Oraşul nebunilor

Dorin Mureșan

Orașul nebunilor

7

Dorin Mureşan

În anul acela nimic nu se schimbase. Dacă un trecător şi-ar fi făcut apariţia în oraşul X, l-ar fi comparat cu oricare alt oraş întâlnit în calea sa. Ar fi văzut că, în continuare, blocurile erau uriaşe, găzduind într-însele tot o mie de locuitori. Sigur, acum erau acoperite în întregime cu un material plastic, fibră de sticlă probabil, astfel încât fiecare dintre locatari putea participa în voie şi fără nici un fel de discreţie (fiind la rândul lui văzut participând), la ceea ce se întâmpla în afara acelui material transparent, uşor ceţos, de parcă o gură uriaşă şi fierbinte l-ar fi aburit definitiv. De fapt, vizitatorul ar fi observat dintru început acea stare de lucruri frivolă, acea poartă deschisă către intimitatea celuilalt. S-ar fi putut vorbi de un fel de fraternitate aparent oarbă, căci nici unul dintre cei observaţi nu ar fi dorit decât în mică măsură să fie observator şi, în plus, nu s-ar fi supărat dacă ar fi fost observat. Pe atunci perdelele ar fi fost scoase din uz, fiind folosite doar la acoperirea schelelor pentru ferirea celor care circulau mai jos de eventualele pericole ce ar fi apărut de sus. Sigur, s-ar fi lucrat prea puţin în domeniul zidăriei, pereţii clădirilor fiind în întregime acoperiţi, cum s-a spus deja, cu fibră de sticlă. Vizitatorul ar fi colindat străzile puternic luminate ale oraşului, uitându-se din când în când în oglinzile uriaşe ce pardoseau locuinţele… ar fi privit în jurul său cu puţin interes, găsind că, într-adevăr, până atunci nimic nu se schimbase, s-ar fi aşezat pe o bancă

8

Oraşul nebunilor

dintr-un părculeţ din centrul oraşului şi şi-ar fi deschis ziarul pe care îl cumpărase cu foarte puţini bani de la o tonetă de lângă clădirea gării. L-ar fi lecturat în răstimp de cinci minute deoarece acesta nu conţinea prea multe pagini şi l-ar fi aruncat într-un coş de gunoi pe care ar fi putut citi (dacă ar fi fost atent, deşi nu prea a fost – cine să mai acorde atenţie unor detalii ca acelea?) că:

ziua de astăzi e o zi a curăţeniei.

Ar fi mers mai departe, privind copacii din plastic – nici ei nu se schimbaseră – sau florile lipsite de miros. Lângă un lac pe care s-ar fi mişcat bărci foarte ciudate – semănau mai mult cu farfuriile adânci din care se soarbe ciorba, având încrustate pe margini cuvinte care, de la distanţa la care se afla, erau ilizibile – ar fi tronat o statuie de mărimi mult prea mari, un uriaş bătrân cu barbă punctând cu arătătorul mâinii drepte un fascicul de lumină de pe bolta cerului. Vizitatorul ar fi privit instinctiv către punctul arătat de forma antropomorfică de piatră, ar fi zărit acel fascicul şi s-ar fi întrebat de unde provenea el sau care era cauza lui sau care erau înţelesurile lui sau poate finalitatea lui, căci, de bună seamă, cauza exista, însă interpretarea pe care ar fi căutat-o primul venit cu privire la existenţa acelei lumini extrem de interesante n-ar fi putut în nici un caz să-l satisfacă, chiar dacă ar fi fost una proprie, originală – cum s-ar spune – şi ar fi oglindit toată furia lucidităţii dorite. Deci vizitatorul ar fi fost pătruns de acea dorinţă de a afla mai multe pentru simplul fapt că el nu ar fi ştiut decât că

9

Dorin Mureşan

lumina aceea există şi poate atât. Dar, cum nimeni nu s-ar fi aflat prin apropiere, dispus să-i dea detalii, vizitatorul s-ar fi simţit uşor nehotărât dacă să lase lumina în plata non-sensului sau să mai stea să o privească. În cele din urmă, desigur, s-ar fi plictisit de ea şi ar fi contenit cu orbecăiala printr-o ţesătură de idei fără capăt şi noimă. Ar fi hotărât deci să păstreze întrebările pe mai târziu, poate pe când se vor fi găsit răspunsuri, fie ele doar purtătoare de indicii şi mai puţin de concluzii definitorii. Prin urmare, vizitatorul ar fi făcut cale întoarsă şi s-ar fi îndreptat către primul sediu monetar, o clădire destul de mare împrejmuită de un gard viu, deosebit, un gard sculptat în forme animaliere, mai degrabă o grădină zoologică statică, imobilă şi extrem de diversă. Ar fi putut zări astfel lei într-o feroce nemişcare sau elefanţi aruncând placid apa prin trompe. Ar mai fi putut zări şi girafe cu gâturile încovoiate ca nişte arcuri încordate, hipopotami cu boturi măreţe sau gheparzi lunecoşi alergând după căprioare speriate. Apropiindu-se de uşile ce se deschideau automat, la simpla apariţie a unui obiect în calea senzorilor lor, ar fi fost intervievat de un domn îmbrăcat foarte frumos despre rostul prezenţei sale acolo. Vizitatorul i-ar fi răspuns cu multă politeţe că:

- totul are un sens, de vreme ce şi sensul uşii e acela de a se deschide,

iar domnul i-ar fi mulţumit reverenţios şi l-ar fi invitat să viziteze clădirea superbă a sediului monetar. Vizitatorul ar fi fost satisfăcut de gestul domnului intervievator şi i-ar fi întins o bancnotă de o culoare încă nedescoperită astăzi, deci fără o posibilă nominalizare. Ar fi intrat apoi în clădirea

10

Oraşul nebunilor

primitoare şi s-ar fi apropiat de o doamnă îmbrăcată foarte frumos care l-ar fi întrebat, la rândul ei, despre rostul prezenţei sale acolo. Vizitatorul ar fi răpuns că:

- totul are un sens, de vreme ce şi zâmbetul dumneavoastră e acela de a produce bună dispoziţie.

Doamna i-ar fi mulţumit cu un zâmbet atrăgător şi l-ar fi invitat să se apropie de prima casierie disponibilă. Vizitatorul ar fi făcut întocmai şi ar fi întâlnit dincolo de tejghea o doamnă plină, cu ochelari subţiri şi cu un tic tolerabil, acela de a-şi trage nasul tot timpul. Casieriţa l-ar fi întrebat, nu fără politeţe, care era rostul dumnealui acolo, iar el i-ar fi răspuns că:

- totul are un sens, de vreme ce sunt aici. Femeia din spatele tejghelei ar fi fost

mulţumită de acel răspuns şi i-ar fi cerut un act de identitate. Vizitatorul şi-ar fi dus mâna în interiorul sacoului şi ar fi scos de acolo o bucată de plastic pătrăţoasă şi foarte colorată pe care i-ar fi întins-o casieriţei. Aceasta ar fi introdus-o într-un aparat ciudat, un ecran de mărime mică pe care, după câteva secunde, ar fi apărut câteva cifre. Imediat, femeia ar fi scos bucata de plastic din aparat, i-ar fi întins-o vizitatorului şi ar fi accesat cu unul dintre degete un comutator silenţios. După alte câteva secunde i-ar fi întins vizitatorului câteva bancnote de o culoare necunoscută, după cum s-a spus. Acesta i-ar fi mulţumit şi i-ar fi urat:

- tot sensul din lume. Ar fi ieşit apoi din bancă şi ar fi reprivit

locuinţele din sticlă. O singură clădire a oraşului ar fi dispus de perdele, dar nu pentru a ascunde

11

Dorin Mureşan

ceea ce se afla sau se întâmpla în interiorul ei, ci pentru amenajarea tapetului de tencuială care o îmbraca. E vorba, după cum s-a ghicit, de sediul administraţiei publice, acolo unde s-ar fi adunat totul şi de unde, cum era firesc, n-ar fi ieşit mai nimic, deşi ar fi părut că iese totul. Fără doar şi poate acea clădire ar fi fost deosebită prin arhitectura ei extrem de prodigioasă. Ar fi semănat cu un templu antic, deşi ar fi existat elemente vădit contemporane care ar fi fracturat stângaci continuitatea ei istorică. De fapt, clădirea ar fi fost tot timpul în renovare, motivul fiind pretinsa actualizare a faţadei ei, cea care, după cum spuneau locuitorii oraşului:

- trebuia să oglindească prezentul. Conform acelei legi draconice, rodul unei

minţi cu siguranţă geniale, clădirea ar fi fost condamnată la o nesfârşită stare de neterminare, fiind îmbrăcată cu perdele tot timpul. Vizitatorul s-ar fi apropiat de ea cu multă curiozitate şi ar fi privit prin materialul cvasitransparent în căutarea siluetelor muncitorilor. N-ar fi găsit nimic deoarece nimeni nu ar fi lucrat pe schelele ridicate de-a lungul pereţilor. Dacă s-ar fi dus la intrarea în clădire, ar fi putut citi câteva cuvinte imprimate pe o foaie galbenă, lipită de uşa impunătoare, şi care i-ar fi spus că:

astăzi nu se lucrează deoarece membrii conducerii sunt plecaţi în vacanţă.

Vizitatorul însă nu s-ar fi dus acolo şi nici nu ar fi citit acele cuvinte, în cazul în care s-ar fi dus totuşi. El s-ar fi îndreptat cu paşi moi către o

12

Oraşul nebunilor

clădire la baza căreia s-ar fi aflat un restaurant. Ar fi intrat acolo şi s-ar fi aşezat la o masă rotundă, comandând un dejun frugal, conţinând o porţie de huru, doi mici comoroi şi o doză de cofeină. Şi-ar fi deschis agenda, un caiet de mărime mică cu coperţi tari şi groase, şi ar fi căutat cu degetul o adresă. L-ar fi închis şi l-ar fi reintrodus în servieta pe care o purtase până atunci într-una dintre mâini, o servietă despre care nu s-a vorbit până acum fiindcă nu a fost cazul. Ar fi mâncat cu grijă cei doi comoroi, încă fierbinţi, ar fi îngurgitat în mare viteză porţia de huru, fiind probabil una dintre gustările lui favorite, şi ar fi băut doza de cofeină, fără a acorda nici o importanţă celor ce s-ar fi întâmplat în jurul său, adică celor două siluete care ar fi descins febril în restaurant şi ar fi luat la rost doi domni, unul foarte gras, cu o guşă uriaşă coborând în valuri pe piept, celălalt astenic, zăpăcit, gesticulând mărinimos, aruncându-şi mâinile în toate părţile, de parcă ar fi vrut să-şi ia zborul dintr-un moment în altul. Vizitatorul nu ar fi observat că acei doi domni, foarte deosebiţi ca înfăţişare, şi-ar fi pus servietele sub braţ şi i-ar fi urmat pe ceilalţi doi, asemănători din toate punctele de vedere, dar cu chipiuri de poliţist şi cu arme prinse la curelele ce le împrejmuiau şoldurile. E posibil ca, totuşi, vizitatorul să fi auzit zarva iscată în încăpere de dispariţia celor doi clienţi foarte respectabili şi să fi întors capul. Ar fi văzut atunci o doamnă plină, îmbrăcată pompos, rugându-se de cei prezenţi în incinta restaurantului să nu lase lucrurile să rămână aşa, ci să reacţioneze în vreun fel anume, indiferent cum, dar cel puţin să reacţioneze. Vizitatorul ar fi

13

Dorin Mureşan

putut reacţiona, ridicându-se de la masă şi părăsindu-şi cofeina încă neterminată, dar şi-ar fi spus că e păcat totuşi să lase o astfel de cofeină pe masă. Ar fi rămas deci pe loc, ignorând zbieretele femeii pompoase, şi ar fi continuat să-şi soarbă încet lichidul alb-gălbui, degustându-l ca pe un alcool de cea mai bună calitate. La sfârşit, ar fi lăsat o bancnotă pe masă şi ar fi ieşit din restaurant cu agenda deschisă în mâna liberă. Ar fi cotit la stânga la prima intersecţie şi ar fi acostat primul trecător întâlnit pentru a-l întreba de o anume stradă al cărei nume ar fi început cu litera N.. Trecătorul ar fi dat din umeri şi i-ar fi recomandat să caute strada cu pricina pe harta oraşului. La întrebarea vizitatorului:

- despre ce hartă e vorba ? trecătorul i-ar fi răspuns că ea s-ar fi aflat în

centrul oraşului, lângă statuia bătrânului cu barbă, cel care ar fi arătat cu degetul steaua. Vizitatorul ar fi înţeles pe dată ce anume urma să facă, i-ar fi mulţumit trecătorului dorindu-i:

- tot sensul din lume, iar acesta din urmă i-ar fi răspuns într-un

mod asemănător. Pornit în căutarea statuii bătrânului, vizitatorul s-ar fi întrebat de ce nu văzuse harta respectivă de vreme ce tot se aflase pe acolo şi şi-ar fi răspuns singur că:

- n-are nici un sens deoarece eu atunci nu căutasem harta.

Cu toate acestea, vizitatorul ar fi găsit explicaţia nelalocul ei, căci conştiinţa i-ar fi spus că totul trebuie să aibă un sens. Harta îl avea din plin fiindcă fusese aşezată acolo şi, pentru că el totuşi se oprise lângă ea, chiar dacă nu o

14

Oraşul nebunilor

observase, ar fi avut datoria de a o căuta şi de a-şi completa curiozitatea privind-o atent şi găsind şi strada al cărei nume începea cu particula N.. Vizitatorul s-ar fi simţit vinovat, căci acea din urmă explicaţie i s-ar fi părut cea mai întemeiată dintre câte existau. Prin urmare, ar fi simţit un sâmbure de vinovăţie crescând în el, făcându-se tot mai mare, decojindu-se şi lăsând loc creşterii unui trunchi firav, care nu şi-ar fi încetat urcuşul până când nu i s-ar fi izbit de ceafă, cotropindu-i cerebelul cu tot felul de reproşuri. Vizitatorul s-ar fi oprit o secundă, şi-ar fi scos batista dintr-un buzunar al sacoului şi şi-ar fi şters cu ea fruntea umedă. Ar fi simţit apoi că aerul devenise irespirabil din cauza stelei aceleia pe care ar fi arătat-o bătrânul şi care, fără îndoială, ar fi participat şi ea la încălzirea atmosferei. Vizitatorul s-ar fi grăbit să ajungă la hartă pentru a descifra străzile oraşului, găsind că întârziase deja mult prea mult şi că viitoarea sa gazdă ar fi început să-şi facă griji în privinţa sa. În curând vizitatorul ar fi ajuns în preajma uriaşei statui şi s-ar fi plimbat în jurul ei, căutând harta. Ar fi găsit-o, cu siguranţă, dacă apa limpede a lacului pe care pluteau bărcile ca nişte farfurii nu l-ar fi ispitit, căci căldura se accentua, făcându-l să se înnăbuşe. Vizitatorul s-ar fi apropiat de lac, s-ar fi aplecat peste parapetul din beton al acestuia şi ar fi luat în cupola palmei câţiva stropi de apă pe care i-ar fi întins cu vădită satisfacţie pe faţa ce-i devenea tot mai palidă. Ar fi zâmbit apoi unei doamne care i-ar fi făcut cu mâna dintr-o farfurie şi ar fi observat din nou cuvintele încrustate pe marginile acesteia. Ar fi citit, fără a se mira câtuşi de puţin, că:

15

Dorin Mureşan

totul are un sens deoarece totul este făcut cu un scop anume

şi că (iar acele cuvinte ar fi apărut numai datorită întoarcerii farfuriei, căci altfel nu le-ar fi putut zări decât dacă ar fi făcut un tur al lacului):

scopul nu este totuşi cauza sensului căci sensul are o cauză şi un efect prin

aceea că este sens.

Dacă vizitatorul nu ar fi dat prea multă atenţie doamnei care i-ar fi zâmbit şi ea sub impactul zâmbetului său docil şi politicos, ar fi putut citi în continuare că:

nici efectul nu este un postulat al scopului în ceea ce priveşte structura

sensului căci sensul este autonom faţă de cele două elemente ale oricărei dinamici

cauzale

şi că (farfuria urma să-şi încheie întoarcerea de 360 de grade):

sensul are o viaţă proprie prin aceea că există şi-atât.

Dacă vizitatorul ar fi citit acele fraze, nu ar fi fost surprins de sensul lor, deşi le-ar fi dat atenţia cuvenită. Totuşi, se poate presupune că s-ar fi ridicat fără să-şi sfârşească lectura, privind-o doar pe doamna aceea din farfurie, căreia i-ar fi

16

Oraşul nebunilor

adresat un salut de despărţire prin ridicarea mâinii în aer. Femeia i-ar fi răspuns cu un gest similar, iar vizitatorul s-ar fi apropiat din nou de statuie şi ar fi căutat harta pe care, în cele din urmă, ar fi găsit-o sculptată chiar pe piciorul bătrânului. Ar fi descâlcit filigranul complicat de străzi şi s-ar fi luminat deodată la faţă, punctând cu degetul un loc anume de pe piatră, o linie în dreptul căreia era încrustată litera N.. Vizitatorul ar fi înţeles că strada pe care ar fi căutat-o era foarte aproape de piaţa centrală în care stăpânea statuia bătrânului şi ar fi privit în jur, încercând să-şi dea seama unde se află, raportându-se tot timpul la harta pe care ar fi privit-o la răstimpuri scurte şi egale. La un moment dat, ar fi întins mâna către un punct care, după cum ar fi spus harta, s-ar fi aflat în partea de sud a oraşului şi ar fi pornit într-acolo cu agenda deschisă sub nas. Curând, după perindări sinuoase pe străzi şi străduţe curate, ar fi găsit ceea ce căuta şi s-ar fi oprit în dreptul unei clădiri imense acoperită toată cu fibră de sticlă. Ar fi simţit un val de căldură emanând dintr-însa şi ar fi intrat în ea după ce uşile rulante s-ar fi dat la o parte. Ar fi căutat pe panoul de la parter numele aflat în agenda pe care încă ar fi ţinut-o deschisă în mâna liberă, l-ar fi găsit şi ar fi păşit în liftul nespus de încăpător care l-ar fi dus până la un etaj despre care nu s-ar putea spune prea multe. Ar fi bătut la o uşă confecţionată dintr-un metal foarte dur deasupra căreia s-ar fi aflat un număr despre care din nou nu s-ar putea spune prea multe. I-ar fi deschis o femeie subţire care l-ar fi invitat fără sfială înăuntru, închizând apoi uşa în urma lui. Despre

17

Dorin Mureşan

ce s-ar fi întâmplat mai departe cu vizitatorul, nu s-ar putea şti decât privind printr-un geam de fibră de sticlă din clădirea de vizavi, cu discreţie şi fără dorinţa voită de a afla cu obstinaţie ce s-ar fi întâmplat cu el, căci convieţuirea între locatarii acelui oraş putea fi comparabilă cu o fraternitate în care curiozitatea nu era o dominantă, nefiind desigur nici un observator voluntar.

18

Oraşul nebunilor

Dacă acel vizitator ar fi existat, şi nimeni nu poate nici tăgădui, nici afirma acest lucru, atunci el s-ar fi numit Lausdisk, nu pentru că cel care enunţă cea mai mare posibilitate vrea aşa, ci pentru că doamna cea subţire l-ar fi nominalizat astfel, întrebându-l:

- dumneavoastră sunteţi domnul Lausdisk, cel pe care îl aşteptăm de dimineaţă?,

iar el i-ar fi răspuns afirmativ, nu pentru că aşa ar fi vrut, ci pentru că aşa ar fi fost. Doamna s-ar fi prezentat şi ea cu un nume foarte sonor, Jitsiana, însă greu de memorat, căci vizitatorul l-ar fi uitat pe loc, de cum i-ar fi fost spus. Invitat să ia loc în salonul extrem de spaţios, vizitatorul ar fi vrut să poarte o discuţie amănunţită despre programul ce i s-ar fi propus pentru a doua zi, însă numele doamnei, deja pierdut din memorie, nu ar fi putut fi amintit şi, deci, orice abordare care se dorea politicoasă ar fi fost sortită eşecului. Prin urmare, Lausdisk s-ar fi aşezat pe unul dintre cele trei fotolii puse faţă în faţă, şi-ar fi încolăcit picioarele şi ar fi privit parchetul în cea mai rece tăcere. Doamna Jitsiana l-ar fi întrebat:

- domnule Lausdisk, doriţi o doză de cofeină?,

iar ca replică vizitatorul ar fi închis dureros ochii, amintindu-şi doar consoana şi vocala de la începutul şi, respectiv, sfârşitul numelui. El şi-ar fi

19

Dorin Mureşan

amintit, de asemenea, ce i se întâmplase cu harta oraşului, cum o ignorase, deşi fusese în apropierea ei, lucru inadmisibil căci, de bună seamă, oricine l-ar fi condamnat pentru o astfel de atitudine indolentă, şi asta chiar dacă, atunci cel puţin, nu căutase harta, ba nici nu o văzuse, deşi, ce-i drept, era în apropierea ei, fapt ce nu putea fi pus la îndoială. Situaţia ar fi fost, desigur, similară căci, aşa cum trecuse pe lângă hartă, la fel nu-şi putea aminti numele ciudat al doamnei, lucru ce evidenţia aceeaşi indolenţă parcă acceptată acum cu seninătate. Lausdisk şi-ar fi cerut scuze doamnei pentru iremediabila uitătură, iar aceasta, puţin jenată, s-ar fi scuzat la rândul ei, arătând că:

- da, într-adevăr, este un nume foarte curios, mi-a fost dat printr-o metodă nu prea convenţională, e o poveste lungă asupra căreia n-aş dori să insist.

Doamna s-ar fi oprit, ar fi dispărut câteva secunde, s-ar fi întors cu mâinile pline şi l-ar fi invitat pe Lausdisk să-şi toarne câtă cofeină doreşte în ceaşca pătrăţoasă pe care tocmai ar fi aşezat-o pe masă din ibricul, şi el abia adus, ce împrăştia în jur o aromă îmbietoare de cofeină proaspătă şi, eventual, dacă doreşte, folosindu-se de linguriţa argintie, să şi-o îndulcească după gust, luând zahăr din bol, şi el (aţi ghicit!) abia adus. Doamna s-ar fi aşezat apoi într-un fotoliu şi, cu ceaşca aburindă între degete, i-ar fi reamintit vizitatorului numele său şi i-ar fi cerut, pentru a simplifica nivelul de abordare, să folosească particula Ana, în amintirea vremurilor primatoante în care se mai puteau folosi numele ordinare, uşor memorabile. Lausdisk i-ar fi mulţumit politicos,

20

Oraşul nebunilor

cerându-şi scuze pentru a doua oară, şi ar fi întrebat-o care e programul pentru a doua zi, căci numele de Ana i-ar fi fost mult mai accesibil, iar discuţia s-ar fi pornit fără nici un fel de efort mnemonic. Cea numită acum Ana i-ar fi spus că deocamdată programul nu putea fi respectat întrucât membrii conducerii erau plecaţi în vacanţă de aproape o săptămână, dar că în curând se vor întoarce, iar programul va fi foarte dens şi foarte rigid, nici un fel de absenţă nefiind permisă, după cum i s-ar fi pus ei în atenţie. Lausdisk ar fi întrebat mai departe care era urgenţa pentru care fusese chemat atât de prompt în oraş, iar doamna Ana i-ar fi răspuns că astfel de detalii nu cunoaştea deoarece ea nu era decât un intermediar ordinar între vizitatorii oraşului şi conducerea acestuia. Lausdisk ar mai fi observat, cu oarecare surprindere, că oraşul era nominalizat prin iniţiala X, iar doamna Ana ar fi specificat că noua lege, abia promulgată de conducere, obliga schimbarea numelor oraşelor în iniţiale, litere care, pesemne, erau mai uşor de reţinut şi mai uşor de scris pe harta prea populată. De asemenea, ea ar fi adăugat că atunci când alfabetul, deşi lungit exagerat cu litere ce nu pot fi scrise aici, va fi fost epuizat, oraşele rămase vor fi nominalizate prin două litere, urmându-se aceeaşi ordine din alfabet şi, desigur, ţinându-se seama de valoarea economică şi socio-culturală a localităţii nominalizate. Lausdisk ar fi părut mulţumit de aceste explicaţii şi i-ar fi cerut doamnei să-i arate camera în care va fi cazat, căci drumul pe care îl făcuse fusese destul de lung, deşi trenul alergase cu o viteză atât de mare încât

21

Dorin Mureşan

nu putuse număra crestele munţilor pe lângă care trecuse sau, mai exact, nu putuse vedea aproape nimic, doar un brun lichid amestecat cu pete albe, parcă nedizolvabile în culoarea stăpânitoare. Doamna Ana şi-ar fi aşezat ceaşca pe spătarul fotoliului şi l-ar fi invitat pe Lausdisk să o urmeze. Acesta, la rândul lui, şi-ar fi aşezat ceaşca goală pe spătarul fotoliului şi ar fi urmat-o pe un hol obscur, privind nonşalant interiorul celor douăzeci de camere ale apartamentului, toate având uşile larg deschise. În cele din urmă, ar fi ajuns în dreptul unei camere în care ar fi intrat, la invitaţia gazdei sale, observând, de la bun început şi cu o plăcută surprindere, patul foarte lat pe care s-ar fi putut înghesui mai mult de zece persoane. Şi-ar fi aşezat servieta lângă unul dintre fotoliile capitonate cu piele fină din dreptul ferestrei-perete şi s-ar fi dezbrăcat febril, dorindu-şi desigur mângăierea lăptoasă a celor trei perne uriaşe umplute cu pene de gâscă. S-ar fi întins apoi pe salteaua extrem de moale a patului şi ar fi adormit în câteva secunde. Despre visele domnului Lausdisk nu s-ar putea vorbi, pentru simplul fapt că ele ar fi lipsit cu desăvârşire. Cu toate acestea, somnul i-ar fi fost disturbat de câteva ori de nişte zgomote foarte ciudate, aducând a scâncet de copil, deşi în faţa ochilor lui ar fi apărut doar o oaie care ar fi behăit năprasnic, speriindu-l în aşa hal încât şi-ar fi dorit să se trezească. Somnul însă, mult prea profund, l-ar fi ţintuit în aceeaşi poziţie, domolindu-i teama şi sorbindu-i oboseala din oase. În cele din urmă, un zâmbet larg ar fi cuprins faţa domnului Lausdisk care, probabil, în incoştienţa sa onirică, nu s-ar fi

22

Oraşul nebunilor

gândit decât la cum să-şi umple timpul gol ce avea să-i dea bătăi de cap în următoarele zile. Pentru întâia oară domnul Lausdisk ar fi devenit un aventurier, ar fi trăit adică în afara unui program, fapt care, pe de o parte, nu-i convenea, deoarece el fusese crescut într-o familie cu multe legi prohibitive cărora le prinsese gustul, dar, pe de altă parte, ar fi avut un sentiment foarte ciudat de eliberare dublat de acea senzaţie dulceagă ce anticipează întâmplări despre care nu s-ar fi putut spune nimic întrucât ele aveau sau nu aveau să se petreacă. În concluzie, somnul domnului Lausdisk ar fi fost pudrat de aceste sentimente contradictorii care l-ar fi dus într-o lume pe care oficial nu ar fi vrut să o cunoască, deşi în sinea lui o iubea cu toată inima şi asta, evident, fiindcă i se părea inaccesibilă. Când s-ar fi trezit, trupul lui s-ar fi scăldat într-o lumină odihnitoare fiindcă ceaţa din ferestre făcea ca razele solare să-şi piardă din voinicie şi să adumbrească într-un fel foarte plăcut camera. Sigur că această opacitate nu ar fi afectat în aceeaşi măsură şi capacitatea lui de a admira peisajul de dincolo de fereastră căci, apropiindu-se de ea, ar fi putut vedea dincolo, în clădirea de vizavi, la acelaşi etaj, o pereche tânără ce-şi bea cofeina sub aceleaşi raze blânde de soare. Ar fi putut chiar observa detalii, ca de exemplu aburii jucăuşi ce emanau din ceşti sau faptul că tânăra ar fi fost îmbrăcată frivol, exhibându-şi cu brutalitate vaginul descărnat în timp ce mameloanele ar fi fost acoperite cu un sutien constând în două rotocoale confecţionate dintr-un material plastic transparent. Tânărul, în schimb, ar fi purtat un costum realizat dintr-o singură bucată

23

Dorin Mureşan

de material, aşa cum purtau de altfel toţi inginerii care lucrau în condiţii extreme, un fel de pânză lucioasă care, din câte ar fi ştiut Lausdisk, era foarte rezistentă la forţa de frecare cu aerul. Cei doi ar fi dezbătut o problemă destul de serioasă căci ar fi părut foarte concentraţi, gesticulând tot timpul, cu feţele grimasate şi cu un vizibil efort de autostăpânire care i-ar fi obligat să-şi mişte picioarele des, atingându-se astfel involuntar. Privind mai atent, Lausdisk ar fi observat că de fapt acea fierbere nu era altceva decât o strategie de curtare ce ar fi anticipat un act sexual la care mulţi dintre locatarii clădirii în care era găzduit ar fi luat parte, mai puţin Lausdisk, care nu ar fi putut şti că asta urmează şi ar fi părăsit camera pentru a intra după câteva secunde în salonul cu trei fotolii, acolo unde doamna Jitsiana, zisă acum Ana, ar fi aranjat ceştile de cofeină pe o măsuţă adusă probabil dintr-o cameră alăturată. Domnul Lausdisk ar fi salutat-o cu multă complezenţă, găsind că mirosul de cofeină care umpluse salonul era unul cu totul şi cu totul special, şi ar fi întrebat-o cam ce s-ar fi putut face în oraşul acela în timpul mort care ar fi urmat. Doamna Ana şi-ar fi dus unul dintre degete la gură şi i-ar fi cerut să nu mai folosească o astfel de expresie căci legea locală nu mai permitea nici un fel de timp mort.

- Ieri, domnule Lausdisk, ar fi continuat ea, au fost arestaţi doi indivizi într-un restaurant din apropiere, pe motiv că pierduseră câteva minute fără să facă nimic, sigur că poliţia le-a pus întrebarea cu pricina, ştiţi dumneavoastră care, iar ei se pare că nu ar fi vrut să răspundă aşa cum se cere în lege, fiind astfel arestaţi şi duşi la

24

Oraşul nebunilor

secţie, din câte am auzit vor fi judecaţi în mai puţin de o săptămână şi nu cred că verdictul va fi tocmai moale, probabil că acolo de unde veniţi dumneavoastră astfel de legi nu există, deşi sunt sigură că întrebarea se pune în orice împrejurare.

Lausdisk ar fi confirmat că: - într-adevăr, orice ai face trebuie să

răspunzi cum trebuie fiindcă membrii conducerii nu mai acceptă nici acolo răspunsuri în doi peri, dar, spre deosebire de acest oraş, care, daţi-mi voie doamnă Ana să vă spun, mi se pare foarte interesant, acolo timpul mort încă există, fiind tolerat dacă cel care îl are îl poate argumenta prin absenţa unui program, absenţă pentru care respectivul nu este vinovat, cauza fiind o lacună foarte mică şi de altfel explicabilă a organizării de la vârf, sigur, eu nu am avut niciodată un astfel de timp deoarece, după cum ştiţi, sunt eu însumi parte a acelei conduceri, este şi motivul pentru care v-am întrebat cum aş putea să-l umplu, nefiind obişnuit cu el, pe de altă parte, vă asigur că ideea unui astfel de timp îmi provoacă stări contradictorii, căci am ciudata senzaţie a unei uşurări, deşi, în acelaşi timp, nu sunt împăcat cu această senzaţie care, neîndoielnic, îmi este străină, aşadar, stimată doamnă Ana, îmi cer scuze dacă v-am supărat în vreun fel folosind această expresie şi vă asigur că, cel puţin în prezenţa dumneavoastră, ea nu va mai fi amintită.

Doamna Ana i-ar fi acceptat scuzele, dând aprobator din cap, căci ceea ce ar fi spus domnul Lausdisk ar fi părut foarte bine spus şi, în plus, ar fi fost dovada unei lucidităţi bine stăpânite care ar

25

Dorin Mureşan

fi mângâiat până şi simpatia celui mai rigid membru al conducerii. Doamna Ana s-ar fi simţit atrasă de caracterul prodigios al domnului Lausdisk, dar şi-ar fi frânat imboldul de a-l bate pe umăr căci ar fi găsit acel gest puţin cam uşuratic, deşi se înţelege că el ar fi avut un sens şi, prin asta, ar fi oglindit doar respectul pe care i l-ar fi purtat datorită discursului său care ar fi împrăştiat în aer un nu-ştiu-ce de sănătate şi circumspecţie. În loc de asta, doamna Ana l-ar fi întrebat pe Lausdisk care îi era povestea, invitându-l astfel să vorbească despre sine. Vizitatorul i-ar fi spus că este singurul fiu al unui cuplu de mari intelectuali:

- aţi auzit, cred, de studiul declarat a fi cel mai amplu şi cel mai aproape de exhaustivitate asupra sensului, scris de cei doi Lausdisk, adică de tatăl şi de mama mea, acum retraşi undeva într-o căsuţă din apropierea oraşului, lucru demn de invidiat desigur, căci foarte puţini au această şansă, de a locui singuri în afara legilor conducerii, fiindu-le permisă libertatea de a face orice şi de a nu respecta un program riguros, în ceea ce mă priveşte, am fost supus încă din copilărie tuturor legilor existente, cu atât mai mult cu cât părinţii mei au fost cei care le-au inventat şi le-au înaintat conducerii, fiind nevoit deci să citesc tot ce se poate citi şi să nu mă îndepărtez prea mult de mediocritate, deşi s-ar părea că am făcut-o, cu toate că am dat de înţeles altceva, cu siguranţă ştiţi, doamnă Ana, că legea cere minţi temperate, care nu pot trece dincolo de limitele omului simplu, singurul capabil să-şi înfrâneze slăbiciunile prin muncă strictă şi prin norme morale ce evidenţiază omniprezenţa sensului, ei bine, se

26

Oraşul nebunilor

pare că de la bun început conducerea m-a ochit fiindcă dădeam dovadă inconştient de capacităţi mai puţin ordinare, deşi mă struneam deseori, încercând să joc teatru… în cele din urmă, am fost ales pentru o funcţie importantă pe care, vă spun drept, nu mi-am dorit-o niciodată, căci conducerea nu mă putea izola, fiind fiul celor doi Lausdisk, patronii de drept ai structurilor sociale actuale, vedeţi, doamnă Ana, am fost acceptat în conducere numai din respect pentru părinţii mei, nicidecum pentru calităţile cu care am fost înzestrat, şi cred că, dacă nu aş fi fost fiul celor doi Lausdisk, acum m-aş fi aflat în oraşul nebunilor.

Doamna Ana şi-ar fi pus una dintre mâini pe piept, în dreptul inimii, arătând prin acel gest dezgustul şi spaima pe care le-ar fi resimţit faţă de acel oraş al nebunilor, un loc în care, cu siguranţă, nimeni nu şi-ar fi dorit să ajungă. Dacă s-ar surprinde o discuţie între doi trecători, având ca temă acel oraş al nebunilor, s-ar înţelege faptul că el ar fi fost comparat cu un loc unde se efectua munca silnică, deşi nici unul dintre cei doi trecători nu ar fi garantat, în vreun fel anume, că ştia cu adevărat despre ce vorbeşte, oraşul fiind păstrat de către conducere într-un spaţiu secret. Mai pe scurt, ar fi fost vorba de un fel de închisoare, acolo fiind trimise rebuturile sau geniile produse de societate, căci extremele, după o teorie scornită de soţii Lausdisk, nu puteau aduce nici un bine majorităţii, ele evidenţiindu-se negativ printr-un comportament adeseori reprobabil. În volumul lor despre sens, cei doi soţi şi-ar fi argumentat teoria prin aceea că, pe de o

27

Dorin Mureşan

parte, cei săraci cu duhul ar fi nimicit din faşă orice înţeles al sensului, anulându-l prin fapte antisociale, în timp ce, pe de altă parte, cei prea dotaţi din punct de vedere intelectual ar fi ajuns fără doar şi poate la sofisme particulare care ar fi zăpăcit prin complexitate ceea ce se vădea atât de simplu, inventând noi şi noi definiţii ale sensului când acesta, de fapt, se definea numai prin faptul că există şi-atât. De altfel, volumul, care ar fi cuprins mai mult de cincizeci de mii de pagini, ar fi ilustrat cum poate fi inserat sensul în societate şi, prin exemple simple, care ar fi fost efectele uluitoare ale acestuia atunci când era acceptat ca fiind şi-atât, fără alte retorisme care să-l cuprindă definitoriu şi să-l clasifice conjuctural prin raportări alternative la fapte diverse. În câteva cuvinte, la sfârşitul uriaşului tom, pe care nu se ştie dacă cineva singur l-ar fi putut duce acasă, soţii Lausdisk ar fi arătat că:

totul era sens deoarece totul exista,

altă explicaţie nefiind decât o tautologie la această axiomă. În prelungire, ei ar fi sfătuit conducerea să construiască un oraş pe care să-l numească al nebunilor şi în care să izoleze orice subiect care ar reprezenta un pericol la adresa simplităţii sensului, sfat pe care membrii conducerii l-ar fi pus în aplicare aproape imediat, construind oraşul cu pricina în mai puţin de o săptămână şi cazând într-însul, încă din prima zi, circa zece mii de inamici sociali. Acest fapt ar fi produs o oarecare revoltă în interiorul maselor, căci nu puţini ar fi fost consideraţi astfel de

28

Oraşul nebunilor

inamici, iar conducerea ar fi anunţat, prin mijloacele de care dispunea, printre care şi ziarul pe care vizitatorul l-ar fi citit atunci când ar fi păşit pentru prima oară în oraş, că trierea locuitorilor de pe Pământ va continua într-un ritm din ce în ce mai alert, drept pentru care s-ar fi născut aşa numita poliţie a sensului, cea care ar fi avut rolul de a diferenţia pe cei doriţi de cei nedoriţi, fapt destul de dificil, după cum ar fi văzut mai apoi însăşi conducerea care, fără îndoială, ar fi găsit şi printre rândurile ei oameni ce li s-ar fi putut conferi cu uşurinţă titlul de inamici sociali. Pentru a-şi uşura munca, poliţia sensului ar fi inventat fel şi fel de tertipuri pentru a pune mâna pe cât mai mulţi duşmani sociali şi pentru a mări numărul proceselor devenite, de curând, adevărate spectacole de inteligenţă, avocaţii fiind singurii cărora li s-ar fi dat voie să-şi umple discursurile cu sofisme, tertipuri ce se reduceau, de fapt, la fel şi fel de întrebări încuietoare, dominanta fiind cea care interoga rostul persoanei şi la care aceasta din urmă ar fi trebuit să răspundă întotdeauna începând cu cuvintele:

- totul are un sens, continuând mai apoi cu un silogism care să

atingă doar marginile unei inteligenţe profunde, nicidecum să se cufunde în ea, şi care, totodată, să fie cât mai coerent şi, eventual, să-l implice şi pe interogator, scoţându-i în evidenţă, dacă se putea, câteva calităţi caracteristice, dar fără a ieşi dintre graniţele impuse de bunul simţ. Astfel, de-a lungul celor câteva luni de când poliţia sensului făcuse ca aceste întrebări să populeze legiuitor întreaga activitate administrativă, numărul

29

Dorin Mureşan

inamicilor sociali ar fi crescut la uriaşa sumă de cincisute de milioane de oameni, motiv pentru care oraşul nebunilor s-ar fi dezvoltat miraculos, clădirile ridicându-se în înălţimi până dincolo de nori, şi extinzându-se, pe spaţiul terestru, evident, până peste munţii cei mai apropiaţi, pe care i-ar fi acoperit şerpuitor, cei cazaţi pe lună susţinând că noaptea oraşul nebunilor ar fi luminat mai puternic decât însuşi soarele, pentru lunatici, cel puţin, el nemaifiind un secret decât doar pe jumătate din pricina distanţei uriaşe dintre planetă şi satelitul său. Pe cât se vede, oraşul nebunilor ar fi avut o viaţă proprie, dezvoltându-se nesăbuit de mult şi ameninţând dintr-un moment în altul cu o explozie nebunoidă care ar fi avut repercursiuni radicale pe întreg mapamondul. O astfel de turnură a istoriei, care abia se năştea pentru lumea cea nouă obsedată de o bolnavă axiologie, ar fi fost generată şi de grupurile care s-ar fi format în secret, adevărate cuiburi de ură faţă de sens, şi care s-ar fi amplificat de la o zi la alta chiar sub nasul uriaş al conducerii. Însă, despre cum ar fi acţionat aceste grupuri sau despre cum şi-ar fi primit novicii în cadrul lor nu s-ar fi putut spune mare lucru pentru simplul motiv că nimeni n-ar fi ştiut sau, cel puţin, nu ar fi vrut să ştie. Oricum, cei doi trecători ar fi vorbit în şoaptă despre oraşul nebunilor, mimând o spaimă care să placă autorităţilor (în cazul în care acestea s-ar fi aflat prin apropiere), şi s-ar fi îndemnat ipocrit unul pe altul să nu cadă în păcatul non-sensului, ţinând în ascuns un interes care, dacă ar fi fost vizibil şi palpabil, ar fi dat pe dinafară. Doamna Ana ar fi auzit şi ea

30

Oraşul nebunilor

despre acest oraş de la surse sigure şi ar fi aflat lucruri nu prea plăcute urechilor şi sufletului ei sensibil, şi, ca să puncteze faptul acesta, s-ar fi bătut cu palma pe inimă, găsind că sfârşitul imobil al unui gest n-ar fi semnificat prea multe pentru domnul Lausdisk. La rândul său, acesta ar fi privit cu timiditate tavanul, pentru a-şi stăpâni tremurul care-i luase în primire braţele şi care ascundea multe, deşi ochii lui ar fi fost de-a dreptul îngroziţi, căci despre oraşul nebunilor ar fi auzit multe lucruri şi chiar l-ar fi văzut în parte în nişte fotografii care, asta e sigur, i-ar fi atras foarte tare atenţia. În timp ce domnul Lausdisk încă ar fi privit în sus, sporindu-şi tot mai mult generoasa mirare, ar fi simţit ceva pe pantaloni în dreptul gambei şi, crezând că ar fi fost vorba de o muscă, ar fi încercat să o alunge, producând aer în apropierea ei cu palma făcută evantai. Din întâmplare însă ar fi atins o piele foarte fină care l-ar fi făcut să-şi coboare, în sfârşit, privirea, zărind în apropierea sa un băiat de cel mult un an şi jumătate care l-ar fi privit cu un ochi, celălalt fiindu-i ascuns sub pumnul foarte arţăgos cu care şi l-ar fi scărpinat. Surprins de apariţia acelei mogâldeţe, domnul Lausdisk ar fi privit-o cu reproş pe doamna Ana, cu toate că aceasta i-ar fi zâmbit îndelung, neştiind nimic din ce s-ar fi petrecut sub măsuţă. Doar glăsciorul micului biped ar fi făcut-o să sară din fotoliul în care şedea şi să-l ia în braţe, prezântându-l domnului Lausdisk ca pe singurul său fiu, din păcate bastard, căci nici o lege nu impunea taţilor rămânerea lângă cei pe care îi procreaseră. Numele lui ar fi fost Aekid, iar cel al tatălui său, Oregon. Aproape imediat vizitatorul şi-

31

Dorin Mureşan

ar fi amintit de zgomotele ca de scâncet de copil pe care le auzise noaptea şi care îi provocaseră mirajul oii behăitoare, şi ar fi concluzionat pentru sine că, cel puţin cât va fi cazat la doamna Ana, va întâlni astfel de oi cu glas de copil. În momentul în care s-ar fi gândit la toate acestea, ceasul din capul statuii bătrânului ar fi anunţat megafonic că era ora principală, ora când toată lumea se oprea pentru un scurt moment de meditaţie metafizică. Aşa ar fi trecut prima dimineaţă a vizitatorului la gazda sa, numită Jitsiana cu doar câteva ore în urmă, şi care i-ar fi răspuns acum la numele de Ana, deşi pentru alţii nu s-ar fi putut spune dacă asta conta prea mult.

32

Oraşul nebunilor

Dacă, de-a lungul unei plimbări prin centrul oraşului X, Lausdisk s-ar fi apropiat mai mult de statuia bătrânului, ar fi văzut pe fruntea acestuia imprimată o stea cu şase vârfuri. De asemenea, dacă Lausdisk n-ar fi dormit noaptea trecută, ci ar fi stat lângă geam şi ar fi privit cu luare aminte cerul, ar fi observat că şi steaua pe care o arăta bătrânul avea tot şase vârfuri şi că strălucirea ei era mult prea săracă pentru a fi un astru autentic, deşi majoritatea locuitorilor o considerau astfel, căci, neîndoielnic, luminá şi, pe deasupra, se mai şi mişca, deşi imperceptibil. Dacă Lausdisk ar fi întrebat-o pe doamna Ana de unde apăruse steaua şi de ce bătrânul o arăta cu degetul, doamna Ana i-ar fi răspuns că:

- e o poveste lungă pe care însă nu ar fi ştiut-o. Prin urmare,

Lausdisk s-ar fi resemnat cu acel mister şi şi-ar fi

33

Dorin Mureşan

aşteptat prânzul, găsind că timpul mort era cu adevărat un duşman necruţător al unei minţi curate ca a lui. În acelaşi timp, prin faţa clădirii în care ar fi locuit doamna Ana ar fi trecut un tânăr foarte arătos care ar fi cotit imediat la dreapta şi s-ar fi oprit în faţa unei alte clădiri, tot atât de mari. Ar fi intrat în ea cu paşi repezi şi nu s-ar fi oprit la panoul cu nume, aşa cum făcuse Lausdisk, ci ar fi mers înainte, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga, ar fi coborât treptele ce duceau la subsol şi ar fi bătut la o uşă de metal, fapt ce ar fi provocat o rumoare timidă în spatele ei. Un glas de dincolo ar fi întrebat:

- care e rostul tău?, iar tânărul ar fi răspuns că: - nimic nu mai are nici un rost. Uşa s-ar fi deschis, iar tânărul ar fi intrat

într-o încăpere luminată artificial şi ar fi salutat, printr-o strângere de mână, pe toţi bărbaţii care erau adunaţi acolo şi, printr-o privire dulce, pe o fată foarte frumoasă care i-ar fi zâmbit, ţuguindu-şi buzele în semn de sărut. Tânărul le-ar fi cerut apoi să se liniştească şi să-şi reocupe locurile, în timp ce vocea megafonică din piaţă şi-ar fi început meditaţia metafizică pentru care ceruse reculegerea locuitorilor. Dacă s-ar fi dat crezare bărbaţilor din încăperea de la subsolul clădirii precum şi fetei frumoase ce-şi ţuguiase buzele, atunci tânărul s-ar fi numit Oregon şi ar fi fost întemeietorul unei organizaţii a non-sensului, ce ar fi luptat împotriva conducerii sub sigla exclamativă:

34

Oraşul nebunilor

avem o singură viaţă… nu ne-o umpleţi cu sens!

De bună seamă tânărul Oregon ar fi fost foarte bine informat cu privire la iţele complicate ale conducerii, căci, de-a lungul concubinajului său cu doamna Ana, s-ar fi pus la punct cu tot ceea ce s-ar fi întâmplat în acea societate închisă ermetic şi la care numai doamna Ana ar fi avut acces. De cum ar fi adunat informaţiile necesare care îl interesau şi printre care nu se număra şi cea cu privire la fiul său, Oregon, ar fi înfiinţat acea organizaţie, găsind foarte repede circa cincizeci de neofiţi pe care i-ar fi iniţiat în scopul dorit, explicându-le mai întâi că sensul nu exista decât în mintea lor şi că era doar un paliativ pe care conducerea îi obliga să-l ingereze pentru a le bloca gândirea, făcându-i sclavi ai unei teorii năstruşnice după care, de altfel, nu mai exista nimic, nici ei înşişi. Oregon ar fi insistat asupra acestei idei, găsind-o, pe cât de colosală, pe atât de adevărată.

- Nu vedeţi, ar fi spus el, că ăştia vor ca noi să nu fim pur şi simplu, să devenim nişte umbre fără un vârf de personalitate, fără nimic al nostru, iar pentru asta ei ne orbesc cu sens, deşi ne tot repetă că el nu are nevoie de definiţii fiindcă el este totul şi nimic în acelaşi timp, vi se pare firesc ca un sfert din populaţia pământului să fie aruncată în oraşul nebunilor, ca şi cum acei oameni n-ar mai servi la nimic?

ar mai fi întrebat el, în timp ce discipolii săi ar fi dat din cap, aprobându-l, şi ar fi strigat că teoria sensului trebuie nimicită o dată pentru

35

Dorin Mureşan

totdeauna. Dintre bărbaţii plăpânzi şi plaţi care în mod obişnuit s-ar fi comportat ca nişte roboţi, repetând la nesfârşit că:

- totul are un sens de vreme ce…, Oregon ar fi reuşit să scoată personalităţi

foarte consistente, cu o judecată lucidă şi cu o aprigă dorinţă de a dărâma noua conducere. Grupul lui Oregon s-ar fi mărit nesperat de mult de-a lungul celor câteva luni de la înfiinţare, astfel încât întemeietorul ar fi fost nevoit să aleagă dintre rândurile acestuia doar pe cei mai credincioşi programului pe care îl promovau şi cu care să-şi dea întâlnire zilnic, pentru a complota la cât mai grabnica anihilare a grupului legiuitor. Totodată, el şi-ar fi ales locul întâlnirii în clădirea în care tocmai ar fi intrat şi ar fi hotărât ca ora de adunare să fie cea principală, pentru a-i lipsi pe proaspeţii convertiţi la doctrina non-sensului de meditaţiile tâmpe despre sens care s-ar fi năzărit de sub nasul bătrânului statuie. De cum cei zece bărbaţi şi tânăra şi-ar fi ocupat locurile, Oregon şi-ar fi înălţat braţele în sus, ca pentru o rugăciune, şi i-ar fi anunţat că:

- a venit vremea ca steaua să fie nimicită şi că: - pentru asta avem nevoie de un plan care,

în esenţă, e foarte simplu: o vom distruge cu noua armă pe care au inventat-o cei de la institutul de apărare a sensului,

o instituţie despre care în mediul urbei se vorbea mult, dar despre care, în fapt, nu se ştia nimic. Numai pronunţarea acelui nume de către Oregon ar fi produs în rândurile adunării o forfotă cumplită, care ar fi avut drept consecinţă rostirea

36

Oraşul nebunilor

unei întrebări întemeiate de către unul dintre bărbaţii mai bătrâni şi, evident, mai înţelepţi:

- cine are acces la acest institut şi cum va fi procurată arma?

Oregon ar fi spus că: - deocamdată nici măcar nu ştiu cum arăta

ea, dar că lucrurile se vor rezolva prin inserţia

unuia dintre membrii grupului în rândurile societăţii institutului, lui rămânându-i responsabilitatea de a procura hârtiile necesare pentru ca acest prim plan să funcţioneze strună. Un alt bărbat ar fi întrebat de unde anume ştia de existenţa acelei arme şi care era motivul pentru care fusese creată, de vreme ce, deocamdată, autorităţile ţineau sub control întreaga societate, fără nici un semn de rebeliune din parte-i. Oregon ar fi răspuns că existenţa armei i-a fost comunicată de către o cunoştinţă care lucra chiar în institut şi care ar fi specificat că fusese inventată pentru a nimici spaţiile interstelare şi, deci, distanţele dintre planete. Ideea aceea li s-ar fi părut absurdă bărbaţilor din adunare care ar fi întrebat, mai departe, în ce consta acea distrugere a spaţiilor care, la urma umelor, se ştia deja că sunt vide. Oregon ar fi răspuns că prea multe detalii nu le poate da, dar că ar fi fost informat că arma făcea cu adevărat acel lucru, nimicea spaţiile, indiferent în ce ar fi constat acea nimicire.

- Vă daţi seama, ar fi continuat el, că ăştia ne vor distruge într-o zi şi timpul şi vom dispărea cu toţii de pe faţa pământului cât ai bate din palme?

