FOAIE ILUSTRATĂ PENTRU FAMILIE A P A R E D E D O U E ORI P E L U N Ă

NUNTA DIN PERUGIA Chipul «Sftotului George» de Rafael e portretul lui

Astorre raglioni din Perugia. Acest Astorre era cel mai frumos bărbat pe vremea luî, puternic şi îndrăsneţ, şi «în a rmătura luî poleită cu aur, având un şoim pe coif, era asemeni luî Ares la făptură şi la fapte» dice cro­nicarul de pe acel timp, Matarazzo.

Rafael a cunoscut nu numai pe Astorre, ci pe întreaga familia Baglioni. Din această familie de oameni frumoşi, genialul pictor şî-a ales două modele, pe Astorre, pe care Fa eternisat în tabloul «Sfîntul George» şi pe Âta-lanta, mătuşa luî Astorre, al cărei chip e chipul Maiciî-Domnuluî în «Mater Dolorosa».

Aceşti doi oameni eternisaţî de penelul luî Rafael aii avut un sfirşit tragic. Povestea morţii lor ne-a rămas spusă de numitul cronicar.

Familia Raglioni era fruntaşe în Perugia. Doue familii mari din acest oraş, Baglioni şi Oddi, s'au certat multă vreme pentru domnie. Intr 'al le oraşe ajunseră unele fa­milii la putere, fie prin averi, fie prin intrigi, şi, alegend un principe din mijlocul lor, stabiliră micile principate din nordul Italiei. Aşa ajunse la domnie familia Este în Ferrara , Gonzaga în Mantua, "Sforza în Milan şi Medici în Florenţa. Dar în oraşele mai iniei familiile fruntaşe se svîrcoleau de geaba, căci nu se puteau dovedi.

Aşa şi în Perugia. Une-orî biruia o familie, alte ori alia. Biruitorii omorau şi alungau din oraş pe cei bi­ruiţi ; aceştia cu ajutor slruin veneau şi împresurau ora­şul, îl aprindeau şi iarăşi puneau mâna pe domnie. Era o ură nesă tura tă şi o luptă continuă. Pe timpul poves­tirii noastre, familia I Baglioni era la putere, iar Oddi umblau răsleţi prin lume, înfrânţi aproape cu totul.

Capii familiei Baglioni erau Guido şi Ridolfo. Eî gu­vernau înţelepţeşte oraşul; erau generoşi şi blândî Aveau de gând să declare de principe pe fiul cel mai mare a lui Ridolfo, pe Gianpaolo. Au tot întârdiat însă cu făp­

tuirea acestui gând, din pricina deselor năvăliri ce fă­ceai! slabii păr taşi ai familiei Oddi, dar mai ales întârdiau pentru-câ Asterro, al doilea fiu a luî Ridolfo, voia să se însoare, să facă o nuntă cum n"a mai vădut Perugia, şi toţi aş teptau să declare de principe pe Gianpaolo după nuntă.

Nevasta luî Asterro era să fie Lavinia, din familia Colonna, o fată frumoasă şi de multă vreme aleasă de Asterro. Pregătirile de nuntă aii fost neînchipuit de splendide. înainte de cliua cununiei aii avut Ioc mar i sărbători poporale, jocuri, alergări de cai şi lupte do cavaleri. Se adunase lume mul tă ; erau peste 1500 de oaspeţi, cari veniră dintr 'alte oraşe. Pr intre aceştia era şi principele Varano din Camerino, care venise însoţit de doue sute de t rabanţ î călări, toţi îmbrăcaţi în straie aurite. Nimeni nu bănuia măcar, că sub straiele lor sunt ascunse cele mai ascuţi te pumnale, menite să facă sfîr-şitul multor bărbaţi din familia Baglioni şi să prefacă nunta luî Asterro într 'o nuntă de sânge!

Principele Varano era înrudit cu familia Baglioni. Guido, capul familiei, avea doi nepoţi, pe Griîone şi pe Carlo Barciglia. Acest din u rmă era tot odată şi nepot al principelui. Dar principele n'a venit la nuntă de dragul rudelor, căci atunci n 'ar fi adus cu el atâţ ia oşteni înar­maţi în taină. El a venit în Perugia cu gândul hotăr î t să piardă pe toţi fruntaşii familiei Baglioni şi să aducă la putere pe resleţiî capi ai familiei Oddi. De-acest plan Grifone şi Carlo Barciglia nu ştiau nimic. Un singur om ştia ' toate, căci el cumpărase pe principe să facă acest lucru. Omul era un fruntaş al familiei Oddi, Iero-nimo dalia Penna. Fusese alungat din oraş, dar prin bună­voinţa familiei Raglioni şi din causa înrudirii luî cu Carlo Barciglia, se reîntorsese în Perugia şi trăia prieteneşte cu mărinimoşii săi duşmani cari îl iertaseră. El însă le-a răsplătit mişeleşte bună-voinţa, căci necontenit plănuia

cura să smulgă puterea din manile lui Guido şi Ridolfo. A încercat de mal multe orî să hotărască pe Grifone şi pe Barciglia, să facă o răscoală, să ucidă pe toţi din fa­milia Baglioni, ca în urmă să declare de principe pe Grifone. Aceştia erau înclinaţi să-1 asculte, dar se t e ­meau. Atunci ieronimo a cumpăra t pe principele Varano, şi timpul cel maî potrivit de făptuire li s'a părut amân-dorora noaptea nunţii lui Asterro. De frică să nu fie trădaţi , eî n 'au spus nimic lui Grifone şi lui Barciglia până în ziua cununiei.

Barciglia a fost gata la toate , îndată ce principele i-a destăinuit gândul. El a fost mulţumit şi cu planul lui Penna, anume că bandiţii deghisaţî ai principelui să atace, după ospăţul nunţii, pe toţi membrii familiei Ba­glioni prin casele lor, să-î măcelărească şi apoi să pro­clame pe Grifone de s tăpân. Grifone însă, orî că nu s'a încrezut în vorbele tovarăşilor săi, ori că s'a temut , orî că l'a îngrozit îndeplinirea crimei, Grifone a şovăit şi le-a dat sfatul să nu facă prostii. Lui Penna, răutăcios şi intrigant cum era, îi t răsni prin cap un gând.

«Dacă nu te ademeneşte gloria viitoare, cel puţin fii bărbat şi apără-ţ î casa de ruşine!»

«Ce ruş ine?» întrebă Grifone mirat . Penna t rase cu ochiul lui Carlo şi principelui. Aceştia

l'au înţeles. «Ce om! Ce om! Toată lumea ştie, şi tu habar n'aî!

Mî-ar fi ruşine, Grifone!» «Dar spune odată, c e?» Penna se apropie de el şi-î şopti la u reche : «Nu ştii tu că nevastă- ta Zenobia te înşală cu Gian-

paolo ? Da, cu Gianpaolo, care o să fie principele Peru-gieî, fiind-câ tu nu voeştî! Rîde lumea de tine!»

Această minciună, spusă aşa de mişeleşte şi întărită de principe şi de Carlo în cel mai neruşinat chip, au scos din sări tă pe Grifone. El a jurat să-î omoare pe toţi, şi mai întâia să înjunghie pe nevastă-sa. Tovarăşii 1'au sfătuit să lase în pace pe nevastă, cel puţin până după îndeplinirea lucrului de căpetenie, căci omorîrea eî ar pune pe gânduri pe mulţi. S'au înţeles apoi toţi pa t ru să fie liniştiţi toa tă diua, să fie prevenitori şi comple-sanţî cu fie-care Baglioni în par te , ca să nu dea de bă­nuit, iar la ospeţ să fie cumpătaţ i ca să nu se îmbete.

Diua cununiei a fost frumoasă. Stradele pline de lume. Poporul chiuea şi cân ta ; la vederea tinerei perechi, ră ­suna văzduhul de strigăte vesele. Toţi salutară pe miri cu iubire şi cu voe bună, şi nimeni nu era maî fericit de această cununie de cât i rincipele Varano, Penna şi Barciglia. Singur Grifone era serios, căci de şi fâţărea veselie, nu 'şi putea ascunde gândul că nevasta sa îl înşeală.

Ce potriviţi erau Asterro şi Lavinia! Amendoî fru­moşi; el, bărbatul cel maî iubit în Perugia, pe care ni­meni nu '1 întrecea dintre cetăţeni, nici în virtuţi, nici în cultura inimii, nici in elasticitatea mişcărilor. Ea, o fală înaltă, bine făcută, vecinie zimbitoare şi plină de graţii.

La masa, dată după nuntă au luat par te toţi locui­

tor i i 'd in Perugia. Cel mai din urmă Perugian a venit să primească un pahar de vin şi să-1 închine în sănă­ta tea căsătoriţilor. A fost chef mare. Toţi membrii fa­miliei Baglioni închinau des cu paharele. Ast-îel aii pe­t recut până la miedul nopţii.

Asterro, cu tinera-î nevastă, a plecat de t impuriu. Fraţii lui, Gianpaolo şi Marc-Antonio, au rămas până tardivi, închinând cu cei din u rmă oaspeţi, cu Princi­pele Varano şi cu Penna. In u rmă şi aceştia au plecat acasă.

Cam la un ceas după miedul nopţii, bandiţii Princi­pelui au început să-şi ducă în îndeplinire poruncile. Cel d'intâiu a fost a taca t Guido; cadavrul lui a fost arun­cate în stradă.

Cei patru conjuraţi şi-au împărţit bandiţii în pat ru părţ i : fie-care 'şî-a iuat câte două-deci, şi au plecat în direcţiuni opuse. Ceî-l'alţî bandiţi s teteaù de straje la

colţurile stradelor, unii dintre eî se ascunseră prin cur­ţile caselor. Ei umblau foarte încet. Asterro când a au-dit neobicinuitul vuet la poartă , a sărit la fereastră să vadă ce e. In acel moment, poar ta curţii a cădut sdro-bită de topoare, portarul a fost înjunghiat, şi pe scări , răsunară paşii grei ai bandiţilor. Lavinia a ţ ipat de groază; Asterro a înlemnit, el nicî odată în viaţă n'a şt iut ce 'i frica, dar în clipele acestea îşi pierduse capul, căci nu înţelegea ce însemnează acest a tac în puterea nopţii. Venindu-şî în fire, el se repedi la uşa odăii "şi o isbi în lături, în cât o făcu ţăndări. De odată odaea se umplu de fum de torţe, şi două-decî de săbii albe scli­piră, eşind din umbră. «Jos Baglioni! Moarte lui Asterrò!»

str igară bandiţii. Asterro, de mânie îşi întoarse ochii spre Lavinia. Ea

căduse în mijlocul odăii leşinată. Atunci Asterro, near­mat cum era, se repedi cu pieptulgol între săbii, prinse pe cel d'intâiu bandit de gât şi '1 isbi de un părete , crăpându-î capul, smulse apoi sabia dm mâna altuia, şi lovi a tâ t de ta re pe unul din eî, încât sabia se rupse. Cu mănuchiul săbii mai isbi pe câţ î -va , — atunci zări de o par te pe Penna, care înjura pe bandiţi, fiind-câ atacul violent al lui Asterro îî zăpăcise. Turbat, Asterrò

se a runcă printre bandiţi, să pună mâna pe Penna. «Câne! Tu erai ?». In clipa aceea, un bandit îî împlântă pumnalul între

gât şi umăr. Isbitura a fost a t â t de sigură, în cât As­terro a cădut mort , fără să scoată vr 'un glas. La po­runca lui Penna, bandiţii au tîrît cadavrul pe scări, până în stradă.

Abia se răcise cadavrul, când bandiţii lui Varano adu­seră cadavrul lui Simoneto, fratele cel mai mic al luî Asterro. Acesta era măcelărit rău. El îşi plătise scump viaţa, căci avea obiceiu să doarmă cu armele la cap, şi era şi treaz, căci la masă nu băuse de loc, neputènd să sufere vinul. El ucise vr'o opt dintre bandiţi, şi a tâ t de nervos strînsese sabia in mână, în cât bandiţii nu "î-o pu tură scoate din mână, după ce-1 uciserâ, şi t re -buiră să 'î tae degetele ca să 'î ia sabia. Lângă Asterro

şi Simoneto, se maî adăogaseră câte-va cadavre, dar într 'aceia sosi grăbit Varano, şi înjurând. îî spuse lui Penna că Ridolfo şi Marcantonio scăpaseră, fugind pe porţile din dos ale curţii.

Nu peste mult timp sosi şi Grifone cu bandiţii sef, aducând vestea că şi Gianpaolo a scăpat. Grifono turba de necaz, că pretinsul seducător al nevestei sale, pe care '1 luase în seamă, fugise de cu bună vreme.

Conjuraţii se sfătuiră, că mâne în zori să adune lumea şi să proclame pe Grifone de Principe. Cetăţenii t rebuiau terorisaţî . Dar în noaptea aceea jumătate din­t re cetăţenii Perugianî fugiseră, căci aii prins de veste de cele întîmplate. In zorii zilei, t rabanţi î aii bă tu t to­bele pe s t rade ; lumea puţină, câtă maî remăsese în oraş, s'a adunat în jurul cadavrelor, căci acolo era chemată. Ce groază pe eî, şi ce cutremur, când au. vedut cada­vrele pline de sânge, mai ales cadavrul lui Aster-ro, al nefericitului mire!

Grifone a îost proclamat Principe; cetăţenii ' l -a i ipr i ­mit de frică. înda tă după proclamare, Grifone a plecat la mamă-sa, la Atalanta. Ea înse plecase de cu noapte la un sat apropiat , dimpreună cu Zenobia şi copiî eî, şi cu doî copiî ai lui Gianpaolo. Era lucru evident, ca Ata­lanta condamna fapta fiului eî. Grifone a încălecat de grabă şi a plecat după mamă-sa . El o iubea foarte mult.

A găsit-o. Zenobia sta lângă dînsa. «Ce cauţi aici, mişelule? Eu. nu te maî cunosc! Tu

nu maî eşti fiul mei i !». «Ascultă-me mamă ». «Nu vreau! Pe un ucigaş de oameni nu '1 ascul t !» . «De ce 'şî ascunde Zenobia faţa ?» întrebă turbând

de mânie. «Pentru că te despreţueşte, ucigaşule!».

' «Ucigaş, e u ? Pent ru că am voit să ucid pe seducă­torul eî ?»!

«E minciună!» Dise Zenobia, aprinsă de indignare. «Varano, Carlo şi Penna , ştiţi vinovăţia ta » «Minciună!» Zise iarăşi Zenobia cu demnitate. «Ne-

bunule, te-aî lăsat pur ta t de nas de prietenii tei, cari te-aîi făcut unealta lor! Eu. me leaped de tine, cum s'a lepedat şi mamă-ta!»

Grifone scoase pumnalul. Atunci Atalanta s 'aruncă între el si Zenobia.

«Du-te, piei din ochii meî, nemernicule, şi blestemat să fii toată viaţa!»

Grifone se simţi ca sugrumat. T era ruşine, se temea de mamă-sa , care sta în faţa lui ca o s tă tue plină de majestate. El şovăi, nu dise nimic; a eşit în curte, şi a plecat in goana calului spre Perugia.

In vremea as ta se schimbaseră lucrurile în Perugia. Varano, observând lipsa lui Grifone, credea că acesta a îost ucis. A început să-î fie frică şi, căutând un pretext , 'şî-a adunat trabanţi î şi a plecat cu toa tă graba acasă. Bar-ciglia şi Penna căutaţi pe Grifone. Intr 'aceea s'audi vuet în oraş : era Gianpaolo, care adunase ţeranî de prin sa­

tele de prin prejur şi venea să'şî resbune. Barciglia, care nu avuse vreme sa se gândească la apărare , neaşteplând un atac aşa de grăbit, îşi pierduse firea şi se gândea cum să-şî mân tue capul. Zăpăcit, dimpreună cu şi maî zăpăcitul Penna, amendouî prăpădiţi aii rupt 'o la fugă de-a dreptul pe şoseaua căt ră Camerino, pe urmele Principelui,

Puţina putere împotrivitoare ce a eşit în calea Iui Gianpaolo a fost respinsă. El ajunse până în piaţă cu ţeraniî. Aci eî întâlniră un călăreţ. Era Grifone, care venise pe poar ta opusă a oraşului şi nu ştia nimic de cele întâmplate. Unii săriră să-1 omoare; Gianpaolo însă 'î opri.

«Daţi-1 jos de pe cal; daţi-î câte-va palme mişelului şi lâsaţi-1 să plece. Atât 1 ajunge. Eu nu 'mî pătez a rma cu sânge de rude , cum a făcut'o el!»

Ţeraniî l'au încunjurat; apărarea lui a îost neputin­cioasă. L'aîi dat jos de pe cal, dar palmele poruncite aii fost, fără ştirea lui Gianpaolo, o bă tae de moar te . Crunt şi sdrobit, eî răii isbit de un zid, lăsându-1 leşi­nat acolo.

Vestea despre întoarcerea Baglionilor s'a lăţit îndată prin împrejurimi. A audit şi Atalanta, a audit de vestea morţi i fiului seu. Sentimentele sale de m a m ă n'aîi lăsat 'o liniştită. Ea, luând pe Zenobia cu sine, a venit în Pe­rugia să-şî vadă fiul. Aii sosit seara târdiîi . L'au găsit to t acolo unde '1 lăsară ţeraniî. El era slăbit şi nu în-drăsnea să se ridice.

Atalanta a ingenunchiat lângă dînsul. «Eşlî răni t reii, GriEone ?» «Reu, m a m ă ! Mor...» Atalanta a început să plângă. Grifone 'şî-a ridicat pu­

ţin capul şi-a vedut pe Zenobia. «Zenobio!» dise el, abia vorbind. Zenobia a ingenunchiat lângă Atalanta, luând capul luî

Grifone în mâni . «Me maî credî tu vinovată, Grifone?» «Nu! M'au minţit. Tu nu eşti vinovată!» Apoi se întoarse spre mamă-sa . «Me ierţi, m a m ă ? » «Ai ier tat şi tu pe cei ce 'ţî-au. făcut reul aces ta?» «Să-î ierte Dumnezeu, mamă, căci eu 'î-am iertat!» Atalanta îl sărută pe frunte. «Te iert, Grifone! Tu eşti fiul meii! Morî în pace!» Grifone n'a maî putut să vorbească; ochii luî ştinşî

aii privit cu iubire şi cu recunoşt inţă spre mâ-sa . El a maî respirat o-dată lung şi a închis ochii. Murise. In jurul lor se adunaseră câţi-va cetăţeni. Pa t ru dintre eî luară cadavrul pe umeri şi-1 duseră acasă.

Arcul de triumf, pe sub care trecuse ierî Asterro cu Lavinia, sta încă în toa tă pompa. Florile nu se veştezi-seră de tot. Arcul era împodobit cu versuri de-ale c ro­nicarului poet Matarasso. Şi pe sub acest a rc triumfal a t recut acum cadavrul luî Grifone urmări t de veduva remasă după dînsul şi de mamă-sa !

Gianpaolo, după ce-a liniştit oraşul, a adunat cada­vrele rudelor sale şi le-a îngropat. Cadavrul nenoroci-

tuluî Asterro a îost dat văduvei Lavinia, ca să-1 îngroape după cum o voi dinsa. Soarta Lavineî era mai nefericită de cât a lui Asterro. Toată noaptea a zăcut leşinată în mijlocul odăii, îărâ ajutor, căci toţi servitorii fugiseră de frică. Iar diua, când după multe silinţe au readus 'o în lire, ea a început să vorbească într 'aiurea. Ea rîdea şi plângea, vorbea cu iubitul ei, întindea braţele să'l cu­prindă, şi se ruga: «Vino, Asterro! Mai avem puţină cale şi suntem pe Pincio! O, cât e de frumoasă Roma, când o vedî de-acolo! Un viteaz ca tine nu oboseşte! Şi daca te vei obosi, te vei răziina de mine şi-ţi voia a-juta să urci dealul, şi-ţi voiu face uşoară calea! Vino în Roma, căci acolo sunt acasă!» Apoi începea să cânte, şi iarăşi să plângă. Nu mai cunoştea pe nimeni. Iar când s'au deschis uşile, ca s aducă servitorii pe Asterro, ea s'a dat un pas înapoi, speriată şi ducendu-şî mâna

la frunte: «Pe cine aduceţi voi acolo?» Apoi merse la cadavru, privi lung la obrajii palidî ai mortului, îşi duse mâna iarăşi la frunte şi privi împrejur: «Unde sunt eu ?» Un ţipăt înfiorător u rmă după aceste vorbe, ea cădu peste cadavrul bărbatului seu, fruntea ei să alipi de fruntea lui şi nu s'a mai ridicat. Sîirşitul tragic al L a -vinieî a înduioşat toate inimile, mai mult de cât moar tea lui Asterro, şi toţi se întrebau, ce o îi păcătui t îemeea

I as ta aşa de t îneră şi de frumoasă, ca să fie aşa de pe-J depsită de Dumnedeu.

