OFELIA PRODAN - viataromaneasca.eu · Montajul face totul, montajul de la televiziune, dar şi din...

poemul invitat

OFELIA PRODAN

TATĂL MEU

Tu eşti tatăl meu bătrân bolnav şi neputincioscare nu îmi mai poate da un dos de palmă peste gură să ţâşnească sângele şi să plescăie satisfăcut şi atunci doar înjură printre dinţi înjură cu sete şi se zbateîn inima lui ca un iepure jupuit de viu

Da, tu eşti tatăl meu nenorocitde la care am învăţat numai ura şi furia cele mai murdare gânduri de la tine le-am moştenitla tine am văzut jalnica făţărnicieamabilitatea şi slugărnicia faţă de cei mai puternici mai diabolici

Tu, perversule, m-ai luat în braţeşi m-ai sărutat cu limba în ureche şi după ce am plâns isteric mi-ai zis rânjind că nu mă ia nici dracu’ de nevastă şi uite, tată, chiar dracul m-a luat

Cât mi-am dorit să te ucid de câte ori nu mi-am imaginatcă înfig cuţitul în tine până mă îngrozeam de mine însămi mi se făcea silă şi de mine şi de lumea asta pe care o priveam prin jegul ochilor tăi

Am trăit ani în şir cu respiraţia ta greoaie

în ceafă aşteptând din moment în moment dosul de palmă peste gurămi-am imaginat cu disperare că nu sunt copilul tău că sigur e o greşeală stupidădar aveam ochii tăi întunecaţi sprâncenele tale stufoase sângele tău înfierbântat de ţăran brutalcare în alte vremuri ar fi fost tâlhar violator şi asta mă termina

Am învăţat să fumez numai pentru că tu nu fumai de frica morţii iar eu nu-mi doream decât să scap de coşmarul cu tine

Am fugit de ziua mea de acasă prin zăpada de o jumate de omnumai pentru a uita privirea ta bulbucată de urăpumnii încordaţi cizmele tale murdare înfipte bineîn pieptul meu scofâlcitpe care mă puneai să le lustruiescpână străluceau ca oglinda şi nimic n-am uitat

Am citit până mi-am ars creierii şi am ajuns la nebuni de mână cu tine tată plângând cu lacrimi făţarniceexplicând medicilor cât de mult m-ai iubit şi că nu înţelegi ce se întâmplă cu mine dar ce să înţelegi tu nici acum nu înţelegi nimic

Te-am făcut păpuşă de cârpeşi te-am aruncat în focdar tu nu ardeai tu erai blestemul meupe cântecul acestui blestemam crescut legănându-mă şi lovindu-mă

V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă2

cu capul de pereţii reciprecum copiii din orfelinate

Oamenii mi-au zis handicapatăşi tu mi-ai zis la felşi cum îţi sclipeau ochii când abia mergeamîndopată cu tranchilizante

Ai fost Fiara nesătulă din Bibliecăreia nu i-am jurat nici supunere nici credinţăşi atunci ţi-ai înfipt colţii până la osîn sufletul meu şi ai muşcat

Cu timpul te-ai transformat într-un sac de carne şi grăsimeun biet burtos diabetic alergândca un cobai printr-un labirintgâfâind de teama că nu mai are nimic de făcutşi tu trebuie neapărat să faci ceva

Iar acum bolnav bătrân şi neputinciosîmi cerşeşti mie dragostea dar cum vrei tată să-ţi dau eu dragostecând am învăţat de la tine doar ura înjurăturile demonice şi cruzimea

Ar trebui să-ţi şoptesc pe patul de spital în care zaci acum vânăt şi chinuittot tot ce ştiu de la tine pe limba ta spurcată pe care nu pot s-o uit nici în mormântsă-ţi arăt gheara de fier scormonind în uterul meu sterp apoi să-ţi dau un dos de palmă peste gura acrăşi să plec să plec fără să-mi pese dar îmi pasă mereu îmi pasă dragul meu tată asta nu poţi să înţelegi tu

P O E M U L I N V I TAT 3

editorial

NICOLAE PRELIPCEANU

A PLECA SAU A NU PLECA

Detest lansările de carte pentru că acolo se practică minciuna, e drept, convenţională, din greu. La târgurile semestriale din Bucureşti, de asemenea obiecte, dacă dai un ocol rotocolului

pavilionului central, cel în care dom’ Iliescu le-a mulţumit minerilor pentru înaltul lor simţ civic, ai să auzi că nu se editează decât genii ale poeziei, istoriei, prozei, filozofiei şi altor genuri şi specii mai puţin aşteptate. Poate că decât codaş la oraş e mai bine în satul tău fruntaş, cum aşa de frumos ne învaţă Creangă, dar acolo, în rotocolul acela de toamnă târzie, ca şi-n pătra-tele sau dreptunghiurile văratice, sunt o mie de sate, unde mai tot autorul (nu plânsu-mi-sa, ci dimpotrivă) îşi găseşte locul care-l face fruntaş. Să vezi şi să nu crezi. Pardon, să auzi şi să nu crezi! Cetăţeni care au strâns bani ca să-şi editeze opera se trezesc că sunt mai genii decât ar fi îndrăznit să-şi închipuie. Acolo abundă superlativele, nu mai e nici o reticenţă, se devalorizează orice în viteza folosirii bezmetice tot ce s-ar fi potrivit, poate, unui scriitor adevărat, eventual chiar mare, şi asta doar pentru că poate fi auzit şi alături, despre te miri ce veleitar. Asta e democraţia noastră. Curat originală, coane Nelule!

Probabil că sunt invidios. Sigur sunt invidios. Ia te uită, dom’le, ar vrea şi ăsta să fie lăudat şi nu se găseşte nimeni! Ba s-ar găsi, dacă aş căuta cu lu-mânarea, cum fac ceilalţi. Dar, vai, nu-i mai caut pe lăudătorii de profesie, pe cei care se minunează în faţa a orice, aşa, ca să fie în ton cu atmosfera locului. Iar atmosfera locului, credeţi-mă, e poluată de extraordinar, excelent, minu-nat, mare, imens. Odată, demult, un prozator care se credea mare prezenta doi domni care urmau să vorbească despre nişte cărţi, poate ale lui, poate ale editurii care-l publica pe el, spunând „iată doi monştri”, înghiţind cu volupta-te pe sacri care ar fi urmat. Domnii aceia erau într-adevăr nişte personalităţi, mai ales cel care, între timp, a murit, dar totuşi monştri sacri era prea mult. Sau poate nu; dacă te miri ce actor de Hollywood e poreclit aşa, de ce n-ar fi şi nişte critici care şi-au dedicat viaţa literaturilor? Dar monştri pur şi simplu e de-a dreptul ridicol…

Din păcate n-am o colecţie de grozăvii care se spun pe la lansările de carte, festive fireşte, că altfel nu se poate. Dar se apropie (o să şi treacă până apare textul acesta) târgul de vară al cărţii şi acolo oricine care are puţin, nu foarte mult, spirit critic, se poate documenta. Ar trebui, poate, să le colecţio-neze cineva, dar ar fi plicticos, pentru că nu mai sunt oamenii cu imaginaţia dnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, aceea care a comparat iepoca nici mai mult nici mai puţin decât cu epoca lui Pericle.

Nu ştiu ce s-o mai spune pe la lansările cărţilor vreunui politician care se avântă în câmpul literelor, dar îmi amintesc de lansarea cărţii de versuri a unui prim ministru în funcţie. Preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, un critic literar de notorietate, potrivise astfel această lansare ca să pară una printre altele două, ale unor poeţi autentici. Ei bine, tot bulucul de gazetari şi cameramani care umpluse celebra Sală a oglinzilor s-a orientat spre prim ministrul care semna cu pseudonim. Au fost ocoliţi cu multă acribie ceilalţi lansaţi, ca şi cei care-i lansau şi care, pour une fois, nici nu exagerau cu epi-tetele ornante şi cu superlativele. Seara, la ştirile televizate, ce să vezi? Nu fusese decât lansarea cărţii dlui demnitar. Nici imagine, nici relatare despre restul. Şi lumea se mai informează de la ştirile televizate! Montajul face totul, montajul de la televiziune, dar şi din creieraşele micilor reporteri care sunt trimişi pe teren cu indicaţia exactă asupra a ce trebuie să relateze. Şi, probabil, şi cum trebuie să facă treaba asta. Manipularea e evidentă. Mă rog, aici e una gratuită, cartea aceluia a murit a doua zi, a murit şi el ceva mai târziu şi poate că nimeni, în afară de un cârcotaş ca mine, nu-şi mai aduce aminte de acel episod ruşinos din istoria presei postrevoluţionare. Dar câte altele asemenea nu vor mai fi fost, şi chiar mult mai rele decât simple lansări de cărţi proaste în detrimentul unora bune!

E grozav de ruşinos că şi în cazul lansărilor de pe la târguri şi librării lucrează aceleaşi principii strâmbe care ţes zi de zi şi realitatea socială din patria noastră, unde cândva, multe silve erau. Vorbăria de-acolo, unde prea mulţi se lustruiesc pe ei, dar le mai scapă câte-o bidinea şi autorilor, de zici că te afli direct într-un Parnas mai balcanic decât cel antic, nu e şi ea un simptom al corupţiei moravurilor şi al corupţiei pur şi simplu, care guvernează ţara noastră de ani mulţi şi răi? Ba e, dar cine s-o recunoască nu e.

Şi uite-aşa, se strică şi viaţa literară cum s-au stricat toate celelalte. Că doar nu era să reziste o zonă minusculă în faţa tsunami-ului de corupţie care doboară totul în cale-i, alungându-i pe cei reuşiţi ca să facă loc plagiatorilor, impostorilor, mincinoşilor, manipulatorilor, hoţilor, deputaţilor, miniştrilor, senatorilor şi altor ticăloşi. Cine mai crede că poate exista la noi o societate

E D I T O R I A L 5

care să funcţioneze după principiul valorii se înşeală. Meritocraţia e doar o iluzie, aşa cum o iluzie e şi egalitatea în drepturi şi-n ce mai vreţi dvs.

Îmi dau seama că trebuie să retrag verbul detest din prima frază a acestui articol. Şi asta pentru că nu numai la lansări se practică cele de mai sus, ci şi – deseori – în ceea ce înlocuieşte critica, literară, plastică etc. În cazul unor cri-tici ştii dinainte cum o să scrie despre cutare scriitor sau scriitoare, în funcţie de relaţia de amiciţie sau mai ales de interes practic care-i leagă. Ori: cutare autore (corectura este rugată să lase aşa cuvântul latinizant) e ruda cuiva care nu trebuie supărat. Şi aşa mai departe până la a zecea spiţă. Iar cărţi de valoa-re, dar care n-au rude şi părinţi, vorba unui cântecel de chef de altădată, sunt lăsate să se prăbuşească în anonimat, de unde nu le mai scoate nici dracu’.

Încet-încet, dacă eşti un ins cât de cât corect şi observi ce se întâmplă în jurul tău, începi să te simţi rău în patria-ţi. Te duci în alta şi vezi că, într-un fel, şi acolo e la fel. Acesta să fie omul, te întrebi. Acesta să fiu eu?


eseu

RADU CERNĂTESCU

EMINESCU ŞI DOCTORII DIAVOLULUI

Un tratat de alchimie pentru bărbieri

În secolul al XVII-lea, un alchimist se lăuda că a obţinut un aur „mai frumos decât cel din minele ungureşti”1. Nimic nou, doar că la pa-chet cu metoda în care nimeni nu mai credea, germanul Johannes

Agricola oferea, mai ales „bărbierilor autorizaţi (Balbirern Studiosis)”, re-ţetele tămăduitoare ale medicinei spagyrice „verificate în mai multe sute de istorii [de caz], cu revelarea completă a tot ce trebuie făcut cu ele în chirurgie şi alchimie”2. Era pe când reţetele medicale se vindeau mai bine decât secretul fabricării aurului! Cea mai căutată era prescripţia pentru tratamentul teribilei boli franceze (morbus galicus), mai numită şi syphilis încă de pe vremea lui Paracelsus. O infecţie care, cum o spune autorul poemei pastorale Syphilis sive morbus galicus (1530), el însuşi doctor curant şi autor de tratate medi-cale, „infectase sânul Europei...,/ De la cetăţile Libiene, până la valul Mării Negre”3.

Filosof şi doctor în medicina parva la Leipzig, Agricola oferea însă nu una, ci două reţete. Prima, pe bază de mercur (oleum mercurii), cealaltă, pe bază de aur (oleum auri). Cea cunoscută sub numele de „prepararea mercu-rului sudativ (preparatio mercurii diaphoretici)”, despre care Agricola recu-noaşte că „nu este un procedeu inventat de autor, ci o compilaţie din vechi filosofi”4, era în acea vreme cel mai cunoscut tratament pentru sifilis, amintit până şi în poema menţionată mai sus. Cealaltă reţetă îi aparţinea lui Agricola şi „a fost încercată pe un student al meu care a avut o şcoală nu departe de Viena, în Austria”, şi care se afla „în ultimul stadiu al bolii: părul îi căzuse, îi ieşiseră umflături în jurul tâmplelor, de asemenea îi apăruseră pete pe picioare şi toate celelalte simptome care însoţesc această infecţie”5. Adică, în jargonul medicinei moderne: rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefri-tă, cauzate toate de septicemia treponemică.

Spre deosebire de cura cu mercur, tratamentul pe bază de aur nu a ajuns

niciodată un remediu popular, fiind abandonat curând după moartea celui care a încercat să impună aurum potabile ca leac universal. De vină pentru diabo-lizarea acestui demers revoluţionar a fost polemica lui Agricola cu alchimiştii Poppius şi Kirstenius, pamflete injurioase legând de numele său apelative ca „fantomă de comediant” sau „uzurpator al dogmei alchimice (dogmatica me-dicina)”6. Înfruntarea celor două tabere surprinde schimbarea de paradigmă în farmacologia alchimică a epocii baroce, aurora Iluminismului anunţând deja pretenţiile ştiinţifice ale chimiei moderne, care îl va preamări pe cercetător (indagatoris) în detrimentul practicianului rutinat (veteratoris) al sulfuroasei magii. Mult mai târziu, medicina îi va da câştig de cauză lui Agricola, îngro-pând tratamentul cu mercur şi reabilitând crysoterapia, aurul recăpătându-şi azi un rol curativ în infecţii şi imunodeficienţe grave.

Unul din puţinii discipoli ai lui Agricola, germanul Johann Rudolf Glauber, el însuşi fiu de bărbier, a dus invenţia lui Agricola până în Olanda, publicând la Amsterdam ultima încercare de reabilitare a aurului potabil. La aproape un deceniu de la moartea lui Agricola, Glauber încă era convins că aurul poate fi folositor, şi nu doar în pandemiile cunoscute sub termenul ge-neric de morbi Gallici, dar „poate servi în formă lichidă ca panaceu la vinde-carea mai multor boli foarte grave”7.

O noapte cu Venus, o viaţă cu Mercur

Promovat de Pharmacopea dogmaticorum (1607) a lui Duchesne (Quer-cetanus) şi de Thesaurus Medicinae (1628) al lui Popp (Poppius), tratamentul cu mercur pentru lues venerea era o veche practică în medicina alchimică. Avicena lăudase8 cel dintâi proprietăţile „cauterizante” ale mercurului, admi-nistrat sub formă de auro rubeo (sulfura mercurică, cinnabaris), în a sa Kitab al-Qanun fi al-tibb, biblia farmacologiei alchimice apusene, tradusă în latină de Gerardo da Cremona ca Liber canonis totius medicinae (1522). Avicena a ţinut să avertizeze asupra toxicităţii mercurului, recomandând mai degrabă, „pentru fistule dificile şi scrofule”9, un unguentum veneris pe bază de oxid de plumb (lithargyr, spuma argenti). Tot în Canonul său, în cap. De auro, găsim şi sursa tratamentului cu aur potabil experimentat de Agricola, Avicena con-siderând aici10 că aurul are şi el calităţi cauterizante şi poate fi administrat în infecţii ca decoct.

Însă cel care a canonizat cu adevărat tratamentul cu mercur al bolii fran-ceze a fost Paracelsus. Poreclit „doctorul diavolului”, alchimistul elveţian este cel care a făcut din alchimie mai mult decât o promisiune de fabricare a


aurului, a impus-o ca pe filosofia mistică a vindecării corpului uman. Medi-cina lui spagyrică bazată pe teoria umorală oferea reţete care ajutau corpul să scape de încărcătura de „umori rele” prin vărsături, sudoraţie şi salivaţie. Răul francez (malum francicum, Französenseuche), pe care Paracelsus îl considera „cea mai gravă boală din lume”, era o astfel de dereglare umorală şi putea fi tratat doar cu un vomitiv puternic, cum era şi încă este considerat calomelul (clorura de mercur). Paracelsus a scris şi un tratat Despre cauzele bolii fran-ceze şi remediile ei (1529), considerat temeiul sifidologiei moderne, nume-roase observaţii despre patologia luetică rămânând valabile şi azi.

Timp de mai bine de 350 de ani, până la studiul lui Jean-Alfred Fourni-er, din 1893, care va arăta că boala franceză trebuie considerată, cel puţin la acel moment, incurabilă, tratamentul spagyric cu mercur a fost privit ca cel mai adecvat remediu şi singura speranţă a bolnavului luetic. Administrarea clorurii mercurice, recomandată de toţi medicii paracelsişti, se făcea pe cale orală sau extern, sub formă de unguent, fumigaţii, băi de aburi. Sau toate la un loc. Din cura cu calomel, intitulat şi sublimat coroziv datorită toxicităţii sale, nu lipseau însă excesele, care aveau un efect devastator asupra pacien-tului: căderea dinţilor şi a părului, ulceraţii, tremor, pareze, dureri pulmonare, pierderea memoriei, labilitate emoţională şi chiar cancer. Abia în anul 1868, doctorul francez Liégeois a patentat un tratament cu injecţii hipodermice de soluţii foarte diluate de sare mercurică (1:500), oferind astfel posibilitatea unei posologii supravegheate. Studiul lui clinic a apărut în British Medical Journal, pe 10 iulie 1869.

La vals cu Mercurius ter Maximus

În 1754, olandezul Gerard Van Swieten, medic personal al împărătesei Maria Tereza, a prezentat tratamentul cu sublimat coroziv lumii medicale vie-neze, punând astfel bazele a ceea ce se va numi şcoala vieneză de Siphilido-Therapie. Ea s-a creat în jurul legendarului doctor Maximilian Locher, pro-fesor la Theresianische Kollegium şi practician la Spitalul Sankt Marcus din Viena. S-a contorizat11 că între anii 1754-1762, acesta a vindecat sau amelio-rat nu mai puţin de 4880 de pacienţi luetici. Lucrarea lui, Observaţii practice despre boala venerică, epilepsie şi nebunie (1762), a stat la baza manualului practicii curative cu mercur elaborat în 1768 de un discipol al său, dr. Joseph Jakob v. Plenck, profesor la Academia de medicină şi chirurgie Josephinum din Viena. Tradus imediat în franceză, engleză, suedeză şi germană, manualul „...de administrare a mercurului celor afectaţi de boli venerice” nu numai că

E S E U 9

a uniformizat practica terapeutică la nivel european, dar a oferit şi întâiul re-ţetar de administrare a mercurului medicinal. Interesant este faptul că printre reţete, la capitolul „Calcifiere”, regăsim şi mixtura de aur cu mercur din care Agricola şi Glauber extrăgeau cândva oleum mercurii.

Plenck a fost un neobosit practician, numeroasele lui tratate arătându-l interesat mai mult de farmacologia bolii, decât de patologia ei. În centrul te-rapiei „virusului veneric (virus venererum)”, el a aşezat hidrargirul purificat, din care obţinea pilule de mercurio gummoso şi syrupi mercurialis. Cu toate reuşitele lui în tratamentul cu mercur, Plenck nu a uitat să atragă atenţia me-reu asupra toxicităţii lui, metoda orală (methodus salivatoria), de exemplu, putând duce „la sufocare şi la alte simptome grave”12. Într-un celebru vade-mecum terapeutic intitulat Doctrina despre bolile venerice (1779), Plenck a ţinut să arate că respectarea tradiţiei spagyrice era pentru el mai importantă decât cercetarea, inovarea sa reducându-se aici la două tehnici amintite în treacăt ca methodus mea.

Un strălucit continuator al muncii lui Plenck, şi el mercurialist convins, a fost transilvăneanul Carl Ludwig Sigmund von Ilanor, titular al primei ca-tedre de sifidologie din lume, înfiinţată în 1849 în cadrul Universităţii din Viena. Cursul său introductiv, intitulat Despre misiunea sanatoriului şi a cli-nicii pentru pacienţii de sifilis în marile oraşe (Viena, 1849), ni-l arată şi ca un dedicat director al clinicii de sifidologie din Viena, pe care a condus-o din 1849, modernizându-i baza de îngrijire şi tratament şi creând aici primul sis-tem de arhivare şi raportare cazuistică. În scurt timp, clinica a devenit atât de cunoscută încât a generat în Principate expresia „ori la bal, ori la spital”, care ilustra sintetic opţiunile oricui pleca cu poştalionul la Viena. În cadrul clini-cii, Sigmund a patentat frecţiile cu unguent gri de mercur (grauer Quecksil-bersalbe), terapie pentru care a publicat instrucţiuni şi observaţii personale (1856, 1859 şi 1866). Curând, alifia lui cu argint viu a ajuns să fie cel mai popular remediu în sifilis.

Eminescu, un studiu de caz

Printre elevii transilvăneanului Sigmund s-a numărat şi medicul cu-rant al lui Eminescu, Heinrich Obersteiner jr. Când s-a ocupat de Eminescu, Sigmund era profesor asociat la Universitatea din Viena şi tocmai scrisese studiul Sifilisul şi demenţa paralitică (1882), cu reluarea Relaţia dintre sifilis şi demenţa paralitică (1883). Deja se vedea că aria preocupărilor sale era ne-uro-patologia, un domeniu în care Obersteiner va da o Introducere în studiul


organelor nervoase centrale (1888), considerată „biblia pentru multe genera-ţii de neurologi în devenire”.

Din „Wiener-Kronik”, ştim că perioada internării poetului la sanato-riul privat din Oberdöbling (Privatheilanstalt für Nerven-Gemüts-und Geis-terskranke) a fost între 2 noiembrie 1883 şi 26 februarie 1884. Prima între-bare care se pune este de ce a preferat Maiorescu clinica privată a doctori-lor Leidesdorf şi Obersteiner jr. şi nu clinica publică a prof. dr. Sigmund? Răspunsul este acelaşi ca în cazul internării din Bucureşti, când s-a preferat clinica privată a dr. Şuţu şi nu stabilimentul public de la Mărcuţa: Eminescu ceruse (a se vedea episodul cu Gheorghe Panu) discreţie, la care Maiorescu a adăugat speranţa lui că boala poetului poate fi vindecată. Iar Şcoala de la Viena oferea în acele vremi această speranţă.

În perioada în care l-a consultat şi tratat pe Eminescu, Obersteiner încă nu era preocupat de hipnotism, primul său studiu în domeniu, Der Hypnotis-mus, apărând abia în iunie 1885. Aşadar, singurul tratament pe care îl putea administra clinica lui unui pacient luetic era cel pe bază de mercur. Probabil, mercur injectabil. Obersteiner nu a fost un terapeut convins, mai degrabă a fost un „nihilist terapeutic”, ca un alt profesor al său, Josef von Škoda, di-rectorul Spitalului General din Viena. Amândoi, profesor şi elev, puneau di-agnoza medicală mai presus decât planul de tratament, convinşi că cu cât un diagnostic este mai corect, cu atât tratamentul este mai scurt.

A doua întrebare ar fi: care a fost diagnosticul doctorilor vienezi în cazul lui Eminescu? Răspunsul îl găsim, parţial, în scrisoarea lui Maiorescu din februarie 1884, scrisă cu patru zile înainte de externarea lui Eminescu din „institutul vienez” (exprimarea îi aparţine lui Maiorescu): „D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întâi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiunii”. Încă o dată, Maiorescu ascun-dea elegant cauza infecţioasă a bolii lui Eminescu.

Nu se puteau însă ascunde ulceraţiile pe care Eminescu le avea pe pi-cioare, semnalate de Slavici şi pomenite chiar de Eminescu în corespondenţa sa. Considerat de Călinescu un efect al bolii luetice, acest simptom poate face lumină în controversatul episod al băii Mitraşevski. Căci, tratamentul ambulator cu unguentul dr. Sigmund, prescris lui Eminescu la Iaşi de dr. Iszac şi la Bucureşti de dr. Şuţu, necesita băi de îndepărtare a alifiei de argint viu (grauer Quecksilbersalbe). O simplă baie explică aşadar prezenţa, conside-

E S E U 11

rată suspectă de adepţii teoriei conspiraţiei, lui Eminescu în baia populară de pe strada Poliţiei nr. 4.

Boala lui Eminescu a avut perioade de remisie spectaculoase, ele sunt însă obişnuite în cazuistica tratamentului cu mercur. De pildă, de la Viena, Eminescu s-a întors, o spune Slavici, pe deplin refăcut: „După ce-a stat câtva timp într-o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu la Florenţa apoi s-a întors om cu mintea limpede şi cu de-osebire chibzuit”.

Rămâne o ultimă întrebare, la care fiecare poate da propriul răspuns: de ce astăzi, când terapia cu mercur nu mai este nici măcar amintire, nu putem accepta că a fost o vreme când mercurul era considerat un leac miraculos? E ca şi când ne-am îndoi că extrasul dintr-un mucegai poate vindeca infecţiile. Justificarea celor care prescriau reţetele medicinei spagyrice ţinea însă de o aptitudine pe care omul modern a pierdut-o demult. E vorba de încrederea în structura magică a lumii, care ea singură şi deja oferea un efect psiholo-gic dezinhibator. De aici s-a născut credinţa, exprimată de faimosul alchimist francez Quercetanus13, contemporanul lui Shakespeare, că fiecare corp empi-ric posedă un corp eteric, cu proprietăţi spirituale care transcend substanţa şi proprietăţile ei intrinseci, fizico-chimice. Apa de argint, sau argintul viu, prin aciditatea şi agilitatea ei, arată o înaltă subtilitate, care face să semene cu flui-dele corporale. De aceea, în medicina spagyrică, mercurul este mai mult decât un adjuvant terapeutic, este o esenţă curativă. Un aliment al vieţii. Din teoria aceasta s-a născut medicina homeopatică, acolo unde mercuris solubilis încă şi-a păstrat faima de leac universal, fiind folosit în tratarea tuturor bolilor cu secreţii muco-purulente.

------------------1 Joh. Agricola, Commentariorum, notarum, observationum & animadversio-

num in Johannis Poppii Chymische Medicin..., I Theil, Leipzig, 1638, p. 46.2 idem, în titlu.3 Joh. Agricola, op. cit., p. 95.4 Joh. Agricola, op. cit., p. 95.5 cf. idem, p. 46.6 cf. G. Kirstenius, Adversaria et animadversiones in Johannis Agricolae...,

Alten Stettin, 1648, [p. IV], cu un capitol dedicat bolii franceze, Caput XIV: Von den Frantzösen und ihrer Cur.

7 J. R. Glauber, De auri tinctura sive auro potabili vero..., Amstelodami, Apud Johannem Janssonium, 1651, p. 14.


8 Avicenna, Liber canonis totius medicinae..., Lugduni, 1522, f. 340v.9 idem, f. 421r.10 idem, f. 77v.11 v. E. Isensee, Geschichte der Medicin, Chirurgie, Geburtshülfe, Staatsarz-

neikunde, Pharmacie u. Naturwissenchaften und ihrer Litteratur, II Theil, IV Buch, Berlin, Albert Nauck & Comp., 1843, p. 545.

12 J. J. Plenck, Doctrina de morbis venereis, Viennae, Apud R. Graeffer, 1779, p. 23.

13 cf. J. Quercetanus, Ad veritate Hermeticae ex Hippocratis veterumque de-cretis ac therapeusi..., Lutet, Paris, 1604, p. 162.

E S E U 13

premiul naţional „Tudor Arghezi”

DANIEL CRISTEA-ENACHE

POETUL ŞI LUMEA LUI

Am scris, în ultimele două decenii, cam despre toate volumele de poezie purtînd semnătura lui Liviu Ioan Stoiciu, ceea ce a fost deopotrivă complicat şi simplu. Complicat fiindcă, spre de-

osebire de poeţii unei singure cărţi sau de cei a căror operă numără două-trei titluri, antologice şi antologabile, Stoiciu este printre cei mai prolifici autori ai noştri în genul liric. Complicaţia a constat, aşadar, în a-l urmări pe suprafaţa creaţiei sale în continuă extindere (nu şi prefacere), în a nu rata vreunul dintre volumele dovedite ca importante; în fine, în a-l însoţi pe poet în parcursul său de „optzecist” atipic, în epoca nouă, a deplinei libertăţi de expresie.

N-a fost totuşi ceva din cale afară de greu, dat fiind că volumele lui Sto-iciu au apărut, majoritatea, la edituri dedicate publicării de poezie, în condiţii dacă nu deosebite, măcar decente; iar autorul le-a oferit criticului cu dedicaţii scrise în modul său „înalt”, grafic şi stilistic. Pe cît de tranzitiv şi oral este dis-cursul liric în poezia lui Stoiciu, pe atît de ceremonios şi, paradoxal, scriptural este modul social al poetului-cetăţean. Într-o direcţie, cea lirică, mergînd vom descoperi o realitate vie şi pestriţă, o lume care nu este doar a poetului, ci şi a noastră, un fel de iarmaroc cu extensie metafizică şi cu halou. În cealaltă direcţie, cea a implicării în social şi în politic, vedem un spirit eminamente li-vresc, nu oral, un scriitor care observă lumea românească cu instrumente fine ale gîndirii artistice. Altfel spus, Stoiciu este tranzitiv în poezie şi simbolic în publicistică, spre stupefacţia cititorului neprevenit şi deliciul criticului avizat. Ani întregi am citit cu maxim interes contribuţiile publicistice ale poetului nu pentru a afla, din ele, ceva ce nu ştiam despre societatea în care trăim, despre politica dîmboviţeană, despre tranziţia care nu se mai termina, ci pentru a reconstitui, iar şi iar, profilul scriitorului. Mult mai interesantă decît spaţiul public în care se manifesta, mi se părea gîndirea de poet a analistului, cu un-ghiuri, adesea inedite, de observaţie şi analiză.

Nu altfel stau lucrurile în poezia imediat recognoscibilă a lui Stoiciu şi în care artistul nu mai întîmpină nici un fel de rezistenţă a realităţii referenţi-

ale. Dacă textele civice nu puteau deforma lumea românească (cel mult, as-pirau s-o reformeze), textul poetic îşi creează singur referentul, într-un acord niciodată încălcat cu viziunea specifică, inconfundabilă a unui autor. Stoiciu fiind autorul, poezia sa postmodernistă nu doar că îi seamănă şi îl reprezintă - dar ia literalmente formele şi configuraţiile unei gîndiri artistice care se caută necontenit şi se exprimă plastic. Lirica lui Stoiciu este tot ce poate fi mai ne-liric, rămînînd însă profund şi intens lirică. Nu mă joc cu cuvintele. Versurile lui (frecvent tăiate după ritmul respiraţiei, nu după regulile clasice) refuză ceea ce înţelegem îndeobşte prin poezie, asimilînd prozasticul şi dramaticul, intrînd nu în strofe care să fie feliate corect, ci într-un text-bloc, întins după necesităţile interioare ale exprimării viziunii şi după suprafeţele de imaginar poetic. Pagina volumului este o parte dintr-un întreg şi o treaptă, nu o sinteză. Ea duce simili-epic către substanţa lumii poetului, nu o sintetizează liric.

De aceea, citatele, inevitabil mai reduse ca întindere, nu surprind exact nici natura poeziei lui Stoiciu, nici structura ei. Ar trebui citat întregul poem şi niciodată nu e spaţiu, într-o cronică, pentru aşa ceva. Pe de altă parte, criticul mai puţin sigur pe gustul său nu trebuie să aibă emoţii în cazul acestei poezii: orice selectează din ea şi oriunde pune ghilimelele decupării de text, lirica ne-lirică a lui Stoiciu este consistentă şi omogenă, stranie şi reprezentativă. Volumele de poezie ale „optzecistului” atipic fac un mare roman al traversării văzutelor şi nevăzutelor; şi o lume ce pare că se descoperă necontenit, exte-rioară eului poetic şi totuşi profund îmbibată de el. Observatorul şi ceea ce observă devin una, linia dintre realitatea interioară şi cea exterioară se şterge. În plin realism al reprezentării descoperim o simbolistică, iar cutare imagine simbolică va fi de fapt un artefact utilizat ironic, în regimul opus, colocvial. Lumea poetului nostru nu este doar cea a gîndirii poetice, nici numai a ima-ginaţiei condensînd ori amplificînd vizionar - este totodată lumea limbajului artistic deplin autonomizat. La puţini poeţi (regretatul Cristian Popescu e unul dintre ei) mai regăsim o asemenea temeritate în explorarea limbajului poetic, în zonele de „periferie”, marcate ca atare, şi în cele de aşa-zisă apoeticitate. Stoiciu dovedeşte că nu există poetic şi apoetic, termenii fiind de fapt supra-puşi, şi opuşi numai din prejudecată didactică.

Neliricul şi apoeticul poet este unul dintre cei mai autentici, mai origi-nali şi mai importanţi din generaţia ‘80.

P R E M I U L N A Ț I O N A L „ T U D O R A R G H E Z I “ 15

exerciţii de luciditate

OVIDIU IVANCU

VOX POPULI…

Printre prăfuitele concepte care se încăpăţânează să reziste în for-me inactuale, perpetuându-se din programă şcolară în programă şcolară, se află şi acelea de narator şi scriitor/autor. Bunăoară,

învăţăm cu toţii la şcoală că naratorul ar fi personajul care povesteşte un text, vocea care derulează povestea, iar scriitorul ar fi persoana în carne şi oase care-şi pune numele pe coperta cărţii. Scriitorul e, deci, din start, prezumat bipolar. El, ca fiinţă umană, încetează să existe din momentul în care se apucă de scris, lăsând locul altuia, un eu ficţional care nu mai are multe puncte de tangenţă cu autorul. Abordarea pare justificată, din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, ar fi o teribilă neînţelegere ca cititorul să creadă cu tărie că autorul unei ficţiuni se identifică cu aceasta. Partea proastă e că, ori-cât de mult s-ar insista pe distincţia autor-narator, se pare că tentaţia primă, irezistibilă, a oricărui cititor de ficţiune e să suprapună autorul unui text cu întâmplările şi personajele textului. Ergo, distincţia funcţionează teoretic, e predată meticulos la orele de literatură, dar, practic, eşuează lamentabil… În al doilea rând, chiar există cazuri celebre de dedublare. L-aş aminti doar pe cel al lui Fernando Pessoa, care nu numai că scrie sub diferite pseudonime, dar îşi şi schimbă stilul, maniera de scris, în funcţie de heteronimul ales (Al-berto Caeiro, Alvaro de Campos, Ricardo Reis ş.a).

În 2014, apare primul episod al serialului „The Affair”. Acolo, un tată model (Noah), scriitor iniţial mediocru, are o aventură cu o chelneriţă de pro-vincie. Aventura se transformă în pasiune nimicitoare, Noah divorţează şi, ca urmare a tuturor experienţelor trăite, scrie un best-seller care aruncă o lumină proastă asupra chelneriţei şi familiei soţului acesteia. Oricât insistă Noah pe conceptul de ficţiune, cartea lui se vinde şi pentru că sau mai ales pentru că cititorii văd în ea o poveste reală. Cât despre persoanele devenite personaje, viaţa lor e serios afectată de apariţia cărţii. Se pare, deci, că, oricât de mult ar insista teoreticianul literaturii asupra regulilor interne de alcătuire a unei ficţiuni, asupra delimitării dintre real şi ficţional, consumatorul unui produs

cultural ficţional este irezistibil atras de forţa iluziei. El vrea să creadă că între viaţa unei ficţiuni şi biografia autorului său există legături explicite. Avem, pe de o parte a baricadei, minoritatea specialiştilor care vorbeşte de narator vs. autor, pe de altă parte, majoritatea covârşitoare a cititorului nespecializat care refuză cu obstinaţie să creadă în astfel de distincţii. Cine are dreptate?!

Aş începe prin a încerca să surprind exact momentul în care scriitorul devine narator. Situaţie ipotetică: scriitorul X se întoarce de la serviciu, mă-nâncă în grabă, face duş, merge la birou, se aşază pe scaun, deschide laptopul şi începe să scrie. Odată cu prima literă bătută pe tastatură, în mod miraculos, se produce transformarea: vocea lui nu mai este vocea lui, persoana lui fizică este suspendată în eter… Presupunând că aşa se întâmplă, întrebarea pe care şi-o adresează orice cititor este: unde dispare scriitorul, în timpul transformă-rii lui în narator?! Poate el lipsi cu totul din sine însuşi, ca într-un act diabolic de posedare? În acest blocaj al imaginării unei atare situaţii cred că stă eşecul tuturor teoriilor care ne spun că trebuie să distingem persoana reală de vocea care ne spune povestea. Chiar şi cu o maximă putere de abstractizare, ne vine greu să înţelegem cu exactitate unde anume pleacă autorul, atunci când el de-vine narator?! În plus, ne aflăm în mijlocul unui paradox: autorul devine autor în momentul în care începe să scrie. Însă, tot atunci, teoria literară ne spune că el se transformă în narator… Poate un expert în fizică cuantică va vedea logica unei astfel de întâmplări, un cititor, însă, nu.

Mai plauzibil pare ca scriitorul să fie perceput într-o dinamică moder-nă, integrat în ceea ce, în definitiv, este noul tip uman propus de societatea contemporană. El dezvoltă, pe principiul vaselor comunicante, legături com-plicate, imposibil de identificat cu exactitate, între diferitele lui voci, între diferitele lui alter ego-uri. Opera literară produsă astfel va fi, în egală şi indis-tinctă măsură, fapt biografic şi multitudine de filtre prin care scriitorul trece realitatea, în funcţie de criterii diverse (educaţie, intenţie, chiar şi frustrări personale). Eul liric şi naratorul nu mai par a fi concepte care să acopere satisfăcător o asemenea dinamică; peste ele s-a aşezat praful timpului. Ca să creeze autenticitate, un scriitor mimează un tip de realitate pe care, mai apoi, cititorul o poate confunda cu realitatea însăşi. Ori, de ce nu, cele două tipuri de realitate sunt concomitent posibile, ajungând să se influenţeze reciproc. Un univers imaginat nu funcţionează după alte criterii decât universul real, pentru simplul motiv că şi unul şi celălalt sunt afectate de subiectivitatea celui care le percepe. Excepţie fac, desigur, universurile narative asumat concepute pentru a nu fi veridice (literatura S.F., fantastică şi horror, printre altele). În loc să fie descurajată această manieră de lectură, privită adesea drept neprofe-

E X E R C I Ț I I D E L U C I D I TAT E 17

sionistă, ea ar putea funcţiona drept criteriu estetic. Nu singurul, evident. Cu alte cuvinte, merită luată în calcul ipoteza că, dacă un univers ficţional este privit drept univers real de către cititorii lui, atunci nu ne găsim în situaţia de a identifica o problemă a cititorului, ci, dimpotrivă, faptul este un indiciu că ne-am putea afla în proximitatea unui text literar bun. De aici înainte, nu ne rămâne decât să aplicăm alte criterii estetice (relevanţa textului, coerenţa lui internă, stilul etc.) pentru o imagine mai clară.

Aşadar, oricât de revoltătoare poate părea ideea, cred că integrarea gus-tului cititorului într-o listă de criterii estetice e imperios necesară. Sigur, s-ar putea spune că în felul acesta canonul este dinamitat, ierarhiile vor deveni nu numai volatile, ci şi absurde… Însă, fie că o admitem, fie că nu, fenomenul se petrece deja de facto. Apoi, gustul cititorului distorsionează grav ierarhii atunci când funcţionează ca unic criteriu de judecată. Dacă lui îi vom adăuga celelalte criterii, forţa lui de distorsiune va fi relevant mai mică.

Nu mai e un secret pentru nimeni că, cel puţin în lumea occidentală, şti-inţele umaniste decad. Odată cu ele, dispare şi eşafodajul teoretic asupra că-ruia ele, ştiinţele umaniste, au tronat hegemonic vreme de secole. Umanistul educat în societatea secolului XIX şi a începutului de secol XX citea având ca grilă mentală conceptele şcolii umaniste. Cititorul de secol XXI, asupra căru-ia ştiinţele umaniste au o din ce în ce mai mică influenţă, nu mai operează cu aceleaşi criterii. Dacă ştiinţele umaniste nu vor găsi metoda de a integra pa-radigma mentală a cititorului contemporan în chiar corpusul lor teoretic, vor sfârşi, probabil, prin a fi ştiinţe abstracte, vetuste. Doar că, ducând logica mai departe, literatura nu va urma niciodată drumul acesta. Ea va merge alături de cititorii ei, pe orice drum ar apuca-o aceştia, lăsând în urmă orice ştiinţă umanistă, orice alcătuire teoretică complicată care ar încerca să i se opună.

Dacă, deci, cititorul consideră că identificarea lui cu textul şi a textului cu autorul au o oarecare importanţă, atunci această importanţă va trebui re-cunoscută şi de critica şi teoria literară. Pare un sacrilegiu să spui că Homer, având un număr mai mic de cititori decât Chuck Palahniuk, va fi uitat într-un dulap cu vechituri al ştiinţelor clasice (ele însele muribunde). Şi, totuşi, scrip-tic, contabil vorbind, chiar aşa se şi întâmplă. Sigur că aceasta e o reducere la absurd, o consecinţă radicală a recunoaşterii gustului cititorului drept criteriu estetic. Argumentul care mi se pare irefutabil este următorul: scriitorul de mâine este cititorul de azi! Banal! Doar că, un cititor de Homer va fi un tip de scriitor cu totul diferit de unul a cărui grilă de lectură exclude literatura clasică! În felul acesta, în câteva generaţii de la decăderea studiilor clasice, vom putea asista la o generaţie de scriitori care n-a deschis şi nu va deschide


vreodată o carte scrisă de Dante sau de poeţii latini. Deja scriitori de succes de astăzi provin de pe altă filieră decât cea a studiilor umaniste. Chuck Palah-niuk, deşi absolvă Facultatea de jurnalism, lucrează ca mecanic la o fabrică de camioane… După cât se poate prevedea, scriitorul viitorului va fi din ce în ce mai mult contabil, chimist, fizician, inginer etc. şi din ce în ce mai puţin un individ cu o formală educaţie umanistă. În consecinţă, el va avea din ce în ce mai puţin acces la conceptele operaţionale cu care lucrează ştiinţele umaniste astăzi.