37

Dorin Mureşan

Posibilitatea dispariţiei în masă li s-ar fi părut tuturora pertinentă şi ar fi înălţat mâinile în sus, strigând că, de bună seamă, după nimicirea spaţiului avea să urmeze cea a timpului şi că fără timp n-avea să mai existe nimic. În consecinţă, toţi ar fi aprobat planul lui Oregon de a trimite un membru în institut şi de a procura arma cât mai repede cu putinţă pentru a nimici steaua pe care o arăta bătrânul. Oregon ar fi cerut să se facă linişte şi ar fi propus ca tânăra să fie cea căreia să-i revină acea misiune foarte dificilă, şi asta deoarece ea ar fi studiat fizica atomică în una dintre cele şaptesprezece facultăţi pe care le făcuse şi ar fi avut, prin urmare, cunoştinţele necesare pentru a se infiltra în rândurile societăţii institutului şi pentru a fi convingătoare acolo. Toţi ar fi căzut de acord iar tânăra i-ar fi mulţumit lui Oregon printr-un zâmbet şi printr-un ţugui al buzelor. Decizia fiind luată, membrii adunării s-ar fi ridicat în picioare şi s-ar fi îndreptat către uşă, în timp ce tânăra s-ar fi apropiat de Oregon şi i-ar fi mulţumit (şi) verbal, propunându-i ca în acea seară să-şi dea întâlnire pentru a i se înmâna hârtiile necesare. Oregon i-ar fi spus locul şi ora la care va putea fi găsit, iar adunarea ar fi dispărut treptat pe uşa deschisă, în ritmul ultimelor cuvinte ale meditaţiei venite de undeva din barba bătrânului. Dacă bărbaţii ar fi cotit la stânga şi ar fi privit prin geamul de sticlă al unei clădiri, la un etaj despre care nu s-ar putea spune mare lucru, l-ar fi zărit pe domnul Lausdisk îngurgitând o porţie de huru, cu doamna Ana alături, cea care l-ar fi îndemnat să meargă la o conferinţă foarte interesantă despre noua religie a sensului

38

Oraşul nebunilor

susţinută de unul dintre cei mai cunoscuţi universitari ai momentului. Doamna Ana i-ar mai fi spus că acea conferinţă era transmisă şi în direct pe canalul 437 al televiziunii mondiale şi că oricine putea interveni cu orice fel de întrebări. Domnul Lausdisk i-ar fi mulţumit pentru acea informaţie preţioasă şi i-ar fi propus să meargă împreună, dar doamna Ana l-ar fi refuzat căci ar fi avut, după cum ea însăşi ar fi spus, multe lucruri de făcut în după-amiaza aceea, lucruri pe care nu le-ar fi putut divulga căci ţineau de o anume alură secretă a conducerii. Domnul Lausdisk ar fi găsit că, într-adevăr, astfel de lucruri nu trebuiau divulgate nimănui, nici chiar lui însuşi, deşi, după cum a spus el însuşi deja, făcea parte din conducere, şi încă din conducerea cea mai de sus. Aşadar, domnul Lausdisk, satisfăcut de loialitatea gazdei sale, ar fi părăsit apartamentul pentru a porni către centrul oraşului care, desigur, nu ar fi fost foarte departe, şi pentru a căuta sediul universitar, o clădire uriaşă acoperită toată cu geamuri cvasi-transparente. Ar fi găsit-o foarte repede, căci indicaţiile doamnei Ana ar fi fost matematice, ar fi intrat pe uşa automată a acesteia şi s-ar fi oprit doar în faţa unui domn care ar fi păzit clădirea. Acesta l-ar fi întrebat care era rostul lui acolo, iar el ar fi răspuns, cum bine se poate anticipa, că:

- totul are un sens, de vreme ce a apărut noua religie a sensului.

Paznicul l-ar fi invitat să-şi continue drumul, arătându-i la o distanţă destul de mică uşa amfiteatrului în care s-ar fi susţinut conferinţa. Lausdisk ar fi urcat cele câteva scări şi ar fi intrat

39

Dorin Mureşan

în încăperea aproape plină, dotată cu zece mii de scaune, cu o scenă pe care până şi piesa care ar fi implicat trei sute de actori ar fi putut fi jucată fără nici un fel de probleme, cu birouri somptuase realizate dintr-un material plastic extrem de dur şi de rezistent, cocoţate deasupra ecranului enorm, şi, desigur, cu un sistem audio care mergea până la cincizeci de mii de vaţi putere, şi asta fiindcă nici o firmă specializată în produse electronice nu ar mai fi creat vreun aparat care să coboare sub această putere care, în mod firesc, depăşea cu mult nevoile unei încăperi atât de mici. Lausdisk s-ar fi aşezat pe primul scaun liber ieşit în cale, ar fi privit în jur, căutând fără succes o figură cunoscută şi, în cele din urmă, şi-ar fi încălecat picioarele şi ar fi aşteptat începerea conferinţei în cea mai politicoasă tăcere. Notorietatea universitarului Zahára, cel care de altfel avea să susţină conferinţa, ar fi fost destul de consistentă căci, de la biroul său uriaş pe care stăpânea un calculator ce atingea o inteligenţă artificială de până la cincisute de milioane de rotiri pe milisecundă, ar fi vorbit întregii lumi zi de zi despre cele mai noi informaţii din spectrul cultural, actualizându-le, reportându-le sau analizându-le dintr-un punct de vedere ştiinţific, adică obiectiv, şi punctând aproape tot timpul că:

- totul e sens şi nimic nu se situează în afara acestuia,

cu argumente pe măsura importanţei acelei axiome. În fapt, conferinţa la care ar fi participat Lausdisk ar fi făcut parte din seria aceloraşi spectacole, televizate sub titlul simandicos de Înlăuntrul sensului, spectacole ce ar fi avut, la

40

Oraşul nebunilor

rândul lor, o notorietate crescândă, pe măsură ce amfitrionul lor s-ar fi îndreptat către miezul problemelor care, indubitabil, n-ar fi fost atins niciodată, căci, cum s-a spus, totul ar fi fost foarte simplu şi în acelaşi timp foarte convingător. Sigur, spectacolul ar fi avut loc acum în amfiteatrul clădirii universitare, lipsind uimitorul calculator, cel care i-ar fi oferit lui Zahára informaţiile de care ar fi avut nevoie, cel puţin pentru a fi capabil să răspundă întrebărilor imprevizibile venite din sală sau de aiurea. Universitarul ar fi intrat neînsoţit prin holul de deasupra ecranului, un hol acoperit cu nelipsitele geamuri transparente, şi s-ar fi aşezat la unul dintre birouri, privind cu adâncă înţelepciune sala acum arhiplină a amfiteatrului. De sus, statura lui ar fi fost măreaţă, cu atât mai mult cu cât luminile s-ar fi stins şi, pe ecranul care ar fi fost lung de douăzeci de metri şi lat de aproape zece, ar fi apărut imediat figura lui, foarte atent fardată şi dubios de stoică. Lausdisk, ca reprezentant al conducerii, ar fi fost surprins de acele detalii, găsindu-le prea forţate şi totodată cam monotone. E drept că el nu l-ar fi văzut niciodată pe memorabilul Zahára, căci s-ar fi plictisit în faţa televizorului supraîncărcat cu cele peste un milion şi ceva de programe locale sau mondiale, iar acel prim contact l-ar fi dezamăgit profund, găsind fizionomia universitarului mult prea insipidă datorită tenului livid, şi glasul său mult prea anemic, deşi sistemul audio şi-ar fi făcut datoria din plin, făcându-l să tresară speriat încă de la primul sunet. Cu toate acestea, Lausdisk s-ar fi obişnuit cu biţii furioşi ce s-ar fi năzărit din sutele de difuzoare, probabil ascunse în pereţi, şi

41

Dorin Mureşan

ar fi fost dintr-o dată cuprins de febra interesului, căci primele cuvinte ale universitarului ar fi fost:

- totul e sens şi nimic nu se situează în afara acestuia,

axiomă pe care Zahára ar fi repetat-o la nesfârşit, în orice circumstanţă, ca pe un banal salut, dar pe care Lausdisk ar fi auzit-o pentru prima oară abia atunci. Pe acelaşi ton şters, universitarul şi-ar fi început discursul pornind de la ideea că:

-într-o lume coordonată de multiplele înţelesuri ale sensului, intelectul se simte îngreunat tot mai mult de perspectiva de a se defini la nesfârşit, căutându-şi astfel sorgintea şi finalitatea, drept pentru care se cere oprirea răstălmăcirii sensului şi promovarea lui ca fapt simplu şi totodată ca fapt de a fi, comprehensibil atât în câmpul inteligibilităţii abstracte, cât şi în cel al inteligibilităţii pragmatice.

Zahára ar fi punctat apoi că: - o religie autentică vizează acest din urmă

câmp, fără a uita însă de celălalt pe care, în fond, se sprijină, căci, după cum bine se spune, faptele care nu reclamă în sprijinul lor ideile sunt goale, chiar dacă sunt bune, o religie a sensului ar avea deci ca punct de pornire credinţa în simplitate, aceasta din urmă fiind de fapt o amplă destăinuire a sensului aşa cum e el, în stare pură, nealterat de confuzia teoretică, o religie promovează adevăruri care sunt pretins dogmatice, însă religia sensului se încheagă pe adevăruri evidente, cu o structură ce nu părăseşte concretul, ci, dimpotrivă, îl evidenţiază, în consecinţă, religia sensului este cea mai pertinentă dintre toate

42

Oraşul nebunilor

religiile posibile, căci numai în cadrul ei pragmaticul reprezintă o proiecţie a teoreticului, fără ca cele două să se poată nega una pe cealaltă în vreun fel anume.

Zahára s-ar fi adâncit inutil în stuful irespirabil al unei teorii ce ar fi repetat acelaşi şi acelaşi lucru, că:

- sensul e simplu şi că: - adevăratul credincios este numai acela

care îl trăieşte aşa cum i se dă, nu aşa cum îl vrea.

De asemenea, universitarul ar fi specificat că:

- îndoiala, deşi este umană, nu poate fi justificată prin nimic pentru faptul că, aşa cum deja am spus, adevărurile nu sunt un dat pur abstract, ci unul cât se poate de concret

şi că: - o posibilă experienţă mistică nu ar avea în

structurile sale o aspiraţie către transcendent, ci o îngropare în imanent, în abisul material al sensului, abis pentru că, de cele mai multe ori, adâncimea este o latură ce caracterizează simplitatea.

În fine, universitarul ar mai fi arătat că: - o astfel de religie nu are nevoie de biserici

întrucât adevărurile ei pot fi trăite prin intermediul spaţiului şi timpului profan, comprimate în stereotipia cotidianului.

Lausdisk ar fi ascultat discursul lui Zahára cu sufletul la gură, cu trupul încordat şi cu mâinile tremurânde. La sfârşit, după ce universitarul ar fi cerut găsirea unor persoane capabile de a

43

Dorin Mureşan

organiza un program care să respecte punctele amintite de el şi prin care să se treacă la un prozelitism acerb, arătând că el trebuia să se ocupe nu doar de persuadarea provizorie şi formală printr-un travaliu pur teoretic, ci şi de cea a sufletului prin fapte bine circumscrise, şi punctând apoi că:

- totul e sens şi nimic nu se situează în afara acestuia,

Lausdisk, ca de altfel întreaga adunare, ar fi sărit în picioare şi ar fi aplaudat frenetic, întrebându-se cum s-ar putea implica în acel joc al conştiinţelor propus de Zahára. Înainte de a se ridica şi de a dispărea în clădire prin holul acoperit de geamuri, universitarul ar fi anunţat că voluntarii erau aşteptaţi în biroul său pentru interviul necesar înscrierilor pe listă şi că una dintre condiţiile fundamentale pentru a fi incluşi în program era aceea de a face parte din societatea legiuitoare, căci numai membrii acesteia ar fi avut o pregătire compatibilă celor propuse de el. Totodată, ar mai fi spus că la ieşirea din amfiteatru se afla un ghid care avea să-i conducă pe doritori la biroul său, acolo unde îi va aştepta şi le va oferi toată atenţia cuvenită. Sigur că nici unul dintre cei prezenţi în adunare nu ar fi avut întrebări de pus universitarului, iar dacă ar fi avut, acestea s-ar fi stins în rumoarea sufocantă a acelui sfârşit de conferinţă. Lausdisk s-ar fi îndreptat către ieşire, plimbându-şi privirea în toate părţile, ar fi trecut de cele două uşi larg deschise şi ar fi intrat într-un grup taciturn, cel care aştepta să fie condus către biroul maestrului. După doar zece minute grupul s-ar fi pus într-

44

Oraşul nebunilor

adevăr în mişcare, în fruntea lui aflându-se un individ tânăr, care nu era altul decât Oregon, deşi nimeni nu l-ar fi ştiut după nume, ci, eventual, din vedere, căci persoana acestuia ar fi apărut aproape întodeauna în preajma universitarului, fiind, din câte s-a aflat mai apoi, asistentul acestuia. Urcând scările, Oregon le-ar fi cerut să se ordoneze după importanţa pe care o aveau în conducere şi, aflând întâmplător de numele lui Lausdisk, l-ar fi invitat să fie cel dintâi care să intre în biroul universitarului. Acesta s-ar fi supus, mulţumind ghidului cu o scurtă mişcare a capului şi, de cum ar fi ajuns în faţa uşii larg deschise a încăperii în care lucra Zahára, ar fi păşit înăuntru, observând de la bun început uriaşul calculator care bâzâia imperceptibil în timp ce, cu un zâmbet cald, universitarul l-ar fi invitat să ia loc şi i-ar fi cerut să-şi spună numele.

- Mă numesc Lausdisk, ar fi spus vizitatorul, iar Zahára s-ar fi

luminat la faţă, ar fi sărit în picioare şi i-ar fi întins mâna, mărturisindu-şi infinita admiraţie pe care o avea pentru cei doi soţi Lausdisk, stăpânitorii de drept ai societăţii actuale.

- Sunt pur şi simplu flatat de prezenţa dumneavoastră printre noi, ar fi spus universitarul, cu atât mai mult cu cât vremurile prin care trecem nu ne sunt chiar favorabile, ştiţi desigur de cele câteva grupări rebele care s-au format prin subsolurile clădirilor noastre, conduse din umbră de persoane care se pare că au acces la baza noastră de informaţii, de fapt sunt sigur că motivul prezenţei dumneavoastră aici sunt tocmai aceste societăţi care lucrează subversiv, devorând

45

Dorin Mureşan

în ascuns doctrina fundamentală a sensului pe care noi o promovăm cu multă mărinimie şi căreia eu, cel puţin, îi dedic tot timpul meu, de câteva zile abia mai reuşesc să închid ochii din cauza grijilor pe care mi le fac, căci îmi pare că tot ce spun e din ce în ce mai vulnerabil, pe măsură ce înaintez în analizele pe care le închin conducerii actuale.

Lausdisk s-ar fi simţit oarecum stânjenit de cuvintele universitarului, mai ales că ar fi înţeles tot mai puţin din ceea ce spunea, căci, pe măsură ce vorbea, Zahára începea să cadă într-un narcisism de cea mai joasă speţă, arătând cât de mult s-a îmbolnăvit de când inamicii sociali se făceau tot mai prezenţi prin ideile lor anatemice şi cât suferă că nu e înţeles de membrii conducerii, cei care îl însărcinaseră cu uriaşa şi insuportabila responsabilitate de a dezvălui cam tot ce ţinea de aparenţa unei evoluţii culturale, evoluţie care, cum de altfel ştia şi Lausdisk, nu exista şi-atât. Universitarul ar fi început chiar să o ia razna, uitând care era rolul său acolo şi plângându-se că:

- vedeţi dumneavoastră, stimate domnule Lausdisk, resimt din plin această lacunară dezvoltare care s-ar identifica, de fapt, cu un stat pe loc, căci nimic nu mai e nou, totul îmi e dat de-a gata pe hârtie, nu mi se mai cere nimic, nu mai am dreptul la nici o idee proprie, iar eu, ca profesor, am fost educat în sensul acesta, de a munci în cercetare, de a găsi şi transmite generaţiilor viitoare tot ceea ce merită să rămână în istorie, or, dacă se merge în continuare aşa, istoria nu va mai fi, se va pierde în apatia unui sens care nu mai reclamă nimic, despre care nu

46

Oraşul nebunilor

se scrie nimic şi în care, de fapt, nu se va crede niciodată cu adevărat, totul fiind în fond un stupid joc de teatru, deşi conducerea nu este vinovată de acest proces de delăsare totală, căci ea se pare că a scăpat de sub control faptele, ocupată cum e până peste cap de grupurile care vor să îi dejoace planurile.

Lausdisk s-ar fi ridicat chiar în picioare, zăpăcit de erezia universitarului, însă Oregon, rămas în încăpere, în virtutea dreptului său de asistent al profesorului, i-ar fi aşezat mâna pe umăr, privindu-l adânc în ochi şi făcându-i un semn sugestiv prin care i-ar fi arătat că nu trebuia să dea o importanţă prea mare cuvintelor lui Zahára care, pesemne, din pricina vârstei, începea să cunoască senilitatea, lucru de altfel firesc pentru un creier cotropit de informaţii ca al lui. Lausdisk s-ar fi aşezat, iar universitarul i-ar fi spus că:

- accept domnule, sigur că accept ca dumneavoastră să vă asumaţi întreaga responsabilitate pentru planul nostru măreţ, care doreşte convertirea întregii populaţii la ceea ce am numit cea mai bună dintre religiile posibile, căci ştiţi că toate sunt bune în ultimă instanţă, atâta timp cât provoacă sentimente umane, şi aici nu mă refer doar la iubire, ci şi la ură, ura fiind, stimate domnule Lausdisk, un sentiment care ar trebui reabilitat, căci uneori ea poate face mai mult decât iubirea pe care eu, şi sper să fiţi de acord cu mine, o văd ca pe o slăbiciune, astăzi nemaifiind permisă datorită instabilităţii sociale, după cum ştiţi, oraşul nebunilor a început să se

47

Dorin Mureşan

dezvolte mult, chiar prea mult, şi, din câte s-a hotărât, noua armă va îndrepta lucrurile.

În acel moment tânărul Oregon ar fi intervenit cu gesturi repezite, specificând în urechea lui Lausdisk că:

- se întâmplă uneori ca domnul profesor să nu ştie ce spune, fiind extrem de obosit după spectacolele televizate, deşi acestea nu sunt transmise în direct, cum ştie dânsul, ci sunt simple înregistrări, deh, conducerea a hotărât aşa, pentru că, vedeţi, uneori vorbeşte în afara realităţii, aşa cum face acum, deci, domnule Lausdisk, prima parte o puteţi lua ca atare, sunteţi declarat preşedintele programei prozelitiste şi aveţi însărcinarea de a redacta un plan pe care ni-l veţi prezenta de cum e gata şi pe care noi îl vom analiza cu cea mai mare atenţie, urmând ca apoi să-l punem în aplicare, de asemenea, dacă doriţi, vă puteţi asocia cu cei pe care îi consideraţi capabili de a face planul cât mai lucrativ şi ale căror nume va trebui să ni le comunicaţi în prealabil, pentru a conlucra la cât mai grabnica dezvoltare a societăţii noastre, acum vizibil ameninţată de grupurile rebele, după cum a spus şi profesorul, deci, domnule Lausdisk, aşteptăm planul gata redactat şi vă asigurăm în continuare de tot respectul şi de toată loialitatea noastră pentru genialele idei ale părinţilor dumneavoastră.

Lausdisk s-ar fi ridicat în picioare şi i-ar fi zâmbit complice tânărului Oregon, întinzându-i mâna cu o reverenţă. Nu l-ar mai fi salutat pe profesor întrucât acesta, prins în fluiditatea sa volubilă, ar fi continuat să vorbească, adresându-se insolit vizitatorului, dispărut de mult

48

Oraşul nebunilor

din incinta biroului, deşi universitarul stătea cu spatele către uşă şi, de asemenea, către asistentul său, care invitase deja o a doua persoană înăuntru şi care, la rândul ei, crezând că universitarul îi vorbeşte, ar fi început să dea din cap afirmativ, provocând râsul tânărului Oregon.

Dacă în acea seară Lausdisk nu s-ar fi aflat în salonul gazdei, propunându-i acesteia să-i dea o

49

Dorin Mureşan

mână de ajutor la realizarea planului de mântuire a omenirii, în timp ce doamna Ana l-ar fi mângâiat pe Aekid pe cap, găsind că părul acestuia e fin ca mătasea şi cerându-i lui Lausdisk să-l miroase, cel puţin din politeţe, şi să vadă cu câtă prospeţime îi îmbie nările, dacă, aşadar, ar fi părăsit salonul, salutând-o pe gazdă, şi ar fi pornit către centrul oraşului, cotind imediat la stânga, intrând în prima clădire ce i-ar fi apărut în faţă şi coborând apoi cele câteva trepte care duceau la subsol, ar fi zărit în lumina palidă a unui bec pătrăţos două siluete care îşi vorbeau în şoaptă şi care se atingeau parcă involuntar, deşi, la o privire mai atentă, gesturile lor semnificau multe. Totodată, dacă Lausdisk s-ar fi apropiat de cei doi şi i-ar fi întrebat pe fiecare în parte care le era numele şi în ce scop se aflau acolo, ar fi aflat că tânărul se numea Oregon, iar tinerei i se spunea Arhidia, deşi motivul prezenţei lor acolo nu i-ar fi fost dezvăluit niciodată. Oregon ar fi venit la întâlnire cu scopul declarat în prealabil de a-i înmâna Arhidiei hârtiile de care avea nevoie pentru a intra în institutul de ocrotire a sensului, deşi în sinea lui ar fi ştiut că acel contact nu avea să se rezume doar la atât. La rândul ei, tânăra nu l-ar fi dorit aproape pe Oregon doar sub impulsul datoriei pe care o avea, de a procura în cât mai scurt timp bizara armă, ci şi cu tăinuitul motiv de a-l vedea şi de a i se oferi întreagă şi încă neatinsă. Cei doi s-ar fi sărutat de cum s-ar fi văzut unul lângă altul şi s-ar fi atins febril, mângâindu-se peste tot, fără nici o urmă de sfială. Oregon ar fi deschis uşa care ar fi dat în încăperea în care, cu numai câteva ore în urmă, se întâlnise cu membrii grupului, ar fi

50

Oraşul nebunilor

dezbrăcat-o pe Arhidia şi ar fi intrat în ea, după ce ar fi întins-o pe biroul pe care, altădată, îşi aşezase hârtiile purtătoare de vise fără sens. Ar fi insistat foarte puţin deasupra ei, cu mişcări din ce în ce mai grăbite, apoi s-ar fi retras, cu ochii tumefiaţi, cu faţa înroşită de efort şi cu membrele cuprinse de un tremur atroce. Arhidia i-ar fi spus, după un stânjenitor moment de tăcere, că:

- nu e nimic, suntem doar la început, şi ştii că pe mine m-a durut, chiar foarte tare, deşi nu am dat de înţeles aşa ceva, în plus, nici n-aş fi vrut să întârzii prea mult, fiindcă pentru noi, fetele, prima dată contează prea puţin.

Oregon i-ar fi mulţumit cu o privire de câine obosit şi bolnav de vinovăţie, ar fi luat-o în braţe şi şi-ar fi trecut una dintre palme prin părul ei împletit. Ar fi sărutat-o pe buze şi ar fi invitat-o să se îmbrace, în timp ce el ar fi luat loc la birou, trăgând un scaun alături. Arhidia şi-ar fi pus hainele pe ea cu o atenţie care se potrivea doar adolescentelor şi s-ar fi aşezat lângă proaspătul ei amant care, aproape imediat, ar fi scos dintr-un buzunar de la piept un maldăr de hârtii şi le-ar fi împrăştiat dinainte cu gesturi temperate, privindu-le concentrat, cu un deget aşezat pe gură.

- De la început te anunţ că acolo, în institut, totul e altfel, ar fi urmat el, căutând ochii fetei care s-ar fi aţintit asupra hârtiilor, în primul rând nu ai voie să improvizezi, când ţi se pune întrebarea cunoscută, tu răspunzi numai aşa: totul e sens fiindcă totul e simplu, e un fel de cod care se schimbă de la o zi la alta, mâine ăsta e răspunsul, în cazul în care te poticneşti, vei fi întrebată încă o dată care îţi e rostul, însă nu trebuie să dai acelaşi

51

Dorin Mureşan

răspuns, ci un altul, anume: sensul e simplitate, ai grijă ca de această dată să nu îţi bâlbâi răpunsul fiindcă te va aştepta, fără îndoială, oraşul nebunilor, până aici ai înţeles?, bine, ai aici hârtiile de care te vei folosi pentru a ajunge la armă, le-am numerotat urmând fiecare pas pe care îl vei face, 1 pentru portar, căci va trebui să ai o învoire de intrare în clădire, 2 pentru posibilele controale care ţi s-ar putea face după ce vei fi deja în clădire, 3 pentru intrarea în clădirea anexă a inginerilor, 4 pentru accesul în laboratoarele acestora, 5 pentru accesul în laboratorul în care s-a lucrat la armă, 6 pentru intrarea în sala experimentelor, 7 pentru accesul la seiful în care e ţinută arma, şi o cartelă pentru deschiderea seifului propriu-zis, pe lângă cartelă, va trebui să foloseşti şi un cod verbal care sună aşa: incipit vita nova şi pe care va trebui să începi să-l silabiseşti cu două secunde înaintea aprinderii beculeţului roşu, abia apoi se va aprinde cel verde, dacă nu există nici o simultaneitate, oricât de mică, între aprinderea becului roşu şi rostirea codului, te aşteaptă, cum ţi-am spus deja, oraşul nebunilor, fii atentă la mine, ai introdus cartela, aştepţi o secundă, apoi începi să spui codul, între timp beculeţul se va aprinde, e de ajuns ca până şi o literă rostită să fie simultană cu aprinderea şi, oricum, seiful dispune de senzori care, la rostirea unui alt cod, nu-ţi dau voie să mergi mai departe, declanşând alarma, ai înţeles?, bine, ai apoi hârtiile cu care te întorci, da, nu trebuie să te miri, uşile se vor bloca în urma ta şi va trebui să le redeschizi cu alte acte, ţi le-am numerotat şi pe astea, le vei folosi în această ordine, adică una inversă faţă de cea anterioară, 1 pentru deschiderea încăperii în care se

52

Oraşul nebunilor

află seiful, 2 pentru ieşirea din sala experimentelor şi tot aşa, după ce le vei fi memorat ordinea dată, ar fi de preferat să ştergi numerele fiindcă le-am scris cu creionul, în nici un caz să nu uiţi că tot timpul ţi se va pune întrebarea, e important deci să fii stăpână pe tine, şi să nu tremuri, să te controlezi fiindcă eşti unica mea şansă.

La aceste cuvinte Arhidia ar fi umplut gura lui Oregon cu o salivă care însemna multe, iar dacă Lausdisk s-ar fi aflat acolo, ar fi înţeles imediat ce anume trebuia să facă în prezenţa gazdei sale, căci mărturisirea cu care ar fi curtat-o:

- acum, tot ce a mai rămas din sens eşti doar tu,

ar fi stânjenit-o pe doamna Ana, cu toate că fizionomia ei nu ar fi fost lipsită de oarecare emoţii. Totul s-ar fi întâmplat foarte repede, gestul lui Lausdisk fiind cu totul imprevizibil, el datorându-se în mare măsură unui contact vag între cei doi, contact care ar fi avut loc atunci când şi-ar fi apropiat fotoliile pentru a purcede la redactarea planului de mântuire a omenirii. Aplecându-se deasupra hârtiei, braţul doamnei Ana s-ar fi întins involuntar către Lausdisk, lovindu-l cu cotul în bărbie. Acesta ar fi zâmbit larg, simţind cum locul loviturii se încălzeşte de plăcere, ar fi privit-o pe doamna Ana adânc în ochi şi i-ar fi făcut mărturisirea amintită. Gazda s-ar fi fâstâcit, înroşindu-se foarte puternic, s-ar fi ridicat în picioare cu o emoţie palidă zugrăvită pe obraji, şi s-ar fi îndepărtat de locul accidentului, motivându-şi plecarea prin aceea că ar fi auzit câteva scâncete în camera copilului, deşi urechile

53

Dorin Mureşan

lui Lausdisk nu ar fi perceput decât acelaşi zumzăit al tăcerii. În cele din urmă, doamna Ana s-ar fi întors în salon, căci o întârziere exagerată ar fi lăsat loc multor interpretări, i-ar fi zâmbit din nou lui Lausdisk şi s-ar fi aşezat pe fotoliul pe care îl părăsise cu numai două minute înainte, deşi nici unul dintre ei nu ar mai fi intenţionat să continue redactarea planului de mântuire datorită unor motive care sunt, desigur, evidente. Trebuie ştiut că Lausdisk nu ar fi stat prea bine la capitolul erotism şi că, de-a lungul tinereţii sale, ar fi cunoscut doar o fată de care s-ar fi îndrăgostit pe loc, dar pe care ar fi uitat-o tot atât de repede, căci responsabilităţile cu care ar fi fost însărcinat încă de pe atunci l-ar fi transformat într-un animal asexuat, fără sentimente şi fără nici un fel de dorinţe de apropiere. Din câte şi-ar fi amintit, dacă ar fi stat desigur să-şi amintească, fata s-ar fi numit Feza şi ar fi întâlnit-o pe holul uneia dintre bibliotecile mondiale, citind o sinteză a uriaşului volum despre sens al soţilor Lausdisk. Faptul acesta i-ar fi atras într-atât atenţia tânărului Lausdisk, încât s-ar fi îndrăgostit pe loc de ea, aşezându-se pe treptele holului clădirii şi privind-o minute în şir, fără a interveni şi a se prezenta cum ar fi fost de altfel firesc. Târziu, fata ar fi pătruns în una dintre sălile bibliotecii pentru a restitui cartea, iar Lausdisk s-ar fi mulţumit cu acea imponderabilitate sentimentală, întorcându-se deloc resemnat la ale sale. Despre fată ar fi aflat câţiva ani mai târziu, dintr-un cotidian oarecare, că ar fi chemat-o Feza, că ar fi devenit între timp avocat şi că, din pricina unui proces în care ar fi pledat, printre altele, pentru nebunia soţilor Lausdisk al căror volum nu reuşise să-l citească niciodată în

54

Oraşul nebunilor

întregime, ar fi fost exilată în oraşul nebunilor. Asta ar fi fost tot. Iată pentru ce, în faţa avansurilor doamnei Ana, reîntoarsă în salon, Lausdisk ar fi tremurat de emoţie, neştiind cum să acţioneze, ducându-şi doar mâna la inimă şi înţelegând că previzibilul e pe cale să se întâmple. Şi, în cele din urmă, s-ar fi întâmplat, căci doamna Ana s-ar fi aplecat pe neaşteptate şi l-ar fi sărutat pe Lausdisk pe tâmpla dreaptă, în timp ce acesta, surprins peste măsură, şi-ar fi şters-o de salivă cu degetele răsfirate ale uneia dintre mâini. Doamna Ana ar fi găsit gestul lui Lausdisk stângaci, dar ar fi înţeles imediat că el se datora doar timidităţii care fierbea într-însul şi, drept urmare, focul pasiunii care abia i s-ar fi aprins în suflet s-ar fi înteţit şi mai mult, fiind conştientă că pentru un bărbat prima oară însemna totul. Fără să mai aştepte vreo reacţie din parte-i, doamna Ana ar fi năvălit asupra lui Lausdisk, sărutându-l pe gură, muşcându-l apoi de buze şi atingându-l cu înfrigurare acolo unde vizitatorul s-ar fi aşteptat mai puţin. Din lupta aceea Lausdisk ar fi ieşit cu părul vâlvoi, cu întregul trup dârdâind de emoţia ineditului şi cu o strălucire fulminantă de nebunie pe coaja ochilor. Tot el însă ar fi prins-o de păr pe doamna Ana şi i-ar fi dus capul între picioare, fără să înţeleagă ce face, lăsându-se doar în seama instinctului care ar fi explodat în trupul său virgin. Doamna Ana s-ar fi supus placid dorinţelor lui Lausdisk, i-ar fi desfăcut strânsoarea pantalonilor şi i-ar fi luat sexul în gură, mişcându-şi capul tot mai repede, în timp ce vizitatorul ar fi închis ochii, simţind cum se prăbuşeşte într-o lume în care sensul se aduna în locul acela dintre picioare cu care momentan numai doamna Ana

55

Dorin Mureşan

avea treabă. După doar câteva secunde, trupul lui Lausdisk ar fi cedat efortului depus în eliminarea lichidului seminal, iar doamna Ana s-ar fi retras înapoi, găsind că ceea ce ieşise din vizitator era nespus de fierbinte. L-ar fi privit pe acesta şi ar fi înţeles, cu oarecare stânjeneală dar şi cu un dram de satisfacţie, că leşinase de plăcere. Dacă doamna Ana ar fi ieşit atunci pe stradă pentru o plimbare făcută sub steaua ce lumina palid, avându-l alături pe Lausdisk, s-ar fi întâlnit de bună seamă cu cealaltă pereche şi ar fi privit-o cu nostalgie, fără să-şi dea seama că tinerelul nu era altul decât Oregon, tatăl lui Aekid, bastardul. De fapt, pe ea ar fi interesat-o doar idila celor doi, găsind că e nespus de romantică sub acel fad clar de stea, şi i-ar fi oferit cu exuberanţă o nouă sărutare lui Lausdisk, deşi acesta s-ar fi simţit extrem de ruşinat de cele petrecute cu câteva minute în urmă. Doamna Ana l-ar fi consolat însă printr-o mângâiere maternă, fără a observa că perechea juvenilă se desparte cu lungi îmbrăţişări şi fără a ţine seama că dinspre ei ar fi venit cuvinte suspicioase care, fără îndoială, i-ar fi atras atenţia şi ar fi forţat-o ca a doua zi să bată holurile clădirii conducerii şi să caute o anume persoană căreia să-i dea de veste despre premeditările diabolice ce ar fi putut să se concretizeze peste puţin timp, fiind însă stopate încă din faşă de loialitatea sa demnă de admirat. Din fericire pentru Oregon şi Arhidia, doamna Ana s-ar fi aflat tot în salonul cu cele trei scaune, îmbrăţişându-l pe Lausdisk, care ar fi sforăit de zor, răpus de oboseala acelei eliminări a bărbăţiei. Dacă ea însă s-ar fi aflat în plin centrul oraşului, chiar lângă

56

Oraşul nebunilor

lacul pe care ziua ar fi plutit bărcile-farfurii, ar fi văzut două siluete care i-ar fi dat mult de gândit, căci una era a unui bătrân, iar cealaltă a unui domn foarte titrat care ar fi ridicat braţele aproape tot timpul, răstindu-se pesemne furios la celălalt, aşezat pe o bancă. Ar fi fost vorba în fapt de un monolog susţinut de un domn numit Salasa şi tolerat de cunoscutul universitar Zahára, acestuia din urmă reproşându-i-se cuvintele ţicnite pe care le-ar fi rostit în prezenţa domnului Lausdisk.

- Eşti un netot, ar fi zbierat cel dintâi, îmbrăţişând steaua cu mâinile într-un gest de disperare, cum, Doamne iartă-mă!, ai putut să aminteşti de armă, când ştii bine că noi o ţinem în secret?, şi te-ai plâns că ţi-e greu, noroc cu Oregon care te-a scos din tot rahatul ăla, dacă mergi tot aşa îţi pierzi postul şi suma frumuşică cu care te îndopăm pentru ce faci, de fapt, pentru ce facem noi, fir’ar să fie!, cine ne-a pus să te alegem pentru postul ăsta?!, ehe, ai cam îmbătrânit, se vede treaba că nu o să mai rezişti, prea multă cercetare, domnule, prea multă, şi atâta lectură ţi-a zdruncinat minţile, află de la mine că eşti terminat, îţi recomand să demisionezi, acum cât cel puţin mai ai câţiva admiratori, deşi, drept să-ţi spun, nu ştiu pe cine vom pune în locul tău, deh, ai fost tu deştept la viaţa ta, dar te-ai cam adâncit în basme, îţi place mai nou literatura, din câte am auzit, asta nu-i bună omule, e laţul pe care ţi-l pui singur în jurul gâtului, zi şi tu!, acum, când mai aveai atâtica, un centimetru, să renegi tot ce ai făcut?, hm, oraşul nebunilor te aşteaptă, da, asta e sigur, s-a zis cu

57

Dorin Mureşan

tine, Oregon o să-ţi ia postul, e lucid şi, în plus, nu e nici prost, da’ tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta, ah, nici măcar nu-ţi pasă, eşti un idiot, ţi-ai pierdut sensul, gata, am terminat, salutări şi aşteaptă poliţia sensului să-ţi bată la uşă, o va face, crede-mă, o va face.

Domnul Salasa s-ar fi îndepărtat, gesticulând haotic, în timp ce bătrânul Zahára ar fi privit în pământ, bucurându-se în sinea lui că totul avea să se sfârşească atât de simplu, izbucnind apoi la rându-i într-un monolog din care, dacă doamna Ana ar fi fost acolo, n-ar fi înţeles absolut nimic.

58

Oraşul nebunilor

Dacă a doua zi dimineaţa Lausdisk s-ar fi sculat la ora obişnuită şi ar fi deschis televizorul, accesând cu telecomanda canalul numărul 5150, ar fi fost martorul unei întâmplări neobişnuite care ar fi avut ca promotor o doamnă de 45 de ani numită, din câte ar fi spus crainicul, Feza. Ea ar fi scăpat din oraşul nebunilor şi ar fi fost prinsă pe drumul către oraşul X, în vagonul cu numărul 300 al trenului ce făcea legătura între centrul continentului şi periferia acestuia. Despre modul în care ar fi scăpat din acel oraş al nebunilor nimeni n-ar fi ştiut nimic, căci interviurile luate autorităţilor care se ocupau de paza condamnaţilor ar fi scos la iveală un lucru foarte incert, anume că doamna Feza ar fi deţinut un aparat care ar fi făcut-o invizibilă, evadarea ei nefiind explicabilă în nici un fel, cu atât mai mult cu cât oraşul ar fi fost împrejmuit de un gard dotat cu senzori care ar fi reacţionat la orice mişcare, fie ea cât de mică. Reportajul despre ciudata apariţie a doamnei Feza în lumea normală s-ar fi prelungit până la câteva ore, propunând noi şi noi detalii confuz – indicative, îndeosebi cu privire la răvaşul pe care l-ar fi purtat la sine evadata şi care, din câte ar fi spus ea, ar fi venit tocmai din partea lunaticilor. Lucrurile s-ar fi complicat şi mai mult, pe măsură ce întrebările crainicilor s-ar fi oprit

59

Dorin Mureşan

asupra oraşului nebunilor, punct de interes extrem, fără doar şi poate, căci nimeni nu ar fi bănuit încă ce se întâmpla acolo, deşi colportările centrate pe acel subiect erau în mare vogă. Doamna Feza ar fi insistat că:

- daţi-mi voie, ea nu răspunde la nici o întrebare decât în

cadrul unei conferinţe la care să fie prezentă presa, iar autorităţile, deşi nemulţumite de atitudinea evadatei, conştiente totuşi de scandalul pe care un refuz l-ar fi putut provoca, ar fi acceptat, specificând că sala în care ar fi urmat să aibă loc conferinţa va fi marele amfiteatru din sediul universitar. Sigur că Lausdisk n-ar fi văzut nimic din toate astea fiindcă la acea oră el încă ar fi dormit, însă doamna Ana, pusă la curent de surse pe care numai ea le-ar fi cunoscut, ar fi aflat imediat totul, hotărând în sinea ei să fie prezentă la conferinţă şi să-l ia cu sine şi pe somnorosul său amant. În timp ce ar fi pregătit micul dejun şi ar fi pus la făcut cofeina, tânărul Oregon ar fi păşit în clădirea universitară, surprins peste măsură de grupul numeros de oameni de pe holul acesteia. Ar fi trecut pe lângă el, lipindu-se de perete, şi s-ar fi îndreptat către biroul maestrului, cu chipul înnegurat de vagi presentimente. După ce ar fi intrat în încăperea în care calculatorul n-ar mai fi bâzâit, cum făcea de obicei, ar fi privit în jur pierdut şi s-ar fi întrebat în şoaptă unde dispăruse Zahára. Răspunsul însă nu ar fi venit de nicăieri, pentru simpul fapt că nimeni nu ar fi fost acolo, iar el singur nu şi l-ar fi putut da. Prin urmare, ar fi apăsat un buton minuscul de pe faţa unui mecanism foarte ciudat lipit de perete şi, aproape

60

Oraşul nebunilor

instantaneu, ar fi auzit o voce piţigăiată întrebându-l, printr-un difuzor invizibil, ce doreşte. Ar fi cerut să vorbească cu preşedintele instituţiei, dar i s-ar fi răspuns că acesta lipsea, fiind ocupat cu cele ce urmau să se întâmple în incinta clădirii. Oregon ar fi întrebat despre ce era vorba, iar vocea de dincolo i-ar fi răspuns că nu cunoştea prea multe detalii, decât că cineva evadase din oraşul nebunilor. Oregon ar fi înmărmurit la auzul acelor cuvinte şi ar fi întrebat, instinctiv desigur, cum de fusese posibil aşa ceva, vocea răspunzându-i, evident, că nimeni nu ar fi ştiut nimic. Uitând de Zahára, Oregon ar fi mulţumit pentru informaţii, ar fi deconectat mecanismul interfonic şi s-ar fi aşezat la biroul universitarului, proptindu-şi capul în bărcile palmelor. După câteva minute ar fi deschis calculatorul şi ar fi accesat un cont de email, scriind în fereastra albă ce apăruse pe ecranul monitorului următoarele cuvinte:

oprim totul până după conferinţă.

Ar fi trimis mesajul către o persoană despre care s-ar putea spune câte ceva, deşi ar fi cu totul inutil. S-ar fi ridicat apoi şi ar fi ieşit din încăpere, îndreptându-se către grupul pe care-l întâlnise la intrare. În acelaşi timp, universitarul Zahára, abia trezit din somn, ar fi răspuns la un apel telefonic, recunoscând, de cum ar fi ridicat receptorul, vocea domnului Salasa care i-ar fi spus următoarele:

- omule, dă-ţi demisia acum, am încurcat-o, toţi proştii o să cadă, şi tu te numeri printre ei, e

61

Dorin Mureşan

sfatul meu, ieşi acum dintre tărâţe fiindcă altfel n-o să-ţi fie prea bine, trimite demisia prin fir, nu veni aici, e tămbălău mare, a evadat o femeie de la nebuni, asta-i tot, salutare.

După doar zece minute de la acea convorbire, demisia universitarului Zahára ar fi intrat în baza centrală de date şi ar fi fost acceptată imediat cu o uşurare colectivă. Cineva ar fi comandat chiar şi şampanie, deşi nimeni n-ar fi putut spune pentru ce respectiva demisie fusese atât de urgentă. Tot atât de adevărat e însă şi faptul că, după numai o jumătate de oră de la acea întâmplare, poliţia sensului ar fi bătut la uşa apartamentului lui Zahára, i-ar fi cerut să-şi ia strictul necesar, câteva haine adică, şi l-ar fi condus la un automobil special pe ale cărei uşi ar fi fost imprimate cuvintele Oraşul Nebunilor. Între timp, holul clădirii universitare s-ar fi golit, lumea pătrunzând în uriaşul amfiteatru, cel a cărui descriere a fost schiţată cu câteva pagini mai înainte şi la ale cărui birouri s-ar fi postat deja câţiva reprezentanţi ai conducerii oraşului veniţi în cea mai mare grabă din vacanţă, precum şi doamna Feza, emoţionată şi, desigur, satisfăcută de cele ce aveau să se întâmple. Un spectator oarecare, aflat la aceleaşi birouri somptuoase, eventual chiar lângă evadată, ar fi participat la umplerea amfiteatrului fără nici un pic de mirare, găsind că cele cinsprezece mii de persoane care ar fi ocupat până şi culoarele dintre scaune ar fi format o mulţime cu totul şi cu totul rezonabilă, întrucât conferinţa ar fi fost cu adevărat una nefirească. Dacă acel spectator ar fi privit atent cine ocupase rândul din faţă, i-ar fi observat,

62

Oraşul nebunilor

pornind de la stânga sprea dreapta, pe Lausdisk şi doamna Jitsiana, ţinându-se strâns de mână, pe Arhidia alături de Oregon, vizibil stresat de întâmplarea în sine, precum şi pe alţi indivizi cunoscuţi ca având o anumită influenţă în rândurile conducerii şi care, fără doar şi poate, la o întrebare standard, ar fi răspuns cum se cuvine. După ce forfota s-ar fi înmuiat, semn că scaunele şi spaţiile goale dintre ele ar fi fost umplute până la refuz, spectatorul şi-ar fi întors capul şi ar fi ascultat discursul de început al preşedintelui care, cu un calm desăvârşit, ar fi anunţat audienţa că:

- totul e sens, atrăgând apoi atenţia că: - de-acum înainte măsurile de securitate din

jurul oraşului nebunilor vor fi cât se poate de rigide, nimeni nemaivând posibilitatea să intre în el decât cu riscul de a rămâne acolo pentru totdeauna.

Ameninţarea preşedintelui, inumană s-ar putea spune, ar fi provocat în rândurile ascultătorilor câteva zbierete rebele care, dacă ar fi fost descifrabile, ar fi susţinut că:

- aşa ceva nu e posibil şi că: - totul va cădea într-o zi dacă s-a ajuns deja

până acolo. Preşedintele ar fi ridicat una dintre mâini în sus, cerând tăcere, apoi ar fi continuat, arătând cu bărbia spre doamna Feza:

- este improbabil ca această doamnă să fii evadat cu propriile-i puteri, cu siguranţă unul dintre grupurile rebele pe care, promit acum în faţa dumneavoastră, voi face totul pentru a le stârpi, i-a dat o mână de ajutor, deşi situaţia nu

63

Dorin Mureşan

este încă clară, evadarea fiind, din câte ştiţi şi dumneavoastră, imposibilă, presupunând totuşi că nu ar fi aşa, doamna Feza nu ar fi avut posibilitatea de a ieşi de acolo aşa cum o vedeţi şi cum o văd, prin urmare, se impune căutarea rapidă şi lucidă a vinovaţilor, luându-se cele mai drastice măsuri în sensul acesta, şi una dintre ele este, desigur, interogarea tuturor persoanelor din această sală, îmi cer scuze, dar problema nu are alte soluţii apropiate, sunt convins că printre cei de faţă există indivizi care caută cu orice preţ distrugerea conducerii actuale, nu vă grăbiţi să plecaţi deci, uşile sunt închise, vă rog să ne înţelegeţi, decizia a fost luată în mare grabă şi, cel puţin pentru mine, este cât se poate de pertinentă, până atunci însă să dăm cuvântul doamnei Feza, şi nu uitaţi: totul este şi rămâne sens.

Deşi mulţimea ar fi început să fiarbă sub impactul discursului preşedintelui, faptul că evadata urma să vorbească ar fi liniştit-o ca prin minune. Aceasta s-ar fi ridicat în picioare, şi-ar fi potrivit ţinuta cu mişcări de felină, trâgându-şi mai întâi rochia peste genunchii nevăzuţi şi, curmând apoi revolta celor câteva bucle care i-ar fi năpădit fruntea transpirată, ar fi aruncat o privire evazivă deasupra mulţimii, rostind următoarele:

- dragii mei, (la acele prime cuvinte cei de la birouri ar fi privit-o cu o ură mocnită) pentru voi sunt aici, numai pentru voi, daţi-mi voie, vă transmit mai întâi urările nebunilor care speră că într-o zi veţi fi cu ei acolo, fiindcă, şi nu cred că ştiţi asta, acolo e mult mai bine, acolo e libertate (rumoare explozivă), e o poveste lungă (doamna

64

Oraşul nebunilor

Ana l-ar fi privit pe Lausdisk cu o grimasă tâmpă, recunoscându-şi expresia la care ar fi ţinut cel mai mult), daţi-mi voie, cine crede că în oraşul nebunilor e mai rău, se înşeală (difuzoarele ar fi început să scârţâie, semn că cineva ar fi învârtit volumul blocat al amplificatorului, neatins de câţiva ani).

Doamna Feza s-ar fi oprit, înţelegând că, dacă ar fi continuat să vorbească despre oraşul nebunilor, i s-ar fi tăiat sunetul din microfon.

- Dragii mei, ar fi reînceput ea cu braţele întinse înainte de parcă ar fi îmbrăţişat publicul, sunt aici ca mesager al lunaticilor şi al membrilor liberi din conducerea oraşului, am adus acest răvaş (ar fi arătat o hârtie) prin care cerem o sută de mii de hectare de pământ pentru extinderea oraşului (rumoare), da, lunaticii, daţi-mi voie, se plâng pe această hârtie că oraşul nebunilor luminează prea tare şi că noaptea nu mai reuşesc să doarmă din cauza asta, ei ameninţă că-l vor distruge, căci emigrarea pe partea cealaltă a Lunii impune costuri mult mai ridicate decât distrugerea efectivă a celor cincisute de mii de clădiri, cu atât mai mult cu cât au tehnologia necesară, daţi-mi voie, tot aici ei atrag atenţia că o astfel de distrugere ar afecta întreg pământul, putând provoca o explozie de proporţii care ar putea duce, deşi nimic nu e sigur, la dispariţia lui (zbierete furioase), daţi-mi voie, nu glumesc, de altfel evadarea mea nu a fost pusă la punct de vreo grupare rebelă, cum sugera preşedintele, ci chiar de lunatici, cei care m-au transportat, nici eu nu ştiu cum, în trenul în care am fost găsită, daţi-mi voie, cele o sută de mii de hectare primite vor

65

Dorin Mureşan

fi folosite pentru a răsfira oraşul şi pentru a mai domoli aglomeraţia de lumini care, daţi-mi voie, sunt una lângă alta, în plus, conducerea oraşului se vede nevoită să mai construiască locuinţe fiindcă cele deja ridicate nu sunt îndeajuns pentru numărul de persoane care, daţi-mi voie, a crescut uluitor, oraşul dispune de banii necesari, nu însă şi de terenurile aferente, prin urmare, sfatul meu e ca cei din conducere să ia cât mai grabnic această decizie şi să cedeze hectarele cerute, altfel, cum am spus, s-ar putea ajunge la un război din care pământenii vor ieşi, fără doar şi poate, învinşi.

Dacă spectatorul nu ar fi fost prea preocupat de cele auzite, frecându-şi palmele una de alta sub stăpânirea unui sentiment de revoltă amestecat cu spaimă, atunci ar fi observat că majoritatea feţelor din public ar fi fost palide şi că rumoarea ar fi încetat, căci numai simpla dispariţie a doamnei Feza din oraşul păzit şi totodată apariţia ei în tren ar fi sugerat că, într-adevăr, tehnologia lunaticilor le-ar fi depăşit cu mult aşteptările. După un moment de tăcere, în care bâzâitul unei muşte ar fi gâdilat microfonul, evadata ar fi atras atenţia că:

- am fost trimisă aici cu scopul de a reprezenta oraşul nebunilor şi de a fi inclusă în grupul legiuitor, urmând ca orice decizie ce e luată şi vizează într-o măsură mai mare sau mai mică administrarea oraşului să-mi fie împărtăşită şi să mi se ceară părerea şi acordul, daţi-mi voie…

În acel moment preşedintele s-ar fi ridicat în picioare tulburat şi ar fi spus că:

66

Oraşul nebunilor

- aşa ceva nu e posibil, acceptăm să cedăm hectarele cerute, dar nu acceptăm printre noi un membru care să reprezinte oraşul.

Doamna Feza i-ar fi întins răvaşul, specificând că acolo se află semnăturile membrilor executivi din conducerea oraşului nebunilor precum şi semnătura preşedintelui lunaticilor, toţi aceştia cerând explicit acceptarea în regim de urgenţă a celor propuse de ei. Ea ar mai fi arătat că:

- întrucât suntem în legături foarte strânse cu lunaticii, am hotărât să înfrăţim oraşul cu aceştia şi să închegăm un comerţ foarte prolific, ambele părţi având de câştigat, vă avertizez că de curând au sosit la noi tehnologii de vârf pe care voi, daţi-mi voie, cei din lumea normală, nici nu visaţi să le aveţi, am trimis ingineri pe lună şi am primit planuri ale unor vehicule ce ating cu uşurinţă viteze supraluminice, am primit de asemenea armament cu care am putea provoca rotiri inverse ale galaxiilor, pe scurt, societatea noastră şi cea a lunaticilor au devenit una, deciziile administrative fiind luate numai cu acordul ambelor părţi, cu toate acestea, lunaticii ne avertizează că aglomeraţia de lumini le provoacă insomnie şi că trebuie găsită o soluţie cât mai grabnică în privinţa asta, altfel nu le rămâne decât să ne distrugă.

Preşedintele şi-ar fi ocupat locul cu vădită resemnare şi şi-ar fi îngropat faţa în palme, sugerând că ar fi acceptat totul, de teama celor ce ar fi urmat, dacă nu ar fi făcut-o. Doamna Feza s-ar fi aşezat şi ea, mulţumind mai întâi adunării pentru atenţia acordată, apoi ar fi înmânat răvaşul

67

Dorin Mureşan

preşedintelui. Un reporter de la o televiziune oarecare s-ar fi ridicat în picioare şi s-ar fi apropiat de unul dintre microfoanele aflate în faţa sălii, întrebând următoarele:

- Doamnă Feza, cum se face că lunaticii au ajuns la o astfel de tehnologie şi, pe de altă parte, dacă sunteţi înfrăţiţi cu ei, de ce vă ameninţă cu dispariţia?

Doamna Feza ar fi zâmbit, aşteptându-se probabil la acea întrebare, şi ar fi răspuns că:

- lunaticii nu-şi pierd energia, după cum bine se ştie, pe mobilitate, forţa G fiind mult mai mică pe Lună, este firesc deci ca, de-a lungul celor o sută de ani de când sunt acolo, creierul să le fi crescut în aşa fel încât să atingă, daţi-mi voie, capacităţi intelectuale nebănuite, din nefericire au rămas consecvenţi în prostia omenească, de a prelucra arme distrugătoare şi de a fi virtuali asasini a tot ceea ce nu se află pe Lună, de aici li se trag şi ameninţările, şi pofta nebunească de a se război cu cineva, oricine ar fi el, chiar prieten apropiat, daţi-mi voie, de aceea insist: avertismentul meu nu e o glumă, îi cunosc pe lunatici, sunt irascibili şi imprevizibili, nu poţi fi sigur de ei, aşa cum, din nefericire, nu poţi fi sigur nici pe oameni.

Reporterul ar fi fost mulţumit de răspunsul doamnei Feza şi s-ar fi retras în înghesuiala mulţimii care, la cuvintele preşedintelui, ridicat din nou în picioare, că:

- totul e sens şi că: - întrucât nimeni nu mai are nimic de spus,

conferinţa a luat sfârşit,

68

Oraşul nebunilor

s-ar fi pus în mişcare către cele două uşi impunătoare, larg deschise, interogarea persoanelor din public nemaifiind eficientă în urma discursului doamnei Feza, discurs care, de bună seamă, ar fi lămurit totul, deşi minţile membrilor conducerii s-ar fi blocat în amalgamul de idei ameninţătoare, motivul nefiind, desigur, forţa G a Pământului.

