+ All Categories
Home > Documents > Omiletica an III Sem II

Omiletica an III Sem II

Date post: 20-Jun-2015
Category:
Upload: cadnanaa
View: 638 times
Download: 5 times
Share this document with a friend
Description:
Curs Teologie Ortodoxa Omiletica anul III sem II
217
DISCIPLINA OMILETICII Scopul si necesitatea ei. Omiletica fata de celelalte discipline teologice.Omiletica si Retorica. Disciplina Omileticii Invatatura crestina poate fi transmisa pe doua cai: calea didactic-stiintifica si calea didactic-practica. Prin transmiterea didactic-stiintifica se urmareste aratarea temeiurilor stiintifice ale invataturii,temeiuri care justifica pentru preoti datoria de a aprofunda invatatura si a o transmite, iar pentru ascultatori datoria de a primi invatatura si a o transpune in practica. Prin transmiterea didactic-practica se urmareste concentrarea efectiva a tuturor credinciosilor:preoti si enoriasi,asupra cerintelor esentiale ale invataturii descoperite,cerinta care consta in inarticularea adevarurilor revelate in circuitul vietii parohienilor. Transmiterea practica a invataturii se face prin catehizare si propovaduire.Evident,nici catehizarea si nici propovaduirea nu se fac la voia intamplarii.Si una si cealalta se fac cu folosirea unor reguli precise.Disciplina care expune regulile propovaduirii se numeste Omiletica.Omiletica precizeaza regulile dupa care preotul predicator are a se calauzi in activitatea de instruire si zidire sufleteasca a credinciosilor.Desigur,regulile propovaduirii de care se ocupa Omiletica nu sunt construite in abstract,artificial.Ele nu sunt luate din inchipuire sin u reprezinta formule straine de realitatile obiectiva.Dimpotriva,la formularea lor,Omiletica ia in considerare: 1.Fenomenul propovaduirii asa cum s-a desfasurat si se desfasoara in cadrul Bisericii crestine. 2.Idealul urmarit de Biserica si care consta in mantuirea credinciosilor. 3.Psihologia si felul de viata al credinciosilor. Putem spune deci ca Omiletica este disciplina care,intemeindu- se pe cunoasterea fenomenului propovaduirii crestine,a psihologiei credinciosilor si a idealului urmarit de Biserica,stabileste regulile dupa care trebuie sa se calauzeasca preotul in activitatea de talcuitor cu vorba si cu fapta a invataturii crestine,a vietii in Hristos,in vederea mantuirii pastoritilor sai. 1
Transcript
Page 1: Omiletica an III Sem II

DISCIPLINA OMILETICII

Scopul si necesitatea ei. Omiletica fata de celelalte discipline teologice.Omiletica si Retorica.

Disciplina Omileticii

Invatatura crestina poate fi transmisa pe doua cai: calea didactic-stiintifica si calea didactic-practica.

Prin transmiterea didactic-stiintifica se urmareste aratarea temeiurilor stiintifice ale invataturii,temeiuri care justifica pentru preoti datoria de a aprofunda invatatura si a o transmite, iar pentru ascultatori datoria de a primi invatatura si a o transpune in practica.

Prin transmiterea didactic-practica se urmareste concentrarea efectiva a tuturor credinciosilor:preoti si enoriasi,asupra cerintelor esentiale ale invataturii descoperite,cerinta care consta in inarticularea adevarurilor revelate in circuitul vietii parohienilor.

Transmiterea practica a invataturii se face prin catehizare si propovaduire.Evident,nici catehizarea si nici propovaduirea nu se fac la voia intamplarii.Si una si cealalta se fac cu folosirea unor reguli precise.Disciplina care expune regulile propovaduirii se numeste Omiletica.Omiletica precizeaza regulile dupa care preotul predicator are a se calauzi in activitatea de instruire si zidire sufleteasca a credinciosilor.Desigur,regulile propovaduirii de care se ocupa Omiletica nu sunt construite in abstract,artificial.Ele nu sunt luate din inchipuire sin u reprezinta formule straine de realitatile obiectiva.Dimpotriva,la formularea lor,Omiletica ia in considerare:

1.Fenomenul propovaduirii asa cum s-a desfasurat si se desfasoara in cadrul Bisericii crestine. 2.Idealul urmarit de Biserica si care consta in mantuirea credinciosilor. 3.Psihologia si felul de viata al credinciosilor. Putem spune deci ca Omiletica este disciplina care,intemeindu-se pe cunoasterea fenomenului

propovaduirii crestine,a psihologiei credinciosilor si a idealului urmarit de Biserica,stabileste regulile dupa care trebuie sa se calauzeasca preotul in activitatea de talcuitor cu vorba si cu fapta a invataturii crestine,a vietii in Hristos,in vederea mantuirii pastoritilor sai.

Denumirea de Omiletica e data mai tarziu.Cel dintai care o foloseste este W.Leyser(+1649) in cartea sa:Cursus Homileticus.Apoi predicatorul din Leipzig S.Cobel(+1685) publica Methodologia Omiletica in 1672.Urmeaza Paier,care tipareste Compendium Theologicae Homileticae,in 1677.

Crumbholz:Compendium Homileticum,1699. In timpurile anterioare,Omiletica purta titlul de:Metodus Praedicandi;Methodus

concionandi;Orator sacer seu ecclesiasticus;Rethorica sacra. Scopul Omileticii este de a preciza principiile si regulile menite a-l pune pe preot in conditia de a

talcui si prezenta invatatura crestina in asa mod incat ascultatorii sai sa le insuseasca sis a le aplice in viata cotidiana.Cu alte cuvinte,scopul final al Omileticii este promovarea metodica a vietii in Hristos,este imbunatatirea si sfintirea credinciosilor,edificarea lor.

“Eu am venit ca oile mele sa aiba viata sis a aiba din belsug”,spune Mantuitorul(Ioan 10,10).Omiletica nu putea sin u poate urmari in fond altceva.Ea pune la indemana predicatorului principiile si regulile menite a-l calauzi in munca sa de ridicare a credinciosilor prin inarticularea in viata lor a dumnezeestilor invataturi.

Necesitatea Omileticii rezulta indirect din necesitatea propovaduirii cuvantului evanghelic,care la randul ei rezulta :

1

Page 2: Omiletica an III Sem II

1.Din faptul ca Mantuitorul insusi si-a propovaduit invatatura prin viu grai si prin exemplul vietii sale,precum si din porunca data Apostolilor de a face la fel:”Mergand,invatati…”(Matei 28,19;Marcu 16,15).

2.Din felul cum Apostolii au implinit porunca propovaduirii:”Nu e potrivit ca noi,parasind cuvantul lui Dumnezeu sa slujim la mese…Noi vom starui in rugaciune si servirea cuvantului”(Fapte 6,2-4).

In mod direct,necesitatea Omileticii e data prin necesitatea propovaduirii ordonate,metodice. A propovadui ordonat inseamna: 1.A cunoaste temeinic regulile privitoare la alegerea si prelucrarea materiei de predicat. Predica nu e recitare de texte sacre,ci o interpretare a lor,adica explicarea si aplicarea lor la viata

ascultatorilor. 2.A propovadui ordonat presupune apoi cunoasterea regulilor privitoare la …si dezvoltarea dupa

un plan précis al cuvantarii.De asemenea e necesara cunoasterea regulilor dupa care pot fi intocmite diferitele tipuri de predica.

3.A propovadui ordonat inseamna a cunoaste temeinic regulile de adaptare la persoana proprie,la ascultatorii,la intelectul,simtirea,starea lor morala,sociala,culturala.

Toate lucrurile acestea nu pot fi lasate pe seama bunului simt si a inspiratiei de moment.Ele trebuiesc studiate cu grija,cu rabdare,cu perseverenta si cu un accentuat simt al raspunderii.Este tocmai ceea ce Omiletica pune la dispozitia predicatorului.Omiletica pune la indemana celui care vse pregateste in vederea misiunii de a sluji la altar si amvon,ansamblul regulilor care-I pot inlesni implinirea in bune conditii a misiunii profetice.

Sa observam ca se poate vorbi si despre o necessitate metodologica a Omileticii,in sensul ca,pentru dezvoltarea altor discipline teologice,cum ar fi Teologia Morala,Pastorala,Istoria vietii religioase,e necesar sa fie bine cunoscuta explicarea izvoarelor doctrinei,explicare care se realizeaza nu numai prin talcuirea exegetic-stiintifica,dar si prin talcuirea omiletica practica actuala,adica prin propovaduire,care,dupa cum am spus,nu merge fara Omiletica.

Privita intr-un orizont mai larg,Omiletica isi arata necesitatea si din alt punct de vedere:cel psihologic.

Se stie ca sufletul nostru pretinde sa aiba cunostinte asupra tuturor aspectelor realitatii.El nu se multumeste sa cunoasca numai unele fenomene,ignorandu-le pe celelalte.Sufletul nostrum vrea sa cunoasca totul,intreaga realitate in toata comlexitatea ei.Din cuprinsul acestei realitati insa face parte si fenomenul propovaduirii crestine.

Fenomenul poate fi cunoscut si prin intermediul altor discipline.De exemplu,prin intermediul Istoriei bisericesti.Dar in structura ei,propovaduirea crestina nu poate fi cunoscuta decat prin mijlocirea Omileticii.Iata cum necesitatea Omileticii rezulta si dintr-o necessitate psihologica de intregire a cunostintelor.

La intrebarea unui propovaduitor al cuvantului s-ar putea lipsi de studiul Omileticii,raspundem:Nu!Nu se poate lipsi.

Ignorarea Omileticii inseamna pentru predicator dibuire,incertitudine,oscilare si,deci,rezultate slabe.

Pentru un pedagog,etician,medic,studiile teologice nu sunt o piedica,cidimpotriva,un far calauzitor,neaparat trebuitor,la fel si pentru propovaduirea cuvantului,studiul Omileticii constitue o conditie sine qua non a unei activitati predicatoriale normale si cu sporite sanse de rodire.Prin studiul Omileticii talentul oratoric al preotului nu numai ca va fi stanjenit cu nimic dar dimpotriva,va fi ajutat sa se dezvolte si manifeste in toata stralucirea lui.Iar pentru cei lipsiti de talent,Omiletica e cu atat mai necesara.

Omiletica fata de celelalte discipline teologice

2

Page 3: Omiletica an III Sem II

Impreuna cu Catehetica,Liturgica,Pastorala,Dreptul Canonic,Omiletica face parte din sfera teologiei practice.

Strans legata de celelalte discipline bisericesti prin cadrul teologic comun,Omiletica se deosebeste totusi de fiecare din ele prin obiectul si metoda sa proprie.

Astfel,de Catehetica se deosebeste prin aceea ca in timp ce studiul acesta da reguli pentru instruirea si educarea incepatorilor,Omiletica expune regulile pentru edificarea prin cuvant a celor maturi.

De Liturgica studiul Omileticii se diferentiaza prin faptul ca in timp ce prima disciplina se ocupa cu formele si teoria cultului,cu practicarea corecta a diregatoriei liturgice,Omiletica se ocupa cu punerea predicatorului in conditia de a-si implini cu bune rezultate activitatea didactic-profetica.

Daca dreptul canonic se ocupa cu regulile convietuirii credinciosilor in Biserica,cu organizarea si administratia bisericeasca,Omiletica,cum am spune,da regulile propovaduirii ordonate.

Fata de Pastorala,Omiletica are o sfera mai restransa.Ca talcuitor al cuvantului,preotul e legat de Biserica si de slujbele ei,ca pastor de suflete insa ar trebui sa fie present peste tot unde sunt si lucreaza credinciosii sai.

Dogmatica si Morala expun systematic invataturille de credinta si viata,adica ele dau material,continutul propovaduirii.Omiletica de tehnica prelucrarii ,transmiterii si aplicarii adevarurilor de credinta si viata la situatia concreta a credinciosilor

Omiletica si Retorica

Retorica nu-I o disciplina specific crestina.Ea a fost cunoscuta cu mult inainte de venirea Mantuitorului.Popoare inaintate cum au fost grecii sau romanii au cunoscut puterea cuvantului rostit cu maiestrie si au stiut sa se foloseasca din plin de uneltelta graiului viu in treburile vietii lor obstesti si de stat.De la ele ne-au ramas numele unor oratori de mare faima,cum au fost la greci Demostene(384-322),iar la romani Cicero.

De la Demostene ne-au ramas filipicele,adica cuvantari vibrand de pasiune si clocotind de manie contra cuiva(cum au fost violentele cuvantari ale marelui orator grec rostite contra lui Filip al Macedoniei,384-336).

De la Cicero ne-au ramas catilinarele,cuvantari rostite contra lui Catilina,care nu se da in laturi sa porneasca cu armele contra propriei sale patrii.Tot de la Cicero avem discursurile contra lui Marc Antoniu(sec 1 I Hr.),numite tot filipice prin analogie cu filipicele lui Demostene.

Termenul de retorica si retor ii avem de la greci,iar termenii de elocventa si orator ii avem de la romani.

Tot la greci si romani intalnim barbate care ne-au lasat scrieri cinice in legatura cu arta varbirii maiestre.Amintim aici pe Platon si Aristotel,pe Cicero si Quintilian.

In lucrarea sa Fedru,Platon defineste oratoria ca”arta a carmuirii sufletelor prin cuvant”.Flosoful vrea sa spuna ca atunci cand intentionezi sa castigi pe cineva pentru ideile si scopurile tale,nut e folosesti numai de vorbirea obisnuita,ci si de vorbirea intocmita mai frumos,cu maiestrie,prin care urmaresti sa te adresezi nu numai mintii si inimii,dar si vgointei ascultatorilor,adice sufletului in intregimea functiilor sim puterilor lui.

Cuvinte de inalta pretuire pentru oratorie au si Aristotel,Cicero,Quintilian.Ei stiu ca adevarata oratorie slujeste ordinii morale.Cicero,de pilda,ne incredinteaza ca menirea oratorului e de a-I convinge pe oameni prin cuvant despre ceea ce e cinstit si despre ceea ce trebuie facut(Arh.Scriban,”Privelisti din campul Omileticii”,Bucuresti,1929).

Aceeasi idée o sustine si Quintilian care defineste oratoria ca o “ars dicendi accommodate ad persuadendum quod honestum sit,quod oporteat”.

De altfel la cei vechi oartoria era obiect centralal invatamantului si scolile lor de oratorie erau de mare faima.Nu putini dintre acestia din primele veacuri au frecvantat ei insisi asemenea scoli.Mentionam dintre acestia pe un Vasile cel Mare,Grigore Nisanul,Grigore de Nazians,Ioan Gura de Aur,Augustin,etc.

3

Page 4: Omiletica an III Sem II

Intrebarea care se pune acum este aceasta:nu cumva Omiletica nu-I decat retorica aplicata in sfera treburilor crestine?Nu cumva Omiletica s-a dezvoltat nemijlocit din Retorica?Fara indoiala,intre Retorica si Omiletica e mare apropiere.Ele au multe puncte comune.De exemplu,ambele discipline trebuie sa cunoasca temeinic legile vietii sufletesti,ale cugetarii,simtirii si ale implinirii actelor voluntare.Ambele discipline trebuie sa tina seama de mijloacele privitoare la folosirea vocii,de stil,de tinuta,gesture,etc.Dar de aici si pana la afirmatia ca Omiletica ar fi I ramura a Retoricii,o fiica a ei,sau chiar Retorica botezata,e o distanta mare.Se stie ca nici Mantuitorul si nici Sfintii Apostoli nu si-au luat indemn sin u si-au scos regulile propovaduirii din Retorica.Ei au propovaduit din adancul finite lor,din bogatia sufletului lor,din dumnezeeasca iubire fata de misiunea lor si fata de oameni.

Asa a fost propovaduirea crestina la inceput,fara invataturile retorice,fara invatatura de Omiletica teoretica.

Intalnirea dintre propovaduirea crestina si Retorica s-a intamplat tarziu,prin veacul 4,cand oameni ai Bisericii,precum cei amintiti mai sus,incepura a folosi in cuvantarile lor o tehnica mai dezvoltata ,tehnica invatata in scolile de retorica frecventate de ei.Ei s-au folosit de maiestria retorilor necrestini,dar obiceiul de a propovadui nu l-au luat de la ei.Cand a venit in atingere cu Retorica,propovaduirea avea un trecut de aproape patru veacuri.

Putem spune deci ca intre Retorica si Omiletica este o legatura de ordin extern,formal.Omiletica s-a dezvoltat in cadrul crestinismului prin participarea vie si din proprie initiative a propovaduirii.Ea are un izvor,un obiect si un scop al sau.

Izvorul ei este insusi propovaduirea practicata de Mantuitorul si din porunca Lui,de catre Sf Apostoli si urmasii lor.Omiletica n-a rezultat din practicarea artei retorice,ci din activitatea pastorala normala a Bisericii.

Spre deosebire de Retorica al carei obiect nu e précis delimitat,Omiletica lucreaza cu un material précis,care nu e altul decat Revelatia dumnezeeasca.

Omiletica se deosebeste de Retorica si prin scopul urmarit,care este de natura religios morala.Retorica insa poate sluji oricarui alt scop.Toate acestea sunt fapte care fac cu neputinta asezarea Omileticii pe acelasi plan cu Retorica si amestecarea lor intr-o singura disciplina.(Arhm.Scriban,”Privelisti din campul Omileticii”,Bucuresti,1929).

2.Constituirea disciplinei Omileticii.Literatura Omiletica.

Precum in celelalte domenii de activitate,asa si in sfera Omileticii,practica a precedat teoriei.Cei imputerniciti cu propovaduirea cuvantului nu si-au inceput lucrul facand teoria predicii ,ci desfasurand viu lucrarea insasi a propovaduirii.Si abia dup ace misiunea predicarii Evangheliei s-a precizat ca un domeniu distinct in cadrul vietii bisericesti si dup ace acest domeniu a fost destelenit si cultivat de oameni priceputi si cu tragere de inima,a putut sa apara si o teorie asupra unei asemenea activitati.

Desigur,chiar de la inceput gasim elemente,observatii si sugestii foerte importante pentru disciplina Omileticii.Astfel,cele mai de prêt elemente de Omiletica le gasim in propovaduirea Mantuitorului,spre exemplu cuvintele de la Matei 10,16 si 13,52:”Iata Eu va trimit pe voi ca oi in mijlocul lupilor,fiti dar intelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii”,cuprinde principiul omiletic al prudentei,intelepciunii si blandetii,dupa care trebuie sa se calauzeasca preotul in activitatea lui de propovaduitor al cuvantului.

Cuvintele de la Matei 13,52:”Orice carturar cu invatatura despre Imparatia cerurilor este asemenea unui gospodar,care scoate din visteria lui nou si vechi”,cuprinde principiile:

a)-predicatorul sa fie cat mai temeinic pregatit. b)-pregatirea sa se refere la tot ce e in legatura cu Imparatia Cerurilor. c)-pregatirea sa n-o pastreze preotul numai pentru sine,ci s-o puna in slujba credinciosilor sai. d)-predicatorul sa repete cele spuse ca ascultatorii sa poata intelege si asimila bine cele auzite,dar

sa se fereasca de alunecarea in rutina sis a vina cu adanciri si dezvoltari noi,in forme mereu altele,spre a stimula si intretine interesul ascultatorilor.

4

Page 5: Omiletica an III Sem II

Adevarul crestin este in acelasi timp vechi si nou.E vechi in substanta si e nou insensul ca prin aolicarile sale e contemporan tuturor generatiilor de credinciosi.Nu e credincios,nu e generatie,nu e popor de credinciosi pentru care adevarul de credinta san u ofere posibilitati nelimitate de dezvoltare duhovniceasca.

Incat,principalul izvor al Omileticii este insasi propovaduirea Mantuitorului.Nu se poate trece cu vederea apoi predica Apostolilor.Grija lor pentru propovaduire(F.A.6,2-3),de a predica ordonat si intuitive,de a se adapta ascultatorilor(1Cor.9,22),de a pune in centrul predicii pe Hristos,viata,activitatea,rastignirea,mortea,invierea si inaltarea Lui la cer,toate acestea constitue elemente componente ale Omileticii.

Treptat,Sfintii Parinti au formulat si ei ocazional sau intentionat,principii care aveau sa inlesneasca inchegarea Omileticii.Clement Alexandrinul de pilda(Stromate 1,4;2,1).Origen,Ciprian(Ep 2 ad Don),Lactantiu(Instit.3,1),exprima principiul ca predica crestina nu are navoie de podoabele oratoriei pagane,adevarul crestin fiind el insusi o podoaba inegalabila.

In veacul 4,propovaduirea crestina atinge punctual culminant al stralucirii,in rasarit prin Sf.Ioan Hrisostom(407),iar in apus Fer.Augustin(+430).

Sf.Ioan Gura de Aur ne da mai ales in … indicatii pretioase privind calitatile predicatorului precum si datoria lui de a se pregati si a propovadui(Tratatul despre Preotie,cartile 4,3 si 5,1,trad.pr.D.Fecoru in B.O.R.10/1957).

In timp ce Hrisostom se adreseaza mai ales predicatorilor formati ,Augustin are in vedere mai ales pe incepatori.In lucrarea sa De Doctrina Christiana ne da sic ea dintai carte de Omiletica.In cartile 1 si 2 Augustin vorbeste despre pregatirea stiintifica si teologica necesara pentru intelegerea Scripturii,iar in cartea 3 o Ermineutica,iar cartea a patra o Omiletica.

La intocmirea Omileticii Augustin a fost influentat de Aristotel(Ars Oratoria) si Cicero(De oratore).Dar marele episcope face diferenta intre punctele comune oratoriei profane si a celei bisericesti pe de o parte,si intre punctele care le deosebesc pe de alta parte.

Ca fost dascal de Retorica,episcopul Hiponei recomanda viitorilor propovaduitori ai cuvantului sa studieze arta retorica,dar in acelasi timp le atrage atentia ca adevarata arat a vorbirii ,preotul crestin o va invata de la Duhul Sfant.Oratoria trebuie sa slujeasca intelepciunii si amandoua se invata din Scriptura.Intelepciunea,sapientia,e mai importanta decat elocventa.Cunoasterea adevarului evanghelic face ca predica sa fie superioara oricarei tehnici retorice.

Prin practica sa cuvantatorul urmareste sa invete(docere),sa miste inima(delectare),sa induplece voia ascultatorilor(flectere).Acestor sarcini

ale predicatorului le corespunde anumita obligatii din partea credinciosilor.Anume acestia sunt datori sa asculte predica in mod intelligent,cu placere si cu supunere(inteligenter,libenter,obediender)

Exista trei genera dicendi:quot official oratoris,tot genera discendi,subtile in probando,modicum in delectando,vehema in flectando.

Introducerea sa fie totdeauna in ton moderat.Predicatorul sa se roage pentru sine si pentru ascultatorii sai.

Pentru atingerea scopului urmarit,predicatorul sa stie ca pilda vietii proprii ajuta mai mult decat maiestria cuvantarii.Exemplul unei vietii bune face mai mula decat orica maiestrie retorica.

Cel care nu-I in stare sa-si faca singur preedica,zica Augustin,acela sa ia de la altii si s a predice.”Pentru cei care-l voiesc,cuvantul lui Dumnezeu nu-I bun strain.Mai degrabe cel care duce o viata urata predica lucru strain chiar cand vorbeste bine.Caci binele pe care-l spune,desi pare a-l scoate din mintea sa totusi e strain purtarii sale.De accea a numit Dumnezeu hoti ai cuvintelor sale pe cei ce predicand cele ale lui Dumnezeu,vor sa para buni,in timp ce traind dupa gustul lor,ei sunt rai…Cand propovaduiesc binele,ei nu-l propovaduiesc cu intreaga lor fiinta,deoarece prin dispozitia lor ei tagaduiesc ceea ce spun prin viu grai.In consecinta cand un bun vorbitor,dar cu viata urata compune o predica pentru un lipsit de darul oratoriei,dar avand o viata curate,unul ca acesta da un bun care nu-I apartine,iar cel cu viata curate primeste de la un strain ceea ce ii apartine.Cand insa credinciosii buni fac acest serviiu altor

5

Page 6: Omiletica an III Sem II

credinciosi buni,atunci si unii si altii propovaduiesc ceea ce le apartine,caci proprietatea lor e Dumnezeu caruia apartin cuvintele propovaduite.Si aceia care nu-si pot face singuri predica si isi insusesc alta,si-o insusesc ca pe a lor proprie cand traiesc potrivit ei”(De Doctrina Christiana,4,29).

Importanta scrierii De Doctrina Christiana consta in aceea ca dezbate amanuntit problema predicatorului si incearca sa destrame vraja retoricii antice.

Pe langa Sf Ioan Hrisostom si Fer Augustin se cuvine sa-l mentionam sip e Sf Grigorie cel Mare(+604).In lucrarea sa Liber regulae pastoralis,mai ales in partea a 3(cap.1,39 si 40),ne-a lasat valoroase indrumari practice privind manuirea puterii de a invata,ca de exemplu:

1.-predicatorul sa cunoasca sis a inteleaga bine Sfanta Scriptura. 2.-predicatorul sa vorbeasca simplu sip e inteles. 3.-predicatorul sa tina seama de imprejurari,de trebuintele concrete ale credinciosilor. 4.-predicatorul sa fie zelos,sa predica regulat. 5.-precicatorul sa predice si cu fapta. In lucrarea sa:Geschichte der byzantinischen Literator,Krumbacher afirma(pag 162) ca,in

Rasarit,pana la 1453 nu se intalneste nicio incercare mai serioasa de a intocmi o teorie a predicii. In apus Rabanus Maurus a scris intre altele:De clericorum Institutione et caeremonis ecclesiae,in

care se ocupa cu probleme de Omiletica,dar in stransa dependenta de Augustin si Grigore cel Mare. Din sec.12 pana in sec 14 teoria predicii a fost cultivate mai ales de ordinele calugaresti ale

Franciscanilor si Dominicanilor.Generalul Dominican Humbert de Romanes(+1276) a scris:De eruditione religiosorum predicatorum scolastice,in care se ridica contra predicii scolastice si afirma ca oficiul de predicator e superior aceluia de preot.

Merita sa fie amintiti si alti omileti ca:Guibert de Nogent(1153-1215),cu lucrarea Liber quo ordine sermo fieri debeat.Alanus ab Insulis(+1203) cu scrierea Summa de arte Praedicatorie,in care se precizeaza:

a)orice predica sa porneasca de la untext. b)predica sa fie intocmita pe intelesul poporului. c)invatatura de credinta si viata sa se dea numai celor demni”indignis et obstinatis subtrahenda est

praedicatie”. Catre sfarsitul evului mediu,predica e cu slaba putere de penetrare.Totusi pe la 1400 Nicolaus de

Clamengis,prin lucrarea sa De studio theologico,indeamna la studiul Scripturii si la propovaduirea vie pentru popor.

Din veacul 14 umanismul isi pune pecetea sa si pe activitatea de propovaduire.Lucrarea lui J.Reuchlin Liber congestorum de arte praedicandi(scrisa la 1502 si tiparita la Pforzheim in 1504),precum si cartea lui Erasm Ecclesiastes sive de ratione concionandi libri quatuor(Basel 1533,reeditata de F.A.Klein in 1820),sunt scrise pe baza retoricii clasice.

In cartea 1 Erasm arata ca si Hrisostom,ca misiunea de predicator e superioara demnitatii de rege,si ca decaderea predicii si a Bisericii sunt strans legate una de alta.

In cartea 2 arata cum poate ajunge cineva un bun predicator. Cartea 3 aplica dialectica si retorica la predica. In a 4 carte da material omiletic. In scrierea Manuale curatorum praedicandi praebens modum(1502),J.U.Surgant ne da o idée

asupra practicii propovaduirii de atunci.Manualul cuprinde 2 carti:in prima este expusa teoria predicii,iar in a doua practica predicii.

Prima carte contine 25 de consideratii,dintre care amintim: 1,Ce este predica. 2.Cine poate predica. 3.Ce trebuie sa predicam. 4.Insusirile predicii. 5.Despre impatritul sens al Scripturii,etc. In cartea a 2 sunt 20 de reflexiuni,dintre care amintim:

6

Page 7: Omiletica an III Sem II

1.Despre diferitele feluri de a vesti poporului Cuvantul lui Dumnezeu. 2-3.Despre vestirea sarbatorilor. 4,Despre chemarea la rugaciune adresata catre toate starile,etc. Un impuls puternic in directia eliberarii Omileticii de sub tutela Retoricii il da Luther prin

promovarea Scripturii la rang de singur izvor al predicii,prin teza potrivit careia eficienta predicii depinde nu de maiestria retorica,ci de forta Duhului prezenta in cuvant.

Melanchton,prietenul fidel al lui Luther,a incercat sad ea o expresie teoretica noului cuprins in predica lutherana.Lucrarea sa,De rethorica libri tres(1519),prelucrata si publicata in 1521 sub titlui Institutiones rethoricae,iar in 1531 sub titlul Elementorum rethoricae libri duo,a fost intocmita in dependenta de Reuchlin.Intr-o alta lucrare,De officiis concinatoris(1535),a incercat sa se elibereze intr-o mai mare masura de sub influenta retoricii.

Cel dintai care a separate principial Omiletica de Retorica a fost A.Hyperius,in lucrarea De formandis concionibus sacris seu de interpretatione scripturarum populari libri duo(1553).

Dupa Hyperius,Omiletica se ocupa cu: 1.-inventio 2.-dispositio 3.-elocutio 4.-memoria 5.-pronuntiatio Partile predicii sunt:Lectio Scripturae sacre,invocation exortium,proposition

division,confirmation,confruntatio,conclusion. Intemeiat pe 2 Tim.3,16 si Rom.15,4,Hyperius fixeaza cinci feluri de cuvantari:doctrinaire seu

didascalium,redargutium,institutivum,corectorium,consolatorium,adica predica didactica,de mustrare morala,de pedepsire,de mangaiere.La acestea se mai adauga un genum mixtum.Dupa Hyperius,cea mai inalta maiestre de a propovadui e de aproceda asa ca san u se vada maiestria.Esentialul in predica e material quid,nu felul cum o prezinti(quo modo).Preferinta lui merge catre predica exegetica.Pentru el,predica este Interpretatio scripturarum pupularis,o interpretare populara a Scripturii.Acesta e si punctual slab al Omileticii sale.

Hyperius nu a influentat asupra prea multor omileti reformati.In majoritatea lor,acestia il urmeaza pe Melanchton.Se vede insa la ei tendinta de apune accentual pe latura formala,pe metoda de tratare atextului.Numarul unor asemenea metode creste mereu,ajngand pe vremea luiJ.B.Canozov(1675) la cifra de 110.

O reactie impotriva formalismului omiletic gasim abia in miscarea pietista.Iacob Spener se ridica impotriva artificiilor omiletice si cere mai multa caldura a inimii si mai multa simplitate biblica.Nu forma,ci material e esntialul intr-o predica.Barbati ca Spener,Francke,Rambach si altii au desfasurat o activitate predicatoriala mai simpla,mai edificatoare,mai rodnica,decat luteranii stricti.Pietismul a infrant formalismul scholastic,dar n-a dat lucrari omiletice de mare valoare.

Curentul illuminist sprijina predica pentru popor,ca mijloc de ridicare a celor de jos.Dintre autorii care s-au preocupat cu problemele Omileticii,mentionam pe J.J.Spalding,Nutzbarkeit des Predigtantes(1772),G.S.Steinbart,Anweisung zur Artsberedsamkeit christicher Lehrer unter einem aufgeklarten und gesiteten Volke(1779-1784),J.G.Marezoll,Bestimmung des Kanzelredners(1773).

Rationalisnul veacului 18 insa nu se multumi sa sprijine predica pentru popor,ci mai ceru ca aceasta predica sa se intemeieze precumpanitor pe ratiune.Pretentia acasta a dus la situatia ca in locul invataturilor religioase,predicatorii impartaseau ascultatorilor sfaturi morae,practice,igienice.

Ingeneral rationalismul a provocat o pustiire a vietii religioase,care nu putea fi eliminate decat printr-un current da inviorare a credintei.Un asemenea current isi croi drum mai intai prin Schleirmacher(1768-1834).El si altii care l-au urmat au restituit predicii rostul sau religios,de zidire a comunitatii credinciosilor.Apropiata de predica de zidire,e cea de trezire a ascultatorilor la viata noua.

7

Page 8: Omiletica an III Sem II

Teologia liberala a indrumat efortul in directia predicii de actualitate legate de problemele sociale si cultirale ale vremii.Slabiciunea unei asemenea predici consta in aceea ca toceste sensibilitatea ascultatorilor pentru cele dumnezeesti.

Predica”moderna”incearca sa trezeasca simtul religios al credinciosilor prin introducerea lor in lumea ideilor operelor literare moderne.La promovatorii unei asemenea predici ,Evanghelia inceteaza de a mai fi temelia si normea propovaduirii.

Predica academica si apologetica incearca sa patrunda mai adanc in problemele timpului si nevoilor lui.Reprezentantii teologiei dialectice in frunte cu Karl Barth,sustin ca in calitate de teologi trebuie sa vorbim despre Dumnezeu.Daer noi suntem oameni si de aceea noi nu putem vorbi despre Dumnezeu.Trebuie sa fim constienti si de datoria de a vorbi si de neputinta de a vorbi,si prin aceasta sa dam slava lui Dumnezeu.

Dintre noile Oiletici protestante,mentionam lucrarea lui Wolfgamg,Trillhas,Evanghelische Predigtlehere,Berlin,1953.Lucrarea are o introducere si patru parti principale:

1.Omiletica principala(predica-slujirea Cuvantului Domnului). 2.Omiletica materiala(predica si text). 3.Omiletica formala(predica in rostirea ei). 4.Omiletica pastorala(predica si credinciosii).

A se vedea pe larg: -D.Belu, Marginalii la o carte de Omiletica,M.A. 7-8,1969. -Alberth Schonherr,Kleine Pradigtlhenre,Berlin,1954. -Gustav Wingren,Die Predigt,1956. -Helmuth Ristow,Helmuth Bergert,Evangelium und mundige Welt,1962. -Eckhart Altman,Die Predigt als Kontaktgescheh,1963. -Ernst Rudiger,Methode der Gedankenimpulse in der Homiletik,1961. -Ernst Rudiger Kiesow,Dialektisches Deken und Reden in der Predigt,1957. -Gottfred Voigt,Botschanfer des Christus,1963. La romano-catolici se constata in perioada scolastica tendinta spre formalism si scematizari

insfera propovaduirii evanghelice.Daca mintea era solicitata pana la exces,inima si vointa erau lasate in nelucrare,spre marea paguba a vietii crestine.

Totusi,Omiletica scolastica a introdus o consideratiune sistematica in cuvantare,ordinea diviziunii si subduviziunii temei.

Spre deosebire de scolastici,misticii se adresau mai ales inimii ascultatorilor. Informatii despre felul cum se intocmeau predicile in evul mediu apusean avem la

Th.Charland,Artes praedicandi,Paris,Ottawa,1936. In perioada Renasterii si dupa aceasta,sub influenta avantului luat de studiul limbilor clasice,s-a

acordat un interes deosebit si stilului cuvantarilor bisericesti. In 1718.Fenelon scrie lucrarea sa Dialogues sur l eloquence Chretiene,carte deosebit de

importanta pentru teoria Omileticii. Secolul 18 e secolul decadentei preocuparilor omiletice.Sub influenta iluminismului,predicatorii

catolici precum si cei protestanti aluneca in rationalism. In sec 19 se constata o inviarare a activitatii predicatoriale.Dintre lucrarile de Omiletica,amintim: -Dupanloup,Eutretiens sur la predication populaire. -Dominicus de Colonia,De arte retrorica libri quinque,Romae,1834. -Gisbert,L Eloquence chretienne dans l idée st dans la practique,Paris,1860. -Kleutegen,De arte dicendi,Turin,1903. -Joseph Jungmann,Theorie der geistlichen Beredemkeit,2 vol,1893.In 1908 e publicata de M.Gattrer

cu lasarea afara a materialului catehetic.In 1923 apare editia a patra,tot la Fr.i.Br.,neschimbata. -Mayenberg,Homiletische und Katehetische Studien,Lunzern,1970. -W.Keppler,Predigt u Prediger,1924.

8

Page 9: Omiletica an III Sem II

-G.Kieffer,Homiletische Gedanken und Ratschlage,Frb.,1911. -J.Herr,Praktischer Kursus der Homiletik,1926. -A.D.Sertillanges,Verkundre des Wortes Salzburg-Leipzig,1936. -Longhaye,L a predication grandes maitres et grandes lois,ed.3,Paris,1927. -Rambaud,Traite moderne de Predication,Lyon,Paris,1941. In Biserica rasariteana imprejurarile neprielnice au impiedicat dezvoltarea propovaduirii si deci a

Omileticii. Dupa caderea Constantinoplului au aparut la greci unele scrieri omiletice,alcatuite,foarte

probabil,sub influenta apuseana. In sec.18 ierom. Macarie din Patmos(+1737) a publicat Retorica ajutatoare predicatorilor sfintiti. Dupa eliberarea Greciei,Neophytos Vamvas publica in 1841 si 1854 a sa Retorica alcatuita dupa

cei mai renuliti autori de retorica mai vechi si mai noi. -Constantinios Oikonomov,Stiinta Retoricii in 3 carti. -P.Trembelas,Omiletica,Atena.1928. -D.N.Moraitis…. Au mai publicat lucrari de Omiletica:Philippos Papadopulos,Die Orthodoxe Kirche in greichischer

Sicht 2 Teil,von Panagiotis Bratsiotis,Profesor der teologie an der Universitad Athen,Stuttgard,1960,pp 32.

La rusi:Ioan Goliatovki(+1688) alcatuieste lucrarea:Invatatura despre compunerea predicilor.Lucrarea a fost cea dintai incercare de teoria Omileticii.Dar in alcatuirea ei autorul s-a calauzit dupa manualele scolastice apusene.Cartea expune systematic regulile construirii predicii,arata de unde sa se ia material cuvantarilor si cum sa fie folosita.In continuare sunt aratate mijloacele de atragere a credinciosilor la predica si cum sa li se intretina atentia.Ca adios,cartea cuprinde:Invatatura despre cum se construiesc predicile funebre.

Aplicarea practica a regulilor omiletice,Goliatovski ne-o da in Cheia intelesului,care cuprinde predici pentru diferite sarbatori,precum si cateva cuvantari funebre.

Alt autor de Omiletica la rusi este Teofan Procopovici(+1730),cu lucrarea Retorica.Tot el a scris si Indrumari pentru predicatori.

Prima lucrare de Omiletica propriu-zisa la rusi e a lui M.M.Speranski,alcatuita din lectiile tinute la Seminarul Alexandru Nevski in 1793 si editate in 1844 sub titlul:Regula Retoricii inalte.

Ieromonahul Ioan publica:Manual de retorica bisericeasca,trades din limba Latina,carte folosita in seminarii si academii pana in 1820.

Intre 1820-1830 a functionat ca professor de Omiletica la Kiev A.JPusnov,a carui curs nepublicat a fost folosit de J.K.Amfiteatrov la intocmirea lucrarii sale Curs de literature bisericeasca,Kiev,1841.

Tavorov publica:Omiletica,Kiev,1861. Arhim.Atanasie publica o carte de Omiletica la Petersburg in 1862. V.F.Pevnickij:Din istoria Omileticii,Kiev,1892.;Oratoria si legile ei fundamentale,Sank

Petersburg,1902. La sarbi: In 1863 se publica in slavona Omiletica lui Amfiteatrov,cu binecuvantarea mitropolitului sarb

Mihail. Putin mai tarziu se publica Retorica completa de Vladislav Vuici.…. Ambele traduceri au fost cu greseli si omisiuni,care au fost eliminate in trducerea facuta de

protop.J.Jicovici si tiparita la Carlovit in 1924.Jicovici a mai scris intre altele:Scurta privire asupra istoriei Omileticii,lucrare publicata in rev Sionul Sarbesc,nr 5 si 7.

La noi,cea dintai carte de Omiletica e ste Retorica lui Ioan Kolnar.Titlul intrg al lucrarii este acesta:Retorica adica invatatura si intocmirea frumoasei.Acum intai izvorata pe limba romaneasca impodobita si intemeiata cu pildele vechilor filosofi si dascali bisericesti.In 1976,Aurel Sasu publica o editie critica asupra acelei lucrari,cu un substantial studio introductive,la ed,Dacia,Cluj-Napoca.

9

Page 10: Omiletica an III Sem II

O alta carte de Omiletica e o traducere din ruseste unde disciplina aceasta era cuprinsa intr-o lucrare de Pastorala a ierarhilor Gheorghe Koniski si Partenie Sopkovski.In romaneste apare la Buda in 1817,iar la Sibiu in 1857 cu binecuvantarea lui Andrei Saguna,numita Teologia pastorala pentru preotii din Biserica Rasariteana.E cea dintai carte de Omiletica in romaneste care trateaza un capitol aparte si despre predica prin fapte(cf M.A. 9-10,1961,PP600-622).

Merita mentionata si lucrarea lui Teoctist Scriban,Omiletica sau Stiinta despre literratura bisericeasca,tom.1 Iasi 1856,tom.2 Iasi,1858.

V.Mitofanovici spune ca lucrarea ar fi o traducere dupa Amfiteatrov,Dar Teoctist nu-si numeste cartea sa o traducere.

Omiletica acum amintita cuprinde 3 parti: In prima se arata cum sa se transmita ascultatorilor invatatura dogmatica. In partea a doua se dau indrumari privind propovaduirea invataturii morale,insistandu-se mai mult

asupra continutului decat asupra formei predicii. In partea a treia se arata materialul care poate fi luat din slujbele sfinte in vederea propovaduirii. Indrumari de ordin omiletic sunt presarate si prin prefetele unora din cartile de predici,ca de pilda

in prefetele”propovedeniilor si predichelor” lui Petru Maior(cf.I.Lupas,Indrumari de ordin omiletic in prefetele”propovedeniilor si predichelor” lui Petru Maior-M.A.,5-6,1957,pp 490-503).

Alte lucrari de Omiletica:-Dionisie Romano,Principii de Retorica si elocventa amvonului,Iasi,1859.Cartea e mai mult o

Retorica decat Omiletica(cf.Arhm.I.Scriban,B.O.R. 1928,pp.613-623).-Vasiliu Mitrofanovici,Omiletica Bisericii dreptcredincioase rasaritene,Cernauti,1875.E cea dintai

Omiletica romaneasca la nivel academic,avand sase capitole,cu sectiuni,articole si subarticole. In cap 1 vorbeste despre material cuvantarii bisericesti. In cap 2 vorbeste despre forma cuvantarii bisericesti. In cap 3 vorbeste despre propunerea cuvantarii bisericesti. In Supliment expune:Observatii istorice si rituale in privinta predicii,Observatii pastorale in

privinta predicii.-Pr.D.Voniga,Omiletica sau studiul oratoriei gisericesti,Orastie,1906.Lucrarea e In totala dependenta

de Mitrofanovici.-G.Arama,Omiletica pentru seminarii,Bucuresti,1911 si Elemente de Omiletica

speciala,Bucuresti,1930,tiparita de I.Scriban.-Ilarie Teodorescu,Indrumari Omiletice, Bucuresti,1923.-Oreste Tarangul, Regenerarea predicii, Chisinau,1934.-N.Cotlarciuc, Treptele psihologiei formale in predica, Cernauti,1924.-I.Scriban, Privelisti din campul Omileticii,Bucuresti,1929.-Constantin Provian, Problema cunoasterii si inrauririi vietii sufletesti din punctual de vedere al

Teologiei practice(Catehetica,Omiletica,Pastorala),Buzau,1921.Tot de acelasi: Activitatea pastorala si omiletica a Sf Ioan Hrisostom in Antiohia, Buzau,1919.

-Gr.Cristescu: Cum,cui si de ce trebuie sa predice preotul-in Revista Teologica 1924-1925, Sibiu si Predica si functionarea ei sufleteasca, in Capernaume, Craiova,1923 si Fa lucrul evanghelistului, Sibiu,1929.A mai scris|:”Omilie mare” si “Omilie mica”,sau omilie “exegetica si omilie tematica”, in Mitropolia Moldovei 1-2,1958,pp 46-58, si Predica si predicator in vremea noastra, in Studii Teologice,3-6/950.

-Petre Procopovici: Omilia si Predica, Oradea 1933 si Introducere in Omiletica, rev. Candela 1946,pp 360-424.

-M.Bulacu: Omilia exegetica-biblica,Oradea,1929.-Marin Ionescu: Inima si suflet.Omiletica vremurilor noastre(planuri si exercitii de predici), 2

vol.,Bucuresti,1927.

10

Page 11: Omiletica an III Sem II

2. PREDICA SI PREDICATORUL

3 Functia omiletica a cuvantului.

Cuvantul este sunet imbinat cu sens.Structura lui este dialogica.Adica el nu poate fi folosit decat intre oameni.Animalele nu pot vorbi,fiindca nu au ce vorbi.Grai articulate are numai omul dintre toate vietuitoarele,observa cu mai bine de 20 de veacuri in urma Stagiritul(cf, Politica, Bucuresti,1924,pp22.)Iar in lucrarea sa De hominis opificio,Sf Grigore de Nyssa facea constatarea ca nu intamplator omul are maini,iar animalele nu.Mainile i-au fost date omului anume ca sa poata vorbi.Daca i-ar lipsi mainile,atunci buzele si limba ar trebui sa fie ca la animale, adica asa ca sa poata prinde cu ele iarba si s-o rupa.Trecand insa grija procurarii hranei pe seama mainilor, gura a ramas sa slujeasca sis a se ocupe cu exprimarea cuvintelor, incat pe buna dreptate se poate spune ca mainile sunt un instrument propriu finite inzestrate cu facultatea de a vorbi(cap 8, P.G. 148-149).

Ce functie implineste cuvantul? Principala functie a cuvantului este comunicarea, de idei, informatii, nedumeriri, sentimente,

planuri, etc. Comunicarea implica un subiect care transmite si unul care primeste. In mod normal fiecare dintre acestia trece in rolul celuilalt: transmitatorul in locul primitorului si

primitorul in rol de transmitator.Transmitatorul comunica idea, informatia, intrebarea, iar primitorul raspunde la ceea ce a receptat.

Cuvantul nu e intreg decat atunci cand e comunicare a ceva si raspuns la comunicarea respective. In calitate de transmitator,impartasesti celuilalt anumite notiuni, idei, cunostinte cu o dubla

semnificatie si intentie: -pentru a inmulti cunostintele celuilalt. -pentru a-l determina pe celalalt sa adere la cele transmise, nu numai mintal, dar si practice, in

sensul ca respectivul primitor sa transpuna in viata cele ce I s-au impartasit. Asa se petrec lucrurile in sfera cunostintelor normative. Eticianul, de pilda, nu se multumeste cu

punerea celuilalt in situatia de a lua simplu la cunostinta regulile de conduita si urmareste ca destinatarii unor asemenea reguli sa se inspire in mod constant din ele in viata cotidiana.

Un etician care n-ar urmari decat instruirea etica teoretica a subiectilor cu care lucreaza, n-ar satisface pe deplin misiunea sa specifica de etician.

La fel se petrec lucrurile in sfera Pedagogiei,disciplina care urmareste pretense scopuri practice si anume urmareste sa puna la indemana celor de educat regulile menite a-I ajuta in efortul lor spre omenie, character, viata comunitara, viata active, creatoare, profesionala.

I n sfera Omileticii, cuvantul, in functia lui de transmitator de cunostinte, se inscrie in categoria acelora care tintesc ceva mai mult decat instruire,decat comunicare de cunostinte, anume se inscrie in categoria acelora care urmaresc determinarea destinatarilor de a pune in practica invataturile impartasite.

Functia omiletica a cuvantului e eminamente practica. Daca prin cuvantul obisnuit se pot transmite continuturi care pot ramane in planul abstractiilor,prin

cuvantul omiletic se transmit intotdeauna invataturi care sunt menite a fi aplicate la viata ascultatorilor in vederea innoirii, a transformarii acesteia.

De exempolu,invatatura privind iubirea de vrasmasi nu e predicate pentru a oferi ascultatorilor o tema de teoretizare,ci pentru a fi aplicata in comportamentul practice.Cand Iisus Hristos ne-a dat o asemenea porunca,n-a facut-o cu gandul de a ne avanta asupra ei cu speculatii, ci pentru a ne determina sa ne ocupam de ei, de neprieteni,cu intelegere si dragoste, cu rabdare si perseverenta, pan ace izbutim sa inlaturam vrasmasia din sufletul lor sis a-I punem din nou in conditia de a adopta, in relatiile lor, o atitudine prieteneasca si frateasca.Tot asa invataturile despre iubirea fata de Dumnezeu, despre

11

Page 12: Omiletica an III Sem II

mila,bunatate,smerenie nadejde,dreptate,jertfa de sine, nu satisfac pe deplin naturii si misiunii lor decat cand sunt convertite in izvoare de viata practica.

Asadar, o prima caracteristica a functiei omiletice a cuvantului consta in precumpanitoarea ei finalitate practica.

O a doua caracteristica a cuvantului omiletic o constituie faptul ca in substanta lui este si ramane mereu axat pe cuvantul scripturistic.

In acceptiunea lui obisnuita,cuvantul transmite notiuni, obisnuite prin cercetari in cadrul diferitelor discipline stiintifice.In acceptiunea lui omiletica insa, cuvantul transmite, interpretandu-l si aplicandu-l la viata ascultatorilor,cuvantul lui Dumnezeu: “Drept aceea, mergand invatati toate neamurile…sa plineasca toate cate am poruncit voua.”, Matei 28,19-20.

O a treia caracteristica a cuvantului kerigmatic consta in haritoforia lui.Cuvantul obisnuit este o unitate biplane, fiind alcatuit dintr-o latura perceptibila(senzoriala): semnificantul, si una inteligibila(sens) semnificatul”( cf.Lucia Wald, SAisteme de comunicare umana, Bucuresti,1973,pp 12).

In functia omiletica insa cuvantul comporta in plus, o dimensiune, o forta noua.Intr-adevar, in procesul omiletic,pe langa aspectul sonor, perceptibil, auditiv, sip e langa continutul de sens perceptibil, cuvantul mai dispune si de o alta dimensiune: cea harica, perceptibila duhovniceste.

Cuvantul lui Dumnezeu transmis prin predica este purtator si al unei sarcini de energie, ireductibila la puterile firesti ale cuvantului si avandu-si izvorul in adancurile Dumnezeirii.Cuvintele Domnului tansmise prin cuvantul omiletic sunt “Duh si Viata”, ne spune Evanghelia(Ioan,6,63).Ele sunt purtatoare de har, putere care ajuta credinciosilor sa-si deschida fiinta, sa intre in legatura cu Dumnezeu sis a dezvolte o viata spirituala.

Acelasi lucru il spune Apostolul cand scrie:”Cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator”(Evr.4,12).Patruzand prin predica in suflete,el,acest cuvant, nu ramane pasiv,ci, prin harul care-I propriu, continua sa lucreze, inviorand,luminand si orientand spre plinitudinea vietii credinciosilor.Evanghelia,zice Sf.Pavel, este puterea lui Dumnezeu spre mantuirea oricui care crede(Rom.1,16).

Sa observam ca harul impartasit prin cuvant este har pregatitor,menit adica sa aduca pe ascultator in situatia de a se apropia si a se uni cu Hristos in Impartasanie.

In cadrul Ortodoxiei, functia omiletica a cuvantului e strans legata de functia lui liturgica.Predica nu se substituie Tainelor si nu le face de prisos.

Predica ne cheama, ne adduce la Hristos, ne pune in legatura cu El.Tainele ne unesc in chipul cel mai strans , fiintial cu El.

In conceptia ortodoxa, slujirea profetica a Domnului ramane subordonata slujirii lui arhieresti.Cu alte cuvinte, cuvantul omiletic…

Un alt aspect al cuvantului in functia lui omiletica consta in imbinarea echilibrata a elemental divin cu cel uman in viata practica a credinciosilor.

Prin imbinarea echilibrata a divinului cu umanul, intalegem convingerea credinciosului cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, nici umanul san u dispara in adancul divinului.

Sa observam ca divinul si umanul nu sunt marimi care pot fi puse pe acelasi plan.Divinul e fundamental umanului, e realitatea spirituala de baza care determina aparitia umanului.

Faptul e de covarsitoare importanta pentru promovarea unui antropocentrism sanatos. Legatura credinciosilor cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, ii pune in conditia de a-si de-a seama ca

sunt finite al caror centru de existenta nu e in ei , ci in afara lor: in Dumnezeu. Totodata credidinciosii isi dau seama ca in calitatea lor de oameni existand in permanenta in fata

luI Dumnezeu, nu pot pune niciodata, in mod indreptatit, in centrul vietii lor, eul propriu.Niciodata nu au dreptul sa se concentreze exclusive asupra vietii lor, sa se invarta in jurul eului propriu, sa-si ridice eul la rang de suprema valoare.

Legatura cu Iisus Hristos prezerva de alunecarea in apele negre ale egoismului, pregateste si deschide sufletul spre legatura cu ceilalti oameni, pentru intrarea in comuniune cu ei.

12

Page 13: Omiletica an III Sem II

Teocentrismul crestin pune bazele adevaratului anthropocentrism a carui caracteristica e ca pune in centru pe aproapele.Porunca:”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…Sa iubesti pe aproapele tau…”(Matei 22,37-38) indica limpede atat teocentrismul cat si antropocentrismul, atat legatura cu Dumnezeu, cat si orientarea spre oameni.

Ajutandu-l pe credincios sa se inteleaga drept creatura a lui Dumnezeu, teocentrismul il ajuta sa-si pastreze identitatea, sa evite instrainarea de propria sa esenta.

In acelasi timp, teocentrismul ii asigura credinciosului adevarata libertate.Se stie ca libertatea depinde de calitatea subiectului cu care esti in legatura.Fiind desavarsirea suprema, Iisus Hristos Domnul, asigura credinciosilor cea mai deplina libertate.

Teocentrismul cuvantului omiletic asigura cea mai puternica…….

4.PREDICA

Predica nu e o repetare de texte sacre.Daca ar fi asa, ar fi sufficient sa ascultam pericopele biblice citite in cadrul slujbelor sfinte sis a ne simtim deplin satisfacuti in trebuintele noastre sufletesti.Realitatea e insa alta.Noi nu n e multumim cu simpla ascultare a cuvintelor Sfintei Scripturi.Nu pentru ca nu le-am pretui si n-am simti interes pentru ele.Ci pentru ca, scrise intr-o limba cu trasaturi specifice, si intr-o alta ambianta culturala decat a noastra, ele nu pot usor si bine intelese de catra ascultatorii de azi.De aici necesitatea ca dupa citirea pericopelor biblice, sa se vina cu o talcuire a lor, adica sa se rosteasca o predica.

Predica nu nicio parafrazare a Revelatiei.Parafrazarea poate adduce o oarecare lamurire a textelor sfinte, dar, sub presiunea nevoii de a parafraza toate versetele pericopei, procedeul nu poate sa lase in suferinta cerinte adanci ale credinciosului, ca de pilda: cerinta dupa o mai ampla si mai larga lamurire atextului:cerinta dupa o expunere mai bine inchegata, mai unitara,cerinta dupa o mai precisa luare in considerare a problemelor care-l framanta in situatia data,etc.

Predica nu este nici exegeza.Ea e strans legata de aceasta, darn u se reduce la asemenea lucrare. Exegeza nu urmareste altceva decat sa cerceteze sis a precizeze stiintific sensul authentic al

dumnezeeiestilor Scripturi. Predica urmareste insa alte scopuri, anume ea urmareste sa interpreteze Scriptura, s-o explice si s-o

aplice la viata ascultatorilor. Exegeza opereaza uneori si cu ipoteze.Predica insa porneste si prezinta totdeauna textul singur, nu

o varianta sau alta. Exegetul nu releva importanta textelor autentice pentru credinta, pentru pastoriti: lucrul acesta

intra in sfera de atentie a predicii. Predica urmareste sa-I determine pe credinciosi sa adere la invataturile transmise sis a si le

insuseasca nu numai mintal, dar si afectiv si volitional, adica cu intraga lor faptura lor ca pe lumina si putere de sus,menite a-I ajuta in indeplinarea exemplara a obligatiilor ce le revin in calitatea lor nu numai de fii ai Bisericii, dar si de membri ai societatii.

Daca exegeza poate fi practicata si de catre un nehirotonit la propovaduire nu are acces decat preotul canonic randuit.Motivul e ca puterea de a predica are character sacramental, ea dobandindu-se prin actul hirotoniei.

Cuvantul care urmeaza sa fie propovaduit nu e un rezultat al energiilor omenesti, nu creste din acestea, ci isi are obarsia dincolo de om, in Dumnezeu.In consecinta, pentru corecta lui interpretare si aplicare e nevoie de ajutor corespunzator, e nevoie de un ajutor de dincolo de fortele firesti.Adica e nevoie de un Har special,Har care se transmite prin Taina Hirotoniei.Cu atat mai mult e nevoie ca persoana predicatorului sa fie investita cu Har, cu cat cuvantul dumnezeesc insusi e purtator de Har.Si, evident, cuvantul purtator de Har nu poate fi interpretat si aplicat decat de o persoana investita cu putere harismatica.Adica de catre preot.Aici e valabil principiul: par a pari cognoscitur.

13

Page 14: Omiletica an III Sem II

Si atunci, ce este predica? Predica este actualizarea activitatii profetice a Mantuitorului.Daca Liturghia e actualizarea jertfei Domnului, propovaduirea e actualizarea, contemporaneizarea lucrarii Lui profetice, invatatoresti.

Daca in ordinea importantei, locul prim il ocupa slujirea arhiereasca a Mantuitorului, in ordinea desfasurarii, locul prim il ocupa activitatea invatatoreasca.Aceeasi pozitie o ocupa predica si in cadrul Bisericii.

Fara predica, preotul nici n-ar avea catre cine sa-si indrepte activitatea sa de administrator al Tainelor si de conducator duhovnicesc.Predica e mijlocul prin care se creeaza comunitatea Bisericii, adica destinatara lucrarilor mantuitoare, inclusive a celei didactic-practice.

Acesta este motivul pentru care in cuvantarea din ziua inaltarii Sale la cer, Domnul a poruncit Apostolilor ca mai intai sa predice si apoi sa-si exercite si celelalte datorii.Adica mai intai sad ea relief tangibil acelei realitati asupra careia sa-si indrepte ei activitatea sfintitoare si conducatoare.(Matei 28,19).

De altfel, ordinea aceasta: intai predica,apoi activitatea liturgica si pastorala, a respectat-o Mantuitorul insusi:”De atunci-spune Scriptura-Iisus incepu sa propovaduiasca sis a spuna: pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor”(Matei 4,17: Marcu 1,14;Luca 4,15;Ioan 18,37).

Predica e slujire a lui Dumnezeu, in sensul ca practicarea ei implica recunoasterea Lui ca suprema realitate in care are obarsia intreaaga existenta in frunte cu omul.

Pe de alta parte, lectura de catre preot, cu atentie si evlavie,,a mesajului evanghelic, efortul de explicare si aplicare a invataturilor descoperite, precum si stradania credinciosilor de a asculta si transpune in viata cuvantul lui Dumnezeu poarta amprenta unui adevarat act de cinstire a Dumnezeului Treime.

Predica e act de slujire a lui Dumnezeu.Dar e un act care nu e lasat la libera initiative a omului-preot-, ci e poruncit.Mantuitorul n-a spus:”Daca vreti, mergeti si propovaduiti…”, ci a poruncit:”Mergeti si invatati…”.

E porunca slujirea lui Dumnezeu prin Taine(“Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”-Luca 22,19), dar porunca e si propovaduirea.

S-a spus ca slujbele divine sunt ele insele propovaduire,si ca, deci,n-ar mai fi nevoie de o predica speciala.

Desigur, cultul divin are, precum e cunoscut, si character didactic, implinind astfel si functia de predica.Cei ce frecventeaza regulat slujbele sfinte si le asculta cu interes si evlavie, pot ramane cu un bogat spor de invatatura si indemnuri duhovnicesti.Dar nu trebuie sa se treaca cu vederea faptul ca multe din randuielile, actele, expresiile, simbolurile cultice, raman neintelese pentru nu putini dintre credinciosi.De aici necesitatea ca preotul sa vina cu cuvinte lamuritoare.Adica cu predica lui.Fara talcuirea propovaduitorului, o impotranta parte a potentialului duhovnicesc al sfintelor slujbe ar ramane nevalorificat pentru viata credinciosilor.Spre paguba lor si a Bisericii.

Cele spuse despre cult se potrivesc si despre Scriptura.Pericopa evanghelica si Apostolul cuprind-cum am amintit-lucruri pe intelesul oricarui credincios, dar si relatari mai grele.Acele “lucruir mai anevoie de inteles”(2 Petru 3,16), pe care Sf.Petru le identifica in epistolele marelui sau “rival” intru ale apostoliei, pot fi raportate si la celelalte carti ale Scripturii.

Incat, daca preotul s-ar limita la simpla recitare a pericopelor, multe din invataturile descoperite ar ramane in afara constiintei si vietii ascultatorilor.Predica explica cuvantul divin si-l aplica la situatia data a credinciosilor, la posibilitatile lor de intelegere si asimilare, asigurandu-I astfel accesibilitate ca sa-I zicem asa, de masa.

Predica e talcuire prin cuvant a descoperirii de sus. Dar nu numai prin cuvant, ci si prin fapta si prin viata.

Fapta, ca mijloc de transmitere a invataturii Domnului, nu e auxiliary ala cuvantului, ci,impreuna cu acesta, constituie calea ordinara pe care mesajul evanghelic o razbate in sufletul si viata credinciosilor.

Predica redusa la cuvant e incomplete.E numai jumatate din predica.In miscarea lui catre ascultatori mesajul dumnezeesc trece nu numai prin graiul viu al preotului, dar si prin viata lui.Predica vrea sa aprinda vita noua in cel ce-o asculta.Aceasta nu se realizeaza exclusive prin cuvant, ci si prin viata,faptele si exemplul predicatorului.Orice dascal intelept, spune Sf.Ioan Gura de Aur, invata tot asa de

14

Page 15: Omiletica an III Sem II

bine prin faptele sale, ca si prin cuvantul sau.Asa se transmite invatatura in cadrul oricarei indeletniciri.Pilotul ,de exemplu, isi aseaza discipolul langa sine, ii arata cum sa tina carma si-I arata la fapta cuvantul de lamurire.El arata cu fapta si explica cu vorba.La fel procedeaza zidarul cand vrea sa invete pe cineva zidaria: il invata cu fapta si-l invata si cu vorba.Tot asa procedeaza si tapiterul, tesatorul, aurarul si aramarul.Peste tot, invatatura se da cu fapta si cu cuvantul.Asa a fost si Iisus Hristos.Si, fireste, asa trebuie sa faca si preotul predicator.”Dca preotul si-ar arata intelepciunea numai prin cuvant, iar prin fapta ar dovedi contrariul, el ar inceta de a mai fi invatator.A fi intelept numai cu vorba e un lucru usor si pentru discipol.E necesar ca la cuvant, dascalul sa adauge lectia si indemnul faptelor corespunzatoare.Faptele singure il fac respectat pe adscal si-l indupleca pe discipol sa-l asculte”(Ad.Phiilipp., Hom.12,3 in Ep. 2 ad Cor., Hom.8,2).

Aceasta e predica in conceptia corifeului predicatorilor crestini.: este cuvantul plin de substanta, dar neaparat si fapta.E cuvant care-si trage seva si puterea din izbavitorul mesaj evanghelic dar si din viata predicatorului traita la nivelul, sau cat mai aproape de nivelul invataturii propovaduite.(vezi D.Belu”Apropovadui, ce inteles are”, in M.A. 2-4, 1959, pp.262 si privind conceptia Sf.Ioan Gura de Aur in M.A. 3-4, 1958).

Predica nu ia in considerare numai o dimensiune a vietii credinciosilor.Si nu se refera numai la viata lor individuala.Predica ia in raza ei de inraurire intreaga viata externa si interna a credinciosilor, individuala si comunitara, ducandu-I in legatura cu Dumnezeu, ii elibereaza de egoism, pregatindu-I astfel sa nu mai puna in centrul vietii lor eul propriu, ci pe altii.Adica pregatindu-I pentru viata sociala.

Obligatiile comunitare nu pot fi satisfacute deplin decat de catre subiectii eliberati de sub presiunea instinctelor telurice, de pacat.

Pacatul consuma din puterile destinate binelui.Aceasta inseamna ca acei credinciosi care sunt stapaniti de pacat vor ramane debitorii societatii cu partea de bine pa care n-au realizat-o din pricina ca unle din puterile lor positive sunt consummate de pacatul caruia i-au cazut prada.

Eliberandu-I de pacat, predica ii pune pe credinciosi in conditia de a se angaja cu toate puterile lor positive sunt consummate de pacatul caruia s-au lasat prada.

Incat putem spune ca principalul aport al predicii la viata sociala a credinciosilor este de ordin religios-moral.

Dar predica slujeste si Bisericii, intr-un anume si multiplu sens.Astfel: - prin transmiterea adevarurilor descoperite predica intretine sentimental prezentei sigure a lui

Dumnezeu in Biserica.- predica trezeste si intretine in credinciosi interesul pentru cele ale sufletului.- predica introduce si mentine pe credinciosi in curentul viu al Traditiei crestine.- predica sjuta Biserica sa fie mereu in contact cu realitatile si preocuparile lumii in continua

schimbare. Amintim in treacat ca Sfanta Scriptura foloseste o serie intreaga de termini pentru denumirea

propovaduirii.Nu vom insista aici asupra acestora.Vom arata numai atat ca in Noul Testament vestirea cuvantului e caracterizata sub un intreit aspect:

- ca vestire si chemare la Hristos.- ca instruire in invatatura si faptele Lui.- ca mangaiere si incurajare.

Incercand sa dam acum o definitie predicii vom spune: Predica este actualizarea de actre preot, prin cuvant si fapta, a continutului activitatii prophetic-

didactice a Mantuitorului in fata unor ascultatori determinati, actualizare efectuata in asa chip ca acestia sa inteleaga bine obiectul ei, sa-l asimileze si sa-l puna in practica in vederea mantuirii.

15

Page 16: Omiletica an III Sem II

5. PREDICA IN PROCESUL MANTUIRII

Mantuirea nu este un act mechanic.Ea nu este exclusive infaptuita de sus in jos. In fata lui Dumnezeu credinciosul e un partener care nu poate fi tratat ca un element pasiv.Inzestrat

cu libertate proprie, credinciosul are dreptul sa ceara ca nimeni sa nu i-o desconsidere. Dreptul acesta este atat de esential firii umane nici o vinovatie nu i-l poate anula.Pacatul nu

desfiinteaza dreptul omului de a nu fi facut obiectul vreunei actiuni fara consimtamantul lui.De unde rezulta ca nici mantuirea nu I se poate acorda fara o prealabila adeziune si fara participarea lui.

De fapt, Biserica invata ca mantuirea are character synergetic, de libera colaborare intre om si Dumnezeu.

Intrebarea care se pune acum e urmatoarea: ce aport are predica in procesul mantuirii credinciosilor?

E conoscut ca in materie de mantuire, initiative o are Dumnezeu.Dumnezeu este Cel ce, din iubore, trimite intre oameni pe Fiul Sau care prin activitatea, Patimile, moartea si Invierea Sa, castiga Harul mantuitor pentru toti oamenii.

Dar Harul nu se confera automat omului.Faptul ca Domnul moare pentru toti nu il tarnspune automat pe fiecare in starea harica, in starea de fiinta mantuita.Harul trebuie insusit de catre fiecare in parte si in acest scop se cer indeplinite anumite conditii.Ele sunt cunoscute: credinta si faptele corespunzatoare.

Credinta este predica “auzita”, invata Sf.Apostol Pavel(Rom.10,17). Predica ii aduce pe ascultatori in lumina invataturii lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, ajtandu-I

astfel sa-si dea seama de ceea ce sunt ei in realitate si anume ajutandu-I sa-si de aseama pe de o parte de vinovata indepartare de centrul absolute, iar pe de alta, de posibilitatea de a iesi din aceasta situatie.

Aducandu-I pe ascultatori sud raza de lumina a lui Iisus Hristos, care e desavarsirea suprema, predica ii pune in conditia de a simti aversiune fata de pacat, adica fata de calcarea legii de comuniune cu Dumnezeu, si totodata, de a crede in indreptarea conferita prin Taina Botezului.

Predica creeaza in ascultatori acea credinta generala prin care ei isi pot insusi adevarurile descoperite si se pot pregati pentru primirea indreptarii.O asemanea credinta nu duce insa necesar la indreptare.Ea e o conditie, nu cauza a acesteia.Indrepatarea se primeste prin Botez.

Trecuta prin baia Botezului credinta se intareste, dobandeste valente noi.Ea izvoraste acum dintr-un teren din care pacatul a fost desfiintat, in locul lui fiind saditi germanii unei vieti noi in Hristos.

Desigur, nu numi credinta premergatoare indreptarii, dar sic ea posterioara acestui fapt e avizata la propovaduire.

Motivul e ca nu exista nici un moment in viata credinciosului cand el sa pota spune, in mod indreptatit, ca e mantuit definitive.Cat timp se afla in aceasta lume, viata credinciosului e sub semnul progresului, dar si al regresului.In existenta sa pamanteasca credinciosul urca tot alte si alte trepte in directia imbunatatirii, dar poate aluneca sis pre nivele tot mai joase de vietuire morala.Faptul aduce cu sine necesitatea ca preotul sa fie mereu present cu predica lui in vita pastoritilor,luminandu-I si imbarbatandu-I in inaintarea lor sore desavarsire, ajutandu-I sa se ridice dupa cadere, insuflandu-le increder in asistenta Duhului Sfant si in puterile lor.

Dar chiar daca s-ar gasi credinciosi a caror viata s-ar inscrie mereu pe o linie ascendenta, fara alunecari si poticniri,predica n-ar inceta sa fie necesara.Aceasta pentru ca, dupa cum e cunoscut, cuprinsul adevarurilor descoperite este inepuizabil, in sensul ca, oricat de mult s-ar transmite ele, va ramene totdeauna un adanc al lor, capabil sa ofere unei minti laminate dee credinta si cultura, precum si unei accesibilitati induhovnicite o multitudine de aspecte si de nuante noi, vrednice de a fi impartasite credinciosilor.