Pent ru Atalanta a zugrăvit mai târdiu Rafael Sanzio \ capo-d'opera sa «Aşedarea în mormînt». j Ea este acea Atalanta, ale cărei t răsătur i sunt eter-

nisate în «Mater dolorosa».

(Istoric şi după Girnăt) \ EMIL FLORESCU

S T E A De-asapra casei talc,—şliî, Atunci pe când noî ne iubeam, Cu raze dulci şi argintii Pe-albasirul cer o stea vedeam.

Ea dintre toate mal cu foc Irivea a noastre întâlniri, Urmându-ne în orî-ce loc, Cu-aceleaşi galeşe sclipiri.

U A Acuma noaptea în zadar Mai cat pe cer frumoasa stea, Atâtea altele resar, Dar nici odată nu şi ea.

Căci astădi nu me mai iubeşti Şi ea de veste poate-a prins, Încât din bolţile cereşti lnflorându-se s'a stins....

VlRGILIU N. ClSMAN.

M A R A (Urmare)

CAP. XVIII B i r t u l de l a S ă r ă r i e .

Nu trece nimic peste iubirea de mamă! «Şi adică ce e! ! — îşî dicea Mara în cele din urmă!?

Par'că ea nu tot acea-şî rămâne! ? Câte femeî trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate! ? Câte se feri­cesc după ce au făcut un pas greşit!?»

«Mal bine moartă!» — dicea odinioară, iar acum se simţia mângâiată, când îşî dedea seamă, că fata eî nu e cununată cu Neamţul Ştia că nu p )ate să trăiască res-leaţă : a putut să se ducă, dar nu putea să remâie, şi-o aştepta în toate dilele să se întoarcă. De un singur lucru se maî temea şi se ruga în toate dilele luî Dumnedeu, ca s'o ferească de lucrul acesta, singurul, care ar fi putut s'o lege pe Persida pentru toată viaţa de Naţl . O tre­ceau un fel de fiorî de moarte, când se gândea, lucru foarte firesc, — că Persida ar putea să se întoarcă mu­mă acasă: aicî mintea 'i se opria în loc; nu maî ştia, cum s'ar simţi, ce ar dice şi ce ar face atuncî.

| De aceea sângele 'i se opri în vine, când, patru dile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-î spună, luând-o maî

i pe de parte, că Persida s'a întors de la Viena. Cum 'î-ar fi venit, Doamne, să se bucure şi nu în-

• drăznia. O aşteptase singură şi nu se îndoia, că-1 va şi părăsi pe Neamţul, care 'î-a stricat toată viaţa; iară ea venise tot cu dînsul, ba dicea, că n'are nici o dată să-1 părăsească.

«Nu cum-va..!? — întrebă ea cu inima îndoită.» Trică se uită în ochii mumeî sale şi înţelese între­

barea. «Nu ştiu, — răspunse el, — nu cred, — nu mi se

pare». «Şi chiar dac'ar fi una ca asta, ba maî ales a tuncî ,—

grăi Mara luându-şî inima în dinţî, — să-î spui, că nu vreau să ştiu, că 'mî-e fată, câtă vreme trăieşte cu dîn­sul: ori eu ori el!»

Persida era greu lovită. Nu, mal aspru nu putea să fie pedepsită: dar aşa trebuia să fie, pedeapsa era dreaptă

si ea se simţea înălţată de gândul, că muma el este o femee, care nu vrea să-şî ierte fata, pe care o ştie trăind în căsnicie nebine-cuvântată.

Seara ea plângea pe înfundate în culcuşul el. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în faţa lumii, prea cădută în gândul se­menilor s&, şi fire de om avea, de om, care orî şi cât de fericit ar fi, se simte nenorocit, când semenii lui îl pre­ţuiesc mai pre jos de ceea ce este.

A h ! De ce nu putea dînsa să spună! ? de ce nu pu­tea să ridice de pe inima mumei sale greutatea ce atât de mult o apăsa! ?

Gândul acesta o frămînta atât de mult, în cât la Viena s'a dus fără de ştirea soţului său la un advocat, ca să-I ceară sfat.

«Ar fi, — o întrebă advocatul, — muma d-tale în stare să declare, că cununia s'a făcut cu ştirea şi învoirea ei ?»

«Nu cred,» — 'î-a răspuns atunci. «Dar dac'aî avea un copil?»—întrebase iar advocatul-«Atunci da, — 'î-a răspuns ea, — fără îndoială da!» «Aşteaptă dar până atunci, — a dis apoi advocatul,

căcî de voinţa tatălui, care trăia în vrajbă cu fiul seu, nu se ţine seamă».

Aştepta deci Persida cu însetare şi se ruga în toate dilele lui Dumnedeu.

«Nu mă plâng, Doamne, — şopti ea şi acum suspi­nând din adîncul inimii; — Tu ştii mai bine, cum aî să-'mî croieştî viaţa şi mi-1 vei dărui, când tu însu-ţî vei bine-voi a-'mî lumina şi lămuri viaţa. A l teO. are să fie; ţie am să ţi—1 închin; în frica ta am să-1 cresc: îndură-te, Doamne, şi bine-cuvintează căsnicia noastră!»

Iar pe când ea se sbătea ast-fel, el dormea perdut în somn adine.

Mai norocos de cât dînsa, el se întâlnise pe înserate, la casa lui Oancea, cu mumă-sa, care era tot cea ve­che, duioasă şi slabă.

Stăpânită cu desăvârşire de dorinţa de a împăca pe fiul ei cu tatăl lui, care acum nu mal era supărat pe el, ea stăruia cu toată căldura mumei îndurărate să se des­facă de Persida, care 'î-a turburat minţile şi l'a făcut să intre în vrajbă cu părinţii săi.

«Erai cu totul alt-fel de om, aşa dice tatăl teu,—grăi dînsa. — mai înainte de a te fi încurcat cu Persida si numai ea te-a făcut să-ţi perdî rostul vieţeî».

Aşa-'şi disese şi Naţ l de nenumărate, orî şi din di în di tot mai mult era stăpânit de gândul, că Persida este o grea sarcină pentru dinsul. El însă nu putea s'o pă­răsească. A r fi fost o prea mare mişelie. Dacă însă ea ar fi voit să-1 părăsească, el n'ar mai fi făcut nimic, ca s'o oprească, ba acum, când mumă-sa şi Oancea îl strîm-torau, el era ispitit de gândul de a se purta cu ea ast­fel, ca dînsa să fie în cele din urmă nevoită aT părăsi.

«Uite! — grăi Oancea, — să-î dai ceva, ca să aibă din ce trăi».

«Nu primeşte,» — dise Naţ l dând din cap.-<;Luaţi, cum diceaî, — urmă Oancea, — cârciuma de la

Sărărie ş i l a s ' o î n cele din urmă pe ea singură la cârciumă».

Naţl stetea pe gânduri. Ii era ruşine sâ dică da, dar nici ba nu-î venea să

clică. If trebuiau bani, şi mumă-sa nu 'i-ar fi dat, dacă el ar fi dis ba.

Seara, când s'a întors la Persida, el era îngându­rat şi scurt la vorbă. I-a spus, ce-î drept, că s'a în­tâlnit cu mumă-sa şi că are să primească bani, ca să ia în arendă cârciuma; în alte amănunte însă el n'a intrat, şi nici Persida, perdută în alte gânduri, n'a mai stăruit asupra lucrului. Iî era destul să ştie, că t reaba e ca pusă la cale, şi se simţea uşurată.

Cârc iuma de la Sărărie era proastă, dar foarte bună Lasă că t răgeau la ea plutaşiî şi oamenii, care veneau după sare şi pe timp de târg lumea se îndesuia într'însa, dar erau la ea şi un birt pentru lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mâie. Aici pu­teau, dacă erau oameni harnici şi cu rînduialâ, nu nu­mai să trăiască bine, dar să-şî mai şi facă avere fru­moasă.

Gândul, c'ar fi o ruşine să se facă cârciumăreasă, nu-i trecea Persidel prin minte: alăturea cu soţul ei orî şi ce muncă îi părea cinstită. Singura eî grija era, ca nu cum-va el să n'aibă destulă inimă pentru treaba, de care se apucă, să ia lucrurile cu uşurinţă şi să risipească mai mult de cât adună.

Cam aşa s'au şi croit lucrurile chiar de la început. Cel ce vrea să deschidă birt t rebue să se pună bine

cu toată lumea şi să-şî facă pretutindenea prieteni. în­dată dar ce s'a hotărît lucrul cu cârciuma de la Sără­rie, Naţ l s'a pus să-şT caute prietenii vechi şi să-şî facă alţii nuoî. După ce aii deschis apoi cârciuma, fie-care din aceştia venea cu câte alţi douî-treî, şi Persida era mulţu­mită, când vedea birtul plin de prieteni de ai soţului seu. Ca să-î îndulcească, ea le turna cel mai bun vin în pahare, le aşternea masă curată şi gătea cele mai bune mâncări pentru dînşiî. 'I-a şi Îndulcit, în cât peste câte-va săptămâni era mereu indesuială în birtul cel curat, unde se puneau pe masă mâncări nu numai gustoase, ci to t ­odată şi eftine,- şi beamterimea toată se obicinuise foarte în curînd să prânzească şi să cineze la Sărărie.

Era apoi lucru de sine înţeles, că Naţ l stetea cu prie­tenii lui, pe care nu putea să-î lase singuri, şi toată os­teneala, toată grija rămânea în sarcina Persideî. Aşa trebuia să fie acum la început, şi Persida se bucura, că soţul eî ştie atât de bine să facă pe stăpânul casei. Străi­nului, care intra în birt, nici prin minte nu putea să-î treacă, că Naţl nu e şi el tot oaspe ca cel-l'alţî: el ve­dea numai pe Persida, care le ştia toate, se 'nvertea ca prisnelul, era pretutindenea, avea pentru fie-care un deosebit zîmbet şi le făcea toate iute şi bine. Şi tot cam aşa vedeau lucrurile şi prietenii lui Naţl. Cel mai de că­petenie lucru, sufletul, care toate le cârmuia, centrul, îm­prejurul căruia toate se 'nverteau, era, la urma urmelor, şi pentru denşiî birtăşiţa cea frumoasă şi sprintenă şi harnică, care atât de bine se pricepea la toate, iar Naţ l era numai bărbatul nevestei sale. care ar fi putut, dacă e vorba, şi să nu-î fie nevastă.

6i6

Foar te în curînd dar toată lumea, când era vorba de cârciuma de la Sărărie, elicea numaî «la Persida».

Chiar şi Naţ l el însuşi nu se mai simţea ca la el acasă, ci stătea ca'n gardă «la Persida».

Dimineţele stetea, după ce se deştepta din somn, până târdiu în culcuşul lut şi nu se scula de cât pe timpul, când ştia că lumea începe să vie. Nici n'ar fi avut ce să facă, când Persida le făcea toate atât de bine şi se bucura, că el n'o mai încurcă.

Peste cli stătea apoi cu oaspeţii şi mal ieşea, mai ales fără de nici o treabă, prin oraş, iară serile petrecea cu prietenii adese-ori până târziu după miedul nopţii. Şi fiind-că aşa, fără de nici o treabă, oamenii nu pot să stea, el se deduse, de dragul prietenilor sef, la jocul de cărţi. .

Nu'I era Persidei nimic în lumea aceasta mal nesuferit de cât jocul de cărţi; dar n'avea încotro, acum aşa t re­buia fie: în vreme ce dînsa alerga în treburile cârciu-meî, el trebuia să intre în voile oaspeţilor.

Abia mal târdiu, spre toamnă, a început c a s ă stea pe gânduri.

Era lucru hotărît încă de la Viena, că socotelile Per­sida are să le poarte. Le şi purta, întocmai ca muma eî, şi dac'ar fi stat până în zori de di, ea tot nu era în stare să se culce mai înainte de a'şî fi făcut socoteala dileî. N 'a r fi putut să doarmă liniştită, dacă nu s'ar fi încredinţat mai înainte de a se culca, că nu în zadar a ostenit. Nici c'a avut o singură di fără de câştig: a avut însă dile, în care a perdut mult din câştigul, pe care ar fi trebuit să'l aibă.

Neguţătorie fără de pagubă nu se poate ; înţelegea dar şi Persida, că trebue să fie şi câte un om, care mă­nâncă şi bea fără ca să plătească. Trebuia Naţl să'şi cinstească prietenii, şi Persida s'ar fi simţit greii jignită, dacă vre-unul dintre dînşii i-ar fi cerut socoteala.

E a ţinea înse socoteală şi despre ceea ce beau şi mă­nâncă prietenii, şi din di în di socoteala aceasta era tot mai încărcată.

Când câştiga în jocul de cărţi, Naţl era voios, iară Persida se simţea adînc jignită de gândul, că el ia în cărţi banii de la oameni veniţt la casa lui. Ii făcea deci semn să cinstească, pentru ca să arate, că nu rîvneşte la câştig.

E l cinstea şi masa se umplea de pahare, pe care Per­sida le umplea fie cu vin, fie cu punch, fie cu ceaiü.

Când perdea, Naţ l era nerăbdător, şi Persida îî făcea semn să cinstească, pentru ca să arate, că puţin îi pasă, dacă câştigă ori perde, că nu joacă de cât spre a le face altora o plăcere.

Aşa ori aşa, socoteala se încărca, şi Persida tremura, când vedea cărţile de joc.

Mai era apoi şi o altă socoteală, care o neliniştea pe Persida.

îi mersese vestea lui Naţl, că dă şi pe datorie, şi atât le trebuia oamenilor, ca să se îmbulzească. Din di în di se sporia nu numai suma datoriilor, ci tot-odată şi nu­meral datornicilor, de la care numai cu dest i le mari ai

R A

fi pu'.ut să~scoţî banii. Iară Naţl nu era omul, care ştie să dea zor, ca să ajungă la cee-ace este a lui.

De şi dar cârc iuma 'mergea foarte bine, câştigul era foarte mic, fiind-că par tea lui cea mare se perdea în birt, unde atât de mult se ' t r ecea pe aşteptare.

A ş a nu puteau lucrurile să meargă înainte, şi nu tre­cea nici o seară fără ca Persida să-şî pună de gând, că are să vorbească cu Naţl. Ea înse nu ajungea să vor­bească cu el. Lasă că era mereu nedormit şi posac, dar stetea tot-d 'a-una cu alţii, în cât treceau"adesea-orî mai multe dile una după alta ia ră ca ea să poată schimba trei vorbe cu dînsul.

După Sfînta Măria, Persida s'a făcut de-odată foarte voioasă. Ar fi voit să vadă numai oamenii fericiţi împre­jurul eî, ar fi fost în stare să-1 poarte pe soţul eî ca pe un copil în braţe, miluia cu mână largă pe seracî şi masa prietenilor lui Naţ l era tot-d'a-una plină.

Simţea la început şi ştia foarte ^hotăr î t în urmă, că Dumnedeu s'a îndurat de dînsa şi a ascultat rugăciunile eî fierbinţi, că în curend viaţa eî se va lumina şi lămuri, că muma ei va veni la dînsa.

Se simţea nespus de fericită, şi totu-şî adese-orî serile, când ea 'şi fâcea socotelile, iară el petrecea cu prietenii seî în joc de cărţi, o cuprindeau temeri grele, îşi punea de gând să'l strîngă pe Naţl, ca să nu mai risipească câştigul, care de aici înainte nu era numaî al lor, şi ca din senin îşi aducea aminte de Bandi, a căruia urmă se perduse, şi de nenorocita lui mumă.

Trebuia să-1 caute pe băiat, să-1 găsească, să-1 aducă la dînsa: nu era, Ia urma urmelor, în lumea aceasta ni­meni, care ţinea la dînsa ca el şi putea să'î fie la câr­ciumă de un folos nepreţuit.

Şi trebuia să vorbească, în sfîrşit, cu Naţl, care de un t imp încoace se ferea, par 'că dinadins de dînsa.

Simţise şi el, că Persida e mai voioasă şi îşi dăduse seamă, ce anume a deschis atât de mult inima eî, şi un fior de bucurie l'a străbătut şi pe dînsul. Numaî pe o clipă înse Foarte încurînd el 'şî-a dat seamă despre sarcinile ce cădeau asupra lui. Om acum, care nu se sim­ţea legat prin nimic şi fâcea tot aceea ce îi plăcea lui, el vedea în norocul ce'l aştepta o grea nenorocire, prin care ajungea să fie legat de mâni şi de picioare pe toată viaţa.

N u ! atât. de mult se obicînuise cu traiul fără de griji, atât de mult se deprinsese cu gândul, că n'are el să'şî petreacă viaţa cu Persida, în cât nu mai putea să în­capă în mintea lui şi gândul, că el are să fie părinte.

«Spune-mî chiar acum ce vrei!» — chse el dar nerăb­dător, când Persida îl chemă peste di la o parte şi'l ruga, ca diseară să potrivească lucrurile ast-fel, în cât să poată sta un ceas de vorbă cu densa.

«Am să-ţi spun multe, fiind că au trecut luni de dile de când n'am vorbit cu tine, — dise ea amărîtă, — şi trebue să ne înţelegem în toată liniştea».

«Nu pot să las pe oameni singuri — întîmpina el în­dărătnic, apoi se depărta.

Persida stele cât-va timp turburată, apoi grăbi şi ea

, Tatra". Goläsei Tip- »Gutenber^

n treburi. O mâhnea purtarea luî, dar ea n'avea timp să stea mâhnită şi ori-şi-cum ar fi vorbit el, dînsa nu se îndoia, că are diseară să vie maî de vreme de cât de obiceiu în iatacui lor. Era peste putinţă să nu vie :—aşa'l ştia dînsa ; aşa dicea inima eî.

Ea-1 ştia însă precum era odată, la Viena, maî 'nainte de a se fi întelnit cu Burdea şi maî ales maî 'nainte de a fi stat toate serile cu Oancea. De atancî în coace ea nu mal avuse timp să-şî dea seamă despre schimbările petrecute în sufletul luî, şi s'ar fi înspăimîntat, dacă 'şî-ar fi dat seamă.

E a avea cu toate acestea dreptate. După ce s'a gândit şi resgândit, Naţl a luat hotărîrea de a se duce, şi pe'nse-rate, când a venit Oancea, 'î-a spus că n'are să stea de cât până pe la dece.

«M'a poftit Domnia-Eî adaogă el apăsat ,—pe astă seară ca sa mă ia de scurt. Şi am să mă şi duc! — adăoga apoî încă maî apăsat. To t n'o s'o ducem noî mult, şi e bine s'o ştie aceasta cât maî curînd » Oancea nu dicea nici albă, nicî neagră, ci zîmbea numai a om care nu crede

Pe la clece el t răgea mereu cu -ochiul şi vedea, că Naţl fierbe şi se frămîntă în el, — ar vrea şi-1 împinge firea, stă ca pe spinî şi nu se poate urni din loc.

«Maî împărţi de treî orî, — dise Oancea în cele din urmă.

«Da! răspunse Naţl cu jumătate de gură şi împărţi înainte şi jucă maî departe.

Ear după ce trecură cele treî rîndurî, el tot maî îm­părţi cărţile.

