NUMAI PRIN HARUL LUI DUMNEZEU · formate, este oferit cu nădejdea că îi va obișnui pe unii...

NUMAI PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

Părinților mei, Richard și Carrie Venema,

de la care am aflat pentru prima dată

de harul măreț al lui Dumnezeu

UN SCURT COMENTARIU ASUPRA CANOANELOR DE LA DORT

NUMAI PRIN HARUL LUI DUMNEZEU. UN SCURT COMENTARIU ASUPRA CANOANELOR DE LA DORT Cornelis P. Venema

© 2019 Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permi-siunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.

Publicat în original sub titlul But for the Grace of God. An Exposition of the Ca-nons of Dort (1994, 2011, 2016). © 1994, 2011 by Cornelis P. Venema. All rights reserved. First edition 1994. Second edition 2011. Fourth printing, Oc-tober, 2016. Tradus și publicat în limba română cu permisiunea editorului, Reformed Fellowship, Inc. Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod nece-sar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi traduce și/sau publică.

Traducerea, corectura, editarea, design interior și tehnoredactare: Asociația MAGNA GRATIA. Design copertă: Jeff Steenholdt & Erika De Vries. Imaginea de pe copertă ilustrează întâlnirea Sinodului de la Dort în pictura lui Gerard van Hove, intitulată Een vergadering van de Nationale Synode te Dordrecht, 1619 (1910–1911).

Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune.

RESPECTAȚI DREPTURILE DE AUTOR!

Este interzis în mod expres:

imprimarea a mai mult de 3 ex. pentru uz personal, a mai mult de 10 ex. din maxim 5 publicații diferite pentru prieteni și rude;

imprimarea profesională (la tipografie, indiferent dacă produsul este co-mercializat sau nu);

stocarea fișierelor oricărei cărți pe bloguri, pagini de internet, portaluri sau transmiterea pe cale electronică, altfel decât a link-urilor către web-site-ul MAGNA GRATIA.

copierea și republicarea a peste 250 de semne/publicație pe alte porta-luri, pagini de internet, bloguri, în publicații tipărite sau în predici, pre-zentări, conferințe etc.

Citiți politica integrală de copyright la adresa: magnagratia.org/copyright.html

Asociația MAGNA GRATIA

Str. Liliacului nr.26,

Dascălu-Ilfov 077075

Email: [email protected]

Internet: www.magnagratia.org

CUPRINS

Prefață 7

Capitolul 1. O introducere asupra Canoanelor de la Dort 9

Capitolul 2. Alegerea necondiționată. Primul element esențial

al doctrinei 25

Capitolul 3. Ispășirea particulară. Al doilea element esențial al

doctrinei 47

Capitolul 4. Depravarea totală. Al treilea element esențial al

doctrinei 69

Capitolul 5. Harul irezistibil. Al patrulea element esențial al

doctrinei 85

Capitolul 6. Perseverența sfinților. Al cincilea element esențial

al doctrinei 101

Capitolul 7. Canoanele de la Dort și evanghelizarea reformată

119

Capitolul 8. Harul suveran, responsabilitatea omului și „harul

ieftin” 137

Capitolul 9. Observații de încheiere 155

Anexă. Canoanele de la Dort 169

Notă către cititor 227

Despre MAGNA GRATIA

7

PREFAȚĂ

Trăim într-o perioadă a istoriei când constatăm puțină

apreciere față de moștenirea primită din trecut. Biserica lui

Isus Hristos a uitat tot mai mult că este îndatorată pentru

ceea ce a primit de la Domnul prin intermediul mărturisiri-

lor de credință ale Bisericii.

Studiul succint de față asupra Canoanelor de la Dor-

drecht, o importantă mărturisire de credință a bisericilor re-

formate, este oferit cu nădejdea că îi va obișnui pe unii cre-

dincioși cu una dintre aceste piese ale moștenirii Bisericii.

Mulți credincioși care cântă imnul „Mărețul har” scris de

John Newton sau familiarul imn „Veniți, căci vreau a spune”

trebuie să înțeleagă mai profund și mai pe deplin învățătura

biblică prin care cunoaștem că mântuirea este numai prin

har, doar prin Hristos. Nu există nicio altă mărturisire de

credință creștină care să cânte cu mai mare forță harul lui

Dumnezeu manifestat în Hristos față de poporul Său cum o

fac Canoanele de la Dort.

8 NUMAI PRIN HARUL LUI DUMNEZEU | CORNELIS P. VENEMA

Capitolele care alcătuiesc acest studiu au fost scrise ini-

țial ca articole editoriale lunare în The Outlook, o revistă bi-

lunară dedicată promovării și apărării credinței reformate.

Acestea au fost supuse unor modificări minore cu scopul de

a fi publicate în prezentul volum. Pentru a crește utilitatea

acestor capitole și pentru a oferi un stimul pentru reflecție și

studiu mai profund, la finalul fiecărui capitol a fost adăugată

secțiunea „Întrebări pentru discuții”. În anumite circum-

stanțe, am recomandat și câteva lecturi suplimentare.

Toate referințele făcute la Canoanele de la Dort au fost

preluate dintr-o traducere realizată în 1986 de Christian Re-

formed Church. Traducerea Canoanelor de la Dort este ata-

șată cu permisiunea CRC, astfel încât cititorul să poată con-

sulta textul integral al mărturisirii, oridecâteori va avea ne-

voie.

Studiul de față este oferit cu speranța că va contribui

la o apreciere reînnoită a harului Evangheliei, așa cum este

ilustrat în mărturisirea de credință cunoscută sub numele de

Canoanele de la Dort. Fie ca această cunoaștere împrospă-

tată a mărturisirii să contribuie la felul în care propovăduim

această veste – numai prin harul lui Dumnezeu!

9

1 O INTRODUCERE ASUPRA

CANOANELOR DE LA DORT

Una dintre marile comori ale bisericilor reformate este

mărturisirea de credință cunoscută sub numele de Canoa-

nele de la Dort. Scrisă ca replică față de învățăturile nebiblice

ale lui Jacobus Arminius și ale „petiționarilor” (engl. Remon-

strants), această mărturisire prezintă foarte frumos învăță-

tura Cuvântului lui Dumnezeu, care arată că cei credincioși

sunt mântuiți numai prin har, de la început până la sfârșit.

Potrivit Canoanelor de la Dort, mântuirea – de la conceperea

ei în sfatul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, la împlinirea ei în

Persoana și lucrarea lui Dumnezeu Fiul (Mijlocitorul), și

până la aplicarea ei prin Dumnezeu Duhul Sfânt, prin Evan-

ghelie – este lucrarea suverană concepută și realizată de

Dumnezeul Triunic. Urmând exemplul apostolului Pavel, Ca-

noanele de la Dort Îi aduc laudă doar lui Dumnezeu în ce

privește alegerea poporului Său spre mântuire: „Din El, prin

El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci!

Amin” (Romani 11:36).


Deși Canoanele de la Dort le sunt familiare multor

creștini reformați din zilele noastre, această mărturisire de

credință nu este nici pe departe atât de cunoscută pe cât ar

trebui. Există mulți creștini, chiar printre cei reformați, care

sunt fie neinformați, fie informați greșit în ce privește suma-

rul conținut în Canoane legat învățătura biblică a alegerii.

Trist este că, deși sunt citite și studiate des, Canoanele sunt

în mod frecvent caricaturizate și reprezentate greșit de cei

pe care nu sunt dornici să se supună învățăturii biblice care

acestea o rezumă. Întrucât o proporție atât de mare a mișcă-

rii evanghelice contemporane din America de Nord subscrie

unei perspective esențialmente arminiană a mântuirii, există

mulți credincioși reformați a căror înțelegere a doctrinei

mântuirii a ajuns să fie compromisă sau distorsionată de

gândirea arminiană.

Mai mult, putem observa printre principalele denomi-

nații protestante existența unei atitudini deschise de discon-

fort legat de multe aspecte ale învățăturii biblice, în special

de doctrina predestinării. De exemplu, o declarație recentă a

unei comisii teologice formată din reprezentanții a cinci as-

tfel de grupuri principale de biserici scoate la iveală dificul-

tatea acestor denominații de a înțelege și accepta doctrina

alegerii. Această declarație a concluzionat că, în loc să fie

dezbinate ca urmare a diferențelor doctrinare, bisericile ma-

nifestă un disconfort față de orice formă de învățătură legată

de predestinare, nemaiconsiderând-o parte din convingerile

CAPITOLUL 1. O INTRODUCERE ASUPRA CANOANELOR DE LA DORT 11

lor teologice.1 Această declarație reflectă fidel modalitatea de

abordare generală a subiectelor predestinării și alegerii în

rândul mișcării protestante: doctrina este fie necunoscută,

fie obiectul indiferenței, sau chiar al disconfortului.

De aceea, există o nevoie presantă pentru creștinii re-

formați din zilele noastre de a se întoarce la studiul aprofun-

dat al Canoanelor de la Dort. Pentru a contribui la o astfel de

întoarcere, sper ca, în capitolul de față și în cele care ur-

mează, să ofer o privire sumară asupra învățăturii acestei

deosebite mărturisiri de credință. Înainte de a ne îndrepta

direct către învățătura Canoanelor, voi schița în acest capitol

peisajul și elementele istorice care au condus la convocarea

Sinodului din Dort, din anii 1618-19. Doar în acest fel cred că

este posibil să apreciem pe deplin afirmațiile pozitive, biblice

ale Canoanelor și să evaluăm corect erorile pe care părinții

noștri reformați le-au respins cu ocazia acestui Sinod.

CIRCUMSTANȚELE ISTORICE

ALE SINODULUI DE LA DORT

Deși o relatare completă a circumstanțelor istorice

care au precedat convocarea unui Sinod al bisericilor refor-

mate la Dordrecht, în Olanda, în anul 1618, ar necesita mai

1 Acest raport al Comisiei constituie punctul culminant al unei serii de dialoguri luteran-

reformate care au început în 1962. Bisericile reprezentate în acest raport sunt următoarele: Evangelical Lutheran Church in America, Presbyterian Church (U.S.A.), United Church of Christ și Reformed Church in America. Acest raport al Comisiei nu doar că prezintă grav

distorsionat învățătura istorică și biblică a alegerii, ci și trădează gradul până la care au ajuns aceste denominații să își abandoneze moștenirea confesională.


multă atenție decât putem să îi acordăm aici, există unele

aspecte istorice care țin de circumstanțele de dinaintea or-

ganizării acestui Sinod, și care sunt de o importanță deose-

bită.

Nu trecuse mult timp de când credința reformată prin-

sese rădăcini și prosperase în Olanda, la mijlocul secolului al

16-lea (c. 1544), când și-a făcut loc o controversă serioasă în

legătură cu predicarea și învățătura lui Jacobus Arminius

(1560-1609). Arminius, un student strălucit al lui Theodore

Beza, succesorul lui Calvin în Geneva, Elveția, a dat naștere

controversei respective prin predicarea unei serii de mesaje

din Epistola lui Pavel către Romani. În aceste predici, Armi-

nius a propus o serie de învățături controversate: că moartea

ar fi fost inevitabilă, chiar dacă Adam ar fi rămas în ascultare

de Dumnezeu; că Romani 7 ar constitui o descriere a lui Pa-

vel în starea sa neregenerată; că omul păstrează, chiar și

după cădere, o voință liberă prin care poate să asculte sau nu

de cerințele Evangheliei, și că guvernul civil are autoritate

peste Biserică.2

Cu toate acestea, cel mai important aspect al poziției lui

Arminius a devenit clar cu prilejul atacului lui la adresa învăță-

turii reformate a predestinării. Arminius și-a trădat poziția

atunci când a exprimat rezerve serioase cu privire la articolul

16 din Mărturisirea Belgiană de Credință. Acest articol, intitulat

2 Arminius a fost nu doar păstor în biserici reformate, ci și un teolog influent la Universi-tatea din Leiden.


„Alegerea veșnică”, prezintă pe scurt învățătura biblică a ale-

gerii necondiționate:

„Noi credem că, întrucât toți urmașii lui Adam au căzut

astfel în pierzare și ruină prin păcatul primilor noștri pă-

rinți, Dumnezeu s-a descoperit pe Sine așa cum este El,

adică îndurător și drept: îndurător, întrucât El îi elibe-

rează și protejează de această pierzare pe toți cei pe care,

în sfatul Său veșnic și neschimbător, mânat de bunătatea

Lui, i-a ales în Hristos Isus, Domnul nostru, fără a lua în

vreun fel în considerare faptele lor; drept, prin faptul că

i-a lăsat pe alții în starea de cădere și pierzare în care ei

înșiși au ajuns”.

În fața insistenței acestui articol pe subiectul alegerii

necondiționate, Arminius a afirmat că alegerea spre mântu-

ire este bazată pe cunoștința mai dinainte de către Dumne-

zeu a exersării credinței de către om. Dumnezeu a ales să-Și

mântuiască poporul nu în mod suveran și prin har, ci pe baza

condiției credinței, cunoscută mai dinainte de El.

Predicarea și învățătura lui Arminius au devenit esența

unei ulterioare furtuni de controverse care a fost provocată

printre bisericile reformate din Olanda. În decursul acestei

perioade, bisericile au fost zdruncinate de dispute, așa încât

s-au format două grupuri: un grup în favoarea poziției lui

Arminius, și un grup susținând învățătura contrară. De ase-

menea, au existat două evenimente importante, care au pre-

gătit calea pentru convocarea Sinodului de la Dort, din 1618.


După moartea lui Arminius, care a avut loc în 1609,

grupul arminian din bisericile reformate olandeze a pregătit

o declarație scurtă privitoare la poziția lor teologică. Pe data

de 14 ianuarie 1610, peste 40 de reprezentanți, care au sus-

ținut perspectivele lui Arminius, s-au întâlnit la Gouda.

Acești reprezentanți au compus o petiție (engl. Remon-

strance), în cadrul căreia și-au prezentat și apărat argumen-

tele. După ce s-au plâns de faptul că poziția lor fusese repre-

zentată greșit de către oponenții lor, și argumentând că sta-

tul avea autoritate peste treburile Bisericii, această Petiție a

prezentat poziția arminiană într-o serie de cinci articole.3

Petiționarii au sperat că această declarație va fi prezentată

spre aprobare de către autoritățile civile, răspunzând astfel

acuzației că doctrina lor era în conflict cu Scriptura și cu

mărturisirile de credință reformate.4

La scurt timp după ce a fost compusă această Petiție,

provinciile din Olanda au convenit organizarea unei întâlniri

între reprezentanții taberei arminiene/petiționare și cei ai

3 Astăzi, această Petiție este adesea denumită prin expresia „Cele Cinci Articole Arminiene” (lat. Articuli Arminiani sive Remonstrantia). Aceste „cinci” articole au devenit modul în care

au fost organizate discuția și dezbaterile care au urmat, inclusiv cu privire la cele cinci „ele-mente doctrinare” ale Canoanelor de la Dort. Astfel, „cele cinci puncte ale calvinismului”, așa cum sunt ele cunoscute, constituie în realitate cinci replici date erorilor arminienilor sau pe-

tiționarilor. Astăzi, acestea sunt adesea cunoscute prin acronimul „TULIP” (eng.). Deși acest acronim schimbă ordinea celor cinci puncte, el este util pentru a ne aminti care sunt elemen-tele esențiale ale acestei mărturisiri de credință: depravarea totală (T), alegerea necondițio-

nată (U), ispășirea limitată (L), harul irezistibil (I) și perseverența sfinților (P). 4 Un aspect interesant al controversei arminiene din Olanda ține de rolul statului în relație cu treburile Bisericii. Tabără arminiană nu doar că a solicitat ajutorul autorităților civile în

promovarea perspectivelor lor teologice, ci trebuie să observăm că și Sinodul de la Dort a fost organizat în 1618 de către autoritățile Republicii unite a Olandei.


taberei anti-arminiene. Această întâlnire a avut loc în peri-

oada 10-20 mai 1611 și a constituit prilejul cu care a fost pre-

gătită o replică față de petiția arminienilor. Această replică a

apărătorilor învățăturii reformate sau calviniste a purtat de-

numirea de Contra-Petiția din 1611. În această replică au fost

anticipate principalele elemente ale declarației de mai târziu,

mult mai detaliată, a Canoanelor de la Dort.

În final, atunci când dezbaterea care a avut loc între

tabăra arminiană/petiționară și tabăra anti-arminiană/con-

tra-petiționară a dat semne că nu poate fi soluționată, admi-

nistrația Republicii Olandei a convocat un Sinod pentru re-

zolvarea disputei. Scopul precis al acestui Sinod, care avea

să se organizeze în 1619 la Dordrecht, era acela de a evalua

dacă poziția petiționarilor se afla în armonie cu Scriptura,

Cuvântul lui Dumnezeu, și cu mărturisirile de credință re-

formată, în mod specific cu articolul al 16-lea al Mărturisirii

de Credință Belgiene. Chiar dacă, oficial vorbind, acesta a

fost un Sinod al bisericilor reformate din Olanda, el a bene-

ficiat și de contribuția 26 de delegați din 8 țări străine.

Ca urmare a deliberărilor, Sinodul de la Dort a evaluat

și concluzionat că cele cinci articole ale petiționarilor erau

contrare Cuvântului lui Dumnezeu și mărturisirilor de cre-

dință ale bisericilor reformate. Față de învățăturile armini-

ene a alegerii bazată pe credința văzută mai dinainte, a de-

pravării omului, a harului față de care omul se poate împo-

trivi și a posibilității căderii din starea de har, Canoanele au


prezentat învățăturile reformate a alegerii necondiționate,

ispășirii limitate, depravării totale, harului irezistibil și per-

severenței sfinților. În ce privește forma, Canoanele au fost

structurate așa încât să răspundă succesiv celor cinci puncte

ale petiției arminienilor. În cazul fiecărui element doctrinar

esențial, Canoanele au prezentat mai întâi o afirmație pozi-

tivă legată de învățătura biblică, apoi au încheiat cu o res-

pingere a erorii arminiene în cauză.

ÎNVĂȚĂTURILE LUI ARMINIUS ȘI PETIȚIONARII

Din această schiță a circumstanțelor istorice care au

condus la convocarea Sinodului de la Dort, în anul 1618, de-

vine clar că bisericile reformate din Olanda, ba chiar bisericile

reformate la nivel internațional, s-au confruntat în acel mo-

ment cu cea mai mare criză a lor de la zorii Reformei. În joc

era pusă mărturisirea reformată a credinței în harul suveran

al lui Dumnezeu manifestat în mântuire. Pentru a putea eva-

lua natura și profunzimea acestei crize, este necesară o pre-

zentare sumară a elementelor distinctive care caracterizează

doctrina harului în perspectiva arminiană sau petiționară. În

prezentarea sumară a învățăturii reformate, voi urma tiparul

celor „cinci articole” alcătuite de arminieni în 1610.

Primul articol: alegerea condiționată

Primul și probabil cel mai important articol al poziției

arminiene/petiționare a susținut învățătura alegerii „condi-


ționate”. Potrivit poziției arminiene, Dumnezeu a ales îna-

inte de întemeierea lumii să-i mântuiască pe cei pe care i-a

văzut mai dinainte că vor răspunde la chemarea Evangheliei.

De aceea, alegerea a fost determinată de, sau condiționată de

ceea ce omul avea să facă cu Evanghelia. Astfel, nu Dumne-

zeu le dă credința celor aleși, pe care găsește plăcere să îi

mântuiască. Dimpotrivă, Dumnezeu îi vede mai dinainte pe

cei care vor crede și se vor pocăi, ca urmare a liberului lor

arbitru, în momentul când li se predică Evanghelia, și alege

să îi mântuiască pe aceștia, pe baza acestei credințe a lor,

văzută mai dinainte de Dumnezeu. Așadar, alegerea nu este

nici suverană și nici nemeritată în sensul strict al acestor ter-

meni. În mod asemănător, cei pe care Dumnezeu îi respinge

sau alege să nu îi mântuiască, El îi respinge pe baza faptului

că vede mai dinainte necredința lor. De aceea, alegerea omu-

lui păcătos de a crede în Hristos, nu alegerea lui Dumnezeu

de a-l dărui pe păcătos lui Hristos, devine cauza finală a

mântuirii celui credincios.