Dar predica isi arata necesiatea pentru mantuirea credinciosillor nu numai prin producerea credintei, ci si prin determinarea lor de a pune in practica invataturile ce li se transmit.

16

Page 17: Omiletica an III Sem II

Predica duce la credinta, dar tot ea ii indruma si-I conduce pe ascultatori la fapte mantuitoare. Am putea spune ca, chiar prin producerea credintei, predica isi dovedeste puterea ei de a determina

fapte mantuitoare.Ca act de cunoastere a lui Dumnezeu si de asezare a ta in pozitie de primitor si marturisitor al cuvantului dumnezeesc, credinta constitue ea insasi o fapta necesara mantuirii.

Pe de o parte, germenii vietii in Hristos saditi prin indreptare, in credinciosi, nu se dezvolta de la sine.E necesar ca ei sa fie ingrijiti cu rabdare, cu staruinta si cu multa dragoste.E necesar ca pastoritii sa fie luminati si indrepatti metodic ca ei sa stie cum sa procedeze in vederea promovarii vietii celei noi, din planul adanc al finite lor pana in sfera vietii empirice, cotidiene.O asemenea instruire si indrumare insa se da prin propovaduire.

Fara predica credinciosul ar putea ramane in conceptia gresita ca din momentul primirii indreptarii, lui nu i-ar mai ramane sa faca ceva in materie de mantuire.E rolul predicii sa demonstreze credinciosilor ca mantuirea subiectiva e conditionata strict de efortul, de faptele lor personale.

Pregatind si indrumand credinciosii sad ea vietii lor un cat mai bogat continut de fapte positive, predica ii pregateste si-I ajuta sa dobandeasca mantuirea.

Dar predica isi dovedeste si altfel necesitatea ei in procesul mantuirii. Intr-adevar, in actiunea ei de inraurire asupra credinciosilor, predica nu dispune numai de elemente

instructive-educative.Cuvantul dumnezeesc dispune si de alte puteri cu care opereaza in sfera mai adanca a vietii credinciosilor.Nu ne referim aici la puterea fireasca de care dispune orice cuvantare intocmita dupa regulile retoricii.Ci ne referim la acea energie care vine de dincolo de alcatuitorul predicii si de cuvintele ei.

Predica e un instrument cu care lucreaza nu numai preotul, dar si Iisus Hristos insusi.In propovaduirea iereului-mai ales a celui adanc evlavios si imbunatatit-Mantuitorul isi recunoaste propriile Sale cuvinte, propria Sa invatatura si recunoscandu-si-le si concentrandu-se asupra lor le confera o putere de penetrare si eficienta deosebita.Predica transmite si faptele Mantuitorului, dar si invataturile Sale si impreuna cu ele si prin ele transmite si o energie harica, izvorand din insusi autorul lor.Prin predica lucreaza simultan puterea cuvantului omenesc, dar si puterea harului dumnezeesc, in stransa sinergie.

Cand predica se adreseaza catehumenilor, Harul care lucreaza prin predica este cel pregatitor, ajutator.

In esenta, Harul pregatitor consta in puterea cu care Duhul Sfant lucrand tainic in sufletul catehumenilor, ii pune in conditia de a crede in Hristos, in invatatura si dragostea iertatoare a lui Dumnezeu, in posibilitatea restabilirii comuniunii cu El.

Principalul scop al Harului pregatitor e sa puna inceput credintei, adica acelei puteri prin care catehumenul simte prezenta lui Dumnezeu, devine receptive fata de bunatatea si ajutorul Lui si e gata sa colaboreze cu acest ajutor.

Harul pregatitor nu are character mantuitor.El pregateste, deschide calea spre mantuire, dar singur nu mantuieste.

Asadar,kconcomitent cu rostirea predicii indreptata spre catehumeni, spre cei ce n-au primit inca Botezul, e purtatoare de putere harica, ci si cea de zidire.Intrebarea e: ce fel de har mijloceste predica adresata celor ce au primit indreptarea?Este acesta Har mantuitor?

S-ar parea ca raspunsul nu poate fi decat afirmativ.Caci daca adresantii predicii sunt credinciosii care au primit Harul mantuitor al indreptarii, pentru c ear mai avea ei nevoie de Harul pregatitor?

Vom raspunde ca indifferent de pozitia ascultatorilor fata de Hristos, predica isi pastreaza functiile care-I sunt proprii.Fie ca e rostita pentru catehumeni, fie pentru cei trecuti prin baia Botezului, predica isi exercita inraurirea ei prin elemental didactic-educativ si prin cel haric.Si anume prin elemental haric pregatitor, ajutator.

Desigur, in timpul activitatii Sale pamantesti, Domnul a transmis puterea Sa mantuitoare si prin cuvant.De pilda, slabanogului din Capernaum ii iarta pacatele pe calea cuvantului:”Ci, vazand credinta lor, Iisus zice slbanogului: indrazneste, fiule, pacatele tale sunt iertate”(Matei 9,2).Prin cuvant mantuieste sip e femeia pacatoasa:”Si a rostit catre ea: iertata iti sunt pacatele”(Lc. 7,48).Tot prin cuvant mantuieste si pe Zaheu(Lc. 19,9).Si tot as ape talharul de pe cruce:”Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai”(Lc.

17

Page 18: Omiletica an III Sem II

23,43).Dar se cade sa luam in considerare faptul ca cuvantul rostit de Domnul purta intr-insul sporul de energie pe care I-l adauga realitatea prezentei Sale fizice.Cei ce veneau cu inima deschisa la Hristos, percepeau cuvintele Lui nu numai auditiv si visual, dar cu toate puterile de care dispuneau.In cuvantul rostit Domnul angaja intreaga Sa fiinta si anume o angaja ca unul care avea sa patimeasca, sa moara sis a invie din morti.Domnul propovaduia nu numai prin cuvantul sonor, ci si prin privire, prin gesture, tinuta, fapte, prin intreaga sa personalitate.In timpul activitatii Sale pamantesti, Iisus a impartasit puterea Sa mantuitoare nu numai prin intermediul cuvantului, ci si prin corporalitatea Sa.El transmitea putere credinciosilor care veneau anume sa se atinga de trupul Sau(Mt. 9,21;14,36).Alteori impartasea putere punandu-si mainile paste cei ce se apropiau de El(Mc.7,33;8,23-25).In acelasi scop se folosea si de elemente materiale ca tina, apa,etc(Ioan 9,6-7).

Retragandu-se prin Inaltare din planul empiric existentei, Domnul a lasat Bisericii cuvantul, dar ia lasat si Tainele.Domnul nu a rostit cuvantul sufficient pentru a-I aduce pe ascultatori in relatie corespunzatoare fata de El.

Prin cuvant poate fi pusa in lucrare mai ales una din dimensiunile finite credinciosilor: cea mintala.Chiar daca prin predica se urmareste angajarea tuturor puterilor sufletesti ale ascultatorilor, practic accentual cade, de obicei, pe doctrina, pe elementul care se adreseaza mai mult intelectului ascultatorilor.Incat daca ar fi izolata de celelalte mijloace de transmitere a Harului, predica i-ar pune pe credinciosi in conditia ca din masiva realitate Hristos, ei sa retina doar unele idei care pot duce la speculatii interesante, darn u la viata noua.Iisus Hristos insa doreste sa se impartaseasca credinciosilor nu ca idée abstracta, ci ca realitate vie care sa-I atraga sis a-I determine a accepta comuniunea de viata cu El.In acest scop, pe langa predica,Domnul a instituit si Sfintele Taine.Dupa cum cat a fost pe pamant, Domnul n-a lucrat numai prin cuvant,dar si prin insusi trupul Sau, asa lucreaza si dupa Inaltarea Sa la cer: imparatseste putere din trupul Sau prin Sfintele Taine.( D.Staniloae,”Fiinta Tainelor in cele trei confesiuni”, in Ortodoxia nr.1, 1956,p.6).

Daca prin predica ni se comunica invataturi, sensuri intelectuale,prin Taine ni se comunica mult mai mult.Si anume ni se comunica insasi realitatea Hristos cu moartea si invierea Sa.”In Taina nu ni se comunica numai o idée, un indemn , o veste, ci Taina e Hristos insusi in actele Lui mantuitoare, angajandu-ne sip e noi prin ele”(ibid.20).In timp ce cuvantul produce in ascultatori o miscare conditionata de starile subiective in continua schimbare ale constiintei lor, se repercuteaza in adancul finite acestora, in care intra nu numai intr-o miscare de constiinta, ci printr-o miscare totala(ibid.21).

Asadar, in conceptia Ortodoxa Tainele sunt mai mult decat cuvantul.Ele se sprijina pe cuvant sin u pot fi despartite de acesta, dar cuvantul nu e purtator de Har in acelasi fel ca Tainele.”Cuvantul lui Dumnezeu, fie la convertire si la renastere…….LIPSA PAGINA

18

Page 19: Omiletica an III Sem II

6. PREDICATORUL

Rezultatul unei cuvantari bisericesti depinde intr-o mare masura si de personalitatea predicatorului.Fireste, adevarurile descoperite isi au valoarea lor intriseca, nu si-o dobandesc din afara.Dar nu trebuie sa se uite ca factorulcare le pune in lumina valoarea este personalitatea predicatorului.

Munca preotului in materie de propovaduire nu trebuie inteleasa ca o vehiculare pasiva a continutului Revelatiei, ca o recitare si declamare a textelor sfinte fara nicio participare efectiva a lui.Dimpotriva, oficiul predicatorial cere din partea celui ce si-l asuma o identificare cu invatatura sfanta, o calda alipire, o adanca patrundere si o cat mai deplina asimilare a ei, nu numai mintala, dar si afectiva si volitionala.

Misiunea de predicator impune celui ce o accepta sa fie un profesionist al Evangheliei, ci un marturisitor al harului si al adevarului, al vietii celei noi in Hristos.Un marturisitor nu numai cu cuvantul, ci cu intreaga lui viata.

Daca personalitatea preotului prezinta o atat de mare importanta pentru desfasurarea unei propovaduiri rodnice, urmeaza ca oficiul predicatorial nu trebuie sa se acorde decat celor ce intrunesc insusirile corespunzatoare.

Care sunt insusirile care se cer unei preot predicator?Un preot predicator trebuie sa cumuleze insusiri sufletesti, insusiri religios-morale, cultura

profesionala, cultura generala si talent oratoric.

Insusiri sufletesti

Inteligenta patrunzatoare.E necesar ca preotul predicator sa fie inzestrat cu o inteligenta vie, deoarece in prezentarea oficiului sau el are de prezentat, de interpretat invataturi profunde in nfata unor ascultatori care nu intotdeuna nu au un fond aperceptiv destul de dezvoltat in materie de adevaruri religioase.Pentru a explica pe intelesul unor asemenea credinciosi principiile credintei, pentru a le face cat mai accesibile, e necesar ca mai intai predicatorul insusi sa fie patruns cat mai adanc in taina acestora si sa si le fi asimilat temeinic.Oasemenea munca insa el nu o poateefectua decat daca printre altele e inzestrat si cu o inteligenta [areunzatoare.

Dar inteligenta incisiva ii e necesara nu numai pentru patrunderea cat mai adanca in substanta adevarurilor descoperite, ci si prin prezentarea lor in haina noua.Deasa repeatre a unei invataturi in acelesasi expresii, aspecte, scade si toceste pana la desfiintare interesul ascultatorilor pentru ea, si, in consecinta, eficieanta invataturii respective poate scadea si ea pana la anulare.

Sa observam ca un preot predicator inteligent isi castiga mai repede increderea pastoritilor chiar cand e inzestrat cu modeste calitati oratorice.Inteligenta vie il poate ajuta pe preot ca in predici, sa foloseasca argumente noi, sa releve aspecte trecute cu vederea, sa imprime o stransa legatura intregului, lucruri prin care cuvantatorul isi poate castiga respectul si increderea ascultatorilor sai.

Sensibilitate fina. Pe langa inteligenta vie predicatorul se cuvine sa fie inzestrat si cu o receptivitate, o sensibilitate cat mai fina.

Invataturile descoperite cuprind in substanta lor si elemente emotionale.Faptul impune preotului obligatia de a sesiza aceste elemente spre a valorifica in predicile sale.Dar sesizarea elementelor emotionale din cuprinsul Revelatiei preotul nu o poate efectua decat daca el insusi e inzestrat cu o sensibilitate adecvata.

19

Page 20: Omiletica an III Sem II

Mintea agera inzestrata cu o sensibilitate aleasa patrunde mai bine in substanta adevarurilor descoperite, putand astfel sa scoata si sa dea mai multa hrana duhovniceasca ascultatorilor sai.

Pe de alta parte,, sensibilitatea aleasa e necesara predicatorului pentru a-I pune pe ascultatori in conditia de a cuprinde si cu inima invatatura descoperita.

Un preot care nu se incalzeste, nu vibreaza intens el insusi in prezenta adevarurului descoperit, nu va putea incalzi, insufleti, misca nici pe pastoritii sai.

Sa observam apoi ca sensibilitatea aleasa ajuta predicatorului sa se adapteze mai usor la situatii dintre cele mai diferite si la ascultatori de obicei deosebiti ca nivel de pregatire, varsta, mentalitate.Sensibilitatea scutita il pune pe predicator in conditia de a sesiza repede aspectul specific al diferitelor imprejurari concrete.

In sfarsit, ca posesor al unei sensibilitati alese, predicatorul poate ajunge sa manuiasca, cu reale foloase, arta nuantelor.

Imaginatia ii ajuta preotului sa anticipeze interior cuvantarea ce-si propune sa o rosteasca, s-o anticipeze, de exemplu ca plan la dezvoltarea caruia trece numai dupa aceea.

In desfasurarea scriptica a predicii, imaginatia il sprijina in efortul de a da pe cat e posibil, concretetea invataturilor transmise.

Imaginatia il poate ajuta sa gaseasca mai usor materialul ilustrativ de care are nevoie si chiar sa creeze un asemenea material pentru a face cat mai intuitiv adevarul propovaduit.

Utila in efortul de a da relief cat mai tangibil adevarurilor spirituale inalte, imaginatia isi vadeste necesitatea si in sfera combinarii ideilor abstracte.Imaginatia poate pune un preot in situatia de a lega o invatatura de alta si de a privi in perspectiva unei miscari menita sa modeleze personalitatea pastoritilor.

Realizand mai intai in imaginatie tipul credinciosului pe care vrea sa-l formeze, predicatorul va trece apoi la formerea lui, mai precis la modelarea lui concreta prin activitaea sa pastorala.

Asociata cu sensibilitatea, imaginatia ajuta predicatorului sa se fereasca de alunecare in rutina, in primejdia repetarilor primejdioase a unor clisee vechi, uzate, pe de o parte, pe de alta il ajuta sa se depeseasca mereu, sa fie mereu nou si cu inima tanara, conditie necesara pentru a pastra pana tarziu spre batranete avantul si caldura in exercitarea inaltei misiuni de propovaduitor al lui Hristos.

Memorie buna.E necesar ca preotul sa aiba si o memorie buna.Intai pentru ca ea il ajuta ca, in anii de pregatire sa adune cunostinte, idei, date, cu un cuvant

materialele din care l;a vremea potrivita sa-si poata scoate ca dintr-un tezaur materialelenecesare alcaturii predicilor.

In al doilea rand, , memoria buna constituie o conditie sine qua non pentru indeplinirea corespunzatoare a obligatiei de a rosti liber predica.O memorie buna il pune pe preot in posibilitatea de a pastra bine textul cuvantarii si de a o reproduce in chip fidel.

In al treilea rand, memoria buna constituie un pretios ajutor pentru imprejurari neprevazute, cand preotul poate fi solicitat, pe neasteptate, sa ia cuvantul.Neputandu-se eschiva, preotul e dator sa intervina prompt, dar e limpede ca intr-o asemenea situatie el nu va putea face fata in mod onorabil, decat cu conditia ca memoria sa-I serveasca repede si sigur materialele de care are nevoie.

Vointa energica. Misiunea predicatoriala cere ca preotul sa fie inzestrat si cu vointa energica, rezistenta, perseverenta, lunga.Greutatile carora slujitorul Cuvantului are a le face fata fie ca provin din partea propriei individualitati, fie ca vin din afara, nu trebuie sa-l descurajeze, sa-l faca sa ezite sau sa-l faca sa se abata de la calea ce si-a propus sa o urmeze, ci dimpotriva, sa-l incite, sa-l determine s-ai incorda si mai mult puterile si a nu ingadui niciodata ca amvonul sa ramana mut.

Un predicator cu vointa slaba e un candidat sigur la infrangere.In orice caz, un asemenea preot nu-si va putea implini nici pe departe misiunea de propovaduitor “ cu timp si fara timp” a mesajului evanghelic.

20

Page 21: Omiletica an III Sem II

Calitati religios – morale

Principala insusire religioasa a [reotului predicator este convingerea tare despre adevarul total si definitiv al dumnezeiestilor Evanghelii.Convingerea ca in afara sferei de inraurire a invataturii dumnezeiesti, in afara comuniunii cu Hristos umanul in toate manifestarile lui, ramane cu un minus esential, confera preotului taria de a fi un neinduplecat si statornic propovaduitor al cuvantului.

Un predicator lipsit de convingere cade repede prada ezitarilor, lucrului de mantuiala, platitudinii, plictiselii.

Predicatorul adanc convins de adevarul invataturii convinse e zelos, e mereu preocupat de ceea ce trebuie sa spuna, traieste viu sentimentul ca prin el vorbeste Iisus Hristos insusi.

Lipsita de sprijinul unei convingeri tari, a unei credinte vii, cuvantul e slab, anemic, fara seva si forta, sters, rece, plictisitor, fara priza, fara autoritate.

Numai convingerea adanca confera cuvantului puterea de rascolire si impresionare care inmoaie inimile, dezurmeaza pornirile potrivnice, infrange ultimele rezistente.Convingerea adanca e sufletul predicii.O convingere simulata, fatarita, da sunet fals chiar si unei predici savant construita si cu talent rostita.

Convingerea modeleaza si fizic pe preopovaduitor, anume il modeleaza in asa fel ca vazandu-l iti poti da seama de acea unda a evlaviei care il invaluie, de obicei, pe cei ce au acceptat ca destin al lor slujirea lui Hristos, in folosul oamenilor.

Convingerea isi pune amprenta pe intreaga viata predicatorului; de aceea, el nu va propovadui numai prin cuvant, dar si prin viata sa cea de toate zilele.Acolo unde predica e redusa doar la cuvant, se poate spune ca e prezent un important minus in convingerea predicatorului.

De convingere e strans legata practicarea si savarsirea sfintelor slujbe, meditatia si mai ales rugaciunea.

“Un predicator zise intr-o zi unuia care lucra la pietruirea unei strazi: asa as dori sa ciocanesc eu inimile oamenilor cum ciocanesti dumneata aceste pietre”.La care lucratorul spuse: “Atunci trebuie sa lucrati in genunchi”.Asa trebuie sa lucreze predicatorul care vrea sa aiba cale deschisa spre inimile ascultatatorilor: sa lucreze in genunchi, adica sa roage perseverent pe Domnul ca sa-I dea duhul intelepciunii si Harul spre preamarirea numelui Sau”.

Principala calitate morala a preotului predicator este dragostea, nu cea din inclinare. Care este selectiva, ci cea agapica.Adica iubirea la modul dumnezeiesc, care se apleaca dezinteresat asupra tuturor pentru a-I ridica, imbarbata, mangaia, sprijini in efortul lor spre plenitudine.

Iubirea agapica il pune pe preot in conditia de a aseza si mentine constant in centrul preocuparilor pe pastoritii saiu in scopul ridicarii fiecaruia in parte si a tuturor ca parohie la nivelul de subiecti ai iubirii agapice.Patruns pana in adancul fiintei sale de dragostea dumnezeiasca, preotul predicator urmareste sa converteasca pe ascultatorii sai in oameni capabili sa practice ei insisi iubirea dezinteresata, slujitoare, fata de semenii lor.

Determinandu-l pe preot sa puna constant in centrul preocuparilor pe enoriasi, iubirea agapica il pune prin insusi acest fapt la adapost de egoism si totodata il face disponibil pentru desfasurarea unei propovaduiri sustinute intru slujirea prin instruire si educare a parohienilor.

Dintre celelalte calitati calitati morale strans legate de prima, mai mentionam: onestitatea, bunatatea si prudenta.

Onestitatea il obliga la sinceritate si corectitudine in tot ce spune.Il obliga bsa redea exact textele folosite in desfasurarea predicii.Sa nu le redea trunchiat.Sa nu le rastalmaceasca sau sa le deformeze.

Predicatorul onest se fereste de sofisme si foloseste argumentele cu respectarea regulilor logicii.

21

Page 22: Omiletica an III Sem II

Onestitatea il obliga pe preot sa recunoasca meritele, calitatile, dreptatea, chiar daca posesorii lor nu sunt credinciosi, si invers, nu se sfieste sa arate cu degetul lipsurile, abaterile, scaderile, chiar daca cei ce le au sunt membri ai Bisericii lui Hristos Domnul.

Comportamentul onest atrage respectul chiar din partea neprietenilor, dupa cum lipsa de onestitate poate indeparta chiar pe prietenii cei mai credinciosi.

Bunatatea e iubirea manifestate fata de cei ce nu o merita.Preotul nu e numai un sluitor al cuvantului, dar si un mijlocitor al indurarilor si harurilor

dumnezeiesti; el este si un convertitor, un mantuitor.Nu poti mantui insa pe nimeni daca nu esti bun fata de el.Poti sa vorbesti cu mare maretie, sa

dezvolti cugetari inalte intr-o inchegare logica ireprosabila, dar daca sufletul din care izvorasc toate acestea e fara bunatate si lipsit de intelegere fata de mult prea inclinata spre alunecare fire umana, efortul tau poate ramane fara rezultat.

De aici necesitatea ca preotul predicator sa ocoleasca iesirile agresive, reprosurile aspre, usturatoare; sa se fereasca de apostrofe violente, jignitoare, dispretuitoare, care mai mult indeparteaza decat apropie de Dumnezeu si de Biserica Sa.

Din inima ta de preot sa se reverse mereu asupra pastoritilor care nu inceteaza de a fi mereu fratii tai, iar tu, fratele lor, ceva din dumnezeiasca indelunga rabdare si bunatate a Mantuitorului.

Bunatatea insa nu trebuie confundata cu slabiciunea.Nu-ti poti duce credinciosii la mantuire daca alterezi adevarul evanghelic, amestecandu-l cu invataturi straine sau acomodandu-l slabiciunilor si inclinarilor inferioare ale ascultatorilor.

Sa fie bun predicatorul, dar si preudent.Prudenta il obliga de a folosi dim amvon glume, scene hazlii, expresii care produc tulburare.Sa se fereasca de a intretine ura, neintetelegerile, pornirile spre cearta si razbunare.Sa fie mereu constient ca misiunea sa este aceea de a apropia, de a infrati, nu de a dezbina si invrajbi.

Sa fie rezervat fata de vorbele rautacioase si acuzatiile raspandite in public contra sa.Singura sa grija e de a nu da nici un temei real unor asemenea acuzatii.

Prudenta nu trebuie insa sa-l impiedice sa fie zelos, adica cu permanent neastampar in lucrarea propovaduirii.

Cuvintele Marelui Apostol:” astfel iubindu-va cu placere voim sa va dam nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci inca si sufletul…”.Un preot zelos, chiar cand nu e ascultat, nu se da batut, ci o ia de la capat cu mai multa barbatie, cu si mai multa incredere, rostind impreuna cu vestitul episcop al Iponiei:” daca va predic imi mantuiesc sufletul .Daca voi nu ma ascultati si eu totusi voi continua sa vorbesc, imi voi mantui sufletul.Dar eu nu vreau sa ma mantuiesc fara voi”( Serma 16, C.2, MPL 38, 125).Preotul zelos nu se cruta, nu se lasa biruit de comoditate.El stie ca apartine lui Dumnezeu si apartine si credinciosilor, care au drept asupra timpului, muncii, pregatirii si, uneori, chiar asupra sanatatii parohului lor.

Prin eforturi continuii, staruitoare, impinse, daca e nevoie pana la mucenicie, predicatorul zelos va cauta sa corespunda cat mai deplin increderii pe care Hristos cel ce l-a hirotonit, Biserica ce l-a trimis la lucru si pastoritii care l-au primit, si-au pus-o in el.

Pregatirea profesionala.Aceasta consta in asimilarea temeinica a Scripturilor si a Sfintei Traditii.Tezaurul din care slujitorul lui Dumnezeu e chemat sa scoata invatatura de credinta si viata menita a fi transmisa credinciosilor.

Datoria de a invata pe altii e strans legata de a cunoaste tu insuti ceea ce vrei sa inveti pe altul.In speta nu poti impartasi pastoritilor cuvantul dumnezeiesc, daca nu-l cunosti, si nu-l cunosti daca nu-l studiezi temeinic, cu perseverenta.Cand Pavel spune:” propovaduieste cuvantul…”(II Tim.4,2), el spune implicit “ citeste, studiaza cuvantul”.Iar in alt loc atrage atentia ca inainte de a da invatatura, sa citesti, sa cunosti izvorul din care o iei.”Pana la venirea mea, ia aminte la citit, la invatatura”(I Tim. 4, 13).

Scriptura trebuie citita cu credinta adanca.Fiind scrisa in momente de iluminare interioara si de profund fior religios, Scriptura se cuvine sa fie

citita si studiata cu o stare sufleteasca apropiata de aceea a autorilor sfinti.

22

Page 23: Omiletica an III Sem II

De asemenea, la citirea Scripturii, preotul sa se lase calauzit de smerenie.Smerenia il va feri de diformarea continutului textelor sacre, de talcuirea lor indrazneata, de exagerari primejdioase.”La inceput cand eram copil, scrie Fer. Augustin, voiam sa ajung culmea in manuirea Sfintei Scripturi mai inainte de a cauta pietatea, iar cu apucaturile stricate, insusi imi inchideam usa Domnului meu…caci mandru find indrazneam sa caut ceea ce nu se poate gasi decat daca esti umilit…eu, nenorocitul, ma socoteam in stare sa zbor ,si am parasit cuibul, dar in loc sa zbor am cazut”(Sermo, 51, 5).

Nu mai putin importanta e si obligatia ca predicatorul sa cunoasca Sfanta Traditie, in care e cuprinsa interpretarea normativa a Sfintelor Scripturi.Fara sa se integreze mecanic Traditiei, preotul predicator va avea totdeauna intr-insa un ghid sigur de sanatoasa talcuire a Revelatiei, si de bogata inspiratie in exercitarea oficiului predicatoriual.

E de la sine inteles ca nimeni nu poate sa fie un bun predicator fara sa studieze profund Dogmatica, Morala, Liturgica, Istoria bisericeasca si toate celelal;te discipline teologice.Cu alte cuvinte, nimeni nu trebuie sa indrazneasca a-si asuma sarcina propovaduirii cuvantului fara sa fi facut temeinice studii in cadrul scolilor anume infiintate pentru acestea.

Preotul lipsit de stiinta, scrie Fer.Ieronim, e prin insusi acest fapt cazut din demnitatea si sfintenia sacerdotiului.”Si sacerdas est, aciat legem Domini, si ignorant legem ipse se arcuit non esse Domini sacerdotem”(in Acta Ap. C.2).Iar Sf. Ioan Gura de Aur spune:” este o cumplita monstruozitate sa vezi in univers astri lipsiti de lumina, care totusi trebuie sa lumineze.Este o cumplita monstruozitate adica sa fie cineva preot si sa nu aiba capabilitatea de a ilumina, desi aceasta e misiunea lui”.

Relevand ca episcopii si predicatorii crestini in general nu trebuie numai sa invete pe altii, dar si sa invete ei insisi.SF. Ciprian zice:” oportet enim episcopos non tantum docere, sed et discere, quia et illo melius docet, qui cotidie crescit et proficit discendo meliora” ( Ep.74, 10).

Cultura generala.La pregatirea teologica viitorul preot predicator trebuie sa adauge o cat mai bogata cultura generala.

Aceasta il fereste de deformarea profesionala, de alunecarea in unitelaritate si il ajuta sa se apropi mai mult de oameni; ii pune la indemana mijloace in plus pentru prinderea mai din adanc si valorificarea in mai bune conditii a invataturii crestine.Predica unui preot cult e mai plina, mai bogata in idei, mai nuantata in materie de limba si stil.Ea ii dezvolta gandirea, simtul de observatie, sensibilitatea, ii ajuta sa cunoasca mai bine aspiratiile si idealurile societatii in care traieste, si, cunoscandu-le, sa-si poata inarticula mai bine lucrul sau in efortul obstesc.

Talent oratoric.S-a zis ca “poeta nascitur, orator fit”.Afirmatia, cu toate ca e partiala, e adevarata.Desigur, nu poti fi poet fara talent.Dar tot atat de adevarat e ca nu poti ajunge sa dai tot ce ai fi capabil sa dai fara o munca intensa, incordata, fara o pregatire metodica, perseverenta.

Lucrul acesta e adevarat si cu privire la orator.Nici orator, in intelesul plin al cuvantului nu oti fi daca nu ai oarecare talent, fara sa ai, cum se zice, darul cuvantului, adica usurinta de exprimare, de a improviza, de a gasi cuvintele cele mai potrivite pentru a convinge, misca si determina la actiune pe ascultatori.

Dar, in ce-l priveste pe orator, e de observat ca partea darurilor naturale, a talentului, ocupa un loc mai mic decat la poet.Daca poet nu poti ajunge oricat ai unci, apoi prin munca staruitoare, asiduua, orice poet poate spera sa ajunga, fireste, nu un predicator de mare clasa, dar un bun cuvantator.

Prestanta fizica.Se cuvine ca preotul predicator sa aiba si oarecare prestanta fizica, precum si o buna sanatate.”Daca trupul nu-I robust, scrie Sf., Ioan Hrisostom, ardoarea sufletului ramane redusa la ea insasi si nu e capabila sa treaca la realizari”(Despre preotie, 6,6, PG. 48, 682).

Desigur, si cu o sanatate mai slaba preotul constiincios poate realiza mult, biciuindu-si si fortandu-si mereu putina vigoare fizica.Dar e limpede ca ar realiza si mai mult daca ar dispune de o sanatate normala.

Cand esti sanatoe poti munci si mai mult si mai bine.Poti zabovi mai indelung la masa de lucru, poti acorda timp mai mult studiului intens, rugaciunii, meditatiei, improspatarii si imbogatirii cunostintelor, conditie indispensabila unei activitati predicatoriale substantiale si rodnice.

23

Page 24: Omiletica an III Sem II

7 .Destinatarii propovaduirii

In principiu, destinatarii predicii sunt toti oamenii.Nu o categorie, un grup, o rasa sau un neam, ci intreaga familie a neamului omenesc.Aceasta dupa motivul ca dupa invatatura Bisericii, confirmata de experieenta, toti oamenii au nevoie de mantuire.Adica toti au nevoie sa fie reintegrati in conditia lor normala de fiinte menite sa existe si sa se dezvolte sub semnul comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii, comuniune de la care Adam si urmasii lui pana la Hristos s-au abatut.

Aducerea credinciosilor in pozitia de ascultatori de buna voie fata de legea comuniunii cu Dumnezeu, constituie insasi esenta mantuirii.

Intre conditiile mantuirii se inscrie si cunoasterea si asimilarea mintala, volitiva si afectiva a invataturilor cuprinse in Descoperirea lui Dumnezeu.

Transmiterea de catre ascultatori a continutului Revelatiei se realizeaza in principal prin activitatea omiletica a Bisericii, prin predica.

Universalitatea mantuirii sub raportul destinatarilor e aratata limpede de catre Mantuitorul cand spune:” mergand, invatati toate neamurile…”(Mt. 28,19), sau dupa referatul Sf. Ap. Marcu:” propovaduiti Evanghelia la toata faptura…”(Mc. 16,15).Sa se propovaduiasca la toata faptura, pentru ca , dupa cum comenteaza Sf. Pavel, Dumnezeu “voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina”(I Tim. 2,4).Insa nimeni nu poate ajunge la cunostinta adevarului, adica nimeni nu se poate mantui, adauga acelasi Apostol, daca nu aude predicandu-I-se invatatura descoperita si nu I se conformeaza (Rom. 10, 13-17).

Cu alte vorbe, necesitatea fundamentala a manturii reclama necesitatea universala a propovaduirii.Dar daca in principiu destinatarii predicii sunt toti oamenii, in concret lucrurile iau o alta infatisare,

si anume: cei catre care preotul isi indreapta in mod obisnuit predica sunt credinciosii cuprinsi in parohia ce I s-a incredintat canonic spre pastorire.

Motivele nu sunt greu de inteles.Mai intai, pentru ca practic preotul nu dispune de puterile necesare spre a se face auzit deodata de intreaga familie umana.

Chiar in ipoteza ca ar dobandi din partea Bisericii calitatea de misionar extern, preotul predicator n-ar putea activa decat intr-un spatiu anume si la grupuri de ascultatori limitate.

Drept aceea, Biserica asocotit potrivit sa statorniceasca randuiala ca ascultatorii obisnuiti ai propovaduirii sa fie obstea credinciosilor din parohie.

E cunoscuta dispozitia canonica potrivit careia nu sunt admise hirotoniile absolute, ci numai hirotoniile pentru parohii bine delimitate.Cand arhiereul isi pune mainile pe cel ce aspira la preotie, acesta trebuie sa stie precis si locul unde isi va desfasura activitaea pastorala, inclusiv cea predicatoriala.

Nu vom aminti aici consideratiile care au condus la statornicirea unei asemenea randuieli.Vom mentiona doar ca, intrucat e vorba de predica, un elementar principiu de pedagogie cere ca dascalul, in speta un paroh, sa nu aiba spre instruire si educatie un numar prea mare de credinciosi.Cu cat parohienii sunt mai multi, cu atat eficienta predicii e mai scazuta si invers.Asadar, ascultatorii ordinari ai predicii sunt credinciosii membri ai unei enorii determinate.

Membrii parohiei insa vietuiesc in familii distincte si diseminate in spatiul mai intins sau mai restrans al comunei.Unde-I poate intalni preotul spre a le propovadui?

Sa mearga pe la fiecare casa sa le predice, nu e posibil.Nu e posibil din punct de vedere fizic, dar si din alte motive.

Practic, preotul nu predica decat acolo unde sunt adunati enoriasii sai, adica in locasul de cult, biserica.In zilele de Duminica si sarbatori, credinciosii se aduna in locasul de cult potrivit randuielii, si aici preotul le talcuieste invataturile revelate, dupa regulile stabilite de Biserica.

Dar nu numai motivul acesta practic a condus la dispozitia ca preotul sa predice din partea credinciosilor in biserica, ci si un alt temei mai adanc, de natura teologica.

24

Page 25: Omiletica an III Sem II

Intr-adevar, continutul propovaduirii este alcatuit din invataturi rezultand nu din puterile credinciosului, ci de dincolo de ele, anume din adancurile nepatrunse ale dumnezeirii.Asemenea invataturi poarta in ele ceva din profunzimea de neajuns a izvorului lor si, ca atare, pretind din partea ascultatorilor o stare sufleteasca particulara.

In adevar, daca invatatura transmisa prin predica vine dintr-un izvor care-l depaseste pe credincios, e necesar ca acesta sa dispuna de un spor de puteri spirituale care sa-l puna in conditia dea arecepta , patrunde si asimila invatatura transmisa de la amvon.Or, tocmai aceasta inaltare, intarire spirituala o primesc ascultatorii predicii in cadrul locasului de cult.

Rugaciunea in comun, cantarile, rostirile solemne ale preotului, gesturile lui, prezenta tainica a Mantuitorului, zugravirile sfinte si intreaga ambianta duhovniceasca, pot rascoli adanc pe cei prezenti, le ascute sensibilitatea duhovniceasca, le dilata si le lumineaza puterile de percepere in asa masura ca ei primesc fara greutate invatatura transmisa prin predica preotului, o asimileaza si o introduc ca forta noua in complexul vietii lor.

Aceasta constituie temeiul pentru care predica nu este ceva juxtapus, exterior slujbei, ci constituie o parte esentiala a ei.Cultul creeaza starea spirituala prielnica ascultarii si perceperii cuvantului Domnului Hristos, care, prezent in mod nevazut dar real in sfintele slujbe si in primul rand in Sfanta Liturghie, isi exprima dragostea si fata de credinciosi invatandu-I si intarindu-I in efortul lor de a fi oameni deplini.

Sa cuvine sa sublinieim ca, daca preotul e dator sa predice corect invatatura descoperita, credinciosii au datoria sa faca si ei un effort in sensul de a se pregati pentru ascultarea predicii.

Astfel ei au obligatia de a se ispiti pe ei insisi sa vada de nu cumva descopera mocnind in inima lor un impuls spre orgoliu, spre ingamfare, scadere care, se stie, blocheaza trebuinta de a mai primi invatatura de la altcineva, in speta de la preot.

Nu trufia, ci smerenia este starea sufleteasca pe care credinciosul se cuvine s-o aiba cand e vorba sa asculte predica Este starea pe care ne-o porunceste Mantuitorul prin cuvintele: “fericiti cei saraci cu duhul”.Adica cei care, oricate cunostinte, invataturi, adevaruri ar fi acumulat, se socotesc totusi saraci in raport cu desavarsirea spre care tind.Numai unii ca acestia sunt mereu deschisi spre lucruri noi, sunt mereu gata sa faca eforturi, sunt mereu in miscare, in tensiune, spre alte si alte impliniri.Cu alte vorbe, numai unii ca acestia pot fi fericiti.

In al doilea rand, enoriasul are obligatia sa asculte predica preotului. E datoria preotului sa stie capta prin expunerea sa atentia si interesul ascultatorilor.Dar si acestia

sunt obligati sa nu faca nimic din ceea ce I-ar putea desprinde din urmarirea predicii.Sunt obligati sa-si interzica alunecarea cu gandul spre lucruri straine de cele ce sunt prevazute in predica, sa-si infranga pornirea spre imprastiere, spre discutii care intrerup urmarirea explicatiilor date din amvon.

Uneori se intampla ca unii sau altii dintre ascultatori nu inteleg deplin ceea ce li s-a predicat si raman cu unele nedumeriri.Intr-o asemenea situatie e necesar ca respectivii credinciosi sa caute a-si intalni preotul spre a-I cere lamuririle de care au nevoie.

Nu recomandabil ca parohienii ramasi cu nedumeriri dupa ascultarea predicii, sa le poarte mai departe in suflet.Ele pot constitui o piedica in calea desfasurarii normale a vietii sufletesti, pot scadea interesul pentru predica si in general pentru participarea la slujbe.

E necesar de asemenea ca, dupa ascultarea predicii, credinciosii sa mediteze asupra invataturii impartasite din amvon.Meditatia poate fi asemanata cu procesul digestiei ce urmeaza ingerarii alimentelor.Dupa cum fara digestie hrana nu foloseste la nimic corpului, la fel fara meditatie invatatura transmisa din amvon poate ramane ca un corp strain in fiinta morala a credinciosului.

Se cuvine apoi ca, in cadrul comunitatii, credinciosul sa discute impreuna cu ceilalti, despre imvatatura primita prin predica.In felul acesta credinciosii se intaresc reciproc creiand astfel situatii ca invatatura respectiva sa razbata mai adanc in inima si viata lor.

In sfarsit, ascultatorii predicii au datoria de a adopta atitudinea celui hotarat sa puna in practica invatatura primita prin intermediul predicii.

Tine de fiinta invataturii revelate caea sa fie inserata in circuitul vietii in vederea innoirii, regenerarii si dezvoltarii normale a acesteia.

25

Page 26: Omiletica an III Sem II

O invatatura comunicata prin predica si netransformata in viata, e o invatatura ramasa in afara misiunii ei.Un credincios care nu pune in practica invatatura ce I se impartaseste prin predica, nu satisface conceptul de credincios adevarat.

Evident ca lucrul acesta apasa in primul rand pe umerii preotului.Caci el este primul ascultator al predicii.

Preotul nu este un simplu trantmitator de texte si referate biblice.El vorbeste ca unul care, inaintea tuturor celorlalti credinciosi, a primit invatatura descoperita si a experimentat in propria-I viata forta ei regeneratoare.In preotul din amvon credinciosii doresc in mod indreptatit sa vada un om care ascultand predica Mantuitorului, si-au inarticulat-o in viata de toate zilele in asa masura ca, si parohienii, cu greu ar mai putea gasi motive sa se abata dela datoria de a asculta si a practica ei insisi invatatura.

III. MATERIALELE SI IZVOARELE PREDICII

7. Obiectul predicii

Unii au zis ca in predici se poate vorbi despre orice, cu exceptia lucrurilor contrare crestinismului si Bisericii.Altii dimpotriva au afirmat ca obiectul predicii nu-l pot constitui decat lucruri strict religioase.

Ambele teze sunt exagerate.Prima nu delimiteaza clar in ce anume consta obiectul predicii, pentru ca daca exclude din sfera propovaduirii materia nepotrivita cu crestinismul, nu spune ce e de facut cu obiectele care nici nu-l contrazic si nici nu-l confirma.

Nici cea de-a doua teza nu e adevarata.Daca prima exagereaza in plus, cea de-a doua exagereaza in minus.

Desigur, intr-o predica nu se poate pune altceva decat invatatura crestina.Dar predica nu se poate limita la o simpla declamare de texte biblice sau formule doctrinare.Predica inseamna interpretare a Revelatiei, adica explicare si aducere a acesteia in legatura cu imprejurarile concrete si mereu schimbatoare ale vietii.Ea nu poate ramane o rostire de sentinte de dincolo de timp si lume, ci, menita pentru viata, ea trebuie sa se plece asupra vietii, sa-I intuiasca nazuintele adanci, sa proiecteze asupra lor lumina, sa le adauge spor de putere si sa le calauzeasca spare desavarsire.

Predica trebuie sa porneasca nu numai de sus de la Dumnezeu, dar si de jos, de la omul concret cu nevoile, slabiciunile, problemele, aspiratiile lor individuale si sociale.

Predica e ca si o reteta.Dupa cum in reteta se da medicul nu orneste numai de la cunostintele lui medicale, dar si de la strarea reala a bolnavului, tot asa predicatorul nu porneste numai de la cunostintele lui religioase, ci si de la strarea reala a credinciosilor, de la sufletul, de la conditiile lor de viata, etc.

Si atunci despre ce vom predica?Ce materie vom pune in predicile noastre?Acest lucru ni-l spune insusi Mantuitorul.”Mergand, invatati toate neamurile…toate cate v-am

poruncit voua”(Mt. 28,19-20).Prin cuvantul “toate” Mantuitorul intelege Evanghelia adussa de El lumii.In acest sens Sf. Ap. Marcu spune lamurit: “mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia”(Mc. 16,15).Si tot aici adauga:” cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi”.Adica cel ce se v-a alipi cu toata fiinta lui de Evanghelie si, primind Harul sfintitor, va duce o viata in acord cu invatatura si Harul primit, acela si numai acela s va mantui in chip sigur.

Evanghelia insa e legata de anumite premise ca de exemplu: e legata de Vechiul Testament, de invatatura despre Dumnezeu, despre realitatea si lucrarea Harului, despre creatie, etc.

Incat putem spune ca obiectul predicii il constituie Evanghelia, adica Cuvantul lui Dumnezeu revelat, impreuna cu toate premisele si consecintele, cu toate darurile si harurile sale.

Criteriul general dupa care ne ghidam in rezolvarea problemei: ce trebuie sa impartasim credinciosilor in activitatea predicatoriala? E aceasta : predicam despre tot ce priveste mantuirea vesnica a

26

Page 27: Omiletica an III Sem II

pastoritilor, adica predicam intreaga invatatura descoperita de sus.Predicam insusi aceasta invatatura descoperita, nu consideratii teoretice, abstracte asupra Revelatiei.

Invatatura, se stie, nu-I totuna cu teoria.Teoria presupune un subiect care gandeste asupra unui obiect si gangind simte ca ajunge stapanul lui, isi formeaza asupra sa o conceptie proprie, careia ii da apoi si o expresie.

Invatatura dimpotriva presupune un obiect superior celui ce invata pe altul.Invatatura presupune un cadru, o disciplina careia dascalul trebuie sa I se supuna.A invata inseamna a da mai departe ceea ce ai primit si asa cum ai primit.

O alta deosebire e faptul ca teoria are valoare in ea insasi.Ea poate fi adusa la cunostinta altora, dar poate fi sa nu fie transmisa mai departe.Teoria poate constitui preocupare si placere exclusiv pentru autorul ei.Invatatura insa e menita prin ea insasi si prin fire a ei pentru altii.Prin insasi dinamica ei invatatura se voieste transmisa si patrunsa in sufletul credinciosilor.

Obiectul propovaduirii, adica Descoperirea divina, e invatatura si nu teorie.In linii mari, prin predica se impartaseste credinciosilor:Adevarurile de credinta.Credinta e atitudinea fundamentala rezultand din sesizarea acelui factor

care e temeiul intregii realitati si a sensului ei.Fara credinta nu e posibila mantuirea, adica fara credinta nu putem veni in contact cu acel factor

acum amintit, adica Dumnezeu, izvorul mantuirii.Prin credinta percepem existenta lui Dumnezeu, ca sursa ultima a mijloacelor mantuitoare.Predicatorul va vorbi credinciosilor despre Dumnezeu, adanc convins ca cunoasterea Lui e de o

mare importanta pentru viata lor plenitudinara.E necesar ca pastoritii sa fie luminati asupra adevarului ca Dumnezeu nu este o invatatura abstracta, o idee generala in mintea noastra, si nici o forta oarba, ci este o realitate personala, creatoare a tuturor celor vazute si nevazute, stapanitoarea si carmuitoarea a tot ce exista.

Predicatorul va arata ca Dumnezeul cel personal e mereu prezent cu iubirea si puterea Lui in lume, in viata credinciosilor, in natura si in intreaga istorie umana.

In predicile sale preotul va scoate mereu la iveala majestatea, purtarea de grija, bunatatea cea fara de margini a lui Dumnezeu, dar si dreptatea Lui.

De asemenea sa se infataseze ascultatorilor modul treimic de a fi si lucra al Dumnezeirii.Invatatura despre lume e o alta materia a predicii, despre motivul si scopul creatiei si al lumii in

general.In talcuirea acestei invataturi predicatorul sa tina seama nu numai de aspectul ei negativ( lumea e din

nimic, e contaminata de pacat, e trecatoare), dar mai ales de aspectul ei pozitiv ( lumea e de la Dumnezeu, be opera mainilor L;ui, e obiect al proniei si iubirii Sale, e locul mantuirii noastre, al muncii in vederea desavarsirii noastre si a lumii, e locul realizarii Imparatiei lui Dumnezeu).Lumea e locul unde suferim si unde murim.Lumea e si locul unde a venit si Fiul lui Dumnezeu.E locul in care a trait El ca Om, I-a pretuit frumusetea si bunurile, a mangaiat obrajii de trandafir ai copiilor, s-a bucurat de crinii campului, de frumusetea cerului, de unduirea armonioasa a dealurilor si muntilor, de harnicia omului.E locul in care Dumnezeu si-a manifestat in concret si nespus de miscator iubirea Sa divina.Lumea e realitatea pe care Iisus Hristos ne-a aratat-o ca singurul loc in care ne putea infaptui fericirea vremelnica si vesnica.

Invatatura despre om e in stransa legatura cu invatatura despre lume.Preotul nu va insista nici aici prea mult asupra aspectului negativ ci va pune accentul pe dimensiunea pozitiva a antropologiei crestine.

Aspectul negativ consta in teza ca omul e supus pacatului, suferintelor si mortii.Cel pozitiv in faptul ca, chip si asemanare a lui Dumnezeu, omul e menit sa fie in comuniune cu El si cu toti oamenii, e menit sa fie colaborator al lui Dumnezeu si al celorlalti semeni la munca de desavarsire a creaturii.

E necesar sa tinem seama de faptul ca, din punct de vedere ortodox, omul nu e menit numai spre rugaciune si smerenie, dar si pentru barbateasca indrazneala si munca creatoare de civilizatie si cultura.Daca Ortodoxia pune centrul de gravitatie al omului in Dumnezeu, o face nu pentru a-l priva de libertate, ci pentru a-I asigura punctul arhimedic, pe care rezamandu-se, el poate cuceri si transforme lumea, universul intreg.

27

Page 28: Omiletica an III Sem II

Pacatul il va reprezenta nu ca pe un defect natural, care ar putea fi inlaturat prin instructie si educatie, ci-l va infatisa asa cum este el in realitate: ca o grava atigere a fiintei omenesti, ca pierdere de substanta rezultata din respingerea comuniunii cu Dumnezeu pe de o parte, si din inchiderea egoista in sine pe alta parte.Va arata ca, fiind un dezechilibru adanc si un impuls spre nefiinta, pacatul nu poate fi eliminat decat de catre Cel ce a creat firea umana insasi si anume de catre Iisus Hristos Domnul.

Mantuirea prin Iisus Hristos va fi o alta coordonata a propovaduirii preotului.In activitatea sa predicatoriala preotul sa nu piarda nici o clipa din vedere ca Mantuitorul constituie

tema centrala a predicii crestine, toate tainele, toate invataturile noastre de viata.De Iisus Hristos se leaga direct sau indirect toate uriasele transformari petrecute in om si in lume.El este izvorul acelor puteri necunoscute, capabiel sa regenereze pe cei ce le asculta, sa dea un inalt ssens oricarei vieti, sa schimbe radical chiar si pe cei mai decazuti dintre pacatosi, atunci cand sunt hotarati sa se apropie de El si sa-I puna in practica invataturile.

Iisus Hristos este izvorul unic si inepuizabil de forta spirituala si morala fara de care universul crestin, si nu numai acesta, s-ar inclina iremediabil spre suferinta.

In nicio alta personalitate religioasa morala si dogma, invatatura si fapta, teorie si practica, nu s-au intrepatruns mai desavarsuit, mai armonios ca in persoana Mantuitorului.Pe langa El nu poate trece nimeni nepasator.Intr-un chip sau altul, Iisus Hristos a interesat si va interesa totdeauna pe oameno.Avea dreptate HHS. Chamberlain, istoric al culturii omenesti, sa scrie:” data nasterii lui Iisus Hristos este cea mai importanta data a intregii omeniri.Nici o batalie, nicio instalara a unui conducator, nici un fenomen natural nu comporta insemnatatea care ar putea fi comparata cu scurta viata pamanteana a Galileanului.O istorie aproape bimilenara o dovedeste, si suntem indreptatiti cand in anul acela il numim unu, si cand era noastra o calculam de la El…Da, intr-un anumit inteles, putem spune ca istoria propriu-zisa incepe abia cu Iisus Hristos”.

Credinciosii sa fie introdusi sistematic in cunoasterea vietii Mantuitorului.Calea cea mai indicata de urmat e calea Sf. Evanghelii.Acestea descriu neintrecut nasterea, viata, invatatura, patimile, moarte, invierea si inaltarea Domnuli.Fiecare pagina a Evangheliei pune in lumina unul sau altul din aspectele inegalabilei personalitati a lui Iisus Hristos.

In predicile duminicale si a celorlalte sarbatori sa fie explicate credinciosilor trasaturile vietii, ale caracterului si divinitatii Sale.Invataturile de credinta si viata, cele privitoare ;la Biserica, Taine, Ierarhie sa fie mereu aduse in legatura cu Hristos Domnul.

Sa nu se ia doar niste citate din cuvanmtarile Sale, citate care nu pot transmite decat fragmentar predica Mantuitorului, ci sa se staruie intru presentarea si talcuirea integrala a propovaduirii Lui.

In stransa legatura cu invataturile de credinta vor fi propovaduite si invataturile morale, precum: invatatura despre legea morala, libertate, constiinta, virtute, pacat, sanctiuni morale, datorii catre Dumnezeu, aproapele, familie, societate, Biserica.

E necesara predicarea invataturilor morale pentru ca, impreuna cu cele de credinta, ele chezasuiesc dobandirea mantuirii.Zice Mantuitorul:” nu oricine imi zice:Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci oricine face voia Tatalui Meu cel din ceruri”( Mt. 7, 21).Adica, pentru dobandirea mantuirii nu-I suficient sa marturisesti verbal invataturile de credinta, ci e necesar ca ele sa fie marturisite si cu fapta.Absenta faptei dovedeste ca credinta nu s-a impus si nu a cuprins intregul subiect, ci numai o dimensiune a lui: cea intelectuala, celelalte ramanand in afara ei, si de aceea, expuse influentei altor motive, altor determinari, si ca urmare, expuse unor angajari in directii straine sau chiar opuse credintei.In fapta ne adunam intreaga fiinta si o indrumam, o “silim” sa mearga in directia indicata de credinta, inchizand astfel calea pacatului.Acesta este intelesul propozitiei: numai o credinta prelungita in fapte corespunzatoare este mantuitoare cu adevarat.

Istoria intemeierii Bisericii si a dezvoltarii ei in lume, inclusiv in cuprinsul spatiului romanesc face de asemenea parte din sfera obiectelor predicii.Ea ne arata interventia lui Dumnezeu in lume, prezenta Lui permanenta si activa in mijlocul oamenilor, a istoriei, ne fereste de primejdia alunecarii in abstractii, prin aceea ca ne pune la indemana bogat material ilustrativ, trezeste si cultiva simtul apartenentei la crestinatatea ecumenica, la marea familie a celor ce, in numele lui Hristos, au luptat, nu

28

Page 29: Omiletica an III Sem II

arareori, muceniceste, pentru afirmarea in lume a dreptului pentru om de avea ca Dumnezeu pe Acela pe care l-a vestit Iisus Hristos.

In tematica predicii intra si cultul.Ca mijloc de sfintire si marturisirea credintei si vietii in Hristos cultul e indispensabil dobandirii

mantuirii.Cultul e locul in care: credinciosii se pot intalni sigur cu Iisus Hristos, ii pot auzi cuvantul si vrerea, ii pot aduce cinstirea cuvenita, primesc de la El puterea divina si harul necesar punerii in practica a invataturii descoperite, iau contact cu modul de viata al Mantuitorului si cu viata celor ce I-au urmat pilda.

Cult\ul e imbinarea dialectica a eternitatii cu vremelnicia.In cadrul cultului credinciosii se concentreaza asupra vesniciei ca realitate obiectiva, devenind in

acelasi timp constienti de vesnicia relativa din propria lor fiinta.In cadrul cultului credinciosii invata sa se priveasca pe ei insisi, pe semenii lor, intreaga realitae, in perspectiva vesniciei.

In cadrul cultului pastoritii pot invata sa actualizeze si sa dea stralucire latentei eternitatii relative din ei, din semeni, din lucruri, din lume.

Toate lucrurile, acetele, simbolurile, expresiile din cadrul cultului indica si indruma spre vesnicie.Participarea la cult ii pune pe credinciosi in conditia de a-si creste propria lor natura umana pana la treapta plenitudinii si de a o iradia in mediul incare traiesc.

Sa observam ca in sfera disciplinelor propovaduirii intra si disciplina.Membrii Bisericii se cuvine sa stie ca au nu numai drepturi, dar si datorii, ca de xemplu: pastrarea

legaturii cu preotul, participarea la sfintele slujbe, spovedirea si cuminecarea regulata, sprijinirea lacasurilor de cult, participarea la actiuni initiate de parohie si altele de acest fel.

Aceasta implica pe seama parohului obligatia de a-si lamuri, prin predici, pastoritii asupra reguklilor de disciplina sub indrumarea carorra ei urmeaza sa-si randuiasca viata lor de fii ai Bisericii.

Religia crestina nu e o forta menita a-si restrange puterea de inraurire exclusiv asupra vietii particulare si in aceasta sfera, exclusiv asupra vietii interioare.Prin insasi tendinta ei fundamentala Revelatia crestina vizeaza direct sau indirect intreaga arie a vietii omenesti.

Hristos e Domn nu numai a vietii individuale, dar si a celei obstesti, nu numai al vietii interioare, dar si a celei externe.De aceea si problemele sociale pot fi obiect al propovaduirii.Teme ca: umanizarea relatiilor dintre oameni, infratirea lor, ridicarea celor aflati pe trepte inapoiate de dezvoltare, abolirea rasismului, punerea in afara legii a recurgerii la forta in aplanarea conflictelor interstatale, formarea unei constiinte si vointe de actiune a crestinilor, inlaturarea decalajului dintre cunoasterea si stapanirea lumii externe pe de o parte, cunoasterea si stapanirea lumii interne, pe de alta, raportul dintre a fi si a avea, etc., se cuvine sa preocupe statornic pe cel ce propovaduieste ca Imparatia lui Dumnezeu.

Nu se poate predica despre politica, arta teatru, literatura, muzica, filosofie, matematica, stiinte naturale, cu intentia de a da pur si simplu cunostinte privind aceste domenii.Politica, stiintele, artele, tehnica, nu intra in atributiile si in sfera Bisericii.Dar aceasta nu inseamna ca ea poate ramane pasiva cand aceste activitati sunt indreptate direct sau indirect impotriva demnitatii si vietii oamenilor, a societatii, a lumii.

Preocuparea permanenta si centrala a crestinismului este salvarea omului si a lumii, repunerea lor in posesia acestui integral menit sa-I promoveze pana la treapta de sus a plenitudinii, a desavarsirii.

9. IZVOARELE PREDICII Sf. Scriptura a Noului Testament

Dupa expunerea privind materia propovaduirii, e necesar sa se arate izvoareel din care preotul poate lua aceasta materie.

29

Page 30: Omiletica an III Sem II

Dupa cum e cunoscut, obiectul predicarii, adica mesajul revelationel, e cuprins in Sfintele Scripturi, a Vechiului si a Noului Testament.

Scriptuirle nu ne dau insa o expunere sistematica a Descoperiri de sus, asa cu fac, de pilda, diferitele manuale ale disciplinelor teologice.Scriptura ne infatiseaza in chip viu relatiile dintre credinciosi si Dumnezeu, dintre Dumnezeu si credinciosi.Cartile sfinte cuprind dialogul rascolitor, tulburator, intremator, nu rareori dramatic, dintre eternitatea personala absoluta si eternitatea personala relativa, asa cum s-a desfasurat el de-a lungul mai mulotor veacuri, pana la incheierea canonului Noului Testament

Scriptura este Cartea prin excelenta a credinciosilor.E temelia de diamant a credintei si a dragostei, a invataturii care proiecteaza lumina asupra intartocheatelor si nu rareori pline de neprevazut cai ale vietii, e nesecat izvor de mangaiere si nadejde in biruinta definitiva asupra pacatului si mortii, asupra nefiintei.Scriptura este inegalabila forta care radiaza sens asupra intregii realitati naturale, istorice, spirituale.

Scriptura e Cartea de care niciun credincios nu se poate lipsi fara primejdia de a-si pirde pozitia sa de crestin.Dar ea e mai ales Cartea de capatai, vadamecum-ul preotului predicator.Nimic nu-l poate dispensa de absoluta obligatie de a se apleca cu indelunga zabava asupra paginilor ei, de a o “ citi cu timp si fata timp”, de a cugeta la cele citite.

Intr-o cunoscuta carte a sa, scriitorul D. Merejkovsky spune, intre altele: “de 30 de ani port cu mine un Nou Testament.DE 30 de ani il citesc zilnic si-l citi mereu in ceasuri de bucurie si-n ceasuri de tristete, in zile de sanatate si-n zile de boala, in momente de indoiala si in momente de certitudine.Si mi se pare ca de cate ori il citesc descopar cate ceva nou, necunoscut pana atunci.Atat de mult l-am folosit ca scoartele I s-au ros, foile I s-au desprins, s-au ingalbenit si s-au indoit la colturi.Ar trebui sa mi-l lege din nou, dar nu ma pot hotari.La drept vorbind mi-e teama sa ma despart de aceasta carte mica, fie numai si pentru cateva zile…”(Jesus…, Paris, 1935, p.10).

Daca un laic ca Merejkovsky manifesta o asemena alipire de N.T. si un asemjenea zel in citirea lui, cu atat mai mult e mai necesar sa se intretina legatura cea mai stransa cu intreaga Sfanta Scriptura.

Scriptura Noului Asezamant trebuie sa constituie sufletul intregii sale activitati, in primul rand a celei predicatoare.

Preotul care nu-si scoate continutul cuvantarilor sale din dumnezeiescul izvor biblic nu izbuteste sa fie decat un declamator al carui cuvant, oricat de impodobit, ramane totusi gaunos si fara putere de inraurire asupra inimilor ascultatorilor.

Un predicator care nu ramane in viu si permanent contact cu izvorul biblic se aseamana artistului care, ignorand natura, viata si frumusetile ei, umbla prin muzee si-si cauta prilej de inspiratie.

Predicatorul are misiunea de a aprinde si intretine in sufletul pastoritilor credinta atat sub raportul formal cat si in profunzime.Atat fides qua creditur, cat si fides quae creditur sunt strans legate de predica.Cea dintai se refera la posibilitatea enoriasilor de a intra in legatura cu realitatile duhovnicesti, cea din urma se refera la continutul credintei.

Predica da oricarui ascultator posibilitatea de a simti prezenta lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta de a-I primi si intelege invataturile de credinta.

Dar si una si alta se sprijina pe cartile Noului Testament.Prin harul care-I e propriu, cuvantul divin aprinde in suflete credinta si prin invatatura care-I alcatuieste cuprinsul, ii da continut si o hraneste continuu.Aceasta inseamna ca lectura Noului Testament nu este un lucru lasat la libera initiativa a preotului,ci ea constituie o obligatia a lui.Omiterea unei asemenea obligatii poate duce la caderea lui interioara din treapta preotiei.

Adresandu-se preotului de totdeauna prin intermediul ucenicilor sai Timotei si Tit, Sf. Pavel ii indeamna sa fie mereu cu gandul la cititul Scripturilor, precum si la datoria de a da invatatura pastoritilor:” pana la venirea mea, scrie marele Apostol, ia aminte la citit , la indemnat, la invatatura”(I Tim. 4,13; Tit 1,9).

Apostolul leaga datoria propovaduirii de acea a cititului Scripturilor.Nu pe sine, nu teoriile proprii, nu ideile, nici ale sale si nici ale altora sa nuu le propovaduiasca preotul, ci invataturile revelate.

30

Page 31: Omiletica an III Sem II

Lectura scrierilor sfinte nu se va face in graba, de forma, mecanic, ci cu zabovire si meditatie, alatuir de un bun comentar scris-exegetic si, pe cat e cu putinta, omiletic, si cu celelalt nescris al experientei si vietii de toate zilele.

Nu mai amintim ca citirea N.T. se cuvine sa se faca cu adanca si sincera credinta, singura care poate deschide sufletului largile orizonturi ale realitatilor de dincolo de sfera empiricului.

De asemenea, lectura Scripturii sa se faca fara ingamfare, fara gand orgolios ca n-ai putea gasi cine stie ce mare lucru in aceste texte, ci starea cea mai potrivita lecturii cu folos a Bibliei este aceea a smeritei deschideri si evlavioasei receptivitati.”La inceput, scrie Augustin, voiam sa ajung culmea in manuirea Scripturii, mai inainte de a cauta pietatea, dar cu apucatuirle mele cele rele inchideam eu insumi usa Domnului meu…Caci orgolios fiind, indrazneam sa caut ceea ce nu se poate gasi decat cand esti umilit…eu, nenorocitul, ma socoteam capabil sa zbor si am parasit cuibul, dar in loc sa zbor am cazut…”(Sermo, LI, 5).

Citirea Scripturii cu credinta, smerenie si evlavie il pune pe preot in situatia de a-si da seama ca izvorul biblic ii pune la indemana nu numai adevaruirle de credinta, dar si un bogat vocabular pentru exprimarea, transmiterea lor.Termenii si expresiile utilixate in referatele biblice sunt atat de adecvate, redau atat de potrivit si de pregnant continutul Descoperirii divine, incat nu putem renunta la ei fara primejdia grava de a schima invataturile si faptele religioase insasi.

Sinceritatea, veracitatea, grija exceptionala de a consemna realitaea fara stirbire si fara adaosuri, constituie cea mai de seama caracteristica a limbajului nou-testamentar al Scripturii.Biblia, scrie un omilet,” este un breviar al realitatii” si tocmai aceasta biblica grija de a reda realitatea, constituie scoala cea mai inalta unde preotul poate invata cum sa exprime si sa dea invatatura, cum sa-I dea linie si forta, cum sa-l inarticuleze in circuitul vietii concrete, ca izvor de lumina, purificare si innoire a ei.

Aceasta nu inseamna ca preotul n-ar mai avea nicio alta libertate in alegerea termenilor, limbajului si stilului.Dimpotriva, predicatorul are dreptul, am zice datoria de a prezenta in chip personal invatatura cu conditia ca expunerea lui sa redea nealterata invatatura ce si-o alege ca tema pe de o parte, iar pe de alta sa exprime cat mai adecvat accentul graiului autorilor sfinti din scrierile carora isi alege tema cuvantarii sale.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca Scriptura constituie si un nesecat izvor de exemple privind intelegerea si trairea dumnezeiestilor invataturi.Pildele pozitive cuprinse in Scripturi in frunte cu cea fara egal a Mantuitorului, poarta in ele neobisnuite puteri de atractie si inraurire asupra vointei ascultatorilor credinciosisi, nu de putine ori, si aupra celor necredinciosi.Dupa cum pildele negative, de exemplu cea a lui Iuda, ne infioara si pot duce la inhibarea pornirilor spre rau.

Nu e destul numai citirea N.T., ci si studiul sau cu perseverenta si competenta.N.T., se stie, a fost alcatuit in alte vremi, de catre autori cu alta limba, cultura si viata decat a

noastra.Aceasta inseamna ca pentru a patrunde si cunoaste sensul autentic al Sfintelor Carti, e necesar, dupa cum am aratat, o temeinica pregatire teologica.

Pe scurt, nimeni nu trebuie sa purceada la studierea Scripturii in general si a N.T. in special, fara sa puna la contributie serioase cunostinte de ermineutica, limbi clasice, arheologie biblica, istorie, dogmatica, morala, liturgica, s.a.

Se cuvine sa observam de asemenea ca interesul predicatorului pentru N.T. nu se poate rezuma numai la cunoasterea lui externa, fara traire corespunzatoare.

Astfel, Scriptura il indruma pe predicator sa se fereasca de expunerea abstracta, punand accentul pe valorificarea practica a invataturii.Intradevar, cuprinsul Scripturilor are un caracter eminamente practic.Caci, dupa cum e cunoscut, Sfanta Carte nu urmareste altceva decat restaurarea firii umane prin eliminarea pacatului si punerea ei in conditia de a-si folosi in sens pozitiv, creator, toate puterile cu care a fost inzestrata de Creator.

De asemenea, Scriptura il indruma pe predicator in sensul ca, in cuvntari, sa tina seama de legile cunoasterii omenesti ca de pilda: trecerea de la general la particular, de la fapte la reguli, de la concret la abstract, etc.Cu greu s-ar mai gasi o alta carte care in respectarea acestor legi, sa se apropie de Sfanta Scriptura.

31

Page 32: Omiletica an III Sem II

Sa observam in continuare ca dumnezeiestile Scripturi pun la indemana propovaduitorului mijloacele excelente menite sa ofere concretete, intuitivitate cuvantarilor sale, cum ar fi asemenari, comparatii, contraste, istorisiri, parabole, etc.

Nu pot fi trecute cu vederea nici mijloacele biblice care pot ajuta preotului sa prezinte invatatura in haina frumusetii, a noutatii si a originalitatii.Scriptura constituie un inepuizabil izvor si rezervor si pentru asemenea elemente.Expuneri de o maretie unica, sentinte continand in stare concentrata, intelepciune adanca, istorisiri, nuantate descriptii morale, atrag cu putere pe ascultatori, I rascolesc pana in adanc, le trezesc si le intretin atentia.

Dar toate acestea presupun o adanca cunoastere a Scripturilor, iar aceasta presupune o asidua citire si o metodica studiere a lor.Drept aceea ni se pare potrivit cuvantul Fer. Augustin:” preotul va predica mai mult sau mai putin bine, dupa cum a reusit sa-si asimileze continutul Sfintelor Carti”(in De Doctrina Christiana, MPL 34,91si urm.).

In lectura si folosirea Scripturilor e necesar sa se tina seama si de unele reguli, ca, de exemplu:Preotul sa se apropie de Cartea Cartilor cu sentimentul si starea sufleteasca ceruta de contactul cu

cele sfinte: respect, evlavie, smerenie, plus un fond aperceptiv formet prin ani de studii si osteneala.Textele biblice sa fie citate, redate asa cum sunt ele in Scriptura, nu treunchiate, sau cu omisiuni, nu

cu aproximatie.Sa se citeze din editia oficiala a Sfantului Sinod sau alte editii recunoscute si acceptate.Sa se citeze textele cele mai potrivite cu tema predicii si care nu comporta greutati de interpretare si

aplicare.Nu e vorba de eliminarea locurilor grele din circuitul predicatorial, ci de o amanare in vederea unei mai temeinice studieri a lor.In aratarea unor asemenea locuri, trebuie sa se porneasca de la premisa ca, in fond, acestea nu cuprind alte adevaruri decat cele transmise prin locurile clare.(Fer. Augustin).

Textele sa nu fie integrate in predica printr-o simpla transcriere, ci sa fie neaparat interpretate si adaptate la situatia concreta a credinciosilor.

Talcuirea sa ocoleasca subtilitatile, expresiile abstracte, termenii cu o circulatie restransa.Criteriul dupa care predicatorul are a se ghida este maxim\um de folos pentru ascultatori, pentru turma incredintata lui.

Talcuirea textelor sfinte trebuie sa se faca in spiritul exegezei traditionale.Nimeni nu are dreptul sa puna in texte un alt inteles decat cel intentionat de sfintii autori insisi.

Dintre problemele neotestamentare referitoare la talcuire vom releva pe scurt pe cea privind talcuirea minunilor Mantuitorului.

Minunile sunt fapte prin care Mantuitorul raspunde cererilor ce I-au fost adresate de catre credinciosi.Ele dovedesc ca Dumnezeu lucreaza in lume, ajutand si tamaduind.Ele dovedesc cat de mare este puterea si dragostea lui Dumnezeu fata de credinciosi.

Minunile sunt semne ale divinatatii Mantuitorului.Ele nu urmaresc nu numai o inraurire externa asupra credinciosilor, dar si sa pune temelia Imparatiei lui Dumnezeu in inima lor.