«Nu te duci? — întrebă Oancea. «Maî aşteaptă ea, — răspunse Naţl, — poate să maî

aştepte. A şi aşteptat Persida stând aşa singură în iatac gân-

dindu-se la toate câte se petrec în lume. Cum poate omul să se schimbe în lumea aceasta ! Odinioară s'ar fi simţit adînc jignită, greu umilită şi

ar fi plâns lacrămî de amărăciune, dacă cine-va, şi maî ales el, ar fi lăsat-o să aş tepte ; acum şedea liniştită şi, ca să nu stea de geaba, 'şî-a scos din dulap ghergheful cu o lucrare de mult începută, şi ar fi stat, dacă e vorba până'n zori de di. Ii era par 'că nimic în lume aceasta n'ar fi putut să-î strice voia bună, şi nu s'ar fi lăsat să fie turburată în lucrarea eî de cât dacă ar fi aflat, poate, că î arde casa în cap. Şi totu-şî lucrul nu mergea ca maî 'nainte; era altă mână, care duce maî departe floarea începută astă-vară.

Femee greu muncită, se perduse încetul cu încetul în­făţişarea eî aleasă şi gingaşe; ridicând ciuberele de apă şi oalele de la foc, mutând mesele de la un loc la altul, punând mâna la toate, ea se făcuse maî voinică, maî ţeapănă, dar tot odată şi mai nodoroasă oare cum, ca copacul încă tîner, dar mult bătut de vînturî. Ast-fel nicî mişcările ei nu maî erau cele de maî 'nainte; călca mai iute, maî lat şi mai apăsat, prindea cu mâna întreagă când lua ce-va şi se 'nvertea în călcâie, când se întorcea din o par te într'alta. Un singur lucru îl remăsese : se ţinea şi acum dreaptă ca un grenadir. j

Şi omul e cum îl vedî, dacă te uiţî bine la el. Trăind mereu cu slugi proaste şi cu lume adunată în

cârciumă, ea perduse încetul cu încetai şi gingăşia sufle­tului. Nu se maî ruşina când audea vorbe proaste^ nu se simţea jignită, când îî dicea vre-o vorbă aspră, lua lumea cum o găsia şi vorbea iute, scurt şi aspru, ba era în stare să t ragă şi pălmî orî să dea brânci, când vorba era să facă linişte şi bună rînduială în casa eî.

Dacă s'ar fi vădut ea însă-şî pe sine cu • ochii eî de odinioară, ar fi rămas cuprinsă de Spaimă şi ar fi s tr igat: A h ! tare am cădut, Doamne ! Nu putea însă să se vadă de cât cu ochii eî de acum, şi aşa cum era se simţea maî bine de cât odinioară, maî potrivită cu lumea, în care trăia, maî croită pentru nevoile vieţii.

Schimbarea o vedea numai cârtd se uita în oglinda: obrajii odinioară rotundî se lacustră lătăreţî, peliţa cea albă-rumenită era galbenă şi oare-cum întinsă, iară ochiî ieşafi mari din cap, se vedea c'a fost odată frumoasă, nu era nicî acum slută: dar floarea se ofelise şi începuse a-'şî scutura foile.

Puţin îi pasă şi de asta; sănătoasă să fie, căci de cele-l'alte nu se îngrijea.

Perdută în lucrul el de mână, âa nu numaî că nu s'a mâhnit, dar 'şî uitase că îl aşteaptă pe Naţ l şi abia după un-spre-dece ceasuri, când somnul a început să-î biruiască trupul obosit, a început şi ea să Se neliniştească. Acum însă numaî putea să se ţ ie; e mare stăpân somnul, câtă vreme omul e în putere, şi Persida nu l'a maî aşteptat pe soţul eî.

«Vorba era să me aştepţi, ca să^mî spui ce-va, — grăi Naţl dimineaţa, pe când Persida se gătea, ca să iasă la lucru.

«Aşa era vorba, — răspunse ea; — te-am şi aşteptat, dar se apropia miedul nopţii fără ca să vil, şi oameniî cu mintea întreagă nu se înţeleg pe la miedul nopţii, când ţi-e maî mult să dormi de cât să stai de vorbă.»

E a le dicea aces te i fără pic de supărare, şi Naţl , care atât de mult se frămîntase în el, se simţea jignit, că dînsa nu s'a supărat.

«Eî! — spune-mi acu n ce ai pe suflet, căci văd că nu mai ţie-e să dorm*, — dise el înţepat.

Persida rămase cât-va timp pe gânduri, Grabă mare n'avea, şi ar maî fi putut să stea, aşa gătindu-se, vre-o jumătate de ceas cu dînsul.

«De ce nu!? — grăi dînsa. — Dar să vorbim liniştiţi, ca oameni cu minte.

«Ca oamenî cu minte, — dise şi el. — Maî ales tu nicî nu poţî să vorbeşti a!t-fel. Care-I porunca!?»

«Nu me lua aşa, căci din ale mele nu poţî să mă scoţî, — grăi dinsa aşedată. — Tu ştii, că mie îmî place renduiala bună în toate, şi dacă am găsit odată că ceva e bine, nu me abat de la hotărîrea mea. Sunt maî întâiti două lucruri, asupra cărora trebue neapărat să ne în­ţelegem.»

«Cel d'intâiu e să nu mai stau la joc de cărţi,» o în­trerupse el, ridicându-se puţin în culcuşul lu r.

«Nu, — dise ea, — acesta e al treilea. Cel d'întâiu e

să-ţi faci socoteala despre ceea ce prietenii teî mănâncă şi beau în cinste. Eu am făcut-o şi e foarte mult.»

«Şi ce vrei adică? — să-î pun să plătească?» întrebă ei supărat.

«Vreau numaî să ne înţelegem amândoi şi sa chib­zuim ce e de lăcut, ca să stai maî puţin cu dînşiî şi să începem a strînge banii de la datornici.»

Naţl se dete jos din pat şi începu să se îmbrace şi el.

«Aî, la urma urmelor, toată dreptatea, — grăi el prin­tre dinţi. — Aicî tu eşti stăpână. Eu nu sunt de cât a cincea roată la car. N'al înse de cât să te scapi de mine, dacă eu cu prietenii mei îţî suntem o sarcină prea grea.»

Persida se uită lung şi ridând la el. «Tu vorbeşti aşa şi credî, că facî vr'un lucru mare.

Ia, spune drept : — dise cu inima deschisă — nu 'ţî-e ţie ruşine, când te gândeşti, că cârciuma ar merge fără de tine tot atât de bine ca şi cu tine, dacă nu chiar maî bine ?»

«Pe mine nu m'a făcut Dumnedeu ca să fiii cârciumar,» — răspunse el.

«Eu văd că te-a făcut, de oare-ce eştî cârciumar,— în-tîmpină ea. Nu, Naţl, nu am să me scap de tine, ci să te iau mal de scurt. Tu eştî om harnic, vrednic la toate şi bine pornit; vinovată sunt numaî eu, care am luat toată sarcina asupra mea şi prea te-am lăsat în voile tale. As ta nu maî poate să remâie aşa. Gândeşte-te, că nu suntem noi singuri stăpâni pe avutul nostru ; mâne ori poimâne Dumnedeu ar putea să ne dăruiască vre-un copil».

«Ba să ne ferească Dumnedeu de aşa ce-va, căci sunt destul nenorociţi în lumea aceasta, grăi Naţ l cu faţa în­tunecată.

Persida se cutremură, se uită speriată la el, apoi se lăsă încet pe un scaun din apropriere; tot sângele 'i se turburase, vederea 'i se împăigina, îl venea să leşine.

Deşi vedea, că e pus de cine-va la cale, nu se aştep­tase la o vorbă atât de grea, şi lovitura era pentru dînsa cu atât maî strivitoare, cu cât venea ca din senin.

«Ştiu, că nu grăeştî din i imă, — dise ea după ce-şî maî veni în fire; — me doare înse, că pot să treacă asemenea vorbe peste buzele tale.»

Lui Naţ l îî părea rău de ceea ce făcuse ; el n'avea înse destulă virtute, ca să o mărturisească aceasta: era şi se şi simţea vinovat, dar tocmai simţemîntul acesta îl făcea maî îndârjit.

«Ba vorbesc din inimă»,— dise el cu îndărătnicie. «Minţi!—strigă ea sărind în picioare. Tu ştii tot atât

de bine ca mine, că în diua în care am avea un copil, n'am maî fi nevoiţi să lăsăm lumea să creadă, că nu

suntem soţ şi soţie da p i lege şi căsnicia noastră, 3 ar fi maî fericită».

«Aş! — întîmpină el. — Căsnicie fericită cu tine nu se poate. Ar rîde curcile de mine, dac'aşî spune că 'sunt cununat cu tine. Audî cununie ?—noaptea,—prin ascuns,— ca să nu afle nimeni! Minciuni popeşti, ca să me pros­tească pe mine şi să te încarce în spinarea mea!»

Persida stetea cu răsuflarea oprită în faţa lui. îî părea că visează; audea şi nu putea să creadă, dacă de el sunt rostite vorbele pe care le audea, şi sângele îî năvăli spre cap.

Codreanu, care o cununase după-ce dînsa s'a purtat atât de reu cu el, era ca un sfînt în gândul eî.

«Nu te temî tu,—dise ea,—că Dumnedeu o să te pe­depsească pentru aceste vorbe grăite asupra omului, care ţî-a făcut cel maî mare bine în lumea aceasta!? Ce s'ar fi ales atunci de tine, dacă el nu m'ar fi ajutat, ca să pot merge cu tine!?»

«Veneai tu şi fără de boscoanele luî,—întîmpină Naţl . Ştii tu prea bine ce căutaî şi de ce te-aî legat de mine. Cine ştie ce va fi fost între voi maî 'nainte! ?»

Persida nu se maî putea stăpâni. 'I se răscolise toată firea. Era lovită în tot ceea-ce îî era maî sfînt, şi-î venea să se răpeadă asupra luî, să-1 scuipe 'n faţă, să-î smulgă perul din cap, să-î scoată ochii cu ghiarele. Fără ca să-şî dea seamă de ceea-ce face, ea înainta spre el şi-î t rase o palmă, apoi rămase dreaptă şi neclintită în faţa luî.

E l se ridică zăpăcit în picioare. Nu'şî maî aducea aminte de când n'a îndrăznit nimeni

să-î tragă palme luî, iar acum o femeie îl pălmuise. Nu ştia ce să facă:- îî era greu s'o atingă şi nu putea, s'o

j ierte. — «Ţi-aî ieşit din fire!? — dise el. — Nu te temi, că te

! strivesc ca pe un puiu de pasăre!?» i «La asemenea vorbe, — răspunse ea, — numaî aseme­

nea răspuns se cuvine; nu m'ar ierta Dumnedeu, dacă 'mi-ar fi frică să ţi-'l dau. Nu suntem noî din cei ce ştiu de frică: poţi să me omori, dar nu să me umileşti!»

E l îî dete brânci, ca s'o depărteze de la sine. E a se repedi din noii asupra luî şi-î t rase încă o

palmă. Cuprins acum de mânie oarbă, el încleşta mâna stângă

în perul eî bogat şi începu s'o lovească cu pumnul — aşa pe nimerite, în spate, peste umeri, în faţă, cum dă

; omul care nu maî ştie ce face, iară dînsa să svîrcolea, \ ca să-'l lovească si ea ori să-'l apuce cu dinţii, dar un

singur gemet de durere nu scotea.

(Va urma). I- SLAVICI.

RUGĂCIUNE Tu ce-aî făcut pămîntul Şi bolţile senine, Fă dar, copila blondă Să vie lângă mine.

De eşti stăpân pe gânduri, Stăpân pe vrerea toată, Fă dar, din buza-i didce Un da s'aud odată.

Şi dacă eşti isvorid De dragoste şi milă, Fă, Doamne-al meu să fie Un suflet de copilă.

Iar de-î a ta porunca Pe vecînicia 'ntreagă, Fă 'n veci a mea să fie Şi 'n veci să-mî fie dragă.

GEORGE MURNU.

S F Î R S I T U L L U M E I DE

C A M I L L E F L A M M A R I O N

(u R M A R E)

Ve(iuî apoi un cer noü şi un pamînt noü căci primul cer şi primul pâmînt se sfîrşiseră.

Jpocalypml, XXI, I.

CAPITOLUL VII

Isbirea

Ca o lege a destinului, pe care n'o poate infringe nici o putere, ca un glonţ care merge căt ră ţ intă, co­meta înainta mereu, cădând cu o iuţeală din ce în ce mai mare că t ră punctul din spaţiu unde trebuia să ajungă planeta noastră la 13 saü 14 Iulie. Calculele nu se înşelaseră de loc. Ceî doi călători cereşti, pămîntul şi cometa, t rebuiau să se întâlnească ca două t renuri plecate în acelaş timp, de la doué gări deosebite, cu singura deosebire că aci iuţeala întâlnirii t rebuea să fie de 866 de ori mai mare de cât aceea a doué t re ­nuri, mergând cu o iuţeală de 100 kilometri *pe oră.

In noaptea de 12 spre 13 Iulie, cometa se desfăşură pe toa tă întinderea cerurilor, şi se vedeau cu ochiul li­ber vîrtejurî de foc învîrtindu-se împrejurul unei axe oblice la verticală. Semăna cu o a rmată de meteore, în mijlocul căreia electricitatea şi îulgerile trebuiau să sé lupte în chip fantastic. Cometa se învîrtea împrejurul ei şi părea ca dotată cu o viaţă proprie şi plină de du­reri . Limbi de foc eşiaîi din mii de focare, unele verdí, altele roşii, altele a tâ t de strălucitoare, că 'ţî luaü ochii. De sigur, că lumina solară lucra şi ea psupra vîrte-juluî de vapori, descompunând fără îndoială unele cor­puri, electrisând părţile cele mai apropiate.

Cometa se apropia de pămînt cu o iuţeală de 147000 ch. pe oră; iar planeta noas t ră înainta cu o iuţeală de 104000 ch., de la Vest la Ost, contrariu cometei care se afla la Nord-Ost. Suma acestor doué iuţeli apropia cele doué corpuri cereşti cu 173000 k. pe oră.

In contra aşteptării generale, diua de Vineri 13 Iulie fu foarte f rumoasă: soarele străluci pe un cer fără nori, atmosfera era liniştită, t empera tura destul de r idicată; na tu ra întreagă părea că sărbătoreşte ceva. Numai oa­menii erau speriaţi.

Milioane de europeni fugiseră de la Paris, Londra, Viena, Berlin, Saint-Petersburg, Roma, Madrid, în Au­stralia. Pe mesura ce se apropia diua isbirii, se îmul-

ţeau şi trenurile aeriane electrice, cari mergeau la San-Francisco, la Honololu, la Noumea, Melbourne, Sydney, Liberty şi Pax.

Aerul de respirat devenea din ce în ce mai uscat şi mai cald. Nimeni nu se mai gândea să 'şi împrospăteze puterile; şi stomacul, a tâ t de puţin uituc de el însuşi, nu cerea nimic. Dar o sete a rdâ toare fu efectul fisio-logic al uscării aerului. Aerul devenea din ce în ce mai greii de respirat . Copilaşii plângeau şi chemau pe mamele lor.

Noaptea t recu fără să se întâmple nimic. Dar cu câtă spaimă nu se aş tepta noaptea supremă!

Nici odată nu fusese un apus de soare mai frumos, nici odată cerul nu fusese mai senin. Focarul dileî pă­rea că dispare pe un pat de purpură şi de aur. Dar stelele nu apărură . Noaptea nu sosi. pilei solare îi u rmă o di cometară şi lunară, aducând aminte culele de au­roră boreală.

Cu cât înainta, cometa devenea mai strălucitoare, şi peste cât-va timp, coada ei intră în interiorul orbitei lunare; pe fie-care moment , trebuia să atingă atmosfera pămîntească, la 200 ch. înălţime.

De o dată toţi oamenii râmaseră ca trăsniţi vedând orisontul aprindendu-se împrejurul lor. Cometa pă t run-dând în umbra planetei noastre pierdu o par te din lu­mină, aceea care 'î venea de la soare. Uscăciunea ae-

| ruluî crescu foarte mult, şi un miros de sulf, datori t ! ozonului electrisat, umplu atmosfera. Fie-care se credea ! pe patul morţii.

Un strigăt mare se audi din toate părţile. Arde pămîntul! arde pămîntul! se audea strigându-se

din toate părţile. In adevăr, to t orisontul părea încoronat de o flacără

j albastră. Oxidul de carbon ardea producând anhidrita carbonică. Fie-care vedea în aceas ta un îoc funebru, împrejurul unui catafalc.

De o dată bolta cerească păru că se deschide de sus în jos, şi prin deschidătură se vedură cădând o mulţime de snopi de flăcări, şi toţi spectatorii cari nu se încin­seseră încă în pimniţe, bărbaţi , femei, bătrâni , copii,

La a treia mişcare niait ^ j0^h GübL

muriră fie din causa anevrismuluî, fie din causa apo-plexieî. Unii chiar înebuniră. Raţiunea era înlocuită cu spaima nebună, inconştientă, mută .

Numaî vr'o câte-va perechi de oameni iubitori, pă­reau că se despart de îrica universală şi t răesc prin eî însişî.

Astronomii erau la posturile lor şi luau neîncetat fo­tografiile transformărilor cerului. Aceştia erau singurii mar tor i ai isbirii cometei cu pămîntul.

După calcule, pămîntul trebuia să s t răbată cometa în patru ore şi jumătate, de oare-ce aceasta t rebue să fie j s t răbătu tă cu o iuţeală de 173000 ch. pe oră. Erau 40 minute de când avusese loc prima isbire şi căi- \ dura ca şi mirosul de sulf deveniseră a tâ t de mari , că j dacă supliciul ar mai fi ţinut câte-va minute, viaţa pă- ; mîntească ar fi dispărut. Astronomii se coborîră în pim-niţe; singură t inăra calculatoare, cu care am făcut cu­noştinţă, rămase încă câte-va minute pe terasă, pentru ca să vadă isbucnirea unui meteor, de 15 sau de 20 de ori mai mare de cât luna. Dar observaţiunile nu se mai puteau face. Pe lângă căldura şi uscarea aerului, se adăoga şi otrăvirea atmosferei, din causa oxidului de carbon, care începuse să se producă. \

Mirosul de sulf pers is ta ! O ploae de toc începu să cadă din fundul cerurilor, o ploae de stele rătăcitoare ' şi de meteore s t răbătu acoperişele caselor, şi incendiul isbucni din toate părţile. Cerul luă foc. Focului din cer răspunse îndată focul de pe pămînt, ca şi cum o ar­m a t ă de fulgere ar fi încunjurat lumea. Miî de t răsnete isbucneau din toate părţile, provenind fie din explosia meteorelor, fie dintr 'o furtună mare, în care căldura se transformase în electricitate.

Dar mare par te din a rmata cerească, t recuse şi ome­nirea revenise la viaţă. Apoi o ploae mare începu să j cadă. '

«Cereţi secolul al XXV-lea! Moartea papii şi a tu­turor episcopilor. Căderea cometei la Roma. Cereţi jurnalul!».

De abea trecuse de o jumătate de oră furtuna ce­rească, şi oamenii începură să iasă de prin pimniţe, I vîndătoriî de jurnale începură să strige pe stradele Pa - j risuluî, Lyonuluî, Londrei, Vieneî, Turinuluî, Madridului, e t c ; pretutindeni era acelaş sgomot, aceleaşi strigăte.

....«Cereţi moar tea papii şi a cardinalilor, Sîintul co- ] legiu omorît de cometă. Neputinţa de a numi un noii papă. Cereţi jurnalul!». j

Toţi cumpărau marele jurnal socialist popular. \ Ia tă ce se petrecuse : | Ovreiul american, cu care am făcut cunoştinţă, şi j

care strînsese vre-o câte-va milioane, prin deschi­derea bursei de la Paris, ţinuse în timpul isbirii o co- ; respondenţă cu toate oraşele din lume. |

Un meteori t atinsese pămîntul . lângă Roma, şi core- ' spondentul roman scrie următoare le :

Toţ i cardinaliL toţi prelaţii sfîntuluî conciliu se adu- j naseră la o sărbătoare dată în capela Sfîntuluî Petru, ' pentru celebrarea dogmei divinităţii pontificale. Aşedat j pe t ronul său de aur, papa vedea pros ternat la picioa- | rele sale poporul de credincioşi care representa întreaga creşt inătate din patru părţ i de lume, când de o dată un bloc de fer sîărîmă biserica, omorî pa papă şi a runcă pe toţi într 'o adincime necunoscută, o adevărată cădere în infern!