Unui cititor educat i se cerea, nu demult, să fie capabil să se dedubleze, să ştie că atunci când intră, prin lectură, într-un univers ficţional, plonjează într-o convenţie fără prea multe puncte de tangenţă cu realitatea. El era educat în aşa fel, încât să facă diferenţa între ceea ce se găseşte în interiorul unei cărţi şi ceea ce se află în exteriorul ei. El participa la un spectacol de iluzionism, spunându-i-se constant că acolo nu e vorba de magie, ci de trucuri. Astăzi, cititorului nu-i mai convine convenţia. El are tendinţa de a şterge graniţe; el nu mai vrea să meargă la un spectacol de iluzionism, ştiind că merge la un spectacol de iluzionism. Mai devreme sau mai târziu, în contextul actual, vo-inţa lui va sfârşi prin a fi din ce în ce mai mult respectată, şi integrată în ceea ce încă numim estetică.

E X E R C I Ţ I I D E L U C I D I TAT E 19

remember

ANTOANETA TURDA

UN POET DE NEUITAT: GHEORGHE PITUŢ

Se împlinesc în această vară 25 de ani de la moartea poetului, bun prilej de a ne reaminti o poezie de înaltă clasă.

Născut la 1 aprilie 1940, în comuna Silişte de Beiuş, poetul a purtat în sine mirajul satului românesc, în care fiecare om se mândreşte cu originea sa, punându-l mereu în contradicţie cu „sfânta gălăgie” a marilor oraşe în care omul îşi pierde mult mai uşor identitatea. După o copilărie în care ororile războiului şi micile bucurii ale acelei vârste i-au rămas întipărite în minte, se simte atras de poezie încă din anii adolescenţei. În 1958 absolvă Şcoala de Silvicultură din Năsăud iar după absolvire, profesia îl împinge în negura pădurilor pe care le percepe ca poet, nu ca un silvicultor. Anul 1962 este unul miraculos, întrucât se înscrie la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii clujene unde îi va cunoaşte pe: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioan Alexandru, Ion Papuc, care îi vor deveni prieteni de nădejde peste timp. În 25 iulie 1963 debutează cu un grupaj de poezii în revista Tribuna, ocazie cu care Romulus Rusan atrage atenţia asupra poeziei sale ce aduce în peisajul liric autohton un suflu inedit. Din anul III de facultate se mută la Universitatea din Bucureşti, unde frecventează Cenaclul „Junimea” al Facultăţii de Litere şi Cenaclul „Nicolae Labiş” împreună cu Adrian Păunescu, Gabriela Meli-nescu şi alţi viitori poeţi ai generaţiei. În 1965 obţine Premiul pentru poezie al revistei Luceafărul. În 1966 atrage atenţia publicului şi criticii literare cu volumul de debut care anunţă o traiectorie literară specială. Prezentarea în detaliu a celor 4 ani de efervescenţă maximă dezleagă misterul întregii sale vieţi ulterioare care, privită retrospectiv, are o anume liniaritate în ceea ce priveşte atitudinea literară şi implicarea în viaţa culturală: aderarea, în 1967, la Uniunea Scriitorilor, angajarea în gazetărie (unde va lucra până la sfârşitul vieţii, o perioadă importantă în activitatea sa fiind cea în care a fost redactor la Viaţa Românească, aproape două decenii), a doua studenţie la Köln în anii '70, precum şi participări la diferite colocvii şi simpozioane literare naţionale şi internaţionale.

Conservator în principii şi discret, pare a avea ceva din înţeleptul satu-lui, al cărui cuvânt rotund şi greu răsună până în depărtări. Spirit temerar şi iubitor, a înfăşurat pământul cu suflet, încercând a desluşi ceaţa lumii graţie cuvântului, dacă e să dăm crezare celor spuse în poemul Un singur gând. Voce lirică distinctă, chiar de la debutul editorial de acum 50 de ani, cu volumul Poarta cetăţii, s-a impus repede în peisajul liric românesc prin francheţe şi o vastă cultură în care se remarcă aplecarea spre civilizaţia germană, apropiată oarecum de elanul şi dorinţa de comunicare şi schimbare a bihoreanului ajuns la Bucureşti dintr-o lume în care tradiţia nu răspundea provocărilor bunăstă-rii citadine, graniţa dintre cele două lumi fiind de neşters. Aflat pe muchia celor două universuri, rural şi citadin, se confesează: „Simplu când vii între oameni/ trebuie să le spui cine eşti/ şi de unde,/ pentru că altfel/ n-ai unde să te întorci.”

Bine fixat, dacă nu fizic, mental cu siguranţă, într-un anume mediu, pen-dulează mereu între sondarea eului personal legat de liniştea rurală, onirică şi cel colectiv legat de mediul citadin văzut ca un adevărat bestiar realizat în tuşe expresioniste: „Grav muritor prin metropole,/ încăpăţânat/ ca un podiş transilvan/ voinţa mea poartă/ un trup/ pe străzile globului./ Sunt între mâini-le mele/ ca lângă doi paznici/ credincioşi./ Când fug din oraşele galbene/doi brazi mă iau/ ca din somn,/ în primire/ lovindu-mi spinarea/ în goană.”

Supravieţuirea după şocul schimbării mediului e grea, experienţa aceas-ta transformându-se într-o lecţie de viaţă bine marcată de următoarele trei volume: Cine mă apără, în 1968, Ochiul neantului în 1969 şi Fum în 1971. Oglindă a unor căutări şi nelinişti personale, poeziile sunt alimentate de au-dierea câtorva cursuri ale filozofului german Martin Heidegger, acutizând di-lema propriei identităţi, asociată cu imagini apocaliptice în care distrugerea omului este inevitabilă. Poeziile Nepăsare, Pierdut şi Manechini sunt grăi-toare în acest sens. Imaginea unei lumi în descompunere atrage după sine o anume reacţie în raportul Om-Divinitate, bine marcat în poemul Bătrânul în ceaţă, în care apare imaginea unui zeu trist şi neputincios în faţa contempo-raneităţii pusă sub semnul răului: „Trăieşte un bătrân doar printre frunze/ şi se hrăneşte cu albastru/ de-un timp pe care nu-l mai ştiu (...)/ îmbătrâneşte omenirea, bătrânul plânge ne-ncetat/ când trupurile ascuţite/ se-nfundă fără veste în pământ.”

Balansul între cele două lumi atât de diferite dă poeziei sale o sceptică melancolie care se va transforma, odată cu maturizarea poetului, într-o deta-şare absolută, bine marcată în volumul Stele fixe din 1977. Aici ni se dezvălu-ie un Gheorghe Pituţ matur, răvăşit după moartea tatălui de care fusese foarte

R E M E M B E R 21

apropiat. Găsim aici o transformare şi pe plan estetic în care patosul liric are altă înfăţişare decât în primele volume. Contemplativ şi reflexiv, poetul, după o tinereţe în care părea în căutarea continuă a vibraţiei ce duce cu gândul la puterea focului, caută, în floarea vîrstei, liniştea apei şi a pădurii, prezente mai ales în acest ultim volum de poeme apărut în timpul vieţii (autorul a mai publicat, pînă la decesul său din 6 iunie 1991, volumul de publicistică Locuri şi oameni, scriitori şi parabole, în 1982, antologia de autor Noaptea lumina-tă, romanul-metaforă Aventurile marelui motan criminal Maciste, în 1983, precum şi poezii în multe reviste literare româneşti). Interesant e de urmărit şi atitudinea faţă de divinitate. Fără a fi bigot este totuşi capabil de a fi credincios şi a găsi resurse interne de a se îndrepta, cu speranţă, către punctele luminoase ale existenţei: „În temple vechi poate să scrie/ Că numai gândul e salvare,/ Materia-i o noapte mare,/ În temple vechi poate să scrie”. Cu o permanentă atitudine livrescă, racordează pulsul vieţii la baza culturală dobândită în timp, fenomen vizibil în întreaga creaţie, fiind consecvent în a folosi teme şi motive literare preluate din folclorul şi mitologia românească, cucerindu-şi cititorii printr-o anume puritate, nealterată de vitregiile destinului.

Convins că „lumea este darul gândurilor bune”, Gheorghe Pituţ a scris cu o rară frenezie, pornind de la ideea că literatura nu poate exista în afara realităţii, convingere ce a dus la continua zbatere a artistului. Poate de aceea poezia sa, încărcată de simboluri, este frustă ca însăşi viaţa şi istoria ale căror tumult le simte din plin. Viguros şi hotărât, dar cu stăpânire de sine tipic ar-delenească, şi-a făcut loc în tumultul literar românesc pe parcursul a aproape trei decenii, răstimp în care nu a făcut rabat de la calitate sau compromisuri politice care ar fi putut să-i afecteze scriitura şi imaginea personală. Conştient de menirea artistului, cum bine o demonstrează în Cântec de poet hoinar şi Ovidiu, a promovat un discurs liric fără cusur, fluierând către stele, aşa cum mărturiseşte la un moment dat.

Cine este Gheorghe Pituţ pentru posteritate? Iată o întrebare pe care mi-am pus-o după citirea, la întâmplare, a câtorva poeme din fiecare volum. Ple-cat mult prea devreme din această lume, la doar 51 de ani, a lăsat multe poezii atât în volume cât şi în manuscris (fie că nu a mai avut timp să le publice, fie că au fost respinse de cenzura comunistă). Ele ar putea cel mai bine să răspundă la întrebarea mea şi a altor cititori poate prea grăbiţi şi pragmatici ai secolului XXI care, trebuie s-o recunoaştem, suntem seduşi de forţa lirică ce răzbate din ele. Ea este cea care l-a ajutat să treacă, cu dezinvoltură, de la expresionismul exacerbat al primelor poezii, la un lirism în cel mai pur stil clasic în versurile scrise ulterior. Creaţia lirică a fost recuperată, în întregi-me, în 1998, graţie Valentinei Pituţ, soţia poetului, şi lui Nicolae Ţone, care


a coordonat integrala cărţilor de poezie publicate antum şi postum, editând volumul intitulat Celălalt soare. Acesta a apărut la Editura Vinea din Bucu-reşti, în colecţia „Ediţii definitive”, în 21 de exemplare, nepuse în comerţ. Postfaţa volumului este semnată de Romul Munteanu. Efortul lor de a scoate la lumină tot ce s-a putut scoate din laboratorul de creaţie a dus la conturarea unui portret spiritual al poetului. Cititorul are revelaţia descoperirii multor sonete şi a 21 de scrisori de iubire transformate în poeme în care este vădit efortul de şlefuire al cuvintelor în redarea intenselor trăiri şi aduceri aminte ce marchează maturitatea fizică şi creatoare a poetului: „Eu scriu scrisori în orice zi/ mă laud că îmi merge bine/ mă plâng apoi de nu ştiu cine,/ şi nici nu ştiu cum voi muri.//Aproape că îmi e ruşine/ să spun mereu a fi, a fi-/voinţă oarbă de-a trăi/ până vei fi uitat de mine” se destăinuie în postfaţa celor 21 de scrisori de iubire. O preocupare insistentă pentru condiţia artistului găsim şi în sonete. Într-unul dintre multele sonete recuperate am găsit, un act de cre-dinţă tulburător: „Suflă foc, de poţi, în flaut/ geamăt cult revarsă-n liră/ cu cât unii te admiră/ cu atât n-o să te caut;/ eu sunt sceptic şi precaut/ precum cei ce se gândiră/ dacă-n zdrenţe sau porfiră/ cântu-i nimerit să-l laud.” Cartea mai conţine câteva confesiuni personale precum şi semnificative referinţe critice de importanţă majoră în desluşirea labirintului său creator. Iată, de pildă o întrebare pe care poetul şi-o pune în revista Luceafărul, nr.17 din 23 aprilie 1977: «Gândul meu, mai bine spus întrebarea pe care, în mod intim şi oricât de retoric trebuie să şi-o pună fiecare: „Ce am adus, ce pot şi ce aduc eu în literatură?”». Întrebarea, esenţială pentru orice scriitor, vădeşte acea preocu-pare majoră a creatorului profund, care nu scrie pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a spune ceva unui anume auditoriu, capabil să înţeleagă relaţia dintre cuvinte şi poezie atât de bine marcată în Locuri şi oameni, scriitori şi para-bole: „Relaţia dintre cuvinte şi poezie este fundamentală numai în punctul iniţial, atunci când talentul se află în starea de graţie şi cuvintele sunt selectate ori vin ca în vis, în mişcătoare imagini şi combinaţii inedite.”

După 9 ani de la apariţia antologiei mai sus amintite, în 2007, Paul Dug-neanu publică monografia operei, Gheorghe Pituţ-devenirea poetică la Edi-tura Muzeul Literaturii Române, în care mai găsim câteva fotografii şi repere cronologice. Volumul urmăreşte, sistematic, devenirea poetică, fiind o poartă deschisă spre studiul poeziei lui Gheorghe Pituţ. Abordarea unui parcurs liric atât de dinamic, făcută pentru „a sugera cititorului un posibil spaţiu genezic şi un avant-text al operei poetice” este făcută prin prisma criticului literar care a urmărit în detaliu întreg ansamblul poetic, dând cărţii acea unitate necesară pentru a descoperi o traiectorie literară specială.

R E M E M B E R 23

recuperări

ŞTEFAN ION GHILIMESCU

NOTE DESPRE O REVISTĂ ŞCOLARĂ FAIMOASĂ: VLĂSTARUL

La mijlocul lui mai 1992, dacă nu greşesc, în timpul unei călătorii pe care savantul Alexandru Ciorănescu (pe care îl însoţeam) o făcea de la Moroieni la casa de vacanţă din Buşteni (Vila Neni-

ţescu a surorii sale, acad. Ecaterina Ciorănescu Neniţescu), unde se retrăgea totdeauna când venea în ţară câteva zile spre a-şi scrie “memoriile”, am des-chis pentru prima oară mai atent ochii asupra revistei “Vlăstarul”, periodic despre care, fireşte, mai mult întâmplător, citisem pe ici şi pe colo câte ceva… Cum spuneam, tocmai treceam pe lângă faimoasa grădină “Dimitrie Ghica” din Sinaia când, Profesorul a rugat oarecum intempestiv şoferul să oprească. Făcând împreună câţiva paşi pe alee până la Restaurantul Palace, Alexandru Ciorănescu m-a întrebat dacă am cumva în biblioteca mea şi am citit Jura-nalul de la Păltiniş al filozofului din noua şcoală peripatetică a lui Dinu Noica… Chiar aşa cred că s-a exprimat! Fusese informat de prieteni încă din 1991, când revenise pentru prima dată în ţară după nu mai puţin de 43 de ani de exil, că Noica se destăinuise lui Liiceanu şi acesta scrisese acolo câte ceva despre experienţa nu tocmai fericită a autorului lui Mathesis de colaborator la revista Liceului “Spiru Haret” din Bucureşti, “revistă, domnule Ghilimescu, unde a debutat scriitoriceşte fratele meu mai mare Nelu Ciorănescu, şi unde eu, la rându-mi i-am urmat ca factotum lui Mircea Eliade. Află de la mine dacă nu ştiai că în această hârţoagă, nu?, importantă totuşi, scoasă la iniţi-ativa, spun unii, dar nu e adevărat, profesorului Vasile V. Haneş, la care au colaborat şi Nicu Steindhardt şi Barbu Brezianu şi Arşavir Acterian şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc acum, Mircea Eliade a început să scrie pentru prima oară despre indianism şi orientalistică… Vreau de la dumneata să cauţi cartea şi să mi-o împrumuţi în Canare să o citesc. Sunt curios ce spune acolo Noica despre revista «Vlăstarul» a cărei colecţie eu încă o mai am în Santa Cruz de Tenerife păstrată integral”. Prin 1996 - şi deschid aici o mică paran-teză -, la un an, un an şi ceva după ce o dăruise Muzelui Literaturii Române

din Bucureşti, fără nici un act (!), când a dorit să verifice o informaţie şi a mers la Muzeu, Profesorul a constatat uluit că întrega colecţie a Vlăstarului dispăruse fără urmă… Am lăsat, desigur, urgent la Bucureşti în Strada Şcoa-lei, unde trăgea de fiecare dată savantul când venea în România, doamnei Tota, cartea cu pricina care, după un zbor peste Atlantic, mi-a fost restituită cu mulţumiri în septembrie 1993. Însă nu numai cu mulţumiri… Pentru că, remarc de-abia acum, din pacate, subilinierea extrem de viguroasă făcută de mâna Profesorului în josul paginii 15 unde Noica precizează: ‹‹Dacă am avut o reuşită, în filozofie, singurul loc unde împlinirea e fără mutilare (dar şi fără un conţinut anume), este pentru că am avut norocul eşecului în punctele unde reuşita mutilează. Am fost mântuit de mutilarea liricului pur (după două poe-zii publicate în Vlăstarul, revista liceului Spiru Haret, Ion Barbu mi-a spus să renunţ), de mutilarea matematicii, a muzicii, a literaturii. Toate aceste eşecuri s-au vărsat în filozofie şi au contribuit, să spunem, la reuşită. Am avut deci norocul unei singure vocaţii, singura în care obţii împlinirea fără mutilare, senzaţia adevărului plin››.

Despre ce este vorba? Debutul absolut al lui Noica, aşa după cum a sta-bilit fără drept de tăgadă Sorin Lavic în paginile cărţii sale Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas 2007, s-a produs în 1927 în revista Liceului “Spiru Haret”, “Vlăstarul”, în al cărui colectiv de redacţie (apud Barbu Bezianu, Juvenilul Noica, R.l. nr 3/2008) primise însărcinarea de redactor responsabil. Nu însă cu poezie, după cum s-a vehiculat îndeobşte, până de curând, ci cu un crochiu de proză filozofică, specific mentaliităţii generaţiei sale, intitulat “O poveste”. “Sub sugestia unei lecturi din Oscar Wilde, sintetizează Sorin Lavric (op. cit, p.36), Noica descrie existenţa a două lumi: una reală, cea a lucrurilor care sunt, despre care nu are niciun rost să vorbeşti, pentru că ea se exprimă de la sine, prin propria ei prezenţă; şi o lume ideală, a lucrurilor care nu sunt, despre care merită să vorbeşti, fiindcă altminteri n-ar exista”. Ce e drept, îşi aminteşte pe de altă parte Barbu Brezianu, “Noica era un mon-den. N-avea veleităţi decât de poet şi n-aş fi crezut atunci că va ajunge un imens filosof”. Ascuns sub pseudonimul A.C. Ion, uşor de recunoscut de către colegi, căci în ochii lor oricum trecea drept poetul en-titre al clasei (apud acelaşi Barbu Brezianu), după propria mărturisire, Constantin Noica a încredinţat revistei Vlăstarul în 1928 două poezii. Prima descoperită de noi se chemă Mă închin şi pare a dezvălui un moment de derută identitară şi criză spirituală, a doua, Meşterul Manole, însoţită redacţional de un portret în creion, este dedicată evident lui Blaga, fiind un ecou al dramei cu acelaşi titlu publicată de acesta în 1927. Din fluxul mărturiei făcută de Noica lui Liicea-

R E C U P E R Ă R I 25

nu, aşa cum este consemnat de ultimul în Jurnalul de la Păltiniş, lipseşte cel puţin un amănunt şi anume că tot în 1928 harnicul elev scrisese în versuri şi Prologul revistei recitat de Arşavir Acterian cu ocazia spectacolului Un liceu model (operă de comperaj, evident, a elevului Ştefan Ardelean), jucată de un colectiv de elevi de la “Spiru Haret” pe scena vechiului Teatru Naţional din Bucureşti. Înteresant de observat că despre spectacolul respectiv se vorbeşte pentru prima dată în revista Vlăstarul încă din 1923, şi anume în subsolul “paginii humoristice” unde apare strecurată şi informaţia: “La Festivalul Li-ceului Spiru Haret, de azi, 25 XII 1923 (s.n.), la Teatrul Naţional, se joacă ‹‹Un Liceu Model››, revistă făcută de elevul Ardeleanu din cl. VII”. În ce clasă să fi ajuns elevul Ardeleanu dintr-a şaptea - încă din 1923 - în anul de graţie 1928? Lăsând întrebarea în suspensie, mai probabil e faptul că “revis-ta” scrisă de Ştefan Ardeleanu devenise o tradiţie la “Spiru Haret” şi se relua ca atare în fiecare an în ziua de Crăciun, ce preceda vacanţa de sărbători a elevilor, pe scena Teatrului Naţional, având schimbat, eventual, doar Prolo-gul revistei… În numărul dublu 5-6/1928 al Vlăstarului, Arşavir Acterian îşi înformează promt cititorii că Noica i-a dedicat în paginile Vieţii literare un sonet (Înviere) colegului Radu Sighireanu (şi el colaborator al Vlăstarului), poezie din care reproduce două strofe în care distinge mai ales efluviile de religiozitate gravă ce o înnobiilează. În 1928, aşadar, juvenilul Noica se înve-dera mai curând ca o speranţă a poeziei decât un spirit cartezian, cum avea să se dovedească peste câţiva ani cu Concepte(le) deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibnitz, şi Kant. Fără un proiect de viitor precis, în sensul că, sub influenţa inconsecventei muze lirice, încă din liceu Noica se va aventura într-un gen de publicistică impresionist-frenetică, taxată extrem de dur, de pildă de un G. Călinescu, “mântuirea de mutilarea liricului” de care vorbeşte la maturitate Noica se datoreşte întâlnirii în ultimul an de liceu cu profesorul Dan Barbilian (alias Ion Barbu), venit suplinitor pe catedra de matematică. Acesta îi explică prieteneşte elevului Noica faptul că poezia sa este lipsită de focul sacru şi, în consecinţă, ar trebui să renunţe să mai scrie poezie. După un parcurs “ştiinţific”, la clasă, în care profesorul Barbilian le-a predat elevilor mai curând un curs practic despre poezia hermetică, Baudelaire, Rimbaud şi Valéry, (prelegeri ad-hoc presărate adesea cu destule critici la adesa poeziei elevilor publicată în Vlăstarul; un Arşavir Acterian scrie într-o inedită citată de Sorin Lavric – vezi op. cit. – că profesorul, deşi îl simpatiza evident pe Noica, n-a ezitat o clipă să-i critice vehement producţiile poeşti), vexat proba-bil şi de atitudinea dură a lui Călinescu ce nu s-a sfiit deloc să vorbească des-pre “fronda mucoşilor”, obraznici şi fără operă, ba chiar l-a provocat direct


pe tânărul colegian să producă ceva în materie, Constantin Noica are pentru prima oară revelaţia eşecului într-unul dintre punctele unde senzaţia de falsă reuşită – după propia-i expresie de la maturitate - mutilează. În consecinţă se lasă definitiv de poezie (e un fel, de altminteri, de a spune şi vom vedea imediat şi de ce), la fel cum se lasă şi de matematici, sfătuit se pare tot de acelaşi providenţial Dan Barbilian (după ce a urmat totuşi cursurile Facultăţii de Matematici în anul universitar 1932-1933). Personal, nu cunosc alte poezii ale lui Noica în afara grupajului de trei piese publicat în “Viaţa Românească” din aprilie 1988, aceleşi piese care sunt de găsit sub titlul Trei poeme filozofice pentru S. (inclusiv, în facsimil: Poemul I şi Poemul III ) în Jurnalul de idei, Ed. Humanitas, 1991, un text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liicea-nu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru. Ele par un cântec de lebădă şi au, după toate aparanţele, ca muză pe foarte titrata Sanda Solojan, o excelentă scriitoare a exilului nostru anticomunist, translatorul oficial din partea franceză al vizi-telor lui De Gaulle şi Mitterrand în România, efectuate, evident, înainte de ’89. Cât priveşte matematicile, deşi propriu-zis Noica a ieşit într-adevăr de sub avara lor tutelă, acelaşi Jurnal de idei rămâne confidentul ideal al tristeţii filozofului pentru această ireparabilă pierdere. Cum toate aceste “eşecuri” se vor fi vărsat în filozofie şi vor fi configurat din mers cu adevărat “singura vocaţie” ce i-a dat până la urmă fenomenalului Noica “senzaţia “adevărului pur”, din păcate, cititorul va trebui să înţeleagă că nu constituie subiectul acestei intervenţii.

Mă voi întoarce dară la începuturile revistei Vlăstarul şi, desigur, la primul ei “director”, poetul şi traducătorul Nelu Ciorănescu, scriitorul care, deşi dispărut la numai 21 de ani, a avut timp să ne lase un frumos volum de versuri, întitulat simplu Poveşti în versuri, Ed. Cartea Românescă, 1925, dar şi o măiestrită traducere a dramei Esthera de Racine (Ed. Socec, 1924). În 1937, Tudor Vianu îi strângea, în semn de omagiu, într-un volum postum, cu o prefaţă semnată chiar de domnia-sa, cvasitotalitatea versurilor cunoscute, ca şi pe cele risipite prin periodice, sub titlul Vestiri (Ed. Institutului de Arte Grafice Bucureşti).

În opinia celebrului comparatist de faimă mondială, am numit astfel pe criticul şi polihistorul Alexandru Ciorănescu, fratele său, Nelu Ciorănescu este adevăratul fondator al revistei Vlăstarul. În acest sens, iată ce scrie des-pre el în celebrele de acum Amintiri fără memorie, vol I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1995. Ion I. Ciorănescu (“Nelu sau Neluş, pen-tru că întrebuinţam ambele nume) a făcut studiile secundare la Liceul Mihai Viteazul, ca Nicu (numele de alint al fratelui mai mare Nicolae Ciorănescu;


binecunoscutul matematician, rector al Institutului Politehnic din Bucureşti, n.n.), dar în ultima clasă a trecut la Spiru Haret. A fundat acolo, cu aprobarea şi cu sprijinul material al direcţiei, revista şcolară Vlăstarul, care a avut o viaţă relativ lungă şi la care au colaborat sau au fost directori (s.n.), pe rând, Mircea Eliade, Constantin Noica, Barbu Brezianu, Haig şi Arşavit Acterian, Alexandru Elian şi alţii pe care nu i-am cunoscut, după ce am trecut şi eu pe acolo. (…) Nelu avea o fire blajină şi sfioasă, pe care n-am regăsit-o la nimeni în acelaşi grad. Era prietenos şi atent, dar numai la nivelul individual. Nu-i plăceau sindrofiile, petrecerile zgomotoase, sporturile care implică oricât de puţină violenţă. Avea o minte ageră (studiile lui au fost excelente) şi o ima-ginaţie vie care-l făcea adeseori să viseze. Avea o mare uşurinţă în studiul limbilor străine. A învăţat bine franceza şi germana la liceu şi, fără profesor, engleza şi italiana şi a făcut frumoase traduceri din toate aceste limbi (vezi în chestie şi Ion I. Ciorănescu, Antologia poeziei franceze, Ed. Cultura Româ-neacă, 1925, n.n.); între ele, a rămas nepublicată traducerea lui din Nibelun-genlied. Scria versuri cu o facilitate pe care, retrospectiv şi poate nedrept, nu o consider ca un avantaj permanent. Ritmul şi rima, la fel improvizate şi spon-tane, îi veneau cam cum ne vine nouă proza şi mă întreb dacă nu cumva se supraveghea, uneori, să nu vorbească în versuri. Eu am fost într-un fel disci-polul lui. Îi aduceam aşa-zise ‹‹poezii›› scrise de mine şi el mi le corija; după care, pentru satisfacţia lui de autor, mi le citea el pe ale lui. Pe mine mă umilea arta lui de a găsi fără să caute, aşa cum pe el îl surprindea obioceiul meu de a înşira gogoşi incoerente, învăţate din revista de avangardă 75 HP. Opera lui a fost considerabilă, mai ales dacă se ţine seama de viaţa lui prea scurtă. E adevărat că a murit prea tânăr, dar nu poate fi considerat ca inexpert. Multe dintre poeziile lui traduse din poeţi francezi, germani şi talieni sunt cele mai bune în limba română; multe din poeziile originale împletesc o sensibilitate, o maturitate şi o sprintenă spontaneitate, care numai rareori se întâlnesc îm-preună. Continuă să mi se pară o inepţie judecata lui George Călinescu, care îl menţionează în curioasa tagmă a ‹‹poeţilor tuberculoşi››!

În faţă cu numărul unu al celebrei publicaţii şcolare Vlăstarul, datată pe copera întâi, sub linia sumarului, Anul I. No. 1 – 25 Decembrie 1923, loca-lizare temporală reluată întocmai apoi şi pe prima pagină, unde se precizea-ză, în plus, “Revista Liceului ‹‹Spiru Haret›› apare bilunar”, înclin să-i dau dreptate, într-o bună măsură, vai, lui Alexandru Ciorănescu care, fără nicio ezitare (cunoscând probabil mai bine ca oricine culisele şi chiar bucătăria tu-turor preparativelor preliminare apariţiei periodicului şcolar chiar de la fratele său) considera că adevăratul fondator al revistei a fost Nelu (Ion) Ciorănescu.


Argumentele “materiale” care se pot invoca oricând în spijinul acestei idei (sau raţiuni, dacă ne place mai mult) sunt, după părerea mea, cel puţin trei... Primul. Înaintea paginii de gardă, care e distinct şi prima pagină numerotată a revistei şi pe care este cules articolul întitulat ‹‹Vlăstarul›› al lui V. V. Haneş (cunoscut istoric literar şi profesor de română o perioadă la Liceul “Spiru Haret”, dar nu şi pe timpul şcolarizării lui Ion Ciorănescu aici!), fără a fi sub nicio formă cuprinse în sumar, apar scrise cu litere mari nişte “LĂMURIRI”. Ele sună astfel; “Orice elev al liceului poate să colaboreze la revistă. Lucrări-le originale sau traduse cu privire la literatură vor fi înmânate domnului Nelu Ciorănescu, clasa a VIII-a (s.n.). Lucrările trebuiesc scrise citeţ şi pe o singu-ră pagină, lăsându-se spaţiu liber la margine.” Pentru mine, cel puţin, aceste “Lămuriri” probează indubitabil faptul că Nelu Ciorănescu era principalul factor responsabil sau director, după cum notează fratele său, al publicaţiei. Un factotum, până la urmă, cum, în mod “tradiţional”, va deveni şi Eliade şi, la rândul său, Alexandru Ciorănescu însuşi!

Doi. S-a spus pe drept cuvânt şi o certifică Tudor Vianu însuşi în Prefaţa la volumul antologic Vestiri (1937) că Ion I. Ciorănescu a intrat în viaţa lite-rară, publicând pentru prima dată, în 1923, în revista Liceului “Spiru Haret”, poezie. Adevărul întreg, probat de noi cu documentul de acum 92 de ani în faţă, este însă că foarte talentatul elev Nelu Ciorănescu a debutat în numărul 1 pe 1923 al Revistei “Vlăstarul” în trei genuri diferite deodată. În poezie (cu elegia Toamnă târzie); în proză (cu nuvela Glasul copilăriei) şi în genul humoristic (cu încercarea versificată Pentru un “dacă”). Nici un alt colabo-rator al Vlăstarului nu s-a bucurat ca el de un asemenea favor şi, în fond, de o atare recunoştere. Şi asta în situaţia în care elevul din clasa a VIII-a nu se afla la “Haret” decât de câteva luni. Cu siguranţă, el venise însă aici cu proiectul revistei gata gândit; mai mult, în ciuda firii rezervate, reuşise să pună rapid în mişcare rotiţele întregii maşinării… Ca unic decident, probabil, în ceea ce priveşte configuraţia tematică a sumarului, tânărul Ciorănescu îşi permisese cu nonşalanţă nevinovată şi luxul de a se ilustra fortissimo în mai multe ge-nuri dintr-o dată.

În poezie, mai mult decât în proză (cu toate că nuvela Glsul copilăriei se citeşte şi astăzi cu reală plăcere, mai ales datorită puterii de evocare a at-mosferei locurilor sau a unor evenimente existenţiale majore), imberbul Ion I. Ciorănescu dovedeşte o bună familiarizare cu tainele lirismului, atent într-o măsură însemnată atât la muzicalitatea versului cât şi la folosirea elegantă şi corectă a elementelor de prozodie. Pentru delicateţea simţămintelor şi fineţea de stampă a imaginii, reproduc în întregime această frumoasă Toamnă târzie, un text emblematic ce deschide cu cinste seria de creaţii originale întinsă pe


mai bine de 19 ani a colegienilor de la Vlăstarul, cei mai mulţi dintre ei ajunşi nume de prestigiu astăzi ale literaturii române (şi nu numai). “E toamnă târ-zie… Afară răsună/Năvalnice svonuri de vuet de vânt,/Şi plouă într’una, iar ploaia nebună/Plăpândele flori care plâng împreună,/Le’ndoaie cu hohot, în-cet, la pământ.// E toamă târzie… Nici veselul soare/ Acum nu surâde departe pe cer;/ În suflet tristeţea de-afară te doare./ Se stinge’n pomi frunza, iar jos mândra floare/ Şi vesele cânturi cu toatele pier.// Afară e toamnă… Dar simt ca şi’n mine/ Începe o toamnă mai aspră, mai grea:/ Mi-e sufletu ‘ntreg o cetate’n ruine/ Pe care ‘nserarea cea tainică vine/ Ca toamnă s’aducă în inima mea”. Cât priveşte încercarea “humoristică” (în versuri!) ea este o probă a măiestriei cu care tânărul putea scoate efectele cele mai neaşteptate din uşu-rinţa aproape endemică de a versifica şi pune spiritual în pagină o simplă glu-mă, citez: “E-aşa mărunt nisipul ce-acoperă Sahara,? E-aşa de fin, de moale şi fără de pietriş,/Că la lumina lunii, când lin se lasă sara, Ar semăna cu grişul, şi-ar fi desigur griş,// Doar dacă (s.a.) n’ar fi aşa de mărunt după cum este,/ Şi dacă dintr’o dată el s-ar schimba la gust;/Mai mândre ‘ntr’însul oaze ar creşte fără veste,/Şi-ar răspândi mirosul arbust, lângă arbust”.

În al treilea rând (dar nu şi ultimul, căci am mai putea desoperi oricând alte multe motive), Ion I. Ciorănescu este adevăratul fondator al revistei Vlăs-tarul, fiindcă, în cele trei, patru luni de când venise la “Haret”, el nu numai că reuşise să dea viaţă periodicului respectiv şi să adune în jurul lui un nucleu (mic încă) de colaboratori valoroşi (Vasile V. Velciu, Emil Ştefănescu), dar sondase intens terenul şi, ca un adevărat lider, în consens cu alte manifestări similare ale generaţiei sale, se pregătea să lanseze o serie de întâlniri, dezba-teri şi conferinţe – un prim semn ce anunţă, avant la letrre, dacă vrem, “fe-nomenul Criterion” – propriul ciclu de conferinţe ţinute în cadrul reputatului liceu bucureştean. Dovada peremptorie: următorul anunţ tipărit la loc vizibil în corpul primului număr al Vlăstarului. “Elevii de clasa a VIII-a (clasa lui Ciorănescu, desigur!) glăsuişte el, au luat iniţiativa să ţină o serie de diserta-ţiuni, cu subiecte de economie politică şi socială. Primele disertaţiuni, înainte de Crăciun, s-au fixat astfel:

I.I. Ciorănescu, despre: Ideea de drept, religie şi morală, Sâmbătă 29 Dec. 1923, ora 6 seara;

Ghidionescu despre: Constituţiunea nouă, Sâmbătă, 5 Ianuarie 1924, ora 6 seara.

Disertaţiunile se fac sub conducerea profesorului de drept şi economie politică (V.V. Haneş).”

Suficient deocamdată pentru o concluzie deja formulată.


proză

ADRIAN BUZDUGAN

GHOSTWRITER

I.

Mi-am pus cana de cafea alături. Am mai căscat o dată, mi-am trosnit degetele şi, consultând fişierele deschise, am început să tastez:

(1)picuri grei de fiere hâdă / clipoceau bâhlind în noapte / umbre de copaci bezmetici / prinşi de luna nouă-n cleşte // ouăle de drac, clocite / sfârâiau, pocneau trezite / aruncând pe străzi şi-n case / bale lungi, greţoase // iar cadavre putrefacte / lepă-date din tartar / se împreunau întruna / pe pavaj icnind (2)stropi grei de acid / îţi picură părul / luna-i muşcată / de-o-nchipuire flămândă / seminţe de fier / şi copaci plângători / udă fără-ncetare / pământul ce urlă // ărcile-s arse / iubirea-i mormânt / lumânările nopţii / sunt stinse

(3)anii măturaţi de neobositul învârtac / (ce dă timpul în lături / şi întreţine cadranul lună) / vor îmbiba în cele din urmă / peretele de-un galben murdar / coşcovindu-l

Gata! M-am uitat la ceas. Şase minute. Chiar eram mulţumit de ea. Ieşise destul de bine. Am mai citit o dată cele trei variante pe care le puteam pune la dispoziţie, am numit fişierul „sfârşit” şi am pus poezioara lângă ce-lelalte, în dosarul „Calitatea a II-a”. Două sute treizeci şi trei de elemente, asta însemna că aveam material pentru vreo trei plachete de poezii. Cu poeţii era uşor! Orice porcărie ieşea, majoritatea era mulţumită. Bun, că la asta mă

distrasem şi eu puţin, mergând pe defragmentare şi redistribuire temporală, dar aveam cam opt sute şaptezeci de mii de poezii în baza de date, iar ultimul program, pe care îl pusesem la punct în iarnă, tăia permanent versurile în bucăţi, alătura fragmentele, verifica dacă noua structură are o anume logică şi-mi supunea aprobării piese la care aproape că nu mai aveam ce să rectific. Până acum, şi vândusem aproape trei sute de volume de poezii, nu avusesem nici o problemă. Oricum, eram suficient de inteligent ca să nu bag la forfecat şi malaxat Paul Valéry, Emily Dickinson, Byron sau Rabindranath Tagore, compostul era format în cea mai mare parte din opera poeţilor de mâna a treia, a celor care-şi dăduseră duhul nereuşind să prindă nici măcar plutonul, cum ar fi M. A. Mouk, Aaron Lothka, Balt Barbouille, Mantini, Tzi-Li, Alphonse Mucquet, Talint Swörenson, Hristo Dacev, Paolo Sirragente, Ishio Kawamu-ra, Mette Plamann, Vièn Tayen etc. aşa că niciun client nu fusese acuzat de plagiat, chestie care îmi menţinea cota şi-mi mărea permanent clientela, în mare parte gândaci care voiau să intre în asociaţia scriitorilor pentru varii beneficii. În urmă cu mai puţin de o lună, dezvoltasem şi un program conex, care căuta permanent fragmente obscure, mici texte ce apăreau pe internet într-un singur loc sau în documente greu accesibile, documente vechi, foto-copiate etc. Foloseam programe de traducere instant şi, ce mi se părea intere-sant, băgam în compost, în masa de lucru. Azi, găsise în Norvegia, pe o reţea de socializare textul:

Din această lume vor rămâne doar unde, unde risipite-n infinit. Unde a ceea ce s-a imaginat şi cântat, unde a ceea ce s-a dorit, gândit şi rostit, unde pe care alte fiinţe nu le vor pătrunde sau le vor ignora. Unde ce se vor lovi, cel mai probabil, de nimic.

Mai erau de apăsat doar trei butoane. Reformulare. Sinonime. Verti-calizare. În nici două minute mai băgam un poem poate chiar în folderul celor de calitatea întâia. Cât Puzzlepuzzles îşi făcea treaba, am corectat şi bucata de proză con-fecţionată în grabă dimineaţă:

Aula Facultăţii de litere e plină ochi. N-ai unde s-arunci un ac. Pe trepte încă se mai împing reporterii unii într-alţii, înjurându-se printre dinţi, când se aude vocea tremurătoare a Decanului:


— Ridicaţi-vă! Soseşte Autorul! — Ce mic e! Mi-l imaginam mai înalt! — Ăsta are trei doctorate? — Are! Doar dacă ai două doctorate intri în cursă. — La cel obţinut în lingvistică am fost şi eu în comisie. Decanul se întoarce spre scundul bătrânel adus de-o bă-buţă, care cu dreapta îl sprijină anevoie, iar cu stânga îşi tot şterge lacrimile. — Domnule ... Nu se aude nimic, aşa că Decanul bate cu palma în catedră puternic, repetat. — Domnilor! Şi doamnelor, desigur! zâmbeşte. Vă rog să luaţi loc! Nimeni nu se aşază. Ropotele de aplauze umezesc şi pri-virea bătrânelului, dar nu o înclină. E în ea un rest de căutătură semeaţă, zeci de ani a urmărit acest scop cu o ambiţie de fier şi iată-l atins! — După cum bine ştiţi... Lumea se mai potoleşte, ici şi colo se mai aud comentarii şoptite şi murmure admirative. — Anul acesta, continuă Decanul, conform deciziei juriu-lui format din o sută şaptezeci şi cinci de profesori universi-tari, ilustrul nostru coleg are onoarea de a fi Autorul, singurul scriitor căruia i se publică pe hârtie romanul! Aplauze prelungi. — „Când Grigore...”. Linişte, vă rog! „Cînd Grigore s-a urcat pe scară” a fost publicat în ediţia standard a Institutului Cultural, patru sute optzeci şi trei de exemplare... Din nou, ropote de aplauze. — ... din care două sute douăzeci vor merge cu pază înar-mată spre bibliotecile din întreaga ţară, două sute vor fi scoase la licitaţie, pentru colecţionari, douăzeci vor fi înmânate cri-ticilor de top – şi numai patru sunt de la noi din universitate! – făcu cu ochiul Decanul. Zece sunt destinate... Lumea nu mai asculta, aştepta cu sufletul la gură apropia-tul gest teatral al Decanului, care în sfârşit se produse: — Şi, bineînţeles, trei exemplare merg la Autor! ca un ma-gician, cu o mişcare rapidă, îndelung exersată, scoase din ca-

P R O Z Ă 33

seta învelită în catifea cele trei volume pe care le flutură în aer. Sute de bliţuri se avântară să ofere obiectivelor puternice imagini clare ale copertei semnate de cel mai mare ilustrator al momentului. Se distingea clar faţa obosită a unui om care se întoarce pentru o clipă. Suit pe-o scară, evident. În ovaţiile mulţimii, Autorul primi în poală cele trei exem-plare. Soţia îi întinse o batistă, dar el nu mai apucă să o prindă. Icni o dată scurt şi se prăbuşi. Urmară câteva clipe de stupoare, apoi doi-trei cameramani îşi smulseră aparatele de pe trepied şi călcară în picioare tot pentru a putea surprinde prim-planuri, reporterii tălăzuiră spre catedră, în timp ce audienţa aştepta cu sufletul la gură. În sfârşit, după clipe ce părură ani, Decanul se ridică de sub catedră inspectînd cele trei cărţi. — N-au păţit nimic! Sunt în condiţie perfectă! Un exem-plar va rămâne familiei, celelalte două, conform tradiţiei, vor fi oferite prin tragere la sorţi publicului. Sala fu în delir, agitându-şi numerele de ordine. — Domnilor! Şi doamnelor, mă scuzaţi! Onoraţi invitaţi, „Când Grigore s-a urcat pe scară”! şi Decanul flutură două priviri de om obosit peste uralele mulţimii.

