Dişa Marinela

OPERA

LUI ION CREANGĂ ÎN

LITERATURA PENTRU COPII

Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2011

ISBN 978-606-577-307-3

2

Referent ştiinţific, lect.univ.Bălaşa Ariana

3

CUPRINS I. Viaţa şi opera lui Ion Creangă. Prezentare generală ........................................ 4 II. Clasificarea basmelor şi poveştilor lui Ion Creangă ..................................... 11 III. Amintiri din copilărie ................................................................................. 21 IV. Posteritatea lui Creangă.............................................................................. 27 V. Concluzii. Universalitatea lui Creangă....................................................... 35 VI. Metode şi tehnici de predare a textelor lui Creangă în ciclul primar . 42 Bibliografie critică ........................................................................................... 63 Referinţe critice (selecţie) ................................................................................ 64

4

I. VIAŢA ŞI OPERA LUI ION CREANGĂ PREZENTARE GENERALĂ

După propria-i mărturisire, într-un început de biografie, Ion Ştefănescu,

mai târziu numit Ion Creangă, s-ar fi născut la 1martie 1837, in satul Humuleşti (judeţul Neamţ), la vreo sută de kilometri de Iaşi. În albumul societăţii Junimea este trecută aceeaşi dată de naştere.

Însă, fiindcă n-au fost la îndemână acte sigure, ştirile despre starea civilă a oamenilor mai vechi sunt totdeauna încurcate şi fiecare document nou ce se găseşte strică ceea ce părea limpede. S-a găsit mitrica după care Creangă s-ar fi născut la 10 iunie 1839. Fiu al lui „Ştefan al lui Petrea Ciubotariul” şi al „Smarandei, născută David Creangă, din satul Pipirig” era cel mai mare între cei opt copii.

Pe linie paternă, familia lui Creangă nu prea ne e cunoscută; Ion nu vorbeşte de bunicul şi nici de bunica sa, pe care cu siguranţă, îi pierduse de timpuriu. Cât despre tatăl său, acesta era agricultor şi făcea totodată negoţ cu straie ţărăneşti, lucrate de Smaranda; avea doi fraţi, Vasile şi Andrei, unul mai în vârstă ca el, celălalt mai tânăr.

În schimb, Creangă ne-a lăsat informaţii despre familia mamei; în „Amintiri” bunicul după mamă, David Creangă, primar la Pipirig, declară, în perioada când Ion avea vreo doisprezece ani, că a venit din Transilvania „acum şasezeci de ani trecuţi” (deci către 1789), cu tatăl şi cei trei fraţi ai săi(Petrea, Vasile şi Nică), pentru a se aşeza la Pipirig; din căsătoria sa cu o oarecare Nastasia, originară tot din Transilvania, se născură şase copii, patru băieţi şi două fete, dintre care una, Smaranda, a fost mama povestitorului nostru.

Fiu de ţărani înstăriţi, Ion a avut o copilărie dintre cele mai fericite, care se scurgea „fără leac de supărare”. În primii lui ani crescu în libertate în casa părintească, şi nu intră cu adevărat în viaţă decât în jurul anului 1847, când preotul satului, Ion Humulescu, „om vrednic şi cu bunătate”, puse să se construiască, cu contribuţia enoriaşilor săi, o şcoală „chiar la poarta bisericii”, copilul făcu parte din cei vreo patruzeci de şcolari, băieţi şi fete, pe care preotul, însoţit de dascălul său, îi recrută mergând din casă în casă; nu şi-a început învăţătura de timpuriu, căci avea pe atunci „aproape unsprezece ani”.

Creangă este încă din copilărie leneş şi totuşi doritor de a învăţa carte, stăruitor încet, în tihnă. Tată-său îl crede „o tigoare de băiet”, şi Creangă însuşi mărturiseşte că, pus să facă vreo treabă, o cam rărea de pe-acasă. Părintele Ioan caută să-l îmblânzească pe băiat cu făgăduieli de a-i da mai târziu pe Smărăndiţa, de a-l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul, mulţumit, se întoarce în clasă.

Lecţiile erau ţinute de tânărul dascăl „Vasile a Ilioaiei”. Datorită îndrumării pricepute a preotului, ca şi bunei metode de predare a dascălului, „treaba mergea strună”, Ion învăţă mai întâi alfabetul chirilic, apoi trecu la „trătaji” şi mai târziu la ceaslov. Din nenorocire, după câteva luni, vara, Vasile fu luat cu forţa la

5

armată, spre marea disperare a elevilor săi, care-l iubeau mult, iar şcoala rămasă fără învăţător fu închisă.

Cursurile reîncepură în anul următor: dar noul dascăl, Iordache, „fârnâitul de la strana mare”, era foarte bătrân şi cam beţiv, şi uneori îşi maltrata şcolarii; Ion, dezgustat, prinse a merge foarte neregulat la şcoală.

În acest timp se ivi holera din vara anului 1848, care, în Humuleşti, făcu mari ravagii; în timpul epidemiei, copilul fu trimis la ţară şi dat în grija ciobanilor tatălui său; cu toate aceste măsuri, el ar fi avut o criză de holeră, de altfel nu prea gravă.

În timpul câşlegilor Crăciunului, bunicul, David Creangă, veni la Humuleşti să-şi facă provizii. Cu prilejul scurtei lui şederi, aduse mari laude învăţăturii şi propuse să ia cu el pe nepot la Pipirig, pentru a-l trimite cu fiul său cel mai mic, Dumitru, la şcoala lui Alecu Balş, la Broşteni. Curând după aceea, băieţii au fost daţi la gazdă, cu cheltuiala bunicului, la o femeie sărmană, numită Irinuca, care locuia într-o cocioabă veche pe o coastă de deal, pe malul stâng al Bistriţei.

Cei doi şcolari aveau ca dascăl pe Nicolai Nanu, care îi puse să înveţe, spune Creangă, „după puterea lor”.

Însă către mijlocul postului mare, Ion şi tânărul său unchi se molipsiră de râie de la caprele Irinucăi, şi învăţătorul nu mai vru să-i primească la şcoală. În ajunul Paştelui, Ion ajunse la părinţi.

Toată vara şi toamna, Ionică se bucură de o justă vacanţă, de altfel nu cu totul inactivă, fiindcă părinţii aveau nevoie de el. În iarnă însă Smaranda izbuti a îndupleca pe Ştefan al ei să dea pe băiat la psaltul de la biserica Adormirea din Târgu-Neamţ, pentru a deprinde cântările bisericeşti. Însă, de îndată ce se făcu vreme frumoasă, rămâne acasă.

Despre anii 1850 şi 1851 nu avem nici o informaţie. La 12 octombrie 1952 se pune la Târgu- Neamţ piatra fundamentală a celei

dintâi şcoli publice din judeţ. Dar şcoala, începută cu cheltuiala mânăstirii, nu s-a deschis atunci, fiindcă n-avea local. Ion, care pe atunci avea cincisprezece sau şaisprezece ani, era cel mai în vârstă din clasă.

Între timp, mai mulţi şcolari, prieteni ai lui Ion, printre care vărul său Mogorogea, părăsiră Târgu-Neamţ, în cursul anului, pentru a merge la şcoala de catiheţi din Fălticeni; tânărul Creangă, lipsit de cei mai buni colegi şi profitând de faptul că într-o zi fu bătut de către popa Duhu, obţinu după multă insistenţă pe lângă mama sa, încuviinţarea să fie trimis, şi el la „fabrica de popi”.

În toamna anului 1854, Creangă intră la şcoala din Fălticeni, unde fu acceptat în schimbul a „două merţe de orz şi două de ovăz”; locuia împreună cu mai mulţi colegi din Humuleşti la un cismar.

Din nefericire, catihetul era un cartofor incorigibil; consacra patimi lui o mare parte din nopţi şi „rar venea pe la şcoală”; de aceea şi şcolarii făceau la fel, timpul şi-l petreceau aproape în totul în hore şi cântece; uneori toată noaptea la gazdă, în sunetul fluierului, alteori făcând chef la vreun han sau pe câmp.

6

Învaţă totuşi ceva din muzica vocală religioasă (psaltichie), catihismul cel mare, Istoria Vechiului Testament, a lui Filaret Scribal, şi Gramatica lui N. Măcărescu.

Către Paşti, Mitropolia hotărăşte desfiinţarea catiheţilor, care, se vede, nu dădeau multe roade, şi trecerea şcolarilor mai tineri la Socola. La seminar nu puteau merge decât în toamnă, şi deci ciraci catiheţilor se răzletiră pe la casele lor. Mulţi nu se mai duseră mai departe.

Vara trecu, dar în toamnă apriga Smaranda hotărî plecarea lui Ion la Socola. Orice împotrivire fu de prisos, şi Ştefan însuşi, tatăl, de obicei potrivnic învăţăturii, se arată duplecat, cu toate că avea de întâmpinat mari cheltuieli. Se gândea de bună seamă că, de vreme ce a risipit atâţia bani, se cade să aibă dobânda lor şi să aştepte de la Ionică, ajuns popă, îngrijirea fraţilor şi surorilor mai mici.

Ştefănescu (în acelaşi timp schimbându-şi numele în Creangă) intră în toamna anului 1855 la seminarul de la Socola, care avea un eminent director în persoana arhimandritului Filaret Scriban; rămase acolo până la 10 septembrie (sau până la 12 decembrie) 1858.

Anii aceştia din viaţa povestitorului ne sunt foarte puţini cunoscuţi, Creangă nelăsând nici o informaţie despre acea perioadă.

Se pare că şederea la seminar modifică destul de profund caracterul lui Ion; în internat, obişnuita-i veselie neînfrânată dispăru, în parte; de-acum încolo, elev foarte sârguincios; „era serios, tăcut, totdeauna dornic să revadă Humuleştii”. Sârguinţa la învăţătură a viitorului preot este atestată de certificatul eliberat la sfârşitul celor trei ani de studii; la toate materiile e notat „bun” sau „excelent”, iar purtarea, care la Târgul Neamţ lăsa de dorit, a devenit foarte bună.

În internat, Ion se împrietenii cu unul dintre colegii de bancă, Ienăchescu, mai târziu colaboratorul său la redactarea mai multor lucrări didactice.

În cursul ultimului an de şedere la Socola, Creangă îşi pierdu tatăl decedat la 30 iunie 1858 şi înmormântat la biserica satului Prigoreni, mama rămânând văduvă cu şapte copii, bolnavă de patru ani şi plină de datorii. Tânărul seminarist se hotărăşte să renunţe la al doilea curs şi să se facă diacon, în care scop înaintează „onorabilului comitet al Seminariei centrale”, o „lăcrămătoare suplică” cerând a i se slobozi cuvenitul atestat.

Formalnicul atestat l-a căpătat înainte de Crăciun, la 12 decembrie 1858. De acum, în aşteptarea căsătoriei şi a hirotonisirii, Creangă trebuie să fi stat pe acasă la Humuleşti, pe lângă mamă-sa.

La începutul verii(1859), veni la Iaşi pentru motive pe care nu le ştim şi aici se hotărî să se însoare într-un mod destul de original, greu de povestit.

Îndată după cerere, urmă căsătoria: la 23 august, Ion luă de soţie pe Ileana Grigoriu, abia de cincisprezece ani, fiica lui Ion Grigoriu, econom al bisericii Patruzeci de sfinţi. Din respectiva căsătorie se naşte un singur copil, Constantin, la 19 decembrie 1860.

7

Din timpuriu, din motive insuficient cunoscute, Creangă avu cu tânăra-i soţie o căsnicie foarte nefericită. A rămas cu ea până către anul 1867, perioadă în care Ileana părăsi domiciliul conjugal, lăsând copilul în grija soţului; acesta din urmă nu ceru şi nu obţinu divorţul decât după şase ani, în 1873, când părăsind casa, deveni liber de faptele sale.

La 19 decembrie 1859, Ion adresă mitropolitului Sofronie Miclescu o „suplică” pentru a solicita hirotonisirea ca diacon. După avizul duhovnicului, mitropolitul primi favorabil cererea. La început, sluji timp de patru ani ca diacon la Patruzeci de sfinţi, unde locuia cu soţia (şi cu socrul) într-o căsuţă în curtea bisericii; mai târziu trecu la parohiile Sfântului Pantelimon, Bărboi şi Galata; în sfârşit, la mânăstirea Golia, unde locuia în 1866.

Fără îndoială, dornic să-şi amelioreze situaţia proastă de diacon, în 1864, începe să frecventeze Institutul Vasile Lupu, instalat la mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, „cursul preparandal pentru şcolile primare”.

La şcoala normală, Creangă regăsi pe vechiul coleg de seminar, Ienăchescu, şi tot acolo cunoscu, în 1864, pe Constantin Grigoriu, cu care mai târziu avea să colaboreze la redactarea mai multor lucrări didactice.

La Vasile Lupu, Creangă a fost un elev foarte distins, iar directorul, Titu Maiorescu, îi decernă la sfârşitul anului 1864 premiul întâi. Din aceeaşi perioadă datează, cu siguranţă, ataşamentul respectuos şi neclintit al povestitorului pentru Titu Maiorescu.

În cursul celui de-al doilea an la şcoala normală, Creangă fu numit, prin decretul din 5 noiembrie 1864, datorită sprijinului lui Maiorescu „institutor la clasa I, secţiunea II, unde de altfel predă de la data de 7 mai.

Totuşi , continuă să studieze la Vasile Lupu şi nu-şi trecu „examenul general” de sfârşit de studii decât la 10 iunie 1865.

Frecventarea conferinţelor lui Maiorescu schimbă profund mentalitatea lui Creangă. Foarte de timpuriu desfăşoară o activitate considerabilă; pe de o parte, se amestecă destul de serios în politică şi curând fu cunoscut în cercurile militare din Iaşi; pe de alta, cu mai mulţi colegi, se ocupă de pregătirea şi publicarea unor lucrări didactice.

Creangă însuşi spune că, de la 1866 la 1872 a făcut „şi politicale”. Efectiv, în 1866, a luat parte activă la mica revoluţie din 3 aprilie.

În timpul marilor lupte politice din momentul alegerilor primelor lupte politice din momentul alegerilor Camere ale domnitorului constituţional Carol, el participă la adunări electorale, luând cuvântul.

Făcea parte din „fracţiunea liberă şi independentă”. Odată chiar şi puse candidatura în alegerile legislative, de altfel fără succes, nefiind luat în serios.

Totuşi slujbele religioase, orele de clasă şi întrunirile politice nu erau de-ajuns pentru activitatea lui Creangă, de îndată ce a părăsit şcoala normală, s-a gândit să publice, în colaborare cu câţiva din foştii colegi lucrări didactice pentru uzul şcolilor primare. Pe la sfârşitul anului 1867, apare prima lucrare de acest fel, un abecedar intitulat Metodă nouă de scriere şi cetire. În colaborare

8

numai cu C. Grigorescu şi V. Răceanu, scoase în 1871 Învăţătorul copiilor, carte de cetit în clasele primare, cu litere slave şi buchi cuprinzând învăţături morale şi instructive. În 1876 tipăreşte broşura, pe care a compus-o împreună cu Ienăchescu, Povăţuitorul la cetire prin scriere după sistema fonetică.

În 1868,Creangă intră într-un conflict cu superiorii săi eclesiastici care avea să se termine peste trei ani prin destituire.

În 1870 Creangă fu numit institutor la şcoala nr. 2 din Sărărie, cartier al Iaşului.

La puţin timp după 11 octombrie 1871, după ce a luat cunoştinţă de hotărârea consistoriului, tânărul diacon îşi lepădă rasa. Acest eveniment făcu la Iaşi o foarte mare vâlvă. Dar lucru mai grav, mitropolitul scrise, la 15 iunie 1872, Ministerului Instrucţiunii Publice, pentru a-l înştiinţa despre suspendarea cu care fusese pedepsit diaconul; în urma acestei comunicări, Creangă fu destituit din postul de institutor.

Când, după 11 octombrie 1871, lepăda rasa, Creangă locuia la Golia, avea cu el pe fiul său Constantin, de care se îngrija o guvernantă, doamna Braun, aceasta dând copilului şi lecţii de germană. După toată probabilitatea, părăsi imediat biserica şi se crede că în acel moment s-a stabilit în „bojdeuca” de pe strada Ţicăul-de-Sus, nr. 4. În zadar ceru Creangă ministerului un nou post. Lipsit de mijloace de existenţă, dând dovadă de o mare energie după cele două lovituri grele, începu să facă negoţ, închiriind un debit de tutun în str. Primăriei, nu departe de mitropolie.

În acelaşi an 1872, îşi dădu fiul, care nu împlinise nici doisprezece ani, la şcoala militară din Iaşi, având, fără îndoială, mari greutăţi, în lipsa în care se afla, pentru a face faţă tuturor cerinţelor copilului.

Poate că pe la sfârşitul anului 1871, în momentul în care se instală în bojdeucă, sau, mai probabil, în 1872, după pierderea postului de institutor, când deveni negustor de tutun, Creangă luă în serviciu pe acea Ecaterina Vartic. Curând, ea fu considerată nu ca servitoare sau guvernantă, ci ca membru al familiei.

Redevenit simplu mirean, Creangă s-a gândit să divorţeze de fosta-i soţie, de care trăia despărţit de mai mulţi ani. La 5 septembrie 1873, tribunalul pronunţă sentinţa de divorţ din vina soţiei, şi Constantin fu încredinţat tatălui său.

În 1874, la treizeci şi patru de ani, Titu Maiorescu deveni ministru al Instrucţiunii Publice şi, printr-un decret din 27 mai, reintegră în funcţie pe fostul său elev, despre care păstrase o excelentă amintire.

În 1875, Creangă se cunoaşte cu M. Eminescu, care era pe atunci revizor şcolar. Acesta, apreciindu-i talentul, l-a îndrumat să scrie, iar mai târziu îl aduce la Junimea. Publicarea primei poveşti a lui Creangă în revista Convorbiri, la 1 octombrie 1875, presupune că institutorul a intrat la Junimea cel târziu în cursul lunii septembrie.

9

Creangă şi Eminescu au devenit foarte apropiaţi şi de aici în acolo nimeni „nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”. Nu e surprinzător faptul că, în ciuda aparenţelor, s-au stabilit atât de repede strânse legături de prietenie între poetul nutrit cu filozofie şi cultură străină şi umilul institutor din mahalaua Ţicău; având faţă de popor o simpatie cordială, revizorul a fost fericit să se apropie de acest om atât de simplu şi inteligent, care încarna atât de bine pe ţăranul din Moldova, cu mintea lui ascuţită şi maliţia lui inocentă. De îndată ce se cunoscură mai de aproape, Creangă şi Eminescu găsiră uşor motive de lungi taifasuri.

Cu siguranţă, nu în prima sa seară la Junimea a făcut Creangă întâia sa lectură, dar în orice caz curând. Primul basm citit de institutor a fost Soacra cu trei nurori, pe care revista Convorbiri îl publică în octombrie 1875.

Junimea fu încântată. Soacra cu trei nurori plăcu, fără ca totuşi junimiştii să-şi fi dat seama în ce stă meritul. Povestea, încă stângace, era, ca mai toate poveştile de mai târziu ale lui Creangă, o nuvelă din viaţa de ţară, în care dialogul e totul.

În Capra cu trei iezi, citită după aceea şi apărută la 1 decembrie 1875, izbuteşte acelaşi pitoresc dialogic. Nu vorbesc propriu-zis lupul şi capra, ci două muieri duşmănite, ca Smaranda şi Măriuca, în poartă.

Creangă fu declarat la Junimea admirabil „scriitor poporal”, caracterizare ce-l urmăreşte toată viaţa, iar Maiorescu de la Bucureşti va consfinţi că scrierile lui „sunt o adevărată îmbogăţire a literaturii noastre”.

După ce scrisese şi publicase în Convorbiri literare cinci poveşti, Creangă îşi puse în cap să facă o adevărată nuvelă, compunând Moş Nichifor Coţcariul, în care nu se petrece , din punct de vedere epic, mai nimic. Departe de a fi o compunere „poporală”, bucata era cea dintâi mare nuvelă românească.

În toamna anului 1877, Eminescu plecă la Bucureşti. Plecarea îi pricinui lui Creangă o durere profundă, foarte evidentă în scrisorile adresate atunci prietenului.