Pes te o jumătate de oră apăru o a doua ediţie. «Cereţi incendiul Parisului şi aproape a l ' t u t u r o r

oraşelor din Europa, sîîrşitul bis'ericeî catolice. Papa

pedepsit din causa orgoliului seu. Roma prefăcută în cenuşe Cereţi secolul al XXV-lea, ediţia a doua».

După constituţiile conciliului de la Latían 1179, ale conciliului de la Lyon 1274, ale conciliului de la Viena 1312 şi după poruncile luí Grigoriü al X-lea şi Grigoriü al XIH-lea, suveranii pontifici trebuiau să fie aleşi de adu­narea cardînalior. Nu se mai putea deci alege un alt papă. Prin urmare biserica nu mai avea cap şi Sîîntul Pet ru nu mai avea succesor. Biserica catolicá¡se sîirşise.

«Cereţi Secolul al XXV-a ediţia a patra . Apariţia unui noü vulcan în Italia,o revoluţie la Neapole... cereţi jur­nalul»

Aceasta a pa t ra ediţie apăruse îndată după a doua, împreuna cu a treia. La Neapole oamenii veduseră în revoluţie un ordin ceresc, şi jefuiau «Palazzo reale.»

«Cereţi Secolul al XXV-a ediţia a şesea. Apariţia unei insule în Mediterană; cuceririle Angliei...»

Un fragment din nucleul cometei se fixase în Medite-rana şi forma o insulă lungă de 1500 metri şi largă de 700. Un Englez debarcă în noua insulă şi puse d rape­lul bri tanic pe cel mai înalt vîrî al roceî.

«Cereţi Secolul al X X V - a ediţia a decea. Miracolul de la Roma. Cereţi jurnalul.»

Ce miracol? Oh! e foarte uşor. Secolul al XXV-le declara, în noua ediţie, că la Fioma nu se înt împlase nimic. Totuşi jurnalul se vînduse, în toa te ţările, la su ts de milioane.

Răul trecu. Puţin câte puţin omenirea începu să simtă fericirea vieţii, cu toate că planeta noas t ră era încă scufundată în coada cometei. întâlnirea noas t ră se făcu în noaptea de 13 sau 14 Iulie, după cum predisese P re ­şedintele societăţii astronomice din Paris, lucru pe care de sigur cititorii nu l'aü uitat.

Când se făcu statistica victimelor, se vădu că numă­rul morţilor se ridică la a 4-a par te din populaţia eu­ropeană. La Paris , în săptămână din u rmă a luneî Iulie muriseră mai mult de 200,000 oameni:

Ultima săp tămână 7 Iulie 7750 Duminecă 8 » 1648 Luni 9 » 1975 Marţî 10 » 1917 Miercuri 11 » 2465 Joi 12 » 10098 Total de la Vineri 13 » 100842 Sâmbătă 14 » 81067 1—31 Iulie Duminecă 15 » 11425 Luni 16 » 3783 230084 Marţi 17 » 1893 cele 5 dile cari urmează 980 după 22 (medie) 369

Statist ică medicală punând 15 morţi pe an pent ru 109 locuitori, dă 13500 pe an sau 360 pe di, şi scă-dând din numărul precedent cifra 11459 cetăţeni avem numărul celor morţi .

Boala care a făcut mai multe victime a fost: Frica 150000 din causa de anevrism

sau congestii celebrale. Dar acest cataclism nu aduse sîîrşitul lumii. Golurile

se umplură printr 'un fel de creştere a vitalităţii ome­neşti; pămîn tu l ' continuă să se învîrtească şi omenirea începu sa se ridice că t ră destinurî din ce în ce mai mari .

Cometa a fost obiectul tu turor [discuţiunilor asupra mareî probleme a Sfârşitului lumeî.

P A R T E A I I

C A P I T O L O L I

D e s f ă ş u r a r e a v i i toru lu i

In sfh'şit omul ia sceptrul, a-runcă bastonul şi se vede înâl-ţându-se calculul luî Nevton, ur­

cat pe oda lui Pindar. • V.fHugo. Plcin Ciel.

Intîmplarea la care îurăm de faţă şi discuţiunile ce ea provocase, se petrecuseră în al doue-decî şi cincilea secol al erei creştine. Omenirea pămîntească nu-şî gă­sise sîîrşitul în ciocnirea planetară , care devenise feno­menul cel mai important al întregului seu trecut, feno­men memorabil şi neuitat , cu toate transformările felu­rite ce suferise neamul omenesc de la începutul seu. Pămîntul tot se învîrtea, soarele încă s trălucea; micii copii îmbătrâniseră şi fuseseră neîncetat înlocuiţi prin fluxul generaţiunilor poster ioare; secolele, perioadele se­culare urmaseră unele altora. Progresul, lege supremă, cucerise lumea, cu toate frânele, obstacolele şi piedicele ce oamenii nu încetează de a-î pune în cale, şi omenirea se mărise încet de tot în ştiinţă şi în fericire, prin mii de schimbări t recătoare , pentru a ajunge la apogeu şi pentru a străvedea calea ursitelor pămîntescî.

Dar prin ce serii de transformări fisice şi mintale 1 Populaţiunea Europei crescuse din anul 1900 până

în anul 3000: de la 375 milioane la 700,000,000; po­pulaţiunea Asiei de la 875,000,000 la un miliard; a celor două Americî de la 120 milioane la un miliard şi ju­mătate , a Australiei de la 5 la 60 de milioane; ceea ce dă pentru mişcarea totală a populaţiuneî globului o creş­tere de la 1450 milioane la 3 miliarde 400 de milioane.

Progresia continuase cu oare-carî schimbări. Limbile se transformaseră. Progresul neîncetat al ştiinţelor şi al industriei crease un mare număr de cuvinte nouă, basate pe vechia etimologie greacă. In acelaşi timp limba en­gleză se răspândise peste toată suprafaţa pămîntuluî. Din secolul al 25-lea până la al 30-lea, limba vorbită în Europa era provenită dintr 'un amestec de englezeşte, franţuzeşte şi termeni etimologici greceşti, la cărî se a-dăogaseră oare-carî expresiunî nemţeşti şi italieneşti. Nu reuşise nici o încercare de a crea o limbă artificială universală.

încă din 'naintea secolului al 25-lea, resboiul dispăruse din judecata omenească şi nu se mai ştia, că o rasă, care se credea inteligentă şi raţională, a putut să îndure mult timp sclavia brutală mai rău d e c â t dobitoacele. Câte-va episoade devenite populare prin desemnare a ră tau în toată groaza vechia barbarie. Colo, era Rhamses al Il-Iea care privea golindu-se, înaintea carului seu, coşuri pline cu mâni tăiate ale învinşilor, ici vedeai pe Teglatpal-Asar, în câmpiile Caldeeî, jupuind de vii pe prisonierî, la focul ardător al soarelui, sau pe Assurbanipal în A-siria smulgend limbile Babilonienilor şi trăgend în ţeapă pe Susienî, mai departe vedeai, înaintea zidurilor Car-tagineî, ostatici crucificaţi din ordinul luî Amilcar, în altă par te pe Cesar retezând cu o lovitură de palebardă pumnii Galilor revoltaţi ; alte tablouri a ră tau pe Neron privind la chinuirea creştinilor, acusaţî de incendiul Ro­mei şi unşi cu smoală pentru a fi arşi de v i i ; şi pe Filip al II-lea al Ispanieî cu curtea sa, înaintea grămedii de eretici arşi în numele luî Isus.

In al tă par te se vedea Gingis Kan însemnându-şî calea victoriilor sale prin piramide înălţate din capete tă iate , Atila aprindend toate oraşele după ce le-a jefuit; con­damnaţii inchisiţiuniî dându-şî sufletul în torturi , Chinezii ungendu-le capul cu miere, lăsându-1 prada muştelor,

saù, un chin mai repede, slrivindu-î în t re 2 scânduri ; Ioana d'Are murind în îlaeârL Maria Stuar t cu capul pe căpătâî , ga ta de tă ia t ; Lavoisier, Bailly, André Chénier pe eşafodul revoluţionar, dragonadele din Geveni, arma­tele luî Ludovic al XIV cotropind Pa la t ina tu l ; soldaţii luî Napoleon morţi pe câmpul de zăpadă al Rusiei, ora­şele bombardate, luptele pe apă şi grămedile de t rupe trăsnite într 'o clipă prin agenţii explosivî, luptele aeriane prăvălind grămedî de oameni din adincimile spaţiului! Peste tot şi în tot-d 'a-una domnia bruta lă a celui mai tare şi barbaria cea mai îngrozitoare. Seria răsboaielor internaţionale, civile, politice, sociale, era t recută în r e ­vistă şi nimeni nu voia să creadă că aceste infame, r ă ­tăciri ale unei nebunii omucide să fi putut domina în a-devér aşa mult timp biata rasă omenească, ajunsă în sfirşit la epoca de raţ iune.

In zadar, ultimii domnitori încercaseră de a proclama l; cu o emîasă răsunătoare , că resboiul este o instituţiune

divina, că este resultatul na tura l al luptei pentru esis­t e n t i , că el este exerciţiul cel mai nobil şi că prima virtute este patriotismul; în zadar câmpiile de luptă fuseseră numite câmpii de onoare şi că comandanţii vic­torioşi văduseră statitele lor glorioase dominând mul­ţimile linguşitoare.

La u rmă se observase că nici o speţă animală, afară de câte-va feluri de furnici, nu dăduse probă de o aşa mare prost ie; că răsboiul fusese starea primitivă a nea­mului omenesc silit de a-şî apăra viaţa contra fiarelor: că de foarte mult t imp, acest instinct primitiv s'a întors în contra omului însuşi; că lupta pentru existenţă nu însemna a se măcelări pe sine însuşi, ci a cuceri na­tura ; că toate isvoarele omenirii erau aruncate ca şi o perdere în abisul fără fund al armatelor permanente, şi că simpla obligaţie a serviciului militar, înscrisă în cod, înseamnă un a ten ta t la l ibertatea pe care sclavia o res­tabilise sub motivul demnităţii.

Naţiunile stăpânite de regi răsboinicî şi sacerdotali se I revoltaseră, închiseseră pe suveranii lor şi îî îmbălsă­

maseră, la moarte , ca tipuri istorice de conservat: pe toţi îî t ransportaseră Ia Aix-la-Chapelle şi îî aşedară ca sa­teliţii altei epoce împrejurul mormîntuluî lui Carol cel mare.

Statele Europei, constituite în republici şi confederate, recunoscură că militarismul reprezintă în timp de pacr neputinţa şi sterilitatea, — în t imp de resboîu hoţia şi asasinarea, dreptul brutal al celui mai tare, regimul întreţinut de ascultarea ordinelor diplomaţilor. înainte, în timpurile antice, se bătuse oraş cu oraş pentru gloria şefilor, şi acest mod de résboiù exista încă şi în se­colul al XIX la popoarele din centrul Aîriceî, unde se vedeau tineri şi tinere cari, convinşi de rolul lor, se duceau în unele ţări pentru-ca să fie mâncaţi . Bar-

' baria primitivă scăde-nd, oamenii se asociază în provincii, apoi se bă tură provinciile între ele, Athena cu Sparta , Roma cu Cartagina, Parisul cu Djon, Londra cu Edim-burg, şi istoria a celebrat pe ducele de Burgundia care s'a luptat cu regele Franţei , peNormandi î care s'au luptat cu Parisieniî, pe Englezi cari s'aii lupta t cu Scoţienii, e t c , etc. Mai tardili se formară naţiuni, se excluseră drapelele şi împărţirile provinciale, dar se infil trăm inima copiilor u ra pentru popoarele vecine. Aii fost răsboaie nesîîrşite între Franţa , Anglia, Germania, Italia, Spania, Austria, Rusia, Turcia, etc. Mijloacele de exterminare se perfecţionară de-odată cu progresul chimiei, mecanicei, aeronauticei şi se găsiră oameni cari să dică că res ­boiul e o lege trebuincioasă a progresului, uitând că cea mai mare parte din inventatori în ştiinţe şi industriei

i electricitate, fizică, mecanică, etc. au fost oamenii ce,

624 V A T R A

maî pacinicî. Statistica stabilise că răsboiul omora pe fie-care secol 40.000.000 de oameni, sau 1000 pe di, şi făcuse 12 sute de milioane de cadavre în 3000 de anî. Chiar în secolul al XIX se cheltuise 700 de miliarde pen­t ru acest scop. Sentimentul feminin însă scăpă ome­nirea.

După propunerea unei femei de inimă, mamele înce­puseră să'şî crească maî bine copiii, şi maî cu seamă co­pilele, urând barbaria militară. Convorbirile între părinţi, convorbirile de seară, recitările, a ră t a ră prostia oame­nilor, uşurinţa cu care naţiunile se luptară unele în contra altora, ruinându-se, acoperind câmpurile cu morţi şi ră­niţi, cari cu o oră mai 'nainte t ră iau fericiţi sub bunul soare al natureî,.... lăsând în u rma lor văduvi, orfani şi miseriî! O singură generaţie crescută ast-îel fu de ajuns ca să se ia copiilor animali tatea carnivoră. Guvernămin-tele însă nu voiaii să renunţe la resboiii şi votau în fie­care an budgetul pentru resboiii. Atunci tinerele fete jurară împreună că n'aii să se mări te cu un om care pur tase armele, şi-şî ţ inură jurămîntul

Timp de cinci anî nu fu irt adevăr nici o căsătorie. Toţi cetăţenii eraîi soldaţi, în Franţa , în Germania, în Italia, în Anglia, unde îm secolul al XX-a se votase im-positul sângelui, ca şi în toate statele gata să se unească în «Statele-Unite». Femeile simţiră că adevărul era în manele lor, şi t rebuiau sa câştige. La cererile pasionate ale unor oameni, ele diceau: «Nu! ne-âm să tura t de proşti». Altele adăogâu: «Nu mai creştem copii pentru omor». Şi eraîi hotăr î te să'şî ţie jurămîntul sau să emi­greze în America unde militarismul dispăruse de maî multe secole.

Cetăţenii cei maî elocuenţî cereau mereu desarmarea. In fine, în anul al cincilea, deputaţi i tu tu ror terilor pri­miră argumentele femeilor, şi în aceiaşi săp tămână în Germania, în Franţa , în Italia, în Austria, în Spania, desarmarea iu declarată.

Era primă-vară. Nici o revoluţiune nu se făcu. O mul­ţime de căsătorii se făcură. Rusia şi Anglia rămaseră tot ca mai înainte, din causă că cererea femeilor nu fu­sese unanimă. Dar după invitarea Statelor-Unite din Eu­ropa, cele două naţiuni declarară şi ele desarmarea . Mi­nisterele de resboiii fură pretut indeni desfiinţate. Era atunci jumătatea secolului al XXIV-a, sentimentul patriotic iu înlocuit cu sentimentul general de omenire, şi bar­baria internaţională făcu loc unei îederaţiunî inteli­gente.

Toţi respirau, ma î l ibe r ; toţi t ră iau cu adevărat . Pent ru ca să se poată plăti 700 miliarde pe secol militarilor cari nu plăteau nimic, şi pentru ca să poată întreţine pe funcţionari, guvernele puseră imposite îngrozitoare. Se pusese imposite pe aerul care se respiră, pe apa de isvoare şi de ploae, pe lumina şi pe căldura solară; pe pe pâne, pe vin, pe toate vestmintele până la cămaşă; pe stradele din oraş; pe şoselele de la ţ a r ă ; pe animale, pe vaci, pe câni, pe pisici, pe pui de găină, pe iepuri, pe paserile din colivie; pe plante, pe florî; pe instrumente de musică, pe clavir, pe orgă, pe vioară, pe flaut; pe copii, pe doici, pe mobile; şi impositele se ridicară până când se făcură egale c u productul de activitate al lu­crătorilor.

Toate statele dădură faliment unele după altele. Dar revoluţiunile nu încetaseră cu totul în Europa;

prejudecăţile patriotice reîncepură, şi omenirea datoreşte tinerelor fete scăparea de acest refl.

Atunci se vedu un lucru de necredut , fără pereche în istoria omenirii: scăderea impositelor ! Budgetul numai servea de cât pentru întreţinerea ordineî interioare, pentru întreţinerea şcolilor, pentru progresul ştiinţelor,

artelor, industriei şi a tuturor manifestărilor de activitate intelectuală.

Prost ia duelului dispăru îndată după dispariţia resbo-iului. Toţi védurá că insultele nu pot fi satisfăcute cu o lovitură de pistol sau de sabie.

Republicanii triumfară asupra celor-l-alte t ipuri de gu-vernămînt, iar nu dominarea democratică, de oare-ce se vedu că n u esistă egalitate intelectuală şi morală între

; oameni, şi că e mai bine să se dea guvernămîntul unui i consiliu de oameni luminaţi de cât unei mulţimi de am-1 biţioşi, cari n 'aü alt merit de cât că aü plămâni tari.

Odată cu unificarea popoarelor, a ideilor, a limbilor, se unificară şi greutăţile şi măsurile. O singură moneda fu universal adoptată . Un singur meridian se admise în geografie. Orele fură numéra te de la zero Ia 24, iar nu de doue ori cât 12.

Se făcură transformări în ştiinţe, în ar te , în industrie şi în l i teratură. Meteorologia deveni o ştiinţă esactă şi atinse precisiunea astronomiei, se predicea timpul după cum se predice adi o eclipsă sau re întoarcerea unei co­mete . Se făcură calendare anuale cari prediceaü feno­menele naturii. Sărbătorile publice, partidele de plăcere se făceau subt un cer senin, şi corăbiile nu mai plecau pe mare înaintea furtunilor.

• Pădurile dispărură cu totul, distruse de cultură şi de fabricarea hârtiei.

Electricitatea înlocui vaporii. Drumurile de fier, tubu­rile pneumatice serveau numai pentru transporturi le ma-terialurilor. Toţi călătoreau în baloane cu cârmă, în ae ro­plane, in apara te aeriane — unele maî grele de cât aerul, ca pasările, altele mai uşoare, ca baloanele.

Singură navigarea aer iană ar fi fost de ajuns pent ru ca să distrugă îrontierile — cari, de altminteri, n'aii esistat nici-odată pentru savanţi — dacă ele n 'ar fi fost dis­tinse de raţ iune. Comerciul şi schimbul ideilor se răs ­pândiră pe toată suprafaţa globului.

Industria făcuse cuceriri mari . Corăbii electrice veneau din oceanul Atlantic — şi din oceanul Pacific prin ist­mul de P a n a m a — la Saint-Denis.

Toate oraşele mari înaintară pe calea progresului, şi satele pierdeau: agricultura se esploata prin maşini elec­tr ice; idrogenul se estrăgea din apa mării ; razele solare înmagazinate vara eraii răspândite în timpul iernii.

Toţi locuitorii de pe pămînt comunicau între ei prin telefoane.

Telefoanele răspândeau îndată evenimentele cele mai importante saü interesante. O piesă de teatru jucată la Chicago saü la Paris se audea şi se vedea în toate ora­şele mari. Apăsând un buton electric, puteai să asişti la orí-ce r ep re sen ta re teatrală. Un comutator te trans­por ta îndată în fundul Asiei. Mai mult de cât atâta , se puteau t ransporta , prin influenţe celébrale, sensaţiunile tactile şi alîactice.

Modul de al imentare se schimbă apoi cu totul. Sin-thesa chimică înlocuise zaharurile, albuminele, amidoanele, grăsunele, extractele din aer, din apă şi vegetale, com­puse din carbon, idrogen, oxigen, azot, etc. şi p rându-rile cele mai mari se dedeaü nu împrejurul meselor pline de animale omorîte, boi, vaci, miei, porci, pui de găină, peşti, pasări , ci în saloane pline' de plante tot-d'a-una verdi, în mijlocul unei atmosfere. limpede şi plină de par-fumuri şi armonii. .