Dacă Lausdisk n-ar fi fost prea preocupat de doamna Ana, vizibil suferindă datorită celor spuse de doamna Feza, dacă nu ar fi ţinut-o în braţe şi nu i-ar fi mângâiat din când în când obrazul umed şi sărat, gândindu-se totuşi că evadata arăta foarte bine pentru vârsta ei şi încercând să şi-o imagineze în poziţia pe care o avusese proaspăta amantă atunci când se întâmplase ce se întâmplase, ci, dimpotrivă, dacă ar fi părăsit-o pe aceasta din urmă, lăsând-o cu plânsetul ei morbid singură pe hol şi i-ar fi urmat îndeaproape pe Oregon şi Arhidia, strânşi parcă organic unul într-altul, ar fi dat nas în nas cu un domn al cărui nume ar fi fost Salasa. Dacă l-ar fi luat la întrebări, tatonând cu vârful unui deget de la picior balta în care s-ar fi scăldat, ar fi aflat că numitul ar fi fost un cunoscut scriitor, un prozator redutabil, de

69

Dorin Mureşan

cursă lungă – cum s-ar spune –, un poet fascinant, cu vers alb şi consistent, un critic literar pur, obiectiv şi circumspect, un filosof de înaltă clasă, cu studii extrem de incitante şi, nu în ultimul rând, un mare inginer – inventator, cu nenumărate creaţii în domeniul electricităţii statice şi cu studii ergonomice deja consacrate pe întreg mapamondul. Domnul Salasa ar fi fost într-adevăr un tip extrem de inventiv, căci dacă Lausdisk şi-ar fi continuat interviul improvizat, ar fi aflat că, de câţiva ani, cunoscutul scriitor ar fi publicat un roman în serial în nu mai puţin de şapte mii de reviste, cititorii lui fiind nevoiţi să se ţină tot timpul la curent prin fir despre când şi unde ar fi apărut serialul următor. De pe urma acelei strategii, toate revistele ar fi câştigat o avere, căci trama textelor domnului Salasa ar fi fost cu-adevărat inepuizabilă şi tot atât de fermecătoare. Dacă Lausdisk ar fi stat mai mult de vorbă cu scriitorul în cauză, deşi nimeni nu a spus vreodată că a stat, nici imediat după aceea, nici după ce s-a scris biografia romanţată a domnului Salasa, ar mai fi aflat că romanul s-ar fi numit Oraşul Nebunilor şi că personajele s-ar fi rotit în jurul unui oraş ostentativ de ciudat, cu case mici, fără fundaţie, cu străzi neluminate, cu şanţuri săpate de-a lungul trotuarelor, cu copaci prăfuiţi, cu frunze rugoase îmbrăcând pământul tern, cu fel de fel de animale domestice murdărite de propriile lor excremente, cu oameni ce purtau nişte costume albe ca zăpada, deşi Lausdisk n-ar fi înţeles ce înseamnă nici alb, nici zăpadă, cu obiceiuri extravagante, căci cine ar mai fi ieşit în centrul oraşului să cânte şi să danseze, pe scurt,

70

Oraşul nebunilor

un oraş al primatelor, al acelui om originar din care nu s-ar fi ales nimic, autorul respectând tradiţia impusă de legea care oprea orice scurgere de informaţii dinspre trecut înspre prezent, dar accepta orice profeţie ca pe un dat veritabil şi fără putinţă de tăgadă, mai mult chiar, îl condamna pe acela care s-ar fi îndoit de vreo prezicere, atâta timp cât aceasta din urmă nu ar fi căzut într-un retrograd eufemism la adresa conducerii, chiar dacă ar fi venit din partea unui brutar sau a unui zugrav, care ar fi întins o pastă lipicioasă pe pereţi, în timp ce ar fi spus că în curând civilizaţia lunaticilor avea să se autodistrugă, datorită tehnologiilor de vârf, sau de nu-ştiu-cum-a-spus-evadata-aia, la care ar fi ajuns. Domnul Salasa l-ar fi invitat pe Lausdisk la o cafea într-un restaurant din apropiere, ştiind desigur că nu era vorba de altcineva decât de fiul soţilor Lausdisk, iar vizitatorul, convins mai mult de notorietatea interlocutorului său, ar fi acceptat cu uşurinţă, urmându-l îndeaproape, ca un căţel supus stăpânului său. Domnul Salasa ar fi ieşit în stradă şi ar fi trecut pe lângă uriaşa mulţime abia ieşită din amfiteatru şi adunată neinspirat în faţa sediului universitar, lipindu-se de perete, în timp ce Lausdisk ar fi făcut la fel, ca o umbră şleampătă şi bolnavă. La prima intersecţie, cunoscutul scriitor – filosof – şi – inginer – inventator ar fi cotit la dreapta şi ar fi intrat aproape imediat într-un local numit Sensul Sensului. De cum ar fi păşit dincolo de pragul acestuia, Lausdisk ar fi început să tuşească din cauza aburului de cofeină, agitându-şi ca un dement palma în dreptul nasului. Domnul Salasa

71

Dorin Mureşan

ar fi salutat cu gesturi complezente clientela restaurantului şi ar fi luat loc la o masă liberă pe care Lausdisk ar fi putut observa, dacă nu ar fi fost atâta abur, o placă metalică inscripţionată cu numele scriitorului. Domnul Salasa (s-ar cuveni să nu mai fie numit domn întrucât s-ar putea să-şi ia nasul la purtare) ar fi comandat o băutură numită horem, în timp ce Lausdisk, abia aşezat, ar fi cerut o cafea simplă cu cinci fazeklai, un fel de zahăr cu gust de citrice. Salasa ar fi gustat din păhărelul abia adus, privind penetrant chipul invitatului său, şi ar fi spus că:

- horem este una dintre cele mai gustoase băuturi pe care mi le-a oferit restaurantul ăsta, şi, gândiţi-vă, stimate domn Lausdisk, conţine alcool într-o proporţie aproape absolută.

Lausdisk nu s-ar fi mirat deoarece pe el l-ar fi interesat mai puţin proporţia de alcool din horem, cât cea de abur din aer. În cele din urmă, Lausdisk s-ar fi liniştit şi l-ar fi întrebat pe Salasa ce vor face cu evadata şi care sunt soluţiile concrete pentru a ieşi din situaţia pe care aceasta o zugrăvise în culori nu prea optimiste. Dacă doamna Ana ar fi fost prezentă, şi de bună seamă nu a fost întrucât s-a presupus că Lausdisk o părăsise pe holul sediului universitar, i-ar fi spus la ureche lui Lausdisk că Salasa făcea parte din conducere de puţină vreme, fiind acceptat mai mult pentru notorietatea sa, căci, după cum s-a spus undeva mai sus, persoanele dotate cu o inteligenţă peste medie ar fi fost repugnate de grupul legiuitor şi trimise în oraşul nebunilor. Salasa însă ar fi avut un noroc pe care mulţi l-ar fi invidiat, anume, acela de a se fi impus încă din

72

Oraşul nebunilor

tinereţe prin talentul său incontestabil şi de a-şi fi format astfel o mulţime de admiratori (se închegase chiar şi o grupare care se intitula Sensul Salasian şi care, cu câţiva ani în urmă, ar fi fost compusă din circa zece milioane de cititori ai literaturii de tip salasa) care nu ar fi putut fi ignorată cu una cu două. Aşadar, cunoscutul scriitor ar fi devenit membru al conducerii abia de câţiva ani şi s-ar fi ocupat prea puţin cu problemele înalte, fiind însărcinat cu detalii numite periferice, cum ar fi fost bunăoară coordonarea activităţii universitarului Zahára prin transmiterea de informaţii şi chiar prin redactarea discursurilor televizate ale acestuia. Se înţelege astfel că până şi conferinţa despre religia sensului ar fi aparţinut în totalitate lui Salasa, deşi acesta din urmă n-ar fi dat de înţeles că e aşa niciodată. Doamna Ana i-ar mai fi spus lui Lausdisk că, datorită acelui statut nu prea fericit pe care l-ar fi avut în conducere, Salasa ar fi primit întotdeauna informaţiile din miezul conducerii cu câteva ore mai târziu, fapt care l-ar fi plasat cumva la marginea cercului în care se luau deciziile şi în care se trecea la punerea lor în practică, deşi scriitorului puţin i-ar fi păsat de treaba asta. Prin urmare Salasa n-ar fi ştiut nici ce se va întâmpla cu evadata, nici care vor fi soluţiile concrete, cum le numise Lausdisk, pentru a rezolva situaţia lunaticilor. Totuşi, el ar fi spus că:

- domnul meu, pământul va fi cedat, ce, Doamne iartă-mă!, să facem? doar n-ai vrea să ne batem cu nebunii?, şi oricum, ce mai contează câteva hectare în minus când şi aşa mai este atâta pământ gol, neutilizat încă şi cu un potenţial

73

Dorin Mureşan

promiţător, ce mă doare pe mine momentan nu e problema asta, a lunaticilor, care, din câte am auzit, se ocupă numai cu ingineria şi nu mai au nici un fel de tangenţă cu studiul umanist, ce proşti!, ce mă doare, deci, este plecarea universitarului Zahára, singurul om cu creier în cap pe care l-am cunoscut în lumea normală, plină altfel de diletanţi, da, domnule Lausdisk, să nu îmi luaţi în nume de rău această revoltă care mă încearcă, dar Zahára mi-a fost un prieten desăvârşit, a fost singurul cercetător veritabil din sediul universitar prin care, aţi văzut singur, cam bate vântul, da, nu ştiaţi?!, universitarul a plecat la nebuni, deh, îmbătrânise şi vorbea cam mult despre tot felul de ciudăţenii, îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat atunci când v-a jignit, vorbindu-i de rău, indirect desigur, pe cei doi Lausdisk, să nu uit, rămâne să mergeţi mai departe cu programa prozelitistă, e necesar să imprimăm o anumită, cum să spun, Doamne iartă-mă!, (şi-ar fi răsucit palma de parcă ar fi înşurubat un şurub cu o şurubelniţă) substanţă acestei programe de inserare a simplităţii în oameni, aţi observat că suntem tot mai mult interesaţi de ceea ce e clar, succint, dintr-o bucată, deşi vom păstra limbajul preţios, eu nu îl prea agreez, nu sunt un orator, nu-mi place sofismul şi retorismul, să vorbesc degeaba numai pentru a gusta ce spun, în fine, continuaţi, domnul meu, cu planul, şi faceţi-l ca la carte, trebuie, avem nevoie de aşa ceva, între altele daţi-mi voie să vă felicit pentru lucrările dumneavostră apărute în revista Sen, se vede că sunteţi un tip foarte citit şi foarte pus la punct cu problemele actuale ale societăţii, e bine,

74

Oraşul nebunilor

continuaţi aşa, în ceea ce mă priveşte eu sunt un visător (pe drept cuvânt, horemul ar fi început să-şi facă efectul), da, un mare visător, un creator de mituri, de realităţi inexpugnabile, deh, cine nu visează nu trăieşte, aţi auzit de minunatul Ibsen, ehe, un geniu al primatelor, unul care a reuşit să inducă o stare pe care eu o numesc, de polonic, ştiţi, el a fost printre singurii care au reuşit să profeţească totul, tot ce se află aici, această omogenizare stătută în care nimeni nu mai e nimic, dar, punctez (ar fi ridicat paharul în sus) în care totul e în toţi, da-da, trebuie că a fost un om tare nefericit, căci cine vede înainte nu se mai poate întoarce înapoi, asta să o ştiţi, domnule Lausdisk, cine priveşte înainte are ochii cimentaţi într-acolo, şi oricum, ce rost ar avea să-i întoarcă înapoi, istoria se dezavuează, domnule Lausdisk, nu mai e aceeaşi şi pe nimeni nu mai interesează cum a fost vreodată, dar e bine, e bine că mergem înainte, şi fenomenul polonicului e tot mai în vogă, atât printre oamenii normali cât şi printre nebuni, până şi lunaticii au ajuns acolo, cică toţi seamănă perfect întrei ei fiindcă nu mai au riduri pe faţă, iar capul li s-a mărit considerabil, da, acolo nu mai există nume, doar numere, ca la nebuni, doar printre noi se mai permit nominalizările, dar în curând nici ele nu vor mai fi, în ceea ce priveşte steaua, cred că ea va fi de-acum înainte sursa principală a tot ce se va întâmpla, fiindcă, după cum ştiţi, ea e sensul nostru.

Domnul Lausdisk ar fi deschis ochii larg, încercând să dea o interpretare cuvintelor lui Salasa, mai mult chiar, l-ar fi întrebat ce anume

75

Dorin Mureşan

vrea să spună cu asta, cu faptul că steaua e sensul, dar Salasa n-ar mai fi rostit nimic, şi-ar fi înfipt bărbia în piept şi ar fi privit în oglinda mesei, rămânând aşa mai mult de zece minute, timp în care Lausdisk, înţelegând că ceva nu e în regulă, că poate Salasa ar fi adormit, s-ar fi ridicat şi ar fi părăsit incinta restaurantului, îndreptându-se grăbit către centrul oraşului, acolo unde ar fi văzut steaua strălucind, deşi tot n-ar fi înţeles de ce ea era sensul. Sigur, acea discuţie ar fi avut loc dacă Lausdisk nu ar fi părăsit-o pe doamna Ana, lucru pe care, de bună seamă, nu l-ar fi făcut, vorba domnului Salasa, cum Doamne iartă-mă! să îl facă. Dimpotrivă, Lausdisk ar fi rămas lângă amanta sa şi ar fi continuat să o mângâie pe faţă, în timp ce domnul Salasa ar fi trecut pe lângă el, salutându-l cu un gest scurt şi continuându-şi drumul cu intenţia clară de a se opri doar în localul numit Sensul Sensului, unde avea să monologheze cele enunţate mai sus, cu paharul de horem în faţă. Ce-i drept, înainte de a fi ieşit din sediul clădirii universitare, domnul Salasa ar fi dat peste cuplul Oregon – Arhidia, cărora le-ar fi dat bineţe, felicitându-l totodată pe tânărul asistent pentru postul abia ocupat. Oregon s-ar fi înroşit la faţă, neînţelegând la ce se referă felicitarea lui Salasa, iar acesta i-ar fi explicat, fără a fi întrebat desigur, căci intuiţia lui psihologică ar fi fost recunoscută în pătura tuturor specialiştilor ocupaţi până peste cap de suflet şi alte alea, că de curând universitarul Zahára ar fi demisionat, lăsând asistentului său postul pe care îl ocupase de-a lungul celor douăzeci de ani, el exilându-se de bunăvoie în oraşul nebunilor, căci, după cum

76

Oraşul nebunilor

ar fi spus el însuşi, ar fi fost cu-adevărat nebun, nu pentru că s-ar fi situat la una dintre extreme, ci pentru că se pare că aşa ar fi fost şi gata. Oregon şi-ar fi dus mâna la gură, neştiind din cauza şocului dacă ar fi trebuit să plângă sau să râdă. Arhidia însă i-ar fi şoptit ceva la ureche şi l-ar fi invitat să intre în fostul birou al universitarului şi să-şi ia în primire postul. Oregon ar fi mulţumit domnului Salasa şi ar fi făcut întocmai, după ce ar fi luat-o în braţe pe tânăra lui amantă. Despre ce s-ar fi petrecut în actualul birou al lui Oregon, s-ar putea spune multe, dar ar fi fără sens, căci nu ar fi nevoie de o intuiţie salasiană pentru a putea pricepe cum ar fi stat lucrurile acolo. Cu toate acestea, un detaliu ar fi sărit în evidenţă, iar acest detaliu ar fi constat în faptul că Arhidia nu ar mai fi avut dureri.

Dacă Lausdisk nu ar fi continuat să o consoleze pe doamna Ana, deşi întrucâtva ar fi fost clar că acel lucru nu ar prea fi fost posibil, gazda sa fiind foarte ataşată de conducere, nu doar formal, ci şi sentimental, şi asta deoarece, dându-se ascultare unui zvon, între membrii grupului legiuitor ar fi fost o anume persoană considerată de această doamnă ca deosebită, şi

77

Dorin Mureşan

se pare că ar fi fost vorba chiar de preşedinte, deşi detaliile relaţiei dintre doamna Ana şi acesta din urmă n-ar fi fost chiar cunoscute, deci, dacă Lausdisk nu ar fi sărutat-o aproape tot timpul pe gazda sa, mângâindu-i faţa umedă de lacrimi, ci ar fi părăsit-o pe drumul ce ducea către uriaşul imobil în care locuiau amândoi, el temporar, ea definitiv, şi dacă şi-ar fi continuat drumul în aceeaşi direcţie, intrând în cele din urmă chiar în clădirea despre care e vorba, urcând până la un etaj despre care, cum s-a spus, nu s-ar putea spune prea multe, şi deschizând uşa unui apartament despre care, din nou, (cu siguranţă aţi ghicit şi de această dată!) nu s-ar putea spune prea multe, s-ar fi împiedicat de Aekid, bastardul, întins pe burtă, chiar pe holul din faţa uşii, ocupat cu împingerea sinuoasă a unui vehicul foarte ciudat, realizat din acelaşi material din care erau confecţionate şi birourile din amfiteatrul sediului universitar, adică unul foarte rezistent, şi, totodată, dacă şi-ar fi continuat drumul, privind fiecare încăpere în parte, ar fi dat peste o anume domnişoară numită Hormola, o fată foarte frumoasă, cu pielea strălucind ca o bucată de catifea abia ieşită din maşina de spălat a gazdei, un aparat oval, pătat cu butoane rotunde şi cu sute de leduri situate sub ele, aprinzându-se alternativ, în funcţie de strategia de spălat aleasă de proprietar, dacă, desigur, ar fi fost aleasă, atunci când Lausdisk ar fi fost în apartament, privind-o pe domnişoara în cauză, adică pe Hormola, cea care s-ar fi aflat într-una din camere, şi care ar fi fost dezbrăcată şi întinsă pe un pat uriaş, atingându-se foarte delicat între picioare,

78

Oraşul nebunilor

dublându-şi gestul cu o expresie a fizionomiei care amintea de naşterea unui bastard ca Aekid, deşi, fără îndoială, domnişoara Hormola nu ar fi născut, şi arătându-şi plăcerea prin zgomote guturale pe care Lausdisk, dacă ar fi fost acolo, nu le-ar fi uitat cu una cu două. Cu siguranţă, vizitatorul, acum neavenit, n-ar fi ştiut cum să reacţioneze în faţa acelui tablou deocheat şi ar fi privit îngheţat trupul fetei, gândindu-se că acesta ar fi fost identic cu un fizic pe care îl vizualizase adeseori în vis şi care, cel puţin atunci, s-ar fi apropiat de el cu mişcări tot atât de sinuoase pe cât erau cele ale vehiculului condus foarte stângaci de Aekid. În cele din urmă, violentat de acea imagine pe care ar fi considerat-o pe nedrept perversă, Lausdisk ar fi tras adânc aer în piept şi ar fi strigat, deşi dacă cineva i-ar fi spus că tonalitatea vocii sale ar fi fost prea ridicată, ar fi negat cu obstinaţie, că:

- nu se cade domnişoară să faceţi aşa ceva, mai ales că aveţi în grijă un copil precum Aekid, fiul doamnei Jitsiana, care, iată!, e singur în faţa uşii, jucându-se, bietul de el, cu o maşinărie ciudată.

Fireşte că faţa Hormolei ar fi fost pictată de toate culorile posibile şi imposibile, fie că ele ar fi existat deja, fie că ar fi fost inventate pe loc de pigmenţii din pielea acesteia, fapt destul de normal, dată fiind poziţia ei. Totuşi, după clipa aceea de eternă surpriză, căci se spune că o astfel de întâmplare nu se uită niciodată, Hormola i-ar fi zâmbit şi, cu unul dintre degetele-i subţiri, l-ar fi chemat în adâncul camerei, forţându-l să-şi adâncească faţa în locul acela fioros de fierbinte pe care şi l-ar fi mângâiat cu nestatornicie. Dacă

79

Dorin Mureşan

Lausdisk ar fi fost acolo şi ar fi spus cele amintite cu câteva secunde în urmă, el ar fi dat ascultare chemărilor fetei şi ar fi pătruns cu toată faţa acolo unde l-ar fi îndemnat ea, simţind instantaneu o năstruşnică rigiditate între picioare. Hormola ar fi zbierat de plăcere, de cum limba lui Lausdisk ar fi atins pruna focoasă, şi şi-ar fi împletit degetele subţiri în părul acestuia, îndemnându-l către cea mai profundă adâncime posibilă. Lausdisk ar fi închis ochii şi ar fi simţit imediat o uşurare, urmată de o caldă stânjeneală în lenjeria intimă. În acelaşi timp, însă, el ar fi adormit căci, după cum se vede, obiceiul acela i-ar fi pătruns în oase, fiind actualmente o firească reiterare a ceea ce i s-a întâmplat în ziua în care doamna Ana ar fi făcut, cu gura ei, cele deja cunoscute. Oricum, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat şi, prin urmare, cititorul îşi poate imagina o continuare pe care autorul i-o permite, chiar dacă respectivul cititor ar lăsa pentru ea cartea din mână, căci Lausdisk s-ar fi aflat alături de doamna Ana, îmbrăţişând-o strâns, deşi e sigur că, dacă ar fi ştiut tot ce s-a narat mai sus, şi-ar fi părăsit amanta şi ar fi alergat cu sufletul la gură către apartamentul ei, făcând cele deja enunţate. Părăsindu-l, însă, pe Lausdisk, şi intrând în localul numit Sensul Sensului, acolo unde scriitorul – filosoful – şi – inginerul – inventator Salasa ar fi stat de vorbă cu unul dintre amicii săi, un domn bondoc ce ar fi purtat numele de Simacos, un oarecare ar fi observat că, aşa cum observase vizitatorul însuşi la intrarea în oraşul X, lucrurile nu se schimbaseră. Într-adevăr, Salasa tocmai şi-ar fi încheiat discursul spunând că:

80

Oraşul nebunilor

- în ceea ce priveşte steaua, cred că ea va fi de-acum înainte sursa principală a tot ce se va întâmpla, fiindcă, după cum ştiţi, ea e sensul nostru,

cuvinte pe care le-ar fi rostit şi în prezenţa lui Lausdisk, dacă acesta n-ar fi fost prea ocupat cu de-acum nesfârşita consolare a amantei sale. Totuşi, Salasa nu s-ar fi oprit la aceste cuvinte, ci ar fi mers mai departe, sorbindu-şi horemul cu o plăcere pe care numai primatele ar fi simţit-o atunci când şi-ar fi injectat un drog în vene şi spunând că:

- dragul meu Simacos, vezi tu, oi fi eu mare şi tare, nu zic nu, dar nu am ajuns încă la ce-mi propusesem, da, un viol dragul meu, să pot descrie un viol pe cel puţin o mie de pagini, oho, da’ cât am stat şi mi-am sucit mintea, nimic însă, ca să nu mai vorbesc de planurile mele pentru ciudăţeniile alea pe care primatele le numeau pedofilii, adică să te culci cu copiii, îţi dai seama, aşa ceva nu şi-a imaginat nimeni, şi totuşi, sunt chestii reale, căci să vezi, am dat de nişte dosare care prezentau în detaliu astfel de obscenităţi, auzi, să te culci cu propria fetiţă de numai trei ani, îţi poţi imagina!?

Domnul Simacos şi-ar fi învelit fruntea cu una dintre palme, semnalând că, într-adevăr, aşa ceva ar fi fost peste capacităţile lui de imaginaţie şi înţelegere. Salasa ar fi continuat, ridicând paharul în aer:

- ehe, sunt un intelectual ratat, am scris zeci de mii de pagini, da’ tot n-am realizat ce mi-am propus, căci violul stă în aer, din punct de vedere literar, e, cum s-ar spune, insurmontabil, ce să-i

81

Dorin Mureşan

faci!, dac-ai ştii câte pagini am scris, şi am început în fel şi chip, şi am descris, şi am încercat cele mai noi strategii, citindu-l mai ales pe Lausdisk, căci ştii că bolundul ăsta a adus cea mai fermecătoare metodă literară din câte a cunoscut literatura contemporană, aceea de a te detaşa de tot ce ai citit prin împrumutarea modelelor şi prin găsirea unor fraze care să spună totul, băi, să vezi ce a zis ăsta, eu nu-l ştiu prea bine, l-am întâlnit doar în sediul universităţii, dar fii atent, cât e el de bleg, fiindcă aşa l-am văzut eu, a scris un lucru mare care sună aşa: în centrul oricei trame se află o frază, o singură frază, cea care delimitează, organizează, promovează şi multiplică ideea generică de tip idiomatic a unei scriituri, extraordinar (Salasa şi-ar fi alungit mâinile în aer, afectând intimitatea domnului Simacos care, surprins, şi-ar fi tras faţa înapoi pentru a nu fi rănită de degetele revoltate ale cunoscutului scriitor), da domnule, extraordinar, şi fii atent, tipul a exemplificat, a zis de exemplu că în cel mai mare roman al tuturor timpurilor, şi nu cred că trebuie să-ţi spun titlul acestuia, Raskolnikov a zis: am ucis un principiu, nu o femeie, sau Doamne iartă-mă !, cam aşa ceva, de aici trăgându-se toată seva romanului în cauză, orice acţiune sau subacţiune fiind perfect inteligibilă şi interpretabilă prin prisma acelei fraze, păi spune şi tu, dragă Simacos, nu e o chestie, cum Doamne iartă-mă să spun !?, (ar fi repetat gestul cu şurubelniţa), substanţială, eu am rămas mucles, da domnule, mucles, ehe, la nivelul ăla vreau eu să ajung, şi asta se numeşte tot polonic, fiindcă e o chestie de organizare, de omogenizare a

82

Oraşul nebunilor

întregului, ba mai mult, de comprimare a acestuia într-o idee, într-o frază şi, crede-mă, până la urmă într-un cuvânt, într-un polonic, domnul meu, Doamne iartă-mă !!!.

Domnul Simacos (cititorul s-ar aştepta la un nou avertisment în privinţa calităţii de domn, dar autorul ar considera că, nefiind cazul, acest domn Simacos s-ar numi tot domn, în virtutea domniei sale congenitale, cum s-ar spune) n-ar fi înţeles nimic din discursul lui Salasa, dar ar fi dat din cap afirmativ, ca şi cum fiecare cuvânt al acestuia din urmă i s-ar fi imprimat pe timpanele urechilor şi ar fi coborât mai adînc, spre înţelegerea desăvârşită. Mai târziu, când domnul Simacos s-ar fi întâlnit cu doamna Feza în noul ei birou din clădirea în lucru a conducerii, şi-ar fi amintit că la un moment dat Salasa s-ar fi oprit şi s-ar fi prăbuşit cu capul pe masă, din cauza beţiei care îi atacase luciditatea şi, implicit, starea de trezie. El i-ar fi povestit doamnei Feza toate acestea, cu o grimasă nervoasă pe faţă, iar evadata ar fi zâmbit, i-ar fi aşezat amical mâna pe umăr şi i-ar fi spus că în oraşul nebunilor starea de beţie era permisă chiar şi pe stradă, că nu exista, aşa cum se întâmpla în oraşul X, doar un local unde se puteau cumpăra băuturi alcoolice, acestea fiind accesibile oriunde, până şi în magazinele de confecţii, şi că, de asemenea, puteau fi achiziţionate chiar şi prin poşta electronică şi primite direct acasă. În plus, doamna Feza ar fi fost foarte receptivă la câteva dintre cuvintele domnului Salasa, cele care se refereau la personajul Raskolnikov, atrăgându-i atenţia domnului Simacos că, de ceva vreme, una dintre legile lumii normale nu mai permitea

83

Dorin Mureşan

literatura pură, ci numai cea impregnată cu un iz puternic filosofal, căci, după cum ar fi spus legea, literatura pură ar fi fost foarte subţire şi foarte vulnerabilă, ea putând fi citită şi digerată de oricine, în timp ce literatura filosofică ar fi fost mai greu abordabilă şi deci mai puţin susceptibilă unei demistificări. Doamna Feza l-ar fi întrebat deci pe domnul Simacos:

- cum se face că Salasa poate vorbi despre aşa ceva într-un loc public?,

iar cel întrebat i-ar fi răspuns că acestea erau posibile datorită statutului cunoscutului scriitor şi datorită imunităţii pe care o avea prin prisma notorietăţii sale şi a milioanelor de admiratori pe care îi avea în spate. Totodată el i-ar mai fi spus evadatei că membrii conducerii oraşului nu l-ar fi privit cu ochi buni pe Salasa, fiind cunoscut mai ales prin beţiile sale în localul Sensul Sensului şi prin faptul că şi-ar fi dat drumul la gură în astfel de momente, deşi mulţi recunoşteau că discursurile sale la beţie erau cele mai ample şi mai acaparante. Doamna Feza ar fi simţit într-însa o intensă curiozitate vizavi de acel Salasa despre care nu ar fi auzit niciodată şi s-ar fi gândit că, probabil, individul ar fi citit ce se citea în mod normal în oraşul nebunilor, căci, într-adevăr, acolo bibliotecile ar fi fost deschise pentru oricine, iar literatura pură n-ar fi fost pusă sub prohibiţie. În cele din urmă, ea s-ar fi întors la ocupaţia precedentă, aceea de a-şi aranja hârtiile în sertarele biroului şi de a-şi face planurile pentru următoarele întâlniri ale membrilor conducerii, cerându-şi desigur scuze domnului Simacos, cel care ar fi ieşit din încăpere, găsind în sinea lui că

84

Oraşul nebunilor

doamna Feza arăta bine, chiar foarte bine pentru vârsta ei, şi făcându-şi şi el planuri în privinţa acestei chestiuni delicate, planuri pe care, de bună seamă, dacă evadata le-ar fi auzit, le-ar fi respins cu încăpăţânare. Domnul Simacos s-ar fi îndreptat febril către centrul oraşului, ar fi ajuns lângă statuia bătrânului şi ar fi auzit în acel moment cunoscutul gong urmat de cuvintele:

- este ora principală a zilei, vă rugăm pregătiţi-vă pentru reculegere!,

s-ar fi oprit, s-ar fi aşezat pe prima bancă din apropiere şi ar fi ascultat cu ochii închişi cuvintele sacrosante ce ar fi ieşit din dreptul gurii bătrânului:

- totul este sens şi nimic din ce există nu se poate afla în afara acestuia, stimaţi cetăţeni, reculegerea poate fi audiată şi pe frecvenţa numărul 866 al receptoarelor dumneavoastră, vă rugăm să semnalaţi orice defecţiune apărută de-a lungul emisiei noastre pentru a putea interveni la timp şi pentru a o reabilita, stimaţi cetăţeni, din câte ştiţi, astăzi un locuitor al oraşului nebunilor a evadat în lumea normală, fapt explicabil numai prin tehnologia avansată de care dispun lunaticii, cei pe care, şi aceasta este concluzia la care au ajuns în cele din urmă membrii conducerii oraşului nostru, locuitorul în cauză i-a contactat în prealabil, oferindu-le capacitatea de a se infiltra în lumea normală, cu condiţia ca respectivul locuitor să fie transbordat aici şi să i se ofere un loc în conducerea noastră, din nefericire, dată fiind tehnologia avansată a lunaticilor, sediul general al conducerii lumii normale a hotărât să cedeze în faţa tuturor condiţiilor impuse de acest locuitor, şi,

85

Dorin Mureşan

prin el, de reprezentantul lunaticilor, este un moment de cotitură în istoria proaspătă a societăţii noastre, căci până acum nimeni din oraşul nebunilor nu a avut şansa de a reveni în lumea normală şi cu atât mai puţin pe aceea de a deveni imediat membru al conducerii acesteia, desigur, nu trebuie să uităm că ceea ce ne interesează pe noi nu sunt toate aceste fapte cu accentuate conotaţii politice, ci sensul, da, stimaţi cetăţeni, sensul rămâne pentru noi fundamentul, principiul de la care pornim şi la care, indubitabil, ajungem, el fiind implicat în toate activităţile sociale, el fiind totul, în ultimă instanţă.

86

Oraşul nebunilor

Domnul Simacos ar mai fi auzit multe cuvinte ieşind din gura uriaşului bătrân dacă, desigur, nu ar fi adormit, visând-o probabil pe doamna Feza, cea care, în momentul acela, şi-ar fi ridicat fruntea în sus, surprinsă de cele rostite de piatra antropomorfică, zâmbind deopotrivă nervos şi placid, de parcă ar fi acceptat reculegerea ca pe ceva fatal, ca pe un blestem sub care şi-ar fi aplecat fruntea supusă, dar, aproape imediat, s-ar fi reîntors la cele câteva hârtii cu care îşi făcea de lucru, deşi gândurile îi zburau aiurea, poate către Salasa, sau poate către planurile pe care fusese însărcinată să le ducă la capăt. Totuşi, dacă ea s-ar fi aflat lângă domnul Simacos, pe banca pe care acesta se aşezase, ascultând reverenţios meditaţia zilei, mângâindu-i eventual dosul uneia dintre palme, ar fi aflat din gura acestuia multe informaţii importante, mai întâi despre statutul pe care el îl avea în conducere şi care era unul destul de important, fiind preşedintele administraţiei sectorului de menţinere a sensului în noua societate, deşi, ce-i drept, nu stătea prea bine din punct de vedere intelectual, de asemenea ar mai fi aflat despre intriga ce se ţesuse în subsolurile grupului legiuitor şi de care ar fi fost vinovat nimeni altul decât preşedintele conducerii, cel care, s-ar fi presupus, întemeiase de curând un grup de ordine în afara poliţiei sensului, unul care şi-ar fi propus să redreseze puţin lacunara organizare provocată de ultimele ameninţări, venite nu doar din partea doamnei Feza, dar şi din partea grupurilor rebele apărute peste noapte ca ciupercile după ploaie, grup care promova violenţa, şi care, într-ascuns, avea ca prim

87

Dorin Mureşan

obiectiv distrugerea oraşului nebunilor printr-o armă foarte ciudată, care ar fi digerat spaţiul. Doamna Feza ar fi căscat ochii cât cepele la auzul acelor informaţii, s-ar fi ridicat şi, după ce l-ar fi salutat cu gesturile aferente pe domnul Simacos, s-ar fi îndepărtat, privind cu maxim interes steaua ce lumina opac centrul oraşului. Ar fi uitat să-l întrebe pe domnul Simacos ce era cu,

- dă-mi voie!, steaua aceea, dar dacă ar fi făcut-o, acesta

din urmă ar fi răspuns, desigur, că: - steaua e sensul nostru, cuvinte care nu i-ar fi spus nimic doamnei

Feza, ba ar fi pus-o în încurcătură, având în vedere că ea s-ar fi gândit atunci la probabilitatea ca arma despre care i se vorbise să distrugă spaţiul şi, implicit, steaua care reprezenta, după cum i se spusese, sensul celor din lumea normală. Şi totuşi, dacă doamna Feza s-ar fi întors şi s-ar fi reaşezat pe banca pe care şedea Simacos, hotărâtă să afle mai multe despre astrul acela foarte ciudat, preşedintele sectorului de menţinere a sensului în societate i-ar fi cerut mai multe detalii despre modul în care reuşise să se impună în societatea nebunilor şi despre cum reuşise să consolideze legăturile cu lunaticii. Doamna Feza ar fi refuzat să-i răspundă, şi asta în ciuda idilei sentimentale abia născută între ei, deşi nimeni nu a dat de înţeles că ar fi existat aşa ceva. Dacă însă ar fi dorit cu tot dinadinsul să-i facă pe plac domnului Simacos, doamna Feza i-ar fi spus că:

- ştii, dragul meu, după procesul acela în care am luat apărarea unui amărât din lumea

88

Oraşul nebunilor

normală condamnat la nebunie, dă-mi voie!, nu-ţi poţi imagina în ce situaţie era, uitase cum trebuie să răspundă la o întrebare, ştii tu, la aceea cu sensul, uite, eu înţeleg, într-adevăr trebuie să ai un sens, dar, dă-mi voie!, mi se pare absurd să-ţi cauţi sensul, el vine oricum, aşa că, ce mai contează?, cum spuneam, dă-mi voie!, pe unde rămăsesem?, a, da, deci luasem apărarea unui amărât, nu răspunsese la întrebare, deşi ar fi putut-o face, tipul era capabil, nu era prost, dar poliţia sensului o tot ţinea că sensul-şi-sensul-şi-sensul, vezi, dragul meu, am început să mă enervez, chiar aşa!, de vină erau soţii Lausdisk, ei veniseră cu porcăria asta despre sens, şi-am început să arunc vina pe ei, chiar n-am reuşit să mă abţin, ce era să fac?, să recunosc că omul nu are voie să greşească?, ei uite că, dă-mi voie!, nu o puteam face, nu o pot face nici acum, omul trebuie să greşească, şi, prin urmare, m-am trezit alături de amărâtul ăla, eram de-acum şi eu o condamnată la nebunie, aşa că, cum-necum, m-am trezit peste noapte în oraşul nebunilor, dar să ştii, dragul meu, dă-mi voie!, că acolo nu am stat să mă consolez, dimpotrivă, m-am înfiinţat direct la conducerea cea mai de sus, mi-am făcut nişte relaţii şi am reuşit să urc treaptă cu treaptă până am ajuns să intru în corespondenţă directă cu preşedintele lunaticilor, el mi s-a plâns că ceea ce se întâmplă cu lumina din oraşul nebunilor e pur şi simplu, dar dă-mi voie!, pur şi simplu exasperant, aşa că, prin tehnologia pe care lunaticii o deţin, am reuşit să reajung în lumea normală şi să devin, iată!, dă-mi voie!, membru al conducerii acesteia, pe scurt, nu m-am resemnat

89

Dorin Mureşan

şi gata, asta-i tot, acum, că eu mi-am mărturisit trecutul, dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare, ce naiba e cu steaua aia, că parcă nici stea nu e, dar nici o chestie artificială, ci ceva între, să zicem un simulacru foarte convingător al unui astru?

Domnul Simacos s-ar fi scărpinat în dreptul cefei şi i-ar fi răspuns, după cum s-a anticipat, că:

- vezi tu, Feza, aia e sensul nostru, şi-atât, mai mult nu e, şi, crede-mă, orice altceva m-ai întreba despre ea, n-aş ştii să-ţi răspund, pentru simplul fapt că asta e, doar sensul nostru şi-atât, îţi recomand să nu cauţi alte răspunsuri fiindcă nu le vei găsi.

Doamna Feza şi-ar fi scos din minte steaua (drept pentru care cititorul ar putea să-i reproşeze ceva autorului, însă autorului puţin i-ar păsa) şi ar fi mângâiat ceafa domnului Simacos, în timp ce acesta din urmă i-ar fi întors mângăierea. În curând, cei doi s-ar fi sărutat, la început timid, apoi tot mai sălbatic, până când şi-ar fi umplut obrajii de salivă, iar feţele li s-ar fi înroşit din cauza efortului pasional. Doamna Feza l-ar fi luat de mână pe domnul Simacos şi l-ar fi tras după ea grăbită de-a lungul celor câteva sute de metri care i-ar fi despărţit de sediul universitar, ar fi pătruns în clădirea acestuia şi ar fi intrat în prima încăpere a cărei uşă ovală ar fi fost deschisă. Coincidenţă sau nu, această uşă ar fi dat către toaleta ai cărei pereţi ar fi fost îmbrăcaţi cu un material ciudat, nefragmentat, ce semăna foarte mult cu plasticul din care era realizat vehiculul bastardului Aekid. Ei bine, pe acest material domnul Simacos ar fi lipit trupul doamnei Feza, ar fi rupt materialul lunecos cu care ar fi fost acoperit

90

Oraşul nebunilor

acesta şi ar fi pătruns cu toată furia în el. Dacă ar fi privit ochii femeii, ar fi observat că în acel moment ei ar fi adunat într-înşii tot sensul din lume. De bună seamă însă, domnul Simacos nu i-ar fi privit deoarece doamna Feza s-ar fi aflat încă în noul ei birou, aranjându-şi silit hârtiile în sertare şi gândindu-se tot timpul la Salasa, virtuosul prozator şi fascinantul poet, cel care i-ar fi putut răspunde cu o luciditate pe drept cuvânt salasiană la întrebarea despre sensul misterioasei stele. Din păcate, despre acel răspuns autorul n-ar putea spune mare lucru.

91

Dorin Mureşan

Dacă domnul Simacos şi-ar fi continuat drumul, după ce ar fi ascultat meditaţia zilei, cea care ar fi punctat, alături de cele amintite, că doamna Feza ar fi devenit un membru subversiv al grupului legiuitor şi că structura constitutivă a acestui grup ar fi fost, ca urmare, ameninţată, dacă ar fi pornit către partea de sud a oraşului, oprindu-se pe o stradă a cărei iniţială era N., i-ar fi întâlnit la intrarea unei clădiri obişnuite pe Lausdisk şi pe doamna Ana, amândoi hotărâţi să redacteze cât mai repede cu putinţă programa prozelitistă. Cei doi ar fi intrat în clădire, vorbindu-şi în şoaptă, atingând detalii interesante despre maniera în care ar fi trebuit să purceadă la mântuirea omenirii, ar fi pătruns apoi în lift şi ar fi urcat până la un etaj despre care cititorul ştie deja destule, fără a-şi curma şoaptele pătrunse de spiritul omniscenţei. În apartament, după ce Lausdisk ar fi cunoscut-o pe domnişoara Hormola, remarcând în sinea lui frumuseţea de nedescris a acesteia, doamna Ana ar fi comandat printr-un mecanism interfonic aproape invizibil o porţie mare de huru, gustarea preferată a vizitatorului. Domnişoara Hormola l-ar fi încredinţat pe bastardul Aekid mamei sale şi ar fi dispărut foarte repede din apartamentul acesteia, vizibil preocupată de ceva, căci privirea ar fi părut că i se pierde undeva în spatele ochilor, de parcă ar fi căutat ceva acolo, o persoană sau poate o amintire. Lausdisk ar fi salutat-o, privind-o de jos în sus, aşa cum priveşte orice îndrăgostit obiectul atracţiei sale, pornind de la partea ispititoare şi

92

Oraşul nebunilor

ajungând, în cele din urmă, acolo unde, se spune, se aciuia sufletul, iar domnişoara Hormola i-ar fi zâmbit înţelegător, fără a-i găsi gestul indecent sau frustrat, spunându-şi în sinea ei că Lausdisk nu arăta rău şi că singurul lui neajuns era vârsta, puţin cam înaintată pentru a-i satisface toate dorinţele orgiastice. În cele din urmă, cum s-a spus, ar fi ieşit din apartament, lăsând în urmă un parfum alb, juvenil şi proaspăt. Lausdisk şi doamna Ana, cea pentru care cel dintâi ar fi început să simtă o anume reticenţă, s-ar fi cufundat în fotolii şi ar fi reluat subiectul programei prozelitiste.

- Trebuie să ne dezicem de orice manierism, draga mea, ar fi continuat Lausdisk, ridicându-şi mâinile în sus, de parcă ar fi implorat bunătatea cerului, da, manierismul se cade să fie dat la o parte, căci nu ne mai putem permite aşa ceva dacă vrem să ducem la bun sfârşit acest plan, atenţie!, vorbesc de manierism, despre acele obişnuinţe stângace care ne-au rămas întipărite în memoria involuntară, latentă adică, şi care ne îndeamnă să recurgem la cele mai stupide acte, căzând astfel într-un ceremonial de gesturi şi cuvinte care se repetă la nesfârşit, draga mea, să uităm puţin că suntem cine suntem şi să ne punem în situaţia necredinciosului, a acelui tip care nu ştie de unde vine şi unde ajunge, căci ăsta e necredinciosul, un om fără sens, un primat, aş spune, ştii cum erau primatele, draga mea?

Doamna Ana ar fi ridicat din umeri a totală neştiinţă şi indiferenţă. Totuşi, în ciuda gestului ei uşor interpretabil, Lausdisk ar fi continuat rece:

93

Dorin Mureşan

- primatele au fost ceea ce nu suntem noi, au fost acei oameni care, fără ştiinţă şi voinţă deplină, s-au raliat unui grup care promova oarece idei, adevărul e că acelea nu pot fi numite astăzi idei, căci, apropo, care bărbat îşi mai bate nevasta sau care femeie se mai îndoapă cu ceea ce se numeau pe-atunci concepţii feministe?, da, draga mea, nu trebuie să te mire faptul ăsta, pe atunci se întâmpla chiar şi aşa ceva, bărbaţii îşi băteau nevestele.

Doamna Ana ar fi zâmbit şi i-ar fi spus lui Lausdisk că nu detaliul acela i-ar fi atras atenţia, nu,

- celălalt, dragul meu, cel cu, dacă am înţeles bine, concepţiile feministe.

Lausdisk ar fi zâmbit şi el cu toleranţă, continuând:

- ah, da, existau pe-atunci anumite grupuri care încercau să imprime în societate nişte curente de gândire şi viaţă, printre acestea se afla şi curentul feminist, mă rog, nişte idei cum că statutul femeii trebuie să fie egal, ca structură şi importanţă, cu cel al bărbatului, fapt care astăzi, după cum ştii, a devenit lege, dar pe-atunci bărbatul reprezenta legea, ei bine, ceea ce tocmai am numit primat nu se referă chiar la tipul acesta de oameni, care, fără îndoială, înjoseşte substanţa umană, de fapt, ca să mai fac o paranteză, ştii draga mea că pe atunci foarte puţini mai citeau câte o carte, exista o voracitate pentru divertismentul monden, pentru ieşirile în oraş, pentru consumul exagerat de băuturi alcoolice, foarte puţini îşi mai opreau privirile pe câte o pagină de carte şi, totodată, foarte puţini mai depănau idei

94

Oraşul nebunilor

care azi ar fi considerate, pe drept cuvânt, baliverne, da, draga mea, ăsta e adevărul, ei bine, noi trebuie totuşi să urcăm cu o treaptă mai sus şi să ne concentrăm asupra primatelor de astăzi, cele care mai citesc câte ceva, care mai rumegă câte o carte, cel puţin o dată la două zile, eh, bietele de ele, sunt cele care au nevoie de ajutorul nostru, şi, cum spuneam, trebuie să eludăm manierismul şi să ne simplificăm până la acel elementar uşor accesibil oricui, de aceea, propun să începem cu sensul şi să explicăm faptul că totul e sens nu doar de dragul sensului, ci pentru că e într-adevăr aşa.

Doamna Ana ar fi aprobat mecanic ideea lui Lausdisk, dând afirmativ din cap cu privirea pierdută înainte, cu gândurile probabil la o programă feministă care să surprindă tot ceea ce ar fi considerat ea ca fiind necesar pentru impunerea în societate a sensului feminin. În schimb, Lausdisk ar fi continuat cu vădită pasiune:

- ce este sensul, da, căci sensul e totul şi nimic nu e în afara lui, bine a spus Zahára, el ştia asta, să ne amintim, draga mea, ce spunea el, o religie a sensului, un stindard de elocventă autoreferenţialitate, hmmm, frumos spus, să clădim ceva al nostru, un cuvânt căruia să ne închinăm cu toţii şi în care să ne găsim cu toţii, da, vom porni de la ceva simplu, să spunem, cuvântul danú, da, draga mea, el poate însemna totul sau nu poate însemna nimic, dar noi trebuie să demonstrăm că înseamnă ceva, fiindcă dacă ni-l alegem ca punct de referinţă, ca focus al aspiraţiilor noastre, atunci el trebuie să însemne chiar totul, nu putem să riscăm, trebuie să ne gândim bine, prin particula primă, el înseamnă

95

Dorin Mureşan

totul, prin particula secundă, el nu înseamnă nimic, cred deci că e bine să-l folosim, dar nu ne vom opri aici, mergem mai departe şi îi dăm şi o semnificaţie, din păcate, pentru asta avem nevoie de cineva, de o persoană sau, mai bine zis, de o fiinţă care să imprime cuvântului semnificaţia, mda, va trebui să se sacrifice pentru ea, nu ştiu cum, deocamdată nu înţeleg cum vine asta, dar în mod sigur trebuie să o facă fiindcă altfel semnificaţiile artificiale ce-i vor fi date cuvântului vor seca de la sine, vezi, draga mea, trebuie să acorzi o mare atenţie acestei strategii, cuvântul e mort dacă nu este propulsat înainte de către cineva, oricine, aşa a fost şi cu primatele, ele se lăsau ucise pentru ceva, pentru, să zicem, o partitură muzicală, numai fiindcă înainte cineva realizase la rândul lui aşa ceva, fiind ulterior declarat pentru asta drept un mare spirit.

Doamna Ana ar fi făcut ochii mari şi ar fi zâmbit în direcţia lui Lausdisk, de data asta nu cu înţelegere, ci de-a dreptul batjocoritor, întrebându-l:

- cum adică partitură muzicală? Lausdisk s-ar fi fâstâcit puţin, mângâindu-şi

obrajii cu palmele, apoi i-ar fi spus doamnei Ana, în şoaptă, desigur, că:

- legea interzice orice contact cu partitura muzicală, vezi tu, draga mea, primatele aveau ceea ce se numea pe-atunci muzică.

Doamna Ana ar fi clipit a neştiinţă, sugerând prin câteva gesturi clare că vrea să afle mai mult. Lausdisk i-ar fi spus că el, personal, auzise muzica cel puţin o dată, dar că, întrucât de atunci trecuse ceva timp, ba chiar vreo zece ani, sunetele

96

Oraşul nebunilor

respective, căci da, muzica era compusă din sunete, îi reveneau acum în memorie cu mişcări foarte şterse, sau nu neapărat şterse, ci cumva bizare, le percepea deci într-un mod straniu, de parcă erau altceva, mai mult decât sunete şi mai puţin decât muzică. Doamna Ana ar fi dat din cap a constantă neînţelegere iar Lausdisk ar fi răsuflat greoi, înţelegând că explicaţiile lui nu-şi împliniseră rostul.

- Pe atunci, draga mea, ar fi reluat el demersul, oamenii se adunau pentru a se mişca în ritmul muzicii, vezi, muzica era ceva care provoca dansul, mişcarea era ceva, cum s-ar spune, sportiv.

Doamna Ana ar fi făcut un gest prin care ar fi putut spune, deşi de spus nu a spus nimic, că:

- da, acum înţeleg, sportul, eh, sportul a fost ceva frumos la vremea lui.

La auzul acestor cuvinte, deşi, cum deja s-a afirmat, probabilitatea ca ele să fi existat e minimă, Lausdisk ar fi aruncat şi el o privire batjocoritoare în direcţia doamnei Ana, fiind pe drept cuvânt dezamăgit de entuziasmul temperat al acesteia faţă de actul sportiv. În paranteză, fie spus, pentru Lausdisk atât sportul cât şi dansul erau doar forme ideatice de reprezentare, fără nici o prelungire în concret. Cu alte cuvinte, Lausdisk ar fi răsfoit o enciclopedie electronică veche sau ar fi văzut un documentar acum interzis care l-ar fi informat despre cei doi termeni necunoscuţi, informaţiile fiind, desigur, extrem de precise, dar fără nici o aplicabilitate practică. Cât despre muzică, cele două surse de informaţie i-ar fi oferit o mostră pe care Lausdisk ar fi ascultat-o cu multe

97

Dorin Mureşan

reţineri, deşi bucata respectivă, cinci minute din concertul pentru violină al lui Bach, i s-ar fi părut destul de interesantă, căci sunetele păreau extrem de plastice şi aveau o doză mare de simţire într-însele. De altfel, Lausdisk ar fi ascultat bucata de mai multe ori, găsind-o în cele din urmă şi, paradoxal cu cele resimţite anterior, destul de fadă, motiv pentru care ar fi renunţat cu desăvârşire la a mai asculta muzică. În mod evident, noua societate a omenirii interzisese muzica pe motiv că ea afecta sfera sentimentaloidă a umanităţii, lucru nepermis, fireşte, de noua ordine impusă de legile sacrosante ale sensului. Dacă e să o luăm sistematic, primul antimeloman ar fi fost un oarecare Giungia, sever critic muzical, cel care ar fi observat că sunetele purcese dintr-un aparat muzical ar fi avut un impact demn de luat în seamă asupra psihicului uman. Se mai vorbea de o oarecare Byorke, o doamnă care ar fi susţinut, fără nici un argument, cum că muzica salvează vieţi, fapt destul de jignitor la adresa sensului, căci, cum au spus până acum toţi, totul era sens şi nimic nu se situa în afara lui. Fapt e că, de-a lungul istoriei, teoriile asupra muzicii au devenit atât de complexe încât noua conducere a hotărât să renunţe o dată pentru totdeauna la avantajele ei. Giungia, cel care reprezenta tabăra antimelomană, ar fi avut, imediat după promovarea legii în cauză, o cădere psihică pe care cineva ar fi numit-o tenebroasă, căci individul, deşi lupta împotriva sunetelor frumoase, le îndrăgea inconştient, fiind, de fapt, un meloman înrăit. De altfel, imediat după interzicerea muzicii,

98

Oraşul nebunilor

rolul său, de critic muzical, şi-ar fi pierdut orice temei. Inexistenţa muzicii ar fi atras după sine inexistenţa criticului muzical. Giungia ar fi fost deci izolat, de la o zi la alta, fiind în cele din urmă aruncat în stradă. Fireşte că majoritatea locuitorilor pământului l-ar fi repugnat pentru atitudinile lui făţiş duşmănoase la adresa unui domeniu pe care l-ar fi iubit cu toţii. Ei bine, destinul lui Giungia s-ar fi impregnat de absurd. Orbit de nişte idei stupide, fostul critic muzical ar fi găsit în cele din urmă că, într-adevăr, sunetul era o parte constitutivă a fiinţei umane. Prin urmare, după apariţia legii, s-ar fi închis în sine, cunoscând acea muzică interioară pe care o aude orice meloman căruia îi este interzisă muzica. Paradoxul crezurilor sale îi afectase mintea în aşa hal încât, până la urmă, aceasta cedase. Giungia şi-ar fi pierdut deci luciditatea, aşa cum şi-o pierde un îndrăgostit atunci când persoana iubită nu mai există. Membrii conducerii l-ar fi tolerat în continuare pentru faptul că fostul critic muzical ar fi fost unul dintre promotorii noii legi antimelomane. Dar Giungia nu ar mai fi fost acelaşi. El ar fi refuzat mâna întinsă cu compasiune de către conducere şi s-ar fi claustrat la periferia oraşului X, pe un stadion părăsit, acolo unde şi-ar fi făcut şi un culcuş din cutii de carton, cântând cât era noaptea de lungă. De cealaltă parte, doamna Byorke ar fi fost condamnată fără drept de apel la nebunie, fiind trimisă în oraşul nebunilor, acolo unde, din câte se ştia, deşi infomaţiile circulau greu dinspre nebuni înspre normali, ar fi avut un succes uriaş, devenind cea mai cunoscută interpretă a marilor partituri muzicale. Aşadar, dacă doamna Ana ar fi dorit cu

99

Dorin Mureşan

toată puterea să afle mai multe despre ceea ce însemna muzică, despre traductibilitatea în sunete a acelui concept, ea l-ar fi părăsit pe Lausdisk, ar fi coborât în stradă şi s-ar fi îndreptat cu paşi repezi către partea de nord a oraşului. După ce s-ar fi perindat pe străzi întortocheate timp de două ore, ar fi ajuns în preajma unui stadion părăsit pe ai cărui pereţi exteriori încă se mai aflau fel de fel de grafitti pictate în grabă, cu oameni ciudaţi zbierând în gura mare că:

sensul e sens

sau că:

iubim dictatura sensului.Doamna Ana ar fi pătruns în interiorul

stadionului şi l-ar fi găsit cu uşurinţă pe Giungia, ghidată de sunetele ciudate ce ieşeau din gura acestuia. Dacă ar fi să dăm crezare ochilor celei care îl găzduia pe Lausdisk, fostul critic muzical, acum doar un boschetar anonim, ar fi fost întins pe o banchetă din tribuna oficială şi ar fi cântat stângaci şi ruginit o romanţă veche. În stânga lui, jos, s-ar fi aflat o sticlă goală în care ar fi fost o băutură alcoolică, iar la capul lui ar fi fost aşezată nimeni alta decât doamna Feza, care l-ar fi mângâiat consolator pe cap, privind tâmp înainte, către gazonul desfundat al stadionului. Doamna Ana ar fi avut un şoc văzând cele două siluete, între care exista o discrepanţă incomodă, aşezate una lângă cealaltă, şi s-ar fi ascuns după un zid scund, ascultând cu atenţie dialogul sporadic al

100

Oraşul nebunilor

celor doi. Doamna Feza i-ar fi spus lui Giungia, când acesta şi-ar fi încetat mormăitul, că:

- dragul meu, trebuie să încetezi să-ţi mai plângi de milă, dă-mi voie!, trebuie să pleci în oraşul nebunilor, crede-mă, e foarte important, dă-mi voie!, pasul ăsta trebuie făcut, altminteri ai să putrezeşti aici, printre normali.