Sincer să fiu, nu prea ştiam ce să fac cu fragmentul, în stilul ăsta nu mergea o povestire sau o nuvelă. Mergea mai degrabă dramatizată. Piesă de teatru sau scenariu? Am pus-o deoparte în aşteptarea primei comenzi de gen care avea să decidă.

Mergea şi la proză. Clienţi erau, ceva mai puţini, odată ce toată lumea credea că poate să înşire cuvinte cu rost, dar mergea, nu puteam să mă plâng. Aveam doritori. Unii voiau să-şi vadă anosta viaţă prinsă în nişte coperţi, unii voiau să se dea mari în faţa cunoscuţilor sau prietenilor de pe Facebook, unii doreau o mică şi fantasmatică glorie care să le acopere micimea... Ceva mai greu era cu eseurile, dar odată ce băgam programul pe fraze lungi, cu inserţie constantă de cuvinte rare, neologisme lumea era mulţumită, chiar şi criticii, asta dacă scrierile ar fi ajuns pe masa lor de lucru, ar fi fost satisfăcuţi, dar lucrul ăsta îl evitam publicând mai ales la edituri obscure, la edituri paravan sau la cele cinci „edituri” pe care le controlam. Ideile nu contau, gracilitate, prodigalitate, celeritate, deambulaţie, lasitudine, apostazie, heteroglosie, so-


lecism, diereză, aniconism, autoscopie, nictalopie sau inconturnabil, angular, evanescent, imprecativ, epustuflant, emasculat, hipodiegetic, peristaltic etc. îi făceau pe toţi să dea din cap mulţumiţi. Jargon, limbă de lemn, argumentaţie controlată computerizat, era ceva de lucru... Lua câteva zile, preţul era destul de mare şi se înfigeau puţini, mai ales cadrele didactice din universitar care aveau nevoie de lucrări ştiinţifice pentru CV. Era necesară o monitorizare atentă, cu o frecvenţă prea mică a termenilor de coloratură nu ieşea nimic sau nimic impresionant, cu o frecvenţă prea mare textul ieşea mult prea dens, greu de parcurs, cum îmi ieşise unul săptămâna asta şi nu mă înduram să-l arunc:

Sfânta Miercure aruncă în spate două perii care se preschim-bară într-o pădure deasă, încâlcită, cu lăstăriş ghimpos. Un solomonar călare pe-un balaur aducător de grindină groasă scoase şi el de la cingătoare un fuior, îl aruncă în calea bidi-viului său, Tăciune, şi acesta fu prins pe dată într-un bloc de gheaţă. Doar ce reuşise să sară din scări, că trebui s-o ia la fugă spre pădurea ridicată de Sfânta Miercure, ferindu-se de lamele de gheaţă zvârlite din înaltul cerului de cumplitul solomonar. Cete de moroi îl încolţiră, scorpii hidoase îl mânară înspre-un crâng unde patru vârcolaci îl răstigniră în iarba plină de şerpi în timp ce-un vasilisc, deasupră-i, cu ciocul mare, coroiat, îşi umfla guşa plină de bube, gătindu-se să-l sfâşie şi să-i topeas-că-n puroaie carnea.

Inutilizabil!

II.

Sincer, nu mă aşteptam să fiu abordat de un critic literar. Nu era unul dintre criticii ăi mari, cu nume terminate-n „escu”, era Aristide Sterian, Aristid Sterian – cum se prezenta franţuzit, tăind e-ul ce-l separa fonetic de pătura aristocratică în care tot dădea s-ajungă. Numai că nu voia ceea ce m-ar fi mă-gulit, voia doar să-i scot un volum sub un nume fals. — „Slove pandatkhane”, pe autor să-l cheme Mathias Pepenna. Nu trebuie nicio corectură, nimic. Nici nu vreau să se intervină în text! Îmi puse pe şerveţel un card de memorie. — Ştiţi, eu nu prea lucrez aşa... am făcut eu un pas înapoi.

P R O Z Ă 35

— Uite şi banii pe care am înţeles că-i percepi pentru un volum, părea că nu mă auzise. Mă fixa cu o căutătură de uliu hămesit. I-am evitat privirea, mă supă-ra. M-am uitat în plicul lăsat pe măsuţă, în faţa mea. Banii erau chiar mai mulţi, dar parcă ceva mă determina să nu închei târgul. Observându-mi reţi-nerea, îmi dădu de înţeles că nu am cum să-l refuz: — Şi toată lumea îşi vede de treabă! Poate o să scriu câte ceva şi despre volumele prietenului nostru comun, Hartmut Traubmann. Nu de rău, desigur! şi mă săpă din nou cu privirea lui vulturesc deraiată. Până la urmă, am bătut palma. Săptămâna viitoare avea să primească primele trei sute de exemplare.

În metrou am descărcat documentul pe laptop şi am început să-l răsfo-iesc. Era exact ceea ce mă temeam, o fumigenă, o răfuială, un manifest anti-pestilenţialism – curentul la modă –, el situându-se ferm pe poziţii conserva-toare, fiind sau considerându-se unul dintre anacronicii apărători ai literaturii ca Artă.

„Prieteni, voi cei care vă scrieţi cărţile în linişte, trăind cu ro-mantica speranţă că s-a găsi cândva un culoar providenţial şi pentru voi, veniţi-vă în fire! Succesul în hipermodernitate este «imediat sau niciodată» (Lipovetsky & Serroy) sau, parafra-zându-l pe Hawking, e foarte greu să te mai faci remarcat as-tăzi în literatură dacă nu eşti deja în vârf. Mă uit la eforturile sisifice ale unor autori de-a urca, eforturi situate undeva între grotesc şi penibil. E firesc ca atât criticilor, cât şi cititorilor sau snobilor cumpărători de cărţi să le fie mai uşor să se ocupe de cei urcaţi deja. Pentru ars toate etapele ori pupiîncureşti, ori încerci să şochezi – prin titlu, conţinut, comportament etc. – , ori scoţi un volum impecabil, dar, să fim serioşi, această variantă din urmă are şi cele mai puţine şanse… Dragii mei, dacă nu condamnaţi cu promptitudine şi fermitate impostura, aceasta, gonflată, va transforma în fundături potecile ferite, pe care v-aţi propus voi să mergeţi. În aşa-zisul postmodernism sau hipermodernitate oricine poate scrie orice, orice farfastâc poate deveni Operă dacă apar suficiente persoane interesate s-arunce scăpău-n ventilator.”


câteva pagini mai încolo:

„Pe scurt, nu ai suficiente edituri respectabile, nu ai suficienţi critici motivaţi, echidistanţi, vizibili şi cu vocaţia de-a con-strui, nu ai librari bine retribuiţi, spaţii de publicitate generoa-se etc., nu ai nici cititori. N-ai cititori, n-ai scriitori, deci nu ai o literatură sănătoasă. Dacă editurile sunt dughene la care se vinde gloria la metru sau preaînălţate instituţii cu porţi închise, la care valoarea literară e doar un criteriu secund, dacă ai prea mulţi critici care acordă prioritate simpatiilor şi alte lucruri asemenea, atunci cititorii ajung să consume aproape în exclu-sivitate literatură străină, scriitorii, cu ocupaţia transformată în hobby, sunt nişte inşi cu capul plecat, în imposibilitatea de-a deveni conştiinţe. O literatură slabă, săracă, care lasă loc altei instituţii ciudate, cea a scriitorului naţional.”

Era adevărat ce spunea, în unele cazuri, nici n-ajungea la tipar o car-te că ea era deja destinată podiumului sau topului vânzărilor, beneficiind de perfecta şi insinuanta promovare prin care marile grupuri editoriale reuşeau să manipuleze piaţa. Scrisese cu încrâncenare despre ambiţiile prosteşti care blocau reale valori, de caşcavalul înhăţat de unii, de premiile găunoase date de prieteni sau între prieteni, de găştile care lubrifiau impostura, de obscurele canale prin care ajunseseră să aibă acces la traducerea „operelor” etc. Rela-ţiile, ramificaţiile, după cum bine spunea şi exemplifica, erau străvezii, iar semnele mişmaşurilor, în peste jumătate din cazuri, se găseau pe internet, dar pe cine mai ineresa?

„Lumea literară pandatkhană, locul unde s-a-ntâlnit hoţu’ cu prostu’. Un bâlci. Hoţi mulţi, proşti mulţi, mulţi care-o fac pe proştii, încercând să li se-alăture hoţilor, în centru, doi-trei scriitori construiţi, ridicaţi artificial, să se vadă hăt departe, câţiva oneşti înghesuiţi în colţuri, câţiva gură-cască, nişte ino-cenţi care stau în drum, neînţelegând mai nimica, şi două-trei maimuţe care scot castane din foc, spre deliciul unora. Măr-turisesc, nu înţelesesem unde dispăruseră cititorii, dar acum înţeleg, e o reacţie organică, de apărare împotriva imposturii

P R O Z Ă 37

şi-a verbului strâmb. Din literatura «oficială», umflată cu pom-pa, împrăştiată hoţeşte în paişpe mii de zări, nu va rămâne fir. Dar ce mai contează? E vânzoleală, pare că se-ntâmplă ceva?”

În fine, era mai radical ca niciodată. Dacă nu există o creştere valorică, la ce bun să mai scrii? Mai ales în absenţa unor idei geniale, dacă stagnezi, dacă rămâi la acelaşi nivel, ce sens mai are scrisul? O demonstraţie de virtu-ozitate cântată-n aceleaşi tonuri, la infinit, plictiseşte. Numai că, oricât de mult se chinuise să compună eseul-pamflet într-un ton oarecum neutru, la un moment dat marca lui personală ieşea la iveală:

„Poeţii îşi scriu în proze simple poezia, scoboară o ulcică-n ei şi-şi scot stătutul hâd împrăştiindu-l pe hârtie. Brazde fetide întinse la uscat, lovind în ochii al’dată plini de viaţă, umezi.”

ori:

„Să crezi că muza a devenit într-atât de violentă şi vulgară, un soi de ştoarfă drogată dispusă să se vândă oricui, încât toţi «poeţii» sunt nevoiţi să scrie ca şi cum i-a tăvălit prin noroi, lovindu-i, buzunărindu-i, scoţându-le ochii după o noapte pierdută-n desfrâu – cu-adevărat pierdută! – e o prostie. Poe-zia nu-i realitatea nemestecată, ruptă-n îmbucături colţuroase şi regurgitată scârnav pe hârtie, ori incontinenţa de egolatrie, nimicul din nimic. Să scrii versuri e cu totul şi cu totul altceva, e ca şi cum ai rupe cuvinte din tine, dăruindu-te.

Ce minunat ar fi de-ar îndrăzni cineva să exileze-n neant po-emele clădite şubred pe banal ori înşurubate pe-un eu aşa-zis polifonic, pe cele ale jalnicilor cocostârci înfipţi strâmb în autism, precum şi închinăciunile de duminecă, în care poe-tastru-şi antamează himerice vieţi viitoare, poezelele de unică folosinţă, mărci ale neputinţei poetarzilor, prozele-nşirate pe verticală, descleiate-n sincope artificioase, porcăriile despre pijamalele şi tenişii chinezeşti, tiribombele despre drojdiile şi jointurile clipei de rebut, zdrăngănelele-nţesate cu referinţe bombastice şi nume ilustre (dacă se poate, chiar al „poetului” ce tocmai


s-a scremut pe muză), absurdele tribulaţii cu iz de high-tech – gânduri schilodite strecurate stângaci într-o supă de biţi cu megahertzi şi hardăraie –, trăirile fariseilor-poeţi urcate cu prăjina ilaro-tradiţionalist către universalism, hidoşeniile şi dobitoceniile laminate-n greţos şi abject al căror loc vădit e-n ilustra hazna a stihurilor cu aripa atinsă, bolnavă sau produsele verslibriştilor ce n-au gândit în viaţa lor o rimă acătării, pirue-te-n desuet, bibelouri ce fac veşnicia să râză, vorbele goale ale mediocrilor ridicaţi din şlehte spurcate, mâzgăliturile scriito-rului comod ce pare că n-are habar c-aproape totul s-a spus deja, pisar ce-şi preţuieşte monomaniacal radiografiile nude în care plusează jenant ori tomurile cu verb scălâmb ale celor care-şi fac statuie din cuvinte.

O piaţă inundată de pestilenţialism şi derizoriu – pentru că o trupă de zurlii vrea să dovedească şi ea, încă o dată, că ast-fel de mâzgălituri nu-s o treaptă, ci doar o fundătură –, plină de scriitori «la modă», „«vizibili», promovaţi de prieteni, de editurile îndatorate sau care se autopromovează într-un mod amatoristic, împopoţonându-se cu stridentele şi mult vântura-tele pene de păun ale propriului blog, ale paginii de autor de pe Facebook, ale articolului de pe wikipedia (publicat prin grija lor, fireşte, şi actualizat la minut), condeieri expirabili ce n-au citit în viaţa lor un teanc de cărţi, dar care consideră că trista şi limitata lor existenţă poate genera literatură (din patru înju-rături încropesc un poem, dintr-o mahmureală plină de vomă, o proză), ieftini diarişti – mare boală şi asta să crezi că viaţa ta, una dintre miile de miliarde zgribulite-ntr-o margine de ga-laxie, poate avea valoare de exemplu! –, jalnice scribăreţe ră-sărite din nimic, socotindu-se necesară oglindă veneţiană a je-gului turnat în tuşe groase, caricaturale, veştede inflorescenţe baudelairiene aflate dincolo de capătul nopţii literaturii ca artă. Oikeopragia-i încălecată strâns de cei ce fac paradă cu-a lor vi-olon d’Ingres dezacordată, impostura-şi ţese fir gros, purulent, sufocând, alterând literatura. Bizară lume în care zgomotul de fond e vândut drept Operă, piaţă de târg prăfuit inundată cu sclipici de import acoperind orice stea de carton.”

P R O Z Ă 39

Am făcut toate aranjamentele cu editura Helikon, n-am folosit nicio editură de-a mea, să nu-mi ia urma careva. Eram sigur, cartea lui Sterian avea să producă oarece reacţii, dar, încetul cu încetul, coteriile aveau să producă la rândul lor anticorpii necesari. Parcă şi vedeam mecanismele fine, bine unse, reuşind în timp record să-l catalogheze pe fictivul Mathias Pepenna drept un confrate invidios şi ranchiunos, care doreşte să iasă din anonimat cu orice preţ, şi, până la urmă, punându-i eticheta ostracizării salonarde: nefrecventa-bil. Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet, inexistentul Pepenna devenit nefrec-ventabil... Cine ştie dacă Sterian nu dorea să-i prindă cu asta... Cu atât mai mult mi-am promis să-i construiesc lui Mathias Pepenna pe net o impozantă identitate falsă. Gratuit.

III.

De când mi-am zărit cel de-al doilea client din ziua aceea, am avut un sentiment mai mult decât neplăcut. Un om al grotelor scăpat în civilizaţie, tot trăgea de mână o damă de companie, probabil invitând-o să bea ceva cu el, vorbea murdar, scuipa şi scruma pe jos. Am ezitat doar o clipă, apoi m-am întors şi-am ieşit. Din păcate, mă zărise şi el, în spatele meu am auzit uşa de la bar deschizându-se. — Hei! N-am întors capul, am dat să grăbesc pasul, dar din numai câţiva paşi m-a ajuns şi m-a tras de umăr: — Păi ce faci, meserie? Nu ştiam ce să inventez. Din ce cauză îl evitasem? Nu puteam să-i spun că nu sunt eu cel pe care-l aştepta pentru că aveam toate semnalmen-tele pe care i le oferisem pentru recunoaştere: ochelari, blugi, geacă muştar, geantă neagră, şapcă de baseball. O strălucitoare firmă din apropiere îi lumina din plin faţa şi mi s-a făcut brusc greaţă. Dinspre ea veneau valuri de răutate. Ochii reci, pleoapele ţinute întredeschise, golăneşte, nas subţire, buze subţiri încremenite într-un rictus dispreţuitor. Tunsoarea scurtă lăsa să i se vadă o groază de cicatrici, una lungă îi cobora până spre falca dreaptă. — Ce beleşti atâta ochii? Ori vrei să-mi faci portretul? Şi-a aprins o ţigară cu nişte mişcări spectaculoase, ştergând scurt ţi-gara pe buze, rotind pachetul şi clămpănind bricheta Zippo. Cu un individ ca el erau toate şansele să apară ceva probleme. M-am uitat la talia lui, era mai scund decât mine cam cu o palmă şi poate ceva mai slab. Oare m-aş fi des-


curcat să-i ţin piept? Atitudinea lui de puşcăriaş obraznic, care s-ar fi luat la trântă c-un Goliat numai aşa, ca să-şi umple timpul, mă îngrozea însă. — Banii mei nu e buni, coaie? Mi-am dat seama că nu rostisem încă niciun cuvânt. — Ba da! am tuşit dregându-mi vocea înnecată de frică. Am considerat că era inutil să-i cer să-şi măsoare cuvintele. — Vreau o carte groasă, să vadă gagică-mea numele meu pe ea! Am dat din cap. — Pe carte, mă-nţelegi, coaie? Rânjetul răutăcios i se lărgise, îmi mirosise frica. — Cu muci, ţâţe, fofoloance zbârlite, mănătârci şi alte alea, mă-nţe-legi? N-am îndrăznit să-l corectez. — Capisci, zoaie? Şansonete, pişcoturi şi lăcrămioare în alte curţi! Nu cumva s-o deschidă gagică-mea şi să râdă de mine... trânti o flegmă verzuie care-mi prinse şi pantoful. Am înghiţit în sec. Trecuseră ani de când nu mă mai bătusem cu cine-va. Puteam oare să-i fac faţă? Măcar să dau una şi să fug. M-am uitat în lungul străzii. Nimeni. Ce prostie făcusem să accept o întâlnire la o oră atât de târzie! Blestemată comoditate de-a bifa două afaceri în cascadă. — Ai la tine aşa ceva? Am înţeles că p-ăi de sar cu biştarii-n clanţă, îi serveşti imediat, şi-mi dădu peste nas cu-un şomoiog de bancnote. — Nu, dar pot să compun una. Mîine pe la două ai putea... — Da’ acolo ce ai? N-ai laptopul? Involuntar l-am dus la piept. — Ba da, dar nu am ce vrei tu... — Dă-ncoace să văz, frăţie! şi puse mâna pe geantă. Mi se strânse inima, era vânos, puternic. — Nu, domnule, n-ai ce să vezi! — Hai nu fi prost! rânji din nou larg haimanaua văzându-mi restul de demnitate. Dă să văd ce marfă ai! — Sunt poezii. Memoria e plină de poezii, n-am proză la mine! Cred că am văzut doar primul pumn cum mi se-ndrepta spre bărbie. Eram jos, cu nasul şi gura năclăite de sânge. Borfaşul deschisese laptopul. Culmea tâmpeniei! N-aveam parolă! — Poezii pe mă-ta! Uite-aici „Romane”, „Povestiri”, „Coperte”... Îmi zvâcnea tot capul. La cât de dobitoc părea să fie, în maxim două-trei zile părea s-ajungă să fie închis. Problema era cu laptopul, care mi-ar fi

P R O Z Ă 41

adus instant poliţia la uşă. Închisoare şi scandal. — Da, dar oricum îţi trebuie tipografie, distribuţie, ISBN... M-am urât auzindu-mi vocea plângăreaţă. — Şi oricum nu am ce vrei tu! am adăugat ceva mai hotărât. — Isebene pe pizda mă-tii! şi mă culcă din nou la pământ cu un şut în coaste. Să ştii că tocmai aveam nevoie de-o afacere, găozare. Pe-asta ţi-o iau io! Ca prin vis l-am văzut închizînd capacul laptopului şi întorcându-se. Nu era cu putinţă să las ca un asemenea idiot să strice totul! Mă durea tare în dreapta, dar m-am ridicat. Am dat să-l lovesc între picioare – o idee pros-tească să loveşti între picioare un om care se depărtează, dar atâta mi-a venit în minte! I-am şters doar coapsa stângă. Asta l-a făcut să se întoarcă însă şi l-am izbit puternic în umărul drept. Aproape că nu s-a clintit, doar laptopul i-a căzut din mână şi s-a făcut bucăţi. A scos şişul şi n-am văzut de câte ori l-a înfipt în mine, atât de rapid îi fugea mâna. Şiroind de sânge, am căzut în genunchi. — Te-ai liniştit, bă, poezie? Am mai văzut doar cum scuipă pe laptopul spart şi cum se întoarce încet. Teribil de încet.

2014 – 2016

(din volumul în lucru, „Bastioanele amărăciunii”)


proză de PAUL DIACONESCU

ADA–KALEH

Scoase costumul din garderob, luă haina de pe umeraş şi-o puse pe spătarul scaunului. Nu dormise mai deloc toată noaptea. Puse apoi pantalonii peste haină şi agăţă umeraşul la locul lui, în gar-

derob. Uşa garderobului scârţâi prelung. Resimţi acest scârţâit ca o zgârietură dureroasă pe creier. „Trebuie să ung uşa asta” – îşi zise, dar în aceeaşi clipă privi costumul negru cu subţiri dunguliţe gri şi se întrebă la ce bun. Nimic nu mai avea rost. Nimic nu mai era ca înainte.

Îşi scoase treningul în care dormise, se spălă fără să se bărbierească şi scoase din sertarul scrinului cămaşa albă pe care n-o mai îmbrăcase de la re-velion. Gândul că ea o spălase, o călcase, o împăturise şi o aranjase în sertar îl străbătu dureros. Încheie nasturii cămăşii încet, cu degete nesigure, apoi intră în baie împiedicându-se de prag, se opri în faţa oglinzii şi nu se recunoscu în acel bărbat cu figura răvăşită, cu pleoapele umflate, îmbătrânit. Cu ochii împăinjeniţi îşi trecu pieptănul prin părul rar.

Ca de obicei, razele soarelui pătrundeau printre lamelele vechi, îndoi-te, ale persienelor, începând rotirea lor zilnică de-alungul pereţilor. Cadranul ceasului electric părea fosforescent, ca şi ramele de metal ale fotografiilor agăţate pe perete. Privirea i se opri pe minaretul geamiei din Ada-Kaleh. Poză veche, alb-negru, din ce în ce mai ştearsă. Dar ce tineri erau, ţinându-se de umeri, în faţa geamiei ! Câţi ani să fie ? Patruzeci...? Rămase în faţa pozei minute în şir. Alături, altă poză: ea, cu un buchet de flori în mînă, la o demon-straţie de 1 Mai.

...Da, el o convinsese că locul ei e în partid. Era tânără şi cam zurlie, iar părinţii, familia ei... Nişte mic-burghezi. Tatăl: comis-voiajor al fabricii de încălţăminte Mociorniţa; maică-sa: profesoară de latină. Ce educaţie să pri-mească de la ei ? Ăsta a fost rolul lui. Când s-au cunoscut, ea n-avea decât no-uăsprezece ani. El, douăzeci şi cinci şi era maistru la STB. Ea terminase liceul dar n-avea chef să meargă mai departe, la facultate. N-o interesa. Era cam zvăpăiată, îi plăcea să se distreze. Dar s-au plăcut. Era prima vară după răz-boi, secetoasă, fierbinte. Mergeau duminica la ştrand iar serile la restaurantul unde cânta orchestra Corologos, că ei îi plăcea la nebunie să danseze rumba. Frumos îi şedea! Membru de partid din primul eşalon, în septembrie 1944...

Ce-ar fi zis tovarăşii să-l vadă bâţâindu-se cu o mic-burgheză în ritmul marcat de bongo şi maracase, instrumente, cică, de care nici n-auzise până atunci. Noroc că ciocănarii şi tramvaiştii lui nu puneau piciorul în asemenea locuri. Dar o iubea. Şi o iubea din ce în ce mai mult, cu toate că-şi dădea seama ce diferiţi erau şi cât de greu va fi să-i facă o educaţie sănătoasă. În ’46 s-au căsătorit, iar în ’47 a devenit şi ea membră de partid. O ajutase el să intre la STB, dactilografă. „Tovarăşa Letiţia”. A fost nespus de mândru când l-a auzit pe nea Burlacu, ilegalist cu părul alb, prezentând-o pe tânăra lui soţie cu acest cuvinte:„Tovarăşa noastră Letiţia”. În faţa tuturor comuniştilor de la STB !

Privi ceasul din perete. Avea tot timpul, era abia ora opt. Nu-i era foa-me, dar trebuia să-şi ia doctoriile. Puse apă la fiert pentru ceai, ca în fiecare dimineaţă. Umbla de colo-colo, ameţit, târându-şi tălpile goale pe cimentul bucătăriei. Ea l-ar fi luat la zor : „Pune-ţi ceva în picioare, nu te mai juca cu reumatismul !”

...În ajunul nunţii, soacră-sa scosese albumul cu fotografii de familie şi-i arătase primele poze ale fiică-si, o „aia mică” bucălată, cu zulufi şi panglicuţe, şi cu dinţişorii, obrăjorii şi ochişorii plini de râs. „Nici n-am ştiut, când am botezat-o, cât de bine i se potrivea numele” – îi spusese soacra. Cum adică, a întrebat el, nedumerit. Căci pentru el „Letiţia” era un nume rar, curios şi cău-tat, un nume mic-burghez. Atunci i-a explicat soacra că „Letiţia” însemna în latină veselie, bucurie, frumuseţe. Şi a început să-i placă şi lui numele ăsta şi nu i-a mai spus „Liţa”, cum o tachinase până atunci.

...Şi viaţa a mers înainte. Vechea societate a tramvaielor din Bucureşti s-a transformat într-o mare întreprindere a transportului în comun, după Naţi-onalizare socrul s-a aciuat la serviciul contabilităţii al magazinului universal „Victoria”, fost „Vulturul de mare cu peştele în ghiare”, soacra a început să stea mai mult pe-acasă căci orele de latină fuseseră reduse. Dar asta le-a prins bine căci se născuse primul lor copil, un băiat, pe care soacra a ţinut morţiş să-l boteze Ovidiu-Traian. Nu s-a opus prea tare. Însă, doi ani mai târziu, când s-a născut şi fetiţa, a acceptat foarte greu numele vrut de soacră: Fulvia. A adăugat şi el numele maică-si: Maria. Fulvia-Maria nu mai suna chiar aşa de rău. Ceva mai târziu, Letiţia a fost aleasă în comitetul sindical de secţie. El era în biroul de partid şi avea grijă s-o propună la toate cursurile de învă-ţământ politic. Dar Letiţia era, în continuare, cam nărăvaşă. Îi era greu să se desprindă de mediul şi de originea ei. Lipsea uneori de la cursuri, ba chiar şi de la şedinţele de sindicat. „Mai pot chiuli şi eu din când în când, că tot n-am nimic de spus în şedinţă. Strâng cotizaţiile, că asta-i treaba mea, şi cu asta basta !” Până la urmă se obişnuise cu atitudinea ei deşi o mai bombănea din


când în când. Şi pe urmă, anii treceau, vremurile se schimbau, începuseră să scoată capul oameni tineri, încet-încet s-a simţit pus cam la o parte. Membru vechi, cu experienţă, dar noile cerinţe... Asta era linia.

*

În acea clipă, auzi claxonul. Ovidiu-Traian îl aştepta pe trotuar, cu porti-era maşinii deschisă. Pe bancheta din spate, Marga, soţia lui, şi Monica, fetiţa lor. Se urcă lângă ele, în timp ce fiul său îi spunea şoferului unde să meargă. În poarta larg deschisă a cimitirului, îi aştepta Fulvia. Când văzu maşina neagră, portarul salută respectuos şi făcu semn şoferului să intre şi să parcheze lângă capelă. Totul fusese aranjat de Fulvia, ea se zbătuse cu organizarea, preluase totul asupra ei. Fără ea... Ce bine c-o avea pe ea ! De-acu’ încolo, pe umerii ei... În loc să se gândească la Letiţia, se gândea la Fulvia. Dar era mai bine aşa, era mai uşor, deşi nu-şi mai putu opri lacrimile.

Vorbea contabilul-şef. Vorbea frumos, simplu, din inimă. Atât cât putea el urmări, căci Fulvia îşi sprijinise capul pe umărul lui plângând înfundat şi un vânt iscat din senin răscolea frunzişul copacilor. „Au trecut doi ani de când Letiţia noastră a ieşit la pensie – spunea contabilul-şef. Dar nu ne-a părăsit. Am simţit-o cu noi, alături de noi, în secţia financiară, că nu trecea zi să n-o pomenim. Letiţia, dragă, să nu ne părăseşti nici acum, când pleci pe ultimul drum !” – a încheiat el, cu un fel de strigăt tremurat. Fulvia îşi înăbuşi hohotul în batistă, o parte din cei prezenţi tuşiră, emoţionaţi.

În acel moment, venind de undeva din spate, un bărbat înalt înaintă până în marginea gropii, lângă sicriul acoperit de flori. În capul gol, cărunt dar cu păr bogat, cu o faţă tânără, bărbatul scoase din buzunarul de la piept o hârtie, o despături şi începu să citească. Poate din pricina vântului nu auzea prea bine, nu pricepea tot. Dar „tovarăşa noastră Letiţia” revenea des în frazele străinului şi totul îi amintea de acele necrologuri citite prin ziare. ...„Con-tribuţia adusă de tovarăşa noastră......curajul cu care îşi ducea la îndeplinire sarcinile..., ... un ultim şi bine meritat omagiu celei ce a fost tovarăşa..., unul din miile de militanţi anonimi în lupta pentru..., ...vom păstra amintirea ta...”

„Cine e ?” – o întrebă în şoaptă pe Fulvia. Fata dădu din umeri. Se în-toarse către Ovidiu-Traian care-i răspunse cu aceeaşi nedumerire.

Ce contribuţie...? Care sarcini...?Între timp, bărbatul necunoscut se retrăsese, iar groparii trecuseră frân-

ghiile pe sub coşciug. Fulvia îl luă de braţ, îl trase spre marginea mormântului şi-i şopti că el trebuie să arunce primii bulgări de pământ. Aruncă doi sau

P R O Z Ă 45

trei bulgări, deja fărâmiciosi, uscaţi de fierbinţeala zilei, şi-l auzi pe fiul său vorbindu-i ca de la o mare distanţă : „Hai, tată, vino cu noi, cu maşina, să te lăsăm acasă.” Dădu din cap : „Lăsaţi-mă aici. Luaţi-o pe Fulvia. Eu mă întorc cu tramvaiul.”

– Dar să te odihneşti, tată ! Îmi promiţi ? Că pe la cinci te sună Ovidiu şi-ţi trimite maşina – şi Fulvia îl îmbrăţişă sărutându-l pe amândoi obrajii.

– Da, da, îţi promit – îi răspunse, amintindu-şi că seara avea loc acasă la fiul său masa de pomenire.

Făcu câţiva paşi şi privi în jur încercând să-l descopere pe acel individ în grupul care începea să se răzleţească. Dar nu-l mai văzu. Plecase repede, pe nesimţite. Cine putea fi ?! De ce nu-l abordase imediat după ce îşi înche-iase omagiul ? Se dezmetici abia acum, la ieşirea din cimitir. „Îl cunoşti pe tovarăşul care a vorbit ?” – îl întrebă pe Costică Boldici, fostul preşedinte al sindicatului. Acesta dădu din umeri. Nu-l cunoştea nici Tanţa Georgescu, care lucrase ani de zile cu Letiţia la financiar şi erau bune prietene, că erau de-un leat, ieşiseră la pensie în acelaşi timp. În tramvai, se nimeri să fie şi Gogu Cerchez. „Cine-a fost, dom’le, tovul care-a vorbit la sfârşit ? Îl ştii ?” A căscat ochii mari, a deschis gura să spună ceva, dar şi-a înghiţit vorba, că era grăbit, la prima staţie a coborît. Nu cumva îl cunoştea, ştia ceva, dar s-a răzgândit, n-a mai vrut să-i spună ?

Tot drumul spre casă îl sâcâiră întrebările : „ce contribuţie...? care mili-tanţi anonimi...? ce sarcini...?”

* În urmă cu trei ani, după ce Letiţia se îmbolnăvise, au fost împreună la

Băile Herculane. La înapoiere, înainte de a ajunge la baraj, opriseră maşina pe malul lacului de acumulare în acel loc de unde, din câte îşi mai aduceau amin-te, coborâseră, în tinereţe, spre insula Ada-Kaleh. Îşi amintiseră cum, între malurile înalte, abrupte, împădurite, insula îmbrăţişată de fluviu li se păruse o bijuterie. Acum, însă, acea bijuterie se afla undeva, pe fundul apei. Soarele era la zenit, lumina cădea perpendicular pe suprafaţa lacului şi, totuşi, privirea nu putea distinge nimic, decât o masă gălbuie, tulbure, în care se strânsese tot praful şi noroiul Europei după o primăvară ploioasă. Încercă acum, privind din nou vechea fotografie, să distingă amănunte, să redescopere imagini şi întâmplări uitate. Dar nu resimţi altceva decât senzaţia, vagă, a unor clipe de emoţie şi fericire simplă, copilărească, în faţa acelei ciudăţenii, acelei jucării a naturii, ca o bărcuţă de hârtie prin care se plimbau şi pe care, cu toate furiile


şi bulboanele ei, Dunărea o cruţase mii de ani. În mod curios, îşi aminti doar de o cutiuţă de carton în care păstrase multă vreme un ac de cravată şi două butoane de manşetă. Era o cutie de ţigări „Ada-Kaleh”. Atât ! Restul, tot re-stul se pierduse în hăţişurile memoriei sale.

Îi promisese Fulviei că se va odihni. Dar nu era în stare. Zeci, sute de imagini se perindau în mintea lui, ca un film rulat mai repede, mai încet, îna-inte, înapoi. Ce ştia el despre acei ani când, copiii devenind mari, Letiţia avea destul timp liber, în vreme ce el, cu răspunderea secţiei mecanice, cu sarcinile lui de partid...? Nu cumva individul acela fusese amantul ei ? Un fost amant care simţise nevoia să-i aducă un ultim omagiu... Şi, ca să nu stârnească bănu-ieli, folosise acel limbaj oficial, acea vorbărie impersonală şi rece. Sau... Dar dacă... Dacă postul important la care ajunsese fiul lor i se datora şi ei...? Nu cumva Ovidiu ştia mai mult decât el, tatăl lui ?

Trecutul, trecutul ei, al lui, al tuturor îi făcu, brusc, frică. Îl simţi, îl văzu deodată ca un ţinut primejdios, ca o pădure bătrână şi deasă într-o noapte în care nu vezi la doi paşi. Bezna în care te poţi împiedica chiar şi de un smoc de iarbă, pădurea fără poteci în care braconierii au pregătit capcane. Da, de mai multă vreme simţea că trecutul devenise tot mai greu de înţeles, era plin de surprize, de ciudăţenii, de taine pe care era mai bine să nu le ştii. Trecutul lui, al ei, al lor... Singura salvare era să uite, să nu se mai gândească, să-şi întoarcă privirea.

În lumina declinantă a după-amiezii, se apropie de scrin. Deasupra lui, pe perete, fotografia cu minaretul din Ada-Kaleh. O mai privi o dată, scurt, desprinse rama din cui şi o puse pe scrin alături de telefon. Pe tapetul deco-lorat de soare, rămase o pată dreptunghiulară, ca o mică şi umbrită fereastră spre nicăieri.

P R O Z Ă 47

eseu

SORIN BULIGA

MITURI ESENŢIALE LA BRÂNCUŞI ŞI ELIADE

Lucrările lui Brâncuşi prezintă în majoritatea lor diverse aspecte ale sacrului, sugerând totodată întoarcerea la originile mitice, la starea paradisiacă a unităţii primordiale şi, implicit, la Marele

Timp al începutului şi al creaţiei (se ştie că o întrebare care-l urmărea mereu pe Brâncuşi era: „Ce-a fost la început?”). În acest fel ele exprimă şi mitul eternei reîntoarceri care va fi, mai târziu, o adevărată cheie de boltă în opera lui Mircea Eliade.

Brâncuşi a fost un artist-filosof cu o gândire mito-religioasă de sorginte arhaică şi tradiţională, ce pare să provină din straturile profunde ale tradi-ţiei mito-religioase specifice spaţiului sud-est european şi carpato-dunărean (Buliga 1, p.336). Studiindu-i viaţa şi creaţia plastică, am putut constata că Brâncuşi era un exemplu tipic de „homo religiosus”, care regăsea şi trăia direct acest „timp sacru al originilor” atunci când se adâncea în munca lui de creaţie. Iar faptul că el reuşea să transmită operelor sale sacralitatea pe care căuta s-o aducă în primul rând în viaţa sa, ar putea explica şi atracţia puter-nică pe care acestea o exercită în permanenţă, dincolo de straneitatea sau simbolismul lor. Cum el considera pe artist un „preot anonim” care „oficiază transmutaţia profanului în « sacru »”, „munca de creaţie un « act religios »” (Giedeon-Welcker, p.43) şi că „Arta nu este o evadare din realitate, ci o in-trare în realitatea adevărată, în singura realitate valabilă” (apud Georgescu-Gorjan, p.46), am putea crede că timpul în care artistul îşi elabora operele, meditând îndelung asupra „spiritului materiei” pe care dorea să-l redea în arta sa, devenea unul calitativ diferit şi cumva sanctificat (aşa cum este, de exem-pu, timpul liturgic al Bisericii).

De fapt, concepţia despre lume a lui Brâncuşi provenea în mod esenţial din credinţa sa, care era chiar creştinismul ţărănesc al românilor, pe care M. Eliade îl numea „creştinism cosmic”, adică unul caracterizat de prezenţa a numeroase elemente religioase arhaice (păgâne), specific de altfel Europei Orientale. Influenţa Bisericii Ortodoxe Române aupra lui Brâncuşi este un

fapt cert. În copilărie, Brâncuşi a mers adesea la Mănăstirea Tismana şi a fost puternic influenţat de spiritualitatea acesteia (duhul athonit al Mânăstirii Tismana a fost adus acolo de Sf. Nicodim de la Athos, în 1377), ceea ce ex-plică de ce el îi spunea lui P. Pandrea că, la Paris, a deschis o „biată filială a Tismanei în Impasse Ronsin” (apud Pandrea, p.98). Se mândrea (faţă de V.G. Paleolog) că mo şii săi au durat biserici. A fost de asemenea, ajutat şi financiar, Epitropia Bisericii Madona Dudu sprijinind studiile lui Brâncuşi în Craiova şi la Bucureşti (Brezianu, pp.239-241).

Dar cea mai importantă legătură în acest sens o constituie faptul că el fost cântăreţ în biserică: la strană în satul său, la Biserica Madona Dudu din Craiova, la Biserica Mavrogheni din Bucureşti, iar la Paris, în 1904, a fost angajat ca paracliser la biserica română din strada Jean de Beauvais. După moartea mamei sale (născută Deaconescu şi provenind din tr-o familie de di-aconi, ea a sperat mult timp ca el să ajungă preot) în 1919, Brâncuşi a dat în permanenţă pomelnice la biserica română şi a împărţit colivă în amintirea acesteia, ceea ce arată respectul său faţă de datinile creştin-ortodoxe. În ul-timele sale zile de viaţă, refuză internarea, spunând că-l aşteap tă pe Bunul Dumnezeu acasă şi a dorit să fie „mărturisit de episcop român”, deoarece şi-a „închinat viaţa României şi a slujit Bisericii româneşti” (David, pp.325-327).

Credinţa sa strămoşească se regăseşte şi în arta sa, un exemplu clar fiind preluarea de către Brâncuşi a unor elemente plastice folclorice arhaice (pre-creştine), aşa cum ar fi cele prezente în cimitirele unei Românii încă tradiţio-nale la sfârşitul secolului al XIX-lea: stâlpi de mormânt (adesea ciopliţi sub forma unui şir de elemente rombice) împodobiţi la partea superioară cu „pa-sărea sufletului”, ce reprezintă spiritul defunctului în ascensiunea sa spre cer.

Aceste elemente tradiţionale explică în mod coerent atât originea, cât şi semnificaţia Coloanei fără Sfârşit şi a Păsărilor brâncuşiene, deoarece artistul obişnuia să pună pe socluri romboidale (foarte asemănătoare stâlpilor funerari amintiţi, dar şi Coloanelor din atelierul său) Pasărea Măiastră şi Pasărea de Aur. Practic, operele brâncuşiene respective au avut la origine astfel de stâlpi şi păsări din lemn, transformate şi stilizate conform esteticii artei moderne din Parisul începutului de secol XX. Aceasta explică şi de ce Brâncuşi spunea, refuzând să fie încadrat în vreun curent avangardist al vre-mii: „Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi” (apud Russu-Şirianu, p.60) şi „Sunt imbecili cei ce spun că lucrările mele sunt abstracte; ceea ce califică ei drept abstract este tot ce poate fi mai realist, căci reală nu este forma exte-rioară, ci ideea, esenţa lucrurilor” (apud Georgescu-Gorjan, p.125).

E S E U 49

Coloana fără Sfârşit, ca stâlp funerar (stilizat şi monumentalizat în amintirea eroilor gorjeni) reprezintă Columna Cerului – după cum remarca M. Eliade – sau Axis mundi, care se găseşte în Centrul Lumii, lângă ea omul putând comunica lesne cu puterile cereşti. Păsările reprezintă o „esenţă a zborului” (care l-a obsedat pe artist întreaga sa viaţă) sau „zborul magic”, ele simbolizând, ca şi Coloana, ascensiunea, transcenderea, depăşirea condiţiei umane şi, evident, fericirea (Eliade, p.22).