După cum am menţionat mai sus, debutul lui Creangă ca povestitor se leagă de revista Convorbiri din 1 octombrie 1875. Încurajat de acest prim succes, a scris, sau mai degrabă a pus la punct noi basme, apărute în aceeaşi revistă între 1875 şi 1879, câte două sau trei pe an. A continuat, însă la intervale mai lungi, cu fragmente din Amintiri, a căror primă parte a fost publicată în 1880, a doua în 1881. În 1882 publică partea a treia, precum şi o nuvelă (scrisă în 1876), Popa Duhu şi O Anecdotă, aceasta din urmă la solicitarea societăţii România Jună, asociaţie a studenţilor români de la Viena. Până la moarte n-a mai publicat decât o nouă Anecdotă şi o poveste neînsemnată, ambele în 1883.

De la un timp, destul de greu de precizat, însă în orice caz înainte de 1880, Creangă resimţi atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea să-l doboare înainte de vreme.

La început bolnavul nu avea decât uşoare crize. Starea i se înrăutăţeşte însă repede.

10

Începând din 1879, producţia lui literară se reduce la câteva pagini pe an şi probabil că de atunci povestitorul începe să se simtă serios afectat. Potrivit lui Ienăchescu, începând din 1877 Creangă a avut nevoie „să fie suplinit la şcoală”, apoi, din 1880 Constantin îşi îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile medicilor. O scrisoare din aprilie ne face să credem că anul 1882 a fost ceva mai bun, Crengă făcu parte din biroul unui Congres. Totuşi, către toamnă, bolnavul nu poate să scrie cele câteva pagini cerute de societatea România Jună de la Viena, şi, absorbit de aceasta, nu ia parte la banchetul aniversării Junimii.

Într-o după-amiază din luna mai 1884, deschizând uşa clasei sale, Creangă căzu jos gemând şi se răspândi vestea că a murit. Împins, fără îndoială de fiul său, se hotărî să se ducă la Slănicul Moldovei, unde ajunse joi 14 iunie, după o călătorie de două zile, în timpul căreia leşină de câteva ori. Până la sfârşitul anului avu multe crize. La 1 martie 1885, bolnavul pare a-şi recăpăta iarăşi încrederea; el scrie fiului său că este „pe deplin restabilit”, ba chiar e-n stare să compună istorisiri vesele „despre evreii de la voi”.

În vara anilor 1885 şi 1886 fu nevoit să se îngrijească din nou la Slănic. Povestitorul, în toiul propriilor suferinţe, nu-şi uită prietenul nefericit, a cărui inteligenţă era aproape stinsă. La 2 februarie 1887 se duse să-i facă o vizită la azilul de la mănăstirea Neamţ. În octombrie (nu mai preda lecţii), se duse la Neamţ pentru a-şi vedea rudele şi prietenii.

În 1888, Creangă mai putu să redacteze, cu ajutorul colaboratorilor, broşura intitulată Răspuns la criticile lui Ion Pop Florantin; sănătatea însă i se înrăutăţea tot mai grabnic. Începe să-i vină câte două-trei leşinuri pe zi. Celor care îl vedeau „păru cam buimac la minte”, dar îl găsiră mereu vesel şi grozav de guraliv. Veselia lui Creangă era de data asta mai mult un euforic al bolii însăşi.

La mijlocul lui iunie 1889, se auzi vestea cea grozavă: Eminescu murise. Această veste trebui să zguduie sufletul copilului. Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. Pe la jumătatea lunii decembrie, tipograful Ionescu îl găsi ascuns în bojdeucă. Era cam bolnav şi avea iar gust de glumă. Dar era încredinţat că va muri.

În ziua de 31 decembrie 1889, povestitorul intră pe la vremea prânzului în tutungeria lui din strada Galiei 51, unde se află frate-său Zahei. Azi Creangă se prăbuşi deodată, lovit de apoplexie şi de atac laolaltă.

La 2 ianuarie 1890, Creangă fu înmormântat fără nici un fel de pompă, la cimitirul Eternitatea din Iaşi; cum ferparurile nu fuseseră distribuite la timp, n-a fost însoţit spre ultimul său locaş decât de un mic cortegiu de rude, prieteni, studenţi şi elevi ai şcolilor publice. Când groapa de la clasa I-a de la Eternitatea se acoperi de pământ, rude şi prieteni scotociră prin bojdeucă. Căpitanul Creangă (fiul) găsi pe undeva strânşi destui bani de vreme ce el dărui 9000 de lei pentru tipărirea operei răposatului.

11

II. CLASIFICAREA BASMELOR ŞI POVEŞTILOR LUI ION CREANGĂ

Poveştile lui Creangă sunt pentru toate vârstele. Ele se adresează atât

copiilor cât şi adulţilor. Creangă ne-a lăsat paisprezece poveşti şi anecdote. Materia poveştilor sale

n-a scos-o, cum au crezut unii critici, din propria-i imaginaţie, s-a mulţumit să împrumute teme populare, bine cunoscute nu numai în România ci şi în multe ţări. Dar respectând, chiar şi în amănunte temele împrumutate din folclorul naţional, el a ştiut să le dea o formă cu totul personală: aici stă singurul, dar foarte satisfăcătorul său merit.

Din cele paisprezece poveşti şi anecdote ale lui Creangă trei prezintă un interes mijlociu: Povestea unui om leneş şi Cinci pâni, istorisiri foarte scurte, ale căror fond e insignifiant, - şi Ursul păcălit de vulpe, a cărei temă, în România, pare a fi de provenienţă străină. Rămân deci de examinat unsprezece basme, dintre care unul (Făt-Frumos, fiul iepei), e neterminat.

Poveştile lui Creangă pot fi clasificate în modul următor: A. Fabule animale:

1. Punguţa cu doi bani 2. Capra cu trei iezi

B. Ciclul lui Păcală sau al „prostiei omeneşti”: 1. Prostia omenească 2. Dănilă Prepeleac

C. Poveşti fantastice: 1. Soacra cu trei nurori 2. Fata babei şi fata moşului 3. Făt-Frumos, fiul iepei 4. Povestea porcului 5. Harap Alb

D. Poveşti religioase: 1. Stan Păţitul 2. Ivan Turbincă

A. FABULE ANIMALE Fabulele animale apar în literatură din vechi timpuri. Esop şi Fedru ne-au

lăsat fiecare un număr considerabil; câteva conţine şi Panciatantra. În Evul Mediu au fost compuse numeroasele şi vastele ramuri ale lucrării

Roman de Renard. Astăzi, în timp ce fabulele abundă la popoarele germanice, slave şi

africane, ele au devenit relativ rare în ţările romanice. România, în special, nu cunoaşte decât două teme de acest gen, reprezentate de altfel de un număr restrâns de variante: tema „caprei şi a iezilor ei”, şi aceea a „cocoşului care a

12

găsit o comoară”; iar aceasta din urmă nu constituie, la drept vorbind, o fabulă animală, fiindcă alături de cocoş, figurează mai multe personaje umane.

Creangă, ne-a lăsat, în mod sigur, o versiune a fiecăreia din aceste două teme

1. Punguţa cu doi bani (1 ianuarie 1876)

Cunoaştem patru variante româneşti ale acestui basm: două munteneşti: Cocoşul moşneagului şi Cocoşul moşneagului şi găina babei; una moldovenească: Povestea oului şi una meglenită: Baba şi cocoşul. Toate aceste variante sunt posterioare aceleia a lui Creangă.

Cele patru basme româneşti dezvoltă tema binecunoscută a „cocoşului care se duce după comori”; totuşi Povestea oului suprapune temei primitive o temă cu totul deosebită: un cârd de animale însoţite uneori de un om, sau chiar de câteva obiecte, prezentate ca fiind vii, se instalează într-o casă, locuită de obicei de hoţi, şi pricinuiesc proprietarilor atâtea necazuri încât locuinţa le e lăsată lor.

Din contră, celelalte variante au păstrat tema primitivă, care deja indicată într-o fabulă esopică şi într-un basm din Panciatranta (Pasărea care făcea ouă de aur), este larg reprezentată astăzi în folclorul a numeroase ţări, în special în Grecia, în Albania, în Serbia şi în Africa; în Franţa, variantele sunt şi mai numeroase încă.

Cât despre varianta lui Creangă, ea nu prezintă nici un detaliu care să nu poată fi regăsit, fie în versiunile româneşti, fie în acelea din alte ţări.

2. Capra cu trei iezi(1 decembrie 1875) Când a apărut povestea lui Creangă, tema Capra cu trei iezi nu era

cunoscută în România decât prin versiunea munteană a lui Fundescu, Unul plăteşte pentru toţi, apărută în 1867. Alte trei variante, dintre care două din Muntenia (Stăncuţa şi Mierluţa şi Văr Lup) şi una din Bucovina (Capra cu iezii) fură publicate ulterior.

Foarte apropiate una de alta, aceste cinci variante se deosebesc, totuşi, în unele privinţe. În timp ce basmul lui Creangă şi varianta din Bucovina pun în scenă o capră cu iezii ei, în cele trei variante muntene figurează o oaie şi miei.

În toate versiunile, când mama se întoarce acasă, recurge, pentru a se face recunoscută de micuţii ei, la o parolă, sau, mai exact, la o formulă scurtă, în proză sau în versiuni asonanţate.

În general, lupul încearcă să i se deschidă uşa, când puii sunt singuri. Pentru a reuşi, el întrebuinţează parola cuvenită, pe care a auzit-o, ascuzându-se aproape de casă, şi se sileşte să imite vocea mamei.

Numai în versiunea lui Creangă, unul dintre pui, cel mai mic, scapă de masacru, în timp ce pretutindeni în alte părţi ei sunt sfâşiaţi.

Episodul răzbunării se înfăţişează peste tot sub aceeaşi formă: mama pofteşte pe făptaşul ticăloşiei la un praznic, îl pune să stea pe un scaun de ceară, deasupra unei gropi pline cu lemne în flăcări, lupul cade în jar şi în zadar roagă

13

pe gazdă să nu-l lase să piară; uneori, capra grăbeşte, ca la Creangă, moartea animalului răufăcător, întărind focul.

B. CICLUL PROSTIEI OMENEŞTI 1. Prostia omenească (1878) O variantă moldovenească, Baba cea proastă şi băiatul isteţ, publicată mult

mai târziu, e aproape identică cu basmul lui Creangă; numai începutul diferă. Se cunosc nouă variante ale acestui basm: o variantă germană, una italiană

şi şase franceze. Nu e vorba în aceste basme, de o femeie măritată, ca în povestea lui

Creangă, ci, ca în varianta moldovenească, de o tânără logodită. Pe de altă parte, scena nu se mai petrece în bucătărie, ci în pivniţă, unde

tânăra s-a dus să scoată vin (cidru sau bere) sau la fântână. Cu excepţia basmului lui Grimm, în care Hans se grăbeşte să se însoare cu

„predenta Else”; în toate variantele logodnicul pleacă de acasă, făcând aceeaşi declaraţie ca în basmele româneşti; dar exemplele de prostie omenească, în general în număr de trei, nu sunt pretutindeni aceleaşi.

Întrebuinţarea unui ţăpoi pentru a zvârli nuci (sau mazăre) figurează în cinci variante franceze, în varianta rusă şi într-o variantă citată de Sebillot, un ţăran vrea să urce vaca pe acoperiş pentru că acolo să mănânce un mănunchi de iarbă, în basmul lui Sebillot o femeie încearcă să transporte soarele cu iarba. Dar în nici una din variantele citate nu regăsim construirea unui car mai mare decât uşa, iar multe din exemplele de prostie omenească date de versiunile străine n-au nimic în comun cu acelea din România.

2. Dănilă Prepeleac (1 martie 1876)

Basmul cuprinde două părţi distincte, care cotrastează şi aparţin, de altfel, la două teme diferite: cea dintâi ne înfăţişază un ţăran mărginit, care, în urma unor schimburi dezavantajoase, îşi pierde unicul său bun, în cea de-a doua parte, dimpotrivă vedem un om care dă dovadă de inteligenţă şi, punând în locul puterii şiretenia, reuşeşte să-i joace pe diavoli, mult mai tari decât ei.

Există în multe variante ale temei „schimburilor succesive”, Cosquin a

reuşit şapte (Germania, Anglia, Belgia, Norvegia, Rusia, Tyrol şi Corsica” la sfârşitul basmului loren Les Trocs de Jean-Baptiste (Schimburile lui Jean-Baptiste); adăugând Ce que le vieux fait est bien fait (Ce face bătrânul e bine făcut) de Andersen.

Eroul acestor basme e totdeauna, ca în povestea lui Creangă, un ţăran (sau un om de condiţie modestă), care, drept avere, posedă o vacă sau, mai rar, un cal.

14

Animalele care figurează cel mai des în schimburile ulterioare sunt o gâscă sau o capră. Mai puţin frecvent un porc, o oaie, un cocoş, o găină cu pui, un răţoi.

Niciuna din variante nu se referă, ca în basmul românesc, la un car şi o pungă.

La sfârşitul tuturor poveştilor, ţăranul se întoarce acasă cu mâinile goale, sau aproape, ca Dănilă. În majoritatea acestor variante, când trocurile s-au terminat, un vecin pariază că naivul va fi bătut de propria-i femeie; pierde însă totdeauna pariul, căci nevasta e încântată de ce a făcut soţul ei.

Numai în două variante, în care lipseşte episodul cu pariul, ţăranul e maltratat de soţia sa (Anglia, Rusia).

În cea de-a doua parte se dezvoltă o altă temă, din care domnul Şăineanu

face al doilea tip (tipul Hercule-Păcală) din Ciclul omului viteaz: datorită pătrunderii lui, un om din popor înşală uriaşi sau diavoli, făcându-i să creadă că el dispune de o forţă de temut.

Tema e foarte răspândită în România; domnul Şăineanu dă, în afară de Dănilă Prepeleac, nouă variante, dintre care numai două (prima şi a patra) apăruseră înainte de aceea a lui Creangă, în 1872.

1) Patru munteneşti: Bogdan Viteazul , Săracul şi dracul , Dracul şi ulciorul , Sdrâncu, spaima zmeilor

2) Două moldoveneşti: Soţia babei , Chibirdic cel voinic 3) Una din Transilvania: Stan Bolovan 4) Două din Bucovina: Tâlharul cel vestit , Titirez şi zmeul Variantele româneşti formează două grupe, de alminteri, strâns înrudite. 1) În prima grupă, un om din popor care în genere se laudă că a ucis o

mulţime de „suflete” (în realitate muşte), adoarme lângă un puţ, pe ghizdurile căruia a gravat inscripţia victoriei sale; apare un zmeu, citeşte inscripţia şi cuprins de frică, face cu viteazul un pact de prietenie.

2) În cel de-al doilea grup, din care face parte Dănilă Prepeleac, eroul are de-a face cu diavoli care sălăşluiesc într-o baltă, fie pentru a i se da bani, fie pentru a obţine eliberarea unui copil, fie, ca în basmul lui Creangă (iar tema e primitivă), din pură întâmplare.

În toate aceste variante, el bagă în groază pe demoni, prefăcându-se că vrea să ridice la malul apei o mănăstire sau o biserică. În Dracul şi ulciorul, el manifestă intenţia de a lua cu sine balta şi arbori ce-o înconjoară.

În ambele grupe, eroul, incapabil să lupte contra adversarilor ce i se dau, înlocuieşte puterea prin viclenie şi înşală, de altfel lesne, diavoli sau pe zmeu, a căror inteligenţă e mai puţin decât mediocră.

Toate variantele româneşti au un final identic: eroul primeşte o cantitate de piese de aur sau de argint, într-un burduf, şi zmeul (sau diavolul) duce prin văzduh, până la casa adversarului său, nu numai această comoară, dar şi pe erou;

15

primit cu ameninţări şi blesteme (diavolul cu semnul crucii), el e convins că numeroşii copii ai eroului poftesc carne de zmeu, şi fuge, înspăimântat lăsând încărcătura de aur.

Multe variante ale acestei teme au fost culese în Europa, în Asia, în Orient şi până-n Laponia.

C. POVEŞTI FANTASTICE 1. Soacra cu trei nurori Basmul e construit din două teme diferite: tema „soacrei” şi cea a „fetei

deştepte”. a) Soacra rea figurează destul de frecvent în basme, mai cu seamă în acelea care

dezvoltă tema „feţilor de aur”; rolul ei malefic (mai des atribuit surorilor invidioase) constă în a pune mici animale în locul pruncilor născuţi de nora ei, pe care nu şovăie, uneori, să-i îngroape de vii. Cu totul excepţional, într-o legendă din Banat, Zilele babei, care aparţine Ciclului mamei vitrege, ea înlocuieşte pe mama vitregă: pune pe noră la munci grele, ba chiar să înnălbească nişte lână neagră.

b) În timp ce în basme femeile apar, în genere, sub aspect defavorabil (mame, surori, soţii logodnice sunt, majoritatea timpului, încăpăţânate, proaste, nerecunoscătoare sau viclene), fetele se deosebesc prin curajul sau inteligenţa lor: o dată, îmbrăcate în strai bărbătesc, ele îndeplinesc isprăvi războinice, în urma cărora sunt cerute în căsătorie de un fiu de rege; altădată, iscusite şi, uneori viclene, se mărită, în ciuda obârşiei lor modeste, cu un rege sau cu un prinţ. De unde două cicluri principale, reprezentate prin numeroase variante. De cel de-al doilea grup, ţine în parte, Soacra cu trei nurori, cu deosebirea că iscusinţa e atribuită nu unei fete, ci, în mod excepţional, unei femei măritate.

A fost cules în Armenia un basm, intitulat Soacra, care dezvoltă aceeaşi temă ca Soacra cu trei nurori. Cele două poveşti au analogii frapante: şi una şi cealaltă aduc în scenă o mamă care, după ce şi-a căsătorit cei trei feciori, tiranizează pe rând pe cele trei nurori, ce nu cutează să se plângă; în cele două basme, soţia celui mai mic dintre feciori ia iniţiativa suprimării soacrei şi, izbind-o cu capul de pereţii odăii, îşi asigură dinainte moştenirea casei; în sfârşit, în ambele poveşti, bătrâna, redusă la muţenie, nu poate să se explice decât prin gesturi, iar nora mai tânără tălmăceşte în felul ei semnele muribundei.

Aprecieri ca acestea probează că Soacra cu trei nurori dezvoltă o temă populară, răspândită în mai multe ţări, şi că toate detaliile poveştii lui Creangă trebuie să fie împrumutate din domeniul tradiţiei, pentru că un oarecare număr dintre ele, şi anume cele mai caracteristice, se regăsesc în varianta di Armenia.

2. Fata babei şi fata moşneagului (1 septembrie 1877) Basmul aparţine unuia din timpurile Ciclului mamei vitrege, acela pe care

domnul Şăineanu îl numeşte tipul Molle, de la numele variantei binecunoscute a lui Grimm. Tipul acesta se poate rezolva astfel:

16

O babă şi un moşneag, fiecare având câte un copil, s-au căsătorit; mama vitregă persecută pe fata soţului şi o sileşte să părăsească locuinţa părintească; dar biata copilă, bună şi virtuoasă, dobândeşte în drumul ei bogăţie şi fericire; dimpotrivă, fata babei, leneşă şi rea, primeşte pedeapsa pe care o merită.

Domnul Şăineanu, dă, în afară de basmul lui Creangă, şase variante româneşti:

1) Patru din Muntenia: Fata moşului şi fata babei , Fata moşului cea cuminte , Răsplata Sfintei Sâmbete , Sfânta Vineri

2) Una din Bucovina: Draga mamei şi fata tatei 3) Una macedo-română: Vampirul În toate variantele româneşti, situaţia iniţială e identică cu cea din basmul

lui Creangă; dar împrejurările care o determină pe fată să părăsească casa sunt destul de diverse, în basmul lui Creangă, bătrânul îndemnând el însuşi pe fiica sa să plece.

3. Făt-Frumos, fiul iepei (postumă) Basmul face parte din Ciclul celor trei fraţi, care cuprinde două tipuri

fundamentale: -tipul fraţilor vicleni; -tipul însoţitorilor năzdrăvani; Cele două grupe strâns legate înfăţişează un tânăr erou, ai cărui fraţi (sau

tovarăşi de drum), invidioşi de isprăvile lui, încearcă, însă în zadar, să scape de ei.

Pe această temă domnul Şăineanu dă paisprezece variante, ce pot fi clasificate în trei grupe, după felul cum eroul (ale cărui aventuri sunt, de altfel, mereu identice) e născut de o femeie, de un animal sau dintr-o bucată de lemn.