Articolul al doilea: ispășirea universală

În cel de-al doilea articol al poziției arminiene/petițio-

nare se spune că Hristos „a murit pentru toți oamenii, la ni-

vel individual”, chiar dacă vor fi cei mântuiți doar cei care

cred în El atunci când le este oferit în Evanghelie. Lucrarea

ispășitoare a lui Hristos a făcut posibil ca oricine să fie mân-

tuit, fără a asigura în mod real mântuirea vreunui om. În

virtutea lucrării ispășitoare lui Hristos, devine posibil ca


Dumnezeu să îi ierte pe păcătoși, cu condiția ca aceștia să

creadă. Totuși, lucrarea ispășitoare a lui Hristos nu „înde-

părtează” în mod real păcatele nimănui și nu asigură mân-

tuirea unui popor specific, anume aceia pe care Tatăl avea să

îi dea Fiului sau pentru care El s-a adus ca jertfă. Lucrarea

de ispășire săvârșită de Hristos face mântuirea doar posibilă

și disponibilă tuturor oamenilor, fără deosebire și fără a avea

certitudinea ispășirii vreunuia în mod specific.

Articolul al treilea: depravarea omului

Atunci când au formulat Canoanele de la Dort, tratând

cel de-al treilea articol al perspectivei arminiene/petițio-

nare, care vorbea despre profunzimea depravării sau păcă-

toșenia omului, aceștia au combinat analiza lor asupra de-

pravării omului cu analiza harului eficace sau irezistibil. În

opinia petiționarilor, păcătoșii căzuți nu au libertatea de a

dori vreun lucru bun și mântuitor în absența lucrării anteri-

oare a harului lui Dumnezeu în ei, prin Evanghelie. În

această privință, nu a existat niciun element de discordie

substanțial între petiționari și autorii Canoanelor. Totuși, fi-

ind consecvenți în insistența arminiană că alegerea este ba-

zată pe credința văzută de Dumnezeu mai dinainte și că lu-

crarea ispășitoare a lui Hristos devine eficace doar prin ale-

gerea liberă a unora de a crede Evanghelia, poziția armini-

ană/petiționară a susținut în același timp că depravarea

omului este înlăturată parțial prin harul care vine asupra tu-

turor celor care sunt chemați la credință, prin propovăduirea


Evangheliei. Chiar dacă recunoaște că natura omului a fost

serios afectată de căderea în păcat, poziția arminiană insistă

asupra faptului că natura decăzută a omului nu mai este

complet neajutorată, și asta datorită unei lucrări a harului

aplicabilă tuturor celor ce aud Evanghelia. Există o lucrare

generală sau comună a harului lui Dumnezeu în inimile oa-

menilor păcătoși, care nu le dă mântuirea, dar îi face pe aceș-

tia capabili să se pocăiască și să creadă. Acest fel de har le

permite tuturor oamenilor să coopereze sau nu cu chemarea

Evangheliei la credință și pocăință.5 Păcătosul rămâne cu o

voință liberă, iar destinul lui veșnic depinde de felul în care

el se folosește de aceasta. Chiar dacă păcătosul pierdut are

nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, el nu trebuie să fie regene-

rat de Duhul Sfânt înainte de a putea crede. Așadar, nașterea

din nou este precedată de actul credinței omului. De aceea,

nu nașterea din nou este sursa credinței. Credința este con-

tribuția omului, „fapta lui bună” sau realizarea lui, lucru care

survine înainte de lucrarea Duhului Sfânt în regenerare.

5 Trebuie să observăm că poziția arminiană nu este caracterizată de un pelagianism com-plet. Pelagianismul susține că omul este capabil să asculte de Legea lui Dumnezeu și astfel să își câștige mântuirea fără vreo lucrare anterioară a harului lui Dumnezeu. Poziția armi-

niană, asemenea celei a romano-catolicismului clasic, tinde către semi-pelagianism. Ea sus-ține că, odată ce are loc o lucrare generală și anterioară a harului lui Dumnezeu, toți oa-menii sunt făcuți capabili să creadă sau nu, la alegerea lor. Totuși, pasul decisiv, pasul care

determină dacă omul este sau nu mântuit, îi aparține păcătosului, nu lui Dumnezeu. Dacă ar fi să parafrazăm un comentariu binecunoscut al sf. Augustin, conform acestei poziții, Dumnezeu nu îi „face” aleși pe oameni, ci îi „descoperă” pe oameni ca fiind aleși. În final,

Dumnezeu rămâne un simplu spectator care trebuie să aștepte după omul păcătos până ce acesta ia hotărârea importantă de a fi mântuit.


Articolul al patrulea: harul față de care omul se poate îm-

potrivi

În cadrul celui de-al patrulea articol, tabăra arminiană

a susținut că Duhul Sfânt îi cheamă din interior pe toți cei

care sunt chemați prin Evanghelie. Duhul Sfânt face tot ceea

ce poate pentru a-l aduce pe fiecare păcătos la mântuire, dar

omul poate să se împotrivească cu succes acestei lucrări a

Duhului Sfânt. Întrucât omul este liber și credința trebuie să

preceadă și să facă posibilă nașterea din nou, Duhul Sfânt nu

îl poate regenera pe păcătos câtă vreme acesta nu crede. De

aceea, aplicarea de către Duhul Sfânt a lucrării lui Hristos în

inima păcătosului este limitată și definită de dorința acestuia

de a coopera. Duhul Sfânt poate doar să îi atragă prin Evan-

ghelie pe cei care Îi permit să lucreze în inimile lor. Harul lui

Dumnezeu nu este irezistibil, căci oamenii i se pot împotrivi.

El nu este invincibil, ci poate fi învins.

Articolul al cincilea: perseverența sfinților

Ultimul articol al taberei arminiene s-a îndreptat către

întrebarea dacă cei credincioși sunt păstrați în starea de har

prin Duhul Sfânt. În acest aspect, poziția arminiană/petițio-

nară a fost inițial incertă. În perioada timpurie a controver-

sei, unii au susținut că era posibil ca cei care cred și sunt

mântuiți să își piardă apoi mântuirea, dacă ar rata să perse-

vereze în credință și ascultare. Alții au susținut că cei credin-


cioși sunt veșnic asigurați în Hristos și că, odată ce un cre-

dincios a fost regenerat, el nu mai poate fi pierdut.6 Totuși,

până la momentul organizării Sinodului de la Dort, în 1618,

tabăra arminiană a respins învățătura perseverenței sfinți-

lor, care spune că aceștia sunt păstrați în starea de har prin

lucrarea Duhului Sfânt.

ATUNCI ȘI ACUM, ÎN JOC ESTE EVANGHELIA

Deși au tratat învățăturile specifice ale lui Arminius în

contextul istoric al dezbaterii de după Reformă din bisericile

reformate din Olanda, Canoanele de la Dort continuă să ex-

prime credința vie a bisericilor reformate până în zilele

noastre. La acel moment, în joc nu se afla nimic altceva decât

esența Evangheliei. Și nimic mai puțin decât esența Evan-

gheliei rămâne în joc și astăzi. În orice haină sau stil se poate

prezenta, învățătura arminiană rămâne o amenințare con-

stantă și o ispită neobosită în fața bisericilor, în ce privește

mărturisirea de către acestea a mântuirii exclusive prin har.

De aceea, Canoanele de la Dort rămân răspunsul și mijlocul

de protecție necesar împotriva acestei amenințări.

6 Cel de-al cincilea articol al Petiției din 1610 este următorul: „Dar faptul că, prin neglijență, ei se pot îndepărta de primul principiu al vieții lor în Hristos, se alipesc din nou de această lume, se depărtează de învățătura curată ce le-a fost dată cândva, își pierd conștiința curată

și neglijează harul – trebuie stabilit mai înainte și cu mai multă atenție din Sfintele Scrip-turi, pentru a putea fi apoi capabili să predicăm acest lucru cu convingerea fermă a inimilor noastre” (citat în Crisis in the Reformed Churches: Essays in Commemoration of the Great

Synod of Dort, 1618–1619, ed. P. Y. De Jong [Grand Rapids: Reformed Fellowship, Inc., 1968, 2008], p. 245).


Prin învățătura arminiană au fost atacate două teme

esențiale ale Evangheliei. Prima temă vizează cinstea singu-

lară și gloria lui Dumnezeu în mântuirea poporului Său. Doc-

trina arminiană a mântuirii împarte întotdeauna între Dum-

nezeu și păcătos ceea ce Îi aparține doar lui Dumnezeu. În

loc să mărturisească și să apere învățătura biblică prin care

arată că mântuirea noastră este totalmente prin har, doc-

trina arminiană îi atribuie păcătosului o parte, ba chiar par-

tea decisivă, în mântuirea proprie.7

Dar această compromitere a harului suveran al lui

Dumnezeu vine însoțită de un preț foarte mare. Ea submi-

nează puternic cea de-a doua temă a Evangheliei, anume si-

guranța credinciosului și încrederea lui neclintită în harul

invincibil al lui Dumnezeu. Întrucât învățătura arminiană

plasează mântuirea în mâinile păcătosului pierdut, ea este

incapabilă să afirme că planul lui Dumnezeu în mântuirea

poporului Său va fi împlinit în mod infailibil. Dacă mântuirea

depinde de alegerea liberă a păcătosului (o alegere liberă în

care el trebuie să persevereze prin puterea proprie), dacă nu

este concepută suveran, împlinită prin har și aplicată irezis-

tibil de Dumnezeu însuși, atunci mântuirea păcătosului de-

pinde de cel mai slab fir de ață.

7 Trebuie observat că aceasta constituie consecința inevitabilă a felului în care doctrina mântuirii este formulată în gândirea arminiană. Totuși, așa cum se spune despre teologul olandez Herman Bavinck că ar fi remarcat, „Atunci când își mărturisesc credința în rugă-

ciune înaintea lui Dumnezeu, toți credincioșii sunt reformați, prin faptul că ei recunosc că mântuirea lor este totalmente prin har.”


Cei care au conceput Canoanele au înțeles foarte bine

acest lucru. De aceea, ei au lăsat această mărturisire de cre-

dință ca pe o moștenire în mâinile bisericilor reformate. Fie

ca toți credincioșii reformați de astăzi să dovedească faptul

că înțeleg aceste lucruri la fel de bine, îndrăgind această

mărturisire de credință, considerând-o un reper al moșteni-

rii lor în credință!

Lecturi recomandate

De Jong, Peter Y., ed. Crisis in the Reformed Churches:

Essays in Commemoration of the Great Synod of Dort, 1618–

1619. Grand Rapids: Reformed Fellowship, Inc., 1968, 2008.

Steele, David N., & Thomas, Curtis C., ed. The Five Po-

ints of Calvinism: Defined, Defended, Documented. Phil-

lipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1963.

Întrebări pentru discuții

1. De ce au bisericile reformate standarde doctrinare

asemenea Canoanelor de la Dort? De ce sunt ele denumite

uneori „formele unității”?

2. Sunt controversele doctrinare asemenea celor de la

Sinodul din Dort un lucru bun? Cum trebuie rezolvate dife-

rențele doctrinare?

3. Credeți că perspectiva arminiană asupra alegerii

este prevalentă în multe biserici din zilele noastre? Explicați

de ce.


4. Învățăturile Canoanelor de la Dort sunt uneori des-

crise prin expresia „cele cinci puncte ale calvinismului”. Sunt

aceste cinci puncte un sumar adecvat al calvinismului sau al

credinței reformate? Explicați-vă răspunsul în termenii a

ceea ce știți despre circumstanțele istorice care au condus la

organizarea Sinodului de la Dort, din 1618.

25

2 ALEGEREA

NECONDIȚIONATĂ

Primul element esențial al doctrinei

În capitolul precedent, în cadrul căruia am prezentat

în linii mari circumstanțele organizării Sinodului de la Dort

din 1618 și am făcut introducerea Canoanelor de la Dort, am

observat că acestea au fost scrise în mod expres ca răspuns

la „cele cinci articole” ale Petiției din 1610. Ele au fost com-

puse pentru a susține învățătura scripturală a alegerii și pen-

tru a respinge erorile taberei arminiene din bisericile refor-

mate ale Olandei. Aceste lucruri conturează modalitatea în

care Canoanele sunt restructurate. Ele tratează unul după

altul cele „cinci articole” ale arminienilor sau petiționarilor,

mai întâi prin a prezenta o afirmație pozitivă legată de învă-

țătura Scripturii, apoi prin a respinge erorile arminienilor.

În consecință, primul element esențial de doctrină pre-

zentat în Canoane, scris ca replică la primul articol al Petiției

din 1610, se ocupă de tema „alegerii necondiționate”. În timp

ce poziția arminiană/petiționară susține că alegerea făcută


de Dumnezeu de a-Și mântui poporul a fost bazată pe cre-

dința văzută mai dinainte, Canoanele afirmă că alegerea fă-

cută de Dumnezeu spre mântuirea poporului Său este bazată

exclusiv pe harul și îndurarea Lui suverane.

Întrucât în capitolul de față și în cele care urmează voi

urma succesiunea din Canoane, voi începe prin a prezenta

sumar poziția acestora privitoare la învățătura scripturală a

alegerii necondiționate. După prezentarea acestei poziții, mă

voi îndrepta către temeiul biblic ce stă în spatele învățăturii

Canoanelor. În încheiere, voi trata pe scurt două chestiuni

care au fost intens discutate în istoria bisericilor reformate,

anume doctrina respingerii (reprobării) și predicarea Evan-

gheliei alegerii.

POZIȚIA CANOANELOR

Titlul dat de Sinodul de la Dort „primului element

esențial al doctrinei” este următorul: „Deliberarea cu privire

la predestinarea divină, despre care Sinodul declară că este

în acord cu Scriptura și că a fost acceptată până acum în bi-

sericile reformate, prezentată în mai multe articole”. Acest

titlu ne arată clar că autorii Canoanelor au dorit să formuleze

perspectiva istorică a alegerii necondiționate, susținută în-

delung în bisericile reformate, și să se împotrivească inova-

țiilor arminienilor.

După ce au notat în articolele de deschidere ale mărtu-

risirii de credință că „toți oamenii au păcătuit în Adam și au

CAPITOLUL 2. ALEGEREA NECONDIȚIONATĂ 27

ajuns sub sentința blestemului și a morții veșnice” (Articolul

1),8 că Dumnezeu Și-a manifestat dragostea prin trimiterea

singurului Său Fiu (Articolul 2) și că mânia lui Dumnezeu

rămâne asupra acelora care nu cred Evanghelia lui Isus Hris-

tos (Articolul 3), Canoanele ridică următoarea întrebare cru-

cială — Cum este posibil ca unii să creadă în Hristos și să fie

mântuiți, în timp ce alții continuă în păcatul și necredința

lor? Sau, pentru a exprima diferit aceeași întrebare, mărtu-

risirea de credință spune: De ce unii cred și se pocăiesc la

predicarea Evangheliei, în timp ce alții rămân în păcatele lor

și sub condamnarea dreaptă din partea lui Dumnezeu?

Răspunsul Canoanelor la această întrebare – De ce unii

oameni sunt mântuiți prin Evanghelie, în timp ce alții pier

în necredință? – este următorul: unii sunt mântuiți pentru

că Dumnezeu alege să-i mântuiască și să le dea credință, prin

8 În istoria bisericilor reformate, a existat o lungă dezbatere purtată între cei care au o perspectivă „infralapsariană” și cei care au o poziție „supralapsariană” asupra ordinii ho-

tărârii veșnice a lui Dumnezeu. Potrivit poziției „supralapsariene” (lit. „înaintea căderii”), alegerea și respingerea indivizilor sunt situate logic anterior sau înaintea hotărârii divine de a crea lumea și de a permite căderea. Potrivit acestei poziții, „primul” scop al lui Dum-

nezeu constă în revelarea gloriei Sale în mântuirea aleșilor și în condamnarea celor res-pinși, pe când scopul lui Dumnezeu în creație și cădere este „secundar”, ele constituind „mijloace” care slujesc scopului principal. Potrivit perspectivei „infralapsariene” (lit. „după

cădere”), ordinea din hotărârea lui Dumnezeu oglindește ordinea istorică a creației, căderii și răscumpărării. Această poziție „infralapsariană” susține că hotărârea lui Dumnezeu de a crea lumea și de a permite căderea este anterioară hotărârii de a-i mântui pe aleși. Chiar

dacă susținătorii ambelor poziții au argumentat viguros afirmând că poziția fiecăruia este poziția mărturisirilor de credință reformate, în mod particular a Canoanelor de la Dort, vreau să insist asupra faptului că aceste două poziții constituie perspective teologice diver-

gente în interiorul aceleiași sfere confesionale. După aprecierea mea, este o greșeală să facem din oricare dintre aceste poziții un test al biblicității noastre. Ceea ce este foarte clar este că, fiind ca un ecou al Scripturii, Canoanele văd hotărârea liberă a lui Dumnezeu din

toată veșnicia de a-Și mântui poporul în Hristos ca fiind bazată pe prezumția stării decăzute și a pierzării omului.


predicarea Evangheliei. Ceilalți nu sunt mântuiți, întrucât

Dumnezeu îi lasă în păcatul lor și alege să nu le dea credința.

Înainte de întemeierea lumii, în suveranitatea Lui, Dumne-

zeu i-a ales, pur și simplu din harul și îndurarea Lui, pe anu-

miți indivizi din rasa omenească decăzută, pentru a fi bene-

ficiarii favorului și a harului Său.

Pentru a surprinde esența învățăturii Canoanelor în

acest prim element esențial al doctrinei, următoarele afir-

mații sunt de o importanță specială:

„Faptul că unii primesc de la Dumnezeu darul credinței la

vremea lui, iar alții nu îl primesc, rezidă în hotărârea Lui

veșnică, întrucât „Domnul... face aceste lucruri, și... Îi sunt

cunoscute din veșnicie” (Faptele Apostolilor 15:18; Efeseni

1:11). Potrivit acestei hotărâri, în harul Lui, Dumnezeu în-

moaie inimile aleșilor Lui, oricât de împietrite ar fi fost

ele, și le înduplecă să creadă; însă, prin judecata Lui

dreaptă, El îi abandonează în răutatea și împietrirea ini-

milor lor pe cei pe care nu i-a ales. Prin aceasta ni se des-

coperă în mod specific actul Lui – de nepătruns, fiind de-

opotrivă îndurător și drept – de a face deosebire între oa-

menii care erau fără deosebire pierduți” (Articolul 6).

„Alegerea constituie hotărârea neschimbătoare a lui

Dumnezeu prin care El a făcut următoarele: Înainte de

întemeierea lumii, pe temeiul exclusiv al harului Său, po-

trivit cu buna plăcere necondiționată a voii Sale, El a ales

în Hristos spre mântuire un număr definit de oameni spe-

cifici, din întreaga rasă omenească, care căzuse din starea

de inocență originală în păcat și pierzare, prin propria


culpă. Cei aleși nu au fost nici mai buni și nici mai meritorii

decât ceilalți, ci au împărtășit cu toții aceeași stare tică-

loasă. El a făcut acest lucru în Hristos, pe care L-a rânduit

de asemenea din veșnicie să fie Mijlocitorul, Căpetenia tu-

turor aleșilor Lui și temelia mântuirii lor” (Articolul 7).

Acest plan suveran și plin de har al lui Dumnezeu în

alegerea poporului Său constituie sursa și temelia credinței,

motiv pentru care el nu poate să se bazeze pe credință. Așa

cum adaugă mărturisirea în Articolul 9,

„Această alegere nu s-a făcut pe baza credinței văzută mai

dinainte, a ascultării credinței, a sfințeniei sau a oricărei

alte trăsături sau inclinații bune, ca și cum s-ar fi bazat

pe o cauză sau stare prealabilă care să țină de persoana

respectivă așa încât să fie aleasă, ci dimpotrivă, oamenii

au fost aleși cu scopul de a li se dărui credința, ascultarea

credinței, sfințenia și așa mai departe”.

Astfel, singura temelie a alegerii făcută de Dumnezeu

este buna Sa plăcere de a-Și mântui poporul (Articolul 10).

În harul și îndurarea Lui suverane, Tatăl a găsit de cuviință

să mântuiască un popor special de dragul Fiului Său. Aceasta

este singura temelie pe care este zidită mântuirea noastră.