Se pare că Brâncuşi a fost influenţat de ideile platoniciene din Banchetul, privind mitul androginului (ce provine însă dintr-un fond comun universal al „arhetipurilor”). Chiar Sărutul din 1907 (ce reprezintă debutul sculpturii mo-derne) poate fi o expresie plastică a androginiei: cele două corpuri îmbrăţişate par să se contopească într-o singură fiinţă, cu mâinile strânse pe lângă corp, cu gură şi cu un singur ochi (format din unirea ochilor celor două personaje), cu părul separat printr-o cărare pe mijloc, de-o parte şi de cealaltă a capului.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre Sărutul din 1910, aflat în Cimiti-rul Montparnasse, remarcându-se suplimentar faptul că şi poziţia picioarelor personajelor dă impresia că acestea aparţin unei singure persoane, strânse însă, întocmai ca şi mâinile, lângă corp, amintind flagrant şi de poziţia Cu-minţeniei pământului (este interesant că Brâncuşi însuşi se fotografia stând pe masa rotundă din atelierul său, cu braţele strânse şi picior peste picior, cu una din Coloanele sale pe fundal, ce pare să-i ţâşnească din creştet, şi cu Peştele aşezat pe o masă din spatele lui, aranjamentul fiind realizat pentru a transmi-te, fără îndoială, un mesaj). Acest cuplu androgin va fi simplificat progresiv, până când va ajunge motivul rotund (secţionat) de pe Poarta Sărutului din Târgu-Jiu, care reprezintă, de fapt, aşa cum însuşi artistul mărturisea, imagi-nea mărită a ochiului unificat al fiecărui cuplu de personaje, din cele 40 aflate pe arhitrava lucrării.

După M. Eliade, „Dacă s-a putut vedea, în opera lui Brâncuşi, o solida-ritate structurală şi morfologică cu arta populară românescă, dar şi analogii cu arta neagră sau cu statuara preistoriei mediteraneene şi balcanice, aceasta s-a datorat faptului că aceste universuri plastice sunt cultural omologabile: «sursele» lor se găsesc în paleoliticul inferior şi în neolitic” (Ibidem, p.16).

Influenţele exercitate de Şcoala de la Paris „ar fi suscitat o anume anam-neză conducând neapărat la auto-descoperire. Întâlnirea cu creaţiile avangar-dei pariziene sau cu lumea arhaică (Africa) ar fi declanşat o mişcare de « in-teriorizare», de întoarcere la un tărâm secret şi de neuitat, fiind în acelaşi timp tărâm al copilăriei şi al imaginarului [...] Geniul lui Brâncuşi a constat în ace-ea că a ştiut unde să îşi caute adevărata «sursă» a formelor pe care se simţea


capabil să le creeze. În loc de a reproduce universul plastic al artei populare româneşti sau africane, el s-a preocupat, aşa zicând, să îşi «interiorizeze» pro-pria sa experienţă vitală. El a reuşit astfel să regăsească «prezenţa în lume» specifică omului arhaic, fie el vânător din paleoliticul inferior sau agricultor al neoliticului mediteranean, carpato-danubian sau african” (Ibidem, p.15,16).

Astfel, „După ce a înţeles «secretul» central – anume că nu creaţiile folclorice şi etnografice sunt susceptibile de a reînnoi şi îmbogăţi arta moder-nă, ci descoperirea «surselor» acestora – Brâncuşi s-a adâncit în căutări fără sfârşit, curmate doar de moartea lui” (Ibidem, p.18,19).

Dar „analogiile” şi „omologările” culturale pot fi extinse pe spaţii mult mai ample, aşa cum savantul constata în perioada sa indiană (1928-1931): „Acolo, cred, în Bengal, am văzut cât de bine se înţelege folclorul românesc sau sud-est european, când se înţeleg izvoarele acestor civilizaţii asiatice. De acolo am reluat firul cu istoria, mai precis cu protoistoria neamului românesc” (interviu cu A. Păunescu).

Este foarte interesant că şi Brâncuşi regăsea în India (unde ajunge în ianuarie 1938, iar M. Eliade cu un an înainte; nici aici şi nici mai târziu, la Paris, cei doi titani nu s-au întâlnit) tocmai acea „filosofie a naturalităţii eter-ne” moştenită de la Hobiţa, după care se ghida mereu în viaţă şi în arta sa: „Ah India! Mă simt în India ca la mine acasă [...] Ceea ce admir în India este vitalitatea enormă, vitalitatea copleşitoare, obişnuită negrilor şi asiaticilor [...] În India am găsit înţelepciunea mea păstrată sub ploile Occidentului şi stupi-dităţilor Parisului: la paix et la joie!” (apud Georgescu-Gorjan, p.153). Ceea ce găsea Brâncuşi în India era o formă de Philosophia Perennis, adică o înţe-lepciune primordială, mereu şi pretutindeni consecventă cu sine însuşi, foar-te asemănătoare însă cu credinţa animist-panteistă precreştină, a unei naturi însufleţite, a ţăranilor români. De altfel, acest lucru reiese din chiar spusele sale, ce relevă concepţia unui cosmos magic: „orice lucru, fiinţă sau nefiinţă, are un suflet” (apud Russu-Şirianu, p.63) şi „Dumnezeu e peste tot, de multe ori o simt în inimă” (apud Antonovici, p.100).

Referitor la spusele lui Brâncuşi despre India, S. Al-George consideră că acesta, concomitent cu sentimentul comuniunii celor două lumi, marcase totuşi un anumit decalaj: „Menţionând « ploile Occidentului » şi « stupidităţi-le », se referea la un proces care, pe de o parte a efectuat o coroziune ducând la fragmentarea şi anihilarea unor părţi din ansamblul moştenirii noastre spi-rituale, iar pe de altă parte – ca o consecinţă directă – a aruncat asupra-i un văl de neînţelegere şi discreditare. Deşi mediul nostru rural, ca şi cel al altor state din răsăritul Europei, deţine o cultură folclorică cu puternice – poate

E S E U 51

cele mai puternice – ataşe în experienţa simbolică a lumii arhaice, din această experienţă nu ne-au rămas decât în artă şi în praxisul ritual o sumă de imagini şi gesturi lipsite de sensurile miturilor din care descind: de aceea, deşi tardiva noastră cultură citadină era deschisă în principiu spre recuperarea folclorului, totuşi nu s-a putut valida spiritul, ci ornamentul şi litera acestui fond arhaic; în măsura în care, lipsite de sensul lor, fragmentele acestui fond străvechi con-traveneau unei realităţi concepute doar pe dimensiuni citadine, unele dintre acestea erau discreditate şi chiar repudiate ca pernicioase superstiţii absurde. Originea sătească a lui Brâncuşi, dintr-o regiune de munte oltenească, pătrun-să de o mare tradiţie, ca şi puterea intuiţiei sale, i-au permis sculptorului ges-tul marelui curaj cultural de a regăsi sensul primordial nu numai în ornamen-tal, dar chiar şi în acest fond considerat discreditat şi irecuperabil [...] Dacă nu ar fi accedat la aceste înţelesuri inexplicite, încifrate doar în supravieţuirile folclorice, Brâncuşi nu ar fi putut dobândi sentimentul unei comuniuni de dincolo de milenii cu India [...] Arta sa presupune nu numai o coborâre spre originile comune şi spre sensurile simbolice primordiale, dar totodată şi o ridicare spre ceea ce se află implicat în acestea, ca ontologie şi filosofie a for-mei estetice. Brâncuşi reface astfel, singular, drumul pe care l-ar fi parcurs o cultură istorică românească, dacă ar fi dezvoltat coerent şi organic, virtualită-ţile existente pe treapta ei primordială şi anistorică. O atare continuitate între aceste două trepte privind mai ales arta simbolică nu a existat decât în marile culturi orientale, ca cea indiană şi chineză; este firesc deci ca pe un asemenea parcurs, opera sculptorului să-şi poată regăsi propriile ei consonanţe în spiri-tualitatea indiană. Oul, Pasărea, Cuplul, Stâlpul şi chiar Ţestoasa, aceste teme dominante în universul plastic al artistului fac parte dintre simbolurile prima-re ale lumii întrucât sunt prezente din preistorie pe întreaga Eurasie, tot aşa ca şi în Africa, Australia şi America precolumbiană. În India însă putem afla de ce aceste imagini l-au obsedat pe Brâncuşi ca şi pe omul de pretutindeni. În textele cele mai vechi ale culturii indiene, cele vedice, unde respectivele teme le găsim în aceeaşi solidaritate ca în repertoriul lui Brâncuşi, ne vom putea da seama totodată că această solidaritate se explică prin participarea lor la câmpul simbolic al reprezentărilor cosmogonice” (Al-George, pp.23-25).

Dacă până acum ne-am situat în domeniul omologărilor şi confluenţelor culturale, există însă unele lucrări care denotă în mod cert cunoaşterea de către Brâncuşi a filosofiilor şi religiilor indiene. De exemplu, prin lucrarea Spiritul lui Buddha (Regele regilor) Brâncuşi a dorit să pună în evidenţă mi-crocosmosul uman subtil, aşa cum este descris în tratatele mistice indiene, a cărui structură este o reflectare în mic a structurii macrocosmosului (ambele


având în centru „Arborele Vieţii” sau Axis Mundi). Se sugerează chiar posi-bilitatea depăşirii întregului Cosmos pentru a se ajunge la Spiritul Universal, aflat dincolo de spaţiu şi timp (vezi detalii în Buliga 2).

Templul ovoidal pe care Brâncuşi plănuia să-l ridice la Indore trebuia să fie o reprezentare plastică a miticului Ou al Lumii. Interiorul său poate fi asimilat cu grota iniţiatică, dar şi cu caverna inimii (corespondenta grotei respective în ordine microcosmică). Dacă tunelul şi labirintul subteran au în-semnat în general o pregătire a iniţierii, spaţiul interior al ovoidului constituie în mod logic locul unde se înfăptuieşte iniţierea propriu-zisă. Aceasta are loc în chiar Centrul Lumii, adică locul unde se efectuează comunicarea atât cu Infernul (labirintul subjacent din templu), cât şi cu Cerul (bolta ovoidului).

Actul final al transcendenţei este sugerat de Brâncuşi prin raza soarelui la zenit (simbolul divinităţii) care luminează brusc Pasărea de aur. Acest moment de frumuseţe sublimă trebuia să constituie revelaţia faptului că sufle-tul omenesc este consubstanţiabil cu cel divin şi de asemenea să sugereze cu putere ascensionalitatea sufletului care transcende Cosmosul (ieşind prin des-chiderea din bolta templului ce întruchipează Cerul, dar care este echivalentă în om cu brahmarandhra din creştetul capului) şi care apoteotic se uneşte cu Dumnezeu (vezi Buliga 2).

Cuminţenia pământului este o lucrare enigmatică, dar poziţia ei (cu mâinile şi picioarele strânse, ce trimite la lucrarea Sărutul), ochiul frontal (între sprâncene) şi şanţul cvasiliniar de pe spatele lucrării sunt elemente care pot fi citite de asemenea prin grila filosofiilor indiene.

În concluzie, există numeroase teme mitice comune lui M. Eliade şi C. Brâncuşi: Coloana Cerului (Axis Mundi), Androginul (ce exprimă conceptul de coincidentia oppositorum), Labirintul, Oul Lumii, Drumul spre Centru, Marea Trecere (transcendenţa) etc. Acestea apar în numeroase lucrări brân-cuşiene: Sărutul, Coloana fără Sfârşit, ciclul Păsărilor, ciclul Ovoidelor, Cu-minţenia Pământului, Spiritul lui Buddha (Regele regilor) sau în Templul de la Indore (opera neînfăptuită însă în plan fizic). Brâncuşi a încifrat în lucrările sale unele idei, credinţe şi mituri esenţiale (multe din ele subsumate în fapt mitului eternei reîntoarceri), care au fost cercetate mai târziu şi independent, din prisma istoriei religiilor, de către Mircea Eliade.

Este interesant faptul că în lucrarea Spiritul lui Buddha şi în planul Tem-plului de la Indore, Brâncuşi s-a folosit de simboluri arhaice din arta popu-lară românescă, în ciuda faptului că operele exprimă (prin chiar onomastica lor) preceptele filosofiilor şi religiilor indiene (în special budism, hinduism şi brahmanism). Artistul a creat în acest fel posibilitatea decriptării simbolurilor

E S E U 53

folclorice româneşti respective în cheia filosofiilor indiene, tocmai cu scopul de a arunca o nouă lumină asupra înţelegerii lor, deoarece semnificaţia reală a acestora s-a pierdut, atât datorită trecerii timpului, cât şi intransigenţei cul-turii occidentale, în special de la Renaştere până în prezent, care a aruncat în derizoriu elementele sacre arhaice ale vechilor civilizaţii europene.

Simbolurile plastice folosite de Brâncuşi au, de asemenea, un caracter universal, regăsindu-se şi în India, ceea ce demonstrează atât confluenţa celor două civilizaţii, indiană şi românească (deoarece ambele au ataşe puternice în lumea arhaică), cât şi poziţia de punte culturală şi spirituală a României între Orient şi Occident.

BibliografieAl-George, Sergiu (2000), Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală

românească, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti.Antonovici, Constantin, Brâncuşi maestrul. Mărturii, amintiri, exegeze, Ed.

Semne, 2002.Brezianu, Barbu (1998), Brâncuşi în România, Ed. Bic All, Bucureşti. Buliga, Sorin Lory, 1 (2010), „Spirit” şi „materie” în viziunea unui artist-filo-

sof: Constantin Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova.Buliga, Sorin Lory, 2 (2009), Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brân-

cuşi. Cuminţenia pământului, Regele regilor (Spiritul lui Buddha), Templul din In-dore, Ed. Scrisul Românesc, Craiova.

David, P.I. (1976), Aniversări-comemorări, Biserica ortodoxă română (Bucu-reşti), anul XCIV, nr.3-4, p.325-327.

Eliade, Mircea (2001), Brâncuşi şi mitologiile, în Mărturii despre Brâncuşi, Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu.

Georgescu-Gorjan, Sorana (2010), Aşa grăit-a Brâncuşi, Ed. Criterion Publi-shing, Bucureşti.

Giedion-Welcker, Carola, Constantin Brâncuşi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981.

Pandrea, Petre (1976), Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Ed. Meridiane, Bucureşti.Păunescu, Adrian (1972), Scriu în limba română, limbă în care visez, Contem-

poranul, nr.11, p.2. Russu-Şirianu, Vintilă (1969), Vinurile lor. Ore petrecute cu George Enescu,

Constantin Brâncuşi etc. Editura pentru literatură, Bucureşti, p.30-72.


poem de GHEORGHE SIMON

PĂRELNIC SUFLETUL

În memoria poetului Daniel Turcea

Sub pămîntul viu coboară Danielîn cripta tăcerii după ce va fi văzut zborul epifanic al sufletuluiîn văzduh la Înviere.

Toate ale sale pagini albe brusc s-au schimbat în Cuvînt de aducere aminte în făptura de semnecîte i se vor fi arătat înrîurind vederea celor nevăzute pe cărăruia către Schitul Maicilor cu lacrimi înmugurite a slavă şi a prea măririi celui mai micdintre pămînteni într-o clipă nemicşorată de ispită.

Într-o singură clipă toate prind aripi şi prea aproape ca pe o fiinţă raza răsfrîntă pe tipsia sinelui ca pe o fructă a peregrinării din rodnicia firii în euritmia iubirii cum unda inundă pustiirea de sine pînă se goleşte paharul plin de roua-ndurării.

În chip de eremit sălbăticitaproape fără de trup toate ale firii l-au părăsit mai înainte de a i se fi arătat

sufletul nesmintit.Nici timp să respire nu mai aveacuvintele izvor de mir îi apăreauîmpodobite porfire.

De pretutindeni el alerga spre niciundeîn miez de noapteîn amiezi curgînd în fîntîni de însetare el era precum lespedea netedă şlefuită de uitare cu suflarea dintîi a lui Dumnezeu peste ţărîna care primeşte sămînţa de grîu a făgăduinţei.

El era pe cînd noi nu ne născusem încă şi ne aşteaptă şi acum în cuviinţa rostiriifiind în stare de o cunoaştere fulguitoare un fel de respirare a unei flori nemuritoare a iubirii doar cerîndu-şi iertare.El ne cucereşte prin asceza tăceriiprimenind cuvinte vechi străvechiîn duh de veghere anahoret.

El clipeşte acum şi-n chipul luminiipare a fi strămutat atît de aproapecum se îngînă geană cu geană şi rug care arde înverzind toiagul de aramă.

El deschide uşa împărăţiei de semne înviindu-le din preaplinul unui oftat de durere. Tot ce atinge devine vedere şi tot ce aude clipeşte a pace. Daniel, Daniel suflet răscolind amintirea vie ca să ne fie nouă o nouă împărăţie de semne în figură.


Chipul dintîi al luminii e obrazul genunii cum umbrită fiind de har e mama înţelepciunii prin care Fiul dă viaţă Cuvîntului şi Cuvîntul face să ne schimbăm la faţă parcă într-o altă viaţă dincolo de moarte care ne fură dincolo de tăcere unde lumina exultă cît încă poetul e viu.

Adeverire de sine e Verbu-n contemplare în uimire cum se mistuie marea în sine cum deşertul e nimicul fără de sine cum tăcerea e linţoliu înveliş de aer prin care tu mă culegi reculegi din mulţime de nume roind ca litere de aur în livezi de fructe anonime. Nici faţa nu se arată la faţă decît celui naiv respirînd cuvîntul ca pe o bună mireasmă.

El e focul Cuvîntului care nu arde cum ne arde pe noi arşiţa uitării cum se resoarbe o părere de viaţă pe luciul înfiorării de sine în oglindire şi în contemplare pe cîmpia celestă a înţelesului.

Daniel culege litere şi le ţine mănunchi ca pe o torţă a Harului cînd se strămută în văzduh şi cerurile se deschid şi unul se împarte la unu şi mulţimile din vidul anonim se divid şi se desprind ca nişte fructe

P O E M E 57

glife înrourate din întunericul fiinţei.

Nu poţi fi decît al tău încîntat auz de glifon auster ahasver al scrierii direct pe meninge cum harul se răsfrînge în fractalşi rune răsar ca o ramură verde.

Daniel în scădere nemicşorat şi subţiat prin fanta luminii privit fiind oglindindu-se pînă urma i se pierde în tăcerea vie de pe tipsia ivirii sinelui din sine.

Smulse şi rupte semne tot ce ar putea să-i împiedice vederea pînă devine el însuşi o fantă o fructă din care se înfruptă tăcerea.

Daniel, Daniel devreme prea devremeprin semne cereşti i s-a arătat ca nimeni să nu se mai întrebe de ce în văzduh raze se întrerup de ce părăsindu-ne biruim niciundele şi biciuim pustia pretutindeni unde nimeni locuind în numele nostru pe pămînt cuib de rouă în gînd şi în suflet răsărire ca din aproape prea aproape poposind.

Şi parcă nimeni nu l-ar fi zăritvreodată Daniel fiind în lumea cealaltă prin carte vie ni se arată


acum citindu-l răsare fără a-l pierde din vedere cum fulger captiv irupe ispititor din entropie ca o fructă neculeasă pe tipsie un suflet desăvîrşind epifanie.

(Mănăstirea Agapia, 15 Ianuarie 2015)

P O E M E 59

poeme de VICTOR MUNTEANU

TRECEREA PE CELĂLALT MAL

Lui Traian T. Coşovei, in memoriam

Poetul crescut la sânul Patriei ce l-a răsplătit cu indiferenţanu mai încape în şoapta care să-l întoarcă la sine.

Iată-l ajuns la tăcerea dinlăuntrul cuvintelor!

Să ne oprim cu grijă pe banca aşteptării la rând, să nu trezim lucrurile din numele lor!

Hai să ne aşezăm încet şi cu mare atenţie să nu deranjăm realitatea ce nu ne mai bagă în seamă...

POEMUL DESĂVÂRŞIT

Nimeni n-a putut scrie poemul perfectcare să vindece toate bolile.

Scrierea lui a început odată cu facerea Omuluişi continuă până-n ziua de azişi nimeni n-o poate sfârşi: nici Îngerii şi nici Sfinţii Părinţi care sunt lumina vederii,un mers încontinuu e căutarea.

Poemul care să te vindece de moartenu poate fi terminat niciodată.

Poezia e una cu Dumnezeu:la ea nu se poate ajungefiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!

BROBOANE PE FRUNTE

Am trăit tot ce mi s-a dat să trăiescşi tot n-am ajuns pe celălalt mal;am intrat în cuvinte să Te găsesc,dar îndoiala m-a spulberat cu-n nou val.

Am căutat printre martori un numecare să răspundă la cine sunt eu:marea se izbeşte de stâncă în spumeşi nimeni n-ajunge până la sufletul meu.

Sunt strigătul sângelui meu răzvrătitşi talpa desculţă ce loveşte-n ţepuşă,sunt drumul spre Cer mereu ocolit,văpaie şi geamăt, cuţit şi cenuşă…

SCADENŢĂ

Tot mai dator devii cu fiecare zi cheltuită,tot mai bun de plată la capătul zilei,la inventar - şansele pe care le-ai risipit rătăcind prin părerea de sine.

Vică, vremea nu mai stă la cheremul speranţelor tale:ca o suliţă-nfiptă-n numele tău va ficlipa în care va trebui să dai socoteală!

ÎNCET

Cineva s-a oprit în dreptul anilor tăi şi ţi-a făcut semn.

La capătul toamnei te-aşteaptă o umbră.

Mestecenii şi-au dat foc la toate cuvintele.

Singur, în mijlocul celor dispăruţi -

P O E M E 61

n-a mai rămas nicio zi de rezervă.

Doar privirea atinsă de sunetşi clipa ce te ţipă în drum…

SFÂRŞIT DE OCTOMBRIE

Ziua te repetă cu-aceleaşi cuvinteşi-o tragi după tine cu tot cu sechele, ziua ce în fiecare clipă te minte - până-n rărunchi o duci şi până-n prăsele.

Pe piatra răbdării ţi-ai făcut casăşi-aştepţi la preţ redus viitorulşi-aşteptarea pe tâmple te-apasă,nădejdea din tine şi-a luat zborul.

Te-ai dezbrăcat de trup ca de-o haină,şi, măsurat prin uimire, cântăreşti cât un gând,îngerii coborâţi la masa rotundă, în tainăîn palma ta încet se ascund...

VINEREA MARE

S-a făcut vineri pe străzi şi în casele oamenilor.Unii au fost de acord şi-au pus-o la adăpost în inima lor,alţii au dat-o mai încet, să n-o audă vecinii,iar alţii au zis c-o să treacă şi asta.

Numai cei ce locuiau între două incertitudini au cerut timp de gândire.

S-a făcut vineri prin pieţe, pe stadioane şi-n gărişi cei mai mulţi au intrat pe nepregătite în ea şi n-au mai ieşit.


PE MUCHIE DE CUŢIT

Stau în mijlocul zilei de naştere,ziua ce mă ţine ca pe o pradă în hotarele saleşi îşi strânge marginile în jurul gâtului meu.

Stau în mijlocul zilei ca-ntr-o celulă de-arestprins între secundele în care-am fost limitat.

Deasupra existenţei mele cineva se roteşte în cerc.

Atâta este că stau şi nu mă mai oprescşi ziua mă ţine strâns ca pe o grenadă gata de aruncat în mulţime!

OSPĂŢUL SINGURĂTĂŢII

În noaptea sorbită calm, pe tăcute,străzile se retrag în denumirile lor.

Plouă încet şi mărunt şi cu milăşi paşii te silabisesc prin stropii şoptiţi.

Vremea-i ajunsă până la semnşi niciun cuvânt nu se mai lasă rostit.

Doar tu pe peronul pustiu,singurîn rafala realităţii…

CĂINŢĂ

Deasupra dealului înalt cât o suferinţă de omnourii stau neclintiţi ca nişte judecători.

Umbrele trecutului furişate prin crăpăturile casei,greierii ce te amintesc lângă stogul cu fân

P O E M E 63

şi tu, sprijinit de marginea zilei,mistuit de flăcările unui singur cuvânt…

DEGHIZARE

Am intrat în pielea multor eroi de romanşi le-am trăit vieţile în date extreme.Făceam naveta dintr-o lume în altaşi nu mai ştiam când sunt eu, Papillon sau Mitea Karamazov.

Când urmăritorii căutau să pună mâna pe mine,mă ascundeam în realităţile altora.

Uneori mă ascundeam chiar într-o sâmbătăsau într-un cabinet oncologic,alteori într-o sărbătoare…

Dar niciodată n-au reuşit să mă prindăşi să afle cu-adevărat cine sunt şi ce vreau.

(Din volumul Prizonierul tăcerii, în curs de apariţie)


cronica literară

FLAVIUS PARASCHIV

FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU LITERATURA: RADU COSAŞU ŞI FICŢIONARII SĂI

Iată o simplă constatare: farmecul operei lui Radu Cosaşu nu provine doar din numeroasele chei de interpretare. Deşi scrie mereu aceeaşi carte – cum bine a subliniat cîndva Mircea Ivănescu – octogena-

rul reactualizează fără încetare propriul univers stilistic şi tematic. Creatorul Supravieţuirilor reapare anul acesta pe scena literară românească cu o nouă lucrare inedită, captivantă şi provocatoare care-şi propune nu o banală înlăn-ţuire de fapte epice, ci o „reevaluare” ironică şi plină de umor a trecutului într-o manieră diferită. Cu toate că propria persoană se află în miezul literaturii lui Cosaşu, acesta evită în Viaţa ficţiunii după o revoluţie (Editura Polirom, Iaşi, 2016) - prima carte semnată, după mai bine de şaizeci de ani, cu numele ade-vărat (Oscar Rohrlich) – utilizarea unui registru autobiografic lipsit de sub-stanţă, preferînd, în schimb, să evite înt-un mod excelent standardele genului. Nu se poate vorbi, aşadar, de memorialistică în sensul actual al cuvîntului…

Volumul de faţă, de o structură epică elaborată, intertextuală, se pla-sează, încă din prima pagină, în orizontul unei viziuni cuprinzătoare asupra raportului dintre viaţă şi realitate. Nu întîmplător citatul din Issac Babel care deschide textul vizează tocmai „planul” autorului de a răsturna fragilitatea scrierilor bazate pe propria existenţă: „O adevărată ficţiune nu seamănă cu viaţa reală. Viaţa – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficţiune adevărată”. Autorul cunoaşte faptul că viaţa pătrunsă în cîmpul lite-raturii trebuie să întrunească o serie de caracteristici specifice, iar structura romanului (dacă-l putem numi astfel) reflectă din plin perspectiva din motto. Prima parte – intitulată Radu Cosaşu şi fiul său inexistent – conţine scrisorile „trimise” şi „primite” de scriitor nu numai de la acest urmaş fictiv din titlul capitolului, ci şi de la alte caractere care nu fac altceva decît să „deconspire” din nou mecanismele unei conştiinţe active, inteligente şi cu un bagaj cultural de invidiat. Acest ultim element se pare că devine şi un motiv de „revoltă” şi frustrare, aşa cum vom observa imediat.

Corespondenţa asigură o relaţie de comunicare între mai mulţi semnatari fictivi: mama fiului, un fost colonel securist, un agent literar etc. Înainte de toate, cine este acest fiu inexistent? Să ne amintim de addenda din Opere(le) apărute la editura ieşeană Polirom, unde descoperim că Radu Cosaşu nu are copii, ci un singur fiu imaginar în Groenlanda. Tot în această zonă geografică se află şi „tînărul” din Viaţa ficţiunii. Cum era de aşteptat, legăturile dintre tatăl real şi „urmaşul” care, lipsit de materialitate, trăieşte doar între paginile cărţii sînt destul de precare. La început îi reproşează părintelui neînţelegător că literatura are o influenţă prea puternică asupra lui, denaturîndu-i toate le-găturile cu lumea reală. Evitînd un dialog autentic – aşa cum i se va repro-şa – epistolierul asamblează un discurs savuros, cu numeroase trimiteri la operele autorilor preferaţi (Kafka, Dostoievski, Andrei Platonov, Kundera, Gogol ş.a.m.d.), aşa cum practicase, de pildă, Radu Petrescu în toată opera sa. Reacţia fiului nu întîrzie să apară. Iată o mostră: „Ce e greu de înţeles? Cît o să mai exageraţi cu literatura, pînă cînd o să trăiţi în nebunia asta, că totul e literatură? […]. Sînteţi, într-adevăr, insuportabil: faceţi din toate literatură şi, simultan, politică! Sînteţi incapabil să înţelegeţi că mai există şi altceva decît literatură şi politică. Sînteţi incapabil să trăiţi şi să gîndiţi în afara lor” (Radu Cosaşu 2016: 30). A vedea în beletristică un „stil” de viaţă - cum frumos afir-ma acum mulţi ani Gellu Naum cînd îşi explica viziunea despre suprarealism - nu este un ideal adolescentin. Din contra, ceea ce evidenţiază Cosaşu este potenţialul omului de a imagina ceva pornind chiar şi de la cele mai simple întîmplări ale vieţii, aşa cum rezultă şi dintr-o scrisoare adresată mamei fiului inexistent: „E o nenorocire - pune-o tu între ghilmele! -, dar pentru mine nu mai există nimic livresc, expresia care ne teroriza cît intelectualismul. Merg, în lift, în taxi, la pizzerie cu Camil, Caragiale, Molière […]. În orice metrou, toţi sînt reporteri doar privind sau discutînd pe larg nimicurile sau epopeile din blocurile lor; nici unul nu ştie cînd face roman, poezie, dramă sau pamflet şi, peste toate, cinema, televiziune” (Radu Cosaşu: 2016, 102-103).

Disputa aceasta evidenţiază iar spiritul voios al scriitorului, iar cu acelaşi umor fin se apropie, treptat, de substratul propriului trecut. Iar primul impuls este declanşat de fiul său, care primeşte de la o prietenă nişte exemplare după textele (din „Scînteia tineretului”) în care tatăl aplauda ideologia comunistă. Nu este prima dată, de altfel. Cine nu-şi aminteşte, spre exemplu, de scenariul din Arie şi recitativ la Pasternak? Alături de sport, cinematografie etc., poli-ticul, nu politica, cum atrage atenţia Nicolae Manolescu într-o cronică publi-cată în „România Literară”, devine un element tematic fundamental al prozei cosaşiene. Dar conştient de propriile erori, autorul Maimuţelor personale, ca-


ustic din fire, nu se dezvinovăţeşte, dar nici nu se autocritică, în mod direct. Experienţele personale devin acum un catalizator al ficţiunii, iar răspunsul tatălui, tăios, ca de obicei, este relevant în această privinţă: „Am avut o viaţă textuală dificilă, complicată, cu care nu m-am dus la psihiatru, ci am pus-o pe hîrtie în multe nuvele, după ce ai plecat. Tot ce am scris cît de cît valabil se in-spiră din articolele acelea insuportabile ale tinereţii şi nu o să-ţi explic acum, aici, repede, cum de am putut să o slăvesc pe Michèle Morgan sau pe Marilyn, după ce am descris colectivizarea în Luna de Jos” (Radu Cosaşu: 2016, 43).

Este interesant de urmărit această focalizare internă. Dacă în timpul lecturii, cititorul construieşte propria imagine a autorului, în cazul de faţă întîlnim o perspectivă caleidoscopică, pentru că toate vocile naraţiunii sînt, în fond, imaginea ficţionalizată a autorului. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de un singur „alter-ego”. Acest „text-oglindă” conţine, de fapt, concretizarea propriilor gînduri, dar nu într-un mod convenţional. De ce nu a ales structura jurnalului şi a preferat registrul epistolar în construcţia volumului? Pentru a evita aşa-numita „literatură confesivă” (a se vedea, de exemplu, opiniile diverse despre acest subiect în numerele din 1986 şi 1987 ale revistei Caie-te critice), Cosaşu apelează la construirea unei corespondenţe cu ficţionarii săi, conturîndu-le trăsăturile pentru a reflecta cît mai fidel diferite laturi ale propriei conştiinţe. În scrisori, o instanţă actorială problematizează şi pune întrebările şi tot acelaşi caracter răspunde, dar sub o altă „identitate”. Această fragmentare presupune un joc permanent cu personajul-narator, tehnică care aminteşte, printre altele, de un short-story memorabil al lui Robert A. Hein-lein – figură de prim plan a science fiction-ului – din 1959 şi intitulat All You Zombies. Chestionarea trecutului, în treacăt fie spus, contribuie la realizarea unui surprinzător (auto)portret care se va accentua în secţiunea finală a tex-tului. ..

În Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii, scriitorul abandonează mas-ca pen name-ului şi invită cititorul într-o „aventură” în care politicul capătă acum o nouă dimensiune prin intermediul unui personaj familiar: Artur Re-znicek. Comunist convins, nostalgic, personajul întreprinde un intens dialog cu Rohrlich, iar temele dezbătute sau, mai curînd, problemele supuse unei aprigi analize au în centru personalitatea şi opera prozatorului Radu Cosaşu, devenită acum subiectul principal. De remarcat faptul că Reznicek nu este un „ficţionar” antipatic. Dimpotrivă: reamintind unele episoade semnificative din activitatea lui la cenzură, securistul încearcă să-şi explice „faptele”, dar, din fericire pentru cititor, devine ridicol tocmai prin tentativa lui (eşuată) de a se plasa în orizontul bunei credinţe. De ce destinatarul scrisorilor este Oscar

C R O N I C A L I T E R A R Ă 67

Rohrlich? Acesta din urmă, aşa cum se menţionează în formula de încheiere a secvenţei care deschide partea a doua a romanului-epistolar, încearcă de patruzeci de ani să-l ucidă pe Cosaşu… Dar fostul cenzor are şi el propriile motive pentru care doreşte să-l „sugrume” pe creatorul Rămăşiţelor mic-bur-gheze: „1. Sloganul lui: «Ia totul în tragic şi nimic în serios» - o prostie de succes la falsele inteligenţe. 2. Convingerea lui că, dacă în România nu există stînga şi dreapta, ele nu mai sînt valabile în lume. 3. Insistenţa cu care subli-niază ca nu a fost membru de partid, ca şi cum ar fi fost un act de eroism. 4. Elogiul permanent al frivolităţii – exemplul cras fiind idealul comunist tratat ca o boală a pubertăţii. Pe cînd o carte Radu Cosaşu: Comunismul – o boală a copilăriei?” (p. 183). Reznicek şi Xifondo, „aghiotantul” permanent bolnav, sînt reminiscenţele unei vechi ideologii. Scrisorile alcătuiesc o altă imagine a scriitorului, dar şi o viziune a operei din „culisele” cenzurii, iar discursul lui Reznicek este presărat cu diverse episoade care ţin în alertă imaginaţia cititorului…

Viaţa ficţiunii după o revoluţie este un volum care nu trebuie ratat. Deşi vine în completarea Supravieţuirilor, cartea din 2016 aduce şi o lumină actu-ală, aparte, asupra personalităţii lui Cosaşu. Epistolele nu se pot citi pasiv şi fără o oarecare tensiune, dovedind faptul că autorul şi-a păstrat în continuare precizia şi naturaleţea scrisului…

Radu Cosaşu, Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Polirom, 2016


IRINA PETRAŞ

TRATAT DE EVANESCENŢĂ SAU „SFÂRŞITUL CONTINUU”

„O paranteză. Ilina Gregori mă pomeneşte printre cei care au scris despre Cioran. E vremea să lămuresc un lucru. Titlul cărţii mele – Caietele lui Cioran – e înşelător până la a fi

incorect. În realitate, volumul e o secţiune din singura carte pe care o scriu – acest jurnal, sau ce o fi fiind”. Am scris, în 2000, despre Caietele lui Cioran, oarecum enervată, cam aşa: Cucerit de spiritul ludic al lui Cioran – maestru al disperării, verbalizând o viaţă privilegiul de a fi disperat –, Livius Ciocârlie se joacă. Începe cârtind. Insistent, oţărât. Ia în râs spusele lui Cioran, compară mereu – defavorabil – caietele cu cărţile, ca şi cum jurnalul ar fi trebuit să se-mene leit operei (în fond, chiar seamănă!). L.C. se preface, se alintă, îşi îngă-duie pauze – comentează de nevoie, din obligaţii editoriale: nu putea semna o carte scrisă de Cioran! Mici paranteze mută constant accentul pe L.C. Treptat, săgeţile sunt de catifea, dispar, se estompează. Acordul – şi el alintat, un pic atins de superbie…

Nu ştiu dacă i-au mai spus şi alţi comentatori că se alintă („Cu criticii binevoitori am un diferend, şi poate toţi avem dreptate, toţi greşim. Ei spun că mă alint. Nu mă alint. Ei spun că am şi calităţi…”). Oricum, eu n-am găsit cuvânt mai bun (mai potrivit!) pentru ceea ce face L.C. în jurnalele sale din bucăţi (citesc în cea mai nouă carte: „Pierd vremea, mă ţin de nimicuri şi, brusc, îmi vine în cap câte un fragment. Nu ştiu la ce-i bun, cine are nevoie de el – dar e distractiv. Se ia, în cantitate variabilă, de preferinţă cu nemiluita, libertate faţă de sine, de ceilalţi, de viaţă şi de moarte, de scris şi se amestecă bine, la foc mărunt, cu îngrijorare de sine, de ceilalţi, de viaţă şi de moarte, de scris. Se serveşte călduţ”). Alintul rămâne în continuare valabil. Etimologia îmi sare şi ea în ajutor. Verbul derivă din allentare, de la lentus, moale, fle-xibil. Alintul mai înseamnă mişcare graţioasă, legănare uşoară (ca de trestie gânditoare, aş zice!). „Sunt, ca marea, în veşnic flux şi reflux”, spune singur, şi continuă: „Citesc câte trei cărţi, alternativ (başca revistele care îmi vin). O fac cu mare plăcere până ce încep să fiu tensionat, tot mai tensionat. Când o să ajung la celelalte două, trei, care s-au şi instalat pe masă? În plin complex de vinovăţie, am ca o revelaţie: stai puţin!; cine, ori ce, mă obligă să le citesc? Şi,

nici una-nici două, – le pun la loc în raft, ori le duc în mansardă, pe toate, în curs de a fi citite sau în aşteptare. Urmează două săptămâni de vacanţă – când stau şi mă uit pe pereţi”.

L.C. este un cititor narcisiac, adică cititorul cu ochiul deşteptat înăuntru, care nu se uită nicio clipă în lecturile sale, fie ele înalte ori de vacanţă. E, în fond, cititorul în stare pură, pentru care lectura e act suprem de cunoaştere de sine. Şi de lume. Permanenta autoironie e o legănare uşoară, graţioasă şi are rostul de a distrage vag atenţia de la Subiectul unic al peregrinărilor printre cărţile altora, printre micile şi marile evenimente ale zilei. Densitatea „păduri-lor de simboluri” pe care le traversează lasă, însă, urme şi zgârieturi, aşa încât eu poate deveni oricând noi sau el, conferind valabilitate largă aserţiunilor ego-centriste. L.C. ştie că „în jurnalul literar, nu eşti sincer şi nici nu minţi”, dar poţi oscila leneş între cele două, visând un soi de perpetuum mobile care să amâne sine die sfârşitul. Acesta, sfârşitul, e mereu continuu (ca-n cartea despre Bacovia a lui Caraion), căci titlul cărţii păstrează o puternică sugestie de permutare (şeherezadică?) oricând posibilă între urmare şi sfârşit. Frag-mentele lui Livius Ciocârlie închipuie un balans între momente de „lene”, adică de acut resimţită zădărnicie, de dez-activare (fireşti la un hiperlucid şi un cinic şăgalnic), urmate de o nouă activare sub impulsul creierului doldora de conexiuni, de o ieşire din „lene”, care nu ţine doar de politeţe, conştiincio-zitate, neputinţa de a refuza. Această evanescenţă (funciară; Livius Cocârlie ştie clipă de clipă că e muritor, iar asta mi-l face extrem de apropiat), tulburată de periodici relansatori mentali („gândul activ”, cum ar zice Vasile Pârvan), electrizează jurnalele sale de „fleacuri”. De aici şi relaţia senin-mucalită cu moartea şi bătrâneţea, cu avariile ridicole ale trupului (am „privilegiul” de a vibra şi la întâmplările cu aparatul acustic!) şi, câteodată, ale minţii; tot de aici inaptitudinea pentru transcendenţă şi credinţă faţă în faţă cu „complexi-tatea funcţională a lumii, dublată de haos”. Un umor fin şi câteodată galben, o privire mereu aţintită asupra semnelor şi semnalelor lumii, textuale ori ba, destăinuiri alunecate ca-ntr-o doară în pagină, descriind jocul suprem al de-scrierii de sine crepusculare, în care fragmentele „nu aleg, dau peste”, toate astea sunt prezente în Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, Cartea cu fleacuri şi Cu faţa la perete. Şi acum, din nou, în Urmare şi sfârşit (excelentă foto-grafia de pe copertă, operă a Corinei Ciocârlie, sugerând drumul fără capăt, luminat discret cât să nu i se tulbure veşnicia). În faţa iminenţei sfârşitului, nimic nu rămâne în picioare decât această extraordinară capacitate de a cârti şi răs-tălmăci fiecare clipă până la ultima, cu graţie.