Prima grupă: 1) Două variante din Muntenia: Cei trei fraţi de cruce , Omul de pe lumea

cealălaltă 2) O variantă din Banat: Petru firicel 3) O variantă din Macedonia: Barbă-Cot şi Statu-Palmă 4) O variantă din Transilvania: Agheran cel viteaz A doua grupă: 1) O variantă din Transilvania: Tei-legănat 2) O variantă din Bucovina: Tei-legănat 3) La acestea adăugăm basmul lui Creangă, care nu figurează acolo fiindcă

apărut abia în 1898. Cele trei grupe dispun de o intrare deosebită în subiect: 1) În cel dintâi, eroul s-a născut normal; e prezentat ca fiu al unei văduve

sau a doi bătrâni, sau ca orfan. 2) În al doilea grup, precum la Creangă, copilul este fiul unui animal: oaie,

vacă sau iapă.

17

3) În al treilea, un moşneag şi o babă fără urmaşi, leagănă îndelung o bucată de tei, cioplit de bătrân; butucul sfârşeşte prin a se preface într-un copil frumos, care capătă numele de Tei-legănat.

În toate variantele, îndată ce copilul s-a dezvoltat deplin (stadiul la care ajunge la doi ani, în varianta Lupescu şi la Creangă; mai curent însă între cincisprezece şi optsprezece ani), vrea să plece în lume. În momentul acesta, pentru a-şi verifica puterile, el încearcă, în genere, să smulgă un stejar, câteodată constată că e prea slab şi mai suge câtva timp; uneori, îi cere tatălui o armă de dimensiuni uriaşe.

Precum în basmul lui Creangă, numai în alte două eroul îi dă mamei sale, înainte de a o părăsi, o năframă pe care vor apărea câteva picături de sânge, dacă tânărul va muri.

Peste tot, el întâlneşte, pe drum, uriaşi înzestraţi cu puteri supranaturale, cu care se măsoară adesea; dar după ce l-a învins, îi iartă, le devine „frate de cruce” şi-i ia cu el.

De notat că aceşti uriaşi, care, în basmul de tip Harap Alb, vor fi de un mare ajutor eroului, nu dau aici nici o întrebuinţare puterii lor extraordinare, rolul lor mărginindu-se să-şi trădeze binefăcătorul.

Episodul morţii şi învierii eroului şi al însoţitorilor lui nu apare decât într-un număr mic de basme, în schimb, în majoritatea variantelor, cei trei tovarăşi, pe urmele piticului, ajung la un fel de fântână ce duce în lumea de jos; precum la Creangă, singur eroul are curajul de a se lăsa coborât cu o frânghie, până în fundul prăpastiei.

Majoritatea basmelor coincid, în ceea ce priveşte episodul ieşirii: tânărul va fi scos din lumea de dedesubt de către o pasăre enormă, în genere o pajură căreia ia salvat puii ce urmau să fie mâncaţi de un balaur.

Când eroul ajunge la locuinţă, domniţa care-i era hărăzită (sau soţia) devine, de obicei slujnica celorlalte două. „Fraţii de cruce” necredincioşi sunt pedepsiţi aproape totdeauna, fie că eroul îi măcelăreşte, fie că tovarăşii se supun judecăţii lui Dumnezeu.

S-au cules multe variante ale acestui basm nu numai în Europa, ci şi în Asia, în Orient şi chiar în America.

4. Povestea Porcului (1 iunie 1867) Basmul aparţine Ciclului păsărilor sau al omului-animal, a cărui

caracteristică e părăsirea, aproape totdeauna provizorie, a fiinţei iubite în urma unei greşeli comise de aceasta. Domnul Şăineanu distinge trei tipuri diferite, indicate, ca de obicei, după numele unei versiuni celebre: tipul Amor şi Psyche (omul-animal), Melusina (zână-animal) şi Nereida (femeia-lebădă).

Povestea porcului face parte din primul tip, care conţine totdeauna următoarele două peripeţii:

a) Un bărbat cu înfăţişarea unui animal, îi interzice soţiei să facă un anumit lucru: cum aceasta nu-l ascultă el o părăseşte.

18

b) Nefericita, după ce-l caută un timp îndelungat, îşi regăseşte bărbatul şi soţii se împacă.

Tema e foarte comună în folclorul românesc: domnul Şăineanu citează nu mai puţin de treisprezece variante, între care aceea a lui Creangă (patru apăruseră înainte de Povestea porcului).

1) Sase munteneşti: Şarpele moşului , Şarpele moşneagului , Porcul fermecat , Făt-Frumos şi fata neguţătorului , Dovleacul , Fratele Bucăţică

2) Trei din Transilvania: Şarpele , Uitatul , Feciorul moşului 3) Două din Banat: Trandafir şi Oglinda 4) Una din Bucovina: Petrea Făt-Frumos şi zânele Variante ale acestei teme există în numeroase ţări. Cât despre versiunile

străine, acestea nu se îndepărtează de basmele din România decât în câteva puncte: intrările în subiect prezintă tipuri mai variate: povestea se termină adesea în momentul în care învelişul animal arde, prin moartea sau dispariţia omului vrăjit; în locul sfintelor, figurează zâne sau uneori divinităţi antropofage; în fine, obiectele pe care zânele le dăruiesc femeii părăsite sunt în genere închise în fructe.

5. Harap Alb (1 august 1877) Basmul ţine de Ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să

îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. Cele mai frecvente din aceste isprăvi sunt cucerirea „domniţei cu părul de aur” şi căutarea apei miraculoase.

Povestei Harap Alb i se asociază şase variante: 1) Două din Muntenia: Ţugulea şi Caracâz-viteazul; 2) Una din Moldova: Moşneagul de aur; 3) Două din Transilvania: Împăratul florilor şi Petrea; 4) Una din Bucovina: Voinicul florilor Singură varianta lui Ispirescu, publicată în 1875, este anterioară aceleia lui

Creangă. Toate versiunile româneşti au o intrare în subiect diferită de aceea din

Harap-Alb. a) Unele înfăţişează o luptă cu zmeii, fie că eroul (totdeauna cel mai tânăr

dintre cei trei fii) apără împărăţia împotriva unui atac al acestor monştri, fie că îi atacă chiar pe pământul lor pentru a se răzbuna; în ambele cazuri, el răzbune pe zmeu şi izbuteşte să scape de şiretlicurile periculoase ale soţiilor sau fiicelor acestora.

b) Altele dezvoltă o temă mai neobişnuită: eroul, fiu de rege sau de boier, e alungat de acasă, pentru că a lăsat să scape o fiinţă năzdrăvană, pe care tatăl, sau oamenii tatălui său, o capturaseră: vreun moşneag de aur,

19

vreun om de o frumuseţe magică, vreo pasăre fermecată care are darul de a se preface în om.

În Caracâz se înfăţişează, ca în Harap-Alb, încercarea curajului unor tineri, episod care în alte versiuni lipseşte.

Episodul substituirii, nu figurează decât în poveştile de tip b). În toate variantele eroul ajunge la curtea unui personaj puternic: boier, împărat sau căpcăun uriaş. Acolo tânărul se vede pus la încercări grele.

Eroul n-ar duce la capăt isprăvile ce-i sunt impuse, dacă nu s-ar baza pe colaborarea unor personaje înzestrate cu puteri supranaturale.

În poveştile de tipul b), el e ajutat de fiinţa năzdrăvană căreia i-a redat libertatea.

În celelalte, întâlneşte pe drum şi ia cu sine ajutoare miraculoase. Există trei astfel de însoţitori în Petrea, patru în Caracâz şi în Harap-Alb, şase în Ţugulea.

Singura versiune a lui Creangă, se referea la ajutorul preţios al necuvântătoarelor recunoscătoare, furnici şi o albină.

La sfârşitul tuturor acestor variante, eroul se căsătoreşte, în primul tip, fie cu fiica de împărat pe care a cucerit-o, fie în al doilea, cu fiica boierului sau a împăratului la care e găzduit. Cât despre slujitorul nedemn (în poveştile în care figurează episodul substituirii), el e straşnic pedepsit.

În esenţă, Harap-Alb, nu se îndepărtează de versiunile româneşti decât în câteva puncte: în ce priveşte intrarea în subiect, prezenţa stăpânului şi suprapunerea temei animalelor recunoscătoare , temei însoţitorilor năzdrăvani.

Tema acestui basm, a cărui dezvoltare poate fi urmărită din vechi timpuri, e foarte răspândită în lume: există multiple variante, care, în manieră generală, sunt destul de asemănătoare cu poveştile româneşti.

D. POVEŞTI RELIGIOASE

1. Povestea lui Stan Păţitul (1 aprilie 1877) Tema lui Stan Păţitul, ca şi aceea din Soacra cu trei nurori, nu e

reprezentată în România decât în povestea lui Creangă. N-ar trebui să conchidem de aici că Stan Păţitul a fost imaginat de Creangă:

tema generală a basmului şi mai multe detalii denunţă în mod evident o poveste populară.

Un pact între diavol şi un om, pact asemănător aceluia de la baza lui Stan Păţitul (Chirică se leagă să slujească pe stăpânul său timp de trei ani, în schimbul făgăduinţei unui lucru pe care el nu-l indică în mod clar), constituie în toate ţările subiectul mai multor poveşti populare: pentru a pune stăpânire pe un suflet omenesc, pe care uneori îl cere deschis, dar pe care, de obicei, încearcă să-l obţină prin viclenie, smulgându-i omului cu care trădează vreun legământ înfricoşător, diavolul pune în joc mari sume de bani sau, mai adesea, se obligă să

20

îndeplinească sarcini grele. Dar între poveştile citate anterior şi Stan Păţitul există o deosebire capitală: în cele dintâi, dacă diavolul indică în mod vag lucrul dorit, e pentru a înşela pe omul căruia vrea să-i răpească sufletul; aici dimpotrivă, Chirică nu-şi va înşela stăpânul: lipsa de precizie a convenţiei îi va permite numai s-o ducă în iad pe baba mijlocitoare; iar prin aceasta, povestea lui Creangă, care spre sfârşit luase o întorsătură destul de scabroasă, se termină în chip foarte moral cu pedepsirea scorpiei, asupra căreia cad toate răspunderile.

2. Ivan Turbincă (1 aprilie 1878)

Tema din Ivan Turbincă, e una populară, bine cunoscută: datorită darurilor miraculoase primite de la Dumnezeu sau de la Christos, un om din popor îşi bate joc de diavoli şi de moarte şi astfel ajunge la o vârstă foarte înaintată.

Tema e puţin răspândită în România; nu se cunoaşte; în afară de basmul lui Creangă, decât o variantă aromână: Yani Trastulia. Această temă este reprezentată de numeroase variante în multe ţări: la sârbocroaţi, la cehi, la românii din Moravia, la germani, în Italia, în Belgia; în Franţa au fost culese versiuni multiple.

Putem să ne întrebăm în mod rezonabil, de unde a luat Creangă, chiar din România, materia basmelor sale.

Primul basm publicat în Convorbiri este Soacra cu trei nurori, din care nu există nici o variantă românească. Temele din Punguţa cu doi bani, din Prostia omenească şi din Dănilă Prepeleac erau inedite în România, în momentul apariţiei acestor basme. Stan Păţitul prezenta de asemenea o temă nouă, şi nu e deloc sigur că Creangă ar fi cunoscut pe Toderică a lui C. Negruzzi, înainte de a scrie Ivan Turbincă: ultimele două nu par să aibă nici o legătură directă. Cât despre Capra cu trei iezi, ştim că Creangă compunea, în 1865 o poveste foarte asemănătoare cu textul din Convorbiri.

Harap-Alb e prea diferit de versiunile ce i-au precedat pentru a-l considera imitat după ele. Numai Povestea porcului, Fata babei şi fata moşneagului şi Făt-Frumos, fiul iepei sunt foarte apropiate de redactările anterioare; dar această apropiere dovedeşte numai că materia e luată dintr-un izvor comun; e foarte evident că dacă Creangă ar fi vrut să împrumute de la alţi povestitori subiectele poveştilor, n-ar fi început prin a trata teme din care nici o variantă nu fusese încă publicată în România.

21

III. AMINTIRI DIN COPILĂRIE G. Călinescu scria: „Creangă este expresia monumentală a naturii umane în

ipostaza ei istorică, ce se numeşte poporul român”. Poveştile „soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi

bani”, „Dănilă Prepeleac”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Fata babei şi fata moşneagului”, au încântat generaţii de cititori prin farmecul şi vioiciunea întâmplărilor, prin darul de povestitor inegalabil al lui Ion Creangă.

Capodopera lui Ion Creangă este „Amintiri din copilărie” care structurează fluxul memoriei în patru secvenţe narative.

Partea I evocă frumuseţile satului Humuleşti şi imagini din viaţa de şcoală: dascălul Vasile, calul bălan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la şcoala din Broşteni, întâmplarea cu rostogolirea stâncii peste casa Irinucăi.

Partea a II-a descrie casa părintească din anii fericiţi ai zburdalnicei copilării şi povesteşte peripeţiile cu uratul de Anul Nou, la cireşe, cu pupăza din tei şi la scăldat.

Partea a III-a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleştilor şi istoriseşte întâmplări din vremea când era elev la şcoala din Fălticeni, împreună cu Oşlobanu, Trăznea şi Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultând cântecele din fluier ale lui Moş Bodrângă.

Partea a IV-a, prezintă plecarea din Humuleşti la Iaşi, dezrădăcinarea, desprinderea şi paradisul copilăriei.

1. Impulsul creator al „Amintirilor din Copilărie”, este iubirea de casă, dragostea pentru universul mirific al copilăriei luminate de prezenţa părinţilor, fraţilor, consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.

Partea a IV-a a „Amintirilor din copilărie”, rememorează „ieşirea din copilărie”.

2. Universul copilăriei descris în partea a IV-a a „Amintirilor din copilărie”, cuprinde : „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, dumbrăvile, luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile, mândrele dealuri, tata şi mama, fraţii şi surorile, clăcile, petrecerile, horele, Mihai scripcarul, doina de dragoste cântată în puterea nopţii de flăcăi „umblând tot satul”. „Frunză verde de cicoare / Astă noapte pe răcoare / Cânta o privighetoare / Cu viersul de fată mare / Şi cânta cu glas duios / De picau frunzele jos. / Şi cânta cu glas subţire / Pentru a noastră despărţire / Şi cânta şi ciripea / Inima de ţi-o rupea.”

Ideea care menţine treaz interesul pentru lectură şi care dă unitate compoziţională amintirilor, este opoziţia dintre două moduri de a gândi: modul de gândire al copiilor şi modul de gândire al părinţilor, al celor mari. E opoziţia dintre două voinţe: voinţa lui Creangă (la 16 ani) de a rămâne în satul natal („nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1885”) şi dorinţa părinţilor de a-

22

l trimite la Iaşi („ ai să pleci unde zic eu, afirma mama, are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său, întăreşte tatăl”). E opoziţia dintre un sentiment şi o judecată: sentimentul de dragoste pentru locul natal („dragu-mi era satul, dragi-mi erau tata şi mama, dragi-mi erau şezătorile”) şi judecata părinţilor privind viitorul copilului („ mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta”, „poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştealalţi” gândeşte tatăl său”.

Plecarea din Humuleşti la Iaşi înseamnă pentru Creangă o dureroasă rupere de sine şi pentru că era o despărţire de prima sa iubire, după cum tainic mărturiseşte : „Să plângi nemângâiet şi să te usuci de dorul cui ştiu eu”, „ o copilă sprinţară”.

Însuşirea esenţială a rememorărilor este autenticitatea, adevărul. Povestirea are o bază reală. Compoziţia „Amintirilor din copilărie” urmează reperele existenţiale ale unui drum real, existent pe harta Moldovei. Ion Creangă menţionează localităţile prin care a trecut în toamna anului 1855, în căruţa lui Moş Luca, însoţit de Zaharia lui Gâtlan: a făcut un scurt popas la podul de la Timişeşti, a pornit spre satul Moţca, a urcat prin codrul Paşcanilor, a făcut al doilea popas în satul Blăgeşti, o noapte, spre ziuă a trecut prin Ruginoasa, a ajuns dimineaţa la Târgu Frumos , unde a făcut al III-lea popas, a străbătut podul Iloaiei şi a intrat prin bariera Păcurari în Iaşi, oprindu-se la Socola după o călătorie de două zile.

3. Limbajul artistic al „Amintirilor din copilărie”, este de o frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui Ion Creangă vine din frumuseţea limbii neamului românesc, căci Ion Creangă a reuşit să pună în valoare valenţele estetice ale graiului unui întreg popor. Călinescu observa că limba lui Ion Creangă conţine „ replici repetate de veacuri, ajunse la o conciziune extremă, la o lustruire de cremene”.

Textul „Amintiri din copilărie” este punctat cu vorbe de duh, cu zicale, proverbe, expresii cu circulaţie frecventă în comunicare la români, vorba ceea: „Ursul nu doarme de bună voie”, „Să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă”, „vorba unei babe”, „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru”, „şi atunci să fie praznic şi nuntă”, „că mai bine n-oi putea zice”, „pasă de te du în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă zburdalnica de inimă”, „cu câtă carte ştiu, cu câtă nu ştiu”, „ parcă are omul zece vieţi”.

Comparaţiile sunt din limbajul popular: „Cum nu se dă ursul scos din bârlog…aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti”, „ţinând tot o fugă ca telegarii”, „doi cai ca nişte zmei”, „ogârjiţi ca nişte mâţi din cei leşinaţi, nu zmei cum zicea mama”, „gătiţi frumos ca în zi de sărbătoare”, „supăraţi şi plânşi ca vai de noi”, „zbârciţi de parcă se hrănesc cu ciuperci fripte în toată viaţa lor”, „barbe cât badanalele de mari”, „banii nu se culeg de la trunchi ca surcelele”.

Epitetele sunt adesea regionalisme alese de Ion Creangă cu un deosebit simţ al umorului sau sunt creaţii lexicale proprii cu putere expresivă: „călugării, o adunătură de zamparagii”, „duglişi”, „mâine, poimâine o să ne trezim nişte

23

babalâci gubavi”, „dac-ar şti el, ghilhănosul şi ticăitul, de unde am pornit astă-noapte”.

G. Călinescu scrie „Scriitori ca şi Ion Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, acolo unde există o tradiţie veche”.

4. Arta literară a „Amintirilor din copilărie” constă în „modul spunerii”, în „harul povestirii”, în geniala rostire a lui Ion Creangă în faţa unor potenţiali ascultători, sub conul de lumină aurie al aducerilor aminte târzii: Ion Creangă scrie „Amintiri din copilărie” după 30 de ani de la plecarea din Humuleşti la Iaşi, la vârsta de cincizeci de ani, sondând adânc în sferele EULUI său.

Ion Creangă îmbie cu măiestrie modurile de expunere: naraţiunea, dialogul, descrierea monologul.

Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului e însuşi firul povestirii plecării din Humuleşti la Iaşi. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului.

Expoziţiunea din „Amintiri din copilărie” cuprinde locul acţiunii (Humuleşti), timpul acţiunii (toamna anului 1855), personajele acţiunii (eu naratorul, tata, mama, Zaharia lui Gâtlan, Moş Luca, consătenii).

Intriga se declanşează din textura expoziţiunii: nu mă dam eu dus, după stăruinţa mamei, din satul natal în străini.

Desfăşurarea acţiunii revarsă motivaţia intrigii în efuziuni lirice (dragostea de casă) şi relatează călătoria.

Punctul culminant nu e spre sfârşitul acţiunii cum îndeobşte e plasat de scriitor, ci pe la mijlocul acţiunii, ca o cheie de boltă într-o cupolă, acolo unde se hotărăşte plecarea, după îndelungi dezbateri, discuţii şi frământări: „şi, scurtă vorbă, ne adunăm cu rudele lui Moş Zaharia, cu ale mele, în ograda lui Moş Luca, sărutăm noi mâna părinţilor, luându-ne rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi, şi după ce ne suim în căruţă, supăraţi şi plânşi, ca vai de noi, Luca moşneagul, harabagiul nostru, dă bici cailor…Era dimineaţă, în ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, când ieşim din Humuleşti”.