După formularea învățăturii scripturale privitoare la

alegerea necondiționată, Canoanele notează mai apoi că

această alegere suverană și plină de har a unui număr speci-

fic de persoane spre mântuire ne învață că unii păcătoși au

fost „ocoliți” și „lăsați în păcatele lor”.


„Mai mult, Sfânta Scriptură accentuează cu totul special

acest har veșnic și nemeritat al alegerii noastre și ni-l face

tot mai clar prin aceea că ea aduce mărturie faptului că

nu toți oamenii au fost aleși, ci ne spune că unii n-au fost

aleși, sau au fost trecuți cu vederea în alegerea veșnică

făcută de Dumnezeu – adică aceia în legătură cu care

Dumnezeu a luat următoarea hotărâre, pe baza bunei Sale

plăceri complet necondiționată, cu totul dreaptă, fără re-

proș și neschimbătoare: să îi lase în starea comună de

pierzare în care, din culpa lor, s-au aruncat ei înșiși; să

nu le dea credința mântuitoare și harul convertirii; ci să

îi condamne finalmente și să îi pedepsească veșnic (fiind

lăsați pe căile lor și sub dreapta Lui judecată), nu doar

pentru necredința lor, ci și pentru toate celelalte păcate

ale lor, pentru a-Și manifesta dreptatea. Aceasta este ho-

tărârea de respingere, care nu Îl face în niciun fel pe Dum-

nezeu să fie autorul păcatului (un gând blasfemiator!), ci

dimpotrivă, Îl înfățișează ca Judecătorul și Răzbunătorul

înfricoșat, fără reproș și drept al păcatului” (Articolul 15).

Iată, așadar, care este învățătura Canoanelor în ce pri-

vește alegerea necondiționată: înainte de întemeierea lumii,

Dumnezeu a găsit plăcere să Își aleagă poporul spre mântu-

ire din întreaga rasă omenească decăzută, lăsându-i pe cei-

lalți în păcatul și pierzarea lor.

În consecință, nu credința este temelia sau fundamen-

tul mântuirii celor aleși, ci ea este mai degrabă roada scopu-

lui plin de har al lui Dumnezeu de a-Și mântui poporul și de

a produce o astfel de credință prin Evanghelie. Chiar dacă


Canoanele au mers mai departe, în articolele care au urmat,

luând în considerare și alte aspecte ale planului și lucrării

mântuitoare săvârșite de Dumnezeu – inclusiv în lucrarea

răscumpărătoare și ispășitoare a Fiului și în lucrarea de re-

generare împlinită de Duhul Sfânt prin Evanghelie – acestea

insistă în mod adecvat afirmând că planul alegerii făcută de

Dumnezeu constituie izvorul și fântâna din care decurg toate

lucrările răscumpărătoare ale Sfintei Treimi în istorie. „Din

El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava

în veci! Amin” (Romani 11:36).

SUPORTUL BIBLIC AL ACESTEI POZIȚII

În bisericile reformate, autoritatea mărturisirilor de

credință este întotdeauna subordonată Scripturilor și deri-

vată din acestea. Mărturisirile de credință trebuie înțelese ca

prezentări sumare ale învățăturilor Cuvântului scris al lui

Dumnezeu. De aceea, ele sunt supuse întotdeauna testului

Scripturii – Prezintă ele cu adevărat și în mod credincios

ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață? Astfel, această în-

trebare se ridică și în ceea ce privește Canoanele de la Dort

și afirmația acestora despre doctrina alegerii necondiționate

– Este biblică această poziție?

În loc să încercăm să tratăm toate pasajele biblice care

susțin poziția Canoanelor, va fi suficient să cităm doar câteva


dintre acele pasaje la care face apel în mod explicit chiar și

mărturisirea de credință.9

Unul dintre primele pasaje citate în această parte a ca-

noanelor este cel din Efeseni 1:4-6:

„În El [Hristos], Dumnezeu [Dumnezeu și Tatăl Domnu-

lui nostru Isus Hristos] ne-a ales înainte de întemeierea

lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după

ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte [predesti-

nat] să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a

voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat

în Preaiubitul Lui”.

În acest pasaj, imediat după doxologia binecuvântării

și lauda adresată lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus

Hristos, apostolul Pavel mărturisește că copiii credincioși ai

lui Dumnezeu din Efes erau beneficiarii dragostei elective a

lui Dumnezeu în Hristos. Printre multele binecuvântări care

le aparțineau acestora în Hristos – înfierea, iertarea păcate-

lor, sfințenia, răscumpărarea – binecuvântarea alegerii își

merită un loc deosebit. Fără îndoială, toate aceste binecu-

vântări decurg din alegerea plină de har făcută de Dumne-

zeu. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Tatăl și-a în-

dreptat privirile către poporul Său în și de dragul Fiului Său.

Din veșnicie, El a ales și predestinat în dragoste un popor

9 Pentru o analiză mai cuprinzătoare asupra temeiului biblic al învățăturii Canoanelor, vă recomand lucrarea lui Steele, David N., & Thomas, Curtis, C., ed., The Five Points of Calvi-

nism: Defined, Defended, Documented (New Jersey: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1963), p. 30–38.


care să fie al Lui. Acest plan al alegerii, departe de a fi bazat

pe o credință sau sfințenie văzute mai dinainte, constituie o

alegere „spre” credință și sfințenie (v. 4). Întrucât acest scop

electiv este fundamentat exclusiv pe buna plăcere a lui Dum-

nezeu, el este îndreptat de asemenea doar „spre lauda slavei

harului Său” (v. 6). Dincolo de această frumoasă declarație a

alegerii necondiționate făcută de Dumnezeu poporului Său în

Hristos, Canoanele apelează la afirmația din Romani 8:30:

„pe aceia pe care [Dumnezeu] i-a hotărât mai dinainte [pre-

destinat], i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și

socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți,

i-a și proslăvit”. Această afirmație este făcută în contextul de-

clarației apostolului că „știm că toate lucrurile lucrează îm-

preună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, și anume,

spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Romani

8:28). Întrucât Dumnezeu a predestinat mântuirea poporului

Său în Hristos, toți aceia care au fost „chemați după planul

Său” pot fi pe deplin încrezători că Dumnezeu va împlini în

mod invincibil ceea ce El a plănuit. Atât de sigură este împli-

nirea planului lui Dumnezeu potrivit acestui pasaj, încât che-

marea, îndreptățirea și glorificarea acelora pe care Dumnezeu

i-a predestinat sunt esențialmente garantate.10

10 Este uimitor că, în succesiunea verbelor din Romani 8:30 („predestinat”, „chemat”, „so-

cotit neprihănit”, „proslăvit”), toate sunt conjugate la timpul trecut, arătând că ele consti-tuie o serie de acțiuni specifice care au fost deja împlinite. Atât de imposibil de întrerupt este legătura dintre aceste aspecte ale planului lui Dumnezeu gândite să fie împlinite pen-

tru cei care sunt chemați potrivit planului Său, încât până și glorificarea lor (etapă care va fi împlinită la revenirea lui Hristos) este, cum s-ar spune, deja realizată.


Atunci când Canoanele au continuat să arate din Scrip-

tură că acest plan electiv al lui Dumnezeu este fundamentat

în mod exclusiv pe buna Sa plăcere, nu pe vreun lucru care

să țină de cel credincios, ele au făcut apel în mod special la

pasajul din Romani 9:11-13. În acest pasaj, apostolul Pavel

răspunde întrebării – De ce sunt mântuiți unii, nu și alții din-

tre aceia care aparțin „Israelului”? După ce a notat în Ro-

mani 9:1-5 că mulți dintre copiii lui Israel „după trup” L-au

respins pe Hristos, apostolul ridică întrebarea: „a rămas fără

putere Cuvântul lui Dumnezeu” (v. 6, cu sensul de a eșua,

n.tr.)? Pe scurt, răspunsul lui este „evident că nu!” De-a lun-

gul istoriei acțiunilor lui Dumnezeu legate de poporul Său,

El și-a împlinit „planul potrivit cu alegerea”, mântuindu-i pe

cei pe care El a vrut să îi mântuiască și ocolindu-i pe ceilalți.

Pentru a ilustra modalitatea în care Dumnezeu Și-a îm-

plinit planul în alegere, apostolul citează exemplul lui Iacov

și Esau: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă,

și nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare

hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o

alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, - s-a zis Rebecii:

‚Cel mai mare va fi rob celui mai mic’, după cum este scris:

‚Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât’” (Romani 9:11-

13). În contextul argumentului dezvoltat în Romani 9-11,

ideea pe care apostolul dorește să o transmită în aceste ver-

sete este clară. Unul este mântuit iar celălalt pierdut, dar nu

pentru că unul este vrednic iar celălalt nevrednic, nu pentru


că unul a făcut binele iar celălalt răul, ci doar ca urmare a

alegerii pline de har făcută de Dumnezeu.

Există mai multe alte pasaje citate de Canoane ca su-

port al afirmației lor privitoare la alegerea necondiționată.

Printre acestea sunt următoarele: „Căci prin har ați fost

mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este

darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8); „Căci cu privire la Hris-

tos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și

pătimiți pentru El” (Filipeni 1:29); „În El am fost făcuți și

moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Ace-

luia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11);

„Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta [predica-

rea lui Pavel și Barnaba legată de planul lui Dumnezeu de

mântuire a Neamurilor] și preamăreau Cuvântul Domnului.

Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au crezut”

(Faptele Apostolilor 13:48); „[Eu, Isus] Am făcut cunoscut

Numele Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi

erau, și Tu Mi i-ai dat; și ei au păzit Cuvântul Tău” (Ioan

17:6); și „El [Dumnezeu] ne-a mântuit și ne-a dat o chemare

sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și

după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veș-

nicii” (2 Timotei 1:9).

Acest eșantion de pasaje citate în textul Canoanelor

este suficient pentru a demonstra mărturia scripturală am-

plă care îi susțin învățătura. Mărturia unitară a Scripturii

este că cel credincios este astfel doar datorită harului. Dacă


nu ar fi existat harul electiv al lui Dumnezeu în Hristos, cre-

dinciosul ar fi rămas în păcatele sale.

DISCUȚIA LEGATĂ DE „RESPINGERE”

SAU „REPROBARE”

În istoria recentă a bisericilor reformate s-a purtat o

dezbatere considerabilă în Olanda și în America de Nord pri-

vitoare la doctrina dublei predestinări, în mod special în ce

privește hotărârea de reprobare.

Anumite voci s-au ridicat împotriva pretinsului „sco-

lasticism” al Canoanelor de la Dort și împotriva a ceea ce este

adesea etichetat ca „teologia decretelor” asociată acestei

mărturisiri de credință.

Adesea se susține că ar trebui să vorbim despre planul

veșnic al lui Dumnezeu în alegere, despre buna Lui plăcere

în mântuirea poporului Său în Hristos, dar că nu ar trebui să

vorbim despre planul veșnic al lui Dumnezeu de a-i trece cu

vederea pe ceilalți, de a-i „lăsa” în păcatele și pierzarea lor,

nedându-le credința și convertirea, și în final condamnându-

i să sufere pedeapsa veșnică pentru necredința lor și pentru

celelalte păcate săvârșite de ei (Articolul 15).

Cei care susțin această abordare doresc să insiste pe

ideea că scopul lui Dumnezeu în alegere este caracterizat în

mod exclusiv și singular de har. De aceea, ar trebui să evităm

să vorbim despre scopul lui Dumnezeu de a-i mântui sau de


a-i respinge pe cei pe care îi El îi trece cu vederea în sfatul

Său veșnic.11

Deși argumentele acelora care se împotrivesc doctrinei

dublei predestinări, în special doctrinei respingerii, sunt di-

verse, trei dintre acestea sunt mai importante. Primul argu-

ment pretinde că Scripturile nu vorbesc nicăieri despre res-

pingere, așa încât aceasta constituie doar o concluzie logică

ce izvorăște din doctrina alegerii. Cel de-al doilea argument

insistă pe faptul că doctrina respingerii L-ar face pe Dumne-

zeu să pară autorul păcatului, întrucât ea atribuie sfatului lui

Dumnezeu faptul că unii nu cred și nu se pocăiesc la predi-

carea Evangheliei. Cel de-al treilea argument pretinde că

Scriptura vorbește doar despre o alegere divină a Bisericii ca

trup colectiv, nu o alegere, ca să folosim limbajul Canoane-

lor, a unui „număr definit de oameni specifici”. Potrivit aces-

tui argument, ar trebui să vorbim doar despre alegerea isto-

rică și răscumpărătoare a unui popor, nu despre hotărârile

veșnice ale lui Dumnezeu.

11 Cititorii obișnuiți cu istoria Christian Reformed Church vor recunoaște în această descri-ere poziția lui Harry Boer. Boer și-a prezentat argumentele împotriva doctrinei respingerii

în cartea sa, intitulată, The Doctrine of Reprobation in the Christian Reformed Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1983). Potrivit lui Boer, nu ar exista niciun suport biblic în fa-voarea doctrinei respingerii. Mai mult, el susține că respingerea L-ar face pe Dumnezeu să

pară „autorul” necredinței acelora care nu sunt aleși. Nu doar că această acuzație este una falsă, constituind ceva mai mult decât vechea obiecție arminiană, îmbrăcată într-o haină nouă, ci ea ignoră insistența repetată a Canoanelor pe ideea că Dumnezeu a ales să-Și mân-

tuiască poporul „din întreaga rasă omenească, care căzuse din starea de inocență originală în păcat și pierzare, prin propria culpă” (Articolul 7). Mai mult, ea ignoră să observe mo-dalitatea în care Canoanele descriu decizia suverană a lui Dumnezeu de a-i „lăsa” pe unii

în păcatele lor și pradă condamnării lor finale „nu doar pentru necredința lor, ci și pentru toate celelalte păcate ale lor” (Articolul 15).


CUM AR TREBUI SĂ RĂSPUNDEM

ACESTOR OBIECȚII?

În ceea ce privește primul argument, trebuie observat

că argumentul biblic în favoarea unei doctrine a alegerii par-

ticulare susține la fel de bine argumentul unei doctrine a

non-alegerii sau a respingerii particulare. Din acest motiv,

autorii Canoanelor au notat în mod corect că Scriptura

„aduce mărturie faptului că nu toți oamenii au fost aleși, ci

ne spune că unii n-au fost aleși, sau au fost trecuți cu vederea

în alegerea veșnică făcută de Dumnezeu” (Articolul 15). Cu

excepția situației când cuvintele n-ar mai avea un sens clar,

orice pasaj al Scripturii care vorbește despre alegerea de că-

tre Dumnezeu a unui popor particular spre mântuire, ne vor-

bește în mod egal despre non-alegerea de către Dumnezeu a

celorlalți. A spune că Dumnezeu „îi alege” pe unii spre mân-

tuire înseamnă în mod clar că ceilalți nu sunt aleși. Aceasta

nu este doar o implicație logică izvorâtă din învățătura scrip-

turală a alegerii particulare. Învățătura scripturală care

arată că nu toți sunt aleși are sensul că unii sunt non-aleși.

În legătură cu cel de-al doilea argument, cei care susțin

că respingerea L-ar face pe Dumnezeu să pară autorul păca-

tului ignoră nu doar respingerile exprese ale acestei gândiri

care o etichetează drept „blasfemie”, de către autorii Canoa-

nelor, ci ignoră în același timp realitatea copleșitor de im-

portantă că sfatul lui Dumnezeu în alegere și respingere face

deosebire între oameni, dar toți sunt considerați căzuți în


Adam și sub dreapta condamnare a lor de către Dumnezeu.

Dacă ar fi să exprim acest lucru într-o modalitate diferită, fap-

tul că unii oameni nu sunt mântuiți derivă în mod clar din

buna plăcere a Sfintei Treimi. Totuși, acest lucru nu Îl face pe

Dumnezeu să fie autorul păcatelor și al necredinței oamenilor,

și nici nu face ca veșnica pedeapsă și condamnare finală a ce-

lor necredincioși și nepocăiți să fie mai puțin dreaptă. Trebuie

să ne amintim că toți păcătoșii sunt lipsiți de slava lui Dum-

nezeu și merită condamnarea dreaptă din partea Lui. Deși

buna plăcere a lui Dumnezeu în mântuirea aleșilor sau în oco-

lirea celor respinși poate fi imposibil de înțeles de către noi,

ea constituie totuși mărturisirea încrezătoare a credinciosului

în faptul că Dumnezeu acționează doar în acord cu cea mai

înaltă formă de înțelepciune și dreptate.12

În ceea ce privește cel de-al treilea argument, este ade-

vărat că trebuie să evităm susținerea unei doctrine a alegerii

neistorică sau individualistă. Din perspectivă biblică, cei pe

care Dumnezeu îi alege spre mântuire formează întreg tru-

pul Bisericii, mireasa aleasă a lui Hristos. Aleșii nu sunt al-

tceva decât acea unitate organică a omenirii noi în Hristos,

12 Într-o încheiere importantă a Canoanelor, intitulată „Respingerea acuzațiilor false”, au-torii acestora resping în mod explicit acuzația că „această învățătură ar sugera că Dumne-

zeu a predestinat și a creat cea mai mare parte a acestei lumi spre condamnare veșnică, prin simpla și totala alegere a voii Sale, fără a lua câtuși de puțin aminte sau în considerare vreun păcat”. Aceia din zilele noastre care fac această „acuzație falsă” pur și simplu îi imită

pe arminienii de demult. Se pare că ei au ales în mod arbitrar să ignore învățătura clară a Canoanelor care arată că hotărârea lui Dumnezeu de a nu-i mântui pe cei care nu sunt aleși îi pune într-o circumstanță în care, prin propria lor voință, ei au plonjat în această stare,

motiv pentru care Dumnezeu nu poate fi blamat, ca și cum El ar fi fost autorul păcatelor acestora.


pe care Dumnezeu a găsit plăcere să o cheme din lumea de-

căzută, prin Duhul și Cuvântul Său, în unitatea singurei cre-

dințe adevărate. De aceea, nu ar trebui să ne gândim la aleși

ca la un număr compus sau la o mulțime de indivizi izolați,

ca și cum ar fi multe „mlădițe smulse din foc”.

Totuși, această unitate colectivă și organică a umanită-

ții noi, aleasă să fie mântuită în Hristos de Dumnezeu, este

în același timp compusă din indivizi pe care Dumnezeu îi dă-

ruiește lui Hristos. Există inevitabil o dimensiune personală

și particulară atașată înțelegerii biblice a alegerii. Fără îndo-

ială, a nega că alegerea de către Dumnezeu a poporului Său

se referă la alegerea unui număr definit de persoane speci-

fice ne-ar fura din mângâierea acestei învățături. Mângâie-

rea alegerii este identică cu mângâierea Evangheliei, anume,

„că eu... nu îmi aparțin, ci aparțin Mântuitorului meu credin-

cios Isus Hristos, care a împlinit pe deplin dreptatea lui

Dumnezeu cu sângele Lui prețios, pentru toate păcatele

mele” (Catehismul Heidelberg, Î.1, subl.).

PREDICAREA ALEGERII

Înainte de a încheia acest sumar al învățăturii Canoa-

nelor pe tema alegerii, trebuie să spun câteva lucruri despre

predicarea alegerii. Unii susțin frecvent că este imposibil să

predici ceea ce Canoanele prezintă ca învățătura biblică a

alegerii necondiționate. Ei argumentează chiar că, întrucât


această mărturisire de credință nu poate fi inclusă în propo-

văduire, ea trebuie să fie nebiblică.

Merită să observăm faptul că autorii Canoanelor au

fost conștienți de nevoia de a predica alegerea într-o mani-

eră înțeleaptă. În articolul 14 al primului element esențial al

doctrinei, citim următoarele:

„La fel cum, prin planul înțelept al lui Dumnezeu, această

învățătură privitoare la alegerea divină a fost propovădu-

ită prin profeți, prin Hristos însuși și prin apostoli, în vre-

mea Vechiului și a Noului Testament, fiind mai apoi tran-

smise în scris prin Sfintele Scripturi, tot așa și astăzi, în

Biserica lui Dumnezeu, lăsată cu această intenție speci-

fică, această învățătură trebuie propovăduită – cu un duh

de discernământ, într-o modalitate evlavioasă și sfântă,

în momentele și locurile potrivite, fără o cercetare curi-

oasă în căile Celui Preaînalt. Acest lucru trebuie făcut spre

gloria Numelui preasfânt al lui Dumnezeu și spre mângâ-

ierea vie a poporului Său”.