Viaţa şi interpretarea, interşanjabile în perspectiva unui D.D. Roşca, se


opresc/încetează, amândouă şi simultan, faţă în faţă cu moartea, care le este limită. Dar, accesibilă exclusiv mental şi „trăită” de trup după retragerea gân-dului din uniunea lucreţiană a eului – gând care ar fi putut fi martorul –, moar-tea e marea ficţiune ori măcar maestrul de ceremonii al ficţiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape) nimic despre singura noastră certitudine: „Spre moarte mă îndrept în acelaşi fel: incompetent”, notează L.C. Multe fragmente dau şi de aceas-tă dată târcoale temei thanatice. Inevitabilă, dar experienţă la mâna a doua, moartea poate fi doar vorbită, aproximată, sfidată timid, curtată, adulmecată, îmbunată. Un fel de vânătoare pe dos, în care vânatul încearcă să-şi cunoască vânătorul, alintându-l cu vorba. Iată câteva secvenţe de sfârşit continuu: „Am o natură fericită pe care n-o întunecă decât neliniştea. Ce noroc mai mare poţi să ai decât ca, bătrân, să ţi se pară firesc, şi chiar necesar, că va trebui să mori. […] Nu-i vorbă, ne place să ne dăm importanţi. Până nu demult, spuneam că aştept moartea cu superficialitate. Acum că – vezi, Doamne! – o «accept»”. Sau: „În stilul meu de habarnist fără urmă de program, dau o raită prin bibli-otecă, la secţia filozofie. Aleg Moartea şi timpul. Lévinas. E tema cititorului, ca să zic aşa. Poate fi şi de actualitate, mai ştii?… Moartea este certitudine, nu contest. Însă există certitudini mai mari, şi anume naşterea, după cum şi exis-tenţa. Că oamenii care trăiesc s-au şi născut, că şi există, e cert. Că vor muri încă nu s-a dovedit. Poţi numai să faci presupunerea că vor muri şi ei ca toţi cei dinaintea lor. Spun asta doar aşa, de ciudă că văd cartea toată subliniată, la prima lectură, şi nu-mi aduc aminte nimic”; „«Nu-mi voi pierde deci timpul regretând că trebuie să mor». Are dreptate, într-un fel: degeaba regreţi. Însă e al dracului de regretabil că trebuie să mori. Şi, ca să fiu mai filozof: nu e regre-tabil că oamenii mor, fiindcă într-o lume în care nu s-ar muri n-ar fi de trăit; în schimb, e profund regretabil că un om anume trebuie să moară. Mai exact, oricare om”; „Ionesco s-a temut de moarte, Cioran a jucat rolul celui care n-ar fi vrut să se nască, eu, cu copilărie posacă şi viaţă prăpădită, mă bucur că trăiesc şi nu mă supără inconvenientul de a muri. Esenin: «Binecuvântat să fie deci / Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte»”.

Şi un rând laconic, la prima vedere: „Când văd întipărită în ochii unor bătrâni frica morţii, mă simt indiscret”. Experienţa e sfâşietoare. Vezi în ochii lor condamnarea ta, la pândă, vezi ceea ce viaţa ascunde prin tot felul de ter-tipuri. La asta se referă Emmanuel Lévinas când spune că „viaţa umană este deghizarea mişcărilor fiziologice”, că este „decenţă, ascundere, înveşmântare şi totodată dezvelire” a sâmburelui muritor prin asocierea inevitabilă a con-trariilor (vezi La Mort et le Temps, 1992). Literatura, în calitatea sa de cân-


tec spre moarte, este decenţa sublimă, ultimă (stranie asemănare între buna potrivire şi orânduială – decenţa –, şi plecarea, decesul: decedere geamăn cu decere şi cu prăbuşirea şi învoirea, decidere).

„Iubitor de viaţă”, cum se recomandă, Livius Ciocârlie îşi risipeşte fi-rimiturile în calea noastră („Simona Sora: «…dacă te trezeşti mereu la ora 5 dimineaţa, până la urmă tot o să iasă ceva». Asta-i drept. Mie mi-au ieşit «studii şi eseuri». De când mă scol la şase, numai firimituri”) cu molipsitoare, alintată (ei, da!), antrenantă încăpăţânare. Aşa încât nu putem decât să aştep-tăm urmarea.

Livius Ciocârlie, Urmare şi sfârşit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016


TUDOREL URIAN

UN SAINT-EXUPÉRY AL APELOR

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am crescut cu nostalgia Copiii(-lor) căpitanului Grant. Călătoria lor pe mările şi oceanele lu-mii, porturile cu denumiri exotice, pitorescul unor locuri despre

care ştiam sigur că nu le voi vedea niciodată, aventurile care mă ţineau cu sufletul la gură, behaviorismul unor oameni aparţinând altor tipuri de civili-zaţie m-au fascinat de la prima lectură şi apoi mi-au revenit mereu în minte, ca un vis de liberate într-o lume care, pentru mine, atunci, se întindea strict cât perimetrul graniţelor naţionale. Jean Bart, Radu Tudoran, Joseph Conrad mi-au întărit ulterior convingerea că lumea mărilor este una specială, orga-nizată după alte reguli decât cele care guvernează existenţa cotidiană a ma-jorităţii pământenilor, populată cu oameni aspri, cu feţele brăzdate de vânt şi soarele nemilos, care ştiu să respecte ginul, şi care poartă pe trup cicatricele bătăilor din speluncile rău famate ale unor porturi de peste mări şi ţări, aflaţi mereu în luptă cu stihiile vremii şi corsarii nemiloşi, dar şi dispuşi să guste fiecare clipă de plăcere oferită de locurile insolite de escală, risipte pe toate continentele.

Radu Niciporuc este, în acelaşi timp, un om al mărilor (unul dintre fe-riciţii angajaţi ai flotei de pescuit oceanic, care au avut şansa să colinde toate oceanele lumii încă din anii comunismului) şi un visător, ale cărui zile petre-cute fără speranţa de a vedea vreun petic de pământ se umpleau cu lecturi fas-cinante din Julio Cortázar şi Eduardo Mendoza, scriitori din care a şi tradus în anii din urmă. Ar fi fost păcat de Dumnezeu ca un om cu asemenea experienţă de viaţă şi un asemenea rafinament artistic să nu ofere o versiune literară a bogatelor sale amintiri din viaţa petrecută la bordul navelor transatlantice. Iar Radu Niciporuc nu i-a dezamăgit pe cititorii de literatură.

Pascal desenează corăbii este un volum de proză scurtă, în care autorul amestecă întâmplări vechi şi noi, petrecute pe nave comerciale cu personal românesc, din anii comunismului sau străin (într-o povestire el este singurul alb de la bord) în anii din urmă, îşi descrie tristeţile, neliniştile, momentele de cumpănă în singurătate, realizează portrete memorabile ale unor lupi ai mărilor, relatează întâmplări cu substrat comic sau dramatic, nu ocoleşte nici metodele prin care se făcea micul trafic de obiecte în timpul lui Ceauşescu,

infidelităţile din familiile marinarilor în condiţiile în care aceştia lipseau cu lunile de acasă, iubirile de o zi din porturile de peste mări şi ţări, relaţiile de pe punte, dintre membrii echipajului sau cele ale comandanţilor de vas cu au-torităţile navale ale unor state africane sau sud-americane. Fireşte experienţa de viaţă îi oferă autorului o materie epică impresionantă, dar şi o grămadă de dileme narative. Ce este esenţial şi ce este balast în acest virtual conglomerat epic? Ce poate stârni interesul publicului de azi (când oamenii circulă nestin-gheriţi în orice colţ al lumii) şi ce ar putea să lipsească? Care sunt strategiile narative de urmat pentru ca o astfel de scriere să nu pară desuetă sau naivă pentru eventualii cumpărători ai volumului?

Experimentat cititor de romane (în special sud-americane şi spaniole), Radu Niciporuc ştie că rolul unui prozator este acela de a descrie, nu de a analiza. De aceea în povestirile sale totul este descriere. Inclusiv portretele memorabile din carte sunt magistral închegate până la urmă prin descrierea unor behaviorisme în situaţii reprezentative, nu prin analize şi concluzii ale naratorului. Pentru că, vorba lui Nicolae Breban, analizele sunt specifice ese-isticii, nu au ce căuta într-o proză pentru că disturbă grav ritmul şi fluiditatea dezvoltării epice. Apoi, utilizarea tehnicii narative prin succesiunea de scene flash, din spaţii paralele sau pe axa temporală, accentuată uneori prin utiliza-rea dezinvoltă a perfectului simplu dă naraţiunii un ritm foarte susţinut, cine-matografic, conferă lecturii supleţe, iar pe cititor îl obligă la un plus de viteză. În acelaşi timp, prozatorul îşi păstrează în permanenţă, cu un fel de modestie matură, poziţia de insider al lumii pe care o descrie. Miza narativă nu o con-stituie pentru el în mod ostentativ aventura sau pitorescul, ci, să-i spunem „adevărul” acestei vieţi de marinar, cu bunele şi cu relele, cu bucuriile şi cu dramele sale. Din acest punct de vedere, Pascal desenează corăbii mi se pare că se înrudeşte mai degrabă cu proza lui Antoine de Saint-Exupéry (Vol de nuit, de pildă), decât cu romanele şi povestirile tradiţionale ale unor „lupi ai mărilor”, în care primează spiritul de aventură. Radu Niciporuc descrie organizarea de pe navă, raporturile ierarhice, sarcinile specifice, menite să individualizeze un personaj, în jargonul marinăresc, iar în dialogurile dintre personaje reproduce întocmai expresiile utilizate de acestea, uneori eliptice, dificil de înţeles pentru oamenii din afara breslei, până când contextul le lă-mureşte. Sunt destule situaţii în care, dacă unele cuvinte nu ar beneficia de note explicative sau de revelarea unor sensuri din context, cititorii ar trebui să umble serios la dicţionar. Iată un singur exemplu, luat la întâmplare: „La hăivăneală însă era bun; aşa strâmb şi descleiat, lăsa întotdeauna în urma lui doi metri de covertă maţagonită la marele fix, strângea seara gunoiul de pe


punte în butoaiele rămase de la uleiuri, făcea gaşe iscusite, iar la acostări nu rata aruncarea bandulei cu toate că ochii nu-i stăteau bine în orbite.” (p. 147)

Pe de altă parte, în această lume a prieteniilor de o seară în cârciumile sordide din preajma porturilor şi a iubirilor pasagere, despărţirile produc, de fiecare dată, o strângere de inimă, un soi de lirism sentimental ce duce cu gândul la finalul filmului Casablanca. Nava care se îndepărtează frânge puţin inima celui care pleacă, dar şi a celui care, rămas pe ţărm, face semne dis-perate de bun rămas. Mai ales atunci când, milă cu milă, între ei se va căsca un întreg ocean. O iubită de o seară, pe care nu a putut să o revadă la o nouă acostare în portul respectiv, vine în ziua plecării şi, neavând o batistă, îşi flu-tură propriul sutien, până când vaporul se pierde în zare, iar un conflict aflat pe punctul să degenereze după ce o cârciumă fusese devastată de marinari se încheie cu o beţie generală în aceeaşi cârciumă şi cu o fraternizare sublimă în-tre foştii combatanţi, prilej pentru autor să scrie o frază interminabilă, în stilul marilor prozatori sud-americani. Din raţiuni de spaţiu, voi cita doar începutul şi partea ei finală: „...Aşa încât putea să-şi închipuie destul de uşor că subal-ternii adunaţi în jurul lui Vladimir şi al lui don Miguel formau două tabere ce-şi sărbătoreau remiza (...) că actele de plecare se semnaseră chiar acolo, pe mesele lui don Geronimo, că la navă alaiul se înfiinţase în frunte cu don Mi-guel, căruia îi lipsea doar paleta cu bulină roşie ca să semene cu un impiegat de mişcare şi că, în fine, după ce remorcherele trăseseră de nările masivului mineralier, desprinzându-l de estacadă, ofiţerii portuari îşi deschiseseră tocu-rile de le centuri, îşi scoseseră pistoalele şi traseră cu ele în aer, fluturându-şi apoi mâinile şi chipiile până ce literele de la pupa începuseră să se micşoreze şi, treptat, să nu se mai vadă, sau până când silueta navei ajunsese pe linia orizontului cât un bob de piper.” (pp. 141-142)

Presupun că volumul Pascal desenează corăbii reprezintă debutul în proză al lui Radu Niciporuc. Nu am găsit referinţe despre alte, eventuale vo-lume de proză aparţinând acestui autor. Un debut remarcabil al unui scriitor trecut de prima tinereţe, dar care nu este deloc străin de marea literatură. Traducerile sale remarcabile stau mărturie în acest sens. Cu siguranţă, o carte despre lumea plină de mister, aventură, nostalgii, speranţe şi sublime clipe de îndoială în singurătate precum Pascal desenează corăbii nu doar că este ca o prăjitură ispititoare pentru cititori, dar umple un gol în literatura română contemporană. Îi doresc din suflet lui Radu Niciporuc să nu se oprească aici.

Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016


SIMONA-GRAZIA DIMA

TAINE ŞI URCUŞURI

După volumul de versuri Cartea cu fluturi, Andrea H. Hedeş revi-ne cu o carte de poeme total diferită ca atmosferă şi mijloace sti-listice (Aritmii, Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2015, prefaţă de

Horia Gârbea). Atent cizelat şi structurat, materialul poetic compartimentat în patru cicluri (Munci şi zile, Ploaia şi roua, Lamentaţii şi Cântece) este domi-nat de o rostire în surdină, aparent impersonală, preocupată însă de captarea, într-o formă esenţializată, a unor intuiţii foarte intime. Volumul configurează, în trepte, o cale ascensională spre adevăruri fundamentale, într-un crescendo bine dozat.

Dotată cu un simţ special, heraclitic, pentru amănuntul fulgurant descri-ind drama evanescenţei, poeta captează întâi, cu emoţie, viaţa impenetrabilă a firii: „Fiecare ninsoare e altfel/ fiecare zăpadă alte culori/ alte rotunjimi fiece fulg/ nicicând neaua/ n-a păstrat/ ceva din urma aripilor noastre” (ciclul Ploaia şi roua, IV, p. 36).

Lirismul Andreei H. Hedeş are predilecţie spre lumea ascunsă, unde se petrec mari prefaceri şi se desăvârşeşte smerit pasionalitatea trăitoare în ano-nimat: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/ printre fulgi/ prinsă în cleştele cer-pământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinţii etiopieni/ ce duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele-mi le duc/ lui Dumnezeu” (Munci şi zile, VII, p. 25).

Extazul simţit în adâncul inimii, deşi plenitudinar, este discret, iar con-trastul dintre vizibil şi diafanul de necaptat, abia întrezărit, se luminează, ra-zant, prin antiteza dintre „grădina de vară cu sfinţi cheflii” şi „grădina engle-zească”, unde „fiecare boboc murmură/ cântare cântărilor” (ibidem, VI, p. 24), iar întâietatea se acordă vibraţiei vătuite îngânând o psalmodie a tăcerii, o muzică în întregime interiorizată. Poemul, prins în „tăcerile mele de-o via-ţă”, joacă „în cruce pe azima sufletului”, acolo unde în „aerul rece de săbii/ anevoie răstiri de lumină/ sub beteală de seu/ prin blide cu patimi/ aromite căderi/ rotocoale de cântec” urnesc „soarele din pături de ceară” (ibid., VIII, p. 26). Atmosfera stilizat folclorizantă din primul ciclu poetic anunţă tensiuni ascunse, înfiorări prevestitoare: „străvezimile cad în cute uşoare/ se scutură pământul/ tăcerile joacă” (ibid.).

Câteva referinţe biografice prezente, judicios selectate de un spirit ales

şi plin de înţelepciune, se rezumă la cele cu certă relevanţă poetică, cum ar fi imaginea mamei, „brodăreasa” – recipienta unui discret imn: „o mie de mâini/ degete rece/ apă de rodii/ din cărbuni ivind/ firul de mătasă/ clădind/ în vârf de ac/ îmbătaţii mesteceni// o mie de zile/ fiecare/ un cântec negru” (Munci şi zile, X, p. 28). Exemplul migalei materne rodeşte, transfigurat, în fiecare poem al Andreei Hedeş, prin cutuma concentrării imaginilor, a con-trolului hieratizant al expresiei. Ritualul brodării posedă şi o forţă iniţiatică, aproape de pragul mortal al fiinţei: „Ai murit/ întrebă/ aplecată peste mine// nu îmi dau seama/ încă nu/ cred că încă nu// străduieşte-te/ spuse/ strângând acul fin/ şi eu termin curând/ argint ierburi şi tremur/ muiate în noapte/ dar culoarea rodiilor/ culoarea rodiilor/ de ai şti/ să mi-o spui/încă nu o văd/ nu uita/ pe ochi/ să îmi brodezi mesteceni/ mamă” (ibidem, XI, p. 29–30).

Între tainele majore, copleşitoare, se află erosul, ţintă spirituală, dar şi ritual cosmic, circumscris lingvistic în prelungirea textelor sacre, biblice sau desprinse din gândirea chineză. Cultura spirituală, de o densitate şi compre-hensiune excepţionale, a autoarei se deduce doar, fără niciun accent ostenta-tiv, exterior. Horia Gârbea remarcă, pe drept cuvânt, în „sobrele poeme” (p. 7), „încordarea spirituală”, „simplitatea, absenţa nu doar a zorzoanelor, ci chiar a minimei cochetării a figurii de stil” (p. 11), obişnuite, generic vorbind, la majoritatea poeţilor.

Astfel, „căderea în iubire” are mai multă putere decât ne lasă imaginile să ghicim, focalizate, cum sunt, asupra esenţelor, a transformărilor structu-rale, iar nu a senzaţiilor, mai ales în contextul întrepătrunderii iubirii umane cu aceea divină, de unde o benefică ambiguitate: „când eu cad/ în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind” (Lamentaţii, VII, p. 59); „Îngerii aruncă în mine/ o inimă/ iar o inimă/ este grea/ atât de grea/ încât eu/ cad cad/ mereu ca-ntr-un hău/ clocotind” (ibidem, p. 60). Realitatea copleşitoare a iubirii este figurată când ca tăcere tunătoare: „tăcere-tunet lin/ cântul Fiinţei Tale fiind/ fiinţa mea dansând/ rotitor/ iartă-mă/ iartă-mă/ iartă-mă” (Lamentaţii, I, p. 51) ori for-ţă cosmică: „plouă tunetele tandre/ se rostogolesc în palmele munţilor/ oare mâna ta lunecă/ peste translucidele gânduri?” (Ploaia şi roua, XI, p. 44), când ca o depăşire a condiţiei umane, prin care omul parvine la esenţa sa: „pojarul/ şi noi altundeva/ pentru totdeauna/ altcineva” (ibidem, IX, p. 42) Proprie iubi-rii este, din nou, tăcerea, intensă vorbire rodnică, deşi neverbalizată: –„rotun-de hăuri de tăcere/ din priviri îndelung vom vorbi/ (...) şi întunericul fecund” (ibid., VIII, p. 40).

O altă provocare iniţiatică lansată din numinos asupra eului liric o repre-zintă presiunea necontenită a divinităţii: „Şi dacă aş şti/ ce Vrei de la mine/ ar fi mai uşor/ ar fi mai simplu/ ar durea mai puţin?/ aş pluti doar/ peste viaţă/ ca


peste ape/ fără să-mi ud aripile/ şi de soare/ nicicând de soare nu m-aş apro-pia/ aş zbura doar/ pe sub el/ jos şi departe/ să nu-mi ard/ aripile obosite?” (Lamentaţii, VIII, p. 61), de unde un traseu indicibil. Viaţa, neclară, lipsită de coduri, se defineşte ca o „plimbare cu vântul în faţă/ într-o zi de iarnă/ (...) fulg de nea/ singur/ între fulgii de nea/ în aşteptarea primăverii/ când Te voi revedea”, se relaxează doar prin iminenţa reîntâlnirii (ibidem, IX, p. 62). Parcă pe urmele lui Nicolaus Cusanus, din Pacea între religii. Despre Dumnezeul ascuns, poeta socoteşte cunoaşterea umană o aproximare con-tinuă, o „dinamică asimptotică”, inevitabil conjecturală. Nimicul constituie o tentaţie, o momentană golire de sens pe acest drum dificil: „Dansând/ cu stăpânul iluziilor (...) cerul scânteietor/ deşirându-se/ infinitul/ căzând în sine/ picătură cu picătură/ nimicul” (III, p. 53), ispită înfrântă numai de Divinitate: „abia atunci/ când vezi că nu mai rămâne nimic/ şi chemi nimicul acela la Tine/ şi atunci/ abia atunci/ în lumina Ta/ eu mă văd/ întrebând/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ şi spunând/ nu mă încerca” (VI, 57–58).

Din nou încredinţarea proteguirii cereşti, în lipsa reperelor clar instilate în intelect: aşa cum aprecia N. Cusanus, „orice este cunoscut, dar nu prin acea cunoaştere prin care poate fi cunoscut, nu este cunoscut în adevăr, ci în altceva sau în alt fel decât în el însuşi. Prin urmare, este lipsit de minte cel care crede că ştie ceva cu adevărat, dar nu cunoaşte de fapt adevărul” (am citat din ace-eaşi scriere, apărută la Ed. Humanitas în 2008, prefaţată de Anca Manolescu, traducerea din latină aparţinându-i lui Wilhelm Tauwinkl). Fiinţa poetică, su-pusă, aşteaptă încrezătoare, înfruntând spaima ancestrală înaintea rosturilor ce o depăşesc: „privirea e singură/ nimeni/ şi nimicul/ devorându-te/ cine te strigă/ cine te cheamă/ cine îţi ştie numele tainic// cine te leagănă/ de cine ţi-e frică? (Cântece, I, p. 67). Epurate de lesturi prozodice, de o frumuseţe albă, poemele Andreei Hedeş au ceva stenic şi învăluitor, în pofida esenţializării ce le-a înlăturat atractivitatea de tip glamour. Aşa cum remarcă Horia Gârbea, „Avem aici o poezie reţinută şi înţelepţită, epurată hotărât, poate prea sever” (p. 7). „Şi totuşi”, adaugă el, „textele emană o căldură specială” (p. 11).

Acest ultim ciclu, Cântece, dedicat bunicului Dariu, etalează un grupaj compact de poeme despre moarte (III, IV, p. 69–70, 71 şi infra), de o in-tensitate şi o tensiune a căutării absolut remarcabile: „moartea/ e a noastră/ a tuturor/ moartea e mama noastră/ mereu lângă noi/ răbdătoare/ iertătoare/ tăcută/ fără tihnă/ fără trădare” (Cântece, XV, p. 87). Revelatoriu, poeta simte că totuşi moartea nu există decât ca prezenţă apofatică, sugerată extrem de subtil: „Spun unii că există/ că au văzut-o cu ochii lor/ i-au simţit pe buze


mirosul reavăn/ că e aşa ca ploaia ca ceaţa şi ca întunericul/ prostii ascultaţi ce vă spun prostii/ eu ştiu că nu există/ eu ştiu că nimic dar nimic/ nu-i adevărat/ pentru că eu eu nu am văzut-o/ trecerea ei leneşă felină/ nu o am simţit/ ochii ei grei de iarnă/ nu m-au privit/ pe buze nu am simţit/ nicicând apăsarea ei” (ibidem, VI, p. 76–77 – un poem excepţional, antologic!), iar privind lumea pe fereastră, poeta vede făpturile „şi norii par vii/ moartea e aici/ şi nimic nu moare/ atunci/ pe cine caută moartea?” (ibid., XVI, p. 88).

De unde această certitudine? Din siguranţa că sufletul e o entitate libe-ră, datoare să se despartă de „cuibul [său] de piele”: „te vom petrece/ până unde cuvântul poate ajunge/ câte-au fost/ nu mai sunt ale tale/ dă-ţi drumul din lumea aceasta/ în luntre// numele tău doar/ va mai rămâne/ o vreme/ aici” (ibid., VIII, p. 80). Eul adânc al omului nu are nimic de-a face cu moartea. În schimb, mult mai apropiată de ea este vieţuirea efemeră, la nivel empiric, în stare de inconştienţă spirituală: „muritorii încă mai mor/ spânzuraţi de clipe/ şi cred că sunt vii” (ibid, X, p. 82). Nu de moarte se înspăimântă poeta, ci de irelevanţa vieţii, „de câtimea ei/ de drumul ei” limitat (ibid, XIX, p. 91); „şi am căzut/ în genunchi/ în colbul întrebărilor/ şi spaimă în ochii mei/ şi spaimă în inima mea/ şi spaimă în oasele mele/ şi de nicăieri ajutor/ de nicăieri un răspuns/ ca întâiul/ ca cel din urmă om/ eu/ m-am înspăimântat de viaţă/ şi am început să fug/ şi m-am împiedicat/ şi am căzut/ şi m-am ridicat/ şi am conti-nuat să fug/ unde încotro fugi/ mă întreabă sufletul/ drumul/ acesta/ duce spre moarte (...) şi atunci/ m-am înspăimântat de viaţă/ şi am căzut/ şi în genunchi/ am continuat să fug” (ibid, XIX, p. 92). În această notă de triumfătoare incer-titudine, de continuitate interogativă se încheie volumul, dar şi cu încrederea că există o trecere dincolo (ibid, XI, p. 83 şi XII, p. 84), un spaţiu unde, privit în faţă de moarte, „afli cine eşti cu adevărat”: „Vezi/ ce mai rămâne/ din tine/ fărâmă cu fărâmă/ fir cu fir/ de praf/ nedumeririle/ se duc/ asta e tot?/ atât?/ asta e tot?” (ibid, XIV, p. 86).

Dense şi surprinzătoare, la un om atât de tânăr, prin angajamentul fiinţi-al, de filosofie trăită, ba chiar primită revelatoriu, poemele Andreei H. Hedeş din Aritmii redau cu fineţe şi reală forţă, totodată, pulsul tainic al fiinţei, ma-rile-i aspiraţii şi căutări.

Andrea A. Hedeş, Aritmii, Editura Neuma, Cluj, 2015


cronica traducerilor

RODICA GRIGORE

LECŢIILE LITERATURII

„Profesia mea nu este aceea de a crede, ci doar de a scrie.” (Elizabeth Costello)

În anul 1999, J.M. Coetzee publică The Lives of Animals, un volum (cel puţin aparent) straniu şi care a fost privit, de cititori şi de critica literară, cu un amestec de admiraţie, respect şi nedumerire. Căci,

deşi cunoscut ca militant pentru drepturile animalelor, Coetzee atinge, în aceste pagini, o intensitate nebănuită, demonstrează o temeritate neaşteptată şi, deopotrivă, reuşeşte să stabilească o uluitoare legătură – tematică şi stilis-tică – cu proza sa propriu-zisă, în primul rând cu Dezonoare, textul publicat tot în 1999, cu câteva luni înainte de Vieţile animalelor; într-adevăr, Disgrace este unul dintre marile romane ale scriitorului de origine sud-africană, în vre-me ce The Lives of Animals reprezintă o culegere de opinii şi luări de poziţie cu privire la soarta animalelor în perioada contemporană şi la cruzimea cu care sunt ele tratate de către oameni. Un soi de continuare, la nivel teoretic, a concluziilor la care ajungea David Lurie, protagonistul din Dezonoare, cel care, confruntat cu realităţile dure ale vieţii campestre, devenea convins că, cel puţin în anumite condiţii, oamenii nu mai manifestă compasiune unii faţă de ceilalţi, purtându-se asemenea câinilor. În Vieţile animalelor, dimpotrivă, avem de-a face cu un veritabil manifest în favoarea necuvântătoarelor, tratate cum nu se poate mai rău de către cei înzestraţi cu raţiune, dar complet lipsiţi de înţelegere şi de milă.

Nu după multă vreme, în 2003, Coetzee îşi uimeşte din nou cititorii, incluzând textele publicate anterior sub titlul Vieţile animalelor în Elizabeth Costello, o carte la rândul ei stranie şi greu, dacă nu cumva imposibil de în-cadrat în vreo specie literară consacrată. Autorul o subintitulează Opt lecţii, iar faptul că din cuprinsul ei, mai precis din paginile ce compun secvenţele

numite anterior, în forma apărută la Princeton University Press, în 1999, The Lives of Animals, lipsesc reacţiile lui Peter Singer, Marjorie Garber, Wendy Doniger şi Barbara Smuts (care însoţeau, în ediţia originală, textul lui Coet-zee), ca şi amănuntul – important! – că în acelaşi an, 2003, scriitorului i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură complică şi mai mult lucrurile.

Pretextul de la care se porneşte în Elizabeth Costello (excelentă şi în-totdeauna adecvată e traducerea în limba română, semnată de Irina Horea, tălmăcitoarea la fel de inspirată şi a altor creaţii ale lui Coetzee, apărute în ultimii ani tot la Editura Humanitas Fiction!) este prezenţa unei protagoniste în diferite locuri de pe mapamond, unde ea aduce în discuţie diverse subiecte (literatura contemporană, problema răului, cenzura etc.) în faţa unei audi-enţe – pe care, însă, niciodată nu încearcă să o mulţumească şi căreia nici nu-şi propune să-i facă plăcere. Elizabeth Costello este o scriitoare austra-liană, născută în 1928, acum în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, şi care îşi datorează faima unei cărţi pe care a publicat-o în urmă cu câteva decenii, mai precis în 1969, Casa de pe strada Eccles, în care personajul central este Molly Bloom, soţia lui Leopold Bloom, din Ulise, marea creaţie a lui James Joyce. Pe temeiul acestei celebrităţi, Costello este invitată la diverse conferinţe sau reuniuni literare, ori trebuie să ia cuvântul la festivităţile în cadrul cărora i se înmânează diverse premii. Textul de faţă e compus din „opt lecţii”, mai precis opt intervenţii ale lui Costello în diferite ocazii. Sigur că strategia lui Coetzee pare destul de uşor de intuit, mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că scri-itorul însuşi evită cu grijă interviurile şi apariţiile publice. Astfel, Elizabeth Costello pare un soi de (parţial) alter-ego al său (a se vedea voitul paralelism – ea a rescris un roman celebru, Ulise, iar Coetzee, la rândul său, pe cel al lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, în Foe): ea are libertatea de a-şi expune punctele de vedere şi de a şi le susţine, în vreme ce creatorul ei, J.M. Coetzee, îşi poate, în acest fel, exprima unele opinii, dar se poate situa şi la adăpost faţă de orice posibile reacţii (negative) ale publicului cititor, câtă vreme refuză să se identifice total cu protagonista sa. Numai că lucrurile – ca în cazul tuturor cărţilor lui Coetzee – nu sunt deloc atât de simple şi nici atât de clare, dacă ţinem seama – şi nu putem nicidecum uita, iar cartea aceasta se adresează mai ales acelor cititori care cunosc opera scriitorului originar din Africa de Sud – că unele dintre ideile susţinute de Elizabeth Costello au fost publicate anterior de către Coetzee însuşi şi reprezintă parte integrantă a propriului sistem de gândire al autorului.

Doar metaforele şi simbolurile legate, într-un fel sau altul, de lumea animalelor sunt mereu prezente, devenind realmente leit-motive ale textului.

C R O N I C A T R A D U C E R I L O R 81

De pildă, în prima parte a cărţii, Costello ţine o prelegere intitulată Ce este realismul?, după ce i se decernează un important premiu de către o mare uni-versitate americană. În cadrul discursului (Lecţia 1), vorbitoarea recurge din nou, la fel cum procedează şi în Lecţia 3, Filozofii şi animalele, la imaginea maimuţei lui Kafka. Iar de acum devine evident că această carte (pusă de la început şi până la sfârşit sub semnul fragmentarismului şi al tehnicii aluzive) e mult mai mult decât o simplă culegere de opinii cu privire la diferite subiec-te – fie că e vorba despre credinţă/e, rolul scrisului şi al literaturii ori sensurile umanismului. Elizabeth Costello, fără să (vrea să) fie un roman, nu rămâne nici la statutul de simplu manifest, fie el şi reluat, al lui Coetzee cu privire la soarta şi drepturile animalelor. Căci, desigur, maimuţa de la grădina zoologică e metafora pentru a exprima situaţia scriitorului însuşi în zilele noastre – fie că e vorba despre scriitoarea imaginată/imaginară pe nume Elizabeth Cos-tello, fie de scriitorii reali, de ce nu inclusiv Coetzee. Textul de faţă devine, în acest fel, un soi de inedită profesiune de credinţă şi rosteşte cu hotărâre o serie de mari adevăruri – oricât de neplăcute pot părea ele – cu privire la modul în care, adesea, mult prea adesea, publicul cititor îşi doreşte ca autorii preferaţi să adopte, pentru a satisface gustul general, atitudinea degajată a unor vedete din lumea muzicală sau poza starurilor de cinema. Altfel spus, să strălucească mereu, cumva la nivelul aparenţelor, să aibă acel „glamour” care cucereşte atât de uşor în zilele noastre; deci, să joace rolul care, implicit, li se cere de către publicul care încetează să fie cititor, transformându-se într-unul preponderent consumator. Iar Elizabeth Costello nu numai că se consideră nepotrivită pentru a vorbi în public, ci e convinsă că nu prea are nici abilitatea de a o face, însă continuă să o facă de dragul cărţilor sale, nicidecum din vana dorinţă de a epata sau de a plăcea. Cu toate astea – sau, mai bine zis, tocmai pentru că lucrurile stau astfel –, apariţiile publice ale lui Costello au impli-caţii extrem de importante pentru ceea ce înseamnă (ceea ce a devenit) rolul scriitorului în epoca contemporană, dar şi pentru locul pe care acesta îl ocupă într-o societate prea puţin dispusă să mai asculte cu adevărat, o societate care are nevoie doar de confirmarea propriilor convingeri, nicidecum de întrebări formulate cu îndrăzneală, care să determine vreun efort de gândire. Acum, vechea oglindă purtată de roman de-a lungul drumului, semnul marelui rea-lism stendhalian, e spartă de mult. Cuvântul scris nu mai are vechea putere de convingere, iar cititorii nu mai prea ştiu cine sunt, câtă vreme vechii zei (orice nume ar avea aceştia...) nu mai prea au răbdarea (sau dorinţa?) de a asculta. Astea sunt doar câteva dintre ideile pe care le expune Elizabeth Costello. Cu toate acestea, ideea inspiraţiei cvasi-divine a scriitorului încă mai cucereşte,


căci altfel de ce s-ar mai aduna oamenii să-l asculte? Sau, după cum consideră Costello în Lecţia 5. Umanioarele în Africa, ştiinţele umaniste, oricât ar fi de secularizate în vremea noastră, încă mai păstrează vechea legătură cu acea căutare/nevoie/dorinţă de salvare spirituală care a definit dintotdeauna con-diţia umană. Elizabeth Costello este, fără îndoială, o carte despre literatură şi filosofie – mai cu seamă despre opera acelor autori care l-au influenţat pe Coetzee. Căci, în afară de deja amintitul Franz Kafka, textul acesta abundă în aluzii la opera lui Tolstoi şi Dostoievski, ori la filosofia lui Spinoza. Strategia este clară mai ales în Lecţia 8. La poartă , care reprezintă o excelentă recon-textualizare a parabolei kafkiene În faţa Legii, din romanul Procesul. Costello se vede pe sine, aici, ca într-un soi de purgatoriu, unde trebuie să-şi clarifice, în faţa unui ciudat tribunal, opiniile şi credinţele, iar ea va concluziona, doar aparent paradoxal, în realitate acesta fiind spiritul întregii cărţi de faţă: „Am credinţe, dar nu cred în ele.”

În general, reacţiile publicului la prelegerile pe care le ţine Elizabeth Costello sunt un amestec de scepticism, exasperare, rece politeţe academică şi frustrare, inclusiv din partea celor care îi sunt cei mai apropiaţi, fiul ei şi so-ţia acestuia, membri ai comunităţii academice de la Appleton, unde Costello este premiată pentru activitatea sa literară, sau propria sa soră, acum călugări-ţă în Africa, implicată în eforturile de îngrijire a pacienţilor grav bolnavi. Cu toţi aceştia se întâlneşte protagonista şi cu fiecare în parte are mari dificultăţi de a comunica în adevăratul sens al cuvântului, de aici – cel puţin în parte – şi sentimentul de izolare şi însingurare pe care Costello îl trăieşte, dar îl şi induce celor cu care stă de vorbă. La fel se întâmplă şi în relaţiile ei cu alţi scriitori, dar şi cu cei care, aflaţi în public la conferinţele sale, îi adresează în-trebări sau, cel puţin, încearcă să o facă. La fel ca în Aşteptându-i pe barbari, romanul lui Coetzee apărut în anul 1980, personajele par a avea, şi acum, în Elizabeth Costello, sufletele atât de adânc îngropate (şi ascunse!) în propriile trupuri, încât, uneori, efortul de a ajunge la exprimarea sentimentelor pare mult prea mare pentru a putea fi făcut până la capăt, iar retragerea în tăcere şi recursul la strategiile necomunicării tinde să reprezinte o soluţie.

În afara celor „opt lecţii”, cartea lui Coetzee include şi un Post-scrip-tum care constă într-o continuare a „Scrisorii Lordului Chandos către Lordul Bacon” (1902), de Hugo von Hofmannsthal. Cu austeritatea stilistică ce-l ca-racterizează şi cu economia extremă a mijloacelor de expresie cu care şi-a obişnuit cititorii, J.M. Coetzee face mai multe trimiteri la textul original (la cel complet), fără, însă, a oferi explicaţii, rezumându-se doar la aluzii. Scri-itorul de secol XVII imaginat de Hofmannsthal (Lord Chandos) se exprimă

C R O N I C A T R A D U C E R I L O R 83

cu hotărâre împotriva abstracţiilor ştiinţifice şi se întreabă (retoric?) oare ce şi cât loc mai e pentru poezie într-un univers care ameninţă să devină unul prin excelenţă ştiinţific. Soluţia pe care o sugerează ar fi „o nouă limbă”, capabilă să se apropie din nou de natură, numai că, deoarece el nu poate găsi acel lim-baj al revelaţiei, îşi propune să-l împrumute din universul obiectelor neînsu-fleţite sau din cel al animalelor. Acest document ale cărui idei se îndreaptă în mod evident împotriva ideologiei iluministe, devenit apoi unul dintre textele esenţiale pentru modernismul de mai târziu, îl inspiră pe Coetzee să scrie un text cu rol de continuare-explicaţie a primului, o scrisoare imaginară pe care soţia lui Chandos ar fi adresat-o ea însăşi lui Francis Bacon, şi în care vorbeşte despre imposibilitatea revelaţiei, câtă vreme „în mintea creatorului nostru ne învârtejim ca într-un scoc de moară, ne întrepătrundem şi suntem întrepătrunşi de mii şi mii de alte creaturi.” Apelul pe care ea îl adresează celui pe care îl consideră capabil să ajungă la esenţa cuvintelor şi la sensul întemeietor al Cuvântului are în vedere una dintre obsesiile lui Coetzee în-suşi, şi anume (im)posibilitatea exprimării până la capăt a adevărului artei: „eu vă scriu domniei voastre, care, dintre toţi oamenii, sunteţi cunoscut că vă alegeţi cuvintele, şi le puneţi la locul lor, şi construiţi judecăţile aşa cum un zidar construieşte un zid de cărămizi. Înecându-ne, noi scriem din destinele noastre separate. Salvaţi-ne.” Dar care (mai) poate fi salvarea? Recursul la literatură sau, dimpotrivă, renunţarea definitivă la aceasta? Pare (încă) unul din dezideratele acestei stranii şi uluitoare cărţi a lui Coetzee să-şi provoace cititorul pentru ca acesta să încerce să descopere singur posibilele răspunsuri la aceste întrebări.

J. M. Coetzee, Elizabeth Costello.Traducere de Irina Horea, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2015


cronica ideilor

NICOLETA DABIJA

A VEDEA MAI DEPARTE ŞI MAI DEVREME: ARTISTUL

Există oameni care rezistă fără odihnă la aceeaşi temperatură a su-fletului, care nu pot scăpa de ei, dar nici să cadă sub ei nu le e per-mis. Sunt la înălţimea lor proprie, până şi limbajul le e limitat în

sfera unor cuvinte care îi definesc şi după care îi recunoşti, până şi înfăţişarea li se păstrează neschimbată decenii. Când se întâlnesc cu oamenii, comunică într-un singur fel, doar urcându-i pe aceştia la nivelul ochilor lor, luându-i prizonieri în lumea personală. Ei niciodată nu coboară privirea. Flacăra care le arde înăuntru nu-i lasă! Sau demonul, sau geniul, sau misiunea, cum doriţi să-i spuneţi. Să fie doar seriozitate, temeinicie a firii, fugă de frivolitatea fiin-ţei? Cât e credinţă când baţi la aceeaşi uşă şi cât e efort şi sacrificiu? Întrebări inutile.

Artistul adevărat aşa e şi trebuie să fie. Aşa mi l-am închipuit mereu. Statornicia sufletului lui e înţelegerea mai profundă a fenomenului vieţii, e vederea mai departe de vederea ochiului obişnuit, e puterea de a simţi poe-zia în orice, e înaintare, e viziune şi destin. Poate mai ales destin. Altminteri arderea s-ar consuma. Artistul ar putea refuza să creeze când sacrificiul cerut i-ar pune în pericol viaţa. Însă artistul autentic nu poate fugi, trebuie să ardă şi o face cu orice preţ, chiar şi cu cel al nebuniei, al ratării ori al morţii. Nevoia creaţiei nu ţine seama de condiţiile fizice, creaţia te subjugă şi aceleaşi mâini care te îmbrăţişează de undeva de sus în timpul inspiraţiei, te pot şi sugruma pentru neascultare...

Fără îndoială, mai bine decât mine şi mai „din interior” defineşte artistul Andrei Tarkovski în biografia sa artistică, tradusă la noi cu titlul Sculptând în timp1. Nu, nu vreau să recurg neapărat la o autoritate ca să-mi continui gândurile despre ce înseamnă să fii creator, deşi, recunosc, ca orice sofism, şi argumentum ad verecundiam e mângâietor. M-a provocat însă fraza cu care regizorul rus îşi încheie cartea, mărturisind astfel sensul ei adânc: „mi-am dorit foarte mult ca cititorii ei, convinşi de mine, chiar dacă nu în totalitate,

ci numai parţial, să devină complicii mei, fie şi drept mulţumire pentru că nu mai am niciun secret faţă de ei.”

Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii care îşi numesc cititorii ori li se adre-sează. Mi s-a părut frumos şi cinstit că se gândeşte la ei, altfel de ce ar scrie omul, numai pentru sine? Iar eu am fost mereu un cititor ascultător. M-am înţeles bine în general cu autorii cărţilor citite. Dacă vreunul şi-a închipuit cititorul ideal, am vrut să fiu eu acela şi până la capătul lecturii m-am străduit să devin. Dacă Tarkovski cere să-i fiu „complice”, ca mulţumire că mi-a spus mie toate secretele lui artistice, cum să îmi îndepărtez gândurile de ale lui? Şi nu mă ţin de glume. De data asta, nu. E adevărat, multe dintre ideile regi-zorului stăteau deja în mine. Numai m-am bucurat că-s adevărate, că au fost, că încă trăiesc. Altele s-au conturat mai bine, de unele m-am convins acum.

