OBIECTUL DIALECTOLOGIEI

Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică.

Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică.

Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională,

sociologică

Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază

variantele g e o g r a f i c e (teritoriale) ale limbii:

graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi

din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa,

în 1881).

Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura

dialectală a unei limbi: stabileşte c a r e ş i c â t e sunt

unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi

d e s c r i e fiecare unitate în parte (evidențiază, prin

diferite metode, particularităţile fonetice, fonologice,

morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor

identificate). De asemenea, studiile de dialectologie

descriptivă pot avea ca obiect raporturile dintre limba

literară şi variantele regionale ale limbii.

Dialectologia teoretică expune principiile care decurg

din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal:

metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a

materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.),

principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii

(de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi

răspândirii inovaţiilor, a graniţelor dialectale etc.),

metode de a n a l i z ă specifice dialectologiei (pentru

descrierea u n u i g r a i sau a unui g r u p de graiuri sau

de dialecte etc.).

8

În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte

obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică:

dialectologul — după ce stabileşte condiţiile istorico-

geografice şi cultural-politice care au condus la

diversificarea dialectală dată — explică, istoric, evoluția

fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a

formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul

cum s-a constituit şi cum se dezvoltă limba literară,

aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei

acesteia.

O dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află

o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai

multe ori, pentru că dialectele şi graiurile sunt, în multe

privinţe, mai conservatoare decât limba comună (care

este de obicei mai inovatoare) descrierea şi, mai ales,

explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea

unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea exis-

tenţei sunetului [d] în mold. dîc faţă de drom. lit. zic

presupune explicarea lui ca o fază intermediară între lat.

d din dico şi drom. lit. z din zic).

Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră că între

diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este

vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una

reală, care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E.

Coșeriu, se constituie d i a c r o n i c şi funcţionează

s i n c r o n i c , deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi

modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia)

nu sunt două momente, ci unul singur1.

1 A se vedea și E. Coșeriu, Sincronie, diacronie și istorie, București,

Editura Enciclopedică, 1997.

9

În funcţie de metodele întrebuinţate în

i n t e r p r e t a r e a faptelor dialectale, există

dialectologie tradiţională, structurală,

transformaţională, sociologică etc.

Nu este vorba de mai multe dialectologii, ci de diferite

moduri (adesea complementare) de a privi varietatea

dialectală şi de a o descrie.

Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea

deosebirilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel

fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel,

dacă în graiul 1 se pronunţă verde, în graiul 2, verge, în

graiul 3, verde, cum se pronunţă atunci în graiul 4, 5 etc.

? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3, 4

. . . ?

Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri

şi dialecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de

funcţionare propriu. În afara acestei operaţii, efectuate la

nivel i n t r a l i n g v i s t i c ( c a r e nu se deosebeşte

prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează

asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi

propune şi o analiză i n t e r l i n g v i s t i c ă ( î n t r e

graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţa atât

d e o s e b i r i l e ( a c e l e particularităţi care

individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi

a s e m ă n ă r i l e dintre ele, ceea ce este comun

ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte.

Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun

aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. Un

grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos

(cum spune L. Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o

familie lingvistică mai mare.

10

Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele

comune ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri),

a s e m ă n ă r i l e , ceea ce îi conferă continuitate, se

construieşte acea schemă structurală abstractă

(„construct") care a fost denumită diasistem (sistem al

mai multor sisteme sau chintesența unui idiom natural

sau, în terminologia Matildei Caragiu Marioțeanu:

geosistem2.

Atenție! Din punct de vedere pur lingvistic, diasistemul

este format din variantele teritoriale ale unei singure

limbi, acestea posedând suficiente proprietăți structurale

comune obiectiv stabilite pentru a se putea vorbi de o

singură limbă. Din punct de vedere sociolingvistic, un

diasistem este o grupare de limbi aparte, care au fost

separate una de alta prin voință politică sau culturală.

Limba se realizeazã în plan concret într-o serie

de varietãţi la baza cãrora se gãsesc mesajele individuale

(idiolectul). Formarea principalelor variante ale limbii

este datã de:

a) factorul geografic

b) factorul socio-cultural

Cea dintâi determinã stratificarea unui idiom în graiuri,

subdialecte, dialecte din a cãror organizare într-un

sistem rezultã structura dialecticã a limbii. Cel de-al

doilea factor determinã apariţia stilurilor funcţionale, a

variantelor culturale, forme concrete de realizare a limbii

literare. Raportate la istoria limbii, între variantele

teritoriale şi variantele culturale există un raport de

inversã proporţionalitate. În faza veche a limbii literare

prodomină variantele teritoriale care dispar în faza ei

2 Matilda Caragiu Marioțeanu, Fono-morfologie aromână, studiu de

dialectologie structurală, București, 1968, p. 15-19.

11

modernã. Variantele culturale cunosc forme timide în

forma veche şi o efervescență în fazele ulterioare.

Prima clasificare în acest sens a fost efectuată de Iorgu

Iordan, numeroşi specialişti ocupându-se ulterior de

problema formãrii principalelor variante ale limbii.

Așadar, doi sunt factorii esenţiali în apariţia acestor

variante: factorul geografic (care determinã stratificarea

unui idiom în: grai, subdialect şi dialect, prin a cãror

organizare într-un sistem obţinem structura dialecticã a

limbii) şi factorul socio-cultural (care determinã apariţia

limbajelor speciale prin care înţelegem atât limbajele cu

caracter social urban şi rural cât şi limbajele restrânse la

anumite domenii de activitate.

Aceste variante lingvistice sunt într-o relaţie ierarhicã şi

formeazã, cum spuneam, un diasistem al limbii. Relaţiile

care guverneazã ierarhia funcţionalã a limbii sunt

cuplurile: o identitate-diferenţã, general-particular.

Diasistemul limbii se concretizeazã în stilul literar (care

corespunde celui mai înalt nivel de exprimare artisticã)

şi stilul neliterar (reversul celui dintâi). Aşadar,

diasistemul se manifestã prin mesaje3:

3 A se vedea Olga Balanescu, Limbaje de specialitate,

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/olga/1.htm

12

Ion Coteanu a stabilit, în 1970, urmãtoarea configuraţie a

limbii:

În 1973, pornind de la criteriul expresivitãţii, revine

asupra acestei scheme reunind stilurile administrativ şi

ştiinţific sub numele limbaj non-artistic, pentru a se

evidenţia mai clar opoziţia acestuia cu limbajul artistic.

Dihotomia artistic/non artistic devine funcţionalã şi

pentru limbajul popular:

13

De la criteriul socio-cultural cãruia îi asociazã criteriul

funcţionalitãţii limbii, porneşte şi Paula Diaconescu în

stabilirea configuraţiei stilistice a limbii române. Criteriul

socio-cultural opereazã la primul nivel de stratificare a

limbii în: stil popular şi stil cult (literar) dupã care

intervine forma comunicãrii care face distincţie

între limbajul oral şi cel scris. Modalitatea

comunicãrii deosebeşte atât în limbajul oral cât şi în cel

scris variante comune şi stilate. La

nivelul mesajului distingem texte artistice şi non-

artistice iar referindu-se strict la domeniul de activitate în

care limbajul respectiv este întrebuinţat distingem: stilul

tehnico-ştiinţific, stilul oficial-administrativ etc., cãrora le

corespund urmãtoarele funcţii ale limbii: funcţia

referenţialã (cognitivã), funcţia conativã, funcţia faticã,

funcţia emotivã asociatã cu cea conative.

14

Flora Şuteu propune urmãtoarea clasificare a stilurilor

funcţionale:

Alte clasificãri au avut în vedere criteriul

frecvenţei aplicat elementelor mesajului, distribuţiei lor şi

combinaţiei lor (Lidia Sfârlea) sau criteriul

statistic (Sanda Golopenţia, Toma Pavel) urmãrindu-se

dupã formula lui P. Guiraud, bogãţia şi concentraţia

vocabularului. Astfel, s-au putut trage urmãtoarele

concluzii: stilul beletristic se caracterizeazã printr-o

foarte mare bogãţie a vocabularului şi o concentraţie

informaţionalã medie; stilul administrativ se distinge

printr-o bogãţie lexicalã micã, dar printr-o nare

concentraţie informaţionalã; stilul ştiinţific este situat la

extrema opusã stilului beletristic: vocabular redus şi

concentraţie informaţionalã maximã.

Conceptul însuşi de diasistem este, în mare parte, rodul

încercărilor de a grupa, de a organiza marea varietate

dialectală.

15

Ca şi în gramatica transformaţională a limbilor, în

dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un

„corpus” dat, elaborîndu-se o serie de ipoteze sub formă

de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilităţile

care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în

ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă

caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului,

concepute ca sisteme de posibilităţi.

Dat fiind că, aşa cum am arătat mai sus, graiurile şi

dialectele au, ca şi limbile înrudite, un număr de reguli

specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a

lor („ordonare") se pot pune în evidenţă elementele

definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a

unităţilor lingvistice investigate.

CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ȘI

PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE

Dialectologia s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul

de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până

către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau

atenţie în primul rînd limbilor l i t e r a r e , mai ales în

forma lor s c r i s ă . Limbile n e s c r i s e şi, mai ales,

variantele r e g i o n a l e ale limbilor „naţionale"

(„comune”, „koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în

perioada Renaşterii şi în perioada clasică). Începând cu

secolul al XIX-lea însă, şi, mai ales, către sfârșitul acestui

veac, lingviştii manifestă un interes crescând pentru

graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor.

Aceasta schimbare de optică a apărut odată cu cercetările

c o m p a r a t i v - i s t o r i c e ( acestea au pus în

evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea

parcursului evolutiv al limbilor) şi cu dorinţa

16

neogramatieilor de a găsi în materialul dialectal fapte

care să confirme valabilitatea principiului „legilor

fonetice”.

Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist şi

romanist, este considerat creatorul dialectologiei

ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista

Arhivio glottologico italiano, care începe să apară în

1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini

(Schiţe reto-romane), în nr. I, 1873, Scilizzi franco-

provenzali, în nr. III, 1878 şi L’Italia dialettale, în nr.

VIII, 1882-1885.

Paralel cu Ascoli, în Franţa, trudește pentru înregistrarea

faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P. I. Rousselot,

iar în Germania Georg Wenker. Trăsătura comună tuturor

acestor deschizători de drumuri în dialectologie era

scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor,

dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii, să

fie a u x i l i a r u l ei.

Un prim impuls 1-a dat cercetării dialectale fonetica

experimentală, ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot

(prin lucrarea Les modifications phonétiques du langage

étudiées dans le patois d'une famille de Geïlefrouin

<Charente>, Paris, 1891). Momentul acesta reprezintă

însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în

general (pentru că se introduc procedee mecanice în

cercetarea sunetelor) dar şi pentru evoluţia dialectologiei,

pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul

că limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea

lingvistică este foarte mare, mergând până la realizarea

specific i n d i v i d u a l ă a unui sistem lingvistic

(idiolectul); această realizare este determinată de diverşi

factori sociali, culturali, economici şi geografici.

17

Cel mai important moment în evoluţia studiilor de

dialectologie este apariţia geografiei lingvistice:

încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte

şi să le prezinte în m o n o g r a f i i dialectale (studii

ample consacrate unei unităţi lingvistice sau, exclusiv,

unei probleme), cercetătorii şi-au dat seama că această

modalitate, satisfăcătoare pentru investigarea în

profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai,

dialect), este insuficientă pentru înregistrarea faptelor

lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională,

de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei

limbi naţionale puteau avea în a c e l a ş i t i m p

monografia lor dialectală, imaginea globală a teritoriului

întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul

dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători, cu metode

diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.).

Totodată, operaţia de înregistrare globală şi simultană a

varietăţii dialectale de pe un teritoriu întins presupune o

mare cantitate de timp, ceea ce ar duce la publicarea cu

întârziere a unui material care se schimbă (pentru că

limba este în continuă schimbare, mai ales aspectele ei

nenormate). Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice

(lingvistica geografică), o posibilitate mai adecvată, mai

rapida, mai cuprinzătoare, constând în înregistrarea pe

h ă r ţ i a unui număr de fapte lingvistice; aceasta permite

observarea fenomenelor (fonetice, morfologice etc.) pe

arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în

diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat.

Începutul 1-a făcut germanul Georg Wenker, care, în

1876, efectuează (pe un domeniu restrâns) prima anchetă

prin corespondenţă extinsă în 1881 la întreaga Germanie.

Ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din

18

Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale

(Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutscliland, 1881).

Primul atlas lingvistic finalizat aparţine elveţianului Jules

Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique

du Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880.

Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L’Atlas

linguistique de la France (ALF apărut între 1902—1910),

al cărui autor a fost acelaşi J. Gilliéron (ajutat de Edmond

Edmont).

În același timp, se pun bazele dialectologiei ştiinţifice

româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al

teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des

dalcorumanischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909

(WLAD), de către germanul Gustav Weigand, profesor de

limba română la Institutul de limbă română din Leipzig

(înfiinţat în 1893).

Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost

interpretate de Gilliéron, care a elaborat o serie de

principii ale geografiei lingvistice. Activitatea a crescut

după primul război mondial şi după primul Congres

international al lingviştilor, de la Praga, din 1928.

Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată ca

o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii

dialectale, care nu modifică cu nimic metoda geografică,

dimpotrivă, cele două metode (structurală şi geografică)

converg.

O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor o

reprezintă metodele transformaţionale. O descriere de

acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E.

19

Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie

transformationnelle des parlers dacoroumains, CL TA,

1967, IV, p. 253-260).

Dialectologia sociologică îşi propune să studieze

fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu

societatea, să descrie raporturile dintre structura

lingvistică şi structura sociografică. Să descrie

diferenţierile de ordin social, nu numai geografic.

Conceptul de sociolingvistică nu a reuşit să fie definit

satisfăcător. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie

varietatea lingvistică teritorială, indiferent de specificul

fiecăreia, demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele

nu mai sunt considerate „rudele sărace" ale limbii, ele

sunt ipostaze locale, realizări regionale, concrete ale

limbii comune, ca atare ele constituie obiectul lingvisticii,

precum limbile, şi pot fi studiate cu aceleaşi metode.

IMPORTANTA STUDIERII VARIANTELOR

GEOGRAFICE ALE LIMBII

Pentru istoria limbii. Pentru istoria poporului. Pentru

determinarea caracteristicilor unei opere literare. Pentru

teoria şi metodologia lingvistică generală.

Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are

mai multe aspecte:

Dialectologia este unul dintre principalele a u x i l i a r e

ale istoriei limbii. Ca urmare a evoluţiei inegale a

graiurilor şi dialectelor, inegalitate determinată de

condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă,

acestea prezintă — în comparaţie cu celelalte graiuri şi

20

dialecte ale limbii date şi cu limba comună — atât

i n o v a ţ i i cât şi a r h a i s m e . Acestea din urmă

constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea

lanţului istoric al unei limbi. Se ştie că, în acelaşi scop,

sunt folosite şi textele scrise (inscripţii, documente

vechi), toponimele şi onomastica, fitonimele etc. Pe baza

acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna

concluzii sigure, mai ales în ce priveşte aspectul sonor al

limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea

diacroniei fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice

şi lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele

arhaice păstrate în graiuri şi dialecte.

De exemplu:

Î n f o n e t i c ă :

Lat. vinea a dat drom. vie [ viie]. Cum s-a produs această

trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La

această întrebare se poate răspunde cu foarte mare

exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectal:

dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai

veche vine, pe care o regăsim şi în dialectele sud-

dunărene, putem conchide că trecerea de la vinea la- vie

nu s-a făcut dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vină

>vine, şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea

lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi

în cazul sl. banja devenit drom. baie.

Încă un exemplu: lat. clavem a dat drom. cheie.

Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o

consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din

dialectele sud-dunărene (arom. cl'áii) dovedeşte că

schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l,

care a devenit palatală şi, în acest fel, a palatalizat şi

consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem

>*rom. com. cl'ae>drom. cheie [keie]. Fazele dialectale

vine (ayini) şi cl'ái sunt, deci, verigi care ar lipsi din

21

lanţul evolutiv al fenomenelor respective dacă acesta ar fi

reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară.

În m o rf o l o g i e :

Formele de persoana I şi a II-a doua plural ale perfectului

simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăţi) nu

se explică satisfăcător din latină (cantavimus, cantavistis

nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni ele-

mentul -ră-). În schimb, forma de persoana a treia plural

(cântară) se explică foarte bine din forma latinească

corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest -ră- în

dacoromâna actuală la celelalte două persoane?

Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră-

(arom. cântâmu „cântarăm”, cântatu, ,,cântarăţi”, dar

cântarî ,,cântară” ca şi în latină, pentru persoana a treia

plural). Aceasta dovedeşte că, cel puţin până la separarea

dialectelor, româna comună cunoştea formele apropiate

de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi

ea aceste forme fără -ră- (cădum „căzurăm”, şedum

„şezurăm”). Formele cu -ră- au apărut prin analogie cu

persoana a treia plural, din necesitatea de a distinge, pe

de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de

aceeaşi persoană a indicativului prezent; pe de altă parte,

elementul -ră- a fost simţit ca o marcă a pluralului şi, în

consecinţă, a fost extins la toate persoanele la plural. În

favoarea acestui argument pledează formele de perfect

compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am

venitără (noi), în care elementul -ră- este destinat să

deosebească persoana I plural de persoana I singular, alt-

fel omonime: (eu) am venit; (noi) am venit. Aşadar,

datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se

poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba

actuală, dându-se totodată şi explicaţia schimbării.

22

Î n l e x i c :

În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă,

nisip, de origine slavă. Până la venirea slavilor însă,

strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”?

Fără îndoială că da. Dialectele sud-dunărene şi, ceea ce

este şi mai important, graiurile dacoromânei conservă

cuvintele latineşti nivem şi arenam ( ban., criş. nea(uă),

arom. neauî şi, respectiv, criş. arină, arom. arinî).

Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar

reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al

românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor)

şi chiar al latinei orientale.

Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă,

dialectologia nu a încetat, în ciuda tuturor înnoirilor

metodologice, de a fi sursa cea mai importantă în

cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice.

Geografia lingvistică a demonstrat că „în foarte multe

cazuri, diferitele forme dialectale se succed în spaţiu, pe

teren, în ordinea în care s-au succedat în timp, în cursul

evoluţiei lingvistice. În felul acesta pot fi reconstituite

faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic

între o fază mai veche, atestată sau presupusă, şi una

actuală”4.

Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele

istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea

reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul

respectiv. Nu O dată materialul dialectal a adus lumină în

cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor

şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria

4 E. Petrovici, Sarcinile actuale ale dialectologilor din R.F.R., în

„Fonetică şi dialectologie", I, 1958, p. 207—210.

23

poporului nostru. Astfel, de pildă, pe baza faptului că

graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin

puternice infiltraţii f o n e t i c e ş i l e x i c a l e de

origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au

existat cândva relaţii strânse între moldoveni,

maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind însă că, în schimb, o

serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului

moldovenesc nu se întâlnesc decît sporadic în graiurile de

peste munţi, aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-

au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace, şi nu invers.

Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe

cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldovenii aveau

mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania, decât

aveau ardelenii. Această interpretare coincide dealtfel şi

cu tradiţia descălecatului.

Un alt exemplu, din istoria românilor din sudul Dunării:

pornind de la pronunţarea vocalelor ă, î (accentuate) din

celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână, Th.

Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat

de la început pe actualele lor teritorii (câmpia Meglen, la

nordul golfului Salonic), ci au trăit undeva mai la nord, în

munţii Podope, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în

acele locuri prezintă, începând cu secolul al XII-lea,

această particularitate. Cu alte cuvinte, meglenoromânii

s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu

bulgarii, de la care au împrumutat această pronunţare.

Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru

cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere

literare, a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le

observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al

limbii. De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică

a lui M. Sadoveanu abundă a r h a i s m e l e . În urma

24

unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat

însă că, adeseori, criticii operei sadoveniene au considerat

drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în

graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie

restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin

cunoscute). Aşadar, este vorba de r e g i o n a l i s m e ş i

n u d e arhaisme. Dealtfel, prozatorul însuşi a mărturisit

în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al

cărţilor sale istorice a fost luat din cronici, din diferite

alte documente sau din tradiţia orală, în schimb, limba

acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni

de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei5.

Alteori, istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia

dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi,

în consecinţă, atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”,

care în realitate sunt forme curente dialectal (de exemplu,

verbe ca a vârfui, a vremui au fost atribuite lui G.

Coşbuc, când de fapt ele sunt folosite prin părţile

Năsăudului şi în Moldova de nord).

În sfârşit, în urma studierii fenomenelor dialectale,

cercetătorii pot ajunge la concluzii t e o r e t i c e ş i

m e t o d o l o g i c e generale. De exemplu, observarea

felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi

reprezintă sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii, a

dinamicii ei, ceea ce permite înţelegerea şi, în consecinţă,

explicarea unor modificări similare care au avut loc în

trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii.

Analogia, de pildă: constatarea identităţii care se

manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei

indicativului prezent (el) spune — (ei) spune, faţă de lit.

5 G. Istrate, Despre însemnătatea cercetărilor dialectale, în Studii și

cercetări lingvistice, V (1955), 1-2, p. 110.

25

(el) spune (ei)spun face plauzibilă explicaţia

cercetătorului pentru alte situaţii asemănătoare, care nu

au putut fi observate, fiind foarte vechi, cum ar fi, de

exemplu, paradigma indicativului prezent al verbului a fi,

care prezintă la persoana I forma sunt (care nu-1 continuă

pe lat. sum), explicată de istoricul de limbă ca o analogie

după persoana a III-a plural (unde sunt este etimologic,

din lat. sint).

Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a

permis ca, la un moment dat, în istoria lingvisticii, să se

poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor

fonetice”, confirmându-se astfel existenţa lor, dar nu în

sensul rigid în care au pus această problemă

neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice

este relativă, excepţiile de la reguli fiind adeseori

numeroase (nu însă într-atât încât să se nege însăşi ideea

de „lege fonetică”, cum, exagerat, a susţinut Gilliéron).

Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al

unei particularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ, ĝ] în

graiul moldovenesc, atât timp cât constatăm că, într-un

număr relativ ridicat de cazuri, ele devin [ŝ, ż]: [ŝer,

ŝinŝ, dîŝi] faţă de lit. [ĉer, ĉinĉi, ziĉe].

Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe

teren (fie în cadrul unui grai sau dialect, fie într-un cadru

mai larg - limbă, grupuri de limbi înrudite sau neînrudite)

a îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia

lingvistică.

26

VARIETATEA LINGVISTICĂ

Limbă comună, limbă standard, koine, limbă naţională.

Limbă literară - limbă vorbită. Limbă scrisă - limbă orală.

Orice idiom (graiul unei comunităţi lingvistice, fără

referire la alte unităţi corelate, de tipul limbă – dialect -

grai), indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc,

nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este

mai mare, cu atât unitatea limbii scade. Graiul vorbit într-

o familie, într-un sat este, în principiu, mai unitar decât

graiul vorbit într-un judeţ, iar acesta, la rândul lui, este

mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Tot aşa,

un agricultor nu se exprimă la fel ca un betonist, un

muncitor de la Drumuri și Poduri are un grai relativ

diferit de al unui marinar, medic, inginer, critic literar sau

de teatru etc.

În primele cazuri, d i v e r g e n ţ a este determinată

g e o g r a f i c : apropierea mai mica sau mai mare de

centrul inovator, o poziţie izolată (pe deal, munte etc. –

localitășile din Munții Apuseni, de pildă) faţă de una mai

accesibilă, permiţând pătrunderea mai rapida a inovaţiei,

determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta.

Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute, așa

cum am arătat, sub numele de dialecte și graiuri.

În cel de-al doilea caz, d i v e r g e n ţ a este determinată

s o c i a l : domeniul de activitate, vârsta, sexul, straturi

şi clase sociale legate prin interese comune etc. grupează

indivizii din societate; aceste grupuri ajung, cu timpul, să

se deosebească unele de altele prin particularităţi de

limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi

jargoane.

27

Dată fiind această mare varietate a limbii, care duce până

la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte,

lingvistica a creat conceptul de idiolect.

Prin raport cu ce entitate sunt aceste unităţi

v a r i a n t e ? Ale cui variante sunt ele? Orice variantă

presupune o i n v a r i a n t ă , o c o n s t a n ţ ă . Acest

sistem de elemente constante este limba comună,

denumită koine (din limba greacă), limbă standard, limbă

naţională (acolo unde vorbitorii constituie o națiune).

Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba

literară, aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai

puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită, s-ar opune,

deci, limbii literare).

VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII

Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). Problema

graniţelor dialectale.

Limba comună prezintă, aşadar, deosebiri de la o regiune

la alta, denumite în mod curent dialecte şi graiuri.

Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele

teritoriale, geografice sau regionale ale limbii comune.

Noţiunile limbă, dialect, grai sunt noţiuni corelative. În

ierarhia limbă – dialect - grai, limba este termenul

supraordonat, independent, definirea ei nu presupune

referirea la unităţile subordonate, ea are, aşadar, caracter

absolut. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii, sunt

unităţi subordonate, definirea lor presupune raportarea la

unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea

28

dialectului presupune raportarea la limbă, definirea

graiului presupune raportarea la dialect)6.

Ca şi limba, dialectul nu are o existenţă concretă, este o

entitate abstractă, un „construct”, nici un vorbitor nu

vorbeşte într-un dialect, ci în graiul său de acasă, ultima

subdiviziune, realizare concret-istorică, realizarea

individual-concretă fiind idiolectul.

Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de

subdialect, ca unitate subordonată dialectului, şi subgrai,

ca unitate subordonată graiului. Între limbă însă, ca

sistem abstract supraordonat, şi idiolect, ca realizare

individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot

stabili, teoretic, câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate

de lingvist, arbitrar delimitate (în funcţie de diferite

criterii). Cele trei trepte: limbă - dialect - grai sunt însă,

în lingvistica tradiţională, cele mai răspândite (cf. şi fr.

langue - dialecte - patois, germ. Sprache - Dialekt -

Mundart).

Schema de mai jos pune în evidenţă raportul de

subordonare existent între dialect şi limbă, pe de o parte,

grai şi dialect, pe de altă parte; totodată, apare, exprimată

schematic, problema limitelor dialectale.

Date fiind cele arătate mai sus, delimitarea noţiunilor de

limbă, dialect, grai nu este uşor de făcut, mai ales că

lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit

cărora să se poată spune cu exactitate în ce condiţii un

idiom dat este limbă sau dialect, este dialect sau grai.

De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a

limbii, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl

deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe

6 A se vedea și I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române,

București, 1961, p. 61.

29

acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară

(limba).

În opinia lui Marouzeau7 dialectul ar fi ,,Forme

particulière prise par une langue dans un domaine donné.

Un dialecte se définit par un ensemble de particularités

telles que leur groupement donne l'impression d'un parler

distinct des parlers voisins, en dépit de la parenté qui les

unit.”

M. Pei8 îl definește drept ,,A specific branch or form of a

language spoken in a given geographical area, differing

sufficiently from the official standard or literary form of

the language in one or all of the levels of the language

(pronunciation, grammar, vocabulary and idiomatic use

of words) to be viewed as a distinct entity yet not

sufficiently different from the other dialects of the

language to be regarded as a separate language; a dialect

often has its own literary form, and the distinction

between language and dialect is often difficult to

formulate on either literary or political bases : major

dialects areas are somewhat arbitrarily established on the

basis of the coincidence of bundles of isoglosses, but the

term is often loosely applied to speech form of a minor

locality”.

În La Linguisique. Guide Alphabétique9 ,,Le dialecte est

caractérisé par les traits communs de l'ensemble de

parlers d'une région linguistique, mais, en fait, personne

7 J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique générale,

Paris, 1970, p. 75. 8 M. Pei, Glossary of Linguistic Terminology, 1966, p. 67. 9 La Linguisique. Guide Alphabétique, sous la direction d’André

Martinet, Paris, 1969, p. 394.

30

ne le parle: quand on dit: Il parle ,,l'alsacien” ou ,,le

dialecte alsacien", cela signifie qu'il utilise un parler

d'une localité située en Alsace, appartenant à la famille

des parlers alsaciens. La parenté des parlers d'une région

donnée est évidente et, en schématisant les faits, on peut

dire qu'un dialecte représente encore de nos jours

l'ancêtre commun de ces parlers et que le dialecte est

l'idiome parlé jadis par une communauté plus réduite”.

L - Limbă

D - Dialect

G – Grai

43

Părțile hașurate reprezintă Interferenţe (zone de tranziţie)

între două dialecte, interferenţe între trei dialecte,

interferenţe între două graiuri sau interferenţe între trei

graiuriI.

Termenul dialect vine din gr. ‘η διαλεκτος, care

însemna inițial „dialog, conversaţie”, iar mai târziu

„varietate dialectală”.

Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului,

caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl

deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe

acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară

(dialectul).

Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului,

deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical, mai

puţin de ordin morfologic şi sintactic.

Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie

aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat

„limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)?

Există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare

ca structură (fonetică, gramaticală şi lexicală) sunt

considerate limbi şi, invers, idiomuri foarte diferite ca

structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi.

Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare

între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana,

bielorusa, rusa), iar dialectele limbii germane sau italiene,

foarte diferite unele de altele, sunt considerate dialecte.

I Schemă reprodusă după Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de

dialectologie română, București, Editura Științifică și Enciclopedică,

1975, p. 29.

44

Criteriile de care dispune lingvistica au fost grupate în

douăI: criterii l i n g v i s t i c e ş i e x t r a -

l i n g v i s t i c e . Primele au în vedere structura limbii,

cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori

din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării

unor idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre

dialecte.

Criteriile l i n g v i s t i c e sunt:

a) criteriul s t r u c t u r a l ;

b) criteriul g e n e t i c ;

c) criteriul î n ţ e l e g e r i i

( a l inteligibilităţii).

Criteriul s t r u c t u r a l constă în compararea, la nivel

s i n c r o n i c , a structurilor idiomurilor în discuţie, în

scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele; cu

cât deosebirile sunt mai multe, cu atât şansa ca idiomurile

respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de

multe trebuie să fie deosebirile însă?

Criteriul g e n e t i c vine în sprijinul celui dintâi,

adăugind considerente d i a c r o n i c e : nu pot fi dialecte

decât idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeaşi

limbă, fază anterioară în evoluţia ipostazelor considerate

(de ex., dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt

dialecte ale aceleiaşi limbi, italiana, şi nu unul francez şi

altul italian).

Strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul

î n ţ e l e g e r i i , care derivă dealtfel din primele: două

idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură

asemănătoare, permiţând, într-o măsură foarte mare,

I A se vedea și Boris Cazacu, Studii de dialectologie română,

București, 1966, p. 9.

45

comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte (altfel spus,

se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei

limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct).

Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă

pentru că există situaţii care contrazic preceptele stabilite.

Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă

proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în

dialectele româneşti:

drom. Bate fierul pâna-i cald.

istr. Båte fl'eru pira-i cåd.

arom. Bati h’erlu pînî-i caldu.

megl. Bati ieru pănă-i cald.

Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste

diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”,

pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe

celelalte trei. Există însă fraze în aceste dialecte care nu

pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi, dar

nici chiar de către specialişti.

În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept

„limbi”, a căror înţelegere nu pune nici un fel de

probleme. Să se raporteze, de exemplu, formele

proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor

romanice :

ital. Batti il ferro finché é caldo.

fr. Bats le fer pendant qu'il est chaud.

sp. Bate el hierro mientras está caliente.

port. Batta o ferro o tempo que está quente.

46

Observăm că, atât între dialectele româneşti, cât şi între

limbile romanice, există o mare asemănare structurală:

aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale lat. battuere,

ferrum, esse, calidum (calens, -tis), în diferite realizări

concrete neolatine; aceeaşi topică, aceeaşi desinenţă -e a

imperativului (cu -e > -i în poziţie finală neaccentuată sau

chiar amuţit în cazul francezei); acelaşi demonstrativ iile

care stă la baza articolului romanic; aceeaşi modalitate de

a forma predicatul nominal din urmaşul lui esse +

adjectiv cu rol de nume predicativ.

Singura trăsătură structurală importantă care separă

grupul românesc de celelalte limbi romanice este, aici,

locul articolului (p o s t p u s în română, a n t e p u s în

limbile romanice occidentale).

O comparaţie, pe baza aceluiaşi proverb, cu limbi din alte

familii poate fi concludentă, din punctul de vedere care

ne interesează. Să se raporteze, de aceea, toate formele de

mai sus la corespondentele lor din limbile balcanice :

gr. Σφυρηλάτε τό σίδεξο (έφ) όσον έ’ιναι ζεττό

bulg. Коби желязото докато е горещо

sârb. Kuj gvozаe dok je vruce.

alb. Rrah hekurin sa ështëi nxehtë.

Deosebirile nete dintre formele proverbului în aceste

limbi şi formele lui romanice date mai sus sunt evidente

pentru oricine, iniţiat sau neiniţiat. De aceea, în asemenea

cazuri, acordarea statutului de „limbă” idiomurilor din

ultima grupa prezentată, în raport cu celelalte grupe nu

pune probleme.

47

De ce natură trebuie să fie însă deosebirile dintre membrii

primei grupe, pentru ca să li se poată acorda statut de

„limbă” sau „dialect”?

Criteriul genetic-structural şi criteriul înţelegerii nu pot

răspunde satisfăcător la această întrebare. Insuficienţa

principiilor l i n g v i s t i c e în problema acordării

statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale,

în condiţii identice, se încearcă a fi suplinită cu principii

e x t r a l i n g v i s t i c e (de ordin istoric, politic, social,

cultural).

Criteriile e x t r a l i n g v i s t i c e sunt:

a) t e r i t o r i u 1;

b) apartenenţa la acelaşi s t a t ;

c) criteriul f u n c ţ i i l o r idiomului respectiv;

d) criteriul posibilităţii de c o n t o p i r

e) criteriul s u b o r d o n ă r i i .

Faptul ca două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi

t e r i t o r i u (teritorii învecinate) nu poate constitui un

argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor

unităţi lingvistice (de exemplu, faptul că dialectele

româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu

este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”, pentru

că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte

teritorii, care, totuşi, nu sunt „alte limbi” (în această

situaţie sunt engleza, franceza, spaniola, olandeza,

vorbite în colonii).

Tot aşa, a lega existenţa limbii de existenţa s t a t u l u i

( a r fi, deci, „limbă” numai acel idiom care este limba

unui stat, care a preluat toate funcţiile limbii naţionale)

înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase

„limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori nu

48

au o organizaţie de tip statal proprie şi că, totuşi, nimeni

nu le contestă, pe bună dreptate, calitatea de „limbi”

(potrivit acestui criteriu, limba bască, vorbită în sudul

Franţei, ar trebui să fie considerată un „dialect” (şi, foarte

important, al cui dialect?) pentru că nu este limba unui

stat).

Foarte strâns legat de precedentul este criteriul

f u n c ţ i i l o r pe care ar trebui să le aibă un idiom

pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile

c u l t u r a l e ale limbii (care lipsesc în cazul

dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc

de comunicare, ci şi ca instrument al culturii (în şcoală, în

scopuri beletristice şi ştiinţifice, în presă, radio şi

televiziune etc.). Şi în acest caz însă, aplicabilitatea

criteriului este limitată, pentru că funcţia culturală a unui

idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un

stat a vorbitorilor idiomului dat, ceea ce nu este posibil

decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale,

problema reducându-se, în ultimă instanţă, tot la raportul

de dependenţă stat - limbă.

Criteriul posibilităţii de c o n t o p i r e este un principiu

de perspectivă: spre deosebire de limbi care, chiar atunci

când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură

limbă, dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei

într-o limbă unică. Principiul ar putea fi aplicat însă

numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată, în

celelalte situaţii fiind aprioric.

Criteriul s u b o r d o n ă r i i dialectului faţă de limbă

subliniază importanţa momentului în care un dialect,

unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare:

49

indiferent de cauzele concrete care determină această

„eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbăI.

Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se

răspunde ultimelor criterii extralingvistice), în sensul că

nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi

teritoriu, se reunesc într-o limbă comună, se „varsă” în

limba comună, sunt subordonate ei. Există şi dialecte

„atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri,

spune A. MartinetII, există un mijloc de a corecta

ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de

fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie

un produs divergent. Din nefericire însă există numeroase

cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul

de diferenţiere.

Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui

principiu enumerat, nici unul dintre ele nu are

aplicabilitate generală: dacă problema nu este de

domeniul t e r m i n o l o g i e i , cum am fi înclinaţi să

credem, atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi

elaborată decât cu argumente din interiorul limbii, pe

baza structurii ei, luată în ansamblu şi privită ca un

sistem, nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate,

numărate ca atareIII.

Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice.

În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe

acelaşi teritoriu (cazurile ,,tipice”), se pune problema

I I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, București,

1961, p. 60. II A. Martinet, Elements de linguistique generale, Paris, 1970, p. 157-

158. III Th. Capidan în Meglenoromânii, I, 1925, p. 66.

50

g r a n i ţ e l o r dintre aceste unităţi regionale (a se vedea

şi schema de mai sus): unde se termină un dialect (grai)

şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că

varietatea lingvistică teritorială este, aşa cum am arătat,

foarte mare. Ea este determinată de cauze diverse, care,

în ultimă instanţă, se pot reduce la trei: cauze

e t n o l o g i c e ( r e l e v a t e de Ascoli), cauze

c r o n o l o g i c e , ( a d u s e în discuţie de G. Grober,

după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor

diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze

i s t o r i c o - g e o g r a f i ce (care determină formarea

unor centre de prestigiu, de la care iradiază evoluţia).