Atunci când reflectăm la această importantă afirmație a

mărturisirii de credință, observăm că ea ne sugerează urmă-

toarele linii călăuzitoare în ce privește predicarea alegerii.

1) În orice lucrare sau slujire de propovăduire a Cuvân-

tului, trebuie predicat „întreg sfatul lui Dumnezeu”, inclusiv

învățătura alegerii necondiționate. Dumnezeu a găsit de cu-

viință ca, spre zidirea și mântuirea poporului Său, să reve-

leze în Scriptură adevărul cu privire la harul Său electiv în

Hristos. Astfel, a nu predica ceea ce Cuvântul ne învață pe


această temă ar însemna lipsă de credincioșie și recunoștință

din partea noastră.

2) Predicarea alegerii trebuie atent modelată de Cu-

vântul lui Dumnezeu, așa încât să afirmăm doar ceea ce

Dumnezeu a găsit plăcut să ne descopere în Cuvânt, nimic

mai mult și nimic mai puțin. Asta înseamnă că nu trebuie să

ajungem să manifestăm un interes exagerat cu privire la su-

biectul alegerii, dincolo de limitele revelației biblice.

3) Chiar dacă doctrina alegerii stă în centrul Evanghe-

liei, vestea bună a hotărârii plină de har a lui Dumnezeu de

a-Și mântui poporul în Hristos nu constituie întreaga Evan-

ghelie. Toată predicarea Evangheliei trebuie să facă deose-

bire în mod clar între scopul veșnic al lui Dumnezeu de a-Și

mântui poporul și modalitatea concretă, în istoria răscum-

părării, în care El a găsit plăcere să împlinească acest plan.

Ca să folosesc limbajul tradițional, predicarea alegerii nu

trebuie să confunde scopul alegerii cu mijloacele legământu-

lui de care Dumnezeu se folosește pentru a împlini acest

plan. Întrucât Dumnezeu a găsit de cuviință să-Și atragă po-

porul la Sine prin predicarea Evangheliei, predicarea alegerii

nu trebuie să înlocuiască sau să slăbească chemarea sârgu-

incioasă adresată păcătosului de a răspunde Evangheliei cu

credință și pocăință.

4) Orice predicare a Evangheliei dragostei elective a lui

Dumnezeu și a planului Său în Hristos care tratează această


Evanghelie ca pe un puzzle, făcând separație între planul

veșnic al lui Dumnezeu și revelația harului și a bunătății Sale

în Evanghelia lui Hristos, trebuie respinsă. Predicarea alege-

rii nu poate fi separată niciodată de chemarea la credință și

pocăință, prin Evanghelie. Ea nu poate fi separată nici de în-

demnurile care sunt lansate prin Evanghelie către toți oame-

nii, fără deosebire, chemându-i la credință. Credincioșii tre-

buie să fie încredințați de faptul că „alegerea și chemarea

lor” sunt confirmate și întărite în Hristos, pe care Calvin L-a

denumit pe bună dreptate „Oglinda” în care putem să con-

templăm alegerea noastră.

5) Chiar dacă uneori se afirmă că respingerea, hotărâ-

rea liberă a lui Dumnezeu de a-i lăsa pe unii oameni în păca-

tele și pierzarea lor, nu poate fi predicată, acest lucru se ba-

zează pe prezumția falsă că predicarea respingerii l-ar obliga

pe mesager să afirme cu titlu de declarație certă că unii dintre

cei aflați în congregație ar fi dintre cei respinși. Totuși, acest

lucru nu este adevărat. Este datoria fiecărui predicator să îi

cheme la credință și pocăință pe toți cei cărora le este vestită

Evanghelia, fiind încrezător că Domnul va folosi acest mijloc

pentru a-i atrage la Sine pe cei pe care El i-a ales.13 Același

mesaj trebuie predicat tuturor oamenilor, fără deosebire.

Dacă ar fi să folosesc limbajul Canoanelor, Evanghelia trebuie

13 Acesta este un argument pe care J. I. Packer îl subliniază în cartea sa, intitulată Evange-lism and the Sovereignty of God (Downers Grove, IL: Intervarsity, 1961). Doctrina alegerii

nu împiedică cu nimic slujba evanghelizării. Ea îi furnizează dinamism (putere) lucrării de evanghelizare și îi garantează eficacitatea.


„proclamată și transmisă fără diferențiere sau discriminare

tuturor popoarelor și oamenilor”.

6) Scopul dublu al oricărei predicări a alegerii ține de

gloria lui Dumnezeu și de mângâierea noastră. Acesta este

cel mai autentic test al modelului biblic de predicare a doc-

trinei alegerii. Îl glorifică pe Dumnezeu această predicare? Îi

aduce mângâiere păcătosului care crede? Predicatorul sau

congregația nu sunt chemați să cerceteze speculativ între-

bări de genul, „Cine este ales?” sau „Cine este respins?” Fără

îndoială că nu! Mai degrabă, chemarea predicatorului este să

înalțe și să preamărească harul invincibil al lui Dumnezeu în

favoarea Lui nemeritată manifestată față de poporul Său în

Hristos Isus. O astfel de predicare Îl glorifică pe Dumnezeu

și le aduce o mângâiere solidă credincioșilor.

Canoanele însele concluzionează cu o petiție frumoasă,

potrivită acestui subiect și potrivită de asemenea încheierii

discuției noastre pe tema învățăturii lor legată de alegere:

„Fie ca Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care stă la dreapta

lui Dumnezeu și le dă daruri oamenilor, să ne sfințească

în adevăr, să îi conducă la adevăr pe cei care greșesc, să

reducă la tăcere gurile acelora care aduc acuzații false îm-

potriva învățăturii sănătoase și să îi echipeze pe slujitorii

credincioși ai Cuvântului Său cu un duh de înțelepciune

și discernământ, așa încât tot ceea ce aceștia spun să fie

spre gloria lui Dumnezeu și spre zidirea celor care îi aud.

Amin”.



1. Care a fost poziția arminiană asupra alegerii? Cre-

deți că perspectiva arminiană este prevalentă în multe bise-

rici din zilele noastre? Explicați de ce. Care este poziția Ca-

noanelor de la Dort pe tema alegerii?

2. Ar trebui să începem propovăduirea Evangheliei cu

chemarea la credință și pocăință? De ce da, sau de ce nu?

3. Cum ar trebui să le răspundem celor care susțin că,

dacă numărul celor aleși este deja stabilit, nu există niciun

motiv rațional de a-i predica Evanghelia oricărei persoane?

4. Ce se înțelege prin „respingere”? Cum conduce doc-

trina alegerii la implicația respingerii? Arată felul în care Bi-

blia ne învață despre respingere.

5. Ce este greșit în următoarea afirmație: „Dacă sunt

ales, voi fi mântuit, indiferent ce voi face în această viață”?

6. Cum Îl glorifică învățătura alegerii pe Dumnezeu și

le aduce mângâiere credincioșilor?

7. Prezumă oare Canoanele de la Dort (I, 17) mântuirea

copiilor credincioșilor?

47

3 ISPĂȘIREA

PARTICULARĂ

Al doilea element esențial al doctrinei

În primele două capitole, am făcut introducerea în Ca-

noanele de la Dort și ne-am îndreptat privirile către „primul

element esențial al doctrinei”, anume alegerea necondițio-

nată. În acest capitol ne vom îndrepta către al doilea și pro-

babil cel mai controversat dintre cele „cinci puncte”, doc-

trina „ispășirii limitate”, așa cum este cunoscută cel mai

bine, sau doctrina „răscumpărării particulare”, așa cum pre-

fer eu să o denumesc.14

Acesta este în mod indubitabil cel mai disputat aspect

al sumarului învățăturii scripturale care se găsește în Canoa-

nele de la Dort. Se poate ca unii dintre cititori să fi trecut

14 Anumiți autori reformați, printre care și J. I. Packer, au susținut mai degrabă terminolo-gia „ispășirii particulare”. Eu însumi prefer această modalitate de exprimare, din rațiuni

care vor fi discutate ceva mai târziu, însă nu putem să ne debarasăm de limbajul „ispășirii limitate”, dacă nu din alte motive, cel puțin datorită popularității acronimului „TULIP.” Așa cum remarca Roger Nicole, dragostea olandezilor pentru lalele (TULIP se traduce din limba

engleză prin „lalea”, n.tr.) este atât de mare încât nu putem să ne dispensăm cu ușurință de acest acronim folositor.


prin experiența prin care și eu am trecut, așa încât v-ați în-

tâlnit cu oameni care s-au etichetat drept calviniști „în patru

puncte”. Aceștia sunt gata să accepte alegerea necondițio-

nată, depravarea totală, harul irezistibil și perseverența sfin-

ților, dar ei nu pot accepta învățătura care spune că ispășirea

făcută de Hristos a fost concepută și realizată doar pentru

aleși. În mod obișnuit, cei care se împotrivesc acestei com-

ponente a învățăturii scripturale susțin că ea nu este consec-

ventă cu învățătura biblică ce spune că „atât de mult a iubit

Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu…” Cum este

posibil – vor protesta frecvent astfel de oameni – să le predici

Evanghelia tuturor oamenilor fără deosebire, afirmând că

„Dumnezeu i-a iubit și Hristos a murit pentru ei”, când, în

fapt, Dumnezeu îi iubește doar pe cei aleși și L-a dat pe Hris-

tos ca jertfă ispășitoare doar pentru ei, nu și pentru ceilalți?

Înainte de a răspunde acestor obiecții, trebuie să începem

cu un rezumat al învățăturii Canoanelor pe acest subiect. Apoi,

urmând ordinea din capitolul anterior, trebuie să ridicăm în-

trebarea capitală – este aceasta învățătura Bibliei? După ce vom

trata aceste două chestiuni, mă voi întoarce la două dintre cele

mai răspândite obiecții față de această învățătură.

POZIȚIA CANOANELOR

Dintre cele cinci puncte ale doctrinei rezumate în Ca-

noane, celui de-al doilea i s-a alocat cel mai puțin spațiu. Res-

CAPITOLUL 3. ISPĂȘIREA PARTICULARĂ 49

pectând ordinea uzuală, autorii mărturisirii de credință în-

cep cu o afirmație pozitivă a învățăturii scripturale și încheie

cu o respingere a erorilor.

În primul articol, Canoanele afirmă că învățătura bi-

blică de bază care spune că Dumnezeu, care este nu doar

„peste măsură de îndurător” ci și „drept în mod absolut”,

cere ca „păcatele pe care le-am comis împotriva măreției

Sale infinite să fie pedepsite atât temporar cât și veșnic, atât

sufletește cât și trupește”.

Pentru a fi consecvent cu Sine, Dumnezeu nu poate to-

lera răzvrătirea păcătoasă a omului și încălcarea de către om

a stăpânirii Sale drepte. Creatura păcătoasă nu are posibili-

tatea de a scăpa de consecințele acestei dreptăți divine.

Având în vedere cadrul acestei realități fundamentale

și inevitabile, Canoanele afirmă că singura cale posibilă de

scăpare pentru orice ființă păcătoasă ține de oferirea prin

har, prin îndurarea lui Dumnezeu, a unui Mântuitor care să

împlinească dreptatea lui Dumnezeu.

„Întrucât, în ceea ce ne privește, noi nu putem face

această satisfacere a dreptății sau să ne eliberăm pe noi

înșine de sub mânia lui Dumnezeu, El, în îndurarea Lui

nelimitată, ni L-a dat pe Fiul Său ca Garant, care a fost

făcut pe cruce păcat și blestem pentru noi, în locul nostru,

pentru ca El să împlinească dreptatea lui Dumnezeu pen-

tru noi” (Articolul 2).


Nimeni nu poate fi mântuit dacă Hristos nu ar fi împli-

nit dreptatea lui Dumnezeu prin lucrarea Sa de ispășire și nu

i-ar fi atribuit-o acelui om.

Imediat după stabilirea necesității lucrării ispășitoare

a lui Hristos pe cruce, Canoanele afirmă valoarea și vrednicia

infinită a satisfacerii dreptății de către Hristos. Acestei lu-

crări de satisfacere a dreptății lui Dumnezeu de către Hristos

nu îi lipsește nimic. Fără îndoială, ea este „jertfa unică și

completă, și satisfacerea dreptății lui Dumnezeu pentru pă-

catele noastre” și „este de o valoare și vrednicie infinite, mai

mult decât suficientă pentru ispășirea păcatelor întregii

lumi” (Articolul 3). De aceea, Biserica are mandatul de a pro-

povădui Evanghelia mântuirii prin Hristos „tuturor popoa-

relor și oamenilor, cărora Dumnezeu, după buna Sa plăcere,

le trimite Evanghelia”. În împlinirea acestui mandat, Bise-

rica este chemată să propovăduiască fără deosebire faptul că

niciunul dintre cei care cred în Hristosul cel răstignit și se

întorc de la păcatele lor nu va pieri, ci are viața veșnică. În

consecință, cei care nu se pocăiesc și nu răspund acestei che-

mări a Evangheliei sunt ei înșiși în eroare, așa încât nu pot

acuza jertfa lui Hristos adusă pe cruce de vreo deficiență sau

insuficiență.

Odată ce au stabilit necesitatea lucrării ispășitoare a lui

Hristos și au afirmat valoarea și suficiența ei infinită, pe baza

cărora chemarea Evangheliei este făcută tuturor oamenilor,


ei fiind chemați să se pocăiască și să creadă, autorii Canoa-

nelor au prezentat teza centrală a acestui al doilea element

esențial al doctrinei: Dumnezeu a conceput și Hristos a îm-

plinit lucrarea Sa ispășitoare doar în beneficiul aleșilor.

„A fost în întregime planul suveran, voința și intenția

plină de har a lui Dumnezeu Tatăl ca eficacitatea regene-

ratoare și mântuitoare a morții costisitoare a Fiului Său

să se manifeste în toți aleșii Lui, pentru ca El să le dea

credința justificatoare doar acestora și, astfel, să îi con-

ducă fără greș la mântuire. Cu alte cuvinte, a fost voia lui

Dumnezeu ca Hristos, prin sângele crucii (prin care El a

confirmat noul legământ) să îi răscumpere în mod eficace

din orice popor, orice seminție, orice norod și orice limbă

pe toți cei - și doar pe cei - care fuseseră aleși din veșnicie

spre mântuire și dăruiți Lui de către Tatăl; ca El să le dea

credința (care, asemenea altor daruri mântuitoare ale

Duhului Sfânt, a fost obținută pentru ei prin moartea

Lui); ca El să îi curețe prin sângele Lui de toate păcatele

lor, atât de păcatul original cât și păcatele săvârșite de

ei...” (Articolul 8).

Există o armonie perfectă în sfatul lui Dumnezeu și în

lucrarea de răscumpărare între buna plăcere suverană a Lui

de a-Și mântui poporul și jertfirea prin har a lui Hristos, pen-

tru satisfacerea dreptății Lui, care era necesară pentru a-i

răscumpăra pe aleși. Tatăl dorește să îi dăruiască Fiului pe

aceia pe care El a plănuit să îi mântuiască și pe care Fiul i-a

răscumpărat cu sângele Său prețios.



În textul Canoanelor sunt citate mai multe pasaje bi-

blice ca suport al doctrinei ispășirii limitate sau a răscumpă-

rării particulare. Chiar dacă n-au avut în intenție să epuizeze

materialul biblic care stă la baza afirmațiilor Canoanelor,

aceste pasaje reflectă trei categorii esențiale de dovezi biblice

în sprijinul învățăturii răscumpărării particulare.

Natura lucrării lui Hristos de mântuire

Prima categorie a dovezilor biblice se găsește în acele

pasaje biblice care descriu lucrarea de ispășire făcută de

Hristos ca fiind reală și eficace, nu doar făcând posibilă mân-

tuirea poporului Său. Termenii biblici care descriu lucrarea

de ispășire împlinită de Hristos pot fi înțeleși doar atunci

când se acceptă că ei descriu ceea ce Hristos a făcut în nu-

mele poporului Său, nu ca și cum aceștia ar descrie ceea ce

I-ar plăcea lui Hristos să împlinească sau să le pună la dis-

poziție.

În consecință, atunci când Scripturile descriu ceea ce

Hristos a împlinit în locul copiilor Lui, ele folosesc expresii

care enumeră binecuvântările asigurate prin aceasta, nu bi-

necuvântări care urmează să fie obținute sau care ar fi nesi-

gure. Noi nu citim în Scriptură că Hristos ar fi făcut împăca-

rea disponibilă, ci că Hristos, prin lucrarea Sa de răscumpă-

rare, a realizat împăcarea (comp. Romani 5:10; 2 Corinteni

5:18-19; Efeseni 2:15-16; Coloseni 1:15-16). Noi nu citim că


Hristos ar fi făcut răscumpărarea posibilă, ci că El Și-a răs-

cumpărat poporul pentru Sine (comp. Romani 3:24-25; 1 Co-

rinteni 1:30; Galateni 3:13). De exemplu, citim în Coloseni

1:13-14 că, „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, și ne-

a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui, în care avem

răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. Sau din

nou, în Evrei 9:12, jertfa lui Hristos este descrisă ca una prin

care El „a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul preasfânt...

după ce a căpătat o răscumpărare veșnică”. În același fel, noi

nu citim că Hristos ar fi venit pentru a iniția mântuirea popo-

rului Său, ci că El a venit pentru a-i mântui (comp. Matei 1:21;

Luca 19:10; Galateni 1:3-4; 1 Timotei 1:15).

Dacă termenii folosiți în Scriptură pentru a descrie ca-

racterul lucrării ispășitoare săvârșită de Hristos în locul nos-

tru – propițiere15, împăcare, răscumpărare, mântuire etc. —

ar descrie doar ceea ce El ar fi făcut posibil pentru toți, atunci

acești termeni își pierd sensul. De exemplu, dacă Hristos a

stins mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatelor tu-

turor oamenilor, atunci este evident că acest lucru ar în-

semna că ei nu s-ar mai afla sub mânia și condamnarea lui

Dumnezeu. Fie Hristos a stins mânia lui Dumnezeu pentru

ei, fie nu a făcut acest lucru, iar dacă l-a împlinit, oamenii

trebuie să fi fost eliberați din orice așteptare a unei mânii

15 Termenul „propițiere” nu există ca atare în dicționarul limbii române, dar, datorită sen-

sului său specific, am preferat să folosim o transliterație din limba engleză. Termenul are sensul de îndepărtare a mâniei lui Dumnezeu ca urmare a satisfacerii dreptății Lui.


viitoare. Însăși natura lucrării de mântuire împlinită de

Hristos cere ca ea fie să realizeze în mod cert mântuirea ace-

lora pentru care a fost făcută, fie este lipsită de orice eficaci-

tate mântuitoare.

Armonia dintre Tatăl și Fiul

O altă categorie a dovezilor biblice care susțin învăță-

tura răscumpărării particulare se găsește în acele pasaje ale

Scripturii care ne descoperă o armonie planului și lucrării

între Tatăl și Fiul.16 Pentru a exprima mai concret acest lu-

cru, nu există nicio dovadă a existenței unei lucrări care să

aibă scopuri diferite între Tatăl, care a plănuit mântuirea po-

porului Său înainte de întemeierea lumii, și Fiul, pe care Ta-

tăl L-a trimis să îi răscumpere pe aleși, și pe care El găsește

plăcere să Îl dea acestora ca moștenirea Lui neprihănită

(comp. Psalmii 2).

În Evanghelia după Ioan, Hristos descoperă clar faptul

că El a fost trimis de Tatăl în lume pentru mântuirea popo-

rului pe care Tatăl i-L va da. Mai mult, cei pe care Tatăl îi

dăruiește Fiului nu vor eșua să vină la El, așa încât niciunul

dintre aceștia nu va fi pierdut. O declarație convingătoare a

acestei armonii a scopului și lucrării între Tatăl și Fiul ne

este oferită în Ioan 6:35-40:

16 Aceeași unitate scopului/planului și lucrării există și în ce privește aplicarea lucrării is-pășitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt, prin Evanghelie. Întrucât acesta este un subiect

mai potrivit pentru „cel de-al patrulea element esențial al doctrinei”, harul irezistibil, voi amâna analiza acestuia pentru capitolul corespunzător.