În primul rând, m-am convins că ceea ce am văzut în filmele regizorului rus este întocmai ceea ce el a vrut să pună în acele filme. Stările de spirit care m-au petrecut în timpul vizionării şi care revin de câte ori îmi reamintesc o scenă ori alta, sunt chiar stările lui Tarkovski, visele lui trăite direct altădată. Semnul creatorului adevărat. Şi adevăratul artist se mai arată prin poezia cu care priveşte lumea. Fără poezie, fără a simţi subtilitatea realităţii şi viaţa prin logica suferinţei, artistul nu e întreg. Poetul din el e un copil, prin imaginaţie şi psihologie. Aşa descoperă lumea. Şi trebuie să ai încredere în artist, altfel credinţa lui nu va ajunge la tine. Pentru că artist nu e cel care îşi ocupă locul la birou în fiecare dimineaţă ca să se concentreze şi să scrie, nu e cel care se aşează în faţa şevaletului să picteze fix la ora 21.00, nici orice regizor care îşi găseşte o temă pentru filmul său. Artistul nu e stăpân pe geniul lui. În el temele răsar pentru că a venit ora răsăritului. El nu are încotro, trebuie să răspundă prezent acelui ceva care-l subjugă deodată. A fi artist înseamnă a fi aşa şi acum, a nu avea posibilitatea să fugi din faţa inspiraţiei şi a-i auzi „chemarea”.

Mai mult, artistul nu e nici măcar mai deştept decât spectatorul ori citi-torul. El doar a fost ales să vadă mai profund, mai devreme, şi să exprime în imagini, în cuvinte, viziunea lui despre lume. Geniul însuşi nu se vede musai când tabloul ajunge pe peretele unui muzeu, când filmul rulează pe ecranele cinematografelor din toată lumea, ci mai curând în timpul creaţiei. Geniul presupune, de fapt, încrederea absolută a artistului în creaţia sa, şi se măsoară prin sacrificiul şi suferinţa pe care opera le impune. Geniul e căutarea ade-vărului şi durerea de a ajunge la el cu orice risc. Artistul nu e autentic decât atunci când îşi pune propria lume în bătaia puştii, când sistemul lui de gândire se conturează fără ascunzişuri minţii spectatorului, când se lasă ca un copil


judecat, certat, dar ştie că numai aşa a putut el să facă. Artistul îşi pune în ope-ră „cele mai intime vise”, până la urmă. Nu poate altfel. O artă fără sufletul artistului e o artă predată tragediei acestei absenţe. Numai cea care închide în ea sufletul poate fi nemuritoare. Or nu toţi artiştii sunt în slujba nemuririi şi nu toate artele vor să eternizeze lumea şi viaţa?

Fiecare artă suferă de o predestinare. E credinţa lui Tarkovski. Fiecare s-a născut ca să dea afară din sine o parte din viaţă pe care celelalte nu o pot da în vileag. Fiecare e stăpâna unei felii din conştiinţa noastră sufletească şi senzitivă. Cinematografia a venit doar mai târziu, dar exact când a devenit necesară. Omenirea avea nevoie de o artă care să recupereze şi să reconstituie realitatea într-un secol dominat de tehnică. (Tarkovski nu acceptă ideea că filmul e o combinaţie a celorlalte arte. În orice caz, nu e numai asta. Observa-rea directă a vieţii e privilegiul poeziei cinematografice.) Pentru prima dată, prin intermediul peliculei, omul a putut fixa timpul direct. Şi acest timp prins în cutia neagră de metal, reţinut acolo poate pentru totdeauna, este o „matriţă a timpului real”. Pentru ce merge omul la cinema? Pentru a fi martorul unor experienţe, pentru a-şi îmbogăţi experienţa şi pentru a se recunoaşte în expe-rienţa personajelor.

Însă pentru a se ajunge aici, filmul trebuie să fie un fragment din biogra-fia regizorului, acţiunea trebuie să definească soarta lui. Numai astfel el con-struieşte un proiect artistic autentic şi o operă apoi, judecată ca incomparabilă şi unică. Misiunea lui Tarkovski însuşi, acest inventator al unei lumi întregi în cinematografie, a fost să facă o artă pentru suflet, pentru hrănirea lui, o artă vindecătoare, cathartică, o artă care să ne pregătească pentru moarte, în propriile-i cuvinte. Şi cea mai bună pregătire cine poate fi, dacă nu iubirea, dăruirea totală? Spectatorul filmelor lui va simţi deopotrivă nevoia de a iubi şi de a-şi dărui iubirea, nevoia de a fi mai bun şi de a deveni mai frumos. Tarkovski nu a făcut filme pentru cei care se duc la cinema să se distreze, chiar dacă sunt majoritatea. Un astfel de public e mai pregătit să se robotize-ze. El a creat pentru oameni, pentru cei care mai au în ei sămânţa umană de a trăi pentru celălalt. Tarkovski este creatorul unei lumi: „viaţa ca vis”. Dacă nu intrăm, nu-l merităm.

-------------------1 Tradusă de Raluca Rădulescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2015.

C R O N I C A I D E I L O R 87

cartea de arhitectură

AUGUSTIN IOAN

GOTHIC CHURCH ARCHITECTURE IN EUROPE

Lucrarea venerabilului profesor Adrian Niculescu, Gothic Chur-ch Architecture in Europe: A Comparative Approach, apărută în limba engleză, specialitatea autorului, la Editura Tehnopress din

Iaşi, este un foarte util manual de curs privitor strict, din stilul gotic, la arhi-tectura religioasă şi, din aceasta, doar la cea europeană. Precizările sunt nece-sare şi respectate, pentru că, altfel, există semnificative porţiuni de gotic, cu revivals, lăsate pe dinafară. În primul rând, este vorba de goticul non-religios, de arhitectura să zicem civilă, cu al său sistem structural de lemn Fachtwerk, de care şi Transilvania s-a contaminat, odinioară; în al doilea rând, este vorba despre fenomenele de revival, de secolul al XIX-lea târziu, care au ajuns şi în Statele Unite, unde au influenţat chiar arhitectura clădirilor înalte, până la Chicago Tribune Tower Competition la finele anilor 1920, dar şi în post-modernism, deloc menţionat; există, de asemenea, tentative neogotice şi în arhitectura colonială britanică din Asia şi Africa.

Dar, astfel stând lucrurile, avem de-a face cu un compendiu de infor-maţii utile, diverse, pe alocuri substanţiale, extrase dintr-o bibliografie cu iz clasic. Autorul menţionează, de altfel, preferinţele sale pentru autorii-stan-dard ai domeniului istoriei arhitecturii, pe care îi invocă drept mentori (chiar dacă aceştia nu sunt cunoscuţi neapărat pentru apetenţa lor comparatistă), pornind de la Fletcher (1896), trecând prin Pevsner (1943) şi terminând cu Yarwood (1974). Metoda comparatistă, sau comparativismul, nu a făcut ne-număraţi adepţi în rândul istoricilor de arhitectură din România; singurul care a adoptat-o explicit a fost Gheorghe Curinschi Vorona, care insista pe ele-mente comparative în descifrarea genealogiilor diferitelor construcţii, care, altfel, ar fi rămas lipsite de sens, de vreme ce contextul imediat, fizic, istoric şi cultural nu le explica neapărat.

Este o întrebare bună dacă goticul poate fi porţionat după graniţele po-litice actuale, sau, oricum, ale trecutului de după goticul însuşi. O perspec-tivă etatistă mărunţeşte cumva diferitele valuri continue ale goticului, privit

antropologic de unii autori (ceva mai recenţi decât cei invocaţi în studiu) ca fiind o manifestare a migratorilor nordici, o perspectivă umbroasă, păduroasă chiar (J. Baltrusaitis) asupra lumii nordice, o arhitectură prinsă între două episoade sudice, geometrice în sensul propriu, agricol, de măsurare a pămân-tului; mai degrabă luminoase (romanicul şi renaşterea). În acest sens, cred că metoda comparatistă este sabotată de către înţelegerea statală a unui fenomen continuu, trans-statal, aparţinând unei biserici universal(ist)e. Între graniţele, oricum fluctuante, ale unui stat, comparatismul poate cerceta doar asemănă-rile şi deosebirile locale, între vârste istorice diferite, eventual în comparaţie cu neogoticul secolului al nouăsprezecelea, privit, în Marea Britanie, ca fiind stilul propriu arhitecturii cultice creştine locale (aserţiune cu care, probabil, Villet Le Duc ar fi fost de acord, el, care a proiectat o biserică gotică ideală şi ai cărui învăţăcei, precum Lecomte de Nouy la noi, au intervenit cu sârg pe monumentele medievale spre a le îndrepta, corijându-le abaterile de la pre-scripţiile a posteriori).

Aşa încât, cum ne şi invită studiul, observăm atenţia pe care autorul o dă, pe bună dreptate, spaţiului natal, vorbind despre aportul de gotic al co-loniştilor saxoni (care au dezvoltat, ulterior aşezării lor în Transilvania, pro-priile versiuni de gotic religios-fortificat). Aici merita citată bibliografia mai recentă dedicată bisericilor fortificate de către diverşi istorici; în schimb, intră în bibliografie un simplu album fotografic, fără referinţe complete.

Ni se vorbeşte şi despre influenţele gotice Mittel-Europa în Moldova ştefaniană şi răreşească, unde veneau spre sud ancadramente de uşă şi ferestre din Pocuţia şi de mai sus chiar, dar şi despre puţinele exemple relevante de neogotic, precum Biserica Anglicană şi Catedrala Catolică (aceasta fiind o replică banală a bisericii catolice franciscane din Istanbul, sau, vorba compa-rativismului, o altă ipostază a aceleiaşi surse).

Acest foarte necesar manual de gotic creştin se adresează la noi, unde totul este de studiat, unui public de specialitate (studenţi la arhitectură), dar şi persoanelor culte din alte domenii, care, ca şi autorul, sunt interesate să de-păşească nivelul specializării proprii, intrând în domeniul unor pasiuni unde excelează.

Adrian Niculescu, Gothic Church Architecture in Europe: A Comparative Approach, Editura Tehnopress

C A RT E A D E A R H I T E C T U R Ă 89

cronica plasticii

FLORIN TOMA

MOTIVE PENTRU DOUĂ SITUAŢII EMOTIVE

DADA - Salonul de Boli Frumoase

Sigur, ART SAFARI rămâne de departe cea mai spectaculoasă reunire anuală a galeriilor de artă din Bucureşti şi din ţară (din păcate şi fatalmente de firesc, căci doar suntem în România, nu toate!), precum şi a unor faimoase colecţii particulare (anul acesta, însă a făcut furori „colecţia anonimă”, adică, aidoma dosarelor de cercetare unde autorului nu i se cunoaşte identitatea şi scrie AN – deci cu „autor necunoscut” – dar care ne-a regalat cu un impresi-onant număr de lucrări semnate de Victor Brauner!... un fel de legitimă amin-tire-omagiu-pomenire).

Sigur, nu e posibilă doar o singură preumblare în Palatul Pinacotecii (fostul Palat al Societăţiide Asigurări „Dacia”) din Lipscani… dar despre toa-te posibilele detalii de interes privind evenimentele conexe acestei cea de-a III-a ediţii a ART SAFARI (mărturisim că rămâne mult în spatele înţelegerii, într-o ceaţă densă, explicaţia organizatorilor – oricare ar fi ea – pentru alege-rea acestui substantiv („safari”), ce pare nu atât uşor exotic, cât prea chinuit în adecvare!), deci, despre toate acestea vom mai vorbi, chiar în acest număr al revistei noastre, la rubrica Miscellanea.

Şi mai trebuie subliniat un lucru. Foarte important pentru ediţia de anul acesta (5-15 mai), care a prilejuit şi o aniversare: Centenarul Mişcării Dada. Echipa Art Safari a fost extrem de onorată că a avut-o drept curator pe doam-na Raya Zommer-Tal, Director şi Curator-Şef al Janco-Dada Museum din Ein Hod (Israel), eminent expert internaţional în studiul mişcării Dada şi al operei lui Marcel Iancu.

„Salonul de Boli Frumoase”-Dada, pe care aşteptam nerăbdător de mul-tă vreme să-l parcurg la mine acasă – fie chiar şi sumar sau incomplet faţă de alte manifestări de aiurea, similare, cum ar fi, de pildă, fabuloasa expoziţie „L’Homme Approximatif”, închinată lui Tristan Tzara, la MAMCS (Musée d’Art Moderne et Contemporain de Strasbourg), din toamna anului trecut – a

fost un motiv de a fecunda exerciţiul de încercare a unei emoţii fundamentale. Un fel de catharsis nou, cu alţi parametri, cu un alt parfum şi cu totul alte di-mensiuni afective. Nu e uşor, de pildă – e mai mult decât o simplă stupefacţie – să pătrunzi brusc parcă într-un alt timp, într-un alt veac, într-un alt ev şi într-un alt spaţiu. O incintă cu atmosferă old fashion, luminaţie tainică, mochetă groasă pe jos, pereţii cu tapet de mătase grea şi pe fondul puternic al căruia să descoperi „bijuterii” ale artei începutului de secol XX, plecate din larma şi tumultul histrionic al unui loc devenit celebru. „Cabaret Voltaire”. Zürich. Elveţia. Club de noapte. Unde nu te aştepţi!...

Pe 2 februarie 1916, un banal anunţ apărea în ziar (anunţul care avea să deschidă un capitol fabulos din istoria artei şi civilizaţiei): „Cabaret Voltaire. Sub acest nume s-au adunat un grup de tineri artişti şi scriitori cu scopul de a face din acest loc un centru de exprimare artistică. În general, în Cabaret vor fi artişti, invitaţi permanenţi, care, prin reuniuni zilnice, vor organiza serate literare sau muzicale. Tinerii artişti din Zürich, de orice fel, sunt invitaţi să ni se alăture cu sugestii şi propuneri.”

Cabaret Voltaire este inaugurat la 5 februarie 1916, de către scriitorul german Hugo Ball şi poeta germană Emmy Hennings (peste patru ani, cei doi urmau să devină soţ şi soţie). Printre membrii fondatori se aflau pictorul Marcel Iancu (ulterior alături de el s-au aflat fraţii săi, Iuliu şi George), poeţii Richard Huelsenbeck şi Tristan Tzara, Sophie Taeuber-Arp şi pictorul Jean Arp. Evenimentele desfăşurate aici au constituit baza formării unui curent oarecum anarhic şi socialist – aşa cum era catalogat de autorităţi – rebel, în fapt, cunoscut drept Dada.

În contextul în care Elveţia era ţară neutră în timpul Primului Război Mondial, mulţi din refugiaţii din întreaga Europă care soseau la Zürich erau personalităţi artistice. Doi dintre aceştia, Ball şi Hennings, au devenit aici apropiaţi de Ephraim Jan, patron al Holländische Meierei, care găzduia deja primul cabaret literar – Pantagruel – înfiinţat în anul 1915. Jan le-a permis celor doi să utilizeze una din camerele dezafectate ale locului, iar aici ia naş-tere Cabaret Voltaire, nume sub care un grup de artişti şi scriitori întemeiază un centru pentru distracţia artistică. Ideea de cabaret presupunea că în fiecare zi artiştii oaspeţi vor realiza prestaţii muzicale, literare sau artistice – în gene-ral – şi vor propune, indiferent de orientarea lor politică, sugestii şi idei noi.

Astfel, intelectuali, dezertori, refugiaţi politici, poeţi „blestemaţi”, aven-turieri, artişti renegaţi şi toţi cei care voiau să manifesteze împotriva războ-iului şi-au dat întâlnire la Cabaret Voltaire, încercând să răspundă absurdului prin absurd. Printr-un spirit de frondă şi revoltă, îndreptat nu doar împotriva

C R O N I C A P L A S T I C I I 91

unor principii literare strânse în sufocante corsete normative sau a unui mod de viaţă conformist, ci împotriva unui anumit tip de societate opresantă, în general. Mişcarea nu a fost o şcoală, o ideologie sau vreo religie, nu avea reguli stricte şi nici principii imuabile. Dada însemna respingerea sensului limbajului văzut ca artificial, incapabil să arate înţelesul real al vieţii. Dincolo de asta, însă el avea să fie, fără discuţie, punctul de pornire al unui capitol extrem de important din arta secolului XX. Dada era, dacă vreţi, arta, moda-litatea, atitudinea de a epata, de a şoca şi de a respinge, prin toate mijloacele, conformismul…

Ies din flash-back-ul pe care mi-l provoacă instantaneu spaţiile dedica-te Dada şi parcurg periplul emoţionant, prin care ochiul se desfată nesăţios. Mă aplec cu evlavie în faţa numărului 1 al revistei „Contimporanul”, cu bi-necunoscuta copertă constructivistă a lui M.H. Maxy sau privesc împietrit exemplarul lui Tristan Tzara şi Marcel Janco: La Première aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916). Străbat cu poftă colecţia lui Marcel Iancu, cu portretele lui Ion Barbu, Saşa Pană, Ion Vinea, sau peisajele marine, ca să nu mai amintesc de seria celor 20 de desene de un erotism explicit… (o fază interesantă: la un moment dat, pătrunde în încăpere un grup de copii de ci-clul întâi gimnazial, conduşi aici de un tânăr dascăl entuziast şi care vorbeşte întruna, îi întreabă, le cere părerea, le explică pe înţelesul lor câteva lucrări, dar remarc în acelaşi timp că trei dintre supraveghetorii expoziţiei se aşază numaidecât cu spatele la perete, fix în dreptul colecţiei cu viziunile lubrice ale lui Marcel Iancu, umăr lângă umăr, spre a nu lăsa loc nici măcar unei priviri de a pătrunde în „imageria interzisă”!).

Mă aflu parcă pe un traseu iniţiatic (iniţierea în vrajă!) şi mă opresc la peniţele lui Max Blecher („Autoportretul” este absolut sfâşietor!), apoi, la lucrările semnate de M.H. Maxy („Peisaj urban din 1924”, portretul lui Saşa Pană, nudurile „cu Idol”, „pe sofa verde” sau „culcat”), Jules Perahim („Măgăruşul”, „Cabaret”), Jean David („Portretul lui Leny Caler”, soţia lui Mihail Sebastian, „Fata cu ochii verzi”, „Femeie cu trandafir”), Miliţa Pe-traşcu („Copil cu trei boi” sau extraordinarul portret al actriţei Dina Cocea). Şi, în fine, dar nu în cele din urmă, am adăstat deloc vremelnic în faţa lucră-rilor omagiatului din acest an, marele artist, colosalul vizionar, de la a cărui dispariţie a trecut o jumătate de secol. Victor Brauner, cu: „Femeie pe plajă”, „Flacăra albastră”, „L’Abeille”, „neintitulată”, „Portretul lui Ilarie Voron-ca”, „Portretul lui Ion Minulescu”, „Portretul lui Saşa Pană”, „Serafina cu pantof pe cap”, „Autoportret”, „Cap cu doi boxeri” şi altele.

Dar vraja se destramă, mai arunc o privire în urmă. Simt parcă în nări,


iarăşi, parfumurile uşor opiacee şi aud, din nou, în urechi larma de la Cabaret Voltaire. În final, trag după mine uşa. Închid – pentru nu ştiu cât timp – Sa-lonul de Boli frumoase-Dada. Îl întocmesc cu grijă şi-l pun bine în sipetul în care păstrez delicatesurile memoriei.

FIG 2 – Un remember dureros

Puţine sunt expoziţiile ce se axează deliberat pe o temă dată. Adică por-nesc de la un subiect comun, pe care artiştii îşi propun să-l „dezbată” estetic, la modul unitar, de grup. Să zicem: Primăvara sau Visul. Oraşul sau Derapa-je. Naşterea sau Călătoria ş.a.m.d., căci imaginaţia tematică a scornelii e fără sfârşit. Cred că această sărăcie se explică prin persistenţa în mentalul creatori-lor de artă a urmelor unui timp revolut, când dictatura „dicta” orice născocire, când Impunătorul impunea tot (până şi gândul, viaţa sau bucuria!), care năs-cociri însă nu aveau voie să fie oricum, ci îndreptate înspre o singură direcţie, adulatorie şi cu un singur scop: mutilarea realului. Expoziţiile tematice de grup sunt aşa de rare, tocmai pentru că arta nu (mai) suportă constrângerile de niciun fel, fie chiar şi unele, să le spunem umaniste. Arta rămâne în exclu-sivitate tărâmul a ceea ce s-ar putea denomina prin două expresii franţuzeşti ce-mi vin acum în minte şi care înlocuiesc oricând noţiunea de „libertate”: à bonne volonté şi de bon gré.

Există însă şi excepţii. Atunci când expoziţia capătă accentele unui manifest de solidaritate, de revoltă, de meditaţie asupra fragilităţii umane şi se transformă în mesaj cu trimitere solemnă. Ea nu mai are aparenţa unei compuneri cu aer zglobiu-şcolăresc, cu libertatea gândului, a expresiei sau a imaginaţiei, ci prezintă subsecvenţial, precum sedimentele unui zăcământ, o re-compunere a unei realităţi trăite. O resuscitare în plan artistic a memoriei unei conştiinţe dureroase, provocate fie de o dislocare a realităţii, fie de un fapt grav. De un eveniment foarte trist petrecut. De o tragedie.

O astfel de notă aparte s-a aflat în intenţia celor patru artişti (Ioan Iacob, Mircea Roman, Aurel Vlad şi Florentina Voichi), care au expus recent, la Muzeul Ţăranului Român, reuniţi în vaga, interesanta şi, totuşi, insolita titu-latură FIG.

FIG 2 este cea de-a două ediţie din ciclul de expoziţii intitulate FIG (cine ştie, poate de la « figurativ », de la « figuraţie », de la « figură », ca ele-ment bazal constitutiv al recurenţei retoricii estetice… greu de aflat!). Prima avusese loc la galeria Simeza, în 2013 şi prezentase lucrările lui Costel Butoi, alături de cele ale lui Mircea Roman, Aurel Vlad şi ale Florentinei Voichi. Cea


de acum are o conFIGuraţie un pic schimbată: locul lui Costel Butoi (decedat între timp) a fost luat de pictorul Ioan Iacob. Sigur, e un fel de a spune – din necesităţi strict retorice – că un artist „a luat locul” unui alt artist, deoarece, fie şi la modul ceva mai grav semantic, adică să zicem simbolic, în artă nimeni nu poate înlocui pe nimeni. Nu există substitut, suplinitor în artă. Fiecare ar-tist, pe lângă o fiinţă unică sau o „voce” marcantă în felul lui strict personal, este şi o realitate particulară, o lume complet aparte, un univers iramplasabil. Este un cosmos individual.

Aşadar, revenind la FIG 2, cred că avem de-a face cu o expoziţie-do-cument, nu documentară, o mărturisire reflexivă, nu o depoziţie de martor ocular. Un exerciţiu de aplicaţie, nu un subterfugiu de contemplaţie. Practic, o expoziţie de conştiinţă, pentru că adună la un loc meditaţiile a patru artişti, pe o temă nu dată (fiindcă nimeni nu le-a impus-o!), ci asupra căreia au convenit de bon gré să cugete. O temă gravă. Extrem de gravă. E vorba de tragedia de la Colectiv. Dar nu numai ea. E vorba de criza unei întregi societăţi, măcinată de nesiguranţă, impostură, indecenţă, distrugerea rânduielilor etc.

Astfel că FIG 2 e sinonimă cu o chemare adresată societăţii româneşti marcate, printre altele, şi de această tragedie petrecută în 2015, la clubul Co-lectiv. Artiştii expun nu doar lucrări cunoscute (şi care se adaptează semantic pefect la tema generală, sugerată cu subtilitate şi delicateţe), dar şi unele cre-ate special pentru această expoziţie (şi care induc o stare de reflecţie asupra unor subiecte profunde ale existenteţei umane: de la fragilitate şi efemer, până la durere şi memorie).

Cei patru excepţionali artişti, doi pictori şi doi sculptori, asamblează împreună – fără să-şi forţeze limitele puterii de înţelegere sau tehnicile perso-nale – o « hartă » a figurativului preocupat mai întâi de toate de corporalitatea fiinţei umane, şi mai puţin de peisaj, natură moartă sau studiu obiectual. În tehnicile particulare ale fiecăruia, care şi-au pus pecetea pe stilul inconfunda-bil al artistului, cei patru reuşesc să facă să transpară din arta lor senzaţia de bine, de cuminţenie, de înţelegere profundă a adâncimilor vieţii.

Da, viaţă! căci numai despre viaţă este vorba în opera fiecărui artist, chiar dacă iniţierea are loc plecând la o tragedie. Cu toate că tragicul presu-pune de cele mai multe ori moartea, el nu este un punct mort, ci o premisă consistentă, de la care pleacă starea de meditaţie asupra vieţii.

Supradimensionarea lucrărilor (avem, într-adevăr, un aer de gigantesc, care provoacă, la prima vedere, spaima, dar abia apoi înţelegi că plasarea în nemăsură dă, de fapt, măsura cosmică a durerii, pe care o produce resuscita-rea unei memorii grele, tragice, încărcate de toate sensurile suferinţei!). Apoi,


culorile puternice, declarative ale picturilor. De pildă, Florentina Voichi insistă pe un roşu aprins (însoţit, de asemenea, de o tuşă naturalistă în pre-zentarea personajelor, inclusiv în zugrăvirea groazei, pe care o studiază cu o pasiune şi o înverşunare aproape medicale). La Ioan Iacob, dimpotrivă, apare roşul efasat, stins, cenuşos, iar evanescenţa întregii policromii (de asemenea, mult alb, prăfos, rece – cu sugestia debordantă a calcinării!), transparenţa brumoasă, ca privirea printr-un geam aburit, împing mai bine senzaţiile înspre zona aluvionară a memoriei. Tablourile lui Ioan Iacob, care iau în îngrijirea ochiului trupul uman chinuit, au cuminţenia sfioasă a unui bocet neauzit Ori-cum, însă elementele vizuale ale lucrărilor ambilor pictori conduc fatalmente la retrăirea în plan mental a focului pustiitor, a combustiei nedorite. Dar nu la modul brutal, ci tandru, delicat, respectuos, ca o litanie. Fără ecouri lugubre.

De partea cealaltă, Mircea Roman şi Aurel Vlad, care abordează în sculpturile lor, dintotdeauna, monumentalul în stare pură (sigur, există şi ex-cepţii, fiecare dintre cei doi fiind sedus, la un moment dat în evoluţia artei lor, şi de farmecul miniaturii!), vin să sprijine ideea de supradimensiune, contri-buind la transformarea pe nesimţite a sălii de expoziţie într-un soi de altar. Dar un altar fără însemne religioase, ci mai degrabă ca o incintă ce defibrilea-ză un remember dureros. Un soi de exorcism liniştit şi pios.

Mircea Roman readuce aici câteva dintre motivele sale predilecte – fe-meia-timp, femeia-spaţiu, femeia-miracol, femeia magică – ce se pliază per-fect pe eşafodajul semantic al întregii intenţii expoziţionale, mai ales că, pe alocuri, vopseaua de un roşu-sângeriu atacă şi mai bine tema. Apoi, lemnul şindrilos, fragmentat până la stadiul de petic-ţandără – şi, tocmai din această cauză, dând privirii senzaţia de fragilitate şi discontinuitate – este nu doar materialul tradiţional al sculptorului (din care a construit uriaşele şi, în acelaşi timp plăpândele instalaţii…sunt unul dintre cei care au avut privilegiul magic de a le admira, de visu, în atelierul artistului!), ci şi sugestia dureroasă a unui potenţial şi rapid fenomen ignigen.

Aurel Vlad păstrează aceeaşi tentaţie spre urieşenie (îmi amintesc de cea mai recentă expoziţie, anterioară acesteia, de la Galateea!), dar, spre deose-bire de Mircea Roman, el iese din rectiliniu, din unghiurile fiinţelor fantaste şi apasă mult, aproape chinuindu-l, trupul uman. Omul lui Aurel Vlad este contorsionat, decompensat şi aproape inestetic. E ca o himeră care nu răs-pândeşte milă sau compasiune pentru chinul său, ci teamă. Groază. Repulsie. Din cauză că se află într-o continuă luptă cu Destinul (nevăzut, necunoscut!), cu Timpul, cu Sinele (uneori, în alte lucrări, acesta ia forma unui câine!), cu Ordonatorul lumii şi pentru că aşteaptă de o eternitate revelaţia, el este des-


figurat. Omul lui Vlad e tocit. E uzat. E consumat, fiindcă nu are parte de o revelaţie. Revelaţia.

În rezumat smerit, am fost martorii unei expoziţii în care patru artişti excepţionali, abordând o temă anevoioasă şi deloc confortabilă, precum este suferinţa, de fapt, s-au pregătit să-şi primească porţia de mântuire.


cronica filmului

CĂLIN STĂNCULESCU

CANNES LA BUCUREŞTI

Ziua de 19 mai poate intra în istoria filmului românesc recent prin faptul că, odată cu premiera de la Festivalul internaţional al fil-mului de la Cannes, la Bucureşti, la Sala Palatului, avea loc, sin-

cron şi cu transmisii live de la Cannes, premiera mondială a filmului Bacala-ureat, semnat de un deţinător de Palme d'Or, regizorul Cristian Mungiu. Am văzut filmul, după defilarea dnei Ministru ( al Culturii din România), pe co-vorul roşu de la Cannes, după mesajul emoţionat şi emoţionant al cineastului, aflat pe Croazetă cu o mică parte din echipa filmului, restul fiind prezenţi la Bucureşti alături de şase mii de entuziaşti spectatori. Şi, înainte de a comenta examenul lui Cristian Mungiu, cred că e necesară o reamintire a participării româneşti de la Cannes, 2016.

Primul intrat în focurile celui mai important examen, competiţia oficia-lă, unde au acces 21 de titluri, dar şi două româneşti, dintre sute, primul fiind Sieranevada, semnat de Cristi Puiu, cineastul căruia i se datorează paterni-tatea noului val cu filmul Marfa şi banii, film deja cult pentru o sumedenie de critici şi istorici. Excelent primit de presa franceză, engleză şi americană, Sieranevada se afla după desfăşurarea primei jumătăţi a maratonului cine-matografic de la Cannes pe unul dintre primele patru locuri ale opţiunilor criticilor de film. Cum premiera bucureşteană a filmului va avea loc cândva în toamnă, nu putem decât să credem că şi uşile joacă genial în filmul lui Puiu, cum l-a caracterizat unul dintre comentatorii ediţiei din acest an a Festivalu-lui. (Stephanie Belpeche – Sieranevada, o punere în scenă extraordinară care utilizează spaţiile închise cu o virtuozitate uimitoare.)

Alături de Cristi Puiu şi Cristian Mungiu, anul acesta la Cannes au mai fost selectate alte trei filme româneşti, Câini de Bogdan Mirică, regizor-sce-narist la o coproducţie cu Franţa, Bulgaria şi Qatar în secţiunea competitivă Un Certain Regard, 4,15 p.m. sfârşitul lumii, regia şi scenariul sunt semnate de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Sarga, în secţiunea scurtmetrajelor şi în secţiunea studenţească Cinefondation, Toate fluviile curg în mare, producţie

UNATC de Alexandru Badea. Revenind la momentul sincron Cannes-Bucureşti de la Sala Palatului,

trebuie admirată tenacitatea autorului filmului Bacalaureat pentru a forţa publicul românesc să reintre în sălile de cinematograf ca să aplaude opere filmice de mare interes. Fiindcă Bacalaureat este un film extraordinar des-pre societatea românească şi tarele ei, despre familie şi problemele ei, despre individ şi dramele vrute şi nevrute cu care se confruntă la un sfert de veac de la cucerirea libertăţii. Oglindă realist-obiectivă, deloc complezentă, opera lui Mungiu evocă drama unui medic, personajul-pivot al unei familii disfuncţio-nale, a cărui fiică trebuie să dea bacul, cu o notă superioară, pentru a accesa la universitatea engleză la care fusese admisă. O tentativă de viol, Eliza (Maria Drăguş, actriţa germană, lansată în filmele lui Michael Haneke), fiica medi-cului fiind victima, complică lucrurile cu examenul. Eliza are mâna în ghips, este primită la examenul de bacalaureat prin forţarea regulamentului, exten-sia aprecierii tezelor se va face cu cascadorii pe pile, cunoştinţe şi acele bles-temate de relaţii, care au guvernat şi guvernează societatea încă de la celebrul Lanţ caragialesc al slăbiciunilor. Romeo Aldea, personaj interpretat magistral de Adrian Titieni, medic respectat pentru onestitatea şi profesionalismul său în micul burg ardelenesc, va trebui să deprindă arta compromisului, va trebui să trăiască pe repede-înainte pierderea soţiei, a fiicei, chiar şi a amantei, di-soluţia familiei fiind dictată de aspiraţia pentru binele Elizei, undeva departe de hotarele unei ţări îngropate în corupţie, cu gropi malefice, precum cea din generic, cu atacuri sosite dintr-un întuneric ancestral, greu de evaluat şi de judecat.

Marea artă a cineastului, care nu-şi refuză mici jocuri de intertextua-litate, cum ar fi batista de pe creştetul comisarului (alt rol admirabil pentru Vlad Ivanov), trimitere la Reconstituirea lui Pătraşcu-Pintilie, unde George Constantin, procurorul, era sastisit de circul pe care trebuia să-l dirijeze pen-tru satisfacţia şefilor de la partid, rămâne concentrarea sensurilor realismu-lui-obiectiv într-o poveste densă, cu spaţii de teroare bine administrate (vezi atacurile la adresa doctorului, sau reconstituirea de la poliţie, o autentică pa-gină de virtuozitate filmică), cu suferinţe fără impact lacrimogen, cu un dialog firesc, perfect adaptat relaţiilor şi psihologiilor personajelor, cu sugestii de mare rafinament, pe care spectatorii vor şti, cu siguranţă, să le deceleze în parcursul acestui extrem de impresionant film românesc. La pariuri aş merge pe mâna lui Cristian Mungiu şi a lui Bogdan Mirică, regizor care cu Câinii săi a impresionat publicul cannez.


Palmaresul ediţiei 2016, CannesPalme d’Or - Ken Loach pentru filmul I, Daniel Blake, Marele Premiu

al juriului şi Premiul juriului ecumenic - Xavier Dolan pentru filmul Juste la Fin du Monde, Premiul pentru cea mai bună regie - Cristian Mungiu pentru Bacalaureat şi Olivier Assayas pentru Personal Shopper, Premiul juriului - Andrea Arnold pentru American Honey, Premiul pentru scenariu - Asghar Farhadi pentru The Salesman, Premiul Camera d’Or – Houda Benyamine pentru Divine, Premiile FIPRESCI - Bogdan Mirică pentru Câini, Ade Maren pentru filmul Toni Erdman, Julia Ducournau pentru Raw.

Premiile secţiunii Un certain regard: Marele premiu – Juho Kuosima-nan pentru Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Maki, Premiu special al juriu-lui – Michael Dudok De Vit pentru Broasca ţestoasă roşie, Premiul pentru re-gie Mark Ross pentru Captain Fantastic şi Premiul pentru scenariu – Muriel şi Delphine Coulin pentru Voir du Pays.

Filmele Sieranevada, regia Cristi Puiu, Câini, regia Bogdan Mirică şi Toni Erdman, regia Ade Maren, coproducţie Germania-România-Austria, ală-turi de alte titluri importante din selecţia canneză, vor avea premiera pentru publicul românesc la începutul toamnei.

C R O N I C A F I L M U L U I 99

spectator

NICOLAE PRELIPCEANU

TEATRU PE PÂINE

Începutul anului îl poartă pe cel deprins cu teatrul pe la tot felul de premiere, una mai interesantă decât alta, sau invers. Autorii pieselor sunt şi ei veniţi din cele patru zări, care, de obicei, nu sunt mai mult

de – hai să zicem – două. Iată, la 14 ianuarie 2016, căci despre anul acesta va fi vorba mai departe,

sau, mai precis, despre începutul acestui an, am văzut un spectacol cu o piesă americană contemporană, semnată de Donald Margulies, autor jucat pe-aco-lo. Când timpul nu se mişcă e o piesă despre nişte ziarişti care s-ar numi, în Franţa, grands reportères, care bat şi străbat lumea, riscându-şi viaţa pentru o fotografie unicat sau un reportaj de senzaţie. Spectacolul, regizat de Vladimir Anton, a reunit cel puţin trei actori de mâna întâi, Adrian Titieni, Marius Stă-nescu şi Alina Berzunţeanu. N-am regretat că am stat două ore în subsolul de la Odeon, cu atât mai mult cu cât îmi era cunoscută întrucâtva lumea presei, e drept, din România. Sigur, există în piesă şi multe locuri comune care apar ori de câte ori vine vorba de presa americană, dar, pe total, cum se spunea pe vremuri, spectacolul este de bună calitate şi îl ţine pe spectator în priză.

Cinci zile mai târziu, la Nottara, de fapt în sala de la Comedie, că Not-tara e suspendat din cauză de bulină, s-a jucat un spectacol semnat de Alexan-der Hausvater, cu piesa unor autori italieni, Kado Kostzer şi Alfredo Arias, intitulată Familie de artişti, prilej pentru cunoscutul regizor româno-interna-ţional de a-şi desfăşura toată gama imaginaţiei sale debordante, susţinut de actorii Florina Cercel, Victoria Cociaş, Gavril Pătru, Ada Navrot, Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Ion Haiduc şi alţii. Cu o poveste care parcă anticipeaza drama blocului unde e situat sediul Teatrului Nottara, căci blocul în care se aciuase această familie de artişti cam pretinşi e pe cale de a fi dărâmat şi de aici toată drama lor veselă.

Se făcuse februarie, a treia zi, când s-a jucat la Comedie, în sala Studio, Jocul de-a vacanţa, primul spectacol din cele două cu aceeaşi piesă pe care le-am văzut în ultimul timp. Ceva, scriam atunci, parcă pentru hipoacuzici,

căci actorii erau puşi să strige unii la alţii şi la noi de parcă se aflau într-un lăcaş de semi-surzi.

La 10 februarie a fost un spectacol frumos cu Jacques şi stăpânul său, după o piesă a lui Milan Kundera. În sfârşit un nume mare la capitolul autori, mi-am spus atunci. Teatrul „Maria Filotti”, din Brăila, care a produs specta-colul acesta, a venit cu el în sala de la subsolul Odeonului ca să-l vadă şi o parte din suflarea amatorilor din Bucureşti. Cristi Juncu a creat un spectacol armonios, cu artificiile de rigoare atunci când vine vorba de lumea clasică a lui Diderot, după care şi-a scris marele ceh-francez piesa. Liviu Pintileasa, Ionuţ Vişan, Mihaela Trofimov, Silviu Debu, Adrian Ştefan, Alin Florea, Co-rina Borş şi Narcisa Novac, aceştia sunt actorii care joacă în acest spectacol cu dăruire şi talent.

La 14 februarie, la Teatrul Mic, s-a jucat Anul dispărut de Peca Ştefan, un autor tânăr, lansat de câţiva ani într-un proiect neobişnuit la noi, cu piese despre diferite oraşe, dintre care am văzut spectacolele cu Baia Mare şi Piatra Neamţ, proiect pe care-l realizează împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu. De data aceasta, el scoate din uitare anul 1989, despre care noi nu păstrăm în memorie decât finalul. Gheorghe Visu, Maria Ploae, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Isabela Neamţu, Virgil Aioanei, Cuzin Toma şi Mihaela Rădescu ne readuc în faţă şi, poate, chiar în memorie, frigul din case, lipsurile şi tentati-vele de trecere a frontierei spre vest, în speranţa unei vieţi mai bune.

Un spectacol cu adevărat admirabil a fost cel cu piesa O întâmplare ciu-dată cu un câine la miezul nopţii, de Simon Stephens după romanul omonim al lui Mark Haddon, în regia lui Bobi Pricop. Spectacol bijuterie, cu nişte prelungiri ale proiecţiilor video care modifică dimensiunile scenei, dar şi ale poveştii, o/le fac să plutească şi te miri de câte se pot face cu luminile, în alte spectacole folosite de dragul modei. În plus, în centrul spectacolului a fost un actor tânăr de mare talent, Ciprian Nicula, care reuşeşte un rol dificil într-un mod strălucit. În jurul său, e drept, se mişcă actori de bună şi afirmată calitate, precum Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Ana Ciontea, Rodica Ionescu. Autorii proiecţiilor video trebuie neapărat menţionaţi: Dan Adrian Ionescu & Mizdan (aşa semnează ei). Spectacolul a avut loc la Sala Pictură de la Naţio-nalul bucureştean.

Tot la TNB, dar la Sala Atelier, este de văzut neapărat Lut, spectacolul lui Vlad Massaci, pe o piesă de Marijke Schermer, o autoare olandeză, tradu-să de Liliana Alexandrescu. Cu actorii Irina Movilă, Claudiu Istodor, Natalia Călin, Mircea Rusu şi Cristina Constantinescu, în roluri de dramă puternică, nordică, sfârşită cu o crimă abil sugerată. L-am văzut la 18 februarie.

S P E C TAT O R 101

La Piatra Neamţ, în aceeaşi lună, la 20 şi 21 februarie, am avut privi-legiul de a vedea două spectacole ale unui regizor tânăr, extrem de activ şi de talentat, Vlad Cristache. Revanşa e o piesă despre lumea din sudul Italiei, semnată Michele Santeramo. Lumea e aceea a ţăranilor săraci, cu o posibilă dramă nordică întunecată, luminată aici de umor şi de uşurătatea mediterane-ană. Căci se dovedeşte că nu numai în Orient lucrurile sunt luate à la légère, ci şi acolo, mai spre sud-vest. Iar Aproape, fost în original Almost, Maine, de John Cariani, piesă americană formată din câteva scheciuri foarte spirituale şi care-i dau regizorului să-şi desfăşoare toată imaginaţia, alături de actorii Flo-rin Hriţcu, Alexandra Suciu, Daniel Beşleagă, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Corina Grigoraş, Dragoş Ionescu, Mircea Postelnicu. În Revanşa, actorii care au dat viaţă poveştii din sud au fost: Mircea Postelnicu, Sabina Brânduşe, Rareş Pîrlog, Ecaterina Hâţu şi Dragoş Ionescu. Din lista lungă de la Almost, Maine, câţiva, nu puţini, sunt noile achiziţii de viitor ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ. Doi dintre ei şi în Revanşa, primii doi din distribuţia anun-ţată mai sus.