Operand desfiintarea bolii si a mortii, minunile au si o semnificatie eschatologica, ele urmarind acea desavarsire a Imparatiei lui Dumnezeu in care puterile distructive ale pacatului sunt invinse definitiv.

10. Vechiul Testament ca izvor omiletic

Randuiala Bisericii in ce priveste randuiala citirii Scripturii ca izvor omiletic e aceasta: sa fie propovaduit credinciosilor Cuvantul lui Dumnezeu,m folosindu-se in acest scop, atat Noul, cat si Vechiul Testament.

Care sunt temeiurile folosirii V.T. ca izvor omiletic?Mai intai, atitudine Mantuitorului fata de vechiul Asezamant e de asa natura ca impune preotului sa

fie cu cea mai mare grija in utilizarea lui omiletica.

32

Page 33: Omiletica an III Sem II

Pentru Mantuitorul, V.T. a fost cartea Sa de citire si de rugaciune, a fost izvorul din care a cules atatea dovezi pentru a-si convinge ascultatorii de adevarul ca, ceea ce s-a spus si prefigurat cu sute de ani inainte, s-a implinit acum in Persoana Sa.

Uneori Domnul talcuieste locuri din V.T. aplicandu-le direct la Sine( Isaia 61,1;Ps. 109,1).Sf.Ev Luca ne istoriseste ca aparand langa cei doi care se aflau in drum spre Emaus, Domnul le-a talcuit, “incepand de la Moise si de la profeti…din toate scripturile, locurile despre El”(Lc. 24,27).

Desigur, pantru Mantuitorul V.T. e situat cu o treapta mai jos decat cel realizat de El, dar inegalitatea dintre cele doua Testamente nu le impiedica de a constitui o unitate atat de stransa, incat fiecare e dependent de celalalt, in ce priveste interpretarea si intelesul deplin.

Daca V.T. cupride planul si pregatirea mantuirii, N.T. prezinta implinirea efectiva a acesteia.Aceasta atitudine a Mantuitorului fata de Legea Veche si-au insusit-o si Sf. Apostoli, precum si toto

ceilalti scriitori ai N.T. Precum Domnul, asa si acestia au infatisat invatatura cea noua in organica legatura si in prelungirea Revelatiei vechi testamentare.

Sf. Pavel, de pilda, marturiseste ca nu e el primul care vesteste ascultatorilor si cititorilor sai Evanghelia lui Dumnezeu.Proroocii au fost aceia care, inspirati de sus, au anuntat-o lumii, cu mult inainte de venirea Mantuitorului.El, Apostolul, e deplin incredintat ca Scripturile Legii Vechi sunt “Scripturi Sfinte”(Rom. 1,2).In activitatea sa misionara Marele Apostol era mereu preocupat ca nu cumva sa se abata de la ceea ce Moise si ceilalti prooroci prevestisera ca va fi sa fie,” ca Hristos va trebui sa patimeasca si sa fie cel dintai i8n invierea mortilor si sa propovaduiasca lumina de-o potriva poporului Israel si paganilor”(Fapte 26, 22-23).

Mantuirea vestita de propovaduitorii Evangheliei , scrie si Sf. Petru, a preocupat si insufletit statornic pe proorocii cei de demult, care, luminati de Duhul, au aratat cu amanunte vremea cand avea sa vina Hristos si cand avea sa patimeasca(I Petru 1, 10-12).

Calcand pe urmele Mantuitorului si a Sf. Apostoli, Sf. Parinti au invatat cu convingere si autoritate ca V.T. e carte dumnezeiasca si ca de aceea e tot atat de mult a crestinilor cat si a iudeilor(Tertulian, Apol. Adv. Gentes, cap.19).

Legatura staransa dintre cele doua Testamente e dasta de faptul ca amandoua au fost scrise de acelasi Duh Sfant.Dar asemeena legatura e data mai ales de faptul ca in centrul amandurora troneaza magnifica personalitate a Mantuitorului Hristos.In vederea venirii Lui a fost randuita Legea cu totte prescriptiile ei.Din viata si activitatea Lui au luat fiinta si continut Noul Legamant.

Pentru Sf. Parinti, V.T. e necesar si el, impreuna cu N.T. Pentru dobandirea mantuirii.Adanc convinssi de acest adevar, ei I-au indemnat pe credinciosi sa citeasca nu numai Noul, dar si Vechiul Testament.Si mai laes si-au intemeiat activitatea lor instructiv-educativa-predicatoriala nu nuami pe N., dar si pe Vechiul Testament.

Se poate spune ca in valorificarea V.T. pentru instruirea si zidirea credinciosilor Sf. Parinti au realizat o opera fara egal.

Sa observam ca legea Veche a constituit o parte substantiala a cultului divin, cei ce nu putea citi sau n-aveau de unde citi cuvantul divin il auzeau in ceasurile de reculegere l;a sfintele slujbe.Si anume auzeau acolo nu numai textul in intocmirea lui cea dintru inceput, dar si talcuirea lui facuta cu competenta si insufletirea unor barbati total alipiti de cele ale lui Dumnezeu.

Asadar, V.T. a fost pretuit de Mnatuitorul si de Sf. Apostoli.A fost pretuit apoi de Sf. Parinti si Dascali ai Bisericii, care l-au promovat la nivelul unui obiectiv permanent la preocuparilor nu numai de studiu teoretic, dar mai ales de propovaduire practica.Convingerea adanca, sincera, luminata, ca drumul spre mantuire trece si prin V.T I-a determinat sa introduca masive texte vechitestamentare in circuitul sfintelor slijbe.

Si atunci, daca Mantuitorul si Sf. Apostoli si-au rezemat propovaduirea si pe V.T, daca Sf., Parinti au procedat la fel, daca Biserica a inteles sa-si imbogateasca slujbele cu numeroase texte din Legea Veche, urmeaza ca si propovaduirea de azi trebuie sa porneasca mai cu hotarare si la o larga valorificare a V.T. pentru bineele sufletesc al credinciosilor.

Dar ce poate lua un predicator dinV.T.?

33

Page 34: Omiletica an III Sem II

Mai intai, marterial de predicat.Ca izvor de predici, V.T. pune la indemana ascultatorului invataturi de credinta, invataturi morale,

invataturi moral-sociale.Dintre invataturile de credinta mentionam: Dumnezeu este Unul singur, e atotputernic, sfant, bun, dar si drept.

Lumea este creata din nimic si in timp.Au fost creati mai intai ingerii, apoi lumea materiala.La sfarsit omul.O parte din ingeri au cazut,

convertindu-se in diavoli.Omul insusi a alunecat in pacat calcand legea fundamentala a vietii: legea comuniunii depline cu Dumnezeu.

De ideea caderii e legata si ideea mantuirii si ideea unui Mantuitor.In V.T. ideea mantuirii e intretinuta nu numai de conditii de ordin psihologic, dar si de elementul

obiectiv la fagaduintei din partea lui Dumnezeu ca, la vremea potrivita, va trimite pe Unsul Sau, care va infaptui mantuirea.

Cat priveste invatatura morala a V.T.,ea e concentrata in Decalog(Ies. 20, 1 si urm.).Primele petru porunci se refera la cinstirea lui Dumnezeu, celelelte privesc datoriile fata de semeni.”Cele doua table ale Decalogului, observa un cercetator, in unitatea si realitatea lor, spun: atitudinea religioasa fata de Dumnezeu nu e completa fara o atitudine morala dreapta fata de aproapele.Legatura cu Iahve trebuie sa se manifeste in legatura corespunzatoare a credinciosilor lui Iahve intreolalta”(D. Paul Voltz, Prophetengestalten in der A.T., Stuttgard, 1938, p.58).

Dintre regulile moral-sociale ale Vechiului Testament, mentionam trei: regula privitoare la munca, regula privitoare la ajutorarea celor incapabili de munca, regula privitoare la respectarea si afirmarea dreptatii.

Munca era o misiune a omului si inainte de cadere( Fac. 2,1).Dupa cadere, importanta muncii e subliniata si mai puternic,”in sudoarea fetei tale iti vei castiga painea ta”(Fac.3,19).Intre altele, cuvintele exprima adevarul ca singura ca cinstita pentru asigurarea vietii e munca.Munca personala, desfasurata cu incordare pana la sudoare, constituie singurul lucru care da cuiva dreptul la existenta.

V.T. a cunoscut functia economica a muncii: sa obtii bunuri doar pentru tine.Dar a cunoscut si functia ei etica.Sa muncesti ca sa traiesti, dar si sa-I ajuti pe cei ce nu-s in stare sa

munceasca.Adaugam ca in ce priveste ajutorarea infirmilor, batranilor, saracilor inapti pentru munca, V.T.

cuprinde regula potrivit careia grija pentru asemenea oameni constituie o preocupare permanenta a societatii.Fara sa impieteze asupra practicarii caritatii particulare, care poate fi intamplatoare si insuficienta, V.T. a tinut sa inscrie ajutorarea celor avizati, in ordinea obligatiilor ce cad in sarcina obstii.Ideea dreptatii sociale constituie de asemenea o trasatura fundamentala a eticii V.T., mai ales cartile profetice sunt pline de aspre apostrofe la aderesa celor care savarsesc nedreptati.

Desigur, profetii au in vedere in primul rand aspectul religios al dreptatii.Pentru profeti, dreptul e cel ce implineste poruncile dumnezeiesti.Dar ei au in vedere si dreptatea sociala.Ei nu considera distantele dintre cei de sus si cei de jos, dintre bogati si saraci, rezultat la vreunei fatalitati.Izvorul nedreptatilor sociale, invata profetii, e egoismul lacom pana la ferocitate la unora.Impotriva unui asemenea egois se ridica ei cu o necrutatoare vehementa” ascultati voi, principi ai Sodomei, rosteste cu glas de tunet Isaia…mainile voastre sunt pline de sange…cautati dreptatea, ajutati pe cel oropsit, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva…(1,10-17).”Faceti dreptate si judecata, rosteste cu acelasi energic accean Ieremia, scoateti pe cel asuprit din mainile asupritorului…(22, 3).Fara dreptate, bogatia duce la moarte(Pilde 11,4).De aceea, mai bine “putin si cu dreptate, decat agoniseala multa cu strambatate”(Pilde 16,8).

Apelurile acestea repetate cu nescazuta energie n-au dat totdeauna rezultate practice, dar ele marturisesc cu tarie existenta in V.T. a ideii de dreptate sociala, ca si despre constiinta necesitatii de a duce cu hotarare lupta in directia infaptuirii ei.Realizarea dreptatii sociale constituie dupa V.T. o conditie de importanta primordiala pentru coexistenta oamenilor in cadrul societatii si pentru sanatoasa dezvoltare a vietii obstesti.

Dar scrierile V.T., in primul rand scrierile profetice, cuprind si unele principii omiletice peste care nu se poate trece, de exemplu:

34

Page 35: Omiletica an III Sem II

Din clipa in care credinciosul a primit chemarea de sus, respectiv hirotonia, neastamparul si tragerea de inima pentru propovaduire trebuie sa mearga pana la pasiune si niciun fel de obstacol sa nu I le anuleze.

Propovaduirea sa fie sprijinita si pe exemplul personal.Propovaduirea sa tina seama si de viata externa, sociala si materiala a ascultatorilor.Predica sa intervina neapparat in apararea celor mici a celor de jos.Sa sprijine efectiv ajutorarea lor

nu numai morala, dar si materiala.In ce priveste folosirea practica a V.T. ca izvor de propovaduire, sunt de luat in seama urmatoarele:Se poate predica un an asupra V.T., si altul asupra N.T.La sarbatorile mari, Craciun, Pasti, Rusalii, sa nu se ia toate din V.T .Asemenea sarbatori constituie

momente de culminatie ale invataturii mantuirii si ele se cuvine sa fie prezentate ca atare.Textele vechitestamentare sa nu fie interpretate alegoric decat numai cand continutul lor

indreptateste o asemenea talcuire.Predica are de implinit nu numai o functie instructiv educativa, dar si una critica, de luare de

atitudine fata de abaterile individuale si colective de la legile fundamentale asezate de Dumnezeu la temelia vietii( legea comuniunii, legea libertatii, a dreptatii, prieteniei, legea iubirii).

Asadar, e necesar sa fie valorificat si V.T. ca izvor omiletic. Credinciosii nostri au dreptul sa cunoasca continutul intregii Scripturi: a Noului, dar neaparat si a Vechiului Testament.

A persista in grija fata de acest drept al lor inseamna ai pagubi de o esentiala sursa a cresterii lor spirituale pe de o parte, iar pe de alta inseamna a ne face noi insine vinovati de calcarea datoriei potrivit careia suntem obligati da a transmite credinciosilor intregul cuprins al Revelatiei, nu numai o parte a lui.

11. SFANTA TRADITIE CA IZVOR OMILETIC

Scrierile patristice ca izvor omiletic

Nu intreaga Descoperire realizata prin Iisus Hristos nu a fost fixata in scris de la inceput.Revelatia scrisa si cea nescrisa a alcatuit un singur curent viu care s-a manifestat ca constiinta si viata dumnezeiescului Asazamant la Bisericii.

Pe parcurs, Sf. Traditie a fost si ea consemnata in scris, anume:In definitiile Sinoadelor Ecumenice.In scrierile Sfintilor Parinti.In slijbele bisericesti, in frunte cu Sf. Liturghie.In prezenta prelegere vom vorbi despre scrierile patristice ca izvor omiletic.Sfintii Parinti sunt, se stie, acei barbati ai Bisericii “ a caror autoritate e decisiva in materie de

credinta”.Ei sunt acei preeminenti credinciosi care s-au distins prin sfintenia vietii, puritatea invataturii si unanima recunoastere din partea Bisericii.

Dupa perioada Parintilor Apostolici, Parintii Bisericii sunt aceia care poarta si transmit mai departe Revelatia dumnezeiasca.Dar ei sunt purtatori si transmitatori ai descoperirii de sus nu in felul Apostolilor.In timp ce acestia din urma sunt organe ale Revelatiei, Parintii sunt primitori si pastratori ai acesteia.In timp ce Apostolii sunt organe prin care descoperirea Mantuitorului se cristalizeaza inserandu-se in istorie ca factor fundamental al destinului uman, Sf. Parinti au implinit rolul de transmitatori fideli ai Revelatiei.

Deosebiti de Sf. Apostoli, Parintii bisericesti sunt deosebiti si fata de teologii care le-au urmat.Daca nu sunt organe ale Descoperirii ca Apostolii, ei nu sunt nici simpli teoreticieni si sistematizatori ai invataturilor crestine, cum s-ar putea spune ca sunt in general, teologii din epoca post-patristica.

35

Page 36: Omiletica an III Sem II

Dar Parintii Bisericii nu si-au limitat activitatea la vehicularea invataturilor dumnezeiesti.Ci, traind in marele curent al vietii dinlauntrul Bisericii, ei au dezvoltat o bogata activitate de identificare si fixare in scris a invataturilor revelate, dar necuprinse sau cuprinse incomplet in cartile canonice.

Mai mult, Sf. Parinti n-au fost numai niste unelte de identificare, pastrare si transmitere a Revelatiei de la o generatie la alta.La opera aceasta de netagaduita importanta ei au adaugat o alta, nu de mai mica valoare, si anume exegeza Revelatiei, in scopul de a o face mai accesibila credinciosilor si de a-I asigura astfel o circulatie si eficienta mai larga.

In activitaea lor de talcuitori ai Descoperirii divine, Sf. Parinti au patruns atat de adanc in spiritul si litera invataturilor sfinte incat cu greu s-ar putea intalni ceva acemenator in veacurile post-patristice.Parintii au izbutit sa se integreze atat de deplin in modul de a gandi si simti al Sfintilor autori comentati, in lumea de idei si de fapte a Revelatiei, in atmosfera prezentei tainice a Duhului Sfant incat exegeza ce ei ne-au lasat-o sa fie normativa pentru intreaga crestinatate.

Drept aceea, cel ce vrea sa cunoasca intelesul autentic al textelor biblice, precum si intelesul invataturilor cuprinse in Traditie, e obligat sa consulte neaparat si pe Sf. Parinti.

In cadrul Bisericii noastre Parintii au fost si sunt considerari ca detinatorii prin excelenta al divinei arte de a umbla cu Cartile sfinte, cu tezaurul Descoperirii de sus.

Trebuie sa observam insa ca talcuirea patriotica a Revelatiei n-a fi\ost exclusiv verbala.Urmand pildei Mantuitorului si a Sf. Apostoli, Parintii nu au propovaduit numai cu vorba, ci si cu fapta.La talcuirea prin cuvantul plin de gand, insufletire si caldura, ei au adaugat aportul celeilalte talcuiri, a faptei, a exemplului personal, ca argument puternic al convingerii lor despre adevarul celor propovaduite.

In activitatea predicatoriala a Parintilor, cuvantul si fapta sunt doua aspecte ale uneia si aceleiasi talcuiri a invataturii dumnezeiesti.Sunt doua puteri care actioneaza unitar si complementar.Daca talcuirea prin cuvant arata ce atitudine trebuie sa se ia, ce fapta e de indeplinit, talcuirea prin fapta fereste cuvantul de alunecare pe panta abstractiilor sterpe si-I atrage atentia ca menirea lui nu e de a separa de viata, ci de a sluji.

Vrednic de retinut e si faptul ca Sf. Parinti nu au fost oameni unilaterali.Nu si-au manifestat interesul numai fata de cele religioase.N-au ocolit si nu au luat atitudine negativa fata de valorile umane.Dimpotriva, toti au stapanit temeinic si au utilizat in activitatea lor cultura vremii.Daca sfintenia ii punea in conditia de a patrunde si intelege adevaratul sens al invataturilor descoperite, cultura generala il pune in posibilitatea de a da acestei invataturi o expresie mai adecvata si mai in acord cu pretentiile continui ale credinciosilor pastoriti.

Se poate spune deci ca Sf. Parinti s-au ferit de a se izola in sfer exclusiv religioasa.Ei au dus o intensa viata de credinta si evlavie, dar au tinut un strans contact si cu celelealte dimensiuni si preocupari ale vietii umane.

In chip deosebit insa Parintii s-au interesat de problemele vietii sociale, de suferintele si aspiratiile oamenilor.

In rezolvarea problemei sociale activitatea lor s-a indreptat intr-o intreita directie.O prima directie a fost aceea a intensificarii instruirii si educatiei religioase a pastoritilor.

Pentru Parinti principala cauza a nedreptatilor sociale o constituie egoismul incuibat in fiinta omului dupa cadere.Egoismul este caela care-I face pe oameni lacomi, mincinosi, inselatori, invidiosi, rapitori, asupritori ai aproapelui.

Leacul fundamental impotriva acestui primordial egoism este crestinismul prin puterile care sunt ale Intemeietorului sau, Iisus Hristos.De aici grija lor deosebita de a pune pe pastoriti in conditia de a creste in credinta, evlavie si dragoste.

A doua cale a fost aceea a caritatii curative.E cunoacuta opera mareata realizata de Sf. Parinti in vederea inlaturarii sau alinarii suferintelor atator bolnavi, vaduve, orfani, batrani, vagabonzi, condamnati la inchisoare, etc.Prin sensibilizarea credinciosilor fata de suferintele semenilor aflati in necazuri, apoi prin infiintarea de institutii menite sa acorde asistenta celor avizati de aceasta, Sf. Parinti au infaptuit o opera unica in materie de caritate preventiva.

36

Page 37: Omiletica an III Sem II

A treia cale de rezolvare a problemei sociale a fost a caritatii preventive.Intemeind spitale, azile pentru copiii gasiti, pentru orfani, case pentru vaduve, pentru primirea strainilor, etc., Parintii au urmarit nu numai tamaduirea unor rele prezente la un moment dat in viata celor primiti in institutiile caritative amintite, dar au urmarit si sa-I puna la adapost de ele pe viitor, educandu-I si pregatindu-I in asa fel ca ei sa nu mai fie avizati la mila altora, ci sa-si poata castiga prin munca lor cele necesare traiului.

Astfel, prin educatia practicata in cadrul institutiilor de asistenta sociala, Parintii au realizat si o opera de caritate preventiva.

12. Izvorul liturgic, aghiografic, imnografic, iconografic

Izvorul liturgic. S-a spus ca in ipoteza absurda a disparitiei Scripturii de pe fata pamantului, Liturghia ar putea-o inlocui.Intradevar, Liturghia cuprinde toate tainele credintei, toate aspectele vietii crestine, si se refera la toate persoanele sfinte si in primul rand la personalitatea Mantuitorului.

Liturghia este teologia traita, este o completa desfasurare de simboluri, acte si cuvinte care inalta sufletele si le invaluie in unda calda a unei cucernice evlavii.Incat pe buna dreptate Liturghia e trecuta la loc de frunte printre izvoarele propovaduirii.

Liturghia poate fi izvor de predici mai intai ca obiect de explicare.Exegeza ei omiletica constituie unul din cele mai indicate mijloace de inviorare a propovaduirii.Predicile liturgice lamuresc pe credinciosi asupra actelor si cuvintelor sfinte, punandu-I astfel in conditia de a nu sta pasivi la slujbe, ci de a participa in mod constient si activ la ele.Predicile liturgice sporesc interesul pentru cele duhovnicesti si pun la indemana pastoritilor motive puternice pentru o viata duhovniceasca mai plina.

Prin predicile liturgice se arata ca in centrul Liturghiei viaza insusi Iisus Hristos Domnul si ca, prin impartasirea cu El,intreaga comunitate isi afirma unitatea in Dumnezeu.

Prin unitatea credintei care razbate dumnezeiasca slijba de la un capat la altul, se intareste si promoveaza unitatea de constiinta si gandire a credinciosilor.Ideea de Dumnezeu, dogmele si harul sunt factori meniti sa apropie si sa-I infrateasca pe pastoriti.

Predicile liturgice vor pune in lumina si faptul ca Liturghia constituie si un foarte important prilej de asistenta mutuala.In cadrul slujbei nimeni nu se roaga singur, ci impreuna cu ceilalti.Si nimeni nu se roaga numai pentru sine, dar si pentru ceilelti.Ba inca in primul rand pentru ceilalti, prezenti sau absenti, vii sau trecuti dincolo.

Liturghia e o adevarata scoala de practicare a vietii in comun cu Iisus Hristos si cu semenii.In al doilea rand Liturghia e izvor de predica in intelesul ca ne pune la indemana texte pe care putea

axa alte cuvantari bisericesti pe de o parte, iar pe de alta ne pune la indemana texte pe care le putem incrusta in cuprinsul predicilor obijnuite, sporind astfel substanta acestora si intensificandu-le propria lor vibratie religioasa.

In al treilea rand, Liturghia ne slujeste ca izvor de predica in sensul ca, avand in centru pe Iisus Hristos cel ce se jertfeste, dar si cel transfigurat prin Inviere, dumnezeiasca slujba reclama predici nu din cele statice, comode, caldute, neutre, ci cere imperios predici dinamice, rascolitoare, profetice.O predica rostita in prezenta lui Hristos cel ce se jertfeste in Sf. Liturghie nu are sens deplin daca nu pune in miscare si nu angajeaza pe toti, preot si credinciosi, in actiuni durabile de slujire a oamenilor in spiritul jertfei dezinteresate.

Prin Iisus Hristos care troneaza in inima ei, Liturghia constituie un permanent izvor de nemultumire cu situatia data, o permanenta chjemare la dezaprobarea rautatilor, a starilor de inapoiere.Liturghia cheama mereu la incordari pentru depasirea pacatului in diresctia binelui, si pentru depasirea binelui in directia mai binelui.

Prin Iisus Hristos cel ce se jertfeste, Liturghia pune la indemana preotului marea tema potrivit careia o au de urmat credinciosii in viata acesta este calea jertfei pentru altii, iar prin Hristos cel inviat, Liturghia

37

Page 38: Omiletica an III Sem II

fixeaza predicatorului tinta catre care trebuie sa-si indrume pastoritii: tinta transfigurarii, a innoirii lor si a intregii lumi.

Izvorul aghiografic. Sfintii sunt infaptuitorii cei mai alesi ai mesajului veanghelic.Sunt Iisus Hristos oglinditi in fete umane.Ei sunt credinciosii care, patrunsi de dumnezeiescul har, s-au straduit si au izbutit mai mult decat toti ceilalti sa-si ridice mintea, inima si vointa, viata intreaga la nivelul sau la imediata apropiere de cerintele comandamentelor crestine.

Misiunea sfintilor a fost aceea ca, ramanand in cea mai stransa comuniune cu Hristos, sa slujeasca dezinteresat semenilor si lumii intregi.

Faptul ca unii sfinti au trait in izolare n-a insemnat pentru ei o eschvare de la slujirea oamenilor.Departarea de zgomotul si framantarile lumii era inteleasa de ei ca o palestra duhovniceasca , in care se didicau mai cu dinadinsul ascezei, rugaciunii si meditatiei.In intervalul acesta de reculegere, sfintii isi lamureau mai repede scopul propus, isi intensificau purificarea, isi luau duhovniceste in primire intreaga lor fire, si astfel pregatit se intorceau in mijlocul credinciosilor pentru a-I ajuta si indruma in effort\urile lor de pastrare a dreptei credinte, de practicare a ei si de rezolvare a greutatilor cu care erau confruntati.

Desigur, au fost si sfinti care au trait intreaga viata in izoalre, dar insingurarea lor nu a fost absoluta.Intai pentru ca daca sfintii nu se intorceau printre credinciosi, unii dintre acesti a din urma mergeau ei la sfintii salajluiti in locuri retrase.Si mergeau nu din curiozitate, ci din necesitatea de a primi de la alesii Domnului sfaturi, mangaieri, imbarbatare, pilda de tarie sufleteasca.

In al doiela rand chiar daca unii dintre sfinti se intampla sa nu fie cercetat de nimei, totusi si acestia isi implineau in felul lor misiunea de slujitori ai semenilor.Ca oameni ai rugaciunii, ei mijloceau pentru toti fratii de pretutindeni.Evident, si acesta este un mod folositor oamenilor: sa cuprinzi in rugaciunile tale pe toti oamenii, sa te uiti pe tine concentrandu-ti gandul asupra lor si imlorand pentru ei ajutorul lui Dumnezeu.

Se cuvine sa relevam si faptul ca retragandu-se din societate, sfintii n-o faceau pentru ca ar fi fost antisociali, ci pentru ca nu se impacau cu felul de organizare a societatii din vremea lor.Retyragerea sfintilor in locuri singuratice trebuie interpretata si ca un protest al lor impotriva nedreptatilor si prigonirilor indreptate de cei de sus contra celor de jos.

Desigur, misiunea sfintilor ca slujitori ai oamenilor iese mai bine la iveala daca ne gandim la aceia dintre ei care au trait in mijlocul credinciosilor.Sfintii din categoria aceasta puneau in fata semenilor pilda vietii lor inalte, le talcuiau invataturile dreptei credinte, ii aparau de uneltirile ereziarhilor, de egoismul celor de sus, etc.

In rezumat, izvor aghiografic pune la indemana predicatorului:-modele de traire consecventa a invataturii crestine.-exemple, in sensul ca invatatura descoperita nu poate fi inteleasa si predicata fara studiu si

rugaciune.-adevarul ca propovaduirea crestina trebuie sa se faca nu numai rpin cuvant, dar si prin fapte.-predica sa cuprinda in sfera ei de priza viata integrala a credinciosilor, nu numai prin aspectul ei

religios- moral.-daca e un loc de frunte pe care preotul impreuna cu pastoritii sai trebuie sa-l ravneasca, acesta e

locul prim la jertfa intre slujirea lui Hristos si a oamenilor.Izvorul imnografic. Functia didactica a cultului se realizeaza si prin intermediul imnelor liturgice.Imnele din primele trei veacuri erau mai scurte si purtau amprenta unui entuziasm spontan.Incepand

cu veacul al patrulea imnul dogmatic incepe sa se impuna ca gen exclusiv al poeziei crestine, devenind totodata “o forma de manifestare si exercitare a credintei”.

Impreuna cu definiitili sinoadelor ecumenice si scrieril;or patristice, imnele sunt parte componenta a Traditiei.Chiar si numai faptul acesta ar fi suficient sa justifice valoarea imnelor ca izvor de predici.

E adevarat ca in unele imne intalnim si elemente imprumutate din scrierile apocrife.De exemplu, nu putine imne inchinate Fecioarei Maria cuprind idei luate din scrierea apocrifa Protoevanghelia lui Iacov.

38

Page 39: Omiletica an III Sem II

Fata de aceasta situatie predicatorul trebuie sa procedeze cu prudenta.El trebuie sa stie ca in scrierea unor elemente apocrife in imne nu s-a facut cu intentia de a promova invataturi eretice, ci cu scopul de a umple unele lacune din vietile sfintilor.Pe de alta parte, pentru a nu savarsi vreo eroare dogmatica in interpretarea imnelor, preotul se va ghida dupa cunoscuta regula fidei.

Se cuvine sa se retina insa faptul ca elementele apocrife in imne sunt disparate fata de bogatia invataturilor ortodoxe.Incat se poate spune ca in fond, invatatura de credinta a imnelor e identica cu aceea a manuale lor de dogmatica si a catehismelor oficiale.E identica sub raportul continutului, dar deosebita in ce priveste formularea.Astfel , in timp ce manualele de dogmatica prezinta invataturile de credinta sub forma abstracta, didictic-scolastice, imnele folosesc alte mijloace , anume mijloacele artei poetice, prezentand invataturile intr-un chip mai plastic, mai concret, mai intuitiv.

Precum construirea locasurilor de inchinare si iconografie, asa si imnografia ia in slujba sa mijloacele artei valorificarilor concrete.

Izvorul iconografic. In Biserica noastra, icoanele nu sunt simple mijloace decorative.Nu sunt simple mijloace de inlaturare a monotoniei si racelii zidurilor.Nu sunt tablouri menite sa impodobeasca si sa infrumuseteze lacasurile de cult.

Desigur, in cadrul bisericii icoanele implinesc si o functie estetica, dar rostul lor nu se istoveste in satisfacerea trebuintei de frumos a credinciosilor.In cadrul cultului, icoanele implinesc o functie esentiala pentru viata religioasa normala a credinciosilor.

Se stie ca sentimentul religios este un sentiment concret.El e legat de ideea de Dumnezeu, dar neaparat e imbinat si cu elemente concrete, obiective, care ii dau precizie, il tin in echilibru si-l feresc de degenerare.

Pentru credinciosi, realitatea obiectiva pe care se reazama sentimentul religios este intai de toate Iisus Hristos.Prin Intrupare, Fiul Llui Dumnezeu s-a asezat in conditia de a fi perceput si senzorial de catre credinciosi, creiand astfel situatia ceruta de o normala dezvoltare a sentimentului religios.

Intre elementele concrete esentiala normalei cunoasteri asentimentului religios intra materia sonora a cuvantului prin care se propovaduieste invatatura Mantuitorului, elementele vazute ale Sf. Taine, arhitectura locasurilor de inchinare, dar neaparat si iicoanele.Acestea sunt pentru credinciosi mijloace de sensibilizare a invataturilor si a vietii duhovnicesti.Icoanele sunt mijloace de talamacire prin linii, forme si culori a adevarurilor crestine.Ele sunt o imbinare de inspiratie si intuitie artistica, cu contemplatie si gandire teologica.

Arta singura nu e in stare sa creeze icoanele, dupa cum nici teologia fara arta nu le poate crea.Icoanele sunt propovaduire crestina prin mijloacele picturii.

S-a spus, pe buna dreptate, ca. Dupa cum imnul liturgic este o dogma cantata, iar biserica, dogma in piatra, icoanele sunt o dogma zugravita.

Caracterul acesta de invatatura pictata al icoanei a fost adesea subliniat atat de oameni ai Bisericii, cat si de alti cercetatori.

Inca din sec. IV s-a facut constatarea:” ceea ce cuvantul istorisirii arata auzului, aceea si pictura infatiseaza ochilor fara cuvinte, prin imitare”(Sf. Vasile cel Mare).Ideea ca “ ceea ce Scriptura este pentru cei ce stiu citi, este icoana pentru cei ce nu stiu citi” o gasim des repetata in literatura patristica( Sf. Nil Sinaitul, Sf Grigorie cel Mare, Sf. Ioan Damaschinul, etc.).

Teza ca icoanele sunt invatatura zugravita isi gaseste consacrarea in hotararile Sin. VII Ecumenic.In una din aceste hotarari citim ca precum e folosita si cinstita crucea, asa sa fie folosite si cinstite sf. Icoane.Caci cu cat mai des le vedem, cu atat gandul nostru se inalta spre viata celor infatisati pe ele.In canonul al treilea al sinodului din 869 citim:”precum cuvintele Sfintei Scripturi ne conduc la mantuire, la fel folosesc icpanele prin culorile lor, si celor invatati si celor neinvatati.Icoanele ne arata prin culori ceea ce Scripturile ne invata prin cuvinte”.

Sf. Nichifor Marturisitorul, patriarhul Constantinopolului(806-815), spune ca:” icoanele, ca mijloc de cunoastere sunt superioare fata de cuvantul scris sau vorbit.Icoana mijloceste o cunoastere mai directa , mai rapida, mai clara decat cuvantul( predica sau catecheza).Caci cuvantul prilejuieste auditorului o cunoastere mijlocita de vorbitor, pe cand pictura conduce pe cel ce o contempla direct si fara intermediar

39

Page 40: Omiletica an III Sem II

la lucrul insusi.Ea frapeaza, izbeste ochiul nostru dintr-o data, la prima vedere sau intuitie, si ne da o cunoastere directa, clara, perfecta, a lucrurilor infatisate.Cu alte cuvinte, ceea ce cuvantul povesteste sau descrie, icoana, prin imitatie, o arata, o demonstreaza…Cunoasterea prin desen sau pictura e scutita de ambiguitati…”.

E limpede deci ca in cadrul Bisericii icoanele sunt vehiculatoare de invatatura sfanta si ca atare ele se incadreaza in categoria izvoarelor omiletice.

Dar ce invataturi sunt transmise prin sfintele zugravituri?Cateva linii scitand o fata supla, uscata, dematerializata, din care privesc spre noi doi ochi tulburator

de adanci si mari.Narile subtire, gura lipsita de carnatia obisnuita, buzele stranse contrastand cu larga deschdere a

privirilor.Frunte proeminenta, singularizata parca printr-o puternica incadrare capilara…..De aceea, atenuand legatura sfantului cu realitatea empirica, iconograful accentueaza in gradul cel

mai inalt legatura cu realitatea transcendenta, cu Dumnezeu.Legatura aceasta stransa cu Dumnezeu e redata de catre iconograf prin acel puternic dinamism

interior, prin tinuta angajata intr-un eln spre inalt, prin acea paruta rigiditate caracteristica intalnirii unei fapturi limitate cu realitatea nelimitata, cu totul neobisnuita, si care este Dumnezeu.

Dar icoanele sunt vehiculatoare nu numai de invatatura, ci si de har.”Sfintii, zice Sf. Ioan Damaschin, inca de pe cand erau in viata au fost plini de Duhul Sfant, iar la moartea lor harul Sfantului Duh se afla nelipsit in sufletul lor, in trupurile lor din morminte, in chipurile lor si in sfintele icoane nu in chip substantial, ci prin har si lucrare”.Asadar, harul de care sfintii s-au invrednicit in timpul vietii pamantesti continua sa fie lucrator nu numai prin moaste, dar si prin icoanele lor.

Legatura dintre tipul din icoana si prototip se face prin ritul sfintirii.”Ritul sfintirii icoanei, zice un vestit teolog, stabileste o legatura intreimaginea zugravita si prototipul sau, intre ceea ce este infatisat si infatisarea insasi”( Serghie Bulgakov, “Ortodoxia”).

Intemeiati pe actul sfintirii icoanei de catre Biserica, credinciosii \sunt convinsi ca atunci cand se afla in fata icoanei ei se gasesc oarecum in prezenta chiar a celui infatisat intr-insa.

Aceasta inseeamna ca icoana nu e numai un mijloc de indrumare a credinciosilor catre lumea sfintilor,,dar si un mijloc prin care sfintii comunica in mod tainic dar real cu lumea credinciosilor.Prin mijlocirea icoanelor, sfintii isi manifesta dragostea cu care ei sunt mereu legati de lumea aceasta.

Astfel icoanele cuprind si invatatura ca Biserica triumfatoare e in stransa legatura de iubire cu Biserica pamantesca, luptatoare, pe care o asista in permanenta.

13. Izvorul istoric, social, pastoral si cultural

Izvorul istoric. Temeiul folosirii istoriei ca izvor omiletic il constituie faptul ca aproape nu exista invatatura crestina fara substrat istoric.Nasterea Mantuitorului, activitatea, patimile, moartea, invierea si inaltarea Lui la cer, alegerea, pregatirea si trimiterea apostolilor la propovaduire, pogorarea Duhului Sfant, intemeierea si dezvoltatrea Bisericii, toate acstea sunt fapte care s-au petrecut intr-un spatiu determinat si intr-o perioada istorica cunoscuta.

Desigur, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu nascut din veci din Tatal, dar este si Cuvantul intrupat, intrat adica in conditia specifica omului: viata in spatiu si timp.

Mantuirea realizata de Iisus Hristos este act dumnezeiesc, dar e un act infaptuit de El si ca om in istorie.

Evanghelia e mesaj divin, dar transmis in istorie de catre o personalitate istorica, de catre Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

De aici obligatia pentru preot ca, in propovaduirea sa sa se refere cat mai des la situatia istorica a textyelor si invataturilor pe care isi axeaza predicile.

40

Page 41: Omiletica an III Sem II

Se cuvine apoi sa fie relevat si faptul ca istoria Bisericii constituie o puternicva marturie despre grija pe care Dumnezeu a purtat-o Sfantului asezamant, ajutandu-l sa razbata in lume si sa iasa biruitor in luptele pentru pastrarea si raspandirea izbavitoarei credinte ortodoxe.

Sa observam ca istoria Bisericii cuprinde si istoria propovaduirii cuvantului sub calayzirea Duhului Sfant.Din sfera aceasta a istoriei preotul poate scoate, poate utiliza mai mult material atat cu privire la fondul, cat si cu privire la forma cuvantarilor.

Cu privire la forma propovaduirii istoria predicii ii poate pune la indemana preotului o serie de reguli referitoare la alegerea temei, la pregatirea ei, la dezvoltarea si organizarea expunerii, etc.

In ce priveste fondul cuvantarilor, istoria predicii ii poate sta in ajutor predicatorului cu interpretari ale textelor sfinte, cu idei profunde, cu exemple de luari de atitudine fata de problemele vremii si altele…..

Toata violenta materiei corporale este convertita intr-o intensa traire launtrica, marturisita de infatisarea subtiata a trupului si de verticalitatea unor linii vibrand de o neobisnuita forta.

Zugravitura e randuita de obicei pe un fond de aur si in plan bidimensional.Cea de-a treia dimensiune, adancimea spatiala, este de regula, lasata afara.Efortul zugraviturii urmareste in mod vizibil sa-l puna in lumina pe sfant si nu numai pe el.

Si din singuratatea aceasta a lui, chipul sfantului se reliefeaza puternic intr-o atitudine de impresionanta maretie.

O liniste inalt, solemna si plina de taina invaluie intregul zugraviturii sfinte.Felul acesta de infatisare al sfintilor in icoanele ortodoxe poate fi explicat dintr-un indoit punct de

vedere: istoric si dogmatic.Se stie ca cei vechi, grecii bunaoara, aveau un adevarat cult pentru frumusetea fizica.Uratenia era

socotita la ei ca un semn al unei stari anormale, bolnavicioase.Dip[otriva, un trup frumos era socotit ca semn la unei vieti sanatoase, armonioase.Asa se explica interesul deosebit pe care grecii il purtau ingrijirii trupului.

Practic insa preocuparea de a avea un trup frumos era legata de marea primejdie a alunecarii in felurite vicii, indeosebi in desfrau.

Teoretic, primejdia era prevenita perin asocierea grijei pentru frumusetea externe cu grija pentru frumusetea interna.Practic insa lucrurile nu au prea ascultat de teorie.,Practic nu arareori grija pentru realizarea unui trup frumos trecea peste limitele fixate teoretic si se revarsa in vicii degradante.

Fata de asemenea sitatie, tanara Biserica crestina nu putea ramane indiferenta.Ea a initiat o puternica actiune de combatere a acestui flagel, folosind in acest scop toate mijloacele de care a dispus.Printre care exercitiile ascetice n-au fost cele din urma.

Astfel, in opozitie cu acei factori care puneau accentul pe dimensiunea externa, fizica, a vietii, Biserica si-a indrumat credinciosii sa-si gaseasac centrul de gravitatie in sfera realitatilor interioare, duhovnicesti.In concret, lucrul acesta a dus la practicarea unor aspre exercitii de infranare, a vietii biologice, instinctuale, fizice.Subliniem infranare pentru ca in intentia Bisericii, asceza nu avea menirea sa inabuse viata trupeasca, ci numai s-o canalizeze si s-o pastreze in anumite limite rezonabile, spre a ajuta puterilor spirituale de a se redresa si de a lua initiativa.

Evident, practicare ascezei ceruta credinciosilor de catre Biserica si-a pus amprenta si asupra iconografiei, care a prins in linii si culori acele chipuri, avnd o biologie scazuta, interiorizata, modelata prin post si rugaciune.

Dar chipurile demateriali8zate aporoape ale sfintilor din icoane pot fi explicate si altfel.Dupa invatatura Bisericii prin Botez se sterge pacatul staramosesc, nu insa si inclinarea spre

pacat.Inclinarea aceasta e de ordin spiritual, dar nu in mica masura ea e potentata de impulsuri pornind din sfera instinctuala a firii.Faptul a determinat Biserica sa prescrie si unele masuri menite sa limiteze forta, nu rareori tiranica, a animalitatii din firea pastoritilor.

Intre aceste masuri intra postul si infranarea, care uneori au fost impinse pana la treapta unei aspre mortificari a trupului.

Practicarea ascezei a dus pe plan iconografic la acea austera dematerial;izata, transfigurata infatisare a sfintilor ortodocsi.E limpede deci ca fara luarea in considerare a invataturii despre pacat si mantuire,

41

Page 42: Omiletica an III Sem II

despre eforturile in vederea eliminarii pervertirii si pentru instaurarea induhovnoicirii, nu poate fi inteleasa infatisarea schematica, dematerializata aproape a sfintilor din zugravirea orodoxa.

Cat priveste lipsa perspectivei spatiale in icoane, acesta isi are si ea explicatia tot in invatatura despre mantuire.

E cunocut ca, din punct de vedere ortodox, mantuirea nu se poate realiza prin nimic din ceea ce apartine lumii acesteia ci numai prin comuniunea cu Dumnezeu.Care comuniune nu se poate infaptui decat din initiativa si cu ajutorul masiv al lui Dumezeu.

Cunoscand lucrurile acestea ne putem da seama de ce in zugraviturile sfinte, in icoane, lipseste perspectiva spatiala

Dar si istoria nebisericeasca preotul o poate utiliza material pentru predica.Astfel, privita sub un unghi crestin, istoria nebisericeasca poate oferi predicatorului destule temeiuri menite sa sprijine invatatura ca Dumnezeu cuprinde in activitatea Sa proniatoare nu numai pe credinciosi, dar si pe toti ceilalti oameni.

Istoria nebisericeasca atesta si ea invatatura ca Dumnezeu sprijina popoarele in aspiratiile lor legitime, si le lasa sa se prabuseasca atunci cand se arata potrivnice legile fundamentale ale vietii.

Izvorul social. Doua sunt motivele care justifica promovarea vietii sociale la rang de izvor al predicii.

Primul consta in faptul ca, precum ceilalti oameni, asa si credinciosii nu sunt euri inchise in ele insele, ci euri cuprinse in largul si complicatul context al vietii celorlalti, al vietii sociale.Aceasta inseamna ca un credincios nu e om intreg decat cand isi recunoaste calitatea de membru al societatii si-si traieste viata in stransa legatura cu viata celorlalti.

Daca lucrurile stau asa, urmarea e ca credinciosii nu se pot mantui izolandu-se de societate, ci numai in cadrul si impreuna cu ea.Credinciosii nu se pot mantui luptand numai impotriva pacatelor proprii, ci luptand neaparat si impotriva pacatelor sociale: impotriva nedreptatilor, egoismului, a discriminarilor etnice si rasiale pe de o parte, iar pe de alta penrtu instaurarea unor noi structuri si conditii de viata.

Un mediu ostil principiilor etnice impiedica patrunderea harului in dimensiunea sociala a firii credinciosilor primejduindu-le astfel mantuirea.Incat chiar din punctul de vedere al mantuirii pastoritilor preotul e dator sa trateze in predicile sale si teme sociale.

Al doilea motiv care-l obliga pe preot sa ia in considerare si viata sociala este iubirea fata de semeni.Tine de natura iubitrii sa interzica izoalrea, sa trimita catre ceilalti, sa oblige a intra in comuniune cu

ei, a o pastra si intari.O alta trasatura a iubirii consta in faptul ca nu ingaduie niciodata invoirea cu neimplinirile, lipsurile,

suferintele nedrepte, ci incita la actiuni menite sa duca la transformari si innoiri corespunzand cat mai bine imaginei pe care subiectul iubitor si-o face despre cei iubiti.

De aici obligatiile pe care preotul le are de a predica si pe teme sociale, de a prezenta pastoritilor cerintele urgente ale vietii comunitare cu indemnul ca, in temeiul iubirii cu care sund datori fata de oameni, sa participe activ la eforturile comune in vederea transformarii si innoirii viettii obstesti.

Izvorul pastoral.ctivitatea pastorala poate fi de asemenea de mare folos preotului predicator.Contactul personal si des cu credinciosii, observatia metyodica a comportamentului lor, scaunul marturisirii, ii pot furniza predicatorului data pretioase cu privire la strealor religios-morala, la necazurile si bucuriile, la primejdiile si dramele lor ascunse.

E necesar ca preotul sa dispuna de mult zel si cu multa dragoste in cunosterea inimii parohieniulor, deoarece nu arareori viata lor externa nu corespunde intru totul cu viata lor interna.Nu arareori sub aparenta care nu impresioneaza prin nimic deosebit, se ascund indoieli, framantari si lupte grele intre constiinta si instincte, intre inclinarile bune si rele, intre chemarile spre inalt si tentatiile telurice.

Cunoasterea de catre preot a aspectului intern al vietii credinciosilor ii ajuta sa alcatuiasca predici adecvate si cu un sporit grad de eficienta.

Propovaduirea rotnica e conditionata si de cat mai bogata experienta pastorala.De aceea inca o data, cat mai strans contact cu pastoritii, cat mai ampla participare la noua lor viata particulara si sociala.Cat mai des apel la ascaunul marturisirii si, evident, la rugaciune.

42

Page 43: Omiletica an III Sem II

Izvorul cultural. Cultura intra in sfera datoriilor fata de noi insine.Teologia morala trateaza, se stie, intr-un capitol aparte despre datoria de a ne cultiva inteligenta,

sensibilitatea, vointa, toate puterile sufletesti, inclusiv trupul in scopul de a face din acesta un bun instrument de munca.

Dataria cultivarii nu e ceva impus mecanic firii noastre, ci este ceva cerut chiar de aceasta fire care nazuie prin ea insasi spre implinire, dezvoltare, perfectiune.

Daca lucrurile stau asa, urmeaza ca niciun credincios nu este om deplin daca nu see straduieste ca pe langa cultura religioasa sa-si agoniseasca si o cat mai bogata si variata cultura umana.

Asimilarea culturii umane de catre credinciosi e in prpopriul lor interes.Mai intai, ca oameni.E limpede ca un credincios cultivat va sti sa-si organizeze mai bine viata, va sti

sa-si randuiasca mai cu bune rezultate treburile gospodaresti, isi va creste mai bine copiii.De asemenea va intelege mai bine rostul datoriilor obstesti si le va implini cu mai sporita tragere de inima, bucuriile lui vor fi mai pline, mai variate, mai adanci.Cel ce poseda cultura isi va da mai bine seama de necesitatea innoirilor si transformarilor pozitive cerute de vremurile in schimbare, si numai ca la va aproba, dar se si va angaja in miscarile menite sa le intareasca si sa le promoveze in tot ce au ele corespunzator demnitatii umane.

In al doilea rand cultura e necesara parohienilor pentru afirmarea mai plenara a calitatii lor de credinciosi.

Intradevar, credinciosii partasi la cultura pot intelege mai bine invatatura ce li se transmite din amvon, o pot cuprinde mai adanc si o pot valorifica mai din plin in viata lor practica.Cultura imbogateste fondul perceptiv al parohienilor, sporindu-le astfel posibilitatile de asimilare a mesajului evanghelic si deci, de inarticulare a lui in circuitul vietii.

In al treilea rand cultura ii pune pe credinciosi in situatia de a sluji in chip mai eficient societatii, mersul inainte al societatii.

E cunoscut ca principala misiune a credinciosilor e mantuirea avand ca sfera de marturisire concreta slujirea semenilor, sprijinirea lor in eforturile lor de mai bine, in aspiratiile lor spre inalt.E sigur insa ca intr-un fel va fi slujirea societatii de catre credinciosii partasi la cultura si in alt fel de catre ceistraini de cultura.

Fara indoiala, chiar si ultimul dintre credinciosi poate aduce importante servicii semenilor, de pilda prin rugaciuni, prin exemple de cumpatare, puritate, smerenie, lapedare de sine, iubire dezinteresata.E sigur ca exemplul unor asemenea virtuti constituie un pretios izvor de sanatate morala pentru semeni, pentru oameni, pentru intreaga societate.

Dar vremurile deazi cer o mai directa participare a credinciosilor la eforturile care se fac in vederea progresului, al apropierii si infratirii oamenilor si popoarelor.

E evident insa ca nu poate fi vorba de vreun aport direct al credinciosilor la progresul cultural al societatii, daca ei insis nu sunt si oameni de cultura.

Si tot asa de evident e ca fara cultura enoriasii nu-si pot aduce un aport mai important nici in miscarea menita a forma constiinta de toti, indiferent de apartenenta religioasa, natiune sau rasa, apartinand uneia si aceleiasi familii umane.

Iata cateva temeiuri menite sa indreptateasca sa oblige pe preot ca in predicile sale sa tina cont si de valorile umane, si sa-I determine pe credinciosi a si le insusi cu multa tragere de inima.

Izvorul economic. Ca religie si anume ca religia prin execelenta, crestinismul pune in centrul eforturilor sale preoblema mantuirii sufletului: “Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut”(Matei 18,11).

In directia aceasta a mantuiri sufletului ii indruma Iisus si pe ucenicii Sai:”cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toatre acestea vi se vor adauga voua”.Cuvintele exprima invatatura ca pentru omul credincios, dezlegarea deplin satisfacatoare a problemelor vietii e conditionata in primul rand de trezirea si regenerarea puterilor lui sufletesti pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Asadar, in centrul crestinismului este problema mantuiri sufletului.Cu toate acestea ar fi gresit sa se creada ca Evanghelia nu ar vaea niciun fel de tangente si preocupari pentru conditiile materiale ale

43

Page 44: Omiletica an III Sem II

vietii.Dimpotriva, crestinismul vrea sa mantuiasca sufletul, dar nu prin separarea lui de trup, ci impreuna cu trupul.Adica vrea sa mantuiasca omul in totalitatea lui, pentru motivul ca omul a cazut nu numai cu sufletul, dar si cu trupul.

Si atunci, daca crestinismul voieste mantuireas omului intreg e limpede ca el trebuie sa conteze cu existenta in carne si oase, cu viata materiala a acestuia.

Ca sa-l mantuiesti pe om e necesar ca mai intai el sa existe, iar ca sa existe trebuie sa manance, sa se imbrace, sa aiba asigurat un adapost.Adica sa aiba la indemana bunuri materiale.Incat, voind mantuirea oamenilor, crestinismul trebuie sa voiasca si bunurile economice, fara de care existenta subiectilor de mantuit e de neconceput.

Fara bunuri materiale oamenii nu pot exista si fara oameni crestinismul nu are nici un sens.Se poate spune deci ca prin intermediul vieti fizice a oamenilor crestinismul e conditionat in

activitatea sa si de economie, de bunurile materiale.Dar omul nu poate trai in izolare.El e membrul unei familiii, al unei asociatii organizate, al unei

Biserici.E greu de conceput insa existenta vreunei societati, a vreunei comunitati organizate fara un suport

economic.Nu se poate intemeia, de pilda, o familie cu sanse de durata fara ca respectivii soti sa aiba asigurate

locuri de munca pentru a-si castiga cele necesare existentei.De asemenea, nu e posibila existenta unei societati fara mijloace economice.Multiplele ei functii: administrative, politice, culturale, etc., reclama mari cheltuieli si mari cantitati de bunuri materiale.Experienta ne arata ca progresul unei societati e in stransa legatura cu productia ei economica.

Sa observam ca si Biserica e avizata la bunuri materiale.Ca orice organism social, Biserica are si ea nevoie de cadre anume pregatite, de o administratie, de institutii proprii, care reclama considerabile mijloace materiale.

Putem spune decai, ca recunoscand principiul vietii sociale si organizandu-se insusi ca Biserica, crestinismul recunoaste prin insisi acest fapt necesitatea bunurilor economice si, in consewcinta, necesitatea unei activitati economice.

Intrebarea e acum urmatoarea: daca crestinismul conteaza cu ordinea materiala a vietii, ce invatatura pune el la indemana credinciosilor in legatura cu bunurile economice?

Sa observam ca nici in aceasta privinta crestinismul nu ne da o invatatura directa.El ne pune la indemana numai unele linii de orientare generalka, unele indicatii calauzitoare in atitudinea ce trebuie sa luam fata de bunurile materiale, fata de ordinea economica.

O prima indicatie se refera la originea ordinii economice, la situatia ei in cadrul creatiei.Potrivit acestei indicatii, ordinea economica e fundata in insasi vointa creatoare a lui Dumnezeu.

Creiand adica Dumnezeu pe om cu o natura psiho-fizica, a sadit in el si trebuinte materiale pentru a caror satisfacere se cere implinita si o activitate producatoare de bunuri materiale.Trebuintele de hrana, imbracaminte, adapost, omul nu si le putea satisface precum animalele, adica numai prin ceea ce-I oferea natura, ci, determinat de natura sa rationala si sociala, el a initiat si organizat o viata economica.

Prin intermediul vietii fizice, al instinctului conservarii pus de la creatie la temelia vietii omenesti, ordinea economica ni se infatiseaza ca un lucru voit, poruncit de Dumnezeu.

Dar nici misiunea de a se dezvolta si de a deveni stapan al universului omul nu si-ar putut-o indeplini fara desfasurarea unei intense activitati economice.

Porunca data de la inceput omului de a se inmulti si de a deveni stapan al pamantului (Fac. 1,28), cuprinde in sine si porunca de a produce bunuri materiale fara de care nu e de conceput viata omeneasca in genere si cu atat mai putin viata omeneasca in continua dezvoltare si imbunatatire.

Realizarea omului ca stapan al firii e conditionata si de munca economica, de perfectionarea continua a uneltelor sale de munca. A stiintei si tehnicii de productie.

Sa observam insa ca, chiar si trebuintele spirituale cele mai inalte, trebuintele religios-morale, sunt conditionate in dezvoltarea lor de bunurile economice.

44

Page 45: Omiletica an III Sem II

Nu te poti dezvolta si nu te poti afirma ca personalitate religios-morala fara sa ai mijloace materiale suficiente.Cat de inevitabile, cat de necesare, sunt bunurile materiale se vede si de acolo ca chiar si cei ce se dedica ascezei celei mai aspre si vietii contemplative, pustnicii, de pilda, chiar si acestia sunt agvizati la bunuri materiale.Daca nu vrea sa piara, ascetul trebuie sa produca ceva, sau sa ramana dependent de economia altora.

Aceasta inevitabilitate si inseparabilitate a economiei chiar si nazuintele cele mai inalte ale omului ne obliga sa recunoastem ca economia este o ordine creationala.

Fundamentata in vointa lui Dumnezeu, ordinea economica, bunurile materiale nu pot fi negate, desconsiderate din punctul de vedere al conceptiei crestine.Orice directie ostila fata de bunurile materiale si munca necesara producerii lor e categorie necrestina si deci cu totul reprobabila.

A doua directiva crestina in materie de bunuri economice se refera la rostul lor in viata omeneasca.Din punct de vedere crestin, rostul bunurilor materiale nu este si nu poate fi altul decat acela de a

sluji vietii omenesti, omului si societatii.Directiva acum amintita e cuprinsa in invatatura despre creatie.Daca Dumnexeu l-a creat pe om, apoi aceasta inseamna ca El, Creatorul, a voit ca zidirea Sa sa nu se

naruie imediat in moarte, ci sa existe.Si anume, sa existe nu ca animalele, ci intr-un mod potrivit naturii sale specifice, omenesti.Viata omenesca nu e insa de conceput fara bunuri materiale, fara economie.

Economia, bunurile materiale, nu sunt scopuri in sine.Ele sunt mijloace invederea unei scop de dincolo de ele si care consta in conservarea si dezvoltarea vietii omenesti in toate posibilitatile de inaltare, perfectionare, desavarsire.Economia a fost creata nu ca sa atapaneasca, ci sa slujeasca.Si anume sa slujeasca nu cupiditatii, ci vietii si nazuintelor spre desavarsire.

Caracterul acesta de mijloace al bunurilor materiale, Mantuitorul il releva adesea in cuvantarile Sale.”Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4).Adica, in calitatea lui de fiinta cu o dubla dimensiune, sufleteasca si trupeasca, omul e avizat la paine pentru trup, dar totodata e avizat si la hrana spirituala transmisa prin cuvantul lui Dumnezeu.A purta grija numai de existenta corporala inseamna atingerea grava a celeilelte dimensiuni, cea spirituala, atingere concretizata in inchircire si excludere de la plenitudine, de la desavarsire, de la fericirea deplina.Domnul ne indeamna sa ne rugam si pentru painea fizica, dar si pentru cea spirituala” painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi”.Painea, adica tot ceea ce ne e necesar pentru existenta noastra ca fiinte inzestrate atat cu trup, cat si cu spirit.

Aceeasi idee e exprimata si in cuvintele prin care ni se aprage in mod direct atentia de a nu ne fixa ca scop al vietii acumularea de bunuri materiale si averi.”Nu va adunati comori pe pamant”(Mt. 6,16), care sunt pieritoare, “moliile si rugina la strica”, adica au o valoare relativa si care, din aceasta cauza, nu pot da satisfactie deplina intregii noastre fiinte.

Din caracterul acesta de valori, mijloace ale bunurilor economice rezulta pe de o parte ca ele nu pot pretinde in mod justificat dreptul de a domina viata omului fie ca individ, fie ca sociatate; pe de alta, ca economia nu trebuie folosita in vederea profitului individual, nu trebuie folosita in vederea exploatarii semenilor.’

Din punct de vedere crestin economia este in slujba omului, nu invers.Anume, economia trebuie sa fie in slujba intregii colectivitati, a tuturoro oamenilor, nu numai a

unora.Caci toti oamenii sunt in mod egal fii ai lui Dumnezeu care a zis catre toti:” cresteti si stapaniti…”.A treia directiva crestina privind bunurile meterialer se refera la subiectulk creator al acestor bunuri.Din punctul de vedere al conceptiei crestine productia de bunuri materiale nu e numai o chestiune

individuala, dar si una sociala.Directiva rezulta din teza potrivit careia Dumnezeu l-a creat pe om nu numai ca fiinta individuala,

dar si ca fiinta comunitara.Calitatea lor de fiinte menite prin insusi faptul creatiei sa traiasca in societate, ii obliga pe oameni sa-si produca in colaborare bunurile de care au nevoie.

Un impuls puternic in directia muncii economice in comun il da faptul ca oamenii vin pe lume inzestrati cu daruri diferite.Unul vine dotat cu cinci talanti, altul cu doi, un al treile a cu unul.Diversitatea de aptitudini ii obliga pe oameni sa voiasca a se recunoaste avizati unii la altii, la frateasca intelegere si colaborare.

45

Page 46: Omiletica an III Sem II

Dar si iubirea fata de semeni te obliga la respect si raspundere fata de ceilalti, iar respectul si respunderea fata de ceilalti, intelese si aplicate crestineste, duc la colaborarea cu ceilalti si in doneniul productiei de bunuri economice.

Iubirea crestina te obliga sa nu accepti si sa nu ingadui ca vreunul din semenii tai apti pentru munca, sa fie degradat din treapta de impreuna-lucrator demn in cadrul societatii, la aceea de fiinta avizata la mila altora.

Din aceasta directiva pot fi trase urmatoarele concluzii:Daca productia de bunuri materiale este o productie prin colaborare, prin munca in comun, atunci

urmaaza ca dreptul la asemenea bunuri e limitat de dreptul celorlalti de a avea partea lor de bunuri.Daca la producerea de bunuri economice participa toti membrii comunitatii, apoi toti acesti membri au dreptul sa beneficieze de ele.

A doua concluzie. Individualismul economic e neintemeiat si primejdios ca unul care tagaduieste spiritul comunitar, valoarea comunitatii acceptand-o doar ca mijloc pentru satisfacerea intereselor egoiste.

Individualismul bazat pe hipertrofia anarhica a individului, pe ingamfare si egoism, constituie unul din aspectele fundamentale ale regimelor defuncte.

Crestinismul ortodox e categoric impotriva individualismului economic bazat pe exploatare si profit, militand pentru organizarea vietii pe baza intelegerii si cooperarii fratesti intre oamneni si popoare.

In sfarsit, a patra directiva se refera la calea de dobandire si la repartitia bunurilor economice.Ca ordine voita de Dumnezeu, economia e o ordine de slujire a Lui, si in consecinta, orice om, in

calitatea sa de fiinta creata, e obligat sa-I slujeasca lui Dumnezeu si in acest domeniu al economiei, muncind personal, nu prin interpusi, pentru producerea bunurilor necesare vietii omenesti.

Asadar, participarea personala la munca este calea dobandirii bunurilor materiale.Cat despre criteriul repartitiei, invatatura crestina ne indica lamurit ca n-are dreptul sa primeasca

bunuri materiale, decat cel ce munceste:” cine nu munceste, acela nici sa nu manance”(II Tes.3,10).Cuvintele marelui Apostol vor sa spuna ca numai cel ce se angajeaza cu toate puterile sale in munca, numai cel ce munceste constiincios si nu incearca a se sustrage de la indatoririle muncii in cadrul societatii, are dreptul la paine, la existenta.

Punand la baza dreptului de viata munca personala in colaborare cu ceilalti, crestinismul ortodox interzice castigul pe alte cai, viata de lux, existenta parazitara.Cel ce-si insuseste pe o cale sau alta bunuri materiale fara sa desfasoare el insusi o munca productiva, este un parazit social, anulandu-si singur dreptul la existenta.

Cele de mai sus sunt suficiente pentru a obliga pe preot ca in activitatea sa predicatoruiala sa ia in considerare si sectorul economic al vietii pastoritilor.

IV. SCOPUL PREDICII

Transmiterea adevarului de credinta

E cunoscut ca propovaduirea intra in sfera activitatii profetice a Bisericii, adica a acelei activitati prin care se transmite credinciosilor dumnezeiescul tezaur al adevarului de credinta si viata.

Necesitatea mijlocirii adevarului descoperit este evidenta.Prin propovaduirea invataturii se aprinde in sufletul ascultatorilor credinta “credinta vine din predica

auzita”, ne spune Sf. Ap. Pavel in Rom. 10,17.Predica da continut precis credintei, o intareste si o mentine mereu vie.

46

Page 47: Omiletica an III Sem II

Pentru dobandirea mantuirii ascultatorii sunt obligati sa nu astepte pasivi, ci sa fie dinamici, cu initiativa, sa lucreze in vederea ei.Predica le vine in ajutor si in aceasta privinta, aratandu-le nu numai ce trebuie sa creada, dar si ce trebuie sa faca.

Se cuvine apoi sa luam in seama si faptul ca adervarurile de credinta sunt data in custodia nu nuami a unei categorii de credinciosi, clerici si mireni.Ceea ce inseamna ca nu numai unii, cum ar fi de pilda membrii clerului, ci toti credinciosii sunt datori sa cunoasca tezaurul invataturilor descoperite pentru a-si putea asuma partea de raspundere in ce priveste pastrarea si marturisirea lor nestirbita.Or, principala caler prin care pastoritii pot ajunge la cunoasterea, la asimilarea adevarurilor de credinta este propovaduirea.

Transmiterea adevarului de credinta mai e necesar si pentru motivul ca unii pastoriti nefiind indeajuns de lamuriti asupra invataturilor ortodoxe, sunt expusi sa cada prada propogandei curentelor religioase anarhice, devenind astfel primejdiosi nu nuami Bisericii, dar si Patriei.

Numai o temeinica lamurire a lor din partea factorilor competenti ii poate pune in conditia de a putea face dinstinctie intre adevari si neadevar, intre corect si fals, in materie de credinta. Numai o prpovaduire temeinica, sistematica, perseverenta ii poate imuniza fata de tentativele prozelitare ale curentelor amintite.

Sa se observe ca mijlocirea adevarului de credinta mai e impusa si de necesitatea de a arata credinciosilor ca invatatura descoperita nu numai ca nu e potrivnica, dar dimpotriva e conforma cu firea umana.Credinciosii trebuie sa fie pe deplin lamuriti asupra faptuluii ca Iisus Hristos a venit in lume tocmai pentru a restaura firea umana, pentru a elimina alienarea ei p[rin pacat si a o reintegra astfel pe fagasul normalitatii.

Pentru mijlocirea adevarului de credinta avem mai intai expunerea si explicatia.Expunerea este desfasurarea invataturii in spiritul traditiei, dar si cu luarea in seama a imprejurarilor noi de viata ale credinciosilor.

Expunerea sa fie clara si temeinica.O expunere improvizata lasa impresia superficialitatii si, ceea ce e si mai rau, a lipsei de respect a preotului fata de dumnezeiasca invatatura, pe de o parte, iar pe de alta, a lipsei de raspundere fata de mantuirea credinciosilor.

O expunere lipsita de claritate si plina de abstractii, de expresii greoaie, va curge pe langa sufletul credinciosilor fara sa lase urme, fara sa duca la niciun rezultat.

Expunerea merge mana-n mana cu explicarea.Prin expunere se urmareste punerea ascu;tatorilor in situatia de a cunoaste bine adevarul de credinta si de a si-l asimila ca pe o forta transformatoare, innoitoare.E limpede insa ca nimeni nu poate primi o invatatura fara sa o inteleaga.Si tot asa de limpede e ca pentru a fi inteleasa, invatatura se cuvine sa fie si explicata.

Desigur, nu e exclus ca o invatatura sa razbata in sufletul cuiva si fara sa o inteleaga.Adica nu e exclus ca invatatura de credinta sa fie memorizata mecanic.In cazul acesta insa, ea va ramane acolo, in sufletul credinciosului, ca un corpstrain, fara aderente la viata lui si de aceea, menita ca, mai devreme sau mai tarziu, sa fie eliminate ca o povara.

Explicarea vrea sa previna aceste neajunsuri, ajutand invataturii sa nu ramana la periferia vietii spirituale a credinciosilor, ci sa razbata in adancuul ei pentru a o lumina, regenera si intensifica.

In fond, a explica o invatatura de credinta inseamna a-I arata mai clar cu putinta, cuprinsul, trasaturile caracteristice, originea dumnezeiasca si necesitatea ei pentru mantuire, pentru viata plenitudinara a credinciosilor.

In efectuarea explicarii se cuvine sa fie luate in seama urmatoarele reguli:-explicarea sa nu fie prea complicata, sa nu ceara un effort prea mare din partea credinciosilor.-explicarea sa nu releve decat trasaturi esentiale ale invataturii, iar aspectele neconstitutive sa fie

lasate la o parte.-in efectuarea explicarii predicatorul sa tina seama de fondul aperceptiv al credinciosilor.Cu cat

invatatura cea noua va gasi mai multe puncte de contact in cunostintele preexistente in sufletul ascultatorilor, cu atat invatatura respectiva va prinde radacini mai adanci si-si va asigura o vitalitate mai puternica si o eficienta mai mare.

Totodata cunoasterea fondului aperceptiv al ascultatorilor il poate ajuta pe preot in luarea hotararii privind extensia si nuantarea explicarii.Ascul;tatorii cu cunostinte mai multe si mai bine asimilate permit o

47

Page 48: Omiletica an III Sem II

exlicare mai bogata si mai nuantata, si invars, credinciosii cu cunostinte putine si vagi impun o explicare mai restransa.

Exlicarea sa nu se faca in mod scolastic, rece, distant, ci cu participarea vorbitorului, cu participarea lui vie, calda, insufletita.Se stie ca preotul predicator urmareste cava mai muld dacat un dascal prin lectia lui.Daca dascalul se poate multumi la urma urmelor, numai cu intelegerea si cu primirea de catre elevi a cunostintelor transmise de el prin lectie, preotul urmareste cava mai mult: anume el vrea ca invatatura predicata sa nu ramana in sfera exclusiv mintala a credinciosilor ci sa razbata mai adanc, in inima lor, pentru ca, incalzita de aceasta, sa le determine vointa de a o pune in prectica.Acesta e motivul pentru care preotul e dator sa explice invatatura nu cu raceala, ci cu caldura si participare efectiva.

Tocmai necesitatea de a-I determina pe credinciosi sa nu ramana la simpla intelegere si receptare a invataturii de credinta, ci sa faca din ea izvor de viata noua, impune preotul predicator ca in lucrul lui cu ascultatorii sa staruie intru a le forma convingerea in sensul ca in vatatura transmisa prin predica este adevarul dumnezeesc curat.Fara o convingere ferma a adevarurilor invatatirii pransmise credinciosii nu vor actiona in directia punerii ei in prectica sau vor actiona la un nival scazut si fara continuitate.

Formarea convingerii la ascultatori e cu atat mai necesara cu cat invataturile descoperite, desi conforme cu partea buna a firii noastre, nu sunt totusi usor de implinit.Experienta arata ca practicarea lr cere eforturi sustinute si chiar sacrificii nu dintre cele mai usoare.Ne putem da seama, de pilda, ce s-ar alege din invatatura iubirii de vrajmasi daca n-am fi convinsi de profundul ei adevar, care consta in divina putere a iubirii crestine de a converti chiar si pe cel mai inrait adversar personal in subiect activ al iubirii de oameni.