În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la

nivelul graiului individului (cf. noţiunea de „idiolect”), s-

a pus, încă de la începutul cercetărilor dialectale,

întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. Unii

cercetători au răspuns afirmativ, alţii negativ, iar alţii au

găsit o soluţie intermediară.

Printre cei dintâi care au pus problema se citează de

obicei în dialectologia romanică francezii Ch. de

Tourtoulon şi O. Bringuier, care, la cererea „Societăţii

pentru studierea limbilor romanice”, au efectuat o

anchetă la faţa locului (1873); ancheta avea ca scop

determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se

baza pe şase fenomene lingvistice. Deşi aveau în vedere

un număr redus de fapte, cei doi cercetători s-au găsit în

imposibilitatea de a trasa această limită, care nu poate fi o

limită geografică, dat fiind că liniile de demarcaţie ale

fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au

considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialecteleI.

I Ch. de Tourtoulon et O. Bringuier, Etude sur la limite geographique

de la langue d'oc et de la langue d'oil, Paris, 1876.

51

Acest punct de vedere se opune celui a1 neogramaticilor,

care, în conformitate cu concepţia lor despre legile

fonetice, susţineau că dialectul este o unitate închisă,

riguros delimitată, având reguli care acţionează

întotdeauna la fel, în condiţii identice.

Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor filologii

francezi, Paul Meyer şi Gaston Paris, iar, ceva mai târziu,

însuşi Jules Gillieron. După Meyer, este mai bine să se

facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor.

O concepţie asemănătoare găsim la Gaston Paris, strălucit

elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă

romanişti de mai târziu (şi al lui Gillieron). În celebra sa

conferinţă „Les parlers de France”, din 1888, considerată

programul dialectologiei franceze, autorul, confirmând

punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte

inexistenţa dialectelor, arată că, în realitate, nu există

decât trăsături dialectale, care se pot uneori delimita, dar

că acestea nu coincid între ele. După Gaston Paris,

studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu

ajutorul m o n o g r a f i i l o r : „ P o u r réaliser cette

belle oeuvre, il faudrait que chaque commune d'un côté,

chaque son, chaque forme, chaque mot de l'autre, eût sa

monographie, purement descriptive, faite de première

main, et tracée avec toute la rigueur d'observation

qu'exigent les sciences naturelles”I.

Concepţia greşită a neogramaticilor despre dialecte şi

graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia

geografiei lingvistice, de fapt prin apariţia ALF. Autorul

lui principal, J. Gilliéron, urmărind repartizarea pe hărţi

lingvistice a fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzând

însă în exagerarea contrară, că nu există dialecte şi, deci,

I G. Paris, Les parlers de France (1888), în Mélanges lingustiques,

publiés par Mario Eoques, Paris, 1908.

52

nici limite, dialectale (continuând teza predecesorilor săi

cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de

ALF). Negând legile fonetice, Gilliéron ajunge la

concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie —

formulare rămasă celebră în dialectologie —, fiecare

cuvânt are propria sa răspîndire pe teren, independentă de

ariile altor cuvinte. Iorgu Iordan consideră că sunt

numeroase situaţii în graiuri şi dialecte, care nu pot fi

explicate altfel decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în

parte: lat. paricula şi lat. parietem au dat, respectiv,

păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate, pentru

că pereche şi perete sunt mai noi), forme care circulă în

toată Moldova. La un moment dat, în raza Tecuci, se

extindea din ce în ce mai mult forma pereche, celălalt cu-

vânt, părete, cu un fonetism asemănător în prima tranşă,

rămânând neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o regulă.

Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului:

forma pereche a fost adusa pe cale comercială (de

voiajorii care vindeau prin sate „perechi" de ciorapi etc.)

şi era munteneascăI.

Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor

geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a

delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. În felul

acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa

e x i s t e n ţ e i unor unităţi dialectale distincte unele de

altele pe un teritoriu lingvistic dat şi, de asemenea, în

privinţa posibilităţii d e l i m i t ă r i i lor geografice

(teritoriale).

Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă

acelaşi tratament, se obţin nişte linii demarcative

denumite, încă de la începuturile geografiei lingvistice,

I Apud Matilda Caragiu Marioțeanu, Fono-morfologie aromână,

studiu de dialectologie structurală, București, 1968, p. 34.

53

isoglose (din gr. ïaoς „la fel, egal" şi γλωσσα „limbă").

Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic, atunci

liniile se numesc isofone, iar dacă fenomenul este

morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă

teritoriul unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă,

în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copk’il de

cok’il este o isofonă). Dacă izoglosa separă un termen de

altul (nea - omăt, brâncă – mână etc.) avem a aface cu o

isolexă.

MarouzeauI dă următoarele definiții: ,,On appelle aires

d'isoglosses gr. (isos = égal, glôssa=langue), les régions

qui présentent un traitement commun, et lignes d'isoglos-

ses ou par une simplification abusive isoglosscs les

limites entre chaque traitement, dont le faisceau

représente la limite approximative entre dialectes

contigues. Dans les mêmes conditions on emploie

quelque fois les termes isophone, isotone, isolexe,

isomorphème, isosyntagme, pour désigner les aires

séparatives de sons, d'accents, de mots, de formes, de

faits syntaxiques”.

Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene

lingvistice s-a constatat că, deşi acestea nu coincid, totuşi

în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o

arie lingvistică distinctă de aria vecină. Limita dintre

aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură

linie de isoglosă, ci o fâşie, un fascicol de linii care se

întretaie, uneori pe distanţe destul de mari. În porţiunea

de teren pe care isoglosele se întretaie, se vorbeşte un grai

de t r a n z i ţ i e .

I J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique générale,

Paris, 1970,p. 129.

54

Schematic, jocul isogloselor dintre două unităţi teritoriale

ar putea fi reprezentat astfel (a se vedea şi schema

anterioară) :

D1, D2 dialecte

I1-6 isoglose (zona de tranziție dintre

D1 și D2)

I1 isoglosa lui văd (D1)/ văz (D2)

(isomorfă)

I2 isoglosa lui ŝer (D1)/ĉer (D2)

(isofonă)

I3 isoglosa lui žer (D1)/ĝer (D2)

(isofonă)

I4 isoglosa lui vorbģésc (D1)/vorbésc (D2)

(isofonă)

I5 isoglosa lui pk’iŝór(D1)/ piĉór (D2)

(isofonă)

I6 izoglosa lui curék’ (D1)/várză (D2)

(isolexă)

55

Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor

şi graiurilor? Cum se stabileşte care este structura

dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum se

face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-

o limbă, câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă

(dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice

teritoriale mai puţin adânci, stabilirea numărului de

unităţi subordonate nu pune, poate, probleme speciale;

acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi,

instabilităţi şi fluctuaţii, determinate de o mare varietate

lingvistică, descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi

nu este uşor de făcut.

De obicei, dialectologii - pornind de la general la

particular - împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe

baza celor mai importante particularităţi f o n e t i c e

( d a r ş i l e x i c a l e sau, dacă există,

m o r f o l o g i c e ) care au caracter relativ regulat, care

apar, deci, consecvent pe un teritoriu dat. Astfel, un

fenomen cu caracter de „lege” f o n e t i c ă , de trăsătură

care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul

africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în

śinŝ ,,cinci”, fúži „fuge” apare fenomenul numit

fricatizare, ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer ,,cer”, fáŝi

„face”, dúŝi „duce” etc.; žer „ger”, žumatáti „jumătate”,

ažúžnzi „ajunge” etc.) ne îngăduie să vorbim de o

trăsătură fonetică cu caracter regulat, de pildă, în graiul

moldovenesc, trăsătură care poate constitui - alături de

altele - o notă individualizatoare a acestui grai, prin

raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte

tratamente. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental”

nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă,

individualizatoare a unei unităţi teritoriale, decât dacă se

repetă de mai multe ori: de pildă, apocopa apărută cu

totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu

56

este definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat

în graiul maramureşean şi, deci, îl individualizează (oi fa

„voi face”, îmi pla „îmi place”, mai Ioa „măi Ioane” etc.

Particularităţile l e x i c a l e , fiind prin natura lor

„unicate” şi, deci, nerepetabile, nu au o pondere prea

mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu

lingvistic dat. Totuşi, atunci când noţiuni importante sunt

denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac

arii distincte), elementele lexicale pot fi avute în vedere -

alături de cele fonetice (de pildă, termenii care denumesc

noţiunile de „zăpadă”: zăpadăr omăt, nea sau cei care

denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir, țintirim,

temeteu, morminţ; ş. a.).

Particularităţile m o r f o l o g i c e , în măsura în care

există, sunt extrem de importante în precizarea

configuraţiei dialectale: astfel, formarea conjunctivului

cu și în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului

lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a

graiului crişean (şi să baji „să se bage”, hai și mergem

„hai să mergem”).

VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII

Sociolectul. Jargonul. Argoul.

Varietatea lingvistică este determinată de o serie de

factori d i v e r g e n ţ i , fie de ordin t e r i t o r i a l ( ş i

în acest caz vorbim de variante geografice, care constituie

obiectul dialectologiei), fie de ordin s o c i a l (şi în acest

caz vorbim de variante sociale ale limbii, de care se

ocupă sociolingvistica).

57

Varianta socială imediat subordonată limbii este

sociolectul. Sociolectul este graiul unei colectivităţi

reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice

(domeniu de activitate, vârstă, sex, straturi şi clase sociale

între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de

interese comune, grupări politice, religioase, relaţii de

familie etc.), ceea ce duce, în ultimă instanţă, la formarea

unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice

fiecăreia dintre aceste variante sociale ale limbii.

Straturile sociale pot fi diversificate în funcție de

preocupări și îndeletniciri (țărani, muncitori de diverse

specializări și calificări), membri ai unor confesiuni

diferite, sexe diferite, grupe de vârstă, grupe de interes,

familii, ginți, neamuri, cercuri, formațiuni politice etc.

Tot variante sociale ale limbii comune - care ar putea fi

considerate subdiviziuni ale sociolectului, în sensul că ele

caracterizează graiul unor colectivităţii mai mici - sunt

jargonul şi argoul.

Jargonul (fr. jargon, germ. Sondersprache, engl, jargon,

lingo) este o variantă socială a limbii comune, folosită de

unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a

vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbeşte de

jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante, în

societăţile cu clase antagonice, îşi încarcă limba cu

elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi

străine de largă circulaţie internaţională), jargoane ale

medicilor, ale sportivilor etc.

Argoul (fr. argot, germ. Rotwelsch, engl, slang. cant) este

tot o variantă socială a limbii comune, care însă, de cele

mai multe ori, este un cod artificial creat de un grup de

vorbitori spre a servi drept limbaj secret, neînţeles de

ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte.

58

De pildă, există argouri ale elevilor, ale studenţilor, dar şi

ale răufăcătorilor etc.

VORBIREA INDIVIDUALĂ (IDIOLECTUL)

Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori

istorico- geografici, sociali, culturali etc., lingviştii epocii

noastre consideră că fiecare individ din societate are

particularităţile sale proprii de vorbire. Modul special în

care limba comună se realizează la nivelul fiecărui

individ se numeşte idiolect și reprezintă singura ipostază

concretă a limbii, celelalte niveluri (grai – dialect - limbă;

sociolect - limbă) fiind abstracte, ierarhizări stabilite de

lingviști.

TRANSCRIEREA FONETICĂ

Raportul dintre sistemul de transcriere fonetică şi scrierea

oficială a unei limbi date. Sisteme alfabetice şi

nealfabetice. Calităţile unui bun sistem de transcriere.

Sistemul de transcriere al Asociaţiei fonetice

internaţionale. Sisteme de transcriere româneşti. Trăsături

comune. Deosebiri. Sistemul Weigand. Sistemul

Densusianu. Sistemul Rosetti. Sistemul ALR (şi NALR).

Orice culegere de material dialectal presupune stăpânirea

în prealabil a unui sistem de transcriere fonetică (fr.

transcription phonetique, germ. Lautschrift, engl.

phonetic transcription), adică a unui număr de semne

suficient pentru a nota varietatea lingvistică teritorială.

În raport cu scrierea oficială, un sistem de transcriere

fonetică prezintă următoarele avantaje:

59

a) De obicei, scrierile oficiale, chiar atunci când

nu sunt tradiţionale, nu sunt f o n e t i c e , c i

f o n o l o g i c e ( r e d a u adică fonemele limbii

respective, nu sunetele ei, or, sunetele sunt de o varietate

infinită, în timp ce fonemele unei limbi sunt în număr

limitat). De aici, i n s u f i c i e n ţ a semnelor din

scrierile oficiale pentru redarea aspectului sonor al limbii.

În această situaţie se află chiar limba română, care şi-a

constituit actualul sistem de scriere în deceniul al 6-lea al

secolului al XlX-lea: scrierea noastră, deşi declarat

f o n e t i c ă , este însă f o n o l o g i c ă ( f i e c a r e grafem

notând (cu câteva excepţii) un fonem, şi nu un sunet;

litera a este un grafem invariant care reprezintă (grafic)

fonemul invariant /a/, realizabil fonetic ca [a], [â], [â] etc.

ca în, respectiv, [casă], [ĉápă], [coâdă] etc.

Se înţelege că o notare fonetică nu-şi propune să redea

t o a t e nuanţele sunetelor dintr-o limbă : dat fiind

caracterul infinit al realizării concret-sonore, „redarea

exactă, prin scris, a sunetelor este o utopie”I.

b) Varietatea fonetică r e g i o n a l ă este mult mai

mare, în raport cu cea existentă în limba comună (altfel

spus, întâlnim în graiuri şi dialecte sunete care lipsesc din

limba comună şi, în consecinţă, lipsesc şi semnele care să

le reprezinte). De aici, din nou o i n s u f i c i e n ţ ă a

scrierii oficiale.

De pildă, în graiurile dacoromânei apar sunete ca [ḑ] din

mold. ḑîc „zic", [ń] din ban. vińe „vie”, [ę] din criş. lumę

„lumea” etc., necunoscute limbii comune.

I Al. Rosetti, Introducere în fonetică, București, 1967, p 133.

60

c) În cazul limbilor cu scriere veche, ea este de

cele mai multe ori t r a d i ţ i o n a l ă ( î n sensul că

notează realităţi fonetice depăşite, apărute în faze

anterioare din evoluţia limbii respective), în consecinţă,

sistemul de scriere contravine principiului fonologic (este

vorba, deci, de o scriere etimologică, tradiţională).

Este cazul francezei şi al englezei (ca şi al germanei, al

rusei etc.), unde un fonem este notat prin două, trei sau

patru litere (de ex. : fr. eau [o] „apă”; fr. enfant [ăfă]

„copil”, engl. daughter ['doͻ:tͻ] „fiică”; engl. (to) laugh

[la : f] „(a) râde”; germ. deutsch [doiĉ] „german”; rus.

toᴤo [tavo] „al tău” etc.).

Sistemele de transcriere pot fi alfabetice şi nealfabetice.

Sistemele alfabetice sunt alcătuite pe baza alfabetelor

obişnuite (latin, grecesc, chirilic etc.), la care se adaugă

un număr mai mult sau mai puţin ridicat de semne

diacritice sau litere din alte sisteme de scriere (de

exemplu, litere greceşti într-un sistem de transcriere bazat

pe alfabetul latin etc.). Cel mai cunoscut sistem alfabetic

este acela propus de Association phonetique interna-

ţionale, 1881 (Paul Passy, Daniel Jones).

Sistemele nealfabetice, numite şi descriptive, îşi propun

să noteze, analitic, rolul şi forma pe care o au organele

vorbirii în timpul emiterii sunetelor. Un astfel de sistem a

încercat lingvistul danez Otto Jespersen, sistemul lui însă

(ca şi altele asemănătoare, dar bazate pe principii diferite)

este extrem de dificil, utilizabil numai în lucrări de foarte

strictă specialitate (de exemplu, sunetul b din ba are în

„descrierea” lui Jespersen următoarea formulă: α0b δ0 εi,

în care literele greceşti indică organele vorbirii ce

participă la emiterea sunetului respectiv, cifrele arată

61

gradul şi forma deschiderii organelor, iar literele latine

arată locul de articulaţie.

Ne vom ocupa numai de sistemele alfabetice, pentru că

numai acestea au fost utilizate în dialectologie, oprindu-

ne în special asupra celor româneşti.

Calităţile pe care trebuie să le întrunească un bun sistem

de transcriere alfabetic sunt :

a) Să fie destul de bogat în semne, pentru a

permite o notare nuanţată a materiei sonore a graiurilor şi

a dialectelor. Vorbim de o notare largă, atunci când

urmărim o redare aproximativă a nuanţelor fonetice, şi de

o notare îngustă sau strânsă, atunci când urmărim o

redare minuţioasă a nuanţelor de pronunţare (fr. notation

large şi notation etroite).

b) Să fie uşor de însuşit, de mânuit şi de descifrat:

sistemele de transcriere complicate, scrupuloase sunt greu

de însuşit de cei ce notează (de aici posibilităţi mult mai

mari pentru a fi inconsecvenţi), greu de mânuit (ceea ce

înseamnă, adeseori, rămânere în urmă faţă de debitul

verbal al subiectului anchetat) şi greu de descifrat de

cititori. De aceea, cele mai accesibile, din toate punctele

de vedere, sunt sistemele bazate pe alfabetul oficial,

completat cu semne diacritice, aplicate cu consecvenţă, în

condiţii identice.

c) Să fie uşor de tipărit (condiţie relativă, totuşi,

depinzând de mijloacele tehnice de care dispune fiecare

editor).

Nu toate sistemele de transcriere corespund acestor

cerinţe.

62

Dintre sistemele de transcriere neromâneşti cel mai

cunoscut (folosit şi în transcrierea limbii engleze - în

toate manualele de predare a acestei limbi, chiar şi în ţara

noastră) este sistemul Asociaţiei fonetice internaţionale.

La baza acestui sistem stă e v i t a r e a semnelor

diacritice şi folosirea în exclusivitate a literelor şi a

semnelor de punctuaţie din alfabetele existente. Dat fiind

că un singur alfabet nu furnizează suficiente semne

pentru a nota su n e t e l e dintr-o limbă dată, s-au

modificat unele litere (inversându-le, ca de ex. ɘ [= ă];

Λ[a] etc.) ori s-au adăugat semne de punctuaţie, cărora li

s-a dat întotdeauna o anumită valoare (de ex. [: ] = vocală

lungă), s-au dat două litere pentru o singură realitate

fonetică (de ex. [tʃ] = [ĉ]; [dƷ] - [ĝ]) sau, în fine, au fost

împrumutate semne din alte alfabete (de ex. literele

greceşti θ şi δ pentru a nota fricativele interdentale.

Acest sistem de transcriere a fost întrebuinţat de

romanistul suedez Alf Lombard în transcrierea limbii

române în lucrarea sa La prononciation du roumain,

Uppsala, 1936.

Acest sistem de notare nu a putut fi aplicat la toate

limbile, cum au sperat autorii lui: aproape fiecare şcoală

dialectologica şi-a creat sisteme de transcriere adaptate la

specificul limbii respective.

Sistemele de transcriere româneşti prezintă unele trăsături

comune şi unele deosebiri (de la o epocă la alta, de la un

autor la altul).

T r ă s ă t u r i l e l o r c o m u n e sunt:

a) Toate sunt sisteme alfabetice.

63

b) Toate se bazează pe alfabetul latin, la care se

adaugă sau nu semne din alte alfabete mai ales din cel

grecesc.

c) în afară de sistemul de transcriere folosit pentru

Atlasul lingvistic român, toate celelalte sisteme

întrebuinţează, la nevoie, două litere pentru o singură

realitate fonetică.

d) Până la sistemul de transcriere al Atlasului

lingvistic român, toate celelalte sisteme au dat o notare

largă (evident, în grade diferite de la un cercetător la

altul).

e) Toate sistemele de notare româneşti folosesc, în

proporţii diferite, semnele diacritice.

Cele mai răspândite semne diacritice sunt:

' deasupra unei vocale notează accentul dinamic: [á, é, ó]

˓ dedesubtul unei vocale arată că vocala este deschisă [ę,

ǫ]

• dedesubtul unei vocale arată că vocala este închisă: [ẹ,

ọ]

˰ dedesubtul unei vocale notează o semivocală: [ḙ, ṷ]

~ deasupra unei vocale notează nazalitatea: [ã, õ, ũ]

- deasupra unei vocale notează o vocală lungă: [ā, ē, ū]

o deasupra unei vocale arata că vocala este rotunjită

(labializată): [å]

' la umărul unei consoane sau deasupra ei notează

caracterul palatal al consoanei respective: [1', t', ń, ǵ]

o dedesubtul unei consoane notează caracterul silabic al

consoanei respective: [ ȴ ṃ, ṛ].

Din nevoia de simplificare, nu am menţionat în

explicarea semnelor că este vorba de „litere-vocale” şi

„litere-consoane", şi nu de „sunete-vocale" sau „sunete-

consoane”' (de exemplu, ar fi trebuit să spunem:

,,(,dedesubtul unei Iitere-vocale, arată că...”.

Semnul nazalităţii [~]se numeşte „tildă”.

64

În ce priveşte d e o s e b i r i l e dintre sistemele de

transcriere româneşti, ele se pot constata pentru fiecare

autor în parte. Noi ne vom opri numai asupra specificului

sistemelor de transcriere folosite de Gustav Weigand, O.

Densusianu, Al. Rosetti şi de autorii ALR şi NALR.

Sistemul de transcriere al lui Gustav Weigand se distinge

mai ales prin felul cum sunt notate sunetele [ă] şi [î]:

pentru Weigand, aceste sunete nu sunt decât [o] şi,

respectiv, [u] delabializaţi, drept care le notează cu

aceleaşi litere, cu semnul delabializării dedesubt, adică

[ă] - [ọ], iar [î] = [ụ], în redarea consoanelor, se observă

că africatele (sunete cu o articulare complexă) sunt redate

de Weigand, ca şi de alţi autori, prin două litere :

dz - africata dentală sonoră (ḑ în alte transcrieri)

ts – africata dentală surdă (ț în alte transcrieri)

dž – africata prepalatală sonoră (ĝ în alte transcrieri)

tž – africata prepalatală surdă (ĝ în alte transcrieri)

Caracterul palatal a1 consoanelor este notat de Weigand

foarte inconsecvent (când cu prima [ ' ] la umărul

consoanei, când cu ajutorul semnelor care notează

semivocala, adică [ń], [ni] sau [ny]).

Iată o probă de text în transcrierea lui Gustav Weigand: o

fost odatọ un moš š-o babọ. šụ iei or fost taŕe sọráś.

prim-varọ s-or dus ụm pọdure sọ kulęgọ buŕetsu. or veńit

a kasọ ku buŕetsu šụ i-or pus sọ fḙarbọ.

65

Acest sistem de transcriere nu a fost întrebuinţat de alţi

dialectologi. Weigand 1-a folosit însă în decursul întregii

sale activităţi.

Sistemul de transcriere utilizat de şcoala dialectologică de

la Bucureşti este mult mai simplu, textele publicate fiind

destinate unui cerc mai larg de cititori. Culegerea de texte

dialectale Graiul nostru, texte din toate părţile locuite de

români (I, 1908; II, 1908, autori: O. Densusianu, I.-A.

Candrea şi Th. D. Speranţia, membri ai Societăţii

filologice române, fondată în 1905 de O. Densusianu)

foloseşte un sistem de transcriere bazat în cea mai mare

parte pe semnele din ortografia oficială, la care s-au

adăugat patru litere greceşti (δ, θ, γ, y), două combinaţii

de litere (dź şi tś) şi câteva semne diacritice.

În revista ,,Grai şi suflet” (care a apărut în mai multe

numere între 1923-1934), O. Densusianu, a îmbogăţit

sistemul de transcriere cu noi semne diacritice şi litere.

Deosebirea cea mai importantă dintre cele două

transcrieri rezidă, mai ales, în notarea semivocalelor şi a

Graiul vocalelor finale postconsonantice scurte: dacă în

şi t t semivocalele câânotau at u şi l semnele nostru

vocalele scurte, în Grai şi suflet ele sunt înlocuite cu

semnele i, u (care notează semivocalele i, u] și vocalele

scurte finale postconsonantice –i, -u).O literă specifică

acestui sistem este ç, care reprezintă oclusiva palatală [ģ].

Text din Graiul nostru (II, p. 88):

Oamenii ăştia d-aici sunt veniţi din toată lumea. Sunt

adunaț din toate părţili mocanii, că iei să trag pă lingă

itili-astea. Sunt veniţi din ţara rumânească după la

munte, din găuri, dupîn Făgăraş —strânsură dîn lume.

66

Text din Grai şi suflet (V – l, 1931, p. 11):

Moşi-nú a vinii după Olt din sus, nu ie dă multneamu

nostru p-aiči;avea ielşapte fičiori şi pă toţi i-a polecrit

lumea, le~a pus câte-un ponos; pă unu Pârvu cemu, pă

unu Covrig, pă altu Pârvu Cârnu...

Sistemul de transcriere al lui Al. Rosetti (folosit mai întâi

in studiul său Cercetări asupra graiului românilor din

Albania, CIS IV (1929 — 1930), 1, p. 1—83 şi în

continuare în studiile publicate in revista al cărei editor a

fost, „Bulletin linguistique”) conţine unele semne

specifice, dintre care cele mai importante sunt :

y, care notează semivocala [i]

w, care notează semivocala [u]

Transcrierea lui Al. Rosetti este mai strânsă decât a lui O.

Densusianu, în sensul că ea permite să se redea o gamă

mai variată de nuanţe fonetice:

Vińá primvea'ra, ni skula 'm di to-riye: kă'mă s-kărkă'm:

să'mbătă, lu'ni, ne'rkuri? Lwa'm ka'lea ku fume'l'i, moa'

şili kn čilime'ni di mă'nă fudzea' ni'nti. Nedzeḙa'm tu

prăndz. (Al. Rosetti, op. cit. p. 73)

Odată cu elaborarea Atlasului lingvistic român (primul

volum a apărut în 1938), sistemul de transcriere folosit de

autorii lui a fost din ce în ce mai mult adoptat în studiile

de dialectologie. Acelaşi sistem al ALR a fost utilizat la

elaborarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni

(NALR). Sistemul de notare al ALR (şi NALR) se bazează

pe alfabetul oficial, la care se adaugă 6 litere din alfabetul

grecesc (θ, δ, y, χ, γ, ρ) şi numeroase semne diacritice. S-

a evitat notarea unei singure realităţi fonetice cu două

litere.

67

Lista de semne folosite de ALR pentru redarea variantelor

vocalice, semivocalice şi consonantice din limba română

(reprodusă după ALR II, serie noua) ne ajută să ne facem

un tablou asupra sistemului de transcriere fonetică:

— este un sistem de transcriere alfabetic

— fiecare realitate fonetică notată este descrisă (b,

oclusivă bilabială sonoră; r, vibrantă apicală alveolară

etc.)

— fiecare sunet este exemplificat cu un cuvânt

provenit dintr-un grai sau dialect (ć - africată

alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este un ś,

în băn. fraće ,,frate” ; δ - fricativă interdentală sonoră, în

arom. δală ,,zară”

— după descrierea şi exemplificarea fiecărui sunet

notat de semnul respectiv, se dă semnul corespondent din

transcrierea Asociaţiei fonetice internaţionale (ĉ = tʃ; j =

ʒ etc.).

— după lista afabetică de semne, figurează

inventarul semnelor diacritice folosite şi alte semne de

care anchetatorul are nevoie în cursul anchetei dialectale

sau în cartografierea materialului dialectal cules.

TRANSCRIEREA FONETICĂ

a (a mijlociu) în cap = între a şi a.

å (cea mai deschisă vocală din seria posterioară: u, o, ọ,

å) în istrorom. cåp = ɒ.

ᾁ (a posterior) în băn. cᾁ p.

ä (cea mai deschisă vocală din seria anterioară: i, e, ę, ä)

în bucov. päle „piele” = æ.

ą (a anterior) în munt. stḙą „stea” = a.

ă (vocală cu deschidere mijlocie din seria centrală: i, â, a)

în păr = ǝ.

ᾷ (vocala cea mai deschisă din seria centrală: î, â, ă, ᾷ) în

mold. bărbát = ɒ.

â (vocală cir deschidere mai mică din seria centrală) în

mold. cásâ = între ǝ şi ɨ.

b (oclusiva bilabială sonoră) în bun = b.

c (oclusiva velară surdă) în corb, semn întrebuinţat

înaintea vocalelor a, ă, â, î, o, ö, u, ü, înaintea

consoanelor sau la sfîrşitul cuvintelor = k.

ĉ (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ

este un ŝ) în ĉáră „ceară” = între tɕ şi tʃ.

ĉ (africată alveolopalatală, cu nuanţă mai palatală) în

trans. ĉur „ciur” = între tɕ şi tʃ, dar mai aproape de tɕ.

ć (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ

este un ŝ) în băn. fráće „frate” = tɕ.

č (africată palatoalveolară surdă, al cărei element fricativ

este un ș) în maram. čăr „cer” = tʃ.

d (oclusiva dentală sonoră) în dar = d.

đ (oclusiva dentală sonoră puţin palatalizată) în mold,

unđe „unde” = între d şi ḑ

ď(oclusiva alveolopalatală sonoră) în mold. d'in „din” =

între d, și ɉ.

d" (oclusivă palatală sonoră) în trans. d"in ”din” = ɉ

ḍ (oclusivă cacuminală sonoră) în trans. cruḍă = ḑ

ḑ (africată dentală sonoră) în mold. ḑîc „zic” = dz.

đ (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element

fricativ este un ź, corespunzând surdei ć) în băn. des

„des” = dʑ.

δ (fricativă interdentală sonoră) în arom. δálă „zară” = ᵭ.

e (vocală anterioară cu deschidere mijlocie, de nuanţă

închisă) în vezi = e.

ę (e deschis) în trans. vęde = ε.

ę˓ (e şi mai deschis) în bucov. vede ‘vede’ = între ε şi æ.

ẹ (e mai închis) în mold. vẻde = e (mai închis).

ẹ. (e şi mai închis) în mold. vẻdẹ. = între e şi i.

ě (vocală centrală cu nuanţă anterioara, între ă şi e) în

ban. fáŝě ‘face’ = între e şi ǝ.

ě˓(e deschis între ă şi ę) in trans. aşę ‘aşa’ = între ε şi ɒ.

f (fricativă labiodentală surdă) în fin = f

g (oclusivă velară sonoră) în gol = g

ĝ (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element

fricativ este un z) în ger ‘ger’ = între dz şi dƷ

ǧ (africată palatoalveolară, al cărei element fricativ este

un j, cores- punzând surdei c) în maram. ǧăr 'ger’ = dƷ

ģ (oclusivă velară sonoră palatalizată) în ģem ‘ghem’ = g

γ (fricativă velară sonoră) în istrorom. γură ‘gură’ = g

h (fricativă laringală surdă) în trans.háină ‘haină’ = h.

Ŋ (fricativă laringală sonoră) în trans. hoŊot ‘hohot’ = h.

ḣ’ (fricativă palatală surdă) în ḣ’ir ‘fir’ = ç.

χ (fricativă velară surdă, corespunzând sonorei γ) în χâină

‘haină’ = x

i (vocală cu deschidere minimă din seria anterioară) în fir

= i

i˓ (i deschis) în mold. mári ‘mare’ = i

î (vocala cea mai închisă din seria centrală: î, â, ă, ă˓) în

când = i.

î (vocală centrală închisă cu nuanţă anterioară între i şi î)

în trans. râu ‘râu’ = 1

j (fricativă palatoalveolară) în trans. jar ‘jar’ = Ʒ.

j' (j muiat) în jug ‘jug’ = între Ʒ şi ʑ

k (oclusivă velara surdă identică cu c. Se notează numai

înaintea lui e şi i) în băn. kip ‘chip’ = k

ǩ (oclusivă velară surdă puţin palatalizată) în ǩip ‘chip’ =

între k şi ķ

ḱ (oclusivă velară surdă palatalizată corespunzînd sonorei

g) în mold ḱiŝor ‘picior’ = ķ

l (laterală alveolară) în pălăriie ‘pălărie’ = l

lˇ (l puţin palatalizat) în trans. iě˓lˇě ‘ele’ = ļ

ľ (laterală palatală) în arom. ḣ’il’u ‘fiu’ = λ

ł (laterală velară) în maram. cał ‘cal’ = ł.

m (nazală bilabială) în masă = m

ṃ (nazală labiodentală urmată de f, v) în îṃvâţ ‘învăţ’= m

n (nazală dentală) în mână = n

ň (nazală dentală puţin palatalizată) în mold. pîňi ‘pîine’

= n

ń (nazală palatală) în mold. ńel ‘miel’ = n.

ṋ (nazală cu ocluziune incompletă, urmată de constrictive

şi lichide) în îṋșir ‘înşir’

ṇ (nazală slăbită urmată de consoană) în trans. muṇte

‘munte’

ŋ (nazală velară urmată de c(k), g) în îŋcă = ŋ

ṅ (nazală dentală, de durată mai scurtă, vălul palatului

necoborând îndeajuns), în pronunţarea lui n intervocalic

la moţi: cîṅi ‘cîine’

o (vocală posterioară cu deschidere mijlocie şi cu nuanţă

mai închisă) în pot= o

ǫ (o deschis) în trans. pǫte ‘poate’ = ↄ

ő (vocală anterioară labială cu deschidere mijlocie, cu

nuanţă închisă) în ung. cőr ‘cerc’ = θ

p (oclusivă bilabială surdă) în par = p

r (vibrantă apicală alveolară) în rar = r

ṝ (r cu mai multe şi mai puternice vibraţii) în trans. ṝâu

‘râu’

ṝ‒ (r cu şi mai multe vibraţii) în, trans. ṝău ‘rău’

ρ (r uvular) în arom. (la fărşeroţi) guρă ‘gură’

ῥ (r uvular cu mai multe vibraţii) în arom. (la fărşeroţi)

v'eῥă ‘vară’

ṙ (r apical cu o singură vibraţie foarte slabă) la moţi, în

câṙi ‘câine’ = r

ŕ (r muiat) în trans. învăţătoŕ ’învăţător’ = r

ř (r bilabial) în interjecţia munt. třp cu care se opresc caii

s (fricativă dentală surdă) în soră = s.

ś (fricativă alveolopalatală surdă) în băn. fáśé ‘face’ = ϐ

ŝ (fricativă alveolo palatală surdă, aproape identică cu ś,

dar cu o articulaţie puţin posterioară) în mold. fáŝi ‘face’

= ϐ

ș (fricativă palatoalveolară surdă, corespunzând sonorei j)

în mold, sî ‘şi’ = ʃ.

ş (ş pronunţat mai puternic, dînd impresia unui ş mai

lung) în mold. şî ‘şi’

ṩ (ş cu nuanţă palatală, muiată, corespunzând sonorei j) în

aşa ‘aşa’ = între ʃ şi ϐ

t (oclusivă dentală surdă) în tátă = t

Ť (oclusivă dentală surdă puţin palatalizată) în mold.

munte = t

ť (oclusivă palatală surdă în mold. fráťe = între ţ şi c

t" (oclusivă palatală surdă) în trans. frát"e = c

ţ (oclusivă cacuminală surdă, corespunzând sonorei d) în

trans. clopoț = t

ϑ (fricativă interdentală surdă, corespunzând sonorei ă) în

arom. năϑeâmâ 'puţin' = θ

ţ (africată dentală surdă) în ţin = ts

u (vocala cea mai închisă din seria posterioară) în bun =

u

ü (vocala cea mai închisă din seria anterioară, labială) în

ung. füll ‘ureche’ = y

v (fricativă. labiodentală sonoră) în munt. vară = v

w (fricativă hilahială sonoră) în ucrain. (la huţuli) woda

‘apă’ = w

z (fricativă dentală sonoră) în munt. zac = z.

ź (fricativă alveolopalatală muiată, corespondenta sonoră

a lui s) în băn. źánă ‘geană’ = ʑ

ẑ (fricativă alveolopalatală corespondenta sonoră a lui ŝ)

în mold. ẑánâ ‘geană’ = ʑ

y (fricativă palatală sonoră, corespunzând surdei h’) în

trans. yérme ‘vierme’ = j (fricativ)

SEMNE DIACRITICE

~ (deasupra vocalelor) seminazalizate: õ.

~ (deasupra vocalelor) nazalitate: õ = õ.

~ (sub vocale sau consoane sonore) asurzire i, ŗ = ị, ṛ.

. (sub vocale sau consoane sonore) sonoritate redusă: ă.

• (sub vocale) închidere: ẹ.

.. (sub vocale închidere mai mare: .ẹ

˓ (sub vocale) deschidere: ę.

« (sub vocale) deschidere mai mare: o

(deasupra consoanelor c şi g): ĉ africată surdă, între ĉ şi

č; ĝ africată sonoră, între ĝ şi ǧ.

ʼ (înaintea vocalelor) oclusivă glotală: ’e = ’e.

ʽ după oclusive, arată o explozie mai puternică, în olt.

patʽ „pat”.

o (sub consoane) consoană silabică: ņ = ņ.

(sub vocale) arată că vocala constituie elementul

consonantic al unui diftong: ṷ (în da ṷ) = ŭ.

(deasupra vocalelor) arată că două vocale formează un

diftong cu elemente egale în trans. toate.

' (deasupra unei vocale sau a unui diftong) accent

principal: vẻde = „vede”.

" (deasupra unei vocale) accent dinamic mai puternic,

mai ales în fraze: nű vreau.