„Isus le-a zis: ‚Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu

va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine, nu va înseta

niciodată. Dar v-am spus că M-ați și văzut, și tot nu cre-

deți. Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; și pe cel ce

vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din

cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Și

voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce

Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Într-un pasaj asemănător, când Se descrie ca Bunul

Păstor care Își dă viața pentru oile Sale, Hristos ne învață că

aceste oi, pe care El le cunoaște și care Îl cunosc pe El, sunt

în mod precis cei pe care Tatăl dorește să îi dăruiască Fiului:

„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața

pentru oi... Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile

Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe

Mine Tatăl, și cum cunosc Eu pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața

pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt din stau-

lul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta

de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor. Tatăl Mă iu-

bește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni

nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o

dau, și am putere s-o iau iarăși: aceasta este porunca, pe

care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:11, 14-18)

În aceste pasaje și în multe altele (comp. Ioan 10:24-

29; Ioan 17:1-11, 20, 24-26; Efeseni 1:3-12; Romani 5:12, 17-

19), vedem cum lucrarea preoțească a lui Hristos în răscum-

părarea poporului Său împlinește planul pentru care Tatăl

L-a trimis și pe care I L-a încredințat. Nu există nici măcar o


umbră de incertitudine cu privire la beneficiarii (cine sunt

oile Lui?) sau perfecțiunea (va fi putea oare Bunul Păstor să

mântuiască turma?) lucrării mântuitoare împlinită de Hris-

tos. Voia și planul Tatălui sunt invincibile – El îi va dărui pe

aleșii Lui Fiului Său. Obținerea răscumpărării lor de către

Fiul este certă — El are putere să-și dea viața și să își recapete

viața. Există o calitate „regală” atașată descrierilor evanghe-

lice ale planului și lucrării de ispășire ale lui Hristos. Aseme-

nea unui rege cuceritor, El Se aduce ca jertfă pentru a realiza

fără greșeală mântuirea poporului Său.17

Beneficiarii specifici/particulari ai răscumpărării împlinită

de Hristos

A treia și ultima categorie de dovezi biblice care susțin

învățătura răscumpărării particulare se găsește în acele pa-

saje care vorbesc despre lucrarea ispășitoare a lui Hristos în

locul unui popor particular sau clar definit. Scripturile nu

prezintă lucrarea lui Hristos ca și cum ar fi făcută pentru un

17 Acesta este un bun moment pentru a observa poziția lui Moise Amyraut, un teolog refor-

mat francez din secolul al XVII-lea, care a încercat să găsească o poziție de compromis pe tema ispășirii între perspectivele reformată respectiv arminiană. Cunoscută sub numele de „amyraldianism” sau doctrina „universalismului ipotetic”, această poziție face deosebire

între două fațete ale hotărârii lui Dumnezeu: una, de a-L trimite pe Hristos în lume pentru mântuirea tuturor oamenilor prin moartea Sa ispășitoare, cu condiția credinței, și cea de-a doua, de a le da aleșilor un har special care îi face capabili să creadă și să își asigure

răscumpărarea prin Hristos. Această perspectivă caută să combine o „ispășire limitată” cu doctrina „răscumpărării particulare”. Cititorul atent va observa, desigur, că perspectiva de față face acest lucru cu prețul sacrificării eficacității lucrării ispășitoare a lui Hristos pentru

toți cei pentru care El a făcut ispășire. De asemenea, ea dă naștere unui conflict între lu-crarea universală a ispășirii săvârșită de Fiul și scopul particular al alegerii de către Tatăl.


popor nedefinit, ci o prezintă ca îndreptată către răscumpă-

rarea aleșilor, cei „iubiți” de Dumnezeu.

Înainte de a observa câteva dintre aceste pasaje, tre-

buie să recunoaștem că există și pasaje în Scriptură care vor-

besc în termeni foarte largi și generali despre lucrarea mân-

tuitoare făcută de Hristos. Unele dintre aceste pasaje vorbesc

despre lucrarea Lui făcută pentru „lume” (de exemplu Ioan

1:9, 29; 3:16, 17; 4:42; 2 Corinteni 5:19; 1 Ioan 2:1-2; 4:14),

iar altele vorbesc despre lucrarea Lui făcută pentru „toți” oa-

menii (de exemplu Romani 5:18; 2 Corinteni 5:14-15; 1 Ti-

motei 2:4–6; Evrei 2:9; 2 Petru 3:9). Criticii doctrinei ispă-

șirii limitate vor cita adesea aceste pasaje ca și cum ele ar

respinge clar ideea că lucrarea răscumpărătoare săvârșită de

Hristos este îndreptată către mântuirea unui popor particu-

lar, cei aleși.

Fără îndoială, acestea sunt pasaje importante care nu

trebuie trecute cu vederea în nicio analiză privitoare la aria

de cuprindere a lucrării de ispășire săvârșită de Hristos. Ele

subliniază în mod clar aria largă și universală a lucrării de

răscumpărare făcută de Hristos. De asemenea, ele ne rea-

mintesc că Dumnezeu vrea ca Evanghelia să fie predicată tu-

turor oamenilor, pentru că El nu dorește ca vreunul să piară

(1 Timotei 2:4; 2 Petru 3:9). Ele ne reamintesc că Dumnezeu

vrea ca Evanghelia să fie predicată ca o chemare fierbinte

adresată fiecărui om de a se întoarce cu credință și pocăință,

găsind astfel mântuirea în Isus Hristos.


Totuși, trebuie observat în același timp că aceste pasaje

trebuie citite în contextul lor biblic apropiat. Ele trebuie în-

țelese potrivit cu regula care ne spune că „Scriptura inter-

pretează Scriptura”. Când aceste pasaje sunt în repetate în

contextul lor și potrivit cu regula enunțată mai sus, devine

clar că ele ne învață doar faptul că Isus Hristos a murit pen-

tru toți oamenii fără deosebire, adică pentru Evrei și pentru

Neamuri, pentru robi și pentru oameni liberi. Lucrarea ispă-

șitoare făcută de Hristos obține mântuirea unei noi umani-

tăți, un popor compus din păcătoși provenind din fiecare se-

minție, popor, națiune și limbă. Totuși, aceste pasaje nu ne

învață că Hristos ar fi murit pentru toți oamenii, fără excep-

ție, adică pentru cu scopul de a-l mântui pe fiecare membru

al rasei omenești.18

În contextul învățăturii întregii Scripturi (totus Scrip-

turae), există un mare număr de pasaje care delimitează clar

planul și efectul lucrării lui Hristos în ispășire, limitându-l la

un popor specific a cărui mântuire El o obține. Iată câteva

pasaje care servesc ca eșantion reprezentativ pentru această

categorie: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor” (Ma-

tei 1:21); „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă

viața pentru oi” (Ioan 10:11); „[Caiafa] a prorocit că Isus avea

să moară pentru neam. Și nu numai pentru neamul acela, ci

18 Cf. David N. Steele & Curtis C. Thomas, eds., The Five Points of Calvinism: Defined, De-

fended, Documented (New Jersey: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1963), p. 46, de a căror deosebire mă folosesc aici.


și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei

risipiți” (Ioan 11:51-52); „Luați seama dar la voi înșivă și la

toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să

păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși

sângele Său” (Faptele Apostolilor 20:28); „Bărbaților, iubiți-

vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine

pentru ea” (Efeseni 5:25); „El, care n-a cruțat nici chiar pe

Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără

plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră

împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” (Romani 8:32–33); „El

este mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca... cei ce au

fost chemați, să capete veșnica moștenire, care le-a fost fă-

găduită...” (Evrei 9:15); „Și cântau o cântare nouă, și ziceau:

‚Vrednic ești tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost

junghiat, și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele

Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice no-

rod și de orice neam’” (Apocalipsa 5:9).

În acest sens, este de asemenea instructiv să observăm

cum limbajul Scripturii limitează la poporul Său ales dragos-

tea răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Hristos. Fiind con-

secvent cu acele pasaje care vorbesc despre Hristos care

moare pentru un popor particular a cărui mântuire o reali-

zează cu sângele Său prețios, acest limbaj este definit și par-

ticular. Citând doar două dintre exemplele disponibile, vă

rog să observați felul în care autorul le vorbește sfinților în

pasaje precum 1 Tesaloniceni 1:2, 4 („Mulțumim totdeauna lui


Dumnezeu pentru voi toți, pe care vă pomenim necurmat în

rugăciunile noastre... Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu ale-

gerea voastră”) sau Coloseni 3:12 („ca niște aleși ai lui Dum-

nezeu, sfinți și preaiubiți”). Aceste modalități de exprimare mi

se par aproape incidentale, dar ele reflectă o conștientizare

profundă a particularității și caracterului definit, clar, al dra-

gostei lui Dumnezeu manifestată în Hristos pentru cei care

sunt copiii Lui. La fel cum un soț își îndreaptă sentimentele și

dragostea față de soția lui, nu față de altcineva, tot așa și Dom-

nul, fiind Mirele perfect și credincios, își îndreaptă sentimen-

tele și dragostea către Biserică, mireasa Lui.

DOUĂ OBIECȚII COMUNE

M-am referit anterior la faptul că acest element al doc-

trinei, răscumpărarea particulară, este cel mai aprig dispu-

tat și adesea cel mai respins dintre cele cinci puncte ale doc-

trinei prezentate sumar în Canoanele de la Dort. Chiar dacă

nu putem pătrundă în discuția completă asupra acestui su-

biect, există două obiecții răspândite față de această învăță-

tură, pe care trebuie să le analizăm.

Ispășirea făcută de Hristos este limitată

Prima dintre aceste obiecții se referă la faptul că doc-

trina răscumpărării particulare ar limita în mod nepotrivit

lucrarea de ispășire făcută de Hristos. Dacă lucrarea lui Hris-

tos în răscumpărare este limitată în ce privește aria ei de cu-

prindere, beneficiarii ei fiind doar cei aleși, cei pe care Tatăl


a plănuit să îi mântuiască și pe care i-a dăruit Fiului, atunci

valoarea ei ar fi diminuată. O astfel de limitare în ce privește

aria de cuprindere a lucrării ispășitoare a lui Hristos ar mi-

nimiza ceea ce El a obținut pentru toți oamenii.

La prima vedere, această obiecție pare să fie una întru-

câtva serioasă. Cu toate acestea, dacă o analizăm îndea-

proape, ea își pierde din capacitatea de convingere.

În primul rând, Canoanele afirmă cu hotărâre valoarea

și suficiența lucrării de ispășire a lui Hristos pentru mântuirea

oricărui păcătos, fără excepție. Autorii Canoanelor își încep

analiza acestui element al doctrinei prin accentuarea acestui

adevăr – lucrării de ispășire a lui Hristos nu îi lipsește nimic.

Mai mult, o anumită limitare în ce privește lucrarea lui

Hristos de ispășire este inevitabilă, altfel am deveni „univer-

saliști” și am propovădui mântuirea tuturor oamenilor. Po-

ziția arminiană sau petiționară limitează lucrarea de ispășire

a lui Hristos în ce privește eficacitatea și siguranța ei. Potri-

vit poziției petiționare, lucrarea mântuitoare înfăptuită de

Hristos a avut ca scop să facă mântuirea posibilă pentru toți

oamenii, cu condiția ca ei să răspundă chemării Evangheliei

cu credință și pocăință. În sine, lucrarea ispășitoare a lui

Hristos nu a asigurat sau garantat și nu asigură sau garan-

tează mântuirea niciunui om în particular. Mai mult, întru-

cât petiționarii au admis că nu toți sunt în final mântuiți, ei

au fost de asemenea forțați să recunoască faptul că, oricât ar


fi de posibilă mântuirea tuturor oamenilor pe baza lucrării

de ispășire a lui Hristos, această lucrare a constituit în reali-

tate o ispășire doar pentru cei care cred.

Rezumând învățătura Scripturii, Canoanele afirmă, în

contrast, că lucrarea ispășitoare a lui Hristos este pe deplin

și complet eficace pentru toți cei pentru care a fost realizată.

Chiar dacă acest adevăr ar putea atrage cu sine o „limitare”

a ariei de cuprindere a ispășirii, nu avem atât de mult de-a

face cu o doctrină a ispășirii limitate pe cât cu o doctrină a

ispășirii definite. Din acest motiv, eu prefer expresia „răs-

cumpărare particulară”, întrucât ea elimină orice suspiciune

a vreunei deficiențe existentă în lucrarea de mântuire făcută

de Hristos. Poziția reformată, biblică, ne învață că lucrarea

ispășitoare a lui Hristos împlinește pe deplin ceea ce a fost

plănuit ca ea să împlinească. Sau, dacă ar fi să folosesc ana-

logia oferită de Boettner, Canoanele spun că ispășirea făcută

de Hristos „este asemenea unui pod îngust care trece peste

râu, în timp ce cea arminiană este asemenea unui pod foarte

lat, dar care nu se întinde decât până la jumătatea râului”19.

Predicarea fără discriminare a Evangheliei este subminată

O altă obiecție la adresa doctrinei ispășirii limitate, pro-

babil și mai răspândită decât prima, susține că ea subminează

orice motivație în favoarea predicării fără discriminare a

19 Loraine Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Philadelphia: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1963), p. 153.


Evangheliei. Cum ar putea Evanghelia să le fie predicată tutu-

ror oamenilor, fără deosebire, spun cei care ridică această obi-

ecție, „fără discriminare”, ca să folosim limbajul Canoanelor,

dacă Hristos a murit doar pentru aleși? Cum poate predicato-

rul Cuvântului să proclame vestea bună a morții lui Hristos

pentru păcătoși, când mulți dintre cei cărora le este predicată

Evanghelia nu au fost incluși în planul de mântuire și nici nu

vor beneficia de pe urma lucrării de ispășire a lui Hristos?

Chiar dacă această obiecție specifică a jucat un rol cru-

cial în controversa „dragostei lui Dumnezeu” din Christian

Reformed Church în decursul anilor 1960,20 eu nu pot să văd

unde este forța acesteia. Cei care obiectează față de învăță-

tura răscumpărării particulare susțin că aceasta stinge o pre-

zentare agresivă a Evangheliei și îl împiedică pe predicator

să propovăduiască tuturor oamenilor că „Dumnezeu te iu-

bește, iar Hristos a murit pentru tine”.

Această obiecție este una care eșuează în ambele ei as-

pecte. În primul rând, cea mai mare sursă de încurajare posi-

bilă în favoarea unei propovăduiri nestingherite a Evangheliei

20 Controversa s-a concentrat pe scrierile lui Dekker, profesor de misiune la Calvin Semi-nary, care a încercat să schimbe limbajul clasic și felul în care este înțeleasă „ispășirea

limitată”, vorbind despre o „dragoste răscumpărătoare” universală a lui Dumnezeu mani-festată față de toți oamenii. Dekker a susținut că mărturisirea tradițională a „ispășirii limi-tate” a constituit o piedică în calea responsabilității misionare a Bisericii și i-a împiedicat

pe predicatori să le propovăduiască tuturor, fără deosebire, mesajul dragostei lui Dumne-zeu și al morții lui Hristos pentru păcătoși. Deși a fost soluționată oficial cu ocazia Sinodului reformat creștin din 1967, controversa nu a ajuns la o concluzie clară și satisfăcătoare.

Scrierile recente ale Rev. Neal Punt în apărarea unui „universalism biblic” constituie un nou capitol al acestei istorii neîncheiate.


derivă din încrederea în faptul că, prin acest mijloc, Hristos

va comunica fără eșec beneficiile lucrării Sale ispășitoare tu-

turor acelora a căror mântuire a fost obținută prin acea lu-

crare. Ce încurajare mare la chemarea misionară a Bisericii –

să fii privilegiat să propovăduiești bogățiile nepătrunse ale ha-

rului lui Dumnezeu în Hristos, care a răscumpărat pentru

Sine, prin jertfa Sa ispășitoare, o mulțime vastă, pe care ni-

meni nu o poate număra, din orice seminție, din orice limbă,

din orice popor și din orice națiune. Predicarea acestei Evan-

ghelii nu este nevoită să se trudească sub povara imposibilă a

convingerii oamenilor să facă pentru ei înșiși ceea ce Hristos

ar fi lăsat nefăcut. Dimpotrivă, ea poate să îi cheme pe toți,

fără deosebire, să creadă în El, Mântuitorul complet și perfect

al poporului Său.

În al doilea rând, nu există nicio validare a predicării

Evangheliei, pe calea unei porunci directe sau a exemplului

apostolic, care să afirme înaintea tuturor, fără deosebire, că

„Dumnezeu te iubește, iar Hristos a murit pentru tine”. O as-

tfel de afirmație este în mod clar falsă, chiar și pe o bază ar-

miniană (căci Hristos moare în final doar pentru cei care be-

neficiază de pe urma morții Lui”). Evanghelia propovăduiește

moartea lui Hristos pentru toți păcătoșii, promițându-le be-

neficiile acestei morți doar acelora care se pocăiesc și cred.

Astfel, Evanghelia trebuie propovăduită, dar nu ca și cum ar

fi un cearșaf mângâietor aruncat peste toți, asigurându-i de


moartea lui Hristos în locul lor, ci ca un apel urgent, porun-

cindu-le tuturor să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17) și să

se întoarcă la Hristos cu credință. Doar în limitele unei astfel

de credințe și pocăințe este autorizat predicatorul Evangheliei

să proclame cu încredere dragostea lui Dumnezeu și bogățiile

îndurării Sale față de noi în Hristos.

Trebuie să recunoaștem că predicatorii reformați au ex-

tras uneori concluzia greșită din această învățătură și au fost

prea ezitanți și rezervați în a le predica Evanghelia tuturor

oamenilor, fără deosebire. Acest fapt trebuie recunoscut și co-

rectat. Predicatorul Evangheliei este autorizat, ba chiar man-

datat să propovăduiască chemarea fierbinte și sinceră a lui

Dumnezeu în Evanghelie, invitându-i pe toți oamenii la cre-

dință și pocăință. Chiar dacă acest lucru poate părea că intră

în conflict cu Evanghelia alegerii necondiționate și a răscum-

părării particulare, ea este mesajul clar al Scripturilor. Dum-

nezeu nu găsește nicio plăcere în moartea oricărui om, dar îi

cheamă pe toți la a-L primi pe Hristos cu credință. Cu toate

acestea, atunci când propovăduiește Evanghelia lui Hristos,

predicatorul nu are permisiunea să spună că Dumnezeu îi iu-

bește sau că a făcut ispășire în Hristos pentru toți oamenii.

ÎNCHEIERE

Atunci când un credincios reformat reflectă la învăță-

tura Scripturii privind răscumpărarea particulară, el conști-

entizează rapid că în discuție se află nimic mai puțin decât


perfecțiunea glorioasă și eficacitatea lucrării de mântuire a

lui Hristos. Oricât de controversat și disputat ar putea fi

acest element al sumarului învățăturii Scripturii din Ca-

noane, credinciosul reformat trebuie să se atașeze cu tenaci-

tate de acesta la fel cum este de fidel celorlalte.21

De ce? Pentru că mesajul Evangheliei este vestea bună,

nu despre un Mântuitor care face ce poate pentru noi, ci des-

pre un Mântuitor care mântuiește în chip desăvârșit. Pentru

că mesajul Evangheliei se concentrează pe un Mântuitor per-

fect, Bunul Păstor care își cunoaște oile și ale Cărui oi Îi aud

glasul. Aceste oi aparțin acelei turme prețioase pe care Tatăl

a promis să o dăruiască Fiului Său și dintre care nici măcar

una nu poate fi smulsă din mâinile Sale. Aceasta este o Evan-

ghelie al cărei Mântuitor este vrednic de laudă neîncetată și

a cărei mângâiere este sigură. Cu adevărat, ea este singura

Evanghelie care poate fi predicată cu încredere înaintea tu-

turor popoarelor.