Sa observam ca formarea la credinciosi a convingerii despre adevarul invataturii de credinta mai e ceruta si de imprejurarea ca uneori pastoritii sunt pusi in situatia de a da seama de temeiurile pozitiei lor de uramaritori ai lui Hristos.”Fiti gata sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea voastra”( I Petru 3,15). E greu insa ca un credincios sa-si justifice pozitia in care se afla fara sa fie adanc convins despre adevarul invataturilor descoperite.

Pentru a-I convinge pe pastoriti de adevarul celor preopovaduite preotul se va folosi de dovezi.A dovedi un adevar inseaman a elimina orice indoiala si a aface de prisos orice intrebare asupra

lui.Incat se poate spune ca cea mai buna dovada a adevarului transmis o constituie expunerea si explicarea temeinica si bine prezentata.Cu cat explicam mai bine invatatura ce ne-am propus s-o transmitea credinciosilor cu atat devin mai superficiale dovezile propriu-zise.

Daca totusi folosim dovezi, e necesar sa stim de unde le luam, ce calitati sa contina, si cum sa le prezentam.

Dovezile pot fi luate din ratiune, din experienta si din autoritate.Dovezile rationale isi au indreptatirea in faptul ca invatatura dumnezeiasca se adreseaza mintii

credinciosilor ca unei puteri prin care ea se inarticuleaza in substanta vietii umane.Invatatura descoperita nu desfiinteaza puteriule rationale ale credinciosilor ci le presupune, se reazama de ele si le dezvolta.

Folosirea dovezilor rationale e ceruta si de faptul ca unii credinciosi sunt mai sensibili la argumente de ordin rational, dexcat la cele din autoritate.Dupa cum e cunoscut si printre credinciosi exista o diferentiere dupa tipuri psihologice: unii sunt celebrali, altii afectivi, altii voluntaristi. Cei celebrali sunt incliunati sa perceapa, sa asimileze invatatura de credinta, mai ales prin intermediul puterilor celebrale, mentale.Pentru asemenea credinciosi e neaparat trebuitor sa se faca uz in argumentare si de dovezi rationale.

De altfel si Sfanta Scriptura insasi face uneori uz de asemenea dovezi.De pilda, dupa ce, in urma caintei lor, Dumnezeu ia crutat de pedeapsa pe niniviteni, proorocul Iona a fost cuprins de mare suparare.Si retragandu-se profetul intr-un loc dogorit de soare, Domnul a facut sa-I creasca un vrej care-I tinea de umbra.Intr-o noapte insa vrejul a fost distrus de un vierme, si s-a uscat.La rasaritul soarelui a pornit un vant dogoritor care ardea capul lui Iona, incat acesta si-a rugat moartea.Atunci Domnul zise:” Tu te-ai intristat pentru un vrej pentru ncare nu te-ai trudit si nici nu l-ai crescut…dar Eu cum sa nu ma indur de cetatea cea mare a Ninivei, cu mai mult de o suta douazeci de miii de oameni, care nu stiu care dreapta

48

Page 49: Omiletica an III Sem II

sau stanga, si dobitoace fara de numar…”(Iona 4, 10-11). Aici interesul si grija lui Dumnezeu fata de oameni e dovedita de grija si interesul pe care noi il aratam lucrurilor de care avem nevoie.

Un alt exemplu. Invatatura despre activitatea proniatoare a lui Dumnezeu e adeverita de argumentul “au nu este viata mai mult decat hrana si trupul ,de cat imbracamintea?”.Aici Mantuitorul vrea sa spuna ca daca Dumnezeu ne-a dat lucruri de pret cum sunt viata si trupul, cu siguranta va avea grija sa dobandim si ce e in subordinea celor dintai, adica hrana si imbracamintea.

Altadata, pentru a dovedi perenitatea valorilor duhovnicesti, Domunul spune:” nu va adnati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica”(Matei 6, 19-20).Dezaproband tendinta unor credinciosi de a tezauriza bunuri materiale care dupa cum oricine poate constata, sunt perisabile prin insasi natura lor, Domnul da indemnul ca aceastas tendinta spre acumulare sa fie orientata spre cele spirituale, sustrase conditiei caducitatii.

Dovezile din experieita sunt fapte traite care pot confirma sau infirma invatatura transmisa prin predica.

Forta lor consta din aceesa ca ele aduc in fata credinciosilor rezultatele concrete ale practicarii invataturii ce li se propune.In fata unei invataturi care, prin aplicare consecventa in viata, si-a dobandit adevarul si puterea ei innoitoare, cu greu s-ar mai putea formula obiectii si opune rezistenta.

Dovezile despre care vorbim pot fi luate din experienta proprie, din experienta parohienilor, a Bisericii, din experienta general umana.

Experienta proprie il poate ajuta pe preot sa vadeasca adevarul invataturilor descoperite, prin aceea ca el pune in fata ascultatorilor transformarile si innoirile operate de aceste invataturi in insasi viata sa.

Viata preotului trebuei sa fie rezultatul practicarii perseverente a invataturilor divine, trebuie sa fie cartea vie din care credinciosii sa poate cunoaste ca numai pentru ca e adevarat, mesajul evanghelic poate duce la o viata innobilata si traita in spirit de abnegatie cum e viata conducatorului lor spiritual.

La fel, experienta acumulata in cadrul parohiei de catre pastoriti sau de catre unii din ei , in sensul ca aplicarea invataturilor evanghelice duce la o intarire, la o inaltare, la un echilibru sanatos al vietii si invers calcarea sau ignorarea acestor invataturi se soldeaza cu o tendinta spre imprastiere, spre irosire de puteri, spre alunecari preimejdioase, poate constitui pentru predicator dovada puternica in sprijinul adevarului invataturii predicate.

Dar si experienta Bisericii constituie un bogat izvor de fapte care pot dovedi adevarul invataturii revelate.Misionarism rodnic in imprejurari adesdesa nepreielnice, pastrarea intacta a credintei drept maritoare, innoiri preofunde in fiinta si comportamentul a zeci si sute de milioane de oameni in frunte cu ceata sfintilor, subordonarea tendintelor instinctuale fata de legile spiritului, pastrarea in orice fel de imprejurari a increderii neclintite in biruinta binelui, initiative si institutii de slujire dezinteresata a oamenilor, iata tot atatea fapte care marturisesc adevarul dumnezeiesc al invataturii descoperite.

De netagaduit folos sunt si dovezile luate din experienta general umana.Multe din intamplarile, faptele, expewruentele istorice pot intari convingerea despre adevarul unora sau altora din invataturile propovaduite.De aceea pot fi folosite sentinte si proverbe care, exprimand concentrat experiente indelungate, fac puternica impresie asupra ascultatorilor care ori de cate ori isi amintesc sentinta sau proverbul utilizat in predica isi amintesc si invatatura asociata cu ele.

La valorificarea dovezilor din experienta vor fi observate urmatoarele reguli:-sa nu fie utilizata experienta contra careia pot fi aduse alte experiente.-sa nu fie istorisite experiente care ar putea scandaliza pe ascultatori.-sa nu foloseasca experiente pozitive sau negative ale parohiei pentru a formula preziceri pe seama

parohienilor.Motivul e usor de inteles: s-ar puetea ca prezicerea sa nu se implineasca si preotul sa se dovedeasca astfel un profet mincinos.

Dar exista si divezi din autoritate.E cunoscul ca autoritatea e un constituient social al societatii.Nu exista societate fara ordine si nu

exista ordine fara ierarhie, adica fara conducatori si condusi, adica fara autoritate si fara cei care asculta de aceasta.

49

Page 50: Omiletica an III Sem II

Biserica, intrucat nu e numai institutie harica, dar si sociala, e si ea structurata pe principiul autoritatii.

In cadrul Bisericii vorbim despre autoritatea Sf. Scripturi si Sf. Traditii.Fiind alcatuita sub purtarea de grija a Duhului Sfant, Scriptura cuprinde adevarul curat si purtator al

acelei dumnezeiesti puteri capabila sa rascoleasca si sa transforme adanc sufletele credinciosilor.De aceea, utilizarea Scripturii ca autoritate menita sa chezasuiasca adevarul invataturilor

propovaduite constituie pentru preot o obligatie elementara.Ca dovezi biblice e necesar sa fie valorificate texte care sa aiba ele insele nevoie de alte dovezi si

lamuriri.De exemplu, pentru a dovedi necesitatea Botezului, e foarte potrivit textul:”de nu se va naste cineva din apa si din duh nu va putea intra in Imparatia Cerurilor”(Ioan 3,5).Necesitatea sfaturilor zilnice, in directia lepadarii omului vechi si imbracarii omului nou e mai clar exprimata prin textul:”daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si Sa-mi urmeze Mie”(Luca 9, 23).

Pentru a dovedi ca Dumnezeu cunoaste adancul inimii omenesti e mai potrivit textul:”Dumnezeu nu cauta la fata omului”(Rom. 2,11), p[entru ca are nevoie de explicare.Ci e mai corespunzator textul:”dar Tu Doamne al puterilor, judecatorul cel drept, Cel care incerci inimile si tainele toate le stii…”(Ier. 11,20)., intrucat aceasta exprima in mod direct insusirea lui Dumnezeu de a cunoaste firea noastra pana in adancurile cele mai ascunse.

Textele citate sa fie luate asa cum sunt ele in Scriptura, , cuvant cu cuvant, nu numai dupa inteles.Ele, textele, pot fi parafrazate dar avand grija ca aceasta parafrazare saramana mereu in limitele sensului si spiritului locului citat.

Pentru adeverirea invataturii propovaduie poate fi folosita si autoritatea Sf.Traditii.Sfanta traditie e cuprinsa in hotarariel sinoadelor ecumenice, in frunte cu Simbolul de credinta, in

scrierile Sf. Parinti si Scriitori si in slujbele Bisericii(Sf. Liturghii).Toata aceasta activitate de consemnare a Traditiei in simboale, scrieri patristice si slujbe

dumnezeiesti s-a desfasurat sub purtarea de grija a Bisericii celei infailibile.De aceea precum Sf. Scriptura asa si aceste izvoare se cuvine sa fie valorificate in vederea dovedirii originii dumnezeiesti a adevarurilor propovaduite.

Sa observam ca prin argumentare pot fi produse si dovezi din afara autoritatii omenesti.Cum ar fi de pilda, din lucrarile si marturisirile acelora care s-au remarcat prin stiinta, intelepciunea si viata lor religios-morala exemplara.

Dintre acestia mentionam: teologi, preoti, dascali, oameni imbunatatiti.Folosirea autorilor mireni se poate face cu conditia ca dovezile scoase din operele lor sa consune din

punct de vedere al kerigmei crestine.In ce priveste ierarhizarea dovezilor e necesar ca acestea sa se faca in asa fel ca cea mai puernica sa

fie folosita la urma.Procedeul e cerut de faptul ca pe parcursul argumentarii unii credinciosi mai pot ramane cu unele nelamuriri, care, aduse in lumina unei dovezi mai puternice decat altele, pot fi inlaturate definitiv.

Prezentarea dovezilor sa nu se faca schematic, fara viata, scolastic, ci viu si atragator.In stransa legatura cu argumentarea este luarea de atitudine fata de indoieli, obiectii, pareri gresite.Practic, luarea de atitudine se poate manifesta in chip direct sau indirect.Luarea de atitudine directa consta in cercetarea si aratarea netemeiniciei indoielii, erorii, obiectiei,

iar cea indirecta consta in indoctrinarea si educatia temeinica a credinciosilor in scopul de a-I pune in situatia sa nu alunece in erori, incertitudini, practici nasanatoase, etc.

In luarea de atitudine fata de abateri precum ceel amintite mai sus, predicatorul va proceda cu toata prudenta, lasand sa se vada limpede ca numai dragostea fata de adevar si de binele credinciosilor il determina la aceste mijloace.

In lucrarea de mijlocire a adevarului de credinta e cuprinsa si aplicarea invataturilor propovaduite la viata credinciosilor.

In vederea aplicarii, preotul e obligat sa aiba mereu in constiinta situatia concreta a ascultatorilor, aspiratiile, slabiciunile, alunecarile, grijile lor, in functie de care isi va orienta expunerea, explicarea si

50

Page 51: Omiletica an III Sem II

argumentarea temei alese. Preotul e obligat sa arate clar credinciosilor sai ca in poredica care li se rosteste nu e vorba de o invatatura oarecare teoretica, abstracta, ci e vorba de un adevar dumnezeiesc care-I priveste direct pe ei, mantuirea si fericirea lor, aici si in lumea de dincolo. Preotul sa aduca in conul de lumina al invataturii viata pastoritilor pentru ca acestia sa-si dea cat mai bine seama de ceea ce invatatura pretinde de la ei si, deci, de ceea ce au ei de facut pentru a I se conforma.

16. Miscarea inimii si induplecarea vointei credinciosilor spre desavarsirea crestina slujitoare

E cunoscut ca adevarurile de credinta au caracter de totalitate, intre altele, in sensul ca ele revendica nu numai o dimensiune sau alta a credinciosilor, ci intrega lor fiinta: mintea, inima si vointa.

Explicatia trebuie cautata in primul rand in faptul ca, impreuna cu alte mijloace, invatatura descoperita urmareste mantuirea credinciosilor, eliberarea lor din servitutea pacatului. Si cum subiectul pacatului nu e numai o parte, ci intrega fire a credinciosilor urmeaza ca si invatatura mantuitoare sa se adreseze intregii lor fiinte spirituale.

Despre implementarea invataturii evanghelice in mintea credinciosilor s-a vorbit mai sus. Acum urmaeaza sa se ia in considerare iniam si vointa ascultatorilor.

E necesar ca momentul privind miscarea inimii sa fie plasat dupa luminarea mintii, si inainte de induplecarea vointei, deoarece castigarea afectivitatii, a inimii, de partea invataturii primita mintal, poate indupleca mai usor vointa sa pouna in practica invatatura respectiva..Daca mintea da lumina, inima da puterea necesara intrarii in actiune a vointei in directia ceruta de invatatura.

Primul mijloc de care se poate folosi predicatorul pentru miscarea inimii credinciosilor este propria sa persoana.Calmul, linistea, stapanirea de sine, seninatatea, intreaga sa viata, precum si tinuta sa radiind de bunatate si dragoste, produc o placuta impresie asupra ascultatorilor, le deschid inima, lasand sa razbata pana in adancul ei ceea ce li se trasmite de al amvon.

Important pentru miscarea inimii ascultatorilor e si felul in care cuvantatorul isi rosteste predica.O expunere rece, abstracta, nu va avea ecou in sensibilitatea credinciosilor.Dimpotriva, expunerea calda, vie,insufletita, adaptata posibilitatilor de receptare ale enoriasilor, ii ajuta pe acestia sa cuprinda si afectiv invatatura ce li se transmite.

Pentru a insufleti pe credinciosi e necesar ca preotul insusi sa vibreze, sa fie miscat de ceea ce spune, sa vorbeacsa patetic.

In folosirea elemntului patetic predicatorul trebuei sa se adapteze la propria sa fire.Daca apartine tipului celebral, se va folosi mai putin de expuneri patetice.Pentru un asemenea cuvantator e mai otrivit sa influenteze asupra inimii credinciosilor prin caldura calma, linistita a iubirii in care invaluie si invatatura propovaduita si pe ascultatori.

Cei ce apartin tipului sentimentalist pot utiliza elementul patetic, dar si acestia sunt obligati sa pastreze o masura in ce priveste rascolirea sentimentelor credinciosilor.Folosirea exagerata a tonului patetic oboseste pe acestia si poate duce chiar la ridicol.

Intonatia constituie un alt mijloc de influentare a sensibilitatii celor carora le e adresata predica.Felul cum rostesti cuvintele reflecta felul cum le simti, precum si modul in care vrei sa-l faci pe celelalt sa-l simta.O mica modificare a inflexiunilor vocii este suficienta pentru a schimba intelesul unui cuvant sau al unei fraze.Dupa intonatie, cuvintele “tu esti” pot sa constituie o constatare sau o intrebare, satisfactia sau linistea, teama sau mania, bucuria sau intristarea, intreaga gama a sentimentelor omenesti.

In ce priveste intonatia preotul sa se ghideze in general dupa procedeul pe care-l folosim in discutiile cu semenii despre un obiect pe care-l avem la inima.In asemenea situatie, imprejurarile ne inspira tonul cel mai convingator si expresia cea mai potrivita.

De real folos pentru miscarea inimii pastoritilor e si aducerea invataturii in cea mai stransa legatura cu constiinta lor. Sa le aratam de pilda, ca adevarul ce li se transmite e esential atat pentru implinirea vietii lor umane, cat si pentru destinul lor vesnic.

51

Page 52: Omiletica an III Sem II

E cunoscut ca sentimentele sunt strans legate de ideile existente in sfera intelectuala.Sentimentele iau fiinta ca reactie a constiintei fata de continuturile sufletesti rezultate din restrangerea realitatii in psihicul nostru.

Aplicand aceasta la tema noastra, vom spune ca pentru trezirea sentimentelor la ascultatori e necesar sa se plece de la adevarurile, de la invataturile implementate in mintea lor.Astfel, pentru a trezi in ascultatori sentimentul respectului fata de Dumnezeu vom porni de la ideea majestatii si puterii Lui absolute; sentimetul increderii si al nadejdii in El se poate produce pornind de la invatatura despre credinciosia lui Dumnezeu fata de fagaduintele facute: sentimentul iubirii fata de Dumnezeu poate fi trezit si dezvoltat prin aratarea multelor binefaceri si a purtarii Lui de grija fata de fiecare om, de fiecare creatura, fata de lumea intreaga.Sentimentul iubirii fata de semeni se dezvolta prin expunerea invataturii ca omul e cea mai de valoare fata a realitatii, e chipul lui Dumnezeu, e singura fiinta cu care ne putem asocia in vederea transformarii si innoirii intregii creaturi.Bucuria pentru virtute o putem dezvolta aratand plenitudinea pe care practicarea ei o poate aduce vietii.Parerea de rau pentru o fapta urata o putem trezi aratand urmarile rele, ravagiile pe care o asemenea fapta le opereaza in fiinta faptuitorului, pe de o parte, iar pe de alta, relevand ce insusiri valoroase au fost infrante prin savarsirea acelei fapte urate.Aversiunea fata de pacat se poate dezvolta punand in lumina opozitia lui fata de vointa lui Dumnezeu, fata de conmuniunea cu El si cu semenii, precum si inchiderea intr-un egoism antiuman si antisocial.

Fara indoiala e de mare importanta ca ascultatorii sa cunoasca invatatura de credinta, sa se convinga de adevarul ei, s-o cuprinda efectiv si afectiv.

Dar pentru dobandirea mantuirii nu-I suficient sa cunosti adevarul de credinta si sa te insufletesti pentru el.Ci mai e necesar ca acest adevar sa fie pus in practica, sa fie integrat ca izvor de inspiratie si ca forta noua in circuitul vietii cotidiene a credinciosilor.In alti termeni, pentru a dobandi mantuirea nu-I destul sa te increzi si sa te insufletesti pentru credinta, ci mai e necesar sa-ti adaptezi si vointa in asa fel ca ea sa actioneze cu consecventa la nvelul cerintelor invataturii propovaduite.De aici obligatia pentru preot ca el sa nu-si limiteze lucrul propovaduirii numai la luminarea mintii si miscarea inimii ascultatorilor, ci ei sa se concentreze si asupra determinarii vointei lor de a pune in practica invatatura ce li se transmite.

Pentru induplecarea vointei ascultatorilor preotul are la indemana o serie de mijloace.Unul dintre acestea e insasi desfasurarea si explicarea obiectului predicii.O expunere clara,

temeinica, insufletita, convingatoare poate influenta si asupra vointei ascultatorilo, dupa cum o tratare terna, rece, fara culoare, nestrabatuta de fiorul niciunui sentiment, poate lasa indiferenti, pasivi, inchisi pe credinciosi.

Un ajutor important pentru a-I determi8na pe ascultatori sa puna in practica adevarul ce li se transmite, il poate oferi folosirea motivelor.

Motivele sunt judecati care, trecute prin sensibilitatea cuvantatorului si a ascultatorilor deopotriva, ii poate determina pe acestia din urma sa savarseasca ce se pretinde de la ei.

Principalul motiv, in uzul omiletic, este iubirea, iubirea fata de Dumnezeu, fata de sine si fata de semeni.

Dumnezeu este iubire nu numai intratreimica, dar si fata de noi, fata de lume.Urmand liber iubirii, Dumnezeu a adus la existenta universul, lumea, pe fiecare dintre noi.Tine de

natura iubirii sa se impartaseasca si altora.Iubirea l-a determinat pe Dumnezeu sa ne creeze ca fiinte capabile sa intram in legatura cu El si sa participam la activitatea Lui creatoare.

Aceeasi iubire sta si la baza lucrarii pronietoare a lui Dumnezeu.Aducand lumea la existenta, Dumnezeu n-a abandonat-o vreunui destin orb, ci a continuat s-ao aiba in permanenta Sa grija, spijinind-o, colaborand cu ea si conducand-o spre telurile fixate.

Dar punctul culminant al iubirii dumnezeiesti fata de oameni a fost atins prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu in vederea mantuirii noastre.

Aceeasi iubire dumnezeiasca a prezidat si la intemeierea Bisericii si la inzestrarea ei cu toate mijloacele in vederea contemporaneizarii si realizarii mantuirii pentru toate generatiile de credinciosi.

Fata de o atat de mare iubire, credinciosii nu pot ramane indiferenti.Ei trebuie sa vina cu un raspuns corespunzator.E de datoria preotului sa le arate ca raspunsul cel mai potrivit pe care pastoritii il pot da

52

Page 53: Omiletica an III Sem II

iubi\rii dumnezeiesti e acela al iubirii fata de El.In acelasi timp, preotul va arata ca principala cale de manifestare a iubirii fata de Dumnezeu e aceea a transpunerii in practica a invataturii Lui transmise obisnuit prin predica.

La iubirea lui Dumnezeu credinciosii trebuie sa raspunda cu iubirea lor.Dar ei nu-si pot arata iubirea fata de El decat primind si punand in practica invatatura Lui transmisa de preot.

Tot aici, in sfera iubirii lui Dumnezeu fata de noi si a noastra fata de El, intra si motivul pedepsei si al rasplatirii.Dumnezeu e iubire, dar e si dreptate.E Tatal, dar e si Judecatorul nostru.Asa cum in ordinea fireasca, iubirea tatalui judeca purtarea fiilor, pedepsind sau rasplatind dupa cum e cazul, la fel procedeaza si dragostea Tatalui ceresc fata de noi: ne pedepseste sau ne resplateste dupa cum vrea sa nu intoarca de la rau sau sa ne incurajeze pe calea virtutilor.Erects inseamna ca, in predica, preotul poate indemna pe ascultatori sa implineasca poruncile lui Dumnezeu pentru a nu fi in lotul celor de-a stanga, ci in ceata celor din dreapta.

Se cuvine sa relevam ca in stransa legatura cu iubirea fata de Dumnezeu e si iubirea fata de Biserica Sa.Preotul arata, in predica, datoria credinciosilor de a asculta de randuielile Bisericii, care, ca institutie divina, nu urmareste altceva decat binele nostru, al fiilor sai,

Dar si iubirea fata de sine poate fi valorificata ca motiv omiletic.Iubirea crestina fata de sine inseamna acordata unui interes deosebit chipului dumnezeiesc din noi,

adica fortele pozitive din fiinta nostra , atat pentru pentru a le cunoaste temeinic, cat si pentru a le dezvolta.Desigur, iubirea fata de sine cuprinde si cunoasterea inclinarilor negative, nu pentru a le lua simplu la cunostinta, ci pentru a le cuprinde in procesul formativ si a le canaliza in directia pozitiva.

Cunoasterea cat mai deplina a individualitatii proprii si dezvoltarea ei intergrala in vederea integrarii intr-o activitate utila a comunitatii, aceasta e continutul iubirii crestine fata de sine.Pentru credinciosi insa nici cunoasterea se sine profunda, nici eliberarea din servitutea inclinarilor spre rau, si nici concentrarea tuturor fortelor proprii in disponibilitatea de a fi folosite in activitati pozitive in cadrul comunitatii nu se pot realiza fara acceptarea si practicarea consecventa a invataturilor transmise prin predica.

Motivul iubirii crestine fata de sine poate lua forma datoriei de a ne cultiva mintea, sensibilitatea, vointa, de a dobandi o cultura temeinica generala si profesionala, de a ne ingriji de sanatate, de a munci cu tragere de inima, de a ne forma caracterul, etc.

Sa observam ca si iubirea fata de semeni poate fi valorificata ca motiv al persuasiunii omiletice.Iubirea fata de semeni inseamna iesirea din izolare, apropierea de ceilalti, intrarea in comuniune cu

ei si slujirea lor dezinteresata.Lucruruile acestea insa nu-s posibile decat prealabila eliberarea de pacat a subiectului iubitor.O

asemenea eliberare nu se dobandeste decat prin asimilarea si practicarea invataturii descoperite.Aratand credinciosilor sai ca iubirea si slujirea oamenilor e constitutiva misiunii lor in lume, preotul

le va demonstra ca drumul spre implinirea acestei misiuni trece prin primirea si practicarea consecventa a dumnezeiestilor invataturi propovaduite din amvon.

Numai acceptarea si transpunerea in viata a mesajului evanghelic ii pune pe credinciosi in conditia de a-si implini pana la capat misiunea lor de colaboratori si slijitori dezinteresati ai oamenilor.Ai orcaror oameni, nu numai ai celor fata de care se simt atrasi prin vreo inclinare.

In cadrul iubirii fata de semeni intra si motivul solidarizarii cu ceilalti, si implinirii datoriilor cetatenesti, ale transformarii structurale ale sociatatii, al trasnformarii naturii, etc.

In legatura cu convertirea in viata practica a invataturilor transmise kerigmatic, se cuvine sa fie relevat si faptul ca lucrul acesta poate fi inlesnit mult de formarea de timpuriu, la credinciosi, a deprinderilor bune ii va ajuta pe acestia sa puna mai usor in practica invataturile transmise prin propovaduire.

De o valoare cu totul particulara pentru convertirea pastoritilor in practicanti consecventi ai adevarurilor dumnezeiesti este exemplul personal al predicatorului.

Prezentarea invataturilor Mantuitorului nu numai verbal, dar si pe calea pildei directe, atrage puternic pe ascultatori sa procedeze si ei la fel.

53

Page 54: Omiletica an III Sem II

Puterea de atractie a pildei directe e data pe de o parte de faptul ca perceperea intuitiva a unei invataturi determina o vibratie afectiva mai intensa, adica il face pe ascultator sa participe si cu inima la receptarea invataturii respective; ori sa stie ca adevarul care are de partea lui si inima, poate indemna in mai mare masura la actiune.

Pe de alta parte, invatatura comunicata pe calea pildei directe pune in miscare instinctul imitatiei, care, dupa cum e cunoscut, se caracterizeaza prin tendinta subiectului de a se conforma modelului care-l are in fata.

In alte cuvinte, credinciosii vor pune mai usor in practica invatatura descoperita, atunci cand vor vedea ca preotul lor se ghideaza el insusi, in viata cotidiana, dupa invataturile pe care le propovaduieste.

PREGATIREA PREDICII.

Pregatirea departata

E important sa cunoastem scopul predicii.E important de asenenea sa stim prezenta adevarul de credinta in asa fel ca pastoritii sa-l poata cuprinde cu inima, cu mintea si cu vointa.Dar nu mai putin important e sa cunoastem in ce chip putem intocmi o predica despre care sa avem sentimentul ca se va lasa urma in sufletul ascultatorilor.

Abia de mai e nevoie sa amintim ca prima conditie pe care trebuie sa o implineasca preotul cand vrea sa-si intocmeasca o predica e sa fie pregatit.

Exista o pregatire departata si exista o pregatire apropiata.Cea dintai trebuie sa inceapa cat mai de timpuriu.Din clipa in care s-a hotarat pentru preotie, tanarul

in cauza trebuie sa-si orienteze cu perseverenta, in aceasta directie, intreaga sa pregatire: lectura, gandirea, simtirea, vointa, atitudinea general fa fata de lucruri si oameni, tinuta, viata sa intrega.O asemenea munca asidua cu sine insusi nu va putea sa nu dea la vremea sa roade bune.

Pregatirea departata va trebui sa cuprinda mai intai dezvoltarea judecatii.Materialul pentru intocmirea predicii nu poate fi adunat la voia intamplarii.Si mai ales el nu poate fi

utilizat in predica tale quale, fara nicio prelucrare si fara nicio randuiala.Atat la adunarea, cat si las prelucrarea si organizarea luii e neaparata nevoie de interventia

predicatorului.Materilul trebuie patruns, triat, prelucrat pe firul unei idei centrale, in cadrul unui tot unitar si in raport cu un scop precis.Fara unitate, predica poate aluneca usor in divagatii care nu pot duce decat la obosela inutila si a predicatorului, si a ascultatorilor.Cu ani in urma un preot al Bisericii noastre s-a exprimat astfel despre propovaduirea practicata la noi:”amvoanele noastre sunt mute, iar cand nu sunt mute bat campii”.

Fireste, cuvintele sunt exagerate.Cuprind insa si un bob de adevar.Mai ales in partea a doua a apostrofei este acest bob de avdevar.Daca in general amvoanele noastre nu sunt mute, aopi pe alocuri, rarisime din fericire, unii dintre preotii nostri nu dau atentia cuvenita propovaduirii, predicile lor fiind, aproape obisnuit, inseilari fara miez, fara unitate, fara vibratie.Asemenea deficiente kerigmatice isi pot avea cauza in lipsa de interes omiletic a predicatorului, dar si in lipsa puterii de a gandi, de a judeca logic a cuvantatorului.

A gandi logic, metodic, a ramane 10-15 min. la obiect nu este tocmai usor.De aici trebuinta unei indelungate exercitari in aceasta directie.

Gandirea logica e, se stie, necesara in orice domeniu.La predicator ea se impune cu atat mai mult cu cat aceasta trebuie sa convinga neaparat pe ascultatorii sai de adevarul celor propovaduite, de necesitatea absoluta pentru viata lor si plenitudinara a invataturilor Domnului.Argumentarea e in vederea producerii convingerii insa, cere predicatorului sa fie cat se poate de precis si logic, ferindu-se in acelasi timp de primejdia alunecarii in formularea si inlantuirea scolastica a rationamentelor.

54

Page 55: Omiletica an III Sem II

Pentru dezvolatarea gandirii logice pot fi utilizate felurite cai.Una dintre acestea poate fi, de pilda, lectura a diferite expuneri.Dar nu o lectura superficiala, ci patrunsa de vointa de a sesiza fondul lucrarilor citite, de a prinde modul cum autorii pun problema, cum e dezvoltata, cum le leaga pe unele de altele.Niciodata nicio lucrare, o carte, o expunere nu trebuie sa fie acceptata mai inainte deba fi fost trecute prin prisma judecatii proprii.

E necesar sa se faca in mod staruitor efortul de a discerne ce e esential de ceea ce e secundar in lucrarile, studiile, articolele citite, ce e bine argumentat si ce nu, ce e logic si ce e impotriva logicii.

Sa nu ne lasam niciodata influentati de cuvinte, sa nu ne lasam ispititi de curentul propozitiilor orcat de sonore si orcat de cu mestesug ar fost scrise, ci sa razbatem prin stilul inflorit al operei, pentru a ajunge la fondul ei de idei, la logica si inlantuirea lor.

Un bun exercitiu in sensul formarii judecatii il constituie si efortul de a pastra totdeauna o logica si o ordine in expuneri, conversatii, scris.Un articol, un studiu, a recenzie, un reportaj, sa le brodam totdeauna pe firul inlaturirii logice.Efortul perseverent in aceasta directie ne va fi rasplatit prin promovarea gandirii noastre la nivelul unui instrument de remercabila precizie si promtitudine in reactii si interventii.

Pe langa o gandire bine formata, predicatorul se cuvine sa aiba si o memorie bine dezvoltata.Memoria ii e necesara predicatorului pentru a-si invata pe de rost cuvantarile.Regula e ca predica

trebuie sa fie rostita liber, nu citita,Fara o memorie buna insa, preotul va fi impiedicat mult in implinirea corespunzatoare a acestei datorii importante.

De observat ca memoria nu se poate substitui inteligentei.Memoria da materialul predicii, inteligenta il primeste, il adanceste, il prelucreaza intr-un tot unitar si bine inchegat.

In mod normal orice om e inzestrat cu memorie.Ea poarta pecetea individualitatii fiecaruia, dar nu e mai putin adevarat ca fara o exercitare durabila si sustinuta memoria nu se dezvolta.

Pentru exercitarea memoriei ne stau la indemana diferite mijloace.Se poate incepe, de exemplu, cu memorizarea unor versuri ori a unor texte de marime potrivita dintr-un scriitor sau predicator cunoscut.

Sa nu se inceapa cun prea mult deodata ca sa nu ceara un effort prea mare, lucru care, se stie, poate duce la dezgust si deci la blocarea initiativei.

Dupa luni si luni de exercitiu poti ajunge in situatia sa retii texte lungi fara prea multa oboseala.Daca in cursul lecturilor se intampla sa intalnim o propozitie, o fraza, o expresie care reda in chip

pregnant o idee ce ne-ar putea servi ca citat bun la intocmirea predicilor, e recomandabil sa ne luam osteneala de a ne-o fixa bine in memorie sau in fise intocmite si pastrate cu grija.Cu vremea ne putem agonisi astfel un capital bogat de citate potrivite pentru a da substanta si o mai mare putere de impresionare predicilor.

E de observat ca o memorie buna e conditionata si de pastrarea unor reguli igienice.Parte a viatii sufletesti, memoria sufera impreuna cu acesta inrauririle favorabile sau negative ale

vietii trupesti.Alcoolul, privegherile prelungite, surmenajul si in general, orice fel de excese, influenteaza negativ memoria.

E necesar deci ca cel ce-si asuma oficiul predicatorial sa-si impuna ostemneala unei bune exercitari si a functiei memoriei .In cadrul pregatirii departate intra si studierea izvoarelor din care se scoate in mod obisnuit materia predicii.Astfel, trebuie sa se studieze in mod sistematic Sf. Scriptura si Sf. Traditie.

Studiul acestor izvoare trebuie continuat si dupa terminarea scolii.Legatura dintre Scriptura si Traditie pe de o parte, si preotul predicator pe de alta, are caracter de permanenta.

Pe langa amintitele izvoare, preotul trebuie sa-si exercite studiul; si asupra celorlalte izvoare din care-si poate scoate materialul de propovaduire.

Dupa lectura e potrivit sa-si faca rezumate sau note.Rezumatele, pe langa ca exercita puterea de a gandi, mai comporta si avantajul ca iti pune la

indemana, cu multa economie de timp, substanta lucrarii de care ai nevoie si din care iti poti extrage ceea ce e de folos pentru alcatuirea unei predici.

Notele sau fisele sunt de asemenea de mare utilitate.O definitie clara, concentrata, un rationament bine formulat, un gand profund sau o idee simpla, dar exprimata intr-o forma originala, un cuvant celebru, o remarca judicioasa le poti extrage si tramscrie pe fise.

55

Page 56: Omiletica an III Sem II

Pe langa fise, e bine sa se faca in scris si o scurta apreciere a lucrarii citate, sau asupra unei parti, sau capitolului care prezinta un interes deosebit.

Predica nu inseamna numai continut, dar si stil, expresii frumosase, limba adecvata.De aici necesiutatea ca viitorul preot sa se exercite de timpuriu si in directia aceasta, a dobandirii

unui vocabular bogat, a unui stil cat mai ales.Lucrul acesta se poate obtine prin lectura autorilor literari clasici, prin studiu si exercitiu perseverent.Sa nu se uite ca greselile de limba in predica inseamna lipsa de respect fata de invatatura

propovaduita, fata de ascultatori si fata de sine insusi.Greselile de limba scad autoritatea predicatorului si eficienta predicii.Nu poate fi acceptat ca invatator cine nu cunoaste nici macar regulile elementare ale vorbirii corecte.Viitorul predicator , preotul predicator e dator sa-si controleze mereu vocabularul si gramatica, sa fie

mereu atent la felul cum scire si vorbeste.Cel ce are asemenea preocupari isi da seama de dificultatea intocmirii si rostirii corecte a frazelor si, deci, isi da seama si de lupta ce prebuie sa se duca in directia biruirii unei asemenea dificultati.

Pentru pregatirea in vederea implinirii in cat mai bune conditii a misiunii de predicator, e necesara si cunoasterea regulilor de intocmire si rostire a predicilor.Asemenea pregatire se poate dobandi intre altele, prin studierea tratatelor de omiletica.

Orice specialist tine de datoria sa sa studieze lucrarile care-l pun in conditia de a stapani bine genul de munca ce si-a ales: medicul studiaza tratatele de medicina, juristul, pe cele de drept, eticianul, pe cele de etica, predicatorul, pe cele de omiletica.

Evident, cartile de omiletica nu-l dispenseaza pe preot de exercitii, ci numai il ghideaza, il sprijina si-l controleaza.

De mare importanta in pregatirea pentru misiunea predicatoriala sunt exercitiile de redactare a unor cuvantari bisericesti.

Procedeele sunt diferite.Se poate porni, de exemplu, de la cuvantaresa unui predicator vestit, de la schema cuvantarii, brodand pe ideile ei o cuvantare de la care s-a pornit si se vor sublinia scaderile atat de fond cat si de forma.Se poate porni apoi de la o singura idee luata din predica model, si se trece la dezvoltarea ei in forma ceruta de cuvantare.Nu e lipsita de utilitate nici dezvoltarea uneia si aceleiesi teme in diferite moduri.

E necesar deci ca viitorul preot sa se deprinda a sluji bine cu condeiul, daca vrea sa ajunga a se sluji bine de cuvant.

La deprinderea de a redacta in scris o predica, trebuie sa se adauge deprinderea de a rosti liber si in public.In acest scop candidatul la preotie sa se foloseasca de orice ocazie care I se ofera.Procedeul e excelent mai ales pentru cei emotivi, pentru cei ce trebuie sa-si domine timiditatea si sa-si biruiasca tracul.Dar orice viitor predicator are nevoie de asemenea exercitii de vorbire libera in public, pentru a se deprinde cu intonatia, gesticulatia, tinuta, pentru a percepe reactiile ascultatorilor, etc.

E recomandabil deci, ca viitorul preot sa participe la intalniri prietenesti unde e nevoie de coserie, sa participe la serbari, la sedinte literare unde sa caute prilej de a lua cuvantul, de a participa la discutii.Vorbind des isi va putea da seama de posibilitatile sale ceea ce-I va insufla curaj, sau isis va putea da seama de scaderile proprii, ceea ceea ce-I va insufla curaj, si sa munceasca si mai mult in vederea pregatiri sale.

Spuneam ca viitorul predicator trebuie sa citeasca mult.Se cuvine sa daugaminsa ca a citi nu inseamna in mod necesar a gandi.Foarte adesea abuzul de lectura duce la sterilitatea intelectuala.Marii devoratori de carti risca sa-si piarda orice facultate creatoare.S-a constatat ca nu se poate stabili in mod necesar o realtie intre numarul cartilor citite si adevarata cultara a spiritului.Multi se lauda ca au citit tot sau aproape tot, dar a caror minte continua sa ramana slaba si lipsita de cunostinte si idei.

Unii ca acestia citesc superficial,citesc din nevoia de a-si pierde timpul, trecand de la un aotur la altul fara nicio randuiala.

56

Page 57: Omiletica an III Sem II

A citi cu folos e munca grea.Cititul folositor e asociat cu efortul de a patrtunde continutul lucrarii citite, precum si cu meditatie asupra acestui continut.Cititul folositor e acela care te ajuta sa gandesti singur.

Nu trebuie uitat nici faptul ca lectura folositoare e conditionata si de valoarea cartilor.Mai bine sa recitesti carti a caror valoare e recunoscuta, decat sa-ti pierzi vremea citind carti de valoare indoielnica.”Abuzul de lectura, spunea Schopenhauer, priveaza spiritul de elasticitate, asa cum o greutate anuleaza elasticitatea uni resort, cand apasa mereu asupra lui.A-ti baga capul in carte de indata ce ai un moment liber, este cel mai bun mijloc de a nu ajunge sa ai idei personale”.

Pregatirea apropiata

Pentru pregatirea si intocmirea unei predici menite a fi rostita la o data precisa nu-I suficient sa fii pregatit in general, ci e necesara o concentrare a puterilor, o pregatire speciala, imediata in vederea alcaturii predicii cerute de proxima sarbatoare din curgerea anului liturgic.

Primele lucruri pe care preotul trebuie sa si le precizeze in asemenea situatii sunt:Imprejurarile de timp, adica sa tina seama de: in ce timp al anului bisericesc se afla, daca e vorba sa

vorbeasca intr-o sarbatoare religioasa sau de alta natura, daca sunt vremuri linistite sau de framantare, etc.Imprejurarile de persoane, aici venind in considerare ascultatorii.Preotul trebuie sa stie precis ce

calitate au cei carora le va vorbi: daca sunt tarani sau oraseni, oameni cu pregatire obisnuita sau intelectuali, localnici sau oaspeti, numerosi sau in numar mai mic.

Imprejurarile de loc, adica spatiul unde urmeaza a fi rostita cuvantarea: in biserica sau in aer liber, intr-o biserica incapatoare sau intr-una mica, cu amvon sau fara, cu acustica sau fara, etc.

Asupra tuturor acestor lucruri, preotul trebuie sa se lamureasca bine inainte de a trece la alegerea temei.

Nu e ingaduit predicatorului sa se avante orbeste inainte fara sa stie ce anume trebuie sa spuna si unde anume sa ajunga.

Unii preoti nu par a fi constienti de lucrul acesta.Se prind de prima idee ce le-a venit in minte si facand abstractie de toate celelalte consideratii, inseileaza, in proportii lipsite de substanta, de coerenta si de unitate.Este si aceasta una din cauzele care scad puterea de inraurire si de eficienta a prpovaduirii.

E necesar, deci, ca inainte de a trece la alegerea temei predicii sa te lamuresti asupra imprejurarilor de timp, persoae si de loc si sa-ti rostesti cuvantarea.

Daca in imprejurari obisnuite pot fi potrivite mai multe subiecte, in altele trebuie sa tii neaparat seama de teme pe care ti le dicteaza imprejurarile data.De exemplu, intr-o sarbatoare obisnuita poti alege intre o tema sau alta, dar nu poti proceda asa intr-o sarbatoare in care s-a intamplat o catastrofa, un cutremur, o revarsare de ape, un incendiu, etc.Asemenea intamplari extraordinare iti impun sa alegi numai tema dictata de imprejurarea respectiva.

Sunt predicatori mai ales intre cei tineri care, vrand sa fie originali, alearga dupa teme neobisnuite, neabordate de altii.Procedeul nu e potrivit.

Mai intai se cuvine sa stii ca nu-I nimic nou sub soare.Pe urma trebuie sa mai stii ca subiectele simple sunt mai apropiate de viata si de aceea mai folositoare ascultatorilor orcine ar fi ace4stia.Oricat de des ar fi tratate asemenea teme, daca ele sunt infatisate in chip nou, personal, convingator, vor trezi intotdeauna atentia si interesul credinciosilor.

Am adauga ca nu trebuie ocolita nici metoda repetarii chiar dese a aceleiasi teme, predici.Justificarea procedeului e data de considerentul ca atata timp cat invatatura transmisa prin cuvantarea respectiva nu este pusa in practica predicatorul are dreptul are datoria s-o repete atata timp cat va crede necesar.

57

Page 58: Omiletica an III Sem II

O data fixat asupra subiectului, preotul urmeaza sa treca la munca de precizare a continutului temei respective.Lucrul acesta se face printr-un sustinut effort de documentare.Fara informatie bogata, fara studiu intens, rar se intampla sa se intocmeasca o predica buna.

In mod obisnuit preotul predicator trebuie sa se straduiasca in a-si imbogati si adanci cunostintele ce poseda in legatura cu tema asupra careia s-a fixat, sa le precizeze bine intelesul, sa le confrunte, sa le precizeze punctele de legatura intre ele.De mare folos in aceasta privinta ii vor fi rezumatele si fisele in care si-a adunat materialele omiletice.Fara indoiala, vor fi folosite cu grija corespunzatoare Sf. Scriptura,lucrari patristice, manuale cu continut dogmatic, moral liturgic, pastoral, apoi carti de predici, si, evident, experienta lui duhovniceasca.

La strangerea materialului predicatorul va respecta regulile urmatoare:-sa fie patruns de sentimentul seriozitatii, al respectului si al raspunderii ce-I revine ca propovaduitor

al cuvantului si mijlocitor al mantuirii ascultatorilor.-in timpul efortului de documentare preotul sa aiba o atitudine asemenatoare cu cea din timpul

rugaciunii.Precum la rugaciune nu te auzi pe tine , ci pe Dumnezeu, asa si in munca de precizare a temei se cuvine sa auzi pe Dumnezeu si sa auzi si lucrurile care, in numele Sau, marturisesc, intr-un chip sau altul, adevarul.

-sa-ti fixezi de la inceput macar in linii mari: ce invatatura iti propui sa transmiti credinciosilor; ce sentimente urmaresti sa trezesti si sa dezvolti in sufletele lor; ce hotarare practica vrei sa-I determini sa ia si sa execute.

Precizarea scopului iti inlesneste mult munca de adunare si triere a materialului omiletic, prilejuindu-ti astfel o importanta economie de timp.

-cum predica nu se rosteste in abstract, in gol, e necesar ca la adunarea materialului sa se tina seama si de ascultatori, sa fie mereu avuti inainte, in reprezentare, sa se vorbeasca interior cu ei, sa li se asculte intrebarile, raspunsurile, eventusalele obiectii, sa se intuiasca daca ceea ce urmeaza sa li se transmita e pe masura trebuintelor si posibilitatilor lor.

19.SISTEMATIZAREA MATERIALULUI. SCHITA DE PLAN SI PLANUL DEZVOLTAT. PARTILE PREDICII.

Am aratat pana aici cateva din momentele mai importante cuprinse in activitatea de intocmire si pregatire a predicii.Anume am vorbit despre fixarea temei, documentarea asupra acesteia, alegerea, retinerea ideilor care slijesc direct temei.

Dar ideile asupra carora ne-am oprit si pe care vrem sa le inseram in cuprinsul predicii, nu le putem prezenta oricum, la voia intamplarii, ci e necesar sa le transmitem intr-o cat mai buna inchegare sau sistematizare.

Sistematizarea materialului e necesara din punctul de vedere al obiectului predicii, al predicatorului, al ascultatorului.

Invatatura descoperita, adica materia permanenta a propovaduirii nu e o invatatura descoperita si consemnata in neoranduiala.Lectura atenta a Sfintei Scripturi lasa sa se vada clar liniile mari care le strabat de la un capat la altul, le structureaza si le confera o impresionanta unitate interioara.Dumnezeu, lumea, credinciosii, dialogul continuu intre Creator si creatura, nadejdea in venirea lui Mesia, intrarea in conditia umana a lui Mesia in persoana lui Iisus Hristos., realizarea prin El a mantuirii proorocite cu sute si sute de ani inainte, iata cateva din ideile care dau unitate celor doua Testamente si le leaga intr-un tot organic.

Privita in ansamblu, propovaduirea Mantuitorului se misca pe firul problemelor fundamentale ale vietii credinciosilor.Lumea ca manifestare a bunatatii lui Dumnezeu si obiect al purtarii Lui de grija omul ca faptura cea mai aleasa, chemata sa colaboreze cu Dumnezeu la innoirea si desavarsirea vietii si a lumii,

58

Page 59: Omiletica an III Sem II

infratirea tuturor intr-o singura mare familie in vederea luptei contra raului si pentru promovarea binelui comun, sunt numai cateva din ideile de baza care releva ordinea si unitatea propovaduirii Mantuitorului.

Dar chiar privite separate una de alta, cuvantarile Domnului ni se prezinta totdeauna strabatute de o inegalabila claritate si ordine.E adevarat ca nu intalnim in ele impartirile si subimpartirile cuvantarilor intocmite dupa artificiile unei retorici erudite, dar in sublima lor simplicitate si neajunsa lor adancime ele vadesc totdeauna o stransa legatura logica.

In mod asemanator se poate vorbi si despre propovaduirea Sf.Apostoli.Variatica ca tematica si argumentare dupa starea religios-morala a ascultatorilor, predica apostolica prezinta o indiscutabila realitate din punctual de vedere al fondului, precum si o remarcabila ordine sub raportul desfasurarii ei.E de prisos sa mai amintim ca si fiecare predica apostolica in parte a fost rostita cu observarea unei linii, a unui plan.

Si atunci, daca in propovaduirea lor, Mantuitorul si Sf.Apostoli au respectat regula expunerii ordonate, e limpede ca si preotul predicator e obligat sa procedeze la fel.

Sa observam ca si respectful cuvenit invataturilor sfinte oblige la o cat mai ingrijita intocmire a predicilor. Predica nu e o cuvantare oarecare despre o Taina oarecare.Preotul nu vorbeste in numele sau sin u transmite invataturi proprii, ci vorbeste in numele lui Hristos si vesteste credinciosilor invatatura descoperita de El.Prin rostul preotului credinciosii iau cunostinta de ceea ce Domnul le cere in imprejurarile date.

Aceasta reclama din partea preotului o grija mare in alcatuirea predicilor.O predica intocmita in pripa, fara o ordine a ideilor, fara o linie a expunerii, vadeste indiferenta din partea cuvantatorului fata de invatatura sfanta, fata de Iisus Hristos insusi.Ordinea in cuvantari constituie unul din semnele cele mai sigure dupa care poti cunoaste pretuirea acordata de catre preot invataturii propovaduite.

Dar intocmirae ordonata a predicilor este necesara si din punctual de vedere al predicatorului. Planul precizeaza scopul urmarit prin cuvantarea respective si, in acelasi timp, contribuie la

realizarea lui prin aceia ca elimina riscul imprastierii, obligand pe predicator sa-si valorifice mijloacele in directia precisa.Fara cunoasterea precisa a scopului, cuvantatorul e expus primejdiei de a devia, de a aluneca in digresiuni suparatoare, de a trece la o chestiune la alta fara nici o noima.Scopul rasfrange lumina asupra intregului si-I imprima unitate si claritate.

Planul ne arata apoi cadrul inlauntrul caruia trebuie sa mentinem expunerea. Prin munca de documentare asupra temei, adunam, de obicei, mai mult material de cat ne e

necesar.De aceea se cuvine sa se faca o triere a materialului, o selectionare a lui.Operatiunea aceasta nu se poate face in bune conditii decat folosindu-ne de un plan.Planul ne impune sa n u folosim decat ideile care servesc in mod direct temei.

Obligandu-ne le selectionarea materialului, planul ne arata ce anume continut sa dam predicii, cunoscand précis ceea ce vrem sa comunicam credinciosilor, vom putea rezista mai usor ispitei de a incarca expunerea prin ingramadire de material.

Se cuvine sa relevam ca planul nun e arata numai ce avem de spus, dar si ordinea in care vom desfasura cuprinsul cuvantarii.Ignorarea planului implica riscul incurcarii locului cuvenit fiecarei ideiin dezvoltarea temei.Lipsit de indicatiile planului, predicatorul poate pune in introducere idei al caror loc e in tratare, poate strecura in incheiere ceea ce a uitat sa puna la locul cuvenit, etc.Nu mai amintim de riscul repetarilor care lungesc cuvantarea si obosesc pe ascultatori.

Pe de alta parte, neluarea in considerare a unui plan, da cuvantatorului sentimental de nesiguranta, care-l tulbura, il face sa se agite, sa nu mai tina seama de ritmul debitului verbal, da tonul partilor, imprimand in acelasi timp si ascultatorilor o stare de neliniste si nervozitate.

Nu se cuvine sa fie ingnorat nici faptul ca predica trebuie rostita liber.Rostirea libera presupune memorizarea.Or, pentru memorizere, planul e de un real folos.Cuprinzand in mod concentrate predica, planul il ajuta pe cuvantator sa aiba in tot timpul rostirii o privire asupra intregului si il ajuta sa dezvolte fiecare idée in ordinea indicate de insasi legatura lor interna, logica.

Opredica in care ideile decurg una din alta e mai usor memorizata decat alta in care ideile au puncte de legatura mai greu de sesizat.

59

Page 60: Omiletica an III Sem II

Nu mai e nevoie sa spunem ca si respectful de propria sa demnitate il oblige pe preot ca in sctivitatea de propovaduitor sa fie ordonat si fiecare cuvantare sa si-o intocmeasca si s-o rosteasca dupa un plan.Dezordinea si neglijenta manifestate in materie de propovaduire constitue un indiciu sigur al lipsei de pretuire pe care preotul respective o arata propriei sale demnitati sacerdotale.

Propovaduirea dupa un plan e necesara si din punctual de vedere al ascultatorilor. Pastoritii asteapta de la preot sa le explice cu interes sip e inteles invataturile descoperite, asteapta

sa-I convinga de adevarul lor precum si de indreptatirea de a le pretinde sa le accepte drept calauze in viata.E limpede ca preotul nu-si va putea lamuri si convinge credinciosii de adevarul celor propovaduite daca cuvantarile sale sunt intocmite fara ordine, fara unitate, fara linie.

Credinciosii mai asteapta de la preot sa-I puna in conditia de a percepe si afectiv invatatura dumnezeeasca.Ei cer ca prin predicile sale preotul sa-I scoata din starea de raceala, sa-I incalzeasca, sa-I insufleteasca, sa-I rascoleasca, sa-I faca sa vibreze intens.Lucrurile acestea nu se pot realize decat prin predici intocmite si rostite dupa un plan bine structurat si unitar.

Adaugam ca nici induplecarea voii nu se poate obtine printr-o propovaduire nesistematica.Desigur, predicatorul dispune de multe mijloace pentru a-I determina pe ascultatori sa transpuna in practica invatatura predicate, dar dintre acestea nu poate lipsi in nici un caz prezentarea dupa plan a invataturii.

Predica haotica ii indispune pe credinciosi.Ii indispune si le anuleaza atentia si interesul pentru predica.Dimpotriva, o expunere clara, cu idei bine reliefate in legatura lor logica, poate inlatura anumite reserve, ajutand astfel la declansarea vointei in directia invataturii din predica respective.

Vorbind despre necesitatea de a predica dupa un plan, vrem sa spunem ca in orice cuvantare trebuie sa anuntam expresis verbis fiecare punct, fiecare idée.Planul sa fie mereu present in cuvantare, dar subiacent, invaluit oarecum in expunere, asa cum planul unei case e subiacent zidariei, detaliilor ornamentatiei cladirii respective.Partile, subimpartirile, punctele noi ale cuvantarii pot enuntate si indirect prin mijloace care sa sugereze, sa lase a se intelege ca urmeaza o parte, o idée, un punct nou al predicii.

Asadar, e necesar san e sistematizam intotdeauna materialul predicilor.Sa nun e ingaduim a vorbi la voia intamplarii.Sa nu consideram ordinea in cuvantari ca un element de care ne-am putea dispensa fara mare paguba.Planul este un element de forta al propovaduirii cuvantului.El asigura o mai buna razbatere a invataturii inmintea, inima si vointa ascultatorilor, si prin aceasta o mai mare eficienta a ei.

Daca prin orice predica urmarim determinarea vointei credinciosilor de a primi invatatura si de a o transpune in practica, orice ezitare fata de obligatia de a predica dupa plan constituie o vinovata contracarare a principalului rost al predicii.

Orice plan trebuie sa indeplineasca anumite insusiri.Acestea sunt unitatea, claritatea si simplitatea. Unitatea o avem atunci cand planul cuprinde o singura tema cu doua, trei subdiviziuni, organic

legate de tema, de idea centrala. Unitatea nu inseamna monotonie, uniformitate.Ci inseamna armonia pe care predicatorul o

stabileste si ascultatorii o sesizeaza, intre diversitatea argumentelor, motivelor, mijloacelor intuitive, in orientarea lor catre un scop unic.

Claritatea planului constain calitatea lui de a prezenta o imagine distincta si bine conturata a subiectului, a temei alese pentru tratare.

Simplitatea planului e data prin evitarea folosirii de impartiri si subimpartiri complicate, groaie, scolastice.

Simplitatea nu inseamna superficialitate, ci adancire limpede a temei, adica o adancire care poate sa fie perceputa de catre credinciosi si, in acelasi timp, sa-I oblige la meditatie.

Sistematizarea materialului poate lua forma unei schite de plan si a unui plan dezvoltat. Observam in treacat ca unii predicatori isi fac o schita de plan inca inainte de a trece la

documentarea asupra temei alese. Rostul unei asemenea schite premergatoare e dublu: -ii da predicatorului chiar de la inceput sentimental stapanirii temei, creandu-I astfel o stare

sufleteasca foarte prielnica efortului de elaborare a predicii.

60

Page 61: Omiletica an III Sem II

-ii arata limitele inauntrul carora trebuie sa-si mentina munca de documentare, prilejuindu-I astfel si o pretioasa economie de timp.

Avem apoi schita de plan posterioara muncii de documentare, schita obtinuta ca rezultat al parcurgerii matarialului adunat si al meditatiei.

O astfel de schita cuprinde intreaga cuvantare, dar concentrata in cateva propozitii.E schita de plan folosita de acei predicatori care, din comoditate, nu-si scriu predica in intregime si nu-si iau macar osteneala de a-si alcatui un plan dezvoltat.

Planul dezvoltat cuprinde toate partile predicii, fiecare dintre acestea fiind redata in ideile ei principale insotite de diviziuni precise si simple.

Daca rostirea predicii dupa o schita de plan poate fi confruntata cu primejdia lapsus-urilor si hiatus-urilor, folosirea unui plan detaliat reduce pana la eliminare o asemenea primejdie.

Dam in continuare o schita de plan si un plan dezvoltat pe teme: Duhul Ortodoxiei. Schita de plan: I

1. La Duminica Ortodoxiei pot fi alese mai multe teme.2. Astazi- despre Duhul Ortodoxiei care este Duhul smereniei, duhul rugaciunii, duhul iubirii

slujitoare.

II

1. Prin smerenie Ortodoxia s-a ferit si si-a ferit credinciosii de trufie, formandu-le un suflet deschis si capabil de incordari sustinute in vederea unei pregatiri si impliniri continui.

2. Prin rugaciune, Ortodoxia ramane si-si pastreaza credinciosii in contact cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, contact care asigura o permanenta improspatare si sporire a puterilor spirituale.

3. Prin iubire, Ortodoxia interzice credinciosilor izolarea, ii trimite spre ceilalti oameni si-I obliga sa valorifice in folosul acelora cunostintele, puterile, tot ce reprezinta ei ca energie creatoare.

III

1. Smerenia, rugaciunea si iubirea slujitoare sunt trei insusiri prin care Ortodoxia inalta pe credinciosi si-I face utili altora.

2. Datoria de a ramane credinciosi Ortodoxiei.

Plan dezvoltat

1. Prima Duminica a Postului Mare se cheama Duminica Ortodoxiei.2. Denumirea I s-a dat in prima jumatate a secolului IX ,in amintirea victoriei purtata de

Ortodoxie asupra Iconoclasmului.

61

Page 62: Omiletica an III Sem II

3. La asemenea sarbatoare s-ar putea vorbi despre: cinstirea Sfintelor icoane si locul lor in cadrul cultului; purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru pastrarea si razbaterea in lume a invataturii Sale; inraurirea Ortodoxiei asupra vietii credinciosilor; Duhul Ortodoxiei.

4. In predica de fata vom vorbi despre Duhul Ortodoxiei, care ni se infatiseaza ca un duh al smereniei, al rugaciunii si al iubirii slujitoare.

II

1. Duhul smereniei constituie una din trasaturile fundamentale ale Ortodoxiei.2. Fapte care atesta smerenia Ortodoxiei: n-a exercitat presiuni asupra nimanui, a respectat

libertatea ascultatorilor, n-a produs nimanui suferinte, preferand sa sufere ea insasi.3. Pe ce se intemeiaza smerenia Ortodoxiei? Smerenia Ortodoxiei e smerenia Intemeietorului

ei.E smerenia Sfintilor Apostoli si a tuturor sfintilor.E smerenia credinciosilor constienti ca intre treapta pe care se afla si asemanarea cu Dumnezeu la care sunt chemati ramane mereu o distanta tulburatoare( Filipeni 3,13-14).

4. Smerenia bazata pe sentimental distantei dintre credincios si Dumnezeu e imbinata cu mandria de a fi in comuniune cu suprema desavarsire care e El, Dumnezeu.Daca sentimental distantei dintre noi si Dumnezeu duce la inhibarea pornirii spre trufie, faptul comuniunii cu El ne da mandria de a fi singura creatura capabila sa fie in dialog cu vesnicia dumnezeeirii.

B. Rugaciunea frecventa constituie o alta caracteristica a Duhului Ortodoxiei.1. Rugaciunea trezeste si cultiva in credinciosi sentimental contactului personal cu

Dumnezeu.Rugaciunea nu e monolog.Ea nu e legatura dintre subiect si ideea de Dumnezeu.Ideea nu e in afara, ci inauntrul nostrum.Rugaciunea e convorbirea dintre credinciosi si Dumnezeul cel personal.E dialogul dintre spiritual limitat si spiritual cel nelimitat.

2. Ortodoxia pretuieste in gradul cel mai inalt rugaciunea.Aceasta se vede din: multitudinea slujbelor sfinte, din faptul ca se face rugaciuni, nu numai pentru credinciosi, ci pentru toti oamenii, pentru intraga fire.

C. Ortodoxia este iubire slujitoare.1. Prin iubire Ortodoxia desfiinteaza principial individualismul egoist.Iubirea trimite catre

ceilalti.Cere intrarea in comuniune cu ei,Cere slujirea lor devotata, dezinteresata, neconditionata.2. Iubirea desavarseste ceea ce se realizeaza prin smerenie si rugaciune.Desi smerenia ne

deschide calea catre omul cel nou si desi rugaciunea ne aduce in contact cu izvorul suprem al energiei, ele, smerenia si rugaciunea, ne pot mentine in izolare.Iubirea insa ne fereste de aceasta primejdie, trimitandu-ne sa slujim oamenilor.

III

1. Prin smerenie Ortodoxia ne fereste de ingamfare, deschizandu-ne sufletele spre progres continuu.

2. Prin rugaciune, Ortodoxia ne pune in contact cu Dumnezeu, de ale carui inepuizabile puteri ne putem face partasi.

3. Prin iubire, Ortodoxia ne arata ca sensul cel mai adanc al vietii credinciosilor consta in asumarea misiunii de slujitori dezinteresati ai oamenilor, ai lumii.

4. Sa pretuim smerenia, rugaciunea si iubirea pe care Ortodoxia le-a sadit in fiinta noastra.Prin ele Dumnezeu razbate in viata noastra.Prin ele noi ne aducem aportul intru slujirea dezinteresata a lumii.Partile predicii:

62

Page 63: Omiletica an III Sem II

Partile principale ale unei predici sunt: introducerea, tratarea si incheierea.La acestea se mai adauga: semnul Sfintei Cruci, textul, formula de adresare, enuntarea temei.Ordinea in care sunt folosite partile unei predici sunt: semnul Sfintei Cruci, textul, formula de adresare, introducerea cu enuntarea temei, tratarea, incheierea.

20.REDACTAREA PREDICII. TEXTUL, FORMULE DE ADRESARE, INTRODUCEREA SI FELURILE EI.

De la planul dezvoltat se trece la redactarea predicii.Operatia nu e tocmai usoara.Ea cere multa incordare .Daca la adunarea materialului suntem mult mai receptivi, la redactarea predicii suntem mai ales creatori, in sensul ca de la sentimental vag al cuvantarii trebuie sa trecem la concretizarea ei in forme precise, clare.Un gand inalt, o invatatura aleasa nu inseamna mare lucru daca nu sunt infatisate in asa chip ca ele sa razbata adanc in sufletul ascultatorilor sis a-l rascoleasca.

Uneori redactarea beneficiaza de o mai buna inspiratie, alteori treneaza.In acest din urma caz intrerupi pentru o vreme lucrul.Apoi revii cu puteri inviorate si poate si cu inspiratie noua.

Nu e rau ca redactarea predicii iti cere timp si osteneala multa.Mai degraba e suspect faptul intocmirii repezi si cu usurinta a unei cuvantari.O predica, se stie, are valoarea ostenelii ce depui la imtocmirea ei.Chiar si atunci cand, dupa ani de munca si experienta in materie de propovaduire, vezi ca intocmirea predicilor, in loc sa fie mai usoara, dimpotriva, e tot mai grea ,chiar si in acest caz nu poate fi vorba , in mod necesar, de o scadere a capacitatii tale de lucru.Greutatea crescanda simtita la alcatuirea predicilor poate foarte bine semnul unei exigente crescande al unei constiinciozitati accentuate, al unei vointe hotarate de a ocoli locurile comune, platitudinea, si de a intocmi predici tot mai substantiale, tot mai bogate.

La folosirea materialului san e ferim de copiere.Materialul cules trebuie prelucrat in asa chip incat sa avem sentimental ca predica intocmita este a noastra.

Predica trebuie scrisa in intregime.Sunt obligati la aceasta in primul rand incepatorii.Dupa cum un marinar abia intrat in serviciu nu se avanta dintr-o data in larg, ci numai dup ace a invatat sa navigheze pe langa coasta, la fel predicatorul incepator nu se avanta, nu trebuie sa se avante la propovaduire, increzandu-se in inspiratia si improvizatia de moment.Pana sa ajunga la situatia de a predica improvizand, el are de parcurs un drum lung, drumul lung al predicilor scrise in intregime si bine memorizate.

In al doilea rand sunt obligate sa-si scrie predicile cei cu cunostinte doctrinare nesigure.Predica scrisa pe baza de studio temeinic ii poate feri de primejdia unor afirmatii straine de regula credintei.

In sfarsit, sunt datori sa-si scrie predica cei cu mai putina indrazneala, cei timizi.Predica scrisa si invatata bine atenueaza mult sfiala novicelui in ale propovaduirii si-l ajuta sa-si capete increderea si siguranta in sine.

Predica o incepem, la rostire, cu semnul Sfintei Cruci, iar la redactare, cu textul. Inepoca apostolica si postapostolica, textul cuvantarilor bisericesti era alcatuit din parti

scripturistice intinse, luate din Vechiul si Noul Testament, Sf.Iustin Martirul, Irineu, Tertulian , Ciprian, Origen, Constitutiile Apostolice, toate atesta cu tarie regula axarii pe texte biblice a propovaduirii.

Cand, in sec. 3-4 s-a ajuns ca pe langa omilie sa ia fiinta si predica tematica, aceasta s-a incadrat si ea regulei de a porni de la Sf. Scriptura si a ramane in atmosfera si limitele doctrinei cuprinse intr-insa.Dar cum iconomia unei astfel de forme kerigmatice nu mai ingaduia cuvantatorului sa-si axeze expunerea pe o pericopa intreaga, s-a ivit necesitatea de a porni de la un text restrans.

Un asemenea text e menit sa atraga atentia ascultatorilor ca predica e talcuire a cuvantului dumnezeiesc, nu a unei invataturi oarecare.

Textul legitimeaza pe cuvantator ca pe un imputernicit si chemat sa vorbeasca in Numele lui Dumnezeu.

63

Page 64: Omiletica an III Sem II

Textul mai indeplineste si o functie practica foarte importanta, anume ajuta preotului sa-si stranga mai usor materialul de care are nevoie pentru cuvantarea sa.Textul ii poate sugeta idei la care altfel nu s-ar fi gandit.E de relevant si faptul ca, textul il fereste pe predicator de a merge mereu pe acelasi drum.

Adica de mai e nevoie sa subliniem ca textul il oblige pe predicator sa ramana mereu in contact cu dumnezeestile Scripturi.

Desigur, nu e intotdeauna trebuitor sa punem un text in fruntea predicii.Dar e totdeauna necesar ca predica sa fie biblica, sa fie axata pe invatatura dumnezeeasca si s a fie dezvoltata in spiritual acestei invataturi.

La alegerea textelor trebuiesc respectate anumite reguli: textile sa fie luate si din Vechiul, dar cu precadere din Noul Testament; textul sa cuprinda in sambure continutul cuvantarii ce-ti propui s-a rostesti, adica sa cuprinda tema predicii; textul sa fie citat intreg, nu trunchiat, sis a fie luat din editia oficiala a Sfantului Sinod.

Pe cat e cu putinta sa evitam textele cu continut prea greu, cand avem sentimental ca mijloacele de care dispunem nun e pun in conditia de a ne ridica predica la nivelul textului greu.

Dupa rostirea textului urmeaza formula de adresare.Ca formule de adresare se folosesc expresii ca: iubiti credinciosi, frati crestini, frati ascultatori, iubiti fii duhovnicesti.Formulele utilizate in relatiile obisnuite dintre oameni nu pot fi folosite de la amvon.

Inainte de a se trece la dezvoltarea subiectului se face o introducere.Ea e necesara pentru ca:a) Nu este exclus ca ascultatorii sa fie stapaniti de o stare de indiferenta sufleteasca,

sau de griji si preocupari straine invataturii ce urmeaza a le fi transmisa prin predica.Se poate apoi ca unii credinciosi sa aiba oarecare reserve fata de persoana preotului sau sa aiba prejudecati in legatura cu tema predicii din ziua respective.In introducere preotul va cauta sa inlature toate aceste piedici psihologice si s a castige bunovointa ascultatorilor.Bunavointa ascultatorilor se castiga numai prin felul cum preotul se comporta la amvon, tinuta streina in aroganta, infatisarea smerita, invaluita in unda dragostei si a bunatatii, dar si mai ales prin intreg modul sau de a fi, de a umbla printre credinciosi, de a se purta si a lucra cu ei, prin spiritual sau de jertfa si de dezinteresata ajutorare a altora, prin acea cucernicie si evlavie pe care prezenta sa fizica o iradiaza continuu.

b) Introducerea e necesara pentru a trezi atentia ascultatorilor.Aceasta se poate obtine prin sublinierea importantei deosebite a obiectului predicii pentru viata credinciosilor, precum si prin folosirea de expresii vii, colorate, noi.

c) In introducere predicatorul urmareste sa creeze la ascultatori dispozitia de a primi unvatatura, urmareste sa-I faca receptivi pentru ceea ce intentioneaza sa le impartaseasca.Receptivitatea ascultatorilor poate fi obtinuta printr-o clara punere a lor in tema, printr-o precisa si luminoasa prezentare a obiectului cuvantarii.