Giungia ar fi ţâţâit a refuz arătând că: - merit ceea ce mi se întâmplă, sunt vinovat

de dispariţia muzicii şi trebuie să-mi accept pedeapsa, voi rămâne aici, printre adevăraţii nebuni, dacă merg dincolo voi avea acces la muzică şi îmi va fi tot mai bine, poate îmi voi reveni, dar nu asta e soarta mea, nu, eu trebuie să înnebunesc, de fapt, să mă adâncesc în insanitatea mea şi să fiu singurul nebun din lumea nebunilor, hahaha, trebuie, nu mai insista, n-am să plec, îmi merit soarta şi îmi doresc uneori ca ea să fie şi mai crudă, da, am să putrezesc aici, dar cel puţin am să-mi cânt nebunia, am s-o cânt până la capăt.

Dacă doamna Ana ar fi pătruns înţelesul acelor cuvinte, ar fi priceput imediat de ce Lausdisk afirmase cu câteva ore în urmă că ar fi existat primate care s-ar fi sacrificat pentru o partitură muzicală. În acelaşi timp, ea ar fi aprobat în sinea ei decizia lui Giungia, găsindu-l extrem de potrivit pentru sacrificiul de care aveau nevoie, ea şi Lausdisk, în procesul consacrării semnificaţiilor cuvântului danú. E cert însă că doamna Ana nu ar fi fost acolo şi nu ar fi ascultat dialogul dintre Giungia şi doamna Feza, deşi acesta se pare că ar fi existat şi ar fi avut loc întocmai cum a fost descris mai sus. În schimb, în timp ce vagabondul şi noua reprezentantă a oraşului nebunilor în

101

Dorin Mureşan

lumea normală şi-ar fi spus acele câteva cuvinte, doamna Ana ar fi adormit în braţele lui Lausdisk, acesta din urmă fiind cufundat în visul cu care deja se obişnuise, având în vedere faptul că pe faţa lui nu putea fi sesizabil nici un gest fizionomic, cel cu ţâncul ce behăia ca o oaie, şi care se datora numai bastardului Aekid, abia trezit din cauza unui coşmar oribil în care îi apăruse Lausdisk cu o mutră posacă şi cu un deget ridicat în sus în semn de apostrofare. Se înţelege de la sine că, dacă bastardul Aekid şi mama acestuia n-ar fi existat, Lausdisk însuşi ar fi fost de faţă atunci când doamna Feza i-ar fi aşezat lui Giungia palma pe unul dintre obraji şi l-ar fi mângâiat părinteşte, umezindu-şi degetele cu lacrimi fierbinţi şi pătimaşe. El ar mai fi auzit cum reprezentanta nebunilor l-ar fi consolat pe fostul critic muzical, spunându-i că:

- de-acum, dragul meu, lucrurile se vor schimba radical, dă-mi voie!, n-am să-i mai las pe indivizii ăştia să distrugă o istorie care s-a născut pe durata a treizeci de mii de ani, nu se poate aşa ceva, primul lucru pe care îl voi cere va fi reînfiinţarea unui post de radio care să transmită lumii întregi cele mai valoroase partituri muzicale, şi voi spune că această cerere vine din partea lunaticilor, fiindcă ei deţin momentan monopolul puterii, da, dragul meu, dă-mi voie!, ei sunt cei care pot face totul, ei sunt atotputernici, dacă ai ştii de câte sunt în stare!, şi cred că tâmpiţii ăştia o vor face, vor înfiinţa postul de radio, de-acum nu mai pot da înapoi, şi fiindcă cei normali sunt în situaţia mea, vor fi exact ca mine, da, dragul meu, da, vor plesni de-atâta sens.

102

Oraşul nebunilor

Dacă Giungia ar fi urmărit-o pe doamna Feza, după ce ea l-ar fi părăsit, neuitând desigur să îl consoleze cu alte câteva cuvinte bine alese, ar fi văzut cum reprezentanta nebunilor ar fi trecut la un moment dat pe lângă doi tineri ce se îmbrăţişau cu lăcomie şi care nu erau alţii decât Oregon şi Arhidia, cei doi reîntâlnindu-se din pricini care pot fi cu uşurinţă bănuite. Dacă Giungia ar fi privit mai atent în jur, ar fi observat că la mai puţin de o sută de metri de locul acela se afla statuia bătrânului, acum tăcută, şi că astrul pe care îl vedea din tribunele stadionului era, de acolo de unde se afla, mai luminos, mai bine conturat, semn că se apropiase de el, ca şi cum acesta nu s-ar fi aflat în spaţiu, ci undeva pe-aproape. De asemenea, dacă Giungia ar fi fost atent la zgomotele ce veneau din direcţia perechii juvenile, ar fi auzit cum Oregon îi spunea Arhidiei că:

103

Dorin Mureşan

- lucrurile încep să se complice, draga mea, această Feza, apărută parcă de nicăieri, ne-a dat planurile peste cap, dar nu vom renunţa, nu, trebuie să mergem până la capăt, deşi poate că individa are şi ea în minte ceva, nu ştiu, vom afla, noul meu statut mă apropie de centrul conducerii, deşi relaţiile pe care le aveam cu doi-trei membri din sânul acesteia erau satisfăcătoare, totuşi, acum scurgerea de informaţii este mai abundentă în ceea ce mă priveşte, aşadar planul nostru va fi dus până la capăt în zilele ce urmează, ne vom reîntâlni în curând după ce-mi voi fi preluat atribuţiile din mâinile preşedintelui, draga mea, înainte de a purcede cu planul nostru, voi face o emisiune televizată în care voi da totul pe faţă, da, draga mea, nu trebuie să te superi, o voi face, oricine din grupul nostru ar face-o, nu crezi?

Arhidia ar fi confirmat printr-o mişcare a capului, deşi privirea ei tristă ar fi infirmat gestul pe care tocmai îl făcuse, căci o apariţie ca aceea pe ecranul televizorului ar fi însemnat pentru Oregon sinucidere curată. Pe de altă parte, dacă planul ar fi curs în albia pe care cei doi o săpaseră, atunci apariţia respectivă ar fi fost un imbold extraordinar pentru restul umanităţii către abolirea totală şi definitivă a sensului şi a administraţiei acestuia. Era aşadar un cuţit cu două tăişuri, iar Arhidia ar fi fost conştientă de rolul său în compendiul acelui risc, căci de ea ţinea procurarea armei ciudate şi distrugerea nebuloasei stele. Ar trebui reţinut aici că un astfel de episod fusese de multă vreme anticipat de scriitorul Salasa, altfel spus, cu vreo douăzeci de ani în urmă, acesta scrisese o carte intitulată,

104

Oraşul nebunilor

parcă neinspirat, Sensul stelei mele, o naraţiune care ar fi implicat şi steaua căreia cuplul juvenil i-ar fi pus gând rău, repercursiunile existenţei ei în acele pagini fiind dramatice, şi asta deoarece acolo ea strălucea mult prea tare, ba chiar mai tare decât soarele, astfel că populaţia pământului se îmbolnăvise de insomnie (treaba asta ar fi putut-o ghici şi cititorul). Nodul firului epic ar fi constat în aceea că populaţia, vizibil decimată, ar fi hotărât distrugerea ei printr-o strategie demnă de primate: trimiterea unei bombe cu explozie şi fărâmiţarea ei. Şi, într-adevăr, după circa doi ani de zile, bomba respectivă ar fi atins steaua, distrugând-o în totalitate, motiv pentru care populaţia pământului ar fi dispărut la rândul ei cu desăvârşire, căci trecerea prea bruscă de la o stare psihică la alta, sau, mai degrabă, de la o imagine la alta, după concepţia salasiană, ar fi fost mult prea radicală pentru a fi suportabilă. Organele oamenilor ar fi sucombat din cauza necesităţilor somnambuleşti care deveniseră, instantaneu, uriaşe, somnul transformându-se în moarte. E adevărat, situaţia nu ar fi fost similară, căci starea de lucruri existentă în realitatea oraşului X ar fi fost cu totul alta. Steaua care trebuia distrusă, fără a generaliza imperativul absolut, nu emana o atare lumină încât să metamorfozeze noaptea în zi. Dimpotrivă, ea părea a fi de o cu totul altă natură decât cea astrală, căci, după cum deja s-a sesizat, strălucirea ei era invers proporţională cu lungimea spaţiului din al cărui punct exterior ar fi fost vizualizată. Un fapt era totuşi cât se poate de interesant şi tot atât de misterios, anume: că

105

Dorin Mureşan

steaua putea fi vizibilă din orice parte a Terrei, mai puţin din incinta oraşului nebunilor. În altă ordine de idei, dacă un observator astrologic oarecare şi-ar fi îndreptat lentilele către ea, ar fi susţinut că era într-adevăr un astru, căci datele furnizate i-ar fi sugerat acest lucru fără putinţă de tăgadă. Ba chiar ar fi putut da detalii de felul acelora că steaua s-ar fi aflat la nu mai puţin de treizeci de milioane de ani lumină, lucru destul de suspect având în vedere calitatea instabilă a vizibilităţii ei. Sigur că Giungia nu s-ar fi gândit la toate aceste lucruri atunci când ar fi perceput în urechi cuvintele purcese din gura lui Oregon, cel care, acum, o săruta pe Arhidia cu vădită poftă salivacee. Mai mult, Giungia s-ar fi aflat încă în tribuna stadionului despre care s-a vorbit, dormindu-şi somnul uşuratic care i-ar fi adus vise ciudate, mâzgălite de refrenele unor Frank Sinastra sau Ella Fitzgerald, în timp ce Oregon şi-ar fi coborât feţele palmelor pe sânul drept al Arhidiei, pişcându-l sporadic, de parcă ar fi aşteptat un pahar cu lapte, deşi e destul de limpede că aşteptările lui nu se rezumau numai la atât. El ar fi coborât mâna ceva mai jos, între picioarele fetei, simţind o fierbinţeală compactă şi umedă, lucru care i s-ar fi părut destul de nefiresc, şi asta pentru că nu ar fi atins aşa ceva niciodată înainte. În ciuda acestui fapt, umezeala dintre picioarele Arhidiei i-ar fi produs o atât de mare secreţie salivară încât pofta pentru trupul acela subţire şi extrem de uşor l-ar fi făcut să îngenuncheze şi să-şi adâncească faţa în locul care producea căldura aceea inimaginabilă, dezvelindu-şi dinţii şi rotindu-şi limba într-un sens

106

Oraşul nebunilor

circular, de parcă ar fi încercat temperatura aerului. Arhidia, pe jumătate dezgolită de revulsia provocată de gesturile lui Oregon, ar fi aruncat în atmosferă câteva scâncete sintagmatice care, evident, prin definiţia lor ar fi spus totul în foarte puţin, aşa cum un cavou adună în cei câţiva metri pătraţi întreg misterul morţii. Dacă cei doi s-ar fi oprit şi ar fi meditat câteva minute la această idee, ar fi ajuns cu uşurinţă la concluzia că da, gesturile lor aveau o adâncă legătură cu moartea, ea fiind prima lor cauză, cea dinaintea tuturora, fiindcă, fără îndoială, s-ar fi putut vorbi de multe alte cauze secundare, cum ar fi, bunăoară, dorinţa lor de a distruge steaua şi, implicit, sensul acesteia, cel despre care vorbiseră în multe rânduri, atingând însă doar chestiuni minore precum cea referitoare la definiţia pleonasmică dată de soţii Lausdisk, cum că:

sensul e sens şi atât.

Dacă Oregon sau, deşi e greu de crezut, Arhidia, nu şi-ar fi continuat îndeletnicirile carnale, ci s-ar fi interesat îndeaproape de această profundă problemă, a morţii adică, vizând toate dedesubturile ei, atunci cel interesat s-ar fi îndreptat cu paşi mari către barul Sensul Sensului, gândindu-se pesemne la o posibilă întâlnire cu Salasa, cel care, de bunăseamă, nu s-ar fi aflat acolo (fapt uşor de anticipat având în vedere ora târzie la care s-ar fi derulat şirul acestor întâmplări), ci undeva în apropierea statuii bătrânului, privind cu un blue potion, picurat pe încrengătura irişilor, către minunata stea de la

107

Dorin Mureşan

care venea sensul. Ei bine, dacă cel interesat ar fi ştiut totuşi unde să-l caute, ar fi parcurs cei o sută de metri care despărţeau cuplul de centrul oraşului şi l-ar fi interpelat pe scriitor cu un salut mimat, timid deci, sau aerat – cum ar spune un autor ce ţine cu tot dinadinsul să vorbească în dodii –, atunci Salasa i-ar fi spus fără nici un fel de introducere intimistă că:

- iată, domnule (domnişoară), iată flacăra care încălzeşte vieţile noastre, priveşte-o şi spune-mi ce vezi?

Inutil a se aminti că interlocutorul poetului ar fi tăcut, fluturând din umeri confuz, sau că, eventual, l-ar fi întrebat pe Salasa ce anume vrea să spună, fapt care ar fi produs în ochii marelui prozator o amplă infuzie de furie amestecată cu resemnare, şi asta deoarece, în sinea lui, el s-ar fi gândit că:

- deh, nu sunt mulţi aceia care pot pătrunde înţelesuri atât de contrafăcute, o stea e o stea, spre o stea se zboară, şi zborul nu poate fi făcut mecanic, prin paşi morbizi, sluţi, pudibonzi, ci printr-o fugă temerară, printr-un avânt purces din viscerele sufletului, acesta numai fiind capabil de a exploda către nelimitele unei lumi ce stă să se înghită pe sine din pricina neştiinţei, din pricina mercantilismului care a produs armaghedonul primatelor.

Cuprins de acest gând splendid, Salasa ar fi ridicat unul dintre degete în sus, privind către steaua ce lumina în delir, fără nici un tremur datorat atmosferei hibride, în timp ce interlocutorul s-ar fi aruncat până şi în lacul din apropiere numai pentru a afla câteva informaţii

108

Oraşul nebunilor

privitoare la astrul acela suspect pe care ar fi dorit să-l vadă stins o dată pentru totdeauna. E însă cât se poate de clar că Salasa nu ar fi divulgat niciodată secretul stelei, asta în cazul în care ar fi avut unul, chiar dacă tânărul său interlocutor i-ar fi recitat pe loc, şi în întregime, opera sa poetică ce cuprindea mai mult de cincizeci de volume. Dar tânărul(a) nu l-ar fi întrebat nimic cu privire la steaua din care curgea sensul, nu, ci s-ar fi oprit la o altă întrebare, una mai rece, mai sordidă, şi totodată mai delicată, anume, aceea referitoare la moarte.

- Domnule Salasa, ar fi început tânărul (e supărător sufixul întârziat), aţi divulgat în creaţia dvs. mii de soluţii ale unor probleme mai mult sau mai puţin interesante pentru omenire, dar n-aţi vorbit niciodată în vreun fel anume, fie măcar în mod tangenţial, despre moarte, despre ceea ce înseamnă ea, şi cum vă văd predispus unor meditaţii cu vână metafizică, daţi-mi voie să tatonez puţin acest teren şi să vă provoc la o astfel de meditaţie, vorbiţi-mi, vorbiţi-ne (s-ar renunţa astfel la sufix) despre moarte, despre ce înseamnă ea, despre cum a prins ea rădăcini în conştiinţa dvs.!

Domnul Salasa ar fi suspinat, ar fi privit în pământ, şi ar fi rostit, parcă numai pentru sine:

- cine a spus că există aşa ceva? Interlocutorii (pentru renunţarea la

paranteze şi sufixuri s-a trecut la presupunerea că atât Oregon cât şi Arhidia ar fi fost prezenţi) s-ar fi uitat unul la celălalt cu vădit interes şi şi-ar fi întors apoi privirile asupra siluetei lui Salasa, ciulindu-şi urechile cu ostentaţie.

109

Dorin Mureşan

- Ehe, cum Doamne iartă-mă să crezi că aşa ceva e posibil când în jurul tău zbiară viaţa, zbiară tare, te asurzeşte, nu o mai vezi decât pe ea, uiţi că şi tu mori, că trebuie să mori, şi-atunci nimeni nu vrea să vorbească despre ea, primatele o numeau târfă, era ceva nedorit, ceva repugnat cu toată furia, dar şi ceva fascinant, atrăgător, ca un magnet enorm dar rece, dur, colţuros, ştiţi, cu câteva săptămâni în urmă am navigat prin fir pe teritoriul primatelor, a fost o odisee fantastică, fiindcă am găsit numai ulceraţii, tot ce poate fi mai putrefact şi a fost cules din viaţa lor, am găsit printre altele şi crime oribile, tot soiul de crime, unele, cum să spun, Doamne iartă-mă (gestul cu şurubelniţa, bineînţeles), groteşti până la asfixiere, da, mi s-a oprit suflul undeva în zona pieptului, şi parcă şi inima a încetat să mai bată pentru câteva secunde, fiindcă am găsit oribilisme cum nu mi-a fost dat să văd niciodată, şi, cum să spun, Doamne iartă-mă, prima senzaţie a fost de greaţă, a urmat o alta de revoltă, iar în final a venit autoreproşul, ce căutam acolo?, ce făceam de fapt?, scotoceam după ceva ce nu mai exista demult, scotoceam după istorie, şi istoria era hidoasă, era ca un excrement pe care îl îngurgitam cu poftă, hm, căci mi-a fost dat să văd un cap, da, un cap de om viu, în viaţă, cu o grimasă fadă imprimată pe chip, şi i-am zărit şi ochii, nu, nu, nu erau resemnaţi, mai degrabă confuzi, neînţelegători, iar apoi a venit în fugă lama unui cuţit, a venit şi i s-a înfipt în gât, undeva în zona asta (ar fi punctat cu degetul locul unde pulsa jugulara), şi a urmat o altă grimasă, dar nu era nici ea resemnată, ci neputincioasă, iar

110

Oraşul nebunilor

ochii acelui cap, ochii acelui om viu au văzut moartea, de atunci nu pot să-mi scot imaginea asta din cap, s-a înfipt acolo, undeva, în creier, şi-a făcut culcuş şi mă sperie în fiecare noapte, şi uite aşa am ajuns să nu mai cred în moarte, fiindcă, dacă ea SE VEDE, atunci ea există şi altfel decât aşa cum o ipostaziem noi, adică prea puţin ca moarte, ca neant, ca lipsă de viaţă, carevasăzică unde este moartea de vreme ce noi o vedem atunci când ne întâlnim cu ea?, spuneţi-mi, ca să pot înţelege!, dar nu, vă spun eu, cel care crede în moarte greşeşte, căci nu e ceva demn de crezut, priviţi steaua, şi ea se vede, dar e cu neputinţă să crezi în ea, căci ea nu e decât un astru, însă cu totul altfel stă problema atunci când crezi în altceva prin intermediul ei, când semnificaţiile pe care le poartă existenţa ei nu se reduc doar la conceptul de astru, ci se extind la ceva mai mult, la viaţă, eh, despre asta am tot vorbit în cărţile mele, dar prea puţini au înţeles, voi aveţi impresia că dacă nu rostesc cuvântul moarte, atunci înseamnă că nu abordez substratul lui, mai adânc, mai pecinginos, mai vertical, şi că mă opresc doar la suprafaţă, aşa, sturlubatic, râzând de unul singur de seriozitatea pe care o impune fenomenul morţii, ei bine, greşiţi, nu e adevărat, de când am atins o vârstă venerabilă m-am gândit constant, cu o furie masacrantă, numai la asta, la cum e să mori, la ce simţi atunci, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, deşi nu toţi îi închid, ba unii se încăpăţânează să-i ţină în continuare căscaţi, de parcă ar vrea să vadă cum reacţionează cei din jurul lor, să vă mai dau un exemplu, unul şi mai pernicios, navigând pe

111

Dorin Mureşan

acelaşi teren al primatelor, am dat de o altă crimă, era un fel de prezentare incipientă a unui terorist care înfăţişa ce i se întâmplase înaintea prinderii de către grupul advers, cum îşi formase gruparea care provocase un masacru în masă, cine făcuse parte din respectiva grupare, ş.a.m.d., individul era condamnat la decapitare, scena următoare îl prezenta legat la ochi şi mâini şi întins pe jos cu capul sprijinit de un ciot, vă puteţi imagina că am sorbit toate detaliile ca pe o băutură tare şi în acelaşi timp greţoasă, lângă el se afla un alt individ ce purta o mască neagră care îi acoperea cea mai mare parte a feţei, tipul ţinea o secure în mâini, o secure pe care a ridicat-o şi cu care a izbit dintr-o bucată gâtul victimei, groaza pe care am resimţit-o nu a venit de la faptul că securea a lovit gâtul ăla, ci de la faptul că nu l-a retezat, l-a lovit doar, provocând o durere inimaginabilă în trupul victimei, fiindcă acesta a început să se zbată, alungindu-se şi grupându-se sporadic, efectul spectacolului a fost necruţător, o pânză neagră mi s-a aşternut pe vedere, am mai sesizat doar câteva detalii ale următoarei scene, care prezenta capul individului aşezat frumos lângă trupul inert al acestuia, vă puteţi imagina în câte feluri am trăit senzaţia defunctului, de câte ori m-am pus în situaţia lui, e greu să crezi că cel care dă astfel de interpretări mai poate cunoaşte moartea absolută, cea reprezentată de neantul pur şi sever, şi culmea, nu m-a durut faptul că ăla a murit, ci eşecul acelei lovituri, anticipaţia, cum spunea un alt primat, unul numit Flaubert, asta dă cea mai mare durere

112

Oraşul nebunilor

şi cea mai spectaculoasă plăcere, restul e apă de ploaie.

Dacă cei doi interlocutori ai poetului, respectiv Oregon şi Arhidia, ar fi fost cu adevărat prezenţi acolo în momentul în care Salasa ar fi rostit discursul redat mai sus, atunci fără îndoială că aceştia s-ar fi privit cu multe subînţelesuri, făcând semne clare de admiraţie în direcţia inteligentului gânditor. E greu de crezut însă că ei ar fi ascultat discursul salalsian până la capăt şi asta deoarece trupurile lor s-ar fi atras încă irezistibil, neputându-se sustrage pe nici o cale atingerilor ce urzeau plăcere. În mod asemănător, se presupune că nici Salasa n-ar fi rostit acel discurs decât în mintea lui, şi asta nu din pricina lipsei interlocutorilor, ci dintr-o nevoie intimistă, de a păstra secretul barbariei primatelor pentru sine şi de a se complace în noua ordine astrală care nu permitea nici un fel de act criminal.

Dacă a doua zi dimineaţă Lausdisk s-ar fi trezit în patul lui Salasa, îmbrăcat în hainele lui Salasa şi având faţa lui Salasa, el s-ar fi ridicat în

113

Dorin Mureşan

capul oaselor simţind o acută durere în ceafă şi, cu siguranţă, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost acela de a-şi aşeza palma vertical, în dreptul gurii, şi de a sufla în ea. De fapt, acelaşi lucru l-ar fi făcut oricine, până şi unul dintre cititorii acestor rânduri, cu condiţia ca acel cineva să fi înghiţit, cu doar o zi în urmă, cantitatea de horem pe care o îngurgitase Salasa. E greu de crezut (şi autorul susţine cu gura largă acest lucru) că un primat ar fi putut sorbi atâta alcool fără a ajunge în ceea ce se numea pe vremea primatelor secţia de dezalcoolizare a unui spital mai mult sau mai puţin important. Trecând însă peste toate astea, un lucru rămâne cert: de cum ar fi deschis ochii, Salasa ar fi simţit un ştreang dureros în jurul gâtului şi o greutate imensă în centrul craniului. El s-ar fi reîntins în pat şi ar fi închis ochii, rămânând totuşi treaz, căci mintea ar fi început să-i născocească vetuste amintiri privitoare la relaţia pe care o avusese cu universitarul Zahára. Într-adevăr, cu circa zece ani în urmă, într-un local despre care nu s-ar putea spune mare lucru, Salasa ar fi luat loc la masa pe care universitarul Zahára îşi întinsese hârtiile, cu intenţia vădită de a medita pentru câteva minute la ceea ce avea să urmeze în ceea ce priveşte fie noua sa invenţie, fie noua sa carte. Cei doi ar fi stat tăcuţi unul lângă altul, privindu-se timid, şi simţind că în mintea lor zace aceeaşi sămânţă, aceeaşi dorinţă de a depăşi semidoctismul promulgat de nişte forţe ce abia se puseseră în mişcare. În fine, Salasa ar fi privit cu atenţie hârtiile universitarului, găsind acolo idei foarte surprinzătoare şi ar fi deschis o polemică din care nici unul dintre cei doi

114

Oraşul nebunilor

nu avea cum să iasă învingător. Încă de pe atunci proaspătul prozator ar fi aflat despre programa prozelitistă iniţiată de universitar, despre planurile sale extrem de ample şi de migălos construite relativ la conştiinţa noului om al sensului. Ei bine, întins în pat, sub aburul de lumină ce năvălea prin ferestre, Salasa ar fi reiterat acea discuţie, găsind-o mai puţin erudită, însă consolator de constructivă. Căci din ea s-ar fi născut ideile unor cărţi pe care acesta din urmă ar fi reuşit să le scrie. Şi, pe bună dreptate, acestea ar fi reprezentat chintesenţa operei salasiene în domeniul artistic. Mai mult, bătrânul prozator ar fi fost conştient, cu o oarecare emoţie strivindu-i maţele, că tot ceea ce reprezenta el, indiferent că era vorba de locul pe care îl ocupa în societate sau de valenţele sale prozaistice, poetice, filosofice sau tehnice, se închegase în umbra universitarului. E astfel de înţeles pentru ce marele gânditor turnase într-însul cu o zi în urmă câteva kilograme de alcool, pendulând între real şi ireal, între acerbia reproşului şi seninul consolării. Dar cine era acest universitar? În mod evident, dacă autorul ar folosi amintirile lui Salasa, atunci n-ar afla mare lucru despre trecutul lui Zahára. Dacă în schimb l-ar părăsi pe acesta, lăsându-l să se zbată în mahmureala sa dublată de ascuţişul culpabilităţii şi ar plana asupra memoriei pasive a lui Lausdisk, ar afla că acum douăzeci – douăzecişicinci de ani numele lui Zahára aparţinea anonimatului, el ieşind la lumină abia după căderea vechii societăţi a primatelor şi impunerea sensului în lume. În fapt, de tânărul Zahára s-ar fi legat teoria despre sens, cea care ar

115

Dorin Mureşan

fi fost dezvoltată ulterior de soţii Lausdisk, şi ar fi fost prezentată pe scurt de către primul într-un articol revoluţionar din prospăt înfiinţata revistă Sen. În jurul acestei publicaţii s-ar fi coagulat un grup foarte labil condus de cel ce avea să devină în cele din urmă universitar, grup care, din cauza caracteristicii deja amintite, s-ar fi dizolvat de la sine, pentru simplul fapt că fiecare membru al său ar fi avut o perspectivă cu totul diferită asupra a ceea ce se numea sens. Astfel, unii l-ar fi identificat cu o nouă imagine despre lume, promovând aşa numita imagologie a sensului, idee care ar fi perpetuat omul ca imagine ciclică, înţelegându-se prin asta că individul dispunea de universul mundan ca de o oglindă în care se reflecta la nesfârşit, de unde şi ideea că sensul ca imagine se definea prin… propria imagine, desigur. Pentru alţii însă, sensul ar fi depăşit imaginea, el fiind prins în normele unei noi etici şi, implicit, al unei noi religii. Concepţia ar fi aparţinut, desigur, tânărului Zahára, cel care, în articolul amintit mai sus şi intitulat Pentru o nouă religie, ar fi contestat vechile norme morale găsindu-le mult prea vulnerabile şi ar fi cerut instituirea câtorva principii de la care să pornească noua ordine mondială. Printre acestea s-ar fi aflat şi cunoscuta ciclicitate morală, întoarcerea subiectului la sine pentru aprofundarea regulilor de bază ale moralităţii. Se poate afirma cu tărie că ideile lui Zahára ar fi reprezentat ceva cu adevărat revoluţionar şi asta deoarece, printre altele, el ar fi cerut anularea graniţelor între ţări, omogenizarea diversităţii şi promovarea simplităţii, susţinând că principiul

116

Oraşul nebunilor

ciclicităţii nu ar fi putut fi eficient decât prin regăsirea unei ordini originare în care complexitatea ar fi jucat un rol distructiv. De asemenea, tânărul gânditor ar fi pretins eliminarea progresivă a ceea ce primatele numeau politică, în sensul demagogiei şi a discursurilor retorice în spatele cărora se ascundea doar pofta de îmbogăţire, arătând că simplificarea societăţii predispunea la încetarea oricărei activităţi de această factură. În locul politicianului, viitorul universitar ar fi aşezat gânditorul, după modelul pe care i-l oferise un primat arhaic. În prelungire, ceea ce înainte se numea constituţie, în noua ordine mondială s-ar fi numit manual filosofic asupra sensului, acesta din urmă primând în faţa oricăror altor idei sau norme juridice. Ei bine, se pare că pretenţiile lui Zahára ar fi fost puse în practică cu un avânt incisiv demn de o societate ce dorea cu-adevărat o schimbare radicală şi e indubitabil că tânărul gânditor ar fi avut dreptate în tot ceea ce ar fi susţinut, schimbările produse, în ordinea pe care acesta o dorise, având o eficienţă incredibilă. Politicul ar fi căzut ca un bolovan căruia i-ar fi dispărut propteala, în timp ce membrii societăţii ar fi acceptat omogenizarea cu o exuberanţă greu de anticipat. Revoluţia ar fi provocat o petrecere mondială memorabilă, oamenii ieşind pe străzi şi îmbrăţişându-se febril, sătui parcă de desuetitudinea în care se scăldaseră până atunci. Sărăcia ar fi fost anihilată în curs de doi-trei ani de zile, iar legile ar fi fost schimbate în sensul unei integrităţi morale perfecte. Pentru o omogenizare a limbilor s-ar fi trecut imediat la formarea unui

117

Dorin Mureşan

alfabet universal care s-ar fi mărit considerabil. S-ar fi pornit apoi, cu aceeaşi costantă insistenţă, la demistificarea literaturii pure, fapt deja enunţat mai sus, găsindu-se că aceasta reprezenta un pericol pentru noua conducere. Scriitorii clasici ar fi fost repugnaţi de sferele înalte ale noii societăţi căci ei prevalau din lume nişte caracteristici inadecvate noii ordini mondiale. Printre cei care s-ar fi impus în această înnoire literară, sintagmă a cărei interpretare ar duce la ideea unei critici distructive la adresa domeniului în cauză, s-ar fi aflat şi Lausdisk, pe atunci un tinerel cu puf la gură, dar un cititor temerar şi un formator de opinii pe cât de juvenil, pe atât de curajos. El ar fi redactat un index al cărţilor interzise, cerând totuşi ca acestea să nu fie distruse, ci să devină inaccesibile omului de rând. Dintre titlurile literaturii clasice el ar fi păstrat în afara indexului numai pe acelea în care ar fi predominat spiritul filosofic, necesar cercetărilor ulterioare. După cum spunea şi Salasa, teoria prin care şi-ar fi susţinut Lausdisk actul de înnoire literară ar fi avut în centru aceeaşi simplitate sau, mai degrabă, aceeaşi simplă ciclicitate, el contestând retorismul şi aşezând în prim plan aşa numita interpretare convergentă după care câteva sute de pagini literare ar fi putut fi concentrate într-o simplă frază, după cum ar fi arătat că era cazul lui Raskolnikov într-un articol apărut în aceeaşi revistă Sen. Aproape în acelaşi timp în care Lausdisk ar fi înaintat această teorie fabuloasă despre literatură, în grupul publicaţiei amintite şi-ar fi făcut apariţia numitul Salasa, scriitor considerat pe-atunci extrem de promiţător. El ar fi continuat

118

Oraşul nebunilor

teoria imagologiei sensului, susţinând cu obstinaţie că pentru a ajunge la o nouă idee despre sens s-ar fi cerut raportarea continuă la ceea ce ar fi reprezentat pentru primate semnificaţiile sensului şi găsind că acestea din urmă se opreau numai la imagine. În polemica cu Zahára, devenit între timp universitar, Salasa ar fi adus în discuţie tocmai această problematică, a imaginii, arătând că impactul ei psihologic ar fi fost cu mult mai mare decât cel al unor norme morale seci. În prelungire, el ar fi scris un volum al cărui titlu, Sensul stelei mele, a fost deja amintit şi în care ar fi insistat asupra faptului că simpla imagine a unui astru ar fi produs nenumărate semnificaţii prin intermediul cărora conducerea ar fi putut monopoliza întreaga societate. Ideea ar fi părut lucrativă, căci după numai doi ani deasupra Terrei şi-ar fi făcut apariţia, parcă de nicăieri, o stea, de fapt, steaua despre care e vorba în aceste pagini. Ulterior, în centrul oraşului X, considerat acum drept un fel de capitală a lumii, noua conducere ar fi înălţat statuia unui bătrân care ar fi punctat cu degetul arătător astrul respectiv. Dacă cititorul s-ar afla în faţa autorului acestor rânduri şi l-ar întreba care era identitatea pietrei antropomorfice, acesta din urmă ar da din umeri a neştiinţă şi i-ar spune că:

- pe drept cuvânt, lucrul ăsta contează prea puţin.

În fine, toate teoriile despre care s-a vorbit, fie că ţineau de un domeniu sau de altul, şi-ar fi găsit în cele din urmă o perfectă aplicabilitate practică în voluminosul tratat despre sens al soţilor Lausdisk, cei care nu s-ar fi mulţumit numai

119

Dorin Mureşan

cu latenţa discursurilor, ci ar fi aşezat la baza acestora o fundaţie pragmatică, găsind soluţii pentru lacunele apărute în organizarea noii societăţi, dar respectând teoriile mai sus enunţate. Ei ar fi pus alături atât etica sensului cât şi imagologia lui, ar fi deconstipat teoria prea strictă a fiului lor, păstrând însă elementele ei bune cum ar fi, bunăoară, ideea de convergenţă, şi ar fi ajuns la sfârşit la acea concluzie pleonasmică dar pertinentă cum că

sensul e sens şi-atât.

Ei bine, acum sunt şi mai clare motivele pentru care Salasa ar fi fost mahmur în acea dimineaţă. Din triunghiul care ar fi decis soarta noii lumi, triunghi ale cărui unghiuri ar fi fost identificate cu cei trei maeştrii ai gândirii, ar mai fi rămas doar o linie dreaptă ale cărei limite erau reprezentate de Salasa şi Lausdisk. Din păcate însă, Lausdisk s-ar fi vindecat de viciul gândirii, raliindu-se parcă trup şi suflet noii conduceri. Sigur că cei doi nu ar fi fost prea apropiaţi. Dacă ei s-ar fi întâlnit, deşi autorul nu-şi dă seama dacă a fost într-adevăr aşa, atunci nu ar fi făcut-o în preajma publicaţiei Sen, grupul din jurul ei nefiind compact din punct de vedere spaţial, ci numai pe plan ideatic. Altfel spus, Lausdisk ar fi locuit într-un oraş a cărui iniţială nu ar putea fi amintită aici pentru simplul fapt că ea încă nu există, în timp ce Salasa s-ar fi aflat în oraşul X, deşi ideile lor se întâlneau în paginile revistei amintite. Însă relaţia lui Salasa cu celălalt unghi al triunghiului, respectiv cu universitarul Zahára, ar fi fost extrem

120

Oraşul nebunilor

de solidă şi asta pentru că cei doi ar fi avut un contact direct şi consecvent, lucrând în aceeaşi clădire, adică în sediul universitar. Timpul i-ar fi apropiat, însă rigiditatea normelor impuse de conducere i-ar fi despărţit definitiv. Astfel, pe de o parte, universitarul s-ar fi detaşat de corpusul teoretic promovat de noua conducere, forţând-o pe aceasta din urmă să-l pună sub observaţie prin intermediul lui Salasa, cel care, în cele din urmă, i-ar fi redactat ultimele conferinţe, inclusiv cea despre religia sensului (cum bine s-a spus mai sus), păstrând totuşi ideile universitarului (de unde şi argumentul care s-ar putea aduce în favoarea prieteniei autentice şi loiale pe care i-o purta) şi, pe de altă parte, Zahára ar fi fost condamnat la nebunie, singurul responsabil pentru acest eveniment fiind nimeni altul decât Salasa, cel care momentan ar fi resimţit în mod acut întreaga vinovăţie, deşi ar fi sforăit placid căutând să se despartă, prin somn, de mahmureala care i-ar fi îngropat luciditatea. Însă şi aici trebuie semnalat un fapt extrem de important: Salasa ar fi observat de-a lungul timpului o scădere a interesului universitarului pentru noua ordine mondială şi ar fi acţionat în consecinţă, trădându-l autorităţilor, dar sperând că destinul lui Zahára în oraşul nebunilor avea să fie unul mai dulce. De aici şi pendularea conştiinţei turnătorului între consolare şi reproş. Dacă însă Salasa ar fi fost întins în patul lui Lausdisk, ar fi fost îmbrăcat cu hainele lui Lausdisk şi ar fi avut faţa acestuia, atunci e evident că el s-ar fi gândit fie la doamna Feza, reprezentanta nebunilor în lumea normală, cea pe

121

Dorin Mureşan

care ar fi găsit-o, chiar şi la vârsta înaintată pe care o avea, extrem de atrăgătoare, fie la doamna Ana pentru care nu ar mai fi simţit decât un vag sentiment de amiciţie, fie la domnişoara Hormola în raport cu care mintea lui ar fi căzut în cele mai viciate imagini. Deşi ar putea fi tot atât de adevărat că l-ar fi urmărit pe bastardul Aekid, conducându-şi maşina de plastic pe podeaua şlefuită a camerei în care ar fi fost cazat şi găsind că până la urmă gângăveala cu care acesta ar fi dublat mişcarea automobilului în miniatură ar fi fost foarte simpatică, în ciuda aspectului diform pe care o lua în visele negre ale vizitatorului.

122

Oraşul nebunilor

Dacă în acea dimineaţă cineva l-ar fi întrebat pe Lausdisk ce anume urma să facă de-a lungul zilei, acesta din urmă n-ar fi putut să-i dea un răspuns şi asta fiindcă, evident, nu avea nici unul. Dacă însă acel cineva ar fi revenit după circa o oră şi i-ar fi pus aceeaşi întrebare, atunci cu siguranţă vizitatorul i-ar fi dat un răspuns şi asta deoarece, în timp ce îşi consuma micul dejun alături de doamna Jitsiana (autorul a ajuns la concluzia că de vreme ce acesta e numele întreg al gazdei lui Lausdisk, merită a-i păstra integritatea şi a-l aminti cititorului măcar sporadic în forma lui originară), ar fi primit vizita unui oarecare domn Simacos, trimis chiar de către preşedintele conducerii, şi care, după ce ar fi intrat în apartamentul doamnei Jitsiana şi ar fi salutat-o pe aceasta cu toată politeţea de care era în stare, i-ar fi cerut lui Lausdisk să îl urmeze, fiind chemat la o convorbire care avea să se desfăşoare în regim de urgenţă în biroul pătrat al sediului central al administraţiei. Lausdisk ar fi renunţat imediat la a-şi mai termina cofeina, deşi aromele acesteia l-ar fi îmbiat până şi pe grăbitul domn Simacos, s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi ieşit din apartamentul gazdei sale după ce, în prealabil, şi-ar fi trecut degetele lungi prin părul auriu al bastardului Aekid pentru care, pare-se, ar fi găsit în sufletul său o anume simpatie. Cei doi membri ai conducerii ar fi ajuns imediat în faţa sediului amintit deoarece drumul de la imobilul

123

Dorin Mureşan

uriaş în care se afla apartamentul gazdei vizitatorului şi până la piaţa centrală lângă care trona clădirea neterminată a administraţiei era destul de scurt, şi ar fi intrat fără a mai acorda vreo atenţie individului din dreptul uşii, cel care, din cauza unei pierderi mnemonice probabil, ar fi uitat să le pună cunoscuta întrebare axiologică. Ar fi urcat cele câteva trepte acoperite cu un covor roşu (rămăşiţă a interesului pe care o aveau primatele pentru autoritatea oficială) şi ar fi pătruns în biroul pătrat, acolo unde i-ar fi aşteptat doar preşedintele, bătând o darabană nervoasă pe luciul mesei confecţionată din acelaşi material plastic despre care s-a vorbit insistent mai sus. Acesta din urmă l-ar fi invitat pe Lausdisk să se aşeze pe unul dintre cele trei scaune aşezate în centrul camerei şi, cu un gest scurt, l-ar fi concediat pe Simacos, subliniind parcă lipsa de importanţă a acestuia în discuţia ce avea să urmeze, sau poate faptul că domnul respectiv ar fi fost deja pus în temă cu problemele ce urmau să fie abordate. În timp ce Lausdisk s-ar fi aşezat, preşedintele şi-ar fi părăsit scaunul din spatele mesei şi ar fi început să se plimbe dintr-o parte în alta a camerei cu unul dintre degetele arătătoare aşezate vertical pe buze. După o tăcere destul de forţată, preşedintele i-ar fi spus lui Lausdisk că:

- stimate domn, aţi fost chemat în acest oraş cu un motiv destul de serios, sunteţi iată! cel mai înalt demnitar prezent în oraşul nostru, daţi-mi voie să-mi cer scuze pentru faptul că am amânat o discuţie ce ar fi trebuit să vă edifice în ceea ce priveşte chestiunile cu care ne confruntăm în momentul de faţă, aţi fost chemat,

124

Oraşul nebunilor

cum am spus, pentru a duce la îndeplinire un obiectiv foarte important, se pare însă că v-aţi pus în temă cu acest obiectiv, da, da, într-adevăr, de-a lungul acestui al doilea deceniu de când marele sens şi-a făcut loc în noua societate mondială, am observat un lucru foarte revoltător, anume că lumea nu e totuşi mulţumită, în ciuda exuberanţei de care a dat dovadă după paşnica revoluţie, stimate domn, după cum ştiţi, datorită acestei nemulţumiri care începe să se facă simţită peste tot, au apărut fel de fel de grupuleţe care vor cu tot dinadinsul să distrugă ceea ce cu greu a fost creat de-a lungul a douăzeci de ani, ştiţi că pe vremea primatelor exista ceea ce se numea politică, ei bine, era vorba pe-atunci de un grup care forma clasa oamenilor politici şi care avea rolul de a guverna întreaga societate a unei ţări, sunt lucruri pe care, evident, le cunoaşteţi, însă vreau să subliniez un fapt deosebit de important, pe atunci exista aşa numita opoziţie, da, stimate domn, un fel de grup ce avea rolul de a echilibra extremismul în care s-ar fi putut angaja guvernanţii, acest grup ar putea fi comparabil cu un recul, un fel de alternativă cvasireală la cele promovate poate prea strict sau poate prea extensiv de clasa conducătoare, ei bine, în primul rând, politicul nu mai există astăzi, în al doilea rând, cel care conduce este sensul, e clar că nu putem realiza o confluenţă între acesta din urmă şi cel dintâi, politicul, după cum ştiţi, reprezintă vulgarul prin excelenţă, sensul, dimpotrivă, este întruchiparea acurateţei, a onestităţii, şi totuşi, ne lipseşte opoziţia, da, stimate domn, dacă ea ar fi existat de la bun început, atunci aceste grupuleţe

125

Dorin Mureşan

despre care am amintit nu ar fi luat viaţă, şi atunci ne-am gândit la o nouă religie, după cum cineva, un domn foarte inteligent, ne-a îndemnat, o religie care să elimine orice posibilă revoltă şi care să ofere de fapt alternativa, să fim înţeleşi, trebuie să fie o religie a sensului, dar în centrul ei, omul de rând să găsească ceva consolator, ştiţi, e vorba de zăhărel, da, să îndulcim stricteţea sensului, este ceea ce ne dorim foarte mult, şi nu cred că e greu, iată deci pentru ce aţi fost chemat aici, în oraşul nostru, vă întreb: sunteţi dispus să găsiţi un mijloc pentru a elimina acest germen de revoltă? şi dacă da, aş dori să aflu cât mai multe, la ce v-aţi gândit?, nu vă neliniştiţi, vă ofer toată prietenia, loialitatea şi discreţia mea, iar dacă soluţia dumneavoastră e pertinentă, atunci fiţi sigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a o declanşa, vă rog, deci, spuneţi-mi, ce credeţi că am putea face?

Imediat după ce ar fi rostit ultimul cuvânt, preşedintele s-ar fi îndreptat către scaunul din spatele biroului şi s-ar fi aşezat pe el, privindu-l concentrat pe Lausdisk, cel care şi-ar fi frecat palmele una de alta şi, cu un zâmbet de satisfacţie imprimat pe faţă, ar fi răspuns că:

- stimate domnule, de curând am redactat un plan ce are tocmai acest rol, de a dezvolta o teorie reală prin prisma căreia conştiinţele oamenilor ar putea fi năucite, sigur, problema este mult mai complexă, din nefericire orice teorie este prin definiţia ei lacunară, chiar dacă ar fi concepută cu o minuţiozitate exagerată, ea nu stă în picioare fără un substrat practic, motivele sunt lesne de ghicit, aşa că, indiferent cât de bine ar fi

126

Oraşul nebunilor

redactat acest plan, această alternativă religioasă la noua ordine, cum aţi spus chiar dumneavoastră, trebuie să înţelegeţi că fără ceva practic, care să pulseze în viscerele ei, nu există decât pe hârtie, să o luăm de la început, m-am gândit la găsirea unui cuvânt care să reprezinte focusul acestei teorii şi am găsit că pentru zilele noastre, pentru acest sens minunant care ne conduce, cuvântul adecvat ar fi danú, sunt sigur că intuiţi avantajele şi dezavantajele acestui cuvânt, pe de o parte, el are puterea de a exprima totul prin patru particule sonore, pe de altă parte, el exprimă drama evoluţiei gândirii actuale, situarea în dilemă, între afirmaţie şi negaţie, este, altfel spus, o reprezentare a labilităţii structurilor umane, psihice şi fizice, pentru a ieşi din sfera sa pur semantică şi pur ideatică se impune un sacrificiu, însă acest sacrificiu trebuie să fie neapărat uman, iată, stimate domn, în ce ar consta dificultatea chestiunii religioase, în găsirea unui subiect care să fie sacrificat, după cum ştiţi, mortalitatea a scăzut drastic de când societatea se află sub controlul axiologic, ca să nu mai vorbesc de rata criminalităţii, inexistentă în momentul de faţă, or, mi-e teamă că dacă am ucide pentru a propulsa o religie a sensului, evenimentele ulterioare, care ar constitui consecinţa acestei crime, ar contribui la recurenţa lumii primatelor, iată deci dificultatea, aştept să-mi daţi o soluţie sau, eventual, să-mi găsiţi un colaborator capabil de a mă ghida către o soluţie bine întemeiată.

127

Dorin Mureşan

Preşedintele l-ar fi privit în continuare pe Lausdisk cu o rigidă atenţie, şi-ar fi frecat buzele cu dosul uneia dintre palme şi i-ar fi spus că:

- după cum am intuit, stimate domn, inteligenţa dumneavoastră nu este renumită nejustificat, într-adevăr, ceea ce mi-aţi spus stă în picioare, însă ideea de sacrificiu, substituită unei jertfe criminale, mi se pare puţin forţată, mi-e imposibil să fiu de acord cu dumneavostră, având în vedere că noile legi nu acceptă aşa ceva, însă sunt gata să fac un compromis, ştiţi că în oraşul nebunilor criminalitatea încă se practică, în timp ce mi-aţi mărturisit planul dumneavoastră, m-am gândit la o jertfă care să aibă loc acolo, însă dificultatea constă în găsirea unui subiect, sigur că am avea de unde alege, dar cred că e important şi pe cine alegem, subiectul trebuie să propovăduiască, cum spuneau primatele, o anume teorie, să creadă în ea, să-şi formeze nişte discipoli, însă toate astea trebuie să aibă loc aici, în lumea normală, doar crima să fie împlinită dincolo, în lumea nebunilor, e deci o chestiune delicată pe care va trebui să o pregătim cu multă grijă, vă pot promite că mă voi ocupa personal de pregătirea terenului pe care vor avea loc aceste evenimente, însă vă revine în exclusivitate găsirea unui subiect şi îndoctrinarea lui, fiindcă la urma urmelor, despre asta e vorba, orice s-ar spune, despre o orbire, în ceea ce priveşte felul crimei, v-aţi gândit cum trebuie să aibă ea loc?

Lausdisk ar fi ridicat braţele în sus, ca pentru o rugăciune, şi ar fi spus că:

- asta e o altă problemă, stimate domn, conjunctura va fi cea care va decide felul morţii

128

Oraşul nebunilor

subiectului, vă pot spune doar că va trebui să fie o moarte violentă, una care să acapareze atenţia, care să provoace un sentiment de compasiune în sufletele oamenilor, şi care să producă, eventual, forme de fanatism religios, altminteri nimic din ceea ce va propovădui acest individ, cum bine v-aţi exprimat, nu va fi convingător.

Preşedintele ar fi confirmat cele susţinute de Lausdisk cu o mişcare scurtă a capului, semnalând că

- într-adevăr, aveţi dreptate, şi ştiu şi cine vă poate ajuta în această chestiune, e un domn pe care îl cunoaşteţi, cel puţin după nume, şi cu ale cărui teorii sunteţi deja familiarizat, vă pot confirma încă de pe acum o colaborare apropiată cu dânsul, da, acest domn cunoaşte cam toate formele pe care le-a luat crima pe vremea primatelor şi vă poate sugera una dintre ele, ei bine, voi programa o întâlnire între dumneavoastră şi dânsul într-o zi pe care am să v-o aduc la cunoştinţă ulterior, prin acelaşi mesager pe care l-aţi avut şi astăzi, e vorba de domnul Simacos, membru important al conducerii noastre.