"Sistemul nervos se desvoltă şi el, împreună cu c re -erul femeii, rămânând mai s tr imt de cât creerul băr­baţilor.

In fine, în secolul al 200-lea, omenirea încetă de a maî semăna cu maimuţele.

C A P I T O L U L II

O m e g a r .

Frigul se mărea din ce în ce. Era o iarnă vecinică, cu toate razele Soarelui. Toate speţele de animale şi de vegetale încetaseră să se lupte pentru viaţă, ca şi cum ar ri priceput condamnarea lor. încântătoarele facultăţi de adaptare a spaţiului şi o mare energie prelungiseră viaţa fizică şi intelectuală a rasei noastre mai mult de cât a celor-l'alte speţe animale.

Nu mai rămăseseră de cât doue grupuri de câte 100 de oameni, ocupând ultimele capitale de industrie. Pe tot globul rasa omenească dispăruse, degenerată din se­col în secol prin lipsa de atmosferă ca şi prin lipsa de alimentaţie.

Ultimele regiuni locuite ale globului erau în puncte vecine ale ecmatorului, în doue văi largi, văi puţin a-dînci, căci nivelarea era aproape absolută. Nu mai erau nici munţi, nici dealuri, totul era întins, plan fluviile şi mările dispăruseră. Lipsa de vapori de apă făcea ca cerul să fie tot-d 'a-una limpede, fără nori, fără ploi şi fără zăpedi. Mai puţin strălucitor şi mai puţin călduros, Soarele dădea o lumină galbenă. Cerul era mai mult verde de cât albastru. Atmosfera scăduse mult. Oxigenul şi azotul se fixaseră pe minerale, în s tare de oxidi şi azotaţi, iar acidul carbonic creştea din di în di. Dar masa pâmîntului crescuse din secol în secol prin căderea stelelor ră tăc i toare şi a uranolitelor. Ză-pedile şi gheţurile scădeau pe mesura ce globul se recea, de oare-ce causa acestei răceli era lipsa de vapori de apă din atmosferă.

Aceasta era s tarea globului pămîntesc. Ultimii repré­sentant! ai rasei omeneşti t răiseră numai graţie t r ans ­formărilor fizice cari, ca şi industria, ştiau să schimbe totul. Ultimele sforţări fuseseră făcute pentru ca să se extragă substanţele alimentare din aer, din ape şi din plante, şi să se înlocuiască vaporii de apă. Razele Soa­relui fură îmagazinate şi li se interdise orï-ce pierdere. Această îmagazinare era uşoară, de oare-ce Soarele s tră­lucea încă, şi diua era de 55 de ore.

Architecţii lucrau numai pentru ca să prindă razele solare şi să le împiedice să se răspândească în timpul celor 55 de ore de noapte. De mult nu mai era nici un fel de combustibil, căci hidrogenul, chiar al apelor, era greii de întrebuinţat în industrie.

Temperatura medie a dilei, la aer liber, nu era toc­mai joasă, căci nu se scobora nici o dată dedesuptul lui 15°. Cu toate transformările, vegetalele nu puteau să trăiască, nici în această zonă equatorială.

In t re tropice chiar şi la equator, cele două grupuri de oameni, vegetau mâi mult de cât t ră iau. In cele două văi oceanice aşedate una căt ră Oceanul Pacific, alta căt ră sudul insulei Ceilan, se aflau două cetăţi mari . Ele se­mănau cu două grădini de iarnă, aşedate pe înălţimi. In una din ele era un palat, care nu mai avea de cât câte-va săli. Aci se aflau ultimile plante cultivate, afară de cele cari se recoltau în galeriile subterane cari con­duceau la apele interioare.

In primul din aceste vechi oraşe de cristal, cei din u rmă vieţuitori erau duoi bătrâni şi fiul unuia din ei, Omegar. Tinărul ră tăcea desperat prin locurile tăcute, de oare-ce văduse murind pe muma şi pe surorile sale. Cei duoi bătrâni erau unul un vechia filosof, care 'şi sa­crificase viaţa pent ru studiul omenirii murinde, şi cel-l'alt un doctor, care se încercase în deşert să scape omenirea. EÏ erau slabi din causa anemiei. Eraţi galbeni

ca ceara, cu bărbile albe, şi energia lor morală părea că 'î susţine în contra destinului.

Dar nu pu tură să se lupte mult în contra destinului, şi î n t r o di Omegar i găsi întinşi fără viaţă, unul lângă altul. Cel dintâi lăsase să 'î cadă o carte scrisă despre transformările omenireî. Al duoilea murise luptându-se să întreţie în laborator ultimele tuburi al imentare.

Condamnarea rasei omeneşti era evidentă. Pe nesim­ţite, ştiinţele dispăruseră cu savanţii, artele cu artiştii, şi ultimele fiinţe nu t ră iau de cât în t recut . Inimile nu mai cunoşteau speranţa, spiritele nu mai cunoşteau a m ­biţiunea; viitorul cădea în noaptea vecinică. Nu mai ră­măsese nimic! Gloriile t recute se stinseseră. Numai vre-o câte-va tradiţiunî mai rămăseseră, graţie tipografiei şi istoricilor; dar existenţa de mii de ani a Parisului, ca­pitala Franţei , nu mai lăsase nici un suvenir. Numele nemuri toare ca Isus, Moise, Conîucius, Platon, Mahomet , Alexandru, Cesar, Carol cel mare , Napoleon — Franţa , Italia, Grecia, Europa, America, se lepădaseră. Arta păs ­trase frumoase suvenirî, dar aceste suvenir! nu mergeau, până la epoceie de copilărie ale omenirii, ci datau nu­mai de vre-o câte-va mii de ani. S'ar fi pu tu t crede că planeta noas t ră fusese locuită de mai multe rase des­părţ i te prin potopuri sau prin creaţiunî nouă.

Omegar se oprise în vechia galerie de tablouri şi ad­mira imaginile marilor cetăţi dispărute. Aceea, care r e -presenta vechia Europă, a ră ta aspectul unei mari capi­tale, încoronată cu un templu astronomic, însufleţită de aeroplane, cari sburau în împrejurimile înaltelor turnuri . Şi aşa acest museu coprindea succesiunea îaselor is to­rice ale omenirii până la sîîrşit.

Sîîrşitul! Ceasul seu suna la orologiul destinelor. Omegar ştia că viaţa pămîntească stă acum în t recutul seu, că nu mai exista nici un viitor, şi că presentul t rebuea să se risipească ca un vis. Moştenitorul genului omenesc simţi condensându-se în gândirea sa sentimentul vani­tăţii lucrurilor. Aştepta oare vre-un miracol care să-1 scape de vădita condamnare ? Căuta oare să păstreze o existenţă singuratecă, t imp de maî multe dile, săp tă ­mâni sau a n i ? El ră tăci toa tă diua în galeriile t ăcu te , şi seara adormi.

Un vis dulce 'î lumină totuşi gândirea-'î într is tată şi "î înconjură sufletul cu o aureolă strălucitoare. Somnul 'î aduse ilusia vieţii. El nu era singur. O imagine sedu­cătoare, pe care o văduse de maî multe ori, se aşedase înaintea lui. Ochii, mângâetorî ca o lumină cerească, îl priveau, şi '1 atrăgeau. Se credea că e într 'o grădină plină cu flori. Păsările cântau în cuiburile lor. Şi în fund ru i ­nele cetăţilor moar te se incadrau cu plante şi cu flori. Pe u rmă el zări un lac d 'asupra căruia sburau păsările paradisului, şi două păsărele îi aduceau în ciocurile lor un leagăn, din care un copilaş îi întindea braţele.

Nici o dată nu strălucise în sufletul lui o ast-îet de rază de lumină. Emoţiunea fu aşa de vie că se deşteptă de o dată, deschise ochii, dar nu găsi înaintea lui de cât tăcuta reali tate. Ei se sculă, maî tr is t ca înainte, şi aş teptă diua cu multă greutate. 'Şî aduse aminte de vis, dar nu credu în el. Simţea în adevăr că maî există încă o fiinţă omenească, dar nu putea să creadă că o îemee poate atrage încă un bărbat .

El se îndreptă căt ră laborator, unde vru să . bea un întreg flacon, care conţinea un lichid bine cunoscut de el.

Dar în momentul când era să ducă flaconul la gură, el simţi că o mână 'î opreşte braţul...

El se întoarse repede. Nimeni nu era în laborator . Nici în galerie, nu găsi de cât pe cei duoi morţi .

Traducţie de ^ I. C. MAXIM

„ S O R B O N A " T I P U R I B U CU RESTE N E

IV.

De tre i orî î m p u ş c a t

Plouă mărunţel, des, fără răgaz, cum plouă toamna prin Octombre. Salcâmii dinaintea ferestrei mele stau trişti, mohorîţî; pe crengile lor lăsate în jos, picăturile de ploae s'adună în bobi mari de apă, şi la fie-care su­flare de vînt bobii se scutură şi cad pe pămîntul îngăl­benit de frunze moarte.

A m lăsat să facă foc în sobă, căci nu era chip de stat în odaia plină de umedeală; o răceală neplăcută me pă­trundea şi-mî apăsa tot corpul. La întâia trosnitură a vreascurilor din sobă, la întâia vedere a flăcării, mi se păru maî uşor, maî bine în suflet.

M'am pus să citesc. De-odată mi se păru că cine-va bate în uşă. Ridic capul şi ascult; într 'adever s'audi o lovitură uşoară, ne sigură.

— Intră ! A doua lovitură asemenea slabă, par 'că omul care

bătea nu ştia ce să facă: să aştepte sau să se ducă p'aci încolo.

— Intră, spusei eu maî tare. Uşa se crăpă puţin şi atunci apăru capul filosofului

Wladimir Klinsky. — Se poate ? întrebă el nehotărît, dacă n'aveţî timp,

atunci vin pe urmă, poate că vă deranjez ? — Intră, pani Klinsky, la dracu, par 'că numaî de Ieri ne

cunoaştem, intră, dic! L a tonul meu poruncitor, polonezul se hotărî în sfîrşit

să deschidă uşa maî tare şi să intre. — Vedî, domnul meu, nu e alt-ceva, dar sunt ud şi

muced ca un şoarece de câmp... şi-ţî murdăresc odaia... — Asta-î! spusei eu trăgendu-1 de mână înăuntru. Adevărat , era ud până la piele. A p a 'i se scurgea de

pe haine şi împrejurul luî se făcu un mic lăcuşor. — Eî vedî, îngână el cu desăvîrşire încurcat şi ară­

tând cu capul la lacul ce creştea, să viu maî bine pe urmă... dupe ce va sta ploaia...

— Pani Klinsky nu fii copil, că mă supăr! Stal aci!» A m împifrs un scaun cătră sobă, şi cu de-a-sila l'am făcut se şadă.

— Plouă, şi nu vrea să stea, spuse el, privind pe fe­reastră... 'mî-a stricat rostui la lucru... nu pot să isprăvesc, par 'că e afurisit.

— Lasă că isprăveşti — dic eu — maî sunt încă dile de lucru !

— Aşa este, adevărat, dar trebue să predau lucrul la termen, almintrelea plătesc amendă.

— Cum asa ? •— De, s'a'întîmplat... îmi trebuiau bani... dar te asigur

nu's răii p lă t i t ! — Maî vorbeşti... aduţî aminte de prima lucrare.... — Acolo a fost o mică greşală. . — Bine că recunoşti, cel puţin! E l lăsă capul în jos, dete cu ochii de foc şi întinse ma­

nile vinete de frig. —• La cine lucrezi ? — L a domnul Xanto, poate aî audit ? Are case pe

strada Voevodî, m'am tocmit să'î văpsesc un grajd şi grilajul grădini'... Un domn aşa 'nalt cu favorite, bălan..

Vr 'un sfert de ceas urmă el cu descrierea domnului Xanto, a nevestei sale, a copiilor, a slugilor...— «Şi tot nu-1 cunoşti ? mă maî întrebă el încă odată mirat.

— Nu, n'am onoare, dar principalul e că nu dumneata eştî de vină, că plouă de patru dile, prin urmare, ce a-mendă să plăteşti ?

— Adevărat , nu-s de vină că plouă, dar asta nu mă a-jută la nimic; dacă până Joî nu isprăvesc cu văpsitul, pierd tot ce am câştigat în trei săptămâni.

— Se poate ? — Se poate, aşa e tocmeala. — Apoi de ce aî primit ? — Nu se putea alt-fel.... — Nu se putea, te cunosc eu! Aî făcut de bună seamă ca

şi cu gazda mea; în loc să ceri 1 5 0 de lei, aî cerut 5 0 şi te-ai ales cu 5 lei câştig pentru un lucru de două săptămâni!.. Nu merge ast-tel, de ce să lucrezi de pomană ?

El tăcea, privea focul, privea găurile cismelor, se în-vîrtea pe scaun când într'o par te când într'alta şi după un oftat adînc spuse: «nu merge alt-fel, nu merge, mă­car să crăp... aşa 'mî-e dat mie, să n'am noroc... acum poftim, plouă de cinci dile... de nu ploua, isprăveam cu d-nu Xanto şi câştigam 1 5 lei, dar aşa nimica: astă-dî e Marţi aii rămas două dile...

•— Numaî 15 lei ? — Destul, aşi fi mulţumit., dar dacă plouă... pierd tot,

nici un leu nu primesc!.. — Frumos stai... o filosofule, filosofule!» Ca răspuns el tuşi de vr 'o câte-va orî şi un surîs 'i

se arătă pe buze. — 'Mî pare reu acum, că am venit la dumneata... — De ce ?

— Te-am deranjat, citeai... acum te superi. — Mă supăr că faci şi vorbeşti la prostii... în loc să

superi prietenii, mai bine ai căuta să nu faci învoelî la termin... să nu perdf 15 lei, şi să te gândeşti că vine iarna.

Me privea acum în faţă, ne-ştiind dacă vorbesc în glumă sau în serios.

— Da, da nu glumesc,., serios!.. A vrut să-mi răspundă, dar din nou îl apucă o tuse-— Ai şi recit pe ploaia asta... nu 'ţî-e frig ? — Nu, de loc, sunt tare !. — Tare ! II privii. El tremura şi mereii îşi freca ma­

nile, ca se le mai încăldească. Din hainele lui de dril albastru, cârpite în mai multe locuri, eşiau aburi. Faţa lui arsă de soare şi de vînt mi s'a părut mai slabă de cât înainte, ochii abea se vedeau de sub sprincenele dese, ei nu mai clipeau fulgerători. De sigur era bolnav. Dar în zadar ' i a ş i fi oferit să doarmă Ia mine sau să ia vr'o haină mai groasă de cât costumul Iui de dril. A m în­cercat odată, 'î-am oferit nişte ghete, dar Fam ofensat aşa de tare în cât o săptămână n'a călcat pe la mine şi numai cu mare greu l'am putut împăca. Avea o ambi­ţiune şi un amor propriu duse la extremitate, în fie-care om vedea un ofensator, şi fie-care vorbă, dacă 'i se părea că e spusă pe contul lui, îl atingea la culme. A-deverat, el a fost de atâtea ori insultat şi călcat în pi­cioare în cât într'însul s'a desvoltat mania amorului propriu. E ra greu să'i fii prietin, căci oamenii cu care avea relaţiunl nu se prea interesau de el, nici nu se fe­reau de a'î atinge amorul propriu.

Eu l'am priceput, şi asta era temelia legăturilor noas­tre de prietenie.

Rar puteai găsi un om mal altruist de cât bietul fi­losof. Cunoşteam eu foarte bine de ce n'are el nici o dată o lăscaie în buzunar. Erau la mahala trei, patru bătrâni, cari de sigur mureau de foame, dacă n'ar fi existat filosoful meu. Supărarea luî că plouă, şi că pierde 15 lei, nu era supărarea adevărată a unui om care a mun­cit şi care 'si vede munca sa pierdută. E l era mâhnit că nu va putea ajuta pe «Sorboniştii-» săi. Din banii câşti­gaţi cu lucrul, el întrebuinţa pentru dînsul cea mai mică parte... n'avea absolut cerinţe deosebite proprii fie-căruî om cult, cum era; altruismul făcu să dispară aceste ce­rinţe, îl făcu un aschet. In timpurile vechi acest om ar fi putut ajunge un om sfînt, pe când în timpurile noas­t re reale el nu era pentru mulţi de cât un biet nebun. Nenorocirile învîrtoşează în general inimile oamenilor de rînd, îi fac crudî, fără milă cătră alţii, pe când pe oamenii deosebiţi, lipsiţi de pecetea «ordinarităţiî» îi fac mai buni, mai inimoşi, gata la fie-care moment a se jertfi pentru fericirea mulţimii, fără să se gândească măcar o clipă că o pierd pe a lor.

Cafeaua, pe care o pusei să se încălzească, era gata. D e la altul n'ar fi primit o asemenea ofensă, în chipul unei ceste de cafea, dar eîi am reuşit să '1 domesticez până la a tâta; la mine bea şi mânca.

— Nu-ţi e bine de loc, pani Klinsky; se vede c'aî

lucrat pe ploaie, ai răcit... nu tuşeai înainte... ia bea o ceaşcă de cafea... îţi face bine cafeaua.

— De ce te superi pentru mine, pani dobrodzeiu, pro­testa el, nu veneam, deu, nu veneam, dacă aşi fi ştiut, că faci atâta caz de venirea mea... atâta deranjament...

Iî pusei cafeaua dinainte, îi turnai şi puţin roi., . — Bea, şi nu vorbi copilării... E l făcu un semn din cap, care însemna că nu vor­

beşte copilării. — Ah, ce bine e lângă sobă... bun lucru soba!.. — Ei vedî!.. — Păcat numai că nu pot s 'o aibă toţi... mai ales cei

ce nu prea mănâncă fricass^ şi pate de fois gras... I-am mai turnat o ceaşcă de cafea, el protestă ener­

gic, dar n'avu ce face, şi o luă, însă numai după ce l'am ameninţat că trântesc ceaşca de pămînt dacă n'o bea.

Căldura sobei, cafeaua şi romul, făcură pe filosof să 'şi mal vie în fire.

E l privea mal vesel şi ochii luî se aprinseră de fla­căra lor ciudată.

Deprins, se vede, a 'şî găsi pipa la locul el obicinuit, el pipăi buzunarul jachetei, dete din cap şi oftă.

— Acum o pipă n'ar strica, dar fiind că 'mî-am pîer-dut-o pe a mea, am hotărît să nu cumpăr alta, să 'mi fie drept pedeapsă.

Me sculaî de pe scaun, căuta! în saltarul mesei şi scosei o pipă de spumă de mare, dăruită mie de un prieten acum douî ani.

— Domnule Klinsky m'am adresat cătră dînsul, fă­când o fisionomie serioasă şi gravă, cred că nu te vei supăra, dacă 'ţî-aşî oferi pipa asta, n'am trebuinţă de dînsa, nu pot fuma din pipă... şi pe urmă...

— A nu, nu, te rog, domnule... 'mî-am pus de gând să nu maî fumez de loc... nu, nu, îţi mulţămesc...

Ochii luî mă priveau crunt. El hotărît luă pipa din manile mele şi o puse pe masă.

— Me supăr. — Superă-te. — Vrea să dică dumitale 'ţî-e tot una, dacă mă su­

păr eu sau nu ? — Ba nu, dar... şi pe urmă împrejurările... me fac în sfîrşit. — Ce împrejurări.-.. Ce tot dai ? Ia pipa şi nu face la

mofturi, scurt! Ştieam că dacă vorbesc alt-fel nu o primeşte. Din nou

luai pipa şi 'î-o întinseî. — Na, te rog... — Vrei să mă supăr ? — Nu ştiu, deu, ce se fac, cum să primesc eu un

lucru aşa de scump... — N'am plătit bani pe dînsa, şi pe urmă stă la mine

fără de nici un folos. — E prea scumpă, cum să fumez eu dintr'insa ? nici

nu ştiu,.. — încearcă ! — Nu, dău, n'o pot lua—spuse el hotărît — eartă-me

dar este peste putinţă... n'aşi voi să te supăr, dar ce se fac, n'o pot lua!