Deznodământul prezintă momentul sosirii la Socola, în Iaşi, sub un plop mare, în mulţimea de catiheţi adunaţi din toate judeţele Moldovei, şezând pe iarbă, moment în care destinul eroului principal se contopeşte cu al altora de seama lui şi cunoaşte împăcarea, rezolvarea intrigii. Cu acest pasaj se încheie, de fapt, întregul text al „amintirilor din copilărie” de Ion Creangă.

Descrierea apare în două momente ale acţiunii, când evocă universul copilăriei şi când îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamţului, din vârful codrilor Paşcanilor. Descrierea e epică, evocativ nostalgică, poem în proză: „uriaşii munţi cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele şi se revarsă pâraiele cu repejune, ducând cu ele patimi şi ahturi omeneşti, să le înece în Dunărea măreaţă!”.

Dialogul ascute conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gândurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o propulsează. Personajele se exprimă într-un limbaj pitoresc. Încep vorba cu vocative, interjecţii,

24

imperative, ca-n graiul ţărănesc: „Ioane, cată”, „Ei, ei, măi Zaharie”, „I-auzi, măi”, „Moşule ia seama”, „Spune şi dumneata băiatului, omule, ce se cuvine”.

Monologul interior apare în noaptea de dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine a EULUI înfrânt: „Zicând în sine-mi cu amărăciune: ce necaz pe capul meu”.

Despre „Amintiri din copilărie” au formulat judecăţi de valoare numeroşi critici literari. Memorabile şi impresionante sunt opiniile lui Vladimir Streinu şi Garabet Ibrăileanu.

Vladimir Streinu observa: „ e de necrezut că acest ţăran din Humuleşti, învăţătorul Ion Creangă, a avut ochiul cel mai ager dintre câţi români au scris în ţara noastră”. Iar Garabet Ibrăileanu l-a definit pe Ion Creangă prin sfere de suflet concentrice: Ion Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de la munte între ţăranii moldoveni.

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR Fiind vorba de un fragment dintr-o operă de mai mare întindere, când

procedăm la caracterizarea personajelor, trebuie să ţinem seama de trăsăturile specifice ale acestora, aşa cum rezultă ele din citirea integrală a operei literare respective.

Personajul principal (dar şi narator) este Nică. Hotărât să-şi apere „fericirea”, pe care n-o vedea posibilă decât în universul

matrice, Nică apelează la o adevărată strategie pentru a-şi înduioşa mama (poate muri de dorul ei, zece rânduri de lacrimi).

Pe cât de subiectiv şi superficial se dovedeşte a fi când se împotriveşte plecării la Iaşi, pe atât de bun observator şi matur în gândire se arată când îşi dezvoltă reflecţiile critice la adresa popilor şi a „idealului” de a deveni preot.

Aceştia sunt dedaţi mai mult celor lumeşti decât sufleteşti: „ Şi-apoi atunci… pune-ţi cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold (…) ia-o la papuc, peste „Piciorul rău”, spre „Cărarea Afurisită” dintre Secu şi Agapia din deal”.

Luca Moşneagu are rolul de a sublinia frământarea sufletească a celor doi dascăli. Pe această linie se încadrează:

a) Blestemul rostit de Zaharia: „Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile cele, tocmai acum în

vremea noastră!(…) Când să-ţi petreci şi tu tinereţea, apucă-te de cărturărie: parcă are omul zece vieţi!”

b) Constatările lui moş Luca: „N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca

cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns…” Smaranda Creangă apare, şi aici în ipostaza mamei preocupată de viitorul

copilului ei (… „mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta”) şi fermă pe poziţie:

25

„Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă! Ai să pleci unde zic eu”.

Ştefan a Petrii Ciubotarul, şi în acest fragment, zice cum „zice” muierea: „Are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său”.

PARTICULARITĂŢILE ARTISTICE S-a menţionat preocupările autorului de a îmbina modurile de expunere,

acordând întâietate naraţiunii şi dialogului. Descrierii i s-a acordat un rol mai puţin important, doar două-trei schiţe de tablou de natură, în schimb portretele (fizice şi morale) sunt mai complete.

Stilul oral (oralitatea stilului), adică impresia că autorul se adresează unor ascultători, este evidentă în toate paginile, datorită: a) vorbirii directe, care constă în dialog (dialog Smaranda- Nică, Nică -Moş

Luca) sau în reproducerea cu ajutorul ghilimelelor a spuselor cuiva, sau a celor proprii spuse altădată: „începui a mă gândi la plecare, zicând în sine-mi cu amărăciune: „Ce năcaz pe capul mieu!” sau „Vorba unei babe: Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă” (umor).

b) introducerii unor zicători, expresii, proverbe, de regulă cu ajutorul cuvintelor: „vorba ceea: Ursul nu joacă de bună voie”.

c) interjecţiile sau cuvintele ritmate sau care rimează: „Ne întovărăşim cu dânşii de frica lăieşilor de la Ruginoasa, şi hai-hai, hai-hai, până-n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul Frumos…”

d) atenţionării cititorilor: „Şi scurtă vorbă, ne adunăm cu rudele lui Zaharia…” „În sfârşit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare (…) m-am frământat cu gândul…”

Umorul popular (menit să provoace buna dispoziţie, fără intenţii satirice, batjocoritoare) este prezent în fiecare pagină şi se realizează printr-o multitudine de mijloace:

a)scene, situaţii menite să provoace râsul: încercarea lui Nică de a-şi înduioşa mama; Nică şi Zaharia, în căruţă, în situaţia de-a fi priviţi ca nişte urşi, etc.

b)meditaţii, expresii care provoacă râsul: „Căci nu vă pară de şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin”; „Când să-ţi petreci şi tu tinereţea, apucă-te de cărturărie”.

c)umor provocat de convertirea unor momente dramatice în sursă de râs: „Pentru fiecare fântână, pârâu (…) scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre,… şi înstrăinarea noastră este hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme!”,

Limba lui Creangă, vie, populară, este deosebit de expresivă. Utilizarea unor provincialisme („pâşlit-o”) nu pune probleme deosebite pe calea înţelegerii textului (numai în aparenţă simplu, în realitate dens, cu înţelesuri adânci). Pe lângă mijloacele menţionate (enumeraţia, portrete, schiţe de tablou, antiteza), Ion Creangă apelează la o suită de figuri de stil: „Dar zadarnică trudă”…; „moş

26

Luca mergând lângă cai, plin de năduh”; „Apele-s dulci, limpezi (…) şi reci”; comparaţia: „…limpezi ca cristalul”; „tot o fugă, ca telegarii”, „…cu doi cai ca nişte zmei”.

27

IV. POSTERITATEA LUI CREANGĂ Între scriitorii români, cei mai admiraţi şi foarte analizaţi, probabil că locul

dintâi îl are Ion Creangă. Zeci de ediţii din amintirile şi povestirile acestuia ne vorbesc despre extraordinara lui audienţă, despre cititorii lui credincioşi, indiferent de epocă. Dincolo de asta, dar în legătură cu existenţa numeroaselor ediţii, se află prezenţa lui Ion Creangă în manualul şcolar, mai ales în cărţile de citire pentru clasele mici, dar şi pentru liceenii care învaţă istoria literaturii române.

Paradoxul pe care ni-l oferă cariera scriitorului humuleştean vine din faptul că, deşi consacrat de autoritatea „Junimii”, Creangă n-a făcut niciodată obiectul atenţiei critice a lui Titu Maiorescu. Cine ar încerca să scoată un citat semnificativ despre Creangă din criticile lăsate de T. Maiorescu, s-ar afla în dificultate. Criticul „Convorbirilor literare” a scris despre Eminescu, cu prilejul traducerii unor nuvele ale prozatorului român în limba germană, dar nu i-a consacrat lui Creangă nici un studiu. Curiozitatea acestei situaţii merge mai departe. Considerat un scriitor a cărui valoare nu se pune în discuţie, prezent în manuale, Creangă este în continuare ignorat de critica literară a vremii, care nu-i consacră pagini revelatoare, decât poate cel mult din punct de vedere biografic, dar şi acolo cu accent pe anecdotă. În cazul lui Creangă, sărăcia stăruie. Opera este acceptată de fiecare generaţie care nu dă, însă totdeauna seamă despre calitatea şi esenţa ei, despre nota ei diferenţială. Ceea ce nu înseamnă că nu există o bibliografie Creangă şi că povestitorul n-ar avea biografii sau comentatorii lui pioşi, scormonitori de documente, de amintiri sau simpli mântuitori de locuri comune, atunci când este vorba despre operă. G. Călinescu a trecut prin toate aceste titluri, scriind monografia Ion Creangă, şi a lăsat o vorbă plină de îngăduinţă despre toată această cantitate de hârtie tipărită privindu-l pe Creangă: „nimeni n-a voit să facă rău scriind despre Creangă”. Lipseşte însă gestul evaluator, sintetic, voinţa de a ordona superior materia. Memorabil despre Ion Creangă au scris foarte puţini, dacă ne gândim, desigur la opera lui.

Interesant este că dominantă a rămas, multă vreme, figura institutorului Creangă, a învăţătorului copiilor şi societăţii. O primă monografie în acest sens dă Lecca Morariu (1925). După această biografie de învăţător, E. Lovinescu propune suita de anecdote şi de amintiri privitoare la Ion Creangă, în vederea unei biografii posibile (1929). Prima monografie completă, în care intră şi viaţă şi operă tratată în chip luminos didactic dar şi folcloristic, a dat-o un francez, Jean Boutiere (1930).

Românii intră greu în rolul de închinători de monumente monografice. O fac însă grandios prin G. Călinescu (1938), după care apar reacţiile: prima monografie românească o dă N. Timiraş, văzându-l pe Creangă ca pe un intelectual modern (1932). V. Gheţea ne întoarce la imaginea învăţătorului (1939). Aproape 15 ani nu mai apare nimic notabil despre Creangă. Dar, în

28

1955, Pompiliu Caraiona scoate o monografie Ion Creangă, care este un document de epocă, prin maniera vulcanizatoare a expunerii biografiei prin prisma luptei de clasă, şi prin analizele literare, care operează cu aceleaşi mijloace.

M. Sadoveanu a scris despre Ion Creangă încă de la începuturile sale literare. Primele volume sadoveniene sunt dominate de amintirea învăţătorului din Ţicău. M. Sadoveanu face, întocmai ca cercetătorii moderni ori mai bine ca hagii de altădată, drumuri către locurile pe unde a hălăduit nemuritorul înaintaş. Acestea iau aspectul unor pelerinaje. Ion Creangă este, pentru M. Sadoveanu, sacru, armonizându-se perfect cu locurile natale, fiind topit în întregime în propria operă. Într-un articol, M. Sadoveanu cercetează pe un urmaş al lui Creangă, într-altul pe un contemporan, în alte pagini pipăie doar amintirea acestuia, cum s-a sedimentat în suflete. În altă parte va da informaţii mărunte. Dar cea mai mare parte a intervenţiilor publice ale lui M. Sadoveanu privesc opera lui I. Creangă, măiestria neasemuită a povestirilor şi amintirilor acestuia. Îndrăznim să afirmăm că aici, în aceste pagini, poate fi descoperită una din cele mai potrivite intuiţii ale omului şi ale operei Creangă. Dincolo de pioasele peregrinări şi pomeniri, circulă un fluid al afinităţii complexe, prin care cei doi mari scriitori îşi comunică un cod al regăsiri.

Este o obligaţie faţă de cei dinaintea noastră de a le cultiva numele, cultivându-le litera şi spiritul. Culegerea de pagini pe care M. Sadoveanu le dedică cu evlavie neobosită lui I. Creangă precizează locul şi rolul lor de referinţă în posteritatea autorului „Amintirilor din copilărie”, devenind şi un stâlp al boltei sub care se adună cei care jură, fără să-şi explice de ce, pe paginile fantasmatice cu vorbe şi fiinţe de la Pipirig. (M. Sadoveanu, pg. 5-13)

Considerate drept un bildungsroman sau un „roman picaresc”, „Amintiri din copilărie” scrise la Bucureşti între 1880 şi 1882 au apărut între 1881 şi 1892 (partea I în ianuarie 1881; a II-a în aprilie 1881; a III-a în martie 1882; a IV-a postum, în 1882, în prima ediţie a „Operelor lui Creangă”), constituind scrierea de maturitate a prozatorului.

Unde Creangă a apucat să se întreacă şi pe sine însuşi - o presimte oricine - e în „Amintiri din copilărie”; aici epitetul de „classicus” i se potriveşte şi în sensul antic al termenului, şi în acela sustras oricăror determinări temporale sau de altă natură. Titlul operei e cât se poate de impropriu iar posibilele motive ale genezei acesteia au rămas în obscuritate, ocolite fiind – dacă nu ignorate – de fervoarea investigativă.

„Amintirile” lui Creangă sunt cu totul altceva. De vreo reconstituire cu pretenţii de obiectivitate ştinţifică şi cu anume destinaţie utilitară pentru mai târziu nu poate fi vorba, ci de pură artă. Chiar dacă, prin sine, majoritatea figurilor şi întâmplărilor evocate sunt atestabile istoriceşte – şi chiar dacă amintita funcţie existenţială ce le va fi acordat Creangă „Amintirilor…” nu-s de ignorat. Creangă nu procedează disociativ, ca un monograf, ci asociativ, ca un artist, ca un poet etic al evocării. Se ia pe sine (la vârsta copilăriei) drept subiect,

29

dar cu mari libertăţi de tratare a unui asemenea „subiect”. Dispoziţia asociativă însăşi e liberă până la marginile imprevizibilului, urmând capriciile memoriei involuntare şi ale efectelor subsecvente. Chiar titlul, nu e cel mai propriu, devreme ce opera nu se opreşte în momentul când eroul a ieşit din vârsta copilăriei, ci continuă cu mult dincolo de vremea când – expresia tătâne-său – începuse „a-i mirosi a catrinţă”.

În „Amintiri” – zice Călinescu – este simbolizat destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de o lua şi el cu încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua toţi. Creangă povesteşte copilăria copilului universal. În „Amintirile” lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune, ori de jurnal. Realitate-i că, aici, totul e individual şi universal, după cum se întâmplă invariabil în arta mare, unde „individual” nu înseamnă nicidecum „anecdotic”. În această privinţă, anticipând cu mai bine de două decenii teoria şi metodologia sartriană a medierilor, Ibrăileanu ajunsese încă în 1920 la o constatare mai proprie decât cea călinesciană şi tot memorabil formulată: „Creanga este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de la munte între ţăranii moldoveni”.

Însă în fundal, e – disimulată cum numai evocatorul lui moş Ion Roată putea – perspectiva omului matur care fie el şi „universal” prin dimensiunile geniului său, e totodată depozitarul unei înţelepciuni şi viziuni artistice, implacabil circumstanţiale prin istoria stirpei, limbă, orizonturile între care s-a mişcat o viaţă, inclusiv condiţia lui strict particulară, irepetabilă de existenţă. Acesta regizează totul din umbră, distribuind accentele, luminile, umbrele, îşi insinuează din subtext nostalgiile după ce a fost melancoliile, anxietăţile, ori le alungă, atunci când ele ameninţă de la temelie funcţia existenţială din impulsurile căreia s-a iscat singulara operă. Tonalitatea în general luminoasă, se explică aşadar prin faptul că autorul retrăieşte totul cu ochii copilului, însă aduce în subtext – uneori şi în text – oglinda distanţatoare a omului matur. De aici umorul, ca valoare de artă. Nică avea mult haz fără s-o ştie. Creangă, omul şi artistul matur, ştie să ne arate acest haz cu mâna unuia care n-ar şti, sau n-ar face caz de asta. Călinescu începe prin a constata cu ascuţimea-i caracteristică: „Cine nu se lasă înşela de deosebirea de medii nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi au umor verbal pe care-l comunică personajelor. Amândoi pun în gura eroilor vocabulare originale – unul ţărănesc, altul orăşenesc semididact”.

Astăzi putem distinge mai bine că, asemenea oricăror scrieri de întâia mărime, capodoperelor, opera lui Creangă ni se comunică – aproape pe toată întinderea ei – în două limbaje: unul literal, explicit, aparent univoc, bun doar pentru istoricii literari „obiectivi”; al doilea – simplă denumire pentru o infinitate de structuri expresive latente ale operei – e bine-nţeles, simbolic, şi el face cu putinţă schimbarea continuă a unghiurilor de receptare, respectiv de interpretare a operei. De aceea place Creangă la toate vârstele, satisface atât de

30

felurite gusturi, oameni cu grade de iniţiere literară foarte diferită. În cazul lui Creangă se poate deci vorbi de ceea ce se cheamă azi ambiguitatea marilor opere, plurivalenţa lor de valori şi structuri şi de mesaje virtuale. Ambiguitatea rezultă din faptul că, uneori, sensul urmărit de autor este debordat în toate direcţiile de sensurile nescontate, înculcându-i-se operei din pricina acuităţii şi universalităţii percepţiilor.

E opera lui Creangă ambiguă în acest înţeles superior, plenitudinar, adică în sensul că ne sugerează mai mult decât ne comunică, în chip explicit? Aşa credeam şi această convingere ne-a călăuzit în cele de până acum. Dar tocmai de aceea ne arătam nedumeriţi de unele, citate anterior, aserţiuni şi distingeri ale lui G. Călinescu, la care am mai putea numeroase altele. De pildă, aceasta: „Cine caută a preţui Amintirile pe de o parte pentru frumuseţea limbii, de pe alta pentru puterea de creaţie de tipuri, dovedeşte că nu le înţelege”. Observaţia substanţială este exactă în „Amintiri”, dar cu totul superficială. Se poate vorbi de un suflet al Smarandei? Această eroină spune câteva ocări obişnuite la ţară şi atât. Făcând abstracţie pentru moment de prezenţa continuă şi chiar de o anume evoluţie a felului ei de a fi global în paginile „Amintirilor…” Smaranda se desfăşoară memorabil.

Să reamintim doar câteva fraze unde, dincolo de ce e „local” şi indiferent de aceasta, oricine simte că mai bine nu poate fi prinsă prin universalitatea unei situaţii, a modului hurzuluit - drăgăstos (şi tocmai prin asta de inepuizabil umor) pe care mama îl ia zilnic de la capăt, cu neostenirea naturii, spre a-şi catehiza odrasla: „-Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucă, ziceam eu şezând închinat şi cu limba scoas-afară dinaintea mamei, jos, lângă oale. –Doamne, prinde-l-voiu strigoiul acela odată la oala cu smântână, zicea mama, uitându-se lung la mine, ş-apoi las’! Nănaşa din grindă are să-i ştie de ştire…” Între celelalte lucruri spuse memorabil, halucinant de „adevărat” în esenţa lor, fie numai şi acest „uitându-se lung la mine”- pe lângă că e de un umor rar- face cât mulţime de savante descripţii ori analize după tehnicile mai noi. Dintr-o anume uitătură, prinsă în obiectiv doar o clipă - ca şi altă dată, din acel „îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea” – intuim nu numai un fel etern – omenesc de a fi, ce ţine de legile speţei şi de poezia lor latentă, dar şi toată psihologia, toată pedagogia celei ce spunea cu mare seriozitate închincitului printre oale: „Se cunoaşte el strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe limbă…Urât mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău, drept să spun, dragul mamei!”.

O mişcare distinctă în cadrul acestui veritabil conflict de adâncime vizează – într-o operă mărturisit autobiografică – „suspendarea” existenţei reale, de târgoveţ, de institutor la Iaşi, de om cu o întinsă experienţă şi felurite necazuri. E un impuls perfect explicabil la asemenea natură umană şi artistică puternică, ivit din conştiinţa ireversibilităţii lucrurilor şi din întrezărirea unei teribile dezlegări a lor. Suspendarea acestei existenţe de aievea e săvârşită în favoarea uneia trăite cândva, dar acum retrăită compensator şi de aceea având un caracter imaginar

31

complex. Inadaptatul târgoveţ află căile de acces spre repunere în acord cu existenţa – cu sine nu fusese niciodată în vrajbă! – prin căutarea timpului pierdut celui mai ispititor. Al copilăriei. Introspectivă şi retrospectivă, opera devine în chipul arătat o expresie singulară a lirismului senectuţii. Prin substituire paradoxală şi nu prea, horaţianul „bucură-te de prezent”, de ceea ce-ţi poate oferi clipa de faţă, devine în „Amintiri din copilărie”, „bucură-te de trecut”, de copilărie.