Evident, nu in orice introducere trebuie sa fie atinse in mod direct momentele de mai sus.Nu rareori se da satisfactie celor trei puncte, prin scurtime, adica se rostesc cateva cuvinte introductive, dupa care se trece la tema.

Introducerea poate fi simpla sau solemna.Introducerea simpla ii pregateste pe ascultatori in mod treptat si clar pentru ceea ce vrea sa le vorbeasca, sa le comunice.Cand predicatorul intuieste la credinciosi o oarecare dispozitie neprielnica predicii, el cauta sa patrunda pe nesimtite si cu finite in sufletul lor spre a-I castiga pentru tema sa.E forma insinuanta a introducerii simple.

Introducerea solemna e folosita atunci cand chiar de la inceput se urmareste producerea unor efecte puternice.Ea cere din partea predicatorului o intense vibratie afectiva si presupune existenta unor imprejurari deosebite care sa explice ascultatorilor emotia puternica a cuvantatorului..

Introducera trebuie sa intruneasca anumite conditii. Astfel , introducerea se cuvine sa fie specifica, adica sa se potriveasca numai pentru tema aleasa.Sa

nu fie vaga, generala, aplicabila la orice fel de materie.Cu alte cuvinte, introducerea se cere sa fie ad rem nu ad omnia.

64

Page 65: Omiletica an III Sem II

Introducerea sa fie pastrata in limitele functiei ei de parte pregatitoare.Sa nu cuprinda dezvoltari care isi au locul in alta parte a predicii.

Sa fie in stransa legatura cu obiectul predicii si anume sa rezulte din acest obiect precum floarea din radacina ei.Chiar si atunci cand introducerea se inspira din izvoare externe, e neaparat trebuitor sa fie in legatura fireasca cu tema predicii.

Introducerea sa respecte o anumita proportie fata de intreg.Nu se cade sa-l tii pe cineva prea mult la usa.Nu se cades a obosesti de la inceput atentia ascultatorilor.

In raport cu lungimea predicii, introducerea sa n u fie mai lunga de ¼ si ami scurta decat 1/8. Exemplu: “inima curata zideste intru mine Dumnezeule”(Ps. 50,12). “Dragii mei, ce am cere noi de la Domnul daca, prin cine stie ce mijloace, ne-ar porunci acum sa

cerem de la El ceea ce doreste fiecare dintre noi?Fireste, s-ar gasi printer noi unii care L-ar ruga pentru sanatatea lor, a alor sai, pentru noroc si spor in viata.Nu pot fi osandite astfel de cereri indreptate catre Domnul.Insusi Domnul binecuvinteaza astfel de cereri nevinovate, si ele ajung pana la El.Dar, fireste, printre noi nu s-ar gasi nici unul care sa n u vrea sa se alature la cerea pe care proorocul Dvid a indreptat-o catre Domnul:”inima curate zideste intru mine Dumnezeule”.Si sanatatea, si norocul, si sporul pamantesc, toate acestea le lasam pe pamant, cand soseste timpul sa trecem in vesnicie.Doar inima curate, sufletul curat, acestea le luam cu noi…”

Introducerea poate porni si de la imprejurarile de loc, timp si personae.Izvorul acesta poate fi folosit mai ales in cuvantarile ocazionale, si e foarte potrivit pentru a trezi interesul si atentia.

Exemplu Sf. Ioan Hrisostom, care, venind intr-o zi la biserica si intalnind in calea sa multime de saraci goi si flamanzi, s-a adresat in felul urmator celor prezenti la slujba:

“Eu vin astazi la voi cu o solie dreapta, folositoare si demna de voi.Saracii din orasul nostrum m-au facut ambasadorul lor.Ei nu m-au ales nici prin glas, nici prin sorti, nici printr-o hotarare unanima, ci prin infatisarea lor prea vrednica de plans si prea plina de amaraciune.Caci eu trec prin piata si prin ulite inguste spre adunarea voastra, si vazand cum multi zaceau parasiti la raspantii: unii cu mainile taiate, altii cu ochii scosi, altii plin de bube si rani incurabile, aratandu-si ei mai ales acele parti care din pricina puroiului ce curgea din ele se cuveneau sa fie acoperite, imi pare ca m-as face vinovat de cea mai mare cruzime daca n-as vorbi dragostei voastre despre acestea, cu atat mai mult cu cat, in afara de imprejurarile amintite, ma mai indeamna si timpul friguros…”

Izvor al introducerii poate fi si o istorioara, o parabola , o descriere, o asemanare.Procedeul captiveaza prin concretetea lui.

Exemplu: “cat de placute sunt valurile acestei mari sufletesti(valurile credinciosilor care vin la biserica), mai placude dacat acelea care sunt pe mare.Caci pe acestea le starneste vapaia vantului, cata vreme pe acelea, dorinta ascultatorilor.Valurile marii, cand se talazuiesc prea mult, baga spaima in sufletul carmaciului, oe cand acestea, cand se ivesc,umplu de incredere pe vorbitor.Cele dintai sunt dovezile marii infuriate, pe cata vreme acestea sunt semnele unui suflet vessel; acelea, izbindu-se de stnci, fac un zgomot, acestea, sfarmandu-se de cuvantul invataturii, dau un glas dulce.Tot astfel si suflarea zefirului, abatandu-se peste holde si incovoind, apoi iar radicand capetele spicelor, intruchipeaza pe uscat valurile marii.Dar si decat acele holde, mai vesele sunt acestea de aici, caci nu adierea zefirului, ci Harul Duhului atata si inflacareaza sufletele voastre ca si focul acela de care Hristos spunea odinioara:”Am venit sa arunc foc pe pamant si cat as vrea sa fie aprins”(Lc.12,49)Pe acesta il vad ca s-a aprins si a patruns in sufletele voastre.Asadar, fiindca teama de Hristos ne aprinde atatea candele, haideti sa picuram in ele untdelemnul invataturii ca lumina san e tina mai mult….”

Se mai poate incepe predica pornind de la tema sarbatorii insasi. Exemplu la sarbatoarea Acoperamantul Maicii Domnului, ne aducem aminte de un fapt minunat…

Toti stiti, negresit, despre faptul intamplat in anul 910 in biserica Vlaherne din Constantinopol, fapt care sta la temelia sarbatorii noastre: Maica Domnului, inconjurata de sfinti si de ingeri, a fost vazuta pe cer o noapte intreaga cum se ruga pentru popor, cu omoforul(acoperamantul) intins pe maini.In aceasta zi de sarbatoare cantam: Marimu-te pe tine, Prea Sfanta Fecioara si cinstim acoperamantul tau cel cinstit…”

65

Page 66: Omiletica an III Sem II

Cu credinta calda ne indreptam catre Maica lui Dumnezeu: “Acopera-ne pe noi cu cinstitul tau acoperamant…”.

Pentru intocmirea introducerii, predicatorul se mai poate inspira: din fiinta, frumusetea si oportunitatea obiectului predicii; dinimprejurarile istorice in care s-a formulat invatatura ce urmeaza a fi transmisa prin predica; din parerile altora despre obiectul predicii,etc.

Introducerea se incheie cu enuntarea obiectului cuvantarii.Propozitia aceasta scurta prin care se exprima concentrate cuprinsul predicii poarta numele de tema predicii.

De regula, tema nu e rezultatul unei inspiratii de moment, ci se obtine prin munca, prin studiu intens, prin meditatie.

Enuntarea temei e utila deoarece ajuta credinciosii sa-si concentreze atentia asupra obiectului predicii, trezeste sentimental asteptarii si interesul pentru ceea ce urmeaza sa li se spuna.

Din punctual de vedere al continutului, tema poate fi simpla sau dezvoltata.Exemplu de tema simpla:

Iubirea slujitoare-conditie a mantuirii.Tema compusa: necesitatea si foloasele rugaciunii. Din punctual de vedere al orientarii putem vorbi despre tema: teocentrica, hristocentrica si

antropocentrica.,Pericopa despre tanarul cel bogat, de exemplu, ne pune la indemana toate cele trei posibilitati:”ce trebuie sa fac..”-tema antropocentrica; “Hristos si oamenii cei buni…”-tema hristocentrica si “calea catre Dumnezeu”-tema teocentrica.

Din punctual de vedere al formei avem: tema afirmativa:”pacatul-cel mai mare dusman al credinciosului”; negative: “cei rai nu vor mosteni viata de veci”; interogativa:”care credincios se va mantui?”.

Cat priveste legatura dintre tema si text sunt de observat urmatoarele:1. Tema sa fie cuprinsa in text sau sa fie in stransa legatura cu el.2. Tema sa fie in legatura cu introducerea a carei incheiere este.3. Tema sa fie scurta, clara si unitara.

Pentru o mai temeinica dezvoltare si organizare a temei e nevoie de o impartire a acesteia.E necesar sa se arate punctele de vedere din care va fi tratata.De regula, impartirea temei se face in 2-3 puncte, care la randul lor se pot si subimparti.

Impartirea trebuie sa fie corecta din punct de vedere logic, adica sa decurga firesc din continutul temei.De exemplu, tema Sfanta Euharistie poate fi impartita logic asa: ca Taina, ca Jertfa, ca mijloc de infratire a credinciosilor.

Impartirea temei se cuvine sa fie si psihologica, adica partile sa fie randuite in asa chip ca acelea care se refera mai mult la judecata sa premearga celor care care se refera mai mult la miscarea inimii si induplecarea vointei.Exemplu: cainta e necesara vietii morale a credinciosilor; cainta e necesara mantuirii.

Succesiunea partilor sa respecte o gradatie, in asa fel ca, continutul partilor urmatoare sa fie tot mai important si mai atractiv.Exemplu: minciuna contrazice legea naturala; minciuna contrazice legile sociale, minciuna contrazice Legea lui Dumnezeu.

Impartirea temei poate fi lasata la o parte atunci cand predicatorul intentioneaza sa se adreseze cu precarere sentimentului si imaginatiei.De asemanea, poate fi omisa cand predicatorul vrea sa-si mascheze intentiile didactice, cand explica o pericopa evanghelica sau cand rosteste o alocutiune.

21. TRATAREA TEMEI

Tratarea constitue partea cea mai importanta a predicii, pentru ca de felul cum invatatura e dezvoltata si prezentata, depinde realizarea scopului propus.

Tratarea se face prin folosirea mijloacelor de transmitere a adevarului, de convingere, miscare a inimii si induplecare a vointei ascultatorilor.

Se oune intrebarea : in ce ordine vor fi folosite aceste mijloace?

66

Page 67: Omiletica an III Sem II

In mod obijnuit, tratarea incepe cu expunerea si explicarea invataturii cuprinse in tema.Aceasta din doua sau chiar trei motive.

Intai pentru ca ascultatorii sa-si dea de la inceput seama despre ce invatatura este vorba si despre sensul ei.

In al doilea rand, pentru ca de intelegerea corecta a invataturii de credinta depinde viata religioasa corecta a credinciosilor.

In al treilea rand, plasarea explicarii invataturii in fruntea tratarii se face pentru a crea baza folosirii celorlalte momente: miscarea inimii si induplecarea voii credinciosilor.

Explicarea poate fi folosita insa si in alte locuri ale tratarii, acolo unde material o cere. Dupa explicarea invataturii urmeaza confirmarea, argumentarea, dovedirea adevarului ei. Argumentele vor fi folosite intr-o anumita ordine si anume: vom pune in frunte acele dovezi care

pot face o impresie cat mai favorabila, vom utilize apoi dovezi de o tarie potrivita, iar la urma le vom valorifica pe cele hotaratoare.

De relevant ca nu trebuie sa se faca abuz in folosirea argumentelor, fiindca efectul poate fi contrar celui urmarit.Anume, in loc de a intari convingerea ascultatorilor, li se poate sugera indoiala legata de intrebarea pe care si-o pot pune: daca argumentele ar fi temeinice, ar mai fi oare atatea?

Cand avem un argument hotarator e recomandabil san e oprim la el.Daca l-am formulat limpede, san e ferim de a-l repeat folosind alte expresii, deoarece, de obicei,aceasta se face intr-un chip mai putin corespunzator, fapt care duce la slabirea impresiei produse prin formularea lui initiala.

De asemenea, dupa argumentul decisive, sa n e interzicem de a adauga unul slab. Sa observam ca argumentul cel mai convingator nu e acela care are mai multa valoare in sine, ci

cel care este mai accesibil psihologiceste ascultatorilor.Cu dovezi savante, zice Aristotel,”nu faci nimic inaintea oamnenilor simpli.Pentru ei e nevoie de temeiuri si dovezi luate din sfera lucrurilor accesibile mental tuturor”.

E potrivit sa maintim procedeul unora, care, pentru argumentarea invataturilor crestine folosesc dovezi aproape numai din ratiune.Aceasta e o mare greseala.Ingramadirea de dovezi rationale ii oboseste pe ascultatori si le lasa in nelucrare sensibilitatea lor pentru cele duhovnicesti.Trebuie sa stim ca un singur text din Sfanta Scriptura, folosit cu pricepere, poate trage in cumpana mai mult decat cea mai maiastra argumentare rationala

Daca, de exemplu, predicatorul vrea sa dovedeasca pastoritilor marea primejdie a dipsomaniei, pornind de la urmariel acesteia pentru demnitate, sanatate, avere, urmasi, unul sau altul dintre cei vizati ar putea veni cu contradovezi.Dar cand predicatorul rosteste cu tonul corespunzator aceste cuvinte biblice:”Scris este…betivii…nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu”(1 Cor. 6,10), nimeni nu va mai putea obiecta ceva.

Desigur, folosirea argumentelor poate elimina uneori obiectiile formulate la adresa invataturii cuprinse in tema.Alteori, nu.In asemenea imprejurare preotul va cauta sa arate netemeinicia obiectiilor ridicate, promovandu-se in atentia adevarurilor corespunzatoare.lIntenabilitatea obiectiilor mai poate fi relevata si prin prezentarea consecintelor lor reprobabile.

Cand in obiectii sunt si elemente corecte, acestea vor fi reliefate, subliniindu-se totodata incorectitudinea celorlalte componente.

Sfantul Ioan Hrisostomul, observand ca unii credinciosi colporteaza idea gresita potrivit careia avutia ar fi semn al iubirii de Dumnezeu, iar neavutia semn al neiubirii Lui, raspunde in felul urmator:

“Sa scoatem, dar, iubitilor, din sufletele noastre aceste ganduri si vorbe desarte.Sa nu graim astfel ,de cuvinte.Dar deca-I vedem pe altii rostindu-le, sa le astupam gura, sa ne ridicam cu tarie asupra lor si s a oprim limba lor nerusinata.

Te intreb, daca ai vedea pe un hot ca iese la drumul mare, ca ataca pe drumeti, ca jefuieste satele, ca ascunde in pesteri si vizuini aur si argint, ca are haine sir obi multi de pe urma jafurilor lui, te intrb, il vei ferici oare, pentru bogatia aceea sau il vei plange pentru osanda ce are s-o primeasca?N-a fost inca prins, n-a fost dat pe mana judecatorului, nici nu s-a pronuntat sentinta, ci chefuieste, petrece, se imbata si

67

Page 68: Omiletica an III Sem II

are de toate!Cu toate acestea nu-l fericim pentru cele ce are si se vad, ci-l plangem pentru cele ce au sa vina si cele ce-l asteapta!

Cugeta la fel si despre bogati.Sunt talhari de drumul mare , jefuiesc averile trecatorilor, ingroapa in camarile lor averile altora.Sa nu-I fericim dar, pentru cele ce au, ci sa-I plangem pentru cele ce au sa vina, pentru tribunalul acela infricosator, pentru pedepsele de neinlaturat, pentru intunericul cel mai dinafara, care are sa-I inghitaTalharii scapa de multe ori dim mainile oamenilor, dar cu toate ca stim acestea, nun e dorim nici noua, nici dusmanilor nostril, viata si blestemata lor avere.De Dumnezeu insa nu se poate spune aceasta.Nimeni nu scapa de judecata L;ui.Toti care traiesc din lacomie si jafuri vor atrage asupra lor osanda cea fara de moarte si fara de sfarsit, ca si bogatul din pilda spusa de Mantuitorul Hristos.

Fericitul Augustin e de parere ca predicatorul sa raspunda anticipat la toate obiectiile c ear putea fi formulate la adresa invataturilor propovaduiteAcesta este motivul ca s-ar putea intampla ca unuia sau altuia dintre credinciosi sa-I vina in minte vreo obiectie intr-un moment cand n-are pe nimeni alaturi sa-I dea raspunsul corespunzator.

Parerea e exgerata, deoarece aplicata, ar duce la o cazuistica obositoare pe de o parte, iar pe de alta s-ar imagina si dezbate obiectii la care credinciosii nu s-au gandit poate niciodata.

Punctul de vedere al lui Augustin e bines a fie privit si rezolvat prin prisma unei temeinice cunoasteri a credinciosilor, a starilor si preocuparilor lor spirituale.Sa fie clarificate anticipat numai acele obiectii presupuse ca posibile de formulat de catre credinciosi.

E necesar de asemenea ca obiectia sa fie luata in considerare asa cum e formulate ea de credinciosi, nu trunchiata.Nerespectarea acestei reguli nu numai ca nu ar slabi, dar dimpotriva ar intari si mai mult pozitia celor ce ridica o obiectie sau alta.

In sfarsit, ar mai fi de adaugat ca, in dezbaterea obiectiilor formulate de credinciosi, preotul san u-si uite depozitia, de demnitatea sa.Sa nu se foloseasca de un ton aspru, vehement, polemic.Sa nu foloseasca diferente de limbaj, batjocuri la adresa celor vizati.Astfel, acestia ar fi si mai mult iritati, iar ascultatorii ar putea fi neolacut impresionati si impinsi sa simpatizeze cu cei apostrofati.

Pornind de la idea ca invatatura crestina se propovaduieste nu de la sine, ci pentru viata credinciosilor, preotul e obligat ca in tratare sa faca aplicarea practica corespunzatoare.E obligat sa releve pregnant sporul de omenie si putere pe care transpunerea in practica a invataturii respective il adauga modului de a fi al pastoritilor.E dator de asemanea sa arate cauzele care duc la nerespectarea invataturiii predicate, precum si mijloacele potrivite pentru inlaturarea obstacolelor ce stau in calea predicarii consecvente a invataturii crestine.

E imperios necesar ca aplicarii adevarului dumnezeesc la viata enoriasilor sa li se acorde toata atentia, deoarece putini sunt cei care-si pot da bine seama ca predica rostita in fatal or ii priveste chiar pe ei.Si mai putini sunt cei ce pot intelege singuri raspunderea precisa pe care predica le-o impune in situatia data.

Desigur, aplicarea cea mai importanta se rezerva pentru partea finala a predicii.Dar ea nu trebuie concentrate numai acolo.Elementele practice e necesar sa fie repartizate in intreaga cuvantare.Pentru motivul ca propovaduirea urmareste scopuri practice, si acestea trebuie privite in mod repetat in intreg cuprinsul predicii.Mai ales cand e vorba de elemente practice, de insemnatate deosebita, e necesar sa se faca lucrul acesta.Aplicarea invataturilor mai importante sa se repete cat mai des si in alte predici.Fra indoiala, deasa repetare a unui lucru poate indispune pe unii dintre ascultatori. Dar li se poate raspunde ca, atat timp cat boala persista nu e potrivit sa se renunte la doctorii.

Fericitul Ieronim istoriseste ca Sf.Ioan Evanghelistul ajuns la adanci batranete venea la biserica purtat de ucenici si de fiecare data spunea credinciosilor”Fiilor, iubiti-va unii pe altii”.La fel, Sfantul Ioan Gura de Aur nu oboseste intru a indrepta, in multe omilii, aceleasi indemnuri, impotriva acelorasi deprinderi rele, a patimei betiei, a lacomiei, a luxului.Deasa repetare a acelorasi indemnuri poate duce in cele din urma la decizia salvatoare pentru crestin.

Dintre toate elementele predicii, sentimental este acela care pretinde o mai mare libertate de miscare.Desi e potrivit ca el sa creasca in intensitate spre sfarsitul predicii, valorificarea lui se poate face in orice parte a cuvantarii.

68

Page 69: Omiletica an III Sem II

Uneori motivele inlocuiesc dovezile si constituie insuisi cuprinsul lor.Aceasta mai ales cand tema e de continut moral.

Alteori motivele sunt situate dupa dovezi.De pilda, cand e vorba de implinirea unei datorii se expica mai intai natura datoriei, se trece la dovedirea obligativitatii ei, apoi se arata motivele pentru care trebuie s-o indeplinim.

Din punct de vedere formal avem tratare simpla si tratare compusa, dupa cum avem de dezvoltat o tema simpla si o tema compusa.

In tratarea compusa pot surveni introduceri partiale, subimpartiri, incheieri partiale si tranzitiuni.Introducerile partiale implinesc pentru punctele tratarii un rol asemanator introducerii in predica

intreaga. Subimpartirile exprima continutul punctelor principale.Incheierile partiale au menirea de a intipari in memoria ascultatorilor punctele tratate.Tranzitiile fac distinctia si totodata legatura intre parti, sprijina unitatea predicii si ajuta

credinciosilor sa-si indrepteze atentia de la idea dezvoltata mai inainte, la cea care urmeaza sa fie dezvoltata.

Ca formule de trecere pot fi folosite expresii ca: am vorbit pana acum despre…voi trece la…terminand partea prima, ma voi ocupa acum de…dupa cele spuse, mi-a mai ramas sa vorbesc despre…

Dar tranzatia se poate face si printr-un Dar sau Insa… Dam cateva exemple: in predica din Vinerea Mare, Ilie Miniat face trecere de la partea intai la a

doua, in felul urmator:”pana acum am vazut cine este Cel ce a patimit si ne-am minunat de smerenia Lui cea desavarsita, sa vedem de acum si ce a patimit, pentru ca impreuna sa gustam durerea la o astfel de rabdare fara margini”.In predica despre cum sa cinstim Sfintele Sarbatori, autorul foloseste aceasta tranzitie de la partea intai la partea a doua:”pana acum am vorbit cu cei ce nu tin sarbatorile, dar de acum ininte vreau sa stau de vorba cu cei ce le tin, darn u le tin cum se cuvine si cu aceasta voi ispravi cuvantarea mea…”.

Alteori Ilie Miniat utilizeaza formule de tranzitie care trezesc, invioreaza interesul ascultatorilor pentru partea ce urmeaza. De pilda, in predica Despre Credinta, face aceasta trecere:”Unul din vechii filisofi multumea zeilor pentru trei lucruri: intai fiindca s-a nascut barbat si n u femeie, al doilea ca nu e barbar ci grec, al treilea fiindca e filosof si n u neinvatat; si tu, crestine, ai datoria sa-I multumesti lui Dumnezeu pentru trei lucruri: intai ca te-ai nascut crestin si n u pagan,al doilea ca esti crestin si nu eretic, iar pentru al treilea ingaduieste-mi sa ti-l spun in partea a doua a predicii.”

Iata si alte forme de tranzitie utilizate de acelasi mare predicator:” Ati auzit cum trebuie facuta o adevarata si desavarsita marturisire.Dar am veti intreba:cand trebuie sa se faca marturisirea?Voi raspunde asa….”In predica despre pocainta, trecerea de la partea prima la a doua se face prin intercalarea unei pause:”Aceasta am vrut sa va arat, v-am arata, deci acum sa ma odihnesc…”.Nu rareori Miniat face pe nesimtite trecerea de la o parte la alta a cuvantarii.

In predicile lui Nicolae Krutitki se intrebuinteaza cu precadere tocmai acest mod de tranzitie, constand in faptul de a atrage cat mai putin atentia asupra ei.Cateva exemple:

In predica intitulata “Pacea”, dupa ce se arata ca pacea data lumii de Mantuitorul este pacea lui Dumnezeu, pacea cu cugetul nostrum, pacea sufletului in legaturile cu aproapele, se trece la indicarea dobandirii modalitatii acestei paci.Pentru indicarea trecerii de la expunerea aspectelor esentiale ale pacii aduse de Domnul, la explicarea modului de dobandire a unei asemenea paci, mitropolitul orator foloseste fraza: “pentru un crestin este limpede cum putem dobandi aceasta pace”.In cuvantarea intitulata”Duhul Sfant”, p ace se arata ca cea de-a treia fata dumnezeeasca naste credinta prin intermediul propovaduirii cuvantului lui Dumnezeu, se continua relevandu-se ca Duhul Sfant lucreaza nu numai creind credinta in suflete, dar si innoindu-le, prefacandu-le pe acestea.Trecerea de la o lucrare la alta nu e indicate anume, dar ea poate fi sesizata.In predica”Nu suntem singuri pe lume”, se arata mai intai ca, la iesirea sa din viata, Maica Domnului a fagaduit ca nu va parasi niciodata pe credinciosii Fiului ei.Totodata se indica modul prezentei nevazute si lucrarea ei asupra credinciosilor.Apoi, fara sa se atraga atentia ascultatorilor, se face

69

Page 70: Omiletica an III Sem II

trecerea la un alt punct: la conditiile ce trebuie sa le indeplineasca drept credinciosii pentru ca Maica Domnului sa fie mereu prezenta cu binecuvantarile si cu iubirea ei.

Vom indica acum cateva reguli generale ce trebuie luate in considerare la alcatuirea tratarii.1. Dezvoltarea temei sa se faca dinauntru in afara.Sa se dezvolta prin crestere, prin

amplificare asemenea unui organism viu.2. Dezvoltarea sa se faca prin elemente aflata in cea mai stransa legatura cu obiectul

predicii.Intre obiectul predicii si elementele cu ajutorul carora il dezvoltam san u se plaseze verigi intermediare.Cu alte vorbe, in dezvoltarea temei sa nu se porneasca prea de departe.Regula aceasta o incalca mai ales incepatorii, care, pentru a vorbi, de ezemplu, despre o virtute sau un pacat, o incep de la Adam, de la pacatul originar, fagaduinta unui Mantuitor, etc.

3. In dezvoltarea temei sa folosim idei clare pe care san u le inabusim prin prea multe si complicate explicatii.Ascultatorii sa poata urmari fara greutate ideile expuse sis a poata sesiza in mod sigur legatura dintre ele.

4. Ideile cuprinse in tema sa nu fie privite in sine, ci totdeauna in stransa legatura cu mantuirea credinciosilor.De aceea predicatorul e obligat sa impleteasca in expunere indicatii, lamuriri, indemnuri, pentru a se asigura cat mai bine scopului real al predicii: transformarea, innoirea vietii ascultatorilor.Predicatorul san u uite niciodata ce el nu e un artist al Ortodoxiei, ci un tamaduitor de suflete.”Suprema lege a amvonului, spunea marele orator bisericesc Bossuet(1627-1704), este folosul fiilor lui Dumnezeu”.

22. INCHEIEREA SAU PERORATIA

Pentru denumirea celei de-a treia parti principale a predicii, unii folosesc termenul de incheiere sau epilog(Mitrofanovici, Voniga), altii simplu incheierea(Sertillanges, Christian Palmer).Peroratia sau incheierea cuvantarii (Schleininger).Dar sunt si omileti care propun ca a treia parte principala a predicii sa fie denumita cu termenul de peroratie(Jungmann-Gatterer).”O incheiere, spun acestia din urma, are si dizertatia care nu urmareste decat un scop instructive.Are incheiere, darn u peroratie.Incheierea unui elaborate oratoric are ceva propriu, ceva ce o deosebeste in mod specific de finalul uunei compozitii didactice.De aceea e bine ca incheierea predicii sa fie denumita de un termen ce I se potriveste cu exclusivitate, chiar daca e ca acest termen sa fie imprumutata dintr-o limba straina”.

Prezentul manual foloseste pentru partea finala a predicii, termenii incheierii sau peroratiei.Incheierea pentru a exprima insusirea de lucru bine inchegat si rotunjit, si peroratia pentru a releva faptul ca in partea ultima a predicii se valorifica in mod deosebit elemental afectiv patetic sic el volitional.

Asadar, predica ia sfarsit printr-o incheiere sau peroratie. Ar fi cu totul nepotrivit ca predica sa se termine brusc.Ea poate incepe ex abrupto, dar amin-ul

final nu poate fi rostit pe neasteptate.Procedeul ar trezi nedumeriri si nelinisti in sufletul ascultatorilor, si le-ar indruma atentia spre alte lucruri.

De altfel, incheierea e ceruta de insusi natura invataturii predicate.Dupa cum se stie, adevarul dumnezeesc nu e descoperit numai pentru a fi luat la cunostinta, ci si pentru a fi pus in practica.Practicarea invataturii descoperite tine de insasi natura ei.Nu da satisfactie deplina unei asemanea invataturi decat credinciosul care de la cunoasterea ei trece la practicarea consecventa a acesteia.

Desigur, si celelalte parti ale predicii isi indreapta efortul principal spre aceasta finalitate: determinarea vointei ascultatorilor de a converti invatatura transmisa in izvor de lumina si viata.Dar mai ales in incheiere predicatorul trebuie sa-si puna la contributie toata experienta, indemanarea si maiestria intru a-I convinge pe credinciosi sa accepte adevarul predicat, ca motiv al comportamentului lor cotidian.

70

Page 71: Omiletica an III Sem II

Pe de alta parte incheierea e ceruta de psihologia ascultatorilor, care nu sunt numai intellect, dar si inima si vointa.Credinciosii nu simt numai vointa unei instruiri in invataturile descoperite, dar si a edificarii, a incalzirii inimii si a unui sprijin afectiv al aspiratiilor lor spre tot mai inalte niveluri de viata spirituala.Credinciosii a caror inima si vointa n-ar primi nimic din partea adevarului descoperit ar ramane cu un gol care ar influenta cu totul nefavorabil pozitia lor de fii ai Bisericii.

Se pune acum intrebarea : ce poate cuprinde o incheiere sau a peroratie? Incheierea poate cuprinde o recapitulare a ideilor predicii.Nu a tuturor idelor, ci a celor mai

importante. Prin recapitulare predicatorul urmareste sa concentreze inca o data atentia ascultatorilor asupra

invataturii pe care ei trebuie s-o retina nu numai pentru a-si imbogati cunostintele religioase-lucru important-dar si pentru a o folosi ca izvor de lumina si energie pentru viata lor de toate zilele.De aceea e necesar ca recapitularea sa cuprinda mai ales acele puncte ce pot inrauri puternic asupra inimii si vointei ascultatorilor.

In Cazania de la Duminica Samaritencei, Nikifor Teotokos trateaza tema: Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca.In dezvoltarea temei, autorul arata ca daca nu toti credinciosii se mantuiesc, aceasta nu inseamna ca Dumnezeu ar lucra in mod arbitrar, ca adica, numai pe unii i-ar fi destinat pentru mantuire, iar pe ceilalti pentru osandire.Chiar daca sta scris ca “pe cei care mai inainte i-a randuit, pe aceia i-a si chemat, sip e care i-a si chemat, pe aceia i-a si indreptat…”(Rom. 8,30), aceasta nu inseamna ca Dumnezeu ar fi predestinat neconditionat pe unii la mantuire, iar pe altii la nemantuire.Dumnezeu predestineaza pentru una sau alta, pe temeiul faptului ca El cunoaste dinainte purtarea buna sau rea a fiecaruia.

Mantuirea sau namantuirea isi au cauza nu in predestinatie, ci in felul nostrum de viata. In incheiere, Teotoke face urmatoarea recapitulare: “Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca…Omul este stapan pe sine insusi si are

vointa libera, ca sa aleaga si sa faca fapta cea buna sau rea…Singura vointa lui Dumnezeu nu ajunge pentru mantuirea omului, ci este nevoie sa fie unita cu voia omului.In ziua judecatii, Dumnezeu v-a rasplati fiecaruia dupa faptele lui, cum ne incredinteaza Sfantul Apostol si Evanghelist cand zice:”Care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui”, cat si Mantuitorul zicand:”vor iesi cei ce au facut cele bune intru invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele intru invierea osandei”.Fara indoiala, acestea sunt asa de adevarate, atat de curate si de lamurite, ca toti le intelegem de la mic pana la mare.

Deci, crestine, tine seama si pazeste totdeauna poruncile si sfintele invataturi, ca sa poti zice si tu ca Sfantul Apostol Pvel:”vrednic de incredere si de toata primirea e cuvantul, ca Iisus Hristos a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu…”, pentru aceasta, Imparatul veacurilor, nemuritorul, nevazutul si singurul Dumnezeu, fie cinste si marire in vecii vecilor.Amin!”.

Recapitularea rezuma pregnant invatatura dezvoltata in tratare si anume invatatura ca mantuirea e rezulattul sinergiei dintre vointa lui Dumnezeu si vointa libera a credinciosului.Pentru a inlatura un eventual gest de nedumerire in privinta aceasta, Teotoke ia in sprijin marturia Sf.Ap.Pavel si, pentru cei ce ar mai avea totusi o ezitare, reda adeverirea Mantuitorului insusi.

Daca mantuirea depinde si de vointa credinciosului, urmeaza ca acesta e dator sa pazeasca invataturile Domnului care tocmai pentru aceasta a venit in lume, sa ne puna la indemana mijloacele mantuirii si sa ne ajute fiecaruia sa ne-o insusim.

Si cum trimiterea in lume a Mantuitorului este opera Tatalui, Teotoke isi incheie peroratia cu un cuvant de proslavire la adresa Lui.

Uneori, recapitularea se face pornindu-se de la o istorioara, un verset biblic, o intamplare marcanta.

In predica de la Duminica intai a Marelui Post , Ilie Miniat trateaza despre prestiinta lui Dumnezeu in raport cu libertatea omului.In subatanta, Miniat arata ca in activitatea Lui mantutoare indreptata spre om, Dumnezeu tine seama de libertatea omului.Dumnezeu pune Harul Sau la indemana tuturor.Dar mantuirea nu depinde numai de ceea ce Dumnezeu ne daruieste, ci si de ceea ce voieste si faptuieste omul.

71

Page 72: Omiletica an III Sem II

In incheiere, marele orator bisericesc porneste de o povestire: “Un oarecare amagitor si viclean s-a dus la Apolon din Delphi, tinind in mana o pasare, pe care o

acoperea in haine lui si intreba pe vrajitor sa-I raspunda daca pasarea este vie sau moarta.Vicleanul de om avu in gandca, daca-I va raspunde vrajitorul ca pasarea e moarta sa o arate precum era, vie, iar daca ii va raspunde ca pasarea e vie, s-o sugrume si s-o arate moarta, si in felul acesta sa-l amageasca pe vraci.Dar vrajitorul, cunoscand gandul sau viclean, i-a zis: in vointa ta sta o, omule, sa arati pasarea cum vrei, sau morta, sau vie…”.

Te intreb, crestine, sufletul tau acum este pentru viata vesnica, sau pentru moartea cea vesnica? Aceasta sta in vointa ta.Proorocia ta depinde de vointa lui Dumnezeu si de vointa ta.Vointa lui Dumnezeu este pururea gata sa te mantuiasca, depinde numai de vointa ta.Dumnezeu vrea, voieste si tu si esti proorocit pentru viata vesnica.

Cunoscand tendinta unora dintre credinciosi de a lasa pe seama lui Dumnezeu obligatiile lor in legatura cu mantuirea, Miniat, pornind de la povestirea amintita, le atrage atentia ca mantuirea si nemantuirea nu vin ca o fatalitate, ci sunt considerate de propria lor alegere, a binelui si a raului si pentru a inlatura din sufletul ascultatorilor orice urma de ezitare in ce priveste luarea deciziei de a lucra in vederea mantuirii, autorul indreapta spre ei acest indemn invaluit oarecum in autoritatea unei porunci:”Dumnezeu voieste totdeauna manturea ta.Voieste si tu si vei dobandi viata vesnica”.

Sa observam ca in cuvantarile ocazionale nu se obisnuieste incheierea recapitulative.Aplicarea invataturii unora dintre credinciosi poate constitui de asamenea cuprinsul incheierii.

In Cazania de la Duminica a cincea dupa pogorarea Duhului Sfant, Teotoke vorbeste despre rasplata binefacerii.

Nerecunostinta, zice autorul, e pacat mare.E pacat contra firii necuvantatoare, dar si contra firii cuvantatoare.Caci si dobitoacele, cand li se face bine, isi arata in felul lor recunostinta catre oamenii care le-au facut bine.

Pacatuieste cel ce nu-si implineste datoria recunostintei, insa pacatuieste si mai mult cel ce, savarsind binefacerea, asteapta sa fie rasplatit pentru ea.Binefacerea e roada dragostei.Dar daca faci binele pentru ca sa ti se faca binele, atunci binefacerea isi pierde caracterul de roada a dragostei si devine negutatorie.Mantuitorul invata ca binefacerea cea adevarata e cea savarsita fara intentia de a primi in schimb vreo rasplata vremelnica.

In incheiere, Teotoke face urmatoarea aplicara: ca ucenici ai lui Hristos sa procedam cum a procedat El.Sa facem totdeauna binele semenilor nostril.In continuare autorul arata cum sa se faca binele.Unuia prin sfatuirea noastra, altuia prin mijlocirea noastra.Aceluia prin banii nostri, celuilalt prin ocrotirea noastra, pe acesta sa-l sfatuim, pe acela sa-l slujim, celuilalt sa-I ajutam.Intuind ca greutatile legate de practicarea binefacerii ar putea trezi oarecare ezitare la unii ascultatori, autorul cauta s-o inlature, amintandu-le inca o data cat de mare este valoarea unei asemenea virtuti.Binefacerea este roada si implinirea dragostei.Aceasta este dragostea care da roada, care viaza.Prin aceasta omul se face ca un Dumnezeu pentru semenul sau.Cand facem binele, sa nu ne facem netrebnic harul binefacerii noastre, cautand rasplatire, sau suparandu-ne pe cei nerecunoscatori, caci pe cat cei carora li s-a facut bine, se leapada de datoria recunostintei, pea tat Dumnezeu inmulteste cununile rasplatirii lor.Sa avem totdeuna inaintea ochilor nostri pilda Binefavcatorului si Mantuitorului nostrum, de cata ori nu suntem noi nerecunoscatori pentru binefacerile Lui?Dar El niciodata nu inceteaza a revarsa binefacerile Lui asupra noastra.Sa ascultam in toate zilele vietii noastre glasul Lui dumnezeesc, care ne graieste zicand:” faceti bine si imprimutati fara sa nadajduiti nimic in schimb, si multa va fi rasplata voastra….si veti fi fii Celui Preainalt”(Luca 6,35).

Incheierea mai poate lua forma unei exortatii, a unei dorinte, a unei nadejdi. Dup ace arata ca sufletul omenesc e mai de prêt decat toate comorile si frumusetile lumii, purtand

el in sine amprenta nemuririi, a nazuitei dupa cunoastere, bine, sfintenie, cunoscutul cuvantator bisericesc Nicolae Krutitki, incheie astfel:”Sufletul nostrum nemuritor, ca un copil al lui Dunezeu, duce dor dupa izvorul sau cel dintai, tinde catre Tatal sau cel ceresc, ca pruncul catre maica sa, si numai atunci acest suflet isi afla linistea, cand se simte in bratele cerescului sau Parinte, dupa cum pruncul se linisteste in

72

Page 73: Omiletica an III Sem II

bratele maicii sale.Nu se poate sa lasi fara hrana un suflet flamand si insetat…Hraniti-va deci sufletul in rugaciune, cu Cuvantul lui Dumnezeu, cu hrana cea cereasca, care vi se da in Sfantul Potir, cu harul dumnezeesc ce se imparte in Biserica prin Taine si prin binecuvantarile bisericesti.Pastrati-va nemuritorul suflet pentru viata vesnica.Curatiti-l de pacate.Infrumusetati-l cu frumusetea vesnica a unei vieti bune, crestinesti.

Flamanzitii si insetosatii de dreptate , cei ce cauta sa fie drepti inaintea lui Dumnezeu sis a-si mantuiasca sufletul se vor satura, zice Domnul, in veci se vor satura.”

Precum se vede, indemnul e dat in fraze scurte, concentrate, care se succed repede in invaluirea unei intense vibratii, capabile sa cuprinda in miscare vointa ascultatorilor si s-o determine la actiune.

Iata si o incheiere sub forma unei rugaminti:”De aceea, va rog ca din partea Maicii Domnului, la cinstirea careia ne-am adunat: vietuiti in credinta, intariti-va cu nadejdea, inflacarati-va de iubire, smeriti-va prin pocainta.

Sa fim vrednici de iubirea Maicii noastre din ceruri, care va fi odighitria voastra, calauza catre cer, mantuindu-ne din nevoi, mangaindu-ne in dureri, si rugandu-se Fiului ei pentru pacatele noastre”.

Unii cuvantatori isi incheie predica rostind o rugaciune.Teotoke, de pilda, isi incheie Cazania la Lasatul sec de carne cu aceasta rugaciune: “Iubitorule de oameni, intru tot indurate Mantuitor al lumii, Tu pentru noi Te-ai facut Om, pentru noi ai suferit patime, pentru mantuirea noastra Te-ai rastignit pe cruce si ai rabdat moartea…Cauta la rugaciunea, la lacrimile si la pocainta noastra.Vremea milei a incetat, ne raspunde Judecatorul cel drept…Acum este vremea judecatii…”.Dar predicatorul, cunoscand puterea rugaciunii, continua:”Doamne al milei, intr-adevar, acum nu mai este vreme de mila, ci de judecata.Arata, insa astazi mila Ta spre noi.Trimite in inma noastra lumina pocaintei Tale san e pocaim…mai inainte de a sosi vremea cea fara de mila, apoi trimite-ne noua puterea cea mare a Harului Tau san e intareasca, pentru ca sa pazim totdeauna poruncile Tale si sa umblam in toate zilele vietii noastre pe calea faptelor celor bune…”.

Sa observam ca sunt omileti care fac rezerva in ce priveste incheierea predicii cu o rugaciune.Aceasta din doua motive.

Se stie ca rugaciunea presupune o mai mare concentrare de puteri. In timpul cuvantarii insa, credinciosii sunt in stare de receptivitate, de pasivitate.Starea aceasta ramane dominanta la ei chiar atunci cand, in cursul tratarii, cuvantatorul cauta sa le miste inima.De aceea, daca la sfarsitul predicii, preotul incepe sa rosteasca o rugaciune, aceasta e ca o brusca schimbare de situatie, fapt care cere din partea ascultatorilor un important effort de trecere de la starea de receptivitate la cea de adaptare la situatia nou create.

Un asemanea effort nu-l pot face decat putini, ceilalti multumindu-se sa-l lase pe preot sa-si declare singur rugaciunea.

Pe de alta parte e greu sa se alcatuiasca o rugaciune care sa se potriveasca pentru toti ascultatorii sis a-I determine astfel a I se asocia cu evlavia corespunzatoare.

Fireste, o rugaciune scurta, alcatuita dintr-o fraza-doua poate fi foarte bine folosita in partea finala a predicii.Adaugam ca incheierea mai poate fi terminate cu repetarea textului din fruntea predicii, cu un alt citat biblic, cu un citat patristic, cu o mica doxologie.

Vom indica acum cateva reguli menite a fi luate in seama la intocmirea incheierii.1. Precum celelalte parti ale predicii, asa si incheierea trebuie lucrata cu multa grija.O

incheiere rea strica tot ce s-a realizat prin introducere si tratare.2. Incheierea sa se potriveasca, pe cat e posibil, exclusive temei tratate in predica

respective.Sa nu se adauge intr-insa lucruri noi.Acestea ar duce cu sine necesitatea unei explicatii noi, fapt care ar lungi obositor predica si i-ar altera unitatea de doctrina si forma.

3. Sa nu se recurga mereu la unul si acelasi tip de incheiere.Natura materiei de propovaduit, extensiunnea tratarii, starea sufleteasca a ascultatorilor pot da indicatii asupra modului cel mai potrivit de a incheia predica.

4. Incheierea sa fie mai dinamica decat celelalte parti ale predicii.Sa fie rostita cu un ton mai ridicat si intr-un tempo mai rapid.Si mai ales cu mai multa caldura si

73

Page 74: Omiletica an III Sem II

insufletire.Predicatorul care neglijeaza elemental afectiv in peroratie lasa nefolosita cea mai favorabila ocazie de a realize scopul principal al predicii: induplecarea vointei ascultatorilor..Incheierea decide daca impresiile produse in cursul rostirii predicii vor dispare odata cu iesirea credinciosilor din biserica, sau vor continua sa lucreze mai departe in mintea, inima si vointa lor practica.

5. Incheierea sa fie strabatuta totdeauna de un suflu de iubire si incredere in biruinta asupra pacatului.Chiar cand a fost plina de mustrari, predica nu inceteaza de a ramane mereu o fapta mare de iubire fata de credinciosi.Simtindu-se iubiti, credinciosii vor raspunde cu iubirea lor, nevoindu-se a pune in practica invatatura transmisa prin predica zilei.Cat despre motivul rasplatirii cu viata de veci, sa-l folosim cand socotim potrivit, dar imbracandu-l mereu in forme noi si prezentandu-l mereu in perspectva iubirii lui Dumezeu fata de oameni.

VI. GENURILE PROPOVADUIRII

A) Dupa forma

23. OMILIA

Cunoastem material propovaduirii si cunoastem, de asemenea, izvoarele de unde trebuie sa luam ceea ce treduie sa predicam.Intrebarea este aceasta: cum vom folosi aceste izvoare?Cum vom folosi Sfanta Scriptura in lucrul propovaduirii?Vom folosi parti mai intinse sau parti mai restranse?Ne vom axa predica pe periscope sau numai pe un verset, doua?

Istoria predicii ne arata ca de fapt factorii responsabili s-au folosit si de o cale, si de alta.Cand predica a fost axata pe parti biblice mai intinse, cuvantarea a purtat numele de omilie, iar cand s-a pornit de la un text mai restrans, ea a fost denumita cu termenul de predica tematica.

Termenul de omilie vine de la grecescul “omilia”, care inseamna adunare, tovarasie, dar si convorbire, conversatie familiara, intima.In acest sens este folosit la 1 Cor.15,33:”Tovarasiile rele strica obiceiurile bune”.Cuvantul “omilia”e luat aici in sensul de tovarasie.La Luca 24,14 termenul e folosit cu acelasi inteles de a concersa, de a vorbi unul cu altul”Si ei, cei ce mergeau spre Emaus, vorbeau intre ei despre toate faptele petrecute…”.

In aceeasi acceptiune e folosit si la Fapte 24,26.Singurul loc biblic unde omilia apare ca termen ethnic pentru denumirea cuvantarii rostita in biserica, la savarsirea Sfintei Euheristii, este la Fapte 20,11 unde sta scris:”Apoi Pavel s-a suit, a frant painea, a mancat si a mai vorbit inca mult….pana la ziua”.E vorba de o cuvantare tinuta de Sfantul Pavel in timpul Sfintei Liturghii in fata credinciosilor, in a treia calatorie misionara.Din momentul acesta cuvantul “omilia” si-a primit consacrarea bisericeasca, inscriindu-se in limbajul omiletic ca termen pentru definirea cuvantarii de continut biblic rostita de catre o persoana calificata, hirotonita, in cadrul sfintelor slujbe si in scopul zidirii sufletesti a credinciosilor.

Desigur, nu Sf.Pavel si nici vreun alt apostol nu sunt intemeietorii omiliei..Originea acestei forme de propovaduire trebuie s-o cautam la Iisus Hristos Insusi.Cuvantarile Domnului sunt punctual de plecare al omiliei.Oriunde mergea, El talcuia invatatura dumnezeeasca.In sinagoga talcuieste parti din Lege parase, si din profeti, haftare.De exemplu, El talcuieste texte privind uciderea(Exod 20,10;Deuter. 5,17), sau preacurvia(Exod 20,44), sau divortul(Deuter.24), Legea Talionului(Exod 21,24), subliniind superioritatea invataturii cea adusa de El(Matei 5,21-26;Luca 16,18;Luca 16,27-55), etc.

74

Page 75: Omiletica an III Sem II

De aici, din cuvintele Mantuitorului si-a luat putere omilia(Pr.M.Bulacu, Omilia exegetica biblica, Oradea 1929, pp10).

Dar folosirea cuvantului omilie ca termen tehnic pentru denumirea cuvantarii bisericesti are loc pentru prima data in Fapte 20, 11.Dupa epoca apostolica, adica in veacurile doi si trei, predica si-a pastrat vechea forma a convorbirii,preotul conversand cu credinciosii in forma cea mai simpla.Asa au fost, de pilda, predicile lui Policarp, pe care Irineu le numeste….

In toata aceasta epoca e folosita omilia, care e cea mai simpla forma de propovaduire si in acelasi timp cea mai strans legata de Scriptura.

Omiliile din perioada respective nu era simple exegeze ci accentuau clar elemental ziditor in sens religios moral.Ele aveau un character parenetic.

Omilia e pentru el predica legata strans de textul scripturistic citit liber la slujba ,caci atunci inca nu era stabilita o ordine a pericopelor.Procedeul nu era nou, insa Origen este cel care-l foloseste in mod consecvent, impunandu-l astfel ca regula, pe cale de exemplu.Marele Alexandrin s-a ocupat si cu predica libera, dat fiind faptul ca atunci era obiceiul ca episcopul sad ea tema omiliei, care se vedea astfel obligat sa urmeze tehnica predicii tematice.

Caracteristica acestui gen de propovaduire consta in faptul ca desfasurarea cuvantarii se face pe firul unei teme, a unui citat biblic, a unui adevar religios-moral.Tema slujea ca punct de plecare, ca idée conducatoare si de orientare in desfasurarea predicii, fapt care conferea acesteia coerenta si unutate.

Nu trebuie san e inchipuim insa ca dupa veacul lui Origen s-a respectat strict distinctia intre Omilie si predica tematica.Si dupa veacul trei intalnim denumirea de omilie pentru ambele feluri de cuvantari bisericesti.Abia in evul mediu conceptual de omilie ramane specificat pentru cuvantarile bisericestiaxate pe pericopele biblice.Cu acest inteles este folosit si astazi.

Observam in treacat ca in denumirea disciplinei noastre, Omiletica, notiunea este folosita in vechea ei acceptiune mai cuprinzatoare(Meyenberg A. Homiletische und Kateketische Studien, 4 Aufl, Luzern, 1908, pp2).

Care sunt trasaturile caracteristice ale omilieI? Mai intai se cuvine a fi relevant ca atat in ce priveste continutul, cat si organizarea ei, omilia este

strans legata de intregul text al pericopei.In timp ce la predica tematica material si organizarea ei atarna de libera alegere a predicatorului, la omilie libertatea aceasta este ingradita de continutul si structura pericopei pe

care-si propune s-o talcuiasca. Desigur, si predica e axata pe texte biblice, dar nu dupa masura omiliei, ci dupa puncte de vedere

determinate de scopul urmarit.De aceea predica tematica nu cere logica pericopei, ci una liber aleasa. In al doilea rand in timp ce nu exista omilie fara textul pericopei, predica poate fi chiar si fara

text.Nu poti face omilie fara sa pornesti si fara sa ramai strans legat de o pericopa precisa, poti face insa o predica tematica, fara sa pornesti neaparat de la un text biblic.

In al treilea rand, omilia nu are structura complicate a predicii tematice.Daca predica tematica recurge la o organizare mai pretentioasa, la impartiri si subimpartiri mai nuantate a materiei, omilia a subordonata ordinii cuprinse in pericopa, ale carei invataturi trebuie se la desprinda din versete si sa le transmita cu caldura si patosul characteristic cuvantarii bisericesti.

Nu trebuie sa se confunde comentariul stiintific cu predica omiletica.Expunerea stiintifica nu urmareste altceva decat sa releve in expunerile ei sensul authentic al scrierilor sacre.Omilia insa urmareste scopuri practice.Sprijinindu-se pe exegeza stiintifica, ea explica si aplica la viata credinciosilor invataturile cuprinse in textele sfinte.

Si atunci ce este omilia? Omilia este cuvantarea bisericeasca prin care explicam si aplicam la viata credinciosilor invataturile unei periscope biblice in asa fel ca acestia sa si le insuseasca sis a se calauzeasca dupa ele in existenta lor cotidiana.

In ce priveste felurile omiliei, unii au vorbit despre omilie mica si omilie mare, sau omilie inferioara si omilie superioara.Omilia mica sau inferioara ar fi o talcuire biblica simpla, populara, fara

75

Page 76: Omiletica an III Sem II

folosirea vreunui mijloc oratoric.Cealalta, cea superioara sau mare, ar fi o talcuire biblica de un nivel mai inalt, cu folosirea unor mijloace oratorice alese, cu o ordine si o simetrie mai marcate.

O asemenea impartire a omiliilor a fost respinsa pe motiv ca orice cuvantare bisericeasca, fie ea omilie mica sau mare, trebuie sa fie elaborate si rostita la un inalt nivel oratoric, exegetic si practice.

S-a propus si o alta impartire, anume s-a spus ca ar fi mai potrivita impartirea in omilii exegetice si omilii tematice.Criteriul impartirii consta in deosebirea modului de a proceda la tratarea unei pericope biblice unitare.Omilia exegetica formuleaza ideea centrala a pericopei numai la sfarsitul talcuirii ei, in timp ce omilia tematica palaseaza ideea principala la inceputul explicarii.

Dar nici impartirea aceasta a omiliilor nu este pe deplin satisfacatoare, din simplul motiv ca si una si cealalta nu au in vedere decat pericopele biblice care prezinta o unitate precisa.Incat, practicarea omiliei exegetice si tematice ar lasa in afara sferei ei de priza foarte mari parti ale Sfintei Scripturi.N-are nimeni dreptul sa priveze pe credinciosi de a cunoaste intreaga Scriptura, lucru care se poate realize cel mai bine prin folosirea omiliei.

Desigur, explicarea omiletica a Scripturilor trebuie sa se faca respectandu-se regulile cuvantarilor bisericesti, cum ar fi de pilda regula unitatii expunerii, dar numai in masura posibilitatilor.Fiindca daca sunt pericope care permit pastrarea unei linii precise in expunere, sunt in schimb altele care se lasa cu greu concentrate intr-o singura invatatura centrala, dar care trebuie sa fie si ele explicate prin omilii.

In acest din urma caz legea liniei unitare trebuie sa cedeze in fata celorlalte evantaje, rezultand pentru credinciosi talcuirea omiletica a tuturor cartilor Sfintei Scripturi(cf.Jungmann, Theorie , sunt in schimb altele care se lasa cu greu concentrate intr-o singura invatatura centrala, dar care trebuie sa fie si ele explicate prin omilii.

In acest din urma caz legea liniei unitare trebuie sa cedeze in fata celorlalte evantaje, rezultand pentru credinciosi talcuirea omiletica a tuturor cartilor Sfintei Scripturi(cf.Jungmann, Theorie der Beredsamkeit, 3 aufl, bd2, Friburg,pp 351).

Ce reguli trebuie luate in seama la elaborarea si rostirea omiliei?a) la talcuirea pericopei sa nu se ocoleasca niciunul din punctele ei importante.b) Sa nu se insiste prea mult asupra invataturilor despre care predicatorul stie ca sunt

bine cunoscute credinciosilor.Aceasta pentru a nu le slabi interesul de a asculta cuvantarea.c) Sa fie clara sip e cat posibil unitara.Claritatea si unitatea depind si de structura

pericopei, dar si de pregatirea predicatorului.d) Sa fie practica, adica san u alunece in talcuiri greoaie, abstracte, savante, desprinse

de posibilitatile de percepere a credinciosilor, ci sa se adapteze imprejurarilor concrete. Ce avantaje comporta omilia fata de predica tematica? In primul rand, talcuirile omiletice aduc in mai mare masura pe credinciosi in contact cu cuprinsul

Sfintelor Scripturi.Omiliile dau mai multa Scriptura ascultatorilor si, in acelasi timp, le dau un imbold puternic de a citi ei insisi cartile sfinte.

In al doilea rand, faptul ca sunt credinciosi care urmaresc cu greu o predica sintetica in desfasurarea ei indica si ea ca deosebit de utila folosirea omiliei.Talcuirea omiletica mai putin complicate, mai simpla poate fi urmarita si inteleasa mai usor chiar de catre ultimul dintre credinciosi cu un fond perceptive mai slab.

In al treilea rand, prin talcuirea in omilii separate a pericopelor paralele se ajunge la repetarea acelorasi invataturi, fapt care inlesneste in chip deosebit asimilarea invataturilor de catre ascultatori.

In al patrulea rand, o parcurgere a Scripturilor pe calea talcuirilor omiletice constitue pentru credinciosi o buna pavaza contra asalturilor prozelitiste ale curentelor religioase anarhice.Credinciosii care urmaresc current cuvantariel exegetice pot retine mult din sensul authentic al Scripturilor, ajungand astfel in conditia de a nu aluneca usor in cursele intinse de unii sau de altii dintre adeptii diverselor curente sectare.

In sfarsit, omilia prezerva predica de instrainarea de Scriptura, de saracia de continut si incremenire formala, iar pe predicator il fereste de sablon, iar pe ascultatori de lipsa de interes pentru

76

Page 77: Omiletica an III Sem II

predica.Variatia e o lege care trebuie observata si insfera propovaduirii.Dar de interpretarea omiletica sunt legate si unele dezavantaje.

Cel mai important dintre ele consta in aceea ca multimea invataturilor cuprinse intr-o pericopa impiedica prezentarea lor intr-un mod mai dezvoltat si aprofundat.Nefiind timp sufficient pentru adancirea intr-o omilie a fiecarui adevar in parte, unii ascultatori pot ramane nelamuriti si neconvinsi de ele si deci nehotarati in ceea ce priveste aplicarea lor in viata.

Pe de alta parte, pentru preotul care in propovaduirea sa pune accentual pe omilie, este data primejdia de a lua drept misiune a sa simpla interpretare a Scripturilor.Exegetul poate ajunge sa impinge la margine pe predicatori.Ispitit de explicarea exegetica a textelor, preotul se poate gasi in situatia de a nu mai gasi timp si pentru zidirea sufleteasca a credinciosilor.In locul cunoasterii vii a Scripturilor, se poate substitui o cunoastere uscata, fara putere de inviorare.

Incat oricat de utila ar fi, omilia nu poate inlocui predica tematica.E bine, e necesar san e folosim de ea, dar n u cu exclusivitate.

24. PREDICA TEMATICA

Termenul predica apare de pe vremea lui Lactantiu(sec. III-IV),(cf. P.Procopovici, Introducere in Omiletica, in Candela 1946, pp 336).

Precum omilia, asa si predica e axata pe textele Sfintei Scripturi, cu deosebire ca in timp ce textul omiliei il constitue o pericopa sau mai multe, textul predicii propriu-zise e alcatuit dintr-un verset-doua, din care cuvantatorul scoate tema cuvantarii sale.

Intrucat predica tematica isi precizeaza chiar de la inceput si anume din introducere, invatatura pe care vrea s-o dezvolte, si intrucat aceasta invatatura e desfasurata systematic si e intarita prin dovezi corespunzatoare, ea se mai cheama si predica sintetica.

Cel dintai omelet care acorda atentie predicii tematice este Origen(+254).El face distinctie intre omilia exegetica axata pe teme biblice citite la slujbe(pe vremea lui inca nu exista randuiala pericopelor) si intre Logos, sermo, cuvantarea tematica.

Imprejurarile care l-au determinat pe Origen sa faca aceasta diversificare au fost felurite. Una a constituit-o faptul ca Marele Alexandrin era uneori nevoit sa vorbeasca in legatura cu tema

pe care la slujba i-o indica episcopul.Se stie ca in vremea aceea episcopul indica ce anume din Scriptura sa se citeasca in cadrul cultului si tot el indica ce texte sa fie explicate analytic si ce tema sa fie tratata sintetic.

O alta imprejurare care l-a determinat pe Origen sa acorde interes si predicii tematice a fost contactul lui cu oamenii mai luminati care nesimtindu-se satisfacuti in pretentiile lor de ceea ce li se oferea in crestinism pe calea omiliei analitice asteptau ca invatatura Evangheliei sa le fie prezentata mai adncit.Lucru evident, nu se putea face decat prin predici tematice.

Si mai mult impuneau necesitatea predicii ereticii.E limpede ca aratarea netemeiniciei punctului de vedere ereticesc pe de o parte, iar pe de alta prezentarea adevarului crestin in maretia si stralucirea lui nu se putea efectua decat prin folosirea predicii tematice.

Mentionam si imprejurarea ca Origen era de convingere ca predica nu este numai rezultatul unei inspiratii de sus, dar si al unui sustinut effort personal.Si, fireste, aspectul acesta iesea mai bine la iveala in predica tematica unde era nevoie de inchegarea unui plan unitary, de argumente temeinice menite sa arate

77

Page 78: Omiletica an III Sem II

indreptatirea invataturii de a pretinde sa fie asezata la temelia vietii, de luari de atitudine fata de alunecarile ascultatorilor, etc.

In veacul al patrulea nu numai ca nu s-au imputinat, dar s-au inmultit temeiurile care au determinat conducerea Bisericii sa se ocupe si cu dezvoltarea predicii tematice.

Astfel, in acest secol Biserica a stiut sa foloseasca libertatea dobandita prin Edictul de la Milano si in domeniul propovaduirii.Eliberarea de primejdia persecutiilor a lasat disponibile puteri pe care Biserica le-a folosit nu numai in directia crearii unui cadru organizatoric, canonic mai corespunzator, dar si in directia formelor de transmitere a invataturii descoperite, deci si in directia dezvoltarii predicii tematice.

Lucrul acesta trebuia facut cu atat mai mult cu cat, printre cei convertiti la crestinism erau tot mai multi cu un nuvel cultural mai ridicat, fapt care cerea din partea conducatorilor bisericesti un effort sporit in ce priveste dezvoltarea si utilizarea predicii tematice, socotita cea mai potrivita pentru asemenea situatii.

Pe de alta parte, nu putini dintre cei trecuti la crestinism aduceau cu ei din lumea lor unele vicii si practice rele ca lacomia, necuratia, orgoliul, nedreptatea, superstitia, egoismul, fapt care de asemenea impunea o mai insistenta recurgere la serviciile predicii tematice.

In ce priveste ereziile, acestea nu numai ca nu s-au stins in veacul patru, dar dimpotriva au aparut altele noi.Evident, predicile tematice isi aduceau aportul lor si in acest domeniu al respingerii argumentate al diferitelor rataciri dogmatice.

Trebuie amintit apoi ca si veacul la patrulea este veacul in care propovaduirea bisericeasca se intalneste cu oratoria nebisericeasca.Este veacul in care aproape n-a existat predicator crestin de forta care sa nu fi trecut prin scolile de retorica ale vremii.Un Vasile cel Mare, grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Ioan Gura de Aur au ucenicit ani indelungati la scolile vestitilor dascali de retorica de atunci.Desigur, in propovaduirea invataturilor descoperite ei au stiut pastra maiestriei retorice locul second, darn u e mai putin adevarat ca constienti de contributia pe care mijloacele formale ale artei retorice o puteau aduce in efortul de transmitere mai eficienta a invataturilor ei, Parintii nu s-au sfiit sa le utilizeze in activitatea lor kerigmatica.

Le-au folosit atat in omilia exegetica, axate, cum se stie , pe explicarea si aplicarea pericopei, cat mai ales in predica tematica.Mai ales aceasta ultima forma de propovaduire a beneficiat de mijloacele artei oratorice atat de utile pentru argumentare, formarea convingerii, respingerea conceptiilor gresite, etc.

Se pune intrebarea: ce avantaje prezinta predica tematica fata de omilie? Mai intai trebuie relevant faptul ca intr-o predica tematica invatatura poate fi mai bine dezvoltata

si adancita.Aceasta datorita faptului ca spre deosebire de omilie care se explica si se aplica pe un grup intreg de versete biblice, predica porneste obisnuit de la un singur verset in care e cuprinsa invatatura ce urmeaza a fi transmisa ascultatorilor.Si, evident, una este a lamuri intr-un timp de…un singur verset si alta e a explica si aplica o pericopa intreaga.

In al doilea rand, predica sintetica comporta avantajul ca una din legile de baza ale cuvantarilor bisericesti e legea inchegarii unitare a expunerii poate fi mai b ine respectata in predica tematica decat in omilie.Pericopele biblice monotematice sunt putine, cele mai multe lasandu-se cu greu concentrate intr-o idée centrala.

In al treilea rand, expunerea invataturii crestine in cuvantari bine inchegate si temeinic argumentate asigura o mai buna pregatire a credinciosilor si, eo ipso, mai bune conditii de aplicare in viata a invataturilor propovaduite.

Faptul ca in cele 10-15 min. cat se cuvine sa dureze o predica se insista asupra uneia si aceleiasi invataturi, implica pentru ascultatori avantajul de a-si concentra toate puterile intr-o singura directie, aceea a invataturii predicate, de a o cuprinde cat mai deplin si de a o converti in motive de activitate practica.

Dar folosirea predicii sintetice prezinta si unele dezavantaje. Din punct de vedere material predica tematica e expusa pericolului de a se indeparta de izvorul ei

principal: Sfanta Scriptura pe de o parte, iar pe de alta de a-I denature intelesul si spiritual.Materialul

78

Page 79: Omiletica an III Sem II

documentar precum si consideratiile personale asupra textului ispitesc uneori pe predicator in asa masura, incat sensul authentic al versetului ajunge a fi diluat pana la desfigurare.

Desigur, predica reclama si effort personal, dar acest effort,acest aport subiectiv trebuie sa ramana mereu in limitele indicate de sensul pe care sfintii autori l-au pus in textele biblice revelate.

Din punct de vedere formal, predica propriu zisa poate aluneca in inconvenientul de a impinge pe un plan secundar scopul principal al cuvantarii bisericesti, care, se stie, este zidirea sufleteasca a credinciosilor, si de a da intaietate artificiului rhetoric.

Experienta arata ca mai ales cei ce au sau cred ca au un oarecare dar al vorbirii, se lasa usor prinsi in mrejele unei expuneri inflorite, navalnice, spumoase care se poate sa uimeasca, dar de zidit nu zideste nimic.

Ideal este deci de a face uz atat de omilie, cat si de predica tematica, valorificand la maximum avantajele fiecareia si ocolind, pe cat e cu putinta, dezavantajele, primejdiile carora fiecare din aceste forme ale propovaduirii sunt expuse.

25. PREDICA DOGMATICA

Crestinismul este si invatatura, si anume invatatura descoperita de sus.Cand imprejurarile au

cerut-o,de pilda cand s-au ivit erezii care diformau intelesul adevarului revelat, Biserica prindea in forme precise invatatura primejduita, aducand astfel pace si liniste in viata duhovniceasca a credinciosilor.

Transmiterea catre credinciosi a invataturii revelate si in formularea data de Biserica s-a facut si se face pe calea predicii dogmatice.

De ce sunt necesare predicile dogmatice? Intai, pentru ca invatatura revelata ne pune in legatura cu Subiectul Revelatiei, cu Iisus Hristos,

cu Dumnezeu si cu tot ceea ce a facut El pentru noi. Revelatia nu este separate de Revelator.Ea este partea tangibila a lui Dumnezeu, este Dumnezeu

asezat in ipostaza de realitate perceptibila de catre fiinta noastra. Faptul ca Revelatia ne introduce in sfera comuniunii cu Dumnezeu constitue insusi continutul

mantuirii. Prin predicarea invataturii descoperite ni se asigura de fapt dobandirea mantuirii, adica ni se

asigura scoterea din starea de euri inchise egoist in ele insele, si transpunerea lor in stare de entitati participante la energia divina capabila sa se regenereze sis a angajeze toate puterile in directia binelui sub toate formele lui.

Hristos este present nu numai in Taine, dar si in invatatura Sa, incat contactul cu predica dogmatica inseamna contactul cu Hristos care mantuieste nu numai prin Harul impartasit prin Sf. Taine, ci si prin harul transmis prin predica.Nu mai putin adevarata este si concluzia ca ignorarea, ocolirea , refuzul de a asculta predicile dogmatice echvaleaza cu refuzul de a lua contact cu Hristos, adica echivaleaza cu refuzul de a purta grija de propria mantuire.

In al doilea rand, predicile dogmatice contribute in gradul cel mai inalt la eliminarea din sufletul ascultatorilor a ignorantei care, se stie, constitue unul dintre cei mai redutabili factori de devalorizare ai crestinismului.

Nu pentru putini oameni necunoasterea sau cunoasterea gresita ori insuficienta a invataturilor crestine constitue cauza refractarismului lor religios.Experienta arata ca multe din obiectiile ce se formuleaza la adresa doctrinei crestine sunt izvorate dintr-o ignoranta crasa din partea celor ce le formuleaza.

79

Page 80: Omiletica an III Sem II

Uneori, trebuie sa recunoastem, ignoranta in materie de doctrina se datoreaza si unei insuficiente si neindemanatice propovaduiri a acestei doctrine.

De aici necesitatea ca in activitatea de transmitere a invataturilor dogmatice, preotul sa puna nu numai zel si pasiune, dar si o pregatire ireprosabila.

Predicile dogmatice ii pun pe ascultatori in situatia de a oputea face deosebire intre credinta cea adevarata si cea falsa.Se stie ca, precum in trecut, asa si astazi, exista unele curente religioase anarhice, care, lipsite de succesiune apostolica si de legatura cu traditia patristica, dau o explicare fantazista unora din locurile biblice, cautand totodata sa atraga de partea lor pe cati mai multi dintre fii Bisericii.Pentru contracararea unei asemenea activitati prozelitiste se impune cu strictete o cat mai temeinica indoctrinare a credinciosilor.Cu cat acestia vor cunoaste mai bine invatatura ortodoxa, cu atat se vor lasa mai geru ademeniti spre curentele anarhice, cu atat vor putea discerne mai usor intre intelesul authentic si intre cel diformat al invataturii.

Experienta arata ca o competenta, staruitoare si sistematica transmitere a doctrinei ortodoxe face aproape irespirabila atmosfera pentru secte in cadrul parohiei.

Predicile dogmatice pot inlatura indoielile din sufletele unora dintre credinciosi. In mod normal orice credincios ajunge sa-si puna intrebari privind unele sau altele din adevarurile

de credinta.Unii, mai pregatiti sa cerceteze singuri, pot gasi, prin studio personal, raspunsuri potrivite la intrebarile care-I framanta.Altii insa-cei mai multi-nu sunt in situatia de a-si rezolva singuri indoielile religioase.Si atunci, sufletul le ramane invaluit in tulburare, in incertitudini, fapt care se rasfrange necativ si in sfera vietii lor practice.Un credincios cu sufletul ravasit de indoieli nu se poate concentra in activitatea pe care trebuie sa o depuna sin u va da un randament corespunzator.