— Atunci o sparg. Una, două, trei... o primeşti, saü o sparg ?

— Zéü, ciudat om eşti, na, o primesc, numai ca să nu te superi; doamne, doamne, ce să fac eü cu ast-fel de lucru aşa de scump!...

— Uite, ce se faci! Luai pipa din manile luí, o um-plui cu tutun şi-o dădui.

•— Nu ştiu, pe cinste, nu ştiu de ce am primit-o ?... — Acum e târdiu să mai reflectezi, aprinde-o şi fu-

meadă. El luă un cărbune din sobă şi aprinse pipa, trase de

vr'o trei ori şi cu mulţumire şi lăsa fumul pe nas. — Nu e alt-ceva de cât o slăbiciune şi famatul ăsta;

când 'mî-am perdut pipa, m'am hotărît să-1 las, acum din nou sunt nevoit să fumez.

— Şi nu 'ţi pare bine ? — Cum nu, slab e omul, oh ce slab, eü mai ales,

fie-care poate se facă din mine ce pofteşte, aşa am fost în tot-d'a-una; slab la caracter... slab, mereü me ducea curentul împrejurărilor, n'am putut să me împotrivesc.

Cafeaua şi căldura îi deslegaseră limba. — D-le Klinsky, la începutul cunoştinţei noastre

'mî-aî spus că ai fost condamnat de trei ori la moarte şi chiar.' aî fost şi esecutat, adevărat să fie asta, saü numai glumeai ?

— Ce glumă, se poate ?!. — Atunci va să dică ? — A m fost de bună seamă osîndit la moarte de trei ori! — Nu te superi, dacă te-aş ruga să 'mi povesteşti ? — Să vedf, domnul meu... El bău ultima picătură de

cafea şi începu: — «Cum '.ţi-am mai spus,"am fost comi-voiajor, eram re"

presentantul unei case din Marsilia. Făcea casa aceasta mare negoţ cu lemn de nuc. Eram, pentru daraverile campaniei, trimes în Algeria, căci pe acolo s e găsesc încă păduri de nuc. Mă aflam într'un orăşel la graniţa rega­tului Maroco, târguiam de la şeicul satului vecin o li­vadă de nuci seculari. De odată audim cu toţii toba.

— Vine un detaşament nou de militari,—îmi spune şeicul,—ca se schimbe pe cel vechîu, ce stă aci în gar" nizoană.

— El, dic, ce avem noi, Beni-Mahomed, cu soldaţii! Hai la cafenea să terminăm afacerea noastră.

— Haide, dice! «Trebue să ştii, că dacă voeştî mai repede să sfîrşeştî

cu orientalul, n'ai decât sâ'l pofteşti la cafenea. «Ne-am dus, am poruncit două cafele, două narghi­

lele; şedeam' şi fumam, aşteptând cafeaua. De odată, ce să vedi, intră un sergent de zuavi cu vr 'o cinci soldaţi şi strigă de la uşă: în numele legii ve ordon să nu ve mişcaţi şi să vă apropiaţi de mine după porunca mea,

altminterlea, sacre nom de dieux, sunteţi cu toţii morţi . Ce era de făcut ? Eram la cafenea vr'o cfece inşi, dar

o mare parte desarmaţi şi la urma urmei nu ştiam pentru ce trebue să ne apropiem. In sfîrşit unul câte unul, ca oile la strungă, ne-am apropiat de escorta ser­gentului. E l ne privea în treacăt Pşi spunea: «bun, treci; bun, treci!» şi ast-fel am trecut cu toţii de la mese în mijlocul escortei. Soldaţii aveau frânghii pregă­tite, ne legau unul de altul, şi după ce ne-au legat pe toţi dece, eşirăm din cafenea şi ne îndreptarăm cătră cuartierul general. Acolo într'un cort ne-aii întrebat cum ne chiamă, de câţi ani suntem, şi ne-au înscris într 'un catastif.

—• Acum, dragii mei, ne spune un oficer mustăcios, sunteţi voluntari în regimentul 28 de vînători Africani!

— Cum vînători Africani ? întreb eu; se poate ? apoi ce fel de voluntari, dacă ne-aţî înrolat fără voia noastră?

—• Eacă aşa, răspunde mustăciosul, voluntari sunteţi, căci în timp de resboiu fie-care cetăţean e dator să fie voluntar!

— Aşa este, spun eu, aveţi dreptate d-le căpitan, (de mă credî, nici nu ştiu ce grad avea, dar 'i-am dis şi eu căpitan), dar să nu uitaţi, că eu unul nu sunt Frances, şi pe urmă sunt supus Austriac.

— Minţi, îmi răspunde, tu aî mutră de Frances, şi la urma urmei ce 'mi pasă mie ce aî fost tu, acum îţi spun eu ţie, şi aci eu poruncesc, tu eşti Frances, bun pa­triot şi voluntar în regimentul 28 de vînători!

— M'aî priceput ? — Cum nu, clic, d-le oficer, te-am priceput foarte

bine. — Cu atât mai bine pentru tine! Şi aşa de odată pe neaşteptate, m'am făcut din Po­

lonez Frances, bun patriot, ba încă şi voluntar. El, îţi place ?

Eii nu m'am putut reţine de rîs, la întrebarea filosofului. — Dumneata acum rîclf, dar deu, nu ştiii dacă aî fi

putut rîde pe atuncea, fiind în locul meii. — Cred şi eti că nu, dar orî şi cum, ciudată manieră

de recrutare aveau pe-atuncî Francesiî! — Ciudată, dar în timp de resboiu se permite tot! şi

aşa cum clisei. în cinci ceasuri, am fost tuns, ras, echipat, înarmat, ba şi pus în trenul care mergea la Constantina. Acolo am fost puşi într'un vapor şi în 24 de ore am şi sosit la Tulon. De acolo, fără măcar să ne lase să ne odih­nim un ceas, din noii ne-aă trântit în vagoane, şi drept Ia Paris. Eî îţi place ?

Acum nu rîdeam, căcî multe lucruri grozave se în-tîmplă pe faţa pămîntulnî, despre care nici nu 'ţi t re­ce prin cap!....

(Va urma). STEF. BASARABEAN..

ÎMPODOBIREA CORPULUI Tendinţa de a da prin împodobiri artificiale o înfăţi­

şare mai plăcută corpului nostru, de a-1 înfrumuseţa şi de a-1 corecta, este ceva cu totul omenesc, comun a tâ t sălbaticului care nu se deosebeşte mult de animale, cât şi omului rafinat prin civilisaţie.

Se pot observa trei moduri de-a complecta ceea ce na tura a uitat să facă: sau se adaogă ceva la s tarea na­turală , saii să ia ceva, sau în fine 'î se dă o formă care să corespundă gustului obştesc.

Unul din mijloacele cele mai vechi şi mai răspândite este găurirea nasului, a buzelor, a urechilor şi a obraji­lor, introducând în bortele făcute tot felul de obiecte. «Botocuziî» sunt chiar numiţi după acest obiceiii: Când Cabrai descoperi în Aprilie 15C0 coastele Brasilieî, Por-tughejiî observară că indigenii îşi găuriseră buzele şi o-brajiî pentru a introduce spre înfrumuseţare oase şi pietre.

De aceia fură numiţi după vorba portugheză botoque, care însemnează dop.

Acelaşi obiceiii îl găsim şi la locuitorii insulelor ocea­nice, cari introduc florî în deschideturile făcute.

Găurirea aripelor nasului se întâlneşte chiar la po­poare maî civilizate, precum la Arabi şi Indieni, iar gău­r irea urechilor este împodobirea cea mai răspândită la toate popoarele, şi încă din timpii cei maî îndepărtaţi .

Nici până astă-dî femeile nu s'aii putut desbara de ciudatul gust de-a 'şî mutila urechile pentru dorinţa de a părea maî frumoase.

Unele popoare pun deosebit preţ pe împodobirea ure ­chilor cu lucruri de mare valoare; femeile din Mandingo au cercei aşa de grei, îneât t rebue să-î susţie pr intr 'o cordea legată d 'asupra capului, altmintrelea urechile s'ar sfîşia de a tâ ta greutate .

Arăboaicele fac în urechi cât pot de multe găuri şi a l î rnă 10—15 inele.

In această privinţă nici femeile din lumea noastră ci-vilisată nu se lasă maî pe jos. Ele poar tă juvaerurî din al căror preţ s'ar putea hrăni maî multe familii un un de dile.

In Orient nici bărbaţi i nu dispreţuesc cerceiî. Ast-îel Curdiî, Perşii, Indienii, poartă cercei de diferite metale.

Ba chiar la Europeni întâlnim acest barbar obiceiii, maî cu seamă la popoarele romanice.

De sigur că nici popoarele anticităţiî nu erau în- po­triva acestei barbariî. Ne-au. rămas din timpurile Greci­lor şi Romanilor o mulţime de cerceî cu forme, de multe orî, foarte măestri te.

Aristotele îşi pune ciudata întrebare de ce urechea stângă după găurire se vindecă maî lesne decât cea dreaptă , şi autorii vechi batjocoresc saii plâng marele lux care se făcea cu cerceiî: «Nebunia muerilor nu se mulţumeşte decât numaî când anină la fie-care ureche două, trei averi» strigă Seneca, iar St. Ieronim în una din epistolele sale se ridică cu tot dinadinsul în potriva găuririî urechilor şi împotriva sulimanuluî.

Un fel ciudat de a poci corpul, prin tăierea de fa­lange şi degete întregi, îl găsim la Negrii Aîriceî apu­sene, la locuitorii insulelor oceanice şi ia unele triburi ale Americeî de Sud.

Maî răspândit este obiceiul de a da o formă ne-natu-

rală unor părţ i ale corpului prin apăsare sau încin-gere strînsă. Aici se poate cita moda Chinezilor de-a opri creşterea picioarelor, pentru a le sili să rămână m i c i ş i slabe. Dar ce e maî frumos, aceste picioare slabe şi pipernicite sunt cânta te de poeţî cu expresiunea de «crini de aur».

Totuşi n 'avem dreptul-să- î batjocorim, căci şi noî considerăm un picior mic, ca ceva foarte frumos, şi dacă femeile chineze d'abea pot umbla din pricina ghetelor prea strimte, noî nu ne sfiim de-ale imita prea de multe orî.

Şi maî rău e obiceiul unor triburi de a apăsa capul copiilor, a tâ t de tare, încât forma tidveî se schimbă cu totul. Aceasta se întâmplă la Caraibi, cari caută să maî mărească frumuseţea îeţeî, turtind nasul noului născut.

Suntem, ce-'î drept, la adăpost de asemenea vă tămă­toare întrebuinţări , totuşi la noî înfloreşte o barbarie, nu mult deosebită de a sălbaticilor, adică strîngerea in cor­set. Acest obiceiii a tâ t de ne-sănâtos, care predispune pe îemeî la a tâ tea boale primejdioase şi le opreşte desvolta-rea normală şi funcţionarea basinuluî şi a toraxuluî— nu pare a se micşora, deşi higiena şi descoperirile ştiin­ţifice au făcut mar i progrese.

Se ştie că strîngerea corsetului pricinueşte grave tu r -burărî în funcţionarea ficatului, splinei şi în general a întregului apara t digestiv. Splina se micşorează şi se gâtue de la mijloc, iar muşchii, carî căptuşesc abdo­menul pe din năuntru , se strîng în ciite, din pricina mare î apăsări .

Grecii şi Romanii au căuta t să «corecteze» creşterea, corpului tot prin asemenea mijloace, şi scriitorii batjoco­resc în deajuns aceste moravuri s tr icate; de altmintrelea, fetele grece cu bună creştere nu întrebuinţau asemenea mijloace de înfrumuseţare, pe când la Romane, ele erau răspândite. Nici Romanele însă nu pur tau corsete ca cele moderne, ci nişte simple legături. Din potrivă, ade­văratele corsete sunt de mult cunoscute Cerchezianelor.

In această privinţă, metodul indigenilor australieni este cu mult maî nevâtămător . Eî fac prin ta tuăr î i s ­cusite ca talia să pară mult mai subţire decât în rea­litate.

Alte popoare nu pun a tâ ta preţ pe subţirimea taliei, ci le place să aibă picioare câ t se poate de subţiri.

Ast-fel femeile Botocuzilor, despre carî am vorbit, în­conjoară picioarele şi fluerile picioarelor cu funii groase, pentru ca să rămână cât se poate de subţiri şi înguste.

Altele dimpotrivă caută să mărească pulpele picioarelor prin mijloace artificiale, de pildă indigenii din Guiana sau din Siberia nordică. Aceste îmfrumuseţărî artificiale îî ajută la călărit.

Şi acest obiceîu era cunoscut din vechime, şi noî ca moştenitori aî anticităţiî am primit aceste mici corectăr i (aşa dis vătuirî) ale corpului nostru.

Silinţa de a da prin mijlocul unor încălţăminte înalte o maî înaltă s ta tură corpului era după Xenofon foarte răspândită la femeile grece. Poa te aii imitat în aceasta pe actorii de tragedie, carî îmbrăcaîi pe scenă un fel de ghete înalte, numite coturne.

Orî cum ar fi, acest mijloc de îmîrumuseţare (?) îl

avem si noi. Femeile noastre poar tă ghete cu tocuri j mintrelea în Orient şi la Indieni şi animalele se boesc îoarte înalte, de si se stie că aceasta predispune la o ! în culori strălucitoare. boală îoarte periculoasă.

După cum se vede, moda este un mare vrăjmaş al omului.

Mai cu osebire aii căutat oamenii să-şî dreagă cu­loarea corpului.

Pent ru representarea noastră poetică şi ideală a an-ticilăţiî, ni s'ar părea cam ciudat, aflând că mai toate femeile grece se sulimeneaii. Noi ştim până şi felul şi prepararea boelelor; ne-aîi rămas chiar u rme de aces te culori otrăvitoare. Aflăm că a tâ t legile împotriva acestui

S I N G U R IN L U M E

Popoarele sălbatice işî vâpsescşi tatovează întregul corp. In Bagdad femeile îşi văpsesc cu galben picioarele şi

mâinile iar unghiile cu negru. Asemenea şi în vechiul Egipt se cunoaştea acest o-

biceîu. Femeile Curzilor îsî boesc buzele v'înăt. De alt-

pocit obiceîu cât şi batjocura poeţildf aii rămas za­darnice.

Intr 'o inscripţiune meseniană, femeilor li se opreşte de-a veni sulemenite la mistere.

Pitagoreana Phintys se ridică împotriva sulimanuluîj

de asemenea şi Xenoîon în car tea sa despre «Econo­mie».

De asemenea şi sprîncenele erau boite cu un praf fă­cut din antimoniu şi chinoros.

Şi la femeile orientale (ba ce e maî mult, chiar la civilisatele occidentale) se întâmplă acest lucru: chiar şi ochii se boesc pentru a părea maî marî.

Foar te rafinate eraîi mijloacele prin care femeile r o ­mane căutau şă-şî îndrepteze culoarea feţei. Noî cunoaş­tem din Pliniu şi Galen un şir întreg de recepte pen­tru alungarea pestruelor, în potriva culoareî necurate a feţei, a sbârciturilor, pentru albirea manilor şi altele. In epoca imperială femeile au mers aşa de departe în cât ungeau peste noapte măşcî de cocă pe obraz; a-ceste erau. spălate dimineaţa cu lapte de măgăriţă. A-veaii până şi unsori împotriva eădereî perului, cari de sigur erau tot înşelătorii ca şi pomezile noastre moderne.

Parfumul a stat tot-d 'a-una în str însă legătură cu îm-î rumuseţarea corpului.

E cunoscut că şi selbăticiî pun mare preţ pe mirosuri plăcute, deşi în această privinţă gustul lor e deosebit de-al nostru.

Grecii se parfumau din timpurile omerice. Noî găsim pomenite în poemele lui Omer «uleiuri cu plăcut mi­ros». Venus unse corpul ucisului Rector cu «uleîu cu miros de trandafir.» Totuşi Grecii nu puteau în această privinţă să concureze cu Orientali i : In car tea Esthereî, cap. 2, 12 şi în Talmud, se dice că femeile tinere aii voe prin lege să întrebuinţeze pentru parfum a decea par te din zestrea lor.

In timpul imperiului roman se cheltuia foarte mult pentru mirosuri de toate felurile, maî cu seamă cu pri­lejul înmormîntărilor. Nerone arse mai multe parfumurî la moar tea soţiei sale Poppea, de cât putea să producă Arabia î n t r u n an întreg.

Ast-îel Juvenal ne spune despre un tîner galant că miroase cât doué înmormîntărî .

Ca şi la noi, parfumurile pur tau diferite numiri, fíe după planta din care se estrăgeau, fie după locul p ro ­venienţei lor saü după vr.e-un inventator.

Ast-îel cuvintul cosmetic vine de la Cosmus, un ne ­guţător de uleiuri mirositoare.

Pliniü declară acest lux ca cel mai nerod dintre t oa t e : «Perlele şi nestimatele vin cel puţin în mână moşteni­torilor, hainele tot ţin un t imp oare-care, parfumurile se t rec îndată şi apoi încetează; un fund (cam a treia par te dintr 'un kg.) costă peste 40 diñare (cam peste 38 lei). Atât plătim pentru plăcerea altuia, căci cine are parfum la dînsul, singur nu simte nimic din el.

Evul mediu n'a pus mare preţ pe esenţe mirositoare. Tocmai târdiu, când Europenii aü venit în contact mai

des cu orientalii, s'aü introdus în Europa parfumurile şi moschul din Tataria nordică.

In timpul renaştereî a domnit în această privinţă cel mai mare lux. Nobilii îşi parfumau caii, ba chiar şi m ă ­garii, de asemenea scrisorile şi chiar mandatele de bani.

Nici aici n'a folosit nimic batjocura poeţilor tot a ş a precum n'a folosit împotriva scârbosului obiceiü al ungerii feţei cu materii mai tot-d 'a-una otrăvitoare.

TEODORA CONTA.

AM PATIT'O !.

Fie-care cu-ale sale Dragi dorinţe şi plăceri Şi eu am ca ori şi cine Ale mele mângâieri:

Şi să fug mereu de lume Şi de oameni sgomoloşî: Seara să privesc pe boltă, Ochii cerului frumoşi....

Am font numai doue clipe Lăsaţi singuri de poveşti ; N'am avut atâta vreme Să ved bine cine estî.

Să fiii singur în pădure La isvoare-'mî place mult, Glasid vîntuluî de seară Şi al apelor s'ascult;

întrebat de-a mea plăcere Orî-cuî asta 'î-o spuneam, — Dar ca s'o păţesc odată N'am creduli... nu me temeam.'..

Şi eşind apoi pe stradă, Nu ştiu cum m'oiu fi purtat, Căci vedendu-me un prietin A zîmbit si m'a 'ntrebat:

„A! sihastrule, haid' spune „Astădî ce 'ţî-ar maî plăcea: „Să stal singur în pădure „Ori glumind să stai cu ea

„Cu femeea cea frumoasă „Brună şi cu sîn rotund?...'1

Şi-am păţit'o !... am păţit'o : N'am ştiut ce să-'î respund!...

IOAN MOTA.

S N O A V E DIN P O P O R Dă-te după mine

Plecaseră doî ţigani la drum; unul era despuiat de tot, iar ălălalt era încins cu o funie de teiu pe la mijloc. Atâ t aveau; vre-un mintean, or vre-o scurteică, ori măcar cămaşe şi nădragi, ori ceva pe eî n'aveaii de loc, de loc.

Cum plecaseră eî, o duseră mal pe căldură că pleca­seră pe la prânz când are soarele putere, dar fiind luna lui Brumar când se schimbă vremea de vedl cu ochii, mal pe sub seară se porni un vent friguros de alea straş­nicele, de începură a le clănţăni dinţii ţiganilor în gură de-a binele de tot.