= accent secundar : sănătate (deasupra unei vocale) ׀

sănătate.

-(deasupra unei vocale, lichide sau fricative) lungime: ō.

< (deasupra unei vocale) scurtime: u.

+ (sub o nazală) arată ca articulaţia nazalei nu e completă,

ci analogă constrictivei următoare: îmvăț.

e e ă,

e, ă, a etc. arată nuanţe vocalice intermediare.

z, d, s

s, t, z etc. arată nuanţe consonantice intermediare.

h, i, u etc. (la umărul literei precedente) arată sunete slab

perceptibile. ( h , (i , (u etc. arată sunete şi mai slab perceptibile. t h ,t i ,t u arată sunete extrem de slab perceptibile.

ALTE SEMNE

- se întrebuinţează ca în ortografia oficială: dă-te la

driapta, n-a văzut.

- înlocuieşte silabele dinaintea accentului cuvântului,

reproduse în forma anterioară: târnăcop; - coápe.

— sub litere sau sub cuvinte, arată că anchetatorul a auzit

bine sunetele sau cuvintele subliniate, deşi acestea par

neobişnuite. Cuvintele subliniate în NOTE sunt reproduse

în transcriere fonetică.

— pusă în locul unui răspuns, arată că în punctul

respectiv n-a fost pusă întrebarea.

˘ leagă două sau mai multe cuvinte care formează un

singur grup fonetic : sai ˘ i ˘ sus „sai în sus”.

~~ arată că anchetatorul n-a auzit clar sunetele astfel

subliniate.

~ înlocuieşte forma precedentă.

... puse în urma sau înaintea unui răspuns arată că el nu

este complet. Completarea este, de obicei, dată în NOTE.

x pus după un răspuns, trimite la NOTE, de obicei sub II

şi, în cazuri rare, sub III.

? pus în locul unui răspuns, arată că informatorul n-a ştiut

să răspundă; dacă urmează totuşi un răspuns, acesta a fost

dat după ezitare.

# pus în locul unui răspuns, arată că informatorul a

declarat că nu există termenul întrebat.

oo pus în locul sau înaintea unui răspuns, arată că

obiectul sau obiceiul la care se referă întrebarea nu există

în localitate.

, separă variante lexicale.

; separă forme gramaticale diferite ale aceluiaşi cuvânt:

singularul de plural, forma articulată de cea nearticulată,

persoana I de a II-a etc.

,, ” între aceste ghilimele sunt reproduse explicaţiile sau

completările date de informatori, de obicei netranscrise

fonetic şi literarizate.

, ‘ între aceste ghilimele se dă traducerea literară a

răspunsurilor româneşti sau traducerea românească a

răspunsurilor din limbile minorităţilor naţionale.

( ) între aceste paranteze sunt reproduse, pe hartă sau în

NOTE, explicaţii sau completări, transcrise fonetic, date

de informatori.

[ ] între aceste paranteze se dau completările sau

observaţiile anchetatorilor sau ale redactorilor. Sub titlul

hărţii, cifrele puse între aceste paranteze reprezintă

numărul întrebării din chestionar.

[k] pus înaintea unui răspuns, arata că informatorul s-a

corectat.

[σ] pus înaintea unui răspuns, arată că termenul a fost su-

gerat de anchetator.

[ε] Arată că informatorul a ezitat înainte de a da

răspunsul.

[?] pus după un răspuns, arată că anchetatorul se

îndoieşte de exactitatea răspunsului înregistrat.

[!] Pus după răspuns arată că întrebarea sau răspunsul 1-a

făcut pe informator sau pe cei de faţă să râdă.

[*] Pus înaintea unui răspuns, arată că răspunsul a fost dat

de un informator ocazional, căruia anchetatorul nu i-a

notat numele.

[**] Arată un al doilea informator ocazional.

[I] [II] etc. Arată numărul informatorului din localitatea

respectivă.

În NOTE :

Sub I se arată cum a fost pusă întrebarea.

Sub II sunt date explicaţiile sau completările primite de la

informatori în legătură cu răspunsurile de pe hartă, sub III

sunt date observaţiile sau completările anchetatorilor sau

ale redactorilor.

METODE DE STUDIERE A DIALECTELOR SI

GRAIURILOR

Metode de culegere a materialului dialectal. Metoda

observaţiei directe. Metoda conversaţiei dirijate. Ancheta

organizată. Ancheta prin corespondenţă. Ancheta la faţa

locului. Modalităţi de prezentare şi interpretare a faptelor

dialectale. Glosar. Monografie. Texte dialectale. Studii

speciale. Atlase.

Datorită transformărilor la care sunt supuse graiurile şi

dialectele, lingvistica (în speţă, dialectologia) pune din ce

în ce mai mult accentul pe m e t o d e l e care se folosesc

pentru culegerea materialului dialectal, pe adecvarea lor

la specificul faptului dialectal. De aceea, în cei aproape

100 de ani ai dialectologiei ştiinţifice, metodologia

dialectologică s-a îmbunătăţit mereu cu noi procedee, noi

unghiuri din care s-a privit faptul dialectal.

Metodele privesc atât felul cum se obţine, cum se culege

materialul dialectal, cât şi felul cum se prezintă el ulterior

(prin procedee ,,grafice” sau „negrafice”); de asemenea,

metodele se referă la i n t e r p r e t a r e a fenomenelor

dialectale (etapă care se parcurge după culegerea

materialului).

Culegerea (recoltarea) particularităţilor dialectale se

poate face prin observarea directă sau prin ancheta

organizată (la faţa locului sau prin corespondenţă.

Poziţia dialectologului faţă de actul comunicării este

diferită în raport cu cele două procedee menţionate: în

cursul observării directe, poziţia dialectologului nu este

diferită de a lingvistului care studiază limba observind-o,

aflându-se, deci, în afara procesului de comunicare (pe un

plan extracomunicativ).

În cazul unei anchete organizate (în care dialectologul

pune întrebări şi notează răspunsurile), dialectologul se

deosebeşte de lingvist, prin aceea că el se situează pe un

plan intracomunicativ, el este în acelaşi timp locutor-

auditor (vorbitor-ascultător) şi observator.

Chiar dacă cele mai valoroase date se obţin prin

observarea directă, fără intervenţia lingvistului-

dialectolog, totuşi numai o anchetă organizată poate

permite înregistrarea unui material bogat şi comparabil

(de la o regiune la alta, pe generaţii, pe sexe etc.)

Metoda observaţiei directe constă în notarea

particularităţilor graiului unuia sau mai multor vorbitori

f ă r ă a s e i n t e r v e n i în procesul de comunicare.

Procedeul dă rezultate foarte bune, vorbirea notată în

acest fel fiind surprinsă în procesul ei firesc, spontan,

neartificial (condiţie net diferită de aceea a anchetei cu

chestionar). Folosirea acestei metode cere însă condiţii de

lucru speciale şi un timp mai îndelungat (dat fiind că, prin

natura lui, procedeul exclude orice „organizare”).

O suplinire a acestei lipse se realizează prin metoda

conversaţiei dirijate (a convorbirilor tematice), constând

în dirijarea discuţiei de către anchetator, în sensul dorit.

Se provoacă discuţii pe teme diferite: astfel, pentru a

culege, de exemplu, terminologia stupăritului, se cere

subiectului să descrie cum se obţine mierea, punându-se,

pe parcursul expunerii acestuia, întrebări suplimentare.

Un deziderat de bază pentru buna desfăşurare a anchetei

folosind metoda conversaţiei dirijate este cunoaşterea de

către anchetator a graiului (dialectului) pe care îl

cercetează. Dezavantajul pe care îl prezintă metoda este,

ca şi în cazul observaţiei directe, caracterul limitat, sub

raport cantitativ, al materialului cules şi imposibilitatea

de a-1 compara (de la un subiect la altul — în funcţie de

generaţie, sex, categorie socială, instrucţie etc. — sau de

la o regiune la alta).

Limitele celor două metode analizate se înlătură, într-o

mare măsură, prin ancheta organizată, care, în funcţie de

faptul dacă cercetătorul se deplasează sau nu pe teren,

este de două feluri: prin corespondenţă şi la faţa locului.

La baza primelor anchete a stat la început rugăciunea

„Tatăl nostru” care a fost transpusă în diferite puncte

(dintr-una sau mai multe ţări) în idiomul local (fie prin

anchetă la faţa locului, fie prin corespondenţă).

Ancheta prin corespondenţă s-a practicat mai ales la

începuturile dialectologiei, dar se mai foloseşte şi astăzi

în unele situaţii. Metoda constă în trimiterea, în diferite

puncte de pe un teritoriu dat, a unei liste de întrebări

(chestionar) unor corespondenţi. Aceştia, de obicei

învăţători sau preoţi, răspund sau adună răspunsurile la

chestionarul trimis în graiul local.

Prima anchetă de acest fel este considerată aceea a lui

Conrad Gessner, din 1555, în urma căreia a publicat la

Zürich, 22 de specimene din aceeași rugăciune. Prima

anchetă prin corespondență destinată elaborării unui atlas

lingvistic a fost efectuată de Georg Wenker, profesor la

un liceu din Düsseldorf, care la 1876 a trimis

inspectorilor școlari din Renania 38 de propoziții spre a fi

transpuse din limba literară, în graiul local. În 1885, B.P

Hasdeu a trimis unei rețele de corespondenți un

chestionar menit să furnizeze material pentru

monumentala sa lucrare Etymologicum Magnum

Romaniae. Aceasta este prima anchetă dialectală prin

corespondență din țara noastră și, totodată, prima anchetă

dialectală efectuată pe baza unui chestionar. Acesta

cuprindea 206 întrebări, primele 50 referindu-se la

particularități fonetice (rareori morfologice și sintactice),

iar restul la lexic, credințe populare, obiceiuri etc.

A doua mare anchetă prin corespondență este aceea

inițiată de Sextil Pușcariu, directorul Muzeului Limbii

Române, din Cluj. Ancheta a fost prima activitate a

Muzeului întemeiat la 1919, cu scopul studierii limbii

române. Între 1922 și 1937 au fost elaborate 8

chestionare privind următoarele terminologii:

1. Calul

2. Casa

3. Firul

4. Păstoritul

5. Nume de locuri și numde de persoane

6. Stupărit

7. Intstrumentele muzicale

8. Mâncări și băuturi

Fiecare chestionar conținea indicații, desene ș.a. pentru a

ușura munca de colectare a materialului dialectal.

Această metodă prezintă dezavantajul că exactitatea

răspunsurilor este îndoielnică, întrucât este efectuată de

nespecialiști. Ea se recomandă doar în cazurile în care

deplasarea pe teren a cercetătorilor nu este posibilă.

Ancheta la faţa locului constituie mijlocul cel mai

adecvat pentru obţinerea unui material bogat, care să

prezinte garanţia autenticităţii şi a rigorii ştiinţifice.

Metoda constă în deplasarea anchetatorului pe teren —

într-una sau mai multe etape — în condiţii riguros

studiate şi determinate în prealabil.

La noi, printre primii dealtfel în dialectologia europeană,

efectuează o importantă deplasare pe teren Ion Maiorescu

(tatăl celebrului critic literar) în 1857, la românii din

Istria.

Cea dintâi anchetă la faţa locului, cu chestionare (anchetă

organizată), destinată elaborării unui atlas lingvistic, a

fost aceea a lui Gustav Weigand, pentru WLAD; a urmat

apoi ancheta iniţiată de Sextil Puşcariu pentru ALR și

anchetele pentru NALR.

Cum se efectuează o anchetă, la faţa locului? O anchetă

riguros organizată presupune două etape: pregătirea ei şi,

apoi, efectuarea propriu-zisă a anchetei.

Etapa pregătitoare pune următoarele probleme :

— precizarea s c o p u l u i anchetei

— cunoaşterea, din toate punctele de vedere, a

domeniului (teritoriului) ce urmează a fi investigat

— stabilirea reţelei de puncte (localităţi) ce

urmează să fie anchetate

— elaborarea chestionarului (listei de întrebări), în

funcţie de scopul anchetei, de timpul de care dispunem,

de numărul anchetatorilor etc.

— anchetatorul (anchetatorii).

Scopul anchetei. O bună rezolvare a problemelor

menţionate mai sus ca şi o serie întreagă de aspecte ale

anchetei propriu-zise depind de s c o p u l anchetei;

trebuie să ştim, aşadar, de la început ce urmărim :

— elaborarea unui atlas lingvistic

— un studiu cu caracter monografic

— studierea unui anumit compartiment al limbii

(fonetică, lexic etc.)

— raportul dintre graiul respectiv (graiurile) şi

limba literară (influenţa nivelatoare exercitată de ea

asupra graiurilor, în grade diferite, în funcţie de regiuni,

de generaţii etc.)

— un glosar regional etc.

În funcţie de fiecare din aceste scopuri ale anchetei

dialectale, se schimbă forma şi conţinutul chestionarului,

se stabilesc criteriile de alegere a localităţilor, numărul

anchetatorilor, precum şi numărul şi calităţile subiecţilor

(informatorilor).

De pildă, pentru elaborarea unui glosar regional se

formulează numai întrebări care vizează obţinerea

elementelor de vocabular, în timp ce pentru o monografie

se formulează, de obicei, întrebări pentru toate

compartimentele limbii; pentru un atlas, se fixează o reţea

mai rară de puncte decit pentru o monografie sau pentru

un studiu consacrat exclusiv unei probleme (palatalizarea

labialelor, de exemplu); pentru un atlas se vor folosi mai

mulţi anchetatori decât in alte cazuri; dacă urmărim

aspectul arhaic al graiurilor, vom alege mai ales subiecţi

mai vârstnici şi localităţi mai izolate, mai puţin expuse

influenţelor inovatoare ale centrelor lingvistice etc.

Cunoaşterea prealabilă a domeniului lingvistic. Pentru ca

toate momentele unei anchete (elaborarea chestionarului,

stabilirea reţelei de puncte etc.) să fie realizate cât mai

adecvat fenomenelor lingvistice ce urmează a fi culese şi

studiate, autorul unei anchete dialectale trebuie să se

informeze în prealabil asupra condiţiilor istorice,

geografice, economice, culturale etc., ale comunităţii

respective. În acest scop, el va trebui să se documenteze

în bibliotecă — şi, dacă izvoarele lipsesc, într-o scurtă

anchetă de proba — asupra tuturor acestor date.

Utilitatea acestui moment în faza pregătitoare a anchetei

nu trebuie prea mult demonstrată: nu se poate aplica un

chestionar privind terminologia viticolă acolo unde nu se

cultivă viţa de vie; este mai puţin interesant să se studieze

influenţa limbii literare asupra graiului dintr-o regiune

izolată sau dintr-o localitate unde nu a existat niciodată o

şcoală etc.; o monografie presupune, între altele, şi o

serie de date istorice ș.a.m.d.

Reţeaua de puncte. Aşa cum a reieşit din cele spuse

anterior, alegerea localităţilor depinde de scopul anchetei,

ea nu se face în nici un caz la întâmplare (aşa cum a

procedat, de exemplu, Gustav Weigand, atunci când a

cules materialul pentru WLAD).

D e n s i t a t e a reţelei este diferită de la atlas la

monografie sau studiu special; p o z i ţ i a localităţilor, din

punct de vedere geografic, interesează, de exemplu, în

interpretarea dinamicii isogloselor în zonele de tranziţie,

ca atare, alegerea punctelor, în acest caz, nu poate fi

făcută decât după un studiu prealabil.

În elaborarea atlaselor, fixarea reţelei de puncte pune

probleme speciale. De aceea, metodologia diferă de la

cercetător la cercetător: J. Gillieron a avut, de pildă, un

punct de vedere „geometric”, alegând localităţile la

distanţe aproape egale unele de altele, pentru ALF; elevii

lui au adoptat însă un punct de vedere „istoric” (interesaţi

în culegerea arhaismelor, pe cale de dispariţie în graiuri şi

dialecte); M. Bartoli, creând categoriile de localităţi: a)

centre mari, b) centre mijlocii, c) centre mici şi d) centre

anormale, a aplicat un criteriu socio-cultural etc.

Ancheta propriu-zisă se recomandă (încă de la elaborarea

ALF) să fie făcută în z i g - z a g, pentru ca anchetatorul

să scape de influenţa graiului cu care s-a obişnuit în

cursul anchetei precedente.

Chestionarul. În ancheta organizată, rolul chestionarului

este esenţial, de calitatea lui şi de felul cum este aplicat în

anchetă depinzând valoarea cercetării. Chestionarul este o

l i s t ă de probleme la care anchetatorul îşi propune să

primească răspuns în cursul anchetei sale. Lista elaborată

în prealabil şi, după modul de prezentare a problemelor

(şi, în ultimă instanţă, de obţinere a răspunsurilor), poate

f i :

a) o listă de c u v i n t e ce urmează a fi „traduse”

din limba literară în dialect sau grai (cum au folosit, de

pildă, J. Gillieron şi E. Edmont pentru ALF);

b) o listă de c u v i n t e , care, introduse în propoziţii şi

fraze, sunt „traduse” (cu întregul context) în dialect sau

grai (metodă practicată de dialectologul italian Gino

Botiglioni);

c) o listă de î n t r e b ă r i ( î n marea majoritate

i n d i r e c t e ) , vizează obiectul, acţiunea sau însuşirea

ce urmează a fi definite. Acesta este cel mai răspândit tip

de chestionar, folosit cu foarte bune rezultate. În

dialectologia românească, chestionarele aplicate la marile

anchete au fost (şi sunt în continuare) de acest tip: liste de

întrebări indirecte.

De aceea, ori de câte ori întrebuinţăm cuvântul chestionar

în cursul lucrării, ne referim la liste de întrebări indirecte.

Chestionarele d i a l e c t a l e nu sunt singurele

chestionare lingvistice. Se pot face anchete cu chestionar

destinate să stabilească norma de pronunțare la nivelul

limbii comune etc.).

C o n ţ i n u t u l chestionarului (adică: numărul de

întrebări, compartimentele limbii pe care le vizează

(fonetică, fonologie, morfologie, sintaxă, lexic) depinde

de scopul anchetei, de timpul de care dispune autorul ei,

de întinderea pe care îşi propune să o aibă cercetarea etc.

Un chestionar universal valabil nu se poate elabora.

De obicei, pentru atlasele lingvistice s-a lucrat cu două

chestionare:

— un chestionar comun (normal sau general)

cuprinzând întrebări referitoare la noţiuni cunoscute de

toţi vorbitorii de pe un teritoriu dat (indiferent de regiune,

de vârstă, de sex, de meserie etc.), cum ar fi, de exemplu,

termenii referitori la părţile corpului, la relaţiile de

rudenie, la însuşirile şi acţiunile cele mai elementare ale

omului etc., care, deşi pot fi diferiţi de la o regiune la

alta, reprezintă n o ţ i u n i comune. Chestionarele

generale satisfac, în ultimă insi principiul comparabilităţii

materialului oferit de atlasele lingvistice;

— unul sau mai multe chestionare speciale, care,

în funcţie de specificul fiecărei regiuni (de aceea se mai

numesc şi regionale), conţin întrebări referitoare la

diferite terminologii (păstorit, pescuit, morărit, extragerea

cărbu albinărit etc.). Folosirea exclusivă a chestionarelor

speciale — susţinută de unii dialectologi — nu poate fi

acceptată, tocmai pentru că materialul oferit de o

înregistrare pe baza acestui tip de chestionar nu este

c o m p a r a b i l .

Pentru AIS, s-a lucrat cu trei chestionare: unul normal,

altul mărit: (de tipul chestionarelor speciale) şi un al

treilea redus, aplicat numai în marile oraşe.

Numărul întrebărilor unui chestionar dialectal variază

extrem de mult anchetă la alta. Cu titlu ilustrativ,

amintim: chestionarul pentru WLAD cuprindea 114

întrebări, pentru ALR I (chestionarul general) 2160 de

întrebări, iar pentru ALR II (chestionarul special) 4800 de

întrebări; chestionarul lui Gillieron pentru ALF a avut la

începutul anchetei 1400 de întrebări, iar spre sfârşit 1920.

F o r m a chestionarului (adică felul cum sunt ordonate

întrebările, cum se succed) nu este întâmplătoare:

întrebările trebuie să fie grupate pe sfere semantice (idee

susţinută de dialectologii Sever Pop, Mgr. Pierre Gardette

ş.a.). În felul acesta, chestionarul satisface exigenţa

principiului adaptabilității la subiect (succedarea

noţiunilor din aceeaşi sferă semantică uşurând în mare

măsură procesul gândirii; altfel spus, cuvintele îi vin mult

mai uşor în minte vorbitorului). Totodată, calitatea

răspunsurilor este mult mai bună.

Practica chestionarelor organizate a l f a b e t i c

( o r d i n e a alfabetică având în vedere t e r m e n i i care

denumesc noţiunile, şi nu n o ţ i u n i l e înseşi) a fost

părăsită, ca necorespunzătoare: cuvinte cu sensuri foarte

diferite succedându-se unul după altul, purtau

informatorul în domenii tot atât de diferite, ceea ce

îngreuna mult desfăşurarea firească a gândirii şi mărea,

inutil, gradul de artificialitate a atmosferei din timpul

anchetei.

Un aspect care ţine atât de conţinutul chestionarului, cât

şi de forma sa, este felul cum sunt formulate întrebările:

principiul de bază (în cazul chestionarelor de care ne

ocupăm, şi pe care le-am definit mai sus) este întrebarea i

n d i r e c t ă , care constă în definirea sub formă de

întrebare a obiectului, a acţiunii, a însuşirii, fără a

menţiona numele literar al acestora.

Efectuarea propriu-zisă a anchetei la faţa locului pune în

plus următoarele probleme :

— alegerea şi numărul subiecţilor

— notarea materialului dialectal (manuală /

mecanică; impresionistă / normalizantă).

Subiecţii (informatorii). Atât a l e g e r e a subiecţilor, cât

şi stabilirea n u m ă r u l u i lor constituie două momente

extrem de importante în desfăşurarea anchetei (calitatea

răspunsurilor obţinute fiind determinată de calitatea

subiecţilor aleşi).

A l e g e r e a informatorilor nu se face la întâmplare, ci

potrivit unor reguli, unor principii elementare, stabilite în

funcţie de scopul anchetei. Astfel, trebuie să se ţină

seama de :

— o r i g i n e a subiectului (locul de naştere al

părinţilor, al subiectului, al soţiei, dacă e cazul);

— l o c a l i t ă ţ i l e unde a locuit mai multă

vreme sau a călătorit; în general, pentru aspectul regional

al limbii este mai puţin concludent graiul unei persoane

care a locuit o parte din viaţa sa la oraş. Este foarte

arbitrar felul în care a ales unii subiecţi Gustav Weigand

pentru WLAD). În schimb, dacă ne interesează

interferenţele dintre graiuri limitrofe, vom alege subiecţi

provenind din ambele regiuni, iar dacă urmărim aspectele

noi din viaţa graiurilor, vom alege şi subiecţi mai

„umblaţi”, alături de alţii care n-au ieşit din raza

localităţii anchetate;

— v â r s t a subiecţilor depinde, de asemenea, de

ceea ce urmărim cu cercetarea noastră: vom alege

persoane în vârstă pentru a ilustra individualitatea,

caracterul autentic al unei unităţi lingvistice, dar ne vom

opri asupra graiului tinerilor, de diferite vârste, din medii

variate, pentru a surprinde influenţa limbii literare,

diferenţierile pe care această influenţă le produce etc.

- alte condiţii: dentiţie şi audiţie bună, pronunţie

corectă, volubilitate etc. În cazul unor subiecţi care nu

corespund, este bine să se renunţe la ei încă de la

începutul anchetei.

N u m ă r u l subiecţilor depinde de scopul anchetei.

Dacă urmărim să elaborăm :

— un a t la s (cu chestionar normal), trebuie să

decidem asupra tipului de notare pe care îl adoptăm: când

notarea este i m p r e s i o n i s t ă se alege de obicei un

singur subiect pentru fiecare punct anchetat (aşa s-a

procedat, de exemplu, pentru ALR şi NALR; pentru ALF,

Edmont a anchetat, cu câteva excepţii, un singur subiect);

când notarea este n o r m a l i z a n t ă , se aleg mai mulţi

subiecţi din aceeaşi localitate;

— u n a t l a s ( c u chestionare speciale): se

aleg mai mulţi subiecţi din fiecare localitate anchetată

(câte unul pentru una sau mai multe terminologii, în

funcţie de meserie, categorie socială etc.);

— o m o n o g r a f i e sau a r h i v ă

fonogramică se anchetează de obicei 6 -8 subiecţi

(depinde de timp, de mijloacele materiale, de natura

temei urmărite). Cei 6 -8 subiecţi trebuie să reprezinte 3 -

4 generaţii (copii de 8-11 a n i ; tineri între 18-24 a n i ;

adulţi între 3 5 -4 5 ani; oameni în vârstă de la 60 de ani

în sus, care să îndeplinească condiţiile formulate mai

sus). De asemenea, fiecare generaţie va reprezenta cele

doua sexe (care se comportă adeseori diferit, ca şi

generaţiile, faţă de inovaţie, împrumut etc.).

Notarea. Din punctul de vedere al m i j l o a c e l o r

concrete pe care le utilizăm spre a nota materialul

dialectal, distingem între înregistrarea m a n u a 1 ă

(singura folosită până nu demult, constând în

înregistrarea pe loc, cu mâna, a răspunsurilor primite la

chestionar sau a textelor, frânturilor de conversaţie etc.)

şi notarea me c a n i c ă ( u t i l i za t ă în ultimele decenii, la

început pe cilindri de ceară, apoi pe benzi magnetice,

ulterior pe HDD și alte medii de stocare).

Din punctul de vedere al realității lingvitice care ne

interesează, putem adopta principiul impresionist, adică

să notăm răspunsurile unui informator așa cum apar ele la

prima impresie, fără nicio intervenție sau interpretare sau

normalizant, când notăm răspunsurile mai mulor

informatori pentru un singur punct anchetat, iar pe hartă

se cartografiază media, norma lingvistică din graiul

respectiv.

Etapa următoare recoltării materialului este

p r e z e n t a r e a ş i i n t e r p r e t a r e a lui.

O primă distincţie trebuie făcută între modalităţile

„grafice” (care se prezintă sub formă tipărită: glosar,

monografie, texte, studiu special, atlas lingvistic) şi

„negrafice” (care sunt înregistrări pe benzi magnetice sau

discuri, conservate ca atare: de pildă, o arhivă

fonogramică, un album de discuri însoţind o monografie

etc.).

Glosarul este, ca şi dicţionarul, o listă de cuvinte ordonate

alfabetic; spre deosebire de cel din urmă însă, glosarul nu

conţine t o a t e cuvintele dintr-o limbă, dialect, grai,

limba unei opere literare etc., ci numai cuvintele şi

expresiile care se deosebesc de uzul comun (de obicei

cuvinte regionale, arhaice, cu valoare poetică specială,

argotice, tehnice etc.). Termenul provine din fr. glossaire

(lat. lit. glossarium, după gr. glossa). De asemenea, în

glosare nu se dau de obicei citate, ci „se glosează” numai

(se explică) termenul respectiv. Uneori, glosarele pot fi

etimologice. În fine, glosarul poate fi o lucrare

independentă sau poate însoţi o monografie, o culegere

de texte etc.

Monografia este un studiu complet şi amănunţit, care îşi

propune să epuizeze un subiect mai mult sau mai puţin

restrîns. Termenul provine din fr. monographie (< gr.

monos + graphia). O monografie d i a l e c t a l ă este

consacrată descrierii unui dialect sau a unui grai (al unei

regiuni, al unei localităţi, al unei familii, al unui individ,

considerat ca reprezentant al unităţii lingvistice

respective). Structura unei monografii este de obicei, în

dialectologia tradiţională, următoarea :

-o i n t r o d u c e r e ( c o n ț i n â n d date geografice,

istorice, economice, culturale, antropologice, etnografice

etc.) precedă întotdeauna lucrarea;

- s t u d i u l limbii (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic),

efectuat cu diferite metode (în funcţie de evoluţia

metodologiei lingvistice legată de cercetarea limbii în

general): „tradiţionale”, structurale, transformaţionale, şi,

reluate în alte forme, sociolingvistice;

-o c u l e g e r e de texte poate figura (şi figurează de

obicei) într-o monografie;

- u n g l o s a r poate încheia lucrarea.

Textele dialectale pot apărea nu numai ca un capitol

dintr-o monografie, ci şi ca lucrare independentă.

Materialul adunat în cursul unei anchete dialectale (prin

corespondenţă sau la faţa locului) poate constitui obiectul

unui s t u d i u s p e c i a l , care urmăreşte o singură

problemă — mai mult sau mai puţin întinsă — de

dialectologie teoretică sau descriptivă, fonologie,

morfologie, sintaxă, lexic). De pildă, modul cum se

exercită influenţa limbii literare asupra graiurilor sau

despre situaţia labialelor în limba română etc.

Una dintre cele mai importante modalităţi de prezentare a

materialului dialectal, proprie, iniţial, exclusiv

dialectologiei (dintre disciplinele lingvistice) este

c a r t o g r a f i e r e a lui, elaborarea de atlase lingvistice.

Materialul cuprins în atlasele lingvistice poate fi

interpretat ulterior de cercetători (autorii atlaselor sau alţi

dialectologi) în studii cu caracter monografic

(micromonografia unui punct sau monografia unui

regiuni lingvistice determinate ) sau în cercetări mai

restrânse (cum ar fi, de pildă, interpretarea u n e i hărţi

lexicale, a unor hărţi fonetice etc.).

GEOGRAFIA LINGVISTICĂ

Definiţie. Denumiri. Probleme de metodă. Hărţile

lingvistice. Atlasele lingvistice. Probleme teoretice:

contribuţia geografiei lingvistice la îmbogăţirea teoriei

limbii. Principiile lui Gillieron. Principiile lui Bartoli

(lingvistica spaţială). Extinderea metodei geografice la

alte domenii. Atlasele lingvistice româneşti.

Geografia lingvistică este o metodă specifică

dialectologiei, constând în c a r t o g r a f i e r e a pe hărţi

lingvistice a unui număr mai mult sau mai puţin bogat de

fapte lingvistice, obţinute pe baza unei anchete (prin

corespondenţă sau, mai ales, la faţa locului) de pe o reţea

de puncte fixată în prealabil; totodată, metoda geografica

aplicată la studierea varietăţii regionale a limbilor constă

în i n t e r p r e t a r e a răspândirii, a repartizării pe teren

a formelor lingvistice (fonetice, fonologice, morfologice,

sintactice, lexicale).

În sens ,,non-tehnic” geografia lingvistică este o parte a

geografiei, este o „geografie a limbilor” (actuale, istorice

sau preistorice), a formelor concrete în care comunităţile

lingvistice realizează entităţile numite limbi; studiul

răspândirii pe teren a limbilor (a comunităţilor care

vorbesc aceeaşi limbă) poate constitui obiectul geografiei

umane şi politice (alături de componentele „naţiune”,

„stat”, „cultură” etc., limba fiind cea mai pertinentă

trăsătură a unui popor).

În sens „tehnic”, geografia lingvistică este o geografie

„internă” a limbilor, care nu se ocupă de frontierele dintre

limbi ( comunităţi lingvistice), ci de extinderea şi

repartizarea spaţială a fenomenelor lingvistice specifice şi

de limitele dintre ele, de dinamica acestor fenomene

(felul cum apar inovaţiile, cum se difuzează etc.

Un album de hărţi lingvistice este un atlas lingvistic; spre

deosebire de atlasele geografice, atlasele lingvistice

conţin hărţi ale aceluiaşi teritoriu: harta „de bază”

(topografică) rămâne de fiecare dată aceeaşi, ceea ce se

schimbă este materialul lingvistic, fiecare hartă fiind

harta unui singur fenomen lingvistic. De obicei, pe harta

de bază figurează numai datele geografice elementare:

graniţele politico-administrative, râurile şi oraşele cele

mai importante şi, uneori, formele de relief mai

însemnate - pentru o mai bună orientare asupra

caracteristicilor materialului anchetat (fapte provenind

dintr-o regiune de munte sau de câmpie pot avea

explicaţii diferite). Orice hartă lingvistică conţine reţeaua

de puncte anchetate, reprezentate de fiecare dată prin

acelaşi număr.

Alături de denumirea geografie lingvistică, care este cea

mai răspândită, s-a folosit de către unii autori şi termenul

geografie dialectală (dat fiind că obiectul investigat cu

această metodă sunt dialectele).

O deosebire terminologică şi de conţinut totodată se face

uneori între geografie lingvistică şi geologie lingvistică:

geografia lingvistică se ocupă, în concepţia unor

cercetători, de descrierea şi reprezentarea geografică,

o r i z o n t a l ă a fenomenelor lingvistice, în timp ce

geologia lingvistică studiază fenomenul lingvistic şi în

profunzime, pe v e r t i c a l ă , încercând să realizeze o

stratigrafie lingvistică (observarea pe o hartă lingvistică a

straturilor succesive în evoluţia unui fenomen lingvistic).

Termenul stratigrafie este luat, ca şi noţiunea, din

geologie.

Specific pentru metoda geografică este deci, ca metodă,

faptul că materialul lingvistic se c a r t o g r a f i a z ă , se

prezintă sub formă de hărţi lingvistice. Adunate la un loc,

în colecţii de hărţi, ele constituie atlase lingvistice.

Hărţile lingvistice sunt de mai multe feluri: în funcţie de

c o n ţ i n u t u l lor, distingem hărţi fonetice, fonologice,

morfologice, sintactice şi lexicale; în funcţie de f o r m a

lor (dacă se interpretează sau nu materialul cartografiat),

există hărţi punctuale (analitice) şi hărţi interpretative

(sintetice).

a) Hărţile f o n e t i c e înregistrează :

— variantele unui sunet în diferitele puncte ale

teritoriului anchetat (se întâlnesc fonetismele [t, t ' , ĉ ] ca

variante ale fonemului /t/ în frate);

— ipostazele actuale şi anterioare ale unui sunet

mai vechi (arhaismul şi inovaţia, coexistând pe un

teritoriu lingvistic dat); de pildă, în dacoromână, harta nr.

73 din ALR I, vol I, înregistrează atât fonetismul nou [z]

în viséz, ziséz etc., cât şi fonetismul arhaic [ḑ] în visăḑ,

zisăḑ etc.

b) Hărţile f o n o l o g i e e notează sunetele cu

valoare distinctivă (fonemele), în cazul în care acest

aspect a fost urmărit în ancheta cu chestionar. De

exemplu. Harta nr. 420 din ALR I, vol I, poate fi utilizată

pentru interpretarea fonologică a consoanelor finale, a

opozițiilor realizate prin marca de palatalizare și de

rotunjire și prin absența lor.

c) Hărţile m o r f o l o g i c e dau răspândirea pe

teren a formelor gramaticale (harta fonologică analizată

mai sus este, în acelaşi timp, o hartă morfologică; a se

vedea şi hărţile din ALR I, vol. I cu distribuţia pe teren a

formelor iotacizate şi neiotacizate la verb sau harta mână

pentru desinenţele de plural formele mâini şi mânuri.

d) Hărţile l e x i c a l e indică termeni care

denumesc aceeaşi noţiune pe un domeniu lingvistic dat.

Uneori se constată doi termeni denumind aceeaşi noţiune,

alteori trei sau patru sau mai mulţi; astfel, pentru noţiunea

de „ficat” se cunosc doi termeni: ficat şi mai, pentru

„zăpadă” trei: zăpadă, omăt, nea, iar pentru „cimitir”

patru termeni: cimitir, ţintirim, temeteu, morminț.

e) Hărţile s i n t a c t i c e sunt mai rare, sintaxa

fiind mai greu de obţinut cu ajutorul chestionarului şi,

mai ales, fiind mai greu de cartografiat, date fiind

dimensiunile sintagmelor. Totuşi, unele construcţii

(prepoziţionale, conjuncţionale etc.) pot figura pe hărţile

lingvistice.

f) Hărţile p u n c t u a l e ( a n a l i t i c e )

menţionează fiecare formă obţinută la punctul respectiv

(fonetismul - odată cu cuvântul în care apare; cuvânt u l ;

forma gramaticală; construcţia). De obicei, majoritatea

hărţilor dintr-un atlas sunt hărţi analitice, punctuale (aşa

este, de pildă, ALR ambele serii, toate volumele).

g) Hărţile i n t e r p r e t a t i v e (sintetice)

presupun o elaborare din partea dialectologului, stabilesc

(prin suprapunerea tuturor isogloselor aceluiaşi fenomen,

trasate pe toate hărţile care conţin fenomenul) ariile de

răspândire a fenomenului respectiv. De obicei, hărţile

interpretative însoţesc albumul de hărţi punctuale şi sunt

mult mai puţine. Prezenţa hărţilor interpretative într-un

atlas este facultativă. NALR a adoptat acest principiu de

cartografiere.

h) Un tip special de hărţi - punctuale şi

interpretative totodată - sunt cele ale ALRM (Micul atlas

lingvistic român): cu ajutorul unor simboluri colorate

diferit pentru fiecare realizare în parte, se oferă o imagine

sintetică asupra răspândirii pe teren a fenomenului.

Tipuri de atlase lingvistice

Deşi începută destul de târziu, elaborarea atlaselor

lingvistice a cunoscut o dezvoltare crescândă după Con-

gresul internaţional de lingvistică de la Haga din 1928,

unde s-a făcut apel către toate ţările să sprijine elaborarea

de atlase lingvistice, care să consemneze faptele

dialectale, pe cale de dispariţie, în urma influenţei mereu

mai puternice a limbilor literare. Toate limbile romanice

au astăzi atlasele lor lingvistice, unele dintre ele

beneficiind chiar de mai multe atlase, elaborate succesiv,

ale domeniului lingvistic respectiv. Activitatea

dialectologică ne îngăduie să vorbim de t i p u r i de atlase

lingvistice, diversificarea metodologică fiind dată de

nevoia de rafinare şi de adecvare a metodei geografice la

obiectul investigat.