Predicile dogmatice pot realize acest lucru foarte important: eliminarea indoielilor din sufletele pastoritilor, inlaturarea ezitarilor, a oscilatiilor pe de o parte, iar pe de alta reintegrarea lor in ritmul viu si plenitudinar al vietii bisericesti si al celei obstesti in genere.

Predicile dogmatice pun bazele si dezvolta conceptia crestina despre lume si viata, lucru de maxima importanta pentru intreaga atitudine teoretica si practica a enoriasilor.

Intr-adevar, una este viata in care este prezentat Iisus Hristos cu invatatura si harurile Lui, si alta viata in care omul nu se intalneste decat cu sine insusi, adica in singuratate.

Hristos este desavarsirea personala slujitoare. Ca desavarsire, Hristos creeaza in credinciosi un dynamism care-I imita nelimitat la alte si alte

eforturi in directia desavarsirii. Cel ce crede in Hristos nu poate fi niciodata pasiv si pessimist. Nu poate fi pasiv fiindca Hristos il cheama mareu la actiuni menite sa-l duca pe el si intreaga

realitate spre noi trepte de dezvoltare. Nu poate fi pessimist pentru ca pacatul si moartea , cei mai redutabili dusmani ai credinciosului,

au fost biruiti definitive de catre Hristos Domnul. Ca retaliate personala, Hristos nu poate fi niciodata redus la o idée, persoana fiind un fapt c are

depaseste sau care nun u se lasa niciodata prinsa fara rest intr-un concept. Ca realitate care depaseste totdeauna ideea noastra despre El, realitatea Hristos constitue un

permanent incitator la incordari in sensul de a-L cunoaste,de a ne imbogati si implini fiinta cu El. Ca realitate slujitoare, Iisus Hristos ne porunceste activitatea in folosul celorlalti.Toata

invatatura, harurile si darurile Lui,ne sunt puse la dispozitie nu pentru a ne folosi egoist de ele, ci pentru ca, trecute prin fiinta noastra, sa le valorificam intru ridicarea, imbogatirea si imbunatatirea vietii celorlalti, a intregii societati, a intregii lumi.

Predica dogmatic ail aduce pe Hristos in mijlocul nostrum.Si e limpede ca, acolo unde e present Hristos, lumea, oamenii nu pot ramane asa cum sunt.Luarea la cunostinta a prezentei Sale poate trezi o miscare, o zguduire, o angajare totala in directia unei continue inaltari.

Pentru determinarea unei angajari totale a credinciosilor in directia crearii unui om nou, a unei vieti noi, a unei lumi noi, predica dogmatica este neaparat necesara.

80

Page 81: Omiletica an III Sem II

In sistemul invataturilor dogmatice ortodoxe care apartin patrimoniului comun al intregii crestinatati.

In conditiile miscarii ecumenice de azi, faptul impune necesitatea ca in activiatea predicatoriala, sa se accentueze, repetat daca e nevoie, adevarurile de credinta comune tuturor credinciosilor.E necesar ca pastoritii sa cunoasca temeinic invatatura specific ortodoxa, dar tot atat de necesar e sa cunoasca si punctele in care suntem una cu cei ce apartin altor confesiuni crestine.Cu cat vom izbuti sa relevam mai bine si mai multe invataturi comune, cu atat va creste si convingerea ca eforturile tinzand la unirea Bisericilor nu pot fi zadarnice.

Cum pot fi tratate in predica adevarurile dogmatice? Ele pot fi tratate dupa cuprinsul si temeiurile lor revelationale. Ele pot fi tratate dupa influent ape care o exercita asupra vietii si activitatii credinciosilor.Adica

din punctul de vedere al puterii lor de a lumina, imbunatati, intari si ghida pe credinciosi. Punctele acestea de vedere pot fi luate in considerare in mod separate in predici distincte, dar pot

fi si valorificate impreuna, in aceeasi predica. Sa observam ca adevarurile de credinta transmise pe calea propovaduirii e necesar sa le aducem

permanent in legatura cu dogma fundamentala a crestinismului, Sfanta Treime, si mai presus de toate cu Iisus Hristos Domnul.Caci in afara lui Hristos toate dogmele, toate Tainele, Biserica, ierarhia, cultul, disciplina canonica nu inseamna nimic.

De la Hristos isi primesc toate lumina, intelesul si puterea.Si isi primesc dreptul de a pretinde sa le luam in seama, sa le cunoastem sis a ni le insusim ca pe un tezaur de nepretuit al vietii noastre crestinesti.

Cat priveste dezvoltarea si infatisarea in predica a invataturilor de credinta, e de relevant ca trebuie san e ferim de stilul didactic, scolaresc, abstract, care poate prezenta interes pentru cei cu pregatire teologica, dar nu pentru marea multime a credinciosilor.

E necesar sa invioram expunerea prin folosirea stilului oral, nu scriptic, prin folosirea unui material ilustrativ corespunzator, si a aplicarii la viata credinciosilor.

26.PREDICI MORALE

Crestinismul nu cuprinde numai invataturi de credinta, ci si invataturi privind comportamentul practice al credinciosilor

Legate organic unele de altele, amandoua aceste grupe de invataturi sunt necesare pentru dobandirea mantuirii.Nu ne mantuim numai intrucat credem in Dumnezeu, ci si intrucat ne modelam viata preactica dupa normele morale pe care El ni le pune la indemana prin Revelatie.

De aici necesitatea ca in propovaduirea sa preotul san u se limiteze numai la predici dogmatice, dar la acestea sa adauge, in mod systematic, si predici morale.

Continutul predicilor morale il constitue normele de conduita cuprinse in crestinism.Prin asemenea predici, preotul urmareste formarea caracterului moral al pastoritilor sai.

Pe de o parte el va cauta sa inlature din sufletul ascultatorilor piedicile care stau in calea asimilarii ca motive de actiune a normelor etice crestine, adica va cauta sa inlature neincrederea in puterile proprii, ezitarea, lancezeala, ideile morale gresite, deprinderile pacatoase, iar pe de alta va cauta sa implante adancin constiinta ascultatorilor normele morale crestine si sa adapteze la cerintele acestora mecanismul actului voluntary, sau, altfel spus, sa-I deprinda a le practica in mod consecvent.Preotul predicator va avea grija sa prezinte normele morale in asa fel ca sa se vada limpede stransa legatura dintre ele, interdependenta lor.Credinciosii trebuie sa vada ca poruncile morale crestine alcatuiesc un tot unitary,

81

Page 82: Omiletica an III Sem II

organic inchegat.E necesar sa se atraga atentia credinciosilor asupra acestui lucru pentru a-I elibera potrivit careia practicarea numai a unora dintre regulile etice se poate impaca foarte bine cu neglijarea sau calcarea altora, si ca intransigenta in privinta unor norme morale nu-I poate impiedica de a fi ingaduitori cu anumite inclinari si deprinderi rele proprii.

In predicile morale preotul e dator sa arate ca din clipa in care, prin mijlocirea Sfintelor Taine, au primit Harul mantuitor, suntem potentiali inarmati impotriva oricarei incalcari a voii lui Dumnezeu si suntem capabili sa implinim practice toate poruncile morael.Li se va implanta adanc in constiinta pastoritilor obligatia de a asculta de legile dumnezeesti nu numai cu o parte ci cu intreaga lor fiinta si ca nimeni nu e indreptatit a se numi crestin decat in masura in care face loc in viata sa tuturor virtutilor crestine.

Desigur, e necesar sa fie rostite si predici morale cu un character mai special, ca de exemplu: despre datoriile parintilor fata de copiii, despre datoriile copiilor fata de parinti, datoriile stapanirii fata de cetateni si ale acestora fata de stat, datoriile credinciosilor fata de Biserica si datoriile acesteia fata de credinciosi, etc.

In legatura cu predica contra pacatelor e de observat ca predicatorul e dator sa se fereasca de a veni cu prea multe amnunte, mai ales cand e vorba de vicii, pentru ca nu cumva sa trezim si sa atatam curiozitatea unora sau altora dintre ascultatori si deci, fara voia noastra sa le dam pricina de scandal.Aceasta nu inseamna insa ca trebuie sa fim cu ingaduinta si menajamente fata de pacat.Dimpotriva, dupa cum virtutea o infatisam in toata frumusetea, demnitatea si sfintenia ei, la fel pacatul il vom prezenta in toata uratenia si nocivitatea lui.

Cu conditia insa de a nu pierde niciodata din vedere acest lucru: asprimea predicilor noastre antihamartiologice sa fie dirijata cu grija, contra pacatului, nu contra pacatosului.Sa trezim in ascultatori impotrivire, repulsie, ura, manie, fata de pacat, nu fata de savarsitorul lui, fata de pacatos.Caci noi nu putem dori moartea pacatosului, ci voim ca el sa se intoarca sis a fie viu, sa fie recuperate si integrat in circuitul normal al vietii.

In ce priveste exemplele de care avem nevoie pentru ilustrarea invataturilor morale sunt in primul rand din viata Mantuitorului.Atitudinea lui Iisus in sanul familiei, purtarea Sa in momentele critice ale activitatii publice, intelepciunea maretia de spirit dovedite cu prilejul intrarii in Ierusalim(Matei 21, 1-9), si in general intreaga Sa activitate si viata constitue un inepuizabil izvor de exemple de puritate, consecventa, maretie si forta morala.

De asemenea, pot fi folosite pilde din viata sfintilor, a martirilor, a cuviosilor si a nevoitorilor care s-au distins prin viata lor traita in accord cu invataturile si poruncile Domnului, din experienta Bisericii, a parohiei, din sfera extrabisericeasca, etc.

Atat predicile morale cu character general cat si cele cu character special, predicatorul va cauta sa le intocmeasca in spiritual credintei vii, adanci, sincere.Numai cand poruncile morale sunt prezentate ca izvorand din adevarurile vesnice ale credintei, pastoritii le vor primi ca invataturi venind de dincolo de om, de dincolo de puterile firesti ale preotului, le vor primi ca expresie a vointei lui Dumnezeu, si numai atunci nu le vor simti ca pe niste poveri impuse din afara, ci ca expresie a purtarii de grija, a dragostei lui Dumnezeu fata de creatura Sa, dragoste manifestata prin propovaduitorii randuiti de sus.

Relevarea permanenta a caracterului divin al invataturilor morale propovaduite de la amvon ii poate incura mult pe credinciosi sa puna in practica aceste invataturi, chiar cand aplicarea lor le-ar cere jertfe mari.

In cadrul predicilor morale intra: predici de mustrare si predici de mangaiere. Predicile de mustrare sunt folosite ca mijloace de combatere a pacatelor practificate in cuprinsul

parohiei. Ca pastor de suflete preotul predicator nu poate inchide ochii asupra alunecarilor si abaterilor

savarsite de catre pastoriti, ci e obligat sa intervina cu toata hotararea mustrand si certand parinteste, curatind si tamaduind cu rabdare, tact si pricipere ranile pacatelor.

Exemplul Mantuitorului si al Sfintilor Apostoli trebuie sa-l calauzeasca pe preot si in aceasta directie.Cu cat zel sfant nu combatea Mantuitorul pacatele contemporanilor si mai ales ale carturarilor si

82

Page 83: Omiletica an III Sem II

fariseilor.E drept ca uneori Mantuitorul a folosit si cuvinte aspre la adresa contemporanilor:”Vai voua carturarilor si fariseilor fatarnici…”(Matei 23).

El a folosit expresii ca “pacatele iti sunt iertate”, dar si termini din care razbate zvacnirea maniei precum”serpi, pui de naparca”(Matei 32,33).Explicatia trebuie cautata in faptul ca pentru Mantuitorul in procesul de innoire a omului lucrul cel mai important il constitue deschiderea, receptivitatea fata de ceea ce e mai inalt, superior, fata de divina Sa invatatura.Pacatosii carora le spune:”pacatele iti sunt iertate”, fac parte tocmai din categoria credinciosilor dispusi sa invete, sa primeasca indemnuri, sfaturi, deci dispusi sa-si depaseasca starea de inferioritate in care se gaseau.

Mustrarile aspre la adresa unor oameni plini de ei insisi, ingamfati, nereceprivi la invatatura cea noua.Fata de asemenea suflete osificate, inchistate in trufia lor, Domnul a socotit potrivit sa vina cu metoda drastica a unor apostrofari menite sa zguduie, sa rascoleasca sis a determine eventuale reactii corespunzatoare.Urmand pildei Mantuitorului, Sf.Apostoli s-au straduit ca in mustrarile adresateascultatorilor sa fie cu multa intelegere si rabdare:”propovaduieste cuvantul, staruieste cu timp si fara timp, mustra, cearta, indeamna cu multa rabdare…”(2 Tim.4,2).

Daca predicile de mustrare nu sunt utilizate in masura cuvenita aceasta se datoreaza faptului ca nu putini predicatori lasa ei insisi de dorit in ce priveste viata personala.Si se stie, cine ignora, neglijeaza aplicarea principiilor morale in comportamentul sau, acela va ezita, negasind oportun sa ia in considerare sis a biciuiasca abaterile pastoritilor.Preotul mustrat de constiinta pentru propriile abateri nu va mai gasi puterea si indrazneala necesara pentru a combate cu success pacatele enoriasilor.Cand te simti tu insuti vinovat sau patat nu mai poti arata cu degetul pata si vina altora.Cel ce-ar indrazni sa mustre pe altii fiind el insusi pacatos notoriu ar risca sa auda vorbe aspre:”Doctore, vindeca-te pe tine insuti”.Al doilea motiv care indeamna la ocolirea predicilor de mustrare il constitue teama de a nu jigni si de a nu-si pierde popularitatea.

O asemenea teama e cu totul reprobabila cand e provocata de interese personale, egoiste.De exemplu, teama ar putea fi determinate de presupunerea ca o mustrare ar putea crea situatia ca unii credinciosi sa fie mai putin generosi fata de preot, pe altii i-ar putea indruma sa fie mai putini dispusi intru a-I aduce laude, intru a-l sprijini in anumite chestiuni, etc.

Teama e nejustificata si atunci cand ea izvoraste din considerentul ca, prin mustrare, predica ar pierde mult din puterea ei de inraurire asupra credinciosilor.E nejustificata, deoarece pe cei cu adevarat credinciosi mustrarea nu-I atinge, iar ceilalti vor trebui sa recunoasca cel putin tacit, ca preotul-ne gandim la cel cu viata imbunatatita-e in dreptul lui sa-si exprime dezaprobarea si indignarea fata de pacatele lor.Experienta arata ca inraurire puternica asupra credinciosilor pacatosi exercita zelul curat si aprins manifestat din inaltimea amvonului de catre preotul integru si cu o nestirbita autoritate morala.

Repetam: e vorba de zelul preotului induhovnicit, cu inima si viata curate, convins pana in adancul fintei sale de putere izbavitoare a poruncilor Domnului pe de o parte, iar pe de alta, calauzit de o calda si nefatarnica dragoste fata de enoriasii sai.Nu ti-e permis sa rostesti predici din amvon mustratoare numai pentru ca amorul tau propriu a fost atins din partea unora dintre pastoriti.

Natural, un elementar bun simt pastoral il oblige pe propovaduitor ca mai inainte de a veni cu predica mustratoare sa incerce a redresa pe cei pacatosi, facand uz de pastoratia individuala, prin convorbiri personale cu cei in cauza.Numai cand se constata la ei indaratnicire, cand pacatele lor au devenit notorii si persista in ele, numai atunci se cuvine sa se ia atitudine din amvon

Sa nu pomenim insa niciodata din amvon numele pacatosilor vizati.Procedeul cu aratarea in public a pacatosilor e contrara spiritului de evlavie si cucernicie al slujbelor divine, si e contrara iubirii care vrea ca pe toti sa-I castige la Domnul.Cel aratat cu degetul in public se poate indarji si mai mult in atitudinea sa pacatoasa si poate ajunge chiar sa se dedea la actiuni cu totul necugetate.

Prin predica de mustrare urmarim sa smerim sis a rusinam in sufletul lor pe cei pacatosi sis a-I avertizam pe ceilalti de a se feri de abaterile stigmatizate.

Sa nu recurgem niciodata la batjocorirea pastoritilor alunecati in pacate.Unii ca acestia sa fie treziti si mustrati prin forta rascolitoare a invataturii propovaduite, nu prin mania predicatorului.

83

Page 84: Omiletica an III Sem II

In predicile de mustrare sa se tina seama intotdeauna si de partile bune ale celor vizati.Sa se vada din cuvantare ca desi unii sunt alunecati de la randuielile Bisericii, ei continua sa fie fideli acesteia, fiind capabili sa revina la calea cea buna.

Cuvintele si tonul sa fie strict supravegheate.Asprimea cuvantului sa fie indrepatata, repetam, spre pacat si nu spre pacatos.Quintilian istoriseste ca Pericle isi exprima adesea temerea ca nu cumva in cuvantarile sale sa nu-I scape vreun cuvant separator, insulte la adresa ascultatorilor.E un lucru de care sa tina seama si preotul predicator.Si preotul predicator e obligat sa se fereasca din rasputeri de a folosi termini si expresii care ar leza demnitatea ascultatorilor, chiar daca acestia ar fi pacatosi.

Predica de mustrare sa nu fie folosita des.Iar cand o folosim sa fim bine documentati asupra imprejurarilor si motivelor care au determinat abaterile si excesele vizate.La intocmirea si rostirea predicilor de mustrare sa ne lasam calauziti de un larg spirit de intelegere, dreptate, rabdare, dragoste calda si nepartinitoare.

Ascultatorii sa poata intelege din cuvintele, tonul, din intreaga tinuta a predicatorului ca nimic altceva nu-l indeamna sa le adreseze mustrarea, decat raspunderea sa ca parinte duhovnicesc si dorinta de a-I indrepta.

In incheiere subliniem ca e recomandabil ca predicile de mustrare san u fie tinute decat atunci cand preotul si-a castigat deplina incredere in pastoritii sai.

27.PREDICI DE MANGAIERE

Predicile de mangaiere aplica balsamul invataturii crestine asupra ranilor provocate de suferinte.Cand suferinta e privita din punctul de vedere al credintei, aratandu-se ca nimic in lumea aceasta nun e poate desparti de iubirea lui Hristos(Rom.8,35), ori punandu-se in evidenta faptul ca in lumina permanentei active de langa noi a lui Dumnezeu nicio suferinta nun e poate impinge spre nefiinta, putem spune ca predicile de mangaiere se incardeaza in sfera celor dogmatic-practice.Iar cand consolarea si linistea spiritului sunt infatisate ca datorie a credinciosului fata de sine, fata de semeni si fata de Dumnezeu, predicile de care vorbim se inscriu in categoria celor morale.

La intocmirea predicilor de mangaiere predicatorul va avea grija sa ia in considerare, pe de o parte natura raului si a suferintelor la care se refera, iar pe de alta starea interna si externa a celor atinsi de suferinte.

Exista suferinte inchipuite si exista suferinte reale. In primul caz, predicatorul va arata ca pricina maraciunii si intristarii este credinciosul insusi

prin:a) conceptia lui unilaterala despre viata, imaginandu-si gresit ca viata trebuie sa fie o

succesiune continua de bucurii si placeri, neumbrite de norul niciunui necaz.b) Pregatirea insuficienta, adica asumarea unei indeletniciri pentru care nu posezi

cunostintele si tehnica corespunzatoare poate fi sursa de mahniri si insatisfactii.c) Pretentii exgerate fata de viata, adica dorinta de a avea mai mult decat e normal,

care e franata de cerintele dreptatii, fapt care produce nemultumiri. Adoptarea unei atiutdini corecte, drepte, realiste poate astupa aceste izvoare ale suferintei. In al doilea caz, adica in cazul suferintelor reale, preotul va cauta sa vada daca nu cumva raul e

rezultatul abaterii credinciosilor de la legea fundamentala a vietii, adica de la legea comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii( caderea din comuniune, adica din iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele inseamna inchiderea in egoism, intr-o atitudine de opozitie fata de bunatate, dreptate, generozitate, jertfa de sine, adica intr-o atitudine izvoratoare de inabusire sufleteasca, de suferinte).

Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii prin renuntarea la egoism e calea de iesire din impasul aratat si de intrare in circuitul normal al vietii.

84

Page 85: Omiletica an III Sem II

Daca nu cumva suferinta e rezultatul unor acte de nedreptate savarsite in dauna altora, ori daca nu-I urmarea calcarii unora sau altora dintre legile morale cum ar fi legea cumpatarii, a stapanirii de sine, a rezistentei in fata tentatiei, etc.

Intr-o asemenea situatie preotul va indruma pe cei in cauza sa revina asupra purtarii necorespunzatoare sis a repuna in drepturile lor normele morale ;lezate.

Exista griji si suferinte legate de insasi viata credinciosului in calitatea lui de credincios, si exista si o tristete a lui izvorata din participarea la destinul altora.

In prima alternative predicatorul va arata ca pastrarea , dezvoltarea si afirmarea calitatii nde credincios, implica uneori suferinte dintre cele mai grele.Credinciosul e un urmator al lui Hristos.Urmarea lui Hristos inseamna cruce, adica lupta impotriva ispitelor, a nedreptatii, a fatarniciei, pentru puritate, dragoste.Iar lupta inseamna suferinta.In asemenea imprejurare,preotul va imbarbata pe ascultatori, aratandu-le ca in aceasta lupta ei nu sunt singuri, ci langa ei e in permanenta present Hristos Domnul.

In alternative a doua preotul va explica credinciosilor ca soarta fiecaruia dintre noi e legata de aceea a tuturor oamenilor, a intregii comunitati.Alcatuim cu totii un singur trup in Hristos si fiecare dintre noi suntem madulare unii altora.Si asa cum in sfera de viata a unui trup suferinta unui organ se rasfrange si asupra celorlalte, la fel si in organismul bisericesc suferinta unui credincios isi trimite ecourile ei si in sfera de viata a celorlalti.

Biserica nu e numai o comunitate de rugaciune, dar si o comunitate de viata, de participare a unuia la viata altuia, la bucuriile, dar si la suferintele lui(1 Cor. 12,26).

Exista suferinte care se extind asupra unei epoci, unei natiuni, unui tinut, unei comunitati, si exista rele care afecteaza numai indivizi izolati.

In ultima situatie preotul va cauta sa cunoasca situatia individuala a celor in cauza, temperamental, starea sufleteasca, cultural or si apoi sa se straduiasca a valorifica mijloace de mangaiere corespunzatoare.

In primul caz preotul va cauta sa sublinieze forta infricosatoare a raului care parka nu lasa neatins nimic din lumea aceasta, dat totodata va releva cu hotarare energia uriasa de care pot dispune credinciosii atunci cand se unessc si voiesc sa lupte in comun si organizat impotriva relelor si suferintelor din lume.

Exista rele prezente si unele care ameninta sa se dezlantuie. In prima imprejurare, forta binefacatoare a adevarului crestin trebuie sa tina in limitele necesare

suferintele prezentului.Speranta crestina arunca punti de lumina peste situatii apparent fara iesire, neingaduind pasivitatea, chemand la incordari si insufland incredere.

In celalalt caz, in cazul primejdiilor iminente, preotul sa-si pregateasca credinciosii prin mijloacele de care dispune in sensul ca ei, in stransa solidaritate cu toti ceilalti, san u fie surprinsi cu bratele incrucisate.Multe incercari pot veni asupra noastra, dar, prin cuvantul Sf.Apostol Pavel,”El, Dumnezeu, nu va ingadui sa fim incercati mai mult decat putem rabda”(I Cor. 10,13).

Poate surveni si situatia ca suferintele sa-si aiba izvorul numai intr-o latura a vietii, alteori in intreaga stare prezenta a pastoritilor.

In prima eventualitate predicatorul va indrepta ate4ntia credinciosilor asupra celorlalte laturi ale vietii.Tristetea insuccesului intr-o directie poate fi atenuata prin bucuria izbanzii dobandite in alte initiative.

In ultima ipoteza, a suferintei rezultate din ansamnlul situatiei parohienilor, predicatorul poate arata pe de o parte ca relele prezente se pot preschimba in bucurii, iar pe de alta ca, prin purtarea Sa de grija, Dumnezeu poate folosi relele actuale spre folosului celor ce, loviti de ele, le accepta ca pe unele ce prilejuiesc concentrari de forte si decizii menite a face fata suferintelor.

Experienta ne arata ca asupra credinciosilor se pot abate suferinte meritate, dar din cele care par nemeritate.

In prima imprejurare, preotul va arata ca nu poate fi vorba despre o mangaiere fara o sincera recunoastere a abaterilor, a caderilor, a pacatelor proprii, precum si fara pocainta din inima.Preotul va cauta sa-si sensibilizeze credinciosii fata de vina proprie pentru suferintele abatute asupra lor, va cauta sa-I

85

Page 86: Omiletica an III Sem II

aduca in situatia de a-si da seama ca numai prin cainta adanca si prin reintegrare in sfera de inraurire a normelor de viata crestine si de respectarea lor, ei isi pot regasi calea catre Mantuitorul, izvorul prin excelenta al puterii spirituale necesare luptei impotriva suferintelor si biruintei depline asupra lor.

In cazul suferintelor care nu pot fi aduse in legatura cu vreo vina personala a subiectilor respective, predicatorul va cauta sa arate ca Dumnezeu ingaduie uneori ca asupra celui drept sa se abata incercari in scopul intaririi lui in credinta precum si al promovarii lui l;a treapta de model pentru altii in ce priveste compoatamentul in anumite situatii grele.

I ntr-adevar, credinciosul care traieste sentimental comuniunii cu Dumnezeu si care e incercat de suferinte, nu numai ca nu va slabi in credinta lui, dar dimpotriva si-o va intari si mai mult, incredintat ca Tatal ceresc foloseste uneori si mijloace mai aspre pentru cresterea fiilor Sai,”Caci pe cine-l iubeste Domnul il cearta sip e fiul pe care-l primeste il bate”(Evr. 12,6).

Deosebit de semnificativa in aceasta privinta este pilda lui Iov.Desi crunt lovit el a ramas totusi neclintit pe pozitia sa de credincios, convins ca mai puternica decat orice suferinta este dragostea parinteasca a lui Dumnezeu fata de creatura Lui.

Taria si statornicia in credinta de care Iov a dat dovada in rastimpul grelelor sale suferinte au pus in lumina maretia de care e in stare omul credincios, si, totodata, i-au conferit vrednicia de exemplu menit sa inspire mereu pe cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu.

Fara indoiala, e foarte important pentru credinciosi sa stie intampina suferintele vietii cu intelegere si tarie sufleteasca.E de asemenea important ca ei sa stie, sa fie constienti de puterea pe care, in vreme de necaz, le-o confera Dumnezeu.E necesar ca pastoritii sa fie deprinsi a intampina cu liniste si impacare suferintele respective.Dar manifestarea atitudinii fata de suferinte nu se poate rezuma numai la atat.Suferinta e un rau si de aceea in prezenta ei nu e permisa pasivitatea.

A-l mangaia pe cineva, pe un credincios lovit de necazuri nu inseamna a-l, convinge sa se resemneze si sa cedeze.Nu inseamna a-l determina sa accepte acel pretins inexorabil:”ce ti-e scris in frunte ti-e pus”.Fatalismul nu are nimic in comun cu invatatura crestina.Crestinismul e forta, e energie inepuizabila, e biruinta asupra raului, in ciuda oricarei aparente.

A mangaia deci pe credinciosul apasat de suferinta inseamna a face apel la toate potentialitatile lui aflate in lucrare, a le actualize, si, asociindu-le cu puterile altora, sa le angajeze in lupta impotriva acelor sirtuatii care au provocat si continua sa provoace suferinte.

Mangaierea nu inseamna indrumarea credinciosilor de a se pleca in fata suferintelor, si de adaptare a unei atitudini de apatie, ci inseamna rascolire, imbarbatare, chemare la lupta pentru alaturarea, atenuarea, depasirea, biruinta suferintelor.”Indrazniti!” le-a poruncit Iisus tuturor celor care accepta sa fie in comuniune cu El.Razbatand prin nenumarate suferinte, marele Sau Apostol, Pavel, spune la randu-I”Nu ma voi lasa biruit de nimic..”(I Cor. 6,12).

In rostirea predicilor de mangaiere, preotul sa se straduiasca a fi cu cea mai adanca si sincera participare, vorbind el ,insusi de suferintele enoriasilor, si mai ales pilduind prin purtarea sa, atitudinea si spiritual in care se cuvine ca pastoritii sa intampine suferintele si sa lupte pentru inlaturarea sau atenuarea lor.

Dar de ce sunt necesare predicile morale? Sunt necesare pentru ca Insusi Mantuitorul ne-a dat , odata cu invatatura de credinta, si

invatatura de viata.Si una si alta sunt necesare pentru mantuire.Domnul a zis;”Cel ce va crede se va mantui”(Matei 16,16).Dar tot El spune:”Nu oricine imi zice Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”(Matei 7,21).Iar vointa Tatalui este exprimata prin poruncile formulate de catre Fiul Sau si Mantuitorul nostrum, cuprinse mai ales in predica de pe munte, si care culmineaza in porunca iubirii(Matei 22, 37-39).

Ca porunci ale Domnului, poruncile morale sunt necesare mantuirii in intelesul ca prin implinirea lor, smulgem deprinderile pacatoase din fiinta noastra, asigurandu-ne astfel conditia fundamentala ceruta de misiunea noastra de slujitori dezinteresati ai aproapelui nostrum.

Credinciosul care nu indeplineste normele morale crestine ramane tributary chemarilor inferioare ale firii, costituind o piedica si pentru dezvoltarea propriei personalitati, si pentru viata sociala.Numai

86

Page 87: Omiletica an III Sem II

mergand pe fagasul indicat de poruncile morale, se poate ajunge la acea concentrare de forte morale capabile sa inlature obstacolele oricat de grele ar fi sis a deschida larga calea inaintarii spre tot mai inalte trepte de viata, culminand pentru credinciosi cu ceea ce Mantuitorul numeste Imparatia lui Dumnezeu.

Se intelege, credinciosul e in permanenta un haritofor.Dar fara implinirea poruncilor morale, Harul dumnezeesc lancezeste ascuns in inima noastra.Implinirea invataturilor morale face ca Harul primit prin Sfintele Taine sa razbata intreaga noastra fiinta sis a puna accentul pe comportamentul nostrum viitor.

E necesar sa intocmim si sa rostim predici morale si pentru motivul ca numai legile morale razbat pana la radacina relelor de care sufera viata, atat cea individuala, cat sic ea obsteasca.Legile civile au o putere de priza si de razbatere mult mai redusa.Ele sanctioneaza fapte externe, dar lasa neatinsa intentia si acel adanc al vietii sufletesti din care izvorasc toate faptele, bune sau rele.

Predicile morale arata credinciosilor ca nu exista nici un domeniu la vietii oricat de ascuns vederii, care san u se afle in sfera de influenta si competenta a legilor morale, a dumnezeestilor porunci.

In ce priveste modul de intocmire a predicilor morale, trebuie tinut cont de: dup ace predicatorul s-a fixat asupra temei, care poate fi o regula morala, o virtute, o datorie, se explica si se argumenteaza frumusetea, lumina si puterea pe care asimilarea si practicarea adevarului moral respective le aduce in fiinta noastra individuala si comunitara.

Se trece apoi la luarea de atitudine impotriva pacatului opus invataturii morale despre care vorbim, subliniind urmarile nefaste ale acestuia.

In partea finala se formuleaza indemnuri pentru ascultatori in sensul ca ei sa-si deschida inima pentru invatatura morala tratata, si s-o practice in mod consecvent.Credinciosii sa fie facuti atenti asupra piedicilor care le stau in calea efortului de transpunere in viata a invataturii morale respective, aratandu-li-se totodata si mijloacele cu ajutorul carora le pot inlatura.

28.PREDICI APOLOGETICE

E cunoscut ca o idée, o conceptie noua gaseste de la prima ei aparitie aderenti entuziasti si apostolic dispusi a se angaja si a le propovadui cu zel si insufletire.Dar tot atat de cunoscut e si faptul ca dincolo de ceata aderentilor se afirma multimea celor ce ezita, privesc cu rezerva ideile cele noi si iau chiar o atitudine potrivnica fata de ele.Acestea se intampla mai ales atunci cand conceptia cea noua are inscrise in programul sau alaturarea unor obiceiuri, situatii, structuri, si inlocuirea lor cu altele.

Acelasi lucru s-a intamplat si la aparitia crestinismului.Unii l-au primit cu mare insufletire si au izbutit sa se identifice atat de deplin cu invataturile Mantuitorului incat, cant , pe vremea persecutiilor, au fost pusi in situatia sa aleaga intre o viata fara Hristos si moartea in comuniune cu Hristos, ei au preferat sa renunte la viata decat la Hristos.

87

Page 88: Omiletica an III Sem II

Altii dempotriva s-au impotrivit de la inceput crestinismului, defaimandu-l si punandu-I in cale piedici foarte grele.

Fata de aceasta ultima situatie, propovaduirea crestina a trebuit sa include in programul ei si o activitate de aparare a propriilor pozitii, o activiate apologetica.

Chiar in Sfintele Evanghelii, mai ales in cea de-a patra, intalnim elemente caracteristice apologiei.Astfel, Evangheliile sunt cele dintai scrieri care au pus la indemana propovaduitorilor anumite indrumari privind predica apologetica, cum ar fi: predica apologetica sa explice limpede adevarul revelat sis a-l apere.Apararea adevarului dumnezeesc sa se faca cu tact si cu intelepciune, cu totala alipire fata de Hristos, dar si cu sincera dragoste fata de cei abatuiti de la dreapta credinta.In special sunt de observat urmatoarele: predicatorul sa dezvolte o activiate apologetica preventive.Adica in activiatea sa sa se lase calauzit de grija de a explica credinciosilor in mod consecvent tezaurul invataturii crestine, dar mai ales acele adevaruri impotriva carora preotul si credinciosii stiu ca se ridica obiectii.

Indoctrinarea pozitiva si temeinica a credinciosilor constitue cea mai potrivita forma de apologie a crestinismului.

Sa nu se neglijeze nici metoda curative in activitatea didactica-apologetica.Aceasta metoda consta in relevarea de catre preot a netemeiniciei obiectiilor formulate cu privire la una sau alta dintre invataturile revelate.

In discutarea obiectiilor si in respingerea lor vom folosi argumente de ordin rational, dar mai ales din cele cuprinse in sfera Revelatiei.Aceasta pentru motivul ca adevarurile crestine nu sunt de natura filisofica, ci sunt adevaruri izvorand din vointa lui Dumnezeu miscata de iubirea fata de oameni.

Preotul predicator sa nu dezbata sis a respinga obiectii si erori inexistente in sfera de viata a credinciosilor sai.Altfel credinciosii ar putea fi tulburati si impinsi spre stari de indoiala si inutile framantari sufletesti.

In cercetarea obiectiilor preotul trebuie sa procedeze cu multa intelepciune, cu un lucid discernamant.De pilda, predicatorul ar savarsi o grava eroare in cazul in care ar respinge in mod aprioric falsa orice idée noua, orice innoire.Exclusivismul si intoleranta nu au nimic in comun cu duhul si metodele de lucru ale Bisericii ortodoxe.Preotul sa se fereasca ca de foc in a bagateliza, a minimaliza partea de adevar, de bine, de dreptate al celor ce reprezinta un alt punct de vedere.Chiar si atunci cand vrem sa denuntam o eroare trebuie sa fim deplin constienti ca misiunea noastra nu e aceea de a infrange pe cineva, ci aceea de a imbuna, de a face sa iasa la iveala adevarul, de a mantui.

Se cuvine, asadar, ca preotul sa fie cu o cat mai larga intelegere fata de punctele de vedere contrarii, sau altele decat cele ale Bisericii.Sa tina totdeauna seama de punctele ce apropie sa de a celor din cealalta tabara.Existenta dezacordului in unele puncte nu justifica izolationismul.Punctele asemanatoare obliga la apropiere, solidaritate si colaborare. Si daca nu exisat un refractarism calculate, puncte de contact, si, deci, de colaborare se pot gasi destule.

Sa se observe ca in curentele noi care-si fac loc in viata sunt in actiune forte spirituale si sunt pretuite si ridicate sus superioare idealuri de fratie si slujire.Nu rareori intalnim in partea cealalta barbate calauziti de un inalt spirit de sacrificiu pantru cause care-I depasesc cu mult.Predicatorul nu poate intoarce spatele si nu poate ramene indifferent fata de asemenea realitati, ci mai degraba e dator sa se apropie de cei ce le promoveaza, sa-I sprijine efectiv in straduintele si nazuintele lor dupa mai bine.

Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit unei invataturi, oriunde se duce lupta dupa un ideal inalt, pentru dreptate, omenie, acolo e present in chip tainic dar real Hristos insusi.Intemeiul acestui fapt se poate afirma ca cineva care nu face parte din Biserica, dar acolo unde se afla isi angajeaza toate puterile in lupta pentru binele semenilor, unul ca acesta e mult mai aproape de Hristos decat crestinul care bate zilnic matanii, dar sta cu bratele incrucisate in fata nedreptatilor, fatarniciei, vicleniei, abuzurilor.

O atentie deosebita trebuie sa acorde predicatorul acelor grupari religioase anarhice nihiliste, care afiseaza o atitudine negativista fata de viata de acum sau cea de veci.Vom releva cateva din motivele care nu permit preotului sa ramana pasiv fata de aceste lucruri.

Mai intai credinciosii anarhici deformeaza actul religios prin accentuarea unilaterala a uneia sau alteia dintre elementele sale componente.Prin accentuarea, de pilda, a elementului intellectual, se ajunge la

88

Page 89: Omiletica an III Sem II

un rationalism inbusitor si opac; prin accentuarea elementului emotional, sufletul poate aluneca intr-un sentimentalism nebulos subiectivist, intunecat, paralizat.Prelucrat aproape exclusive prin prisma afectivitatii, mesajul evanghelic e in mod fatal diformat si coborat la treapta unui izvor de tulburari interioare, nelinisti si framantari cu vizibile urmari negative.

Evident, prezenta unor asemenea credinciosi printre ceilalti oameni poate constitui o nedorita sursa de dezechlibru, de abateri de la viata normala.

In al doilea rand credinciosii anarhici disocieaza credinta de iubire si accentueaza credinta, ajung la un fanatism primejdios chiar pentru cele mai elementare reguli de convietuire,Fanaticii, se stie, in afirmarea punctului lor de vedere, devin agresivi, provocand violente.Or violenta constitue, de regula,un factor de risc pentru viata comunitara.

In la treilea rand, membrii gruparilor religioase nihiliste dezvolta o activitate de impiedicare si framantare a firestilor tendinte spre unitate a crestinilor.

Biserica Ortodoxa, se stie, sprijina efectiv ecumenismul crestin, adica spre miscarea de apropiere si unire a credinciosilor crestini, si totodata sprijina si ecumenismul uman, adica tendinta spre solidariate si infratire a tuturor popoarelor.Gruparile amintite insa, nu numai ca nu arata niciun interes pentru ecumenism, dar dimpotriva, prin conceptia lor si practica l or, ele blocheaza o asemenea miscare.

In al patrulea rand credinciosii nihilisti ocolesc elementarele datorii cetatenesti, privesc cu neincredere masurile luate de autoritati, careia ii contesta legitimiatea, indamnand si pe altii sa faca la fel.In conceptia unora dintre aceste miscari anarhice, nu numai Biserica, dar si Statul sunt manifestari ale duhului cel rau si ca atare trebuiesc combatute si desfiintate.

In al cincilea rand interpretand stramb unele texte scripturistice, gruparile la care ne referim depreciaza timpul istoric si cauta sa introduca in suflete obsesia vremurilor de apoi.

Devalorizand eschatologic lumea, omul, institutiile publice, aceste grupari provoaca indiferenta fata de actele de cultura, progress si civilizatie, fata de valorile umane in general.In mainile lor crestinismul devine un current de instrainare a omului de el insusi, un instrument de degradare, de saracire a vietii credinciosilor, a vietii omenesti in genere.

Acestea sunt temeiuri deopsebit de puternice care nu permit predicatorului sa ramana indifferent, ci il oblige sa initieze actiuni menite pe de o parte sa apere adevarata credinta ortodoxa, iar pe de alta sa recupereze pe respectivii frati sis a-I reintegreze vietii religioase si in circuitul vietii omenesti normale.

In predicile indreptate spre semenii din amintitele grupari anarhice preotul va trebui sa tina seama de doua lucruri:

Intai el trebuie sa fie constient de faptul ca apartenenta cuiva la o miscare ne- sau antiortodoxa nu-l lipseste pe respectivul dizident de dreptul de a fi respectat ca om.Cuvintele aspre, nepotrivite, accentual polemic, jignirile nu au ce cauta in predicile adresate dizidentilor religiosi.Sa nu se piarda din vedere faptul ca libertatea pe care o revendici pentru tine de a-ti marturisi nestingherit credinta trebuie recunoscuta si altuia.

In al doilea rand, preotul trebuie sa stie ca libertatea in materie de credinat este conditionata de efectele credintei atat in sfera vietii individuale cat si a celei sociale.

O credinta cu urmari negative oblige pe preot sa dezvolte o activiatate predicatoriala sustinuta, perseverenta, in vederea reintegrarii gruparilor respective in fagasul vietii religioase ortodoxe, adica a acelei vieti care asigura credinciosilor innoirea si inaintarea spre treapta plenitudinii.

In incheiere se cuvine sa relevam faptul ca cea mai buna forma de aparare a invataturii ortodoxe o constitue viata personala a preotului si a pastoritilor sai- viata intregii comunitait bisericesti traita la nivelul cerut de invatatura propovaduita.Ceea ce caracterizeaza ortodoxia vietii bisericesti nu e numai doctrina nealterata, dar e si nivelul inalt al vietii spirituale.E necesar sa fim adanc patrunsi de acest elementar adevar: Ortodoxia trebuie propovaduita nu numai ca pastratoarea fara gres a invataturii descoperite, dar si ca realizatoarea modului plenitudinar al vietii crestine.

89

Page 90: Omiletica an III Sem II

29. PREDICA LITURGICA

C u exceptia, poate, a predicii misionare, orice predica are character liturgic in sensul ca orice predica e parte componenta a cultului divin.In sens strict insa, predica liturgica este talcuirea si valorificarea preactica a cultului in scopul zidirii sufletesti a credinciosilor.

In sfera propovaduirii liturgice intra: slujbele dumnezeiesti, locurile sfinte, timpurile sfinte liturgice.

Tematica omiletica a serviciilor divine este de o bogatie si varietate neasemuite.Nu este invatatura cuprinsa care sa nu fie cuprinsa in urzeala sfintelor slujbe.Invatatura despre Dumnezeu Unul in fiinta, intreit dupa personae, relatiile intertreimice( nenasterea, purcederea), creatia lumii vazute si nevazute, refuzul comuniunii cu Dumnezeu si alunecarea in pacate, intr-un mod de viata scazut, nedeplin, diformat, infaptuirea mantuirii prin Fiul Sau Iisus Hristos, moartea si Invierea Lui, Cincizecimea, activitatea desavarsitoare a Duhului Sfant, intemeierea Bisericii, Sfintele Taine,, toate aceste dogme sunt prezentate in cantarile, rugaciunile si randuielile slujbelor , fie ca elemente marginale, fie ca elemente si structuri esentiale.

La temele dogmatice se adauga unele de ordin moral.Intelepciunea, cumpatarea, blandetea, barbatia, iertarea, mila, stapanirea de sine, rabdarea, puritatea, nadejdea, evlavia , bunatatea, jertfa de sine, iertarea, dragostea, stralucesc ca niste nestemate in cadrul slujbelor sfinte si sunt ca niste chemari tacute in asteptarea zelului preotului care sa le sensibilizeze prin cuvant ascultatorilor.

Laudand frumusetea virtutii, serviciile dumnezeesti denunta cu tarie uraciunea si nocivitatea pacatului sub toate formele lui: necredinta, deznadejdea, ura, necuratia, trufia, pizma, lenea, nedreptatea, neglijenta fata de suflet, etc.

Stigmatizarea pacatului e insotita obisnuit de chemarea la cainta si indreptare, cu adaosul nelipsit ca in realizarea indreptarii, dumnezeescul Har e present din belsug cu lucrarea lui mantuitoare.

Temele sociale nu sunt absente nici ele din cuprinsul sfintelor slujbe. Astfel, participarea in ncomun la intercesiunile publice, rugaciunea unuia pentru celalalt, present

sau absent la biserica, participarea impreuna la nunti, botezuri, inmormantari, diferite procesiuni atenueaza pana la desfiintare impulsurile individualiste, egoiste, pe de o parte, iar pe de alta intensifica sentimental responsabilitatii fata de comunitate.Prin accentuarea invataturii ca nimeni nu se poate mantui izolandu-se de ceilalti, ci numai impreuna cu ei, se releva obligatia neconditionata pe care fiecare credincios o are de a fi atent si la ceilalti, da a fi gata sa le vina in ajutor, de a nu-I abandona in nicio imprejurare.

Ideea de egalitate e afirmata liturgic prin randuiala potrivit careia Biserica e deschisa tuturor, indifferent de rasa, etnie, rang, varsta sau cultura.

Cei ca accepta sa intre in Biserica au dreptul sa participle la toate sfintele slujbe, sa beneficieze de toate harurile si binecuvantairle administrate de ierarhie, sa urce oricare pe treptele ierarhice.

In fata lui Dumnezeu toti oamenii sunt in mod egali slujitori ai Lui si ai semenilor, toti sunt chemati in mod egal sa lucreze in directia desavarsirii proprii, a semenilor, a lumii intregi.

Prin faptul ca in slujbe sunt indemnuri adresate credinciosilor in scopul cinstirii conducatorilor spirituali si temporary, cultul favorizeaza ordinea si ierarhia, elemente indispensabile unei vieti sociale sanatoase.

Ideile de pace in toata lumea, de unire a tuturor, de comuniune cu cei bolnavi,cu cei ce patimesc, cu cei robiti, cu intreg poporul sunt frecvente in sfintele slujbe, modeland cu puterea lor persuasiva constiinta sociala a credinciosilor.Dar cultul nu cuprinde numai teme pentru predici doctrinaire, morale, ascetice, sociale, ci si teme pentru predici privind viata omului in mediul cosmic.Nu numai mediul dogmatic-etic-social, dar sic el cosmic constitue o necessitate vitala pentru om.Prin dimensiunea sa fizica acesta e legat prin mii de fire de lumea materiala.Adresandu-se omului in totalitatea componentelor lui, cultul cuprinde in sfera inrauririi si materia, cosmosul material.

90

Page 91: Omiletica an III Sem II

In cadrul sfintelor slujbe material nu e un dusman al divinului.Dimpotriva, ea constitue elemental indispensabil in transmiterea energiilor dumnezeesti necesare ridicarii noastre la treapta plenitudinii.

In gandirea ortodoxa, lucrurile, pe langa puterile asezate de la creatie la temelia lor primesc, prin intermediul Bisericii, haruri si daruri spre a fi transmise credinciosilor in vederea innoirii si intaririi lor.

Painea, vinul , untdelemnul, apa, roadele pamantului, ierburile, ramurile, locasul de inchinare, diferite puneri inainte, toate sunt cuprinse in acte de consacrare, cu semnificatia ca, in ultima analiza, ele sunt un dar de la Dumnezeusi ca in final toate, contribuid si omul si munca lui, se vor innoi, realizand acel cer nou si pamant nou despre care vorbeste Scriptura.

Biserica invaluie in unda rugaciunilor ei pe om chiar de de la venirea lui pe lume si-l insoteste cu binecuvantarile ei de-a lungul intregii sale vieti, adaugand spor de bucurie momentelor de stralucire, iar in momentele lui de necaz si amaraciune, mentinand in suflete tare nadejdea ca, in cele din urma, biruinta va fi de partea binelui, a vietii.

Dar importanta ajutorului duhovnicesc acordat de catre Biserica credinciosului iese la iveala in mod deosebit cu prilejul celui mai trist eveniment din viata, si anume cu prilejul mortii si al inmormantarii.

Teama in fata nefiintei, a lumii de dincolo, se imbina cu strigatul rascolitor dupa adevar. Celui ce e pe patul mortii oamenii nu-l mai pot ajuta:” vai mie pacatosului!Amar mie

pacatosului!Ca mainile-mi tind catre prietenii mei si lacrimi vars din ochi, dar nimeni na ma mai iubeste.”Nici ingerii nu pot face nimic in asemenea imprejurare:” Si radicand ochii catre ingerii lui Dumnezeu cei luminati, strig: lasati-ma putin sa traiesc, dar nimeni nu ma aude…”(Evhologhionul bogat, Bucuresti, 1927, pp 147).Singurul care poate ajuta este stapanul vietii si al mortii, Dumnezeul duhurulor si a tot trupul, Carele a calcat moartea si pe diavol l-a surpat…

Tonul fundamental al slujbei inmormantarii e acela al increderii depline in biruinta asupra mortii.Aproape ca nu e cantare cuprinsa in aceasta slujba care sa nu se incheie cu o calda rugaciune vibrand de nezdruncinata convingere ca sufletul isi va continua si dupa despartirea de trup viata sub ocrotirea iubirii lui Dumnezeu.

De relevant e ca nu e varsta si conditie sufleteasca pentru care slujbe inmormantarii sa nu cuprinda, direct sau indirect, deosebit de potrivite teme pe care preotul constiincios le poate desprinde si valorifica in situatiile date, imbogatindu-si astfel repertoriul omiletic si sporind puterea de inraurire a predicii asupra ascultatorilor.

Predica liturgica cuprinde in sfera ei de talcuire si locurile sfinte.E necesar sa se predice credinciosilor despre rostul locasu;lui de inchinare, semnificatia construirii luji dupa un stil propriu, in forma de cruces au nava, cu o cupola centrala spre care converg toate detaliile zidirii, cu o cruce in varful turlei sau turlelor, cu impartirea in altar, naos, pronaos, cu clopotnita si toaca, etc.

Toate aceste particularitati nu sunt intaplatoare.Ele isi au semnificatia lor, fiecare dintre ele trimitand spre sensuri mai adanci.Locasul de cult constitue si el un mod de transmitere a invataturii crestine.Daca imnurile sunt dogma cantata, locasurile de cult ortodoxe sunt dogma in piatra.Ele constitue o predica permanenta.Daca predica in cadrul slujbelor dureaza 10-15 min., predica prin intermediul arhitectonicii bisericesti e neintrerupta, ea adresandu-se pe calea acoperita tuturor parohienilor.

Dar pentru ca enoriasii sa inteleaga o asemenea predica e necesar ca preotul sa vina cu talcuirea prin cuvantari a elementelor prezente in arhitectura locasului de inchinare.In legatura cu simbolismul Bisericii e necesar sa se cunoasca sis a se vorbeasca si despre vasele sfinte, despre vestmintele preotesti, despre cartile de slujbe, despre cimitir.Ca loc sfintit, cimitirul face parte din spatiul lkiturgic si ca atare se cere sa fie luat in considerare ca obiect al propovaduirii.

Predicile axate pe simbolismul locasului de cult si a cimitirului se cuvina sa cuprinda lamuriri corespunzatoare privind obligatiile credinciosilor de a-si aduce contributia ceruta de construirea bisericii, inzestrarea ei cu toate cele necesare: picture murala, icoane, vestminte, vase, carti, clopote, ingrijirea cimitirului si a mormintelor, etc.

91

Page 92: Omiletica an III Sem II

Cat despre ntimpurile sfinte preotul are datoria de a exlica credinciosilor rolul sau essential in desfasurarea vietii lor normale.

Sarbatoarea nu e un timp pierdut.Daca in zilele celelalte credinciosii merg la lucru, in zilele de sarbatori ei isi refac puterile prin odihna, reculegere, rugaciune.

Viata credinciosilor se desfasoara in acelasi ritm dublu precum si viata Mantuitorului.Dupa activitate, Domnul se retrage in singuratate pentru ca prin rugaciune sa-si improspateze puterile in vederea implinirii in continuare a lucrului Sau printre oameni.

La fel procedeaza si credinciosii.Dupa munca din zilele de lucru, ei se intrunesc la sarbatoarea de la biserica, pantru refacerea puterilor sufletesti, care sunt neaparat necesare unei munci rotnice, sustinute, constiincioase.

In explicarea pericopei cultice, preotul va utilize si texte luate din alte parti ale slujbei respective, sau din alte slujbe.Dar va utilize neaparat si texte biblice pentru a releva adevarul ca intre Liturghie si Scriptura exista cea mai deplina concordanta, interferandu-se si intregindu-se complementar, ca unele care sunt sub ocrotirea aceluiasi Duh Sfant.

In propovaduirea liturgica se va insista in mod deosebit asupra Sfintei Euharistii. Daca misiunea crestinismului este integrarea omului in legatura cu Dumnezeu prin Iisus Hristos

in Duhul Sfant, lucrul acesta se realizeaza pentru fiecare credincios in chip sigur prin impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului.

Desigur, Dum,nezeu e present pretutindeni in lume.Dar intalnirea sigura cu El, intrarea in comuniune cu El nu se realizeaza in chip sigur decat prin primirea Sfintelor Taine, si mai ales prin primirea Sfintei Impartasanii.

Precum orice predica, sic ea liturgica se cuvine sa fie invaluita de la inceput pana la sfarsit in unda calda a evlaviei, a eliberarii des ub presiunea grijilor cotidiene si a deschiderii receptive fata de harurile si darurile cu care nelimitata iubire a lui Dumnezeu se pleaca asupra noastra, pentru ca intarind-o san e lase daschisa calea spre folosirea tuturor energiilor proprii in directia desavarsirii.

PREDICI SOCIALE

Inrr-un sens mai larg, orice predica are character social.Predica dogmatica, de exemplu, nu satisface deplin conceptului ei daca nu opereaza in ascultatori, nici un fel de transformare cu urmari in viata lor comunitara.Instruirea in cele ale dogmelor urmareste mai mult decat lamurirea credinciosilor asupra invatuaturilor descoperite, anume urmareste ca aceste invataturi sa devina radacini, izvoare ale intregii vieti individuale si sociale a credicnciosilor.

Predica despre Sfanta Treime de pilda, trebuie sa-si restranga lumina si asupra relatiilor sociale ale crednciosilor.

Relatiile intertreimice se bazeaza pe unitate,pe iubire, egalitate, pastrarea intacta a fiecarei dintre cele 3 persoane.La fel se cuvine sa fie si relatiile dintre credinciosi:sa fie constienti ca ei alcatuiesc o unitate, ca fiecare trebuie sa cuprinda pe celalalt in dragostea sa dezinteresata, ca nimeni nu trebuie sa atinga, sa anuleze,si nici chiar sa diminueze calitatea de persoana a celuilalt.Desavarsitei comuniuni a persoanelor treimice trebuie sa-I corespunda desavarsita comuniune a credinciosilor.

Invatatura despre intruparea Fiului lui Dumnezeu, despre activitatea,moartea si invierea Lui, cuprinde o serie intreaga de idei sociale precum:ideea ca cei de sus nu se cuvine sa ramana izolati de cei de jos, ci sa se coboare la ei, ideea ca prezenta celor de sus dintre cei de jos trebuie sa fie active in sensul de a-I lumina si a-I ajuta sa se ridice la o viata eliberata de sub presiunea raului, ideea ca ajutorarea celor de jos trebuie sa mearga pana la jertfa vietii in folosul lor.

92

Page 93: Omiletica an III Sem II

Invatatura despre inviere cuprinde ideea sociala potrivit careia toate trebuiesc indrumate spre innoiri, spre transformari structurale in vederea unei vieti plenitudinare.

Invatatura despre Cincizecime cuprinde ideea ca viata de comuniune a credinciosuilor nu este normala decat in masura in care ramane deschisa inrauririi sfintitoare a energiilor Sfantullui Duh.Desprinsa din contactul cu puterile Sfantului Duh viata credinciosilor aluneca in egoism, fapt care duce la destramarea comuniunii, la subminarea increderii reciproce, adica la destramarea unuia din cei mai puternici lianti ai vietii sociale.

Dogma eclesiologica cuprinde ideea ca niciun credincios nu se mantuieste singur, izolat , ci numai impreuna cu ceilalti.De aici marea obligatie a credinciosilor de a participa activ la eforturile urmarind eliminarea raului din viata individuala si social ape de o parte, iar pe de alta urmarind crearea unor cinditii cat mai prielnice dezvoltarii sanatoase a comunitatii.

Dogma despre Sfintele Taine ne ingaduie deductia ca dupa cum toti credinciosii au acces la bunurile duhovnicesti, la fel si in sfera vietii umane toti fara nicio discriminare se cuvine sa beneficieze de bunurile necesare inaltarii si dezvoltarii lor.

Tendinta sociala e prezenta si in predicile morale si in cele liturgice. Talcuirea normelor morale crestine se face pentru a-I pune pe credinciosi in situatia de a

recunoaste cat mai temeinic.Initierea ascultatorilor in cele ale normelor morale crestine nu e punctul final catre care tinde predicatorul.Scopul final urmarit de el prin predicile morale este ca ascultatorul, cunoscand temeinic regulile comportamentului crestin, sa se si ghideze dupa ele si in viata practicasi sociala.Valoarea virtutilor morale consta nu atat in adancirea sensului lor cat mai ales in forta lor de innoire si transformare a vietii individuale si sociale.

La fel si predicile liturgice urmaresc in final ca prin aducerea ascultatorilor in pozitia de cunoscatori a-I simbolismului cultic sa le deschida larg calea patrunderii in fiinta lor a harurilor sfintitoare in vederea unei mai bune slujiri a oamenilor si a societatii.

Asadar, in sens largo rice predica urmareste si are un character social.In sens strict predica sociala este aceea care trateaza teme sociale in lumina invataturii crestine.

O asemenea tema e de pilda problema muncii.Precum niciun om nu poate exista fara munca, la fel si credinciosul nu se poate sustrage de la aceasta lege fundamentala a vietii umane.Munca asigura existenta biologica a omului.Produsele obtinutre prin munca ii acopera trebuintele primare: hrana, imbracaminte. Locuinta.

Dezvoltarea personalitatii e legata de munca . inafara muncii predispozitiile, posibilitatile, intreaga zestre nativa a insului ar ramane nescoase din virtualitatea lor neapreciate ci nevalorificate practice.Prin efort sustinut, prin lupta cu obstacolele, prin vointa de a le birui se formeaza si se contureaza acea inalta forma de viata care e personalitatea.

Intr-o predica centrata in jurul unei asemenea teme, preotul va expune lucrurile acestea, impreuna cu explicarea si celorlalte obligatii cum ar fi: o cat mai buna pregatire profesionala, implinirea constiincioasa a indatoririlor legate de munca, trezirea si dezvoltarea constiintei ca munca nu se poate desfasura numai pentru satisfacerea trebuintelor individuale, dar si pentru binele obstesc.Nu poate ramane nerelevat nici faptul ca situatia si locul cuiva in societate depinde in mod covarsitor de munca sa, de pregatirea si de constiinciozitatea cu care isi foloseste aceasta pregatire.

Lucrurile acestea fireste, importante, isi au locul in orice cuvantare despre munca.Predica insa trebuie sa cuprinda cevea mai mult.Ea trebuie sa priveasca munca in perspective religioasa.Sa arate ca munca e porunca divina:” in sudoarea fetei tale vei manca painea ta” . Sa releve ca iubirea muncii e cuprinsa in invatatura despre perfectibilitatea lumii.Dumnezeu n-a creat lumea perfecta ci perfectibila, vrand prin aceasta ca si noi sa participam cu munca noastra la desavarsirea ei.

Desigur, nu va trebui lasata legatura stransa dintre munca si mantuire fara lamuriri. Credinciosul n use mantuieste numai intrucat crede si faptuieste, lucreaza si munceste.Conceptul

fapta cuprins intre conditiile mantuirii trebuie interpretat nu numai in sensul de actiune caritativa periodica, dar si in sensul larg de activitate creatoare durabila, adica in intelesul de munca.De altfel, chiar daca prin expresia fapte mantuitoare am intelege numai faptele milei trupesti si sufletesti, munca tot nu

93

Page 94: Omiletica an III Sem II

poate fi trecuta cu vederea . Pentru ca, de pilda, nu poti ajuta pe cineva sa scape de nestiinta daca tu insuti n-ai muncit sa agonisesti cunostintele cu care vrei sa-l ridici pe celalalt.Nu poti da hrana celor saraci si imbracaminte celor goi daca n-ai muncit si daca nu muncesti tu insuti sa agonisesti asemenea bunuri care sa te puna in situatia de a putea da si altora.

Asadar, impreuna cu credinta, munca constitue conditie subiectiva esentiala pentru mantuire. Exista si alte numeroase temeri sociale care trebuie sa intre in sfera obiectelor

propovaduirii.Mentionam dintre acestea problema pacii, a colonialismului, problema rasismului, a infratirii popoarelor, a ajutorarii popoareleo in curs de dezvoltare ca sa nu mai amintim si temele legate de institutia familiei, de societate, de datoriile catre stat.

Marea idée de care trebuie legate toate aceste teme sociale este iubirea in aspectul ei preventive. Iubirea fata de oameni care implica afirmarea,recunoasterea celorlati si crearea impreuna cu ei a

mediului necesar existentei umane e strans legata de asigurarea pacii.Iubirea fata de oameni nu poate legitima in niciun fel uciderea.Uciderea desfiinteaza obiectul iubirii si, deci, desfiinteaza insasi iubirea.Fara iubire omul nu poate trai. Adica omul nu poate trai fara celalat om, fara ceilalti oameni. Adica nu poate trai fara pace, singura care-I poate sustrage pe oameni mortii nenaturale.

In temeiul aceleasi iubiri preotul trebuie sa-si indrume credinciosii sa participe la eforturile ce le fac in directia abolirii rasismului, colonialismului, pe de o parte iar pe de alta in directia ajutorarii popoarelor subdezvoltate.Precum iubirea lui Hristos se rasfrange asupra tuturor la fel si iubirea credinciosilor trebuie sa cuprinda nu numai pe conationali ci si pe toti oamenii indifferent de rasa sau de etnie.

In aceeai ordine de idei , e potrivit sa se arate credinciosilor ca precum oamenii singulari, asa si rasele si popoarele sunt sub ocrotirea aceluiasi Parinte ceresc si ca in consecinta, lipsa de respect si iubire fata de cei de alta rasa sau neam, echivaleaza cu o lipsa de respect si iubire fata de realitatile voite si ocrotite de Dumnezeu.

Cat despre familie si stat acestea pot prilejui preotului serii intregi de predici sociale.Ce invata Scriptura despre originea familiei, structura familiei, datoriile reciproce a sotilor, datoriile parintilor fata de copii, datoriile copiilor fata de parinti, educatia in cadrul familiei, sunt teme care pot da continut bogat multor predici avand ca obiect institutia familiei.

E necesar sa se insiste in mod deosebit asupra sfintei indatoriri a parintilor de a-si creste cu cea mai mare grija copiii.Caci, de regula intreaga viata de mai tarziu a omului e determinata de ceea ce a primit el in sanul familiei.Omenia, dragostea de munca, respectful si iubirea fata de ceilalti, iubirea fata de Dumnezeu si fata de tot ce e curat si sfant, punctualitatea, rabdarea, dragostea de adevar, curajul raspunderii, toate acestea se invata in familie. De nivelul vietii religios morale a familiei depinde nivelul de viata ak intregii parohii.

Deosebit de importante pentru viata credinciosilor sunt si predicile axate pe teme legate de institutia statului.Respectul fata de autoritati, cunoasterea si respectarea legilor, implinirea constiinciasa a datoriilor fata de autoritati constituie obiecte ale propovaduirii.Temeiul religios pentru tratarea omiletica a acestor teme e dat in Sfanta Scriptura de Sf. Ap. Pavel in Epistola catre Romani cap. 13.

Sa observam ca asupra tuturor acestor teme sociale isi proiecteaza lumina adanca invatatura despre Imparatia lui Dumnezeu.

Imparatia lui Dumnezeu este un dar de sus. Insa, precum orice dar de la Dumnezeu, darul imparatiei este si misiune. Practic, misiune aceasta consta pentru noi in angajarea totala a puterilor de care dispune, a cunostintelor, a institutiilor in directia innoirii, a transformarii noastre si a lumii, in vederea realizarii, in final, a imparatiei Lui Dumnezeu pe pamant.Pregatirea profesionala, munca, familia, societatea, statul, biserica nu au, din punct de vedere crestin alta finalitate decat infaptuirea in istorie a celei mai inalte forme de viata:Imparatia lui Dumnezeu.

31. PREDICI ISTORICE

94

Page 95: Omiletica an III Sem II

Predicile istorice sunt cuvantari axate pe fapte din istoria Bisericii in scopul instruirii si educatiei religios-morale a credinciosilor.

Si in celelalte feluri de predici sunt folosite unele elemente istorice, dar nu in masura necesara, fapt care le expune ramanerii intr-un fel de abstractism obositor scazut in eficienta lui.Pentru evitarea inconvenientului se impune cu necessitate alcatuirea si rostirea de predici centrate pe substantiale relatari din istoria Bisericii.

In linii mari, istoria Bisericii cuprinde desfasurarea in timp a lucrarilor mantuitoare ale lui Dumnezeu, indreptate spre oameni, dar si raspunsul credinciosilor la acele lucrari.In conceptia acestei discipline faptele care alcatuiesc cuprinsul au character sinergetic, ele fiind realizate prin libera colaborare a afctorului divin cu cel uman.

Adevarul acesta ca in evenimentele istoriei bisericesti e la lucru nu numai omul, dar si Dumnezeu, ii confera disciplinei in cauza o importanta cu totul particulara pentru propovaduire.

In alegerea temelor istorice predicatorul se va ghida dupa urmatoarele reguli: materialul istoric sa fie cat mai potrivit pentru reliefarea invataturii ca, la intemeierea Bisericii initiative o are Dumnezeu.Sa se releve fapte care vorbesc despre organizarea ierarhica a bisericii.In cadrul acestui asezamant divin toti credincioasii sunt egali in fata lui Dumnezeu, dar nu toti participa in mod egal la puterea bisericeasca.In fruntea Bisericii este IIsus Hristos, Sfintii Apostoli, si, pe cale de succesiune episcopii, preotii si diacinii. Ierarhia este autoritate nu deasupra bisericii ci inauntrul ei.Ea nu stapaneste peste credinciosi ci ii conduce la mantuire slujindu-i.Biserica e alcatuita din ierarhie si credinciosi.Suprema autoritate vazuta a Bisericii este Sfantul Sinod.Se vor relata fapte care vorbesc despre misiunea Bisericii in lume.

In legatura cu capitolul acesta, preotul:a) va relata fapte care scot in lumina activitatea soteriologica a bisericii:

propovaduirea cuvantului, slujbele liturgice, administrarea Sfintelor Taine.b) va predica despre unele aspecte ale activitatii privind raspandirea in lume a

Evangheliei lui Hristos.Istoria Convertirii la Crestinism a atator popoare poate constitui o materie de amxima atractie pentru credinciosi.

c) De neocolit sunt de asemenea actiunile Bisericii pentru formularea si interpretarea corecta a invataturilor descoperite. In cadrul unor asemenea relatari se vor releva eforturile indelungate si arareori pline de jertfe grele , ale Bisericii pentru apararea pozitiei sale, pentru a face sa razbata in conmstiinta oamenilor adevarul ca mesajul evanghelic e cerut de adancul firii omenesti in nazuinta ei dupa desavarsire.In acest context se poate vorbi despre Sfinti Parinti, despre Sinodele Ecumenice, despre Schisma cea mare, si despre eforturile facute in vederea refacerii unitatii Bisericii

d) In continuare preotul va vorbi despre activitatea Bisericii in domeniul educatiei social si cultural

Deosebit de educarea credinciosilor prin slujbe si predica, Biserica a actionat si prin infiintarea de scoli, in cadrul carora s-au aplicat unele principii pedagogice ramase definitive castigate pentru invatamant.Asa au fost principiile respectarii individualitatii, al expunerii clare si gradate, al intuitiei si al legaturii teoriei de practica.

In cadrul acestor scoli accentul se punea pe elemental teologic, dara in planul conducatorilor era cuprins si punctul care consta in pregatirea practica prin munca a scolarilor.Spre deosebire de educatia precrestina care avea character teoretic, educatia practicata de Biserica punea accent pe formarea vointei a deprinderilor concrete de viata. Dintre oamnenii Bisericii, care si-au exprimat si in scris conceptia lor despre educatie mentionam pe: Clement Alexandrinul, Origen, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, si Augustin.

In rezolvarea problemei sociale, Biserica si-a adus un dublu aport: direct si indirect. Aportul indirect a constat in desfiintarea bazelor spirituale ale sclaviei lucrand prin mijloacele

ei, pentru generalizarea constiintei egalitatii tuturor inaintea lui Dumnezeu.Aportul acesta nu trebuie

95

Page 96: Omiletica an III Sem II

subestimat. El a stat la temelia tuturor curentelor si miscarilor istorice tinzand spre dobandirera libertatii sociale, politice, si economice.

Aportul social direct al bisericii a constat in infiintarea de institutii de asistenta sociala ca spitale, orfelinate, azile. In cadrul unor asemenea institutii se facea educatia religioasa, dar si o educatie de integrare si reintegrare a lor in circuitul vietii de munca.

Incat desi in activitatea ei caritativ-sociala, biserica a pus accentul pe elemental curativ, ea nu a lasat cu totul la o parte nici preocuparea de natura preventiva caractereizata prin lupta de a inlatura conditiile care fac ca unii sa fie asezati la mila altora.

Atentie deosebita se cuvine sa acorde preotul si Istorie Bisericii Nationale.Mentionam cateva din temele care trebuie tratate in predici.

Poporul nostru nu a cunoscut nici o perioada in care san u fi fost crestin. Ortodoxia intra de la inceput intre determinatele lui istorice.Inraurirea Bisericii si-a pus amprenta asupra tuturor compartimentelor vietii poporului.deosebit de educatia credinciosilor prin serviciile divine si propovaduire Biserica a transmis si o educatie prin scoli.