Lecturi recomandate

Berkhof, Louis. Vicarious Atonement through Christ.

Grand Rapids: Eerdmans, 1936.

21 Deși nu am accentuat acest lucru în capitolul de față, este pur și simplu imposibil să fie respinsă doctrina „răscumpărării particulare” fără a submina toate cele cinci elemente ale

doctrinei afirmate prin Canoane. O doctrină a ispășirii „universale” sau „nedefinite” nu doar că intră în conflict cu învățătura Scripturii privitoare la alegerea suverană făcută de Dumnezeu, ci ea este și inconsecventă în ce privește învățătura Scripturii legată de depra-

varea totală, harul irezistibil și perseverența sfinților. De aceea, expresia „calvinist în patru puncte” este o absurditate, o contradicție în termeni.


Kuiper, R. B. For Whom Did Christ Die? Grand Rapids:

Eerdmans, 1959.

Murray, John. Redemption: Accomplished and Applied.

Grand Rapids: Eerdmans, 1955.


1. Care a fost poziția arminienilor cu privire la aria de

cuprindere a lucrării lui Hristos de ispășire? Credeți că

aceasta este poziția cel mai larg răspândită printre creștinii

de astăzi? Explicați de ce.

2. Care este poziția Canoanelor de la Dort privitoare la

aria de cuprindere a lucrării lui Hristos de ispășire?

3. Ar fi mai bine să folosim alte expresii în locul celei

de „ispășire limitată”? De ce da, sau de ce nu? Ați fi de acord

cu afirmația predicatorului Charles Spurgeon că arminienii

„limitează” lucrarea ispășitoare a lui Hristos? Cum v-ați pu-

tea apăra răspunsul?

4. Care este legătura între alegerea necondiționată și

ispășirea particulară?

5. În ce sens a „purtat Isus mânia lui Dumnezeu împo-

triva păcatului întregii rase omenești” (Catehismul Heidel-

berg, Z.D. 15)?

6. De ce trebuie ca Evanghelia să fie dedicată tuturor

persoanelor „fără discriminare și deosebire”?

69

4 DEPRAVAREA

TOTALĂ

Al treilea element esențial al doctrinei

Atunci când ne gândim la Canoanele de la Dort și la

cele cinci elemente esențiale ale doctrinei conținute în ele,

obișnuim să ne organizăm gândurile potrivit cu succesiunea

literelor din acronimul „TULIP.” De aceea, noi începem cu

litera „T,” care face referire la „depravarea totală”.

Chiar dacă nu aceasta este ordinea în care autorii Ca-

noanelor de la Dort au prezentat mărturia lor privind învăță-

tura biblică legată de mântuirea numai prin har – așa cum am

văzut în capitolele anterioare, cele cinci puncte esențiale ale

doctrinei au urmat ordinea celor cinci puncte ale petiției sau

poziției arminiene – există un aspect important datorită că-

ruia acest element este primul. Învățătura biblică privitoare

la starea omului ca păcătos, incapabil și neputincios să se

mântuiască singur, constituie punctul de plecare de unde este

ilustrată mai apoi învățătura biblică a mântuirii exclusive prin

harul lui Dumnezeu. Acest element al doctrinei ilustrează ceea


ce noi am subliniat deja în capitolele anterioare: legătura și

interconectarea strânsă dintre fiecare aceste cinci elemente

prezentate în Canoane. Doar alegerea necondiționată făcută

de Dumnezeu și doar lucrarea Lui mântuitoare în Hristos,

pentru poporul Său, sunt ceea ce poate răspunde nevoilor

unui păcătos total depravat. Dacă nu ar fi fost harul lui Dum-

nezeu manifestat față de noi în Hristos, situația noastră ar fi

fost complet neajutorată.

Acesta este elementul la care se referă ideea de depra-

vare totală, care constituie al treilea element esențial al doc-

trinei. În cadrul acestuia, Canoanele de la Dort ne prezintă o

perspectivă biblică asupra omului aflat în păcatul său, înain-

tea feței lui Dumnezeu. Iar ceea ce Canoanele fac aici este să

ne prezinte un lucru care slujește unei teme singulare, mă-

rețe — doar harul lui Dumnezeu răspunde situației noastre.

POZIȚIA CANOANELOR

Atunci când citești Canoanele de la Dort, vei observa

imediat că elementele al treilea și al patrulea al doctrinei

sunt tratate împreună (al treilea element esențial constituie

doctrina „harului irezistibil”).

Acest lucru s-a făcut dintr-un motiv evident. Felul în

care vei înțelege starea omului este legat întru totul de felul

în care vei înțelege lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Dacă omul păcătos ar fi doar rănit sau bolnav spiritual, nu

cu totul mort, el nu ar avea nevoie de felul de răscumpărare

CAPITOLUL 4. DEPRAVAREA TOTALĂ 71

care este concepută potrivit cu situația unuia mort. Nu este

nevoie de același fel de lucrare pentru a resuscita pe cineva

atunci când pulsul acestei persoane este slab și respirația

este greoaie, comparativ cu situația când unui trup mort este

nevoie să i se dea o nouă viață. Așadar, datorită legăturii și a

relației strânse dintre aceste două elemente ale doctrinei,

una tratând starea păcătoasă a omului, iar cealaltă lucrarea

mântuitoare a Duhului Sfânt, nu vom putea fi în măsură să

evităm să ne referim și la cel de-al patrulea element al doc-

trinei, pe măsură ce vom trece prin analiza de față.22

Poziția Canoanelor în ce privește situația omului păcă-

tos este ilustrată clar în primele cinci articole ale acestei sec-

țiuni a mărturisirii.

În primul articol, este prezentat un contrast clar între

starea originală de integritate morală a omului, atunci când

a fost creat de Dumnezeu, și starea lui păcătoasă de după

cădere:

„La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu

și a fost echipat în mintea lui cu o cunoaștere adevărată

22 Trebuie observat faptul că, în istoria controversei din Olanda dintre petiționari (armini-eni) și contra-petiționari, a existat un acord aparent asupra acestui al treilea element esen-țial al doctrinei. Contra-petiționarii nu au obiectat față de cel de-al treilea articol al Petiției

din 1610, care trata subiectul ariei de cuprindere a depravării omului păcătos și a nevoii acestuia pentru harul regenerator al lui Dumnezeu. Acest lucru se datorează în parte felului în care au fost tratate al treilea și al patrulea punct esențial al doctrinei, împreună, în Con-

tra-Petiția din 1611 și în Canoanele de la Dort. Evident, așa cum vom vedea, acest acord asupra celui de-al treilea element esențial al doctrinei a fost doar unul formal și aparent. Diferența dintre petiționari și contra-petiționari în al patrulea punct esențial al doctrinei,

harul irezistibil, arată că cele două tabere nu erau cu adevărat de aceeași parte a baricadei în ce privește aria de cuprindere a depravării omului păcătos.


și salutară a Creatorului său și a lucrurilor spirituale, cu

neprihănire în voința și inima lui și cu puritate în toate

simțămintele sale, așa încât întreg omul era sfânt. Totuși,

prin răzvrătire împotriva lui Dumnezeu la instigarea dia-

volului și prin voința lui liberă, el s-a lipsit de aceste da-

ruri minunate. Mai mult, în locul lor, el a adus asupra

propriei sale ființe orbirea, întunericul groaznic, nebunia

și o înțelepciune distorsionată în mintea lui; perversita-

tea, răzvrătirea și împietrirea în inima și voința lui și, în

final, necurăție în toate simțămintele și dorințele sale”

(Articolul 1).

Orice analiză a situației spirituale a omului înaintea lui

Dumnezeu trebuie să fie întemeiată pe o înțelegere clară a

acestui contrast. Chiar dacă omul a fost inițial creat bun și

perfect, purtând chipul lui Dumnezeu și fiind capabil să tră-

iască în părtășie neîntreruptă cu Creatorul său, prin căderea

lui în păcat, el a devenit un răzvrătit împotriva lui Dumne-

zeu, incapabil și lipsit de dorința de a trăi în acea părtășie cu

Creatorul lui, pentru care a fost creat inițial.

În Articolele 2 și 3 ale acestei secțiuni a Canoanelor de

la Dort sunt prezentate clar afirmațiile legate de răspândirea

acestei corupții a păcatului la întreaga rasă omenească (Arti-

colul 2) și de incapacitatea totală a păcătosului de a se mântui

prin puterile sale (Articolul 3). Toți urmașii lui Adam poartă

cu ei o trăsătură a familiei, în sensul că, „după cădere, omul a

dat naștere copiilor de aceeași natură cu a lui”. Cu excepția

singulară a lui Hristos, care a fost născut „din Adam” (Luca


3:38), dar fără păcat, toți membrii rasei omenești decăzute

sunt părtași corupției comune și depravării ereditare. Această

corupție nu trebuie înțeleasă ca și cum ea s-ar fi răspândit

prin imitare, așa cum afirmă pelagienii, ci „pe calea descen-

denței naturii sale pervertite”. Această corupție îl face pe

omul păcătos incapabil de a se mântui singur. Datorită impor-

tanței acestei consecințe a stării păcătoase a omului, limbajul

Canoanelor necesită să fie luat în considerare cu atenție:

„De aceea, toți oamenii sunt concepuți în păcat și se nasc

copii ai mâniei, nevrednici pentru orice faptă mântuitoare,

înclinați spre rău, morți în păcatele lor și robi ai păcatului;

fiind lipsiți de harul regenerator al Duhului Sfânt, ei nu

sunt nici dornici și nici capabili să se întoarcă la Dumnezeu,

să își corecteze natura lor distorsionată sau chiar să se lase

să fie reformați în felul acesta23” (Articolul 3).

Restul afirmațiilor Canoanelor legate de starea depravată

a omului păcătos accentuează lipsa de putere a oricăror mij-

loace sau resurse care se află la îndemâna omului păcătos, prin

care el ar putea contribui, ajuta sau coopera, chiar și parțial, cu

harul lui Dumnezeu spre propria mântuire. Nici „revelația na-

turii” (Articolul 4) și nici Legea lui Dumnezeu (Articolul 5) nu

este potrivită pentru nevoia omului păcătos. În ce privește lu-

mina sau revelația naturală, omul păcătos doar distorsionează

23 Catehismul Heidelberg face o afirmație foarte asemănătoare în întrebarea următoare: „Dar suntem noi atât de corupți încât suntem complet incapabili să facem vreun lucru bun,

fiind înclinați către orice lucru rău? Da, fără îndoială, cu excepția situației când suntem regenerați prin Duhul lui Dumnezeu.” (Z.D. III, Î. 8).


adevărul și se aduce în starea de a fi fără scuze înaintea lui

Dumnezeu. În ce privește Legea lui Dumnezeu, omul păcătos

doar demonstrează prin aceasta magnitudinea păcatului lui și

se dovedește tot mai convins de vinovăția sa înaintea lui Dum-

nezeu. Omul firesc este lipsit de puterea de a profita în sens

bun de orice revelație naturală care îi este la dispoziție, sau

pentru a obține viața veșnică prin faptele făcute în ascultare

față de Legea lui Dumnezeu.

În istoria bisericilor reformate, a existat o dezbatere

destul de aprinsă legată de poziția Canoanelor pe tema de-

pravării totale. Majoritatea cititorilor Canoanelor au obser-

vat pe bună dreptate că învățătura acestora nu pretinde că

omul păcătos este depravat în sens absolut, ca și cum natura

lui păcătoasă se manifestă în cea mai completă și cea mai rea

manieră posibilă. Ideea Canoanelor este aceea că omul păcă-

tos este depravat în sens cuprinzător. Nicio parte a ființei lui

nu rămâne neafectată de corupție și păcat, așa încât el este

rob păcatului în toate dorințele și acțiunile lui.

În legătură cu această accentuare a caracterului cuprin-

zător al depravării omului, s-a ridicat și întrebarea dacă omul

păcătos ar fi capabil să facă vreun lucru „bun”, prin care să con-

tribuie la mântuirea lui. Apelând la Articolul 4 al Canoanelor,

majoritatea teologilor reformați au susținut că omul firesc este

capabil să facă anumite lucruri bune, în sens relativ, în anumite

domenii ale vieții sale. Potrivit limbajului Canoanelor, „Există,

evident, o anumită lumină a naturii care rămâne în om după


cădere, în virtutea căreia el păstrează anumite noțiuni despre

Dumnezeu, despre lucrurile naturale și despre diferența dintre

ceea ce este moral și ceea ce este imoral, și demonstrează o

anumită tânjire după virtuți și după un bun comportament ex-

terior”. Totuși, nimic din acestea nu îl face pe păcătos capabil

să ajungă la o cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu și la con-

vertirea acestuia față de Dumnezeu. În același fel, nimic din

acestea nu îl face pe păcătos capabil să facă vreun lucru „bun”

în sensul strict al cuvântului, adică în sensul în care acesta ar fi

o roadă a unei credințe adevărate, spre gloria lui Dumnezeu, și

în acord cu standardul Legii lui Dumnezeu.24

Așadar, argumentul Canoanelor este că, chiar dacă

omul păcătos nu este depravat în sens absolut, și chiar dacă

el ar putea fi în măsură să facă anumite lucruri „bune”, în

sens limitat și relativ, el nu este în niciun caz capabil să facă

vreun lucru bun în sens mântuitor.

24 Reiterez aici exprimarea din Catehismul Heidelberg, în felul în care acesta definește „faptele

bune”. „Dar ce sunt faptele bune? Doar acelea care izvorăsc din credință adevărată și sunt făcute potrivit cu Legea lui Dumnezeu și spre gloria Lui. În acestea nu sunt cuprinse cele ba-zate pe opiniile noastre sau pe poruncile oamenilor” (Z.D. XXXIII, Î. 91). În bisericile refor-

mate, Herman Hoeksema și bisericile reformate protestante au ridicat ferm întrebarea dacă păcătoșii neregenerați ar fi capabili de a face vreun fel de „fapte bune”. Nu doar că Hoeksema susține că cei respinși sunt incapabili de a face vreun „bine” de orice fel, ci el a respins și

doctrina „harului comun”, prin care mulți teologi reformați au încercat să apere simultan depravarea totală a păcătosului și capacitatea lui (datorată influenței „harului comun”) de a face vreun lucru bun, în sens relativ. Cu riscul de a deranja pacea anumitor teologi, eu aș

sugera că diferența dintre Hoeksema și oponenții lui în ce privește chestiunea abilității omului firesc de a face vreun „bine”, a ținut în mare măsură de terminologia folosită. Dacă presupu-nem că există o dorință de a păstra dezbaterea pe tema harului comun în afara peisajului,

ambele părți implicate în dezbatere sunt de acord în ce privește elementul cheie confesional – păcătosul este complet incapabil să facă vreun lucru bun în sens mântuitor.



Afirmația Canoanelor privitoare la depravarea totală a

omului sau incapacitatea acestuia completă de a se mântui

pe sine este susținută amplu pe paginile Scripturilor. Acest

lucru este evident dacă privim la descrierile biblice ale stării

de moarte, robie și orbire spirituală a păcătosului, aflat sub

stăpânirea păcatului. El este de asemenea evident dacă ne

uităm la acele pasaje ale Scripturii care ne învață că păcăto-

sul este pierdut dacă nu intervine inițiativa suverană și lu-

crarea lui Dumnezeu de regenerare a lui, prin Duhul Său.

Atunci când starea păcătosului este descrisă în Scrip-

tură, aceasta este adesea prezentată ca una a „morții spiri-

tuale”. Prin păcatul lui Adam, toți oamenii s-au născut în pă-

cat și, prin natura lor, se află într-o stare de moarte spiritu-

ală (Geneza 2:16-17; Romani 5:12; Psalmii 51:5). Păcătoșii nu

sunt capabili să devină copiii lui Dumnezeu prin înfiere și să

intre în Împărăția cerurilor decât printr-un nou început,

printr-o nouă lucrare creatoare a Duhului Sfânt (Ioan 3:5-7).

Una dintre cele mai izbitoare afirmații în acest sens se gă-

sește în Efeseni 2:1-3, unde, descriind circumstanța tuturor

acelora care sunt lipsiți de harul lui Dumnezeu manifestat în

Hristos, apostolul Pavel spune: „Voi erați morți în greșelile

și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul

lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului…” În mod

asemănător, citim în Coloseni 2:13: „Pe voi, care erați morți

în greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată


împrejur, Dumnezeu v-a adus la viață împreună cu El [Hris-

tos]…” Fără lucrarea dătătoare de viață a Duhului lui Dum-

nezeu, starea omului păcătos, inclusiv a celor care au fost

numărați printre poporul lui Dumnezeu, înaintea convertirii

(a se vedea viziunea dată profetului Ezechiel unde poporul

lui Dumnezeu este comparat cu o grămadă de oase uscate, în

Ezechiel 37), este o stare a morții.

În mod asemănător, în consecvență cu această stare de

moarte spirituală, Biblia îl descrie de asemenea pe păcătos ca

unul care este orb spiritual și incapabil să audă adevărul Cu-

vântului lui Dumnezeu. Nu doar că inima păcătosului, din

care ies lucrurile, este coruptă și rea (comp. Geneza 6:5; 8:21;

Eclesiastul 9:3; Ieremia 17:9), ci și mintea lui este, prin natura

ei, întunecată și incapabilă de a primi lucrurile lui Dumnezeu

(Ioan 3:19). În Romani 8:7-8, apostolul Pavel scrie că „umbla-

rea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva

lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici

nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământești, nu pot să

placă lui Dumnezeu”. Într-un alt pasaj, descriind starea de or-

bire a omului firesc față de lucrurile Duhului, suntem învățați

că „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu,

căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pen-

tru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14). Fără

iluminarea făcută de Duhul Sfânt, prin Cuvânt, păcătoșii nu pot

decât să umble în „deșertăciunea gândurilor lor, având mintea

întunecată…” (Efeseni 4:17-19; comp. Efeseni 5:8; Tit 1:15).


Mai mult, Scripturile îl ilustrează adesea pe păcătos ca

fiind unul care nu mai este liber să Îl caute pe Dumnezeu, ci

este rob păcatului. Confruntându-le necredința multora care

nu L-au primit prin credință, Domnul Isus vorbește în Evan-

ghelia după Ioan despre aceia care, întrucât sunt copiii dia-

volului, împlinesc dorințele tatălui lor (Ioan 8:44; comp. 1

Ioan 3:10). În 2 Timotei 2:25-26, starea dezastruoasă a pă-

cătoșilor care nu se pocăiesc este comparată cu a acelora care

au fost prinși în capcană de diavolul „ca să-i facă voia”. Pă-

cătoșii necredincioși sunt comparați frecvent în Scriptură cu

robii, cei care nu sunt stăpâni pe destinul lor, ci sunt robi

față de păcat, voit sau nu (comp. 1 Ioan 5:19; Ioan 8:34; Tit

3:3). Într-o comparație extinsă în Romani 6, situația celui

necredincios este pusă în contrast cu cea a credinciosului.