Am putea grupa atlasele în funcţie de trei criterii (există

mai multe clasificări, din diferite unghiuri de vedere):

a) din punctul de vedere al î n t i n d e r i i

teritoriului investigat;

b) din punctul de vedere al o b i e c t u l u i

investigat;

c) din punctul de vedere al s t r u c t u r i i

lingvistice vizate.

În principiu, î n t i n d e r e a teritoriului lingvistic

abordat este o chestiune de convenţie (care depinde de

scopul anchetei. Din acest punct de vedere, atlasele pot fi

regionale (ale unor graiuri sau dialecte ale căror limite

sunt alese arbitrar sau în funcţie de criterii

extralingvistice) sau naţionale (ale limbilor naţionale:

atlasul lingvistic al Franţei, al Germaniei, al României, al

Italiei etc.). Dacă teritoriul are dimensiuni care depăşesc

graniţele unei ţări (cuprinzând mai multe ţări), putem

vorbi de un atlas internaţional.

Atlasele „tradiţionale”, aşa cum au fost ele concepute de

fondatorul geografiei lingvistice, Jules Gillieron, sânt

atlase naţionale (dependente de organizarea naţională)

sau generale. Astfel de atlase sunt ALF și WLAD.

Practica atlaselor lingvistice a scos în evidenţă

necesitatea elaborării de atlase ale unor domenii m a i

m i c i , care să coexiste cu cele ale unor domenii m a i

m a r i . Ideea a fost dezvoltată de Karl Jaberg în studiul

Grossräumige und kleineräumige Sprachatlanten, în

,,Vox Romanica” XIV, 1955, p. 1-61.

În romanistică, punctul de plecare îl constituie şcoala

franceză de dialectologie, al cărei reprezentant,

continuator al lui Gilliéron, Albert Dauzat, îşi propune

încă din 1942 să elaboreze un Nouvel Atlas Linguistique

de la France par régions (NALF). Se deschide astfel seria

atlaselor r e g i o n a l e . Acestea nu trebuie confundate

cu atlasele locale, ale unor graiuri considerate ca structuri

lingvistice i n d e p e n d e n t e şi cartografiate ca atare.

Astfel de atlase s-au elaborat în Franţa pentru numeroase

graiuri franceze. Desigur, aceste atlase ale graiurilor au

condus la ideea atlaselor regionale. Diferenţa specifică

este aceea că atlasele graiurilor nu conduc la o imagine

g e n e r a l ă a unei limbi date: cercetând independent

fiecare grai în parte, materialul oferit de hărţile lingvistice

ale atlaselor locale nu este c o m p a r a b i l . Atlasele

regionale, dimpotrivă, oferă o imagine închegată,

generală a unui domeniu lingvistic întins (de tip ,,limbă”,

al francezei, de pildă). În ultimă instanţă, atlasele

regionale sunt tot atlase naţionale, generale; ele sunt însă

regionale pentru că atât modul de culegere a materialului,

cât şi cartografierea lui se face pe regiuni. Prin ce se

deosebesc, în acest caz, atlasele regionale de cele

generale? Divizând teritoriul lingvistic dat în secţiuni

(care pot fi regiunile, provinciile istorice sau secţiuni

arbitrar delimitate), se realizează o a p r o f u n d a r e a

fenomenului dialectal, a bogăţiei lingvistice locale, greu

de obţinut prin metoda atlaselor generale. Atlasele

regionale nu le substituie pe cele generale, le

comp l e t e a z ă . Atlasele regionale au o reţea de puncte

mai deasă şi, de obicei, chestionare, mai ample.

Fiind vorba de mai multe atlase ale unui domeniu

lingvistic întins, se pune problema numărului de

anchetatori: principiul anchetatorului unic a trebuit să fie

părăsit, deşi coerenţa lucrării poate fi pusă în discuţie în

condiţiile repartizării anchetelor mai multor specialişti

(încălcarea principiului este însă îndreptăţită, date fiind

proporţiile mult sporite ale muncii de culegere şi

cartografiere a materialului dialectal).

Din punctul de vedere al o b i e c t u l u i investigat,

atlasele sunt pur l i n g v i s t i c e sau lingvistice şi

e t n o g r a f i c e în acelaşi timp. Atlasele lingvistice

înregistrează materialul lingvistic dialectal: particu-

larităţile fonetice, lexicale şi, dacă există sau dacă

cercetătorii îşi propun, morfologice. Atlasele

etnolingvistiee combină studiul limbii cu studierea vieţii

materiale şi spirituale a vorbitorilor. Această inovaţie,

introdusă de K. Jaberg şi J. Jud prin AIS, constă în

înregistrarea unui număr mare de termeni denumind

noţiuni referitoare la viaţa m a t e r i a l ă a locuitorilor.

Totodată, împreună cu termenul care denumeşte un

obiect, se înregistrează obiectul, lucrul (sub forma unor

albume de fotografii: AIS are, de pildă, 4300 de imagini

ale obiectelor ale căror nume au fost înregistrate pe hărţi).

Atlasele etnolingvistice aplică astfel metoda „cuvinte şi

lucruri” (germ. Wörter und Sachen) propusă de B.

Meringer şi W. Meyer-Lübke.

Deşi este predominant „lingvistic”, Atlasul lingvistic

român (ALR) este în acelaşi timp etnografic (fiecare

volum este urmat de un număr de fotografii ale obiectelor

mai puţin cunoscute).

Din punctul de vedere al s t r u c t u r i i lingvistice

vizate, atlasele lingvistice pot fi atlase de discontinuităţi

(ale variantelor) sau de continuităţi (ale elementelor

comune).

Atlasele „clasice” sunt albume de hărţi care pun în

evidenţă varietatea dialectală, discontinuul lingvistic;

toate atlasele enumerate până aici sunt concepute în acest

fel (cele regionale fiind chiar o formă perfecţionată de

culegere şi cartografiere a infinitei varietăţi regionale).

Ele au drept obiect o unitate p r e s u p u s ă ( l i mb a ,

dialectul, graiul -depinde de întindere), care este

investigată din punctul de vedere al diversităţii

manifestate în interiorul ei. Acest mod de a aborda limba

cu ajutorul metodei geografice coincide cu concepţiile

generale ale lingvisticii în perioadele de început ale

geografiei lingvistice: cercetătorii, depăşind cadrul

limbilor literare (scrise) şi trecând la studiul limbilor vii

şi, implicit, al varietăţii dialectale, se străduiesc să

demonstreze că vorbirea omenească nu este unitară, că

diferenţierile se constată chiar la nivelul graiului unei

familii (ceea ce semnalase Rousselot). În aceste condiţii,

este firesc ca atlasele lingvistice să se preocupe de

aspectul d i s c o n t i n u u al limbii. Evoluţia

concepţiilor şi metodelor lingvistice, îndreptată către

descoperirea aspectului c o n t i n u u din limbă (sau, mai

exact, către distingerea elementelor discontinue, a

variabilelor, de ceea ce este continuu, invariabil),

concretizată într-o serie întreagă de şcoli „structuraliste”,

nu a putut să nu atingă şi dialectologia şi, implicit,

metoda sa specifică, geografia lingvistică.

Punctul de plecare este celebra distincţie „langue /

parole” a lui Ferdinand de Saussure (Cours de

linguistique générale, Paris, 1916), sau „sistema / norma /

habla”, la E. Coșeriu (Sistema, norma y habla,

Montevideo, 1952). Astfel, ia naştere ideea atlaselor

c o mu n e , care, de data aceasta, vor pune în evidenţă

c o n t i n u u l lingvistic, ceea ce este comun unui grup

de unităţi (de obicei format din mai multe limbi, dar, în

principiu, ideea poate fi aplicată şi la subdiviziuni de tip

grai sau dialect). Rădăcinile acestei idei ar putea îi

căutate şi în teoria ,,uniunilor lingvistice” (care pleacă de

la N. S. Trubetzkoy şi Roman Jakobson): ca urmare a

convieţuirii vreme îndelungată, a unor contacte

lingvistice seculare, limbi neînrudite (genetic) pot căpăta

trăsături comune, prin influenţe reciproce.

Un astfel de atlas comun este atlasul lingvistic

mediteranean, Atlante linguîstico mediterraneo (ALM),

iniţiat de Gianfranco Folena (Fondazione Giorgio Cini,

Venezia). ALM îşi propune să înregistreze şi să

cartografiere trăsăturile lingvistice (lexicale) c o m u n e

limbilor din bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre:

limbile romanice, dialectele berbere, araba, turca, ebraica,

greaca, unele limbi slave, albaneza. Dat fiind că „marea”

este numitorul comun al acestor teritorii lingvistice, ALM

urmăreşte a f i n i t ă ţ i l e lingvistice (lexicale) legate de

mare (diversele terminologii marinăreşti, de pescuit etc.),

rezultat al contactului milenar al vorbitorilor acestor

limbi. ALM este, prin natura obiectului investigat, şi un

atlas etnografic, comunitatea lingvistică a popoarelor din

bazinul mediteranean şi al Mării Negre fiind, în primul

rând, reflexul unei comunităţi de viaţă materială şi

spirituală. Pentru elaborarea ALM au colaborat un număr

mare de dialectologi din ţările riverane (la noi, anchetele

cu chestionar au fost făcute de Marius Sala şi Andrei

Avram); localităţile alese sunt porturi la cele două mări

(la noi : Constanţa, Sf. Gheorghe şi Sulina). Din fiecare

localitate, s-a anchetat un singur informator.

Un alt atlas comun proiectat încă din 1959 este Atlasul

lingvistic balcanic, care înregistrează elemente comune

limbilor din acest cadru geografic (greacă, albaneza,

turcă, sârbă, macedoneană, bulgară şi română).

Un atlas comun al limbilor slave a fost proiectat în 1958

(la Congresul al IV-lea al slaviştilor de la Moscova).

Ideea atlaselor comune este o inovaţie metodologică la

începuturile ei: atlasele amintite nu sunt decât parţial

atlase de continuităţi, pentru că ele au în vedere numai

lexicul sau — cum este caznl ALM — numai anumite

sfere semantice (respectiv terminologia mării). Ideea ar

putea fi dusă mai departe, extinsă la structura propriu-zisă

a limbilor (fonologie, morfologie şi chiar sintaxă), dar, în

acest caz, obiectul de studiu ar trebui să fie unităţi

lingvistice î n r u d i t e . De pildă, un atlas comun al

dialectelor româneşti (nord- şi suddunărene) ar trebui să

urmărească elementele continue la toate nivelurile limbii.

Atlasele lingvistice sunt, în primul rând, c o l e c ţ i i de

material dialectal, albume conţinând forme lingvistice.

Valoarea lor ar fi însă infinit mai mică, dacă s-ar rezuma

numai la atât: în fond, bogăţia unei limbi poate fi culeasă,

pusă în evidenţă, păstrată ca atare si cu alte mijloace.

Hărţile lingvistice au, în plus, marea calitate de a permite

cercetătorului să observe mişcarea, dinamica

fenomenelor lingvistice, felul cum se produce schimbarea

în limba, lupta dintre vechi şi nou, dintre forma veche şi

cea nouă (cuvânt, fonetism, construcţie), locul de apariţie

a inovaţiilor, direcţiile şi ariile lor de răspândire etc.

De aceea, pe baza datelor oferite de atlasele lingvistice s-

au putut elabora, pe de o parte, principii t e o r e t i c e

care au îmbogăţit teoria limbii cu privire la mecanismul

schimbărilor în limbă şi la cauzele lor, iar pe de altă

parte, s-au putut formula explicaţii i s t o r i c e unor fapte

date, unor fenomene imposibil de explicat până la apariţia

metodei geografice. Altfel spus, metoda geografică a

îmbogăţit nu numai m e t o d o l o g i a lingvistică, ci şi

lingvistica g e n e r a l ă ş i i s t o r i c ă .

Principiile lui Gillieron:

Marea varietate lingvistică regională nu putea fi

satisfăcător explicată prin principiul „legilor fonetice”,

aplicat cu consecvenţă de neogramatici, şi prin

„analogie”: la tot pasul, hărţile lingvistice semnalau

„excepţii” la regulile cunoscute, situaţii care nu se

încadrau în tiparele stabilite de lingviştii comparatişti. De

aceea, Gillieron a ajuns la celebra formulă „fiecare

cuvânt are propria sa istorie”. Analizând răspândirea pe

teren a unor fenomene, Gillieron a găsit o serie de

explicaţii noi pentru schimbările din limbă. Două sunt

constatările lui fundamentale, cunoscute sub numele de

„principiile” lui Gillieron: principiul migraţiei cuvintelor

şi principiul luptei dintre cuvinte.

a) Hărţile lingvistice au aratat că, pornind dintr-un centru

inovator, cuvintele mi gr e a z ă ( o d a t ă cu oamenii care

le folosesc şi cu obiectele pe care le denumesc). Direcţiile

şi modul cum se difuzează, ca şi rapiditatea mai mare sau

mai mică de iradiere, depind de o serie de condiţii, de

factori care le favorizează (căi de acces, obstacole

naturale, necesitatea obiectului denumit etc.).

Rafinând principiul gillieronean, I. A. Candrea stabileşte

patru „căi diferite” în care se produce migraţia cuvintelor:

— prin iradiaţiune (iradiere): un fenomen porneşte dintr-

un centru şi se propagă pe o distanţă mai mare sau mai

mică spre marginile unui teritoriu dat. Focarul de iradiere

poate fi un teritoriu mai mare sau o simplă localitate. Un

exemplu oferit de Candrea: pe un teritoriu unde se

foloseau cuvintele mo(h)ilă şi goḿilă, în regiunea

Oraviţei, pe o rază de 40 km, se introduce un termen nou,

mo(c)şandă, denumind aceeaşi ridicătură de pământ care

se face ca semn de hotar: termenul este germ.

Markscheide „despărţitură de hotar”, în graiul şvabilor

mârcşade, folosit de inginerii germani care lucrau la

cadastru, în Oraviţa (pe vremea ocupaţiei austro-ungare).

Din Oraviţa, cuvântul iradiază în afară.

— prin infiltrare: din cauza unor obstacole (munte,

pădure mare etc.), migraţia se face foarte greu, de aceea

fenomenul se propagă prin filoane (ca metalele printre

roci), strecurându-se pe malurile râurilor, fâşii de câmpie

etc. (propagarea nu mai are, deci, formă de rază);

— prin revărsare (de fapt, teoria valurilor,

„Wellentheorie”, formulată de Johann Schmidt):

inovaţiile se propagă în formă de valuri, care inundă tot

mai mult teren; un fenomen care a migrat la început lent,

fie prin iradiere fie prin infiltrare, se „revarsă” brusc pe

întinderi foarte mari;

— prin suprapunere: pe fondul unui grai local existent, se

grefează un grai adus de locuitori din alte regiuni (aspect

de insulă lingvistică).

Migraţia cuvintelor, dinamica isogloselor l-au condus pe

Gilliéron la concluzia că, excepţiile fiind la tot pasul, nu

se mai poate vorbi de legi fonetice (modul exagerat de a

pune problema legilor fonetice de către neogramatiei,

fiind combătut, dar şi înlocuit cu o altă exagerare).

Principiul migraţiei cuvintelor nu contrazice, de fapt,

caracterul regulat al unor transformări fonetice: el

e x p l i c ă numai cauzele unor inovaţii, deci ale

„excepţiilor”.

În migraţia lor, unele cuvinte intră în „luptă” cu altele,

existente în grai. Lupta aceasta se dă însă între forţe

inegale, între cuvinte mai mult sau mai puţin pregătite

pentru o luptă, „sănătoase” sau „bolnave”. Studiind

patologia cuvintelor (bolile lor, cauzele îmbolnăvirii lor),

Gilliéron încearcă să determine terapeutica lingvistică

(felul cum limba „tratează” bolile cuvintelor). După

Gilliéron, cauzele îmbolnăvirii cuvintelor sunt:

omonimia, polisemia (hipertrofia semantică) şi scurtimea

(corpul fonetic redus).

Omonimia (identitatea de formă dintre două sau mai

multe cuvinte cu înţelesuri diferite) poate fi la un moment

dat insuportabilă: unul dintre termeni, cel mai slab (mai

puţin folosit, denumind o noţiune mai puţin importantă

etc.), dispare sau, ceea ce se întâmplă mai rar, ambii

termeni dispar, noţiunea respectivă fiind denumită printr-

un alt cuvânt. Este celebru exemplul dat de Gilliéron: lat.

gallus „cocoş” intrat în coliziune omonimică cu cattus

„pisică” devenite, amândouă, în franceză gat. Omonimia

nu a fost suportată de limbă şi, ca urmare, gat „cocoş” a

fost înlocuit cu béguey < vicarius „vicar” (folosit cu sens

metaforic).

Pentru română, dăm ca exemple de omonimii

insuportabile: păcurar „cioban” (<lat. pecorarius),

păcurar („care vinde păcură”); în lupta dintre ele, a

învins cel de-al doilea, primul fiind înlocuit cu termenul

de origine turcă cioban. Alte omonimii insuportabile

explică, se pare, dispariţia lat. carus,-a,-um (intrat în

luptă cu carrus „car”), a lat. arratrum „plug” (devenit

omonim cu arat, participiu al lui (a;) ara ; cf. arom. arat

„plug”) etc.

Polisemia (hipertrofia semantică, pletora semantică)

(îmbogăţirea excesivă a sensurilor unui cuvânt) poate

constitui o infirmitate a cuvintelor, prin confuziile care se

creează; rezultatul este înlocuirea s e n s u r i l o r

cuvintelor cu termeni noi, mai expresivi (cuvântul

polisemantic este „uzat”).

O astfel de explicaţie este dată introducerii cuvântului

chibrit în aromâna vorbită de aromânii din România:

arom. spirtu însemna „chibrit” şi,,spirt”; pentru primul

sens, s-a introdus, cuvântul dacoromân.

Scurtimea (corpul fonetic redus) este o uzură care atinge

învelişul sonor (în timp ce precedenta este o uzură de

conţinut, semantică). În evoluţia de la latină spre limbile

romanice, numeroase cuvinte scurte au dispărut fără

urmă. Astfel, este cunoscut cazul cuvântului lat. apis,

adus în discuţie de Gilliëron: termenul nu s-a păstrat ca

atare în franceza literară, din cauza scurtimii lui — ar fi

trebuit să dea e(p), e(f). Terapeutica limbii a intervenit

însă, în sensul întăririi cuvîntului, care a fost combinat cu

„muscă”: mouche ep „muscă albină” > mouchette (în

care -ette a fost simţit ca sufix, fără legătură însă cu

sufixul diminutival omonim, -ette, pentru că albina nu

este o muscă mică).

Coșeriu spune că metoda geografică, folosită cu

discernământ, nu este dogmatică: nu acceptă nici

schematismul simplificator, care vede în limbă absolută

regularitate şi uniformitate, nici individualismul

atomizant, care nu vede decât arbitrarietate, eterogenitate

şi varietate. Mai bine zis, nu ia nici o poziţie, arată numai,

pe de o parte, jocul dialectic constant dintre inovaţie şi

conservare, dintre creaţia individuală şi tradiţie şi, pe de

altă parte, jocul, dintre actul individual şi norma socială,

dintre eterogenitate şi omogenitate, nu numai cu privire la

limba comună, ci şi cu privire la normele, limitate, ale

familiei, satului, regiunii etc. Ideea u n i f o r m i t ă ţ i i

î n v a r i e t a t e constituie baza însăşi a geografiei

lingvistice.

Geografia lingvistică propune, prin urmare, o istorie a

c u v i n t e l o r ; aceasta nu înseamnă ignorare a istoriei

limbilor (studierea „părţii” nu exclude studierea

„întregului”, sau, cum spune acelaşi Coseriu, faptul că

fiecare individ are propria sa istorie nu ne împiedică să

studiem istoria unei naţiuni).

Principiile lui Bartoli:

O extindere a metodei geografice la spaţii mai mari a dus

la lingvistica „spaţială”, al cărei promotor a fost lingvistul

italian Matteo Bartoli (principiile lui au fost expuse în

lucrarea Introduzione alla neolinguistica. Principi, scopi,

metodi, Genova — Firenze, 1925).

Luând de la Gillieron partea exterioară, ceea ce am numi,

în sens strict, g e o g r a f i e lingvistică: răspândirea

faptelor de limbă pe teritorii mai mari sau mai mici şi

fixarea punctului de plecare al inovaţiilor, Bartoli

introduce o idee nouă (ale cărei rădăcini se regăsesc la

Ascoli) asupra studierii etapelor din evoluţia istoriei

limbilor (care să conducă la o serie de principii de

cronologie relativă a fenomenelor lingvistice). Urmărind

felul cum se repartizează pe hartă diferitele forme

lingvistice (fonetisme, cuvinte, construcţii), noi şi vechi,

se pot trage concluzii cu privire la perioadele în care au

avut loc schimbările survenite. Se poate stabili astfel

stratigrafia faptelor de limbă (ca şi în geologie, urmărirea

fazelor din istoria pământului; de unde şi numele de

geolingvistică dat acestei metode bartoliene).

Analizând i n o v a ţ i i l e din punctul de vedere al

vechimii lor (pentru a determina faza mai veche), al

originii (pentru a stabili punctul de iradiere al

fenomenului) şi al cauzelor care le produc, Bartoli

stabileşte patru principii areale (de unde şi numele de

lingvistică areală) şi un al cincilea principiu istoric, care

explică repartizarea geografică a unor arii tipologic

identice sau asemănătoare:

a) Norma ariei izolate (sau norma ariei mai puțin

expuse contactelor): aria mai izolată păstrează o fază

anterioară (mai veche):

Sardinia Italia centrală

kras domani

domo casa

mannu grande

ebba caballa

Sardinia este o arie izolată, așadar termenii din sardă sunt

mai vechi. În aceeași ordine de idei, ariile sud-dunărene

sunt arii izolate în comparație cu cele nord-dunărene.

b) Norma ariilor laterale: fazele din ariilelaterale

sunt de obicei mai vechi decât fazele ariilor centrale.

Unele faze din Iberia și din Dacia sunt mai vechi decât

cele din Italia și din Galia:

Iberia Gallia Italia Dacia

hermoso beau bello frumos

mesa table tavola masă

más plus più mai

dia jour giorno zi

În dialectul dacoromân, arii laterale sunt, de exemplu,

graiul crișean, bănățean, maramureșean (ele păstrezază

fonetisme și cuvinte arhaice, dispărute din celelalte

graiuri).

c) Norma ariei majore: aria mai mare păstrează, de

obicei, faze anterioare, mai vechi (Occidentul romanic –

Dacia):

Iberia Gallia Italia Dacia

cosa chose cosa lucru

mes mois mese lună

abrir ouvrir aprire deschide

y et e și

d) Norma ariei posterioare (cucerită mai târziu):

fazele vechi se păstrează mai bine în ariile mai recent

cucerite. Centrul Imperiului Roman este mai inovator, iar

provinciile colonizate mai târziu păstrează stadii mai

arhaice:

Provincii Italia

sp. comer mangiare

fr. oncle zio

rom. Lingură cucchiaio

sp. nieto nipote

rom. (a) duce condurre

sp. miedo paurra

e) Norma fazei dispărute (principiu istoric): dacă

un fenomen face două arii distincte, dintre care una

dispare sau este pe cale de dispariție, aria dispărută

conținea faza mai veche.

Ecoul metodei geografice folosite la studiul limbilor, al

varietăţilor regionale, a făcut ca procedeul ei tehnic de

bază, c a r t o g r a f i e r e a , s ă s e extindă şi la alte

domenii: atlase folclorice (care să înregistreze pe hărţi

difuzarea pe teren a diferitelor variante ale producţiilor

populare; o astfel de încercare a făcut romanistul spaniol

R. Menéndez Pidal, în Sobre geografía folklórica.

Ensayo de un método (cu trei hărţi); atlase lingvistice

istorice (care să înfăţişeze pe hărţi lingvistice fazele

trecute din istoria limbilor, pe baza textelor scrise); atlase

ale unor fenomene lingvistice determinate (de pildă,

Diego Catalan a publicat un atlas al diminutivelor), atlase

etnografice, antropologice etc.

Atlasele lingvistice româneşti:

România are o tradiţie foarte bogata, recunoscută pe plan

internaţional, în domeniul elaborării de atlase lingvistice:

româna este printre puţinele limbi din lume care posedă

mai multe atlase lingvistice.

Bogata tradiţie românească în domeniul elaborării de

atlase lingvistice, azi unanim recunoscută pe plan

internaţional, s-a concretizat prin întocmirea a două atlase

generale (WLAD, ALR) şi a mai multor atlase regionale

(NALR). Pe de altă parte, cercetările dialectale realizate

în România sunt valorificate într-o serie de monografii,

cursuri de dialectologie, volume de texte dialectale şi

glosare regionale, în publicaţiile „Fonetică şi

dialectologie”, „Anuarul Institutului de Cercetări

Etnologice şi Dialectologice” etc. Un loc aparte la acest

capitol îl ocupă Tratatul de dialectologie românească,

reprezentând, aşa cum s-a arătat în Prefaţa acestei lucrări,

afirmarea decisivă a actualei generaţii de dialectologi

români la progresul general al ştiinţei româneşti din

ultimii ani20.

Primul atlas lingvistic al limbii române este opera lui

Gustav Weigand, profesor de limba română la

Rumănisches Seminar, din Leipzig. Începând din 1895,

G. Weigand, întemeietorul dialectologiei ştiinţifice

româneşti, autor a numeroase studii şi culegeri dialectale

cu privire la dialectele româneşti sud-dunărene şi la

graiurile dacoromâne, întreprinde anchete pe teritoriul

dacoromân pentru elaborarea unui atlas lingvistic (în

acelaşi timp în care, romanistul de la Berna, Jules

Gilliéron, cerceta, împreună cu colaboratorul său

Edmond Edmont, teritoriul lingvistic francez, în acelaşi

scop, elaborarea ALF). Anchetele lui Weigand pentru

atlasul lingvistic român s-au succedat după cum urmează:

Banatul (1895), regiunea Crişurilor şi a Mureşului

(1896), regiunea Someşului şi a Tisei (1897), Oltenia

(1898), Muntenia (1899), Moldova şi Dobrogea (1900),

Bucovina (1901), Bulgaria (1905).

Anchetele au fost efectuate, în general, la faţa locului (dar

adeseori autorul a fost inconsecvent, informatorii fiind

recrutaţi din târgurile periodice din diferite oraşe). S-au

cercetat un număr de 752 de localităţi, cu un chestionar

de 114 întrebări.

Atlasul este publicat în 1909, la Leipzig, cu titlul:

Linguistischer Atlas des dakorumanischen

Sprachgebietes (abreviat: WLAD). Cuprinde 67 de hărţi,

dintre care: 48 de hărţi reprezintă secţiuni din teritoriul

dacoromân (fiecare hartă este 1/6 din teritoriu; în ultimă

20 Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu,

Craiova, 1984, p. 7.

instanţă, deci, atlasul are 8 hărţi complete dacoromâne);

16 hărţi sunt generale, sintetice; o hartă este rezumativă

(având drept scop prezentarea tabloului dialectal

dacoromân, pe baza particularităţilor cercetate), harta 66

cuprinde itinerarul parcurs de autor în cursul anchetelor,

iar ultima (67) este o hartă a naţionalităţilor de pe

teritoriul României.

Deşi este intitulat Atlasul l i n g v i s t i c al teritoriului

dacoromân, WLAD este numai un atlas f o n e t i c ( ş i

anume un atlas fonetic foarte sărac, cu un număr foarte

redus de fenomene fonetice).

WLAD este o lucrare valoroasă, nu numai prin caracterul

său de document, ci şi ca lucrare de pionierat: materialul

înregistrat reprezintă stadiul în care se afla limba română

(graiurile ei) acum mai bine de 110 de ani (luând în

considerare data la care au început anchetele).

Fenomenele fonetice selectate de Weigand s-au dovedit a

fi cele mai importante, individualizatoare pentru graiurile

dacoromâne. Importantă este introducerea la WLAD, în

care, pe lângă lista de semne întrebuinţate şi informaţii

privitoare la ancheta propriu-zisă, se face p r i m a

repartizare ştiinţifică a teritoriului lingvistic dacoromân,

însoţită de descrierea unităţilor degajate.

Fără a atinge nivelul contemporanului său, Gillieron

(lucrările lor nu pot f i , comparate nici din punct de

vedere cantitativ şi nici, mai ales, calitativ), totuşi

Weigand rămâne pionierul geografiei lingvistice

româneşti (după unii cercetători, chiar al domeniului

lingvistic romanic).

Gustav Weigand, profesor de limbi romanice la

Universitatea din Leipzig este, cum spuneam, primul care

a realizat, între anii 1887-1910, o cercetare sistematică a

tuturor dialectelor româneşti, în urma căreia a publicat

numeroase studii şi monografii, devenite cu timpul

referinţe obligatorii în domeniu. Parcurgând pe jos, cu

căruţa sau cu trenul aproximativ 30.000 de km prin toate

provinciile locuite de români şi realizând, în urma acestor

călătorii, toate tipurile de lucrări specifice cercetării

dialectologice (monografii, glosare, culegeri de texte şi

hărţi lingvistice), Gustav Weigand a fost un „dialectolog

complet” (Arvinte 1993:30), ale cărui lucrări, prin

specificul şi diversitatea materialului lingvistic adunat, au

contribuit la dezvoltarea studiilor de romanistică (prin

faptul că în aceste lucrări este prezentă, din punct de

vedere lingvistic, întreaga Romanie Orientală), precum şi

a celor de balcanistică21. Cea mai importantă lucrare a

cercetătorului german dedicată limbii române rămâne

Linguistischer Atlas des dacorumănischen

Sprachgebietes (WLAD), atlas editat în nouă fascicule,

între 1898 şi 1909, la Leipzig. Ancheta pentru WLAD a

fost realizată între anii 1895-1907, pe o reţea de 752 de

puncte, situate la acea vreme în cinci state, şi cu un

chestionar de 130 cuvinte. Atlasul cuprinde 67 de hărţi.

Primele 48 dintre acestea sunt hărţi parţiale ce derivă

dintr-o împărţire a teritoriului României în şase mari

sectoare (1. Nord-Vest, 2. Sud-Vest, 3. Sud, 4. Nord, 5.

Nord- Est, 6. Sud-Est). Fiecare hartă astfel rezultată

prezintă, cu ajutorul unor pătrate divizate în câte patru

triunghiuri, formele fonetice ale unui număr de patru

cuvinte legate între ele printr-un acelaşi fenomen fonetic

urmărit, fiecărei forme fiindu-i atribuită câte o culoare,

conform indicaţiilor ce se află pe cele patru laturi ale

21 Pentru acest din urmă domeniu, cercetătorul german rămâne unul

dintre principalii săi fondatori şi promotori, el înfiinţând, în acest sens,

la Leipzig, în 1893, un institut de studii româneşti, în 1906 un institut

de studii bulgare iar în 1925 un institut de studii albaneze.

hărţii. In cele 48 de hărţi sectoriale este reprezentată,

aşadar, repartiţia teritorială a variantelor fonetice ale unui

număr de 34 de cuvinte22. Următoarele 16 hărţi urmăresc,

sintetizând, variaţia diatopică a câtorva tipuri de

fenomene fonetice (fie pe baza unor cuvinte prezentate în

hărţile anterioare, fie pe baza altor cuvinte înregistrate în

timpul anchetelor) la nivelul întregului areal cercetat. În

fine, ultimile trei hărţi prezintă repartiţia dialectală a

dacoromânei (h. 65), traseele străbătute de autor în timpul

anchetelor (h. 66) şi componenţa etnică a regiunilor

cercetate (h. 67).

Fiind elaborat în acelaşi timp cu Atlas linguistique de la

France (ALF), dar independent de acesta, WLAD poate

fi considerat una dintre primele realizări de acest gen din

domeniul cartografiei lingvistice europene. Însă această

poziţie de pionierat a fost şi cea care i-a atras, după cum

am mai arătat, şi unele critici (Mario Roques, I-A.

22 Din cele 8 serii de hărţi corespondente (fiecare serie având câte 6

hărţi, corespunzătoare celor 6 zone în care a fost împărţită harta

generală a arealului dacoromânesc), doar cinci urmăresc cu

consecvenţă variaţia celor patru termeni incluşi pe fiecare hartă la

nivelul întregului teritoriu analizat, celelalte trei renunţând pe parcurs

la unii termeni, fie pentru ai include pe alţii (de exemplu, în seria a

patra „dinte” şi „secară” îşi dispută ocurenţele în mod disjunctiv pe

cele 6 hărţi ale seriei, lucru care se repetă cu „vrabie” şi „cămaşă” în

seria a şaptea), fie pentru a renunţa definitiv la ei (cuvântul „cer” apare

doar pe prima hartă a seriei a şasea (harta nr. 6), în complementaritate

cu „cinci”, pentru ca pe următoarele cinci hărţi ale seriei acest cuvânt

să dispară, rămânând doar „cinci” ca termen urmărit). Această

inconstanţă în urmărirea variaţiei diatopice a materialului lingvistic,

dublată de inconsecvenţa notării formei literare a cuvântului-titlu

urmărit („ţân” > „ţin”, „zic” > „zik”, „mercuri” > „miercuri”, „fer” >

„fier”) constituie elemente ce măresc disconfortul analitic al

cercetătorului ce consultă acest atlas, disconfort generat, în primul

rând, de dificultatea de a urmări un fenomen de-a lungul a şase hărţi

aflate la distanţă între ele, aşa cum se prezintă fiecare din cele opt serii

amintite.

Candrea, Sever Pop) ce au vizat, în special, probleme de

metodologie a cercetării dialectologice, cum ar fi: faptul

că traseul urmat în timpul anchetei a fost unul linear şi nu

în zig-zag, neprecizând, în plus, cu claritate nici criteriile

după care au fost alese localităţile anchetate; anchetatorul

nu a respectat principiile ce ghidează alegerea

informatorilor (vârsta acestora variind între 15 şi 80 de

ani - limita inferioară coborând chiar până la 9 ani23,

diferenţa de vârstă între informatori fiind astfel prea mare

pentru a putea reda o imagine relativ unitară a variaţiei

diatopice urmărite); unele dintre localităţi incluse în

reţeaua atlasului nu au fost vizitate personal de autor,

acesta culegându-şi materialul lingvistic cu ocazia

organizării unor sărbători populare sau în târguri, unde

chestiona simultan informatori din localităţi diferite; în

consecinţă, viteza cu care au fost realizate anchetele ca

urmare a adoptării unor asemenea „strategeme” de

cercetare a constituit unul dintre motivele lui Sever Pop -

cel care a formulat poate cele mai severe critici la adresa

atlasului lui Weigand - de a manifesta o oarecare

neîncredere în valabilitatea rezultatelor astfel obţinute ; în

fine, o altă critică a lui Sever Pop a fost aceea că au fost

urmărite exclusiv fenomene fonetice, aspectele

morfologice, sintactice şi lexicale lipsind din cuprinsul

atlasului în cauză24. Aşa cum s-a precizat ulterior

(Winkelmann 1986: 183), Weigand ar fi putut evita

această ultimă critică prin intitularea atlasului său drept

un atlas „fonetic” şi nu „lingvistic”, deşi intenţia sa de a

23 Referitor la acest subiect, Sever Pop îşi punea întrebarea: „peut-on

serieusement se fonder sur les temoignages d’un enfant de neuf ans

pour le langage de toute une localite?” (Pop 1950: 705). 24 Această critică transpare chiar din titlul subcapitolului din lucrarea

amintită supra, unde Sever Pop analizează atlasul lui Weigand: l’Atlas

«linguistique» daco-roumain, unde ghilimelele au tocmai acest rol de

a sublinia dezacordul autorului în legătură cu adecvarea titlului operei

prezentate la conţinutul său.

reda prin intermediul acestei lucrări „pronunţia populară

neinfluenţată de limba literară” fusese exprimată destul

de clar încă din perioada cercetărilor de teren. Referitor la

această ultimă critică, sunt şi exegeţi ai operei lui

Weigand (Arvinte 1993 : 32) care îi contestă pertinenţa,

invocând necesitatea unei lecturi de ansamblu a operei

profesorului de la Leipzig, numai în aceste condiţii

putând fi ulterior formulate judecăţi de valoare cu referire

la valabilitatea ştiinţifică a materialului cules. Din această

perspectivă, luarea în considerare a cercetărilor publicate

de autor în „Anuarul” Institutului Limbii Române

(„Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache”,

apărut, între 1894 si 1921, într-un număr de 20 de

volume) este condiţia obligatorie a unei evaluări corecte a

relevanţei atlasului pentru domeniul dacoromânesc,

studiile dialectale apărute aici aflându-se într-un raport de

complementaritate cu datele prezentate în atlas.

Dincolo de aceste critici metodologice, valoarea

materialului cules de Weigand a fost apreciată, mai întâi,

chiar de către criticii săi, pentru ca, ulterior, aceasta să fie

confirmată şi de alte studii de specialitate care urmăreau

diferite probleme de dialectologie românească. În plus,

importanţa WLAD a fost validată şi prin faptul că

întreaga sa reţea de puncte a fost preluată în seriile

ulterioare ale atlaselor lingvistice româneşti (ALR,

NALR), pentru a se putea urmări evoluţia în diacronie a

fenomenelor dialectale şi, de aici, a structurii dialectale a

limbii române. Şi nu în ultimul rând, amintim faptul că

importanţa acestei opere a lui Weigand are şi o

dimensiune istorico-politică, dată de faptul că ultima

hartă a atlasului, intitulată Volkerkarte des rumănischen

Sprachgebietes, „a fost folosită la trasarea frontierelor

României după primul război mondial, la tratatul de la

Trianon” (Arvinte 1993 : 41), graniţa de vest a României

suprapunându-se în mare parte peste limita de vest a

respectivei hărţi din atlasul lui Weigand, limită ce

confirma existenţa comunităţilor româneşti în zona

respectivă.