Infiintate prin manastiri, pe la sfarsitul secolului IV, sau chiar la inceputul secolului XI, scolile Bisericii au functionat continuu, cuprinzand in sfera lor de preocupari intreaga tabela de valori: adevarul si stiinta, binele si morala, frumosul, literele si artele, utilul si tehnica, dreptul si realizarile statale.Dominanta era desigur valoarea sacrului.

Profesorii erau calugari.Ei au infiintat primele scoli si tot ei ne-au last primele incercari de istoriografie romanesca.Elevii lor erau copii de tarani si oraseni.

Cele dintai tiparituri la noi sunt opera Bisericii.Coresi, Varlaam,Dosoftei, Antim Ivireanul si atatia altii sunt nume legate de atatea tiparituri a caror influenta instructive-educativa s-a exercitat asupra sufletului romanesc de pretutindeni, contribuind nu numai la pastrarea unitatii de credinta, dar si a unitatii de limba si cultura.

Cand in sec. 16-17 incep a se infiinta scoli si prin targuri si sate invatatorii au fost preoti, iar manualele- carti bisericesti.

Un Sava Brancovici, Teofil al Tarii Romanesti, Iacov Stamati au staruit ca preotii sa staruiasca sa-si implineasca nu numai misiunea de liturghisitori, dar si pe aceea de invatatori.Pentru grija purtata invatamantului moldovean, Iacob Stamati(1749-1803) a fost numit Pestallozzi al romanilor.

In secolul 18, dupa cum e cunoscut, se face trecerea de la cartea bisericeasca la cea laica, dar schimbarea aceasta se face sub purtarea de grija a Bisericii.Biserica insasi a indrumat scoala nationala spre progresul indicat de realizarile pedagogiei moderne.Incat, “nu se va putea spune niciodata in mod just ca Biserica romaneasca a ignorat intentionat marile rezultate pedagogice obtinute aiurea si ca, ignorandu-le nu le-a aplicat cautand sa tina poporul romanesc in ignoranta si intuneric.Ar fi un pacat strigator la cer sa se poata formula acest fel de absurditate, pentru ca Biserica are ca piatra initiala de fundament si certificat de nastere, lumina: “voi sunteti lumina lumii”, a spus Domnul ucenicilor Sai.

Spre sfarsitul sec 18 si inceputul sec 19, avem puternica inraurire a lui Klein, Sincai si Maior care urmareau sa faca o educatie a poporului in spirit crestin si national, cu adaugirea ca preocuparea lor in aceasta privinta a fost de a trezi constiinta originii noastre latine asociata cu nazuinta de a ne ridica in viata capopor la o existenta mai inalta.

Dupa 1848 intreaga viata a romanilor ardeleni e sub inraurirea puternicei personalitati a lui Saguna.

Marele merit al lui Saguna consta in viziunea lui clara, in priceperea si indemanarea cu care, in acele imprejurari grele, el a stiut sa organizeze sis a pregateasca poporul pentru a face fata asalturilor primejdioase ale stapanirii de atunci.

Toate compartimentele importante ale vietii si anume: cel spiritual-religios, moral, social, economic politic si cultural au primit sub inraurirea sa, orientari si avant care au ridicat si mai mult poporul de la treapta de obiect la aceea de subiect al istoriei.

96

Page 97: Omiletica an III Sem II

In domeniul cultural Saguna s-a straduit si a izbutit sa ridice invatamantul la un nivel apropiat de acela al tarilor inaintate, incetatenind in mijlocul poporului scoala ca local incapator si igienic, cu mobilier corespunzator, cu manuale alcatuite dupa cerintele pedagogiei stiintifice si cu profesori temeinic pregatiti.

Dupa primul razboi mondial aree loc o inviorare a vietii bisericesti.Una din cause o constitue acel bogat aport religios care si-a facut simtita inraurirea atat asupra teologiei cat si asupra organizarii si vietii eclesiale romanesti in general.

Dupa al doilea razboi mondial patru teme istorice se impun predicatorului in mod deosebit: locul Bisericii noastre in noul regim al cultelor, revenirea la ortodoxie a fostei Biserici unite, miscarea ecumenical, aportul Bisericii la construirea unei vieti noi in patria noastra.

Predicile istorice pot fi axate pe atitudini si fapte din viata unuia sau altuia dintre sfinti.Sfiintii sunt credinciosii care au izbutit sa-si ridice gandirea, simtirea, vointa, viata intreaga pana in vecinatatea modelului desavarsit care este Iisus Hristos.Credinta, nadejdea, bunatatea, smerenia, curajul, dreptatea, spiritual de jertfa, dragostea de Dumnezeu si de oameni, promptitudinea in a sluji dezinteresat altora, toate acestea sunt virtuti pe care sfintii le-au practicat la un nivel atat de inalt incat ele vor straluci de-a pururi ca exemple vrednice de urmat.

Nu vor fi trecute cu vederea nici vietile sfintilor romani, precum si ale altor personalitati de seama ale Bisericii noastre care au stiut sa fie alaturi de intreg poporul ca de pilda: Veniamin

Costachi, cel care a fost surghiunit la manastire din cauza ca imbratisase cauza revolutionarilor; Filaret Scriban, persecutat pentru ca se daduse de partea patriotilor unionisti;Popa Sapca, cel ce binecuvanta Constitutia de la Izlaz; Popa Balint, tovarasul de lupta a lui Avram Iancu, etc.

In istoria popoarelor sunt de asemenea lucrurui asupra carora se pot tine predici menite sa releve interventia lui Dumnezeu in fata oamenilor: decaderea vietii omenesti din pricina calcarii legii fundamentale a comuniunii cu Dumnezeu, vrednicia si capcitatea naturii omenesti de a se imbunatatii in conditiile unei vieti intemeiate pe invatatura descoperita etc..

In ce priveste metoda predicilor istorice sunt de mentionat urmatoarele: 1) La alegerea teoriei vom avea grija san e oprim asupra unor elemente cunoscute cat

de cat ascultatorilor ca san u fim nevoiti sa alunecam in expuneri prea lungi.2) In introducere putem arata importanta imprejurarilor din cadrul carora deprindem

momentul asupra caruia vrem sa insistam in cuvantare;sau putem arata conditiile prielnice ori neprielnice in care a trait sfantul sau personalitatea despre care vrem sa vorbim; putem porni de asemenea de la prezenta lui Dumnezeu in prezenta popoarelor si a oamenilor singulari;ori de la permanenta Lui conlucrare cu fortele creatoare din istorie.

In tratare se expun faptele colorat, viu, cu insufletire subliniindu-se invatatura cuprinsa intransele. E necesar ca preotul sa aiba mereu vie, in constiinta regula ca predica, chiar sic ea istorica nu urmareste nu numai transmiterea de cunostinte dar si zidirea credinciosilor.

De asemenea e necesar sa ne ferim de denaturarea faptelor prin descrieri exaggerate si patos oratoric.

In incheiere se poate face o recapitulare a celor spuse in legatura cu trecutul si prezentul Bisericii: o actualizare a uneia sau alteia dintre datoriile fata de biserica noastra.Predicile istorice pot fi tinute in stransa legatura cu art. 9 din Simbolul de Credinta”Si intruna Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica”. Se mai pot tine cu prilejul altor sarbatori precum: cele inchinate sfintilor: la duminica ortodoxiei si: la duminica tutoror sfintilor etc.

Predici Catehetice

Practic Invatatura crestina se transmite pe calea catehezei si a predicii.Cateheza se stie, are in vedere pe incepatori. Prdica pe cei avansati.Cateheza are bazele pe care

urmeaza sa zideasca in continuare predica. E cunoscut principiul potrivit caruia potrivit ascultatorii despun

97

Page 98: Omiletica an III Sem II

de un fond aperceptiv mai bine format cu atat vor intelege si asimila mai din plin materialul nou care li se preda.

E de presupus deci, ca parohienii care participa la slujbe si la predica aduc cu ei un fond aperceptiv format la scoala catehumenatului. Experienta arata insa ca un asemenea fond nu exista sau exista intr-o forma atat de inconsistenta incat nu slujeste in mod corespunzator intelegerea cunostintelor noi.

Situatia nu poate lasa indifferent pe preot. El e obligat sa ia masurile necesare pentru a remedia inconvenientul.

Calea cea mai sigura de care se poate folosi in imprejurarile date e aceea a initierii unei propovaduiri catehetice sustinute, la care sa participe toti credinciosii.

Fara sa renunte la cateheza sub forma de lectie el va folosi in masura larga cateheza sub forma de predica adica se va folosi de predici catehetice.

Asadar, primul lucru care oblige pe preot sa alcatuiasca si rosteasca predici catehetice consta in lipsa la ascultator a acelui fond mintal de cunostinte menit sa asigure eficienta predicilor dogmatice, morale,liturgice ertc.

Exista si alte temeiuri care determina asumarea de catre preot a ostenelii de a tine predici catehetice. Dintre acestea amintim: existenta unei intregi serii de invataturi care trebuie infatisate intr-un mod separate de pericopele scripturistice. Cum sunt, de pilda, Sfintele Slujbe in frunte cu Sfanta Liturghie. Pentru viata religioasa a parohienilor e neaparat trebuitor ca preotul sa apropie prin predici Sfanta Liturghie de sufletul ascultatorilor.

Existenta unor grupari religioase anarhice nihiliste care asalteaza fanatic cu erorile lor, parohia poate clatina unele invataturi ortodoxe si poate strecutra unele indoieli in sufletul credinciosilor. Faptul impune si obligatia pentru preot de a contracara planurile sectantilor, prin reimprospatarea, lamurirea sistematica a invataturilor ortodoxe.

Dar chiar daca n-ar exista niciunul dintre temeiurile de mai sus amintite care l-ar oblige pe preot la elaborarea si rostirea de predici catehetice, acestea tot ar fi necesare in intelesul ca fondul de invataturi crestine aflat in posesia credinciosilor se tine mereu imbogatit si adancit.Invataturile crestine, se stie , particularitatea ca oricat s-ar transmite dintransele nimeniu nu va putea spune vreodata in mod indreptatit ca nu ar mai avea nimic de spus despree el. Oricat de inchegate ar fi invataturile agonisite de credinciosi ca ascultatori a-I predicilor si catehezelor ei nu vor fi niciodata in situatia sa poata sa spuna in mod just ca n uar mai avea nimic de primit din mesajul evanghelic propovaduit de preot.Incat oricum predicile catehetice se cuvine sa fie inscrise la loc de frunte in repertoriul omiletic al parohului.

Dar ce este predica denumita catehetica? Predicile cateheticii sunt sunt adevaruri bisericestei axate pe temele invataturilor de credinta asa cum sunt ele oranduite in catechism.

Ele sunt asemanatoare catehezelor, fiindca si unele si altele pun accent pe transmiterea metodica a invataturii asa cum e prezentata ea in catechism. Predica catehetica se deosebeste de cateheza in intelesul ca, obiusnuit, catehezele se tin incepatorilor, iar predicile catehetice se alcatuiesc si se rostesc pentru adulti

Catehezele se pot desfasura si cu folosirea metodei erotematice a intrebarii si raspunsului in timp ce predica denumita catehetica nu foloseste decat metoda expozitiva.

Catehezele se tin de regula in afara slujbelor, predica are intotdeauna character liturgic.Faptul ca predicile catehetice sunt determinate in desfasurarea lor de invatatura Bisericii asa cum e

formulate ea in catechism nu exclude posibilitatea largirii tematicilor prin includerea si a unor invataturi care nu-s cuprinse in catechism sau sunt amintite acolo dar numai pe scurt. In principal, conceptual de propovaduire catehetica se refera la talcuirea invataturii crestine intrucat aceasta e cuprinsa in catechism.

In ce priveste partea formala a predicilor a predicilor catehetice e de relevant ca precum orice predica asa si acestea au o introducere, tratare si peroratie.

In introducere se va arata obiectul cuvantarii pentru ca ascultatorii sa fie de la inceput orientate esupra a ceea ce urmeaza sa li se vorbeasca , se va arata de asemeni scopul special urmarit, ce trebuinte urmeaza sa fie implinite si ce inconveniente inlatura, in sfarsit in introducere se vor arata si punctele ce vor fi tratate.

98

Page 99: Omiletica an III Sem II

Cand e vorba de o serie de cuvantari- si de regula, asa se fac predicile catehetice, in introducere se poate face legatura cu predica sau cu predicile anterioare.

In tratare se va dezvolta invatatura dupa punctele indicate in introducere.Am zis invatatura pentru ca regula e ca in predica sa se dezvolte o singura invatatura.Incarcarea

predicii cu mai multe invataturi va lungi expunerea si in consecinta va impiedica asimilarea ei de catre ascultatori si-I va rastrange mult eficienta.

Invatatura va fi dezvoltata dupa punctele enuntate chiar de la inceput.Se va explica temeinic fiecare punct in parte dandu-i-se relief puternic pentru a fi cat mai bine inteles

de catre ascultatori.Totodata se va arata stransa legatura dintre punctele respective, caracterul lor de elemente constitutive ale invataturii enuntate.

E necesar de asemenea ca in tratarea punctelor fixate predicatorul sa aiba mereu in vedere scopul special pe care si-a propus sa-l realizeze pe de o parte, iar pe de alta sa realizeze o gradatie a expunerii, ideile mai importante plasandu-le nu la inceput in primul punct, ci in cele urmatoare.

Evident, precum in orice predica,asa si in cuvantarea catehetica si lamurirea invataturii se cuvine sa fie bine argumentata.

In legatura cu argumentarea se cuvine sa se ia aminte la faptul ca, in fond, aceasta consta in aratarea caracterului revelational al invataturii.Credinciosii trebuie sa stie ca invataturile de credinta cuprinse in catechism sunt cuprinse dupa fiinta lor, in Sfanta Scriptura si Traditie, si decurg cu necessitate din acestea.Precum predicile dogmatice, morale, liturgice, asa si cele catehetice au unul si acelasi izvor: Revelatia divina.

Tratarea uzitata in predicile catahetice nu urmareste simpla transmitere de invatatura, ci urmareste punerea ascultatorilor in conditia de a crede cu tarie ca invataturile respective sunt de la Dumnezeu si incredintarea Bisericii, singura indreptatita sa le pastreze sis a le propovaduiasca.

Dar cum Revelatia se realizeaza in istorie, e necesar sa se arate pe scurt si imprejurarile de loc si de timp in care invataturile descoperite au fost receptate si formulate.De pilda, cand spunem ca Iisus e Mielul nostrum pascal, expresia nu are inteles clar pentru ascultator, decat daca o aducem in legatura cu Pastile iudeilor, paste care aducand aminte de eliberarea lor din Egipt, indicau totodata symbolic, eliberarea, mantuirea pe care avea sa o aduca Iisus Hristos.

In respingerea punctelor de vedere advere, se va proceda cu multa intelepciune, dar si cu toata fermitatea.

Oriunde vom avea ocazia, vom arata asemanarea dintre pozitia ortodoxa si pozitia celorlalte confesiuni crestine, nezabovind in a arata departarea acelora de vechea matca a Bisericii celei una dinainte de 1054.

In incheiere se va face o recapitulare a celor desfasurate in tratare.Prin recapitulare, preotul arata credinciosilor sai sa fixeze cat mai bine in minte invatatura transmisa, precum si valoarea ei pentru viata.

Recapitularea sa se faca cu luarea in considerare a elementului afectiv, care, precum se stie, misca si-I determina pe ascultatori sa puna in practica invatatura primita.

Deosebit de potrivite pentru inviorarea, pentru sporirea fortei de impresionare a peroratiei sunt texte biblice bine alese.

Panegiricul

Panegiricul nu e o cuvantare specific crestina.O intalnim si la cei vechi, si la greci sau la romani, care o foloseau in scopul de a elogia in fata poporului, pe zei, faptele de vitejie ale inaintasilor, ale unei cetati, ale unui erou, etc.

Biserica adopta acest gen de cuvantare utilizandu-l in vederea cinstirii Preacuratei si a sfintilor celor randuiti a fi sarbatoriti.

Panegiricul e deci cuvantarea bisericeasca rostita intru lauda Preacuratei Fecioare si a Sfintilor mai importanti ai crestinatatii.

99

Page 100: Omiletica an III Sem II

Panegiricul e ascultat de regula cu interes de catre credinciosi, pentru ca exprima in chip concret, viu, direct. Ceea ce predica propriu-zisa expune oarecum mai abstract, mai teoretic, mai lipsit de culoare.

Scopul panegiricului e intreit si anume: sa indrume pe credinciosi a cinsti pe Dumnezeu a carui opera sunt si Sfintii, sa-L preaslaveasca sis a-I multumeasca pentru nepretuitul dar pe care, prin sfinti, l-a facut Bisericii; sa-I determine pe ascultatori a-I venera pe sfinti pentru viata lor traita la nivelul voit de Dumnezeu, sa-I roage ca prin intercesiunile lor sa castige pentru noi bunavointa si ajutorul lui Dumnezeu; sa-I convinga pe credinciosi de a se inspira din exemplul dat de sfinti, pentru ca urmandu-I sa poata duce si ei”lupta cea buna” si sa se faca partasi vietii vesnice.Totodata sa arate ascultatorilor ca cinstirea si virtutea nu se lasa separate una de cealalta.

Pe langa regulile comune oricarei cuvantari bisericesti, panegiricul mai reclama sa se ia in considerare urmatoarele: cel ce alcatuieste si rosteste un panegyric se cuvine sa fie cu bagare de seama a nu se extinde prea mult, adica san u-si lungeasca cuvantarea.

In asemanea imprejurari, cand, adica e vorba de zile inchinate sfintilor, e data primejdia de a ingramadi mult material in cuvantarea respective.Te simti, de pilda, ispitit sa istorisesti multe, amanunte care umplu viata Sfantului. Te simti apoi tentat sa relevi nu una, nu doua , ci toate virtutile sfantului, insotite, fireste, de indemnurile corespunzatoare indreptate spre ascultatori, ca si ei sa-si agoniseasca fara zabava, asemene virtuti. Si, ca si cum n-ai fi spus destule, in incheiere mai adauga cateva detalii care au ramas nerostite in tratare.

Evident, procedeul e gresit.E adevarat ca ascultatorilor le plac faptele, istorisirile, exemplele, dar si puterea lor de concentrare, de receptare, e limitata.Atentia ramane incordata oarecare timp, apoi incepe sa scada treptat, pan ace se desprinde cu totul de expunerea ta, care din acest moment rasuna in gol.

In asemenea imprejurare primul gest pe care ascultatorii l-ar face bucurosi, ar fi parasrea locasului de inchinare.Daca n-o fac, e pentru ca un rest de respect fata de persoana preotului ii impiedica de la acestea.

Se impune deci, ca panegiristul sa se stie limita, selectionand si prezentand numai ceea ce ii este necesar pentru realizarea scopului propus.

Si apoi de ce sa se nevoiasca preotul intru a spune intr-un singur panegiric, tot ce stie el despre sfantu respective, cand fireasca perindare a anilor bisericesti ii va oferi repetate prilejuri sa rosteasca noi si noi cuvantari panegerice axate pe aceeasi materie? Repetarea ciclica a sarbatorii sfantului respective il oblige pe preot sa trateze doar despre cate un aspect characteristic complexei personalitati a celui in cinstea caruia Biserica a randuit sarbatoare. Faptul va da de fiecare data o nota de noutate panegiricului asigurandu-I astfel o mai buna receptare si deci, eficienta.

2.Cuvantarea panegirica sa releve alipirea de Dumnezeu a Sfantului cu toata fiinta lui.Dar san u se rezume la atat.Preotul sa puna in lumina si zelul, dragostea cu care sfantul si-a slujit oamenii.

In activitatea unui sfant, slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor sunt 2 aspecte ale uneia si aceleasi atitudini: slujirea lui Dumnezeu se concretizeaza in slujirea semenilor, si slujirea semenilor se infaptuieste in stransa legatura cu slujirea lui Dumnezeu.

Slujirea lui Dumnezeu se practica tocmai in vederea unei mai pline, mai rodnice slujiri a oamenilor. Prin slujirea lui* de egoism, fara de care o slijire din dragoste, adica dezinteresata si durabila a oamenilor nu e cu putinta.

Sa nu se obiecteze ca nu au exstat sfinti care au trait toata vremea undeva retrasi in singuratate.E adevarat ca sfintii pustinici au existat sin u putini. Dar in inima lor ardea nestinsa flacara rugaciunilor pentru toti ceilalti credinciosi, pentru toti oamenii, pentru intreaga creatura. Cine ar putea spune ca osteneala de a pastra mereu vii in inima ta pe ceilalti oameni si a ingenunchia inlacrimat inaintea Atotputernicului, mijlocind pentru ei si solidarizandu-se cu necazurile, nelinistile, suferintele, cu destinul lor, nu inseamna slujire a aproapelui?

Mai trebuie sa se ia in seama si altceva. Cand in vremuri grele, credinciosii care vietuiau in lume, erau bantuiti de o nenorocire sau alta, nu putini dintre eremiti isi paraseau chiliile si coborau in arena pentru a sprijini si incuraja la lupta pe semenii loviti de prigoane sau alte amaraciuni. Sin u putini dintre

100

Page 101: Omiletica an III Sem II

acesti pustnici coborati in mijlocul poporului au stat darji impotriva nedreptatilor suferind chiar moarte martirica.

Despre acesta intreita slujire a sfintilor: cu rugaciune, cu cuvantul si cu fapta- indreptata catre oameni s-a scris indeajuns incat nu mai insistam asupra ei aici.

3. Sa ne ferim de exagerari.Sa rezistam tendintei de a face din fiecare sfant un: cel mai mare om duhovnicesc, cel mai neinfricat credincios, cel mai mare erou din cati a avut crestinatatea intreaga etc.

Abuzul de superlative produce nedumerire in ascultatori, care pe buna dreptate se pot intreba: Daca fiecare sfant e cel mai mare, atunci in comparative cu cine este numit el cel mai mare? Ideile folosite intr-un panegiric sa se potriveasca, pe cat e cu putinta, numai pentru sfantul in cinstea caruia este rostita cuvantarea. Sa ne ferim de panegiricul sablon, utilizabil la oricare sfant, si in cuprinsul caruia n-am avea de operat decat o singura schimbare, aceea a inlocuirii numelui vechi cu cel indicat de sarbatoarea cea noua.

4. Daca ne propunem sa scoatem in lumina sfintenia celui in cinstea caruia rostim cuvantarea, sa nu ezitam a vorbi*micsora, ci pentru a arata ascultatorilor ca sfintii n-au fost facuti din alt aluat decat acela din care suntem plamaditi noi, credinciosii de azi. Constiinta, convingerea ca sfintii desi oameni ca si noi, au realizat totusi inalte niveluri de vaita duhovniceasca, constituie o puternica incurajare pentru ascultatori, in sensul de a se stradui sa puna si ei in practica invataturile crestine sis a faca din ele izvor de permanent inspiratie in viata de toate zilele.

Din pilda sfantului, credinciosii de azi pot vedea ca dumnezeiestile porunci ale Evangheliei sunt depline aplicabile in viata de acum si de aici.

5. Daca sfantul e dintre cei care, in timpul vietii, s-a bucurat de darul viziunilor, a descoperirilor, al taomaturgiei, se va arata ca, pentru mantuire, esentialul nu e taomaturgia, nici darul descoperirilor de sus, ci viata traita consecvent in smerenie si rugaciune, in implinirea constiincioasa a datoriilor crestinesti si cetatenesti, in iubirea dezinteresata fata de Dumnezeu si oameni.Toate acestea reprezinta conditii care, cu srijinul dumnezeiescului Har, pot fi implinite chiar si de catre cel mai slab inzestrat dintre credinciosi.

6. Cand panegiricul e axat pe op trasatura a vietii sfantului, apoi se cuvine ca aceasta sa fie reala si aleasa in asa fel ca, dintransa sa se poata desprinde o lectie practica.

Drept aceea e trebuitor ca in efortul de documentare asupra vietii sfintilor, sa fie utilizate izvoare vrednice de credinta.

In caz ca n uavem asemenea izvoare e preferabil sa vorbim despre cultul sfantului dealungul timpului, despre cinstirea de care el s-a bucurat si se bucura in mijlocul poporului.Sau se va alege o tema legata de caracterul sfantului sau a sarbatorii, precum: martiriul, suferinta pentru Dumnezeu, statornicia in credinta, lepadarea de sine, lupta in vederea mantuirii, cinstirea sfintilor, rasplata pe care Dumnezeu o acorda sfintilor, sfintenia – premise a slujirii dezinteresate a oamenilor etc.

7. Panegiricul reclama insufletire, expunere vie, colorata, calda, plina de patos.

34. Pareneza

Denumirea vine de la grecescul si are intelesul de cuvantare, care prin prezentarea pe scurt a unui adevar de credinta general ssau a unui adevar practice moral se urmareste promovarea vietii practice a credinciosilor.

Fata de predica sintetica, parebeza prezinta urmatoarele particularitati: 1. E mai scurta, mai concentrate2. Pune accentual nu atat pe elemental didactic, cat mai ales pe cel exhortative, indemnator. De aceea

ea se mai cheama oratio exhortative, exhortatie.

101

Page 102: Omiletica an III Sem II

La obiectia ca intre predica didactica sic ea parenetica n-ar exista totusi nicio deosebire deoarece ambele specii transmit invatatura, se poate raspunde asa:

In mare, propovaduirea crestina alcatuieste un singur tot, care, se stie, urmareste transmitera si talcuirea invataturii descoperite in scopul ridicarii vietii ascultatorilor la nivelul cerut de aceasta invatatura. Dar, din punctul de vedere al modalitatilor de transmitere si de talcuire practica a Revelatiei, trebuie sa vorbim de o multitudine de proceduri intre care intra si procedeul parenetic.

E adevarat ca si pareneza se axeaza pe invatatura descoperita precum si celelalte forme de predicare. Dar in timp ce in predica didactica accentul cade pe instruire, pe elementul didactic, in predica parenetica, interesul e indreptat spre valorificarea invataturii ca mijloc esential si sigur, dar mijloc pentru inraurirea vointei credinciosilor.Pareneza isi indreapta efortul, toate mijloacele de care dispune, in directia transformarii vietii practice a ascultatorilor.

De aceea, o predica parenetica comporta dificultati sporite comparative cu celelalte forme de predica. Intradevar e mai usor sa transmiti invatatura, e mai usoir sa instruiesti decat sa determini pe ascultatori – sa treaca fara intarziere la asimilarea invataturii crestine ca motive ale conduitei lor cotidiene.

Necesitatea parenezei e evidenta. Ea decurge:1. Din caracterul neconditionat al datorie de a propovadui cuvantul. Nimeni nu poate elimina predica

sub pretext ca timpul umplut cu o slujba mai lunga nu-I mai permite s-o rosteasca.2. Experienta arata ca la unele slujbe ca de pilda: la botezuri, cununii, inmormantari, etc , participa,

de obicei, si dintre cei care nu frecventeaza biserica. Ar fi pacat ca preotul san u floloseasca prilejul pentru a le binevesti si acestora invatatura bisericeasca. O pareneza intocmita pentru asemenea imprejurari si rostita cu insufletire si convingere ai deschide multe inimi si ar face sa arzbata intransele ceva din puterea purtatoare de lumina si innoire a Mantuitorului nostru

De regula pareneza este folosita: 1. Cand imprejurarile nu permit rostirea unei predici obisnuite. Asemenea situatii provin fie din

pricina prea marii extensiuni a serviciului divin, fie din alte pricini.2. Cand in viata parohiei survin evenimente care ies oarecum din curgerea obisnuita a vietii , ca de

exemplu: un botez, o cununie, o inmormantare, o catastrofa etc.Materia parenezelor e conditionata de imprejurarile care impun rostirea unor astfel de cuvantari.Dintre adevarurile religioase generale mentionam: invatatura despre menirea omului; despre

dragostea lui Dumnezeu fata de creatura Lui; despre inviere; lupta pentru virtute,etc.De observat ca din tematica parenezelor nu pot lipsi nici indrumarile privind inlaturarea unui anume

pacat, a unei anumite deprinderi rele, a unei iminente primejdii de natura morala.Ce priveste intocmirea parenezelor, sunt de observat in general urmatoarele: 1. In partea introductive se va arata motivul sau cauza care determina rostirea cuvantarii respective.2. In tratare se va lamuri pe scurt invatatura asupra careia cuvantatorul s-a fixat pe temei de

cunoastere a imprejurarilor concrete in care trebuie sa vorbeasca, precum sip e temeiul scopului special ce si-a propus sa realizeze prin pareneza respective.

Ca motive trebuiesc folosite cele legate de iubirea fata de Dumnezeu, fata de semeni, fata de sine.Credinciosii sunt indemnati sa implineasca o porunca sau alta, o anumita invatatura sau alta, pentru

ca numai asa raspund si ei cu adevarat la iubirea pe care ne-o arata Dumnezeu; numai asa pot implini ei efectiv si porunca iubirii fata de semeni si fata de sine.

Inngmann recomanda ca in pareneza sa se foloseasca una din aceste 3 categorii de motive: etice, eudemonice, teleologice.

Prin motive etice, el intelege pe acelea care indeamna pe ascultator sa savarseasca o fapta sau sa se fereasca de ea intrucat e dreapta, conforma cu datoria, demna de chipul lui Dumnezeu, respective intrucat e nedreapta, contrara datoriei, nedemna.

Motivele eudemonice sunt acelea care indeamna la o actiune sau la ocolirea ei pentru ca aduc liniste, bucurie, fericire, respectiv aduc neliniste, tristete, nefericire.

102

Page 103: Omiletica an III Sem II

Motivele teleologice sunt cele care duc la actiuni necesare dobandirii unui alt bun, ca de pilda: linistea interioara, viata vesnica, comunicarea cu Dumnezeu.

In fond , insa, toate aceste categorii de motive se incadreaza in sfera motivelor legate de iubirea crestina asa cum s-a arata intruna din prelegerile de mai sus.

In partea finala se va renunta la recapitulare, punandu-se accentul pe elementul afectiv persuasiv. Cand totusi se face si o recapitulare se vor sublinia numai acea sau acele idei capabile sa intensifice sentimental religios.

Pentru buna reusita a unei pareneze se cer implinite unele conditii:1. Pareneza sa fie temeinic pregatita. Talentul oratoric nu dispenseaza pe nimeni de la obligatia

aceasta. Cu atat mai putin e dispensat cu cat timpul destinat unei pareneze e scurt si in aceste interval scurt preotu trebuie sad ea ceva substantial. Lucru pe care nu-l va putea realize decat pe temeiul unei pregatiri ireprosabile.

2. Sa fie cu deosebita atentie la ascultatori care, foarte multi dintre eiu pot fi dintre cei ce n ufrecventeaza biserica. Cuvantarea sa-I aiba sip e ei in vedere, fapt care ar putea duce la trezirea unui interes pentru cele duhovnicesti; corectarea unei pareri gresite despre oratoria bisericeasca; o noua orientare aunuia sau altuia in problemele fundamentale ale vietii etc.

In sfera- mai larga- a parenezelor intra si cuvantarile numite ocazionale, precum: cuvantari la botez, la cununii, inmormantari; instalarea unui preot in parohie; sfintirea bisericii, a unei locuinte etc.

In general exista 2 categorii de cuvantari ocazionale. In prima categorie intra cuvantarile determinate de imprejurari cu caracter stenic, fericitor, imbucarator, precum: cuvantari la botez, cununie, la sfintirea locasului de inchinare, a unei locuinte, etc.

In cea de a doua categorie se inscriu cuvantarile determinate de situatii cu caracter depresiv, intristator, precum: crologul, cuvantarile rostite cu prilejul survenirii unei catastrofe(cutremur de pamant, uragan, inundatii pustietoare, secete, epidemii etc.), cuvantarea de ramas bun a preotului care pleaca etc.

Intre cuvantarile cu caracter imbucurator intra si cuvantarea rostita cu prilejul botezarii unui prunc. O asemenea cuvantare poate incepe aratand ce inseamna un copil din punct de vedere crestin. Copilul e dar al lui Dumnezeu: “mugure de dumnezeire”; semn al dragostei dumnezeiesti fata de parinti; un nou colaborator al lui Dumnezeu; cale de eliminare a egoismului etc.

In continoare se poate arata ca botezul realizeaza o unitate ontologica, trecerea de la starea de natura inchisa fata de Dumnezeu la aceea de fiinta in comuniune cu Dumnezeu si cu comunitatea bisericesca.

Botezul realizeaza asezarea bazelor spirituale noi ale unei vieti noi, ale vietii in Hristos si in Biserica Lui.

Legat de aceasta se va arata pe scurt obligatia parintilor si a nasilor, de a fi cu grija mare in ce priveste cresterea si educarea copilului.

Daca preotul se poate referi la exemple de viata crestina in cadrul familiei copilului sau al antecesorilor, e bine sa o faca.

In absenta unor asemenea exemple, preotul sa arate, cu caldura si convingere, ce mare binecuvantare poate insemna educatia crestineasca pentru viata de mai tarziu a noului botezat.

Totodata preotul sa invioreze constiinta raspunderii pe care parintii si nasii o au pentru copil in fata lui Dumnezeu.

Cuvantarea la cununie comporta aspecte care reclama din partea preotului mult tact, multa prudenta, multa finite de spirit.

Pentru a evita primejdia alunecarii in sablon, preotul sa mediteze din vreme asupra ceea ce vrea sa spuna.Faptul ca tinerii in cauza vin sa faca o cununie religioasa, dovedeste ca legatura lor cu Biserica e vie.Preotul sa proiecteze lumina Evangheliei asupra tinerilor in asa fel ca ei sa se simta si mai intariti in hotararea lor de a pune la temelia familiei lor principiile invataturii crestine.

Sa li se indrume cugetul spre Cel ce le-a ajutat sa ajunga in acest moment de culminanta bucurie, care e cununia.

103

Page 104: Omiletica an III Sem II

Sa fie indrumati sa ramana neclintiti in hotararea lor de a-si voi reciproc fericirea, aratandu-le totodata ca fara curatire sufleteasca si trupeasca pe care ni le cere Hristos nu exista fericire adevarata si durabila.

Sa se sublinieze necesitatea ca familia sa fie numeroasa, cu multi copiii, cresterea lor fiind astazi mai usoara.Sa se sublinieze necesitatea ramanerii in legatura cu randuielile si slujbele bisericesti, conditie esentiala pentru a putea beneficia in mod sigur de darurile si binecuvantarile Domnului.

Intr-un sens mai larg toate lucrurile create sunt transmitatoare de putere dumnezeiasca. In sens strinc numai cele sfintite indeplinesc o asemenea misiune

Prin cuvantarile rostite cu prilejul sfintirilor preotul e obligat sa explice nu numai semnificatia sfintirilor dar si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca ascultatorii pentru a beneficia de binecuvantarile divine vehiculate prin intermediul obiectelor sfintite.

Dintre cuvantarile determinate de intamplari generatoare de tristete amintim in porimul rand cuvantarea funebra sau necrologul despre care vom vorbi in prelegerea urmatoare.

35 NECROLOGUL

Necrologul nu trebuie confundat cu panegiricul. Panegiricul e o cuvantare de lauda in cinstea fecioarei Maria si a sfintilor. Necrologul e cuvantarea prin care parohul talmaceste in lumina invataturii crestine trecerea unui parohian din spatiul liturgic al parohiei in al cel al cimitirului, din Biserica de aici in Biserica de dincolo.

Panegiricul se rosteste de regula in Biserica in fata intregi comunitati parohiale, in timp ce necrologul poate fi rostit si in alta parte: in capela mortuala, la locul de inmormantare , etc.

Panegiricul e strabatut de un puteric suflu de bucurie, determinat de infrangerea suferita de pacat in persoana sfantului, precum si de fericita lui trecere in Biserica triumfatoare. Necrologul insa da curs in anumite limite si unor sentimente de durere de intristatre pentru pierderea unuia sau altuia dintre credinciosi.

Panegiricul se repeta. In fiecare an la fiecare sarbatoare inchinata Preacuratei sau Sfintilor, pot fi rostite alte si alte cuvantari de lauda. Cuvantarea funebra insa nu se repeta. Necrologul se poate asemana, din acest punct de vedere, de cuvantarea rostita la Botez. Dupa cum cuvantul rostit la Botez nu se repeta nefiind decat un singur Botez , la fel necrologul nu se repeta, neexistand decat o singura inmormantare.

Scopurile apropiate ale cuvantarii funebre sunt:Manifestarea parerii de rau pentru pierderea unuia sau altuia dintre credinciosi potrivit cuvantului

Sfantului Apostol Pavel care zice ,,daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna” (I Corinteni 12, 26)

Mangaierea in Hristos a celor indoliati.Avertizarea credinciosilor participanti la inmormantare de a se lepada de pacat , dea se hotari pentru

o viata noua si de a merge fara abatere pe calea aceasta .Alegerea materiei unui necrolog este supusa principiului omiletic conform careia obiuectul

cuvantarilor bisericesti este tezaurul revelational. Cu alte cuvinte , necrologul este obligat si el sa aplice invatatura Dumnezeiestii descoperiri.

Intrucat cuvantarea funebra e conditionata de un anumit moment din viata credionciosului , anume de incheierea vietii lui de aici si trecerea in viata de dincolo , e potrivit ca preotul sa aleaga pentru asemenea cuvantare invataturi precum: invatatura destre moarte, desprte nemurirea sufletului, despre judecata, despre iertarea pacatelor, despre viata de veci , despre legaturile dintre Biserica de aici si Biserica de dincolo, despre rugaciunile pentru cei morti , despre faptele bune , despre Inviere.

Partile necrologului sunt ca la orice cuvantare bisericeasca: text, formula de adresare, introducere, tratatre, si incheiere. Uneori textul e lasat la o parte. Dar e bines a fie folosit. Moartea constituie un

104

Page 105: Omiletica an III Sem II

moment de mare importanta pentru destinul credinciosului , de aceea se cuvine ca ea sa fie privita in lumina cuvantului dumnezeiesc a unui text scripturistit.

Rostirea textului biblic la inceputul necrologului da rudelor decedatului precum si celorlalti participanti , sentimental ca Dumnezeu nu ramane strain de durerea lor, ci e present langa ei cu mangaierea Sa. Prin rostirea textului se exprima convingerea ca langa mormant e present in chip tainic dar real Domnul insusi , intampinand si calauzind dincolo sufletul celui decedat.

Necrologul poate mai mult decat orice alta cuvantare bisericeacsa sa prezinte ispita alunecarii pepantagerarii virtutilor si meritelor celui adormit in Domnul. Deschiderea necrologului cu un text biblic constituie un nemento pentru vorbitor in sensul ca el sa-si dezvolte cuvantarea in spiritul Sripturii care este al adevarului.

Prin necrolog se urmareste si instruirea pastoritilor . textl cuprinde tocmai invatarura ce urmeaza a fi transmisa in cazul de fata.

Textele sa fie alese in asa fel ca sa se vada ca vorbitorul a sesizat principalul punct characteristic cazului la care se refera necrologul sau. De exemplu: ,,lupta cea buna m-am luptat “ ( II Tmotei 3, 7) folosit la inmormantarea unui preot care in mod exemplar si-a indep0linit misiunea la care a fost chemat de Domnul.

Pe cat e posibil, fiecare necrology sa aiba un text al lui.Asta atat pentru a cinsti inepuizabila bogatie a cuvantului dumnezeiesc, cat si pentru a arata respect fata de decedat.

Formula de adresare e cunoscuta: Indurerati frati, indurerati ascultatori, Intristata adunare…, etc.Introducerea isi poate scoate cuprinsul dintextul ales, din imprejurarea care constitie prilejul

cuvantarii, din intristarea pricinuita de pierderea suferita de cei indoliati, de parohia intreaga, de locul de munca unde este angajat, din constatarea ca zilele vietii noastre, inceputul, desfasurarea si sfarsitul lorsunt sub carma Dumnezeului atotputernic, .

Partea introductive a necrologului sa fie scurta.Obisnuit la necrology nu sa anunta tema.Au fost insa si predicatori care au facut asta, ca de pilda Sfantul Grigorie de Nazianz(in neclogul la moartea fratelui sau Cezar); Flechier( in cuvantarea la moartea ducesei de Vontausier).La noi, procedeul a fost folosit de Samuil Klein de la Sad in cuvantarile la inmormantarile mortilor, Petru Maior in ale sale propovaduiri( 1809); Zaharia Boiu insa, in “ Cuvantari bisericesti la inmormantari”( 1889), elimina din plan enuntarea temei.

Tinand cont de imprejurarile in cere se rosteste obisnuit necrologul, socotim ca e potrivit sa se renunte la enuntarea temei si la impartirea ei, acestea constituind elemente formale care pot distona cu starea sufleteasca a perticipantilor.

Renuntarea la enuntarea temei insa nu trebuie interpretata ca o libertate de a alcatui necrologul la voia intamplarii.Ca orice predica, asa si cuvantarea funebra trebuie intocmita cu multa grija, cu multa concentrare, pentru a-I da linie, inchegare unitara, forta.Bossuet nu-si anunta tema asa cum facea Flechier, dar aceasta nu inseamna ca, cuvantarile lui funebre nu ar fi la fel de bune ca ale celui din urma.Dimpotriva, fiecare din vestitele Orationes Funebres constitue adevarat model de logica, gandire religioasa, compozitie si stil.

In tratare se va face referire la viata defunctului.I se vor pune in lumina virtutile practicate in cadrul familiei, al parohiei, al vietii de obste.Caracterizarea celui raposat sa se faca pe temei real, nu imaginar.

Scaderile parohianului defunct vor fi ocolite.Pot fi mentionate numai atunci cand in viata decedatului ele au reprezentat doar un moment, care apoi a fost deposit cu success.

Preotul vorbitor isi poate exprima participarea sa la durerea celor indoliati, dragostea sa si a intregii parohii pentru enoriasul trecut dincolo.Bineinteles, intreaga desfasurare a tratarii ce se va realize pe fundalui uneia sau alteia din invataturile eschatologice.

Incheierea va cuprinde indemnuri in sensul ca memoria decedatului sa nu fie data uitarii.Virtutile lui sa fie urmate si dezvoltate.Sa se faca rugaciuni pentru odihna sufletului celui raposat.Iar cand situatia o cere, parohul sa anunte hotararea sa impreuna cu a celorlalti parohieni de a lua sub ocrotire orfanul, batranul, bolnavul, vaduva, care, prin moartea rudei, au ramas fara niciun sprijin pe lume.

105

Page 106: Omiletica an III Sem II

In unele perti e obiceiul ca la sfarsitul neclogului, preotul vorbitor sa ia, in numele mortului, “iertaciuni” de la rudele si prietenii acestuia.Dar in loc sa aduca vreo mangaiere, “iertaciunile” intensifica si mai mult durerea celor indoliati.E mai recomandabil ca in locul iertaciunilor sa se insiste asupra obligatiei pentru rude si cunoscuti de a nu-l uita pe cel decedat, de nu-I uita virtutile si de a ruga pentru el.

Sub influenta traditiei grecesti si romane, s-a luat obiceiul si la crestini ca la moartea parintilor sa vorbeasca copiii acestora.Asa, de pilda, Sfantul Grigorie de Nazianz a vorbit la moartea tatalui sau.In lipsa parintilor, vorbeau rudele apropiate.De exmplu, la moartea lui Caesar si a Gorgoniei a vorbit fratele lor, Sf. Grigorie de Nazianz.In caz ca nu se gaseau rude apropiate care sa rosteasca necrologul, lucrul acesta era facut de un prieten sau un cunoscut.Asa la moartea Sf. Vasile cel Mare a vorbit prietenul acestuia, Sf. Grigorie de Nazianz, la moartea episcopului Meletie al Antiohiei a vorbit Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie de Nyssa si Amfilohie.

Cand era vorba de inmormantarea unuia dintre cei de sus, vorbeau episcopii.De exemplu, la inmormantarea lui Constantin cel Mare a vorbit Eusebiu de Cezareea, la moartea lui Teodosie cel Mare si a lui Valentinian a vorbit Ambrozie, la moartea Pulheriei si a Placillei a vorbit episcopul Grigorie de Nyssa.

Se poate spune ca in cadrul Bisericii nu gradul de rudenie sau relatiile de prietenie au fost hotaratoare in ce priveste dreptul de a rosti un necrolog, ci apartenenta la ierarhia bisericeasca. Nu e o simpla intamplare ca cele mai vechi necrologuri crestine ce ni s-au pastrat au fost rostite toate de membrii ierarhiei superioare. Constienti ca raspunderea propovaduirii le revine in primul rand lor, episcopii au inceput sa valorifice si necrologul ca forma de propovaduire a invataturii crestine.Faptul ca din primele veacuri crestine nu ni s-au pastrat necloguri rostite de catre preoti, nu exclude posibilitatea ca si acestia, cel putin unii dintre ei, sa fi intocmit si rostit asemenea cuvantari.

Obisnuit, necrologul se rostea cand se expuneau ramasitele trupesti ale raposatului cum a fost cazul, de exemplu, la moartea lui Constantin cel Mare, a lui Satyrus, fratele Sf. Ambrozie, etc. Alteori cuvantarea a fost rostita mai tarziu, dupa inmormantare.Sf. Grigorie de Nazianz de pilda si-a rostit cuvantarea la moartea Sf. Vasile cel Mare, abia la doi ani dupa moartea acestuia.La fel Bossuet si Flechier si-au rostiti cuvantarile funebre dupa inmormantarea respectivilor defuncti.

Trebuie sa relevam insa ca, cuvantarile postfunerare au mai mult un caracter de discursuri religioase comemorative decat necrologuri.

Regule e ca necrologul sa fie rostit inainte de inmormantare.Numai rostit in intervalul pretafic sa zicem asa, necrologul isi poate indeplini misiunea, anume aceea

de a mangaia si imbarbata.Fireste, dureera celor indoliati e durere si dupa inmormantarea rudei decedate.Dar intre durerea pretafica si cea posttafica, intre durerea premergatoare inmormantarii si cea posterioara acestui act e o mare deosebire.Prima e mult mai intensa decat ultima, curgerea timpului contribuind mult la atenuarea ei.Cei indoliati simt totdeuna nevoia de imbarbatare, dar asemenea trebuinta o simt ei cu maxima intensitate in intervalui anterior inmormantarii.Iata de ce se cuvine ca necrologul sa fie rostit in acest interval.

Nu mai mentionam ca separarea necrologului si distantarea lui in timp de momentul inhumarii ii reduce mult din puterea de inraurire asupra ascultatorilor si ii anuleaza aproape total menirea de a da expresie ultimului ramas bun luat de la cei indoliati si de la parohieni, in frunte cu preotul, de la fratele lor decedat.

Locul rostirii necrologului e conditionat de locul unde se face slujba inmormantarii, adica in biserica sau in capela mortuara.Aceasta din urmatoarele motive:

In Biserica Ortodoxa predica e legata de slujba.Ca forma de predica, necrologul e legat si el de slujba, de slujba inmormantarii.

Orice cuvantare bisericeasca cere si presupune crearea in prealabil a unei atmosfere prielnice primirii si asimilarii de invatatura dumnezeiasca.Atmosfera aceasta e creata de slujba, de rugaciune.Atmosfera necesaar necrologului e creata de slujba inmormantarii.

O asemenea slujba are printre altele si menirea de a potoli si mangaia sufletul celor indoliati.Rostirea necrologului in continuarea slujbei de inmormantare intereste si mai ult lucrarea paracletica a slujbei.

106

Page 107: Omiletica an III Sem II

Se stie ca schimbarea unui continut de idei poate aduce si o schimbare a sentimentelor.In speta, modificand pe calea necrologului continutul constiintei celor indoliati, preotul poate influenta si asupra sentimentelor lor, inlocuind sentimentele depresive, cu cele stenice ale nadejdii si increderii.

La intrebarea daca la orice inmormantare trebuie rostit necrolog raspundem:Sunt omileti care recomanda folosirea necrologului numai in cazuri mai importante. V.

Mitrofanovici socoteste necesara rostirea unei cuvantari funebre:1.cand cazul de moarte intereseaza intreaga parohie( cum ar fi incetarea din viata a preotului).2.cand decedatul s-a remarcat in cursul vietii prin insusiri care-l fac vrednic de a fi dat ca exemplu

celorlalti.3.in cazuri de moarte napraznica sau inainte de vreme.4.in cazul cand preotul e solicitat sa vorbeasca de catre familia decedatului.Noi apreciem ca, in principiu, orice credincios decedat are dreptul la un cuvant de ramas bun din

partea preotului si a parohienilor.Orice credincios indoliat are dreptul la un cuvant de mangaiere.Orice preot e obligat sa vorbeasca “ cu timp si fara timp”( 2 Tim. 4,2), deci si la inmormantari.Preotul care se sustrage de la implinirea unei asemenea obligatii ar trebui sa nu se intrebe daca nu

cumva tocmai necrologul pe care a neglijat sa-l rosteasca n-ar fi putut constitui mijlocul transformarii definitive a unuia sau a altuia dintre participanti.

VII. STLIZAREA PREDICII

36. Stilul predicii

Termenul stil provine din latinescul stylus, care insemna condeiul de piatra,mos sau metal, ascutit la un capat, lat la celalalt, de care romanii se foloseau pentru a scrie pe tablite cerate.Cu partea ascutita scriau, iar cu ceas lata stergeau.

Treptat cuvantul stylus a ajuns sa semnifice un exercitiu de scriere, iar in sfera literara s-a incetatenit cu intelesul de mod de a scrie al cuiva.

Conceptul, se stie, are o larga circulatie in aproape toate compartimentele vietii umane.In domeniul artelor conceptul e utilizat cu intelesul de mod de a intelege viata si a o prezenta artistic, prin utilizarea particulara a verbului, marmurii, culorii, sunetului.

In domeniul culturii vocabula e folosita pentru denumirea acelor insusiri care o individualizeaza si o fac originala.

In sfera de viata a unei institutii termenul e luat in acceptia de mod propriu de organizare a muncii colective si de ritmicizare a ei productive.

Cum propovaduirea cuvantului constituie si ae o activitate umana, urmeaza ca si in acest domeniu putem vorbi de un stil.

De fapt si exista un stil omiletic, predicatorial, prin care se intelege ansamblul mijloacelor folosite de preot pentru a transmite ascultatorilor in mod clar, convingator si placut, invatatura descoperita.

Fara indoiala, ceea ce da putere unei predici este continutul ei, adica Hristos, impreuna cu mesajul Sau evanghelic care urmeaza sa fie comunicat credinciosilor.

Dar transmiterea “tale-quale” a invataturii descoperite nu-I suficienta pentru a face ca aceasta sa-si produca intregul ei efect.Invatatura cuprinsa in text isi are valoarea ei intrinseca, insa pentru a face ca forta cuprinsa in ea sa razbata adanc in fiinta credinciosilor si sa opereze acolo scimbarile necesare, se impune ca ea sa fie prezentata in tr-o indemanare corespunzatoare, adica sa fie dezvoltata imprimand un anumit stil.

107

Page 108: Omiletica an III Sem II

Pentru invatatura descoperita preopovaduirea cu folosirea unui stil potrivit e ca cizelarea pentru un diamant.Diamantul isi are valoarea lui, dar prin cizelare stalucirea ii e mai receptata si pretuita.La fel si invatatura revelata are valoare in sine, nu si-o reazama pe suportul mijloacelor formale ale stilului, ci prin foflosirea acestora, adevarul descoperit e mai bine perceput si mai bine asimilat, fapt care asigura o mai mare eficienta predicatoriala.

In opera patristica s-a accentuat cu tarie primatul continutului asupra formei.Clement Alexandrinul, de pilda, asemana limba predicii cu o haina care inveleste trupul, iar continutul cuvantarii cu trupul insusi.Si adauga:” nu trebuie sa ingrijim mai mult de vestmant, decat de trup”(Stromate I).

“Cuvantul preotului, scria Fer. Ieronim, trebuie sa-si traga puterea din Sfanta Scriptura.Fereste-te de a fi un artist declamator, in rostirea de cuvinte cu nemiluita, un vanturator de vorbe fara idei, ci fa dovada ca esti cunoscator al invataturii mantuitoare si familiarizat cu tainele lui Dumnezeu”.

Nu arareori autori nebisericesti au au subliniat ca, intr-o cuvantare, accentul trebuie pus pe adevarul ce urmeaza a fi implantat in sufletele asculatatorilor.Quntilian de pilda spunea ca acolo unde se da intaietate stilului, adevarul ramane in suferinta( Anselm Rieker, Lotfaden der Pastoralteologhie 1878, p.125).Iar inaintea lui Quntilian, Cicero facea aceasta remarca:” stilul se cuvine sa fie mai bogat prin idei decat prin cuvinte…”.La randu-I, La Bruyere afirma: “ inseamana ca ai talent cand placi multimii, la predica, printr-un stil inflorat, printr-o morala hazlie, prin figuri de retorica repetate, prin talcuiri stralucite si prin descrieri pline de viata”; dar atat nu-I de ajuns.Un predicator cu o minte mai luminata respinge podoabele acestea straine, nevrednice sa slujeasca Evanghelia, el predica simplu, puternic, crestineste.Cand Mirabeaux, cel mai mare orator francez al revolutiei de la 1789, afirma ca” uriasii n-au nevoie de catalige”, el veae in vedere marile innoiri pe care le impunea revolutia, dar cuvintele lui se potriveasc cu atat mai mult pentru maretele invataturi ale mesajului evanghelic.In materie de propovaduire uriasii sunt dumnezeiestile invataturi, care, datorita sublimitatii lor, un mai au nevoie de “cataligele” artificiilor retorice ca sa se impuna.

Asadar, in predica efortul principal trebuie indreptat in directia continutului, a asigurarii unei substante cat mai dense.Aceasta nu inseamna insa ca preotul ar putea fi dispensat de obligatia de a-si elabora cuvantarea cat nai bine si sub raport stilistic.Celor care se situau in afara unei asemenea obligatii pe motiv ca Apostolii, de pilda Pescarul, Sf.Petru, n-ar fi avut preocupari privitoare la stilizarea predicilor, Sf.Grigorie de Nazianz le da urmatorul raspuns: precum Pescarul asa si eu as lasa la o parte mijloacele artei oratorice daca as poseda ca acela darul taumaturgiei”.

Exista temeiuri importante care ne obliga sa cu grija si in ce priveste mijloacele formale ale propovaduirii.

Un prim temei ni-l ofera insasi invataturile crestine prin maretia si sublimitatea lor.Nu este ingaduit ca invataturile descoperite noua de catre Insusi Fiul lui Dumnezeu sa fie transmise intr-un limbaj nevoias, vulgar, neslefuit, cu mijloace sarace, neadecvate, menite mai mult sa le obnubileze si sa le lase neobservate decat sa le puna in lumina profunzimea si forta lor innoitoare de viata.

Respectul fata de invatatura revelata obliga pe predicator sa fie cu grija maxima nu umai la adancirea tezaurului dogmatic, dar si la talcuirea si propovaduirea lui intr-un limbaj corespunzator.

De regula, predica se rosteste in biserica si in cadrul sau in staransa legatura cu serviciile divine.Sfintenia transmisa prin intermediul slujbelor, impune ca si predica, ca parte componenta a lor, sa fie elaborata si prezentata intr-un mod demn.Adica sa fie bine lucrata nu numai din punctul de vedere al continutului, dar si al formei.

Ascultatorii au dreptul sa ceara preotului ca in cuvantarile sale sa foloseasca o limba ingrijita, un vocabular ales, bogat si variat.O cuvantare rostita intr-o limba cu cuvinte si expresii neingrijite, neadecvate, fara nicio preocupare de frumusete,slabeste interesul ascultatorilor si le imprastie atentia si chiar ii poate instraina de Biserica.Dimpotriva, cuvantarea invesmantata intr-o limba aleasa poate fi ascultata cu mai multa atentie.Pascal observa ca “arta de a influenta decisiv prin vorbire asupra oamenilor consta nu in a sti sa argumentezi, ci in a sti sa te faci placut”.Iar dintre mijloacele de a te face placut amintim stilul frumos, ales, elevat.”Frumusetea stilului-invata Quntilian-contribuie nu putin la succesul

108

Page 109: Omiletica an III Sem II

cauzei insasi.Cine asculta cu placere este mai atent si crede mai usor ce I se spune; de obicei, castigam simpatie prin aceasta desfasurare.Si nu rareori esti captivat de ceea ce admiri”.

Sa observam ca un stil, un vocabular ales, poate atrage si din cei neobijnuiti cu biserica, cu serviciile divine.Augustin, de pilda, a fost convertit de elocventa Sf. Ambrozie.D Alembert scrie despre Masillion ca, prin stilul predicilor sale, atragea adesea la biserica pe ulti dintre cei care altfel n-ar fi intrat acolo.

Asadar, pe langa un continut bogat, substantial, bine inchegat, se cade ca predica sa aiba si o stilizare aleasa, o limba curata, placuta.

Fara indoiala, nu este usor sa exprimi clar si frumos ceea ce gandesti si simti.In aceasta privinta Fer.Augustin marturiseste: contristor linguam meam cordi mes sufficere non potest”( De Catechizaadis rudibus, c 2, 3).Genialul episcop vrea sa spuna ca ideile si sentimentele, continuturile vietii sufletesti, nu pot fi captate fara rest in recipientele cuvintelor.Se poate foarte bine ca unul sa aiba idei importante precum si o ordine pentru ele, dar sa simta o mare greutate cand e sa le xprime intr-un stil corespunzator.

Un asemenea inconvenient insa ne este fara leac.El poate fi inlaturat prin exercitii staruitoare.Scriitorii mari n-au ajuns mari numai prin talent, ci si prin munca lor indarjita, perseverenta.E cunoscut, de pilda, munca de giuvaegiu cu care Caragiale isi “ciocanea” fiecare cuvant, propozitie, fraza a scrisului sau.Eminescu isi tinea cate o poezie pe santier cu anii.Sonetul Venetiei a trecut printr-un mare sir de variante.Arghezi de asemenea cerea o atentie maxima in ce priveste folosirea limbii.”Limba, scria el, trebuie strunita spre armonie, adancime si densitate”.Camil Petrescu compunea cate o scurta povestire, o trimitea la tipar, iar pe spate se intindea cu ramificatii de spaima pentru culegatori.

Intre manuscrisul original si bunul de tipar, Balzac isi refacea de cateva ori lucrarea, asa incat adesea, dupa variante succesive, mai ramaneau din prima versiune abia cateva fraze.De la Flaubert ne-a ranas aceasta emotionanta marturisire: “mai bine sa sfarsesc ca un caine decat sa grabesc cu o secunda o fraza care nu s-a copt inca”.Si tot el spune:” ca sa scrii trebuie sa ai o vointa supraomeneasca.Eu insa nu-s decat un om”.

Se cuvine, deci, sa fim cat mai exigenti si in ce priveste stilul predicilor.Sa turnam continutul cuvantarilor intr-o limbacare sa satisfaca nu numi dimensiunii revelationale a invataturii, dar si cerintelor de claritate si frumos ale ascultatorilor.Sa nu ne multumim cu predica asa cum se concretizeaza ea de la prima redactare.Desigur, preotul nu dispune de un timp mai indelungat ca sa-si poata premite a-si pastra cuvantara mai multa vreme pe masa de lucru.El nu are ragazul sa-si revada manuscrisul de prea multe ori.Situatia acesasta speciala ii impune preotului sarcina de a-si compune de la inceput predica in asa fel ca ulterior sa fie nevoie numai de unele cizelari, nu de o refacere a continutului.In aceasta privinta, Quntilian da urmatorul sfat:” va fi deci mai bine sa se lucreze cu grija de la inceput si inca de atunci lucrarea sa fie condusa in asa fel incat sa ceara ulterior numai o cizelare, nu o refacere completa”.Si tot el subliniaza:” nu scriind repede ajungem sa scriem bine, ci scriind bine ajungem sa scriem repede”.

Asadar, inca o data, sa fim scrupulosi in ce priveste elborarea formala, stilistica a predicilor.Dar exigenta si scrupulozitatea aceasta sa nu o exageram.E limpede ca in situatia data, nimeni nu-I in stare sa vorbeasca mai frumos decat il ajuta puterile.

37. Calitatile stilului

Prima calitate a stilului omiletic este popularitatea.Stil popular avem atunci cand predicatorul vorbeste in asa fel ca predica sa e inteleasa usor, deplin, si de catre toti ascultatorii.

Nu e populara predica aceea care da bataie de cap credinciosilor.Ocuvantare greoaie impiedica pe ascultatori de a tine pas cu vorbitorul, din care pricina ei isi pierd interesul pentry tema cuvantarii si-si indreapta atentia spre alte lucruri.

Nepopulara e si predica pe care ascultatorii nu o inteleg decat fragmentar si partial.Neintelegand deplin limba predicatorului, credinciosii se pot instraina de amvon, adica de principalul izvor care le

109

Page 110: Omiletica an III Sem II

hraneste credinta.Si fara o credinta bine intretinuta, cultivata, luminata, viata duhovniceasca se atrofiaza, se superficializeaza se rarifeaza.

Nu poate fi numita populara nici predica inteleasa numai de catre o parte din ascultatori.Preotul trebuie sa aiba mereu in vedere adevarul ca el nu e si nu se poate comporta din amvon ca un

artist.In extremis, un artist poate fi multumitsi cand e inteles si gustat doar de un numar restrans de ascultatori.Preotul insa nu poate accepta si nu se poate complace in situatia de a fi inteles numai de un numar limitat de credinciosi, pentru motivul ca el trebuie sa propovaduiasca credinta mantuitoare tuturor parohienilor sai.Si anume s-ao propovaduiasca pe intelesul tuturor.Predica nu e mestesug artistic menit sa desfataze si sa cultive gustul subtire doar la cativa credinciosi, ci este instrument indispensabil in instrumentul mantuirii in Hristos de catre toti oamenii.Drept aceea, o predica inteleasa numai de o parte dintre ascultatori trebuie considerata ca nereusita.

Cicero povesteste undeva ca odata poetul Antimahus din Claros in Ionia isi citea opera inaintea unei mari adunari.Dar pe masura ce inainta in lectura ascultatoriise rareau, pana ce, in cele din urma, nu ramasese deat unul singur.

“Voi continua sa citesc, spune poetul, deoarece pentru mine Platon, ascultatorul care nu-si parasise locul, face mai mult decat miile astea de oameni simpli”.

Poetul, observa Cicero, a putu rosti asemenea cuvinte pentru ca o poezie poate placea si numai la cativa insi, dar o cuvantare in fata poporului trebuie sa aiba in vedere pe toti ascultatorii.Se cuvine adaugat ca un preot cu atat mai mult trebuie sa vorbeasca pe intelesul tuturor cu cat el nu are dreptul sa excluda de la mantuire pe nimeni.

Relevand necesitatea de a ppropovadui pe intelesul tuturor, Fer.Augustin spune:” in discutii libere, cine nu intelege ceva pune intrebari vorbitorului; in biserica, insa, unde atentia si ochii tuturor sunt indreptati asupra predicatorului, nu se obisnuieste sa se puna intrebari.De altfel nici n-ar fi potrivit ca un ascultator sa ceara numai pentru sine lamuriri, care, poate, pe ceilalti nu I-ar interesa.De aceea cel ce predica sa predice in asa fel ca sa fie inteles deplin de toti ascultatorii”.Adica sa practice un stil omiletic popular.

Sa observam insa ca stilul popular nu trebuie confundat cu stilul vulgar, neingrijit, tern.Popularitatea ceruta de propovaduirea cuvantului nu exclude, ci dimpotriva reclama o limba de aleasa frumusete, plina de seriozitatea si grija la care obliga respectul fata de cuvantul lui Dumnezeu si fata de ascultatori.

O alta calitate a stilului omiletic este biblicitatea.Biblicitatea predicii nu se obtine prin intesarea ei cu cuvinte, expresii, texte scripturistice, ci prin imprimarea unui suflu biblic.Predica se cuvine sa fie alcatuita in liba ascultatorilor, dar sa fie imbibata cu spirit din spiritul dumnezeiestilor Scripturi.Stilul biblic nu e acela in care abunda citate biblice, ci acela in care se simte vibrand puternic duhul specific Cartilor sfinte.

Biblicitatea nu inseamna nici arhaitate, ramanere in afara actualitatii.Dumnezeu nu S-a adresat omului in general, asa cum era el prins in conditiile de viata ale societatiis I epocii respective, folosindu-se de mentalitatea si de limbajul sau pentru a-si descoperi adevarul Sau.Asa trebuie sa procedeze si preotul predicator, sa se adreseze credinciosului de azi, cu luarea in considerare a mentalitatii si limbajului pentru a-I talcui cuvantul dumnezeiesc, pentru a-I arata ce anume doreste Dumnezeu azi de la el.

Puritatea este o alta calitate a stilului omiletic.Ea consta pe de o parte in folosirea cuvintelor intelese de catre toti ascultatorii si sunt admise de limba literara, iar pe de alta parte in evitarea cu grija a termenilor vulgari, a neologismeloor si a barbarismelor.

In cadrul puritatii poate fi cuprinsa si corectitudinea, care consta in evitarea greselilor gramaticale si de topica.Acceptandu-te ca invatator al lor, credinciosii sunt in drept sa-ti pretinda ca si in ce priveste manuirea limbii sa fie un bun cunoscator al regulilor ei gramaticale si de topica.

Dar si claritaea se cuvine sa fie amintita ca facand parte dintre insusirile stilului omiletic.Claritatea consta in formularea si exprimarea invataturii in limba accesibila fara greutate ascultatorilor.

Doua sunt motivele care-l obliga pe preot sa fie clar in predicile lui: necesitatea ca invatatura transmisa sa patrunda adanc in fiinta ascultatorilor, fapt pe care neclaritatea l-ar bloca; multi dintre ascultatori sunt cu un fond aperceptiv scazut si cu o atentie dinamica, adica oscilanta, cu trecere rapida de

110

Page 111: Omiletica an III Sem II

la un obiect la altul, fapt pe care neclaritatea predicii nu numai ca nu l-ar remedia, dar dimpotriva l-ar agrava, reducand astfel pana la zero puterea de inraurire pozitiva a cuvantarii.

Un stil clar se poate realiza:1.prin cunoasterea deplina a psihologiei si a limbii poporului credincios.De altfel, cunoasterea

parohienilor constituie parte inseparabila a activitatii pastorale.Fara o conoastere psihologica so sociol;ogica a parohiei, munca preotului risca sa se consume fara rezultate notabile.

2.prin stapanirea deplina a temei.O cunoastere superficiala, insuficienta a continutuli invataturii va duce la intrebuintarea unor expresii obscure, echivoce, departate sau chiar straine de subiect.

3.prin inlantuirea logica a expunerii.Lipsa de linie intr-o predica, trecerea la intamplare de la o idee la alta, neluarea in seama a legaturii interne dintre idei genereaza confuzii care impiedica receptarea.

4.prin folosirea de material ilustrativ, despre care vom vorbi in alta prelegere.Printre conditiile stilului predicatorial se inscrie si naturaletea.Insusirea consta in aceea ca ideile si

sentimentele ce dau continut predicii sunt exprimate in deplin acord cu felulfiresc de a simti si gandi al sufletului omenesc.Pentru exprimarea unor idei marete, de pilda, nu ne vom servi de un limbaj comun, ci de unul ales, elevat, cizelat; de asemenea, in imprejurari grave, ne vom feri de expresii uzuale, familiale, iar pentru lucruri nobile nu vom utiliza termeni stersi, tociti, uzati, dupa cum vom ocoli ca nepotrivit un limbaj solemn pentru exprimarea unor lucruri simple.

Stilul omiletic prectica un limbaj adecvat situatiei, ferindu-se cu grija de afectare, bombasticisme, de perifraze complicate, greoaie, pretentioase.Naturaletea contribuie in grad inalt la claritatea si puterea de impresionare a stilului.

Precizia e calitatea stilului care consta in expunerea organizata si concisa a ideilor fara abateri de la tema si fara cuvinte de prisos.

Opusa preciziei este prolixitatea, adica folosirea fara nicio masura a cuvintelor precum si repetarea aceleiasi idei sub forme diferite.Prolixitatea inseamna expunere dezlinata, incalcita, care obnubileaza calitatea comunicarii.

O piedica serioasa in calea claritatii este digresiunea, adica abaterea de la subiect, prin introducerea unor idei paralele si suprapuse celei principale.Digresiunea abate atentia ascultatorilor si le slabeste puterea de concentrare.De aceea, digresiunea e permisa numai ca o scurta paranteza pentru a explica un concept presupus ca necunoscut de catre ascultatori si de a carui lamurire acestia au nevoie pentru a putea urmari in continuare predica.

Deosebit de important e ca stilul sa fie si variat.E cunoscut ca uniformitatea displace, duce la monotonie si oboseala.Folosirea acelorasi cuvinte si

expresii plictiseste si anuleaza orice dispozitie pentru receptarea invataturii.O gradina in care ai planta si ai vedea mereu aceleasi flori, de la o vreme nu ar mai reprezenta vreo atractie.La fel si predicile inchegate mereu din aceleasi idei si sentimente, din aceleasui formulari si desfasurari stilistice, nu mai atrage, nu mai intereseaza si deci nu mai rodeste sau rodeste extrem de slab.De aici necesitatea ca atat fondul predicilor cat si modul de invesmantare stilistica sa fie variate.

Varietatea si frumusetea stilului predicatorial se poate obtine si prin figuri de stil si prin tropi.Figurile de stil rezulta din schimbarea topicii normale si organizarea in alte forme si cu o alta topica

a cuvintelor in cadrul propozitiei.In topica obisnuita topica e : subiect, predicat, complement direct, circumstantialele, etc.In vorbirea

literare insa se uzeaza des de o alta angajare si imbinare a partilor propozitiei.De pilda, accentul poate fi pus nu pe subiect, ci pe predicat ori complement direct, ori pe circumstantiale, etc.Bunaoara, in propozitia “ iaca, aici, la marginea aceasta , am puscat cei doi lupi anul trecut”( M. Sadoveanu, In padurea Petrisorului).Aici accentul cade pe circumstantialul de loc “ iaca, aici, la marginea asta…”, fapt care-I asigura un loc predominant in propozitie, conferind acesteia o puternica putere de expresivitate.Cele mai des intalnite figuri de stil sunt repetitia, interogatia si antiteza.

Repetitia consta in folosirea succesiva a aceluiasi cuvant sau a unui grup de cuvinte pentru a impune cu cat mai multa putere o idee.