Imediat după ce preşedintele s-ar fi oprit, Lausdisk s-ar fi întrebat pentru ce interlocutorul său plasase deasupra acelui domn, cunoscător al structurii criminologiei (fiindcă, în fapt, e vorba de o ştiinţă a crimei, de nişte principii susceptibile unor analize inductive asupra actelor criminale) primatelor, acel mister nemotivat. Dacă ar fi avut mai mult curaj şi dacă ar fi trecut peste caracterul oficial al acelei discuţii, vizitatorul, acum un înalt demnitar, ar fi întrebat, desigur, care era numele

129

Dorin Mureşan

acelui domn şi cum sau unde putea fi el găsit. Preşedintele i-ar fi răspuns că:

- stimatul meu domn, sigur, putem lăsa timpul să le rezolve pe toate, dar putem şi să o luăm puţin înaintea lui şi să îl monopolizăm, ca să zic aşa, acest domn nu este altul decât cunoscutul Salasa, cel care navigheză zilnic prin fir prin trecutul primatelor şi care descoperă, cu o naivă încântare, lumea acestora, am spus naivă încântare fiindcă, din păcate, atunci când păşeşte pe acel tărâm intrat în putrefacţie îşi pierde controlul şi ingerează cu mintea tot ce poate fi văzut sau auzit, am purtat nenumărate discuţii cu dânsul pe această temă, i-am atras atenţia asupra pericolelor la care se supune, iar replica dumnealui a fost aceea că doreşte să-şi dezvolte teoria asupra imagologiei sensului şi că nu o poate face în lipsa imaginilor pe care le analizează şi care aparţin acelui tărâm, ei bine, îi dau şi nu îi dau dreptate, căci da, o teorie ca a dânsului trebuie să aibă o bază solidă, însă iată că această teorie întârzie să apară, în timp ce dânsul e mereu prezent pe fir, gustând apa aceea stătută pe care noua noastră societate o respinge cu îndârjire, vedeţi, prin dumneavoastră am să-i dau şansa de a trece cât mai grabnic la lucruri serioase şi de a se detaşa de ceea ce vede acolo, nu ştiu dacă v-aţi întâlnit cu dânsul în aceste zile sau dacă aţi purtat o discuţie prin fir, însă mi se pare, şi dacă aţi făcut toate acestea atunci mi-aţi da dreptate, că marele nostru prozator dă semne acute de oboseală, domnul Simacos mi-a relatat un monolog pe care respectabilul Salasa l-a rostit într-un local oarecare în timp ce consuma o uriaşă

130

Oraşul nebunilor

cantitate de alcool, ei bine, domnule Lausdisk, se pare că mai nou marele nostru prozator nu se mai limitează la cultura actuală, ci face perindări periculoase printr-un trecut chiar foarte îndepărtat, înspre modelele arhaice, fapt care i-ar putea fi fatal, ştiţi, chiar dacă sunt eu preşedintele conducerii, nu sunt totuşi şi un factor de decizie în ceea ce priveşte poliţia sensului, instituţiile noastre se ating foarte puţin, chiar infim, iar dacă domnul Salasa s-ar alege cu o condamnare, mâinile mele ar fi legate, ba mai mult, aş da dreptate instituţiei amintite, căci acesta este rolul ei, la urma urmelor, de a tranşa actuala stare de lucruri şi de a curăţi societatea noastră de elementele vădit periculoase, contez deci pe dumneavoastră că îi veţi da o mână de ajutor pentru reabilitarea intereselor sale şi reaşezarea lor pe linia valorilor promovate acum de noi.

Preşedintele s-ar fi ridicat în picioare, dublându-şi mişcarea cu o întindere a mâinii în faţă. Lausdisk s-ar fi ridicat şi el, prinzând mâna preşedintelui şi salutându-l milităreşte, cu o mişcare spontană şi instinctivă a bărbiei. Ar fi ieşit apoi din birou şi ar fi coborât treptele ce duceau către ieşire, ignorându-l cu desăvârşire pe individul din dreptul uşii, cel care l-ar fi salutat pompos, dorindu-i:

- tot sensul din lume.

131

Dorin Mureşan

Dacă Lausdisk nu ar fi cotit la stânga, de cum ar fi ieşit din clădirea administraţiei, cu scopul evident de a ajunge în cât mai scurt timp la clădirea în care se afla apartamentul gazdei sale, ci, dimpotrivă, s-ar fi oprit în dreptul intrării clădirii din care tocmai ieşise, remarcând numai pentru sine (deşi dacă un trecător i s-ar fi alăturat, remarca ar fi planat şi asupra acestuia din urmă) că era o căldură înnăbuşitoare şi că, probabil, aşa cum semnalase şi în alte rânduri, ea se datora stelei aceleia care dubla consistenta emanaţie de căldură a soarelui şi, dacă ar fi reintrat în aceeaşi clădire, urcând cele câteva trepte ale acesteia şi trecând mai apoi pragul noului birou al reprezentantei nebunilor în lumea normală, după ce, în prealabil, ar fi bătut la uşa acestuia şi i s-ar

132

Oraşul nebunilor

fi răspuns sau nu cu o invitaţie condescendentă, atunci ar fi găsit-o pe doamna Feza sfârşind de îndosariat ultimele hârtii pe care vizitatorul ar fi fost, fără doar şi poate, tentat să le răsfoiască şi să se edifice cu privire la cele urmărite de evadată, cu toate că, evident, doamna Feza nu i-ar fi dat voie să o facă, ba chiar mai mult, l-ar fi respins, de cum l-ar fi văzut intrând în încăpere, recunoscându-l ca fiind consecinţa nefericită a unui act sexual care îngloba într-însul un sens pe cât de inutil, pe atât de tâmp, căci e cert faptul că amintita doamnă nu ar fi uitat cu una cu două cele ce i se întâmplaseră cu câţiva ani în urmă, lucruri de care se făceau vinovaţi soţii Lausdisk, cei care transmiseseră, dacă poate fi posibil aşa ceva, şi de bună seamă, dacă cineva ar fi întrebat un genetician, acesta i-ar fi răspuns că e posibil, … care transmiseseră deci vina pe căile scienticist-impenetrabile ale filiaţiei. Dacă însă autorul ar tăia acel capitol din viaţa reprezentantei nebunilor, atunci aceasta l-ar fi primit în birou, invitându-l să ia loc pe unul dintre cele trei scaune aşezate în faţa mesei confecţionate din acelaşi material plastic despre care s-a vorbit (de prea multe ori) mai sus. Ea l-ar mai fi întrebat dacă nu doreşte o cafea, iar Lausdisk i-ar fi răpuns că, deşi nu consumase cantitatea de cofeină necesară pentru o zi, totuşi instinctul l-ar fi îndemnat să refuze propunerea ei, şi asta dintr-un motiv pe care nici autorul, nici el nu l-ar (fi) putea(-ut) cunoaşte. Cât timp ar fi rostit acele cuvinte, Lausdisk ar fi reiterat un mic procentaj din amintirile pe care le-ar fi păstrat cu sfinţenie în “memoria” sexuală, anume, cele referitoare la minutele de

133

Dorin Mureşan

contemplaţie în care obiectul nu fusese altul decât silueta din faţa lui, aşezată atunci pe treptele bibliotecii mondiale, cu sinteza volumului soţilor Lausdisk ţinută pe genunchi, cu bărbia proptită pe braţe şi cu ochii lacomi, abrupţi şi mobili atingând cu tandreţe paginile cărţii. Vizitatorul ar fi trecut acele imagini printr-o prismă conjuncturală, vizualizând aceleaşi mişcări congruente, voalate şi, implicit, acaparatoare, şi îmbrăcând silueta doamnei Feza cu ele. La rândul ei, aceasta ar fi observat interesul penetrant al lui Lausdisk faţă de persoana ei şi, neştiind ce să facă, i-ar fi zâmbit placid, oferindu-se privirilor vizitatorului şi aşezându-şi genuin bărbia în una dintre palme. La rândul lui, Lausdisk ar fi remarcat pielea lăptoasă a gâtului celei pe care o privea, irişii ei sclipitori care îl aţinteau, degetele ei subţiri şi migălos construite cu care îşi învelea bărbia, buzele ei subţiri şi suave pe care le ţinea lipite într-o sfioasă tăcere şi nasul timid, coagulat în jurul unor trăsături care, pentru el cel puţin, păreau mai juvenile ca niciodată. La rândul ei, doamna Feza ar fi numărat, în mintea ei desigur, calităţile masculine ale celui pe care îl avea în faţă, ochii lui nesiguri şi totodată inflamaţi cu o doză severă de stricteţe, palmele pe care şi le aşezase pe genunchi şi pe a căror piele augustau câteva firişoare fine de păr, ridurile maiestuos-intelectuale imprimate pe frunte, nasul rigid şi concret ce adumbrea o gură greoaie, deşi lascivă şi, nu mai puţin, mobilitatea de nostalgic a trăsăturilor fizionomiei lui. Este deci cât se poate de clar că observaţiile celor doi, într-o reciprocă oglindire, ar fi fost nesfârşite şi tot atât de atente,

134

Oraşul nebunilor

încât oricare dintre cititori ar ajunge la concluzia că între ei s-ar fi creat o relaţie orizontală, cuvântătoare care, într-un viitor foarte apropiat, ar fi putut să se transforme în una verticală, necuvântătoare şi uşor previzibilă. Din păcate, autorul consideră speculaţiile cititorului drept rodul unei intuiţii care nu prea are de a face cu realitatea şi deci cu ceea ce ar fi vrut Lausdisk sau, eventual, doamna Feza. Despre acest din urmă lucru, autorul ştie la rândul lui prea puţine. Totuşi, e sigur că cei doi ar fi deschis o discuţie elegantă, prezentându-se unul altuia cu politeţe. Astfel, doamna Feza ar fi întrebat:

- cu cine am onoarea?, iar Lausdisk ar fi răspuns că: - sunt unul dintre admiratorii

dumneavoastră, stimată doamnă, da, poate vă surprinde acest fapt, că, deşi sunt fiul soţilor Lausdisk, mă declar totuşi de partea dumneavoastră, într-adevăr, este cel puţin ciudat, însă trebuie să reţineţi că vă admir curajul şi că nu pot decât să am o puternică reticenţă la adresa ideilor dumneavoastră procesate şi preluate în şi din oraşul nebunilor.

Doamna Feza ar fi dat din umeri şi ar fi spus că:

- domnule Lausdisk, daţi-mi voie!, o relaţie între două persoane se construieşte foarte dificil şi are la bază mai puţin admiraţia cât încrederea, da, în asta constă diferenţa dintre noi, nebunii, şi voi, cei ce vă declaraţi normali, dacă ar fi să o luăm sistematic, daţi-mi voie!, normalitatea mi se pare un termen prea abstract, un termen căruia i s-a acordat foarte puţină atenţie, atât aici, cât şi

135

Dorin Mureşan

dincolo, în timp ce nebunia este unul atât de teoretizat, încât semnificaţiile lui au fost scăpate de sub control, primatele aveau un anume respect pentru nebuni, era un amestec de teamă şi fascinaţie, astăzi acest respect nu mai există, pentru faptul că, dintre cele două atitudini amintite, a supravieţuit doar teama, fascinaţia fiind eliminată, domnule Lausdisk, daţi-mi voie!, admiraţia dumneavoastră mă flatează, însă nu umple prăpastia dintre noi.

Lausdisk ar fi zâmbit cu înţelegere şi ar fi remarcat că:

- stimată doamnă, nu mi-e teamă de dumneavoastră, nu, dimpotrivă, de când v-am văzut am simţit o iminentă atracţie faţă de persoana dumneavoastră, şi nu e vorba de una fizică, ci de una care se substituie fascinaţiei, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu vă consider nebună, nici prin gând nu-mi trece aşa ceva, vă admir, cum am spus, curajul, dar şi ce se ascunde în spatele acestuia, căci, iată!, sunteţi singură, şi asta vă va distruge, aţi venit aici pentru a face ceva, nu ştiu ce anume, cred că cererea celor o sută de mii de hectare precum şi un loc în rândurile conducerii este un detaliu minor, nesemnificativ, mai important mi se pare actul dumneavoastră sinucigaş, pentru că, fără doar şi poate, veţi fi tot mai izolată, da, izolarea nu vă va fi impusă, ci va fi un dat pe care o să vi-l asumaţi, fie că o veţi face cu bună ştiinţă, fie involuntar, cert e că acest proces va avea loc şi vă va fi dictat din înlăuntrul dumneavoastră, ca o reacţie la cele ce veţi auzi sau spune, hm, aţi acceptat să vă sacrificaţi pentru o lume care nu vă conferă prea

136

Oraşul nebunilor

multă valoare, căreia puţin îi pasă de dumneavoastră, iată către ce se îndreaptă admiraţia şi fascinaţia mea, iată şi diferenţele dintre noi, cei de aici, şi voi, cei de dincolo, sensul pe care îl promovăm noi priveşte persoana în sine, sensul pe care îl promovează cei din oraşul nebunilor are de a face numai cu ceea ce e în afara persoanei, cu valenţele ei extrinseci, or, dacă aici un sacrificiu rentează, dincolo el e inutil, e cât se poate de logic, nu credeţi?!

Doamna Feza ar fi ridcat una dintre mâini în sus, în semn de totală indiferenţă, aşa cum cineva, oricine, face, mimând expunerea unui obiect ţinut în palmă, şi ar fi spus că:

- nu discutăm despre logică aici, domnule Lausdisk, în momentul de faţă orice specialist poate declara cu o convingere nestrămutată că logica a murit, că ceea ce înainte, pe când acest domeniu îşi avea autonomia lui, era coerent, acum este o simplă fanfaronadă primatoantă, daţi-mi voie!, nu mă interesează în ce măsură consideră preşedintele conducerii oraşului nebunilor că actul meu este unul sacrificial, nu, mă interesează în ce măsură are el o semnificaţie pentru mine, în ce măsură, deci, mă reprezintă, daţi-mi voie!, sacrificiul este acum un cuvânt care nu mai există în noile dicţionare, poate doar în inima unor persoane care ştiu cu adevărat ce e acela sens, daţi-mi voie!, nu aşa cum îl înţelegeţi voi, cei din lumea normală, ci aşa cum l-au înţeles cândva primatele.

Lausdisk ar fi zâmbit ironic, ştergându-şi fruntea cu degetele, şi ar fi spus că:

137

Dorin Mureşan

- pe vremea primatelor, stimată doamnă, sensul părea a fi totul, se spunea, dacă îmi amintesc bine, în unele manuale filosofice că “omul este acel animal care se conştientizează pe sine, care are deci sens”, iar undeva, mai departe, că “omul luptă pentru a-şi găsi sensul”, o pleiadă de contradicţii, da, stimată doamnă, ăsta era sensul primatont, or, iată, noi ştim care este, iar viaţa noastră s-a limpezit, s-a curăţat de miile de întrebări cacofonice ce mascau prostia acelor vremuri, cât priveşte sacrificiul, nu neg, el nu mai există, cel puţin în dicţionare, dar, o spun ca pe o promisiune, va exista, şi încă ştim ce înseamnă el, încă suntem capabili să îl înţelegem.

Doamna Feza ar fi zâmbit ironic, şi-ar fi trecut câteva degete prin părul cârlionţat şi ar fi spus că:

- domnule Lausdisk, de la înţelegerea discursivă până la cea practică e un drum lung de făcut, şi totuşi, ţin să vă cred, dar rămân în acest stadiu ipotetic, de simplă credinţă, vedeţi, aş vrea ca ceea ce aţi spus să constituie o provocare, atât pentru mine cât şi pentru dvs., daţi-mi voie!, credinţa, după cum ştiţi, nu mai e ce a fost, a rămas o himeră, cine mai crede ceva astăzi?, toţi par a fi siguri de ei înşişi, toţi se cred semizei prin prisma unei anume tipologii a sensului, într-adevăr, cel care înainte credea era numit om, în timp ce acela care trăia în certitudine devenea automat un sfânt sau un demon, un semizeu, adică, îmi vorbiţi de sacrificiu, dar uitaţi că acest act reprezintă o atitudine specific umană, limitată, şi că are ca substrat credinţa, căci sacralitatea nu poate fi câştigată decât pornind de la natura

138

Oraşul nebunilor

umană, or, voi, cei ce vă numiţi normali, nu mai recunoaşteţi această natură, mai mult, vă situaţi în afara ei, de parcă nu aţi fi clădiţi din oase şi carne, ci din praf cosmic.

Lausdisk ar fi întrerupt atacul doamnei Feza arătând că:

- este fals, stimată doamnă, sensul, aşa cum îl înţelegem noi, nu transcende natura umană, ci dimpotrivă, îşi face culcuşul în ea, dacă îmi permiteţi o comparaţie, e ca şi cum pentru a-mi simplifica viaţa, m-aş muta în casa amantei mele şi aş trăi de acum înainte cu ea, fără a-i mai duce dorul, fără a mai trăi stările acelea de nostalgie degradată, ascuns într-o cameră şi ocupându-mă numai cu scrierea unor epistole de dragoste, ei bine, întocmai aşa stau lucrurile şi cu noi, ştiţi bine că revoluţia s-a născut din dorinţa omului de a simplifica lumea în care trăieşte, iar această simplificare a trebuit să aibă loc mai întâi înlăuntrul omului pentru a putea să se extindă în afara lui, aţi spus că nu ne mai considerăm oameni, ba dimpotrivă, nu am uitat că suntem limitaţi, iar în ajutorul acestei afirmaţii stau studiile pe care încă le facem asupra a ceea ce numim sens, într-adevăr, e o contradicţie aici, una care are doi termeni, certitudinea şi incertitudinea, căci nici un studiu nu poate pleca de la cel dintâi termen al acestei conjuncţii contradictorii, după cum vedeţi, stimată doamnă, nu aveţi dreptate, suntem şi ne recunoaştem oameni, căci indiferent cât de sus ne-am situa, adevărata credinţă ne lipseşte.

Doamna Feza şi-ar fi împreunat palmele şi ar fi spus că:

139

Dorin Mureşan

- aţi vorbit frumos, domnule Lausdisk, frumos însă fără sens, tot ce aţi spus modelează o lume perfectă, or, daţi-mi voie!, nu aceasta e situaţia societăţii pe care aţi produs-o, cunosc ideile dumneavoastră, idei fascinante şi constructive, nu neg, însă mi-e teamă că în dorinţa de a simplifica, aţi complicat totul şi mai mult, căci ce văd în jurul meu nu-mi demonstrează altceva, aţi produs o confuzie extraordinară în rândurile societăţii, nimeni nu mai ştie nimic, deşi toţi par a şti totul, după cum am spus, simplitatea pe care spuneţi că aţi inserat-o în aceste timpuri postrevoluţionare e de fapt o sosie a complexităţii, toate discursurile pe care le ţineţi, toate cuvintele pe care le crestaţi pe lucruri duc într-acolo, către complexitate, daţi-mi voie!, totul pare prea simplu, deşi e şi se dovedeşte în ultimă instanţă a fi îngrozitor de complicat, nu aţi renunţat la şcoli sau la universităţi, aţi amplificat alfabetul cu litere ce abia pot fi pronunţate, aţi stâlcit tot ce a fost construit de-a lungul a câteva mii de ani de către primate, oamenii şi-au pierdut intimitatea şi, prin aceasta, identitatea, muzica a devenit un domeniu interzis, daţi-mi voie să vă întreb cu ce drept aţi făcut toate astea?, vă spun eu, cu nici un drept, cel puţin din punctul meu de vedere.

Doamna Feza s-ar fi oprit câteva secunde pentru a sufla şi răsufla în voie, apoi, aţintindu-şi năucitor privirea către sprâncenele interlocutorului, ar fi spus:

- ei bine, domnule Lausdisk, cum spuneam, aş fi onorată dacă aţi răspunde provocării mele, dacă această discuţie între mine şi

140

Oraşul nebunilor

dumneavoastră s-ar derula într-un spaţiu public, şi iată cum, de curând poliţia sensului a reţinut doi indivizi pe care îi consideră suspecţi de nerespectarea noilor norme axiologice ale societăţii, am fost invitată să ţin partea amândurora, în schimb, conducerea caută un avocat care să acuze şi care, desigur, să ştie să o facă pe drumul pe care i-l dictează ea, vă invit deci să fim potrivnici în acest proces şi să vedem de partea cui se află sensul, ce spuneţi?

Domnul Lausdisk şi-ar fi dat acordul instinctiv, înmuindu-şi bărbia în piept şi dublându-şi gestul prin cuvintele:

- desigur, stimată doamnă, desigur, aş fi onorat să fac acest lucru, în ciuda faptului că dumneavoastră sunteţi deja un avocat trecut prin mii de procese, vă avertizez însă că, deşi conducerea tolerează conflictele din cadrul şedinţelor de acest soi, o face numai pentru a pune în lumină prostul obicei de a complica totul şi pentru a avantaja simplitatea uşor găsibilă în structurile genuine ale sensului, prin urmare, aveţi grijă ca decizia pe care aţi luat-o, de a fi parapet în faţa atacurilor mele, să nu vă aducă umilinţă, gândiţi-vă bine la ce faceţi, la faptul că nu sunteţi încă tolerată, nici de către conducere, nici de către societate.

Doamna Feza ar fi făcut un gest prin care ar fi arătat că puţin îi pasă de o ulterioară umilinţă, atâta vreme cât ea vine din partea unor indivizi bolnavi cum sunt cei din lumea normală. S-ar fi ridicat apoi în picioare, arătându-i lui Lausdisk că nu mai e dispusă să continuie discuţia, în timp ce acesta şi-ar fi părăsit şi el locul, ieşind pe uşa abia

141

Dorin Mureşan

întredeschisă, şi salutând-o pe reprezentanta nebunilor cu o mişcare scurtă a bărbiei.

Dacă, imediat după ce ar fi ieşit din clădirea administraţiei, Lausdisk ar fi cotit la dreapta, ar fi alunecat uşor pe cele câteva străduţe care

142

Oraşul nebunilor

despărţeau clădirea administraţiei de sediul universitar, ar fi intrat în acesta din urmă, ar fi urcat cele câteva scări şi ar fi bătut la uşa fostului birou al universitarului Zahára, atunci l-ar fi întâlnit înăuntru pe nimeni altul decât Oregon, îndosariindu-şi ultimele hârtii şi repornind pentru a nu ştiu câta oară uriaşul calculator ce trona pe masa goală. Dacă vizitatorul ar fi putut intra în mintea tânărului universitar, ar fi auzit cu siguranţă o serie de cuvinte vulgare din care însă n-ar fi înţeles nimic, căci în ciuda aparentului calm de care dădea dovadă tânărul în relaţia sa cu maşinăria aceea greu verosimilă, încăpăţânarea acesteia, de a rămâne blocată la o treaptă de evoluţie importantă, l-ar fi scos din minţi pe Oregon şi, cu siguranţă, ar fi scos din minţi orice persoană, indiferent cât de renumită ar fi fost pentru temperamentul ei stins şi ireproşabil. Se poate bănui uşor că, o dată cu plecarea universitarului Zahára, conducerea ar fi retras licenţa de funcţionare a maşinăriei, defectându-i sistemul de pornire şi făcând-o astfel inutilă. Se mai poate bănui, de asemenea, că proaspătul locţiitor al universitarului nu ar fi fost avertizat cu privire la acest lucru, contând încă înainte de a ajunge la birou pe competitivitatea creierului uriaş de pe masă şi sperând la o colaborare fluentă cu acesta. În fine, se mai poate bănui şi faptul că tânărul Oregon ar fi avut de transmis prin fir o informaţie extrem de preţioasă şi că, din cauza defecţiunii amintite, s-ar fi aflat în situaţia insuportabilă de a nu o putea face. Drept urmare, după mai mult de o oră de încercări şi frustrări calcinante, Oregon ar fi renunţat la a mai reporni

143

Dorin Mureşan

enigmaticul monstru gânditor, aşezându-se în spatele mesei şi aruncându-se în meditaţii despre care autorul n-ar putea spune mare lucru. Totuşi, dacă ar dori cu tot dinadinsul să se scalde în mintea tânărului, autorul s-ar opri la cele câteva amintiri pe care acesta le-ar fi ţinut neatinse într-un colţ dezactivat de memorie, amintiri ale unor întâmplări extrem de semnificative pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor, dar pe care, cel puţin în momentul de faţă, Oregon le-ar fi ignorat cu desăvârşire. Ei bine, dacă într-un viitor îndepărtat un intelectual despre al cărui nume nu s-ar putea şti nimic în acest moment ar scrie o istorie foarte bine documentată asupra celor două (aproape trei) decenii postrevoluţionare, e cât se poate de evident că respectivul intelectual nu ar putea trece peste numele tânărului universitar, aşezându-l în cadrul grupării din jurul revistei Sen, pe o scară valorică de la opt la zece, şi situându-l undeva pe la mijlocul celui de-al doilea deceniu. Într-adevăr, numele lui Oregon s-ar fi evidenţiat pe când respectiva grupare ar fi fost pe punctul de a se disipa din pricina pluralităţii perspectivelor asupra sensului, el fiind unul dintre discipolii universitarului Zahára şi marcându-se nu doar ca un continuator al teoriei aplicabilităţii sensului printr-o nouă etică, ci şi ca un susţinător moral al celui ce avea, în cele din urmă, să fie declarat nebun şi exilat în locul adecvat extremismului său. Istoricul în cauză ar fi putut urmări activitatea tânărului Oregon folosindu-se de circa douăzeci de numere ale revistei amintite, acolo unde tânărul discipol ar fi publicat un articol fluviu intitulat Noi perspective sensuale şi în care ar fi reiterat teoria

144

Oraşul nebunilor

maestrului său, conturându-i şi articulându-i detaliile. Tot acolo, prin abordări succesive şi diferenţiate ale teoriei în cauză, Oregon ar fi ajuns la concluzia că sintagma etica sensului ar fi fost improprie logicii bunului simţ, propunând ca alternativă o sintagmă în care termenii care o formau pe cea dintâi ar fi fost inversaţi, anume sensul eticii. Cu timpul, ambiţiosul tânăr, devenit între timp asistent al universitarului Zahára, ar fi ajuns la o concluzie totalmente contradictorie celor promovate de maestrul său, concluzie în care, datorită principiului ciclicităţii, sensul eticii ar fi fost sensul şi atât, celelalte elemente teoretice contând prea puţin sau chiar deloc. Se pare că, dacă istoricul despre care s-a vorbit mai sus ar fi căutat momentul în care Oregon s-ar fi întors împotriva sensului legiuitor, l-ar fi găsit exact atunci când acesta din urmă îşi dezvolta noua sa teorie cu un conţinut de o autoreferenţialitate pe care ar fi găsit-o, pe drept cuvânt, obositoare şi sterilă. Acea substituire a concluziilor cu propriile lor ipoteze ar fi provocat în mintea tânărului un germen de luciditate care i-ar fi adus înaintea ochilor o idee concluzivă asupra a ceea ce s-ar fi întâmplat în noua ordine mondială: NIMIC, adică. Or, pentru un tânăr ambiţios cum era Oregon, perspectiva unui viitor fără conţinut echivala cu o vidare de sens, cu o sinucidere. Pe atunci, de fiecare dată când ieşea din clădirea sediului universitar, discipolul zaháresc părea tot mai chinuit de acea lipsă de adâncime a teoriilor promovate de noile principii intelectuale, propunându-şi, în taină desigur, să producă o schimbare radicală ce ar fi constat în întoarcerea

145

Dorin Mureşan

la vechile valori ale primatelor, acolo unde ambiţia era considerată o calitate pozitivă şi unde gândirea nu se axa pe propria sa înghiţire considerată, ipocrit, drept subliminală. Cititorul poate anticipa cu uşurinţă care ar fi fost punctul de plecare al prezumtivului revoluţionar şi, pe bună dreptate, autorul confirmă faptul că în situaţia pe care o avea, Oregon ar fi trecut la găsirea unor mijloace de a se pune în temă cu ce anume se întâmpla în sfera înaltă a societăţii. Soluţia ar fi venit de la sine prin captarea atenţiei unei anume domnişoare, Jitsiana, fiica preşedintelui conducerii, o persoană destul de uşuratică, puţin prea sensibilă şi cam confuzată de statutul pe care îl avea prin prisma relaţiilor sale înalte. Întâlnirea dintre cei doi, în cadrul unei conferinţe oarecare, ar fi fost decisivă, ea ducând la apropieri carnale greu de explicitat, şi care ar fi produs un bastard pe care Jitsiana l-ar fi numit neinspirat Aekid, obsedată pesemne de faptul că numele sonore şi ciudate ar fi fost nume titanice (cuvânt pe care îl auzise ieşind din gura tatălui său, dar căruia nu îi cunoştea sensul). De fapt, fără să ştie că ar fi acţionat după un vechi principiu primatont, numit în vechea ordine drept unul machiavalesc, Oregon ar fi ajuns să-şi solidifice relaţiile cu înalta societate prin această creatură mică pe care ar fi renegat-o cu obstinaţie, provocând o anume silă în sufletul preşedintelui vizavi de persoana sa, dar şi un anume sentiment de îndatorire, căci e cât se poate de clar că cel care ar fi devenit bunic s-ar fi bucurat din plin de acest nou statut pe care şi l-ar fi dorit încă de la naşterea fiicei sale. Aşa se

146

Oraşul nebunilor

explică pentru ce tânărul ar fi urcat vijelios pe treptele ierarhiei, instalându-se în final pe locul ocupat de maestrul său. În paralel, el ar fi activat ca disident în cadrul unei grupări pe care, cum s-a amintit undeva mai sus, şi-ar fi format-o, promovând o teorie antisensuală despre care cititorul ştie deja atât cât trebuie să ştie. Despre maniera în care şi-ar fi adunat neofiţii, autorul nu poate spune mare lucru, deşi îşi poate da cu părerea modulând mai multe ipoteze: ori că ar fi profitat de existenţa uriaşei maşinării la care avea acces ca asistent al maestrului său, contactându-şi cititorii şi făcându-i să se ralieze ideilor sale revoluţionare, ori că ar fi adunat în jurul lui persoane eficiente (pe căi clasice, desigur) care ar fi prelevat din rândurile societăţii, cu o atenţie infinitezimală, indivizi gata să schimbe într-un fel sau altul starea de fapt a evenimentelor, ori că pur şi simplu ar fi redactat un manifest pe care l-ar fi trimis misterios către acele persoane despre care ar fi ştiut că sunt dispuse să i se alăture. Aşadar, indiferent cum ar fi fost, e sigur că Oregon ar fi format acea grupare pe care ar fi condus-o cu o mână cârmuitoare sigură, şi în cadrul căreia şi-ar fi găsit şi o amantă, după cum deja se ştie din cele expuse mai sus. Dacă cititorul ar veni şi s-ar aşeza pe scaunul pe cât de incomod, pe atât de enervant al autorului, e cât se poate de cert că s-ar întreba, odată cu acesta din urmă, cum a aflat tânărul disident despre arma aceea făurită spre a devora spaţiul şi spre a aduce în apropiere planetele atât de îndepărtate. Cititorului îi este desigur imposibil să intre în mintea lui Oregon, în timp ce autorului acest act îi este uşor accesibil. Ei

147

Dorin Mureşan

bine, se pare că tânărul universitar ar fi obţinut preţioasa informaţie prin intermediul unui individ căruia nu i-ar fi cunoscut numele, dar cu care ar fi avut o relaţie surprinzător de intimă, individ cu care ar fi discutat în mai multe rânduri prin fir şi cu care ar fi analizat în cel mai obiectiv mod cu putinţă conţinutul teoretic al vieţii sociale din acel moment. Ca şi el, persoana în cauză s-ar fi lăsat sedusă de o ulterioară abolire a sensului şi a administraţiei acestuia. Mai mult, din discuţiile pe care le-ar fi purtat, Oregon ar fi aflat că acea persoană era situată, pe o scară ierarhică socială, la un nivel pur şi simplu incredibil, de 2 la o sută de mii, acesta fiind motivul pentru care ar fi dorit să îşi păstreze anonimatul şi să acţioneze din umbră. Este, iată, evident că scurgerea de informaţii de care ar fi profitat amantul Arhidiei ar fi fost nespus de preţioasă şi tot atât de sigură. Fără îndoială că acesta era şi motivul pentru care sughiţul maşinăriei l-ar fi enervat cumplit pe tânăr, căci perspectiva unei debranşări de focusul informaţional pe care i l-ar fi asigurat acel individ misterios i s-ar fi părut debusolantă şi descurajantă. Nu mai puţin, lipsa unui contact virtual cu cea numită Arhidia ar fi produs în interiorul lui Oregon o senzaţie de bolnăvicioasă nostalgie. Pe această domnişoară ar fi cunoscut-o întâmplător, cu un an în urmă, întâlnind-o la una dintre şedinţele organizate de gruparea antisensuală pe care o formase. De numele ei s-ar fi legat o teorie cam dezorganizată privitoare la scienticizarea sensului, teorie prin care ar fi cerut inserarea acestuia în organele rigide ale tehnicii, şi pe care noua conducere ar fi repugnat-o încă de

148

Oraşul nebunilor

pe când se afla în faşă, fapt ce ar fi produs în sufletul tinerei o scăpărătoare scânteie de revoltă cu care ar fi participat la amplificarea flăcării revoluţionare din cadrul grupării lui Oregon. Trecând însă peste partea tehnicizată a portretisticii tinerei, dacă unul dintre cititori ar fi pus de către autor în faţa Arhidiei, ar fi recunoscut imediat că aceasta reprezenta un monument al arhitecturii carnale feminine, un model de senzualitate şi fineţe, cu forme geometrice pur şi simplu impecabile, cu emanaţii de seninătate fatale, cu o inteligenţă ascuţită şi cu o exuberanţă a trăirilor temperată doar de luciditatea cristalină pentru care ar fi fost renumită. Prin urmare, atracţia pe care ar fi resimţit-o Oregon vizavi de supla domnişoară nu ar fi fost întâmplătoare, ci cât se poate de firească. Cu toate acestea, idila lor sentimentală ar fi evoluat greu, întocmai ca în romanele clasicilor pe care Arhidia le-ar fi citit zi după zi cu sufletul la gură, şi asta deoarece, la început cel puţin, vederile lui Oregon asupra unor raporturi care s-ar fi îndreptat către verticalitate ar fi fost destul de înguste, nu din pricina unor perspective carieristice, ci din pricina unei timidităţi exacerbate şi congenitale. Într-adevăr, dacă autorul s-ar atinge de memoria sexuală a tânărului universitar, s-ar lovi de un gard uriaş şi ermetic în care nu ar găsi nici o portiţă de trecere. De-a lungul adolescenţei, un timp ascuns într-o ceaţă groasă şi umedă, Oregon ar fi fost unul dintre acei tinerei care s-ar fi claustrat în sine de bunăvoie şi fără nici un fel de justificare, mai degrabă sub impulsul unui terbilism decât dintr-o nevoie respectabilă. Provenind dintr-o familie

149

Dorin Mureşan

pentru care sensul ar fi contat prea puţin şi pentru care filosofia nu ar fi fost decât un domeniu în care s-ar fi făcut “barbologie”, după cum susţinea tatăl său, pe când normele sociale primatoante erau încă funcţionale, băiatul de numai cinsprezece ani ar fi resimţit o puternică influenţă venind de la schimbările ce ar fi început să se întrevadă şi care ar fi dus în cele din urmă la instalarea noii axiologii, influenţă care l-ar fi pus în contradicţie cu crezurile părinţilor săi. E important de amintit aici că aceştia din urmă nu i-ar fi impus niciodată nimic, lăsându-i voinţa liberă, dar provocându-i prin această atitudine superficială o amplă confuzie care, la rândul ei, ar fi produs în sufletul adolescentului însetat de libertate şi adevăr o stringentă nevoie de a se debarasa de indiferenţa tutorilor săi, de a lua hăţurile vieţii în mâini şi de a se edifica cu privire la drumul pe care ar fi trebuit să pornească. După cum se vede, adolescentul de atunci ar fi acţionat sub impulsul unui teribilism al vârstei şi asta deoarece actul său revoluţionar, pe-atunci fără repercursiuni factuale, ar fi fost unul negândit, şters şi nesusţinut de cei apropiaţi lui, ar fi fost deci o formă mai mult sau mai puţin malignă de exhibiţionism. Ei bine, în această fundaţie moale şi degradabilă a crezurilor sale s-ar putea găsi motivul propriei claustrări, a ruperii de societate şi a retragerii în sine, căci dorinţele nesatisfăcute l-ar fi îndemnat să se ascundă ca şi cum s-ar fi făcut de ruşine printr-un comportament inadecvat circumstanţelor. Sigur, autoizolarea ar fi fost extrem de productivă întrucât Oregon ar fi descoperit plăcerea lecturii şi s-ar fi aruncat, la

150

Oraşul nebunilor

început de nevoie, mai apoi de voie, în valurile ei line şi reconfortante. Pe la o vârstă la care nu ar mai fi fost vorba de un adolescent, tânărul şi-ar fi regăsit identitatea şi, odată cu ea, şi scânteia revoluţionară pierdută în vreun cotlon de suflet. De bună seamă, la acest proces de regăsire ar fi dat o mână de ajutor şi noile schimbări ce ar fi avut loc în societate, schimbări care ar fi elucidat, cel puţin în parte, dorinţele pe care Oregon le-ar fi resimţit cândva într-un mod fals, fără o bază ontologică solidă. Această succesiune de evenimente sau, mai exact, acest proces de transformare, mult mai complex şi mai misterios, l-ar fi ţinut departe de orice idilă romantică, deşi uneori mintea lui obosită ar fi sucombat în faţa compendiului teoretic pe care i l-ar fi băgat pe gât noua ordine, locul ei fiind luat temporar, desigur, de cerinţele instinctuale cărora însă le-ar fi dat o atenţie trecătoare şi vagă şi care s-ar fi materializat mai mult sub forma unor imagini onirice, mult prea sublime pentru a se putea integra în realitate. Trebuie însă remarcat că, odată cu revelaţia pe care ar fi avut-o vizavi de ipocrizia consemenilor săi, căci nevoia de libertate şi adevăr nu s-ar fi stins niciodată în sufletul lui, linia destinală a vieţii lui Oregon ar fi făcut o întoarcere bruscă, declanşând foamea sentimentală în paralel cu noua sa atitudine revoluţionară, explicitată şi justificată mai sus. Contactul cu domnişoara Jitsiana ar fi fost prima formă de satisfacere orbească a acestei nevoi, orbească deoarece ea ar fi dus la apariţia numitului Aekid, devenit fără voia lui bastard, după cum deja s-a semnalat în nenumărate

151

Dorin Mureşan

rânduri. Sigur, relaţia cu fiica preşedintelui ar fi fost o experienţă incipientă care i-ar fi deschis ochii şi l-ar fi făcut să înţeleagă faptul că cei din jurul său nu ar fi fost nişte jucării dispuse oricând să se mişte în direcţia pe care ar fi vrut-o el. Aşa se explică de ce raporturile cu domnişoara Arhidia ar fi fost mai îngrădite, mai temperate, sau chiar mai raţionale. La natura acestor raporturi ar fi contribuit, desigur, şi timiditatea tânărului universitar, căci experienţa fulgerătoare cu, pe-atunci, domnişoara Jitsiana, nu ar fi ars în totalitate reţinerile şi frustrările sentimentaloide născute în vremea adolescenţei. Ei bine, e posibil ca gândurile lui Oregon să se fi îndreptat către acest capitol pasional al vieţii lui, în timp ce monstrul tăcut de pe masă să-i fi dovedit încă o dată că, de cele mai multe ori, evenimentele curg în afara voinţei celor asemeni lui şi că faptele revoluţionare, al căror promotor ar fi dorit să fie, erau şi ele supuse acestor evenimente spontane şi imposibil de controlat.

152

Oraşul nebunilor

Dacă Oregon ar fi încetat să mai rumege aceste gânduri, deşi cu maximă probabilitate dacă ele ar fi existat ar fi fost de o cu totul altă natură, şi dacă ar fi părăsit încăperea în care îşi studiase cu câteva ore mai înainte ultimele schiţe ale planului pe care îl pusese la cale, îndosariind de fapt câteva hârtii de trecere pentru a le înmâna într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, în funcţie de circumstanţe, Arhidiei, dacă deci ar fi părăsit încăperea despre care e vorba şi ar fi ieşit din clădirea sediului universitar, ar fi dat peste domnul Simacos, împrăştiind în jurul său un aer vesel prin chipul său benevol, prin statura sa impunătoare, prin suflul său gâfâit care sugera o grabă şi o grijă prezente, dar moderate. Sigur că, dacă tânărul universitar, vizibil pus pe gânduri, l-ar fi cunoscut pe acest din urmă domn, s-ar fi oprit, i-ar fi întins mâna în semn de salut şi l-ar fi întrebat care era rostul lui acolo, iar domnul Simacos ar fi răspuns că:

- dragul meu, totul are un rost fiindcă totul e rostit

şi ar fi râs cu gura larg deschisă de acel joc de cuvinte din care, fie vorba între autor şi cititor, n-ar fi înţeles absolut nimic. E greu însă de crezut că domnul acesta ar fi atras cândva, fie şi într-o măsură infimă, atenţia lui Oregon, şi că ar fi devenit, prin urmare, o cunoştinţă a acestuia din urmă. În prelungire, e şi mai greu de crezut că scena abia descrisă mai sus ar fi avut loc, fără a

153

Dorin Mureşan

sparge tiparele bunului simţ şi ale echilibrului social, foarte important într-o societate în care balanţa se apleca în favoarea sensului. Căci, aşa cum s-a subliniat cu câteva pagini mai înainte, principala calitate a domnului Simacos ar fi constat doar în statutul pe care l-ar fi deţinut în noua conducere. Sigur că autorul nu-l poate epila şi de celelalte, mai puţin importante, anume, de faptul că ar fi fost un bun ascultător, un tip dulceag, cu mintea tot timpul aiurea, sau că ar fi avut un comportament care trimitea uşor cu gândul la un vulcan ce erupea condescendenţă. Nici despre acest personaj haios (pe cât se vede) autorul nu poate spune prea multe, cel puţin dacă îi aruncă o scurtă şi vagă privire. Dacă însă i-ar sonda memoria pasivă, ar găsi destule detalii cu care să umple câteva zeci de pagini şi să plictisească cititorul. Ca urmare, autorul se va opri numai la câteva chestiuni mai semnificative din trecutul domnului Simacos. Dacă o persoană curioasă ar fi răsfoit în uriaşa arhivă din mediul virtual al informaţiilor un cotidian mai important ce supravieţuise cu greu în lumea primatelor, ar fi găsit, pe o ultimă pagină, un anunţ hilar care ar fi sunat aşa:

În dimineaţa zilei de…, la ora…, unul dintre manipulanţii magazinului AYOT a fost cotonogit straşnic de câţiva huligani care nu erau decât în trecere. Manipulantul se numeşte George F. şi lucrează în magazinul AYOT de câţiva ani de zile. Din spusele lui, cei câţiva huligani au năvălit fără nici un motiv asupra dânsului, i-au înstrăinat fesul şi totodată ceasul de la mâna dreaptă. Tot

154

Oraşul nebunilor

manipulantul ne-a mai relatat că huliganii l-au înjurat în fel şi chip, blestemându-l într-un hal fără de hal. Conducerea magazinului ne-a spus că manipulantul va fi tratat omeneşte în spital şi că i se vor oferi şi nişte bani pentru a i se compensa durerile. Suma va fi mare şi va da şansa manipulantului de a trăi cel puţin un an din ea. Aşadar, astăzi un manipulant a devenit fericit.

Dacă persoana amintită ar fi citit acest scurt articol, de bună seamă că ar fi zâmbit, gândindu-se cu milă la felul în care evoluaseră lucrurile în lumea primatelor, punctând de asemenea un fapt extrem de important pentru cele analizate aici, acela că domnul Simacos ar fi fost însemnat de destin cu pecetea norocului. Fireşte, acel domn Goerge F. nu ar fi fost decât actualul preşedinte al administraţiei sectorului de menţinere a sensului în noua societate, funcţie pe care ar fi primit-o la câţiva ani după revoluţie printr-un joc aproape ridicol al evenimentelor şi prin care i s-ar fi conferit un rol mai degrabă tautologic, căci, fără doar şi poate, orice membru al conducerii şi l-ar fi putut asuma fără nici un fel de consecinţe contradictorii. Menţinerea sensului în societate ar fi fost o responsabilitate care ar fi aparţinut deopotrivă domnului Simacos ca şi celorlalte persoane care îşi înghesuiau timpul în birourile largi ale clădirii administrative. Este deci cât se poate de evident că importanţa funcţiei pe care ar fi îndeplinit-o domnul Simacos ar fi fost una nereală, sau mai bine spus, una imaginară, chiar dacă prin titlul ei s-ar fi impus ca fiind substanţială şi susceptibilă unui respect reverenţios. Despre

155

Dorin Mureşan

cum ar fi reuşit acest domn să aşeze sub numele dânsului titlul mai sus amintit, s-ar fi scris peste tot, iar persoana curioasă ar fi putut afla ieşind de pe terenul informaţional al primatelor, sondând şirul evenimentelor postrevoluţionare şi găsind, într-un cotidian oarecare, următorul articol:

Totul este şi rămâne sens, stimaţi cetăţeni, ieri pe platforma senină a cerului a apărut o stea pe care noi, membrii conducerii, o considerăm de o importanţă capitală, ea are rolul de a ne uni, de a face din noi toţi una, o fiinţă supusă sensului strălucitor şi miraculos pentru care simţim o umilinţă dublată de încântare, stimaţi cetăţeni, odată cu apariţia acestui astru pe care îl considerăm un semn al autenticităţii revoluţiei noastre, un cetăţean al societăţii noastre, pe numele său, Simacos, a urcat pe acoperişul celei mai înalte clădiri şi, folosindu-se de o porta-voce, a cântat un imn de închinare în cinstea sensului şi a astrului care şi-a început prodigioasa strălucire, din câte ştim, acest imn a fost compus chiar de către acest cetăţean, iar membrii conducerii au hotărât ca el să rămână întipărit în istoria noastră şi consacrat ca imn al noii ordini mondiale, de asemenea, aceiaşi membrii ai conducerii i-au atribuit domnului Simacos titlul de cetăţean de onoare al noii societăţi, investindu-l cu funcţia de preşedinte al sectorului de menţinere a sensului.

Dacă persoana curioasă ar fi citit acest articol, ea s-ar fi edificat cu privire la modul în care domnul Simacos ar fi reuşit să parvină în noua societate şi să-şi abroge o importanţă pe care, altminteri, nu ar fi avut-o. În treacăt fie spus,

156

Oraşul nebunilor

pentru preşedintele sectorului amintit titlul de cetăţean de onoare ar fi avut o prea puţină valoare, iar ideea de parvenire i-ar fi fost cu totul necunoscută, naivitatea sa congenitală mergând până la acel nivel la care ceea ce era cu adevărat important ţinea mai mult de o ordine firească a lucrurilor, de o curgere stereotipă şi univocă a evenimentelor. Cum s-ar spune, mintea domnului Simacos nu ar fi fost supusă metehnelor axiologice corespunzătoare noii societăţi, el rămânând o persoană simplă care ar fi acordat întâietate primului impuls instinctiv. Din acest motiv, evoluţia lui în proaspăta istorie ar fi fost liniară chiar dacă s-ar fi putut numi şi curioasă. Şi, tot din acest motiv, autorul se vede nevoit să oprească referinţele asupra trecutului domnului Simacos şi să treacă la întemeierea motivelor prezenţei sale în faţa sediului universitar. Se pare că graba preşedintelui sectorului de menţinere a sensului ar fi fost alimentată de dorinţa de a-l întâlni în regim de urgenţă pe Salasa, şi asta deoarece cel dintâi ar fi trecut pragul imensei uşi a sediului universitar, ar fi urcat cele câteva trepte ale acesteia şi ar fi intrat în biroul celui din urmă fără a-şi anunţa apariţia fie măcar printr-o uşoară bătaie în uşă. Salasa, surprins undeva într-un colţ al încăperii de intrarea gălăgioasă a amicului său, ar fi tresărit vârtos şi l-ar fi privit pe domnul Simacos cu un interes, pe bună dreptate, congestionat, căci în el s-ar fi amestecat atât furia rezultată de pe urma acelei apariţii neavenite şi spontane, cât şi curiozitate de a afla care anume era cauza ei. Domnul Simacos nu şi-ar fi cerut

157

Dorin Mureşan

scuze, aşa cum ar fi fost firesc, ci, cu (ră)suflarea întretăiată, ar fi spus că:

- domnule Salasa (suflare)… am fost trimis de urgenţă la dumneavoastră de către preşedinte (răsuflare)… sunteţi invitat la o discuţie ce va atinge, din câte mi s-a spus (suflare)… puncte foarte importante pentru viitorul nostru, veniţi aşadar (răsuflare)… repede, vă voi conduce (suflare şi, mai târziu, răsuflare).

Marele scriitor ar fi clătinat din cap nervos şi l-ar fi urmat pe domnul Simacos cu o curiozitate tot mai crescândă şi mai febrilă. Cei doi ar fi parcurs cele câteva străduţe care despărţeau sediul universitar de clădirea administraţiei, ar fi intrat în aceasta din urmă, ignorând cu desăvârşire întrebarea axiologică ce ar fi venit din partea individului postat în dreptul uşii, şi ar fi urcat cele câteva trepte care duceau la primul etaj, acolo unde domnul Simacos l-ar fi introdus pe Salasa în biroul pătrat al preşedintelui, trântind uşa în urma lui. De cum ar fi păşit în încăperea în centrul căreia s-ar fi aflat cele trei scaune, Salasa s-ar fi îndreptat direct către unul dintre acestea şi s-ar fi aşezat fără să rostească un cuvânt, urmărind doar cu privirea silueta neclintită a preşedintelui, ascunsă pe jumătate în spatele mesei pe care ar fi tronat un maldăr de dosare. Preşedintele l-ar fi privit la rându-i cu o fixitate care sugera importanţa discuţiei ce avea să urmeze şi, fără a-l mai lăsa să-şi tragă sufletul, i-ar fi spus:

- domnule Salasa, avem mari probleme, toată dimineaţa nu am făcut decât să stau pe acest scaun şi să vorbesc membrilor din

158

Oraşul nebunilor

conducerea noastră, în fine, am ajuns şi la dumneavoastră, voi fi cât mai scurt fiindcă vă rog să mă credeţi că am obosit, (s-ar fi ridicat de la masă şi şi-ar fi început obişnuitul periplu) domnule Salasa, ne îndreptăm către un capitol al istoriei noastre pe care eu l-aş numi, fără nici un fel de îndoială, drept cel mai tragic, suntem, altfel spus, pe muchie de cuţit, adineauri am primit prin fir o veste care mi-a dat de gândit, se pare că există o breşă în sfera cea mai înaltă a conducerii prin care are loc o tumultoasă scurgere de informaţii, probabil că nu ştiţi nimic despre asta (l-ar fi privit pe Salasa cu o atenţie care i-ar fi dat acestuia din urmă de gândit, obligându-l în acelaşi timp să nege cu o mutră perplexă, fapt ce ar fi provocat din gura preşedintelui apariţia cuvântului desigur! ) pe scurt, domnule Salasa, această scurgere de informaţii ne poate fi fatală, din nefericire nu ştim din ce parte provine ea şi nu ştim nici la ce se referă ea, e cert însă că emiţătorul este o persoană extrem de importantă, poate chiar mai importantă decât mine, în timp ce receptorul e unul dintre grupurile rebele, nu ştim care, dar e sigur că e unul bine consolidat, că a avut o evoluţie fulgerătoare şi că la conducerea lui se află o persoană de o mare importanţă, ei bine, domnule Salasa, nu v-am chemat aici ca să vă sugerez să-mi căutaţi cele două elemente extreme ale acestei scurgeri informaţionale, ştiţi că pe vremea primatelor munca aceasta era una de detectiv (Salasa ar fi confirmat spusele preşedintelui dând uşor din cap), nu, rolul dumneavoastră trebuie să fie altul, veţi acorda consiliere domnului Lausdisk şi, în paralel, veţi

159

Dorin Mureşan

prelua una dintre cele mai importante rubrici ale publicaţiei noastre, cea de pe prima pagină, cea numită Ochiul sensului, încercând, printr-o formă estetică pe care nu v-o pot pune la îndoială, să daţi o altă turnură lucrurilor, da, din păcate trebuie să simulăm că de fapt nu se întâmplă absolut nimic, că scurgerea de informaţii este inexistentă, dar mai aştept de la dumneavostră ceva, să insistaţi tot mai mult pe valoarea autentică a sensului, pe acurateţea lui, da, şi fiindcă sunteţi familiarizat cu cele ce se întâmplau pe vremea primatelor, să raportaţi această acurateţe la mojicia primatoantă pentru a evidenţia superlativele celei dintâi, contez deci pe geniul dumneavoastră, fiindcă fără doar şi poate aşa veţi rămâne în istorie, trebuie să-i orbim, momentan altă posibilitate de a ieşi din această situaţie fără sens e aceea de a ne ascunde, vedeţi, domnule Salasa, vrând nevrând am ajuns să acţionăm întocmai ca primatele, iar faptul ăsta mă doare îngrozitor fiindcă n-am vrut să se ajungă aici, însă este ultima oară când vom mai lua o astfel de atitudine, da, am iniţiat un proces de eliminare a grupurilor rebele, am pus deja în mişcare micile forţe poliţieneşti pe care le avem în dotare şi sper ca în curând ele să-şi facă treaba şi să o putem lua de la început, căci sensul nu poate exista în comuniune cu non-sensul, ce spuneţi, domnule Salasa?

Marele prozator ar fi confirmat cu aceeaşi mişcare a capului şi ar fi spus că:

- sunt de acord, domnule preşedinte, aţi luat o decizie pertinentă, stârpirea acestor grupuleţe rebele, a acestor cuiburi non-sensuale, trebuie să

160

Oraşul nebunilor

fie prima formă de a lua atitudine împotriva inamicilor publici, în ceea ce priveşte rolul meu, am o mică neînţelegere, mi-aţi vorbit de consilierea domnului Lausdisk, în ce anume constă ea, sau mai degrabă, care este obiectul ei?