Ca urmare a valorii documentare confirmate a

materialului lingvisitc cules de Weigand în anchetele sale

de teren, au fost şi autori care, dorind să faciliteze accesul

specialiştilor la acest material, au încercat să amelioreze

lucrarea sa, prin prisma metodologiei moderne de

cercetare dialectologică. Astfel s-a născut ideea unei noi

ediţii a atlasului, „care să vizeze o adaptare a prezentării

cartografice a materialului la formele curente de astăzi şi

o completare a cuvintelor publicate în atlas cu datele

complete din Jahresbericht...” (Winkelmann 1986 : 183,

184)25, idee rămasă însă doar în stadiu de proiect.

Al doilea atlas lingvistic român este opera şcolii

dialectologice de la Cluj, sub conducerea lui Sextil

Puşcariu. Titlul său este Atlasul limbii române (ALR), o

lucrare ce a adus numeroase inovații de metodă. Opera

este concepută în două părți: două anchete efectuate între

1930-1937: ALR I ALRII

1)Anchetator: Sever Pop Emil Petrovici

2)Chestionar: 2160 întrebări 4800 întrebări

3)Rețea de puncte: 301 întrebări 85 localități

25 Autorul face trimitere aici la sugestia lui Johannes Kramer, care, în

articolul intitulat Gustav Weigand und sein „Linguistischer Atlas des

Dacorumănischen sprachgebietes", publicat în „Balkan- Archiv. Neue

Folge”, 5/1980, făcea următoarea constatare:: „Um Weigands

Sprachaufnahmen voll nutzbar zu machen, musste versucht werden,

seine Materialen, die ja in den «Jahresberichten» vorliegen, nach der

Methode der gelaufigen romanischen Sprachatlanten auf Karten zu

ubertragen; dann wurde sein Atlas sicherlich eher den ihm

gebuhrenden Platz in der Geschichte der romanischen

Sprachgeographie einnehmen konnen” (Kramer 1980: 75).

Șt. Pașca și Th. Capidan au întreprins anchete speciale

pentru dialectul istroromân, respectiv aromân și

meglenoromân.

În 1919 a fost creat, pe lângă Universitatea din Cluj,

Muzeul Limbii Române, condus de Sextil Puşcariu. Pe

lângă alte teme care făceau parte din programul de

cercetare al respectivului institut, a fost inclusă şi

elaborarea Atlasului lingvistic român (ALR), acest

proiect urmând a se derula sub atenta coordonare a însuşi

directorului institutului.

Ca primă etapă în pregătirea acestei lucrări26, Sextil

Puşcariu a iniţiat elaborarea unor chestionare parţiale27,

ce trebuiau trimise în teritoriu, răspunsurile astfel

obţinute urmând să stea la baza stabilirii reţelei de puncte

şi a redactării chestionarului final. Datorită, însă, unor

inconveniente practice ce derivau, în mare măsură, din

deficienţele metodologice ale anchetelor prin

corespondenţă, dar şi a timpului mult prea mare necesar

elaborării chestionarului final prin prelucrarea

26 Pentru mai multe detalii privind elaborarea ALR pot fi consultate

unele lucrări de sinteză asupra subiectului în cauză, printre care

enumerăm: Loşonţi (1982: 45-59), Winkelmann (1986: 184-192);

Massobrio (1986: 112-124); Saramandu, Ionică (1994: 233-252);

Frăţilă (1999). 27 Primul dintre ele, intitulat Calul, a fost publicat în 1922 şi conţinea

142 de întrebări, la care au fost primite 645 de răspunsuri. Până în

1937 au mai fost publicate încă alte şapte astfel de chestionare

tematice, dintr-un număr 20-30 preconizate iniţial de Sextil Puşcariu.

Astfel, această acţiune a Muzeului Limbii Române a constituit cea de-

a doua anchetă majoră pe teren românesc realizată prin corespondenţă,

după cea iniţiată de Bogdan Petriceicu Hasdeu în anii ’80 ai secolului

al XIX-lea, cu un chestionar de 206 întrebări ce a fost trimis în 746 de

localităţi ale celor trei provincii istorice româneşti (Moldova,

Muntenia şi Transilvania).

materialului astfel adunat, s-a renunţat în cele din urmă la

această modalitate de culegere a materialului.

După această primă fază a lucrărilor, în perioada 1925-

1929 au avut loc numeroase întâlniri preliminare în

scopul configurării şi optimizării metodologiei necesare

realizării acestei elaborioase lucrări de geografie

lingvistică, aici intrând realizarea chestionarului,

stabilirea sistemului de transcriere fonetică, precum şi

efectuarea anchetelor de probă.

Un rol important în definitivarea chestionarelor l-a

constituit posibilitatea folosirii experienţei acumulate în

timpul redactării celorlalte atlase lingvistice romanice,

precum Atlas Linguistique de la France (ALF), Atlante

linguistico italiano (ALI), Atlas linguistic de Catalunya

(ALCat), dar mai ales cea legată de elaborarea Sprach-

und Sachatlas Italiens und der Sudschweiz (AIS), unul

dintre autorii acestui atlas (Karl Jaberg) participând

efectiv la realizarea unora dintre primele anchete ALR.

Bazându-se pe aceste experienţe anterioare în domeniu,

Sever Pop (elev al lui J. Gillieron şi participant la unele

anchete efectuate de L. Gauchat, J. Jud, A. Durrafour, A.

Griera, U. Pellis, M.P. Scheuermeier) v-a elabora, în

perioada 1927-1929, un prim chestionar de aproximativ

5000 de întrebări, la a cărui alcătuire a ţinut cont şi de

„les precieux conseils des maîtres K. Jaberg, J. Jud et

Mario Roques” (Pop 1966 : 201). Ulterior, ca urmare a

iniţiativei lui Sextil Puşcariu de a face o dublă anchetă în

cadrul proiectului ALR, chestionarul iniţial va fi împărţit

într-un chestionar normal, având 2160 de întrebări (plus

60 de întrebări introductive), şi un chestionar dezvoltat,

de 4800 de întrebări (dintre care aprox. 3000 de întrebări

au fost preluate din chestionarul lui Sever Pop, acestea

fiind completate ulterior de Emil Petrovici cu un număr

de întrebări privitoare, în special, la terminologia

meseriilor - Pop 1966 : 205, 206). Anchetele definitive au

fost făcute între anii 1930-1938, în urma celor aprox.

120.000 de km parcurşi în acest scop rezultând un număr

de 1.060.400 fişe (Pop 1966 : 207), pe care au fost

înregistrate aprox. 2.050.000 de răspunsuri (Frăţilă 1999 :

47).

ALR este, de fapt, format din două atlase, ALR I şi ALR

II, fiecare având câte un anchetator diferit: Sever Pop şi,

respectiv, Emil Petrovici, cu o reţea de puncte

complementare: 301 puncte pentru ALR I şi 85 puncte

pentru ALR II şi cu câte două chestionare diferite.

Proiectat iniţial să apară în 10 volume - şase volume

pentru ALR I, dintre care cinci volume cu hărţi

(aproximativ 750 de hărţi) şi un volum cu material

necartografiat „în transcriere literară” (Puşcariu ALR I/I:

12), şi patru volume pentru ALR II -, autorii-anchetatori

nu au reuşit să editeze decât trei volume: ALR I, volumul

I : Părţile corpului omenesc şi boalele lui, Cluj, 1938, cu

150 de hărţi; ALR I, volumul al II-lea : Familia,

naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu-

Leipzig, 1942, cu 152 de hărţi; ALR II, volumul I : A.

Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi). B. Familia,

naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă,

sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul,

vase, scule, Sibiu-Leipzig, 1940, cu 296 de hărţi. Acest

din urmă volum conţine şi un supliment cu 20 de hărţi,

intitulat Supliment. Termeni consideraţi obsceni, Sibiu-

Leipzig, 1942. Trebuie să menţionăm faptul că fiecăruia

dintre cele trei volume mari îi corespunde câte un volum

mic, cu hărţi colorate, intitulate Micul Atlas lingvistic

român (ALRM), acest aspect fiind considerat ca

„l’innovazione piu utile apportata dai Rumeni”

(Tagliavini 1964 : 28). Un alt aspect important pe care

dorim să-l menţionăm aici este faptul că, la sugestia lui

Antoine Meillet, în reţeaua ALR au fost introduse, pe

lângă localităţile reprezentând cele patru dialecte

româneşti (dacoromân, aromân, meglenoromân şi

istroromân), şi un număr de 15 localităţi cu limbi

minoritare de pe teritoriul dacoromânesc28, atlasul

devenind astfel „un nepreţuit izvor pentru slavişti,

germanişti, ungarologi şi indoeuropenişti” (Puşcariu ALR

II/I : IV). La aceste anchete asupra graiurilor minoritare

se adaugă şi trei anchete cu scriitori reprezentativi pentru

principalele provincii româneşti (ALR I), materialul ALR

devenind astfel interesant, pe lângă analiza variaţiei

diatopice, şi pentru analiza variaţiei diastratice.

Anii celui de-al doilea război mondial au întrerupt

publicarea materialului ALR, unul dintre autorii acestuia

(Sever Pop) stabilindu-se în această perioadă în Belgia, la

Louvain. După 1956, la Institutul de Lingvistică din Cluj

s-a reluat, sub denumirea de Atlasul lingvistic român.

Serie nouă (ALR II s.n.), publicarea materialului cules de

Emil Petrovici, activitate care s-a desfăşurat sub atenta

îndrumare a autorului însuşi, până în 1972 apărând şapte

volume. Acestora le corespund patru volume cu hărţi

colorate, intitulate Micul Atlas lingvistic român. Serie

28 In reţeaua ALR I au fost incluse două puncte ruteneşti şi două

puncte cu populaţie de ceangăi, Sever Pop realizând ancheta în graiul

minoritar în paralel şi cu acelaşi subiect (pentru aceste puncte,

numărul cartografic a fost aşezat pe hartă într-un dreptunghi având

toate cele patru laturi), în timp ce pentru reţeaua ALR II au fost

reţinute două puncte ungureşti, două puncte ruteneşti, două sârbeşti,

două bulgăreşti, două puncte săseşti din Transilvania şi un punct cu

populaţie rromă (numărul cartografic al acestor localităţi a fost trecut

fie într-un dreptunghi având toate cele patru laturi, atunci când în

respectivele localităţi a fost realizată o anchetă şi în limba română, fie

într-un dreptunghi fără latura inferioară, dacă anchetatorul a realizat

anchetele doar cu un vorbitor minoritar).

nouă (ALRM s.n.), editate între 1956 şi 1981. Tot în

această perioadă au fost editate de cercetători ai aceluiaşi

institut trei lucrări cu statut de instrumente auxiliare

indispensabile pentru o bună lectură şi interpretare a

materialului ALR: Emil Petrovici, Atlasul lingvistic

român II. Introducere, publicat de I. Mării (coord.),

Doina Grecu şi Rodica Orza, Cluj-Napoca, 1988,

Chestionarul Atlasului lingvisitc român II, îngrijit de I.

Mării (coord.), Doina Grecu Rodica Orza, S. Vlad, Cluj-

Napoca, 1988 şi Chestionarul Atlasului lingvisitc român

I, îngrijit de I. Mării (coord.), Doina Grecu, Rodica Orza,

S. Vlad, Cluj-Napoca, 1989.

În prezent se lucrează la publicarea materialului rămas

încă în manuscris din cele două anchete paralele ALR29,

această acţiune reprezentând „o sarcină [...] urgentă a

dialectologiei româneşti” (Turculeţ 2002 : 45).

ALR a introdus, la momentul respectiv, o serie de

inovaţii care l-au făcut apreciat de nume consacrate în

domeniul lingvisticii romanice. Dintre acestea enumerăm

aici doar câteva:

a) publicarea, după cum menţionam supra, în

paralel cu volumele de hărţi mari, analitice, a unor

volume mici, cu hărţi colorate, sintetice;

29 Într-un articol publicat la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut,

Stelian Dumistrăcel menţiona faptul că dialectologii de la Institutul de

lingvistică din Cluj-Napoca lucrau la „redactarea şi publicarea seriei

noi a ALR I”, volumele respectivei serii urmând să aibă formatul

NALR. Moldova şi Bucovina, hărţile atlasului fiind împărţite în două

jumătăţi aşezate faţă în faţă (Dumistrăcel 1976 (I): 556, n. 26; (II): 59,

n. 9).

b) anchetatorii atlasului sunt, în acelaşi timp, şi

autorii acestuia30;

c) înregistrarea în timpul anchetelor a unor texte cu

un pronunţat caracter etnografic31, relevante mai ales

pentru studiul sintaxei dialectale;

d) anchetarea unor scriitori reprezentativi pentru

cele mai importante provincii ale ţării, aspect important

în analiza interferenţelor dintre graiuri şi limba literară a

epocii;

e) utilizarea a două modalităţi grafice de prezentare

a datelor culese în anchete, folosindu-se atât

cartografierea materialului, sub formă de hărţi

lingvistice, cât şi prezentarea sub formă de liste a

acestuia, cunoscute sub denumirea de „material

necartografiat” (MN);

f) „este singurul atlas lingvistic de până acum care

a programat şi realizat o documentare interogativă a

gesturilor” (Mării 2002 : 110) etc.

Cu aceste aspecte inovatoare în domeniul geografiei

lingvistice, ALR a beneficiat de o receptare extrem de

favorabilă în rândul specialiştilor, printre cei care au

apreciat lucrarea în ansamblu ei numărându-se nume

precum Karl Jaberg32, Carlo Tagliavini, Lorenzo

Massobrio33 sau Iorgu Iordan34.

30 Referitor la această inovaţie, Sextil Puşcariu o considera drept „cea

mai fericită inovaţie faţă de atlasele lingvistice existente” (Puşcariu

ALR I/I: 13). 31 Din păcate, au fost publicate doar o parte din acestea, în volumul

Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul

lingvistic român II (ALRT II), Sibiu-Leipzig, 1943. Restul

materialului dialectal cules de Sever Pop, precum şi un număr de hărţi

deja redactate de acesta pentru continuarea publicării ALR I şi ALRM

I au fost distruse într-un incendiu în tipografie, în anul 1946 (Pop

1950 : 710). 32 „Keine offentliche wissenschaftliche Bibliotek, die es mit der

Bereitstellung der grundlegenden Forschungsmittel ernst nimmt, und

kein romanisches Seminar, dem genugende Kredite zur Verfugung

Chestionarul pentru ALR I (denumit chestionarul normal)

a fost elaborat de Sever Pop şi ţine seama de

chestionarele atlaselor romanice (pentru ca faptele

româneşti să poată fi raportate la întreg domeniul

romanic - principiul comparatist). Este un chestionar

„normal”, deoarece cuprinde întrebări la care orice

vorbitor de pe întinsul ţării poate răspunde: întrebările se

referă la noţiuni foarte cunoscute.

Chestionarul pentru ALR II (denumit chestionarul

dezvoltat), cu care a anchetat Emil Petrovici, cuprinde

întrebări referitoare la terminologiile s p e c i a l e (din

toate domeniile: agricultură, creşterea vitelor, plante etc.).

Reţeaua de puncte este mai deasă în cazul ALR I (301

localităţi), mai rară pentru ALR II (85 de localităţi).

Raportul dintre numărul întrebărilor şi numărul

localităţilor este invers proporţional: o reţea mai deasă

presupune o cantitate de muncă mult mai mare, de aceea

chestionarul este redus la elemente esenţiale, şi invers, o

reţea mai rară permite o aprofundare mai mare, deci un

număr mai mare de întrebări.

stehen, wird das Werk entbehren wollen, das dem

sprachgeographischen Bild von Europa neue Zuge verleiht, unsern

Blick weitet und unsere Einsicht vertieft” (Jaberg 1940: 50, 51). 33 „Un maggior perfezionamento nella forma degli atlanti linguistici

hanno portato gli studiosi rumeni nell’Atlasul lingvistic român diretto

da Sextil Puşcariu” (Tagliavini 1964 : 28), acest atlas aducând

dialectologia românească „all’avanguardia nella metodologia e nella

tecnica degli atlanti linguistici” (Massobrio 1986 : 224). 34 „Avem în faţa noastră o lucrare cu care se poate mândri ştiinţa

românească şi lingvistica de pretutindeni. Să le exprimăm recunoştinţa

cea mai curată şi să le dorim, din toată inima, ducerea la bun sfârşit a

acestui monument ridicat graiului matern al mulţimilor anonime”

(Recenzie la ALR II/II şi ALRM II, în „Buletinul Institutului de

Filologie Română «Alexandru Philippide»”, vol. VII-VIII (1940-

1941), Iaşi, p. 385).

S-au făcut câteva anchete și pentru dialectele sud-

dunărene şi pentru limbile naţionalităţilor conlocuitoare

de pe teritoriul ţării noastre, şi anume :

ALR I ALR II

Pentru ca aspectul literar al dacoromânei să fie înregistrat

în acelaşi timp, S. Pop a anchetat pentru ALR I limba

vorbită de trei scriitori reprezentativi ai literaturii române

(provenind din trei provincii diferite ale României): Al.

Brătescu-Voineşti (Muntenia), Mihail Sadoveanu

(Moldova), Ion Agârbiceanu (Transilvania).

Răspunsurile primite la toate aceste anchete speciale

figurează pe aceeaşi hartă cu formele dacoromâne (cele

din limbile străine, la punctele respective; cele din

dialectele aromân şi meglenoromân în dreapta jos,

înscrise într-un dreptunghi, cele istroromâne în stânga,

jos, iar răspunsurile primite de la scriitori, în dreapta,

sus).

Această idee este originală în metoda geografică și este o

inovaţie a ALR, cu o mare eficienţă: reperul literar, pe de

o parte, şi cel sud-dunărean, pe de altă parte, permit o

nr.puncte anchetator nr. puncte anchetator

aromână 5 S. Pop 1 Capidan

meglenorom. 2 idem 1

istroromână 1 Şt. Paşca

ruteană 2 idem 2 idem

(Nandriş)

maghiară 2 idem

sârbă 2

bulgară 2

limba saşilor 2

limba

ţiganilor

1

comparaţie interdialectală atât pe plan sincronic, cât şi

diacronic; raporturile reciproce dintre limbile vorbite pe

acelaşi teritoriu dacoromân pot fi, de asemenea,

multilateral analizate în condiţiile distribuţiei pe

a c e e a ş i hartă a faptelor lingvistice. Lingvistica

găseşte in ALR un material extrem de preţios pentru

investigarea unor aspecte interesante legate de problema

limbilor în contact, a bilingvismului, a interferenţelor

lingvistice etc.

Cu privire la s u b i e c ţ i , pentru ALR I s-a anchetat un

singur subiect (răspunsurile cartografiate la unul şi

acelaşi punct constituind, deci, un grai i n d i v i d u a l ) ,

în timp ce pentru ALR II s-au anchetat mai mulţi in-

formatori (câte unul pentru fiecare terminologie-legată de

diferite domenii de activitate). Intervenţiile unor subiecţi

ocazionali, ca şi reacţia subiecţilor faţă de faptnl

lingvistic, au fost notate şi cartografiate pe o coloană din

stânga fiecărei hărţi.

Sistemul de t r a n s c r i e r e a fost elaborat de autorii

ALR şi este aplicat, cu neînsemnate modificări (mai

curând adaosuri), şi astăzi. Notarea este

i m p r e s i o n i s t ă , adică reflectă întocmai impresia

acustică a anchetatorului, fără nici o retuşare sau

interpretare din partea acestuia.

O altă inovaţie a acestui atlas este publicarea Micului

atlas lingvistic român, cu hărţi sintetice, colorate

(localităţile încercuite cu aceeaşi culoare prezintă aceeaşi

particularitate); această modalitate de prezentare a

materialului cartografiat oferă o imagine exactă şi gata

elaborată a repartizării pe hartă a fenomenelor lexicale,

fonetice, morfologice de pe tot teritoriul. Fiecare volum

mare din ALR este însoţit de un volum mic ALRM .

Pentru a suplini absenţa problemelor de sintaxă din

Chestionar, ALR II este însoţit de un volum de Texte

dialectale, într-o transcriere fonetică riguroasă.

ALB I (partea întâi, autor Sever Pop)

1) Volumul I:

a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S.

Puşcariu, Partea I, vol. I: Părţile corpului omenesc şi

boalele lui, de Sever Pop, Cluj, 1938 (cu o prefaţă de S.

Puşcariu), 150 de harţi (ALR 1, vol. I)

b) Micul atlas lingvistic român, sub aceeaşi

conducere, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie,

208 hărţi (ALRM I, vol. I)

2) Volumul II:

a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S.

Puşcariu, Partea I, vol. II: Familia, Naşterea, Botezul,

Copilăria, Nunta, Moartea, de Sever Pop, Sibiu —

Leipzig, 1942, 152 de hărţi (ALR I, vol. II)

b) Micul atlas lingvistic român, sub conducerea lui

S. Puşcariu, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de

apariţie, 216 hărţi (ALRM I, vol. II)

ALR II (partea a doua, autor Emil Petrovici)

1) Volumul I:

a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S.

Puşcariu, Partea a Il-a, vol. I: A. Corpul omenesc,

boalele şi termeni înrudiţi. B. Familia, Naşterea,

Copilăria, Nunta, Moartea, Viaţa religioasă, Sărbători. C.

Casa, Acareturile, Curtea, Focul, Mobilierul, Vase, Scule,

de Emil Petrovici, Sibiu — Leipzig, 1940, 296 debărţi

(ALR II, vol. I)

b) Micul atlas lingvistic român, sub aceeaşi

conducere, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie,

416 hărţi (ALRM II, vol. I)

c) Texte dialectale culese de Emil Petrovici,

Suplement la Atlasul lingvistic român II, Sibiu - Leipzig,

1943, XIV + 370 p. (ALRT II).

Publicarea ALR II a continuat, după o pauză de 16 ani,

sub conducerea lui Emil Petrovici şi sub redacţia lui loan

Pătruţ. Au apărut în total 7 volume mari şi 3 volume mici,

colorate; hărţile sunt în total 2248, dintre care 1570 sunt

hărţi l e x i c a l e , iar restul m orf o l o g i c e (pentru

prima oară hărţile morfologice sunt grupate separat).

Atlasul lingvistic român (partea a doua) — serie nouă

începe să apară în anul 1956, după, cum urmează:

1) Volumul I (1956), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Agricultură, B. Morărit, C. Grădinărit, D. Pomăril, E.

Viticultură. F. Cinepa (ALR Il2, vol. I)

2) Volumul II (1956), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Creşterea vitelor, B. Carul, căruţa, sania, C. Păsări de

curte, D. Păstorit, E. Lina, torsul, ţesutul, F. Meserii, G.

Pădurărit (ALR II2, vol. II)

3) Volumul III (1961), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Plante, B. Câinele, pisica, C. Animate sălbatice, D.

Păsări sălbatice, E. Vină- toare, F. Târitoare, amfibii, G.

Pescuit, H. Insecte, I. Timpul, J. Configuraţia terenului,

K. Ape, umiditate, navigaţie, L. Comunicaţii, M. Naţiuni,

categorii sociale, administraţie (ALR II2, vol. III)

4) Volumul IV (1965), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Şcoala, B. Armata, C. Conflicte, justiţie, D. Bani,

comerţ, E. Măsuri, greutăţi, F. Bucătărie, mâncăruri, G.

Tutun, H. îmbrăcăminte, încălţăminte., farduri, podoabe,

lucru de mină, I. Culori, J. Spălat, călcat, igienă (ALR II2,

vol. IV)

5) Volumul V (1966), cuprinzând (hărţi lexicale) :

A. Fire, caracter, sentimente, B. Petreceri, C. Muzică, D.

Jocuri de copii, E. Salutul, F. Varia, G. Nume de

persoană, H. Superstiţii (ALR II2, vol. V)

6) Volumul VI (1969) cuprinzând (hărţi

morfologice) :

A. Substantiv, B. Articol, C. Adjectiv, D. Pronume, E.

Numeral, F. Adverb, G. Prepoziţie, H. Conjuncţie (ALR

XI, vol. VI)

7) Volumul VII (1972), (hărţi morfologice) :

Verbul (ALR II2, vol. VII)

Micul atlas lingvistic român (partea a doua) — serie

nouă a apărut în trei volume după cum urmează:

1) Volumul I (1956), cuprinzând materialul din

primele două volume mari (ALRM II2, vol. I)

2) Volumul II (1967), cuprinzând materialul din

volumele III şi, parţial, IV ale atlasului mare (ALRM II2,

vol. II)

3) Volumul III (1967), cuprinzând restul

materialului din volumul IV şi întreg conţinutul

volumului V din atlasul mare(ALRM II2, vol. III)

La conferinţa pe ţară a dialectologilor români, ţinută la

Bucureşti între 16 şi 18 aprilie 1958, specialiștii au luat

hotărârea de a elabora un n o u atlas lingvistic, de data

aceasta pe r e g i u n i .

Această nouă lucrare de geografie lingvistică

românească, pe lângă că era cerută de evoluţia

metodologiei cercetării dialectale, corespundea unei

nevoi m a t e r i a l e : la un interval de aproape 40 de ani

de la culegerea materialului pentru ALR (şi peste 70 de

ani de la anchetele pentru WLAD), graiurile dacoromâne

suferiseră schimbări importante (ca urmare a

modificărilor survenite în viaţa socială, politică,

economică, culturală a vorbitorilor lor, după al doilea

război mondial): o puternică influenţă a limbii literare, în

condiţiile unei culturalizări crescânde, pe toate căile

(şcoală, radio, televiziune, presă, activitate culturală la

sate etc.); numeroase împrumuturi din alte limbi (în

contact sau pe cale oficială, denumind realităţi noi) etc.

Un atlas lingvistic pe r e g i u n i (aşa cum am arătat la

,,tipuri de atlase”) are o capacitate mult mai mare de

a p r o f u n d a r e a fenomenului dialectal: reţeaua de

puncte a ALR era, totuşi, destul de rară (aproape 400 de

localităţi anchetate pentru un domeniu lingvistic atât de

întins cum este ţara noastră); în plus, dat fiind că pentru

atlasele regionale anchetează mai mulţi anchetatori,

ancheta propriu-zisă durează mai puţin, se poate obţine o

imagine generală c o n c o m i t e n t ă a tuturor graiurilor

dacoromâne.

Era nevoie de un atlas care să constituie nu o negare a

celorlalte, ci o completare şi o aprofundare a lor. Noul

atlas lingvistic român pe reghmi (abreviat: NALR) a fost

conceput în 8 părţi: 7 consacrate domeniului lingvistic

dacoromân (după provinciile istorice: Oltenia, Muntenia

+ Dobrogea, Moldova + Blucovina, Transilvania,

Crişana, Maramureş, Banat) şi un atlas consacrat

dialectelor româneşti sud-dunărene (istroromân, aromân

şi meglenoromân). Cele 7 atlase regionale dacoromâne au

început să fie elaborate de colective de cercetători de la

Institutele de lingvistică ale Academiei din Cluj şi Iaşi şi

de la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale din

Bucureşti.

a) Anchetele pentru NALR se desfăşoară pe baza

unui c h e s t i o n a r elaborat de un colectiv de

cercetători (sub conducerea lui Emil Petrovici şi a lui

Boris Cazacu; autori: Teofil Teaha, Ion Ionică, Yaleriu

Busu, Petru Keiescu, Grigore Busu, Ionel Stan). Fiind

vorba de un atlas regional (= mai multe atlase regionale),

cu o reţea de puncte mult mai deasă decât a ALR, ches-

tionarul NALR este mai redus decât acela al ALR.

Chestionarul NALR se compune din trei părţi:

I. C h e s t i o n a r u l i n t r o d u c t i v : 57 de

întrebări referitoare la localitatea anchetată şi la

informator ;

II. C h e s t i o n a r u l g e n e r a l : 2000 de întrebări

grupate pe sfere semantice, în următoarele capitole :

1. Corpul omenesc (părţile corpului, boli, însuşiri

fizice şi morale)

2. Familia (rude, naştere, căsătorie, moarte)

3. Casa (părţile casei, mobilier, obiecte casnice)

4. Curtea (mijloace de transport, animale

domestice, păsări de curte)

5. Agricultura; legumicultura

6. Pomicultura ; viticultura ; apicultura

7. Cânepa (şi prelucrarea ei)

8. Pădurea (flora şi fauna) ; vânătoare; pescuit

9. Hrană; îmbrăcăminte şi încălţăminte

10. Timpul; fenomene atmosferice

11. Terenul; relieful

12. Şcoala; armata; administraţia

13. Meserii; comerţ

14. Diverse

C h e s t i o n a r e l e s p e c i a l e : 543 de întrebări,

referitoare la terminologia specială a diverselor domenii

de activitate, grupate pe sfere semantice în următoarele

capitole: 1. Agricultură, 2. Viticultură, 3. Apicultură, 4.

Morărit, 5. Oierit, 6. Cânepa (şi prelucrarea ei), 7.

Meserii (rotărie, dogărie, dulgherie, lemnărie, zidărie,

fierărie, pielărie, olărie)

În redactarea chestionarului s-a ţinut seamă de

chestionarele anterioare (ALR, alte atlase romanice,

chestionarul Atlasului lingvistic moldovenesc —, 1960),

de problemele ridicate de elaborarea Atlasului lingvistic

al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav, de Radu

Flora.

Chestionarele speciale (care nu sunt independente, ca în

cazul chestionarului ALR şi al altor chestionare romanice)

sunt aplicate după caz, în funcţie de specificul fiecărei

regiuni.

În ce priveşte conţinutul chestionarului NALR, întrebările

vizează obţinerea faptelor dialectale din toate nivelurile

limbii, în primul rând din lexic, dar şi numeroase

întrebări de fonetică şi morfologie (foarte pnţine de

sintaxă). Pentru ca răspunsurile să poată fi obţinute mai

uşor la întrebările vizând fonetica şi gramatica, ele nu

sunt grupate separat, ci sânt repartizate în sfera semantică

la care se încadrează cuvântul respectiv (substantivul —

cu pluralul său, verbul — cu paradigmele sale etc.).

b) R e ţ e a u a de puncte pentru NALR este mult

mai deasă (de exemplu, pentru NALR — Oltenia s-au

anchetat 98 de puncte, în raport cn 28 câte s-au anchetat

pentru ALR).

c) Unitatea lucrării, în condiţiile anchetei efectuate

de mai mulţi anchetatori, este asigurată de o colaborare

foarte strânsă între echipe.

1) Noul atlas lingvistic român pe regiuni.

Oltenia (sub conducerea lui Boris Oazacu), de Teofil

Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu:

a) Volumul I, Bucureşti, 1967; cuprinde 147 de

hărţi lingvistice (analitice), material lingvistic

necartografiat şi 40 de hărţi interpretative (sintetice),

(NALR - Oltenia, I)

b) Volumul II, Bucureşti, 1970; 238 de hărţi

lingvistice (analitice), material lingvistic necartografiat şi

54 de hărţi interpretative (sintetice). Conţinutul hărţilor:

Familia, Casa, Hrană; Îmbrăcăminte. Timpul; Fenomene

atmosferice. Terenul; Relieful, Şcoala; Armata;

Administraţia; (NALR - Oltenia, II)

Tot sub redacţia lui Boris Cazacu, s-au publicat şi un

volum de texte dialectale şi un glosar:

c) Texte dialectale. Oltenia, de Cornelia Cohuţ,

Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Șuteu si

Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967 (TDO)

d) Glosar dialectal. Oltenia, de Galina Ghiculete,

Paul Lăzărescu, N. Saramandu şi Magdalena Vulpe,

Bucureşti, 1967 (GDO)

e) Texte dialectale. Muntenia I, de Galina

Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan

Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Bucureşti,

1973

f) Graiul din zona ,,Porţile de Fier” I, Texte.

Sintaxă, de Cornelia Cohuţ, Magdalena Vulpe, Bucureşti,

1973

2) Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, de

Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan:

a) Volumul I, Bucureşti 1969; cuprinde 243 de

hărţi, cu următorul conţinut: A. Corpul omenesc (părţile

corpului, boli, însuşiri fizice şi morale), B. Familia (rude,

naştere, căsătorie moarte); (ALRR — Maramureş, I)

b) Volumul II, Bucureşti, 1971; cuprinde 294 hărţi,

cu următorul conţinut: C. Casa (părţile casei, mobilier,

obiecte casnice), D. Curtea (mijloace de transport,

animale domestice, păsări de curte), E. Agricultura şi

legumicultura, F. Pomicultura, G. Cânepa (prelucrarea

ei), H. Hrana (ALRR—-Maramureş, II)

A treia generaţie a atlaselor lingvistice româneşti este,

așadar, reprezentată de Noul Atlas lingvistic român, pe

regiuni (NALR), proiect ce a avut ca model Le Nouvel

Atlas Linguistique de la France, par regions (NALF),

elaborat sub coordonarea lui Albert Dauzat. Ideea acestui

atlas a fost lansată de Emil Petrovici în anul 1957, iar un

an mai târziu, în cadrul unei conferinţe la Bucureşti a

dialectologilor români, avea să fie dezbătut şi aprobat

proiectul propriu-zis. Anchetele de probă şi definitivarea

chestionarului au fost realizate în perioada 1960-1963, în

timp ce anchetele definitive s-au efectuat în perioada

1963-197435 (Loşonţi 1982: 58), de către colectivele de

dialectologi din centrele academice de la Bucureşti, Cluj,

Iaşi şi Timişoara. NALR a fost proiectat în 8 atlase

regionale, dintre care 7 pentru dialectul dacoromân

(Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, Moldova şi Bucovina,

Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat) şi unul pentru

dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi

35 Pentru NALR. Crişana, anchetele au fost efectuate în perioada 1970-

1980, aşa cum reiese din Prefaţa la primul volum al seriei, semnată de

Ionel Stan (p. IX).

istroromân)36.

Chestionarul NALR, elaborat în comun de lingvişti din

centrele academice Bucureşti şi Cluj, a fost împărţit

astfel: I. Chestionarul introductiv (57 de întrebări), cu

ajutorul căruia s-a urmărit obţinerea unor date referitoare

la localitatea anchetată şi la informator; II. Chestionarul

general (2000 de întrebări), structurat pe următoarele

sfere semantice: 1. Corpul omenesc; 2. Familia; 3. Casa;

4. Curtea; 5. Agricultura; legumicultura; 6. Pomicultura;

viticultura; apicultura; 7. Cânepa; 8. Pădurea;

vânătoare; pescuit; 9. Hrană; îmbrăcăminte şi

încălţăminte; 10. Timpul; fenomene atmosferice; 11.

Terenul; relieful; 12. Şcoala; armata; administraţia; 13.

Meserii; comerţ; 14. Diverse şi III. Chestionarele

speciale (543 de întrebări) centrate pe documentarea

terminologiei speciale a unor domenii de activitate

diverse, precum: 1. Agricultură; 2. Viticultură; 3.

Apicultură; 4.Morărit; 5. Oierit; 6. Cânepa; 7. Meserii.

În ceea ce priveşte procedeele de interogare folosite în

timpul anchetelor, majoritatea răspunsurilor au fost

obţinute cu ajutorul întrebărilor indirecte, la care sau

adăugat şi modalităţi de interogare ce apelau la folosirea

gesturilor, a desenelor, a imitaţiilor sau a indicării

obiectelor. De asemenea, pentru precizarea sensului unor

cuvinte sau a existenţei unor termeni arhaici în graiurile

anchetate s-au folosit şi întrebări directe37.

36 Propunerea iniţială a lui Emil Petrovici prevedea un număr de 5

atlase regionale, câte unul pentru zonele Munteniei, Moldovei,

Ardealului, Banatului şi Olteniei, la care urma să se adauge un al

şaselea atlas, dedicat graiurilor româneşti din stângă Prutului, a cărui

realizare avea să revină dialectologilor de la Chişinău, cu care se

începuseră deja colaborarea în acest sens (Petrovici 1958: 208-209). 37 O prezentare succintă a acestor procedee se află în Prefaţa la vol. I

din NALR. Oltenia, semnată de Boris Cazacu, în timp ce o analiză

detaliată a complexei problematici ridicată de ancheta dialectală (cu

Dacă numărul celor 2543 de întrebări din chestionarul

NALR este mult mai mic decât al celor cuprinse în

chestionarul ALR (aproximativ 7000 de întrebări38),

reţeaua de puncte este, în schimb, mult mai deasă

(aproximativ 1000 puncte), acest aspect contribuind în

mod esenţial la realizarea principalului scop al NALR, şi

anume acela al configurării unei imagini cât mai exacte a

structurii dialectale a limbii române. Tot în scopul

facilitării unei redări cât mai pertinente a structurii şi

dinamicii dialectale a limbii române s-a urmărit ca

numeroase întrebări din chestionarul NALR să aibă

corespondent în cel al ALR, în timp ce toate punctele din

reţeau ALR au fost incluse în cea a NALR, aceasta din

urmă cuprinzând şi numeroase puncte din reţeaua

WLAD. Aceste aspecte de continuitate au un dublu efect:

în primul rând, ele contribuie la consolidarea tradiţiei

cartografiei lingvistice româneşti, iar în al doilea rând, ele

devin esenţiale în orice analiză comparativ- diacronică a

unor fenomene lingvistice dialectale de natură fonetică,

morfosintactică, lexicală sau semantică.