Din acest moment, geniul creator al lui Creangă se simte mai la largul său decât oricând. Răfuiala sa dintotdeauna cu nepotrivirile lumii se putea reîncepe din perspectiva purităţii dintâi, dar şi cu blânda înţelegere a omului ce trecuse prin toate şi înţelegea toate după măsura ce li-i proprie. Toate momentele operei devin de acum înainte spectacole în spectacol, care ilustrează în maniera lor particulară „copilăria copilului universal” de care vorbea G. Călinescu (prinsul muştelor cu ceaslovul, voluptăţile de la scăldat, păţaniile când cu „furluarea” cireşelor şi încercarea de a vinde pupăza, petrecerile şi celelalte întâmplări de la Fălticeni, de la Rădăşeni.

Într-o accepţie, autorul depăşeşte ipostaza de comentator pe care şi-o asumase în „Poveşti”, însă neîngăduindu-i să treacă prea mult de marginile univocităţii: acum în „Amintiri” el e şi actorul care-şi trăieşte pe o scenă imaginară, cu umor şi deplină participare, propriile întâmplări de odinioară, tinzând să rămână la acestea. În ipostaza de copil, Creangă îşi joacă rolul cu deplină participare : e „liric” faţă cu propriile întâmplări şi cu ale altora, se înduioşează, se necăjeşte, se înseninează. Când, spre exemplu, mamă-sa îl roagă să stea acasă şi să legene copilul, spre a putea să-şi vadă de cele treburi, Nică, în dorul scăldatului, devine în sinea lui „poet” al naturii: „Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi cald afară că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile”. Iată cu ce nuanţă de stupoare şi obidă e narată prinderea lui bădiţa Vasile, dascălul atât de îndrăgit de şcolarii săi: „Pă bădiţa Vasile îl prinsese la paste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşe, să-l trimită la Peatră …Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste. Afurisită privelişte mai fu şi asta”. Iar întâmplările de la Broşteni, fuga spre casă cu plutele, tămăduirea de râie şi celelalte păţanii, iată în ce chip jubilant, menit a-l însenina pe Nică, se încheie: „Apoi, în Sâmbăta Paştilor, m-a trimis la părinţi acasă în Humuleşti. Şi în ziua de Paşti am tras un „Îngerul a strigat” la biserică, de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate la mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Şi părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, şi Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. Şi bucurie peste bucurie venea pe capul meu”.

În consecinţă, scenele prind şi ele mereu tot altă culoare. Ele-s hazlii din cale-afară (ca în episodul cu „furtuşagul” cireşelor; deşi felul cum îl surprinde matracuca de mătuşa Mărioara asupra faptului şi se holbează la el ca o arătare din basme, precum şi tot ce a mai urmat nu puteau să fie prea plăcute în chiar

32

momentul întâmplării). Uneori priveliştea e bufă, ingenuu grotească (precum e şirul de întâmplări, potrivit unor savante procedee, din timpul scăldatului şi îndeosebi al celor mai neprevăzute de după aceea, când Nică a trebuit să se înfăţişeze „chipos” şi spăşit înaintea Smarandei).Alteori, supărarea e de-a dreptul de proporţii, ca atunci când Nică vrea să se descotorosească de pupăză în felul ştiut. Însă prin pânza amintirii, toate stârnesc râsul şi fostului negustor de „cuci armeneşti” şi nouă.

Urmărind lucrurile şi din alt unghi, trebuie să observăm că perspectiva plurală şi libertăţile asociative pe care şi le ia Creangă fac cu neputinţă – dar nici necesar un conflict epic materializat în forme artistice unitare. Practic, există atâtea conflicte, câte întâmplări ori situaţii distinctive îşi aduce aminte povestitorul. Iată, să spunem parte I. Aici apare pe la început – fără putinţă de a-i prevedea succesiunea şi particularităţile – foarte „epica” (din perspectiva infantilă) istoria cu prinsul muştelor şi al altor bâzâitoare de acestea în ceaslov: „…şi-apoi, dă Doamne, bine! În lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, clămpănind ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor !”. Dar şi ce altfel de „potop” urmă după aceea! Mai ales cum îl ştie evoca naratorul: „Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mâinile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan (calul de lemn, pedepsitor) şi a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit”. Ideea unificatoare, foarte labilă în fapt, vizează, cum s-ar zice, epoca primilor ani de şcoală.

Însă în partea a II-a, unde totul e mai pe măsura a ceea ce G. Călinescu a numit „copilăria copilului universal”, cu pornirile lui naiv-picareşti, dăm peste amintiri mai dinainte.

Protagoniştii absoluţi, în parte a II-a din „Amintiri”, sunt Nică şi Smaranda. Apar bineînţeles, şi alţi „eroi” în deplinătatea cuvântului: întâi tatăl, Ştefan a Petrei, apoi cele două mătuşi pricinaşe, neuitatul moş Chiorpec, unii tovarăşi de joacă. Ba, deşi spaţiul narativ ce li-i acordat e minim, atâţia alţii ne rămân în minte prin câte o vorbă spusă într-un anume fel, unic, printr-o atitudine expresivă. Când, întârziind cu încercările de a prinde pupăza, Creangă comentează aşa : „Ş-apoi, vorba ceea : „Ţiganului când i-e foame, cântă; boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul”. Aşa şi lingurarii noştri: cântau acum îndrăcit pe ogor, şezând în coada sapei, cu ochii împăienjeniţi de-atâta uitat, să vadă nu li vine mâncarea dincotrova?”

Compoziţional, fragmentul reprezintă ceva între nuvelă şi scenă dintr-o posibilă piesă comică. Însă asta, vorbind aşa, în general. În pluralitatea de perspective, în rapiditatea schimbării unghiurilor de observaţie, în „socraticitatea” dialogului, în pertinenţa comentariului, se vede imediat mâna

33

maestrului. Din perspectiva copilului, pe care marea eroare a scriitorului ar fi fost s-o uite, moşul cu viţica apare drept „moşneag nebun”, şi „javra dracului”, mod al lui Creangă de a ne reaminti şi de astă dată cu câtă participare îşi joacă el „rolul” de copil necontenit pus pe şotii. Însă din perspectiva noastră, în cazul când suntem cititori cu ceva vârstă şi experienţă, moşneagul apare ca însuşi simbolul înţelepciunii dintotdeauna de pe aceste meleaguri. Iar comentariul, călăuzit cu iscusinţă pe muchia dintre reprezentările ce i-s posibile copilului şi cele proprii omului matur, încercat, ratifică pe nebăgate în seamă „lecţia” pe care socraticul moş i-o dă – aşa zicând după „metoda intuitivă” – copilului fără minte. „Iaca poznă, c-am scăpat-o!”: „mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz”.

Tot ce se mai petrece în partea a doua a „Amintirilor…” e o întregire de detalii – niciodată fără rost – a tabloului iniţial: „rotata” punere la cale a mersului cu uratul; „calamandrosul”, când cu smântânitul oalelor pe hoţeşte; invitaţiile pe care Ionică şi le făcea singur la moş Chiorpec ciubotarul şi păţaniile ce i se trăgeau din asta; umblatul după cireşele altora şi prăpădenia cânepei, în împrejurimile cunoscute; necazul cu pupăza; desfătările de la scăldat, încheiate iarăşi printr-un necaz ce păru să ducă la „cuminţirea” (momentană) a băiatului. Spaţiul în care se desfăşoară întâmplările din partea a doua a „Amintirilor…”, se întinde, aşadar, din iarnă până în vară, într-un an care nu poate să fie prea timpuriu, de vreme ce Smaranda, exasperată de ştiutele drumuri ale lui Nică la moş Chiorpec, exclamă într-un rând: „Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală undeva şi să cer dascălului să-mi deie numai pielea şi ciolanele de pe tine.”

Întorcându-ne la chestiunile mai strict „tehnice”, putem specifica acum că un liant de anume fel, un simulacru de conflict mai generic, există, desigur: e cearta dintre cei doi părinţi pentru hotărârea drumului în viaţă al feciorului mai mare, argumentele în litigiu fiind cât se poate de precise. Tatăl, sceptic la început – că unul-altul s-au dus la Paris „boi” şi s-au întors „vaci”, nu voia în ruptul capului să-şi dea fiul la şcoală. Din pricina asta, vrajba lui Smaranda, care – stăruitoare, cum sunt femeile – o ţinea pe-a ei. Câte nu încercase, ca să rămână neclătinată în convingeri? Şi, spunându-ne-o într-un anume fel, nu vrea scriitorul să ne sugereze că el însuşi, cât se poate de timpuriu, îşi văzuse „steaua din frunte” atât de târziu zărită de alţii? Iată: „Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire, şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.

E adevărat şi faptul că în concertul total, când şi când, dăm de note care sună uşor strident. În începuturile de capitole, spre exemplu, până să se aşeze bine scriitorul în poziţia evocativ-contemplativă, observăm cum tonul, cuvântul, înţelesul nu au firescul, funcţionalitatea celor ce vor urma. Dispoziţia „liric-evocatoare este de ţinută, spre exemplu, în bineştiuta perioadă cu care începe perioada a doua. Însă după câteva alineate, dăm de asemenea efuziuni şi „licenţe”, imaginative: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de

34

minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag!”.

Să fi bănuit povestitorul, chiar şi când spusese tot ce avea de spus, dâra de uimire în creştere pe care „ţărăniile” sale o vor lăsa în lume? Ceea ce ştim sigur e că, în „Amintiri…”, Creangă se vrea strămutat cât mai deplin în toate câte-i erau proprii copilului de odinioară, îndemnându-se mereu cu câte un „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată”. Apoi caută să-şi justifice pornirea: „Ce-i pasă copilului când tata şi mama se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire”. Lui Nică (ori copiilor ce a avut Creangă zilnic sub ochi, în lunga-i carieră de institutor), tuturor acestora nu le prea păsa , desigur! Dar asemenea îndemnuri şi justificări trădează- consecinţă a ambiguităţii fundamentale din care s-au iscat „Amintirile…” – ceea ce autorul disimulează energic: trăirile omului matur, dezabuzările, nostalgiile lui. Bucatele fără sare n-au gust. Tot astfel, revărsarea de haz din „Amintiri…” n-ar avea incomparabilul gust pe care i-l cunoaştem, fără acest sentiment de abscons al ireversibilităţii timpului, fără adierea de elegie a senectuţii ce pluteşte pe deasupra umoristicelor întâmplări, dând operei conturul imperceptibil tremurat din pricina subtilului amestec de lumini şi umbre. Refuzul realului imediat al omului de patruzeci şi ceva de ani pentru nişte paradisuri imaginare sui generis, iată, poate, resortul de ultimă analiză al scrierii fundamentale ce ne-a dăruit-o Creangă.

35

V. CONCLUZII UNIVERSALITATEA LUI CREANGĂ

Fiu de ţăran, crescut în mijlocul cultivatorilor de pământ moldoveni, a

început târziu, în satul natal, studii foarte mediocre continuate nesistematic în mai multe şcoli; seminarist harnic, ale cărui cursuri au fost supărător întrerupte, de un doliu de familie; apoi pe rând, diacon frecventator al şcolii normale la douăzeci şi şase de ani bătuţi, institutor cleric caterisit, vânzător de tutun, şi, din nou, institutor; petrecându-şi toată a doua parte a vieţii în mahalaua iaşilor, în mediul mediocru al clerului mărunt şi al corpului didactic primar; devenit, în urma unor împrejurări fericite, prieten al poetului Mihai Eminescu şi membru al celei mai celebre societăţi literare de la Iaşi; în sfârşit, debutând strălucit în literatură, la patruzeci de ani, fără să fi fost deloc pregătit pentru meseria de scriitor, şi publicând, pe urmă, pagini numeroase, în care marele său talent se afirmă din ce în ce, dar rămânând cu toate acestea ţăran, ca aspect exterior şi ca mentalitate, Creangă e una dintre figurile cele mai originale, cea mai originală poate, din literatura română.

În ce constă valoarea poveştilor lui Creangă? Şi cum reuşeşte Creangă să fie povestitorul cel mai apropiat de limba poporului? Căci trebuie să admitem că dacă e ceva mai fermecător în poveştile lui Creangă, este acel aer de ţară, sunt acele expresii plastice, pentru noi cu totul dintr-o altă limbă, sunt acele apropouri naive, acel dialog de o sinceritate primitivă şi acele cunoştinţe foarte naive şi reduse ale ţăranului.

Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveştile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spun la ţară.

Există, virtual, în opera lui Creangă – provenind tocmai din caracterul ei profund naţional şi popular – resursele unei universalităţi incontestabile, pe care timpul şi înaintarea tot mai vrednică a poporului sau pe drumurile viitorului le prefac practic într-o realitate tot mai solidă, într-un bun al umanităţii întregi. Creangă n-a fost un folclorist meritoriu sau un prelucrător harnic de poveşti populare, ca Petre Ispirescu, să zicem. El a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea lui frustă stă, de fapt, o imensă ştiinţă a vieţii, intuită în raporturile ei fundamentale. El ştie totul despre mersul anotimpurilor şi despre treburile gospodăreşti ale omului de la ţară, cunoaşte uneltele meşteşugarului şi le numeşte cu inepuizabilă plăcere, ştie unde s-ascunde ursul, dar şi unde se tupilează, ghemuită după lună, fata împăratului din poveste, prefăcută în pasăre nevăzută. Şi ştie, mai cu seamă, să ne descopere tainiţele sufletului popular.

Dar experienţa milenară a celor mulţi, cristalizată în proverbe, în zicători, în vorbe cu tâlc, nu rămâne în creaţia lui o prezenţă impersonală, ci capătă o puternică notă de originalitate, căci Creangă e un scriitor cult, înzestrat cu puterea geniului. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea populară, oralitatea şi spontaneitatea stilului său dau culoare şi autenticitate

36

scenelor din viaţă descrise. O simplă formulă consacrată, un proverb fixează un portret, un caracter sau un episod de neuitat. Uneori „zicătoarea” în opera lui Creangă devine densă, de o excepţională plasticitate. Cât de intens metaforică este comparaţia care spune despre un om că-i „plin de noroc ca broasca de păr”, şi ce ironie revoltătoare conţine expresia care afirmă despre cineva că are ştiinţă „până la genunchii broaştei”. Pe un fond folcloric, Ion Creangă s-a înălţat ca un artist desăvârşit, pătruns de un scrupul neîntrecut al cuvântului.

Viaţa eroilor lui Creangă se desfăşoară în spiritul autentic al firii poporului nostru. El reflectă virtuţile spirituale şi fizice pe care le respectă omul din popor: curajul, hărnicia, prietenia, spiritul raţional şi întreprinzător, optimismul viguros, modestia, mărinimia, francheţea în opinii şi atitudini, sentimentul dreptăţii sociale, cu un cuvânt propriu limbii noastre, omenia cu o formă complexă şi esenţială a umanismului popular. În numele acestor principii, Creangă dezaprobă printr-un râs enorm, sănătos, prin întreaga sa operă, tot ceea ce degradează omul: lenea, ipocrizia, trădarea, pizma, exploatarea. Trebuie precizat, însă, că opera lui depăşeşte sensibil basmul popular, cu simbolurile lui tradiţionale, ridicându-se la o semnificaţie filozofică mai cuprinzătoare. Om al unui veac raţionalist, Creangă – deşi împrejurările vieţii făcuseră dintr-însul un diacon original, irevenţios şi turbulent – priveşte ironic tot ceea ce este ostil omului: moartea şi diavolii, forţele supranaturale ale omului.

Creangă e clasicul Junimii. Clasicismul său nu e un academism însă, ci o răzvrătire sui-generis, o sfidare a gustului consacrat ci o reacţie populară faţă de livrescul păturii culte tocmai pentru că aduce, cu întreaga erudiţie necesară unui umanist, cartea originală a înţelepciunii şi expresiei populare, împotriva imitaţiilor trase după ea. Dar acest Creangă, clasicul, trăieşte abia azi. Posterioritatea e adevărata lui viaţă.

Tipul lui Creangă este al clasicului, care, pătruns de stabilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experienţe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului. Poveştile , Amintirile, nu sunt ca scrierile lui Slavici, ca ale realiştilor critici, operă de observaţie, nu, ci, se ştie, ele demonstrează, ilustrează „observaţiuni morale milenare” (G. Călinescu).

Fără sarcasmul milenar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul şi ţărăniile lui un sentiment al „urâtului”; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască: „Gulea peste gulea, Ivane, căci altfel înnebuneşti de urât”. În fond, Creangă e un sceptic şi „filozofia” lui e acea a ecleziastului. Această „filozofie” se observă, de altfel, în tot ce face. Iată-l la Junimea spunând anecdote şi primind să treacă drept măscărici. Poveştile sunt ascultate cu enormă veselie, pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat.

Priviţi în perspectiva marilor linii de direcţie ale literaturii noastre, nici Delavrancea, nici Vlahuţă, nici Iosif, nici Cerna, nici Goga, nici chiar Sadoveanu nu apar atât în succesiunea lui Creangă, cât în aceea lui Eminescu.

37

Gesturile tipice ale creaţiei tuturor acelora sunt nostalgia, întoarcerea, protestul, revendicarea, aspiraţia către o lume pe care au părăsit-o, dar către care se doresc înapoi, pe care o resimt mai curată şi mai bună. Nimic din toate acestea la Creangă. Povestitorul este adânc înfipt în lumea lui, aşa el încât o poate descrie fără duioşii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism robust şi umor împăcat.

Ţăranul Creangă nu este însă deloc un „talent necioplit” cum credea Negruzzi şi nici un „autor poporal” cum l-a numit Maiorescu. El este un talent rafinat, un mare artist.

Împrejurarea devine izbitoare considerând mai întâi materia de motive folclorice şi chiar primele mijloace ale expresiei populare în poveştile sale. După cum a arătat Jean Boutiere, în preţioasa monografie franceză consacrată povestitorului (La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930) toate scrierile (în afară de „Stan Păţitul”, a cărui origine populară n-a putut fi identificată, dar nu este contestabilă) reiau vechile motive prezentate în întreaga arie a folclorului european şi (în afară de Dănilă prepeleac, Povestea porcului, Harap Alb şi Ivan Turbincă, în care modificările sunt destul de mici, nu în combinaţii noi, în contaminări de motive cum pot fi semnalate în operele altor autori de inspiraţie populară, ci în exacta lor înlănţuire din prototipul folcloric. Nici un episod nu este înlăturat, adăugat sau împrumutat de aiurea atunci când Creangă reproduce o poveste a poporului în Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Fata babei şi fata moşneagului, Făt - Frumos,fiul iepei sau Prostia omenească . Memoria lui este aici dintre cele mai fidele şi imaginaţia lui este cu totul stăpânită în latura invenţiei epice. Basmul popular pare a fi pentru el un lucru bine stabilit, o structură obiectivă şi constrângătoare, pe care se fereşte de cele mai multe ori a o modifica.

Ideea de „scriitor popular”, pierzându-şi pentru câţiva critici semnificaţia întreagă de viziune homerică, fără de care nu există, a ajuns să indice exclusiv pe scriitorii rudimentari, de nivel ţărănesc. Aşa că nevoia de a despărţi pe Ion Creangă de un Rădulescu – Codin, legitimă până la un punct, a creat cealaltă formulă a lui Creangă „scriitor cult”. Şi degradării celei dintâi i-a răspuns lipsa de măsură a celei de a doua: în contra declarării de „scriitor popular”, adică un Rădulescu – Codin, oarecare, povestitorul nostru devine „autor cărturăresc”, un erudit în viaţa şi ştiinţa satelor „ca Rabelais în linia lui, ca Sterne şi Anatole France”.

În lupta de cuvinte, ce s-a încins, Nic’a lui Ştefan din Humuleşti, ca ţăran ce a fost în toată conştiinţa lui, aproape că dispare, G. Călinescu chiar poate scrie :

„După unii, Creangă ar fi un ţăran. Ţăran şi nu prea decât la fire. Cât despre intelect, corespondenţa, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nici o pată”.

Creangă e un foarte puternic talent şi cu totul original în literatura noastră. Împreună cu Odobescu, el stă în fruntea stiliştilor români – deşi între amândoi

38

există o mare deosebire. El e adevăratul tip al românului cu calităţile lui mari şi cu defectele lui […].Inteligenţa aleasă, mai presus de toate, caracter sentimental şi entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înţeleapta filozofie a poporului român şi posedând în cel mai înalt grad puterea de surprinde, el are acelaşi defect ca şi ţăranul nostru: guraliv, adesea se pierde în amănuntele descrierii slăbind firul logic…Creangă e o vastă sinteză a poporului român. El face parte din categoria de scriitori senzaţionali.