111

Page 112: Omiletica an III Sem II

Exemplu:” ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara/ cu o zare argintie se imbraca mandra tara…”(V.Alecsandri, Iarna).Utilizarea consecutiva a cuvantului ninge sugereaza marea cadere de zapada, precum si sentimentul neplacut asociat constatarii ca ninsoarea dureaza parca la nesfarsit.

Interogatia e figura de stil constand in indreptarea unei intrebari de catre un interlocutor, dar fara a se astepta un raspuns.

De obicei, cel ce pune o intrebare vrea sa-si umple un gol, sa-si elimine o lipsa a sa prin raspunsul ce se asteapta sa I se dea.

In sfera literara intrebarea poate fi doar un pretext in scopul intensificarii puterii de expresie a unei constatari.De exemplu, in poezia “Noapte”, poetul O.Goga se adreseaza noptii cu o serie de intrebari precum” Tu, noapte tainica de vara/Atat de dulce, atat de grea/Atat de plina de povara/Din care lumi, din care tara/Cobori azi la fereastra mea?”, dar fara sa astepte raspuns.Autorul nu asteapta raspuns, insa prin felul cum sunt formulate, intrebarile dezvaluie frumusetile noptii de vara si sentimentele care umplu sufletul in prezenta ei.

Antiteza consta in alaturarea de fapte, personaje, idei si sublinierea prin contrast a deosebirilor de existenta si de manifestare.

Antiteza se intemeiaza pe constatari facute de om asupra datelor realitatii mental, se bazeaza pe actul de a compara si selectiona esentialul din elementele concrete, de a trage concluzii.Pentru exemplificare redam cateva versuri din poezia “Contraste” de G. Calinescu: “In viata am fost plin de contraste/Cu zile albe sau nefaste/Ostas purtand sabie grea/Curtean in mana c-o lalea/Suav ca ingerii din rai/Razboinic ca un samurai…”.Versurile distihurilor cuprind fapte si idei in raport antittetic, lucru care le confera o expresivitate particulara.

Daca figurile de stil se bazeaza pe aranjarea schimbata a partilor propozitiei, tropii se bazeaza pe capacitatea cuvintelor de a primi sens figurat, adica de a exprima alte obiecte decat cele care le corespund prin definitie.

Pe masura ce si-a largit cercul de idei si cunostinte, omul a avut nevoie de un vocabular mai bogat, dar nu totdeauna si-a creat cuvinte corespunzatoare, ci, pe cat a putut, le-a utilizat pe cele existente deja, dar investindu-le cu un inteles impropriu, figurat.Tropii sunt tocmai asemenea transmutari de cuvinte din intelesul lor propriu, intr-un alt inteles.

Cei mai insemnati tropi sunt: metafora, metonimia si sinecdota.Pentru Quintilian metafora este o asemanare prescurtata.Asemanarea: omul acesta este ca un leu,

prin prescurtare devine: omul acesta e un leu, obtinandu-se astfel metafora.Dupa Tudor Vianu, metafora “ este rezultatul exprimat al unei comparatii subintelese”. In lamurirea

definitiei, autorul spune: cand cineva numeste pe leu “regele pustiei”, el exprima rezultatul comparatiei dintre fiinta regelui si a leului: dupa cum regele ar fi cel mai de seama om dintre semenii sai intr-o anumita societate, tot astfel leul printre celelalte animale ale pustiei.

Asadar, metafora implica punerea in prezenta a doua realitati care comporta deosebiri, dar si asemanari.

Fara sa ignoreze deosebirile dintre obiectele supuse comparatiei, metafora pune accent pe asemanari, in asa fel incat intelesul propriu al primului obiect mijloceste aparitia in minte a celuilalt obiect.De exmplu, metafora” Christianus miles Christi” ia nastere din asemanarea dintre “miles ducis” si urmatorul lui Hristos.

“Miles ducis” se deosebeste de celalalt miles prin aceea ca e soldat propriu cu o asemenea uniforma, cu anumite arme, cu o anumita tehnica de lupta, etc, in timp ce urmatorul lui Hristos se numeste miles numai in intelesul impropriu si anume in temeiul faptului ca se aseamana cu celalalt prin aceea ca ambii lupta impotriva a ceva rau.

Prin mijlocirea intelesului propriu alexpresiei miles ducia ajungem sa iscam, ca sa zicem asa, o noua realitate, aceea pe care o denumim miles Christi, pentru care nu avem un termen propriu.

Lucian Blaga face deosebire intre metafore plasticizante si metafore revelatorii.Primele sunt caracteristice operelor literare si au menirea sa imprime forta si stralucire expresiei, celelalte contin

112

Page 113: Omiletica an III Sem II

implicatii filosofice si au rostul de a descoperi ceva prin mijloacele puse la indemana de lumea concreta si lumea imaginara.

Abia daca mai e nevoie sa se sublinieze importanta metaforei.Fara folosirea metaforei ar fi imposibile atat vorbirea cat si scrisul.Metafora a constituit unul dintre procedeele cele mai fecunde care au contribuit la formarea limbajului uman, iar in dezvoltarea fiecarei limbi rolul ei e imens.

Daca metafora se sprijina pe comparatie, metonimia se sprijina pe functia punerii in relatie a doi termeni.De pilda, in loc sa spunem “ roadele muncii”, spunem “ munca omului”.

Aceasta e una din conditiie care confera predicii caracter de dialog viu intre preot si urechea plecata la nedumeririle credinciosilor, si credinciosii doritori sa primeasca raspunsuri la nedumeririle lor.

38.Ilustratia in predica

In calitatea sa de propovaduitor al cuvantului, preotul are obligatia de a-si intocmi si rosti predicile in asa fel ca ele sa poata fi intelese cat mai bine de catre toti credinciosii.

Ce sta la baza unei asemenea obligatii?E cunoscut ca propovaduirea constituie o activitate necesara pentru mantuirea credinciosilor.Fara

credinta nu exista mantuire.Credinta insa ia fiinta in sufletul ascultatorilor prin predica:” credinta, invata Sf.Ap.Pavel, vine din predica ascultata”(Rom. 10, 17).Din predica auzita, adica din predica ascultata si inteleasa bine.O predica neinteleasa e o piedica in calea mantuirii.Iata de ce preotul constant de importanta predicii in procesul mantuirii e obligat sa respecte cu strictete in cuvantarile sale principiul vorbirii clare sip e inteles.

Asemenea obligatie mai e impusa si de faptul ca, de regula, ascultatorii sunt amestecati, diferiti ca varsta si ca posibilitati de concentrare si de intelegere.Unii sunt inzestrati cu o minte mai agera, altii sunt mai putini ageri.Unii au un fond perceptive mai ridicat, altii mai slab.Urmarea e ca primii, adica cei mai bine dotati, se incadreaza usor in atmosfera de idei si sentimente a predicii; ceilalti insa, mai putin sau chiar deloc.

Deci preotul trebuie sa vorbeasca pe intelesul tuturor.Astfel I s-ar putea aduce grava acuzatie ca lucreaza numai pentru mantuirea unora, nu a tuturora.

Dar chiar daca toti credinciosii ar fi inzestrati cu putere de intelegere corespunzatoare, folosirea unei expuneri concrete, intuitive in predica nu ar inceta sa fie necesara.Aceasta pentru ca rostul predicii nu se limiteaza doar la transmiterea de invataturi.Propovaduirea mai urmareste si miscarea inimii precum si induplecarea vointei ascultatorilor.Acopul acesta nu se poate realize decat folosind o expunere vie, colorata, intuitiva, plastica.

Psihologia relleva in termini categorici importanta imaginilor intuitive in actul intelegerii.Mai ales cand e sa faci inteleasa executarea unei actiuni, nu e suficienta simpla descriere verbala, ci in asemenea imprejurari, folosirea imaginilor intuitive se dovedeste a fi absolut necesara.

Amintim aici si faptul ca, pentru a-si transmite continutul ei de idei, arta nu se foloseste de limbajul abstract, ci utilizeaza imagini artistice, vii, cxlare, care provoaca la cei ce le gusta puternice trairi emotionale, cultivand o anumita atitudine fata de realitate.Limbajul predicii trebuie sa se apropie mai mult de limbajul artei, decat de acela al expunerilor teoretice.Urmand sa determine anumite trairi si atitudini practice, predica va putea obtine asemenea rezultate nu prin folosirea unor dezvoltari teoretice speculative, ci prin valorificarea unui material intuitive corespunzator.

Sa observam ca in materie de talcuire a invataturilor descoperite, capacitatea de a le ilustra constituie ea insasi un criteriu dupa care se judeca puterea de patrundere a talcuitorului.Cu cat un predicator se fereste de a folosi material ilustrativ, cu atat mai mult da de ca banuit el insusi nu a inteles destul de bine ceea ce vrea sa transmita ascultatorilor.Aceasta pentru ca intr-o predica materialul ilustrativ nu are caracter de podoaba de infrumusetare, ci constituie un mijloc de explicitare a sensului textelor sacre.

Se pune acum intrebarea: de ce mijloace de explicitare se foloseste predica?

113

Page 114: Omiletica an III Sem II

In primul rand avem istorisirile si descrierile.Descrierile se refera la realitati care subzista spatial impreuna si in permanenta sau pentru un

oarecare timp.Istorisirile se refera la fapte, la evenimente care se succed inlantuindu-se intr-un tot unitary.S-ar parea ca termenul descriere ar putea fi folosit sic and ar fi vorba de prezentarea evenimentelor.De pilda, cand am infatisa aspectele legate de ansamblul unei lupte, am face descriere, iar cand am prezenta desfasurarea luptei am face istorisire.In sens strict insa descrierea se refera la lucruri, iar istorisirea la fapte si evenimente.

De pilda, daca vrem sa prezentam ascultatorilor tinutul Quarantaniei, gradina Ghetsimani, muntele Taborului, localitatile pe unde Mantuitorul si-a desfasurat activitatea Sa misionara, o putem face folosindu-ne de descriere.Iar cand vrem sa prezentam activitatea Domnului facem istorisire.Istorisirile pot fi luate din izvoare variate, dar in primul rand din Sfanta Scriptura.Din Scriptura se iau temele predicilor, de acolo se cuvine sa se ia si materialul ilustrativ.Istorisirile biblice slujesc mai bine scopului propovaduirii.Prin mijlocirea lor se poate crea mai bine acea stare de receptivitate duhovniceasca prielnica primirii si asimilarii invataturii dumnezeiesti.Prin spiritual lor characteristic istorisirile biblice determina o mai rapida integrare a credinciosilor in atmosfera si ritmul interior al predicii.Incrustata in substanta predicii, istorisirea scripturistica ii intensifica lumina, ii sporeste forta, ii amplifica eficienta.

Iata de pilda istorisirea despre Cain si Abel.Cand Cain si-a dat seama ca Abel poseda virtuti pe care el nu le are, s-a intristat adanc.Normal ar fi fost sa se bucure, caci Abel ii era frate.Cain insa ii pusese gand rau, iar fata lui era posomorata.Sarpele invidiei ii muscase inima.Soarta lui Abel era pecetluita.”Cain a zis catre Abel: sa mergem la camp!Iar cand erau ei in campie, Cain s-a aruncat asuora lui Abel si l-a omorat.Atunci a zis Dumnezeu catre Cain: unde-I Abel, fratele tau?.Iar el a raspuns: nu stiu.Au doara sunt eu pazitorul fratelui meu?”(Fac. 4,2-9).Istorisirea e scurta.Dar scurtimea ii sporeste puterea de impresionare, iar forma dialogata ii confera o nota de rascolitor dramatism.Istorisirea pune in lumina cu mare putere adevarul potrivit caruia invidia poate inabusi chiar si iubirea dintre frati pana intratata ca mana unuia se poate ridica, ucigasa, impotriva celuilalt.

Indicam si o lata istorisire din acelasi izvor biblic, istorisirea care ilustreaza invatatura ca neintelegerile dintre credinciosi se cuvine sa fie rezolvate pe cale pasnica.E vorba de neintelegerea iscata intre Avram si Lot din pricina faptului ca turmele lor nu mai incapeau pe pamantul in care se aflau.Atunci a zis Avram catre Lot:” sa nu mai fie sfada intre mine si tine.Desparteste-te dar de mine, si de vei apuca tu la stanga, eu voi apuca la dreapta, iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stanga!”(Fac. 13, 1-9).Asadar, Avram si Lot s-au straduit si au izbutit sa inlature diferendul dintre ei prin bunavointa reciproca, punand prietenia si omenia mai presus de ambitia de a-si impune prin forta punctul de vedere.

O mare putere a invataturii de a sensibiliza credinciosii e cuprinsa in istorisirea privitoare la jertfa lui Avraam(Fac. 22).Istorisirea despre Turnul Babel concretizeaza invatatura ca, ori de cate ori credinciosii se aduna in scopuri straine de misiunea pe care o au, Dumnezeu nu le binecuvinteaza munca, ci ii imprastie(Fac. 11).Istorisirea privitoare la purtarea preotului din Madian fata de Moise cel prigonit si silit sa umble pribeag poate ilustra invatatura ca omul asuprit trebuie ajutat pentru simplul fapt ca e om, iar cand un asemena om mai e si luptator contra prigonitorilor, cu atat mai mult trebuie ajutat.(Iesire 2, 15-20).Istorisirea cu Ahab si Nabot poate ilustra invatatura ca nici un om, oricine ar fi el,nu ii e ingaduit sa nedreotateasca pe altul(III Regi 21).Marinimia se poate concretize prin utilizarea istorisirii purtarii lui Saul fata de David, prietenia, prin legaturile dintre David si Ionatan(I Regi 19),cainta prin istorisirea catre niniviteni(Iona 3), etc.

Dar si Noul Testament e deosebit de bogat in fapte si evenimente vrednice de a fi valorificate ca material ilustrativ.Aici vin in considerare in primul rand viata si faptele Mantuitorului.Acestea isi au semnificatia lor dogmatica,si soteriologica, dar pot fi utilizate si pentru ilustrarea propriilor Lui invataturi.De exemplu, faptul Intruparii ilustreaza invatatura ca Dumnezeu nu ramane departe de credinciosi, nu-I paraseste, nici pe ei, nici lumea in care traiesc.Acelasi fapt al Intruparii poate ilustra si invatatura despre atitudinea pozitiva a lui IIsus Hristos, a crestinismului fata de lume, fata de materie, fata de istorie.Respingerea prompta a ispititorului ilustreaza invatatura despre necesitatea respingerii inca de la inceput a ispitei.Invataturile despre rugaciune, post si milostenie, despre stapanirea de sine si smerenie,

114

Page 115: Omiletica an III Sem II

despre slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor, despre infratire si dragoste, pot fi illustrate in chip exemplar cu fapte din viata Mantuitorului.

Izvor bogat de istorisiri illustrative sunt si scrierile si viata Sf. Apostoli, care in imprejurari grele au umplut cu faptele lor istoria de la inceput a Bisericii.

Istorisirile biblice se cuvine sa le utilizam in forma lor consacrata de textele sfinte.Ne obliga la aceasta pe de o parte respectful fata de scrierile sfintilor autori, iar pe de alta convingerile ca istorisirile scripturistice participa la o ordine mai inalta care le confera particulare puteri de impresionare.In cazul cand totusi am reda istorisirile intr-o forma mai libera e necesar sa avem grija ca adaosurile subiective san u atinga cu nimic substanta doctrinara a istorisirii respective.

In predici putem folosi si material ilustrativ extrabiblic.Aici intra istorisirile din viata sfintilor.Aproape nu e virtute crestina care sa nu poata fi ilustrata cu istorisiri din viata sfintilor.Rabdarea, credinta, nadejdea, caritatea, puritatea sufleteasca si trupeasca, stapanirea de sine , smerenia, slujirea dezinteresata a semenilor pot fi prezentate intuitive credinciosilor de azi prin folosirea materialului ilustrativ pe care bogatul tezaur al aghiografiei ni-l pune la indemana.

Nu poate fi lasata la o parte nici Istoria Bisericii, in cuprinsul careia sunt inserate istorisiri legate de vieti de ierarhi si crediciosi simpli, istorisiri care si ele pot constitui un bun material ilustrativ.

Putem utilize material ilustrativ si din sfera extrabisericeasca, dar cu respectarea anumitor conditii.Astfel, sa fie folosite numai istorisiri compatibile cu caracterul religios al propovaduirii.Sa nu fie utilizate proipovaduiri care produc ilaritate, sau ating sentimental de evlavie al credinciosilor.Nu vor fi folosite istorisiri care cer de la ascultatori cunostinte prea dezvoltate.Sa nu se foloseasca prea des aceleasi istorisiri.E locul sa amintim ca materialul ilustrativ poate cuprinde nu numai fapte petrecute aievea, ci si intamplari imaginate, dar care sa lase totusi impresia ca ar fi putut avea loc si in realitate.E voeba de povestiri.Fata de istorisiri, povestirile prezinta avantajul ca , prin caracterul lor de creatii libere, sunt mai bine inchegate.Fireste, ar fi potrivit ca predicatorul sa-si creeze singur povestirea de care ar avea nevoie, dar cum lucrul acesta nu-I la indemana oricui, e recomandabil ca povestirile sa fie cautate in lucruri alcatuite de oameni versati in asemenea indeletniciri de povestitor.

Cat despre fabule unii le refuza dreptul de a face parte dintre mijloacele illustrative ale invataturii dumnezeiesti pentru motive ca:

Fabla isi ia continutul din sfera imposibilului ca una care prezinta animale si lucruri lucrand si vorbind ca oamenii.

Fabla ne poate da reguli de intelepciune obisnuita, darn u ne poate promova in directia moralitatii si religiozitatii.Marile virtuti care ne duc la biruirea patimilor nu le putem invata prin mijlocirea animalelor.

Fabula nu exclude gluma, caci scopul ei nu e numai sa invete, ci sa si inveseleasca.Gluma insa nu are ce cauta in predici.

Jungmann si Gatterer sunt impotriva fabulei ca ilustratie omiletica pe motivul ca Mantuitorul nu a folosit-o niciodata.

Cu toate acestea, unii predicatori, multi de a doua mana, au folosit fibula.Asa au procedat de pilda Ilie Miniat.

Adoptand o cale de mijloc, Ilarie Teodorescu exprima acest punct de vedere:” fabulele in cuvantarile bisericesti se pot folosi, dar foarte rar, iar daca sunt cunoscute ascultatorilor, atunci numai se va aminti de ele”.

Deosebit de mijloacele illustrative amintite mai sus, mai exista si altele ca: individualizarea, asemanarea, comparatia, alegoria, contrastul, exemplul.

Individualizarea este adaptarea unei invataturi generale la cazuri particulare.De pilda invatatura: credinciosului nu-I e ingaduit sa jure, Mantuitorul o prezinta asa:” voi sa nu va jurati nicidecum nici pe cer…nici pe pamant…nici pe Ierusalim…nici pe capul tau sa nu te juri”(Matei 5,33-36).De asemenea, in loc sa ilustram in abstract invatatura: suntem datori sa rezistam ispitei, Domnul vorbeste astfel:” daca ochiul tau cel drept te sminteste pe tine, scoate-l,si-l arunca de la tine…si daca mana ta cea dreapta te sminteste pe tine, tai-o si arunc-o de la tine…”(Matei 5, 29-30).

115

Page 116: Omiletica an III Sem II

Vrand sa arate care sunt cauzele pacatului, Sf.Ioan Hrisostom nu procedeaza teoretic, ci ia o serie de pacate concrete, asa cum le surprinde el in viata credinciosilor, le analizeaza si arata ca izvorul acelora e negrija, slabiciunea, lipsa lor de voina si de judacata..

Vorbind despre pocainta, tot Sf. Ioan nu o face speculative, ci desface conceptual in partile lui concrete usor accesibile ascultatorilor.Cainta, zice corifeul predicatorilor, inseamna a-ti marturisi pacatele ca David, a plange pentru ele ca Ahab, a te smeri din pricina lor ca vamesul si a ajuta pe cei ce au nevoie de aceasta.

Individualizarea slujeste nu numai la concretizarea invataturilor, dar si la largirea si imbogatirea tematicii predicatoriale.Daca preotul si-ar limita propovaduirea exclusive la expuneri teoretice, ar ajunge la un moment dat in situatia de a se vedea nevoit sa-si reia de al capat repertoriul omiletic.De pilda, daca s-ar limita sa vorbeasca despre virtute numai in mod teoretic, in cateva predici ar termina cu ea, dar daca priveste virtutea in formele ei concrete, in purtatorii lor si in relatiile mereu schimbate ale vietii, propovaduirea despre virtute devine deosebit de bogata si variata in tematica si continut.

De mare utilitate in ilustrarea invataturilor propovaduite sunt asemanarile si comparatiile.Asemanarea consta in aducerea obiectului de care vorbim in apropierea altuia cu care coincide in

unul sau mai multe puncte.Scopul urmarit e ca prin insusirile unuia sa scoatem la iveala in chip luminos, mai pregnant, insusirile celuilalt.Dam cateva exemple:

Pe credinciosul care nu primeste mustrarea dreapta a fratelui Mantuitorul il aseamana cu un vames (Mt. 18;27). Cei doi, credinciosul frefractar la critica fratelui si vamesulse deosebesc unul de altul, dar au si trasaturi comune: amandoi calca legea dragostei fratesti. Credinciosul care refuza sa primeasca observatia justificata a semenului, da dovada de egoism si dispret fata de celalalt. Dar egoismul si dispretul fata de ceilalti erau prezente, la un nivel chiar mai ridicat, si in viata vamesului. Dispretul si egoismul vamesului fata de semeni ne ajuta sa vedem cat mai bine egoismul si dispretul credinciosului nepreceptiv fata de fraterasca mustrare a aproapelui.

Pe farisei, Domnul ii aseamana cu nebunul si orbii (Mt 23;19). Pe cei ce vor sa intre in Imparatia Cerurilor ii aseamana cu pruncii( Mt 18:21).

Sfintii Parinti folosesc in mod frecvent asemanarea ca mijloc ilustrativ in predicile lor. Sfantul Ioan Gura de Aur de pilda aproape tot la a treia propozitie foloseste o asemanare.

Cand asemanarea se face intre obiecte care, in cadrul aceleiasi ordini apartin unor trepte diferite de existenta avem analogia. Cand Isaia aseamana pe calcatorii de lege cu un stejar desfrunzit si cu o gradina uscata (Isaia 1;29-31), el face o analogie caci desi si calcatorii de lege si stejarul desfrunzit, gardina uscata, apartin aceleiasi ordini din: celei vizibile.Totusi ei se situeaza pe planuri diferite de existenta: calcatorii de lege fac parte din regnul uman, iar stejarul si gradina tin de regnul vegetal.

Cand asemanarea se face intre un obiect din sfera vizibilului si altul din sfera invizibilului, avem alegoria.

Precum mladitele vitei nu rodesc decat ramanand in legatura cu butucul vitei din care-si trag seva, la fel credinciosii nu dau roada de fapte bune decat ramanand in legatura cu Mntuitorul din care-si primesc puterea duhovniceasca (Ioan 15:4-5). Aici avem o alegorie intrucat asemanarea se face intre un obiect din sfera vizibilului (seva) si altul din sfera invizibilului (puterea duhovnniceasca, harul).

Ca si asemanarea, comparatia alatura un obiect de altul pe baza unor trasaturi comune. Se deosebeste insa de prima prin aceea ca in timp ce asemanarea reliuefeaza mai ales un raport calitativ, comparatia urmareste sa releve un raport cantitativ. De pilda pentru a subliniua marimea pacatului pe care ierusalimitenii si l-au atras asuparale, prin departarea de Iahve, Ieremia ii compara cu faradelegea Sodomei. E mare pacatul sodomitilor dar e mai mare acela al ierusalimitenilor (Plangeri 4;6). La fel pacatul celor din Horazin si Betsaida constand in necainta e mai mare decat al celor din Tir si Sidon, pentru motivul ca acestea sunt mai dispusi la cainta si indreptare dacat primii (Mt 11;21-24).

Cand punem un lucru alaturi de opusul lui avem contrastul. Manuitorul foloseste contrastul punand pe fariseu in prezenta vamesului, pe cel bogat in prezenta saracului Lazar, iar nedreptatea credinciosilor o pune in fata dreptatii desavarsite a lui Dumnezeu.

116

Page 117: Omiletica an III Sem II

De o mare valoare pentru ilustrarea invataturilor propovaduite este exemplul, si anume exemplul direct al propovaduitorului. Se intelege ca exemplele istorice isi au valoarea lor, dar pilda directa nu poate fi prin nimic inlocuita.

Se stie ca in predica accentual cade pe elementul practic, pe punerea ascultatoril,or in conditia de a-si asilmila invataturile in asa fel ca acestea sa poata deveni motive voluntare. Dar pentru a intelege ca invatatura transmisa prin predica poate sa devina motiv de actiune e necesar ca ea sa fie asimilata nu numai mintal, dar si afectiv.

Puterile affective ale ascultatorilor sunt puse in lucrare si prin exemple istorisite, dar lucrul acesta se realizeaza si in mai mare masura prin folosirea exemplului direct. In timp ce exemplul istorisit face apel la imaginatie si reprezentare, exemplul direct e perceput pe cale intuitiva, stiindu-se ca, fata de reprezentare intuitia comporta o mai mare putere de inraurire asupra vointei.

In al doilea rand invatatura ilustrata prin exemple directe influienteaza in mai mare masura asupra inimii si afectivitatii credinciosilor. Sentimentele sunt o putere mare in viata pastoritilor si a le valorifica in scopul indrumarii practice a acestora constituie o obligatie principala a predicatorului. Intre mijloacele prin care preotul poate influienta sentimentele si prin acestea vointa ascultatorilor exemplele directe ocupa un loc de frunte.

Pe de alta parte preotul transmite credinciosilor o invatatura manita sa transforme profound viata celor ce si-o asimileaza. Puterea aceasta innoitoare a invataturilor Mantuitorului, enoriasii o pot vedea si din exemple istorisite, dar mult mai usor isi pot da seama de ea prin intuirea unor exemple directe si in primul rand prin intuirea pildei directe a predicatorului.

De aici obligatia pentru preot de a duce o viata caree sa constutuie o ilustrare zilnica a puterii innoitoare a invataturii transmise din anvon. Viata sa proprie traita continuu si firesc la un nivel cat mai aproape de nivelul invataturilor Domnului, iata o excelenta forma de ilustrare de care se poate sluji preotul in activitatea sa de propovaduitor

Desigur, in materie de ilustrare a adevarului descoperit vom apele mereu la istorisiri biblice, bisericesti, extrabisericesti, de idividualizare, comparatii, dar sa nu uitam niciodata de marea eficienta a exemplului personal servit nu periodic, ci cotidian si cu naturalete credinciosilor.

Mai mult decat toate celelalte mijloace illustrative exemplul direct determina la credinciosi sentimental viu ca si ei pot pune in practica invataturile propovaduite. Si daca prin orice predica urmarim induplecarea vointei ascultatorilor de a pune in practica invataturile propovaduite, se poate intelege ca folosirea exemplului personal ca mijloc ilustrativ se impune cu maxima necesitate.

VIII. SUSTINEREA PREDICII

39.Rostirea predicii- improviatia

Se pune intrebarea: predica sa fie citita sau rostita liber? S-a sustinut si un punct de vedere si celalalt. In bisericile din Anglia, Germania si Olanda s-a

practicat o vreme predica citita (Achelis, Practische Theologie, Tubingen 1912, p. 187). La noi fostul

117

Page 118: Omiletica an III Sem II

professor de Omiletica Grigore Cristescu scria intr-un studiu: ‘Eu as fi inclinat sa afirm ca metoda ideala de a predica cel putin in primii 10 ani de activitate, ar fi ca predicatorul sa-si scrie in intregime predica si s-o tina liber, folosindu-se de cateva note, care insa n-ar fi deloc rau daca ar fi uitate si ele pe birou, dar sa fi existat totusi”.

Cristescu inclina deci pentru practicarea predicii rostite liber. Fostul mitropolit al Ardealului Nicolae Coman, facea urmatoarea recomandare: “daca nu ai darul

vorbirii libere, scrie-ti predica si invata a o citi frumos”.Precum se vede mitropolitul Coman ingaduia celor lipsiti de darul vorbirii slobode sa practice

predica citita.Regula e ca predica sa fie tinuta liberCine si-ar putea imagina pe Mantuitorul citindu-si predicile? Dar pe Sfintii Apostoli? Dar pe Sfintii

Parinti? Un Origen, Ciprian, Vasile cel Mare, Grigorie Nysanul,Grigorie de Nazyanz, Efrem Sirul, Ioan Hrisostom, Augustin, si atatea altii si-au tinut totdeauna liber omiliile si predicile lor, investind in ele nu numai un talent de mare clasa, dar si cunostinte bogate si variate, precum si osteneli indelungate si sarguinciase.

Traditia pledeaza deci pentru propovaduirea prin predica libera. Sa observam apoi ca, chiar notiunea de predica implica modalitatea vorbirii nu a citirii. Predicare

inseamna vorbire in prezenta si in fata altora. Pentru denumirea actului citirii in fata mai multor persone se utilizeaza termenul prelegere. Predica nu e prelegere ci predicare adica rostire cu glas tare in fata unei asistente.

De altfel avantajele pe care le comporta practicare predicii prin rostire libera sunt atat de importante, incat nu mai poate ramane nicio indoiala cu privire la necesitatea acestui mod de propovaduire.

Intradevar, rostirea libera a cuvantarii asigura o mai stransa legatura intre vorbitor si ascultator.Predica n ueste un monolog. Ea e dialog intre preot si credinciosi. Un dialog virtual dar dialog. Ceea

ce predica preotul constituie oarecum raspunsul la intrebarile pe care credinciosii si le pun in mintea lor in ceasuri de ragaz sau ascultand ceea ce li se spune de la anvon. Daca predicatorul nu tine seama de acele intrebari, cuvantarea lui poate aluneca pe langa sufletul ascultatorilor. Dar pentru a tine seama de intrebarile ascultatorilor, predicatorul trebuie sa le cunoasca. Vorbirea libera il ajuta pe predicator tocmai in aceasta directie. Cuprinzandu-i in privirile lui pe toti cei prezenti, predicatorul poate citi dintr-un gest, dintr-o miscare, din privirile ascultatorilor ce anume nedumeriri si intrebari formuleaza ei in legatura cu una sau alta din ideile predicii respective, si cunoscandu-le, intuindu-le, le poate raspunde pe loc. Cand insa isi citeste predica, preotul slabeste pana la anulare legatura vie dintre el si ascultatori, riscand astfel sa monologheze sis a imputineze pana la desfiintare puterea de rodnicie subiectiva a cuvantului dumnezeiesc.

Un alt avantaj al rostirii libere e ca stimuleaza interesul ascultatorilor.Vorbirea libera se stie ca n ue lucru usor. Ea cere pregatire, exercitii si multa ostenealaCand credinciosii vad ca preotul nu vine cu foile inaintea lor, nu le citeste, ci le tine liber predica, ei

isi dau seama de ce pretuire inalta le acorda el, parohul, propovaduirii cuvantului si intelegand aceasta, credinciosii se lasa cuprinsi de aceeasi stare sufleteasca, acordand si ei un inteles sporit celor ce li se transmite din amvon.

Exprimand interesul preotului pentru predica, rostirea libera trezeste si intretine si interesul ascultatorilor fata de ceea ce li se propovaduieste.

Se cuvine subliniat si faptul ca predica rostita liber e mai comunicativa, mai vie, mai spontana, si deci cu mai multa eficienta.

Predica citita e legata de cuvintele, propozitiile, frazele, asa cum au fost ele fixate pe hartie la amsa de lucru.

Cuvintele citite sunt reci, expresiile fara viata, expunerea intreaga se deapana cenusiu si impersonal.Altfel se prezinta insa predica rostita liber. Intrun asemenea caz, cuvantatorul are o mai mare putere

de libertate si miscare, poate adauga sau schimba ceva, o expresie, o formulare pregnanta, rascolitoare, izvorand dintr-o inspiratie fulgeratoare pe care nu le-ar fi avut nici in perioada redactarii la rece a predicii si nici in cazul citirii ei de pe foile manuscrisului.

118

Page 119: Omiletica an III Sem II

Ramane asadar stabilita regula ca predica sa fie tinuta liber, nu citita.Ca sa poata fi rostita liber, predica se cuvine sa fie memorizata.Exista memorizare verbala si memorizare reala. Memorizarea verbala consta in invatarea pe de rost,

a predicii cuvant cu cuvant asa cum este redactata in scris.Un asemenea mod de memorizare e recomandabil pentru incepatoti, din mai multe motive: Memorizarea mot a mot atenueaza teama cuvantatorului de a nu-si stapani bine predica, teama care-l

poate tine sub presiunea unei griji tulburatoare, fapt ce poate avea urmari negative asupra desfasurarii cuvantarii.

Teama legata de sentimental nestapanirii depline a textului predicii, poate duce la pierderea oricarei spontaneitati, ;la pierderea oricarei expresivitati, a infatisarii cuvantatorului, la anularea legaturii dintre el si ascultator.

Cel ce nu-si invata predica cuvant cu cuvant se expune riscului de a nu-si gasi la un moment dat, cuvintele potrivite pentru ideea ce vrea s-o transmita; ea se expune de asemenea riscului de a se repeta, balbai, de a face pause prea mari etc..

Prin memorizarea verbala, predicatorii incepatori isi pot agonisi un capital de cuvinte, expresii, citate, figure stilistice, tropi, pe care-I pot folosi si in alte cuvantari mai ales in cele improvizate.

Dar memorizarea verbala comporta si unele dezavantaje, precum:a) procedeul ar prilejui in sufletul cuvantatorului nelinistea ca ar putea pierde sirul cuvintelor, fapt de

care se poate resimti intreaga predica.b) pierderea sirului poate spori teama pana la panica, lucru care-I poate deceptiona profound pe

ascultatori.c) deosebit de acestea, pe amsura ce terc anii, memoria slabeste si nu ii mai poate sluji indeajuns de

bine pe predicator.In cazul ca predicatorul isi pierde sirul expunerii, primul lucru pe care trebuie sa-l faca e sa-si

pastreze calmul. Calmul in vreme de primejdie inseamna castigarea a jumatate din victorie.Eckermann povesteste ca Goethe pe cand rostea o cuvantare importanta isi pierdu deodata sirul

cuvintelor.dar el nu se intimida. Timp de mai bine de 10 minute cat tinu eclipsa aceasta, Goete isi privi linistit ascultatorii ramasi tintuiti locului de puternica lui personalitate. Apoi isi continua cuvantarea ca si cum nimic nu s-a fi intamplat.

Fireste nu fiecare cuvantator dispune de prestanta marelui poet si scriitor, dar in clipele de lapsus calmul e pentru toti un mijloc salvator. Nepastrarea calmului anuleaza orice sansa de iesire din incurcatura

Asadar, in caz de pierdere a sirului expunerii calmul e obligatoriu. Calmul asociat, desigur, cu efortul de ati aminti ce urmeeaza dupa punctul la care te-ai oprit. Daca nu iti vine in minte cuvantul invatat inlocuieste-l linistit cu altul. Daca nu-ti vine in minte nici un alt cuvant folosestete de o perifraza.

In caz ca nici asa n ute descurci, reiei fraza rostita mai inainte, dar o redai cu alti termini. Daca iti amintesti ceva ce e mai la distanta de punctul la care te-ai poticnit, treci acolo cu hotarare si liniste. Putini vor observa aceasta.

Nu-ti vine nimic in minte? Spune lucruri comune ca sa catigi timp. Pentru a preveni asemenea inconveniente iti treci pe o carte de vizita diviziunile principale ale

predicii si chiar inceputurile principalelor aliniate.Sau folosesti planul cuvantarii. Ori chiar manuscrisul in care ti-ai facut sublinierile necesare. Spuneam ca pe langa memorizarea verbala exista si memorizarea reala. Aceasta consta in retinerea

cursului ideilor, fara a se servi neaparat de aceleasi cuvinte cu care ele, ideile au fost formulate in textul scris al predicii.

La memorizarea reala se va trece numai dupoa cativa ani de propovaduire prin folosirea memorizarii verbale.

Memorizarea reala comporta unele avantaje precum acestea:1) Fereste de neajunsul recitarii, al declamarii mecanice. Pe predicatorul care si-a invatat predica

cuvant cu cuvant il cunosti aproape fara greutate: e lipsit de sprinteneala, de vioiciune, il vezi cum face eforturi sa-si amiunteasca ceea ce urmeaza sa spuna, etc.

119

Page 120: Omiletica an III Sem II

2) Memorizarea reala lasa preotului mai multa libertate de miscare, el putand folosi nu numai cuvinte, expresii, formulari cuprinse in manuscris, dar csi propozitii si fraze formulate ad-hoc, imprimand astfel mai multa naturalete expunerilor sale.

3) Predicatorul care uzeaza de metoda memorizarii reale e mai putin expus primejdiei de a se incurca, de a-si pierde sirul cuvintelor. Stapan pe substanta predicii, pe ideile si legatura logica dintre ele, predicatorul inarmat chiar si numai cu minimum de indemanare oratorica poate gasi repede expresiile corespunzatoare

4) Rostirea predicii pe baza memorizarii reale poate aduce lucruri care, la asternerea in scris a predicii, nu i-ar fi venit. Incordarea sporita, rasfoirea adanca, emotia puternica, pot favoriza in grad inalt inspiratia si ca urmare, formulari dintre cele mai fericite.

Dintre dezavantajele memorizarii reale mentionam:Stilul predicii memorizate numai in structura ei ideatica poate fi mai putin ales. In cazul predicarii pe

baza memorizarii verbale te folosesti de cuvinte, expresii si propozitii asa cum iti vin la indemana. In asemenea situatie nu dispui de timp sufficient ca sa –ti alergi vocabularul dupa criterii literare.

Pe de alta parte sustinerea predicii pe baza memorizarii reale mai poate favoriza o mai putin sistematica si armonioaza randuire a propozitiilor si frazelor.

Pentru asigurarea unei bune memorizari, e recomandabil sa se tina seama de urmatoarele reguli:a) Memorizarea predicii sa se inceapa cu cateva zile inainte de rostirea ei. Sa nu se lase totul per

ultimul moment. Altfel teama ca nu ai timp sufficient pentru memorizare blocheaza procesul memorizarii insasi

b) Daca predica e ami lunga, sa se imparta in unitati logice si apoi sa se treaca la memorizarea ei succesiva.

c) Memorizarea sa se faca dupa unul si acelasi manuscris.d) Sa se sublinieze propozitiile si frazele care exprima ceva important.e) Cu un minut doua inainte de a urca in amvon e bines a se parcurga inca odata in mare predica asa

cum aloergatoru isi priveste calea inainte de a incepe cursa. Pentru memorizare, momentul e foarte important, data fiind starea de tensiune, trezvie si receptivitate maxima a spiritului.

Improvizatia. Dupa ce preotul s-a exercitat ani de-a randul in propovaduirea orala, adica dup ace a izbutit sa-si agoniseasca un bogat capital de expresii, idei si citate, dup ace si-a format un stil ales si o indemanare deosebita in vorbirea libera, poate trece siu la cuvantari improvizate.

Dar chiar si cand si-a dobandit o experienta in materie de propovaduire, preotul sa nu recurga la improvizatie decat in caz de necessitate.

Si chiar in asemenea cazuri, sa nu vorbeasca fara o scurta pregatire prealabila. Chiar si marii predicatori se fereau sa vorbeasca fara pregatire. Lacordaire de pilda, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului XIX, consimtea cu greu sa ia cuvantul daca nu era anuntat din timp util.

Asadar, improvizatia sa fie pregatita. Aceasta inseamna: fixarea unei idei principale, precizare unei aplicatii si a unei incheirei concrete, daca ai la indemana cateva imagini potrivite, vreun exemplu sugestiv, o trasatura vie, e cu atat mai bine.

O improvizatie pe nepregatite comporta importante riscuri precum: expunere fara linie, fara precizie, folosire de termini nepotriviti, de fraze care schioapata, de expresii vulgare. Cel ce vrea sa improvizeze e expus de asemenea la digresiuni, la repetitii obositoare, la lungirea vorbirii.

Dimpotriva, improvizatia pregatita poate asigura avantaje mari, ca de exemplu: spontaneitate, cuvant direct si plin de seva actualitatii, caldura care cucereste,accent vibrant, lirism comunicativ.

40.Adaptarea in predica

Desi neschimbabile in fiinta lor, invataturile descoperite sunt totusi mereu noi, mereu vii si actuale.

120

Page 121: Omiletica an III Sem II

Intr-adevar nu exista generatie de credinciosi care san u gaseasca in invataturile Mantuitorului raspunsul la problemele fundamentale ale vietii.

In general insa, credinciosii nu-si pot gasi ei insisi in invatatura crestina raspunsurile dupa care inseteaza. Lucrul acesta e chemat sa-l faca preotul, care tocmai in acest scop e obligat sa cunoasca temeinic nu numai revelatia dumnezeiasca, dar si pe credinciosii sai, conditiile concrete in care acestea traiesc, nelamuririle, intrebarile, si problemele care-I preocupa.

Preotul trebuie sa fie mereu present in suvoiul vietii pastoritilor, ale contemporanilor, sa cunoasca semnele vremii in care traieste. Mantuitorul a mustrat pe fariseii care cunosteau semnele prevestitoare ale furtunii si ploii, dar nu puteau despecetlui tainele vremii: “Cand se face seara ziceti ca maine va fit imp frumos, pentru ca e cerul rosu. Iar dimineata ziceti ca astazi va fi furtuna pentru ca cerul este rosu- posomorat. Fatarnicilor, fata cerului stiti sa o judecati dar semnele vremilor nu le puteti.”(Mt 16: 2-3). Preotul san u ramana la suprafata lucrurilor. El sa vada schimbarile profunde ce se petrec in sufletele oamenilor, nelinistile inimilor destainuite in diferite chipuri, sa le cunoasca sis a vina cu intelepciune in intampinarea lor.

Preotul adica, sa predice pentru sufletul omului de azi, concret, de acum si de aici, nu pentru un om abstract. Predicatorul de azi scrie fostul professor de omiletica, Grigorie Cristescu, sa predice pentru omul si vremea de azi, nu pentru vremea de acum 30 de ani, nici pentru cei ce vor trai peste 30 de ani.

Subliniem lucrul acesta cu atat mai mult cu cat nu intalnesti greu nici azi preoti dintre aceeia care propovaduiesc ca si cum ar faceo numai pentru ei insisi, sau numai de dragul invataturilor pe care le talcuiesc, pastoritii fiind neglijati si lasati pe planul al doilea.

Procedeul e total gresit. Preotul nu se cuvine sa piarda o clipa din vedere ca invatatura e pentru ascultatori nu invers, predicatorul e pentru credinciosi, nu acestia pentru predicator. Augustin a spus odata cuvintele acestea: Daca va predict eu am sa ma mantuiesc. Dar eu n uvreau sa ma mantuiesc fara voi. In contextul nostru, spusele marelui predicator ar suna asa: “Daca va predict cuvantul, cum stiu eu, am sa dobandesc mantuirea ca rezultat al imp[linirii datoriei de a propovadui. Dar eu vreau sa ma mantuiesc impreuna cu voi, fapt care-l pot realiza nevoindu-ma sa va vorbesc asa cum voi aveti nevoie”. Asadar, propovaduirea mantuitoare e propovaduirea adaptata la ascultatori.

O predica neadaptata la realitatile concrete il tine pe Hristos la distanta. Adaptarea e usa prin care preotul poate intra imreuna cu Hristos cu invatatura si puterera Lui in sufletele credinciosilor, in dinamica vietii lor individuale si comunitare.

Conditiile adaptarii. Pentru ca preotul sa se poata adapta la situatiile date are nevoie de: cunostinte variate si bogate, de biblioteca, de note, insemnari, fise, de suficiente posibilitati de informare si documentare.

De asemenea I se cere sa fie inzestrat cu un fin simt psihologic si un patrunzator spirit de observatie. Simtul psihologic si simtul de observatie tin de dotatia nativa a preotului, dar si de efortul interior de

induhovnicire. Ca preot n uajungi sa cunosti adanc sufletul credinciosilor decat avand sufletul propriu plin de puterea si lumina lui Hristos, de credinta si dragostea nelimitata fata de El si de invatatura Lui. Iata ce scria in aceasta privinta unul dintre cei mai mari teologi ai nostrii, Constantin Provian, trecut inainte de vreme la cele vesnice: “Puterea de intuire psihologica se dobandeste nu prin analize stiintifice facute asupra sufletelor altora, ci printr-o launtrica sfortare de spiritualizare, prin umplerea sufletului cu puterea luminatoare a credintei si a dragostei pentru crucea lui Iisus Hristos. Aceastqa concentrare a puterilor spirituale imprejurul credintei si dragostei ca puteri centrale are darul de a pune in lucrare comori si daruri nebanuite ale sufletului si de a face din ele vase alese ale harului si ale slujirii lui Dumnezeu. Pe aceasta treapta de inaltare a sufletului omul devine “pastor de suflete”. Inaintea lui tainele sufletului se deschid si el poate sa lucreze nu de la intellect la intellect, ci de la suflet la suflet. Actiunea si inraurirea sa pot sa imbrace sau nu logica ratiunii; in ele se desfasoara alta forma de logica mai adanc patrunzatoare in realitatea infinita a vietii: logica credintei.

In sufletul altuia noi nu putem strabate decat prin sufletul nostru. Cu cata acesta este mai adanc, mai lucrat prin proprie experienta, mai inaltat prin propria sfortare, mai spiritualizat prin curatenia idealului

121

Page 122: Omiletica an III Sem II

evanghelic, cu atat va creste si puterea lui de inraurire si patrundere in realitatile vietii sufletesti ale unui individ sau ale unei epoci”.

Aceasta nu inseamna ca preotul se poate dispensa de datoria de a cunoaste realitatile concrete in care traiesc pastoritii sai. Cunoasteera psihologiei parohienilor e conditionata nu numai de spiritualitatea spiritului propriu dar si de studierea conditiilor lor sociale, culturare, materiale. Predicatorul trebuie sa stie ca eficietnta Harului si a invataturii mantuitoare depinde nu numai de cadrul psihologic al credinciosilor dar si de cel social- economic.

De altfel chiar teologul acum citat recunoaste ca in activitatea sa, pe langa induhovnicire, preotul mai are nevoie si de psihologie si sociologie. Acestea ii pot pune la indemana orientari bogate, chiar daca necomplete.

Asadar, doua sunt principalele conditii ale adaptarii corespunzatoare ale propovaduirii:1. preotul sa fie deplin informat ca subiect al cunoasterii pastoritilor;2. parohienii sa fie cat mai bine cunoscuti sub multiplele aspecte ale vietii lor psihologice, sociale,

materiale, culturale, fara sa amintim de aspectele vietii religios morale.Felurile adaptarii. Primul fel de adaptare care se impune, ca mai evident e adaptarea la modul

propriu de a fi. La alegerea temei, tonul, dezvoltarea si durata acesteia, predicatorul trebuie sa tina seama si de varsta sau posibilitatile sale. Un preot mai batran poate aborda si unele chestiuni mai delicate, care ar putea scandaliza daca ar fi rostite de un preot mai tanar.

Un preot cu notorii preocupari intelectuale poate pune in predica sa si lucruri pe care nu le accepti bucuros cand stii ca sunt rostite de un preot modest ca posibilitati de gandire si documentare.

Un ton cu accent autoritar e mai potrivit pentru un membru al inaltei ierarhii decat kla un preot de rand.

In ce priveste durata asculti cu mai mare placere o predica mai lunga cand e rostita de un predicator vestit decat de unul incepator.

Asadar trebuie sa te sti iadapta propriei tale personalitati. Toate celelalte forme de adaptari nu valoreaza nimic pe langa aceasta.

Adaptarea la ascultatori. A te adapta la ascultatori inseamna a te adresa lor asa cum sunt ei in realitate nu in imaginatia ta. De obicei teologia de catedra promoveaza o antropologie cuprinzand trasaturi ale omului in general si trecand peset insusirile specifice omului concret, crescut si format intrun anume mediu geographic, social, cultural si economic. Unui asemenea om concret pe care terbuie sa-l cunoasca precum pedagogul- copilul, si medicul pe pacient, e dator sa I se adreseze preotul predicator. Sa se adapteze la idividualitatea lui.

In acest scop preotul e obligat sa isi dea seama de cunostintele ascultatorilor. Lucrul acesta il fereste de primejdia de a vorbi in vant, de a trece sub tacere lucruri drept cunoscute de catre credinciosi, de a utiliza termeni a caror cunoastere e iarasi gresit atribuit ascultatorilor.

Adaptarea la intelectul si cunostintele credinciosilor te fereste de riscul de a spune lucruri ori peste puterile enoriasilor, ori sub puterile lor.

Adaptarea trebuie sa se faca insa nu numai la cunostintele, dar si la sentimentele credinciosilor. In felul acesta ocolim inconvenientul de ai rani, de ai jigni, de a le invoca lucruri menite ale intensifica amaraciunea si durerea care-I apasa . de exemplu se poate intampla ca enoriasii sa fie umili si zdrobiti de unele necazuri abatute asupra lor si, pe deasupra, mai vii si tu cu o predica plina nu de mangaieri, ci de mustrari si amenintari, sporindu-le astfel si mai mult durerera.

Abia de mai e nevoie sa amintim cat de necesara e si adaptarea la starea morala a pastoritilor. Practic aceasta inseamna adaptarea exigentelor propovaduirii la posibilitatile lor din punctul de vedere al vointei. Credinciosilor cu deprinderi rele, invechite, adanc inradacinate in modul lor de viata, cu anevoie le poti pune pe umeri sarcini grele. De exemplu, daca credinciosii sunt bantuiti de patima dipsomaniei nu le poti pretinde sa se lepede dintr-o data de aceasta. De asemenea celor cu deprinderi morale bine consolidate nu are sens sa le ceri lucruri care implica din partea lor lucruri care implica eforturi de u nnivel cu mult prea scazut fata de ceea ce ei pot si sunt deprinsi sa presteze in realitate.

In special, adaptarea la ascultatori cere ca:

122

Page 123: Omiletica an III Sem II

a) ascultatorilor cu un nivel cultural mai ridicat sa nu li se tina o predica plina de locuri comune, banale, superficiale. Fara sa te lasi obsedat de grija de a da lucruri neobisnuuite, e necesar totusi sa vii cu lucruri mai substantiale si dezvoltate intr-un stil mai corespunzator.

b) daca ascultatorii sunt amestecati, e necesar sa predici de asa maniera ca fiecare sa ramana cu cate ceva, cu un folos oarecare.

c) celor cu un slab fond aperceptiv trebuie sa li se predice pe teme simple si dezvoltate mai simplu. In asemenea imprejurari repetitiile sunt la locul lor, dupa cum la locul lor sunt si argumentele simple, cuvintele concrete, propozitiile scurte.

d) daca printre ascultatori sunt si dintre cei lipsiti, amarati si necajiti, e necesar ca predicatorul sa se fereasca de a idealiza saracia siu mizeria. Cand personal nu duce lipsa de nimic preotul se simte tentat sa arate altora ca saracia este o conditie a virtutii si ca deci, saracii n uar avea temei sa se planga de saracia lor. E necesar sa se arate clar ca saracia este un mare rau, un dusman al sanatatii si libertatii omului, al progresului in toate sensurile. E necesar sa se arate ca preotul e gata sa lupte, impreuna cu toti parohienii pentru eliberarea tuturor din robia saraciei si a mizeriei

e) daca ne adresam tinerilor, sa fim cu mare grija atat la fondul cat si la tema predicilor. Temele sa fie simple stilul sa fie direct si concret.

Cuvantarile pentru tineri e recomandabil sa fie impartite in unitati, fiecare dintre acestea sa fie incheiata cu o scurta aplicatie. Daca am lasa ca aplicarea sa o facem numai la sfarsitul cuvantarii, s-ar puteea ca ea san u ami fie ascultata, sau ascultata de prea putini.

f) catehumenilor adolescenti nu vom neglija sa le vorbim despre simtul onoareai, al demnitatii, despre dragostea fata de patrie, despre curaj si munca, despre stap[anirea de sine, despre marile idei ale comuniunii cu Hristos in vederea formarii caracterului religios moral, conditie esentiala a slujirii dezinteresate a semenilor.

Adaptarea la lucrrurile tratate. Feluritele cuvantari isi au specuificul lor, de care preotul trebuie sa tina seama nu numai in ce priveste elaborarea, dar si rostirea. Panegiricul de pilda reclama viociune, necrologul tristete. Ar fi ridicol preotul care in cuvantarea funebra ar folosi un ton vessel, iar in cuvantul de la o nunta s-ar folosi de un ton trist si inlacrimat.

Adaptarea la momentul liturgic. Se stie ca anul bisericesc este spatiul in intervalul caruia se actualizeaza intreaga opera de mantuire realizata de Domnul Hristos. Prin slujbele care umplu anul bisericesc, crediunciosii sunt ousi in prezenta unuia sau altuia din momentele mantuirii, sunt pusi in prezenta unei fapte deosebite sau a unui adevar iuzbavitor. Prin slujbe, se actualizeaza o trasatura sau alta din viata domnului, se transmit adevarurui de credinta, se impartasesc haruri si daruri.

Preotul e obligat ca in propovaduirea lui sa tina seama si de momentul liturgic sis a vorbeasca tinand cont de acest moment. De pilda, la Craciun san u predice despre lucruri care se potrivesc la Pasti sau invers, la Rusalii sa predice in legatura cu tema sarbatorii, nu despre ceea c ear fi potrivit la Ziua Crucii etc.

Adaptarea la timpul de care dispunem. E necesar san u lungim prea mult cuvantarile. Chiar cand preotul cuvantator e talentat nu are voie sa abuzeze de timpul ascultatorilor. Cand slujba e mai lunga e necesar sa-ti incadrezi cuvantarea in minutele limitate care iti raman la dispozitie.

Succesul unei predici e conditionat in mare masura si de respectarea acestei reguli, predica sa nu tina mai mult de 10-15 minute.Experienta arata greu ca, in general, predica lunga e suportata greu, fiind expusa primejdiei de a ramane fara ascultattori.

Permanenta efortului de adaptare.Actul adaptarii este cuprins in activitatea de pregatire a predicilor.Dupa cum nimanui nu-I este ingaduit sa rosteasca predici fara o pregatire prealabila, la fel niciunui preot nu-I este permis sa-si elaboreze cuvantarea fara sa si-o adapteze la realitatile date.Nici chiar cand e vorba de o predica intocmita si rostita dupa toate regulile omiletice nu e permis sa o repeti in forma ei initiala.In caz ca vrea sa-si repete o predica sau alta, preotul e dator sa si-o revizuiasca de fiecare data, caci imprejurarile nu sunt niciodata identice.Predicile vechi e necesar sa fie mereu rafacute si mereu adaptate in accord cu conditiile mereu noi ale vietii credinciosilor.

123

Page 124: Omiletica an III Sem II

41.Actiunea in predica

Actiunea in predica priveste ansamblul de mujloace de care predicatorul se slujeste la rostirea predicii pentru a o dinamiza, insufleti si converti in putere vie menita sa rascoleasca sis a convinga pe ascultatori.

Aici intra tinuta exterioara a predicatorului, expresia fetei, dictia si gesturile.Cei vechi dadeau atentie deosebita actiunii oratorice.Plutarch istoriseste ca actorul de la care

Demostene lua lectii, l-a pus pe acesta sa recite cateva versuri din Sofocle si Euripide.Pe urma actorul rosti el insusi aceleasi versuri, dar cu atata caldura si tarie ca lui Demostene I s-au parut ca sunt cu totul alte versuri.De aceea marele orator isi inchina toata atentia si toata osteneala rostirii, actiunii oratorice, lucru prin care s-a si distins el in mod deosebit in activitatea sa oratorica.

Convingerea lui Demostene despre marea importanta a actiunii oratorice a ramas consemnata in aceste cuvinte ale lui:” cea dintai conditie a reusitei unui discurs este actiunea, a doua actiunea, a treia, actiunea”.

Quntilian de asemenea e de parere ca un orator oricat de mare ar fin u inseamna nimic daca ignora actinea.Dimpotriva ajutorul actiunii chia r si un orator mediocre se poate ridica peste cei care de altfel sunt indemanatici.” In ce ma priveste, scrie textual autorul lucrarii Institutio Oratoria, as afirma ca un discurs, chiar mediocre, prezentat printr-o actiune energica, va produce mai mult effect decat un discurs foarte bun insa de la o atare actiune.

Celor care spun ca e de ajuns sa ai memorie, talentul de a improviza si o voce buna ca sa fii orator, Quntilian le raspunde:” nimic nu poate fi perfect decat daca natura e ajutata de arta, de munca, de studio, de exercitiu”.

Amintim in treacat ca si dupa Cicero, lucrul principal intr-un discurs e actiunea.In sfera oratoriei bisericesti, accentual se pune, dupa cum e cunoscut, pe continut, pe adevarul

dumnezeiesc care se comunica credinciosilor.Cu toate acestea nu se poate tagadui importanta pentru predica a mestesugului de a vorbi frumos.

Frumusetea nu e ceva extrinsic invataturii revelate.Dumnezeu nu e numai sfintenie, ci e si frumusete.Ca chip al Lui, al Creatorului, omul e si el partas fiintial la frumusete, incat una e sa I se predice o invatatura intr-o forma epurata de atributele frumusetii,si alta e sa I se infatiseze in expuneri patrunse de armonie, ritm si fericire.

Descojita de frumusete invatatura poate impresiona numai o parte a fiintei ascultatorilor; invaluita in frumusetea, ea poate pune in miscare straturi mai adanci ale personalitatii, poate fi receptata cu mai multe puteri si deci poate fi mai puternica.

Ce priveste tinuta predicatorului la amvon, aceasta trebuie sa fie in armonie cu indatorirea pe care o are el, cuvantatorul, o are de indeplinit.Anume tinuta lui nu se cuvina sa fie fals sarbatoreasca, teapana, indrazneata, sfidatoare, aroganta, ci sa fie invaluita in nimbul characteristic vredniciei sale sacerdotale.Sa nu fie crispat, ci distins, nu inclinat intr-o parte sau alta, ci drept, nu inspaimantat, ci calm, linistit, ca unul care e constient ca precum in celelalte activitati sacerdotale, asa si in exercitiul misiunii profetice, predicatoriale, el e in slujba si sub ocrotirea lui Iisus Hristos Domnul.

Nu e ingaduit predicatorului sa se plimbe prin amvon in timpul rostirii predicii.Ispita in acest sens e mare cand amvonul e larg sic and improvizeaza.Nu e ingaduit sa te pleci peste amvon, lucru care tenteaza puternic pe cel ce vorbeste dintr-un loc situate deasupra ascultatorilor.

De regula, predica se rosteste nu stand jos, ci in picioare.Propovaduirea din pozitia prima schimba radical caracterul cuvantarii.

O atentie deosebita trebuie acordata expresiei fetei, fizionomiei.In facie legitur homo.Fara sa fie dominant, rolul fizionomiei in rostirea cuvantarilor e destul de important.”Prin ea imploram, prin ea amenintam, prin ea magulim, prin ea ne aratam tristi, prin ea ne aratam veseli…Spre ea se indreapta atentia oamenilor, la ea privesc ochii tuturor, pe ea o urmaresc chiar inainte de a deschide gura….prin ea

124

Page 125: Omiletica an III Sem II

intelegem foarte mult, si, de multe ori, ea suplineste toate cuvintele…”.Filosoful Italian Antonio Labriola afirma ca pntru cunoasterea unui orator, el poseda un criteriu infailibil care consta in expresia fetei.Fata care exprima o adanca sereiozitate , constituie o chezasie, pentru seriozitatea ideilor si pentru vaoarea cuvantarii respectivului orator.

Aceasta nu inseamna ca trebuie sa procedam precum artistii, care, se stie, se nevoiesc sa exprime neaparat prin infatisarea lor sentimentele, ideile, caracterul personajelor pe care le reprezinta.Totusi preotul trebuie sa se sileasca sa evite automatismele, sa exprime si prin trasaturile fetei, sentimentele,, ideile, puterea spirituala care-I umplu fiinta.Expresivitatea fetei sa fie “ lucrata” nu din afara inauntru, ci dinauntru in afara.

In fizionomie cea mai mare importanta o au ochii.” Prin ei se vede mai ales sufletul incat, chiar fara sa se miste, lucesc cand suntem veseli, se acopar de ceata cand suntem tristi.Mai mult, natura le-a dat lacrimi ca sa arate starea sufletului…prin miscare ochii devin hotarati, indiferenti, mandri, amenintatori, blanzi, aspri, dupa situatie.Dar niciodata nu e permis sa fie rigizi si mariti, sau lancezi si amorti.Cine isi va tine in timpul pledoariei ochii complet sau putini inchisi, acela e cu totul lipsit de experienta sau de inteligenta”.

Privirea sa fie dreapta, prieteneasca.Ochii sa nu fie plecati, nici ridicati mereu in sus.Nici fixate asupra unui punct sigur, ci sa cuprinda pe toti ascultatorii.

Dictia este arta de a vorbi limpede si frumos un text,este arta de a folosi cu maiestrie vocea.In general, sunetul vocii se cuvine sa fie placut, nu separator.Daca in ce priveste volumul, vocea e puternica sau slaba, in ce priveste calitatea e mai variata, adica

poate fi Sonora sau voalata, plina sau saraca, dulce sau aspra, stapanita sau ampla, dura sau mladioasa, limpede sau surda.

Calitatile vocii se pot dezvolta mai ales prin exercitiu si prin pastrarea anumitor reguli de igiena( ferirea de oboseala, raceala, raguseala, fumat, etc.).

Folosirea variata a emisiunii vocale nu trebuie cautata anume, ca sa vina oarecum spontan, ca un rezultat al ideilor si sentimentelor diferite pe care predicatorul si-a propus sa le transmita.De pilda, vocea acuta, inalta, e potrivita pentru a exprima sentimente vii, stari sufletesti de puternica vibratie..Emisia intr-un astfel de registru insa, trebuie alternata cu vocea mijlocie, altfel cuvantarea poate degenera intr-o succesiune de strigate, ceea ce, fireste, nu ar folosi nimanui.Nu mai mentionam primejdia raguselii care pandeste pe cuvantatorul ce s-ar lasa ispitit sa foloseasca prea mult timp tomul inalt.

Vocea grava, profunda, e potrivita pentru a exprima un lucru deosebit de important.Si aici insa predicatorul sa fie cu grija , fiindca o asemenea voce se aude mai greu, fapt care-I pune pe ascultatori in situatia de a nu mai putea urmari predica.Insusirile dictiei sunt:

a) claritatea, adica sa se artyiculeze bine toate cuvintele.Un cuvantator cu voce puternica, dar care artticuleaza insufficient, nu este inteles bine, si invers, unul cu o voce mai slaba, dar cu o pronuntare ingrijita se poate face ascultat si inteles.E necesar ca predicatorul sa se deprinda a rosti limpede, deslusit, fiecare cuvant, fiecare silaba, fiecare propozitie.

Debitul verbal san u fie prea precipitat.Predicatorul sa nu dea semen de graba in rostirea predicilor.Cand nu ai timp destul sat ii tii predica asa cum ai invatat-o, solutia nu e grabirea ritmului rostirii, ci concentrarea cuvantarii in asa fel ca sa spui intr-un timp mai scurt tot ce ti-ai propus.

Daca nu-I ingaduita grabirea, zorirea expunerii, apoi nu-I permisa nici taraganeala.Un debit verbal incetinit anuleaza elocventa care reclama miscare, insufletire,, élan, vioiciune.Nu

mai relevam ca o expunere taraganata duce la plictisirea ascultatorilor.Cadenta debitului verbal trebuie adaptata la marimea si rezonanta locului de unde se rosteste

cuvantarea.Intr-o capela, de exemplu, poti vorbi mai repede decat intr-o biserica, unde, de obicei, e mai mult spatiu si unde e present un numar mai mare de credinciosi.

Celor mai instruiti le poti vorbi mai repede, caci pregetirea lor ii ajuta sa prinda mai usor ceea ce li se spune.Dimpotriva, celor mai putin instruiti trebuie sa li se vorbeasca mai rar.Pe de alta parte, rapiditatea debitului va fi progresiva.Pe masura ce se inainteaza in desfasurarea predicii, credinciosii se adapteaza la ceea ce li se comunica, si atunci preotul poate imprima expunerii un ritm mai alert.

125

Page 126: Omiletica an III Sem II

b) naturaletea, adica pronuntarea sa fie naturala, fara afectare si fara tendinta de a imita vreun orator.Lipsa de naturalete in pronuntie scade eficienta predicii, putand duce chiar la ridicol.E cu totul sub demnitatea amvonului a imita felul de a vorbi al vreunui personaj oarecare: taran,

orasan, copil, etc.c) varietatea, adica indemanarea de a varia da farmec expunerii, linisteste urechea, recreaza pe

cuvantator pein simplul act al schimbarii efortului.Varietatea vocii sa se faca in stransa legatura cu ideile si sentimentele ce urmeaza a fi transmisse.De

pilda, intr-un fel ar suna vocea cand e vorba de exprimarea unui sentiment de bucurie, in altul, cand e sa se exprime un sentiment de amaraciune, jale, tristete, altul sunetul ce traduce indoiala, unul e glasul cand e vorba de argumentare, altulcand avem in vedere miscarea inimii ascultatorilor.

E necesar sa se evite monotonia, adica expunerea cu pastrarea aceleiasi intensitati a tonului.De asemenea, e de ocolit si istonia, adica repeatrea aceleiasi inflexiuni ale vocii.]

Predicile monotone sau istone sunt reci, lipsite de viata, plicticoase, si deci sortite esecului.In ce priveste tonul partilor predicii, e de observat ca introducerea se rosteste cu un ton nu prea

ridicat.Altfel, nu s-ar putea face cuvenita gradatie sin u s-ar putea folosi la locul potrivit taria necesara.De la ceasta regula se face exceptie cand e vorba de o introducere patetica.Anuntarea temei se face cu un ton ceva mai ridicat spre a atrage atentia ascultatorilor.In tratare folosim tonuri variate,.De exemplu, cand istorisim sau explicam ceva, folosim un ton

linistit, cand argumentam sau negam ceva, utilizam un ton hotarat, energic, cand e vorba de trezirea unor sentimente, e potrivit un ton mai ridicat, unul insufletit.

Incheierea incepe cu un ton scazut, urcandu-se apoi spre un ton inalt, plin de vioiciune.d) fluenta, adica expunerea sa se fereasca de intreruperi dese, brusce,oscilante.Sa se observe

uniformitatea vocii.”Astfel, cuvintele salta mereu prin intervale si sunete neuniforme, amestecand cuvinte scurte cu cuvinte lungi, sunete grave cu sunete acute, inalte si coborate si schioapata din pricina acestor elemente, care sunt un fel de picioare ale vorbirii”.Dar san u creada cineva ca ar fi o contradictie intre varietate si uniformitate, deoarece contrarul uniformitatii este neregularitatea, lipsa de fluenta in timo, in timp ce contrarul varietatii e monotonia.

In stransa legatura cu fluenta este respectarea punctuatiei gramaticale, a pauzelor, reglementarea respiratiei.E contraindicate respiratia intre cuvinte si propozitii care sunt legate printr-o unitate de sens.

e) gesticulatia, adica gestul este complementul firesc si necesar al cuvantului.El subliniaza, intareste si uneori chiar inlocuieste cuvantul.Mutii, de pilda, vorbesc prin gesture intelese destul de bine intre ei.La unele popoare gestul e atat de strans de cuvant incat membrii lor nu se inteleg deplin decat numai daca se si vad si vorbesc unii cu altii.Bosimanii si eschimosii bunaoara, cand vorbesc noaptea, unii cu altii, aparind un foc ca sa se poata si vedea.Pe cat se pare, o limba cu o capacitate functionala mai mica este insotita de un limbaj gestual mai dezvoltat.|”Gradul perfectionat al limbajului gestual la populatiile tribale si marea lor efiecienta a facut pe unii cercetatori sa afirme ca “ primitivii vorbesc si gandesc prin maini”., ca “ au concepte anuale”.

Dar nu numai societatile tribale, ci la orice popor gestul isi are pretuirea lui ca un element de valoare, de incontestabila valoare.

Folosit in vorbirea obijnuita, gestul a fost si este valorificat in mod deosebit in arat oratorical.La greci si la romani de pilda gesticulatia a constituit o parte inalienabila a educatiei retorice.Evident, si oratoria bisericeasca a acordat atentie cuvenita gesticulatiei ca mijloc de intarire si desavarsiire a celor transmise prin cuvant.

Cat de importanta e si pentru predicator dobandirea indemanarii de a se folosi de gesture, se poate vedea si dinn faptul ca o predica rostita pe intuneric va fi cu mult mai scazuta in eficienta ei.E cunoscut ca ceea ce se percepe nu numai auditiv, dar si visual, se intelege si mai bine.

Pe de alta parte, gesturile tind sa reproduca in sufletul celor ce le vad sentimentele si ideile care le-au dat nastere in vorbitor.

Gesticulatia nu e lucru usor.Iata cateva reguli privind practicarea acestei arte:

126

Page 127: Omiletica an III Sem II

Gestul nu ajuta cuvantul decat daca il subliniaza.Daca l-ar contrazice, l-ar slabi considerabil.Gestul sa faca corp cu ideea ce vrea sa exprimam.E gresit sa faci gesture vehemente cand vorbesti despre bunatate si e tot atat de gresit sa faci gesture domoale cand vorbesti, de pilda, despre judecata si mania lui Dumnezeu.

Gesturile sa fie ordonate si cu masura.Predicatorul nu are nimic de castigat din faptul ca-l oblige pe credincios sa inchida ochii ca sa-l poata asculta.Sa nurepeti mereu aceleasi gesture.Gestul san u fie dupa rostirea cuvantului, ci sa-l preceada oarecum.

Sa nu faci gesture zgomotoase.Sa nu lovesti cu pumnul in balustrade amvonului, san u te bati cu pumnul in pipt, san u bati din palme, etc.

Cu cat lucrurile despre care vorbim sunt mai importante, cu atat gesticulatia trebuie folosita mai putin.cand de exemplu Dumnezeu este cel care vorbeste, noi trebuie sa ramanem in stare de imobilitate.

Sa inveti a gesticula: facand exercitii, fiind atent la gesticulatia celor initiate, cerand parerea altora despre gesturile pe care le faci, etc.

Mai bine sa nu faci niciun gest decat sa faci exces de gesturi, sau sa le faci fara nicio randuiala.

127


Recommended