Din seria NALR/ ALRR au apărut următoarele volume:

NALR. Oltenia - 5 volume (1967, 1970, 1974, 1980,

1984); ALRR. Maramureş - 4 volume (1969, 1971, 1973,

1997); NALR. Banat - 4 volume (1980, 1997, 1998,

2005); NALR. Moldova şi Bucovina - 3 volume (1987,

1997, 2007); ALRR. Transilvania - 4 volume (1992,

1997, 2002, 2006); ALRR. Muntenia şi Dobrogea - 5

volume (1996 - două volume, 2001, 2004, 2007); NALR.

relevarea factorilor de ordin psiho- şi sociolingvistic implicaţi în

desfăşurarea acesteia) o găsim în Dumistrăcel et alii (1997). 38 Referindu-se la acest aspect, Ion Mării afirmă că ALR a avut „nu

numai cel mai mare [...], ci şi cel mai complex, dificil, ambiţios şi

chiar inovator chestionar gândit şi aplicat până-n prezent în realizarea

unui atlas lingvistic” (Mării 2002: 109).

Crişana - 2 volume (1996, 2003)39. Având la bază o

metodologie similară, cele şapte atlase regionale au,

fiecare în parte, şi elemente care le individualizează. In

cele ce urmează vom încerca, din această perspectivă a

elemetelor comune şi a celor specifice, o scurtă

prezentare a structurii volumelor apărute până în acest

moment.

Ca regulă generală, volumele din seria NALR au o parte

introductivă, un capitol dedicat hărţilor analitice, unde

sunt prezentate, sub formă cartografiată, răspunsurile

obţinute cu ajutorul Chestionarului, un capitol unde

materialul lingvistic obţinut este prezentat sub forma unor

liste de material necartografiat (material având ca

principală caracteristică faptul că este mai puţin

diversificat sub raport lexical şi/ sau fonetic), şi, în

sfârşit, un capitol dedicat hărţilor interpretative, sintetice,

obţinute pe baza materialului cuprins în hărţile analitice

precedente.

În ceea ce priveşte partea introductivă a seriei NALR,

aceasta conţine, de regulă, o prefaţă, o listă a localităţilor

anchetate (unde sunt trecute şi corespondenţele dintre

reţeaua NALR şi cele din ALR I/ II şi WLAD), un indice

39 După cum se poate observa, cele şapte atlase regionale diferă în

ceea ce priveşte titlul adoptat, opţiunea redactorilor oscilând între: a)

Noul atlas lingvistic român, pe regiuni, b) Noul Atlas lingvistic român

şi c) Atlasul lingvistic român, pe regiuni, această a treia variantă fiind

adoptată pentru prima dată de colectivul ALRR. Maramureş, care a

considerat ca superfluu determinantul iniţial Noul... (Dumistrăcel, Sala

1992 : 220). În plus, primul volum din NALR. Moldova şi Bucovina

apare cu titlul de Noul Atlas lingvistic al României, precizarea „pe

regiuni” fiind cenzurată de reprezentanţii regimului politic anterior

anului 1989 (ibidem). În fine, mai menţionăm faptul că primele două

volume din seria Banat apar cu titlul Noul atlas lingvistic român, pe

regiuni, în timp ce următoarele două volume au fost editate cu titlul

Atlasul lingvistic român, pe regiuni.

alfabetic al cuvintelor-titlu, o prezentare a sistemului

transcrierii fonetice şi a abrevierilor folosite, precum şi o

listă cu atlasele lingvistice româneşti şi romanice incluse

în procesul documentării. Ca elemente disjunctive ale

acestei prime părţi, două sunt aspectele pe care dorim să

le evidenţiem: a) mai întâi, faptul că ALRR. Maramureş

introduce, pe lângă indicele alfabetic al cuvintelor-titlu, şi

un indice al formelor şi termenilor cuprinşi în hărţi,

inovaţie care, exceptând ALRR. Muntenia şi Dobrogea, a

fost preluată apoi de toate celelalte atlase regionale, acest

aspect fiind considerat drept „eine begrussenswerte

Neuerung” [o inovaţie care merită salutată], ca urmare a

faptului că „durch dieses Verfahren wird die Benutzung

des Atlasses erheblich erleichtert” [prin acest procedeu

este facilitată în mod considerabil utilizarea atlasului]

(Wikelmann 1986: 198); b) dacă NALR. Oltenia, ALRR.

Maramureş şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea au inclus

datele despre localităţi şi informatori în cadrul volumelor

mari de hărţi40, colectivele celorlalte patru atlase

regioanale au editat respectivele date sub forma unor

volume separate, ca anexe la primul volum de hărţi al

fiecărei serii. Această modalitate de prezentare a datelor

despre localităţi şi informatori transformă volumele în

cauză în instrumente de lucru mult mai eficiente,

facilitând, prin formatul adoptat, accesul la informaţiile

necesare unei abordări complexe şi interdisciplinare

(socio- şi psiholingvistică, onomastică etc.) a materialului

lingvistic cules în timpul anchetelor.

40 ALRR. Maramureş şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea au trecut

aceste date în partea introductivă a primelor volume, în timp ce

NALR. Oltenia le prezintă de-abia în ultimul volum, ca urmare a

timpului insuficient pe care redactorii l-au avut la dispoziţie pentru

finalizarea primului volum ce trebuia să apară până la începerea

lucrărilor celui de-al X-lea Congres internaţional al lingviştilor (care a

avut loc la Bucureşti în anul 1967), respectivul volum urmând să fie

prezentat în deschiderea acestui congres.

Partea cea mai consistentă a volumelor celor şapte atlase

regionale o reprezintă hărţile lingvistice propriu-zise,

unde apare materialul cules în timpul anchetelor, cu

minime intervenţii din partea anchetatorilor-autori (acest

principiu redacţional datorându-se adoptării stilului de

transcriere fonetică impresionistă). Materialul lingvistic

cartografiat este însoţit, de obicei, de informaţii

suplimentare grupate sub trei tipuri de note: Nota I, sub

care au fost trecute numărul şi textul propriu-zis al

întrebării din Chestionar, precum şi corespondenţele cu

atlasele lingvistice româneşti şi romanice41; Nota II, sub

care au fost date explicaţii sau completări ale

răspunsurilor de pe hartă; Nota III, sub care apar

observaţii şi explicaţii ale anchetatorilor, cu caracter

sistematic în raport cu materialul lingvistic prezentat.

În alcătuirea hărţilor lingvistice s-a adoptat metoda

clasică în cartografia lingvistică, şi anume aceea a redării

cât mai exacte a răspunsurilor obţinute în timpul

anchetelor cu ajutorul sistemului de transcriere fonetică

preluat din Atlasul lingvistic român, căruia i-au fost aduse

unele completări. Transcrierea fonetică a răspunsurilor s-

a făcut punct cu punct, singura inovaţie în acest sens

aparţinând NALR. Oltenia, care, în volumul al V-lea,

dedicat morfologiei verbului, introduce „ariile zonale”, ce

îmbină principiul transcrierii fonetice cu reprezentarea de

tip izoglosă, specifică hărţilor interpretative: dacă într-o

zonă compactă a reţelei de puncte cartografice

răspunsurile obţinute sunt identice, cartografierea

acestora se realizează sub forma unor arii delimitate de o

izoglosă în interiorul căreia este trecut, în transcriere

41 Dacă în NALR. Oltenia, NALR. Moldova şi Bucovina şi ALRR.

Muntenia şi Dobrogea aceste corespondenţe au fost trecute sub Nota

I, celelalte patru atlase regionale au rezervat acestor corespondenţe

câte un capitol separat în partea introductivă a volumelor.

fonetică, tipul răspunsului respectiv. Menţionăm că

această modalitate de reprezentare grafică a fost preluată

încă de la primul volum şi de ALRR. Muntenia şi

Dobrogea.

Partea dedicată Materialului necartografiat (MN),

urmează, de regulă, hărţilor lingvistice analitice. Motivul

pentru care s-a renunţat la reprezentarea cartografică a

acestui material lingvistic este relativa sa uniformitate din

punct de vedere lexical şi/ sau fonetic, interesul pentru

distribuţia sa spaţială fiind astfel destul de redus.

Structurarea răspunsurilor s-a făcut după sistemul ALR,

şi anume în ordinea crescătoare a punctelor cartografice,

dublată de gruparea răspunsurilor identice din punct de

vedere formal (al transcrierii fonetice) sub aceeaşi

„intrare”. Cel care introduce o inovaţie în această

clasificare este NALR. Moldova şi Bucovina, autorii săi

grupând răspunsurile „pe tipuri lexicale, după frecvenţa

fonetismului în cadrul fiecărui tip şi în ordinea crescândă

a punctelor” (Prefaţă la vol. I, p. VII), avantajul acestei

perspective redacţionale fiind dat de gradul mai mare de

sistematizare a materialului lingvistic prezentat, material

care astfel grupat prezintă deja o primă analiză de tip

lexical.

Şi de data aceasta maniera în care autorii seriei NALR/

ALRR au înţeles să publice MN-urile a fost diferită de la

un atlas la altul. Astfel, NALR. Oltenia, urmat apoi de

NALR. Moldova şi Bucovina şi de ALRR. Transilvania

au publicat materialul necartografiat în forma „clasică” -

aceea a unui capitol compact de liste de forme plasat

imediat după hărţile analitice ale fiecărui volum, în timp

ce ALRR. Maramureş a publicat MN-urile de-abia în

ultimul volum (al IV-lea), alături de hărţile aferente

chestionarelor speciale şi de paradigmele verbale

înregistrate în timpul anchetelor, iar ALRR. Muntenia şi

Dobrogea le-a publicat sub o formă sui generis, şi anume

în „spaţiile albe” rămase pe părţile laterale ale hărţilor,

din dorinţa unei „economii de spaţiu tipografic” (Prefaţă

la vol. I, p. VIII)42; în sfârşit, o ultimă modalitate de

prezentare a acestui material aparţine ALRR. Banat şi

NALR. Crişana, care şi-au propus să-l publice în volume

aparte, în cazul celui de-al doilea atlas menţionat

materialul respectiv urmând să fie însoţit de „texte

dialectale şi glosare etimologice” (Prefaţă la vol. I, p.

VIII).

Cu toate aceste diferenţe parţiale privind modalităţile de

redactare/ prezentare a materialului lingvistic cules în

timpul anchetelor, cele şapte atlase regionale oferă o

viziune globală asemănătoare şi comparabilă asupra

zonele anchetate, unitatea lor fiind dată, în primul rând,

de folosirea aceluiaşi chestionar şi a aceleiaşi metodologii

de cercetare. Chiar dacă, de exemplu, răspunsurile la o

întrebare pot fi prezentate într-un atlas sub formă

cartografică şi în altul sub formă de MN, acest aspect nu

afectează cu nimic procesul documentării ştiinţifice al

cercetătorilor ce apelează la consultarea atlaselor, aceştia

reuşind, graţie existenţei documentării corespondenţelor

inclusiv între atlasele seriei NALR/ ALRR, să-şi

realizeze propriile hărţi lingvistice sau MN-uri, în funcţie

de interesul fiecăruia („areologie” lingvistică vs. studii de

lexicologie, semantică etc.). Această interconexiune între

cele şapte atlase regionale le conferă acestora calitatea de

instrument de cercetare extrem de important în analizele

de dialectologie, istoria limbii, lexicologie, semantică sau

42 Autorii acestei serii renunţă, începând cu volumul al IV-lea, la

această modalitate de prezentare a MN-urilor, adoptând soluţia

„clasică”, motivul specificat de data aceasta fiind acela de „a câştiga

timp în cartografierea unei hărţi” (Prefaţă la vol. al V-lea, p. III).

sociolingvistică dedicate limbii române, prin posibilitatea

de a oferi o viziune de ansamblu, la nivelul întregului

areal dacoromânesc, asupra fenomenelor lingvistice

urmărite.

Pentru Bucovina de Nord şi Basarabia, WLAD include

71 de localităţi, ALR, partea I - 47, ALR, partea a II-a -

8. Materialele dialectale colectate de Emil Petrovici pe

baza Chestionarului ALR II în satele din Basarabia şi

Bucovina de Nord n-au fost publicate în ALR II, serie

nouă, vol. I-V (1957-1972).

Încă de la înfiinţarea în 1956 a sectorului de dialectologie

în cadrul Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al

Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe, principalul

obiectiv ştiinţific pentru dialectologii de la Chişinău a

fost elaborarea Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM).

Eforturile de ani de zile depuse de către cercetătorii

graiurilor româneşti la colectarea şi cartografierea unui

autentic material dialectal s-au soldat cu publicarea a

două volume ale ALM (ambele a câte două părţi), cu un

număr total de 1035 de hărţi43.

Atlasul lingvistic moldovenesc rămâne până în prezent

principala lucrare de geografie lingvistică elaborată de

colectivul de dialectologi de la Academia de Ştiinţe din

Chişinău. Volumele editate s-au bucurat de o înaltă

apreciere din partea specialiştilor, chiar dacă aproximativ

43 Atlasul lingvistic moldovenesc întocmit sub conducerea lui Rubin

Udler. Vol. 1, partea I, Fonetica, de Rubin Udler. Partea a Il-a,

Fonetica, de Rubin Udler, Morfologia, de Vasile Melnic, Chişinău,

1968. Vol. II, partea I, Lexicul, de Victor Comamiţchi, Chişinău,

1972. Partea a Il-a, Lexicul, de Vasile Melnic şi Vasile Pavel, Chişinău, 1973.

jumătate din materialul acumulat pentru ALM a rămas

necartografiat. De asemenea a fost publicată o serie de

monografii, în care sunt abordate probleme de fonetică,

lexicologie, morfologie, morfosintaxă, sintaxă şi

antroponimie, câteva volume de texte dialectale, un

dicţionar dialectal, două manuale de dialectologie şi mai

multe studii şi articole. Cele mai multe cercetări

întreprinse de către dialectologii basarabeni şi bucovineni

în ultimele decenii se completează reciproc şi tratează

fenomenele de limbă cu referire la întregul cadru

geografic cuprins în Atlasul lingvistic moldovenesc.

Există, însă, multe motive care îi fac pe cercetătorii

graiurilor populare să alcătuiască atlase lexicale de mare

extindere sau să sporească cu mult numărul de hărţi

lexicale într-un atlas sau altul. Un motiv ar fi următorul:

hărţile lexicale, cel puţin sub aspectul manifestării pe

teren a trăsăturilor comune şi divergente, probează cu

certitudine că doar o parte nu prea mare de arii lexicale

elementare se suprapun şi coincid, formând o serie de arii

complexe, delimitate prin mănunchiuri de izolexe. Nici

nu poate fi altfel, dacă ne gândim la adevărul afirmat de

un mare lingvist, că fiecare cuvânt îşi are destinul său.

Deosebirile lexicale sunt cele mai numeroase şi mai

variate. Liniile ce delimitează fenomenele fonetice44 -

izofonele -, dimpotrivă, manifestă o regularitate cu mult

mai evidentă în comparaţie cu izolexele. De aceea o

interpretare exhaustivă a datelor lexicale în perspectiva

geografiei lingvistice trebuie să se sprijine pe un număr

considerabil de hărţi lingvistice privitoare la cele mai

diverse domenii de activitate umană, fenomene etc.

44 Vezi Vasile Pavel, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia;

nordul Bucovinei. Transnistria, vol. 1. Fierăria meşteşugărească. Tămplăria. Chişinău, 1993.

Necesitatea unei asemenea oglindiri ample cartografice

se află în strânsă corelaţie cu un şir de factori

gnoseologici şi ontologici.

Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Bucovina

de Nord, Transnistria (abreviat: ALRR. Bas. Bucov.

Transn.) reprezintă o continuare directă a Atlasului

lingvistic moldovenesc (Chişinău, 1968-1973), reluând,

sub un titlu revăzut şi după un interval de aproape două

decenii, publicarea în mai multe volume a unui preţios

material lexical, care urmează să fie valorificat pentru

prima dată în hărţi de atlas. Apariţia primului volum al

ALRR. Bas. Bucov. Transn. este planificată pentru anul

1993. Articolul de faţă are la bază unele idei expuse în

introducerea noastră la ALRR. Bas. Bucov. Transn. 1.

Modificarea titlului a fost făcută din mai multe motive,

pe care le dezvăluie Vasile Pavel45. Din cuprinsul

rezumativ al vechii intitulări a ALM ar trebui să

înţelegem că adjectivul moldovenesc se referă la noţiunea

de subdialect moldovean, adică la un cadru lingvistico-

geografic în exclusivitate moldovenesc. În realitate,

atlasul reprezintă nu unul, ci două tipuri mai importante

de individualităţi dialectale româneşti - moldovean şi

maramureşean. Lucrarea înfăţişează cu absolută

preponderenţă particularităţile dialectale moldoveneşti,

relevante, propriu-zis, pentru partea de est a Moldovei

istorice şi pentru graiurile moldoveneşti vorbite în medii

alogene, cum sunt cele din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi

din partea asiatică a fostei U.R.S.S. Reţeaua atlasului în

cauză include câteva puncte din extrema de nord a

Maramureşului (pct. 1-4, reg. Transcarpatică a Ucrainei).

45http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/1996-1997_17.pdf

în principiu, nu importă extensiunea geografică a acestui

grup de graiuri, ci trăsăturile deosebitoare destul de

pronunţate ale lor, graiuri ce ţin de subdialectul

maramureşean ca sistem lingvistic clar individualizat în

cadrul dacoromânei. Maramureşul n-a putut fi numai „un

receptacol depersonalizat” pentru particularităţile

„vecinilor” de grai, ci şi-a adus din plin contribuţia la

îmbogăţirea şi nuanţarea limbii române46. Or, tocmai o

atare „depersonalizare” a avut loc relativ la numele

adevărat al materialului lingvistic, colectat de dialectologi

din localităţile Apşa de Jos, Slatina, Biserica Albă şi

Apşa de Mijloc (respectiv denumirile oficiale de azi:

Dibrova, Solotvina, Belaia Ţerkovi, Sredne Vodeanoe),

din vecinătatea Tisei şi a Sighetului, material depozitat în

ALM.

La confruntarea titlurilor: Atlasul lingvistic romăn/Atlasul

lingvistic moldovenesc, pe cititor (în special pe cititorul

de azi din Republica Moldova) îl poate uşor deruta

opoziţia creată între cuvintele român/moldovenesc. În

uzul terminologic sau, altfel spus, în cadrul

microsistemului „denumiri de atlase” lipsesc titluri, să

zicem, de tipul atlas lingvistic bănăţean sau atlas

lingvistic maramureşean, cu care sintagma atlas

moldovenesc s-ar fi aflat în raporturi fireşti de unităţi

lexicale omogene. Acesta este un alt motiv pentru a

elimina termenul moldovenesc din titlul vechi,

determinativ care uşor poate fi identificat cu glotonimul

„limba moldovenească”, denominaţie folosită multă

vreme în R.A.S.S. Moldovenească şi în R.S.S.M.

unională sub presiunea ideologiei de odinioară, cu scopul

de a opune limba băştinaşilor din acest ţinut limbii

române. S-au făcut numeroase încercări de a exploata

46 Magdalena Vulpe, Subdialectul maramureşean, în Tratat de

dialectologie românească p. 349. ' ’

datele oferite de vorbirea dialectală în scopul de a-i

atribui acesteia statutul unei limbi deosebite. Or,

separarea mijlocului de comunicare din Republica

Moldova într-o unitate aparte de limbă, deosebită de cea

română, bazată pe particularităţile dialectale ale vorbirii

moldoveneşti, este cel puţin inconsistentă47.

Titlul Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,

Bucovina de Nord, Transnistria poate fi calificat drept

mai potrivit şi din consideraţii de ordin tradiţional, în

sensul respectării sistemului de denominaţie al celorlalte

atlase lingvistice regionale româneşti. Prin aceasta,

punem în evidenţă faptul că ALRR Bas. Bucov. Transn.

(respectiv ALM) face parte din seria acestor atlase

regionale.

Încă în etapa incipientă a elaborării ALM, iniţiatorii lui

au afirmat că au conceput lucrarea respectivă ca pe un

atlas regional faţă de Atlasul lingvistic român - atlas

general (zonal)48. Multe întrebări cuprinse în chestionarul

ALM sunt preluate din Chestionarul ALR. Problemele pe

care şi le-a asumat ALM în foarte multe privinţe sunt

sugerate de analiza hărţilor ALR. Atlasul şi celelalte

lucrări dialectologice elaborate în republică se integrează

totalmente în cercetările de dialectologie şi geografie

lingvistică românească.

47 Silviu Berejan, De ce glotonimul moldovenesc nu poate concura cu

glotonimul român cu aplicare la limba literară, în „Revista de

lingvistică şi ştiinţă literară”, 1990, nr. 6, p. 32-35. 48 R. G. Piotrovskij, Nekotorye teoretiâeskije voprosy Moldavskogo

lingvistiâeskogo atlasa, în Omagiu lui Iorgu Iordan la 70 de ani,

Bucureşti, 1958, p. 677; V. A. Lisicki, Problemy vocalizma v

Muldavskom lingvisticeskom atlase, ibidem, p. 520. A se vedea R.

Udler, Atlasul lingvistic moldovenesc, în Atlasul lingvistic moldovenesc: Articole introductive. Anexe, I, Chişinău, 1968, p. 11.

Sarcinile generale ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. sunt

aceleaşi ca şi ale ALM: a completa şi a aprofunda

cunoştinţele noastre despre graiurile limbii române de pe

teritoriul fostei Uniuni Sovietice pe baza anchetelor

efectuate după o programă unică (=după chestionarul

ALM), a preciza izoglosele şi ariile anumitor fenomene

de limbă prin explorarea unei reţele mai dese de puncte

faţă de WLAD şi ALR etc. Asemenea obiective ţin de

concepţia atlaselor regionale.

Titlul precizat al atlasului indică rezumativ trei regiuni de

bază: Basarabia (provincie istorică dintre Prut şi Nistru,

de la Marea Neagră şi până la Hotin), Bucovina de Nord

(parte a provinciei istorice Bucovina) şi Transnistria.

Lucrarea însă mai include un şir de localităţi din regiunea

Transcarpatică (pct. 1-4), ţinutul Herţa (pct. 14,18,20) din

sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei

U.R.S.S.

Reţeaua este de 240 de puncte, inclusiv 163 - în Ucraina

(regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatică, Nikolaev,

Kirovograd, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk,

Lugansk), 16 - în Federaţia Rusă (ţinuturile Krasnodar şi

Primorie, regiunea Omsk), 1 - în R.A. Abhazia, 2 - în

Kazahstan şi 1 - în Kârgâzstan. Câteva localităţi

reprezintă graiurile ucrainean (pct. 49), rusesc (pct. 52),

ţigănesc (pct. 124), găgăuz (pct. 181) şi bulgar (pct. 204).

Ancheta a fost efectuată nemijlocit pe teren între anii

1957 şi 1965, în timpul expediţiilor dialectologice de

sezon. În esenţă harta de bază (topografică) a rămas

intactă. ALRR. Bas. Bucov. Transn. este un atlas lexical.

Sarcinile specifice ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. ca

atlas lexical constau în căutarea şi aplicarea unor

procedee tehnice adecvate de cartografiere, care, pe de o

parte, fac să sporească informaţia oferită despre lexicul

popular, în special despre sursele de îmbogăţire şi

procedeele de creare a cuvintelor şi denumirilor în

general, iar, pc de altă parte, vor înlesni, la citirea

hărţilor, informarea imediată asupra varietăţii şi

repartiţiei în spaţiu a unităţilor de denominaţie.

Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. capătă în acest fel o

orientare onomasiologică. Reliefarea tipurilor de

denumiri, a varietăţilor acestora prin aplicarea unor

anumite tehnici de cartografiere a lexemelor (a se vedea

în continuare) oferă informaţii preţioase pentru teoria

denominaţiei.

Alte reconsiderări şi sarcini de principiu ale ALRR. Ban.

Bucov. Transn. ţin de adoptarea transcrierii fonetice,

bazată pe alfabetul latin şi comună deci cu sistemul de

transcriere fonetică al ALR şi NALR.

Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. reflectă răspunsurile

înregistrate cu referire la tâmplărie, fierărie, prelucrarea

cânepei, ţesut, îmbrăcăminte, încălţăminte, pomicultură,

viticultură, apicultură, păstorit, fenomene ale naturii şi la

un şir de alte domenii. Secţia de dialectologie planifică

editarea a şase-şapte volume, fiecare dintre ele

cuprinzând aproximativ câte o sută de hărţi, urmate de un

şir de planşe cu material necartografiat.

Volumul I al ALRR. Bas. Bucov. Transn. include 102

hărţi lexicale şi o serie de planşe cu material

necartografiat referitor la fierărie şi tâmplărie.

Materialul pentru sfera semantică „Meserii” din ALRR.

Bas. Bucov. Transn., vol. I a fost adunat de Vitalie

Sorbală, Vasile Pavel, Nicolae Bileţchi şi Rubin Udler.

Colectivul de dialectologie de la Institutul de Lingvistică

din Chişinău a acceptat ideea pregătirii hărţilor pentru

ALRR. Bas. Bucov. Transn. pe bază de simboluri. Se ştie

că în geografia lingvistică există două direcţii metodice

mai răspândite de prezentare a datelor dialectale sub

formă de hărţi lingvistice: metoda (sau procedeul)

înscrierii cuvintelor (1) şi cea a folosirii semnelor

convenţionale, inclusiv a izogloselor, a haşurii etc. (2).

Introducerea simbolurilor implică un anumit nivel de

abstractizare în cartografie şi impune o prelucrare şi o

analiză prealabilă meticuloasă a faptelor menite

cartografierii. Ele urmează să fie examinate în funcţie de

sarcinile şi scopurile pe care le urmăreşte fiecare atlas în

parte. Este lesne de înţeles că hărţile alcătuite cu ajutorul

simbolurilor au avantajul de a evidenţia cu mai multă

claritate ariile de răspândire a fenomenelor. Lectura

rapidă şi informarea imediată asupra repartiţiei acestora,

precum şi formatul, de obicei, mic al hărţilor fac ca

atlasul să fie comod la consultare. Cele spuse aici se

raportează şi la ALRR. Bas. Bucov. Transn. Ca şi în

cazul procedeelor de înregistrare a răspunsurilor pe teren,

mijloacele tehnice modeme şi metodele inovatoare de

cartografiere a datelor dialectale, diferite de la o etapă la

alta, de la o şcoală la alta, nu tind să le nege pe cele

tradiţionale ca necorespunzătoare sau depăşite, ci, mai

degrabă, le completează.

ALRR. Bas. Bucov. Transn. îi corespunde o sistematizare

proprie a cartogramelor. Semnele convenţionale (conturul

cerculeţului, cerculeţul înnegrit pe jumătate, conturul

cerculeţului intersectat la jumătatea lui cu o linie etc.)

pentru ALRR. Bas. Bucov. Transn. se aleg în dependenţă

de anumite tipuri de denumiri.

Sub raportul structurii sale, vocabularul graiurilor

descrise constă din trei tipuri mai însemnate de unităţi

denominative: cuvinte primare, cuvinte derivate şi

îmbinări de cuvinte.

În linii mari, prima categorie coincide cu fondul de

unităţi lexicale moştenite şi de cuvinte împrumutate din

alte limbi. De aceea toate cuvintele din atare straturi

etimologice, indiferent de felul de percepere a structurii

lor în prezent de către vorbitori (de fapt, de către

cercetător), convenţional formează pentru cartografiere

un grup aparte de unităţi lexicale. Asemenea răspunsuri

primite de la informatori sunt redate pe hărţi cu ajutorul

unor semne ca O A ■ ♦ - I etc.

Pentru tipul respectiv de denumiri prin conturul

cerculeţului pe hartă e reprodus, de obicei, cuvântul

(dialectal sau literar) care indică cea mai largă arie

geografică. Toate celelalte simboluri, folosite succesiv în

ordinea arătată mai sus, sunt înnegrite în întregime. în

acest fel se obţine un contrast vădit între cuvântul cu cea

mai mare arie de răspândire şi celelalte zone de repartiţie

a elementelor lexicale din primul tip de denumiri.

Conturul cerculeţului sau semnele complet înnegrite

servesc deopotrivă şi pentru reflectarea pe hartă a

unităţilor de denominaţie de provenienţă neclară şi a unor

creaţii pe teren propriu cu forma (motivarea) atenuată (de

exemplu: cordenci „zăvor la sulul din urmă de la stative”,

coditură „canură”, tâmplar „iconostas”).

Pentru reproducerea derivatelor, formate pe teren propriu

şi cu forma internă sesizabilă (de exemplu; următor,

locar, însemnat, zgărâiac „punctator de făcut semne pe

fier, chemăr”), se recomandă a fi folosite simbolurile

(triunghiul, pătrăţelul etc.) semiînnegrite ale inventarului

de figuri geometrice, notat deja mai sus. De pildă: © A H

❖ etc.

Îmbinările de cuvinte (şi denumirile perifrastice în

general) sunt cartografiate prin mijlocirea următoarelor

variante ale simbolurilor: © (D 0 S) sau A A A etc. De

exemplu: O cleşti, © cleşti di rufi; A clapâs; A clapâs di

sibotăriii, A clapâs di cizmăriji.

La cartografiere, derivatul însoţit de determinative se

propune a fi plasat la categoria îmbinărilor de cuvinte. În

ALRR. Bas. Bucov. Transn. îşi vor găsi reflectare toate

tipurile de îmbinări de cuvinte, înregistrate în graiurile

cercetate.

Cuvintele cu accentuări specifice (stoler - stoler

„tâmplar”), variantele morfologice (kemî, kem

„chemăr”), unele fonetisme izolate (zubilî, zubrilî „daltă

de tăiat fier”) sunt redate prin conturul aceloraşi semne,

dar cu elemente de haşură: © <3D S (SB etc.

În legendă unităţile lexicale sunt date în transcriere

fonetică.

Comentariul hărţii lexicale cuprinde următoarele

elemente mai importante:

- procedeul chestionării şi formularea întrebării;

- corelaţia cu hărţile similare din alte atlase ale

limbilor romanice şi slave;

- denumirile realiei respective, redate în

transcriere fonetică.

Răspunsurile vor fi însoţite de explicaţiile informatorilor

şi de unele comentarii ale anchetatorilor sau alcătuitorului

hărţii. Aceste observaţii privesc întrebuinţarea cuvântului

de către bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, specialişti

sau nespecialişti, sensul şi aprecierea stilistică sau

afectivă a cuvântului, informaţii cu caracter etnografic,

semnul de referinţă la desen etc.

Spre deosebire de ALM, ALRR. Bas. Bucov. Transn.

aplică sistemul de transcriere fonetică al ALR şi NALR.

Este o necesitate determinată de logica lucrurilor şi de

echitatea ştiinţifică. Grafia msă, pusă la baza transcrierii

fonetice a ALM, făcea să fie îngreuiată cu mult

raportarea la celelalte atlase lingvistice romanice -

naţionale (generale) şi regionale - a materialului cuprins

în această lucrare fundamentală. Revenirea, în Republica

Moldova, la grafia latină, recunoaşterea unităţii limbii

române de pe ambele părţi ale Prutului şi de pretutindeni

au implicat posibilitatea folosirii în mod legitim a unui

sistem unic de transcriere fonetică în ALRR. Bas. Bucov.

Transn. şi ALR. în felul acesta, rezultatele cercetărilor

ştiinţifice, cuprinse în ALRR. Bas. Bucov. Transn., vor

putea intra mai uşor în circuitul de valori spirituale ale

lumii romanice şi internaţionale.

Dialectologii au demonstrat nu o singură dată că

„continuitatea şi discontinuitatea” s-au aflat într-o vie şi

permanentă conlucrare în vederea realizării fizionomiei

limbii române. Divergenţele în vocabular sunt de cele

mai multe ori nişte consecinţe ale influenţelor străine.

Graiurile moldoveneşti de la răsărit de Pmt împrumută

nespus de mult din vorbirea rusă şi ucraineană,

împrumuturile afectează chiar şi procesul de formare a

cuvintelor noi prin mijloace proprii. Are loc un proces

intens de substituire a cuvintelor tradiţionale cu elemente

lexicale împrumutate. La consultarea ALRR. Bas. Bucov.

Transn. cititorii vor putea observa cu uşurinţă asemenea

procese.

Atlasul elaborat la Chişinău, împreună cu celelalte atlase

româneşti, demonstrează, în ansamblu, unitatea limbii

române, expresie a unităţii şi viabilităţii românismului pe

întreg arealul romanic nord-dunărean49. În baza unui

anumit număr comun de întrebări cu ALR şi NALR,

ALRR. Bas. Bucov. Transn. oferă cercetărilor un preţios

material comparabil pentru descrierea dacoromânei

vorbite.

În privința Atlasului Lingvistic al Moldovei și Bucovinei

(ALMB), Vasile Arvinte50 îl consideră un alt mare succes

al metodei geografiei lingvistice: Crearea metodei

geografice de studiere a graiurilor populare de către J.

Gillieron, acum mai bine de şase decenii, a avut urmări

profunde asupra întregii activităţi lingvistice din secolul

respectiv. Datorită acestei metode, scrie I. Iordan51,

„lingvistica a trecut printr-o adevărată revoluţie, care a

modificat profund concepţia noastră despre limbă". Nu-i

mai puţin adevărat că în aceeaşi perioadă ştiinţa limbii s-a

îmbogăţit cu noi metode şi concepţii, care stau la baza

direcţiilor de cercetare ale lingvisticii actuale. Cu toate

49 Maria Marin şi Ion Ionică, Atlasul lingvistic român, document al

unităţii limbii române, în „Anuarul Institutului de cercetări etnologice

şi dialectologice”, Seria A, nr. 5, Bucureşti, 1983, p. 34-51; Valeriu

Rusu, Unitatea de grai, expresie a unităţii naţionale a tuturor românilor, ibidem, p. 92-101.

50 http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistic-

al-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf 51 I. Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente, Metode; Bucureşti, 1962, p. 149, nota.

acestea, studiul graiurilor populare, în care are loc

adevărata viaţă a limbii şi unde trebuie căutate, în ultimă

analiză, principalele cauze ale schimbărilor în sistemul

lingvistic, nu şi-a pierdut nici un moment din importanţa

sa. Dimpotrivă, după o perioadă în care s-a admis că

numai „limba”, în sens saussurian, trebuie să-l preocupe

pe lingvist, şi anume din perspectivă statică, sincronică,

în ultimele decenii s-a subliniat tot mai insistent

însemnătatea studierii „vorbirii”, precum şi a succesiunii

în timp a „stărilor” de limbă, aspecte între oare există o

strânsă interdependenţă. S-a realizat, în acelaşi timp, şi o

perfecţionare a modului de studiere a graiurilor populare,

metodele s-au diversificat şi îmbogăţit, prin punerea lor

de acord cu rezultatele pozitive ale lingvisticii din ultimul

timp. Dialectologia structurală, preconizată încă de repre-

zentanţii cercului lingvistic de la Praga (Trubetzkoy), a

cunoscut, astfel, progrese însemnate, care ne ajută să

pătrundem şi mai adânc în mecanismul limbajului uman.

Aplicarea metodei geografice de studiere a limbii a pus la

dispoziţie fapte şi rezultate care s-au dovedit a fi de cea

mai mare însemnătate pentru teoria generală a limbajului.

Referindu-se la poziţia acestei metode în cadrul

concepţiilor dominante ale lingvisticii contemporane, cea

tradiţională şi cea structuralistă, E. Coşeriu, scoate în

relief rolul ei în apropierea acestor puncte de vedere, în

folosul cunoaşterii mai profunde a fenomenului studiat de

lingvist. Metoda geografică, scrie Coşeriu, folosită cu

discernământ nu afirmă nici o poziţie dogmatică: nici

schematismul simplificator, care vede în limbaj

regularitatea absolută şi uniformitatea, nici

individualismul atomizant, care vede numai arbitrarul,

eterogenitatea şi varietatea. Graţie metodei geografice,

continuă acelaşi autor, se poate surprinde mai bine jocul

dialectic constant dintre inovaţie şi conservare, dintre

creaţia individuală şi tradiţie, paralel cu jocul dintre actul

individual şi norma socială, dintre eterogenitate şi

omogenitate. La baza geografiei lingvistice stă ideea

„uniformităţii in varietate".

Metoda geografică s-a dovedit a fi deosebit de utilă în

clarificarea multor alte aspecte, cum ar fi raportul dintre

limbile de cultură şi graiurile populare, problema bazei

dialectale a limbilor literare, datarea şi localizarea

textelor vechi, stabilirea etimologiei unor cuvinte,

dezvoltarea studiilor de onomasiologie etc. Valoarea

ştiinţifică a acestei metode, după multe decenii de punere

a ei în practică, este probată şi de amploarea neobişnuită

pe care o cunosc în momentul de faţă, în întreaga lume,

preocupările lingviştilor de a alcătui atlase lingvistice

pentru cele mai diverse limbi şi dialecte.

Cînd au pornit la realizarea Atlasului lingvistic român, S.

Puşcariu şi colaboratorii săi au avut în vedere şi faptul că

atlasul avea rolul de a aduce lumini noi în clarificarea

uneia din problemele fundamentale ale culturii româneşti:

formarea limbii şi a poporului român. La prima vedere s-

ar părea că hărţile lingvistice nu pot da informaţii decât

despre stadiul actual al unei limbi. Într-adevăr, J.