Preşedintele ar fi ridicat una dintre mâini în aer şi ar fi spus că:

- domnule Salasa, nu vreu să uitaţi că domnul Lausdisk este unul dintre înalţii demnitari ai noii ordini mondiale, vreau să-l trataţi deci cum se cuvine, sigur, poate că teoriile lui exprimate în revista Sen au în parte slăbiciunea naivităţii, subliniez că domnul acesta a fost chemat aici cu un scop anume şi cred că ştiţi despre ce vorbesc, da, domnul Lausdisk a primit responsabilitatea de a întemeia o nouă religie, numai că, vedeţi, în procesul acesta s-au ivit unele probleme pe care numai dumneavoastră le puteţi rezolva, lăsaţi deci la o parte teoriile lausdiskiene privitoare la literatură şi daţi-i o mână de ajutor, vă va spune el însuşi în ce anume constă acesta, nu uitaţi însă că suntem într-o situaţie în care, din nefericire, numai acţiunile delicate şi compromiţătoare ne pot salva, în ceea ce priveşte publicaţia oraşului nostru veţi primi alte detalii chiar la sediul redacţiei, sigur, veţi rămâne deocamdată în spaţiul în care lucraţi de obicei, în biroul din sediul universitar, singura obligaţie a dumneavoastră fiind accea de a trimite cel puţin de două ori pe săptămână câte un text care să prelucreze ceea ce v-am cerut, repet, contez pe inteligenţa şi talentul dumneavoastră, domnule Salasa, şi sunt sigur că printr-o formă curată putem construi un fond care să ne avantajeze, să ne propulseze

161

Dorin Mureşan

înainte, ei bine, asta e tot, vă doresc succes şi nu uitaţi că totul are un rost.

Domnul Salasa s-ar fi ridicat de pe scaun şi ar fi spus că:

- într-adevăr, domnule preşedinte, totul are un rost de vreme ce sensul este rostul nostru.

Preşedintele ar fi părut extrem de mulţumit de remarca superbă a prozatorului şi ar fi întins mâna către acesta în semn de salut, aplecându-se puţin înainte, ca pentru a sugera că e cât se poate conştient de valoarea persoanei pe care o avea în faţă. Salasa în schimb ar fi rămas drept, cu gândurile întinse în altă parte, şi ar fi păşit către ieşire abia după ce preşedintele s-ar fi reaşezat în spatele mesei, aciuindu-şi bărbia în barca palmelor.

162

Oraşul nebunilor

Dacă cetăţeanul care ar fi locuit vizavi de clădirea în care ar fi fost găzduit Lausdisk ar fi privit prin geamul aburit către camera acestuia, ar fi văzut două siluete goale, aproape dizolvate una în cealaltă, întinse pe patul uriaş şi mişcându-se imperceptibil. Dacă acel cetăţean ar fi cunoscut-o pe doamna Jitsiana, e de presupus că ar fi recunoscut-o în acea încleştare pseudo-sentimentală, lăsându-se pradă unei senzaţii pe care, atât cetăţeanul în cauză cât şi oricare altul ar fi considerat-o, fără nici un fel de dubiu, drept siderală. Într-adevăr, mişcările amantei vizitatorului, situată deasupra acestuia printr-un revirment brusc al situaţiei (probabil!), ar fi dat la iveală până şi pentru cel mai inhibat ochi o tandreţe pe care cineva cu greu şi-ar putea-o imagina venind de la o femeie uşuratică precum ar fi fost cea despre care e vorba aici. Se vede treaba că vizitatorul ar fi câştigat din partea fiicei înaltului demnitar al oraşului un respect nebănuibil şi, totodată, o atracţie care s-ar fi

163

Dorin Mureşan

întrevăzut cu uşurinţă în felul ei sfios de a aborda acel prim act fizic de dragoste. Autorul nu poate spune cum ar fi putut Lausdisk să intre în posesia unei atare gingăşii, însă poate presupune că rezultatele convingătoare ce ar fi urmat discuţiei dintre preşedinte şi vizitator ar fi ajuns, pe căi misterioase, deasupra lobilor urechilor doamnei Ana. La acestea se mai poate adăuga şi faptul că, de cum ar fi intrat în apartamentul gazdei sale, Lausdisk i-ar fi propus cu toată sinceritatea o colaborare mai strânsă la dezvoltarea planului abia schiţat ce ar fi privit conştiinţele cetăţenilor din noua societate. Flatată de încrederea pe care i-ar fi acordat-o acea progenitură a unui cuplu idolatrizat pe întreg mapamondul, doamna Jitsiana ar fi acceptat instantaneu propunerea şi i-ar fi sărit în braţe, sărutându-l lung pe buze şi lăsându-şi trupul vulnerabil şi subţire sub oblăduirea palmelor lui însetate de carne. Orice intuiţie ar putea coordona succesiunea evenimentelor ce ar fi urmat, mângâierile care ar fi involuat de la furie la tandreţe, sărutările tot mai temperate şi mai salivacee, atingerile febrile care ar fi vizat spaţiile erogene, odiseea anticipativă către camera vizitatorului, prăbuşirea în puful lăptos al pernelor aruncate dezordonat pe pat şi, nu mai puţin, actul de posesie care ar fi urmat imediat după această prăbuşire. Dacă acel cetăţean ar fi fost martor la încleştarea celor două siluete încă din fazele ei incipiente, atunci e posibil ca acesta să nu fi putut spune cine pe cine poseda, şi asta întrucât fiecare dintre cele două siluete părea a fi atât obiectul posesiei cât şi subiectul ei. Este deci sigur că, cel puţin în concepţia acelui cetăţean, actul sexual ce

164

Oraşul nebunilor

s-ar fi desfăşurat în faţa lui ar fi exprimat apogeul unei relaţii reale şi solide. Dacă respectivul martor şi-ar fi mutat privirea de la camera vizitatorului către interiorul apartamentului doamnei Jitsiana şi, mai ales, către salonul unde tronau cele trei scaune, ar fi zărit un băieţel de probabil un an şi jumătate împingând pe podeaua lucioasă un camion în miniatură. Aekid ar fi rămas într-adevăr singur în salonul cu pricina, însă singurătatea pentru el, cel puţin în acel moment, ar fi fost un cuvânt cu nu prea multe semnificaţii. Sunetele molcome ce ar fi venit din direcţia camerei străinului nu i-ar fi spus absolut nimic, cu toate că printre ele ar fi sesizat, vag desigur, o tonalitate familiară, cea a mamei sale. Ciudata maşinărie pe care ar fi ţinut-o în mânuţă ar fi contat mult mai mult, nu pentru că ar fi fost pestriţ colorată, ci pentru că ar fi alunecat cu uşurinţă pe podeaua pe care micuţul şi-ar fi târât picioarele, fapt ce i-ar fi dat senzaţia unei siguranţe reconfortante a propriei mobilităţi. La un moment dat, mişcarea vehicolului s-ar fi oprit din cauza unui obiect despre care Aekid n-ar fi putut spune prea multe. El ar fi rămas cu degetele încleştate pe cupola jucăriei, continuând să o împingă, sub impulsul inerţiei conferite de drumul lung pe care l-ar fi făcut de la un fotoliu la altul. Abia după câteva secunde ar fi realizat că actul de împingere nu ar mai fi avut loc, căci faţa maşinăriei ar fi fost obstrucţionată de obiectul acela ciudat care răsărea din pământ şi se pierdea înghiţit într-un ansamblu arhitectural despre care, cel puţin mintea lui care acumula cu sete orice informaţie, ar fi putut spune ceva, deşi foarte puţin, eventual

165

Dorin Mureşan

că acolo ar fi putut şedea oricine, până şi el, dacă desigur ar fi fost ceva mai înalt. Ei bine, neclintirea jucăriei i-ar fi adus o serioasă stare de nemulţumire, iar reacţia care ar fi apărut ca rezultat al acelei stări ar fi venit de undeva din dreptul pieptului şi ar fi constat în câteva sunete guturale care, pe măsură ce ar fi avansat, ar fi perceput o tot mai serioasă degradare, transformându-se în cele din urmă într-o râgâială dezlânată de care, dacă ar fi fost prezentă, doamna Jitsiana s-ar fi speriat foarte tare. În fine, înţelegând că efortul pe care l-ar fi depus în acea încrâncenată dorinţă de a aluneca mai departe ar fi fost inutil, Aekid s-ar fi ridicat cu greutate în picioare, ajutându-se de braţele încărcate cu un strat subţire de grăsime şi, cu degetele încleştate în jurul jucăriei, ar fi parcurs în fugă o oarecare distanţă către peretele interior, aruncându-se apoi cu toată puterea pe podea şi râzând cu hohote sacadate de sunetele purcese din acea cădere. Totodată, el ar mai fi observat că maşinăria pe care ar fi ţinut-o într-una dintre mânuţe ar fi revenit la disponibilitatea ei iniţială de a se mişca şi, prin urmare, s-ar fi întors şi şi-ar fi reînceput periplul, împingând-o cu sete către celălalt capăt al salonului. După câteva secunde, poate zece, poate douăzeci, ar fi ajuns lângă peretele de sticlă, iar mişcarea vehicolului s-ar fi întrerupt din cauza paravanului semitransparent. Aekid ar fi înţeles imediat că se întâmpla ceva aidoma evenimentului anterior, că adică jucăria n-ar mai fi înaintat chiar dacă ar fi împins-o cu toată puterea. Găsind că reluarea experienţei precedente ar fi fost pur şi simplu plictisitoare, micuţul bastard s-

166

Oraşul nebunilor

ar fi ridicat în picioare şi ar fi izbit jucăria de geam cu o mişcare stângace în care şi-ar fi comprimat toată puterea. Ar fi silabisit apoi un vag hohot de râs remarcând cu plăcere sunetul sec pe care l-ar fi provocat. Şi-ar fi lipit năsucul şi obrajii de folia geamului şi ar fi scos limba sub impulsul dorinţei de a-l gusta. După ce s-ar fi retras, ar fi remarcat apariţia unei pete rotunde acolo unde tocmai şi-ar fi aşezat gura întredeschisă. Nu ar fi rezistat tentaţiei de a atinge spaţiul acela de umezeală compactă şi, prin urmare, ar fi întins unul dintre degetele arătătoare şi ar fi trasat în grabă câteva linii, segmentându-l în două fragmente aproape identice, apoi în trei, în patru, până când din pata respectivă n-ar mai fi rămas decât o vagă urmă de umezeală. Nedumerit, Aekid s-ar fi apropiat din nou de geam şi şi-ar fi relipit gura larg deschisă de acesta în speranţa revenirii petei de umezeală. Din nefericire pentru aşteptările sale, pata nu ar mai fi revenit, chiar dacă pe spaţiul pe care şi-ar fi aşezat gura ar fi apărut câteva puncte lichide mobile şi cleioase. Dezamăgit, micuţul s-ar fi întors cu spatele la ele, s-ar fi aplecat către podea, ar fi ridicat ciudatul vehicol şi l-ar fi aruncat cu toată puterea în faţă, aşteptând succesiunea de sunete cu care era obişnuit. Jucăria însă ar fi zburat circa un metru şi jumătate, planând pe unul dintre cele trei fotolii aşezate în centrul încăperii. Sesizând diferenţa dintre actuala stare de lucruri şi cea precedentă, micuţul ar fi înţeles că singura soluţie pentru a mai aduce în jurul său un oarecare dinamism sonor ar fi fost acela de a-l provoca el însuşi. Prin urmare, ar fi pornit în goană către centrul încăperii şi s-ar fi

167

Dorin Mureşan

aruncat pe podea, lovindu-se cu capul de unul dintre picioarele fotoliului celui mai apropiat. Durerea i-ar fi provocat mai întâi un sentiment de totală confuzie, neînţelegând ce anume se întâmplă. S-ar fi ridicat în capul oaselor, rămânând în genunchi, şi ar fi privit în jur, căutând un punct de referinţă pentru a-şi reactualiza luciditatea. Negăsind pe nimeni în jur, conştientizând progresiv situaţia şi, mai ales, simţind durerea ca pe o febră acră care i-ar fi luat în stăpânire carapacea craniului, primul impuls al micuţului abandonat ar fi fost acela de a zbiera furios pentru a se face auzit. Efortul său însă ar fi fost cu totul inutil, şi asta fiindcă de nicăieri nu ar fi apărut cineva care să-l liniştească şi să-l sărute matern pe locul care ar fi pulsat dureros. Furia micului Aekid s-ar fi transformat încetul cu încetul într-o resemnare extrem de obositoare care i-ar fi liniştit zbieretele, deviindu-le către un plâns înnăbuşit. Simţindu-se singur şi înţelegând că de acea singurătatea nu mai avea cum să scape, şi-ar fi aşezat căpuţul pe podea şi ar fi închis ochii, dând drumul din când în când unui suspin docil şi irezistibil. După numai câteva minute, bastardul Aekid ar fi adormit pe podeaua salonului cu capul lângă piciorul vinovat al fotoliului, cu mânuţele aşezate una lângă cealaltă, cu pumnii strânşi şi picioarele aduse până sub bărbie, sugerând parcă prin acea poziţie neputinţa de a acţiona împotriva unor evenimente care păreau a avea o viaţă proprie şi, implicit, care se puteau sustrage până şi din faţa celor mai vehemente voinţe. Este deci evident că toată acea luptă a băieţelului cu situaţia inedită în care l-ar fi pus doamna Jitsiana,

168

Oraşul nebunilor

luptă din care ar fi ieşit pe bună dreptate înfrânt şi obosit, ar fi trezit în sufletul cetăţeanului privitor un uriaş sentiment de milă amestecat cu un altul de uşoară revoltă proiectat asupra celor două siluete goale care s-ar fi mângâiat conjugal în patul pe care ar fi încăput mai mult de zece persoane, ignorând orice mişcare sau sunet din jurul lor. În acelaşi timp însă, cetăţeanul ar fi resimţit o puternică emoţie purceasă din acea încleştare pe care ar fi găsit-o, în felul ei, sublimă, şi pe care, în maţele lui cel puţin, şi-ar fi dorit-o şi pentru sine. E mai mult decât sigur că, dacă glasul piţigăiat din spate nu i-ar fi întrerupt gândurile cu o chemare tăioasă, mintea cetăţeanului ar fi alunecat într-o lume iluzorie în care ar fi luat locul lui Lausdisk, primind cu aviditate mângâierile fiicei preşedintelui. Din păcate pentru aşteptările cititorului, glasul soţiei cetăţeanului ar fi revenit obsesiv, pulsând în urechile acestuia şi fragmentându-i dureros filonul de imagini declanşat de acel tablou lasciv pe care l-ar fi privit cu gândurile aiurea. Despre acest cetăţean autorul ar putea spune că s-ar fi numit Hamlit şi că ar fi făcut parte din ceea ce, pe vremea primatelor, se considera a fi lumea de mijloc, adică din acel grup de cetăţeni care ar fi rămas pentru toată viaţa în anonimat, complăcându-se în acea stare, dar găsind-o, în acelaşi timp, nemotivată, căci, dacă persoanele din sferele înalte ale societăţii, aşa cum erau siluetele din faţa lui, trăiau numai prin intermediul unor teorii năstruşnice, promovând timpul viu al cărui principiu era de fapt lenea fizică, în schimb, cele asemeni lui, cele care făceau deci parte din lumea

169

Dorin Mureşan

intermediară sau, mai exact, mediocră, erau obligate să susţină acele teorii printr-o activitate fizică normală, nesusceptibilă meditaţiilor inutile şi convexe. Dacă autorul ar intra în mintea cetăţeanului Hamlit, ar găsi acolo un monolog adecvat celor tocmai enunţate, care ar fi sunat aşa:

- hm, e inadmisibil că eu sunt aici, înconjurat de atâta banalitate, obligat să joc după nişte reguli tâmpite venite de la un grupuleţ de trântori care nu fac nimic toată ziulica, gândesc!?!, ce porcărie!, nu mi-am imaginat niciodată că un gând poate conduce o lume, da, gândesc, dar de ce nu gândesc în timp ce pun osul la treabă, ca să zic aşa?, e ceea ce fac eu!, nu pricep de ce unii trebuie întotdeauna să fie mai sus decât alţii, nu pricep (ar fi ridicat din umeri), eh, s-a produs o revoluţie, atunci am crezut că lucrurile se vor schimba, că noua ordine va elimina din start orice fel de ierarhie, am crezut, deh, tare mi-e teamă că noi, ăştia mai mici, suntem simple instrumente în mâinile lor, deşi avem şi noi un cap pe umeri, aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi şi de-acum înainte, bietul copil, mă simt exact ca el, am obosit să mai urmăresc ceea ce se întâmplă în jurul meu, am obosit de banalitatea care mi se impune, vreau ceva mai mult, deşi e drept că nu ştiu în ce ar consta ceva-ul ăsta, totuşi, îl vreau, şi uite că, dorindu-l prea mult, s-ar putea să dau şi eu cu capul de un obiect contondent şi să adorm în resemnare, în timp ce alţii, convinşi că, vezi Doamne!, călăresc esenţa lucrurilor, merg mai departe, trag în piept un aer pe care îl consideră

170

Oraşul nebunilor

nobil, deşi plămânii lor se hrănesc cu aceleaşi ingrediente.

Autorul ar putea adăuga că Hamlit ar fi avut dreptate, dar că dreptatea lui ar fi fost una parţială şi asta deoarece acest cetăţean mediocru ar fi avut un loc de muncă pe care cu certitudine oricare dintre cetăţenii pe care i-ar fi întâlnit pe stradă şi l-ar fi dorit, anume, acela de a fi directorul institutului de apărare a sensului, un institut despre care, cum s-a spus undeva mai sus, s-ar fi vorbit mult, deşi s-ar fi ştiut foarte puţin. Sigur, monologul lui ar fi fost impertinent având în vedere importanţa funcţiei sale în noua societate. Însă tot atât de adevărat e şi faptul că, în raport cu funcţiile celor din sfera cea mai înaltă a administraţiei, a sa ar fi fost aproape insignifiantă. Mai întâi pentru că, deşi conducea o instituţie, i-ar fi fost interzise toate lucrurile care ar fi fost interzise şi cetăţeanului de rând. Apoi, pentru că deciziile sale ar fi constat doar în anumite aprobări ale unor proiecte, aprobări care ar fi fost dictate tot de sus, el reprezentând o marionetă care n-ar fi fost nici măcar în stare să râgâie pentru a se putea face auzită. Şi, în fine, pentru că, deşi avea un rol formal, era nevoit să pună osul la treabă, redactând zilnic câte un raport care ar fi dat seama despre starea unui proiect, fie că ar fi fost în stadiul de iniţiere, fie în cel de finalizare. Se pare că această activitate ar fi stors întreaga energie pe care Hamlit ar fi acumulat-o de-a lungul nopţii printr-o odihnă meritată şi, bineînţeles, lipsită de conţinut. Despre relaţia pe care ar fi avut-o directorul instituţiei cu cea care s-ar fi ascuns în spatele sunetelor

171

Dorin Mureşan

ascuţite s-ar putea spune multe şi s-ar putea începe cu faptul că ar fi fost, la rândul ei, mediocră. Invidia pe care cetăţeanul ar fi proiectat-o asupra scenei de dincolo de geam ar fi avut ca sorginte inexistenţa unei vieţi conjugale între el şi femeia din spatele lui. Căsătoriţi de mai mult de zece ani de zile, cei doi ar fi simţit la început o pasiune ardentă care s-ar fi materializat prin nopţi pe drept cuvânt orgiastice, fapt care ar fi dus progresiv şi iremediabil la sinecura actului sexual, la situarea lui într-un context stereotip, lipsit de semnificaţii elementare. Altfel spus, după un prim deceniu de viaţă împreună, fiecare dintre cei doi ar fi ajuns la concluzia că celălalt nu mai avea nimic de ascuns, nu mai avea nimic misterios, ba, dimpotrivă, că celălalt era de fapt o persoană blazată, goală, o oglindă imperfectă sau, mai poetic spus, o floare fără miros. Relaţia dintre Hamlit şi soţia sa ar fi involuat de la conjuncţie la disjuncţie, între ei instalându-se un sau găunos şi perplex. Ar fi existat astfel o noapte, situată în al doilea deceniu de viaţă împreună, în care mângâierile femeii nu ar mai fi trezit interesul bărbatului, iar cele ale bărbatului nu ar mai fi trezit interesul femeii. Pe scurt, fiecare dintre ei ar fi adormit cu mâna între picioarele celuilalt, fără ca satisfacţia sexuală să fi fost măcar întrezărită. S-ar putea deci spune că acea noapte ar fi întemeiat axioma primatoantă, cum că ochii ce se văd prea des ajung să nu se mai vadă. Şi totuşi, semnificaţiile generale ale relaţiei lor ar fi rămas neatinse. Amândoi ar fi fost conştienţi că aveau o anume importanţă pentru celălalt şi că acea importanţă i-ar fi putut ţine împreună, fie chiar

172

Oraşul nebunilor

până la moarte. Că ar mai fi existat câte un contact sexual, cel mult o dată pe săptămână, asta e cât se poate de clar. Dar mângâierile nu ar mai fi fost atât de febrile, iar buzele nu s-ar mai fi supt în ropotul salivei. În ceea ce priveşte loialitatea, asta ar fi contat prea puţin. Hamlit s-ar fi aruncat în miile de redactări ale rapoartelor, persiflându-şi parcă dorinţele instinctuale, în timp ce femeia ar fi stat tolănită într-un fotoliu de dimineaţa până seara, urmărind alternativ, cu încăpăţânată plictiseală, mai multe programe pe uriaşul ecran al televizorului. Ei bine, pentru directorul instituţiei de apărare a sensului, încleştarea cuplului de dincolo de fereastră ar fi fost un fel de revelaţie, un fel de redeschidere a ochilor către ceea ce însemna cu-adevărat sensul vieţii. Într-adevăr, Hamlit şi-ar fi spus, la sfârşitul monologului prezentat mai sus, că:

- nu pricep de ce sunt atât de obosit, ce anume am făcut ca să ajung aici?, de gândit nu gândesc, cel puţin nu aşa cum o fac trântorii ăştia, de muncit nu se poate spune că realmente muncesc, rapoartele zilnice nu înseamnă în ele însele mare lucru, fireşte, mă obosesc într-o măsură mai mare sau mai mică, dar de fapt, eu vreau să fie aşa, în concluzie… am impresia că viaţa mi se scurge printre degete, hm, e ca un lichid pe care cineva mi-l toarnă în căuşul palmei şi pe care îl pierd fără să înţeleg de ce, şi totuşi, răspunsul e acolo, în palmă, de ce adică să primesc viaţa în palmă?, de ce nu altundeva?, ştiu eu!, să spunem, pe gât în jos, aşa m-aş umple de ea, aş avea-o tot timpul în mine, într-adevăr, mi-e milă de băiatul acela… dar el nu ştie ce e mila, el

173

Dorin Mureşan

se va trezi şi îşi va relua joaca, pentru el, de fapt, nu s-a întâmplat nimic, sunt sigur că atunci când va deschide ochii, va fi uitat deja de singurătate… poate că asta-i soluţia şi pentru mine, doar că, iată!, s-a mai ivit o problemă, mie îmi lipseşte jucăria.

E sigur că oricare dintre cititorii acestor rânduri i-ar da dreptate lui Hamlit şi asta fiindcă setea de diversitate este o nevoie găsibilă în toate epocile omenirii. Şi totuşi, după cum se ştie, satisfacerea ei a fost, este şi va rămâne un obiectiv încadrat în ceea ce nu doar primatele, ci şi cetăţenii noii societăţi, ar fi numit utopie. Monologul interior al lui Hamlit ar fi atins mult mai multe noduri problematice dacă vocea piţigăiată din spatele lui nu s-ar fi refăcut auzită, îndemnându-l să îşi ia rapoartele sub braţ şi să pornească încet către institutul de apărare a sensului, o clădire enormă, aflată undeva în partea de sud a oraşului, foarte aproape de periferie, o clădire împrejmuită cu un gard viu, sculptat în forme animaliere, cu o pază pe care locuitorii oraşului ar fi găsit-o pe drept cuvânt nejustificabilă, cu geamuri puţine şi scunde, cu uşi îngheţate, grave, aparent mereu închise. Hamlit s-ar fi retras din dreptul ferestrei-perete, renunţând supus la a mai privi scena lascivă din cealaltă clădire, ar fi parcurs în diagonală perimetrul salonului, acolo unde, pe un fotoliu uriaş, ar fi stat tolănită silueta din care s-ar fi scurs sunetele piţigăiate, manipulând de zor şi fără nici o tragere de inimă o telecomandă aproape invizibilă, şi ar fi părăsit apartamentul, trăgând cu silă servieta după dânsul. Ar fi coborât cele câteva etaje ale

174

Oraşul nebunilor

uriaşului imobil, ar fi ieşit în aerul fierbinte de afară şi ar fi pornit pe un drum despre care şi cel mai neînsemnat locuitor al oraşului ar fi spus că nu ducea nici măcar indirect către clădirea institutului de apărare a sensului. Însă, despre scopurile pe care le-ar fi urmărit Hamlit, alegând o cale care nu s-ar fi potrivit funcţiei sale, autorul n-ar putea spune mare lucru.

Dacă Hamlit, în loc de a fi ales o cale necunoscută, ar fi purces înainte pe drumul care ar fi dus, chiar şi indirect, către institutul de apărare a sensului în noua societate, parcurgând într-un răstimp care l-ar plictisi până şi pe autor zona centrală a oraşului X, pătrunzând, cu o timiditate oarecum lunecoasă, în spaţiul periferic al acestuia, anunţat încă înainte de numărul în scădere al uriaşelor locuinţe tapetate cu fibră de

175

Dorin Mureşan

sticlă, şi ajungând, în cele din urmă, cu suflul întretăiat, cu buzele uscate şi fruntea umedă în dreptul gardului animalier din jurul clădirii institutului amintit, ar fi întâlnit-o pe frumoasa amantă a lui Oregon, cea care, după cum ar fi observat Hamlit, dacă ar fi fost atent, ar fi purtat sub braţ un grup compact de hârtii învelit într-o mapă transparentă pe care ar fi fost imprimată sigla sensului, un cap încadrat de un cerc. Dacă directorul sus numitului institut ar fi fost prezent cu doar două ore în urmă în zona centrală a oraşului, mai exact în faţa statuii bătrânului gălăgios şi meditativ, ar fi putut asista la o discuţie purtată între acea domnişoară şi tânărul ei amant, cel care i-ar fi înmânat hârtiile despre care era vorba cu gesturi precise, succesiv, dublându-şi mişcările prin şoapte aprinse şi continui. Cititorul poate intui cu uşurinţă care ar fi fost subiectul pe care l-ar fi atins şoaptele lui Oregon, căci, aşa cum s-a spus undeva pe-aici, membrii apărării sensului ar fi fost extrem de vigilenţi în ceea ce priveşte posibilii intruşi care s-ar fi putut insera în clădirea în care ar fi fost construită miraculoasa armă. Într-adevăr, ei ar fi schimbat parolele de intrare de la o zi la alta, fapt care l-ar fi obligat pe universitar să reactualizeze hârtiile de trecere şi să le reînmâneze Arhidiei, oferindu-i în acelaşi timp explicaţiile aferente. E neîndoios că tânăra absolventă a mai multe facultăţi şi-ar fi luat rolul în serios, memorând de-a lungul celor două ore de mers replicile pe care ar fi fost nevoită să le dea la întrebările elucubrant-sectante ale paznicilor. Totodată ea ar fi meditat şi la promisiunea pe care i-ar fi făcut-o Oregon,

176

Oraşul nebunilor

aceea de a-şi construi primul discurs televizat pe o linie care să atragă atenţia publicului, incitându-l în cele din urmă la revoltă. În fapt, şoaptele tânărului universitar ar fi cuprins într-însele şi alte mărturisiri, cum ar fi bunăoară cele referitoare la forma incipientă a noii revoluţii, anticipată oarecum prin situarea câtorva persoane din grupul rebel în locuri cheie, pentru a sufla în scânteia aprinsă prin intermediul televizoarelor şi, totodată, pentru a aplica, în manieră pragmatică, mesajul transmis prin acestea. Se poate deci confirma că, de-a lungul discursului descriptiv pe care l-a realizat autorul, tânărul universitar nu ar fi stat degeaba, ci ar fi acţionat în forţă, pregătind din timp tot ceea ce ar fi fost necesar pentru ca faptele revoluţionare să fie iniţiate. Este clar deci că Arhidia ar fi pornit către institutul de apărare a sensului cu un sentiment de siguranţă în ceea ce priveşte actele sale ulterioare, conştientă fiind că ele vor declanşa ceea ce, în prealabil, ar fi fost asumat de către tânărul său amant. Iată pentru ce, chiar dacă Hamlit i-ar fi aruncat o privire suspicioasă, Arhidia nu şi-ar fi pierdut stăpânirea de sine, ci ar fi înaintat către intrarea institutului, purtându-şi cu demnitate hârtiile sub braţ şi pregătindu-se sufleteşte pentru prima întrebare. Într-adevăr, de cum s-ar fi apropiat de uşile rulante ale clădirii, deţinătoarea celor şaptesprezece licenţe ale structurilor universitare ar fi fost întâmpinată de un domn îmbrăcat într-un costum foarte ciudat, cu emblema sensului imprimată pe piept, şi care ar fi întrebat-o, fără a schiţa nici măcar un gest fizionomic:

177

Dorin Mureşan

- care e rostul dumneavoastră aici, stimată domnişoară?

Arhidia ar fi răspuns că: - totul e sens fiindcă totul e simplitate, şi i-ar fi întins individului actul de acces în

clădire, în timp ce acesta din urmă, mulţumit peste poate de răspunsul şi iniţiativa ei, ar fi invitat-o să-şi continue drumul. Fata ar fi pătruns în interiorul clădirii, după ce uşile s-ar fi dat automat la o parte, şi ar fi observat că structura acestuia (a interiorului, desigur) nu era cu nimic diferită de cea a sediului universitar. Cu alte cuvinte, în faţa ei ar fi găsit aceleaşi trepte care ar fi dus către următorul etaj, accesibil vederii încă de la intrare, ar mai fi observat că pereţii clădirii ar fi fost vopsiţi cu aceleaşi nuanţe cromatice care nu pot fi nominalizate aici pentru simplul fapt că ele încă nu există sau că cele două balustrade care ar fi flancat scările ar fi fost realizate cu ajutorul ubicuului motiv al concentricităţii, sau, mai bine zis, al simplei ciclicităţi. Tânăra s-ar fi avântat pe trepte în sus, aşteptând apariţia neavenită a unui paznic de ocazie. Ar fi cotit la dreapta, de cum ar fi păşit pe ultima treaptă, şi ar fi ajuns în faţa unei uşi baricadate de un domn ce purta un costum bizar, un fel de pânză lucioasă mulată pe corp şi confecţionată dintr-o singură bucată. Acesta ar fi întâmpinat-o cu aceeaşi mimică inexistentă, punându-i cunoscuta întrebare şi primindu-şi cu o mulţumire tacită răspunsul şi hârtia de acces în clădirea anexă a inginerilor. Arhidia ar fi trecut pragul uşii masive, trezindu-se pe neaşteptate într-un furnicar halucinant în care sute de ingineri cu haine

178

Oraşul nebunilor

mulate pe corp, confecţionate dintr-un material ce aducea a mătase primatoantă, s-ar fi mişcat ameţitor dintr-o parte în alta, strigând unii la ceilalţi sau bătând fulgerător tastele unui calculator uriaş aşezat în centrul încăperii. Tânăra ar fi fost surprinsă peste măsură de ordinea matematică ce ar fi subzistat în aparenta dezordine gălăgioasă şi mobilă din faţa ei, căci, pe drept cuvânt, la o privire mai atentă, oricine ar fi observat că fiecare individ ar fi ştiut exact ce face (sau avea de făcut), fapt evidenţiat mai ales de reacţiile creierului supramecanicizat aflat, din motive de acces, în mijlocul furnicarului. Într-adevăr, la răstimpuri egale, acesta din urmă ar fi punctat printr-un bip ingenios fiecare comandă primită şi, printr-un sunet ce ar fi adus a ecou de cavernă, fiecare declanşare a respectivei comenzi. Cu alte cuvinte, impresia tinerei ar fi fost aceea că s-ar fi aflat în mijlocul unei simfonii migălos concepute şi în care ritmul ar fi fost dat de sunetele acelea electronice venite de undeva din pântecele maşinăriei. Arhidia ar fi înaintat cu nesfârşită circumspecţie, observând cu stupoare că nu ar fi existat nici o făptură feminină în masa aceea asurzitoare de oameni. Ar fi trecut pe lângă uriaşul calculator, fără a fi luată în seamă, fiind chiar evitată cu multă grijă de siluetele grăbite ale inginerilor şi ar fi ajuns în dreptul unei uşi de care ar fi fost agăţată o tăbliţă de culoare galbenă pe care ar fi scris că:

accesul în laborator este posibil numai cu acte adecvate şi cu motive bine

întemeiate.

179

Dorin Mureşan

De cum ar fi citit acele cuvinte, tânăra ar fi

scos hârtia necesară din mapă şi ar fi păşit înainte, privind în dreapta şi în stânga şi aşteptând să fie abordată corespunzător. Din fericire, însă, uşa masivă s-ar fi deschis automat, fără ca cineva să fi apărut, dând la iveală interiorul liniştit al unei încăperi surprinzător de goale. Arhidia ar fi intrat cu gesturi nehotărâte şi ar fi observat de la bun început un aparat imens în centrul încăperii, sau mai bine zis, un alt creier supramecanicizat, mai mare decât cel din sala inginerilor şi parcă mai maiestuos prin maniera tăcută în care ar fi prelucrat datele. Îndemnată de impulsul firesc al curiozităţii, Arhidia ar fi înaintat către monstruosul aparat, privind fascinată jocul de lumini de pe suprafaţa acestuia şi s-ar fi oprit lângă el, întinzând două degete pentru a-l atinge şi a-i simţi vibraţiile. În clipa în care mâna ei s-ar fi aflat la mai puţin de un centimetru de masa amorfă a maşinăriei, o voce ce părea că-şi înghite cuvintele ar fi întrebat-o:

- ce motive aveţi, domnişoară, pentru a fi aici?

Tânăra şi-ar fi retras mâna, surprinsă peste măsură de cuvintele guturale ce ar fi purces din aparat pe căi misterioase, şi ar fi răspuns instinctiv că:

- totul e sens fiindcă totul e simplitate. Dacă aparatul ar fi avut cap, mâini şi

picioare, e sigur că gesturile lui ar fi sugerat mulţumire la impactul cu răspunsul fetei. Întrucât însă formele antropomorfice i-ar fi lipsit cu desăvârşire, maşinăria ar fi sughiţat un bip şi i-ar

180

Oraşul nebunilor

fi cerut Arhidiei să introducă actul de trecere în sertarul pe care tocmai îl ejectase. Într-adevăr, tânăra ar fi observat o cutie foarte subţire ieşind din interiorul maşinăriei cu o mişcare lentă şi fixă şi ar fi introdus actul acolo, declanşând retragerea cutiei în pântecele aparatului. Un alt bip de mulţumire s-ar fi făcut auzit, după care o voce similară celei anterioare ar fi invitat-o pe fată să-şi continue drumul, spunându-i că:

- motivele dumneavoastră, domnişoară, sunt întemeiate.

Arhidia ar fi privit către cele cinci uşi dispuse aleatoriu pe peretele din faţă şi s-ar fi îndreptat către cea pe care ar fi scris

noi aducem planetele în casa dumneavoastră, intrarea este posibilă numai

cu motive pertinente şi acte adecvate.

E uşor de anticipat că şi această uşă s-ar fi deschis fără ca o persoană anume să apară şi să-i ceară fetei actul aferent intrării sau să o interogheze cu privire la rostul ei acolo. Arhidia ar fi păşit într-o încăpere mică şi pustie în centrul căreia ar fi găsit o altă maşinărie, de fapt, un fel de sferă metalică suspendată la câţiva centimetri de pământ şi care s-ar fi rotit taciturn şi lent în jurul propriei sale axe. Fără doar şi poate şi acest creier supramecanicizat care îşi vădea funcţionarea prin beculeţele de pe suprafaţa lui ar fi trezit interesul tinerei fete, făcând-o să se apropie de el şi să încerce să-l atingă. Gestul Arhidiei nu ar fi provocat însă nici un sunet, căci sfera şi-ar fi oprit mişcarea şi ar fi ejectat din sine

181

Dorin Mureşan

un sertar în care tânăra, aproape instinctiv, ar fi aşezat actul corespunzător. Maşinăria l-ar fi înghiţit şi l-ar fi analizat într-o secundă, arătându-şi mulţumirea prin reiniţierea actului de rotaţie şi prin deschiderea unei uşi ascunse în perete. În scurt timp, aproape fără să-şi dea seama nici cum nici când, Arhidia s-ar fi aflat în faţa unei încăperi extrem de mici în centrul căreia ar fi observat, cu oarecare surprindere, o cutie metalică în formă de stea, luminată din toate părţile. S-ar fi apropiat cu gesturi febrile de ea şi ar fi introdus cartela în gura neagră şi îngustă de pe suprafaţa ei superioară, netedă şi strălucitoare. Totodată, în timp ce cartela şi-ar fi făcut intrarea lent şi sigur, fata ar fi silabisit expresia

in-ci-pit vi-ta no-va.

După prima zvâcnire timidă a vocii încăperea ar fi fost inundată de o lumină roşie ce ar fi venit parcă din toate părţile, deşi sorgintea ei ar fi fost un beculeţ situat pe plafonul care, pentru ochiul oricărui dintre cititorii acestor rânduri, ar fi părut invizibil. În schimb, după rostirea ultimei silabe acelaşi beculeţ şi-ar fi schimbat culoarea, emanând în încăpere un verde violent ce ar fi făcut ca marginile lucrurilor să-şi piardă concreteţea, dând tinerei senzaţia unei dizolvări totalizante şi confuze. Pe de altă parte, schimbarea culorii ar fi coincis cu declanşarea unui mecanism misterios care ar fi deschis seiful, dezvăluind ochilor Arhidiei o armă extrem de ciudată, un cerc din înlăuntrul căruia s-ar fi năzărit o siluetă cu chip abscons, crucificată pe osatura

182

Oraşul nebunilor

unui obiect inexistent. Tânăra l-ar fi luat în mână şi l-ar fi introdus într-o cutie subţire pe care ar fi scos-o din mapă. Apoi, fără să mai acorde vreun pic de atenţie mirificei explozii de lumini din interiorul camerei, s-ar fi retras din ea şi ar fi parcurs în sens invers, cu aceeaşi siguranţă şi pe ritmul aceloraşi gesturi deja descrise, toate încăperile prin care trecuse. Pe măsură ce ar fi înaintat către ieşirea clădirii institutului de apărare a sensului, Arhidia ar fi sesizat o mişcare tot mai insistentă provenind din interiorul cutiei în care s-ar fi aflat arma; ar fi fost, de fapt, un fel de vibraţie, la început abia perceptibilă, apoi tot mai consistentă, astfel încât, atunci când tânăra ar fi ieşit pe uşa rulantă ce dădea afară, mapa pe care ar fi ţinut-o sub braţ ar fi dârdâit năprasnic, forţând-o să-şi pietrifice mâna în jurul ei şi să simuleze câteva mişcări ameţitoare care să distragă atenţia portarului, cel căruia i-ar fi înmânat, între timp, ultima hârtie, primindu-i cu un zâmbet forţat urările de plinătate axiologică. Aflată la o distanţă considerabilă de institutul de apărare a sensului, cam pe acolo pe unde ar fi întâlnit-o Hamlit, dacă, aşa cum s-a spus, acesta din urmă nu ar fi păşit pe un drum despre care nu ar fi ştiut nimic, ci, dimpotrivă, s-ar fi îndreptat cu o seninătate bolnăvicioasă către locul de muncă, Arhidia ar fi scos cutia din mapă, ar fi deschis-o şi ar fi luat arma în una dintre mâni, privind-o mai îndeaproape, cu intenţia vădită de a o declanşa. Cu uimire ar fi observat că silueta din înlăuntrul cercului nu avea nici un fel de legătură cu marginile lui, plutind despovărată de forţa G a pământului şi, de asemenea, că aceeaşi siluetă ar

183

Dorin Mureşan

fi început dintr-o dată să se învârtă cu o viteză uluitoare în jurul unei axe himerice. Aproape fără să înţeleagă ce face, tânăra ar fi ridicat mâna în care ar fi ţinut ciudata armă şi ar fi îndreptat-o către clădirea institutului despre care e vorba, ridicându-şi braţul şi ferindu-şi faţa printr-o privire evazivă aruncată înapoi, pe deasupra unuia dintre umeri. Aproape instantaneu, silueta şi-ar fi oprit mişcarea concentrică provocând în acelaşi timp emanaţia unei raze orbitoare care ar fi cuprins ca o ceaţă deasă clădirea vizată. Ce anume s-ar fi întâmplat cu această clădire, autorul n-ar putea spune prea multe, chiar dacă s-ar folosi de cea mai ascuţită şi mai fantezistă intuiţie. E însă cert că declanşarea armei ar fi avut un recul atât de puternic încât, dacă un trecător oarecare s-ar fi îndreptat către locul în care Arhidia s-ar fi aflat cu numai câteva secunde în urmă, ar fi găsit acolo doar o pată rotundă şi neagră împrăştiată difuz pe caldarâmul trotuarului şi în centrul căreia s-ar fi aflat un cerc ce adăpostea, printr-un magnetism nejustificat, o siluetă ciudată, imobilă şi parcă adormită.

184

Oraşul nebunilor

Dacă, în schimb, acelaşi trecător curios nu s-ar fi apropiat de locul cu pricina, adică de punctul din care pornise raza aceea orbitoare şi inedită, ci s-ar fi îndreptat către propriul apartament, aflat probabil într-o clădire uriaşă din zona centrală a oraşului, ar fi ajuns în interiorul lui şi ar fi pornit televizorul dintr-o cameră anume, ar fi asistat la reiniţierea succesiunii de conferinţe televizate sub auspiciile formulei simandicoase de Înlăuntrul sensului, avându-l ca protagonist, de data aceasta, pe nimeni altul decât Oregon, tânărul universitar şi fostul amant al fetei dispărute. E sigur că acel trecător ar fi acordat o mai multă atenţie mimicei înnăbuşite a realizatorului, în cazul în care nu i-ar fi ascultat cuvintele cu o fixă perplexitate, căci, pe bună dreptate, Oregon ar fi apărut pe ecran cu faţa umflată de emoţie, cu ochii îndoliaţi de o durere anticipată, cu mâinile aprige, nestatornice, zburând în jurul microfonului ca nişte fluturi ameţiţi, şi ar fi spus multe cuvinte pe care orice telespectator le-ar fi ascultat cu sufletul la gură. Dacă după douăzeci de ani, cineva, fie şi unul dintre cititorii acestor rânduri, ar fi conceput o istorie a oraşului X, referindu-se strict la acea perioadă despre care s-a scris mai sus şi se scrie în continuare, atunci acel cineva ar fi trebuit să-şi modeleze discursul având ca punct de referinţă, ca instrument factual de modelizare, o coincidenţă extrem de semnificativă, şi anume, în chiar momentul în care Oregon ar fi rostit:

- totul este sens, ridicându-şi bărbia cu un tremur evident

pentru a privi către una dintre camerele de luat

185

Dorin Mureşan

vederi situate în faţa lui, la o distanţă de cîţiva metri, cineva, un alt trecător probabil, ar fi observat cu stupoare cum clădirea institutului de apărare a sensului s-ar fi dizolvat în atmosferă, luând cu sine o bucată imensă de pământ şi lăsând în urmă o groapă despre a cărei adâncime nu s-ar putea spune prea multe, cel puţin în acest moment. E însă cât se poate de clar că Oregon nu ar fi primit vreo informaţie cu privire la dispariţia clădirii amintite şi că şi-ar fi continuat, imperturbabil, deşi cu faţa năclăită de emoţie, discursul pregătit cu multe zile în urmă. Şi tot atât de clar e şi faptul că tânărul universitar nu ar fi avut habar de soarta Arhidiei şi, implicit, de cea a armei pe care tânăra ar fi reuşit în cele din urmă să o sustragă şi să provoace dezastrul schiţat cu câteva rânduri mai sus. Aşadar, în totală necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte evenimentele ce tocmai ar fi avut loc şi care ar fi adus multe implicaţii în destinul revoluţiei, Oregon ar fi spus că:

- totul este sens, stimaţi cetăţeni, reluăm astăzi o emisiune cu care v-am obişnuit de-a lungul ultimilor zece ani şi care, din unele pricini tehnice, a fost întreruptă câteva zile, vă anunţăm că preastimatul Zahára, cel pe care unii dintre dumneavoastră l-aţi îndrăgit atât de mult, s-a retras din funcţie de bunăvoie, lăsându-mi onoarea de a-i duce mai departe travaliul intelectual şi sensual, doresc a începe această conferinţă care, tot din pricini tehnice, nu vă este accesibilă şi în clădirea universitară, cu o reiterare lapidară a faptelor intelectuale din cele două decenii şi ceva de când a luat naştere noua ordine

186

Oraşul nebunilor

mondială, da, stimaţi cetăţeni, să ne reamintim împreună cum a fost şi de unde am pornit, în preajma revoluţiei, pe când primatele încă erau la conducere, o mână de oameni de un calibru intelectual extraordinar a decis să spargă barierele unei lumi în care totul devenise prea static, în care sensul era doar un cuvânt, printr-o detronare a creierului trândav şi printr-o reimpunere a valorii, în actualul sistem axiologic încă sunt multe lucruri tulburi, altfel spus, sistemul nostru nu este încă ciclic, nu este simplu, deşi inteligenţele majore ale societăţii noastre duc o luptă extraordinară pentru a umple lacunele care se datorează unui proces de generalizare prea forţată, căci, stimaţi cetăţeni, nu putem construi în douăzeci de ani ceva care să atingă perfecţiunea, din câte ştiţi, şi primatelor le-a trebuit câteva secole pentru a ajunge la nişte idei cât de cât bune şi pe care le-am preluat, deşi cu nesfârşite suspiciuni, cum spuneam, totul este mult prea general, e ca şi cum am fi conturat cercul, fără a-l umple, de aceea e nevoie de răbdare, revin, să ne amintim împreună cum a fost, primatele ajunseseră la ceea ce noi numim lene intelectuală, da, nu se mai făcea nimic pe-atunci, primatele nu mai gândeau, se mulţumeau cu istoria, noi am dorit reactivarea capacităţii noastre intelectuale, noi nu ne mulţumim cu ceea ce au creat cei dinaintea noastră, noi am vrut şi vrem să construim istoria, din cauza trândăviei, primatele nu mai aveau nici un fel de precept moral, noi, mai cu seamă prin preastimatul Zahára, am reintrodus preceptul moral, l-am ridicat la un nivel înalt de maturitate, aplicându-l

187

Dorin Mureşan

pe teoria noastră despre sens, primatele dispuneau de ceea ce noi numim astăzi timp mort, un timp al plictisului, al faptului de a sta fără nici un scop anume, noi dorim ca timpul să curgă în favoarea noastră, dorim să fim dinamici, să fluidizăm acţiunile noastre în aşa fel încât un act factual sau intelectual să se nască din precedentul lui şi să nască un altul după principiul primatont, că orice cauză are un efect, iar pentru ca efectul să fie consistent, e nevoie ca şi cauza să aibă substanţă, din cauza timpului mort primatele se complăceau în ceea ce se numea pe-atunci divertisment, noi am considerat acest palier ca fiind unul inutil, fără nici o cauzalitate specifică, şi am eliminat succesiv lucrurile esenţiale ale divertismentului: muzica, dansul, filmul, sportul, literatura pură, şi multe altele, toate aceste aspecte negative ale primatelor au făcut ca viaţa lor să fie una plină de mondenitate, de vicii, de orgolii, de crime şi războaie, noi am dorit pacea, am dorit ca toţi să fie una, am dorit să eliminăm crima şi războiul, inutile prin ele însele, de aceea am dispus imediat la eliminarea graniţelor şi la omogenizarea limbilor, sigur că încă există multe lucruri de rezolvat aici, dar suntem siguri că ele îşi vor găsi soluţiile în timp, din cauza diversităţii limbilor şi a naţiunilor primatele aveau politici naţionale şi internaţionale, activităţi diplomatice prin care, de fapt, îşi pierdeau timpul şi îşi urmăreau propriile interese, noi am eliminat acest gen de activitate pe care l-am asociat unei prostituţii pe care am numit-o monetare, căci tot ceea ce se numea discurs politic pe atunci se reducea la asta, la bani, pe atunci existau primate

188

Oraşul nebunilor

bogate şi primate sărace, noi am temperat conflictul dintre aceste două calificative, modificând starea de bogăţie prin inserţia sensului, a capacităţilor intelectului, căci, după cum ştiţi, astăzi cel bogat e cel care nu are timp mort şi care cugetă tot timpul, iar cel sărac are toate şansele să nu rămână în societatea noastră, ci să plece în oraşul nebunilor, primatele vorbeau despre sens, îşi intersectau tot timpul discuţia cu acesta, dar o făceau doar aşa, tangenţial, ca pe un act monden, fără vreun scop precis, primatele îşi căutau sensul, noi l-am găsit şi l-am aşezat în fruntea conducerii noastre, în felul acesta, lucrurile nu mai sunt complicate, ci au devenit simple, dar primatele au avut de-a lungul istoriei şi lucruri bune pe care, din păcate, le-au distrus, da, în istoria lor s-au evidenţiat câteva capete inteligente care au constituit, ele însele, o treaptă a istoriei, care au adus ceva nou, dar pe care, în preajma revoluţiei, primatele începuseră să le ignore cu desăvârşire, şi totuşi, ideile acestor personaje extraordinare au continuat să trăiască, indiferent de vicisitudinile timpurilor, ele mai trăiesc în parte şi astăzi, le-am acceptat, aşa cum am spus, cu nesfârşite suspiciuni, cert e că le-am acceptat şi le-am pus de-o parte, ca pe nişte bijuterii pe care le admirăm, fără a ne atinge de ele, primatele au creat teatrul pe care noi l-am pus la înaltă preţuire, în altă ordine de idei, primatele s-au bucurat de natură, au avut anotimpuri, astăzi ele au dispărut în întregime, şi asta numai din pricină că primatele au inventat maşina, noi am detronat maşina care funcţionează pe principiul combustiei

189

Dorin Mureşan

şi care nu făcea decât să distrugă atmosfera şi ceea ce se năştea din pământ, am păstrat din tehnologia primatoantă doar acele mijloace de transport care nu produc combustie, ci activează după alte principii, nepoluante, căci, da, stimaţi cetăţeni, noi vrem să readucem natura în mijlocul nostru, să readucem anotimpurile pe care, astăzi, din păcate, le putem admira doar în fotografii, sigur, noi am modificat pozitiv tehnologia, astfel încât călătorim cu viteze uimitoare, şi sperăm ca în curând să producem şi un mijloc de transport nepoluant care să ne ajute să vizităm Luna, căci nu ne mai permitem o călătorie într-acolo cu maşinăriile pe care le-au folosit primatele şi care au distrus în parte atmosfera, DAR… .

Dacă înaintea acestui DAR cetăţenii noii societăţi ar fi ieşit din propriile locuinţe şi s-ar fi plimbat pe stradă, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce ar fi urmat şi oricare dintre plimbăreţi ar fi putut spune, aşa cum s-a spus şi înainte, că, într-adevăr, în anul acela nimic nu se schimbase. În altă ordine de idei, e sigur că o dată cu apariţia DAR-ului, pigmenţii obrajilor lui Oregon s-ar fi încărcat cu electricitate, provocând nenumărate culori care ar fi atras atenţia oricărui privitor, făcându-l să se apropie de ecranul televizorului şi să îşi deschidă larg urechile. Dacă s-ar presupune că tot ceea ce ar fi urmat ar fi fost un simplu experiment de natură psihologică şi care ar fi constat în urmărirea impactului fizionomic şi comportamental produs de cuvintele tânărului universitar, atunci un psiholog ar fi umplut multe pagini, având chiar numai un subiect la îndemână, şi ar fi punctat că atât

190

Oraşul nebunilor

fizionomia, cât şi comportamentul acestuia, ar fi cunoscut modificări radicale şi recrudescente, pe măsură ce Oregon ar fi avansat în discursul său. Pe de altă parte, acelaşi psiholog ar fi observat o schimbare adâncă în fluctuaţiile vocii protagonistului emisiunii Înlăuntrul sensului, semn că şi acesta ar fi trecut prin stări psihologice labile şi, implicit, extremiste. Şi pe bună dreptate, observaţiile ar fi fost pertinente, căci mâinile lui Oregon s-ar fi oprit dintr-o dată pe masă, ochii ar fi început să-i strălucească cu voiciune, iar muzicalitatea vocii ar fi evoluat dinspre monocord înspre pluricord, devenind când tăioasă, când moale, când conflictuală, când conciliantă, înţelegătoare. Mergând mai departe, psihologul ar fi sesizat un paralelism perfect între termenii acelui act de comunicare, respectiv, între emiţător şi receptor, şi ar fi notat că:

în acest proces se vădeşte un fapt

indubitabil şi, prin aceasta, admirativ, că emiţătorul este la rândul lui un psiholog de înaltă clasă şi că discursul său a fost în aşa fel pregătit şi rostit încât receptorul a devenit, fără voia lui, un sclav al emiţătorului, există multe precedente în istoria primatelor, au fost oameni care au condus lumea numai datorită capacităţii lor de persuadare prin discurs, e cât se poate de evident că în acest caz, tocmai analizat aici, pe această foaie, emiţătorul ar putea concura pentru un astfel de statut, de conducător cvasi-pasiv al lumii.