Scânteierea observaţiei, râsul elocvent, robusteţea internă a frazei se încorporau fondului permanent al literaturii naţionale, dându-i totodată o nouă dimensiune universală. Legat prin toate fibrele de sufletul popular, Creangă convine şi momentelor de flux şi clipei de tristeţe. Vitalitatea, jovialitatea, linia simplă sunt ale tuturor timpurilor. Creangă nu are vârstă.

„Este în poveştile lui Creangă atâta jovialitate, atât umor al contrastelor, încât compunerile sunt menite să nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali. Şi de fapt, oricât de paradoxal s-ar părea la întâia vedere, Creangă este un autor cărturăresc, ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor şi a zicerilor şi mai ales acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura altora. În câmpul lui mărginit, Creangă este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din mişcare, ci din cuvânt, şi observaţia nu este psihologică, ci etnografică”.(G. Călinescu, op. cit.)

Şi totuşi, opera lui e restrânsă: câteva sute de pagini, dintre care amintirile ocupă câteva zeci. Nu volumul, ci calitatea artei îi asigură monumentalitatea. Rabelais (cu care a fost asemănat) n-a lăsat o operă mult mai amplă. În paginile lui Creangă sunt trase esenţele, expresivitatea incomparabilă fiind o sinteză a mijloacelor orale. Principiile esteticii savante sunt ignorate cu dezinvoltură; pulsează însă ritmul vorbirii moldoveneşti din epocă. Definit succint, Creangă e un scriitor ţăran, dar un ţăran ce nu poate fi confundat. Toţi ţăranii de lângă Munţii Neamţului folosesc aceleaşi cuvinte, aceleaşi expresii consacrate; nici unul nu-l egalează. În scrisul lui de aspect nescriptic se vede meşterul cu un infailibil simţ al măsurii, ştiind să exprime unui gest mişcarea unică unei exclamaţii, ceva ce-i aparţine în exclusivitate. Deşi lucrat cu grijă, scrisul lui pare spontan, natural ca însăşi viaţa. Liniştea lucidă a clasicilor mai vechi îi lipseşte, însă cadenţa lui se bazează pe simetric, verva modelându-se, luând o respiraţie geometrică. Interesul frazei ţine de utilizarea formelor cotidiene, însă în elementaritate aparenţă valorile umile se organizează într-o orchestraţie seducătoare. Un artist cum a fost Creangă, expresie a geniului popular, trebuia să apară cu necesitate. Nu ne putem imagina proza românească fără opera sa.

Din cele trei dimensiuni ale timpului, Creangă s-a oprit cu insistenţă asupra trecutului, propria biografie devenind sursă pentru literatură. Se poate spune că şi poveştile se înregistrează într-o măsură aceleiaşi biografii personale, legându-se intim de ambianţa copilăriei şi întregind conturul fanteziei ţărăneşti. L-a interesat, fireşte, şi prezentul, pe care l-a văzut cu inteligenţă critică. Nu i-a fost indiferent oraşul; trăind totuşi la Iaşi, a rămas pentru totdeauna la modul de a

39

gândi al rurarilor. Participând la viaţa literară ieşeană, nu şi-a compus o fizionomie de scriitor; obiectul artei, creaţia, nu l-a posedat. N-a aspirat să-şi depăşească prin scris (cel puţin moral), condiţia de modest slujbaş al şcolii. Faţă de propria literatură a avut o atitudine lipsită de sentimentul proprietăţii, comparabilă cu aceea a producătorilor de folclor.

Creangă a dat viaţă ascuţită poveştilor lui, situându-le în timp şi spaţiu, creând tipuri care se mişcă şi vorbesc. Pentru asta întrebuinţează nu numai mijloace simple şi elegante de exprimare, ci şi un depozit secular al neamului, de o mare bogăţie şi o intensă frumuseţe poetică. El a lăsat o operă literară şi studiul vieţii lămureşte opera însăşi.

Prin toate aceste caracterizări, deşi în fond un scriitor „cult”, Creangă rămâne popular într-un sens înalt. Creaţia lui e lipsită de personalitate morală. Asta se întâmplă numai creatorilor excepţionali. El este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim.

Ion Creangă, în acest fel, a fost un clasic al literaturii române, el exprimând prin „ţărăniile” lui înţelepciunile „prostimii din care n-a vrut să iasă cu totul nici după ce a intrat în alt mediu social, păstrându-şi masca pentru a observa ceea ce „nu se cade” într-o lume ce vrea să pară altfel de cum este, făcându-se şi el că nu pricepe ceea ce alţii mai învăţaţi se silesc să-i lămurească, deşi altceva este de priceput. Ca povestitor, când s-a încumetat să scrie ceea ce povestea, el a lăsat cititorului următoarea prefaţă, ca un cifru al umorului său:

„Iubite cititoriu, Multe prostii ai fi cetit, de când eşti Citeşte, rogu-te şi ceste şi unde-i vede

că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”. Privit între umoriştii lumii, Ion Creangă este un adevărat umorist prin ceea

ce istoric s-a constituit în arta umorului: în primul rând observaţia realităţii mai mult din inimă decât din cuget, deşi cugetarea nu devine ca de obicei în artă, o formă a sentimentului, ci contrariul său; la aceasta se adaugă îngăduinţa şi chiar simpatia pentru cei surprinşi şi contradicţia între aparenţă şi realitate, cu motivarea că în viaţă nimic nu este grav, decât e privit fără prejudecată, fără ca astfel să se îngăduie omului mai mult decât trece de „omenia lui”. Dar în comparaţie cu formele caracteristice ale umorului la diferiţi scriitori ai literaturii universale în dezvoltarea ei istorică-umorul tragic la Cervantes, corosiv la Boccaccio, indecent la Rabelais, jovial la Chaucer, trist la Mark Twain, un umor ţărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice, asemănător cu cel al scriitorilor din începuturile epocii moderne, în a căror operă se recunoaşte mai bine viziunea folclorică asupra lumii.

40

…În acest genial scriitor popular trăieşte conştiinţa unei mari culturi, la care participă şi la care se întoarce cu admiraţie şi încredere vrednice de umanist european.

E sigur dar că nici un alt scriitor român n-a atins cu opera lui puncte etnice mai exterioare. Scriitor de o etnicitate ca şi particulară faţă de aceea ce se înţelegea cam în grabă prin „literatura universală”, succesul lui de audienţă la englezi, italieni, mongoli şi vietnamezi poate fi socotit ca imposibil. Şi totuşi adevărul este altul şi chiar contrar. Căci, deşi scriitor român, şi se poare adăuga în chip semnificativ, spre a i se vedea mai bine orientarea, scriitor moldovean, nemţean, humuleştean, scriitor deci de un localism presupus ca aproape izolator, Creangă e citit azi pretutindeni, după cum se afirmă, cu cea mai spontană participare. Situaţia aceasta, dacă i-ar fi putut trece cândva prin minte, lui i s-ar fi părut glumeaţă. El socotea laşii secolului trecut ca o „nemţie” curată, un fel de străinătate socială suficientă ca să se gândească la contactul cu străinătăţi de alte limbi. Cultivând un localism ca şi absolut, prin care totuşi a ajuns să se înscrie în universal, Ion Creangă închipuie tipul de scriitor opus acelora care speră o glorie mai largă prin adoptarea unei limbi de circulaţie internaţională.

Chiar particularităţile lui lingvistice, peste interesul acelora de ordinul pitorescului etnologic, au fost decisive în succesul literaturii sale. Materiale etnologice, interesante numai ca atare, se găsesc în orice colecţie de folclor; ceea ce cititorul de oriunde găseşte numai în Creangă, este o identitate de scriitor formată mai cu seamă din valori stilistice.

În adevăr, nimeni ca el n-a stilizat mai efectual oralitatea completă de tip rapsodic, a poveştilor populare; în stilul nici unui alt scriitor, (în afară de poate, al lui Caragiale, aplicat însă altui fond omenesc) nu există dublu plan, scriptic şi în acelaşi timp vocal, care de cele mai multe ori, prin divergenţă dusă până la contrastul antifrazei, creează un fel de metaforă a umorului, specifică lui Creangă. Scriitor şi actor totodată, fraza lui e bineînţeles scrisă, dar este mai ales jucată vocal pe un registru de intonaţii, în cuprinsul căruia cuvintele pot căpăta chiar sensuri contrare.

Literatura română deţine prin el – străinii afirmă acest lucru – pe unul dintre cei mai buni povestitori populari din Europa.

S-a zis că Creangă seamănă cu Gogol. Desigur. Ţăranul moldovean seamănă aşa de bine cu cel rutean. Dar cred că Creangă are şi mai multe asemănări cu La Fontaine. Aceeaşi nepăsare faţă de cele sfinte, aceeaşi irevenţiozitate faţă de autorităţi, de „măriri”, de ierarhii, acelaşi scepticism, acelaşi epicureism liniştit.

Creangă nu este nici moralist, precum canonicul Schmid, nici poet sau filozof, ca Andersen; fără să vrea, el este, precum fraţii Grimm, un folclorist. Creangă e înainte de orice un artist ca Ch. Perrault. Găsim în opera celor doi povestitori, aceeaşi reproducere fidelă a vechilor ficţiuni şi a limbajului simplu, popular, aceeaşi viaţă, aceeaşi evocare a lumii de rând dintr-o anumită epocă, acelaşi spirit de bună calitate. Creangă nu se deosebeşte de predecesorul său

41

decât printr-un realism uneori puţin mai accentuat şi, mai ales, prin bogata colecţie de expresii, de dictoane, colecţie care nu are echivalent la nici un alt povestitor european.

Nu e puţină glorie pentru Creangă să poată fi pus în paralelă cu Ch. Perrault, a cărui culegere atât de apropiată de perfecţiune, face şi astăzi deliciul celor mai fini cititori.

Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni.

Creangă este – şi va rămâne – unic, pentru că împrejurările care l-au produs, care i-au permis să fie ceea ce a fost, s-au dus, s-au dus pentru totdeauna!

42

VI. METODE ŞI TEHNICI DE PREDARE A TEXTELOR LUI CREANGĂ ÎN CICLUL PRIMAR Studiul limbii şi literaturii române în învăţământul obligatoriu îşi propune

dezvoltarea competenţelor de comunicare orală şi scrisă ale elevilor, precum şi familiarizarea acestora cu texte literare şi non literare, semnificative din punctul de vedere al vârstei şcolare mici şi mijlocii. Se urmăreşte, totodată, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini şi de motivaţii care vor încuraja şi sprijini studiul limbii şi literaturii române.

De altfel, scopul studierii limbii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, să se integreze efectiv în contextul viitorului parcurs şcolar, respectiv profesional, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa cotidiană, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om.

În acest sens, curriculum-ul propune o mutaţie fundamentală la nivelul studierii limbii şi al literaturii române. În locul compartimentării artificiale a disciplinei în „limbă” şi „literatură”, se propune un nou model, cel comunicativ-funcţional, adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu-zise. În mod concret, acest model presupune dezvoltarea integrală a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris („citirea/lectura”)şi de exprimare scrisă. De altfel, comunicarea nu este altceva decât funcţionarea concretă, în fuziune, a celor patru capacităţi menţionate anterior.

Altfel, noul Curriculum are următoarele dominante: recurgerea la modelul comunicativ-funcţional, conform căruia comunicarea

este un domeniu complex care înglobează procesele de receptare a mesajului oral şi a celui scris („citirea/lectura”), precum şi cele de exprimare orală, respectiv de exprimare scrisă. definirea domeniilor disciplinei exclusiv în termeni de capacităţi:

receptarea mesajului oral, receptarea mesajului scris, exprimarea orală şi exprimarea scrisă; prezentarea comunicării în calitatea sa de competenţă umană fundamentală,

acoperind deprinderi de receptare şi de exprimare orală, respectiv scrisă; reechilibrarea ponderii acordate exprimării orale faţă de cea scrisă, precum

şi proceselor de producere a unor mesaje proprii faţă de cele de receptare a mesajelor; centrarea obiectivelor pe formarea de capacităţi proprii folosirii limbii în

contexte concrete de comunicare;

43

structurarea programei pe baza unor obiective cadru şi de referinţă sintetice în măsură să surprindă – în progresie – ceea ce este esenţial în activitatea de învăţare; sugerarea unor conţinuturi orientative, destinate să încurajeze creativitatea

şi libertatea de alegere a elevului punerea accentului pe învăţarea procedurală, cu alte cuvinte pe structurarea

unor strategii şi proceduri proprii de rezolvare de probleme, de explorare şi de investigare, caracteristice activităţii comunicative.

Argumente pentru un nou Curriculum Naţional Noul Curriculum Naţional se adresează unor elevi care vor intra în viaţa

socială şi profesională în secolul următor. Drept urmare, sistemul de învăţământ are datoria şi, totodată, responsabilitatea de a-i pregăti pe aceştia pentru schimbările care se presupune că vor avea loc la nivel economic, social, politic şi cultural, atât pe plan intern, cât şi internaţional.

Între acestea, cele mai importante par a fi: generalizarea economiei de piaţă şi a sistemului politic democratic; accesul deschis la informaţie a unor segmente din ce în ce mai largi ale

populaţiei; creşterea interdependenţelor dintre societăţi, culturi şi tehnologii pe plan

mondial, într-un cuvânt globalizarea societăţii; accentuarea specializării la nivel înalt, concomitent cu flexibilizarea şi

mobilitatea pieţei muncii într-o lume dinamică. Într-un asemenea cadru, discursul despre reforma şcolii se referă, în mod

special, la înnoirea şi la ameliorarea permanentă a ofertei de învăţare pe care sistemul o propune elevului. Preocuparea pentru curriculum şi standarde caracterizează, de aceea, majoritatea întrebărilor care se pun în legătură cu viitorul educaţiei. Ce şi cum învaţă elevii noştri în comparaţie cu elevii din alte ţări? Pot ei să intre în competiţie cu aceştia? Este învăţământul românesc, în actuala sa formă, relevant, semnificativ şi util pentru viitorul individului şi al societăţii? Există suficientă libertate în sistem pentru a răspunde la nevoile şi la interesele din ce în ce mai variate ale elevilor? Toate acestea sunt întrebări la care în viitor sistemul nostru de învăţământ va trebui să răspundă în mod adecvat.

Astfel, curriculum-ul propus în documentul de faţă a fost elaborat pentru a sintetiza ansamblul de aşteptări exprimate de şcoală faţă de un tânăr capabil să răspundă cerinţelor unor realităţi în schimbare.

Aceste exigenţe s-ar putea rezuma în:

44

capacităţi superioare de gândire critică şi divergentă, în măsură să-i ajute pe elevi să utilizeze cunoştinţele şi competenţele dobândite în diferite situaţii problemă; motivaţia şi disponibilitatea de a răspunde în mod adecvat la schimbare, ca

premisă a oricărei dezvoltări personale; capacităţi de inserţie socială activă, alături de un set de atitudini şi de valori

personalizate, care vor permite elevilor participarea la viaţa unei societăţi deschise şi democratice.

Şcoala şi curriculum-ul trebuie să ofere un cadru coerent şi flexibil,în care cooperarea, gândirea independentă, opinia liber exprimată, toleranţa şi valorile asumate de fiecare în parte să constituie dimensiuni definitorii.

Specificul studiului limbii şi literaturii române în ciclul primar. Obiectul predării limbii şi literaturii române Textul de faţă reprezintă curriculum-ul de limba română pentru

învăţământul primar, componentă fundamentală a parcursului de învăţare oferit elevilor în contextul şcolarităţii obligatorii.

În conformitate cu acest domeniu, obiectul central al studiului limbii şi literaturii române în învăţământul primar este dezvoltarea competenţelor elementare în comunicare, orală şi scrisă ale copiilor, precum şi familiarizarea acestora cu texte literare şi nonliterare, semnificative din punctul de vedere ale vârstei cuprinse între 6/7 – 10/11 ani. Se urmăreşte totodată, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini şi de motivaţii care vor încuraja şi sprijini ulterior studiul limbii şi al literaturii române.

De altfel, scopul studierii limbii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să se integreze efectiv în contextul viitorului parcurs şcolar,respectiv profesional, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare.

În acest sens, curriculum-ul de faţă propune o mutaţie fundamentală la nivelul studierii limbii române în învăţământul primar. În locul compartimentării artificiale a disciplinei în trei domenii arbitrar stabilite – citire, lectură şi comunicare – se propune un nou model, cel comunicativ – funcţional, adecvat nu numai acestui obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu-zise de structurare la copii a competenţei de comunicare. În mod concret, acest model presupune dezvoltarea integrală a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris („citirea/lectura”) şi de exprimare scrisă. De altfel,

45

comunicarea nu este altceva decât funcţionarea concretă, în fuziune, a celor patru deprinderi menţionate anterior (receptarea mesajului oral, exprimarea orală, receptarea mesajului scris, altfel spus, citirea/lectura şi exprimarea scrisă).

Limba română constituie un obiect de studiu important în învăţământul nostru obligatoriu de 10 ani. Studiul limbii române are o însemnătate cu totul deosebită în formarea multilaterală a tineretului şcolar. Fără însuşirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluţia intelectuală viitoare a şcolarilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte obiecte de învăţământ.

În ciclul primar importanţa limbii române ca disciplină şcolară capătă dimensiuni noi determinate de faptul că prin aceasta se urmăreşte atât cultivarea limbajului oral şi scris al elevilor, cât şi învăţarea unor tehnici de bază ale activităţii intelectuale, cum sunt cititul, scrierea şi exprimarea corectă.

Formulând funcţiile şi obiectivele principale ale limbii române, ca disciplină şcolară în ciclul primar, se cuvine să fie amintită, în primul rând, tocmai funcţia sa instrumentală, care se realizează în toate compartimentele limbii române: citit-scris, dezvoltarea vorbirii, compunere, gramatică.

Funcţia instrumentală a limbii române se realizează cu succes pe fondul dobândirii se către elevi a unor cunoştinţe care sunt implicate în înseşi tehnicile muncii intelectuale. Ciclul primar nu are doar rolul de „alfabetizare” a copiilor. Chiar acest proces al alfabetizării are la bază unele cunoştinţe care asigură conştientizarea învăţării cititului şi a scrisului. Pe lângă aceste cunoştinţe, elevii pătrund în mod sistematic, încă din clasa I, la toate activităţile de limba română, în unele din tainele cunoaşterii realităţii înconjurătoare. De aceea, o altă funcţie a limbii române la ciclul primar o constituie funcţia informaţională.

Încă din perioada preabecedară a clasei I, prin toate activităţile pregătitoare în vederea învăţării citirii şi scrierii, precum şi prin tematica activităţilor de dezvoltare a vorbirii, apoi în perioada abecedară şi postabecedară, prin conţinutul coloanelor de cuvinte şi al textelor din abecedar se asigură elemente ale funcţiei informative ale acestei discipline şcolare.

Atât funcţia instrumentală, cât şi cea informaţională se realizează cu rezultate bune numai în condiţiile unei susţinute solicitări şi exersări a capacităţilor intelectuale ale elevilor. De aceea, o altă funcţie a limbii române este funcţia formativ-educativă. Toate activităţile legate de învăţarea citirii şi scrierii, cele cu privire la dezvoltarea vorbirii angajează procesele de cunoaştere.

Obiectivele formativ-educative ale limbii române ca disciplină şcolară în ciclul primar se realizează concomitent cu obiectivele legate de funcţia instrumentală şi informaţională. La rândul lor, acestea din urmă pot fi îndeplinite în condiţii optime numai pe fondul unui învăţământ formativ, care solicită capacităţile intelectuale ale elevilor.

Complexitatea funcţiilor limbii române în ciclul primar a determinat conturarea unor laturi distincte ale acestei discipline şcolare, care ţin seama atât de funcţiile arătate cât şi de etapele lor, potrivit particularităţilor de vârstă ale

46

elevilor. Astfel, în clasa I, citit-scrisul se constituie într-o disciplină specifică, planul de învăţământ acordând un mare număr de ore pentru fiecare din aceste activităţi. Citirea rămâne şi în clasele următoare o disciplină de bază căreia îi este afectat un număr considerabil de ore. Dezvoltarea vorbirii, având programă proprie în clasele I-III, se completează cu orele speciale de compunere. Cunoştinţele de limbă în clasele I şi a II-a sunt inseparabil legate de învăţarea pronunţiei corecte, de exerciţiile de analiză şi sinteză fonetică necesare învăţării citirii şi scrierii. În clasele a III-a şi a IV-a, ele sunt constituite în studiul sistematic al gramaticii.