Gillieron considera esenţială studierea diferiţilor factori

care guvernează funcţionarea „vorbirii”, a cauzelor care

provoacă schimbările (omonimia, etimologia populară,

polisemia), a ariilor dialectale ale diferitelor fenomene

lingvistice, a situaţiei speciale a fiecărui cuvânt. S-a

observat, însă, că alături de această perspectivă

orizontală, sincronică, descriptivă sau strict geografică,

materialul lingvistic cartografiat oferă posibilităţi

nebănuite în reconstruirea unor stări de limbă mai vechi,

prin degajarea diverselor straturi lingvistice suprapuse,

„sedimentate” în decursul timpului. Se poate merge,

astfel, pe verticală, „până la limba de bază”52,

încercându-se să se identifice şi cauzele care au

determinat configuraţia lingvistică actuală pe un anumit

teritoriu. În felul acesta, cercetarea lingvistică este mult

aprofundată. Acestui mod de a proceda i s-a dat, după

cum am mai spus, numele de „geologie lingvistică” sau

de „studiul stratigrafic” al limbajului. Pentru limba

română, din cauza absenţei ştirilor istorice timp de mai

multe secole şi din cauza apariţiei târzii a textelor scrise,

metoda „geologiei lingvistice” capătă o importanţă mult

mai mare decât în cazul celolalte limbi romanice. Alături

de Puşcariu, faptul a fost scos în relief şi de o serie de

lingvişti străini după apariţia primelor volume din ALR.

Analizând numeroase hărţi ale ALR, cercetătorii au ajuns

la concluzii fundamentale cu privire la continuitatea

populaţiei romanizate la nord de Dunăre, la configuraţia

dialectală în epoca de formare a limbii şi poporului

român, la raporturile lingvistice ale limbii române cu alte

limbi în această perioadă atât de puţin cunoscută din

istoria limbii noastre. Chiar lucrarea amintită a lui G.

Weigand, de proporţii mult mai restrânse faţă de ALR, a

constituit un instrument de lucru deosebit de util în

chestiunea de care ne ocupăm. Se ştie că o mare parte din

materialul lingvistic, mai ales de natură fonetică, pe care

se sprijină argumentările lui A. Philippide din Originea

Românilor, provine din WLAD.

Este neîndoios, aşadar, că noile atlase regionale

româneşti, datorită densităţii mult mai mari a reţelei ele

puncte anchetate, se vor dovedi şi mai utile în elucidarea

acestei importante chestiuni.

52 I. Iordan, op. cit., p. 160.

Una din problemele insuficient studiate ale dialectologiei

româneşti, în care geografia liinjgvisitidă este chemată să

spună un cuvânt hotărâtor, este aceea a amestecului de

graiuri, ca urmare a dislocărilor de populaţie. Spre

deosebire de alte teritorii romanice, cu o viaţă

orăşenească mai dezvoltată şi cu aşezări rurale vechi şi

mult mai statornice, pe teritoriul dacoromân, mai cu

seamă în zonele extracarpatice de deal şi de câmpie, au

avut loc, în mai multe rânduri, şi până, aproape de zilele

noastre numeroase deplasări dintr-o regiune într-alta,

„roiri” de sate. Faptul a avut repercusiuni însemnate şi pe

plan lingvistic, determinând apariţia unor zone resrânse

cu grai eterogen în cadrul unor mape lingvistice întinse şi

relativ unitare. „Peisajul lingvistic” (Sprachlandschaft) al

acestor regiuni, în ciuda unor nivelări survenite între

timp, se dovedeşte a fi, la o analiză mai profundă, mult

mai variat, cu condiţia ca reţeaua de puncte cercetate să

fie cât mai deasă. Este meritul lui G. Ivănescu, în lucrarea

Problemele capitale ale vechii române literare, şi în alte

studii, de a fi pus la contribuţie datele ALR în elucidarea

originii unor graiuri locale dacoromâneşti. Problema

fusese întrevăzută şi de E. Gamillscheg, Die Mundart von

Şeibăneşti-Tituleşti. Ea rămâne una dintre sarcinile

fundamentale ale dialectologiei româneşti, prezentând

interes nu numai pentru lingvişti, ci şi pentru etnografi,

folclorişti, istorici şi demografi. Pentru a sublinia încă o

dată importanţa ei, vom aminti aici faptul că anchetele

întreprinse până în prezent pentru Atlasul lingvistic al

Moldovei şi Bucovinei (ALMB), despre care vom vorbi

mai departe, au dus la descoperirea în centrul Moldovei,

pe valea superioară a Bârladului şi pe cea a Vasluieţului,

a unor graiuri cu trăsături ardeleneşti de nord, eventual

bucovinene. Fonetisme ca lapce, frace (cu dentalele

africatizate), apoi palatalizarea labialelor în faza

caracteristică graiurilor ardeleneşti de nord, în genere, un

inventar al fonemelor diferit de cel al graiului

moldovenesc nu lasă nici o urmă de îndoială că ne aflăm

în faţa unor insule lingvistice a căror vechime nu poate fi

prea mare. În acest sens vorbesc şi diferenţele de port,

obiceiuri, tradiţii, creaţii folclorice. Procesul de nivelare

lingvistică, este în curs de desfăşurare, clar mersul său

este încă foarte lent. Este aproape sigur că aceste aşezări

au fost întemeiate cu oameni veniţi din Bucovina, sau din

nord-estul Transilvaniei, la sfirşitul secolului al XVlII-lea

şi începutul celui următor. Un alt exemplu îl constituie

graiurile de tip muntenesc din Ţinutul Vrancei şi de pe

Valea Trotuşului (Soveja, Caşin şi alte puncte). Şi aici, cu

toate că transplantarea a avut loc în urmă cu mai bine de

trei sute de ani, din vremea lui Matei Basarab şi a lui

Vasile Lupu, structura fonologică, morfologică şi multe

particularităţi s-au păstrat cu deosebită îndărătnicie, într-

un amestec de graiuri care merită toată atenţia

dialectologilor. Multe sate din regiunea muntoasă şi

subcarpatică a Moldovei s-au întemeiat cu oameni veniţi

de peste munţi sau au sporit numeric prin asemenea

adausuri. Pe de altă parte, numeroşi locuitori ai unor sate

din zona deluroasă şi de câmpie a aceleiaşi provincii se

află aici pentru că părinţii sau bunicii lor, originari de sub

munte, au primit sau au cumpărat pământ în aceste

regiuni agricole cu o populaţie mai rară. Un proces

similar a avut loc în tot cursul evului mediu; el este, însă,

cu siguranţă, anterior întemeierii statului feudal

moldovenesc şi se încadrează în problema mult mai

vastă, cu implicaţii lingvistice şi istorice deosebit de

importante, a originii şi difuziunii pe arii atât de întinse a

graiului moldovenesc.

Dialectologia poate contribui substanţial la elucidarea

unor asemenea probleme, sau a altora adiacente, cum este

aceea a absorbirii unor enclave lingvistice şi etnice

eterogene, proces în urma căruia toponimia, antroponimia

şi chiar graiul moldovenesc în ansamblul lui au căpătat

unele dintre principalele lor trăsături caracteristice.

Fenomenul bilingvismului poate fi surprins şi până astăzi

în multe localităţi din Moldova.

În ciuda opiniei unora că probleme de felul celor

discutate până acum ar fi extralingvistice, considerăm că

ele nu pot fi ocolite de cei care se ocupă de istoria limbii

române şi a dialectelor ei, fie numai şi pentru motivul că

în această, formă ele se pun numai la noi. Noile atlase

regionale româneşti vor constitui, cu siguranţă, una dintre

cele mai de seamă surse ale studiilor viitoare, referitoare

la cele mai variate şi importante probleme pe care le

ridică cercetarea, sub toate aspectele, a limbii naţionale.

Metoda de lucru a anchetatorilor Atlasului lingvistic al

Moldovei şi Bucovinei nu diferă de cea folosită în

alcătuirea celorlalte atlase regionale româneşti. În ultimă

analiză, ea o continuă, cu unele îmbunătăţiri, pe cea

preconizată de S. Puşcariu şi aplicată de E. Petrovici şi S.

Pop în atlasele lor, pe linia unei tradiţii care îi conferă

geografiei lingvistice româneşti nota ei de originalitate în

cadrul lucrărilor similare dedicate altor teritorii romanice.

Întrucât întreaga problematică legată de alcătuirea Noului

Atlas lingvistic român, pe regiuni a fost abordată şi

discutată în numeroase studii, referate, sau recenzii

asupra volumelor deja apărute, prezentăm pe scurt

situaţia actuală a lucrărilor pentru alcătuirea Atlasului

lingvistic al Moldovei şi Bucovinei53.

53 http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistic-

al-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf

În stadiul de pregătire au fost efectuate mai multe anchete

de probă, care au avut drept obiectiv însuşirea şi

stăpânirea la perfecţie de către anchetatori a transcrierii

fonetice, o dată; cu familiarizarea acestora cu diferitele

variante ale graiurilor populare din această parte a ţării şi

deprinderea modalităţilor celor mai adecvate de a

conduce o asemenea anchetă, între anii 1966-1968 au

avut loc 19 anchete de probă în tot atâtea localităţi din

judeţele Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Neamţ şi Galaţi,

la care au luat parte toţi cei cinci anchetatori ai ALMB.

Este vorba de Vasile Arvinte, de Stelian Dumistrăcel, Ion

Nuţă şi Ion Florea şi Adrian Turculeţ.

Pentru asigurarea omogenităţii în ce priveşte metoda de

lucru, unii membri ai sectorului de dialectologie au

participat şi la câteva anchete efectuate de dialectologii

din Cluj şi Bucureşti pentru atlasele Transilvaniei şi al

Olteniei. Către sfârşitul perioadei de pregătire, s-a trecut

la efectuarea de anchete definitive de către fiecare

cercetător în parte, asistat însă de toţi ceilalţi membri ai

colectivului.

Reţeaua ALMB cuprinde un număr de 210 puncte, faţă

de cele numai 10 puncte pentru acelaşi teritoriu din ALR

II (Peitrovici) şi 47 de puncte din ALR I (S. Pop). Prin

urmare, la cele 57 de puncte ale vechiului atlas, se adaugă

acum un număr de 153 de puncte noi, ceea ce prezintă un

avantaj cu totul remarcabil pentru studiile viitoare asupra

acestor graiuri. În mai multe cazuri, au fost incluse şi

localităţi anchetate de Gustav Weigand. Punctele din

reţeaua ALMB sunt numerotate între 461-670, inclusiv.

Teritoriul Moldovei şi Bucovinei a fost împărţit în cinci

zone, fiecare anchetator avându-şi zona sa de cercetare,

întocmai ca în cazul Atlasului lingvistic al Olteniei.

Pornind de la nord spre sud, repartiţia zonelor pe

colaboratori este următoarea: Bucovina a fost anchetată

de Adrian Turculeţ; Nordul Moldovei, între Siret şi Valea

Prutului, pînă la sud de Iaşi, aşadar întreaga Câmpie a

Moldovei, a intrat în obligaţia lui Ion Nuţă; bazinul

Bistriţei şi al Trotuşuiui, la care se adaugă câteva

localităţi de Ia răsărit de Siret, alcătuiesc zona lui Ion

Florea; regiunea cunoscută sub numele de Podişul Cen-

tral Moldovenesc, cu bazinul superior şi mijlociu al

Bârladului, până la Prut, iar la sud până aproape de

limitele judeţului Galaţi, constituie zona care i-a revenit

lui Vasile Arvinte, iar partea de sud a Moldovei, din

Munţii Vrancei până la Valea Prutului, iar la sud, până la

Milcov şi Siret, a intrat în atribuţia lui Stelian

Dumistrăcel.

În realizarea acestei împărţiri au fost avute în vedere, în

primul rând, criterii de natură lingvistică. Acestea au fost

luate în consideraţie şi în ce priveşte densitatea reţelei de

puncte anchetate, care este mai mare în zona de nord-

vest, adică în Bucovina, pentru considerentul că graiurile

de aici prezintă, după cum se ştie, o varietate remarcabilă,

precum şi în regiunea din sudul Moldovei, unde problema

interferenţei dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc

impunea de la sine o astfel de procedare. S-a ţinut,

totodată, seama şi de marile unităţi geografice care se

conturează pe teritoriul studiat: Câmpia Moldovei (cu

Depresiunea Jijiei), Podişul Central Moldovenesc cu

bazinul Bârladului, bazinul Bistriţei şi cel al Trotoşului,

deşi nu întotdeauna putem vorbi de o concordanţă între

acestea şi unităţile de grai.

Fiecare anchetator este în acelaşi timp şi autor54. În afară

de efectuarea anchetelor pe teren, fiecare trebuie să

lucreze la cartografierea materialului adunat din zona

respectivă. Ca şi la celelalte atlase regionale, ancheta pe

bază de chestionar este însoţită şi de adunarea, din toate

punctele studiate, de texte dialectale pe bandă de

magnetofon. Acestea sunt selectate şi transcrise fonetic,

în vederea publicării unor volume de texte, care să

faciliteze studierea problemelor de sintaxă a graiurilor

populare.

Pe lângă volumul de texte, ALMB este însoţit şi de un

glosar dialectal, întocmai ca şi celelalte atlase regionale

româneşti, cuprinzând fie termeni neînregistraţi în

lucrările existente de lexicografie, fie cuvinte cu sensuri

noi faţă de cele cunoscute, cu forme care merită a fi

consemnate, sau pur şi simplu cuvinte despre a căror arie

de răspândire nu se ştia că include şi Moldova sau

Bucovina.

Sub latura etnografică, avută parţial în vedere de autorii

chestionarului, fiecare anchetator a realizat fotografii sau

schiţe ale unor obiecte sau unelte caracteristice satului

sau zonei în care s-a desfăşurat ancheta.

Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), atlas ce a fost

elaborat de către dialectologii de la Chişinău în

conformitate cu metodologia ALR se înscrie, astfel, în

seria NALR/ ALRR55. Reţeaua de puncte cuprinde un

număr de 240 de localităţi (dintre care doar un număr de

163 se găsesc în Republica Moldova), aici fiind incluse şi

54 http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistic-

al-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf

55 Vezi nota 18.

un număr important de puncte din reţelele atlaselor lui

Weigand, Pop şi Petrovici. S-a ţinut cont de tradiţia

cartografică românească inclusiv la elaborarea

Chestionarului, acesta cuprinzând 2548 de întrebări,

repartizate pe compartimentele fonetic (1-717), lexical

(7182348) şi gramatică şi formarea cuvintelor (2349-

2548).

ALM a fost editat în perioada 1968-1973, în două volume

mari, fiecare cu câte două părţi: vol. I/1, 1968 (fonetică),

vol I/2, 1968 (fonetică şi morfologie), vol. II/1, 1972

(lexic), vol II/2, 1973 (lexic). Ca parte a aceluiaşi proiect

major, în perioada 1969-1987 au fost editate un număr de

6 volume de texte dialectale (I/11969, I/2-1971, II/1-

1971, II/2-1981, III/1-1981, III/2-1987), precum şi un

dicţionar dialectal în 5 volume. Importanţa deosebită a

acestui atlas pentru geografia lingvistică românească este

dată, între altele, de faptul că în reţeaua sa au fost incluse

şi localităţi în care se află graiuri insulare româneşti în

ţări precum Ucraina, Federaţia Rusă, Kazahstan,

Kârgâstan sau Republica Autonomă Abhază. In plus, la

fel ca atlasele româneşti din seriile ALR şi NALR/

ALRR, au fost anchetate şi localităţi cu graiuri alogene,

numărul cartografic corespunzător respectivelor puncte

fiind subliniat pe hărţile atlasului (tehnică oarecum

similară celei folosite în ALR, cf. nota 10).

După 1990, materialul ALM (cules în perioada 1957-

1965) a continuat să fie publicat ca parte integrantă a

arealului lingvistic românesc, înscriindu-se şi prin noul

titlu - Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia,

nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR.

Bas.Bucov.Transn.) - în seria atlaselor lingvistice

româneşti regionale56. S-a renunţat cu această ocazie la

56 „Credem că titlul Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia,

nordul Bucovinei, Transnistria poate fi calificat mai potrivit şi din

alfabetul chirilic folosit în cadrul seriei anterioare la

redarea transcrierii fonetice de tip impresionist,

adoptându-se sistemul ALR. Din această nouă serie au

apărut până acum patru volume (1993, 1998, 2002,

2003).

Florin Teodor Olariu și Veronica Olariu57, prezintă într-

un studiu elaborat, evoluția cartografiei românești pe o

perioadă de un secol. Interesul viu şi constant pe care

specialiştii (atât români, cât şi străini) l-au arătat,

începând mai ales cu cea de-a doua jumătate a secolului

al XIX-lea, variaţiei diatopice a limbii române a

contribuit la o dinamică susţinută a cercetărilor

dialectologice din această arie laterală a Romaniei.

Această efervescenţă ştiinţifică manifestată de-a lungul a

mai bine de un secol de cercetări, anchete şi observaţii

asupra diferenţierii dialectale a limbii române a făcut ca

inventarul formelor în care au fost concretizate rezultatele

aferente respectivelor analize să acopere, practic, întreaga

panoplie a metodelor de prezentare a materialului

lingvistic adunat, de la studii de specialitate şi monografii

dialectale, până la glosare, culegeri de texte şi atlase

lingvistice. Cât priveşte această ultimă metodă de

prezentare şi interpretare a faptelor dialectale -

cartografierea lingvistică, trebuie să precizăm că nu mai

puţin de trei serii de atlase au fost elaborate în ultima sută

de ani, distanţa ce desparte culegerea materialului pentru

consideraţii de ordin tradiţional, în sensul respectării sistemului de

denominaţie a celorlalte atlase lingvistice româneşti regionale. Prin

aceasta punem în evidenţă faptul că ALRR. Bas.Bucov.Transn. (resp.

ALM) face parte din seria acestor atlase regionale” (Vasile Pavel,

Preliminarii la ALRR. Bas.Bucov.Transn., vol. I, Chişinău, Editura

„Ştiinţa”, 1993, p. 6).

57 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

primul atlas de cea pentru ultimul fiind de aproximativ 70

de ani. Această activitate susţinută face ca limba română,

așa cum am mai spus, să fie una dintre puţinele limbi

(dacă nu chiar singura!)58 care să beneficieze de o triplă

reprezentare cartografică cvasi-generală sub aspectul

răspândirii sale teritoriale, puternica tradiţie astfel

constituită reprezentând un cert avantaj atât pentru

configurarea şi urmărirea evoluţiei structurii dialectale a

respectivei limbi, cât şi pentru cercetările cu caracter

comparativ (diacronic şi sincronic) realizate la nivel

romanic.

Pe lângă cele trei atlase româneşti (două generale şi unul

regional), limba română mai dispune şi de alte lucrări de

cartografie lingvistică, elaborate în România sau în afara

graniţelor ţării şi aflate în diferite faze ale redactării. In

majoritatea lor atlase regionale în raport cu domeniul

(daco)românesc, acestea au fost, ca dată de apariţie, fie

anterioare seriei NALR/ ALRR, fie concomitente, fie, în

sfârşit, au succedat respectivei serii. Toate aceste volume

nu fac altceva decât să îmbogăţească domeniul

cartografiei lingvitice româneşti, constituindu-se într-o

importantă bază de date ce răspunde necesităţilor

ştiinţifice referitoare la analiza atât în diacronie a faptelor

de limbă, cât şi sub aspect sincronic59.

Există un atlas regional (dialectal) al graiului bănăţean,

elaborat de I. A. Candrea. Autorul a reprodus o serie de

hărţi în studiul său: Constatări în domeniul

dialectologiei, publicat în „Grai şi s u f l e t ” I (1924),

fasc. 2, p. 169—200. Ancheta pentru Atlasul lingvistic al

Banatului a fost făcută cu o listă de 700 de cuvinte-tip în

20 de localităţi şi ar fi trebuit să apară cu 130 de hărţi.

58 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf 59 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

Anchetele pentru acest atlas au fost efectuate, după cum

însuşi autorul mărturiseşte, pe parcursul unei perioade de

20 de ani (1904-1924), pe o reţea destul de deasă, de 250

de puncte (spre comparaţie, pentru Banat reţeaua NALR

cuprinde 100 de puncte, WLAD a inclus 60 de localităţi

iar reţeaua ALR are doar 23 de puncte) şi cu un

chestionar de 700 de întrebări. Particularitatea care

caracterizează acest atlas este dată de faptul că din cele

130 de hărţi redactate în întregime de autor (dintr-un total

de aproximativ 220 de hărţi aflate în diferite stadii de

elaborare - Dumistrăcel, Sala 1992: 215), doar 1360 (11

după Matilda Caragiu Marioțeanu61) au fost publicate

într-un studiu apărut în anul 1924, restul rămânând până

astăzi în stadiul de manuscris62, formă sub care poate fi

consultat în arhiva Institutului de Lingvistică „Iorgu

Iordan - Al. Rosetti” din Bucureşti.

Tot în manuscris se păstrează o altă lucrare dedicată

Banatului, de data aceasta tratând graiurile româneşti

aflate în Banatul sârbesc. Este vorba despre Atlasul

lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav

(ALBI), de Radu Flora, profesor de limba şi literatura

română la universităţile din Belgrad şi Novi Sad. Ancheta

pentru acest atlas a fost realizată timp de un deceniu

(1950— 1960), cu un chestionar de aproximativ 1.500 de

întrebări. Din cele 36 de localităţi anchetate, doar 25 au

fost cartografiate (cele în care numărul vorbitorilor

60 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf 61 Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română,

București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 82.

62 Datorită acestui aspect, coroborat cu faptul că respectiva lucrare

este, în ciuda acestui „statut” precar din punct de vedere editorial, o

operă destul de des citată în lucrările de specialitate, Valeriu Rusu

afirmă că, „în mod paradoxal, această operă [...] rămâne, chiar până în

zilele noastre, un mit” (Rusu 1984: 257).

români era mai mare de 1000), răspunsurile primite în

celelalte 11 puncte de anchetă intrând la partea de

Variante doar în cazul în care erau diferite de

răspunsurile înregistrate pentru aceeaşi noţiune în cele 25

de localităţi de bază. Modalitatea de redactare a hărţilor,

aşa cum se poate observa din hărţile prezentate într-un

prim articol publicat de autor în anul 1958, combină

tehnica „ariilor zonale” folosită mai târziu de NALR.

Oltenia şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea (vezi supra) cu

utilizarea simbolurilor, specifică hărţilor interpretative

din seria NALR/ ALRR, sistemul transcrierii fonetice

fiind rezervat exclusiv elementelor „explicative”

adiacente hărţilor propriu- zise (cuvântul-titlu, legenda

etc.).

Deşi autorul lansează informaţia că un prim volum,

intitulat Omul, viaţa lui familiară [sic!], casa şi

acareturile, bucătăria şi primele necesităţi şi cuprinzând

350 de hărţi se afla la acea vreme sub tipar, lucrarea nu a

mai apărut, materialul cules pentru acest atlas fiind

folosit, în schimb, la elaborarea monografiei Rumunski

banatski govori u svetlu lingvisticke geografije/ Les

parlers roumains du Banat Yougoslave a la lumiere de la

geografie linguistique, Belgrad, 1969, în care apar şi 42

hărţi lingvistice63.

A fost publicată însă o altă lucrare a lui Radu Flora:

Micul atlas lingvistic al graiurilor istroromâne

(MALGI), publicat în 2003, după ce manuscrisul fusese

terminat în anul 1983 şi predat Academiei Române, în

anul 1987, pentru a fi publicat (MALGI, Notă asupra

ediţiei, p. VII). Anchetele pregătitoare pentru acest atlas

au fost efectuate în anii 1954 şi 1961, iar ancheta

63 Pentru mai multe detalii legate de ALBI, se pot consulta Flora

(1958) şi Flora (1983).

definitivă a fost realizată, cu un chestionar de 274 de

întrebări, în anul 1981, ea fiind completată în 1982, cu o

anchetă prin corespondenţă. Reţeaua MALGI cuprinde 6

puncte, dintre care două au fost incluse şi în reţeaua

ALR. Atlasul este redactat pe o structură similară celei

folosite la redactarea seriei NALR/ ALRR, îngrijitorul

ediţiei (Bogdan Marinescu) elaborând o parte

introductivă unde găsim capitole precum Date despre

anchete, Transcrierea fonetică, Lista localităţilor

anchetate, Hărţi introductive, precum şi doi Indici - unul

al cuvintelor-titlu şi altul al cuvintelor înregistrate.

Această similaritate se regăseşte şi la capitolul notelor ce

însoţesc majoritatea hărţilor, note ce reprezintă, la fel ca

în cadrul seriei NALR/ ALRR, fie completări aduse de

informator pe parcursul celor trei anchete (numerotate I,

II, III), fie informaţii şi comentarii de tip metalingvistic

cu care informatorul şi/sau autorul au detaliat

răspunsurile obţinute în timpul anchetei. În plus, cu

ajutorul haşurilor şi al delimitării celor şase puncte pe

„arii zonale” (localitatea Zejane/Jeiăni fiind cea care, de

obicei, constituie o arie separată sub aspect lingvistic în

raport cu celelalte cinci puncte ale reţelei anchetate), s-a

încercat chiar şi realizarea unei schematizări de tip „hartă

interpretativă”, după o clasificare stabilită în prealabil în

sectorul Hărţilor introductive (cf. Harta V, intitulată

Legenda hărţilor). Atlasul se încheie cu un consistent

capitol de Ilustraţii, unde sunt incluse instantanee

fotografice din toate cele şase puncte anchetate,

reprezentând fie fotografii cu informatorii înregistraţi, fie

imagini de tip document etnografic, reprezentând case

ţărăneşti, costume tradiţionale, instrumentar agricol sau

imagini panoramice ale locurilor vizitate.

Concluzia la care a ajuns autorul în urma anchetelor de

teren efectuate succesiv pe o perioadă de aproximativ trei

decenii este aceea că dialectul istroromân cunoaşte un

grad ridicat de instabilitate, fiind reperate fluctuaţii de

limbă la informatori chiar în timpul aceleiaşi anchete. Pe

fondul unei prezenţe din ce în ce mai accentuate a limbii

sârbocroate în toate sferele vieţii sociale, autorul

preconiza la ora respectivă (1982) că în viitorul apropiat

istroromâna se va mai vorbi doar în două aglomeraţii de

vorbitori: Zejane/ Jeiăni şi Susnjevica/ Susnieviţa.

Un alt atlas dedicat dialectelor româneşti sud-dunărene

este Micul Atlas al dialectului aromân din Albania şi din

Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, publicat de Petre

Neiescu în anul 1997. Materialul pentru acest atlas a fost

cules în cinci călătorii de studii, efectuate între anii 1959

şi 1967, cu ajutorul unui chestionar de aproximativ 1800

de întrebări, întocmit pe baza chestionarelor ALR I şi

ALR II. Reţeaua este formată din 6 localităţi din Albania

şi 5 din Macedonia, autorul precizând că „în alegerea

punctelor am căutat să cuprindem un teritoriu cât mai

vast şi să reprezentăm în atlas cât mai multe graiuri”

(Introducere, p. 15)64. Pe lângă ancheta cu chestionarul,

autorul a înregistrat în deplasările sale şi numeroase texte

dialectale, pentru care au fost aleşi reprezentaţi ai tuturor

generaţiilor de vorbitori localnici. Ancheta s-a desfăşurat

în dialectul aromân iar pentru situaţiile „când subiectul

nu înţelegea întrebarea, termenii urmăriţi (sau definiţiile

lor) au fost traduşi în limbă albaneză, cerându-se

corespondentul aromânesc” (ibidem). Materialul

lingvistic astfel înregistrat a fost cartografiat pe 212 hărţi

64 În legătură cu numărul de localităţi anchetate, menţionăm că pe

hărţi apar 7 puncte în Albania, însă în localitatea Pleasa de Sus (cu

numărul cartografic 6) chestionarul a fost pus doar până la întrebarea

corespunzătoare termenului «mânză» („pouliche”), cartografiat pe

harta cu numărul 48. apud http://www.philologica-

jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

de tip onomasiologic65, această secţiune fiind urmată de

un consistent capitol de note, unde întâlnim, ca tipologie,

fie completări şi/ sau comentarii ale informatorilor, fie

analize şi detalieri de tip fonetic, morfologic sau lexical

făcute de autorul-anchetator în plan metalingvistic. Partea

de final a atlasului este rezervată, la fel ca şi în cazul

Micului atlas lingvistic al graiurilor istroromâne,

secţiunii de Planşe, unde întâlnim fotografii ce surprind

instantanee din viaţa de zi cu zi a informatorilor

(elemente de port popular, unelte agricole, case şi colibe

specifice locurilor - acestea din urmă fiindu-ne prezentate

şi în forma lor „gregară”, ca ansamblu de construcţii într-

un spaţiu bine delimitat, cunoscut sub denumirea de

hoară, ocupaţii şi meşteşuguri etc.). Toate aceste

elemente vizuale de interes etnografic, coroborate cu

prezentarea detaliată, în Introducere, a situaţiei

aromânilor din Albania şi din Fosta Republică Iugoslavă

a Macedoniei sub aspect socio-economic şi cultural, fac

din prezentul atlas un document important pentru studiile

de specialitate dedicate acestei minorităţi etnoculturale

din Balcani.

Dialectul aromân reprezintă fără îndoială la ora actuală

unul dintre cele mai bine documentate dialecte româneşti

sub raport geolingvistic, ultimul atlas dedicat acestei

varietăţi dialectale fiind cel al lui Nicolae Saramandu,

intitulat Atlasul lingvistic al aromânei (ALAR). Reţeaua

de puncte cuprinde un număr de 40 de localităţi din patru

ţări (17 în Grecia, 9 în Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei, 6 în Albania şi 8 în Bulgaria), fiind incluse

toate grupurile mari de aromâni: grămosteni, fărşeroţi,

muzăcheari, moscopoleni, pindeni, precum şi grupurile

65 Doar ultima hartă, intitulată „Răspândirea formelor

«varză»/«verzu»”, introduce o notă analitică în cadrul secţiunii de

hărţi, prin delimitarea celor două arii printr-o izofonă.

mai mici, răspândite în aria respectivă66. Anchetele au

fost realizate cu ajutorul Chestionarului NALR,

materialul astfel adunat urmând a fi cartografiat pe un

număr de aproximativ 2000 de hărţi. În plus, în paralel cu

înregistrarea materialului cu ajutorul Chestionarului au

fost efectuate şi înregistrări de texte dialectale, care,

publicate în volume separate, vor completa ancheta

ALAR. Avem, aşadar, şi de această dată o metodologie

similară celei folosite în proiectul NALR, ceea ce va

facilita studiile comparative (la nivel sincronic sau

diacronic) de dialectologie românească.

Aceluiaşi spaţiu sud-dunărean îi este dedicat în ultimii

ani un alt proiect de geografie lingvistică, cu focalizare

de data aceasta pe graiurile româneşti din Serbia orientală

şi din valea Timocului, aflate într-un teritoriu delimitat la

nord de Dunăre, la sud de munţii Rtanj, la est de Timoc şi

la vest de râul Morava. Proiectul are titlul Atlasul

lingvistic român. Graiurile dintre Morava, Dunăre şi

Timoc (ALR - MDT) şi este elaborat, începând cu anul

200467, de un colectiv de trei dialectologi din cadrul

Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil

Puşcariu” din Cluj, având la bază metodologia ALR/

NALR. Reţeaua de puncte cuprinde 64 de localităţi iar

chestionarul folosit numără 1111 întrebări, selectate

dintre cele 2543 de întrebări ale Chestionarului NALR

(Neiescu ș.a. 2006: 262). Maniera de chestionare este

66 Într-un articol anterior (Saramandu, Ionică 1994: 251), informaţia

cu referire la reţeaua de puncte preciza existenţa unui număr de 50 de

localităţi anchetate, pe lângă cele patru ţări balcanice fiind menţionată

şi România (care, putem presupune, ulterior nu a mai fost reţinută ca

zonă de interes pentru autor). 67 Iniţiativa acestui proiect datează din anul 1998, ea aparţinând

Societăţii Române de Dialectologie din Cluj-Napoca, în colaborare cu

Forumul pentru Cultura Românilor din Serbia, cu sediul în Bor

(http://www.mae.ro/poze_editare/2007.12.05_Newsletter_DRRP.pdf).

similară celei folosite anterior de ALRR. Maramureş, în

sensul că autorii au împărţit chestionarul în trei părţi

aproximativ egale, fiecare dintre ei desfăşurându-şi

ancheta cu câte un informator diferit şi participând astfel

la înregistrarea de material lingvistic în toate localităţile

reţelei68. Ancheta a fost finalizată în anul 2009 iar

materialul lingvistic înregistrat urmează să fie publicat în

4 sau 5 volume (aprox. 250 de hărţi fiecare) de hărţi

analitice şi sintetice. Importanţa acestei întreprinderi

ştiinţifice este dată de faptul că ea reprezintă prima

cercetare de asemenea dimensiuni, cu relevanţă atât

pentru domeniul lingvistic (dialectologie, lexicografie

etc.), cât şi pentru cel al etnologiei, istoriei sau al

demografiei populaţiei româneşti din regiunea respectivă.

Atlasul romaniştilor germani Johannes Kramer şi

Wolfgang Dahmen, intitulat Aromunischer Sprachatlas

(ALiA), are drept scop principal să ofere o imagine pe cât

posibil completă a graiurilor aromâneşti vorbite astăzi în

Peninsula Balcanică, urmând ca, pe baza materialului

cules pe teren, să devină posibilă stabilirea structurii

dialectale actuale a dialectului aromân (Kramer,

Saramandu 1978: 11). În acest sens, reţeaua de puncte

trebuia să includă, după estimările iniţiale, aproximativ

50 de colonii aromâneşti din Grecia, Iugoslavia pe atunci,

Albania, Bulgaria şi România (Kramer, Saramandu 1978:

11, 12)69, însă, din cauza dificultăţilor întâlnite pe teren şi

68 Adoptarea acestei metode de lucru vine oarecum în prelungirea

tradiţiei cartografiei lingvistice din arealul transilvan, în sensul că cei

trei autori ai ALRR. Maramureş au devenit, ulterior, coordonatori ai

celor trei atlase regionale din arealul respectiv: NALR. Banat (Petru

Neiescu), NALR. Crişana (Ionel Stan) şi ALRR. Transilvania

(Grigore Rusu), cei trei autori ai ALR-MDT fiind, în acelaşi timp, şi

autori ai NALR. Banat, realizat sub coordonarea lui Petru Neiescu. 69 De exemplu, în Macedonia se preconiza un număr de 6-8 localităţi

pentru a fi anchetate, în Bulgaria 3-4 localităţi (aici intrând şi

a lipsei informaţiilor preliminare, ancheta a fost regândită

pe parcurs, fiind reţinute, în cele din urmă, 96 de

localităţi doar din Grecia (93 de puncte) şi din Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei (3 puncte).

Numerotarea punctelor de anchetă pare, la o primă

lectură, destul de dificil de urmărit, acest aspect

datorându-se faptului că numerele au fost atribuite în

funcţie de data efectuării anchetei, aşadar într-o ordine

cronologică şi nu una topografică. Anchetele, susţinute

financiar de Deutsche Forschungsgemeinschaft, au fost

realizate în perioadele estivale dintre anii 1976 şi 1983 cu

o variantă redusă a Primului Chestionar al Atlasului

limbilor Europei (ALE) (au fost reţinute 434 din cele 546

de întrebări). Din cele trei volume proiectate iniţial, au

apărut până la ora actuală două: primul, sub redacţia lui

Johannes Kramer, în 1985, la Hamburg, având 200 de

hărţi, al doilea fiind editat de Reiner Schlosser la

Wurzburg, în 1994, şi cuprinzând, de asemenea, 200 de

hărţi70. Materialul lingvistic a fost cartografiat folosindu-

se o variantă mult simplificată a transcrierii fonetice din

sistemul ALR/ NALR, fiecare hartă cuprinzând, practic,

două părţi, aşezate faţă în faţă, cea de-a doua parte

detaliind la o scară mărită reţeaua de puncte mult mai

deasă din regiunea munţilor Pind.

anchetele ce urmau să fie realizate cu aromânii emigraţi în Dobrogea

între cele două războaie mondiale), iar în Albania trebuiau anchetate

cel puţin 10 localităţi. Această regândire a parametrilor iniţiali ai

anchetei s-a datorat şi faptului că, proiectat iniţial ca o colaborare

germano-română, proiectul a continuat ulterior doar sub coordonare

germană (cf. Wolfgang Dahmen, Johannes Kramer, Aromunischer

Sprachatlas/ Atlasul lingvistic aromân (ALiA), Einleitung, p. 6,

Saramandu, Ionică 1994: 251) 70 În finalul Introducerii la primul volum se preciza faptul că

următoarele două volume aveau să fie îngrijite din punct de vedere

editorial de Wolfgang Dahmen, situaţie ce nu a putut fi pusă în

practică din diferite motive, „de natură subiectivă şi obiectivă”

(Introducere la ALiA, vol. al II-lea).

Fiind primul atlas lingvistic dedicat exclusiv graiurilor

aromâneşti din Peninsula Balcanică, experienţa ALiR a

putut fi folosită ulterior la elaborarea altor asemenea

opere de geografie lingvistică, cea dintâi lucrare de

acelaşi tip fiind elaborată chiar de o colaboratoare a

acestui prim proiect, şi anume cercetătoarea Beate Wild.