Necredinciosul este rob față de păcat și față de nelegiuire, în

timp ce credinciosul este cel care a fost „izbăvit de păcat și...

făcut rob al lui Dumnezeu” (Romani 6:22).25

Limbajul biblic folosit pentru a descrie lucrarea mân-

tuitoare a lui Dumnezeu subliniază puterea și harul suveran

25 Una dintre modalitățile clasice de a exprima acest adevăr este să vorbim despre „robia voinței” (cf. Luther). Păcătosul nu este liber să Îl caute pe Dumnezeu dacă Dumnezeu nu-i dă mai înainte această libertate. Uneori, această poziție este caricaturizată ca și cum ar

vrea să spună că păcătoșii sunt întrucâtva împiedicați să intre în Împărăție, chiar dacă ei și-ar dori să intre, sau, într-o altă notă, că Dumnezeu, în harul Lui, îi forțează ca să intre în Împărăția Lui pe cei pe care El îi mântuiește, împotriva voinței lor. Nimic nu poate fi

mai departe de adevăr. Trebuie să ne amintim întotdeauna că voința omului este dirijată de ceea ce el își dorește. De aceea, întrucât omul firesc nu Îl găsește atractiv pe Dumnezeu, el nu dorește să Îl caute. Întrucât omul regenerat Îl găsește plăcut și atractiv pe Dumnezeu,

el Îl caută în mod voit. Ideea este aceasta: omul firesc n-are nicio „voință atașată dorinței”, pentru a primi lucrurile lui Dumnezeu sau pentru a-I răspunde lui Dumnezeu.


ale Lui, în contrast cu diferitele metafore enumerate mai sus,

care descriu starea păcătosului ca fiind o stare de orbire, ro-

bie și moarte spirituală. Doar Dumnezeu poate să îi dea pă-

cătosului „nașterea din nou”, prin Duhul Sfânt, pentru ca el

să poată vedea și să poată intra în Împărăție (Ioan 3:5-7). Nu-

mai Dumnezeu poate să ia un păcătos, altfel mort, și să îl facă

din nou viu (Romani 8:5-11; Efeseni 2:4-7). Doar Dumnezeu

poate face o astfel de lucrare așa încât noi să devenim o „făp-

tură nouă” în Hristos (2 Corinteni 5:17; Efeseni 2:10). Doar

Dumnezeu este în posesia mijloacelor necesare pentru a-i

mântui pe păcătoșii total depravați (comp. Iov 14:4; Ieremia

13:23; Matei 7:16-18; 12:33; Ioan 6:44). Așa cum un mort nu

poate să umble, cum un orb nu poate să vadă și cum un rob

nu se poate elibera prin puterile sale, tot așa nici un păcătos

nu poate să se mântuiască, dacă nu face Dumnezeu lucrarea

mântuitoare a creației noi în el, prin Duhul Sfânt, în Hristos.

ESTE POZIȚIA PETIȚIONARILOR

PREZENTATĂ GREȘIT?

Una dintre obiecțiile care se ridică adesea împotriva

Canoanelor de la Dort este că autorii acestora au prezentat

greșit poziția petiționarilor sau arminienilor în privința

acestui al treilea element esențial al doctrinei. Au spus oare

petiționarii că omul păcătos este capabil să facă vreun lucru

bun în sens mântuitor sau să pună la lucru vreo putere a

„voinței libere” pentru a alege să coopereze cu harul lui

Dumnezeu? Unii au citat afirmațiile arminienilor în acest al


treilea element esențial al doctrinei, pentru a susține că, cel

puțin în această privință, n-a existat în realitate nicio dife-

rență între taberele reformată și arminiană.

Chiar dacă petiționarii sau arminienii au prezentat Si-

nodului de la Dort unele afirmații privitoare la depravarea

totală a păcătosului care par să fie incontestabile,26 accentul

primordial a căzut pe capacitatea păcătosului, ajutat de harul

general sau comun al lui Dumnezeu, de a se împotrivi sau nu

lucrării Duhului Sfânt, prin Evanghelie. Potrivit „opiniilor”

petiționarilor, cel mai important lucru ar fi să recunoaștem

că omul păcătos trebuie să se predispună pe sine pentru a

primi sau coopera cu harul lui Dumnezeu, pentru a fi mân-

tuit. Vorbind despre primul aspect, predispoziția păcătosului

de a primi harul lui Dumnezeu, petiționarii au afirmat că, „a

auzi Cuvântul lui Dumnezeu, a manifesta întristare față de

păcatele comise, a dori harul mântuitor și Duhul înnoirii

(omul nu este capabil de niciunul dintre aceste lucruri fără

har) sunt nu doar utile și folositoare, ci chiar de cea mai

26 Vedeți nota nr. 22. Sinodul de la Dort a cerut și a primit de la tabăra petiționară sau arminiană „opiniile” acesteia asupra celor cinci elemente esențiale ale doctrinei (în latină: Sententiae). Prima dintre aceste „Opinii” asupra celui de-al treilea element esențial de doc-

trină, când este lecturată independent, pare că are o aură de biblicitate: „Omul nu are în sine credința mântuitoare, ea nu vine nici prin puterea voinței sale libere, întrucât, în sta-rea de păcat, el nu este capabil prin puterile lui și prin sine să gândească, să dorească sau

să facă vreun lucru bun... De aceea, este necesar ca Dumnezeu, în Hristos și prin Duhul Său Sfânt, să îl regenereze și să îl înnoiască în intelectul, simțămintele, voința și toate puterile sale, așa încât să poată fi capabil să înțeleagă, să reflecte, să dorească și să împlinească

lucrurile bune care țin de mântuire” (citat din Peter Y. De Jong, ed., Crisis in the Reformed Churches [Grand Rapids: Reformed Fellowship, Inc., 1968, 2008], p. 244).


mare utilitate și necesitate spre obținerea credinței și a Duhu-

lui înnoirii” (subl. aut.).27 Chiar dacă au recunoscut necesita-

tea unei lucrări a harului lui Dumnezeu care să dea naștere

acestei predispoziții, arminienii au insistat spunând că

aceasta era contribuția și ajutorul dat de păcătos, fără de care

harul lui Dumnezeu n-ar fi avut niciun efect în mântuire.

Mai mult, petiționarii au insistat spunând că harul lui

Dumnezeu în Evanghelie este o lucrare generală sau co-

mună, care îi face capabili pe toți ce aud Evanghelia să

creadă sau nu, să se pocăiască sau nu. Astfel, mântuirea pă-

cătoșilor care cred și se pocăiesc la predicarea Evangheliei

este, în ultimă instanță, bazată pe exersarea dorinței păcăto-

sului a crede. Pasul decisiv în procesul mântuirii, după ce

Dumnezeu le-a furnizat un har suficient tuturor oamenilor,

fără deosebire, făcând posibil acest pas, ține de păcătos. Dacă

păcătosul este mântuit sau nu, acest lucru depinde în final

de alegerea lui, nu de harul, inițiativa și furnizarea suverană

a mântuirii de către Dumnezeul Triunic.

DACĂ NU AR FI HARUL LUI DUMNEZEU

Este necesar să ne amintim ceea ce am spus în intro-

ducere, pentru ca nimeni să nu privească diferența între re-

formați și arminieni în acest aspect ca fiind o chestiune prea

subtilă sau neimportantă. Mare parte din aceasta depinde de

diagnosticul pe care îl dăm stării spirituale a omului înaintea

27 P. Y. De Jong, ed., Crisis, p. 265.


lui Dumnezeu. Întrucât învățătura biblică a mântuirii numai

prin har răspunde la nevoia omului, ea poate să rodească

doar acolo unde această nevoie este recunoscută în mod clar

și cu onestitate. În consecință, ceea ce este pus în joc în cazul

acestui al treilea punct esențial al doctrinei, depravarea to-

tală, este întreaga chestiune a mântuirii exclusive prin har.

În loc să soluționez această chestiune folosindu-mă de

cuvintele mele, aș dori să închei cu o afirmație potrivită fă-

cută de James I. Packer. În cadrul acestei afirmații, Packer ne

arată foarte frumos cum modalitatea în care înțelegem lu-

crarea mântuitoare a lui Dumnezeu și starea de pierzare a

păcătosului sunt strâns legate:

„În gândirea calvinistă, există în realitate un singur concept

care ține de domeniul soteriologiei [doctrina mântuirii]:

anume că Dumnezeu îi mântuiește pe păcătoși. Dumnezeu-

Triunicul Iehova, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cele trei Per-

soane – lucrează împreună în înțelepciune, putere și dra-

goste suverană, pentru a realiza mântuirea unui popor ales.

Tatăl alege, Fiul împlinește voia Tatălui prin a face lucrarea

de răscumpărare, iar Duhul Sfânt finalizează planul Tatălui

și al Fiului prin a produce nașterea din nou în cei aleși. El

mântuiește – face totul, de la început până la sfârșit, tot ceea

ce este inclus în aducerea omului de la moartea în păcat

până la viața glorificată; El plănuiește, realizează și tran-

smite răscumpărarea, cheamă și păzește, justifică, sfințește

și glorifică. Păcătoșii sunt oameni pe care Dumnezeu îi con-

sideră vinovați, ticăloși, neajutorați, lipsiți de putere, inca-

pabili să ridice până și un deget pentru a împlini voia lui


Dumnezeu sau pentru a-și îmbunătăți cu ceva starea și

soarta spirituală”.28


1. De ce tratează Canoanele de la Dort al treilea și al

patrulea element esențial al doctrinei împreună (depravarea

totală și harul irezistibil)?

2. Rezumați perspectiva arminiană asupra stării păcă-

toase a omului. Rezumați perspectiva Canoanelor de la Dort.

3. Canoanele de la Dort nu folosesc expresia „depra-

vare totală”. Puteți să vă imaginați o expresie sau frază mai

bună pentru a descrie starea coruptă și păcătoasă a omului?

Ce termeni obișnuiți folosește Biblia pentru a descrie starea

păcătoasă a omului?

4. În ce sens ați putea să considerați „bune” unele fapte

ale oamenilor neregenerați? De ce s-ar putea obiecta atunci

când am considera ca „bun” orice lucru făcut de cei nerege-

nerați?

5. La ce se referă expresia „harul comun”? Cum ați

apăra ideea de „har comun” folosind argumente ale Bibliei?

6. În ce constă slăbiciunea Legii lui Dumnezeu în pri-

vința mântuirii omului, potrivit articolelor III–IV, 5 din Ca-

noanele de la Dort?

28 James I. Packer, „Introductory Essay” în John Owen, The Death of Death in the Death of Christ (Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, reprint), p. 6.


7. La ce se referă expresia „libertatea voinței”? Cum se

relaționează voința omului la responsabilitatea lui morală?

În afara lucrării suverane a harului lui Dumnezeu, au păcă-

toșii „voința liberă” de a alege să acționeze pentru sau împo-

triva lui Dumnezeu?

85

5 HARUL

IREZISTIBIL

Al patrulea element esențial al doctrinei

În capitolul anterior, care a tratat subiectul „depravării

totale”, am încheiat cu o afirmație a lui J. I. Packer în cadrul

căreia el afirma că ideea esențială a calvinismului este că

Dumnezeu îi mântuiește pe păcătoși. Dumnezeul Triunic este

singurul care gândește și împlinește mântuirea poporului

Său. El nu doar face mântuirea posibilă, după care să îl lase

pe păcătos să facă pasul decisiv. În realitate, El îi mântuiește

în mod concret pe păcătoși, bărbați și femei care anterior stă-

teau în mijlocul morții, care sunt complet incapabili să facă

pentru ei înșiși ceea ce trebuie făcut ca să poată fi mântuiți.

Iar această accentuare fundamentală a calvinismului

nu capătă nicăieri o expresie mai clară decât în cel de-al pa-

trulea element esențial al doctrinei Canoanelor de la Dort –

harul irezistibil. Mântuirea poporului lui Dumnezeu este lu-

crarea Dumnezeului Triunic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Înte-

meiată pe alegerea făcută de Tatăl de a mântui poporul Său


de dragul lui Hristos, Fiul Lui, realizată prin lucrarea ispăși-

toare a lui Hristos, Mijlocitorul – mântuirea este realizată în

mod eficace prin mijloacele Duhului, care lucrează irezistibil

prin lucrarea de propovăduire a Evangheliei.

Doctrina harului irezistibil este, așadar, concentrată pe

modalitatea în care scopul electiv al Tatălui și jertfa ispăși-

toare a Fiului sunt aplicate inimilor și vieților acelora care

sunt mântuiți.

POZIȚIA CANOANELOR

Canoanele de la Dort își încep analiza lucrării Duhului

în aplicarea răscumpărării prin a sublinia libertatea lui

Dumnezeu de a-Și descoperi voia mântuitoare după cum gă-

sește de cuviință. Acest lucru se referă la faptul că, în vechiul

legământ, prin contrast cu noul, îndurarea mântuitoare a lui

Dumnezeu a fost revelată unui număr restrâns de oameni.

Totuși, în noul legământ, Evanghelia a fost predicată și

trebuie predicată tuturor popoarelor. Prin această propovă-

duire a Evangheliei, Dumnezeu „face cunoscut în cel mai au-

tentic și serios mod ceea ce Îi este plăcut, în Cuvântul Său,

anume ca cei care sunt chemați să vină la El. În aceeași notă

de seriozitate, El promite de asemenea odihnă și viață veșnică

sufletelor tuturor celor care vin la El și cred” (Articolul 8).29

29 Este interesant de observat că limbajul Canoanelor, care descriu chemarea serioasă și autentică pe care Dumnezeu o face tuturor, prin Evanghelie, este identic cu acela folosit de

CAPITOLUL 5. HARUL IREZISTIBIL 87

Asta înseamnă că vinovăția nu Îi aparține lui Hristos sau

Evangheliei atunci când păcătoșii refuză să creadă și să se po-

căiască, când sunt chemați la acestea prin Evanghelie. Prin

cuvântul Evangheliei, Dumnezeu îi cheamă sincer pe toți oa-

menii la credință, promițându-le mântuirea tuturor, fără vreo

deosebire, adică tuturor celor care răspund acestei chemări

prin credință și pocăință. De aceea, culpa pentru necredința și

nepocăința multora este în totalitate a lor.

Dar cum rămâne cu cei care cred și se pocăiesc, care

sunt convertiți la predicarea Evangheliei? Sunt oare credința

și pocăința lor niște merite, ca și cum acestea ar fi realizările

lor? Autorii Canoanelor răspund acestei întrebări în primul

rând prin a respinge că, în felul acesta, credința și pocăința

ar trebui să fie creditate celui credincios ca merite, apoi, în

al doilea rând, prin a afirma că acestea sunt roadele lucrării

Duhului, prin Evanghelie.

„Faptul că alții, care sunt chemați prin lucrarea Evanghe-

liei, vin și sunt aduși la convertire, nu trebuie atribuit

omului, ca și cum el s-ar deosebi prin libera sa alegere de

alții, cărora li se dă un har egal sau suficient spre credință

și convertire, așa cum susține cu mândrie erezia lui Pela-

gius. Nu, ci aceasta trebuie atribuită lui Dumnezeu: la fel

cum, din veșnicie, El i-a ales pe ai Săi în Hristos, tot așa,

petiționari în cel de-al patrulea articol al lor. Totuși, autorii reformați ai Canoanelor au refuzat să se supună „logicii” petiționarilor sau arminienilor, care au tras concluzia că toți

păcătoșii trebuie așadar să fie capabili prin puterile lor să se supună și să satisfacă cerințele Evangheliei.


la vremea cuvenită, El îi cheamă în mod eficace, le dăru-

iește credința și pocăința, și, eliberându-i din stăpânirea

întunericului, îi aduce în Împărăția Fiului Său, pentru ca

ei să proclame faptele minunate ale Aceluia care i-a che-

mat din întuneric la lumina Sa minunată, și care nu se

laudă cu ei înșiși, ci în Domnul, așa cum cuvintele apos-

tolice mărturisesc frecvent în Scriptură” (Articolul 10).

Astfel, Duhul le dă aleșilor, prin har, prin chemarea și

predicarea Evangheliei, acea pocăință și acea credință care

sunt necesare.

În următoarele articole ale Canoanelor, autorii în-

cearcă, atâta cât este posibil, să furnizeze o relatare biblică a

modalității de lucru a Duhului Sfânt în inima și viața credin-

ciosului.

Vorbind despre lucrarea Duhului în aplicarea Evan-

gheliei, Canoanele afirmă că, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu

iluminează cu putere mintea credincioșilor, „așa încât ei să

poată poate înțelege corect și să deosebească lucrurile Duhu-

lui lui Dumnezeu” (Articolul 11). Mai mult, prin „lucrarea efi-

cace a aceluiași Duh regenerator”, Dumnezeu „pătrunde în

interiorul ființei lor, deschide inima închisă, înmoaie inima

împietrită și taie împrejur inima care este netăiată împre-

jur”. Această lucrare a Duhului include următoarele: echipa-

rea păcătosului cu voința de a face bine, altfel captivă păca-

tului; transformarea voinței, altfel moartă și lipsită de do-

rință după lucrurile lui Dumnezeu, să înceapă să trăiască și


să devină receptivă la chemarea Evangheliei; transformarea

voinței, altfel lipsită de dorință, să înceapă să dorească ce

este bine; activarea și învierea voinței, altfel inactivă și lip-

sită de viață, pentru a produce roadele bune care provin

dintr-un pom care a fost făcut bun. Procedând astfel, Duhul

lui Dumnezeu îl face pe păcătos, cel care este prin natura lui

mort spiritual și în robie față de păcat, să se întoarcă în mod

eficace și voluntar către Dumnezeu, cu pocăință și credință.

În efortul lor de a descrie această lucrare a Duhului,

autorii Canoanelor recunosc că ea este o lucrare cu totul ui-

mitoare și divină (sau supranaturală). În consecință, ea este

comparată în Scriptură cu actul noii creații, cu învierea omu-

lui din morți, cu a face viu ceea ce era altfel lipsit de viață și

imobil (Articolul 12). Aceasta este în mod cert o lucrare mult

mai puternică și mai eficace decât să fie un act al convingerii

morale, care îl lasă pe păcătos în starea în care se găsește și

abandonat la mâna puterii păcatului.

„Dimpotrivă, ea constituie o lucrare supranaturală în în-

tregimea ei, una care este în același timp atotputernică și

plăcută, o lucrare minunată, ascunsă și imposibil de des-

cris, în niciun fel inferioară sau mai neînsemnată în putere

față de lucrarea creației sau de aceea a învierii din morți...

Drept rezultat, toți cei în ale căror inimi Dumnezeu lu-

crează în această modalitate minunată sunt născuți din

nou cu certitudine, infailibil și eficace, și ei cred în mod

real. Apoi voința, fiind acum înnoită, nu este doar activată

și motivată de Dumnezeu, ci, odată activată de Dumnezeu,


devine ea însăși activă. Din acest motiv, prin acel har pe

care l-a primit, se poate spune de asemenea pe bună drep-

tate că omul însuși crede și se pocăiește” (Articolul 12).

Prin faptul că ne reamintesc felul în care au luat în con-

siderare lucrarea Duhului Sfânt în regenerare sau nașterea

din nou, Canoanele insistă spunându-ne că răspunsul cre-

dinței față de Evanghelie nu este o acțiune sau lucrare pe

care păcătosul să o poată împlini sau nu. Credința este în

sine un „dar” al lui Dumnezeu, dăruit prin Evanghelie de că-

tre El, care „lucrează toate lucrurile în toți oamenii”. Totuși,

Dumnezeu dă acest dar al credinței prin lucrarea de propo-

văduire a Evangheliei, așa încât responsabilitatea păcătosu-

lui nu este eliminată, ci dimpotrivă, accentuată. Dumnezeu

nu îi tratează pe cei cărora li se face chemarea Evangheliei

asemenea unor bolovani sau pietre, anulând voința lor și for-

țându-i să răspundă cu credință. Prin lucrarea Evangheliei,

Dumnezeu „revigorează”, „vindecă” și „reformează” spiri-

tual voința păcătosului, dându-i o adevărată libertate în dis-

ponibilitatea ei de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu.

Astfel, Canoanele concluzionează acest al patrulea ele-

ment esențial al doctrinei observând că Dumnezeu a ales, în

buna Lui plăcere, să unească inseparabil predicarea Evan-

gheliei, folosirea mijloacelor spirituale, și faptul că le dă cre-

dința celor care cred.

„Întocmai cum lucrarea măreață a lui Dumnezeu, prin

care El produce și susține viața noastră trupească, nu are


loc de la sine, ci necesită folosirea mijloacelor, prin care

Dumnezeu, potrivit cu înțelepciunea și bunătatea Lui in-

finită, a dorit să Își manifeste puterea, tot așa lucrarea

supranaturală a lui Dumnezeu, menționată mai devreme,

prin care El ne regenerează, nu elimină și nu anulează în

niciun fel folosirea Evangheliei, prin care Dumnezeu, în

înțelepciunea Lui măreață, a rânduit ca ea să fie sămânța

regenerării și hrana sufletului” (Articolul 17).


Există mai multe aspecte atașate descrierii biblice a lu-

crării Duhului în aplicarea mântuirii, care susțin această în-

vățătură a Canoanelor. În paragrafele de mai jos voi menți-

ona patru dintre acestea.

În primul rând, Scripturile descriu lucrarea Duhului de

a da viață spirituală și de a-i face pe cei care cred să fie copiii

lui Dumnezeu ca o lucrare a regenerării sau nașterii din nou.