Atunci ăl de era încins cu funia de teiu dise colo răs­tit ăluî de era despuiat de to t :

— Dă-te după mine mă golule, maî la hadapost, că te picneşte vîntu hăsta afurisitu de te îmbolnăveşti si te ia muma dracului.

Ciorbă ovre ia scă

Ducendu-se într 'o di doi inşi la vînătoare, pe sus prin Moldova, pe la prânz aşa 'î-a resbit o foame d'alea tă-tărăşti.

Au cătat oamenii fireşte să mănânce şi au luat-o spre oraş unde au găsit pe la margine o cârciumă ovreiască, cum sunt multe prin partea de sus a ţeriî româneşti .

Au intrat. Dacă au intrat, au poruncit ovreiului să le dea de

mâncare, şi le-a adus ovreiul întâiti un castron cu ciorbă. S'au pornit oamenii să mănânce de par 'că li se băteau nebunii îa gură şi repede au dat de fundul castronului cum erau de flămând!.

Când să mai ia unul o lingură, că tot nu se săturase,

şi maî era niţică ciorbă pe fundul castronului, ce să se pomenească... 'i se ia în lingură ceva greu. Se uită... o bucată de cârpă murdară. Să le vie bieţilor oameni rău şi maî multe nu.

Strigă la ovreiu să vie, 'i-o arată şi începe să-1 înjure I cum 'i-a venit la gură, că vrea să-î bolnăvească de le

pune bucăţi de cârpe murdare în mâncare! Ovreiul cu manele în buzunarele pantalonilor, şi fără

să se turbure câtuşi de puţin îi răspunse: I — Da ci, mu rog, puntră treî-decî de bani o ciorbă,

pofteşti să fie catifea ?

Ce t r e a b ă ai ?...

Se bagă un Român slugă la un cârciumar Ovrei. L a ăst cârciumar omul n'avea altă treabă de cât căra toată diulica la apă cu doniţele, de la un isvor maî din vale de sat, şi le aducea acasă de le cobora în pivniţă, iar acolo Ovreiul, cârciumarul, le vărsa care în câte un butoiu cu vin, care în câte un butoiu cu rachiu, ori cu alte beu-

j furi de le amesteca să sporească. Ad î aşa, mâine aşa, poate vre-o câte-va dile, după ce

; s'a m a f învechit ulcica, cum se dice, vedend pe cârciu­mar că varsă apă într'un butoiu cu nişte vin bun de to t

i —că se alăturase de el şi gustase fără ştirea Ovreiului— îl întrebă omul:

; — Oh 1 doamne, jupâne, la ce strici dumneata bunătate | de marfă, zeii ?

Ovreiul atunci îi răspunse domol: — Mu rog, ci t rabă ai dumnata cu pagub al meu ?..

DUMITRU STĂNCESCU.

F E L D E F E L (Reproducerea interzisă fără învoirea editorului)

V A R I E T Ă Ţ I

R a r ă energie . Poetul Zahariae îăcea odată o călăto­rie de la Stelt in la Copenhaga, cu cânele şeii iubit.

Pe drum sări animalul peste bord. Zahariae rugă pe căpitan să oprească vaporul ca se

scape cânele. «Cu neputinţă, răspunse căpitanul vapo­rului, am ordine severe, n 'am voe să opresc decât când un om cade peste bord».

— Bine, răspunse scurt poetul şi sări în apă, după câne!

Urmarea a îost, că amândoi aii fost scăpaţi , şi ener­gicul poet îşi ajunse scopul.

P l ă c e r e regească . Răposatul rege al Portugaliei, Fer-dinand II, avea o deosebită plăcere să citească toate publicaţiunile confiscate de censură şi poseda o întreagă colecţiune de opere oprite. Dar interesul lui nu se măr ­ginea numai la imprimatele oprite în Portugalia, unde funcţionarii censureî, conform porunceî regale, îi tr ime­teau câte un exemplar din toate, ci regele Ferdinand avea agenţi şi în străinătate, cu misiunea specială de a-î tr imete câte un exemplar din fie-care carte sau jurnal oprit.

Şi n 'avea tocmai rău gust, regele Ferdinand, căci pe acele, vremuri, ca şi acum în cele mai multe casurî, cărţile oprite eraîi cele maî interesante şi maî bine scrise.

F r u m u s e ţ e fatală. In anii 1710—1716, cea maî fru­moasă femeie fa cur tea din Paris, era baroana de Parabere .

Nenumăraţ i bărbaţ i o peţiră dar ea n'a ascultat pe nici unul; şi din pricina acestei femei 'şi-aii perdut o mulţime de oameni viaţa.

Marchizul de Montmorency, care îi ceruse în ajun mâna, fu găsit omorît înaintea uşeî eî. Vicomtele de Jussac se aruncă pe fereastră, din pricina eî. Doî fraţi Lecheval, cari fură unul după altul adoratorii frumoasei baronese, cădură în duel, causat de certuri pentru idea­lul lor. Cavalerul de Blasme iu ucis în careta sa, d'ina-intea Operei, pe când aş tepta pe baroană, pentru a o întovărăşi la loja eî. Ducele Gisors, ne luat în seamă de dînsa, se otrăvi, şi un domn de Gernay, înebuni din pr i­cina eî. Dar maî grozav ne apare caşul căpitanului de Vienville. Nesocotit de baroana de Parabere, îşi asvîrli în aer fregata sa, al cărui căpitan era : cu dînsul maî periră două sute de oameni!

Republ icani î n toate . In timpul Iuî Cromwel mulţi puri tani căutau să scape de acusaţiunea că sunt part i-sanî regali, obişnuind să dică până şi în Tatăl Nost ru: «Vie republica ta» în loc de «Vie împărăţia ta».

Hrana şi puterea . In timpul din u rmă s'aîi îăcut ne ­număra te încercări, ca să se constateze, dacă puterea musculară a omului sau a animalelor creşte printr 'o gra­dată sporire a mijloacelor de hrană. Cercetările aii dat resultate interesante în două direcţiuni. De o parte s'a constatat că prin sporirea gradată a hranei a tâ t omul cât şi animalele câştigă nu numai grăsime, dar şi carne. Experienţele de până acum au dovedit că prisosul de h rană îace corpul mai bogat în substanţe, dar acest prisos nu e întrebuinţat de ţesăturile corpului, prin u rmare pu­terea musculară nu se măreş te . Cu alte cuvinte, prea multa mâncare , saîi mâncarea substanţială îace mai gras pe om, dar nu-1 întăreşte. Cercetările mai din u rmă au întări t şi mai mult acest adevăr. Hrana puţina, dar bună, întăreşte mai mult corpul, dar nu-1 îngraşă, pe când hrana multă îngraşă, dar nu întăreşte corpul. Noi moş­tenim consti tuţ iunea corpului nostru de la părinţi ,— unii au constituţie slabă din naştere , alţii puternică. Această constituţiune nu se schimbă până la moarte . De aceia un om cu constituţiune puternică, de şi e slab sau uscat ca figură, rămâne sănătos şi puternic până la moar te . Un om cu constituţiune slabă poate să devină gras şi să aibă aparenţă de om tare şi sănătos, el însă e tot slab, şi de aceia vedem atâţ ia oameni slabi carî se în­graşă mereu şi când îî credî mai voinici, eî mor. Gră­simea nu e una cu puterea, precum uscăţimea nu e una cu slăbia. Noi dicem de un om uscăţiv, că e bine legat, ceia ce însemnează că are o consti tuţiune puter­nică. Constituţiunea rămâne aceiaşi până la moar te •— omul slab rămâne slab măca r ori cât de gras a r fi iar cel ta re rămâne tare, ori cât a r îi de macru — şi h rana nu o poate schimba. Hrana rea saîi lipsa to ­tală de hrană nu atinge întru nimic constituţia, ci orga­nismul intern: omul moare din lipsa de h rană nu de slab. Hrana bună saîi prisosul de hrană nu ajută con-stituţiuniî, ci cărnii. Prisosul de hrană rămâne numai «ajutor mort» al grăsimii. Aceste resul tate au şi par tea lor morală, căci oamenii din timpurile noastre t râesc în credinţă, că omul t rebue să mănânce mult ca să poată face mult. Şi ce e maî răii, această credinţă a prins rădăcini tocmai într 'acele cercuri de oameni carî n'aîi bani de prisos pentru mâncăr i prisositoare.

B e ţ i a parfumată . E lucru cunoscut că foarte multe dame de înalta societate se îmbată maî răii de cât băr­baţii. In Paris şi în Londra sunt dame, carî regulat seara sunt bete de alcool. Multe beau. rachiu şi cognac ; vin şi bere maî de loc. Dar cea maî mare beţie o îac cu apă de Colonia. întrebuinţarea acestei ape ca băutură spir toasă e lăţită peste tot pămîntul. E interesant, că ceî maî mar i beţivi de apă de Colonia sunt popoarele semi-sălbatice şi damele din cea maî aleasă societate. Extremele!

Profesorul Dr. Ioest a a t ras maî întâii! atenţiunea lumii asupra înfricoşatei beţii de Eau de Gologne. «E-fectul unei înghiţituri de apă de Colonia» scrie acest profesor, «este neînchipuit de grozav. Alcoolul rafinat ţi se urcă la moment în cap; abia aî înghiţit, şi eşti beat tun. In gură îţî rămâne un gust prost de uleurî eterice; şi de obiceiu ca să scape de acest gust, beţivii beau cognac. Cel maî puternic cognac din lume e dulce ca laptele, dacă îl beî după apă de Colonia, a tâ t de puter­

nică e aceasta. Cât de rău trebue să-ţî fie după t recerea beţiei, eii nu-mi pot închipui!»

Toţi călătorii prin Africa spun, că beţia cu apă de Colonia, e cunoscută tu turor popoarelor africane. Arabii beaîi această apă mestecată cu cafea sau. cu apă de fântână. Sudanezii î rămîntă în apă de Colonia făină ca să gătească prăjituri. Pes te tot Negrii din Africa beaîi to t felul de parfumurî alcoolice, iar apa de Colonia o beau în cantităţi enorme. In toa tă Africa apa de Colo­nia e maî eîtină nu numaî de cât în Europa, dar chiar şi de cât în fabrica din Colonia.

In India Britanică beţia cu apă de Colonia e a tâ t de întinsă, în cât călătorii europeni se îngrozesc de ce văd. Maî ales femeile mohamedane beau multă apă de Co­lonia. Intr 'o di un călător european a dat unui preot indian o sticlă cu un fel de prepara t alcoolic pentru creşterea părului. Preotul abea a simţit mirosul de al ­cool şi n'a maî voit să ştie de creşterea părului : el a băut lichidul. «La inima sălbaticului ajungi prin stomac» e o maximă a călătorilor europeni şi, într 'adevăr, multe obiecte etnografice, multe a rme şi multe cunoştinţe aii câştigat Europenii de la sălbatici prin alcool!

Mohamedaniî beaîi apa de Colonia în toa tă buna cre­dinţă, că ei nu beaîi spirtoase. Rachiul şi vinul sunt băuturi oprite de Coran, pe când apa de Colonia n u ! Mohamet nici odată n'a făcut măcar amintire în legile sale despre apa de Colonia : ergo bibamus!

Răspândirea apei de Colonia în Africa, maî ales în Zanzibar, şi în Asia, să datoreşte faptului, că această apă e scuti tă de vamă, fiind privită ca «apă de leac». In India britanică există o fabrică de apă de Colonia : o sută de butelii costă 15 l e î ! Fiind a tâ t de ieftină, apa de Colonia a făcut concurenţă rachiului şi cognaculuî carî sunt băuturi scumpe, fiind-că sunt supuse la vamă mare .

Chiar şi în Groenlanda e la modă beţia de apă de Colonia. In insulele australice această băutură era cu­noscută acum 50 de ani.

Toate aceste popoare, maî mult ori maî puţin civilisate, beaîi apă de Colonia ca orî-ce alt alcool, fără să se ferească de ochiî lumiî. Lucrul însă e cu mult maî serios în Europa unde clasele de jos nu beaîi apă de Colonia, iar clasele de sus o beaîi pe ascuns. In Europa numaî femeile jfac beţie de Eau de Gologne. Lucrul se poate explica uşor. Bărbaţii pot să bea câte un pahar de vin, de bere, de cognac, e t c , când vreau şi unde vreaîi, fără ca prin aceasta să-şî strice numele bun. Femeile nu pot însă in t ra într 'o berărie, ori într 'o cârciumă fără de a îi însoţite de bărbaţi . Lor le este ruşine să-şî a ra te dorinţa de-a avea o butelie de vin, ori de cognac în casă, ca să bea şi ele când au. poftă. Şi multe dintre femei a r bea spirtoase cu a tâ t maî vîrtos, cu cât băutura le e lucru oprit prin convenienţele sociale. Atunci ele încep să bea pe ascuns. Dar vinul ori cognacul nu-1 pot ascunde; apa de Colonia o pot ţine pe toate mesele şi prin toa te du­lapurile, căci e «apă de toaletă». Ele încep sâ ţină întâiîi în gură câte-va picături de apă de Colonia, orî-că aii dureri de măsele, orî-că aii nevralgie, orî-că au a tacur i de leşin. Apoi încep să înghită picăturile şi tot aşa m ă ­resc dosa, până să pomenesc beţive desperate. In oraşele mar i ale Angliei, şi în Statele-Unite, damele din înalta societate sunt toate beţive ; beaîi rachiu, beaîi cognac, apă de Colonia, ba chiar parfumurî alcoolice, ca sălba­ticii. Beţia de apă de Colonia e cea maî înfricoşată ; ruinează stomacul, produce insomnii continue şi duce repede pe om la delirium tremens. Beţia e o causă de căpetenie, că damele din înalta societate sunt mereii nervoase, se plâng de leşinuri, de slăbiciuni etc. Şi e ce

maî reu — simulează şi alte boale, când ele într 'adever sunt bete.

Ziarul englez «Tit-bits» (în N-rul de la 21 Iulie 1894) scrie un articol lung asupra apucăturilor ce le între­buinţează damele aristocraţiei engleze, ca să aibă pu­tinţa de a bea. O damă, nevasta unui lord, avea obiceiul să mănânce to t -d 'a -una struguri în teatru saîi în concerte. Lucru nevinovat la aparenţă. Dar nu erau struguri! Eraii imitaţi, erau globulele verdî de cauciuc umplute cu rachiu! Ea mânca mereu adică bea mereu; când se isprăvea representaţ ia teatrală, dama era beată tun, şi nimeni nu o vedea bend. Altă damă să îmbăta până cădea jos ; ea avea la dînsa tot-d 'a-una bomboane de gummi umplute cu cognac; sugând bomboanele, ea bea cognac, E obiceiu general, ca damele engleze să aibă sticle mici cu cognac în mânerul umbrelei ; multe En-

vals—cui îi va trece prin minte, că danţul îşi are ori­ginea la melancolicii şi serioşii Egipteni, şi cine se va mai gândi cum s'a născut danţul ? Este o imitare a mersului stelelor. Stelele de sigur că nu se mişcă după tactul polcel sau al valsului; mişcarea lor, pe care numai un ochiü a tent o poate observa, este înceată şi solemnă.

Cine ese d'intr'un salon de joc, cu aerul trezit şi să­tura t de a tome de pudră şi de tot felul de parfumurî, la cer deschis, acoperit cu mii de stele—bănueşte poate înaltul simbolism care domnea la isvorul danţului egip­tean. Drept vorbind, el avea numai mişcări mesúra te şi solemne, el nu era semnul bucuriei şi plăcerii, ci o ex-presiune a admiraţiunei şi adorărei cerului. Ast-îel dan­ţul aparţ inea cultului,

Aceeaşi însemnare avea danţul la Ebreî, care îl în­văţaseră de la Egipteni, în timpul robiei lor-

^ J O C U R I N E V I N O V A T E

glezoaice întrebuinţează eventaliile şi buchetele, ca locuri bune de ascuns cognac. Unele aii bră ţare de aur goale pe dinăuntru: ele umplu brăţarele cu cognac şi pe ascuns ducend brăţarele la gură sug cognacul din ' ele. Intr 'o societate mare, a îost observată o damă, care se îmbă-tase, îără să îi beut ce-va în vederea tu turor . Ea avea obiceiul să miroasă un buchet mare de florî ce-1 avea pe umerul stâng. Şi ce se întîmpla ? Ea avea sub corset un balon de gummi plin cu apă de Colonia ; balonul avea o ţeava mică până în buehet. Dama punea mâna pe balon şi-1 apăsa, lichidul eşea pe ţeava, iar dama, îăcendu-se că miroase buchetul, punea gura pe ţeava şi sugea !

Dan ţu l .—Când într 'un salon strălucind de lumină, pe­rechile se învîrtesc voioase la sunetele dulci ale unui

Dupe t recerea Mării Roşii, Ebreii îşi a ră t a ră recu­noştinţa pentru scăparea din robie, prin jocuri şi sunete de chimval. Jocul Ebreilor împrejurul viţelului de au r -nu a îost alt-ceva decât imitarea adoraţiuneî boului Apis din Memphe.

Sub domnia iubitorului de pompe, Solomon, jocurile sfinte fură executate în Templu cu un alaiu regesc, de cătră un cor special de cântăreţ i şi dănţuitori.

La Greci şi la Romani jocul nu poartă înse acel ca­racter de seriositate ca la Egipteni şi la Ebreî.

Aceasta îşi afla explicare în concepţia religioasă dife­r i tă de a sus pomenitelor popoare. Religiunea nu pur ta pecetea mohorîteî seriozităţi. Cultul lor divin era un cult de fermecătoare fericire, care consta în adorarea frumosului.

Heleniî artişti r idicară danţul la rangul unei arte. P r e ­cum cul t ivau ' orí-ce exerciţii gimnastice, tot aşa aü cul­t ivat şi înălţat danţul, dându-i mişcări graţioase şi de o mare armonie ritmică.

La prilejuri solemne jucau tinerii greci cu fetele. Dănţuitoarele erau în cea mai mare par te sclave. To­tuşi 'se aflau şi libere precum şi libertine, care aü cău­ta t să iacă un meşteşug din ar ta lor; dintre acestea unele au. ajuns la mare renume prin frumuseţea şi is­cusinţa lor.

Frumoasa milesiană, Aspasia, n 'a robit pe marele P e -ricle numai prin spiritul ei, ci şi prin perfecţiunea jo­cului. O altă dănţuitoare, Tais, din Atena, întovărăşi pe Alexandru Macedón, în expediţiunile sale de cucerire, pent ru a '1 înveseli prin jocurile ei, la chefurile ba-chanalice.

După cum spune Plutarc , ea îndemnase pe nebunul rege, să dea foc palatului minunat al lui Xerxe, din Persepolis.

Cei vechi ştiau să desvolte multă graţie în jocurile lor—tocmai fiind-că jocurile lor eraii serioase şi des­toinice.

Ast-îel ele nu constau în strîngerea păt imaşă a pă-rechilor. Nici nu se juca în încăperi greoaie, ci de cele mai multe ori sub cerul liber, precum face popo­rul în Europa de sud.

Pantomima jocului la Greci era foarte desvoltată în timpul lui Socrat , sau. mai bine dis ajunsese la cea mai înaltă perfecţiune.

De asemenea şi la Romani pantomima jocului se per­fecţiona prin schimbări succesive. Pe timpul Cesarilor, găsim în Roma represen tan de grupe, de jocuri în deobşte şi de mişcări parţiale. Aceste spectacole asemenea ba­letului se dedeaü la tea t ru unde mulţi jucătorîfştiură să se facă iubiţi poporului şi să câştige sume enorme de mari .

Cu venirea creştinismului se puse un stavilar dorin­ţei jocului, cel puţin în Roma, unde femeile fură oprite de a mai apare la teat ru . Aceasta dură şi în timpul papismuluî, până în secolul t recut ; numai la curţile iu­bitoare de a r tă ale Ferareî, Modenei şi în Florenţa se mai preţuia a r ta jocului.

Pantomimele şi baletele represéntate eraü renumite a tâ t prin perfecţiunea executării lor, cât şi prin strălu­cirea gătelelor şi a înfrumuseţării şi mult t imp se cre-dură de neîntrecut.