Fireşte că Oregon nu s-ar fi gândit la toate aceste lucruri şi ar fi acţionat firesc, cu fiinţa

191

Dorin Mureşan

umplută de dorinţa de eliberare, de exhibare a tuturor frustrărilor acumulate de-a lungul copilăriei şi a vremurilor ce au urmat acesteia. În fine, pentru a nu plictisi cititorul, autorul ar putea spune că, după acel DAR imens, ar fi urmat un discurs de felul acestuia:

- DAR… stimaţi cetăţeni, ceea ce am spus mai sus este în parte, doar în parte, adevărat, primatele într-adevăr acumulaseră de-a lungul prea lungii lor istorii anumite trăsături negative pe care deja le-am punctat, însă, pe de altă parte, ele trăiau bine, aveau un singur soare pe cer, nu se târau pe stradă din cauza vreunei stele dubioase care dubla căldura emanată de soare, ei, îmi permit să vă întreb acum, ce caută steaua asta acolo sus?, de unde a apărut?, cu ce drept a făcut-o?, cine a adus-o?, e o întrebare la care nu am găsit şi probabil că nu voi găsi niciodată un răspuns, dragii mei, am vorbit până acum despre aşa zisa evoluţie de la primate la oameni, ei bine, nu văd cum a avut ea loc de vreme ce suntem aceiaşi, de vreme ce unii muncesc iar alţii stau şi cugetă, ni se tot vorbeşte despre sens, mâncăm sens, de dimineaţa până seara, eu însă nu văd cum ne satură el, nu pricep cum ne-ar putea sătura, ba cred că e vorba de altceva aici, cred că suntem pur şi simplu drogaţi cu el, suntem atât de umpluţi de el încât nici nu mai vedem bine, nu ne mai vedem nici pe noi, nici sensul ăsta invizibil, şi drogul ăsta ideatic, fiindcă e vorba până la urmă de o simplă idee, ne-a maturat interiorul personalităţii, ne-a transformat în nişte umbre vii, în nişte umbre care se scoală dimineaţa, se spală, mănâncă, îşi fac treaba zilnică, repetând la

192

Oraşul nebunilor

nesfârşit cum că totul e sens, ei bine, eu nu pricep de ce suntem aşa, de ce ar trebui să fim aşa, de ce adică să avem un rost anume când putem trăi la fel de bine şi fără el?, ba chiar mai bine, într-adevăr, se poate spune că, din punctul ăsta de vedere, primatele aveau o existenţă mult mai confortabilă, ca să zic aşa, mai aproape de felul în care concepeau ele libertatea, sunt extrem de curios câţi dintre dumneavoastră, dragi cetăţeni, credeţi în ceea ce spuneţi zilnic, câţi dintre dumneavoastră nu v-aţi gândit vreodată, o singură dată măcar, la una dintre dimineţile acelea în care nu ar fi trebuit să vă ridicaţi din pat decât dacă aţi fi vrut, fără consecinţe tragice asupra destinului dumneavoastră în lumea normală?, câţi dintre dumneavoastră nu v-aţi gândit la un timp mort, la un aer puţind a plictis de dragul plictisului, la o trândăvie adevărată, sau, de ce nu?, la un dans cu partenera sau partenerul dumneavoastră, la un mic amuzament sexual, intim, ascuns vederii celorlalţi, ei bine, ştiu că fiecare a avut astfel de gânduri, astfel de vise, ca să mă exprim mai exact, poate că a sosit momentul ca aceste dorinţe nesatisfăcute, ascunse în inima fiecăruia, să fie scoase la suprafaţă şi aruncate peste groapa slinoasă şi mucegăită a tâmpeniei sensuale, pentru mine, dragii mei, acest moment e aici, şi iată (Oregon s-ar fi ridicat în picioare, ducându-şi degetele mâinii drepte la gulerul ciudatei haine pe care o purta) , această haină pe care cu voia dumneavoastră o rup de pe mine (şi-ar fi rupt haina) reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât tot ceea ce am visat de-a lungul acestor două decenii şi ceva, iată, o

193

Dorin Mureşan

arunc pe jos (ar fi aruncat haina jos, în faţa camerei de luat vederi), ea nu îmi mai aparţine, vă provoc să faceţi la fel, să aruncaţi toate frustrările voastre la coşul de gunoi, sau chiar pe jos, să le călcaţi în picioare, să uitaţi că au existat vreodată şi să vă întoarceţi, laolaltă cu mine, la adevărata istorie.

Fără îndoială, gesturile oarecum fastuoase şi în acelaşi timp incisive ale lui Oregon ar fi atras în aşa măsură atenţia virtualului psiholog încât acesta din urmă ar fi notat pe nerăsuflate diferite idei pentru un posibil tratat despre prima rebeliune din noua ordine mondială. Pe de altă parte însă, nu există dubii cum că doar acel psiholog ar fi fost martorul manifestărilor neigienice şi cumva imorale ale tânărului universitar, şi asta deoarece, de bună seamă, discursul redat mai sus nu ar fi fost făcut public din motive care nu mai trebuie enunţate aici. Într-adevăr, de cum vocea revoluţionarului ar fi păşit cu două fraze dincolo de acel DAR, chiar şi cel mai inert dintre telespectatori ar fi observat cu multă uimire cum canalul televizorului se schimbă automat, trecând de la numărul 54.789 la, s-ar putea presupune, numărul 770.123, fără nici un fel de ajutor manual sau telecomandat. Ba mai mult, acelaşi telespectator, împins de curiozitate, ar fi acţionat telecomanda de mai multe ori, încercând să repună în funcţiune canalul iniţial, însă fără succes, căci de fiecare dată când ar fi declanşat butonul minuscul în dreptul căruia s-ar fi aflat un cerc, televizorul şi-ar fi înnegrit ecranul şi ar fi ales parcă de unul singur şi aleatoriu un alt canal. E deci cert că discursul lui Oregon ar fi fost

194

Oraşul nebunilor

rostit în absenţa unui receptor adecvat şi e tot atât de cert că sacrificiul pe care l-ar fi făcut prin incitarea discursivă la revoltă ar fi fost cu totul şi cu totul inutil. Dacă autorul însuşi ar fi fost prezent în faţa clădirii în care tânărul universitar şi-ar fi dat jos haina de pe dânsul, sfâşiind-o într-un impuls de furie şi exaltare, atunci ar fi putut observa acolo un autoturism ciudat pe care ar fi fost imprimate cuvintele Oraşul nebunilor. Totodată, el l-ar mai fi putut vedea pe Oregon ieşind cu bustul gol din clădire sub stricta atenţie a două persoane. De cum ar fi păşit afară, tânărul l-ar fi privit pe autor cu nenumărate reproşuri, în timp ce acesta din urmă ar fi dat din umeri şi şi-ar fi dus unul dintre degete la cap, sugerându-i cam nepoliticos rebelului cum că actul său nu fusese destul de bine gândit, neavând ce căuta pe ecranele unor televizoare uşor controlabile de cine ştie ce creier supramecanicizat dosit în vreun beci. Probabil că între Oregon şi autor ar fi putut avea loc o discuţie mai lungă şi mai sistematică, atingând anumite puncte delicate ale acestei istorii. Se poate presupune că tânărul universitar l-ar fi întrebat pe autor ce s-a întâmplat cu minunata şi inteligenta Arhidia şi e neîndoios că autorul i-ar fi putut răspunde, ba chiar ar fi făcut-o. Însă e greu de crezut că un astfel de dialog ar fi avut loc, de vreme ce Oregon ar fi fost urmărit cu stricteţe de cele două siluete uriaşe, care l-ar fi împins, în cele din urmă, în autoturism, cu intenţia subînţeleasă de a-l lăsa într-un loc despre care nu se ştie momentan mare lucru. În altă ordine de idei, se mai poate presupune că ceilalţi rebeli, aparţinători ai grupului condus de Oregon, ar fi

195

Dorin Mureşan

aşteptat multă vreme semnul promis pentru a iniţia cele deja preconcepute, şi că, în final, din cauza întârzierii nejustificate a acestuia, s-ar fi retras cu aparentă resemnare.

Dacă Oregon n-ar fi acţionat după cum s-a arătat mai sus, ci ar fi renunţat la emisiunea Înlăuntrul sensului din motive pe care orice telespectator le-ar fi considerat – fără doar şi poate – drept misterioase, sau mai bine zis, nejustificate, dacă deci în loc de a se îndrepta către clădirea din care ar fi ieşit, sub atenţia prohibitivă a doi membri ai poliţiei sensului, atunci probabil că ar fi păşit către o altă clădire cu ferestre puţine aflată undeva în centrul oraşului X, ar fi intrat în ea şi s-ar fi oprit doar într-o sală uriaşă ce semăna foarte mult cu sala în care s-ar fi susţinut conferinţele din clădirea sediului universitar, zărind acolo o mulţime de oameni în care ar fi recunoscut imediat patru figuri oarecum familiare: pe preşedintele conducerii, singurul aflat cu faţa către ieşire, tronând la o masă lungă de zece metri ce strălucea spectaculos de parcă

196

Oraşul nebunilor

ar fi fost o oglindă întoarsă către soare, pe Lausdisk, aflat la o masă scundă şi mată, răsfoind nişte hârtii cu gesturi nerăbdătoare, pe doamna Feza, privind înainte de la o masă asemănătoare, flancată de doi indivizi cărora nu le putea zări feţele încărcate de teamă şi, în fine, pe uşuratica Jitsiana, pierdută în publicul ascultător şi rostind probabil în sinea ei că:

- ce poveste lungă va ieşi din asta! Oregon s-ar fi aşezat cu multă curiozitate pe

un scaun liber şi ar fi ciulit urechile pentru a auzi şi înţelege ce anume se întâmplă acolo. În acelaşi timp, ar fi observat cu o oarecare uimire că în respectiva încăpere s-ar fi aflat câteva camere de luat vederi, semn că dialogul competitiv ce ar fi urmat să se desfăşoare sub ochii lui ar fi fost extrem de important pentru noua ordine mondială, fiind transmis în direct pe unul dintre cele un milion şi ceva de canale. E sigur însă că Oregon nu ar fi fost martorul unui astfel de dialog şi asta deoarece el nu ar fi renunţat la sentimentele sale revoluţionare, ci ar fi acţionat întocmai cum s-a descris mai sus, fiind mai apoi preluat de organele poliţieneşti şi exilat, dacă se poate spune aşa, în oraşul nebunilor. Dar e cert că în ciuda acestui exil, conflictul dintre doamna Feza şi Lausdisk nu s-ar fi aplanat, ci s-ar fi materializat după cum urmează. Cea dintâi ar fi fost prima care ar fi luat cuvântul, spunându-i preşedintelui că:

- daţi-mi voie, domnule preşedinte, lângă mine stau două persoane care sunt acuzate de către noua conducere cum că au încălcat legea axiologică potrivit căreia timpul mort este un timp

197

Dorin Mureşan

al primatelor, ei bine, cei doi indivizi, aici, de faţă (ar fi arătat către ei cu un gest languros al mâinilor) nu se consideră vinovaţi, căci, daţi-mi voie!, au fost surprinşi în timp ce-şi luau masa, prin urmare, nu e vorba câtuşi de puţin de un timp mort, ci de unul dedicat mesei, pe de altă parte, s-a mai spus că cei doi ar fi refuzat să răspundă la întrebarea cheie pusă de unul dintre membri poliţiei sensului, mă tem că nici în acest caz nu sunt vinovaţi de vreme ce rostul lor în restaurantul cu pricina era clar, evident, implicit, de vreme ce mâncau, cu alte cuvinte, răspunsul lor la întrebarea cheie exista şi era, daţi-mi voie!, cât se poate de cert, rostul lor acolo era acela de a se hrăni, or, vrea noua conducere ca omul să nu mai mănânce?, nu, desigur, nu vrea asta, toţi mâncăm, fără hrană…

Lausdisk ar fi întrerupt discursul fragmentat al doamnei Feza, spunând că:

- domnule preşedinte, doamna Feza are dreptate într-o oarecare măsură, dar maniera în care atacă problema e greşită, nu se conformează legilor noastre, aşadar, e prea puţin important care era rostul domnilor acuzaţi, nu despre asta e vorba, nu, e vorba de o chestiune principială, de un punct de pornire, aşadar, cei doi trebuiau… repet şi accentuez, trebuiau să răspundă la întrebare chiar dacă răspunsul lor era implicit, nu e vorba deci de un joc, ci de o chestiune cât se poate de serioasă, pentru că, sigur, rostul fiecăruia dintre noi e de fapt subînţeles, dar trebuie să-l explicităm, trebuie să-l împărtăşim celui de lângă noi, pentru asta a fost creată legea întrebării cheie, repet, nu e vorba de un joc, să fie

198

Oraşul nebunilor

cât se poate de clar, cei doi sunt vinovaţi şi trebuie să răspundă conform legii în vigoare.

Ar fi urmat un moment de linişte în care nimeni n-ar fi spus nimic, deşi, dacă gândurile doamnei Jitsiana ar fi fost rostite cu voce tare, în sală s-ar fi auzit că:

- ce mai poveste ar ieşi din asta! După câteva secunde doamna Feza ar fi

reluat cuvântul, spunând că: - domnule preşedinte, mie personal mi-e

greu să accept această lege care, daţi-mi voie!, mi se pare cu totul absurdă, de fapt, aş dori să înţeleg ce anume înseamnă rostul în viziunea conducerii noii societăţi, sigur, eu am ajuns la câteva concluzii pe care aş dori să le enunţ aici, în primul rând, am observat că acest rost se închide în sine, el nu importă decât ca emblemă, este o a doua umbră a individului, este, altfel spus, inutil, în al doilea rând, deşi pare că el ar putea rezolva nenumărate probleme, eu cred că de fapt nu le soluţionează, ci le complică, fiindcă rostul nu poate fi definit în termeni simpli, pe vremea primatelor el era obiectul unor tratate extrem de ample şi de dificile, or, noua ordine l-a simplificat într-atât încât a ajuns să fie tot timpul altceva, daţi-mi voie, rostul unui individ nu e acela de a mânca, de a consuma hrană, nu, aceasta e o necesitate, rostul este un concept situat pe un generic mult mai complicat, aşadar întrebarea cheie, privită prin prisma acestor concluzii despre rost îmi apare inutilă, pentru că dacă rostul individului e tot timpul altul, înseamnă că el de fapt nu există.

199

Dorin Mureşan

Doamna Feza ar fi fost întreruptă de o rumoare lunecoasă care ar fi năvălit peste capetele celor din sală, căci, fără doar şi poate, numeroasa audienţă ar fi înţeles imediat că ceea ce ar fi spus reprezentanta nebunilor ar fi fost cât se poate de adevărat şi ar fi acţionat în consecinţă. S-ar părea că doamna Feza nu s-ar fi oprit doar la acel truism, ci şi-ar fi continuat discursul, provocând o tot mai vibrantă tensiune în atmosferă:

- domnule preşedinte, daţi-mi voie, de vreme ce rostul se schimbă tot timpul şi, prin asta, el nu există, de ce nu treceţi la un exil în masă al cetăţenilor noii societăţi, de ce nu scăpaţi pur şi simplu de ei, trimiţându-i în oraşul nebunilor care, oricum, datorită generozităţii dumneavoastră, a purces la o extindere extraordinară?, nu ar fi mai simplu pentru noua conducere?, să rămână adică în această lume normală doar membrii de vază ai societăţii, în timp ce pleava să fie trimisă în întregime în oraşul nebunilor, eu cred că asta ar fi o soluţie pentru dumneavoastră fiindcă astfel veţi ajunge la atât de dorita perfecţiune şi veţi putea să vă gândiţi numai la rost cât timp trăiţi… .

Domnul Lausdisk s-ar fi ridicat în picioare şi, cu mâinile înălţate către tavan, ar fi întrerupt-o pe doamna Feza, spunând că:

- este inadmisibil, domnule preşedinte, să lăsaţi această femeie să vorbească cu atâta neobrăzare în faţa lumii întregi, de ce nu interveniţi?

Preşedintele ar fi spus că:

200

Oraşul nebunilor

- vă rog, domnule Lausdisk, să vorbiţi frumos, intervin, cum nu?!, dar numai dacă este cazul, momentan nu cred că e.

Doamna Feza ar fi zâmbit mulţumită, Lausdisk şi-ar fi reluat locul contrariat, în timp ce doamna Jitsiana, pierdută în adunare, şi-ar fi spus că:

- ce mai poveste iese din asta! După ce al doilea val de rumoare s-ar fi stins

progresiv, lăsând în urmă un ecou pe care până şi cititorul l-ar putea percepe dacă ar da dovadă de puţină imaginaţie, reprezentanta nebunilor ar fi continuat, spunând că:

- domnule preşedinte, este cazul să reformulăm această lege, pentru simplul fapt că ea nu mai poate sta în picioare, căci, iată!, în loc de a fi concluzivă, ea este, daţi-mi voie, confuzivă, da… ea nu elucidează ci confuzează, într-adevăr, dacă poliţia sensului mi-ar pune o astfel de întrebare, răspunsul meu ar fi neconform rostului meu, căci aş răspunde că totul are un rost de vreme ce rostul meu acum e de a lua apărarea acestor doi inşi, şi totuşi, după ce voi părăsi această sală, rostul meu nu va mai fi acelaşi, ci un altul, pe de altă parte, dacă ne referim strict numai la actele noastre de suprafaţă, e evident că, daţi-mi voie, atunci când dorm, nu mai am nici un rost, prin urmare, nu la acest nivel se opreşte conceptul de rost, ci la un altul, mai adânc, mai abscons şi, prin aceasta, mai nuanţat, aşadar, domnule preşedinte, consider că legea noii conduceri este abuzivă şi că are un punct de referinţă totalment defectuos.

201

Dorin Mureşan

Lausdisk s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi spus că:

- domnule preşedinte, nu punctul de referinţă al legii noastre este defectuos, ci concluziile doamnei Feza sunt aşa, pentru că, repet, nu importă acest rost, ci ideea de a-l avea, oricând şi oriunde, aşadar, să lăsăm detaliile fiindcă dacă ne complicăm în ele putem ajunge la orice fel de concluzie, or, pe noi ne interesează simplitatea, da, domnule preşedinte, pentru aceasta am introdus ideea de rost în viaţa noastră, pentru a fi conştienţi că îl avem asupra noastră tot timpul, că el e o parte congenitală din noi, cum am spus, e prea puţin importantă consistenţa lui, important e să îl avem în conştiinţă, tocmai de aceea când răspundem că totul are un rost, aplicăm ideea de sens pe fiecare lucru, domnule preşedinte, în noua societate fiecare lucru are un sens, nimic nu este inutil, prin urmare, nici noi nu trebuie să fim inutili, şi în primul rând trebuie să nu fim aşa pentru noi înşine… noi suntem aşadar punctul de referinţă al acestei legi şi trebuie să fim conştienţi de asta… aici au intervenit părinţii mei atunci când au redactat magnificul tratat despre sens şi vreau să punctez că este unul cât se poate de amplu, la pagina 25.075 ei arată că “sensul a ieşit din magma rigidizată a conceptelor, s-a încălzit şi a început să curgă la vale, devenind fenomen, devenind parte din actele individului”, că “a ne detaşa de el înseamnă a reintra pe făgaşul auster al acelor primate care ştiau să gândească, dar refuzau trăirea”, iar undeva, la sfârşit, mai arătau că “individul este suspus unui proces halucinant

202

Oraşul nebunilor

de oripilare în contact cu realitatea, starea lui aşa-zis existenţială e marcată de un sentiment de decreptitudine, de dizolvare în lichidul murdar şi cleios al evenimentelor cauzale şi non-sensuale, singura salvare nu poate veni decât printr-un fenomen considerat prin definiţia lui ca fiind real, consistent şi totodată acauzal, existând într-un sistem axiologic intrinsec, prin urmare, acest fenomen există în sine şi pentru sine” şi că “el nu trebuie tratat cu tristeţe, căci numai conceptele pot fi abordate astfel, el este, subliniem, un fenomen cu implicaţii trăiriste în toate domeniile umanului, începând cu cel etic şi sfârşind cu cel filosofic, cel care de altfel îl încoronează regeşte”, domnule preşedinte, problema sensului este clasată ca soluţionată, nu văd pentru ce am fi aici ca să discutăm ceva ce s-a discutat atâta timp, mi se pare inutil, aşadar, cei doi acuzaţi sunt răspunzători pentru faptul de a se fi detaşat de esenţa societăţii noastre, de fenomenul sensului, cel care ar trebui să le dea instrumentajul ontologic prin care să-şi clădească viaţa în toate direcţiile, atitudinea lor negativistă, fiindcă este aşa, de vreme ce nu au răspuns la frumoasa noastră întrebare cheie, atitudinea lor vine în contra sensului şi în contra mersului bun şi plăcut al societăţii noastre, prin urmare, propun exilarea lor în oraşul nebunilor.

Doamna Feza s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi aruncat către public o privire disperată, spunând că:

- domnule preşedinte, stimată audienţă, nu sunt de acord cu această metodă, mi se pare cu totul nefirească, daţi-mi voie, nu putem trata omul

203

Dorin Mureşan

astfel, orice fel de lege este umană şi prin aceasta failibilă, orice lege se naşte ştiind despre sine că va fi călcată mai devreme sau mai târziu, iar în ceea ce priveşte fiinţa umană, ea trebuie să fie mai presus de toate, nu putem pune o lege deasupra actelor omeneşti, dacă facem acest lucru atunci provocăm recurenţa normelor primatoante în lumea noastră, or, noi nu vrem asta, chiar şi în oraşul nebunilor există o reticenţă majoritară faţă de primate, chiar şi acolo cetăţenii sunt conştienţi că istoria primatelor trebuie respinsă cu încăpăţânare, că este o istorie ce s-a trădat pe sine, trădând subiectele ei, dar acolo legea e un mijloc, nu un scop, este deci situată pe un plan secund, aici, dimpotrivă, legea este divinizată, absolutizată, iar omul suferă din pricina ei, căci ea nu îl ajută spre ceva, ci îl împinge forţat spre acest ceva, s-ar părea deci că noua conducere a societăţii şi-a atribuit rolul de Dumnezeu, un Dumnezeu ingrat, nedrept, abuziv, încăpăţânat, hain, plin de sine, etc…

Lausdisk ar fi sărit în picioare şi ar fi întrerupt-o pe doamna Feza, spunând că:

- domnule preşedinte, stimata mea colegă greşeşte în mod inadmisibil, conducerea actuală nu se consideră Dumnezeu, nici nu are de ce să o facă, conducerea actuală este rodul revoluţiei la care au luat parte toţi cetăţenii acestei lumi, prin urmare este, ca să mă exprim cu cuvintele doamnei Feza, un Dumnezeu ales de propriii săi credincioşi, de propriul său popor, cum se spunea pe vremea primatelor, să fim deci înţeleşi, iar în ceea ce priveşte legea, ea trebuie să fie mai presus de om fiindcă ea este singura capabilă să

204

Oraşul nebunilor

păstreze ordinea în societate, fără lege nu am exista ca societate, însă statutul ei superior individului este unul formal, fiindcă nu omul s-a născut pentru lege, ci legea s-a născut pentru om, aşadar, legea este mai presus de omul social, nu de omul ca individ, ca fiinţă solitară, aici trebuie făcută diferenţa şi aici este terenul pe care părinţii mei au elucidat diferenţa printr-un demers inedit.

Preşedintele conducerii ar fi ridicat mâna în sus, spunând în acelaşi timp că:

- stimate domnule Lausdisk, stimată doamnă Feza, am luat act de părerile dumneavoastră şi voi încerca în cele ce urmează să ajung la o concluzie, dar n-am să mă retrag pentru asta, nu, am să o fac aici, şi am să o fac succint, doamna Feza a spus bine, că legea nu poate fi situată mai presus de om, dar domnul Lausdisk a punctat şi mai bine, că într-o societate, şi mai ales în această societate, unde evenimentele par să aibă mişcări deşănţate, ordinea nu poate fi păstrată decât prin lege, prin urmare, vrând-nevrând, legea are un statut superior, tocmai pentru că ea face ca omul să fie om, în ceea ce priveşte sensul, mi-e imposibil să nu fiu de partea domnului Lausdisk, care a citat din extraordinarul tratat despre sens al soţilor Lausdisk, într-adevăr, datorită activităţii intelectuale a acestui mare şi valoros cuplu, noi nu mai trebuie să cercetăm problema sensului, sensul este un fenomen care reprezintă genericul vieţii noastre, el ne conferă simplitate şi suficienţă, el este temeiul nostru ontologic şi stă la baza tuturor actelor noastre, prin el am ajuns să fim aşa cum suntem astăzi, aşa cum au visat şi

205

Dorin Mureşan

primatele să fie cândva, ei bine, cei doi acuzaţi au călcat pe acest sens, nerăspunzând la întrebare, se fac deci vinovaţi atât în faţa legii, cât şi în faţa cetăţenilor lumii normale, prin urmare, hotărârea mea e aceasta: să fie exilaţi până la sfârşitul vieţii lor în oraşul nebunilor, cu aceasta am spus totul, cazul e clasat şi nu se acceptă nici un drept de apel, poliţia sensului îi poate ridica pe condamnaţi, şi nu uitaţi, totul este şi rămâne sens.

Preşedintele s-ar fi ridicat în picioare şi s-ar fi retras într-o încăpere dosnică, ignorând cu obstinaţie rumoarea gălăgioasă ce ar fi plutit deasupra numeroasei adunări din sală. În acelaşi timp, un individ ce purta o armă ciudată la piept s-ar fi apropiat de condamnaţi şi le-ar fi spus că:

- trebuie să mergem, stimaţi nebuni. Cei doi domni s-ar fi ridicat nesiguri de pe

scaune, privind cu reproş în direcţia lui Lausdisk şi cu oarecare încântare în direcţia doamnei Feza, cea care ar fi rămas la masă, cu capul proptit pe braţe, cu ochii închişi într-o resemnare întârziată. Dacă Oregon ar fi fost prezent în momentul în care preşedintele ar fi dat verdictul vinovăţiei, deşi, cum s-a spus, el ar fi fost deja în drum spre oraşul nebunilor, atunci se poate presupune că sentimentele sale revoluţionare ar fi fost mai adânc întipărite pe placenta sufletului său şi că ele l-ar fi îndemnat către acte poate mai indiscrete decât cele prezentate undeva mai sus. Cert e însă un lucru, anume că, după ce preşedintele s-ar fi retras din sală şi organul poliţienesc ar fi apărut în preajma celor doi condamnaţi, doamna Jitsiana ar fi rostit, de astă dată cu voce tare, că:

206

Oraşul nebunilor

- într-adevăr, ce mai poveste lungă!

207

Dorin Mureşan

Dacă Lausdisk, în timp ce se îndrepta către clădirea în care avea să contrapuncteze atacurile doamnei Feza, ar fi privit cu atenţie către un loc anume din zona centrală a oraşului, ar fi zărit un personaj pe care l-ar fi putut considera cu uşurinţă drept unul dubios, şi asta deoarece ar fi fost vorba de un domn care ar fi privit către uriaşa statuie din care tocmai ar fi ieşit câteva cuvinte, gesticulând insidios, de parcă i-ar fi adus acesteia, printr-un limbaj comportamental amplu şi incisiv, câteva reproşuri dure despre care autorul n-ar putea spune mare lucru. Dacă Lausdisk s-ar fi apropiat de acest domn şi l-ar fi întrebat cine e şi ce anume vrea de la statuie, acesta din urmă i-ar fi răspuns că se numeşte Hamlit şi că a descoperit legea prin care a ajuns să fie cine ar fi fost, o lege pe care bătrânul de piatră din faţă ar fi renegat-o cu obstinaţie. Fără doar şi poate, Lausdisk n-ar fi înţeles nimic din spusele lui Hamlit şi ar fi făcut cale întoarsă, pornind cu mintea lucidă către clădirea în care urma să aibă loc procesul descris mai sus. Dacă autorul ar atinge, fie numai cu un deget… cu cel mic, bunăoară,… mintea domnului Hamlit, ar găsi o teorie ciudată pe care acest personaj dubios ar fi numit-o inerenţa relaţiei cauză-efect şi pe care, de cele câteva ore în care ar fi bătut drumurile în neştire, ar fi aplicat-o cu stricteţe. Într-adevăr, dacă autorul s-ar întoarce în timp, reactualizând clipa în care Hamlit şi-ar fi părăsit apartamentul, cu intenţia clară şi ascunsă de a bate drumurile fără nici un scop anume, ar fi observat că, de cum ar fi ieşit din uriaşa clădire,

208

Oraşul nebunilor

directorul institutului de menţinere a sensului ar fi ales un drum despre care n-ar fi putut spune nimic, ca şi cum alegerea i-ar fi fost impusă de întâmplare. Urmându-şi calea, Hamlit ar fi auzit, la prima intersecţie, cuvântul dreapta, şi, prin urmare, ar fi cotit la dreapta spunându-şi că, de vreme ce acel cuvânt exista, el ar fi trebuit actualizat, cel puţin pentru a i se dovedi existenţa. Nu se ştie cu exactitate câte minute ar fi mers în direcţia auto-impusă, dar e sigur că, încercând să evite o anume persoană care i-ar fi ieşit în faţă, Hamlit ar fi descins de pe trotuar şi ar fi trecut strada pustie, urcând în cele din urmă pe celălalt trotuar şi oprindu-se în faţa unei tarabe pe care s-ar fi aflat expuse câteva ziare. Sigur că acea oprire, în mintea lui Hamlit cel puţin, ar fi avut un scop subînţeles, drept pentru care, individul ar fi scos o bancnotă de o culoare necunoscută din buzunar şi ar fi întins-o vânzătorului, luând un cotidian oarecare de pe tarabă şi pornind mai departe. La o altă intersecţie ar fi observat doi bărbaţi aflaţi faţă în faţă, purtând probabil o discuţie amicală şi formal-oportunistă. Unul dintre aceştia, mai bondoc şi cu o faţă ce s-ar fi potrivit unui nume ca acela de Simacos, ar fi punctat cu degetul arătător către o direcţie oarecare. Spunându-şi că bărbatul respectiv nu ar fi arătat în acea direcţie fără un motiv anume, Hamlit ar fi cotit la stânga, sub impulsul firesc/nefiresc ce ar fi răbufnit din ceea ce ar fi considerat el a fi inerenţa relaţiei cauză-efect. Mergând mai departe, dubiosul personaj al autorului ar fi întâlnit o felină care pe vremea primatelor s-ar fi numit, din câte ar fi ştiut el, MÂŢA NEAGRĂ. Sigur că apariţia

209

Dorin Mureşan

acelui animal ar fi fost cât se poate de firească, dacă ea nu ar fi vorbit şi, mai mult, dacă nu ar fi vorbit unei persoane aflate lângă ea, pe care ar fi nominalizat-o cu ciudatul titlul de INTRIGAT. Curios, Hamlit s-ar fi apropiat de cei doi şi ar fi auzit următoarul dialog:

Mâţa neagră: Ce spui, intrigatule, de lumea asta?!… ei hai, nu da din cap că nu-ţi stă bine!

Intrigatul: Măi, mâţă, lasă că nici tu nu stai prea bine cu emblema… dar ce văd eu aici îmi depăşeşte imaginaţia.

Mâţa neagră: Păi ce vezi?Intrigatul: Păi cum ce văd? o lume atât de

flămândă de o omletă oarecare încât, dacă ar fi cu putinţă, ar da orice pentru un ou.

Mâţa neagră: Ce vezi tu e greşit, măi, intrigatule. Ce vezi tu e doar o aparenţă, aşa cum e şi emblema mea.

Intrigatul: Dar ce văd eu, mâţă?Mâţa neagră: Tu vezi multe şi ai impresia că

sunt multe, dar sunt puţine, iar omleta nu face parte dintre ele, omleta e altceva… e sensul… tu nu înţelegi?

Intrigatul: Din punctul tău de vedere omleta ar fi o stare de spirit, ai?

Mâţa neagră (oprindu-se şi privind către Hamlit): Chiar aşa… păi ce altceva ar putea fi?… nu vezi că toţi ăştia vorbesc despre sens şi sensul, aşa cum îl percep ei, pare a fi o stare de spirit, deşi tot îi dau una şi bună cu conceptul, de parcă primatele nu s-ar fi săturat de-atâta sucenie conceptuală… hm…uită-te la ăsta! ne priveşte şi îşi spune probabil că tocmai am ieşit din romanul lui Bulgakov şi-am început să ne târâm prin

210

Oraşul nebunilor

lume… e drept, ştiu că nu l-a citi, dar e o supoziţie… n-ar fi rău dacă ne-ar lua drept diavoli, entităţi diafane… sau, cum să le zic, epifanii ale unor spirite demonice… dar nu, el chiar crede ce vede şi îşi zice, probabil, că n-are nici un sens ce vede… şi-atunci cum să nu zici că sensul e o stare de spirit, ai?

Intrigatul: E mult mai complicat, măi, mâţă! Îţi aminteşti când te-am întrebat ce anume spun morţii?!? (mâţa ar fi dat din cap în sus şi în jos, în dreapta şi în stânga, confirmând amintirea şi, respectiv, infirmând utilitatea unei astfel de întrebări)… ei bine, se pare că acum ne târâm printre morţi… da, de când sunt în oraşul ăsta n-am întâlnit nici un om, doar nişte indivizi robotizaţi, umflaţi cu o teorie atât de jalnică încât îmi vine să plâng… e dureros, şi parcă destinul ăla la care m-am tot gândit şi pe care l-am tot sucit, crezând că oi afla în ce constă, destinul ăla, zic, e definit de morţii ăştia… ce-o fi vrând de la noi de se uită aşa?

Mâţa neagră: Păi nu ţi-am spus!… se întreabă ce sens avem… şi nu găseşte răspunsul… hmm… păi ar fi trebuit să plece de la răspuns fiindcă aşa, numai aşa, ar fi găsit întrebarea… păi de ce nu?… adică de ce n-ar fi întrebarea un posibil răspuns, aşa cum carul care se prăbuşeşte peste tine este o victimă, deşi, până la urmă, tu eşti cel care se alege cu o sechelă de pe urma acelei prăbuşiri, dar, totuşi…

Intrigatul: Păi da, şi găsind întrebarea ar găsi şi sensul… hahaha… pentru că, nu-i aşa, mâţă, sensul e întrebarea!!!

211

Dorin Mureşan

Mâţa neagră (adresându-se lui Hamlit): Domnule, care e sensul dumneavoastră?

Hamlit ar fi căscat ochii şi ar fi privit stângaci în spate, crezând că personajul animalier s-ar fi adresat unei alte persoane aflate undeva înapoia lui. Observând însă că nu e vorba de nimeni altcineva decât de el însuşi, individul ar fi zâmbit stânjenit, şi ar fi spus că:

- domnule… ăăă, doamnă MÂŢĂ, de unde să ştiu eu?… eu am găsit doar legea sensului!

Mâţa neagră: I-auzi!?! ăsta a găsit legea sensului… sunt pozitiv surprinsă… şi care e asta?, că sunt extrem de curioasă să aflu, ba mai mult, chiar şi intrigatul, de faţă aici, care a ajuns la concluzia că sensul nu e nimic de vreme ce nu se hrăneşte cu el, chiar şi intrigatul, zic, şi-ar da capul să afle o boabă despre sens.

Hamlit, privind către ciudatul personaj de lângă mâţă, un lungan subţire cu un clop pe cap care amintea nişte scene hilare din romanul lui Salasa, ar fi spus că:

- păi e simplu, legea e că din ceva se naşte altceva care naşte, la rândul lui, ceva din care se naşte altceva până când nu se mai naşte nimic… până când se ajunge la un soi de nihilism, cum spuneau primatele, în care nimic nu mai e ce a fost şi în care, de fapt, nici nimicul nu mai e.

Intrigatul: Stai omule că ne-ai îmbătat de cap… ce ai spus tu acum e ca un ghem de aţă… păi da… adică, după ce l-ai despleti, ai ajunge la două concluzii contradictorii şi, în acelaşi timp, adevărate în aceeaşi măsură, anume: 1. că firul de aţă e infinit de lung; 2. că ghemul nu există… aşa-i?

212

Oraşul nebunilor

Căscând ochii admirativ, Hamlit ar fi spus că:

- aşa-i!Mâţa neagră: E bună! altfel spus noi nu

suntem nicăieri… hm, iar tu, intrigatule, nu mai exişti… da, ca să nu mai vorbesc de mine… domnule, haideţi să lăsăm glumele la o parte… mi se pare o reală tâmpenie ce aţi spus dumneavoastră… însă, totuşi, sunt extrem de curioasă cum aţi ajuns la concluzia asta… că bănuiesc că nu a sărit ca un iepure dintr-un tufiş, deşi, ce-i drept, n-am văzut pe-aici nici un tufiş, nici măcar un fir de iarbă şi, în plus, tot aştept să mai dea ploaia peste noi, că m-am uscat de-atâta căldură… aşadar, domnul meu, cum aţi ajuns la concluzia asta neaoşă?

Dând din umeri a totală confuzie, Hamlit ar fi răspuns că:

- păi, aşa mi-a venit.Intrigatul: Ia mai lasă-mă, domnule, ăsta

numeşti tu argument? cum adică aşa ţi-a venit?… păi mă iei cu un nihilism prin care îmi spui că eu nu exist, iar apoi îţi argumentezi spusele cu ideea că aşa ţi-a venit… te-ai stricat la cap, omule… păi zi şi tu, eu chiar nu exist?

Zâmbind a înţelegere, Hamlit ar fi spus că: - nu am afirmat aşa ceva, domnule

INTRIGAT, nu, dumneavoastră existaţi, ideea e că ceva-ul din care se naşte altceva-ul şi care naşte la rândul lui ceva-ul nu există, că adică totul se mişcă circular şi până la urmă se pierde într-un punct care dispare de-atâta mişcare, dar dumneavoastră veţi continua să existaţi, chiar

213

Dorin Mureşan

dacă, din punct de vedere teoretic, nu mai sunteţi nimic, înţelegeţi?

Intrigatul: Nu pricep… adică am ajuns să mă învârt, precum câinele după propria coadă, simţind mâncărimea puricelui sensual, şi, prin mişcarea mea, am început să sap în pământ până când am dispărut… dar asta numai din punct de vedere teoretic… ce chestie, măi, mâţă… şi cum s-ar numi treaba asta?

Mâţa neagră: Păi tu nu pricepi? că sensul tău nu există, aşa s-ar numi, şi că îl cauţi ca un prost, ştiind că îl cauţi degeaba… întrebarea e de ce îl mai cauţi?

Hamlit ar fi intervenit imediat, cu oarecare frebilitate, spunând că:

- doamnă MÂŢĂ, păi tocmai asta e, noi nu mai căutăm sensul, noi l-am găsit, e un bun dat, şi, fiind aşa, noi nu ne mai batem capul cu el, noi doar săpăm în jurul lui pentru a ni-l păstra, iar săpăturile astea constituie demersul nostru teoretic, sunt ca nişte gropi adânci peste care nimeni nu poate trece, iar sapa cu care săpăm este legea pe care v-am enunţat-o şi pe care eu am numit-o inerenţa relaţiei cauză-efect.

Mâţa neagră: Observ că dispunem aici de mintea unui geniu… tu ce spui, intrigatule?

Intrigatul: Aşa o fi, dar eu tot nu pricep… dacă aveţi deja sensul, de ce nu îl definiţi ca să ştiţi la ce se referă el, ca să aveţi un punct de referinţă şi să vă fie mintea şi viaţa lucide?

Hamlit ar fi răspuns instantaneu că: - vedeţi, domnule INTRIGAT, dacă am defini

sensul, atunci el n-ar mai fi un secret pentru noi… am avea răspunsul şi am trăi degeaba, pentru că,

214

Oraşul nebunilor

la urma urmelor, noi trăim pentru el, dar nu prin el, din acest motiv membrii societăţii noastre nu au voie să răspundă la întrebarea cheie cu mesaje profunde, ci numai cu răspunsuri vagi, formale, pentru că, dacă cineva ar descoperi sensul, atunci acesta ar începe să existe în sine şi pentru sine şi n-ar mai avea nevoie de noi, pricepeţi?

Intrigatul: Grea problemă… şi fără soluţie… dar sensul există singur?… are adică viaţă, are o inimă, are ceva al lui care îl face să trăiască şi să aibă sau nu nevoie de noi?

Hamlit ar fi dat din cap negativ şi ar fi spus că:

- nu, domnule INTRIGAT, sensul suntem noi, noi îi dăm viaţă pentru că de la noi vine, numai că el trăieşte în acelaşi timp separat, fiindcă noi ne raportăm la el ca la ceva din afara noastră, ştiţi, e ca atunci când îţi cauţi o haină, care ştii că există, dar pe care ai uitat unde ai pus-o, şi, dacă a-i găsi-o, n-ar mai avea nici un sens să o cauţi, căci căutând haina, ea există prin tine, dar şi separat de tine, ea a fost confecţionată pentru tine şi îşi are sensul prin tine, dar găsind-o şi purtând-o, ea nu mai are nici un sens fiindcă a devenit deja o parte din tine.

Mâţa neagră: Zău că am nimerit într-un oraş de nebuni…

Auzind acele cuvinte, Hamlit ar fi privit suspicios către MÂŢA NEAGRĂ şi ar fi spus că:

- doamnă MÂŢĂ, nu aţi nimerit în oraşul nebunilor, nu, oraşul ăsta e în altă parte, dar nu vă invit să-l vizitaţi fiindcă nu veţi mai putea ieşi din el odată ce aţi intrat acolo, sunteţi într-un oraş normal, într-un oraş în care nimic nu e lipsit de

215

Dorin Mureşan

sens, deşi toţi şi toate caută încă acest sens… dar acesta este sensul nostru, la urma urmelor, de a ne căuta sensul.

Mâţa neagră (îndepărtându-se de Hamlit): Ferească Dumnezeu! imi dau seama ce o fi în oraşul ăla, dacă ăstuia i se spune oraş normal…auzi, intrigatule, hai să mergem să mâncăm ceva şi să mai uităm de tot compendiul ăsta teoretic pe care ni l-a vârât domnul în cap… la urma urmelor, mâncând, uiţi şi de sens şi de alte tâmpenii… şi în afară de a mânca, mai e ceva cu sens pe lumea asta?

Intrigatul: De somn ai uitat, măi, mâţă.Mâţa neagră: Că bine zici, intrigatule, că

bine zici.Privind către cele două personaje dubioase,

Hamlit ar fi observat că relaţia cauzală pe care o tot ridicase în slăvi ar fi fost detronată de dialogul pe care îl purtase şi, pentru a scăpa de nenorocita aceea de fixitatea suficientă sieşi care îl făcea efectiv să nu mai fie efectuos, ar fi strigat către cuplul hibrid că:

- domnii mei, spuneţi-mi ce să fac, unde să mă duc, m-am oprit şi nu mai ştiu încotro să o iau…

Mâţa neagră (privind înapoi şi fluturându-şi larg coada): Îţi arată nenea ăla bătrân care vorbeşte fără să-şi mişte buzele, că şi noi ne-am uitat la el şi am văzut că arată către ceva foarte interesant.

Personajul autorului ar fi fost extrem de mulţumit de sugestia pe care ar fi făcut-o MÂŢA NEAGRĂ, s-ar fi întors şi ar fi purces către statuia din centrul oraşului, hotârât să continue, cu orice

216

Oraşul nebunilor

sacrificii, procesul de aplicare a inerenţei cauzale pe un teren cât mai pragmatic cu putinţă. E deci cât se poate de sigur că Hamlit ar fi mers la nesfârşit, atent la detaliile care s-ar fi năzărit înaintea lui, demistificând timpul mort şi promovând aşa numitul sensualism aleatoriu, dacă, ajuns în faţa bătrânului, nu s-ar fi lovit de o problemă insurmontabilă, anume: STEAUA. Într-adevăr, bătrânul de piatră din faţa lui ar fi arătat cu obstinaţie către astrul acela pe care conducerea l-ar fi numit drept sensul nostru, punându-l pe Hamlit în situaţia de a fi descoperit ceea ce căuta şi de a-şi opri mersul pluridirecţionat, supraîncărcat de semnificaţii axiologice, căci la STEA nu ar fi avut acces şi, în plus, orice altă direcţie i-ar fi fost interzisă de vreme ce nu ar fi fost sugerată de nimeni şi de nimic. Prin urmare, dacă un trecător ar fi trecut prin faţa statuii din centrul oraşului, l-ar fi zărit pe Hamlit răstindu-se în gura mare la bătrân, cu reproşuri despre care e sigur că acel trecător n-ar fi putut spune nimic. Însă autorul ar putea semnala un fapt extrem de important, anume că Hamlit ar fi aplicat cu succes, prin acel dialog monologat cu statuia, teoria sa după care orice cauză are un efect ce e, în acelaşi timp, propria sa cauză. Cum ar fi spus Lausdisk:

- domnii mei, totul este ciclic şi asta-i tot ce interesează, adică, sensul şi-atât!

217

Dorin Mureşan

Dacă Lausdisk, după ce ar fi părăsit sala în care ar fi ţinut piept atacurilor contrasensuale venite din partea doamnei Feza, ar fi ieşit afară şi ar fi cotit pe o străduţă mai lăturalnică, l-ar fi întâlnit acolo pe autor, fumând liniştit o ţigară şi răsfoind, la lumina unui bec palid cocoţat pe un stâlp de beton ciuruit de vântul uscat şi de căldura înnăbuşitoare, răsfoind, deci, cel mai important cotidian al oraşului X, probabil acelaşi cotidian pe care Hamlit l-ar fi plătit în perindarea sa aleatorie în căutarea propriului sens, după o lege clasică enunţată mai sus. Sigur că, spre deosebire de acest personaj, al cărui nume amintea de o dramă pentru care, pe vremea primatelor, se vărsaseră râuri de cerneală, autorul ar fi citit cu nespus interes un articol sub care ar fi găsit semnătura unui anume Salasa. Dacă Lausdisk s-ar fi apropiat şi ar fi pornit o conversaţie oarecare cu autorul, acesta din urmă ar fi răspuns celui dintâi cu gesturi care ar fi sugerat un dezinteres bizar

218

Oraşul nebunilor

pentru un personaj atât de reuşit. Totuşi, se poate presupune că autorul ar fi intrat, progresiv, în discuţie cu Lausdisk şi că l-ar fi întrebat dacă a reuşit să găsească un subiect uman pentru sacrificiul pe care l-ar fi plănuit alături de amanta sa şi de preşedintele conducerii. Dar se mai poate presupune că autorul ar fi păstrat o anume distanţă faţă de detaliile care ar fi zăpăcit zilnic creierul lui Lausdisk, în gândirea acelui plan măreţ, şi l-ar fi întrebat, în schimb, dacă ştia ce se întâmplase cu Salasa, căci sigur se întâmplase ceva, de vreme ce marele prozator ar fi început să lipsească din viaţa urbei. Lausdisk ar fi dat din umeri şi ar fi răspuns că:

- nu ştiu, domnule autor, mi-e imposibil să-i urmăresc pe toţi cetăţenii oraşului, momentan am şi eu problemele mele, am schiţat planul de mântuire şi încerc să merg mai departe, căutând şi, sper, găsind subiectul dispus să se sacrifice în favoarea noii religii.

Autorul ar fi împachetat ziarul şi l-ar fi privit atent pe Lausdisk. Ar fi observat că ochii acestuia sugerau o încredere nelimitată în propriile forţe mentale, dar şi o naivitate pe măsură, ar mai fi găsit că era totuşi un individ destul de slab din punct de vedere fizic şi că, sub buza de jos, avea un coş de o mărime uluitoare. Dar ar fi trecut peste aceste detalii şi l-ar fi întrebat:

- în ce anume, Lausdisk, constă planul ăsta de mântuire?

Personajul ar fi zâmbit şi ar fi răspuns că: - domnule autor, e foarte complicat, deşi nu

am făcut decât să aplic ceea ce ştiam pe osatura pragmatică a realităţii.

219

Dorin Mureşan

Autorul ar fi căscat ochii şi ar fi spus: - osatura pragmatică a realităţii? nu pricep…

ce-i asta?!? Lausdisk ar fi zâmbit superior şi ar fi spus

că: - domnule autor, realitatea e în aşa fel

constituită încât ea poate fi deopotrivă gândită şi trăită, din păcate, momentan noi nu facem decât să o gândim, religia va fi cea prin care o vom trăi, ei bine, am purces la restructurarea realităţii, la abstragerea din ea a unui schelet practic pe care religia va trebui să se depună asemeni unor bucăţi de carne vie, cum s-ar spune, avem deocamdată creierul, dar ne mai trebuie inima, asta ne lipseşte, într-adevăr.

Autorul ar fi zâmbit la rândul lui, dar nu superior, şi ar fi spus:

- dragă Lausdisk, dă-mi voie să-ţi spun că îţi va fi greu să-i găseşti inima, fiindcă nu ştii unde să o cauţi.

Lausdisk ar fi răspuns că: - domnule autor, vă asigur că ştiu unde să o

caut, pentru că deja am găsit-o, dar pentru asta va trebui să citiţi planul de mântuire.

Autorul ar fi redeschis ziarul, spunând că: - bine, dragă, te cred, poate mi-l dai şi mie

cândva, să arunc o privire, sunt chiar curios cum l-ai structurat.

Lausdisk ar fi spus că: - domnule autor, nu e mare lucru, îl am la

mine, vă rog, luaţi-l, e o copie (i-ar fi întins autorului patru foi umplute cu un scris mărunt), mai sunt destule, oricum, el apare sub forma unui manifest ce va fi împărţit în curând cetăţenilor

220

Oraşul nebunilor

oraşului, alături de text veţi găsi şi invitaţia de a participa la conferinţa despre această religie, sunteţi invitat şi vă promit că nu o să vă pară rău.

Autorul ar fi împachetat ziarul, l-ar fi introdus în buzunarul sacoului, ar fi luat foile pe care i le-ar fi întins Lausdisk şi ar fi început să citească următorul text, sub aceeaşi lumină slabă a becului cocoţat pe un stâlp despre care se ştiu deja destule.

PLAN DE MÂNTUIRE A LUMII

Structurare mărinimoasă a unei religii noi despre care se vor putea spune multe.

Autori: nimeni alţii decât domnul Lausdisk şi doamna Jitsiana.

Argument

Stimaţi cetăţeni, în cele ce urmează, noi, autorii, am redactat o strălucitoare chemare la mântuire. Faptul că o veţi citi face ca inimile să ne palpite de bucurie şi de mulţumire. Chemarea a fost structurată de aşa manieră încât să înţelegeţi cât mai bine ce anume înseamnă o religie şi care este obiectivul ei. Sigur că, în marea lor parte, ideile au fost împrumutate din lumea primatelor, însă avertizăm că ele sunt mult schimbate şi adaptate la noua ordine mondială. Căci, dacă

221

Dorin Mureşan

pentru primate religia însemna ceva de ordinul unei trăiri fără un obiect propriu-zis, tangibil, în noua ordine acest obiect este uşor cogniscibil şi, prin urmare, religia lui poate dispune de dânsul în forma pe care o vrea. Textul de mai jos este doar o schiţă, necuprinzând nici pe departe totalitatea principiilor unei religii, ca să nu mai vorbim de detaliile pe care le postulează aceste principii. Avem însă încrederea că ele, atâtea câte sunt, adică puţine, deşi esenţiale, vor fi răzbătute de înţelegerea dumneavoastră şi tratate de o manieră similară. Cu acestea, noi, autorii, vă mulţumim şi vă urăm tot sensul din lume.

1.Despre individuaţie.

Orice individ este în sine şi pentru alţii. Individul în sine este numai pentru sine. Individul pentru sine prin alţii este alteritate, este dezindividuaţie. Individul în sine are două particularităţi ce corespund celor două particularităţi ale realităţii: de a fi în sine şi de a fi pentru celălalt. Atunci când individul e în sine se numeşte că este o individuaţie şi corespunde acelei părţi a realităţii care există în sine, adică obiectului care o face să fie aşa: sensul. E important de reţinut că sensul există în sine şi că poate fi abstras din realitate ca atare, cu o valoare intrinsecă, adică în sine şi pentru sine. Atunci când sensul este perceput sub această formă, el există separat de toţi şi de toate şi poate fi considerat ca fiind o entitate autonomă sau, cum spuneau primatele, o fiinţă. La fel, când individul este individuaţie, el este de fapt propriul său

222

Oraşul nebunilor

obiect de gândire şi trăire, este, adică, propria sa fiinţă. Individul ca individuaţie este dotat cu trei calităţi bine înrădăcinate într-însul: gândire, conştiinţă, autonomie. Gândirea este o calitate de implicare a individuaţiei în obiectul realităţii. Obiectul realităţii face ca această gândire să se scurgă în conştiinţă. Conştiinţa, la rândul ei, lucrează sub două aspecte: în sine şi în afara sa. Când lucrează în sine, apare conştiinţa de sine. Când lucrează în afara sa, apare conştiinţa de celălalt, adică ceea ce individul cunoaşte ca fiind etic. Prin cele două activităţi ale conştiinţei, individul este în sine şi în lume. Când este în sine, se cheamă că propria sa conştiinţă îl face să existe ca atare, în virtutea obiectului care îl face aşa şi care este considerat în sine. Dacă, în schimb, conştiinţa este pentru celălalt, obiectul este perceput ca fiind pentru celălalt, iar individuaţia îl modelează ca atare, deşi îi atribuie calităţile individuaţiei. Într-adevăr, obiectul este perceput ca fiind atât pentru sine cât şi pentru celălalt, dar întotdeauna numai în sine. Din acest motiv, individul, având conştiinţa celuilalt, se specifică de fapt pe sine şi trăieşte prin celălalt dar numai în sine, căci obiectul îl face să trăiască aşa. Astfel, individul ajunge la autonomie, la manifestarea conştiinţei de sine pentru celălalt. Prin urmare, obiectul realităţii, văzut în sine ca fiind pentru sine şi pentru celălalt, este implicat în toate formele de manifestare ale celor trei calităţi ale individuaţiei: gândire, conştiinţă, autonomie.