La TNB, două spectacole de Gigi Căciuleanu, unul chiar cu marele co-regraf, au fost dedicate centenarului Dada şi multicentenarului Shakespeare. L’Om Dada s-a jucat la 13 martie, iar Folia, Shakespeare & Co la 23 aprilie. Primul, cu câteva texte ale lui Tzara, al doilea cu rare texte ale lui Shakespea-re, amândouă cu multă mişcare şi cu Lari Giorgescu, în primul împreună cu maestrul, în al doilea înconjurat de tineri dansatori de profesie. Au fost două bucurii ale spiritului.

La 3 aprilie în noua sală Arcub de pe Lipscani, a fost Schneider & Schus-ter de Joshua Sobol, o piesă în două personaje, interpretate cu virtuozitate de Richard Bovnocki şi Mihai Călin. În regia lui Lucian Pavel. O foarte spiritua-lă poveste din preajma şi chiar din cursul celui de-al doilea război mondial şi de după, cu aluzii politice asupra „erei” noastre.

La 7 aprilie, în sala de experimente a Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Mică, s-a jucat (D)efectul Placebo, o creaţie colectivă a unor tineri, Şte-fan Lupu, Elena Dobîndă, Andreea Simona Negrilă, Cristian Ciopală, Daniel Octavian Nae, cu: Vlad Nemeş, Alina Petrică, George Bîrsan, Rareş Florin Stoica, Ioana Predescu. Spectacol alert, cu momente foarte reuşite, cu un joc nuanţat al actorilor, cu un aer de autenticitate pe care tinerii îl au, încă, neco-rupt de rutină.

Matei Vişniec s-a mai oprit o dată la autorul a a cărui maşinărie a mai încercat să o descifreze, nu fără succes, şi altădată, Cehov. Nina, sau despre frumuseţea pescăruşilor împăiaţi s-a jucat la Teatrul de Comedie, în sala


Atelier, a fost de faţă şi autorul, care şi-a primit binemeritatele aplauze. Ale-xandru Maftei a condus o trupă de actori încercaţi şi afirmaţi, de la Mihaela Teleoacă la Lucian Pavel şi de la acesta la Gheorghe Visu. Personajele lor au fost creionate cu mult talent, iar scenele care continuă celebra piesă a lui Ce-hov până pe la revoluţia lui Lenin au stârnit aplauzele şi bucuria spectatorilor, printre care m-am numărat, la 21 aprilie. De altfel Matei Vişniec mai este jucat la Bucureşti, în această stagiune, la TNB, cu Recviem, asupra căruia am dat raportul mai demult, după premieră.

Acestora li se adaugă Visul (unei nopţi de vară) al lui Petrica Ionescu la Naţional, care poartă ştampila acestui regizor celebru, dar spectacolul e, după părerea spectatorului care n-are treabă şi bate premierele, nereuşit, făcut după gustul – nu cel mai bun – de azi. Nu ştiu dacă spectaculosul care atrage ca muştele inşii mai fără cultură, adus în teatru, o să-i facă pe ăştia să dea buzna. Pentru că au şi ei flerul lor şi se feresc de cultură ca de dracu’, îmbrăcat în zână, regină, lucrător, tânăr îndrăgostit, ca-n celebra piesă a lui Shakespeare, sau gol.

În martie am urcat Dealul Cotroceniului la Palat. Nu invitat de preşedin-tele ţării, Doamne fereşte, nu, ci ca să asist la spectacolul cu piesa lui Mihai Ispirescu, Aprilie dimineaţa, spectacol la care m-am mai referit la această rubrică, la vremea potrivită.

S P E C TAT O R 103

meridian

proză de MADISON SMARTT BELL

Madison Smartt Bell s-a născut în 1957, a studiat la Princeton şi, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, a scris prima povestire „doar din plictiseală”... A publicat până acum mai multe romane şi culegeri de povestiri, dintre care, cele mai cunoscute sunt: Aşteptând sfârşitul lumii (Waiting for the End of the World), Anul tăcerii (The Year of Silence), Zero db şi alte povestiri (Zero db and Other Sto-ries). Scrie în mod constant cronică literară pentru The New York Times Book Review şi Harpers şi a ţinut cursuri la Iowa Writers Workshop, precum şi la Johns Hopkins Writing Seminars. În 1986 a publicat eseul Less is Less. The Dwindling American Short Story, text polemic, în care analizează genul de text care tindea să domine, în acel moment, proza americană, şi anume ficţiunea „minimalistă”, reprezentată mai ales de Raymond Carver şi Ann Beattie.

Încercând să cuprindă totul, de la atmosfera din sălile de mese de la Prin-ceton şi până la fermele de porci din Tennessee, viziunea din povestirile lui Ma-dison Smartt Bell aduce umorul, plasat mereu pe fondul unei realităţi crude sau dramatice, şi opune ambiţiile personale nesiguranţei viitorului. Rezultatul e de o măiestrie fascinantă. Nu întâmplător, aprecierile criticii de peste Ocean au fost superlative, mai cu seamă în privinţa volumului său de proză scurtă, Zero db şi alte povestiri. Astfel, dacă New York Times Book Review aprecia că, „luate separat, povestirile din Zero db sunt uimitoare; privite global, sunt încă şi mai uimitoare, deoarece indică un uimitor registru al talentului”, prestigiosul Washington Post afirma de-a dreptul că „avem de-a face cu un scriitor puternic. Proza contemporană primeşte un binevenit impuls tonic prin prezenţa lui Ma-dison Smartt Bell, iar Zero db, această impresionantă carte de povestiri, e foarte probabil că va rămâne una din cele mai mari realizări ale sale”, în vreme ce Standard îl punea alături de marile nume ale prozei americane contemporane, considerând că „precocele talent al d-lui Bell ar putea să-i înveţe câteva lucruri utile pe Martin Amis, Ian McEwan sau Iain Banks.”

IRENE

Irene – de fapt, este întotdeauna imposibil să treci direct la subiect. Prin asta vreau să spun că va trebui cu siguranţă să povestesc câte ceva din propria

mea existenţă monotonă înainte de a putea spune ceva coerent despre Irene. Dacă, chiar şi atunci. Dar probabil că ăsta nu-i în totalitate un lucru rău dacă stai să te gândeşti la subiecte, dacă iei, de exemplu, vârful unui creion, trebuie să fii conştient că o privire asupra a cel puţin unei părţi a creionului îţi este necesară pentru a înţelege rostul vârfului. Adică, este de-a dreptul imposibil să concepi vârful unui creion fără un creion care să ducă spre el. Asta doar dacă nu consideri că urma lăsată de un creion pe hârtie sau pe o altă suprafaţă e vârful însuşi, caz în care se poate spune că vârful e perceput în detaşare de propria sa esenţă; totuşi, în replică s-ar putea afirma că vârful creionului con-tinuă să existe şi după ce semnele au fost scrise, aşa încât, a identifica vreun semn cu vârful în sine este, în mod clar, eronat. Dar povestea asta despre linii, vârfuri şi creioane nu duce nicăieri. Nu vă spune absolut nimic despre Irene, şi nu vă spune prea multe nici despre mine, deşi cititorii cei plini de perspica-citate pot deduce sau presupune de aici că mi-am petrecut ceva timp, undeva în decursul carierei, citind operele unor anumiţi filosofi care recurg la multe pagini pentru a demonstra lucruri absurde într-un mod ridicol. Şi, de fapt, ăsta e chiar adevărul adevărat.

Într-o anumită perioadă a vieţii mele, am locuit pentru câteva luni în Newark. Ce făcusem înainte reprezintă probabil acea parte a creionului la care nimeni nu-i interesat să se uite. Însă treceam pe lângă sau prin Newark din când în când, înainte de a locui acolo, atunci când mergeam cu trenul sau ajungeam la bariera spre New Jersey. Priveliştea dinspre barieră (între New York şi Franklin Park) e cu adevărat incredibilă. Nu-ţi vine că crezi ce a putut să facă mâna omului. Pământul ar fi plat dacă ar exista pământ acolo, dar, câtă vreme nu vezi nici o palmă, nu sunt motive întemeiate să presupui să ar fi vre-un pic. De fiecare parte a şoselei, ajungând până în cel mai îndepărtat punct pe care privirea îl poate cuprinde, e o foarte complicată junglă de maşinării. Niciodată n-am avut nici cea mai mică idee la ce folosesc majoritatea lor. Cred că unele aveau o oarecare legătură cu rafinăriile de petrol, şi mai erau acolo o mulţime de grămezi înalte cu cenuşă, precum şi mici şi misterioase nimburi de flăcări. Să străbaţi locurile acestea în timpul zilei înseamnă să faci ceva extrem de deprimant. Pe la apusul soarelui au, însă, o frumuseţe ciudată; orizontul e străpuns de structuri neobişnuite şi inexplicabile care ordonează culorile serii în consonanţă cu propriul lor sistem necunoscut, aşa încât pri-vitorul simte că a păşit într-o lume artificială şi măreaţă, cu totul străină celei din care vine. Pe timp de noapte, acest drum e o coborâre în infern: fum, abu-ri, lumini şi flăcări, şi nimic cât de cât uman. N-ai fi zis niciodată că locuieşte cineva aici. Totuşi, mulţi oameni locuiau.

M E R I D I A N 105

Într-o dimineaţă m-am trezit cu un puternic sentiment că era timpul pen-tru o schimbare radicală. Fără să-mi fac bagajele sau să anunţ pe cineva des-pre hotărârea mea, m-am dus la gară şi m-am urcat într-un tren. Nu era nevoie să-mi iau bilet, deoarece aveam abonament, iar conducătorul n-a fost surprins când am adormit pe banchetă, căci şi acesta era un obicei al meu. O oprire neobişnuit de bruscă m-a trezit, am cobrât din tren şi am pornit-o pe strada de peste drum de gară, uitându-mă la toate anunţurile „De închiriat“. Îmi lu-asem carnetul de cecuri cu mine, aşa că, atunci când am găsit un apartament potrivit, am putut să plătesc pe loc. Dar, pentru a semna contractul, a trebuit să părăsesc ceea ce în curând avea să fie vecinătatea mea, şi să merg la biroul unui agent de închirieri. După ce am negociat contractul şi am scris cecul, l-am întrebat pe agent, ca din întâmplare, în ce oraş mă aflu. În felul acesta am ajuns să locuiesc în Newark. Am rămas o noapte în apartamentul nemobilat ca să mă familiarizez cu el, iar a doua zi m-am întors la vechea mea reşedinţă ca să-mi iau lucrurile.

De fapt, povestea asta despre cum am ajuns în Newark este pe cât de falsă, pe atât de improbabilă. Iată ce s-a întâmplat în realitate: într-o zi am simţit că trebuie neapărat să fac o schimbare majoră în modul meu de viaţă. Eram în încurcătură şi mi-era greu să hotărăsc exact ce ar fi mai bine să fac. Aşa că m-am decis să reurg la o metodă cunoscută de prezicere: alegi o carte, o deschizi pe masă şi urmezi orice sugestie pare a fi oferită de pasajul pe care hazardul îl alege în acest fel. Cartea pe care am folosit-o în scopul acesta era Conferinţa păsărilor de Farid ud-din Attar, o carte pe care o achiziţionasem doar cu o zi înainte. Am ţinut-o în echilibru pe cotor şi am lăsat-o să cadă. Evident, cum cartea era nouă, a căzut închisă. Puţin enervat, am deschis-o la întâmplare şi am început să citesc. Iată ce: „Cel care doreşte să trăiască în pace, trebuie să se îndrepte spre ruine, asemenea nebunilor“. Instantaneu m-am gândit la Newark. M-am dus acolo cu trenul (îmi vândusem maşina de curând) şi am căutat prin apropierea gării, până am găsit un apartament foar-te ieftin. Am rămas acolo o noapte, iar apoi m-am întors ca să iau diversele obiecte pe care le adunasem în cursul vieţii mele de până atunci. Erau mai ales cărţi şi discuri; lucrurile mai practice a trebuit să le cumpăr.

În mare, schimbarea radicală părea a merge foarte bine, sau, în orice caz, nici unul din lucrurile care mă deranjaseră înainte de ea nu mă mai necăjea acum. Am ieşit şi mi-am cumpărat un set de oale şi tigăi, şi pentru cel puţin zece zile am fost extrem de fericit învăţând să gătesc câteva feluri simple de mâncare. Niciodată nu mai gătisem înainte (cei cu un ascuţit spirit de obser-


vaţie ar putea înţelege de aici că în trecutul meu existaseră mame, prietene, şi poate chiar şi unele instituţii), iar această ocupaţie s-a dovedit a fi captivantă. De asemenea, de-a lungul primelor câteva zile ale şederii mele în Newark, am fost mândru de casa mea. Apartamentul era aproape obişnuit, dar avea o par-ticularitate. Era la etajul al doilea şi intrai înăuntru, după ce urcai un rând de scări întunecoase, direct prin bucătărie. Restul apartamentului nu era altceva decât o lungă cameră rectangulară cu tavan înalt, pereţi de culoare crem cu vopseaua sărită şi patru ferestre glisante cu dădeau spre stradă. Particularita-tea consta tocmai în această cameră, împărţită cumva în două încăperi prin două coloane de lemn care mergeau din podea până la tavan. Coloanele aveau sculptate capiteluri corintiene. Erau vopsite în maro. Altfel, nu aveau nici o funcţionalitate, totuşi îmi plăceau enorm. Uneori eram de-a dreptul vanitos în privinţa lor.

Îmi petreceam viaţa gătind, mâncând şi aşa mai departe, în partea cea mai apropiată de coloane, lângă bucătărie. Toată mobila mea se afla în această parte a camerei. De fapt, eu nu aveam nici o mobilă, dar locatarul precedent abandonase în mod convenabil o masă, un scaun, două dulapuri în stare destul de proastă şi un enorm cufăr cu capac plat ce stătea dedesuptul ferestrei din faţa uşii bucătăriei. Cufărul era plin cu ceva; agentul de închirieri îmi spusese că în curând va veni o persoană să-l ridice. Nu m-am uitat niciodată să văd ce era în el, deşi nu a venit nimeni.

În spatele coloanelor camera era goală şi părea totdeauna spaţioasă, une-ori de-a dreptul impunătoare. Mi-am permis să dorm de cealaltă parte a coloa-nelor. Dormeam pe o rogojină de spumă sintetică pe care înainte o foloseam în excursii. Eram norocos să o am încă; îmi amintisem de ea în ultima clipă, în ziua când am vândut maşina. Chiar înainte de a preda cheile mi-a dat prin minte să mă uit în portbagaj, unde am găsit rogojina şi încă vreo câteva lucruri pe care le-am lăsat acolo. Am rulat-o şi am plecat cu ea sub braţ; forma o le-gătură compactă. În Newark întindeam rogojina în fiecare noapte ca să dorm pe ea, iar dimineaţa o strângeam şi o luam de acolo, în felul acesta păstram sfântă şi neatinsă suprafaţa din spatele coloanelor.

În general, eram foarte curat şi ordonat în ceea ce priveşte apartamentul, spălând fiecare farfurie imediat după ce o foloseam, şi aşa mai departe. Era totuşi imposibil să ţin casa perfect curată, fiindcă era vară, iar ferestrele tre-buiau deschise. Un soi ciudat de praf negru plutea prin aer, intra pe geam şi acoperea orice suprafaţă liberă. Newark face parte dintr-o regiune mult mai întinsă, cunoscută popular sub numele de Valea Cancerului. Dar, în orice caz, eu eram ordonat. În primele câteva zile cât am stat acolo, m-am uitat prin toa-

M E R I D I A N 107

te hârtiile, am aruncat tot ce nu-mi mai folosea şi am pus în ordine tot ceea ce mă hotărâsem să păstrez. Mi-am pus cărţile în bibliotecă; am aranjat discurile în ordine alfabetică. Fără să trec în spaţiul din spatele coloanelor, am pus to-tul în aşa fel încât aria locuită, care nu era mare, să nu pară aglomerată. Apoi m-am postat în mijlocul camerei şi am admirat succesul organizării mele. După aceea am făcut de mâncare, am spălat vasele şi am măturat. Mă purtam exact ca şi cum aş fi aşteptat pe cineva şi pregăteam casa să fie gata pentru a primi acea persoană. Adevărul este că nu aşteptam pe nimeni. Sentimentele îmi fuseseră rănite nu doar o dată, ci de mai multe ori, şi într-o izbucnire de ciudă hotărâsem să fug de prieteni, aşa că nimeni nu venea pe la mine.

Nu eram prea afectat de această izolare forţată; dimpotrivă, credeam că e un lucru foarte bun. Credeam foarte multe tâmpenii pe vremea aceea, prin-tre care şi faptul că singurătatea, durerea sufletească sau suferinţa şi altele ase-menea sunt capabile să producă mari izbucniri ale geniului creator. Credeam că într-o bună zi, cât de curând, am să trec în spaţiul din spatele coloanelor şi am să scriu o carte care va uimi întreaga lume, am să compun muzică ce are să facă oamenii să plângă, am să pun bazele unui sistem filosofic atât de complet şi de perfect, încât va fi în stare să facă omenirea să se înţeleagă pe ea însăşi. Voiam să învăţ câteva limbi străine şi să cânt la saxofon (în ciuda faptului că nu aveam saxofon). Mă duceam în jumătatea goală a apartamentului şi mă în-vârteam pe acolo plin de hotărâre ore întregi, cufundat în imaginaţie la gândul propriei mele glorii. În rest, nu făceam nimic.

Amăgirile măririi m-au împiedicat să mă apuc de ceva concret. Într-un fel, eram pur şi simplu incapabil până şi să iau o carte din ordonata mea bibli-otecă. Gătitul şi mâncatul au început să mă plictisească (deşi nu-mi puteam permite să le abandonez), aşa că am decis că am febră de casă. Atunci am început să ies la plimbare.

Uşa din fundul întunecoasei case a scărilor avusese odinioară geamuri de sticlă, asta în zilele bune ale vecinătăţii. Când am locuit eu în spatele ei, sticla nu mai era, iar o bucată de placaj fusese pusă în exteriorul uşii pentru a o face mai rezistentă. Cineva făcuse o tăietură verticală în placaj, aşa încât corespondenţa să poată fi pusă înăuntru. Afară, aleea era acoperită cu cioburi de sticlă. Uneori erau şi alte gunoaie, dar cioburile constituiau elementul de bază. Partea din afară a placajului de pe uşă era acoperită cu vopsea verde care avea tendinţa să ţi se ia pe mâini dacă vremea era umedă. Uşa avea bala-malele slăbite, aşa că trebuia s-o împing într-o parte şi-n alta ca să fac broasca să se închidă. După aceea, puteam ieşi afară, pe stradă.

Populaţia zonei era în exclusivitate portoricană, în afară de mine. N-ar


fi cu totul nedrept să numesc locul o mahala. Agentul de închirieri se referi-se la el cu precauţie, ca la o „vecinătate plăcută de familişti“, ceea ce era o completă irosire a capacităţii de înşelătorie a acestuia, căci eu abia ce venisem de acolo. Dar, de fapt, era într-adevăr o zonă de familişti, deşi toate familiile erau sărace şi locuiau în case ieftine şi supraaglomerate; unde mai pui că era şi destul de sigură.

În plimbările mele mă îndepărtam de bloc într-o parte şi-n alta, memo-rând numele străzilor. Asta mă făcea să mă simt ca şi cum aş fi realizat ceva important atunci când intersecţiile îmi deveneau familiare şi când puteam să ajung la o distanţă considerabilă fără să mă rătăcesc. Mă uitam lung la oameni şi la locurile prin care treceam, ca şi cum n-aş mai fi văzut niciodată ceva asemănător, şi adevărul e că nici nu mai văzusem. Străzile erau mereu pline de oameni care păreau să nu aibă altceva de făcut decât să trăncănească la nesfârşit în spaniolă şi să arunce cu sticle în ziduri. Erau copii peste tot locul, fugind, căzând pe jos, ţipând, apoi ridicându-se iar. Femeile păreau ceva mai ocupate, şi le vedeam mai des la ferestre decât în stradă. Fete tinere n-am văzut aproape niciodată. Ar fi fost prea periculos să mă gândesc la orice fel de avansuri amoroase chiar şi pentru o clipă, dar totuşi ar fi fost plăcut să mai vezi şi câte o fată din când în când. Curând însă am început să mă gândesc mai puţin la oameni; nu le înţelegeam limba, iar ocupaţiile cu care-i vedeam îndeletnicindu-se erau cam aceleaşi.

Alte lucruri mi-au atras însă atenţia puţin mai mult timp. Pe una din străzi era un magazin unde am văzut un câine doberman alergând liber pe acoperiş, o imagine uluitoare, pe care nu mi-aş fi închipuit-o niciodată. Târziu în noapte, cioburile de sticlă străluceau pe caldarâm asemenea unor realităţi la care ai fi putut visa. Seara sau dimineaţa lumina oblică a soarelui cuprindea un şir de case şi îmi ducea gândurile la distanţă incalculabilă de ele; acelaşi lucru era valabil pentru anumite priviri pe care le aruncam din prag. S-a do-vedit a fi o mulţime de culori în zidurile părăginite. Fraza pe care o citisem în cartea lui Attar era confirmată de aceste impresii. Totuşi, nu pacea era ceea ce găsisem lângă ruinele acestea, ci un fel de emoţie nouă care făcea să ia naştere speranţe nedefinite iar apoi, desigur, le distrugea. A venit şi ziua când nimic din ceea ce vedeam nu mi se mai părea nou, şi atunci plimbările au devenit mai puţin frecvente. Teoretic este adevărat că plictiseala vine dintr-o tocire a propriilor percepţii şi nu de la vreo diminuare a lumii exterioare. Dar, oricum ar fi, plictiseala este plictisitoare.

După ce plimbările şi-au pierdut farmecul, am început să-mi petrec o bună parte din timp şezând pe capacul cufărului de lângă geam. Conduceam

M E R I D I A N 109

discuţii împotriva unui acuzator imaginar, justificându-mi lipsa de ocupaţie şi inerţia generală, susţinând că de fapt mă cufundam în mediul înconjurător şi că subconştientul îmi era cu siguranţă foarte activ, chiar dacă nu şi conştiinţa. Astfel, mi-am păstrat într-un fel un soi de virtute, în ciuda faptului că un pi-cior mi-a fost afectat din cauză că era mai tot timpul ţintuit sub trup, deasupra cufărului, încât şchiopătam atunci când umblam. Uneori eram convins de ar-gumentele pe care le aduceam în favoarea mea, alteori însă mă suspectam că într-adevăr nu fac nimic, ci doar privesc pe fereastră.

Priveliştea mi-a devenit atât de cunoscută, încât chiar şi azi când mă trezesc în întuneric, fără să ştiu unde sunt, o văd uneori reflectată pe tavan. Peste drum, e o clădire înaltă de locuinţe, care merge până la colţul din stân-ga. Din poziţia în care stau în mod obişnuit pe cufăr nu-i pot zări acoperişul. Văd doar că primul etaj e zugrăvit într-o culoare deschisă şi neidentificabilă, în vreme ce pe etajele superioare s-au imprimat umbrele naturale ale cărămi-zii afumate. La colţ e o firmă mare cu litere roşii pe fond alb. Pe firmă scrie „Joyería Ramírez“. Dedesuptul ei e un grilaj care protejează o vitrină. Grilajul e totdeauna încuiat, deoarece magazinul s-a închis. În dreapta se găsesc două afişe. Unul din ele reprezintă o fotografie mărită cu două pachete de ţigări. Avertismentul medical se poate citi clar pe unul din ele. Sub pachete (dar tot pe afiş) e o poză cu tuburi de neon care reprezintă, la rândul lor, o ţigară aprinsă. Fumul neonului pictat ce iese din ţigară e verde; el se ridică uşor în jurul marginii afişului şi sfârşeşte scriind cuvintele „Salem Lights“. Celălalt afiş e ocupat pe jumătate de fotografia unei familii hispane: tata, mama, fetiţa şi cineva care ar putea să fie mama mare. Aceştia sunt foarte bine îmbrăcaţi şi zâmbesc cu toţii larg şi nevinovat, şi deşi poza nu-i prea cuprinzătoare, par a sta pe treptele unei case de periferie. Pe partea dreaptă a acestui afiş stă scrisă următoarea propoziţie cu litere albe pe fond oliv: „Alcanzalos con tu cariño“.1 Dedesubt se vede un clopoţel alb într-un cerculeţ alb, sigla companiei tele-fonice. Nu ştiu ce înseamnă propoziţia în spaniolă, dar presupun că mesajul esenţial e următorul: „Cheltuiţi-vă banii pe convorbiri telefonice“. După acest afiş, pe zid e un spaţiu gol pe care cineva a încercat să-l umple cu tot felul de lozinci scrise cu spray, însă literele sunt foarte nedefinite; cred că au fost scri-se apoi cumva pe deasupra, iar vopseaua s-a întins. În continuare sunt treptele de beton ce duc spre uşa locuinţei; pot zări acolo începutul unei balustrade când lumina e favorabilă, şi apoi pervazul murdar al ferestrei mele. Nici unul dintre aceste lucruri nu s-a schimbat vreodată, iar acum, pentru mine, ele nu se vor schimba niciodată. Ceea ce se schimba erau doar maşinile parcate de-a

1 Ajungi la ei cu dragostea ta. (în limba spaniolă, în original)


lungul străzii, prezenţa oamenilor pe trotuare, ivirea chipurilor la ferestrele de la etajele superioare.

Se pare că atenţia e selectivă chiar şi atunci când nu ar avea motive să fie aşa, şi astfel am descoperit că mă uitam la una dintre ferestre, una de la etajul al doilea, mai mult decât la altele. Acolo vedeam adesea o femeie grasă şi veselă care venea, îşi punea coatele pe pervaz, scuipa în stradă şi stătea o vreme la geam privind în susul şi-n josul străzii. Era dispusă să fie prietenoa-să, iar dacă se întâmpla să mă observe stând la fereastra mea, zâmbea, îmi făcea cu mâna şi striga ceva în spaniolă râzând atunci când era evident că nu înţeleg nimic. Uneori apărea lângă ea un bărbat despre care am hotărât în cele din urmă că e soţul ei, deşi părea cu mult mai tânăr. În stradă, sub ferestre erau mereu mulţi copii mici foindu-se dintr-o parte în alta, de la uşă până la hidrantul care curgea în colţ. Erau apoi vreo şapte sau opt tineri şi băieţi lăsaţi în voia soartei în jurul blocului, tot adunându-se laolaltă şi despărţindu-se. Vorbeau şi strigau, aşa mi se părea mie, pentru pura plăcere a sunetului, iar dacă vreun beţiv ajungea pe stradă se apucau să-i cânte. Maşinile parcate în stradă păreau a le aparţine, iar câteodată le puneau la un loc sau se urcau în una din ele şi plecau, dar niciodată definitiv sau pentru prea multă vreme. Se întorceau, poate noaptea târziu, trânteau uşile maşinii şi stăteau pe stradă fu-mând şi ascultând aparate mari de radio, luându-se la bătaie în joacă unul cu celălalt, sau mergeau şi se postau la colţul străzii ca nişte santinele. Şi păreau întotdeauna doar puţin ameninţători. Cu timpul, am ajuns să-i recunosc pe toţi. Răutăcios, am început să fac tot felul de speculaţii privind viaţa lor, dar, evident, nu aveam cum să ştiu ceva cu adevărat despre ei.

Într-o noapte, tocmai dădusem colţul şi era mare gălăgie, care însă nu mi-a atras deloc atenţia, căci cel mai adesea era mare scandal pe acolo, dar niciodată n-avea nimic de-a face cu mine. Acum însă continua şi se înteţea, aşa că m-am uitat spre uşa casei şi am văzut cel puţin vreo şase perechi de mâini sus, fluturând şi agitându-se asemenea unor steaguri. „Vino aici, vino-ncoace“, păreau a spune oamenii. M-am dus într-acolo. O mulţime de oameni erau adunaţi pe trepte, toţi aceia pe care mă obişnuisem să-i privesc de la fereastră. Toată lumea zâmbea, râdea şi vorbea cu repeziciune în spaniolă, iar în numele bunei înţelegeri am început şi eu să zâmbesc şi să râd, dar, cum nu ştiam limba spaniolă, nu mi-am dat seama exact ce se întâmpla.

Omul cel scund cu mustaţă a început să-mi spună ceva într-o engleză stricată. Arăta spre unul din băieţii de pe scări, zicând: „Lui place cum arată mutra ta. Vrea să vândă la tine pălăria lui“. Apoi smulse o pălărie de pe capul

M E R I D I A N 111

cuiva şi mi-o dădu. Am încercat-o şi am spus cuvintele cele mai pe înţelesul lor care mi-au venit în minte. Răspunsul meu a fost tradus şi a provocat o mare veselie. Am dat pălăria înapoi.

Bărbatul cel scund arătă apoi spre altcineva şi spuse: „Lui place foarte tare de tine, aşa zice, vino stai în casa lui şi nu-i nevoie să munceşti“. Toţi au râs mult. Am râs şi eu. După aceea am spus ceva şi toată lumea s-a distrat şi mai şi. Genul ăsta de lucruri a mai continuat o vreme. M-am aşezat pe trotu-ar şi mi-am lăsat capul în jos, ridicându-mi din când în când privirea ca să-l văd pe cel ce-mi era arătat. Ori de câte ori mă uitam în sus, erau atâţia ochi şi dinţi strălucitori, încât trebuia să privesc în altă parte din nou. Aveam unele probleme în a-mi adjudeca sfârşitul conversaţiei. Era un zgomot continuu şi de neînţeles. Am început să pun la îndoială buna credinţă a translatorului. Şi am început, de asemenea, să suspectez că se pune la cale o farsă pe socoteala mea. Mă simţeam jenat.

Am încetat să-mi mai ridic ochii imediat spre feţele oamenilor, dar, în timpul unei asemenea priviri plictisite am zărit un altfel de chip, între câteva perechi de umeri, cineva care stătea pe o treaptă mai în spate, cineva cu trăsă-turi fine, aproape frumoase, cu păr negru, lung şi des, cu nişte ochi căprui şi strălucitori pe care i-am întâlnit mai puţin de-o clipă. Ochii Irenei, aşa mi s-a părut, străluceau de isteţime, simpatie şi, de asemenea, trebuie să recunosc, de amuzament. N-o mai văzusem niciodată înainte, iar veselia ei părea a unei fiinţe care nu avea parte de prea multă şi nu se bucura nici de prea multe distracţii. Mi-am luat repede ochii de la ea, deşi eram tentat s-o privesc; dar m-am gândit că pentru asta voi fi tachinat îngrozitor în cel mai bun caz, iar în cel mai rău s-ar putea isca vreo neînţelegere mai serioasă. Mi-am spus însă că nu m-ar deranja să fiu un clown pentru Irene, dacă ea credea cu adevărat că sunt atât de amuzant. Ea nu era ca toţi ceilalţi, care băteau străzile asemenea pisicilor leneşe cât e ziua de lungă, care erau mereu plictisiţi de toate, şi care mâine se vor sătura, cu siguranţă, şi de mine.

Bărbatul cel scund începuse să aducă articole desperecheate de îmbră-căminte de la grămada de gunoi din apropiere şi încerca să mi le vâre în bu-zunare. Mi-am dat seama că e timpul să plec. M-am ridicat, mi-am scuturat praful de sticlă de pe pantaloni (lucru care a fost considerat foarte distractiv) şi m-am dus înapoi, peste drum, înclinându-mă, zâmbind şi făcând cu mâna semne de rămas bun. Până la urmă m-am descurcat cu cheia în broasca cea înşelătoare, am intrat şi am rămas nemişcat îndărătul uşii, în întuneric. Îi au-zeam încă în stradă, prin placajul ce lăsa înăuntru şi puţină lumină, iar mai departe de bloc se distingeau acorduri de salsa şi zgomot de sticle sparte. În


altă direcţie, în depărtare, o maşină cu sirenă se auzea deplasându-se încet pe şosea. După întâmplarea asta, ori de câte ori stăteam la fereastră, mă uitam după Irene.

Irene nu era, cu siguranţă, mai mare de doisprezece ani, dar avea o ţi-nută de o naturaleţe uluitoare. Mai avea şi un păr de care orice altă femeie ar fi fost foarte mândră, deşi ea probabil că nici n-avea idee că îl are. Părul era lung, des, greu, strălucitor şi negru. Desfăcut, îi acoperea cu totul umerii, dar cel mai adesea îl purta strâns într-o singură coadă pe spate. Ţinuta Irenei era desăvârşită şi păşea cu demnitatea unui copil cuminte şi liniştit. Mai era şi ceva ciudat şi parcă uşor neîndemânatic în legătură cu trupul ei, o sugestie a ceea ce fetiţa va deveni mai târziu. Privirile mele îndreptate spre chipul ei erau rare; deşi îmi zâmbea uneori, o făcea întotdeauna de la depărtare. Sunt sigur că trebuie să se fi gândit că eram deosebit. Dar ştiu precis că faţa ei nu avea să devină frumoasă, era deja frumoasă; chipul era cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât restul trupului Irenei.

E uşor de zis că nasul Irenei era drept şi că bărbia ei exprima fermitate, dar nu excesiv, însă ar fi mai bine să lăsăm deoparte genul ăsta de lucruri; nu poţi descrie un chip frumos şi ai putea, la fel de bine, nici să nu încerci. Altfel rişti să te înfunzi în comparaţii ridicole, care nu fac decât să umbrească subiectul în sine. Şi, oricum, de obicei eram prea departe de ea pentru a putea să-i descriu trăsăturile în parte. La geamul de peste drum aş putea să văd un tablou care ar arăta cam aşa: părul Irenei căzând pe o lungime surprinzătoare în faţa cărămizilor cenuşii, conturul nu atât de copilăresc al obrazului ei întors în sus, privind spre o fereastră invizibilă de deasupra. Va zdrobi multe inimi când va creşte, mi-am zis. M-am îndrăgostit de ea chiar mai înainte de a ne fi spus vreun cuvânt.

Mai târziu, am schimbat şi câteva cuvinte. Irene, aşa se părea, vorbea perfect englezeşte, deşi puţin cam rar. Într-o dimineaţă, stăteam în pragul uşii, bând o cafea şi frecându-mă la ochi. Mama Irenei îşi trimisese fata peste drum să mă întrebe ceva. Irene a venit, s-a oprit în faţa mea şi a spus: „Crezi că vei pleca în curând din apartament?“ Se pare că exista un văr a cărui soţie era însărcinată... Nu ştiam când voi părăsi apartamentul, dar i-am spus Irenei să-i transmită mamei ei că o voi anunţa. Irene s-a dus înapoi, direct peste drum, şi s-a făcut nevăzută după uşă.

Următoarea dată când am văzut-o, i-am pus eu o întrebare: „Unde e cel mai ieftin loc de unde se pot cumpăra multe ouă?“ Irene a plecat să vorbească cu mama ei, apoi s-a întors. Cel mai ieftin loc pentru a cumpăra multe ouă era băcănia de lângă piaţa de peşte, pe Strada IV. M-aş fi bucurat tare mult să pot

M E R I D I A N 113

prelungi conversaţia, dar Irene a trecut cu naturaleţe strada ferindu-se de cei opt fraţi ai ei care stăteau pe celălalt trotuar, şi a dispărut.

Mi-am imaginat ce face înăuntru: copilul cuminte al familiei, ea ar fi prima care se trezeşte dimineaţa ca să prepare o cafea fierbinte şi dulce şi tare, răsturnând în chiuvetă vasele murdare cu eficienţa obişnuinţei. Ea ar schimba bebeluşul şi l-ar îmbrăca pe mezin, trimiţându-l apoi să facă tumbe pe podea, asemenea unei jucării bine trase. L-ar supraveghea ca să fie sigură că nu se poate lovi, în timp ce s-ar întoarce să ducă bebeluşul până la fereastră pentru o clipă, timp în care ar putea să arunce o privire şi peste drum, spre mine, să zâmbească, apoi să dispară. Pe la mijlocul dimineţii aş vedea-o mergând la magazin, întorcându-se pe la brutărie şi intrând din nou înăuntru cu pungile maronii. Mai târziu, s-ar repezi pe uşă afară până la colţul străzii, împiedicând vreun copil să se îndepărteze prea tare. M-am gândit la responsabilităţile ei. Mi-am închipuit-o scuturând hainele, pregătind cina, punând apoi la loc toate vasele. Rar se întâmpla s-o văd noaptea târziu, căci atunci, pe când fraţii ei de la colţul străzii abia începeau să se trezească cu adevărat, mă gândeam că Irene se întinde pe salteluţa ei şi adoarme repede, visând vise pe care nu i-ar trece prin minte să şi le amintească în zori.

În cele din urmă, mi-am dat seama că aş putea s-o chem pe Irene până la uşa mea şi să-i spun să meargă şi s-o întrebe pe mama ei dacă i-ar da voie să se mărite cu mine. Într-adevăr, între noi era o diferenţă de vârstă izbitoare, dar mi-am zis că într-o cultură tradiţională şi catolică ideea n-ar fi cu totul de neconceput. Cu siguranţă, Irene ar fi fericită; n-ar trebui să se mute departe de casă. Eu aş învăţa-o să citească şi să asculte şi altă muzică în afară de salsa. Aş învăţa-o să nu mai scuipe pe fereastră (un obicei regretabil, pe care se pare că şi l-a însuşit în mediul ei de viaţă, mai puţin decât ideal.). Noi orizonturi s-ar deschide pentru Irene şi, în plus, mi-ar face plăcere compania ei, ar fi cineva în casă care să dea un sens ritualurilor gospodăreşti. Noaptea, i-aş îmbrăţişa doar părul prins în coadă; nici nu mi-ar trece prin cap să mă culc cu ea până când n-ar împlini cel puţin şaisprezece ani. Căsătoria m-ar apropia de vecini; am învăţa să acceptăm fiecare din noi particularităţile celorlalţi. Micile tensi-uni iscate atunci când ne petreceam pe drum s-ar risipi. Am lăsat acestă idee să-mi zăbovească în minte pentru un timp.

S-au scurs mai multe zile, iar Irene s-a ales cu o coafură urâtă. Cineva îi ciopârţise pur şi simplu bretonul, care era acum scurt până deasupra sprânce-nelor, aşa încât, cu coada ei, arăta ca şi cum ar fi purtat o căciulă de raton prost făcută. Farmecul nu i se micşorase, dar, totuşi, n-am insistat acum cu cererea în căsătorie. Ideea părea a lua drumul celorlalte idei ale mele, care aparent se


duceau într-un fel de gaură neagră. Am continuat să gătesc, să mănânc, să mă plimb, să nu fac nimic.

Am învăţat să nu fac nimic în mai multe moduri obositoare: ducându-mă la New York sau la Philadelphia, nefăcând acolo nimic pe îndelete, pierzând ore întregi în trenuri şi autobuze, întorcându-mă târziu acasă. În perioada asta am băgat de seamă că Irene îşi stabilise reşedinţa într-un colţişor din spaţiul neocupat al minţii mele. Nu era niciodată nevoie să mă gândesc la ea, se afla pur şi simplu în acel colţ, şi, dacă atunci când nu făceam nimic, observam ceva interesant, puteam să-i adresez Irenei câte o remarcă despre acel lucru. Irene-imaginea nu răspundea niciodată, dar asta nu mă deranja, şi o căutam mereu când eram acasă, pentru a o păstra proaspătă.

Într-o seară pe la sfârşitul verii, m-am întors foarte târziu, de la Phila-delphia cred, trebuie să fi trecut bine de miezul nopţii, căci nu mai era nimeni pe strada mea când am dat colţul. Însă la o privire mai atentă: Irene era în stradă, singură, şi asta era foarte ciudat şi neobişnuit. Stătea în faţa uşii ei deschise, cu mâinile pe faţă, în aşa fel încât am crezut că trebuie să-şi acopere căscatul. Dar când m-am mai apropiat, am văzut că plânge. Am fugit spre ea ca să încerc să aflu ce se întâmplase. Deşi m-am adresat în mai multe feluri, n-am primit nici un răspuns. Evident, în durerea ei, Irene uitase toată engleza. Nu-mi vorbea şi nici nu vroia să intre în casă, vedeam bine asta. În cele din urmă, i-am luat o mână de pe faţă şi am luat-o cu mine peste drum. M-a urmat fără a părea că-i pasă, frecându-se la ochi cu mâna liberă, plângând necon-tenit şi tăcut. La uşă, am avut nevoie de amândouă mâinile, iar ea a stat doar acolo, aşteptând. După ce am deschis, m-a urmat pe scări fără să fie nevoie s-o conduc. Am trecut prin bucătărie, iar eu am aprins lumina. Irene s-a dus drept spre singurul scaun, s-a aşezat, şi-a pus coatele pe masă şi a continuat să plângă. Am încercat să mă gândesc ce-ar fi mai bine să fac pentru Irene, dar nu prea găseam multe să-i spun. Nu ştiam ce i-ar putea atrage atenţia. Nu aveam în casă nimic care ar fi putut tenta un copil, nimic de mâncare în afară de cartofi şi cafea, nimic cu care să te joci, ci doar cărţi şi discuri. Irene era închisă şi intangibilă în plânsul ei. Nu mă puteam gândi la nimic de făcut care să nu fie ridicol şi deplasat. Mi-am pus la contribuţie toată imaginaţia; ce-aş putea să-i spun? Nu ştiam nici o povestioară amuzantă. Irene plângea în con-tinuare, iar eu stăteam pe cufăr, simţindu-mă enorm, neîndemânatic şi prost. Faţa i se pătase de lacrimi. Mă întrebam oare ce crede ea despre acest loc: o dezordine ciudată, prăfuită şi intelectuală pe de o parte, şi absolut nimic pe de alta. Oare se întreba la ce îmi folosea o cameră goală în casă? Irene probabil că nici nu mai văzuse vreodată o cameră complet goală. Care să fie scopul în

M E R I D I A N 115

a ţine o cameră goală? Irene s-a oprit singură din plâns şi şi-a ridicat capul. Am umezit un prosop şi i l-am adus, lăsând-o să-şi cureţe faţa. Irene termină cu prosopul şi-l puse deoparte, împăturit. Se ridică, uitându-se mai întâi puţin la mine, apoi privind în altă parte. Ochii ei au cuprins întregul apartament într-o trecere fugară de jur împrejur, apoi se uită în jos. Timiditatea părea a-i fi revenit o dată cu calmul. „Ei, am spus deodată. Te simţi bine acum? Ai vrea ceva?“ Irene dădu din cap. Se duse în bucătărie şi se opri la uşă, privind între-bător înapoi. „Noapte bună“, i-am spus cât am putut de dulce. „Linisteşte-te... Şi poţi să te întorci dacă vrei“, deşi, desigur, ştiam că nu o va face. I-am as-cultat paşii coborând încet scările. Imediat am văzut-o de la fereastră trecând strada sub lumina rece a felinarelor, tristă, dreaptă, solemnă, până când am pierdut-o din vedere după umbrele uşii. Mă chinuia acel soi de durere de cap pe care aş fi avut-o dacă eu aş fi fost cel care a plâns. Am coborât şi am încuiat după Irene.