Alăturându-se echipei ALiA în vara anului 197971, Beate

Wild, elevă a lui Johannes Kramer, a devenit un

colaborator de bază al echipei de cercetători germani,

calitate în care va apărea, de altfel, şi pe foaia de titlu a

celor două volume din atlasul respectiv. Ancheta la

meglenoromânii din Iugoslavia de sud şi din nordul

Greciei a fost realizată în vara anilor 1981 şi 1982,

autoarea făcând înregistrări în opt localităţi, una în

Iugoslavia şi şapte în Grecia72. Chestionarul folosit a avut

la bază, ca şi în cazul ALiA, acelaşi Prim Chestionar al

Atlasului limbilor Europei, de unde autoarea a reţinut de

data aceasta doar 433 de întrebări. Atlasul rezultat în

urma acestei anchete numără 413 hărţi lexicale, unde s-a

folosit sistemul de transcriere fonetică din ALiA, şi 47 de

hărţi interpretative, pentru a căror redactare s-au folosit

simboluri, toate aceste hărţi fiind completate cu câte un

comentariu final de tip lexical-etimologic. In plus, atlasul

mai conţine şi o planşă cu material lingvistic

necartografiat, un indice de cuvinte şi o parte finală cu 14

fotografii. Hărţile au cuvântul-titlu în germană, iar acolo

unde e cazul se dau şi corespondenţele cu hărţile din

71 Cf. darea se seamă (Reisebericht) asupra cercetărilor de teren

efectuate, raport întocmit de însăşi autoarea în discuţie în „Balkan

Archiv. Neue Folge”, Band 5 (1980), p. 203-263. 72 Dintre cele şapte localităţi din Grecia, una (MsyaXa AipâSia/

Livădz) este locuită de aromâni, ea fiind inclusă, de altfel, în reţeau

ALiA, sub numărul cartografic 19; aşa se explică faptul că, în final,

reţeaua de puncte care apare în atlasul lui Wild cuprinde doar şapte

localităţi.

ALR I/ II sau ALR. Prin metodologia folosită şi prin

rezultatele la care a ajuns, acest volum va reprezenta în

domeniul cercetării dialectelor româneşti sud-dunărene o

operă de mare valoare de factură complementară în raport

cu Atlasul lingvistic aromân (Winkelmann 1986: 205)73.

Pentru a rămâne în acelaşi areal al dialectului

meglenoromân, amintim că cel mai recent atlas lingvistic

dedicat dialectelor sud-dunărene, publicat în anul 2008 şi

intitulat Atlasul lingvistic al dialectului meglenoromân

(ALDM), aparţine lui Petar Atanasov, cercetător de

origine meglenoromână care, după ce a beneficiat de o

bursă de studiu din partea Statului român în anul

universitar 1968/ 1969, a devenit în 1970 primul lector de

limba română al Universităţii „Sf. Chiril şi Metodie” din

Skopie, Republica Macedonia. Autorul, originar din

localitatea Uma (Huma), a realizat această lucrare „cu

scopul de a salva cât se mai poate din graiul matern al

celor mai vârstnici informatori”, constatând cu această

ocazie că, în general, „copiii nu mai vorbesc «vlăşeşte»”

(ALDM, Introducere, p. VII). Interesul constant al

autorului74 pentru graiul natal s-a concretizat mai întâi

într-o teză de masterat, intitulată Infinitivul

meglenoromân în lumina limbilor romanice şi balcanice,

Belgrad, 1975, iar apoi într-o teză de doctorat cu titlul Le

megleno-roumain d’aujourd’hui, Hamburg, 199075.

73 De o cu totul altă părere este însă cercetătorul Petar Atanasov, care,

în Introducerea la al său Atlas lingvistic al dialectului meglenoromân

(ALDM), precizează că, „din păcate, acest atlas este departe de a da realitatea exactă a graiurilor meglenoromâne” (p. VII).

74 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

75 Varianta românească a acestei ultime cărţi a apărut la Editura

Academiei Române în anul 2002, având titlul Meglenoromâna astăzi.

Reţeaua de puncte a atlasului cuprinde, practic, aceleaşi

localităţi anchetate anterior şi de Beate Wild, în număr de

şapte: Uma (Huma), Liumniţa, Cupa, Oşini, Birislăv,

Lundzini şi Ţărnareca, prima dintre ele fiind singura

situată în sudul Republicii Macedonia. Dacă anchetele

efectuate în partea iugoslavă a teritoriului anchetat (Uma

şi Ghevghelia) au avut un caracter cvasi-permanent de-a

lungul timpului, incursiunile autorului în partea grecească

au fost mult mai dificile, în primul rând datorită

condiţiilor politice nefavorabile unor astfel de cercetări

de teren, primele contacte cu meglenoromânii de aici

datând din 1976, la doi ani după prăbuşirea regimului lui

Papadopulos, în condiţii destul de dificile. Din aceste

motive, majoritatea anchetelor în această regiune au fost

realizate după anul 1996, în ritm de una sau două

deplasări pe an în fiecare localitate. Anchetele au fost

realizate cu ajutorul Chestionarului NALR, informatorii

fiind toţi peste 60 de ani.

Atlasul cuprinde un număr de 594 de hărţi lexicale

(printre care au fost incluse şi numeroase paradigme

verbale, extrem de valoroase din punct de vedere al

formării unor timpuri, cum ar fi, de exemplu, viitorul,

condiţionalul prezent sau condiţionalul trecut, specifice,

de altfel, acestui dialect), pentru a căror realizare s-a

folosit transcriera fonetică din sistemul ALR/ NALR76.

Cuvântul-titlu are trecut corespondentul în franceză, în

partea dreaptă sus, în timp ce în partea stângă este dată,

pe fiecare hartă, lista cu cele şapte localităţi anchetate.

Lipseşte, din păcate, documentarea corespondenţelor cu

76 În comparaţie cu sistemul fonetic folosit de celelalte două atlase

lingvistice sud-dunărene menţionate anterior, sistemul din ALDM este

mai analitic, redând, de exemplu, caracterul semivocalic sau

deschiderea vocalelor.

celelalte atlase româneşti, precum şi un capitol dedicat

notelor complementare sau explicative, care, în mod

normal, nu aveau cum să nu apară în timpul desfăşurării

anchetelor.

Partea introductivă a atlasului este completată de Lista

localităţilor anchetate şi a informatorilor, unde putem

afla, în stilul atlaselor din seria NALR/ ALRR, informaţii

bogate de tip socio-economic, etnografic, cultural în sens

larg despre localităţile anchetate, precum şi informaţii

toponimice sau antroponimice specifice zonelor avute în

vedere. În aceeaşi parte de început găsim şi o listă cu

titlul hărţilor, precum şi un indice al cuvintelor şi

formelor cuprinse în hărţi, numărând 28 de pagini, format

8/61 x 84. În sfârşit, partea de final a atlasului cuprinde

un capitol de Ilustraţii, unde sunt incluse imagini recente

sau de epocă reprezentând aspecte etnografice sau

imagini panoramice din locurile vizitate de autor.

Acestă lucrare de geografie lingvistică dobândeşte, în

condiţiile actuale extrem de vitrege în ceea ce priveşte

posibilitatea perpetuării graiurilor anchetate, o importantă

valoare documentară, justificând pe deplin crezul

autorului, cu valoare de postulat în condiţiile date: „În

concluzie, putem spune că singura cale de a salva de la

uitare acest idiom este cercetarea lui” (ALDM,

Introducere, p. IX). Cercetare care, din fericire, va fi

completată, pe baza materialului lingvistic cules în

anchetele ALDM, cu un dicţionar, aşa cum însuşi autorul

precizează în finalul Introducerii sale.

În 1998 a apărut la Pula (Croaţia) un atlas dedicat

graiurilor istriote: Istriotski lingvisticki atlas/ Atlante

Linguistico Istrioto, având ca autori pe Goran Filipi şi

Barbara Bursic-Giudici. Acelaşi Goran Filipi publică, tot

la Pula, în 2002, un masiv volum (aprox. 800 pagini) de

material dialectal redactat sub formă necartografiată,

intitulat Istrorumunjski lingvisticii atlas/ Atlasul

Lingvistic Istroromân/ Atlante Linguistico Istriorumeno.

Acest volum este rezultatul unui proiect internaţional de

cercetare dezvoltat împreună cu Universitatea din Trieste,

în cadrul căruia au fost cercetate, în perioada 1995-2001,

un număr de 11 localităţi cu grai istroromân şi două

localităţi cu graiuri croate aflate în imediata lor

apropiere77, cu ajutorul unui chestionar trilingv (croată,

română şi italiană) de 1898 de întrebări, grupate pe 14

sfere semantice. Volumul cuprinde două Prefeţe, semnate

de August Kovacec şi Petru Neiescu78, un Cuvânt înainte,

unde avem date detaliile tehnice referitoare la realizarea

anchetelor şi la redactarea volumului, o Hartă cu

localităţile anchetate, pe care se pot observa cele două

grupuri de graiuri istroromâne: graiul nordic şi graiurile

sudice, şi Câteva date asupra istroromânei actuale, unde

apar câteva consideraţii de ordin istoric şi lingvistic

asupra dialectului anchetat. Constatând că în 1994 doar

vreo 400 de persoane mai vorbeau dialectul istroromân,

autorul încheie observaţiile sale cu următoarea

constatare: Idiomul istroromân se dezvoltă de la

începuturile sale în afara oricărui cadru instituţional. Din

această cauză [...] acest idiom se schimbă în măsură

apreciabilă la fiecare 20 de ani. Acest interval va deveni

77 Cele două localităţi cu graiuri croate au fost alese, după cum declară

însuşi autorul, pentru a se putea urmări direcţia împrumuturilor

realizate între cele două idiomuri. 78 In prefaţa semnată de Petru Neiescu aflăm despre o iniţiativă

ştiinţifică extrem de binevenită, dată fiind situaţia actuală a dialectelor

sud-dunărene, şi anume faptul că materialul lingvistic istroromân

cules de către autorul prefeţei de-a lungul timpului va fi utilizat la

redactarea unui Dicţionar al dialectului istroromân, „în care vor

figura toate cuvintele istroromâne atestate până în prezent’ (p. 11).

din ce în ce mai scurt, până la dispariţia totală a acestui

idiom, atât de preţios pentru filologia romană şi slavă.

Cauza dispariţiei sale nu va fi coruperea şi

compromiterea sistemului său lingvistic până la punctul

de-a nu mai putea fi folosit ci, dispariţia istroromânei se

va produce odată cu dispariţia fizică a puţinilor

[vorbitori] rămaşi astăzi, deja aflaţi la vârste înaintate

(Introducere, p. 49).

Această constatare deloc optimistă cu privire la viitorul

dialectului istroromân conferă lucrării o importantă

valoare ştiinţifică şi documentară, fiind una dintre cele

mai importante contribuţii de geografie lingvistică

dedicate dialectului în cauză.

În 2004 a apărut Indicele lucrării (318 p.), ca lucrare

complementară ce grupează materialul lingvistic urmărit

cu ajutorul Chestionarului pe trei categorii: Indicele

formelor culese, Indicele noţiunilor din Chestionar şi

Indicele de denumiri ştiinţifice.

Încheiem această radiografie a cartografiei lingvistice

româneşti cu prezentarea unui proiect intitulat ALRR.

Sinteză şi realizat, începând cu anul 1998, în cadrul

Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”,

sub coordonarea lui Nicolae Saramandu. Justificarea

redactării în paralel cu materialul NALR a acestui nou

atlas lingvistic cu caracter sintetic a constat în nevoia de a

avea o imagine globală asupra dacoromânei actuale,

compusă din imaginile parţiale pe care le oferă cele şapte

atlase lingvistice regionale realizate pe provincii istorice

(Saramandu 1990: 57)79.

79 Materialul lingvistic prezent în cale şapte atlase regionale româneşti

a fost completat ulterior şi cu materialul din ALM, reţeaua de puncte

ajungând astfel la 1203 localităţi iar ALRR. Sinteză devenind, la nivel

Pentru a putea pune în pagină această iniţiativă editorială

s-a recurs la utilizarea simbolurilor în redactarea hărţilor

(metoda Wenker), această modalitate fiind singura în

măsură să permită cartografierea unei reţele de peste

1200 de puncte - o reţea de trei ori mai mare decât cea a

ALR. Hărţile sintetice astfel realizate cuprind doar

primele răspunsuri înregistrate la documentarea unei

noţiuni, celelalte răspunsuri complementare fiind reţinute

în Listele de referinţă ce însoţesc secţiunea de hărţi80.

Primul volum (dintr-un total de şase volume preconizate)

a apărut în anul 2005 şi numără 135 de hărţi ce cuprind

răspunsurile la 116 întrebări din Chestionarul NALR81.

Deşi materialul lingvistic oferit de cele opt atlase

regionale nu a fost publicat într-o manieră unitară (multe

dintre acestea rezervând, de exemplu, paradigmei verbale

din Chestionar ultimul volum al fiecărei serii, volum

care, datorită acestei perspective editoriale, nu a văzut

încă lumina tiparului pentru cinci din cele şapte volume

ale seriei NALR), publicarea ALRR. Sinteză a fost

romanic, „primul şi, până în acest moment, singurul atlas care

valorifică la nivel naţional materialul dialectal din atlasele lingvistice

regionale, având totodată cea mai deasă reţea de localităţi” (Nicolae

Saramandu, Prefaţă la ALRR. Sinteză, p. VI). 80 Această modalitate de prezentare a răspunsurilor înregistrate în

timpul anchetelor, deşi justificată în mare măsură de anvergura

proiectului, face dificilă analiza „în termeni reali” a dimensiunii

diatopice a fenomenelor sau termenilor urmăriţi, imaginea prezentată

fiind doar una parţială, chiar dacă gradul său de reprezentativitate este

unul destul de ridicat; din această cauză, pentru analiza în profunzime

a variaţiei diatopice este absolut necesară consultarea Listelor de

referinţă, unde putem urmări (şi aici cu o oarecare inconsecvenţă: nu

întotdeauna ordinea răspunsurilor din atlasele regionale este păstrată şi

în atlasul sinteză) întregul „joc” al anchetei dialectale. 81 Această diferenţă între numărul întrebărilor cartografiate şi numărul

hărţilor rezultate apare ca urmare a faptului că pentru aceeaşi noţiune

au fost urmărite, pe hărţi diferite, mai multe fenomene lingvistice.

posibilă ca urmare a unei colaborări susţinute cu celelalte

centre academice din ţară, care au pus la dispoziţia

redactorilor materialul inedit din arhivele atlaselor

regionale. Insă, datorită modalităţii sintetice (prin

simboluri) de a prezenta acest material, ALRR. Sinteză

nu face superfluă publicarea în continuare a materielului

NALR în format „clasic” (transcriere fonetică

impresionistă), finalizarea seriei NALR rămânând în

continuare un obiectiv major al dialectologiei româneşti.

Odată cu publicarea primului volum din ALRR. Sinteză,

româna este, între limbile romanice, singura care, în mai

puţin de un secol, dispune de trei atlase lingvistice

consacrate graiurilor dacoromâne în ansamblu (Nicolae

Saramandu, Prefaţă la ALRR. Sinteză, p. V), această

importantă colecţie de material dialectal facilitând în mod

substanţial analizele aplicate spaţiului lingvistic românesc

atât în diacronie, cât şi în sincronie, atât pe plan intern,

cât şi comparativ, la nivel romanic.

Această bogată tradiţie a devenit în ultima perioadă un

puternic imbold în direcţia modernizării metodei

cartografice, prin elaborarea unor aplicaţii software în

vederea redactării asistată de calculator a atlaselor

lingvistice româneşti regionale şi, în final, a realizării

atlaselor lingvistice româneşti în format electronic.

Cercetările în direcţia informatizării atlaselor lingvistice

reprezintă un nou stadiu în dezvoltarea metodei

geografiei lingvistice europene, tehnologia informaţiei

fiind folosită din ce în mai frecvent în procesul editării

acestor lucrări de cartografie lingvistică82. În spaţiul

românesc, cercetări susţinute în această direcţie au

început în anul 2000, în cadrul Filialei Iaşi a Academiei

82 O prezentare detaliată a cercetărilor în această nouă direcţie se află

în Mouton 1994.

Române, printr-o colaborare interdisciplinară între

cercetători de la Institutul de Informatică Teoretică şi de

la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Scopul

acestui proiect a constat în realizarea unui sistem

informatizat cu ajutorul căruia să se poată edita atlasele

lingvistice româneşti regionale, precum şi textele

dialectale aferente respectivelor atlase. Cercetările s-au

desfăşurat în cadrul a două programe ale Academiei

Române, intitulate Cercetări în domeniul foneticii şi

fonologiei limbii române, cu aplicaţii la atlasele

lingvistice româneşti regionale (2000-2002) şi, respectiv,

Proiectarea şi implementarea unui sistem integrat de

aplicaţii software pentru realizarea „Noului Atlas

lingvistic român, pe regiuni” şi editarea textelor

dialectale (2003-2004). Ca un aspect caracteristic al

proiectul care se derulează la Iaşi este faptul că sistemul

integrat a fost astfel conceput încât, odată finalizat, să

poată să realizeze toate operaţiile necesare editării

automatizate a unui atlas, nemaifiind necesar apelul la

alte aplicaţii software, ca auxiliare ale programului de

bază. În plus, complexitatea realizării acestui proiect vine

şi din dorinţa respectării formatului consacrat al atlaselor

lingvistice româneşti, care, pe lângă hărţile mari,

analitice, conţin şi hărţi mici, interpretative, precum şi

planşe cu material necartografiat. Luarea în considerarea

a tuturor acestor elemente structurale ce au stat la baza

tradiţiei cartografiei lingvistice româneşti şi încercarea de

a găsi soluţii optime pentru transpunerea lor în format

electronic a presupus o intensă muncă de colaborarea

între lingviştii şi informaticienii de la cele două institute

menţionate mai sus, soluţiile informatice concepute în

cadrul proiectului fiind în permanenţă testate şi

îmbunătăţite, în conformitate exigenţelor specialiştilor

dialectologi.

Sistemul software ce modelează atlasul lingvistic

electronic conţine module care realizează gestionarea

următoarelor grupe de informaţii:

- simboluri pentru editarea transcrierilor fonetice;

- dicţionarele atlasului lingvistic (cuvinte de bază,

puncte de anchetă, transcrieri fonetice);

- informaţii grafice pentru descrierea hărţilor;

hărţile atlasului lingvistic, care pot fi consultate şi/ sau

tipărite.

Din punct de vedere funcţional, atlasul lingvistic

electronic este structurat pe două componente principale:

a) proceduri pentru pregătirea datelor primare

(introducerea materialului lingvistic, realizarea hărţilor

interpretative, realizarea planşelor cu material

necartografiat etc.); b) interfaţa multimedia.

De cea mai mare importanţă s-a dovedit a fi organizarea

familiei de fonturi pentru transcrierea fonetică. In acest

sens, s-a optat pentru continuitate, adică pentru acele

litere, însoţite de semne grafice speciale (sedile, linii

orizontale sau verticale, semicercuri, cercuri, puncte,

unghiuri ascuţite, tilde ş.a.), cu care, în atlasele lingvistice

româneşti (ALR şi NALR) se marchează sunetele

vorbirii, aşa cum se realizează ele în graiurile populare.

Odată rezolvată problema fonturilor, a fost nevoie de o

structurare a informaţiilor lingvistice şi grafice necesare

redactării atlasului lingvistic. Soluţia a fost găsită prin

configurarea unor Dicţionare în care să se realizeze

colectarea informaţiilor primare privind titlul hărţilor

(cuvinte de bază), punctele de anchetă, speech (colecţie

audio), transcrierea fonetică şi notele asociate transcrierii

fonetice83. Fiecare dintre aceste dicţionare are o funcţie

bine definită, după cum urmează :

Dicţionar „Cuvinte de bază”: conţine fondul de cuvinte

(titlul hărţilor) care pot fi găsite în atlasul lingvistic

electronic, întrebările care au fost puse la anchetă, note,

observaţii şi, eventual, imagini ce pot fi folosite în

întrebările indirecte;

Dicţionar „Puncte de anchetă”: conţine informaţii (cod,

nume, observaţii) despre punctele de anchetă prezente în

cadrul atlasului lingvistic;

Colecţia audio: include înregistrările în format WAV a

răspunsurilor date în timpul anchetei, pentru fiecare

cuvânt din dicţionar. Această colecţie se poate constitui

doar dacă ancheta dialectală a fost concepută ab initio a

se desfăşura „în faţa microfonului”, înregistrările astfel

realizate putând fi ulterior prelucrate pentru a intra în

baza de date a atlasului electronic.

Dicţionar „Transcrieri fonetice”: reprezintă elementul

principal al modulului şi conţine transcrierea fonetică a

răspunsului la întrebarea pusă în anchetă pentru fiecare

cuvânt din Dicţionarul „Cuvinte de bază” în fiecare punct

de anchetă, iar acolo unde este posibil şi înregistrarea

audio corespunzătoare din Colecţia Audio.

După o perioadă de testări şi îmbunătăţiri a variantelor

succesive ale aplicaţiei software, în anul 2005 a fost

finalizat programul de editare asistată de calculator a

atlasului lingvisitc84 iar în 2007 a apărut volumul al III-

lea din NALR. Moldova şi Bucovina editat în întregime

cu ajutorul calculatorului - o premieră la nivel naţional,

83 Rezultatele cercetărilor de până acum au făcut obiectul mai multor

comunicări şi articole realizate de membrii echipei, dintre care

enumerăm: Florea et alii 2002, Olariu et alii 2003, Apopei et alii 2003,

Bejinariu et alii 2006, Olariu et alii 2008. 84 Aplicaţia informatică a fost distinsă în anul 2006 cu Premiul „Octav

Mayer” al Academiei Române, Filiala Iaşi.

primită în mod pozitiv de specialiştii din domeniu. In

ceea ce priveşte perspectivele acestui proiect ştiinţific, ele

sunt legate de intenţia de a dezvolta aplicaţia în direcţia

realizării variantei interactive, prin intermediul căreia să

se poată facilita accesul online la baza de date a NALR.

Moldova şi Bucovina. Dată fiind actualitatea acestui tip

de cercetare la nivel european, precum şi avantajele

evidente pe care le poate aduce lingvisticii româneşti

considerată în ansamblul său, credem că extinderea în

viitor a acestei aplicaţii la nivel naţional şi, drept urmare

a acestui fapt, punerea în circuitul ştiinţific prin

intermediul Internetului a întregului material lingvistic

cules în cadrul proiectului NALR poate reprezenta o miză

majoră pentru dialectologia românească la ora actuală.

O iniţiativă similară de informatizare a atlantografiei

lingvistice româneşti îl are ca autor pe Dorin Uriţescu,

dialectolog român stabilit în Canada, care, împreună cu

doi specialişti informaticieni - Sheila Embleton şi Eric

Wheeler, au realizat cercetări în ultima perioadă în

direcţia digitalizării Noului Atlas lingvistic român.

Crişana, atlas din care, până la ora actuală, au fost

publicate primele două volume în format clasic.

Bazându-se pe studii recente în domeniul dialectometriei

(Hans Goebl) şi al lingvisticii cantitative85, specialiştii

menţionaţi şi-au propus ca, folosind tehnici statistice de

genul scalării multidimensionale86 (al cărei principal

avantaj din punct de vedere analitic este, aşa cum arăta

lingvistul J.K. Chambers, acela de a ignora distanţele

geografice şi de a reprezenta doar distanţele statistice ale

fenomenelor urmărite), să realizeze o aplicaţie

85 Proiectul de faţă, intitulat Romanian Online Dialect Atlas (RODA),

se bazează pe experienţa pe care cei doi informaticieni au acumulat-o

odată cu informatizarea Atlasului dialectal al Finlandei. 86 Embleton 2007şi http://www.yorku.ca/vpaweb/romanian/index.htm.

informatică aptă să ofere lingviştilor posibilitatea unor

analize complexe ale variaţiei diatopice prin utilizarea

unui volum mare de material lingvistic în format

digitalizat.

Sub aspect tehnic, la fel ca şi în cazul proiectului de la

Iaşi, o importanţă majoră în dezvoltarea aplicaţiei a avut-

o realizarea sistemului de transcriere fonetică, sistem

care, în tradiţia dialectologiei româneşti, presupune

utilizarea unui număr relativ important de caractere

suplimentare în raport cu sistemul grafic de bază. Acest

aspect a fost rezolvat prin fixarea caracterelor sub formă

de imagini într-un editor sub formă de tastatură virtuală,

cu ajutorul căruia materialul lingvistic este digitalizat

(Embleton 2007: 90)87:

87 Apud http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

a b c d e f y h i j k 1 m n o P r S t u V

w z y V [ ]-

A J o

a

c c

f

'

g 1 ti i ? ti p m

♦

©

„ n

9

fi r s tFa z XQW M

_ o

â

•

c

c

P

e

O

-

ti 1

? ş j

■ ti

1

0

ff 6

r s tP

z

Q[k][Bl_

ă c d

" g cPfi i \ & p ş £ (T)M mi

i â £ d g § X n p ş i ©w

/

V

CD i <±

>

ă g Y q r ş ■â ( 0 ) / [î] [U ...

1

3 d g

<

n f ©

ş

1 2 3 ( [!] LRJ

? <t> \„ â 5 ă r S 6 f [•] [T] #

o § F 7 8 9 ţ [«,] [v]

oo - 1 t- • • ♦

c t- V D c V — -i + A

O altă similitudine cu proiectul dezvoltat la Iaşi este

posibilitatea redării în cadrul aplicaţiei a unor înregistrări

audio de material dialectal ce pot avea ca durată până la

10-15 minute.

O componentă majoră a programului informatic este

aplicaţia cu ajutorul căreia se realizează hărţile

interpretative, aceasta fiind poate cea mai importantă

contribuţie a autorilor în cadrul proiectului respectiv.

Folosindu-se tehnica scalării multidimensionale,

utilizatorii pot realiza, cu ajutorul unui inventar predefinit

de simboluri, diferite hărţi intepretative de tip

dialectometric. Pornind de la acest aspect, una dintre

facilităţile importante oferite de acest program

informatic88 constă în faptul că, odată introdus în baza de

date, materialul lingvistic va putea susţine cu uşurinţă

elaborarea unor hărţi interpretative independente şi

conforme intereselor ştiinţifice ale fiecărui utilizator,

această operaţiune fiind destul de dificil de realizat (sub

raport temporal şi ca volum de muncă) în formatul clasic

al atlaselor lingvistice:

As we continue our work, we hope to make the

Romanian data available interactively, so that users can

define the groups they want to see, and then see them in

either a geographic or a linguistic map. Further, it should

be possible to access individual items of data from the

map directly. In this way, we hope that users of our

online atlas will be able to define what they want to see

of the data. There is still considerable work left before the

interactive interface to the data is ready [Proiectul nostru

continuă şi sperăm să facem interactive datele atlasului,

aşa încât utilizatorii să aibă posibilitatea de a-şi defini

grupurile pe care doresc să le vadă şi apoi să poată să le

vizualizeze atât sub formă de hartă geografică, cât şi sub

88 Aplicaţia poate fi deja descărcată şi testată la adresa web

http://www.yorku.ca/vpaweb/ romanian/ data/atlas.htm.

formă de hartă lingvistică. In plus, s-ar putea facilita

accesul la datele individuale direct de pe hartă. In acest

caz, sperăm ca utilizatorii atlasului nostru online să poată

să-şi definească singuri ceea ce vor să vadă din baza de

date disponibilă. Rămâne însă un efort considerabil de

făcut până când interfaţa interactivă a bazei de date va fi

finalizată] (Embleton et alii 2007 : 96).

La ora actuală, se lucrează la digitalizarea primelor două

volume publicate din NALR. Crişana, precum şi la

introducerea în baza de date a materialului pentru

următoarele două volume.

Ultimul proiect (în ordine cronologică) de informatizare a

atlaselor lingvistice româneşti aparţine din nou

specialiştilor dialectologi şi informaticieni din centrul

academic ieşean, această iniţiativă venind ca o continuare

firească a experienţei în domeniu acumulată de aceştia

de-a lungul ultimilor ani. Proiectul poartă titlul Atlasul

lingvistic audiovizual al Bucovinei (ALAB), prima fază

de dezvoltare a acestuia fiind preconizată pentru anii

2010-2013, prin intermediul unui grant oferit de Consiliul

Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul

Superior (CNCSIS).

Având drept exemple două atlase lingvistice care au

obţinut rezultate remarcabile în acest sens - Sprachatlas

des Dolomitenladinischen und angrenzender Dialekte

(ALD) şi Atlas linguistique audiovisuel du Valais romand

- ALAVAL, membrii echipei ALAB vor încerca să

integreze rezultatele propriilor cercetări în domeniul

informatizării atlaselor lingvistice româneşti într-o

strategie de cercetare mai amplă, care, utilizând cele mai

recente soluţii în prelucrarea sincretică a imaginii video şi

a sunetului, să ducă la realizarea unui atlas lingvistic de

tip multimedia - o premieră în cartografia lingvistică

românească.

Din punct de vedere metodologic, strategia de cercetare

avută în vedere va fi tributară în cea mai mare parte

experienţei româneşti în acest domeniu, o experienţă

care, acumulată de-a lungul unui secol de cercetări în

domeniu, constituie un punct de plecare obligatoriu şi, în

acelaşi timp, extrem de consistent pentru orice nouă

întreprindere de acest gen. Stabilirea reţelei de localităţi,

realizarea unui chestionar - instrument de lucru,

efectuarea unor anchete de probă sau găsirea unor

informatori adecvaţi îndeplinirii obiectivelor propuse

reprezintă tot atâtea elemente comune cu metodologia

folosită în cadrul proiectelor naţionale ALR/

NALR(ALRR). În plus, ca urmare a intenţiei de a asigura

o continuitate a proiectului în raport cu atlasele

lingvistice româneşti anterioare (aceasta fiind, de altfel,

una dintre caracteristicile generale ale cartografiei

lingvistice româneşti), se va avea în vedere ca reţeaua de

puncte ALAB să includă reţeaua NALR, iar chestionarul

să cuprindă, de asemenea, un număr suficient de mare de

termeni şi noţiuni documentate în cadrul proiectelor

anterioare89.

În ceea ce priveşte partea informatică a proiectului

ALAB, realizarea sistemului presupune, într-o primă

fază, structurarea informaţiilor în baze de date. În cadrul

acestui proiect, sistemul de gestiune a bazelor de date

propus, care va permite construirea, interogarea şi

89 Varianta chestionarului folosit în anchete va cuprinde aproximativ

1000 de întrebări, grupate pe o serie de teme relative la viaţa

cotidiană, stabilirea acestora făcându-se după o analiză atentă a

materialului lingvistic cuprins în volumele publicate din seria NALR/

ALRR.

întreţinerea acestora, va fi sistemul relaţional MySQL.

Fiind unul dintre cele mai populare sisteme relaţionale

„open-source”, acest sistem poate fi achiziţionat direct de

pe Internet şi permite administratorului crearea rapidă a

unei baze de date, precum şi o gestionare facilă a

acesteia. Realizarea unei interfeţe Web care să permită

accesul utilizatorilor la informaţiile stocate în baza de

date va avea două componente: a) o interfaţă web

securizată, care va fi accesibilă doar membrilor echipei

proiectului ; accesul la aceasta va fi restricţionat şi se va

face pe bază de nume utilizator şi parolă, interfaţa

urmând să asigure uneltele necesare managementului de

date, cum ar fi: adăugarea de înregistrări în baza de date,

modificarea (update-ul) şi căutarea anumitor informaţii

etc.; b) cea de a doua interfaţă va permite vizualizarea

informaţiilor stocate în baza de date de către toţi

utilizatorii interesaţi, prin accesarea site-ului Web, şi va

conţine unelte de căutare care vor facilita găsirea rapidă a

unor informaţii utile. Ca limbaj de programare necesar

realizării interfeţei Web, va fi folosit PHP: Hypertext

Preprocessor, acesta fiind unul dintre cele mai importante

limbaje de programare Web „open-source” şi „server-

side”, existând versiuni disponibile pentru majoritatea

Web-serverelor şi pentru toate sistemele de operare.

Pe lângă documentarea unor noţiuni cu ajutorul

Chestionarului, este preconizat a se realiza şi o bază de

date cu înregistrări audio-video ale unor evenimente

lingvistice în situaţii cât mai diverse de comunicare.

înregistrarea acestor texte în format audio-video, care să

fie ataşate atlasului lingvistic, reprezintă un pas important

în direcţia realizării unui deziderat al geolingvisticii

actuale - acela al atlaselor de texte, obiectiv pus în atenţia

specialiştilor de unul dintre cei mai avizaţi dialectologi

contemporani, Michel Contini, pentru care aceste atlase

ar reprezenta o depăşire a atlaselor de cuvinte („atlanti

dei testi come superamento degli atlanti di parole”). In

plus, realizarea acestui nou tip de atlas lingvistic ar

răspunde unui alt deziderat al geografiei lingvistice, aflat

în mijlocul dezbaterilor teoretice din ultima perioadă pe

marginea metodologiei anchetei dialectale, şi anume,

acela al trecerii de la ancheta de tip prelevare de material

la ancheta dialectală de tip formă de comunicare (altfel

spus, trecerea de la metoda cuvinte şi lucruri la metoda

cuvinte şi contexte comunicative), mult mai adecvată unei

redări cât mai ingenue a specificului idiomatic al unei

comunităţi sau zone etnografice.

Aşa cum se poate observa din datele prezentate până

acum, experienţa dialectologilor români în domeniul

cartografiei lingvistice este una bogată90, ea având toate

şansele de a se dezvolta în continuare, prin includerea

tehnologiei informaţiei în cercetările de profil. Rezumând

această experienţă ce se întinde pe parcursul unui secol

de realizări în domeniu, putem constata că limba română

dispune la ora actuală de o varietate de atlase lingvistice,

care prezintă materialul lingvistic la nivel grafic folosind

atât sistemul transcrierii fonetice interpretative, cât şi cel

al simbolurilor, apoi există atlase care au fost publicate

atât în forma clasică (a volumelor imprimate), cât şi sub

formă digitală, şi, în sfârşit, atlase care urmăresc atât

componenta lingvistică a materialului înregistrat/

documentat (majoritatea dintre ele), cât şi, în perspectivă,

atlase care urmăresc componenta paralingvistică/

90 „Das rumanische Sprachgebiet ist areallinguistisch gut erforscht.

Neben Sprachatlanten, die das gesamte dakorumanische Gebiet

erfassen, verfugen alle historischen Regionen Rumaniens mittlerweile

uber einen Regionalatlas” [Teritoriul românesc este bine cercetat sub

aspect geolingvistic. Pe lângă atlasele lingvistice care cuprind întreg

teritoriul dacoromânesc, toate regiunile istorice româneşti dispun de

câte un atlas regional] (Winkelmann, Lausberg 2001: 1010).

suprasegmentală - i.e. atlase prozodice91. Toate aceste

realizări nu fac decât să confirme vitalitatea geografiei

lingvistice ca metodă de analiză a variaţiei lingvistice la

nivel diatopic, recentele „upgradări” de factură

informatică fiind o confirmare a faptului că respectiva

metodă, departe de a-şi fi consumat ultimele valenţe

euristice, continuă să trezească interes în rândul

specialiştilor. Reluăm, în acest context, cuvintele lui

Roland Bauer şi Hans Goebl, de la Universitatea din

Salzburg privind impactul informaticii asupra

geolingvisticii: [...] la geographie linguistique en general,

et, avec elle, l’atlantographie en particulier, ont fait peau

neuve sous l’impacte de l’informatique. Le grand defi

auquel les geolinguistes doivent faire face au tournant du

XXe au XXIe siecles est de reconcilier les acquis

methodiques et methodologiques de la geographie

linguistique classique avec ceux de l’informatique et des

nouveaux medias et de faire profiter la geolinguistique de

l’ouverture interdisciplinaire vers d’autres sciences

humaines, elles aussi en train de s’ouvrir a

l’informatique, a l’analyse des donnees et a l’application

de la pensee quantitative [... geografia lingvistică în

general, şi, odată cu ea, atlantografia în particular, se

reînnoiesc în urma contactului cu informatica. Marea

provocare căreia geolingviştii trebuie să-i facă faţă la

începutul secolului al XXI-lea este de a corela achiziţiile

metodice şi metodologice ale geografiei lingvistice

91 Este vorba de proiectul intitulat Atlasul Multimedia Prozodic

Român (AMPRom), dezvoltat în ultimii ani la Iaşi, şi care este o

extindere a proiectului european Atlas Multimedia Prosodique de l

’Espace Roman (AMPER), iniţiat şi coordonat de Centrul de

Dialectologie al Universităţii „Stendhal” din Grenoble, sub

conducerea lui Michel Contini şi a lui Antonio Romano (Universitatea din Torino).

clasice cu cele ale informaticii şi ale noilor tehnologii

media şi de a face ca geolingvistica să poată profita de pe

urma deschiderii interdisciplinare spre alte ştiinţe

umaniste, ele însele pe cale de a se deschide către

informatică, analiza datelor şi, în general, a aplicaţiilor

gândirii cantitative] (Bauer, Goebl 2000 : 170-171).

Practic în aceiaşi termeni se exprima şi Fernand Carton

de la Universitatea din Nancy 2, care, în prezentarea

numărului intitulat Geolinguistique en Europe a revistei

„Verbum” (2/2000), concluziona: En Europe, notre

discipline se porte bien : elle se developpera encore dans

la mesure ou elle favorisera l’interdisciplinarite, tout en

conservant le sens du terrain, en gardant le contact avec

les faits qui sont, on le sait, fort tetus. C’est notre souhait

pour le nouveau millenaire [În Europa, disciplina noastră

se prezintă bine: ea se va dezvolta în măsura în care va

favoriza interdisciplinaritatea, conservând, în acelaşi

timp, sensul terenului şi păstrând contactul cu faptele,

care reprezintă, după cum se ştie, piatra de încercare.

Aceasta este dorinţa noastră pentru noul mileniu].

În ceea ce ne priveşte, subscriem acestor consideraţii de

perspectivă, considerând că interdisciplinaritatea (în

numele căreia ar putea fi luată în considerare, de

asemenea, şi variaţia sociolingvistică în realizarea şi

interpretarea atlaselor lingvistice) constituie astăzi mai

mult ca niciodată adevărata provocare la adresa

geolingvisticii, de gestiunea acesteia depinzând în mare

măsură dezvoltarea viitoare a acestei metode de analiză

deja seculară.