2.Despre dezindividuaţie.

223

Dorin Mureşan

Dacă individuaţia se referă la caracterul de în sine sau la cel de pentru celălalt şi în sine, dezindividuaţia se referă la caracterul de pentru sine, se referă deci la manifestarea conştiinţei pentru celălalt. Se trece, deci, de la identitate la alteritate, iar acest fapt face ca individul să se răstălmăcească pe sine prin celălalt. Aici intervin trei factori: de lumină, de umbră, de întuneric. Atunci când conştiinţa pentru celălalt este bine consolidată, individul ca individuaţie face apel la celălalt prin dialectică pentru a se înţelege pe sine. Fiind bine consolidată, conştiinţa îl prezintă pe celălalt ca fiind o parte din obiectul realităţii, fiind deci la rândul lui o individuaţie. Ca urmare, individul care se va privi prin factorul lumină în celălalt se va vedea nu doar pe sine, dar va vedea şi obiectul realităţii care există în sine. Acesta este planul etic al noii religii. Când însă intervine factorul umbră, se cheamă că individul ca individuaţie îl vede pe celălalt tot ca o individuaţie, dar ca o individuaţie identică cu a sa, altfel spus, ca pe propria sa individuaţie. Cealaltă individuaţie devine deci umbra sa, fapt destul de problematic întrucât celălalt nu poate fi o umbră de vreme ce la rândul lui este o individuaţie. Totuşi, actele individului ca individuaţie în raport cu celălalt luat tot ca individuaţie se supun unor norme morale apropiate celor ale eticii religiei, căci, după o vorbă primatoantă, care spunea că ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face, orice îi vei fi făcut celeilalte individuaţii îţi vei fi făcut şi ţie, deşi nu e cert că îţi vei făcut cu-adevărat. Sau, ca să exemplificăm prin logica primatoantă, dacă a şi b fac c, nu înseamnă că c este a sau că c este b. În

224

Oraşul nebunilor

tot cazul, însă, etica aceasta este bună în măsura în care individuaţia activă nu atacă în vreun fel anume individuaţia pasivă. Când însă o atinge, fie pozitiv, fie negativ, atunci se cheamă că intervine factorul întuneric, cel care aşterne o noapte a ignoranţei între cele două individuaţii. Altfel spus, individul ca individuaţie se consideră superior unui alt individ, tot ca individuaţie, caz în care primul individ are o atitudine neetică, uitând că obiectul în sine al realităţii este sorginte atât a propriei individuaţii cât şi a celeilalte individuaţii. În cazul acesta, avem de a face nu cu un pentru celălalt, ci cu un pentru sine prin celălalt, deci cu o dezindividuaţie. S-ar putea reproşa însuşi obiectului realităţii această dezindividuaţie, întrucât acesta există în sine şi pentru sine. Atragem însă atenţia că pentru sinele obiectului nu îşi trage seva din în sinele cuiva din afara lui, ci din propriul său în sine. Mai mult chiar, în această rotire ciclică, de la sine către sine, obiectul conferă tuturor calitatea de în sine, deci individuaţia sa.

3. Starea de simplu.

Starea de simplu este postulată de individuaţie, de în sinele individului ca individuaţie precum şi de în sinele obiectului. Aşa cum se ştie, starea de simplu este prezentă numai la nivelul gândirii. Ea trebuie comunicată şi celorlalte calităţi ale individului: conştiinţa şi autonomia. Atunci când individul există ca individuaţie, el este de fapt o parte din obiectul realităţii, din în sinele acestei realităţi. În felul acesta, el surprinde

225

Dorin Mureşan

realitatea şi o gândeşte. Este neîndoielnic faptul că orice individ a avut la un moment dat impresia omniscenţei. Această impresie a urmat de fiecare dată unei complexităţi, unei suprasuficienţe conceptuale nedigerabile şi, din acest motiv, a fost de scurtă durată. În sinele trebuie perceput ca fiind consistent şi ca fiind simplu. Numai aşa această impresie poate rămâne în gândire ca fapt dat şi real. Prin urmare, starea de simplu este unul şi acelaşi lucru cu impresia omniscenţei. Întrucât singurul obiect al realităţii care trebuie perceput şi înţeles este sensul, starea de simplu e astăzi accesibilă oricărei gândiri. Ea nu mai poate fi confundată cu o stare de frustrare, cum era pe vremea primatelor, ci cu o realitate, cu însăşi realitatea. Într-adevăr, prin individuaţie, omul este în sine. La rândul lui, obiectul realităţii este în sine. Dar obiectul acesta este totodată şi în sinele individului ca individuaţie. Ca urmare, în sinele individului este identic cu în sinele obiectului. Rezultă că el este cu-adevărat accesbil. Comunicarea stării de simplu celorlalte calităţi ale individului poate avea loc prin pentru sinele obiectului. Acesta, aşa cum am spus deja, este în sine şi pentru sine. Individul poate gândi obiectul nu doar ca în sine ci şi ca pentru sine. În ultimul caz, individul poate duce demersul său până la pentru celălalt. Atunci când îl pune pe celălalt în ecuaţia gândirii sale despre pentru sinele obiectului, îi afirmă de fapt celuilalt atât individuaţia cât şi starea de simplitate. Afirmându-i starea de simplitate, individul îşi afirmă implicit propria sa stare de simplitate. În felul acesta conştiinţa devine conştientă de starea de simplu şi o acceptă ca

226

Oraşul nebunilor

atare. Acelaşi demers are loc şi pentru autonomie, căci starea de simplu este la fiecare în parte altfel, este autonomă şi specifică. Cerem în mod explicit a nu se confunda starea de simplu cu simplitatea, cu modestia. Starea de simplu este o stare complexă, ce se manifestă la fiecare individ altfel. Ea poate fi accesată şi prin muncă intelectuală asiduă, aşa cum fac mulţi dintre membrii societăţii noastre. Căci gândind, ei îşi hrănesc starea de simplu, menţinând-o în gândire. Literatura pură, pe care soţii Lausdisk au definit-o ca fiind literatura pur epică, adică acele texte care nu reţin atenţia prin fertilitate hermeneutică, duce la uciderea din faşă a stării de simplu. Ea provoacă în cititor iluzia unei trăiri în afara realităţii şi deci în afara obiectului ei. Prin urmare, ea se cere eliminată. La fel, ideea de divertisment duce la pierderea stării de simplu şi la perceperea unor iluzii care induc starea de complex. Pe vremea primatelor exista muzica, ea ducea la o pierdere a conştiinţei şi la o detronare a gândirii în favoarea ritmului brutal. Prin urmare, acesta e motivul pentru care tot ce ţine de divertisment a fost eliminat, pentru că dorim menţinerea conştiinţei individului în strânsă legătură cu starea de simplu şi, deci, cu realitatea. Trebuie reţinut că starea de simplu, pătrunzând în conştiinţa individului ca individuaţie şi devenind acolo autonomă, provoacă între individuaţii o stare de simplu din care curge un respect între individuaţii şi totodată, prin care este accesat factorul lumină în perceperea lor reciprocă. Având conştiinţa stării de simplu, orice individ este conştient de obiectul realităţii ca şi de celelalte individuaţii, de unde o anume simpatie pentru

227

Dorin Mureşan

celălalt, dar cu păstrarea înmărmurită a în sinelui, fără pentru sine.

3. Starea de simplu şi noua religie a sensului.

Starea de simplu este unicul principiu al religiei, al noii religii. Prin gândirea obiectului realităţii, prin conştientizarea lui şi prinderea lui cu un specific anume, individul trăieşte realitatea, şi o trăieşte în termeni religioşi. Religia este cea care se instalează între subiectul şi obiectul realităţii, este cea care face posibilă această legătură, în fapt, este această legătură. Atunci când se instalează simpatia între individuaţii, individul trăieşte de fapt un sentiment religios, căci celălalt devine pentru sine atât subiectul cât şi obiectul realităţii. Procesul este mult mai complex. În mod obişnuit, orice individ din noua ordine mondială percepe individuaţia proprie în legătură cu individuaţia obiectului realităţii. În termeni religioşi, această legătură este aprofundată, fiind nu doar gândită ci şi trăită prin gândire. Altfel spus, orice individ, conştient fiind de sine, conştientizează obiectul realităţii, şi se conştientizează astfel mai amplu şi mai adânc pe sine. La fel se întâmplă şi cu celălalt, cu alteritatea sa. Trebuie însă subliniat că în conştientizarea obiectului, starea de simplu este alternată cu starea de fascinaţie, de sentimentul numinos, cum spuneau primatele, căci obiectul realităţii oferă atât impresia de omniscenţă cât şi pe aceea de inaccesibilitate. Dar inaccesibilitatea ca obstacol în trăirea totală a obiectului, nu ca piedică în calea

228

Oraşul nebunilor

gândirii lui. Căci obiectul poate fi gândit, dar nu poate fi trăit în totalitate. El este conştientizat, dar nu devine o parte a conştiinţei celui care îl conştientizează. De aici ideea de religie a sensului, a implicării fascinatorii a individului ca individuaţie în legătura cu obiectul în sine al realităţii şi, deci, cu realitatea ca esenţă. Căci dacă realitatea şi obiectul ei oferă individului individuaţie, invers nu e posibil, şi perspectiva individului asupra obiectului care îi conferă individuaţie este întotdeauna limitată şi limitativă. Religia are rolul de a face posibilă trecerea peste graniţa limitei, fiind în acelaşi timp conştientă că nu poate realiza această trecere decât temporar. De unde un sentiment de comuniune reverenţioasă cu realitatea. Altfel spus, individul trăieşte o stare de simplu învelită în hârtia stării de complex ce purcede din pentru sinele realităţii, iar această stare de complex postulează în continuare starea de simplu, căci orice complexitate inaccesibilă duce la conştientizarea şi la acceptarea ei ca atare, prin starea de simplu. Mărturisim că dacă obiectul realităţii nu ar exista pentru sine, atunci el nu ar putea fi obiectul unei religii pentru sine, căci fiind pentru sine, el produce starea de fascinaţie şi complexitatea, şi, în aceeaşi măsură, produce adevărul concret, adogmatic. Căci dacă spunem că obiectul există, spunem un adevăr vizibil tocmai din faptul că acest obiect este pentru sine şi, prin asta, că el există cu o autonomie pe care o transmite, parţial, individului ca individuaţie. Dacă obiectul nu ar exista pentru sine ci numai în sine, atunci individuaţia sa ar fi percepută prin factorul

229

Dorin Mureşan

lumină, cu detaşare, adică fără nici un fel de nevoie de implicare. Or, acesta este un adevăr pe care nimeni nu îl poate pune la îndoială de vreme ce obiectul este perceput cum ştim că e perceput şi nu altfel. Aşadar, religia sensului pleacă de la starea de simplu, se dezvoltă prin starea de complex, prin găsirea adevărurilor aferente şi ajunge la starea de simplu ca urmare a găsirii adevărurilor, a gândirii şi conştientizării lor prin şi în specificul fiecăruia.

4. Mântuirea. Se ştie, fără îndoială, că ceea ce considerau

primatele a fi religie avea ca obiectiv momentul escatologic. Acesta era de două feluri, negativ şi pozitiv. Primatele vorbeau despre fericire şi nefericire. Aceşti termeni antinomici au ieşit din vocabularul noii ordini mondiale. Ei nu mai există pentru simplul fapt că sunt incompetenţi în descrierea relaţiei pe care o are individul cu obiectul realităţii şi cu celelalte individuaţii. Fericirea şi nefericirea nu există în sine. Ele sunt proiecţii ale în sinelui individului pe în sinele însuşi al acestuia. Or, aceste proiecţii sunt imposibile, sunt iluzorii. Un individ nu poate fi de două ori acelaşi, nu se poate umple cu în sine, nu poate deveni obiectul realităţii. Prin urmare, religia sensului nu poate considera cei doi termeni drept reali, adevăraţi şi, în consecinţă, obiectivul ei este cu totul altul. El se poate reduce la sensul însuşi. Se va putea spune că un individ ca individuaţie şi-a atins scopul atunci când este PLIN DE SENS. Plinătatea aceasta poate fi posibilă fiindcă sensul

230

Oraşul nebunilor

este oricând şi oriunde accesibil. La ea se poate ajunge numai prin gândire, urmată de conştientizarea în sinelui şi de perceperea lui specifică. Cu alte cuvinte, un individ este plin de sens atunci când, ştiind că este un în sine, gândeşte acest în sine în strânsă legătură cu în sinele sensului (sensul şi-atât), îşi conştientizează în sinele în aceeaşi manieră şi înţelege că acest în sine este numai al lui şi că fiecare are un alt în sine. Altfel spus, e vorba de a fi EL-ÎNSUŞI. Într-adevăr, orice individ este chemat de sens pentru a fi el însuşi. În acelaşi timp, acel individ trebuie să fie conştient că este un el-însuşi prin sensul pe care îl are. Imaginaţi-vă un foc uriaş ale cărui flăcări suntem. Focul acesta are nenumărate flăcări ce provin din el. Folosind o imagine statică a focului, vom înţelege că fiecare flacără luată în parte este diferită de celelalte deşi toate la un loc au aceeaşi sursă, scânteia. Focul este sensul. Scopul lui este să ardă. El nu îşi încetează arderea până ce obiectul combustiei sale nu s-a sfârşit. Focul este modelul sensului. Sensul nu va mai exista în momentul în care nici noi, oamenii, nu vom mai exista. Pentru că noi îi menţinem arderea. Dar o menţinem fiecare în felul său, fiind una din flăcările lui, diferită de celelalte. Dacă nu ar fi aşa, atunci focul nu ar mai fi foc, ci, eventual, apă. Căci în apă ne-am dizolva cu totul, în apă am fi toţi la fel. Chemarea la mântuire înseamnă aceasta: de a fi fiecare un el-însuşi sau o ea-însăşi. Însă, totodată, de a fi conştienţi că numai sensul poate provoca acest specific. Să căutăm deci sensul şi să fim una din flăcările lui. Şi cu cât flăcările vor fi mai viguroase, cu atât sensul va fi

231

Dorin Mureşan

mai puternic, mai arzător, mai amplu, mai consistent.

5. Steaua ca icoană a sensului.

Pe vremea primatelor stelele erau vizibile doar noaptea. În noua ordine mondială, oamenii au privilegiul de a admira o stea ce e vizibilă tot timpul. Pe vremea primatelor, legătura cu obiectul realităţii avea loc prin intermediul icoanelor. În noua ordine, legătura cu acest obiect are loc prin stea. Aceasta este vizibilă de oriunde. Ea stă mereu aprinsă pentru a oferi şansa tuturor oamenilor de a intra în legătură directă cu sensul. Ea este mereu ea-însăşi, este aşadar nu doar o icoană a sensului, ci şi un model de urmat al acestuia. Steaua a apărut dintr-o dată după revoluţie. Nu i se cunoaşte sorgintea. Însă scopul îi este cunoscut. La fel, nici sensului nu i se cunoaşte sorgintea, însă se ştie că el există şi că e unul diferit în toţi şi toate. Steaua ne va ajuta să păşim către mântuire, să fim noi-înşine, să fim deci plini de sens. Priviţi-o şi admiraţi-o. Ea ne oferă căldură, şi căldura aceasta e precum căldura focului ce se numeşte sens. Să fim toţi o stea, atât pentru în sinele nostru cât şi pentru în sinele celuilalt.

6. Despre prefigurarea cuvântului DANŪ.

Rostirea este importantă pentru religie. Orice cuvânt este de fapt plin de sens dacă este

232

Oraşul nebunilor

rostit cu solemnitate şi dacă are un înţeles ce curge către sens. Cuvântul este cel care face posibilă legătura dintre două sau mai multe individuaţii şi dintre acestea şi obiectul realităţii. Cuvântul a fost inventat de sens. Este deci un produs sensual. Când rostim domn ne referim la o individuaţie asemănătoare individuaţiei noastre, conştientizând în sinele acesteia ca fiind un rezultat al în sinelui sensual. Orice cuvânt rostit este o poartă deschisă către o altă individuaţie precum şi către sensul acesteia. Am căutat un cuvânt care să spună totul în modul cel mai laconic cu putinţă şi am găsit că acest cuvânt trebuie să fie DANŪ. Mărturisim că el deocamdată doar se prefigurează, că el nu are încă un statut autonom şi că este strâns legat de viaţa unei individuaţii. Într-adevăr, individul se situează, ca fapt de a fi, în interiorul acestui cuvânt. Viaţa sa e plină de afirmaţii şi negaţii. Când afirmaţia stă lângă negaţie, se cheamă că individul face un compromis sau că se află într-o dilemă. Dar aceşti doi termeni sunt mult inferiori condiţiei sensuale. Compromisul înseamnă alegerea unei căi de mijloc, iar dilema duce în cele din urmă la alegerea unei căi extreme. Or, sensul nu lasă loc nici de compromis, nici de extreme. El este atât afirmaţie cât şi negaţie, el este ambele la un loc. În dinamica sensuală, atât afirmaţia cât şi negaţia îşi păstreză condiţiile neatinse. Mai mult, sensul este legătura între ele, este curgerea continuă de la una la alta, de la afirmaţie la negaţie şi invers. Sensul este, deci, mişcarea ciclică pe care Da şi Nu le provoacă într-o relaţie de profundă reciprocitate. Individul, devenit un el-

233

Dorin Mureşan

însuşi, este afirmaţie şi negaţie, se comprimă în cele două alegeri, dând două răspunsuri deodată şi alegând astfel totalitatea condiţiei realităţii. Dar, aşa cum am spus, cuvântul acesta e doar prefigurat. El există doar formal. Viitorul îi va conferi viaţă. Să credem în acest viitor, al cuvântului DANŪ, să credem deci în noi, ca fiinţe ale totalităţii, ale afirmaţiei şi negaţiei totdeodată.

Pentru a înţelege cum stau lucrurile în ceea ce priveşte cele relatate mai sus, autorii acestui scurt plan de mântuire vă invită la conferinţa despre naşterea religiei sensului ce va avea loc în data de (…), imediat după ora principală, în sala de conferinţe din sediul clădirii universitare. În final, vă dorim tot sensul din lume!!!

Domnul Lausdisk şi doamna Jitsiana.

234

Oraşul nebunilor

E neîndoios faptul că, după ce ar fi terminat de citit măreţul plan de mântuire a lumii, autorul ar fi avut instinctiv dorinţa de a-i mai face o lectură pe îndelete, cu creionul în mână, punctând inadvertenţele pe care cei doi autori le-ar fi făcut fără să ştie. Dar e tot atât de sigur că, sub acel bec palid rândurile mărunte de pe pagină ar fi început să joace sub privirea autorului, provocându-i dureri tăioase la rădăcina globilor oculari şi făcându-l să renunţe la cea de-a doua lectură, cel puţin pe moment. Că ajuns acasă, deşi nu se poate spune cu siguranţă unde ar fi locuit, ar fi recitit manifestul, luându-şi notiţe şi încercând cu eforturi uriaşe să-i înţeleagă ascunsul mesaj, asta cititorul nu are de unde să ştie. Poate doar dacă îi va fi spus autorul.

235

Dorin Mureşan

Dacă autorul, în loc de a fi purces pe un drum despre care cititorul n-ar putea spune mare lucru, cu intenţia vădită de a ajunge în propria locuinţă şi de a relua documentele pe care i le-ar fi înmânat Lausdisk, ar fi ales un alt drum care ar fi dus către localul Sensul Sensului, deja bine-cunoscut de către cititor, atunci cu siguranţă l-ar fi întâlnit acolo pe Salasa, înfruptându-se din horemul său obişnuit şi privind undeva înainte, fie către pereţii de sticlă prin care se întrevedeau siluetele trecătorilor, fie către nicăieri, într-o învăluire a propriilor gânduri. Evident că, sub impulsul curiozităţii, autorul ar fi luat loc la masa marelui prozator şi, după ce l-ar fi privit atent, observându-i părul alb, subţire, rar şi fin ca mătasea, palmele crestate de bătrâneţe, fruntea lucioasă şi uriaşă, ochii înguşti şi afundaţi în craniul impunător, l-ar fi întrebat, mai în glumă mai în serios, de ce acceptase cu atâta uşurinţă statutul de editorialist în cadrul celui mai important cotidian al oraşului X. Salasa nu i-ar fi răspuns nimic, eventual l-ar fi privit cu atenţie, neobservând vreun detaliu deosebit asupra căruia să se oprească. În schimb, se poate presupune că marele prozator-poet-filosof-inginer-şi-inventator ar fi alunecat într-un nou monolog care ar fi început şi continuat aşa:

- domnul meu, lumea asta nu mai e ce-a fost, păi da, am început să mă privesc zilnic în oglindă şi faţa mea nu mai e aceeaşi, din faţa mea purced gânduri care se aruncă pe oglindă şi care vin înapoi şi mi se izbesc de frunte, dar parcă nu

236

Oraşul nebunilor

mai sunt eu acolo, de multă vreme încerc să pricep ce anume se întâmplă cu mine, am ajuns să nu mă mai suport, poate e de vină lumea primatelor pentru care am început să simt o anume nostalgie, nu-i vorbă, nu-mi doresc să reintru în ea, dar imaginea ei e alta, căci, cum bine ştiţi, atunci eram alţii, iar acum nu suntem deloc mai mult sau mai puţin, suntem aceeaşi, dar văzuţi dintr-un alt unghi, hm, deci suntem alţii şi asta mi se pare, cum Doamne iartă-mă să zic!?, paradoxal, fiindcă nu poţi să fii mereu identic cu tine, deşi noi asta credem, noi spre asta tindem, da, domnul meu, este paradoxal şi se pare că ne-am situat în acest cuvânt şi nu mai putem ieşi din el, ştiţi, astăzi am întâlnit două personaje ciudate, o mâţă neagră şi un tip lunguieţ care îi vorbea, mi-am închis şi deschis ochii fiindcă nu mi se părea că cele două personaje ar fi făcut parte din realitate, dar degeaba, cei doi erau acolo, în faţa mea, râdeau de mine, mă arătau cu degetul şi mă luau peste picior, iar eu nu puteam face nimic, îi priveam tâmp şi îmi tot spuneam că visez, dar nu, domnul meu, nu visam, ba mai mult, m-am apropiat de ei şi i-am întrebat ce fac acolo, mi-a răspuns mâţa neagră, cică mergeau să mănânce ceva, hm, nu mi-o puteam imagina şezând la o masă şi folosind instrumentele gastronomice, probabil că mânca direct din farfurie, fără a se folosi de labe, iar lunguieţul m-a întrebat care e sensul meu, şi, desigur, i-am răspuns că sensul meu e sensul şi-atât, dar au început să râdă, mâţa neagră lovea cu labele de caldarâm, iar bărbatul se ţinea de burtă, şi ar fi râs mult şi bine dacă nu aş fi intervenit eu, găsind că râsul lor e cam ridicol

237

Dorin Mureşan

şi cam inadecvat celor spuse de mine, dar lunguieţul mi-a spus că răspunsul meu era inadecvat, că cică eu nu am nici un pic de sens, da, domnul meu, aşa mi-a spus, zicea că sensul nu poate fi sens şi-atât fiindcă ăla nu e sens, e o chestie, cum naiba i-a zis?, recesivă, fiindcă în întoarcerea la sine, în definiţia aceea a sensului, prin care sensul e tot sens, la nesfârşit, sensul nu mai există, dispare, este, deci, latent, prin urmare, spunea tipul, eu nu am nici un sens fiindcă de fapt eu am doar o emblemă, o etichetă care nu mă ajută cu nimic, şi să ştiţi, domnul meu, că avea dreptate fiindcă, dacă stau bine şi mă gândesc, asta e până la urmă, o simplă etichetă, vedeţi, astăzi nu mai trăim nimic, nu mai avem nimic, mă tot uit la ce făceau primatele şi îmi spun că până şi plictiseala la ei era plină de sens, tocmai fiindcă nu conta dacă are sau nu sens, într-adevăr, până la urmă la asta se reduce totul, un obiect este şi-atât, şi când este doar, ce importanţă mai are dacă este pentru ceva?, pentru că, de vreme ce este, el este pentru ceva, dar asta e prea puţin important pentru noi şi, de fapt, e prea puţin important chiar şi pentru obiectul respectiv, vedeţi, acum vreo zece ani porneam cu preconcepţia asta, că fiecare lucru este pentru ceva şi că în relaţia asta cauzală noi avem rolul decisiv, noi dăm naştere lucrului pentru a fi folosit cu un scop anume, la fel, gândeam atunci, se întâmplă cu oamenii, privindu-i, noi vedem propria noastră imagine, noi suntem în ceilalţi, dar suntem acolo alteraţi, imaginea noastră e afectată de ceilalţi, în concluzie ziceam că sensul este imagine, fiindcă trăim prin ceilalţi şi ne supunem

238

Oraşul nebunilor

necondiţionat imaginii celuilalt, dar se pare că nu asta e important, pentru că imaginea celuilalt, după cum spunea şi lunguieţul acela, nu are nici o valoare pentru noi, imaginea celuilalt e doar imaginea lui, în nici un caz a noastră, va să zică celălalt este doar pentru sine, şi-atunci, mă întreb, ce rost mai are sensul dacă fiecare îl are în el însuşi încă de la naştere şi este al lui, personal şi, într-un fel, ermetic, închis, neîmpărtăşibil, de ce trebuie el impus printr-un amplu proces social similar celui al societăţii noastre?, hm, asta am început să nu o mai pricep, mi se pare că frizăm absurdul, domnul meu, da, mi se pare că ar trebui să ne apropiem niţel de lumea primatelor, acum câteva zile m-a contactat prin fir domnul Lausdisk, îmi cerea o mână de ajutor pentru găsirea unui subiect de sacrificiu, l-am întrebat care era obiectivul acelui sacrificiu şi mi-a răspuns că era vorba despre noua religie a sensului, cică ar fi redactat nu ştiu ce plan de mântuire a lumii şi că ar fi descoperit un cuvânt care deschidea noi dimensiuni ale lui homo religiosus, cum spuneau primatele, sigur că mi s-a părut o tâmpenie, ce să caute religia în societatea asta?, doar ea, societatea, impune deja un traseu sensual clar, bine determinat, la ce bun încă unul?, pentru că, nu-i aşa, domnul meu, asta ar complica şi mai mult simplitatea deja tălmăcită de noi sub forma ciclicităţii, vedeţi unde e paradoxul?, ar complica-o, ei, până la urmă l-am întrebat pe domnul Lausdisk cum anume îl puteam ajuta şi mi-a răspuns că de fapt nu era vorba atât de găsirea, cum Doamne iartă-mă să zic!, efectivă a subiectului, ci de a-i realiza un portret psihologic

239

Dorin Mureşan

pentru a-l îndruma pe nişte căi concrete, pe de altă parte îmi mai cerea să mă gândesc la una sau mai multe forme pe care ar trebui să le ia acel sacrificiu, sigur că m-am arătat surprins de idee, spunându-i că nu pricep la ce exact anume se referă, mi-a zis că acel subiect va trebui să fie ucis, va trebui să aibă parte de o moarte violentă, fapt care m-a lăsat, trebuie să recunosc, fără cuvinte, căci nu mi-am imaginat că amărâtul ăsta putea să împingă lucrurile atât de departe, ştiţi, am avut un vis în care ţineam o armă în mână şi în care o persoană îmi cerea să trag în ea, pur şi simplu n-am reuşit să o fac, nu sunt un ucigaş, nu sunt capabil să iau viaţa unui om, sunt mult prea conştient de valoarea ei, or, stimabilul Lausdisk, în cererea pe care mi-a adresat-o, a dovedit că e lipsit de acest soi de conştiinţă, el mi-a mai spus că, pentru a valoriza cuvântul ăla, nu-mi amintesc care, are nevoie de acest sacrificiu, dar cum poţi să dai valoare unui simplu cuvânt luând o viaţă?, cum?, e imposibil, în fine, trecând peste asta, crudul Lausdisk mi-a vorbit pe un ton sever, atrăgându-mi atenţia că îmi cerea colaborarea la recomandarea unor ordine de sus şi, prin urmare, colaborarea mea era un imperativ, nu lăsa loc deci unei atitudini de retragere, de laşitate, sau, cum a spus chiar el, de detaşare, ce să fac, domnul meu?, a trebuit să mă supun, şi i-am dat modelul, i l-am oferit, da, de ce vă miraţi?, i-am recomandat să aplice subiectul uman pe un obiect din lemn, hehe, chiar asta i-am zis, şi nu-mi pare rău că am făcut-o, dacă vă amintitţi, domnul meu, primatele aveau şi ele o religie, aveau creştinismul, şi el se datora crucii, dar vedeţi

240

Oraşul nebunilor

dumneavoastră, noi avem deja o cruce, nu ne mai trebuie una, ei da, sigur că e cruce, e steaua, domnule meu, privită într-o geometrie tridimensională ea este o cruce, aşa că, a crucifica astăzi un individ nu mai spune nimic, nu mai are nici o semnificaţie, e chiar inutil, cine naiba să se mai uite la unul crucificat pe o stea când steaua străluceşte în aşa hal că totul a început să curgă, dumneavoastră v-am vorbit de polonic?, când?, nu-mi amintesc să o fi făcut, sunteţi un tip nou, nu v-am văzut niciodată prin împrejurimi, în fine, pe unde rămăsesem?, ah, da, aşadar aplicarea unui subiect uman pe un obiect de lemn care să nu reprezinte o cruce, va să zică, domnul meu, ce e oare mai interesant, o cruce sau un semn de întrebare?, ce spuneţi?, într-adevăr, aţi zis bine, semnul de întrebare e mult mai interesant, mai semnificativ, şi, în plus, e şi mai estetic, căci să nu uităm că lumea noastră are puternice criterii estetice, prin urmare, i-am recomandat bolundului de Lausdisk să-şi, cum Doamne iartă-mă să zic?!?, să-şi semndeîntrebarifice subiectul, de ce naiba vă hliziţi în halul ăsta?, am spus ceva rău?, mai bine aţi bea şi dumneavoastră un horem, alo, domnul chelner, vă rog, un horem pentru domnul, vă place alcoolul?, bănuiam eu, în ceea ce mă priveşte, îl ador, cum?, de când n-am mai scris?, dracu ştie, zilnic compun editoriale, scriu despre zmei… păi da, cum adică cum adică?, nu ştiţi ce-s ăia zmei?, nişte ciudăţenii, nişte animale, un fel de maimultdecâtprimate, văd că fumaţi!, de unde aveţi ţigări?, nimeni nu fumează în lumea normală, a, dumneavoastră sunteţi privilegiat, sunteţi de sus?, aha, şi eu sunt privilegiat, pe

241

Dorin Mureşan

unde rămăsesem?, aaa, deci semnul de întrebare, da, domnul meu, de când mă ştiu am avut numai întrebări, dacă ar fi să luăm la purecat doctrina creştină am înţelege următoarele: 1. Că tot ce există trebuie iubit; 2. Că trebuie iubit fiindcă Dumnezeu ne iubeşte; 3. Că iubind, iubim pe Dumnezeu; 4. Că iubind pe Dumnezeu, ne iubim pe noi înşine; 5. Că iubindu-ne pe noi înşine, iubim pe celălalt; 6. Că iubind pe celălalt, iubim pe Dumnezeu; 7. Că iubind pe Dumnezeu, iubim pur şi simplu; 8. Că iubind pur şi simplu, simţim că Dumnezeu ne iubeşte; 9. Că simţind că Dumnezeu ne iubeşte, iubim tot ce există. 10. Că iubirea provine de la cel crucificat, sunt zece, da! eee, asta-i logica, domnul meu, n-avem ce face, bun, eu de când mă ştiu, n-am iubit pe nimeni, nici tot ce există, nici pe Dumnezeu, nici pe celălalt, nici pe mine însumi, nimic, gol, pustiu, nul, solitudinal, da, ăsta am fost, însă am avut şi eu o constantă de-a lungul vieţii mele, anume, semnul de întrebare, atâta l-am îndrăgit că zici că mi-e soţie, iar vă hliziţi, prin urmare, ca să fiu şi eu în ton cu mine însumi, ca să mă iubesc, i-am spus lui Lausdisk că ar trebui să-şi semndeîntrebarifice subiectul, păi da, cine ştie?!, poate aşa voi ajunge la un răspuns, cum?, ce editoriale scriu?, cine le mai bagă în seamă?, eu nu, ţin să precizez că scriu după ureche, deşi faptele sunt fapte, ştiţi că deunăzi, în locul institutului de apărare a sensului s-a înfiinţat o ditamai groapă?, păi da, şi e un tip, cum naiba îl cheamă?, Giungia, parcă, cică ar fi auzit nu ştiu ce muzică acolo, şi a coborât să vadă ce e, ei, dar ăştia l-au pregătit bine, i-au instalat la cap un aparat radiofonic, şi comunică cu el, mai aflu şi eu

242

Oraşul nebunilor

câte ceva, tipul cântă în timp ce coboară, zice că nu i se vede fundul, cum adică fundul cui?, fundul gropii!, da la ce v-aţi gândit, ete, sunteţi cam obraznic, vă stă gândul la prostii, da, domle, o groapă fără fund, aşa ceva nu s-a mai pomenit, şi cică ar fi descoperit pe-acolo corpul mutilat al unei femei, păi de unde să ştiu eu despre cine e vorba?!, o femeie, acolo, chiar acolo, ce-a mai zis!?, păi multe, cică deocamdată nu a dat de nimic, groapa e goală, nu există lavă, nu există nimic, a dat în schimb de un aer foarte dens care uneori îl ameţeşte, dar subzistă prin muzică, ştiţi că noi nu mai accpetăm aşa ceva, nu, deloc, dar tipul cântă, şi conducerea îi dă voie, tocmai pentru că, aşa cum a zis el, asta îi menţine încrederea în sine, îl face să meargă mai departe, să se adâncească în buricul pământului, eh, e un buric, e o gaură, bate vântul, pământul suflă pe-acolo, ba cică din cauza aerului respectiv, notele muzicale sunt mai stranii, mai fluide, şi că este pur şi simplu îmbătat de ele, ce cântă?, nimeni nu ştie, pe puţini îi mai interesează, ştiţi că de curând ne-au contactat lunaticii, au observat şi ei gaura, da, e într-adevăr ciudat, ziceau că pământul nu mai arată acum ca o sferă, nu, hahaha, s-a dilatat din cauza găurii, e cam oval, ba ne-au avertizat că e posibil ca bucata delimitată de gaură să se desprindă din cauza forţei provocate de mişcarea centrifugă, hm, nu ştim deocamdată ce anume se află pe bucata respectivă, trebuie cercetat, să vedem ce pierdem sau ce nu pierdem, vorba vine, cert e că tot pierdem ceva, nu ştim care vor fi consecinţele acestei pierderi, aceeaşi lunatici ne-au avertizat că desprinderea bucăţii respective ar

243

Dorin Mureşan

putea avea consecinţe dezastruoase asupra mişcării de rotire a pământului în jurul soarelui, dar, ştiţi, steaua va rămâne cu noi, ea este sensul… păi da, totul se va duce la fund, dar steaua va rămâne…

În anul acela nimic nu se schimbase. Dacă un trecător şi-ar fi făcut apariţia în oraşul X, el l-ar fi comparat cu oricare alt oraş întâlnit în calea sa. Ar fi văzut că, în continuare, blocurile erau uriaşe, găzduind într-însele tot o mie de locuitori. Ar mai fi văzut că aceleaşi blocuri erau tapetate cu geamuri aburite, ca şi cum steaua de deasupra ar fi împroşcat cu fierbinţeală pe ele, provocând un condes peren, rezultat al contrastului extrem dintre căldura sensuală şi răceala interioară a imobilelor. Trecătorul şi-ar fi spus că detaliul acela era interesant, dar că, în acelaşi timp, nu postula nimic util. El s-ar fi plimbat pe străzi şi ar fi abordat cu totală indiferenţă agitaţia semenilor săi. Dacă ar fi oprit un alt trecător şi l-ar fi întrebat de ce era atât de grăbit să facă ceva despre care nu s-ar putea spune mare lucru, ar fi primit răspunsul că:

- steaua, domnule, steaua ne distruge pământul, nu ştiaţi?, o bucată uriaşă de pământ s-a prăbuşit în neant şi asta numai din pricina

244

Oraşul nebunilor

căldurii care emană din stea, ne pierdem deci sensul, domnule, şi ne grăbim să-l regăsim.

Este neîndoielnic faptul că reacţia vizitatorului, cel care ar fi observat la intrarea în oraş că, într-adevăr, în anul acela nimic nu se schimbase, ar fi fost una de totală indiferenţă. El ar fi dat din umeri şi ar fi mers mai departe, privind detaşat fuga semenilor săi după sens. Aproape fără să fie conştient de ceea ce face, s-ar fi aşezat pe o bancă, undeva în centrul oraşului, lângă o statuie care reprezenta un bătrân ce puncta cu arătătorul o stea şi ar fi deschis cel mai important cotidian al oraşului X pe care, până atunci, fără ca cititorul să observe, l-ar fi purtat în mână. Ar fi citit pe prima pagină un editorial semnat de un domn numit Salasa care ar fi sunat cam aşa:

Stimaţi cetăţeni, totul este şi rămâne sens, lumea e în continuă mişcare, sensul o schimbă, dându-i valoare, ca oameni ai totalităţii nu putem ignora aceste schimbări, ele trebuiesc interpretate întotdeauna în favoarea sensului, să intrepretăm deci, cu câteva zile în urmă o bucată de pământ s-a prăbuşit în gol, nu se ştie exact pe unde e, lunaticii spun că nu se vede nimic prin preajma Pământului, dar că prin Pământ se poate momentan observa, fiindcă este găurit şi a devenit cam oval, stimaţi cetăţeni, este într-adevăr o situaţie dificilă peste care trebuie să trecem, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că numai steaua poate fi vinovată, dar noi, intelectualii, nu suntem de aceeaşi părere, credem că vinovaţii suntem chiar noi, cei care ne-

245

Dorin Mureşan

am întors împotriva sensului iar acum suntem pedepsiţi pentru asta, căci da, fără sens ne dezintegrăm, nu putem fi oameni ai totalităţii, de aceea această schimbare trebuie să fie identificată de noi cu un semn substanţial ce trebuie interpretat atât în favoarea sensului, cât şi în favoarea noastră, ne vom reformula atitudinea, ne vom reformula viziunea, actualmente decrepită, ne vom reformula pe noi înşine, pentru a fi în comuniune cu sensul, atât în sine, cât şi în celălalt, nu putem continua aşa fiindcă vom rămâne fără pământ, vom pluti în aer şi ne vom învârti, fără nici un sens, în jurul propriei noastre persoane, inutilă fără un celălalt, stimaţi cetăţeni… .

Vizitatorul ar fi închis ziarul şi ar fi aruncat o privire în direcţia lacului din faţă pe care pluteau câteva bărci rotunde. Ar fi observat o femeie care i-ar fi făcut cu mâna, zâmbindu-i condescendent. Ar fi făcut şi el un gest similar, dar fără a întoarce zâmbetul, căci interesul femeii faţă de persoana lui ar fi fost cu-adevărat fără nici un sens. Într-un târziu, s-ar fi ridicat de pe bancă şi s-ar fi îndreptat către periferia oraşului, luându-se, inconştient, după trecătorii care alergau într-acolo. Aproape fără să ştie nici cum nici când s-ar fi trezit în faţa unei mulţimi cum rar i-ar fi fost dat să vadă. Pătruns de curiozitate ar fi întrebat un individ lung şi slab pentru ce se adunase atâta lume acolo. Acesta din urmă ar fi zâmbit şi ar fi privit în jos, către un animal negru, straniu, ce semăna leit cu o mâţă. La rândul ei, mâţa neagră ar fi zâmbit după care ar fi strigat:

246

Oraşul nebunilor

- Doamne iartă-mă, pământul se dezintegrează şi dumneavoastră nu ştiţi atâta lucru?

Vizitatorul ar fi dat din umeri şi ar fi spus că: - Doamnă mâţă, adevărul e că

dezintegrarea asta mă priveşte foarte puţin, dar aş fi curios să văd gaura.

Lunganul ar fi intervenit, spunând că: - ei, da, în sfârşit un om cu scaun la cap,

pentru că, nu-i aşa, mâţă!?, semnificativă nu e dezintegrarea, ci gaura făcută, aici mă pun de acord cu domnul, totul pentru gaură!

Mâţa ar fi dat din coadă şi ar fi spus că: - e fals, măi, intrigatule, gaura nu e

esenţială, e doar un detaliu minor, de aia se poate intra în ea, esenţială e dezintegrarea, rămânerea fără sens, nu pricepi?, asta-i, oamenii nu-l mai găsesc, eh, nu se ştie dacă l-au găsit vreodată, tot timpul îl caută în alt loc, dar, cum zic, gaura e importantă numai fiindcă ea ar putea produce dezintegrarea.

Lunganul ar fi ţâţâit a nemulţumire şi ar fi spus că:

- nu, mâţă, dezintegrarea e lipsită de sens, ce rost are de vreme ce, atunci când îşi începe cursul, nu mai rămâne nimic din noi, cum ziceam, prin gaură omul se poate împlini, îşi poate împlini sensul, ea încă poate fi motiv de explicaţii inutile, de discursuri morale pline de miez, de teorii strălucitoare, măreţe, sensuale, ei da, cu ea se poate purcede spre un adevărat demers hermeneutic.

Vizitatorul ar fi privit către lungan cu ochii cât cepele, neînţelegând nimic din cuvintele

247

Dorin Mureşan

acestuia. E clar că senzaţia de frustrare pe care ar fi resimţit-o l-ar fi făcut să se retragă, spunându-şi probabil că cele două personaje n-ar fi făcut parte din realitate, ci ar fi fost două fantasme produse de oboseala acumulată de-a lungul drumului orbitor pe care îl făcuse cu trenul. Totuşi, curiozitatea sa pentru gaură nu ar fi fost anihilată de cele două bizare prezenţe şi, prin urmare, ar fi pătruns în mulţimea răsfirată de oameni, ajungând în cele din urmă pe marginea unui hău a cărui gură era pur şi simplu uriaşă, căci, încercând să întrevadă (măcar) marginea opusă, n-ar fi zărit decât un negru dens, din care ar fi răzbătut spasmodic câteva sunete gingaşe ce aduceau a romanţă primatoantă. Ar fi privit deci în jos, fără să vadă nimic. O a doua senzaţie de frustrare l-ar fi făcut să imite gestul anterior, adică să se retragă perplex, pornind înapoi către centrul oraşului X. Dacă, după mulţi ani de la acea întâmplare, un istoric ar fi scris câte ceva despre ceea ce i s-ar fi întâmplat vizitatorului, respectivul istoric nu ar fi trebuit să ignore pentru nimic în lume faptul că, după ce nou-venitul ar fi trecut pe lângă cele două personaje ciudate cu care ar fi stat de vorbă câteva minute mai înainte, ar fi auzit un sunet metalic venind de undeva din partea sa stângă. Fără să ştie ce face, îndemnat doar de impulsul curiozităţii, individul ar fi cotit la stânga, ocolind mulţimea, ar fi înaintat douăzeci de metri şi ar fi găsit într-un tomberon gol un cerc ciudat în interiorul căruia s-ar fi zbătut o siluetă crucificată. Este sigur că istoricul şi-ar fi oprit condeiul, lăsându-şi barba să se odihnească în căuşul palmei şi s-ar fi gândit la reacţia vizitatorului în

248

Oraşul nebunilor

faţa obiectului aceluia ciudat. Căci, fără doar şi poate, acea reacţie nu ar fi fost una normală, dată fiind stranietatea obiectului şi mai ales faptul că silueta din interiorul cercului aceluia aurit ar fi plutit înlăuntrul lui, sfidând firescul, sfidând, de fapt, forţa G a Pământului. Ei bine, se pare că, dacă istoricul, luminat de o idee nouă sau poate de o simplă amintire, ar fi purces la scrierea evenimentelor ulterioare, atunci ar fi intrat pe un tărâm nou, greu integrabil celor relatate mai sus şi care ar fi început aşa: dacă ar fi, nu s-ar povesti, dar dacă…, în timp ce, de undeva din interiorul mulţimii, două glasuri ar fi strigat unul la celălalt cu vădită febrilitate fie că:

- gaura e mai importantă decât dezintegrarea,

fie că: - dezintegrarea e mai importantă decât

gaura.

EPILOG

Dacă autorul ar fi avut capacitatea de a fi în mai multe locuri deodată, e sigur că nu ar fi stat în de-acum arhicunoscutul local numit Sensul sensului, alături de renumitul prozator Salasa, ascultând cu neodihnită fascinaţie cuvintele ce ar fi ieşit din gura neîncăpătoare a acestuia din

249

Dorin Mureşan

urmă, ci s-ar fi teleportat în mai multe spaţii bine circumscrise, nu fără a opri mai întâi clipa (indiferent care ar fi fost aceea), folosindu-se, bine-nţeles, de capacitatea sa omnipotentă. În acea mişcare abuzivă, autorul ar fi putut reitera şi reaborda întreaga structură a textului pe care se presupune că l-ar fi scris. Într-adevăr, ieşind din sfera spaţială şi temporală a contingentului şi situându-se la nivelul la care se află subsemnatul, autorul ar fi putut privi în jos către o anumită clădire, către un anumit etaj, către un anumit apartament, către o anumită încăpere, vizualizând o scenă deconcertantă pentru simplul fapt că din ea ar fi făcut parte domnişoara Hormola, cea pe care autorul ar fi uitat-o într-un colţ de memorie. Surpriza sa, comprimată într-un stupid gest de necredinţă prin căscarea largă a ochilor şi prin zâmbetul uşor ironic care i s-ar fi cuibărit pe faţă, s-ar fi datorat nu doar prezenţei unui personaj pe care, după cum se vede, l-ar fi ignorat de-a lungul procesului său creator (sic!), dovedindu-şi astfel statutul de începător, ci mai ales s-ar fi datorat imaginii pe care ar fi avut-o în faţă şi care, în universul său limitat, de om printre oameni, i-ar fi fost cu totul inaccesibilă. Căci da, autorul ar fi văzut cum domnişoara Hormola stătea pe un pat uriaş pe care ar fi încăput mai mult de zece persoane, cu partea moale situată în dreptul feţei, cu spatele încovoiat şi palmele încleştate în jurul gambelor, cu dosul ascuţit îndreptat către tavan, gustând din propriul său adânc sensual, în timp ce două persoane, bărbat şi femeie, prezentându-se cu o nuditate convingătoare, legate parcă organic una de cealaltă, s-ar fi sărutat cu sete într-un soi

250

Oraşul nebunilor

de polaritate antinomică cu tabloul domnişoarei amintite. Ei bine, această scenă ar fi fost privită de autor cu multă detaşare şi neconvingere, deşi ea ar fi existat în aceeaşi măsură în care autorul însuşi ar fi existat. Pe de altă parte, aceeaşi capacitate omniscientă l-ar fi putut aşeza pe autor în faţa unei alte imagini, mai interesante şi poate mai plastice. Astfel, dacă ar fi privit către o altă clădire (importă prea puţin care), către un alt apartament şi o altă încăpere, l-ar fi putut zări pe Salasa aşezat pe un scaun, cu ochii închişi, cu sprâncenele ridicate, cu buzele crispate, mângâindu-şi cu o tenacitate de maratonist sexul ridicat, într-un efort uriaş de a arunca din sine resturile non-sensuale. Şi probabil că le-ar fi aruncat în timp ce ar fi căscat gura şi ar fi râgâit metalic, scăpând printre buze un fir de salivă amestecat cu atât de dorita băutură horem. Aceeaşi capacitate de a vedea totul ar fi putut fi folosită de autor pentru a reobserva întregul grup de personaje cărora le-ar fi dat viaţă. Se pare însă că autorul ar fi găsit această atitudine drept inadvertentă constituţiei sale psihice, extrem de timide şi de circumspecte, drept pentru care ar fi întors capul către cel care se considera Dumnezeu şi ar fi ţâţâit a totală nemulţumire, spunând că:

- este inadmisibil să ipostaziem personajele în situaţii care nu ajută în economia cărţii, faptul că domnişoara Hormola se află într-o poziţie care nu o favorizează nu spune nimic nimănui, la urma urmelor, mulţi se pot afla în această poziţie, fără a fi alţii în viaţa de zi cu zi, prin urmare, nu văd rostul aşezării pe hârtie a acestor imagini, ele sunt, eventual, un fapt divers peste care se poate

251

Dorin Mureşan

trece cu uşurinţă, iar eu, ca autor, aş vrea să o fac, aş vrea să le ignor, ştiu, sunt personajele mele, dar faptul că le surprind astfel, aşa cum am spus, nu mă ajută cu nimic, sunt imagini la care cititorul poate participa prin intermediul unor mijloace tehnologice adecvate, ca atare, mă dezic de ele, cel puţin acum, când nu mai au nici un rost.

Cel care se considera Dumnezeu şi care locuia pe o planetă încă necunoscută pământenilor ar fi dat din cap a dezacord şi ar fi spus că:

- domnule autor, într-un fel aveţi dreptate, dar ca autor nu puteţi nega realitatea pe care o aveţi în faţă, ea există, e concretă, tocmai aţi văzut-o, aşadar ea trebuie întreţinută în modul acesta, al prelevării din gama uriaşă şi multicoloră de mişcări universale a gesturilor ce aparţin numai personajelor dumneavoastră, am spus, nu puteţi nega realitatea, iar din realitate fac parte şi personajele dumneavoastră, şi ele există nu doar într-o ipostază rece, supusă convenţionalismelor, nu, ele există ca entităţi faptice individuale, autonome, nu aşa cum le doriţi dumneavoastră, ci mai ales aşa cum vor ele însele.

Autorul şi-ar fi dus mâna la ceafă şi ar fi scărpinat-o cu putere spunând că:

- dumneavoastră afirmaţi acum că ele, personajele, trebuie să existe independent în raport cu autorul care le-a dat naştere?

- Da, domnule autor, asta am vrut să spun.Autorul şi-ar fi împreunat mâinile şi ar fi

concluzionat că:

252

Oraşul nebunilor

- în cazul acesta, dumneavoastră mă consideraţi un autor naturalist, ei bine, nu sunt aşa, nici măcar nu-mi doresc să fiu aşa, de altfel, ţin să vă spun că naturalismul nici nu a existat vreodată.

- Nu pricep, ar fi spus cel care se considera Dumnezeu şi care avea puterea de a mişca ugaspaţiul.

- Ei, ştiu că pricepeţi, nu a existat nici un naturalism, personajele sunt întotdeauna ceva din personalitatea autorului, nu pot fi niciodată autonome, nu pot exista separat de cel care le-a dat naştere, aşa cum nici omul nu poate exista separat de Dumnezeu, da, gândiţi-vă că dacă autorul moare, personajele mor şi ele, odată cu el, nimeni nu va reuşi să le înţeleagă cu adevărat de vreme ce singurul care ar fi putut-o face a dispărut fără urmă, aşa cum numai Dumnezeu ştie în realitate ce e în capul fiecăruia, la fel e şi aici, nu pot vorbi de autonomia personajelor atâta timp cât eu exist şi le coordonez mişcările, prin urmare, degeaba mi-aţi aşezat în faţă nişte imagini care îmi vorbesc despre aşa numita independenţă a lor faţă de mine, aşa cum am susţinut şi mai înainte acest soi de independenţă nu mă interesează, este ceva implicit, natural şi nu aduce nimic nou.

- Domnule autor, ar fi sărit cel care se considera Dumnezeu şi care putea schimba mişcarea pământului, vă rog, nu-mi vorbiţi de noutate, nu se mai caută aşa ceva, oamenii s-au săturat de nou, de inedit, de inovator, tocmai pentru că acest nou nu le aduce nimic nou, ci doar un vechi mai proaspăt, e ca şi cum, în loc de a

253

Dorin Mureşan

mânca o bucată de carne cumpărată din magazin, ai consuma o bucată din animalul pe care tocmai l-ai sacrificat, prin urmare, nu e vorba câtuşi de puţin de nou, ci de o perspectivă empatică, de a te situa tu însuţi într-un cadru livresc şi de a acţiona în conformitate cu buchetul de date pe care ţi le oferă situaţia…

- Autorul! vreţi să spuneţi, nu situaţia, ci autorul, de aceea perspectiva empatică este limitată, este constrânsă la datele furnizate de autor, situaţia nefiind la rândul ei autonomă în raport cu autorul.

- Domnule autor, ar fi revenit cel care se considera Dumnezeu şi care infuzase minţile pământenilor cu autocunoaştere, se pare că nu înţelegeţi ce spun, îi tot daţi înainte cu această inerentă dependenţă a vieţii livreşti de un autor, eu nu sunt atât de sigur că e aşa, şi am să v-o demonstrez, în cele ce urmează veţi fi personajul meu, numai că am să vă las pe dumneavoastră să aveţi primul cuvânt, şi veţi fi pus în situaţii pe care nici măcar nu vi le-aţi imaginat vreodată, între dumneavoastră şi situaţia care vă va fi dată, nu va exista nici o legătură interioară, structurală, doar una exterioară, constând în atitudinea pe care o veţi lua sub impactul ei… prin urmare, veţi fi personajul meu, ah, nu, nu încercaţi să mă convingeţi că veţi refuza, puterea mea este nelimitată, cel puţin pe acest tărâm, aşadar, mergeţi, coborâţi acolo, printre cei pe care i-aţi fi putut crea, coborâţi să vedeţi cum aţi putea fi, cum aţi putea reacţiona, ce anume aţi putea gândi, unde anume v-aţi putea situa, pe o scară valorică oarecare, iubiţi sau urâţi, fiţi decent sau

254

Oraşul nebunilor

pervers, manifestaţi-vă, şi nu uitaţi că aceasta e prima treaptă a unui paradis în care, fără să ştiţi, sunteţi propriul dumneavoastră Dumnezeu.

255