Bine înţeles, când Parisul, căpăta gustul pentru ase­menea petreceri, curţile principilor Este şi Medici fură în curénd lăsate în umbră. Parisul era tocmai terenul pen­t ru înflorirea acestei uşoare şi uşurat ice ar te .

La curţile pompoase ale Ludovicilor, danţul şi baletul fură cultivate cu o îngrijire demnă de un lucru mai bun şi mai serios. Ludovic XIII juca într 'o scenă de dans la Luvru, a cărei musică el singur o compusese. Urmaşul lui, regele soare, luă par te la un balet mon­stru care se dete la Palais Royal cu prilejul uneia din nenumăratele sărbătoriri de cur te . Din acea perioadă datează jocuri, cari astă-dî de mult sunt uitate dar cari numai puţin s'aü. deosebit printr 'o nobleţă şi graţie fără seamăn.

Meritul, de a ñ ridicat a r ta jocului la o înălţime în­cât să placă unei lumi rafinate, t rebue să se dea maes­trului de dans Noverre, care a trăi t sub Ludovic XV. Metoda sa care a lăsat-o în «Lettres sur la danse et sur la ballet», are până şi astă-dî t recere. Curtea şi întreg Parisul îl zeificau; când călători mai pe u rmă prin mai toa tă Europa, cuceri toa te inimile cu asalt. De sigur acest Noverre t rebue să fi jucat frumos. To­

tuşi nu ne putem opri de a observa, că uşurele t rebue să îi fost moravurile, dacă un maes t ru de dans era poate mai iubit şi admirat de cât cine ştie ce mare com-positor sau om de ştiinţă. H Ca să ne putem da seama despre acest entusiasm, t rebue să ne amintim ce posiţiune_serbătorească şi so­lemnă ocupa ar ta coreografică în secolul XVI şi X VII. Compositoriî t rebuiau să dea un loc însemnat baletului în opera lor pentru a corespunde gustului acelei epoce. Astă-dî desigur că nu se mai dă baletului acea impor­tanţă, ci el e considerat ca o representaţ ie de a doua mână şi într 'o mare operă aparţ ine mai mult requisi-telor marşuri lor triumfale şi nupţiale sau a suitelor de regi: Când opera e veselă, atunci şi baletul poar tă ex-presiunea veseliei.

Cădend coreografia, aii trebuit să decadă represen-tanţiî şi representantele ei. Timpul de adî cu greu va găsi corifei ai artei danţuluî, cari a r putea fi puşî ală­turi de o familie ca Vestris sau Taglioni. Cine le c u ­noaşte pe toate, câte aii pus publicul în admirare prin jocul l o r ? Sale, frumoasa prietenă a lui Voltaire; nurlia veneţiană Barbarina, la cur tea lui Frederic cel Mare; Lola Montez, ridicată la rangul unei ducese de Lawd-sfeld, prin favoarea regelui Ludovic I de Bavaria; Car-lota Greşi; Guimard—un lung şir de nume sărbători te care se se încheie cu Thereza şi Fanny Elsler.

Cum stăm cu danţul de la teatru, tot aşa şi cu dan­turile din societăţi. Se joacă, bine înţeles la noi, poate chiar prea mult, dar aceste jocuri sunt de o formă goală şi seacă. Numai la puţine popoare jocul mai are o ade­vărată însemnătate, ba putem dice că jocul caracter i -sează întru cât-va firea unui popor.

Intre aceste popoare, Spaniolii şi Ungurii ocupă pri­mul loc.

Cu câtă pat imă nu 'şi joacă Spaniolul «îandango» saîi «seguidilla» sa.

In zuruitul castanetelor şi la sunetul ghitarei, se a -propie dănţuitorii unul de altul, pentru a se depăr ta apoi iarăşi.

Cu bătăile sale din picior, şi cu mişcările sale curi­oase din cap şi din şale, acest joc se apropie mult de cele orientale. Jocurile orientale se deosibesc cu totul de ale noastre. Dănţuitoarea nu străbate un spaţiu mare prin mişcările largi cu picioarele. In execuţiunile ei, totul nu constă în mişcările părţii inferioare a corpului, ci în învîrtirea şi sucirea manilor şi a şalelor, pe când picioarele d'abea îşi părăsesc locul.

Pr in aceasta jocului oriental îi rămâne un îngust spaţiu de desvoltare, dar dănţuitoarele ştiu să dea jo­cului lor o deosebită graţie.

Mai cu osebire este iubit jocul spedeî. Dănţuitoarea balansează pe cap o sabie foarte ascuţită, iar în mâna dreaptă ţine o altă sabie cu care execută mişcări res -boinice.

De asemenea este danţul vălului. Dănţuitoarea îşi moderează mişcările printr 'un văl subţire, aproape ca ţesătura păiajenuluî, şi apoi ştie prin mişcări iscusite, să scoată la iveală frumuseţea corpului, îmbrăcat în bo­gate stofe.

Cuvintul «Csdrdâs», are a tâ ta farmec pentru ure­chea Maghiarului, precum hora sau sîrba o are pen­tru noi.

Când în cârciuma Pustei răsună cântecele ţiganilor, jalnice saii de o sălbatică veselie, când cântăreţ i i încep ceardaşul, extasul maghiarului nu are margini. Cu o ve­selie înflăcărată, care totuşi nu este peste marginile bunei cuviinţe— se învertesc dănţuitorii. Ochii flăcăilor si fetelor strălucesc, îie-care nerv se mişcă, si fie-care

V A 639

muschiü capeta puteri îndoite. Cu admirare se uită bătrânii la jocul celor t i n e r i ; ei îşi aduc aminte de timpurile fericite în care şi ei făcut-au tot aşa....

Trebue să vedi pe Rus jucând danţu-î naţional «ca­zaciocul», ca să-ţi faci o idee de cum iubesc Ruşii jocul.

La sunetul ha rmonice ! dănţui torul execută mişcări pe care o baletistă d'abea le-ar putea imita. Picioarele îi sîârâesc, după tactul vesel şi repede al cântecului.

El sare în sus, se întoarce, se suceşte, îşi împreună manile subt piciorul ridicat şi bate în palme, se pune apoi pe vine şi sare repede şi se învîrteste ca un sîre-del, apoi se avîntă în sus, ciocnindu-şi tot de odată to ­curile, se înclină iar, şi-şi mişcă picioarele cu o vert i­ginoasă repeziciune. Numai vedi înaintea t a omul în carne şi oase. îmbrăcat în grelele luí cisme, ci o fiinţă sveltă, uşoară, ale cărei mişcări a tâ t de repedi şi to­tuşi aşa de mesúra te şi la locul lor te pun într 'o ui­mire de necredut.

Cimpoiul ne face să ne gândim la resboinicii Scoţieni. Staturile înalte, îmbrăcate în haine de diferite culori", le vedi jucând în sunetul cimpoiului la lumina de tor te .

Balul pe care noi îl credem creat pentru salon, îşi are origina în simplele petreceri populare din seco­lul XVII.

A doua saü a treia di de Paş t i se adunau fetele mar i dintr 'un sat, pentru a oferi femeilor de curénd măr i ta te şi la a căror nuntă ele jucaseră — o minge (pe nem­ţeşte Bal) umplută cu lână saü cu puf şi încunjurată de stofe de mătase .

Toate fetele, conduse de una care ducea mingea a-ninată de o prăjină înaltă, se plimbau ast-îel cântând prin sat. După aceia prăjina era împlântată d ina in tea casei uneia din tinerele femei, care primea apoi mingea în dar.

Drept răsplată, t înăra femeie se îndatora să iee asupra cheltuiala pentru lăutari .

Câţi căsătoriţi erau, a tâ tora li se da câte-o minge şi la fie-care presentare a mingeî se juca din toa tă inima.

După această explicare, balul îşi datoreşte originea în special tinerilor căsătoriţi .

Dar cum se schimbă vremile. Adi câţi căsătoriţ i nu-şi datoresc căsătoria unui bal, căci astă di balul este o piaţă unde tinerii cari voesc să se însoare vin să se ofere şi să caute, precum într 'un bâlciu de vite, te duci să cum­peri saü să-ţi vindî marfa.

De sigur că nici trainică nu poate fi de obiceîu o ase­menea căsnicie in care legătura e basa tă saü pe inte­resul de-a ajunge Ia ranguri, saü pe interese pecuniare, saü în cel mai bun cas pe simpatia adesea t recătoare a ochilor frumoşi.

Toamna vine, floarea se scutură.

P r e s e n t a de spirit . — Fielding, autorul romanului «Tom Jones» care în timpul séü a făcut epocă, era foarte de duh. La t recerea unui cortegiu pe care voia să'l vadă, s tătea în faţa luí pe o bancă unul Carol de Berkins, cunoscut în toa tă Englitera din pricina tru­fiei luî.

Din această causă, cei cari s tă teau în u rma lui, nu pu teau să vadă nimic. Toate învitările de-a se da jos de pe bancă rămaseră zadarnice. Atunci Fielding spuse foarte serios că t ră un vecin: «Cred că acest gentleman n 'ar sta de loc în picioare, dacă ar şti că are în fie-care ciorap câte o mare gaură!» Această observaţiune îşi avu efectul. Fudulul se dete jos, cât ai clipi, de pe bancă. După cât-va timp, în intervalul căruia de sigur îşi cău­tase ciorapii criticaţi, se întoarse mânios spre poet : «Cum poţ* să afirmi ceva ce nu-i adevărat?»

«Nu-î adevărat?» răspunse Fielding; «d'apoî cum ţi-aî îmbrăca ciorapii, dacă n 'a îavea în fie-care câte o gaură?».

Gustav Adolf şi so ţ ia sa. Când Gustav Adolî regele Suediei intră triumfător în Francfurt la 1631, un ce­tă ţean de acolo scrise următoare le în cronica luî par­t iculară: «Nu pot să descriu îndestul cât de impunător este regele. Regina este şi ea o femee foarte frumoasă şi din firea ei foarte gingaşă şi vorbăreaţă. Ea poar tă pe cap o mică coroană frumos auri tă şi împodobită cu dia­mante şi alte lucruri de preţ . Din potrivă însă, regele se poar tă foarte prost după rangul seu. Dumineca l 'am vădut o dată cu o haină netedă de catifea, după felul franţuzesc, dar nu cu alte împodobiri, afară de nişte şnu­ruri negre. Şi mergea ca un neguţător sau ca un alt om oare-care, nici lucruri de aur purtând, doar un inel prea subţire în deget».

Cât sunt regii de adi alt-îel de cât cei din timpul Iui Gustav Adolî. Azi îşi pun pe piept o întreagă avere şi pentru curte şi viaţa lor pr ivată cheltuesc averi cu care Gustav Adolî ar fi căuta t de sigur să liniştească nevoile poporului seu.

P u t e r e a m u s c u l a r ă cea mai mare o au peştii. Balena înoată cu aşa repediciune prin mediul des al apei, în cât ar încunjura pămîntul în linie dreaptă numai în patru-spre-dece zile.

Peştele-lancie (narvalul) e în s tare să găurească coastele unui vapor cuirasat de resboiu cu grozava luî a rmă din vârful botului.

D E A L E C A S E I

Conservarea lapte lui . Pent ru a împiedeca înăcrirea laptelui menit a îi păs t ra t 2 saii 3 dile în timpul vereî, i se va adăoga acid boric fin pulverisat.

Un gram pentru 2 litri lapte este de ajuns. Modul de întrebuinţare. Să ia niţel lapte într 'un pa­

har ca de M 4 litru, în care să disolvă acidul boric în canti tatea necesară pentru tot laptele şi după ce s'a disolvat (topit) se amestecă cu restul de lapte absolut inofensiv sănătăţii.

Curăţirea mobilelor, oglindilor şi pervazurilor de ta ­blouri de escremente de muşte , reuşeşte foarte bine şi fără a altera de loc poleiala, dacă să freacă părţile murdare cu o bucată de flanelă muiată întrio soluţiune

de 1 par te amoniac şi 2 părţ i apă.

Desinfectarea p ivni ţ i lor umede şi cu miros de mu-cigaiu, se face cu succes producând în interiorul piv­niţei gaz de acid clorhydric (muriatic).

Producerea acestui gaz fiind foarte simplă şi eîtină o pote executa ori şi cine.

Modul de operare. Se închid mai întâiu toate feres­trele şi uşile, se astupă bine butoaele sau alte vase ce se găsesc în pivniţă, apoi se pune în mijlocul eî o s t ra­chină sau o oală de pămînt coprindend 1 —2 kilograme (după mărimea pivniţei) sare de bucătărie, ear peste ea se toarnă 1j2—1 litru de acid sulfuric ordinar (vitriol). Persoana, care execută această operaţiune, imediat ce a turna t vitriolul ese din pivniţă şi închide bine uşa; căci dacă ar rămânea acolo prea mult s'ar asfixia.

După 2 ore, timpul necesar ca gazul desvoltat se ac ­ţioneze şi se distrugă mucigaiul, se deschid toa te gău­rile, îerestrile şi uşile, ca gazul să dispară, apoi se dă cu o mătură pe pereţi şi pe jos.

Mijlocul acesta de desinîectare este bine a se pract ica chiar şi pentru casele cari aii s ta t mult timp închise şi aii un ' miros de mucigaiu şi umedeală.

Sânge , oprirea luî dintr'o r a n ă maî mare . 1. Se presară pe rană praf de cărbuni de lemn, se aplică vata şi apoi să leagă, saii,

2. Se aplică făină de grâu. amestecată bine cu sare de bucătărie si apoi să leagă rana, sau

3. Se presară un s t ra t maî gros de orez pisat fin şi apoi să leagă.

Fie-care din aceste prescripţiunî sunt infailibile.

P e r i a de ha ine t rebue să fie în tot-d 'a-una perfect de curata . Ga s'o curăţim, frecăm peria de o bucată de hârt ie albă pe marginea meseî, până ce hâr t ia nu se maî murdăreş te .

Metale ş i obiecte de m e t a l se cură ţă perfect, î re -cându-le cu o pomadă compusă din 40 părţ i oleiu mineral, 10 pârţ î grăsime de porc şi 50 ocru roşu (En-glischroth) încăldite şi amestecate bine împreună într 'o tigae de pămînt saii de fer.

N O T E H A Z L I I

Măria cu reputaţie. Comis-voiagiorul: Ve asigur că mărfurile noastre de fierărie sunt cele mal vestite din lume. Zilele trecute am avut ocasiunea să ved cu ochii mei, că o vulpe n'a voit să dea în cursă, din causă că fierul cursei nu era din fabrica noastră-

Inspecţia la casarmă. Cum sunteţi mulţumiţi cu mâncarea ? «Trăiţi D-le general, bine». Cu porţiile de carne cum merge? Nu primesc unii bucăţi mai mari şi alţii mal mici? «Nu, D-le gene­ral, toţi primim mici.

Asemănare neplăcută. Doctorul (cătră croitorul seu): «Băiatul este de sigur fiul D-tale». Croitorul: Da, d-le doctor». Doctorul: Am ştiut. Iţi seamenă perfect. Croitorul: Cu mine? Eu îi sunt numai tată vitreg. Doctorul: Nu cu d-ta! asemenarea există numai între haina lui şi redingota mea din urmă, pentru care al întrebuinţat atâta stofă.

Copii de oraş la ţara. Mama : Artur, dragă, audl tu cucu ? Co­pilul: Da, dar unde este ciasornicul ?

I L U S T R A Ţ I U N I L E

0 japoneză. Dintre popoarele Asiei orientale, Japonezii au ajuns la o cultură mal înaintată. Pre când locuitorii «imperiului ceresc», adică a Chinei, sunt conservatori îndărătnici şi nu voesc cu nici un chip să se lapede de obiceiurile şi credinţele lor, Japonezii pri­mesc cu dragoste orl-ce inovaţiune europeană şi se cultivă mereii. înfrângerile pe cari le-aii suferit Chinezii în resboiul Coreei sunt datorite civilisaţiunil japoneze. Chinezii aii o armată teritorială slabă şi o flotă şi mai slabă, fără disciplină şi fără comandanţi. Din contra, Japonezii aii trupe disciplinate şi instruite după sistemele europene, oficerl crescuţi prin şcolile militare din Germania, aii tu­nuri Krupp şi puşti germane. Intre multe alte semne ale civilisa-ţiunl, unul dintre cele mal importante este posiţia femeilor în so­cietate. In China femeile sunt roabe, în Japonia sunt libere şi au aproape aceleaşi drepturi cu bărbaţii. Ilustraţia noastră represintă o tineră fată japoneză. E de observat, că tipul chinez e curat mon­golic, urit, fimd-că Chinezii nu se amestecă cu alte neamuri; Ja­ponezii însă sunt frumoşi, tocmai din causa încrucişării rasei lor cu Europeni şi Americani.

Golăşeî. Copilul, mic şi golaşei şi el, a găsit un cuib cu pui­şori golaşei, Ce o să ştie să facă el cu dînşil? II iubeşte şi-1 des-meardă, dar ce folos ! Fără ajutorul mamei lor, el au să moară !

In treî mişcări matt . Toţi cel cari joacă şah vor înţelege ta-

bloul. Vor înţelege posiţia bietului tîner care 'şl vede „moartea" cu ochii. El caută mântuire, combină, se întreabă singur • cum naiba a ajuns lucrul tocmai aşa! De geaba! Regele e matt! Din liniştea betrânulul, care de sigur a vedut multe jocuri de şah şi înţelege că aici nu e chip de mântuire, se poate cunoaşte că jo­cul e sfîrşit şi regele e prins.

Cea dintăiu podoabă. Mititica e cochetă! A găsit brăţara une 1

surori mal mari şi o încearcă. II şade bine! Fără îndoială. Stăl numai să crească mare, că va avea şi ea o brăţară!

Oielia. Tragedia lui Schakespeare „Hamlet" e îndestul de cu­noscută. Toţi cititorii noştri vor fi ştiind cine e Ofelia, nefericita fată care iubea pe Hamlet. ToMoul o reprezintă ca nebună, stând în faţa regelui şi a reginei.

Singur în lume. Aşa e de frumoasă lumea, cu cerul albastru, cu câmpiile verdt, cu murmurul de isvoare, cu libertatea el ! Iar îa mănăstire aşa e de urît! Călugărul presimte viaţa fericită ce e afară de zidurile mânăstirel. O presimte, dar poate nu o cunoaşte şi nu o înţelege. Şi, bietul se simte atât de strein de lume!

G H I C I T O R I 1

STENOGRAFIE

Un student inventase un fel de scrisoare scurtată, un fel de ste­nografie. Scurtările luì aii de multe ori haz. Noi am cules câte-va exemple dintr'un caet al lui, şi le dăm cititorilor ca probă. De sigur cititorii noştri vor putea citi aceste probe.

• 1. a a a a n „ „ „ z i le A. a a a a ,

2. V* că = ant.

3. a re

4. terană sol o e

5. nă niţă

nă niţă.

6. Apă D.

II

A N A G R A M A

Cuvîntul meii nu-1 mare taină: Cu el numim noi un veşmînt. De 'ntorcl pe dos acest cuvînt, Numeşte tot aceiaşi haină.

Cine dintre abonaţii noştri va trimite până la 10 Noembre, deslegarea exactă a acestor 2 ghicitori, ia parte prin tragere la sorţi la câştigul a unei saii doue cărţi literare, orî-care le va dori, pe preţ de 4 lei.

Deslegarea ghicitorilor din No. 18

Nr. 1. Nicu merge direct la fântâna luî. Paul merge ocolind fân­tâna lui Nicu. Ion ocoleşte fântâna lui Paul şi trece înainte ocolind şi fântâna lui Nicu. Ion are deci calea cea maî lungă şi Nicu cea mal scurtă.

Nr. 2. Se poate deslega în multe feluri. Eată un fel: Trece un stăpân cu o slugă. Stăpânul se întoarce. Trec doue slugi. Una se întoarce. Trec doi stăpâni. Se întoarce un stăpân cu o slugă. Trec iarăşi doi stăpâni. Sluga se întoarce. Acum to I negustorii sunt dincolo de rîtt. Acum trec slugile.

Premiul l'a câştigat Ilie Zalom.

• * •