Studiul limbii române în ciclul primar priveşte toate componentele din care este constituită această disciplină şcolară, atât în ceea ce priveşte notele lor comune, cât şi în ceea ce are specific fiecare dintre ele. Notele specifice ale fiecărei discipline dau şi orientarea metodică adecvată fiecăreia dintre ele.

Metodica predării limbii române se ocupă de metodele specifice fiecăreia din disciplinele limbii române. Folosirea aparte, la condiţiile concrete, a metodelor generale de învăţământ, precum şi folosirea unor metode speciale conturează, în cele din urmă, obiectul metodicii studierii limbii române în ciclul primar.

Metodica este o parte a didacticii generale care studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate specificului fiecărui obiect de învăţământ (Dicţionarul explicativ el limbii române, Bucureşti, 1975, p. 544).

Obiectul metodicii se referă la conţinutul şi obiectivele disciplinei şcolare respective (adică la ce urmează să înveţe elevii şi în ce scop), precum şi la modul cum se desfăşoară procesul de predare-învăţare, metodica oferind o orientare generală, puncte de sprijin pentru stabilirea celor mai adecvate modalităţi de lucru.

Studiul limbii şi literaturii române are o deosebită importanţă în ciclul primar, deoarece în această perioadă activitatea didactică are drept scop cultivarea limbajului oral şi scris al elevilor, cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii române, deprinderea unor tehnici de bază ale activităţii intelectuale – cititul, scrisul, exprimarea corectă, fluentă şi logică. Limba şi literatura română, ca materie şcolară, cuprinde în ciclul primar discipline specifice: citirea, scrierea, lectura, comunicarea, gramatica şi compunerea. Aceste discipline formează un sistem unitar, se influenţează reciproc şi sunt coordonate pentru a îndeplini funcţii comune.

Metodica predării limbii şi literaturii române în ciclul primar are ca obiect folosirea metodelor generale de învăţământ şi a unor metode speciale adaptate disciplinelor menţionate mai sus.

47

Lectura explicativă – metodă specifică în familiarizarea elevilor cu tehnici ale muncii cu cartea Obiectivele citirii ca obiect de învăţământ pot fi realizate prin folosirea unei

metode adecvate, în funcţie de particularităţile de vârstă ale elevilor. Stabilirea acestei metode trebuie să ia în considerare însuşi felul în care se face receptarea mesajului unui text. Cel care îşi propune să se autoinstruiască folosind cartea, realizează mai întâi o privire de ansamblu asupra textului printr-o primă lectură integrală, pentru ca apoi să stabilească structura şi fragmentele lui.

Lectura independentă include o reproducere sintetică, într-o exprimare originală a întregului conţinut al textului, pe baza planului, cu o revedere a întregului text citit.

Sumara analiză a modului în care se realizează actul cititului atrage atenţia asupra faptului că, pentru a-i familiariza pe elevi cu instrumente ale muncii cu cartea, trebuie apelat la o metodă ce urmează calea parcursă de cititorul cu experienţă atunci când citeşte.

Această metodă este lectura explicativă. Lectura explicativă este o îmbinare a lecturii (a cititului) cu explicaţiile necesare care împreună duc la înţelegerea mesajului textului; ea e mai degrabă un complex de metode; lectura explicativă face apel şi la conversaţie, la explicaţie, la povestire, chiar şi la demonstraţie.

Orice lecţie de citire a unui text nou începe printr-o activitate de pregătire a elevilor în vederea lecturii, care are menirea de a introduce elevii în atmosfera generală a textului. Această pregătire urmăreşte şi trezirea interesului elevilor pentru text, crearea unui fond afectiv adecvat, pe care să se desfăşoare lecţia de citire.

Pregătirea pentru citire se realizează printr-o conversaţie adecvată, fie prin povestirea învăţătorului (atunci când elevii nu cunosc faptele necesare înţelegerii textului), fie pe baza observaţiilor şi impresiilor elevilor, fie chiar pe baza unor expuneri libere ale elevilor.

Etapele sau componentele lecturii explicative prin care se face receptarea mesajului sunt următoarele: citirea integrală a textului, citirea pe fragmente şi analiza acestora, activitatea în legătură cu planul textului, conversaţia generalizatoare cu privire la conţinutul textului pe baza planului, printr-o exprimare pe cât posibilă originală, citirea de încheiere.

Aceste componente, care vor fi analizate în lecţiile următoare, constituie în foarte multe cazuri etapele, momentele pe care le parcurge lecţia respectivă de citire. Este nevoie însă de o precizare. Textele de citire sunt foarte diverse din punctul de vedere al conţinutului şi al formei, după cum extrem de diversă e şi realitatea pe care ele o oglindesc. De aceea şi componentele lecturii explicative trebuie folosite în mod diferit, în funcţie de specificul fiecărui text.

Problema principală în folosirea lecturii explicative este tocmai de a asigura fiecărui text un echilibru corespunzător între componentele lecturii explicative pentru a putea fi valorificate în mod deplin valenţele multiple ale textului citit.

48

Lecţiile de citire au şi rolul de a familiariza elevii cu tehnici ale muncii cu cartea. Sarcina învăţătorului este deci şi familiarizarea elevilor cu valorile informative, formativ-educative, artistice ale unui text, precum şi cu instrumentele muncii cu cartea. Calea este aceeaşi:lectura explicativă.

PROIECT DE LECŢIE

Data : Clasa : I Profesor coordonator : Ungureanu Doina Tipul lecţiei : dobândire de cunoştinţe Obiectul : scriere Subiectul : „Livada” de Ion Creangă Scopul :

- informativ : - citirea corectă a poeziei; - recunoaşterea autorului poeziei.

- formativ : - dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului; - dezvoltarea capacităţii de exprimare orală; - dezvoltarea capacităţii de exprimare scrisă.

- educativ : - dezvoltarea interesului pentru învăţarea poeziei; Nivelul iniţial :

- nivelul de pregătire este corespunzător programei Conţinut informativ :

- noţiunea de „livadă” ; - reguli de copiere a unei poezii ; - conţinutul de idei al poeziei ; - mesajul poeziei

Obiective operaţionale : - cognitive : - să-şi reactualizeze noţiunea de „livadă” - să citească corect lecţia (poezia)

- să precizeze modul de copiere a poeziei şi condiţiile de acurateţe ce trebuie respectate;

- să analizeze propria redactare şi pe cea a colegilor; - pshiho-motorii : - să adopte o poziţie corectă şi comodă în timpul

scrierii; - să perceapă vizual textul de copiat; - să scrie corect şi caligrafic literele, silabele,

cuvintele, respectând forma, mărimea şi înclinarea lor.

49

- afectiv-atitudinale : - să acorde atenţie copierii corecte şi îngrijite a poeziei;

- să respecte efortul colegului de bancă în redarea caligrafică a literelor.

Strategia didactică:

a) metode : explicaţia, demonstraţia, exerciţiul; b) mijloace de învăţământ : manual, caiete,stilou; c) forme de organizare : - frontal

- individual Evaluare : continuă Scenariu didactic

1. Organizarea clasei . - se face apelul, pregătirea elevilor cu materialele necesare pentru lecţie (carte, creion, abecedar) ; - aşezarea corectă în bănci.

2. Verificarea lecţiei precedente (Sunetul şi litera „E”) - 2-3 elevi citesc lecţia în întregime; - enumeră cuvinte care încep cu litera „E” - alcătuiesc propoziţii care să conţină cuvinte cu litera „E”

3. Captarea atenţiei Spun copiilor o ghicitoare despre livadă.

a) Intuirea ilustraţiei Se face o intuire liberă. Apoi se intervine cu întrebări pentru a dirija percepţia vizuală. ( E primăvară. Razele soarelui sunt mai calde. Natura s-a trezit la viaţă. Pe ramuri, mugurii se desfac. Înfloresc caişii, cireşii, merii şi perii). - Ce pom este acesta? – Un cireş înflorit. - Dar acesta? – Un cais. - Şi acesta? – Un măr. - Da, aşa este. Toţi pomii sunt înfloriţi pentru că a venit primăvara. - Ce formează mai mulţi pomi la un loc? - O livadă. - Bravo. Aşa este.

b) Compunerea cuvintelor cu ajutorul alfabetarului - Ce pom este desenat? – Un cireş. Se scrie cuvântul „cireş” la alfabetar. Deci cuvântul „cireş” denumeşte un pom.

50

- Din câte silabe e format? Care sunt? Formaţi alături cuvântul „cireşe”. Din câte silabe e format? Care sunt? Citiţi acest cuvânt. El denumeşte fructele cireşului. Se deschid abecedarele.

4. Dirijarea învăţării Citesc lecţia model rugându-i pe elevi să urmărească pe manual. Solicit câţiva copii să citească poezia. După citirea poeziei, cer copiilor să alcătuiască oral propoziţii cu cuvinte care denumesc pomi. Pun întrebări asupra poeziei, pentru a verifica dacă au înţeles mesajul transmis de autor.

- Care este mesajul transmis de autor? - Cu ajutorul poeziei, poetul ne învaţă mai uşor să numărăm până la zece. - Pentru ca un pom să crească mare , de ce are el nevoie? - El are nevoie de îngrijire şi de apă. - Da, aşa este, dar omul distruge un mare număr de insecte dăunătoare plantelor şi pomilor stropind livada şi ogoarele cu substanţe chimice.

Valorificarea conţinutului educativ Am să vă citesc două versuri: „ Cine este muncitor De hrană nu duce dor”. Acesta este un proverb. El conţine o învăţătură. Deci, ce învăţătură

desprindem din acest proverb? Cine munceşte, nu duce lipsă de nimic. Solicit citirea lecţiei în lanţ. 5. Evaluarea Joc de alcătuire a unor propoziţii sub formă de întrecere :

a) „Ghiciţi propoziţia la care m-am gândit eu! Alcătuiţi propoziţii frumoase şi corecte”.

b) Se scriu pe tablă 3 cuvinte: livadă, vrăbii,cireşul. Va câştiga rândul care alcătuieşte propoziţiile cele mai frumoase şi

corecte. c) Se intonează cântecul „Albiniţa”.

6. Încheierea activităţii Dau ca temă pentru acasă copierea poeziei „Livada” de Ion Creangă. Fac aprecieri asupra modului comportamentului şi participării elevilor la lecţie.

51

PROIECT DE LECŢIE

Data : Clasa : a II-a Profesor coordonator : Ungureanu Doina Tipul lecţiei : mixt Obiectul : Citire Subiectul : „ Povestea unui om leneş” de Ion Creangă Scopul :

- informativ : - citirea corectă a textului - dobândirea unor cunoştinţe despre viaţa autorului - formativ : - dezvoltarea capacităţii de a desprinde informaţii

esenţiale dintr-un text citit; - consolidarea deprinderii de a citi fluent şi corect un

text de mică întindere; - educativ : - dezvoltarea interesului pentru poveste, specie literară

îndrăgită de copii. Nivelul iniţial :

- elevii posedă cunoştinţe şi competenţe la nivelul programei. - pot desprinde idei principale dintr-un text cu ajutorul institutorului.

Conţinut informativ : - aspecte din viaţa oamenilor şi lupta acestora de a scăpa de leneş, aşa cum reiese din text ; - să desprindă mesajul transmis de autor

Obiective operaţionale : Cognitive : - să numească autorul poveştii

- să găsească expresiile şi cuvintele necunoscute; - să le utilizeze într-un enunţ propriu; - să citească în ritm propriu în gând şi cu voce tare. Psiho-motorii : - să analizeze imaginea şi să redacteze pe scurt

conţinutul acesteia; - să respecte ortografia cuvintelor şi punctuaţia în

scrierea răspunsurilor la întrebări. - să adopte o poziţie corectă în bancă

Afectiv-atitudinale : - să manifeste interes pentru lectura textului; Strategia didactică :

a) metode : lectura explicativă, conversaţia euristică, explicaţia; b) mijloace : manualul, fişe de evaluare; c) forme de organizare : frontal, individual

Evaluare : continuă

52

Scenariu didactic

1. Organizarea clasei pentru lecţie; asigurarea materialelor necesare , ordonarea lor.

2. Verificarea cunoştinţelor din lecţia precedentă Controlarea temelor scrise. Solicit citirea în lanţ a temei.

3. Reactualizarea cunoştinţelor Spun copiilor câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea lui Ion Creangă; le

spun câteva titluri de poveşti şi povestiri ale poetului; îi întreb dacă mai ştiu şi alte titluri de poveşti ale poetului; 4. Anunţarea temei

- Azi la lecţia de „Citire” vom citi un text ce face parte din povestea „Povestea unui om leneş” de Ion Creangă; este vorba de un om care este dus la spânzurătoare din cauză că era prea leneş. 5. Dirijarea învăţării

Citesc lecţia model rugându-i pe elevi să urmărească pe manual. Solicit câţiva elevi să citească pe fragmente iar după fiecare fragment explic

cuvintele necunoscute şi le cer să alcătuiască oral propoziţii cu aceste cuvinte. Pun întrebări asupra textului pentru a verifica dacă au înţeles mesajul

transmis de autor. - Copii, care credeţi că a fost mesajul autorului din acest text? - Că trebuie să muncim dacă vrem să avem ce mânca; dacă nu, ajungem săraci.

Încerc să rezum cu elevii fiecare fragment la câte o idee. a) Trăia odată un leneş. b) Sătenii au hotărât să-l ducă pe leneş la spânzurătoare. c) O cucoană a hotărât să-l ajute pe leneş. d) Leneşul a refuzat posmagii. e) Sătenii au scăpat de leneş.

Solicit citirea textului în lanţ. Numesc câţiva copii care vor citi lecţia pe roluri. Întreb copiii ce învăţătură au desprins din acest text.

6. Evaluarea Împart fiecăruia fişe de evaluare şi îi las să lucreze individual pentru a vedea dacă au înţeles lecţia.

7. Încheierea activităţii Dau elevilor ca temă pentru acasă de alcătuit o compunere pornind de la proverbul „Lenea este soră bună cu sărăcia” şi de răspuns în scris la întrebările de la pg. 103.

53

PROIECT DE LECŢIE Data : Clasa : a III-a Profesor coordonator : Ungureanu Doina Tipul lecţiei : mixt Obiectul : Citire Subiectul : „Amintiri din copilărie” – fragment de Ion Creangă Scopul :

- informativ : - dobândirea unor cunoştinţe despre copilărie şi mamă aşa cum sunt prezentate în text;

- dezvoltarea vocabularului elevilor; - formativ : - dezvoltarea capacităţii de a citi fluent şi expresiv

respectând intonaţia impusă de semnele de punctuaţie;

- dezvoltarea capacităţii de a formula răspunsuri referitoare la conţinutul unui text, exprimându-se în propoziţii clare, concise, corecte din punct de vedere logic şi gramatical;

- educarea memoriei şi atenţiei voluntare; - educativ : - cultivarea interesului pentru lectură;

Nivelul iniţial : - toţi elevii au capacitatea de a înţelege conţinutul de idei al unei

poveşti şi de a desprinde valenţele educative. Conţinut informativ :

- cunoştinţe despre relaţiile dintre părinţi şi copii, despre modul de comportare a copiilor cuminţi; - caracteristici ale poveştilor şi ale modalităţilor de realizare a portretelor literare.

Obiective operaţionale :

- cognitive : - să reactualizeze conţinutul de idei al poveştii; - să explice cuvintele noi şi să le integreze în contexte

noi; - să enumere calităţile mamei, - psiho-motorii : - să citească fluent şi expresiv în gând sau cu voce

tare; - să urmărească atent textul pentru a continua în

cazul citirii în lanţ sau pe roluri. - afectiv-atitudinale : - Să manifeste interes pentru lectura poveştilor şi pentru urmarea învăţămintelor acestora.

54

Strategia didactică : - euristică a) metode : - lectura explicativă, conversaţia euristică, problematizarea b) mijloace de învăţământ : - manual, fişe de lucru c) forme de organizare : frontal, individual. Evaluarea : continuă Scenariu didactic 1. Moment organizatoric Asigur ordinea şi disciplina; solicit elevilor să-şi pregătească pentru oră

manualele şi caietele. 2. Verificarea temei date acasă. Solicit câţiva elevi să citească tema pe care au avut-o de rezolvat acasă. 3. Captarea atenţiei Recit copiilor poezia „Mama” de G. Coşbuc 4. Reactualizarea cunoştinţelor Spun copiilor câteva cuvinte despre Ion Creangă; îi întreb dacă mai ştiu şi

alte poveşti ale scriitorului. 5. Dirijarea învăţării Citesc lecţia model; îi rog pe copii să urmărească lecţia pe manual. Solicit câţiva elevi să citească lecţia pe fragmente, iar după fiecare fragment explic cuvintele necunoscute ; cer copiilor să alcătuiască oral propoziţii cu aceste cuvinte. Pun întrebări asupra textului pentru a vedea dacă au înţeles lecţia. a) - Ce povesteşte marele scriitor Ion Creangă în acest fragment? - Marele scriitor povesteşte amintiri din copilărie şi despre mama sa. b) - În ce sat a copilărit Ion Creangă? - În satul Humuleşti. c) - Ce-şi aminteşte scriitorul din primii ani ai copilăriei? - Scriitorul îşi reaminteşte cu drag cum mama lui îi lega o şfară cu

motocei la capăt şi mâţele crăpau jucându-se cu ei. d) - Cu cine este asemănat copilul Nică? - Copilul Nică este asemănat cu vremea cea bună şi cu vântul în

tulburarea sa. e) - Care sunt calităţile mamei? - Mama îşi iubea copilul foarte mult şi câteodată îi zicea să iese afară şi

să râdă la soare, că aşa s-o îndrepta vremea. Încercăm să rezumăm fiecare fragment la câte o idee. Solicit citirea textului în lanţ.

Numesc câţiva copii care vor citi lecţia pe roluri. 6. Evaluarea lecţiei Împart copiilor câte o fişă de lucru pentru a vedea dacă au înţeles lecţia; îi las să lucreze individual. 7. Încheierea activităţii

55

Dau ca temă pentru acasă alcătuirea unei compuneri în care să-şi imagineze un copil „ vesel ca vremea cea bună” şi „ şturlubatic ca vântul în tulburarea sa”, care se află într-un oraş cu blocuri, străzi, maşini, semne de circulaţie. Cum credeţi că se va comporta el? PROIECT DE LECŢIE Data : Clasa : a IV-a Profesor coordonator : Ungureanu Doina Tipul lecţiei : dobândire de cunoştinţe Obiectul : Limba şi literatura română Subiectul : „Amintiri din copilărie” (fragment) de Ion Creangă Scopul :

- informativ : - dobândirea unor cunoştinţe despre importanţa frecventării şcolii;

- familiarizarea cu limbajul folosit de Creangă, - formativ : - dezvoltarea capacităţii de a identifica secvenţele

descriptive şi pe cele dialogate din text; - consolidarea deprinderilor de a citi fluent şi

expresiv respectând pauzele logice şi pe cele gramaticale;

- educativ : - cultivarea interesului pentru creaţiile literare populare;

Nivelul iniţial :

- elevii posedă cunoştinţe la nivelul programei Conţinut informativ :

- cunoştinţe despre: concepţia asupra şcolii la oamenii simpli - înţelesul cuvintelor noi : „chiteşte”, „am purces” - trăsături morale ale personajelor

Obiective operaţionale: - cognitive: - să reţină conţinutul de idei al textului;

- să sesizeze trăsăturile morale ale personajelor; - să explice înţelesul textului ; - să utilizeze cuvintele noi în contexte diferite; - psiho-motorii : - să citească fluent şi expresiv; - să selecteze cuvintele şi expresiile noi, apoi să le

scrie citeţ în caiete;

56

- afectiv-atitudinale : - să-şi exprime aprobarea faţă de concepţia populară despre şcoală;

- să manifeste interes faţă de lectura creaţiilor lui Creangă

Strategia didactică : a) metode : lectura explicativă, conversaţia euristică, explicaţia, povestirea, problematizarea b) mijloace de învăţământ : manualul c) forme de organizare : frontal, individual Evaluarea : continuă Scenariu didactic 1. Moment organizatoric Asigur liniştea şi disciplina în sala de clasă; cer copiilor să-şi pregătească materialele necesare pentru oră. 2. Captarea atenţiei

- În timp ce verific tema pentru acasă, jucaţi-vă puţin: - Joacă-te! Scrie câte cuvinte poţi care să se termine în grupul de litere „uşă” : păpuşă, guşă, corcoduşă, pănuşă, jucăuşă, mătuşă, ţepuşă, mănuşă, brânduşă

3. Reactualizarea cunoştinţelor Spun copiilor câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea lui Ion Creangă; le reamintesc câteva din poveştile şi povestirile lui; le reamintesc şi textele studiate în clasele trecute; îi întreb dacă mai ştiu şi alte titluri de poveşti ale poetului. 4. Anunţarea lecţiei

- Azi la lecţia de Limba şi literatura română vom învăţa un fragment ce face parte din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă.