Desigur, toate astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă, şi în noaptea când Irene a fost copleşită de tristeţile ei pur personale, deja gătisem şi mân-casem cea mai mare parte a banilor proveniţi din vânzarea maşinii, şi ştiam că în cele din urmă trebuia să-mi găsesc ceva de făcut. La scurt timp după asta, una din călătoriile mele fără ţintă în oraşele învecinate m-a pricopsit cu o slujbă oarecare. După aceea m-am mutat din Newark. În mare, a început să-mi meargă mai bine. Am scăpat de ambiţiile mai ridicole şi m-am dedicat altora, puţin mai serioase. Dar ştiu bine că n-o voi uita niciodată pe Irene, căci ea s-a stabilit şi sălăşluieşte în mintea mea, la întâlnirea dintre real şi imagi-nar, pentru că e trist că n-am ajuns vreodată s-o cunosc cu adevărat, pentru că ea e umană într-un fel în care eu nu voi fi niciodată. Acum trebuie că Irene a crescut, sunt sigur că s-o fi şi măritat de-o vreme, probabil că e îngrozitor de grasă. Viaţa ei e ocupată complet de necesităţi practice; fără îndoială că a uitat că a fost vreodată copil, şi cu siguranţă nu va avea niciodată acea zăbavă a minţii în care şi-ar putea aminti de mine. Totuşi, sper ca uneori, mergând pe vreo stradă atât de cunoscută încât e de-a dreptul invizibilă, sau trecând prin vreun colţ familiar, Irene să fie puţin nedumerită fără a şti de ce, iar motivul să fiu eu.

(Madison Smartt Bell, Zero db and Other Stories, Abacus by Sphere Books, 1989)

Prezentare şi traducere de RODICA GRIGORE


breviar editorial

EUGENIA ŢARĂLUNGĂ

CINCI APARIŢII RECENTE

Cu I.L. Caragiale prin Bucureşti. Un ghid literar-turistic gândit şi întocmit de Dumitru Bădiţa, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 124 p.

Inspirat de două cărţi ale Andreei Răsuceanu (referitoare la Mircea Eliade, se ştie) şi de o mai veche, uşor de bănuit, pasiune pentru Caragiale, Dumitru Bădiţa se focalizează asupra geografiei literare a miticilor, a delicateselor şi a colonialelor, dar mai ales a localurilor publice în care se dezbat chestiuni apărute la gazetă, în Universul. Dinspre viaţa lui sau dinspre opera lui, Caragiale vede Bucureştii într-un anumit fel, iar autorul ne ghidează să poposim (şi să citim fragmentele corespunzătoare) în preajma unor repere topografice, urbanistice, ar-hitecturale ce amintesc de personalităţi ale epocii – Titu Maiorescu, Take Ionescu –, alături de Apropitari şi chiriaşi sau La statuia lui Mihai Viteazul, Pe Calea Moşilor, Spre fostul Teatru Naţional, Spre inima Bucureştiului. Să redescoperim adică Obârşii şi Clădiri-martor, să alăturăm hărţile citatelor şi invers, pe urmele autorului acestui ghid concis ca o telegramă din alte timpuri: „Turtă dulce – pa-norame – tricoloruri – bragă – baloane –soldaţi – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decoraţiuni – decoraţi – doniţe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzuna-re – hârdaie”. Extrasele din Arhivele Muzeului Naţional al Literaturii Române şi ale Muzeului Municipiului Bucureşti au ca pandant fotografii actuale realizate de Ana Toma.

Studii, eseuri, articole, vol. I şi II, de Dumitru Micu, Editura Muzeul Lite-raturii Române, 2015, 2016, 586 + 502 p.

Microsintezele şi micromonografiile din primul volum sunt dovada preo-cupării nonagenarului prof. Dumitru Micu faţă de simbolismul românesc şi cel belgian, literatura română în Transilvania nordică (1940-1944), realismul soci-alist (Spre şi sub realismul socialist), ca şi faţă de readucerea în actualitate a operelor unor autori ca: Ibsen, François Mauriac, Martin Opitz (şi „Zlatna“ lui), Ronetti-Roman, Corneliu Moldovanu, Alice Călugăru, I.M. Raşcu, D. Iacobes-cu, Damian Stănoiu, B. Fundoianu, Mircea Damian, Ivo Andrić, Al. Robot, Haralambie Ţugui, Nina Cassian, Radu Cârneci, Ion Brad, Aurel Rău, Marin


Sorescu, Christian W. Schenk. Cel mai mare spaţiu este alocat literaturii scrise imediat după Dictatul de la Viena şi importanţei cruciale (atunci!) a publicaţiilor culturale: „La intrarea în Cluj a trupelor de ocupaţie, scânteia care fusese Gazeta noastră se mistuie, dar în locul ei se aprinde o flacără. O flacără mică, de cande-lă, dar cu o putere iluminatorie apreciabilă. Sub titlul Tribuna Ardealului, menit să simbolizeze continuitatea acţiunii militante a presei transilvănene, preluarea tradiţiilor de luptă ale precedentelor Tribune din Cluj şi din Ardeal în genere, începând cu aceea a lui Slavici, noua publicaţie îşi asumă rolul de «organ de afir-mare al românilor din Ungaria» (A Magyarországi románok szócsöve) şi devine, efectiv, un far al conştiinţei româneşti din ţinutul subjugat”. Al doilea volum este unul al efigiilor, portretelor şi profilurilor literare (dedicate unor scriitori, critici literari sau istorici cunoscuţi, unor figuri marcante ale greco-catolicismului, dar şi unor autori precum Petre Strihan, Ion Breazu, Octav Sargeţiu, Ioanichie Oltea-nu, Ion Druţă, Roxana Pavnotescu, Picu Pătruţ). Se disting secţiunile despre Bla-ga şi Goethe, Vasile Pârvan, episcopul Iuliu Hossu, dar cu precădere cea despre Avram Iancu (aici fiind vorba despre studiul realizat de Silviu Dragomir, apărut în mai multe ediţii): „Pagini ca acelea în care e descrisă omorârea mişelească a lui Buteanu sau acelea care istorisesc peripeţiile vieneze ale fruntaşilor români, cărora le e dat să cunoască din plin perfidia lui Franz Joseph şi a sfetnicilor ma-iestăţii sale, ori, mai ales, cele înfăţişând anii din urmă ai «craiului munţilor», acum un biet bătrân zdrenţăros, care cutreieră sate şi câmpii, cântându-şi propriul marş, din fluier, fixează pentru totdeauna în conştiinţă momente ale unui episod deosebit de tragic din zbuciumata noastră istorie”.

Dicţionarul mărunţişurilor, de Simona Vasilache, col. Savoir-vivre, Ba-roque Books and Arts, 2015, 216 p.

„Nu la simplita tea mărginită, oprită la primul prag, trebuie să ducă ştiinţa de carte, ci la aceea esenţială, în care un mare efort ascuns construieşte impresia firescului. Cu toată relaxarea şi şăgălnicia ce i se potrivesc” – cam aşa ceva ne-a obişnuit Simona Vasilache să găsim în articolele ei din România literară şi acum în această carte. Nu întâmplător, printre alte articole ale Dicţionarului…, printre alte mărunţişuri revelatoare (de la Adăpost, Afacere, Aluat, Amploaiat, Antica-riat, Astâmpăr, Cheie, Crai, Monogramă, Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, până la Suceală, Taină, Târg, Tors, Vină, Vrajă, Zdreanţă, Zi), găsim despre joc urmă-toarea remarcă: „Lewis Carroll scrie poate cea mai frumoasă teoremă a jocului. Presărată cu aluzii şi cu parodii, oferă remedii glumeţe unei lumi date peste cap. Orice are o intrare şi o ieşire, tot făcutul are un desfăcut. E singura morală a jocu-lui”. Pentru Simona Vasilache a scrie şi a publica nu este un moft, ci o străbatere a „culoarelor de irealitate create în jurul cărţilor”, iar această nouă carte reprezin-tă „o încercare de a ordona în joacă ceea ce nu poate fi ordonat decât mizând pe structurile ascunse ale hazardului şi pe complicitatea cititorului”.

B R E V I A R E D I T O R I A L 119

erezii pentru anonimul Borges, de Valeriu Stancu, colecţia PoeMondia, Editura CronEdit, 2016, 188 p.

„Noi, între Brâncuşi şi fluviul/ timpului său;/ mulţimea care ne devoră/ ac-ceptările, neputinţele,/ renunţările,/ trupul tău,/ ornic fără minutare,/ fără semne,/ fără mărci,/ fără păcate/ fără de vreme.../ Zadarnicele întîlniri/ simple cacofonii./ Ne urmăm propria mitologie,/ filosofie a simbolurilor/ la răscrucea păsărilor ne-gre,/ la răscrucea păsărilor tăcute,/ la răscrucea păsărilor oarbe/ săpînd drumurile zăpezilor/ pentru ca profeţiile să se împlinească./ Poezia elementelor ordonează vidul,/ abisul, neantul./ La răscruci,/ trecutul răstălmăceşte cuvintele/ şi le ames-tecă în albastrul propriului sînge,/ ochii caută culmile adîncurilor/ şi imaginile/ rubinelor/ risipite/ în infinitul mărginit al rugăciunilor…” – zădărnicia, finitudi-nea sunt protagonistele acestui volum („«Nu mai ai suflu!»” – mi-a spus,/ trăgând cu ochiul/ la biblioteca/ marcată cu fierul roşu –/ «Nu mai ai suflu!...»/ Lumina păcatului scălda abisul potirului./ Translucide, cărţile începuseră/ să se cuibă-rească în nisip/ ca şi cum ar fi aflat/ de existenţa anonimului Borges”.

Valeriu Stancu grupează poemele din acestă carte în patru secţiuni, mai mult sau mai puţin de sine stătătoare: oglinzile somnului, hérésie pour un len-demain perdu, puşca insomniacă a lui Rimbaud, jurnalul unei iubiri pentru o curvă. Psalmi-orfani ce scânteiază ca „o picătură de rouă/ pe o floare de stâncă”: „Un dincolo înspăimîntînd doar orbii şi atrizii/ Imaginea cornişă-n pleoapa mor-ţii moare// loveşte came de lumină o hoardă de milogi/ împodobind infante roşii cu corn de inorogi// Lasă-mă, Doamne, să mai fiu/ Brecht şi Pavese,/ palefreni-erul lui Ducipal,/ nasul rătăcitor al Sfinxului/ şi luneta lui Galilei/ cînd împuşca pămîntul,/ lasă-mă, Doamne, să fiu/ plîngerea ta în ziua Golgotei,/ să fiu/ să nu fiu”.

Cartea de la Uppsala, de Gellu Dorian, Editura Cartea Românească, 2016, 366 p.

Scris între iunie 2011 şi martie 2014, la Botoşani, romanul lui Gellu Do-rian pare a tinde spre o carte totală, atotcuprinzătoare ca un Megalopolis, cu un iureş halucinant de personaje. Un roman care ar reconfigura în jurul lui Zamolxis trecutul nostru istoric şi, implicit, prezentul şi viitorul celor care se născuseră şi trăiseră o bună bucată de vreme în spaţiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă aleseseră după 1989 drumul unei (mai mult sau mai puţin iluzorii) libertăţi tran-satlantice, care atrage noi şi noi români spre Duane House: „Dar nu ura a adus omenirea pînă aici, ci iubirea şi sufletul bun au adus-o. Deh, mi-a spus Iulius Apolsin, dar sarea şi piperul tot ura le-a pus peste marile fapte ale omenirii. Eh, nu prea aveam chef de astfel de vorbe mari. Nu pentru asta am trecut eu oceanul, cu inima cît un purice […] Am venit să văd, după nouă ani de libertate originală, cum arată libertatea adevărată, democraţia de care am tot auzit vorbindu-se. Şi nu arăta rău, deşi de prin gurile acrite ale unor emigranţi auzeam că America este


un alt fel de comunism, unde ai voie să faci ce vrei în limita legilor, pe care eşti obligat să le cunoşti. Da, dar ce comunism, ce să mai vorbim, îmi spuneam, că dacă ar fi fost aşa la noi, unde oricum erau tot felul de legi aberante, nu mai era nevoie să-l ciuruim pe dictator, să-l facem sită, de să vedem prin el frumuseţile Occidentului. Cam tîrziu, ce-i drept, pentru mine”.

Canon-canonadă. Sau, cu alte cuvinte, rejectarea susţinută a României din istorie, din geografie, din economie, din sociopolitică nu putea să nu nască şi contrareacţii (fie ele chiar aparţinând domeniului ficţiunii): „Or tocmai acest as-pect îl impulsiona pe Iulius, care considera că această atitudine indolentă nu este nimic altceva decît o acţiune concertată de a ne scoate definitiv din istoria lumii, trecuţi pe veşnicie în rîndul popoarelor dispărute.

Atunci cînd ajungea în zona Munţilor Orăştiei, simţea cum cineva din stră-funduri îl îndemna să înceapă săpăturile în conştiinţele adormite ale compatrio-ţilor lui. În acele momente îşi dădea seama că, de fapt, el nu plecase niciodată de aici, că cineva – nu voia să ştie cine, deşi numele lui îi stăruia în gînd – l-a trimis, atunci cînd a fugit din ţară, în America, să zacă în peştera timpului, ca Primul legiuitor în peştera din Samos, pentru a se întoarce printre ai lui să le spună cine este. Şi atunci mintea i-o lua razna şi credea că numai lui îi stă în putere să reor-doneze istoria neamului său.

Cînd a găsit în librăria din Uppsala cartea lui Carolus Lundius a fost sigur că acest lucru va fi posibil.”

Referinţele critice ale volumului sunt semnate de Constantin Dram şi Vasile Spiridon.

Festivalul Internaţional de Li-teratură “Tudor Arghezi” şi-a desfă-şurat cea de-a 35-a ediţie cu brio. Am citit, am aflat. Şi m-am bucurat pentru colegul nostru Liviu Ioan Stoiciu, acest, ca nimeni altul, total poet. La sfârşit de mai, Gorjul întreg, o spun din anii tre-cuţi, este o imensă grădină verde, proas-pătă, plină de flori. Cadru realmente mi-rific, parcă anume zămislit din pana Po-etului, să se desfăşoare acolo, an de an, din 1980, sub tutela nemuritorului său nume, celebrarea poeziei lui, a Poeziei cu majusculă, da. Nu degeaba Alex Şte-fănescu, celălalt merituos premiat, scria cu ani în urmă, după ce vizitase plaiuri-le gorjene, că s-ar fi vrut o cămaşă spă-lată, întinsă la soare, pe sârmă la uscat, într-o ogradă gorjenească. Anul acesta caracterul festiv al istoricei manifestări a fost marcat de participarea domnilor Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu, adică de onor conducerea Uniunii Scrii-torilor (fără, în această deplasare, Varu-jan Vosganian).

De la venirea echipei Manolescu la, pe atunci, sediul din Casa Monteo-ru, USR acordă, prin votul Comitetului Director, Premiul Naţional “Tudor Ar-ghezi” pentru Opera Omnia la poezie şi critică. Lista laureaţilor, publicată în România literară, nr. 22, vorbeşte de la sine despre însemnătatea acestui festi-val. Nu o reproduc, stă pe site-ul USR. De ce abia acum este mediatizat palma-resul manifestării argheziene, iată, pen-tru mine, un mister. Am fost frapat să discut cu scriitori cu pretenţii de refor-matori, în împrejurarea pe care am mai evocat-o, care habar nu aveau de exis-

tenţa manifestării de la Tg Jiu-Tg Căr-buneşti, a Premiului pentru Opera Om-nia acordat în cadrul ei de USR. Cumva şi ca să acopăr acest gol regretabil, am reprodus în numărul trecut al VR orga-nigrama Festivalului.

Vestea bună este că laureaţii edi-ţiei curente, Liviu Ioan Stoiciu şi Alex Ştefănescu, au primit distincţiile din mâna lui Nicolae Manolescu, preşedin-te de onoare al Festivalului. Care le-a ţinut şi cuvântul de laudatio.

Aşa da, îmi vine să zic. Este la mintea cocoşului (de tablă) că prezenţa preşedintelui USR re-consacră Premiul, îi re-generează prestigiul. Fie să se în-tâmple în fiecare primăvară! Arghezi o merită, laureaţii o merită, organizatorii, copleşiţi de responsabilităţi – Festivalul Arghezi este o uzină, cu secţii şi secţi-uni –, o merită din plin. Publicul, nu mai puţin. Cred că prietenul nostru, scriito-rul Ion Cepoi, bravul preşedinte festiva-lier de o mulţime de ani, e primul care răsuflă uşurat, de această perspectivă. Este şi domnia sa convins, sunt sigur, că altă cale de a ridica, în conştiinţa pu-blică, ca prestigiu, Festivalul Arghezi în vecinătatea Festivalului Eminescu, Pre-miul Arghezi lângă Premiul Eminescu, nu există. Opera autorului Cuvintelor potrivite, prin valoarea ei comparabilă cu cea eminesciană, aşa cum demon-strează irefutabil dl Mihai Zamfir în stu-diul din Viaţa Românească nr. 5, obligă la această nobilă, firească străduinţă.

Că nici atunci unele guri pizmaşe, contestatare de la mama lor, nu se vor închide, este altă poveste. Pizmaşe, piz-maşe, contestatare, contestatare, de la

miscellanea


mama lor, de la mama lor –, dar infor-maţia despre Festivalul Arghezi, a im-portanţei Premiului Arghezi de cel puţin zece ani încoace, nu se cade, totuşi, să le fie livrată, sub presiune, de laureaţii înşişi. Cum, spre regretul meu, a trebuit să fac eu acum. Ca să astup, iluzoriu, niscai guri.

MARIAN DRĂGHICI

ART SAFARI Nr. 3 Cea de-a treia ediţie a Pavilionului de Artă Bu-cureşti – Art Safari, cea mai mare ex-poziţie de artă din România, organizată, sub înaltul patronaj al Ministerului Afa-cerilor Externe, de către Fundaţia Cen-trul Cultural Art Society, în parteneriat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO şi a Fede-raţiei Europene a Asociaţiilor, Cluburi-lor şi Centrelor pentru UNESCO, a avut loc, în perioada 5-15 mai. Anul acesta, au participat peste 50 de galerii de artă din România şi Europa şi au fost expuse lucrări semnate de peste 800 de artişti români şi străini, din secolele XIX, XX şi XXI. În sfârşit, Primăria Bucureşti a găsit soluţia pentru această deja deveni-tă tradiţională manifestare (târg de artă, expoziţie, întâlnirea galeriilor, prilej de performance-uri, seri de poezie şi muzi-că etc.), destinându-i un spaţiu perfect adecvat. După ce primele două ediţii s-au desfăşurat, prima, într-un cort spe-cial amenajat în Piaţa George Enescu şi, apoi, a doua, în Garajul Ciclop de pe Bulevardul Magheru, de astă dată s-a găsit cel mai potrivit amplasament: clă-direa monument istoric a fostului Palat al Societăţii de Asigurări Dacia (numit

şi Palatul Pinacotecii), ce datează de la 1880 şi e situată în Centrul istoric al Bu-cureştilor, pe Lipscani nr. 18-20. Timp de 11 zile, Capitala a adăpostit frumu-seţi şi valori inestimabile ale artei de patrimoniu, moderne sau contempora-ne. Pe lângă expoziţia centrală şi zonele extrem de ingenios delimitate (un fapt absolut necesar, întrucât desfăşurarea pe trei nivele, după un parcurs destul de întortocheat a provocat nu de puţine ori vizitatorilor uşoare sau mai grave con-fuzii!) unde s-au aflat galeriile de artă modernă şi contemporană, o altă serie de incinte marca Art Safari a găzduit li-brăriile Humanitas şi Cărtureşti, lucrări şi proiecte ale Universităţilor de Artă din Bucureşti şi din ţară, conferinţe, în-tâlniri şi dezbateri pe diverse teme, cum ar fi artele spectacolului sau proiectul The Space, dedicat tinerilor artişti aflaţi la debut (până în 25 de ani), precum şi ateliere pentru copii sau spaţii comerci-ale. Revenind la semnificaţia omagială a acestei ediţii, trebuie să spunem că „invitatul” special a fost o extraordinară expoziţie DADA, omagiind astfel 100 de ani de la apariţia manifestului acestei mişcări artistice care a marcat definitiv şi inconturnabil destinul artelor din se-colul XX. Pe marginea acestui subiect şi subliniind impactul dadaismului asu-pra artei universale a secolului XX, au conferenţiat Tom Sandqist, Professor, University College of Arts, Crafts, and Design (Stockholm), Estelle Pietrzyk, Chief Curator of the Museum of Mo-dern and Contemporary Art (Strasbo-urg, France), Marina Vanci Perahim, Professor Emeritus, Pantheon Sorbonne (Paris), Michael Finkenthal, Professor, Johns Hopkins University (Baltimore,

M I S C E L L A N E A 123

United States) şi Horia-Roman Patapie-vici (Bucureşti). Pe lângă spaţiul central dedicat fenomenului Dada – care a cu-prins lucrări semnate de Tristan Tzara, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Jean David, Max Blecher, Jules Perahim, Marga-reta Sterian, Arthur Segal, Lola Sch-mierer-Roth, Paul Păun şi, nu în cele din urmă, Victor Brauner, de la a cărui dispariţie s-au împlinit 50 de ani – au fost expuse în galeriile participante şi lucrări de Hugo Ball, Hans Arp sau din opera unor suprarealişti, precum Salva-dor Dali. Remarcabil a fost şi faptul că întreaga expoziţie a fost curatoriată de unul dintre cei mai recunoscuţi speci-alişti ai fenomenului DADA, doamna Raya Zommer-Tal. Născută la Haifa, în 1958, d-na Zommer-Tal este, din 1988, Director şi Curator Şef al Janco-Dada Museum din Ein Hod şi, de-a lungul carierei sale, curatorul a peste 100 de expoziţii. Cercetările sale şi numeroa-sele studii publicate se concentrează, în general, asupra artei contemporane şi, în special, asupra mişcării Dada şi a operei lui Marcel Janco. A participat la numeroase conferinţe internaţionale în Israel şi în străinătate, unde a susţi-nut prezentări ale cercetărilor sale. A fost, de asemenea, Consilier în dome-niul Artei, în cadrul Ministerului pentru Integrarea Imigraţilor din Israel şi al companiei Israel Electricity Corporati-on Ltd. Curator invitat în cadrul unor importante spaţii de artă contemporană din lume, membru în diverse comitete profesionale din cadrul Consiliului Mu-zeelor, Asociaţiei Muzeelor din Israel, Fondul Cultural din Haifa şi comitetul „Amanu La’am”, d-na Zommer-Tal este absolventă a Facultăţii de Artă şi Studii

Israeliene, Universitatea din Haifa. De asemenea, a absolvit, în 1985, Muzeo-logia la Universitatea din Tel Aviv, con-tinuându-şi studiile post-universitare în cadrul Departamentului de Artă al Uni-versităţii din Haifa. A fost Director ad-junct al Hecht Museum (Universitatea din Haifa), din 1984 şi până la numirea sa la Muzeul Janco-Dada… Bref! Au fost 11 zile în care Arta, de dimpreună cu Dada, s-a răsfăţat, în exclusivitate, la Bucureşti.

FLORIN TOMA

ZECE FEMEI ŞI CRITICUL LOR

Am admirat dintotdeauna scrisul exegetic al lui Al. Cistelecan. Îndeosebi între criticii de poezie de azi, el este, ho-tărât lucru, cel mai „călinescian” dintre ei, în sensul că textul său, aproape indi-ferent asupra cărui subiect se exercită, se încarcă de expresivitate, de sintagme memorabile, „artistice”, în aşa fel încât şi atunci când „ghilotinează” pe cineva are o eleganţă care-l face pe cel căruia capul îi cade în coş să mai admire trei secunde fineţea călăului: „Ce meseriaş! N-am simţit nici o durere!”

Ultima sa carte, „Zece femei”, apărută anul trecut la Editura Crater din Chişinău, este un bun exemplu pentru cele afirmate mai sus. E un eseu dezin-volt asupra începuturilor poeziei femi-nine la noi, ilustrate prin viaţa şi ope-ra a zece poetese (Riria, Elena Farago, Natalia Negru, Alice Călugăru, Claudia Millian, Otilia Cazimir, Lucia Alioth, Agatha Grigorescu-Bacovia, Olga Can-tacuzino şi Sanda Movilă), nume care astăzi, cu una sau două excepţii, nu ne


spun mare lucru. M-am întrebat, citind volumul, ce l-o fi determinat pe Cistele-can să se apuce să şteargă colbul de pes-te aceste cronice bătrîne. Poate, m-am gândit, o fi vreun reflex întârziat al acri-biei şcolii filologice clujene şi-a celui mai autorizat reprezentant al ei, pro-fesorul Iosif Pervain, care, pe vremea când eram şi eu student, ne-a predat un semestru întreg un curs despre unu’, Zaharie Carcalechi, care la 1936 a scos un fel de Almanah al satului, nu înainte de a face, avant la lettre, abonamente la tot soiul de publicaţii ce n-au mai apărut niciodată. Sau mai degrabă criticul, eli-berat de necesarele prudenţe privitoare la poezia contemporană, a trăit plăce-rea nedisimulată de a se apleca asupra stângăciiilor unor opere revolute şi a le savura cu delicii, precum un chirurg sarcastic admirând, la deschiderea ab-domenului unui pacientul, o tumoare uriaşă.

Că Al. Cistelecan e în cea mai bună formă a lui o demonstrează dez-involtura cu care disecă şi analizează când în treacăt, când amănunţit, destine, împrejurări, situaţiuni, (melo)drame şi, y compris, producţiunile celor în cauză. Dai la tot pasul de formulări ironice in-ubliabile, de fine paranteze şi muşcături tandre: ”Prima (căsătorie a poetei Riria, n.m.I.G) a fost cu lingvistul junimist Va-sile Burlă, (om cu deosebire interesant, căci toată lumea îi lua nevestele)”; ”Elena Farago a luat-o spre simbolism (spre care nu-i prea sigur dacă a trăgea chiar ea însăşi sau ostenea Lovinescu să tragă de ea)”; ”Pe cele mai frumoa-se picioare din istoria literaturii noastre a umblat, cu graţie, Claudia Millian”; ”Eh, de-ar fi fost poezia Olgăi cum era

Olga! (Olga Cantacuzino, ”basarabean-ca electrică”, de care s-a amorezat toată lumea, de la Paul Valeri, Paul Claudel şi Andre Mauriac până la Octavian Goga şi Cezar Petrescu, n.m.I.G.). De şi-ar fi scris temperamentul, de-ar fi trecut pe hârtie măcar câteva din graficul spas-matic al ciclotimiilor ori din senzuali-tatea ei igniforă şi narcotică!” Şi tot aşa pagină după pagină, spre deplina încântare a lectorului. De fapt, dacă mă gândesc bine, acest stil ludic e una din puţinele modalităţi de a ordona un uriaş fond documentaristic pe care nici măcar harnica Wikipedia nu l-a putut cuprin-de.

Nu ştiu dacă, strict literar şi este-tic vorbind, Al.Cistelecan le-a scos pe aceste poete din uitare; probabil că nu; dar că le-a făcut să reînvie ca femei, fie măcar pentru câteva clipe în faţa ochilor noştri, asta da, a reuşit!

IOAN GROŞAN

Iaşii de odinioară. În zilele în care se făcea o lansare la Iaşi a cărţii de referinţă a lui Rudolf Suţu, ziarele pre-zentau cazul unei alte case de patrimo-niu puse la pămînt de un troglodit. Este vorba despre casa de pe Lascăr Catargi 48 care a aparţinut generalului Dumitru Gherculescu şi care a găzduit în Primul Război Mondial pe contele de Saint Au-laire, ceea ne face să ne gîndim ca des-tinul României a depins şi de discuţiile purtate între zidurile care nu mai sînt. O altă casă care rămîne doar în paginile cărţii lui Rudolf Suţu, care o pomeneşte în De-a lungul străzii Române (1880-1890).

Din fericire multe alte locuri şi


multe clădiri au supravieţuit timpului şi timpurilor, oamenilor mult prea gră-biţi să distrugă ceea ce alte generaţii au ctitorit cu gîndul la viitorime. Probabil că sînt partinitoare, ieşeancă fiind, dar citesc şi recitesc cu aceeaşi plăcere pa-ginile care au apărut în două volume în anii 1920, dar care au fost mai întîi ar-ticole de ziar, aşa încît putem socoti cu uşurinţă că au fost scrise acum o sută de ani. Iar subiectele articolelor adunate în volum aparţineau deja unei lumi care nu mai era, reconstituită din amintiri de familie, din poveşti auzite de la alţii despre oameni şi locuri, obiceiuri şi mo-ravuri. Fără să fie un mare scriitor, Ru-dolf Suţu are o sinceritate cuceritoare şi, ca să-l cităm pe nepotul editor, ”ceea ce se remarcă este latura umană a abor-dării subiectului, îmbinînd de multe ori umorul cu seriozitatea şi toate acestea trecute prin filtrul modestiei proverbiale a acestuia”.

Tentaţia de a povesti despre per-sonajele cărţii este mare şi este greu să te opreşti doar la cîteva, astfel încît voi pomeni doar de Beizadea Viţel, a cărui casă mare există încă, ba chiar şi o par-te din parc, pe mai sus pomenita Lascăr Catargi. Prinţul Grigore Sturdza s-a ales cu porecla aceasta pentru că, fiind foarte sportiv, a avut originala idee de a se an-trena zilnic ridicînd un viţel pentru a-şi spori masa musculară, după cum ar zice un specialist din ziua de azi. Pentru că era fiul unui domnitor, era beizadea, din cuvîntul turcesc beyzede. De aici, Beiz-dea Viţel. Stăpînit de o curiozitate fără limite, era pasionat de muzică şi cînta la mai multe instrumente, studia atît ştiinţele exacte, cît şi filosofia, rezulta-tul fiind o scriere în mai multe volume

Legile fundamentale ale Universului. El a construit clădirea din piaţa care se numeşte acum a Victoriei, la Bucureşti, şi care a adăpostit mult timp Ministerul de Externe. A fost locuinţa sa bucureş-teană pe vremea cînd era senator. O lo-cuinţă bizară cu turnuleţe, care trebuie să fi stîrnit imaginaţia plimbăreţilor care treceau dinspre Podu Mogoşoaiei/Calea Victoriei spre Kiseleff. Dăinuie doar în fotografiile de la Academie şi în imagi-naţia noastră atunci cînd citim Istorii cu blazon.

Am propus la acea lansare despre care am pomenit mai sus, ca cititorul să ia cartea lui Rudolf Suţu drept ghid în plimbările pe vechile străzi ieşene. Să descopere ce mai există, chiar dacă transformat, şi ce a rămas doar în pa-ginile cărţii. Le mai propuneam să în-ceapă chiar cu casa copilăriei autorului care, printr-un miracol, încă există, pe strada numită acum Garabet Ibrăileanu, între două blocuri staliniste.

Păcat că această ediţie nu are fo-tografiile care însoţeau aproape fiecare articol şi care sporeau farmecul lecturii, ajutînd imaginaţia, în ediţia princeps.

Revenind la casa dărîmată a gene-ralului Gherculescu, a mai fost o victi-mă colaterală: un splendid salcîm japo-nez care reuşise să supravieţuiască 110 ani. Şi mi-am amintit ce zicea un aris-tocrat englez a cărui familie locuia de multe sute de ani în aceeaşi casă şi care ştia fiecare copac care fusese plantat de cutare sau cutare strămoş, şi arăta por-tretul pictat acum două sute de ani, sau o sută, sau mai mult, după caz. El spu-nea că civilizaţie înseamnă să plantezi un copac de ale cărui roade ştii sigur că nu te vei bucura.


Rudolf Suţu, ”Iaşii de odinioară”, ediţie revăzută de Radu Negrescu-Suţu, nepotul de fiică al autorului. Bucureşti, Editura Corint, 2015, colecţia ”Istorie cu blazon”.

LAURA GUŢANU

revista revistelor

ROMÂNIA LITERARĂ 20 / 2016

Din 13 mai. Editorial de Nico-lae Manolescu, „Ce i se poate repro-şa fostului ministru al Culturii” (Vlad Alexandrescu): În loc să rezolve une-le situaţii dificile, e drept, moştenite, le-a agravat, creând crize… Cauza stă într-un management incompetent, mai exact, tendenţios ideologic şi lipsit de simţul realităţii… Susţinerea din par-tea GDS, a revistei 22 (între altele, prin intervenţia perfect stupidă a lui Dan Perjovschi!) sau a unor juni valsând în jurul altor publicaţii culturale, cărora fostul ministru le-a oferit sinecuri, era interesată, nu principială… I se poate reproşa lui Vlad Alexandrescu de a se fi făcut vinovat de susţinerea oficială a se-gregaţiei dintre tineri şi bătrâni… Ge-neraţia vârstnică a fost pusă la zid ca o povară morală şi instituţională. Bronto-zauri, dinozauri, iată cum sunt conside-raţi „bătrânii”, de către tineri care nu s-au remarcat de obicei decât printr-un neasemuit tupeu. Proveniţi din stradă! De-a dreptul… Nu puţini au preluat această flagrantă discriminare ca pe o necesară reformă… La „Istorie litera-ră” — „Cazul romanului Groapa: Este sau nu este… plagiat? Eugen Barbu vs. Stoian Gh. Tudor”, semnat de Theodor

Rogin, din care citez: În cazul Groapa nu se poate vorbi propriu-zis de plagiat, ci de „preluări” şi „adaptări” — lexi-cale, onomastice şi contextuale în sens larg… La „Actualitate”, Daniel Cris-tea-Enache — „Evenimente USR: Co-locviile de la Arad şi Alba Iulia” (Greul a căzut pe moderatorul ambelor coloc-vii, Nicolae Manolescu…). În sumar: Ion Pop, Ion Horea, Mariana Filimon (poezie), Florin George Predescu şi Adrian G. Romila (proză), Gellu Dori-an, Mircea Mihăieş, N. Scurtu, Răzvan Voncu, Irina Petraş, Alex Ştefănescu, Mihai Zamfir, Sorin Lavric, Gabriela Gheorghişor, Tudor Cristea, Simona Vasilache, Radu Cernătescu (comenta-rii critice, eseu), Virgil Mihaiu, Petre Tănăsoaica (arte).

DISCOBOLUL 217-218-219Apărut în mai 2016. Întrebare in-

terviu pusă de „poeta Maria Diana Po-pescu”: Eu simt un mare dezgust pentru lumea literară de azi, pentru viclenia, mizeria şi tot show-ul. Mă puteţi con-trazice, domnule Ioan Evu. Şi visez, în termeni realişti, fără să-mi fac iluzii, la un val de scriitori care să adopte o pozi-ţie radicală faţă de ceea ce se întâmplă în societatea literară a prezentului… Îi răspunde Ioan Evu: Întrebarea dum-neavoastră e de fapt un enunţ la care subscriu… S-a bătut multă monedă pe ideea de unitate între scriitorii „revolu-ţionari de meserie” sau simpli „refor-mişti”, atât în societatea predecembris-tă, cât şi în cea actuală… Original e şi grupajul ”Un poet — Dumitru Zdren-ghea” (profesor medic), în care sem-nează Adrian Popescu, Horia Bădescu, Irina Petraş, Vasile Igna, Aurel Sasu.


Altfel, în sumar, cronici de Ion Pop, N. Oprea, Marius Miheţ, Monica Grosu, Ştefan Baghiu, Andreea Pop. Poeme de Călin Vlasie, Leo Butnaru, Rodica Braga, Hristina Doroftei, Alina Naiu. Proză de Melania Bancea, Ştefan Dini-că, Gh. Jurcă, Paul Tumanian. ,„Teme la alegere”: Iulian Boldea, Mircea Popa, Titu Popescu. „Seminarii”: Al. Cistele-can (G. Bacovia — „Lacustră”). „Piaţa cărţilor” de Mircea Stâncel. Sau Cornel Nistea — „Vizita scriitorilor albaiulieni în Italia”.

CONTA 22Număr apărut în mai 2016. Adri-

an Alui Gheorghe, editorial: Asistăm, de ceva vreme, la un atac susţinut îm-potriva Uniunii Scriitorilor ca institu-ţie, împotriva celor care o conduc, fie în calitatea lor de „administratori”, fie în calitatea lor de scriitori. Dar ata-curile sînt şi împotriva celor care mai cred într-o formă instituţional-sindicală a scriitorilor din România. Planurile se confundă, automat, „administratorul” brusc nu mai are nicio brumă de talent, scriitorul-administrator devine o cîrpă de şters pe jos. Internetul preia umorile şi le transformă în steaguri. Discursul şi gestica în spaţiul public sînt „taliba-nizate”. „Determinarea umorală” ne dă imaginea teroristului care încins cu centura de grenade se aruncă în aer cu tot cu instituţia numită „uniunea scrii-torilor”, cu tot cu cei care o reprezintă. Da, lumea trebuie să se termine azi şi aici! Poezii şi interviu cu Aurel Pantea: Cred cu încăpăţînare că există o predes-tinare în toate ale noastre. Proză de Ni-chita Danilov şi Dumitru Aug. Doman, Doina Popa, Vasile Iftime, Codruţ Radi.

Poeme de Gellu Dorian, Vlad A. Gheor-ghiu, N. Corlat, Teodor Sandu. „Dosar Brâncuşi” (Emil Nicolae). Inedit: „Ioan Alexandru către Calinic Argeşeanul”. Document: „Dan David către N. Sava”. În sumar: Magda Ursache, Doris Miro-nescu, Adrian G. Romila, Aurelian Titu Dumitrescu, V. Spiridon, Gh. Izbăşescu, V. Andru.

MIŞCAREA LITERARĂ 1Număr apărut în mai 2016. Inter-

viu cu traducătorul Virgil Stanciu (de curiozitate): Oricât de conştiincios şi de talentat ar fi traducătorul, poezia pierde, prin traducere, câteva trepte valorice. Părerea mea. Întrebare (Adri-an Grănescu): „– În cazul operelor în versuri (cu ritm şi rimă) apar probleme suplimentare…” Răspuns: Exact. Nu mi se pare corectă opţiunea de a traduce poezia în vers liber, sau chiar în proză. Dar uneori nu ai de ales. În alte pagini, din conferinţa lui Matei Vişniec ţinută la Suceava anul acesta (acest număr de revistă e dedicat lui): Închipuiţi-vă că trupul meu e împărţit în două: în par-tea stîngă e jurnalistul Matei Vişniec şi-n partea dreaptă, dramaturgul Matei Vişniec… Treptat, jurnalistul... aproape că se otrăveşte. Informaţia devine toxi-că… Din fericire, cealaltă jumătate din mine, scriitorul, dramaturgul este o fi-inţă extraordinară, contradictorie, dar, în acelaşi timp, capabilă de poezie, de dragoste, de ambiţii, de vise, de jert-fă, de generozitate. În sumar: Olimpiu Nuşfelean, Andrei Moldovan, Zorin Di-aconescu, Icu Crăciun, N. Vrăsmaş, Ion Filipciuc, Gh. Simon, Simona-Grazia Dima, Mircea Popa, Adrian Lesenciuc, Florin Şindrilaru, Gh. Glodeanu, Cornel


Cotuţiu, Rodica Mureşan, Iacob Naroş, Vasile Dâncu, Iuliu Raţiu.

EX PONTO 46Număr apărut în mai 2016. Ange-

lo Mitchievici, editorial: Există ceva pe care aceşti cei mai mulţi dintre scriitorii mai vârstnici îl au în comun, credinţa lor că literatura le va supravieţui, că va spune despre ei ceea ce ei înşişi nu au reuşit să spună, că i-au încredinţat o parte sau în întregime eul lor profund care rămâne scris, întipărit pentru mi-lenii. Această „credinţă” mă emoţio-nează prin felul în care sfidează tot ceea ce o contrazice în jur, şi trebuie să spun că mai totul o contrazice… Şi continuă mai încolo: Ce se întâmplă cu noi? Am intrat în vertijul mediatic al lumii noas-tre, în bruiajul ei imens, în cacofonia care coboară totul în confuzie, în tor-nadele de prostie nestăvilită… Cărţile şi revistele abia supravieţuiesc în acest climat. În sumar: Daniela Varvara, Ioan Florin Stanciu, Octavian Mihalcea, G. Vidican, Gabriela Vlad, C. Costache, Tania Nicolescu, Anamaria Ciubota-ru, N. Scurtu, Clarisa Trandafirescu, Virgil Diaconu, Gabriel Rusu, Ioan Adam, Ana Dobre, Şerban Codrin, Titi Damian, Ion Roşioru, Emil Niculescu. La Memorialistică — Marian Dopcea,

„Aprilie, luna florilor de mai. Carte des-pre Ion Negoiţescu şi alţi prieteni de de-mult. La Universitate”.

JURNALUL LITERAR 1-12Ianuarie - iunie 2016. Ana Blan-

diana (conferinţă, „Istoria, ca viitor”): Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, cultura este finalitatea tuturor societăţilor, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, cînd nu mai este doar un mij-loc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei… În sumar: „Convorbiri peste timp: Nicolae Stroes-cu-Stînişoară şi Horia Bernea” (dialog din 20 iunie 1996). La „Procesul co-munismului”, Ştefan Ion Ghilimescu – „Scriitorii şi omagiile de partid”. În sumar: Bujor Nedelcovici, Lidia Stăni-loae, Gh. Grigurcu, Georgeta Drăghici, Titu Popescu, Sanda Stolojan, Ionel Savitescu, Ionel Popa, Dana Dad, Emil Raţiu, Ciprian Dad, Zeno Millea, Al. Herlea, D.H. Ionescu.

LIVIU IOAN STOICIU

Date post:	15-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	35 times
Download:	2 times

OFELIA PRODAN - viataromaneasca.eu · Montajul face totul, montajul de la televiziune, dar şi din...

Documents