Scriu titlul lecţiei pe tablă; spun copiilor să-l scrie şi ei în caiete. 5. Dirijarea învăţării Citesc lecţia model rugându-i pe elevi să urmărească pe manual. Solicit câţiva elevi să citească pe fragmente iar după fiecare fragment explic cuvintele necunoscute şi le cer copiilor să alcătuiască oral propoziţii cu aceste cuvinte. Pun întrebări asupra textului pentru a vedea dacă au înţeles mesajul transmis de autor. a) - Care erau părerile Smarandei, mama lui Nică, despre învăţătura de carte?

- Smaranda voia să-şi dea copilul la şcoală şi de aceea era dispusă să facă orice. b) - De ce nu împărtăşea şi tatăl său aceste păreri? - Pentru că nu avea bani să-l ţină la şcoală. c) - Ce le-a propus bunicul David părinţilor? - El le-a spus că o să-l ia pe Nică la şcoala din Broşteni.

57

d) - Care a fost primul eveniment petrecut la şcoala din Broşteni? - De cum au ajuns la Broşteni, profesorul văzând că poartă plete, a

poruncit unui şcolar să-i tundă. Solicit citirea textului în lanţ. Numesc câţiva copii care vor citi lecţia pe roluri. 6. Evaluarea lecţiei Spun copiilor să povestească în scris fragmentul pentru a vedea dacă au înţeles lecţia. Solicit câţiva elevi să citească ce-au scris. 7. Încheierea activităţii

Dau ca temă pentru acasă de alcătuit o compunere cu titlul”Copilăria mea” în care să povestească despre copilăria, tatăl şi mama lor.

PROIECT DE LECŢIE

Data : Clasa : a IV-a Şcoala : Nr. 22 „Mircea Eliade”, Craiova Profesor îndrumător : Ungureanu Doina Obiectul : Limba şi literatura română Subiectul : „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă Tipul lecţiei : dobândire de cunoştinţe Nivelul iniţial al clasei : elevii posedă competenţe la nivelul programei Obiective cadru :

- dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris (citirea/lectura) - dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului oral ; - dezvoltarea capacităţii de exprimare scrisă; - dezvoltarea capacităţii de exprimare orală;

Obiective de referinţă : - O 1.7 – să manifeste interes faţă de mesajul partenerului de dialog; - O 3.4 – să citească în ritm propriu un text de mică întindere; - O 4.2 – să construiască în scris, scurte propoziţii, corecte din punct de vedere gramatical.

Obiective operaţionale : - să citească expresiv lecţia; - să reţină numele autorului; - să alcătuiască enunţuri cu cuvinte noi din text; - să povestească conţinutul fragmentelor operei; - să demonstreze că au înţeles mesajul transmis de autor;

58

- să desprindă învăţătura textului Strategia didactică : Resurse procedurale : - lectura explicativă - conversaţia - explicaţia - exerciţiul Resurse materiale : - manual

- fişe de evaluare - „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă

Forme de organizare : - frontală

- individuală Evaluare : - curentă Locul desfăşurării activităţii : sala de clasă Durata : 50 minute Bibliografie : - Doina Ungureanu – „metodica predării limbii şi literaturii române”, Univ. din Craiova, 2000;

- Peneş Marcela, Molan Vasile – „Limba română”, cls. a-IV-a, Ed. Aramis, 1998.

59

Scenariu didactic Etapele lecţiei Timp Activitatea propunătoarei Activitatea elevilor 1. Moment organizatoric 2. Verificarea temei 3. Captarea atenţiei 4.Reactualizarea cunoştinţelor 5. Dirijarea învăţării 6. Evaluare

2’ 3’ 2’ 8’ 20’ 10’

Asigur ordinea şi disciplina; solicit elevilor să-şi pregătească manualele şi caietele pentru oră. Solicit câţiva elevi care vor citi tema dată pentru acasă. Spun copiilor o ghicitoare despre copilărie. Le spun copiilor câteva cuvinte despre Ion Creangă; îi întreb dacă mai ştiu şi alte poveşti ale scriitorului. Citesc lecţia model rugându-i pe copii să urmărească pe manual. Solicit câţiva elevi să citească pe fragmente iar după fiecare fragment explic cuvintele necunoscute şi le cer să alcătuiască oral propoziţii cu aceste cuvinte. Pun întrebări asupra textului pentru a verifica dacă au înţeles mesajul transmis de autor. Încercăm să rezumăm fiecare fragment la câte o idee. Solicit citirea textului în lanţ. Numesc câţiva copii care vor citi lecţia pe roluri. Întreb copiii ce învăţătură au desprins din această lecţie. Împart fiecărui copil câte o fişă de evaluare şi îi las să lucreze individual pentru a vedea dacă au înţeles lecţia. Citesc fişa pentru a da indicaţii referitoare la exerciţiile de pe fişă.

Îşi pregătesc manualele de limba şi literatura română, caietele, instrumentele Citesc tema Ascultă, răspund la ghicitoare. Ascultă, răspund la întrebări. Sunt atenţi şi urmăresc pe manual. Citesc, iar apoi alcătuiesc propoziţii Răspund la întrebări. Rezumă fragmentele Citesc textul în lanţ. Citesc lecţia pe roluri. Răspund la întrebare. Sunt atenţi la exerciţiile de pe fişă

60

7. Încheierea activităţii

5’

Clarific dacă au înţeles exerciţiile şi le urez spor la lucru. Adun fişele şi rezolvăm oral exerciţiile de pe fişă pentru o autoevaluare. Dau tema pentru acasă şi fac aprecieri asupra modului comportamentului şi participării la lecţie.

Rezolvă exerciţiile de pe fişă

Clasa I

Livada Ion Creangă Un copil sădeşte în zori Doi meri mici cât doi bujori, Trei caişi cu rădăcini, Patru trandafiri cu spini, Cinci gutui cu flori rotate, Şase nuci cum sunt prin sate, Şapte peri, opt piersici cruzi, Nouă mici şi tineri duzi. Cât numeri până la zece Îi udăm cu apă rece, Mari să crească, să se vadă Cea mai tânără livadă.

61

Clasa a IV-a Moş Ion Roată şi vodă Cuza Ion Creangă

I. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români. Numai atâta că, moş Ion Roată, după ce văzuse şi câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi când îl scormonea ceva la inimă.

II. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura: - Aveţi bunătate să vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumirim şi noi, căci eu, unul, nu pricep nimic, păcatele mele! Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată: - Dar ce nevoie mare este să înţelegi, tu, mojicule? Auzi obrăznicie! Un ghiorlan c-un petic de pământ şi uite ce gură face! Moş Ion Roată simţindu-se lovit până în suflet, răspunde cu glas plângător:

III. - Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane! Palmele acestea ţărăneşti, străpunse de pălămidă, vă ţin pe dumneavoastră şi vă fac să huzuriţi de bine.

La aceste vorbe, colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.

IV. Peste câţiva ani, trecând domnitorul Cuza spre Bucureşti, a poposit în Agiud. În mulţimea venită să-l întâmpine, se afla şi bătrânul Ion Roată. Acesta i-a povestit domnului toate câte a pătimit de la boierul megieş, de când cu păcatul cel de ad-hoc.

- Într-una din zile mi-am luat inima în dinţi, adăugă bătrânul, şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale.

V. Cuza Vodă s-a uitat ţintă la moş Ion Roată cât a vorbit, iar când a isprăvit vorba i-a pus două fişicuri cu napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

- Ţine, moş Ioane, acest mic dar şi întâmpină-ţi nevoia de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel - de - Sus! Iar pe boier în judecata lui Dumnezeu, căci „El nu bate cu ciomagul!”

Moş Ion sărută mâna lui vodă drept mulţumire, zicând: - Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne?

62

- Iaca aşa rămâne, moş Ioane, zice Cuza Vodă, sărutându-l şi pe un obraz şi pe altul. Du-te şi spune sătenilor dumitale că, unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

Vocabular

Episcop, mitropolit : grade în ierarhia bisericească Divan ad-hoc : adunare specială, constituită anume pentru Unire Megieş : vecin Napoleon : monedă franceză de aur, care circula şi pe la noi

Întrebări 1. Cine făcea parte din Divanul ad-hoc? 2. Ce fel de om era moş Ion Roată? 3. Ce l-a nemulţumit pe el în timpul discuţiilor din Divan? 4. Cine s-a ridicat împotriva lui? 5. Ce a aflat domnitorul Cuza, peste ani, de la moş Ion Roată? 6. Ce însuşiri ale domnitorului sunt prezentate în text?

Exerciţii 1. Citiţi textul pe roluri. 2. Alcătuiţi planul de idei al textului. 3. Povestiţi textul pe fragmente şi în întregime. 4. Explicaţi sensul expresiilor : „nu punea temei pe…”; „îl scormonea ceva

la inimă”, „avea gâdilici la limbă”, „spunea verde în ochi”, „sare cu gura”, „lovit până în suflet”, „a şters ruşinea”.

5. Alcătuiţi propoziţii cu ajutorul cuvintelor : „va” şi „v-a”, „ia” şi „i-a”, „sa” şi „s-a”.

6. Explicaţi sensul cuvintelor domnitorului, referitoare la Dumnezeu : „El nu bate cu ciomagul!”

7. Alcătuiţi rezumatul textului.

63

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

I. EDIŢII (selecţie) 1. Opere. Ediţie îngrijită, prefaţă şi glosar de G. Călinescu, Bucureşti,

E.S.P.L.A., 1953, Colecţia „Clasicii români”.

2. Pagini alese, Ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu. Prefaţă de Zoe

Dumitrescu – Buşulenga , Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959

3. Amintiri din copilărie, poveşti, povestiri. Antologie, prefaţă şi note de

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960

4. Amintiri, poveşti, povestiri, Ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu. Prefaţă

de Al. Piru, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960 („Biblioteca pentru toţi”).

5. Poveşti, amintiri, povestiri, Ediţie de Iorgu Iordan şi Elisabeta

Brâncuş, Bucureşti, E.P.L., 1964

6. Opere, vol. I,II, Ediţie îngrijită, note şi variante, glosar şi bibliografie

Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş. Studiu introductiv de Iorgu Iordan,

Bucureşti, Editura Minerva, 1970, Colecţia „Scriitori români”

7. Poveşti. Postfaţă şi bibliografie de Adrian Isac, Bucureşti, Editura

Minerva, 1974, Seria „Arcade”

64

II. REFERINŢE CRITICE (selecţie)

1. Adăscăliţei, V., „Ion Creangă, o revistă de folclor închinată marelui povestitor” în Iaşul literar, Iaşi, XV, nr. 1, noiembrie 1964

2. Arghezi, Tudor, Creangă, în Tribuna, Cluj, VI, nr.11, 1962 3. Baconsky, A.E., Ion Creangă, în Steaua, Cluj, VIII, nr.3 (martie), 1952, p. 92-

94 4. Bălan, I.D., Ethos şi cultură, Editura Albatros, Bucureşti, 1972, p. 291-295 5. Bălan, I.D., Valori literare, Bucureşti, E.P.L., p. 24-28 6. Bârlea, Ovidiu, Poveştile lui Creangă, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 64-80 7. Boroianu, Constantin, Semnificaţia antroponismului Arap Alb, în „Limbă şi

literatură”, 1965, nr. 9, p. 371-376 8. Botez, Constantin, Introducere la : „Ion Creangă”, Opere complete”,

Bucureşti, Cartea românească, 1936 9. Boutiere, Jean, Prefaţă la : „Ion Creangă”, Racordacoes de Infancia, Lisabona,

„Livraria Sa da Costa”, 1947 10. Boutiere, Jean, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Iaşi, Editura Junimea, 1976 11. Bratu, Savin, Ion Creangă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, p. 315-327 12. Bucuţa, E., Pe urmele lui „Harap-Alb” în „Gândirea”, VII, Nr. 4. 1927 13. Camilar, Eusebiu, La a şaizeci şi cincea pominere a lui Creangă, în „Gazeta

Literară”, Bucureşti, I, Nr. 42, 1954 14. Cantemir, Tr., „Realismul basmelor”, în Ateneu, Bacău, I, Nr. 5, 1964 15. Călinescu G., Ion Creangă (viaţa şi opera), Bucureşti, Editura Eminescu,

1973 16. Călinescu G., Istoria literaturii române, Bucureşti, E.P.L.A., 1941, p. 419-

431 17. Călinescu, G., Prefaţă la „Ion Creangă, Opere”, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1954 18. Ciobanu, Valeriu, Motivul folcloric universal în „Ivan Turbincă” a lui Ion

Creangă. În volumul Folclor literar, Timişoara, 1967, p. 57-62 19. Cioculescu, S. Streinu, VI, Vianu, T. Istoria literaturii române moderne, I,

Bucureşti, „Casa şcoalelor”, 1944 20. Cioculescu, Şerban, Ion Creangă, artistul, în Varietăţi critice, Bucureşti,

E.P.L., 1966 21. Cioculescu, Şerban, Varietăţi critice, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 193-197 22. Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Editura Junimea,

Iaşi, 1973, p. 161-163 23. Ciopraga, Constantin, Portrete şi reflecţii literare, Bucureşti, E.P.L., 1967,

p. 50-68 24. Ciopraga, Constantin, Universalitatea operei lui Creangă, în „Gazeta

literară”, Bucureşti, nr. 52-1965. 25. Ciopraga, Constantin, Universalitatea operei lui Creangă, în Luceafărul,

Bucureşti, 26-1964.

65

26. Constantinescu, Pompiliu, Ion Creangă în Scrieri, vol.2, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 333-340

27. Crăciun, Victor, Creangă şi caracterul dramatic al operei sale, în Gazeta literară, Bucureşti XI, nr. 51-1964, p.8

28. („biblioteca critică”) Ion Creangă interpretat de Gr. I. Alexandrescu, Ov. Bârlea, Ion Dudu Bălan, etc., cu prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977

29. Cristea, Valeriu, „Creangă şi sentimentul timpului”, în Gazeta literară, Bucureşti, XI, nr.51, 1964, p.8

30. Cucu, Stelian N, Ion Creangă (Schiţe de critică literară), Râmnicu-Sărat, Librăria şi tipografia „Poporul”, 1935

31. Dima, Al., Poveştile lui Creangă în Luceafărul, Bucureşti, 26-1964 32. Dima, Al., Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, E.P.L.,

1962, p. 253-293 33. Dimisianu, G., „ Prefaţă la Ion Creangă, Povestea lui Stan Păţitul şi alte

poveşti şi povestiri”, Bucureşti, E.P.L., 1961 34. Dogaru, Vladimir, Mentalitate arhaică şi umanism popular în poveştile lui

Creangă , în Limbă şi Literatură, vol. IX, Bucureşti, 1965, p. 337-354 35. Drăgan, Mihai, Prietenia şi poetul în Tribuna, Cluj, VIII, nr. 52, 1964 36. Dumbravă, Lucian, Realismul operei lui Ion Creangă, în Iaşul literar, Iaşi,

XV, nr.11, 1964 37. Dumitrescu – Buşulenga, Zoe, Ion Creangă, E.P.L., Bucureşti, 1963, p.

103-113 38. Dumitrescu- Buşulenga, Zoe, Prefaţă, la Ion Creangă, Pagini alese,

Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958 39. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, prefaţă la volumul Ion Creangă, Amintiri,

povestiri, poveşti, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 40. Frunză, Maria, Povestitorul Creangă, în Ateneu, Bacău I, nr.5, 1964 41. Gafiţa, Mihai, Realismul operei lui Ion Creangă, în vol. Literatura noastră

clasică, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1953, p. 67-100 42. Gheorghiţă, Ilie, Date noi cu privire la familia lui Creangă, în Iaşul literar,

XVI, nr. 12, 1965, p.61-68 43. Giosu, Ştefan, Creangă în ediţii de popularizare, în Iaşul literar, VII, nr. 12,

1956 44. Iordan, Iorgu, Creangă scriitor naţional, în Gazeta literară, Bucureşti, XI,

nr.51, 1964, p.1-11 45. Iordan, Iorgu, Introducere la ediţia Ion Creangă, Opere, vol. I, Editura

Minerva, Bucureşti, 1970, p. XXIII-XXXIV 46. Iordan, Iorgu, Limba lui Creangă, în Contribuţii la istoria limbii române

literare în secolul al XIX-lea, I, 1956, p. 137-170 47. Iordan, Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1964 48. Iorga, Nicolae, Schiţe din literatura română, vol. II

66

49. Istrate, G.,o lectură greşită în opera lui Creangă, în Iaşul literar, VII, 5, 1956

50. Ivaşcu, George, Confruntări literare, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 113-125 51. Lăzărescu, Barbu, Cu privire la Creangă, Bucureşti, „Cultura românească”,

1937 52. Lăzărescu, Barbu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, E.S.P.L.A.,

Bucureşti, 1959, p.154-158 53. Leahu, Emil, Personalitatea şi opera lui Ion Creangă în publicaţiile timpului

, în Limbă şi literatură, vol. IX, Bucureşti, 1965 54. Lloid, A., Un adevărat exemplu, în Ateneu, Bacău, I, nr.5, 1964 55. Lovinescu, E., Critice, vol.X, Bucureşti, în „Ancora”, 1929, p. 33-124 56. Lupi, Gino, Amintindu-ne de Creangă, în Ateneu, Bacău, I, nr. 5, 1964 57. Manolescu. Nicolae, Lecturi infidele, E.P.L., Bucureşti, 1966, p.7-15 58. Manolescu, Nicolae, Recitând poveştile, în Gazeta literară, Bucureşti,XI,

nr. 51, 1964, p.5 59. Marino, Adrian, Creangă şi autobiografia, în Steaua, Cluj, XV, nr.1, 1965 60. Mănucă, Dan, Interferenţe dramatice în opera lui Ion Creangă, în Iaşul

literar, XVI, nr. 12, 1965 61. Munteano, B.,Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris,

1938, Editions du Sagittaire 62. Munteanu, Ştefan, M. Eminescu, I. Creangă .Studii, Timişoara, 1965,

p.265-279 63. Ortiz, Ramiro, Breve istoria della litteratura rumena, Padova, 1936 64. Padima, Ovidiu, Arta de a fi simplu, în Gazeta literară, Bucureşti, XI,

nr.51, 1964 65. Panu, George, Amintirea de la „Junimea” din Iaşi, Editura Minerva,

Bucureşti, 1971, p. 166-169 66. Pascu, G., Poveştile lui Creangă, în Revista critică, Iaşi, VII, 2-3, 1933, p.

95-97 67. Pillat, Ion, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, „Casa şcoalelor”, 1943, p. 283-

290 68. Piru, Al., Arta lui Creangă, în Viaţa românească, Bucureşti, IX, nr.8, 1956,

p. 181-188 69. Popa, N.I., Lucrările simpozionului de literatură română, Bucureşti, E.D.P.,

1966, p.5-24 70. Speranţa, Eugen, Arta naratorului, în Tribuna, Cluj, VIII, nr.52, 24

decembrie 1964, p. 9 71. Sadoveanu, Mihail, Opere, vol. XX, p. 250-251, 52-59 72. Streinu, Vladimir, Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p.

157-210 73. Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p.

106-127

67

74. Tudoran, Eugen, M. Eminescu, I. Creangă. Studii, Timişoara, 1965, p. 283-304

75. Tohăneanu, G.I., Stilul artistic al lui Ion Creangă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969

76. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 110-119

77. Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Bucureşti, E.D.P., 1965, p. 326-334