Prin a-i da această naștere din nou celui care crede, Duhul îi

face pe păcătoși vii din punct de vedere spiritual, chiar dacă

ei sunt, în ei înșiși, morți în păcate și greșeli. În acest sens,

nașterea din nou poate fi asemănată unei învieri din moarte

sau chiar unui nou act al creației.

Minunăția lucrării de regenerare făcută de Duhul Sfânt

ține în mod precis de faptul că ea este lucrarea exclusivă a

Duhului. De exemplu, nimeni nu alege singur să se nască. La

fel cum nașterea naturală depinde de decizia sau voința al-

tora, tot așa este și cunoașterea noastră spirituală. Iată de ce


citim în Ioan 1:12-13, „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică

celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii

ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor,

nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Acesta consti-

tuie acel adevăr remarcabil pe care Nicodim, în decursul

conversației sale cu Hristos, l-a considerat inițial dificil de

înțeles. Domnul Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îți

spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea

Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Doar Duhul lui Dumne-

zeu este capabil să dea nașterea din nou necesară pentru a

intra în Împărăția lui Dumnezeu (comp. Tit 3:5; 1 Petru

1:23).

În mod asemănător, metaforele vieții celei noi și a noii

făpturi subliniază lucrarea eficace, surprinzătoare și suve-

rană a Duhului Sfânt în mântuire. La fel cum moartea nu

poate să dea naștere vieții, tot așa păcătoșii nu pot să învie

de unii singuri. La fel cum actul creației aduce în ființă lu-

cruri care anterior nu existau, tot așa Duhul face o creație

nouă în actul mântuirii. În Efeseni 2:5, citim următoarea

descriere a vieții noi în Hristos: „măcar că eram morți în gre-

șelile noastre, [Dumnezeu] ne-a adus la viață împreună cu

Hristos (prin har sunteți mântuiți)” (comp. Coloseni 2:13).

De asemenea, în 2 Corinteni 5:17, descoperim o afirmație ca-

racteristică a mântuirii, în cadrul căreia ea este echivalată cu

o nouă creație: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făp-

tură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au


făcut noi” (comp. Ezechiel 36:26-27; Galateni 6:15; Efeseni

2:10).

În al doilea rând, Scripturile vorbesc despre faptul că

Duhul dă o vedere nouă celor care anterior erau păcătoși

orbi, și face acest lucru prin descoperirea Evangheliei. Acolo

unde, prin natura noastră, am fost orbi în păcat și incapabili

să vedem adevărul Evangheliei, Duhul ne deschide ochii prin

Cuvânt, așa încât să putem vedea adevărul privitor la păca-

tele noastre și privitor la gloria lui Hristos. La fel cum un orb

nu poate aprecia lumina zilei sau frumusețea răsăritului de

soare, nici un orb spiritual nu poate aprecia adevărul Evan-

gheliei. Din acest motiv, Duhul lucrează prin Evanghelie

într-o astfel de modalitate încât le dă păcătoșilor o conștien-

tizare autentică a stării lor nevoiașe și a remediului oferit în

Evanghelie (comp., de exemplu, Luca 10:21; Efeseni 1:17-18).

Doar Duhul lui Dumnezeu este în măsură să confirme în noi

lucrurile Duhului. De aceea, acei oameni care nu au parte de

lucrarea Duhului în iluminarea minților lor nu pot primi și

nu pot accepta mesajul Evangheliei. „Dar omul firesc nu pri-

mește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt

o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie ju-

decate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14).

În al treilea rând, Scripturile atribuie Duhului Sfânt ac-

țiunile credinței și ale pocăinței, prin care păcătoșii răspund

la chemarea Evangheliei, El fiind Autorul și Dătătorul lor.

Deși credința și pocăința sunt acțiuni autentice, făcute ca


răspuns față de Evanghelie, ele nu sunt acțiuni indepen-

dente, realizate în absența lucrării Duhului Sfânt. De exem-

plu, în cartea Faptelor Apostolilor din Noul Testament,

există mai multe circumstanțe în cadrul cărora credința și

pocăința acelora cărora li s-a predicat Evanghelia sunt atri-

buite lucrării Duhului Sfânt în inimile acestor oameni. În

Faptele Apostolilor 11:18, la auzul pocăinței Neamurilor când

li s-a predicat Evanghelia, credincioșii din Ierusalim au afir-

mat următoarele: „Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocă-

ință, ca să aibă viața”. În Faptele Apostolilor 13:48, când Pa-

vel anunță predicarea Evangheliei față de Neamuri, ni se

spune că „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta

și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rându-

iți să capete viața veșnică, au crezut” (comp. Faptele Aposto-

lilor 5:31; 16:14; 18:27). Pasaje asemănătoare pot fi găsite și

în epistolele Noului Testament, în cadrul cărora credința și

pocăința păcătoșilor sunt descrise ca daruri ale lui Dumne-

zeu (comp. Efeseni 2:8-9; Filipeni 1:29; 2 Timotei 2:25-26).

În al patrulea rând, Scriptura descrie adesea chemarea

Evangheliei ca o chemare eficace și suverană, prin care pă-

cătoșii nu doar că sunt invitați, ci sunt în realitate introduși

în Împărăția lui Dumnezeu. Chemarea adresată celui care

crede, prin Evanghelie, nu este pur și simplu o „ofertă” față

de care el ar putea să răspundă sau nu. Mai degrabă ea con-

stituie un act plin de har al suveranității lui Dumnezeu, prin

care păcătosul este introdus în Împărăția lui Dumnezeu.


Acesta este sensul versetului din Romani 8:30, unde citim că

„pe aceia pe care [Dumnezeu] i-a hotărât mai dinainte, i-a și

chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihă-

niți”.

În mod frecvent, credincioșii sunt pur și simplu identi-

ficați prin această chemare. A fi „chemat” înseamnă să fii

mântuit, să te numeri printre cei ce fac parte din poporul lui

Dumnezeu (comp. Romani 1:6-7; 9:23-24; Galateni 1:15-16;

1 Corinteni 1:1ff; Iuda 1:1; Apocalipsa 17:14). În 2 Timotei 1:9,

a fi chemat și a fi mântuit sunt folosite ca sinonime: „El

[Dumnezeu] ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu

pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul

care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (comp.

Evrei 9:15; 1 Petru 2:9; 5:10).

Pot fi spuse mult mai multe lucruri despre fiecare din-

tre aceste accentuări scripturale. Totuși, n-ar trebui să existe

vreun semn de întrebare legat de faptul că lucrarea lui Dum-

nezeu în aplicarea răscumpărării este o lucrare suverană,

eficace și irezistibilă. Cum altfel am putea să interpretăm

aceste comparații scripturale, în cadrul cărora o astfel de lu-

crare este asemănată cu o naștere din nou, cu o nouă făptură,

o viață nouă, o vedere nouă și o chemare nouă? În fiecare

dintre aceste circumstanțe, vedem descrierea lucrării Duhu-

lui lui Dumnezeu în noi, prin Evanghelie, împlinind ceea ce

Evanghelia cere de la noi.


O CARICATURĂ RĂSPÂNDITĂ

În încheierea analizei noastre legată de poziția Canoa-

nelor pe tema harului irezistibil, ne rămân două aspecte care

au nevoie de ceva mai multă atenție. Primul se leagă de ma-

niera în care Canoanele sunt caricaturizate în mod obișnuit.

Cel de-al doilea se referă la accentul pus de Canoane pe folo-

sirea mijloacelor în lucrarea Duhului Sfânt de aplicare a

Evangheliei.

Caricatura răspândită la care aș dori să mă refer era

una deja formulată de către arminieni și tratată chiar în ca-

drul Canoanelor. Această caricatură pretinde că perspectiva

reformată asupra lucrării „irezistibile” a Duhului Sfânt ar

presupune o cucerire forțată a voinței păcătosului, forțându-

l pe acesta să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Chiar dacă

poate fi admis că limbajul harului „irezistibil” ar putea oferi

prilejul formulării unei astfel de caricaturi, totuși o astfel de

percepție constituie o distorsionare a învățăturii Canoane-

lor.30

Întrucât chiar autorii Canoanelor răspund în mod ex-

pres acestei caricaturi, și fac acest lucru într-o modalitate

30 Probabil că ar fi mai bine să vorbim în termenii „harului eficace”. Această expresie sur-prinde mai bine ideea și evită sugestia că păcătoșii care sunt mântuiți ar fi cumva împinși de la spate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Este important să observăm că Scripturile

vorbesc despre cei care se „împotrivesc” în mod voit Duhului lui Dumnezeu (ex. Faptele Apostolilor 7:51), care refuză să se supună cerințelor chemării Evangheliei la credință și pocăință. Canoanele nu neagă acest lucru. În fapt, ele afirmă acest lucru, atunci când vor-

besc despre cei care răspund chemării serioase a Evangheliei prin a respinge promisiunea și cerința acesteia.


care nu poate fi trecută ușor cu vederea, cred că am face bine

să luăm aminte la cuvintele lor:

„Totuși, la fel cum, prin cădere, omul nu a încetat să fie

om, fiind înzestrat cu intelect și voință, și la fel cum pă-

catul, care s-a răspândit în întreaga rasă omenească, nu a

abolit natura rasei omenești, ci a deformat-o și a ucis-o

spiritual, tot așa acest har divin al regenerării nu acțio-

nează în ei ca și cum ar fi bucăți de piatră. Regenerarea

nu abolește voința și proprietățile ei și nu forțează o vo-

ință reticentă, ci o înviază spiritual, o vindecă și o refor-

mează, înclinând-o în direcția opusă, într-o modalitate

deopotrivă plăcută și puternică... În aceasta constă resta-

urarea și eliberarea adevărată și spirituală a voinței noas-

tre” (Articolul 16).

Minunăția lucrării Duhului Sfânt stă în faptul că, prin

Evanghelie, El este Cel care ne dă dorința ce dă apoi naștere

acțiunii. Prin lucrarea plină de har a Duhului, când El le dă

păcătoșilor o inimă nouă, odată cu aceasta vine o libertate

adevărată de a dori și de a acționa, întrucât lucrurile plăcute

lui Dumnezeu devin dorința inimilor lor, în acord cu buna

plăcere a Dumnezeului lor.

FOLOSIREA MIJLOACELOR

În istoria bisericilor reformate și-a făcut loc adesea o

dezbatere în cadrul căreia s-a discutat dacă această lucrare

regeneratoare a Duhului este „mijlocită” sau nu. Altfel spus,

întrebarea este aceasta: Dă Duhul Sfânt viața cea nouă prin


folosirea lucrării Evangheliei? Sau – Este Duhul Sfânt, în

sensul strict al cuvântului, autorul acestei nașteri din nou

fără folosirea lucrării Cuvântului? Unii teologi reformați au

susținut cea de-a doua perspectivă, afirmând că învățătura

unei regenerări „mijlocite” amenință caracterul exclusiv al

lucrării Duhului Sfânt în a produce nașterea din nou. Acești

teologi se tem că o accentuare a folosirii mijloacelor va con-

duce la afectarea adevărului că doar Duhul Sfânt dă viața cea

nouă.

Totuși, Canoanele arată clar că autorii au dorit să pună

accentul pe folosirea de către Duhul Sfânt a lucrării Evan-

gheliei în a-i aduce pe păcătoși la mântuire. Ei au dorit să

sublinieze responsabilitatea Bisericii de a se achita cu cre-

dincioșie de lucrarea Evangheliei. Ei au insistat asupra res-

ponsabilității acelora cărora le este adresată chemarea Evan-

gheliei să răspundă în consecință. Doar în cadrul acestei ad-

ministrări a Evangheliei, care cuprinde atât chemarea Evan-

gheliei cât și răspunsul cu credință al păcătosului, doar în

cadrul ei Dumnezeu comunică harul Său manifestat în Isus

Hristos către cei care cred.

Aceasta este o chestiune care ne solicită atenția, întru-

cât ea respinge argumentul multora care pretind că accentul

Canoanelor pe inițiativa suverană și pe lucrarea eficace a

Sfintei Treimi în mântuirea păcătoșilor ar diminua sau mi-

nimiza responsabilitatea omului. Este clar că nu aceasta este

poziția Canoanelor.


Nu există nimic în descrierea Canoanelor făcută lucră-

rii Duhului prin Evanghelie, care să diminueze în vreun fel

propovăduirea zeloasă, sinceră și serioasă a chemării Evan-

gheliei la credință și pocăință. Nu există nimic în descrierea

făcută harului irezistibil în Canoane care să diminueze în

vreun fel îndemnurile Evangheliei la credință și pocăință,

alături de promisiunea mântuirii și a binecuvântării tuturor

celor care aud această chemare. Nimic! Mai degrabă avem

orice încurajare dată la lucrarea Evangheliei, pentru că prin

aceste mijloace sunt aduși și păstrați păcătoșii în Împărăția

lui Hristos.

În fapt, așa cum am sugerat într-un capitol anterior, o

astfel de predicare a Evangheliei nu este doar încurajată prin

mărturia Canoanelor, ci este și stimulată de încrederea so-

lidă pe care o putem avea în faptul că Duhul va folosi eficace

aceste chemări ale Evangheliei pentru a-i aduce la mântuire

pe cei care cred. Nu trebuie să existe nicio incertitudine sau

îndoială legată de așteptarea succesului dacă Evanghelia este

predicată potrivit cu adevărul Scripturilor.

Încrederea minunată oferită de predicarea Evanghe-

liei, potrivit Canoanelor, este că Dumnezeu găsește plăcere

ca, prin aceste mijloace, să îi atragă la Sine pe toți cei ce fac

parte din poporul Său, fără eșec. Niciunul dintre cei pe care

Tatăl a hotărât să îi idea Fiului și pentru care Fiul și-a dat

viața, nu va eșua să fie atras de El, când Duhul lucrează efi-

cace prin Cuvântul Evangheliei.



1. Care este relația dintre învățătura „harului irezisti-

bil” și celelalte elemente esențiale ale doctrinei din Canoa-

nele de la Dort? Comentați în special pe marginea relației

dintre „harul irezistibil” și „depravarea totală”.

2. Descrieți armonia lucrării Tatălui, a Fiului și a Du-

hului Sfânt în mântuirea credinciosului.

3. Credeți că ar putea fi mai bine să vorbim despre „ha-

rul eficace” decât despre „harul irezistibil”? De ce da, sau de

ce nu?

4. Care este perspectiva arminiană asupra „harului

față de care omul se poate împotrivi”?

5. Cum ați putea apăra învățătura „harului irezistibil”

împotriva ideii că aceasta ar însemna că cei credincioși sunt

mântuiți „împotriva voinței lor”?

6. Cum ne confirmă învățătura Domnului Isus pe tema

nașterii din nou din Ioan 3:1-13 felul în care Canoanele de la

Dort vorbesc despre „harul irezistibil”?

7. Ce se înțelege prin regenerarea „mijlocită” sau „ne-

mijlocită”? În răspunsul vostru, luați în considerare pasaje

precum Iacov 1:18 și 1 Petru 1:23-25.

101

6 PERSEVERENȚA

SFINȚILOR

Al cincilea element esențial al doctrinei

În discuția anterioară asupra Canoanelor de la Dort, am

subliniat faptul că ele afirmă două teme fundamentale și

strâns interconectate ale Evangheliei. Acestea sunt lucrarea

suverană și plină de har al lui Dumnezeu în răscumpărarea

poporului Său ales, și mângâierea pe care această lucrare i-o

aduce credinciosului creștin. Doar Evanghelia harului fără

plată și a îndurării lui Dumnezeu față de poporul Său preaiu-

bit, mireasa pe care El a hotărât să i-o dăruiască lui Hristos,

Fiul Său, pe care Hristos a răscumpărat-o cu sângele Său pre-

țios, poate să îl întărească pe credinciosul creștin pentru a re-

zista în fața oricăror lucruri care i-ar putea sta în cale în viață

și în moarte. Doar această Evanghelie stârnește următoarea

exclamație de pe buzele credinciosului: „toată gloria Îi apar-

ține doar lui Dumnezeu” (soli Deo gloria). Numai această

Evanghelie ne dă tăria, încrederea și așteptarea încrezătoare

de care avem nevoie pentru a înfrunta prezentul și viitorul.


Ajungând la cel de-al cincilea element esențial al doctri-

nei, perseverența sfinților, aceste teme sunt ilustrate din nou

înaintea tuturor. În acest caz, chestiunea în discuție este dacă

Dumnezeu, care a început o bună lucrare a mântuirii în popo-

rul Său, este capabil și dornic să o ducă până la sfârșit.

Este mântuirea cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu, lu-

crarea Lui plină de har, de la conceperea ei în sfatul veșnic al

alegerii până la finalizarea ei în glorificarea credinciosului, în

viața viitoare? Este ea lucrarea lui Dumnezeu de la început

până la sfârșit?

După ce au argumentat în favoarea alegerii necondițio-

nate, a ispășirii limitate (denumită și răscumpărare particu-

lară), a depravării totale și a harului irezistibil, autorii Canoa-

nelor s-au confruntat inevitabil cu chestiunea perseverenței

credinciosului sau, mai bine spus, a continuării lui în starea

de har.

În decursul perioadei de dinaintea organizării Sinodu-

lui din Dort, în anii 1618–1619, tabăra petiționară sau armi-

niană din bisericile reformate din Olanda a concluzionat că

nu poate exista nicio certitudine cu privire la continuarea

credinciosului în starea de har.

Chiar dacă, în cel de-al cincilea articol al Petiției din

1610, ei au refuzat să își afirme convingerea într-un fel sau

altul pe această temă, până în 1611 și în perioada următoare

de până la Sinodul din Dort, aceștia au stabilit că nu există

CAPITOLUL 6. PERSEVERENȚA SFINȚILOR 103

nicio garanție biblică pentru a susține perseverența sfinți-

lor.31 Ei n-au fost dispuși să afirme că Dumnezeu asigură în

mod infailibil răscumpărarea aleșilor Lui prin a-i face capa-

bili să persevereze în har.

La fel cum alegerea credinciosului depinde de condiți-

ile credinței și pocăinței văzute mai dinainte, ca și de dispo-

nibilitatea credinciosului de a coopera (neîmpotrivindu-se)

cu lucrarea harului prin Duhul Sfânt, prin Evanghelie, tot

așa perseverența credinciosului depinde de abilitatea lui de

a continua pe acest drum până la sfârșit.

Cel de-al cincilea element esențial al doctrinei din Ca-

noanele de la Dort ne furnizează un răspuns destul de diferit

la această dilemă. Situându-se împotriva respingerii de către

petiționari a perseverenței sfinților, autorii Canoanelor au

afirmat că Dumnezeu îi păstrează în mod suveran și prin har

pe aceia pe care a hotărât să îi mântuiască.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu – de la început

până la sfârșit. Harul suveran constituie mângâierea credin-

ciosului, și aceasta deopotrivă în viață și în moarte.

31 În primul capitol, în care am făcut introducerea Canoanelor de la Dort, am observat

această schimbare a poziției petiționarilor sau arminienilor în ce privește cel de-al cincilea element esențial al doctrinei. Chiar dacă petiționarii s-au exprimat în 1610 ca și cum ar fi permis o diversitate de puncte de vedere asupra acestui subiect, până la organizarea con-

ferinței din Haga din 1611, ei ajunseseră deja la concluzia că este nebiblic să predici că cei ce sunt adevărați credincioși vor persevera pe calea credinței. Trebuie observat că această concluzie decurge în mod natural din pozițiile petiționarilor asupra „alegerii condiționate”

și a „harului care poate fi respins”. Cele „cinci puncte”, fie în formula calvinistă, fie în cea arminiană, sunt strâns legate, rămânând în picioare toate, sau căzând împreună.


POZIȚIA CANOANELOR

În cadrul articolelor cu care începe cel de-al cincilea

element esențial al doctrinei, Canoanele de la Dort recunosc

prezența păcatului în viața credincioșilor adevărați și con-

flictul continuu al lor cu el. Chiar dacă cei pe care Dumnezeu

i-a chemat după planul Său în părtășie cu Fiul Său, Isus Hris-

tos, sunt eliberați de sub stăpânirea păcatului, ei nu sunt eli-

berați „în întregime de firea pământească și de trupul de pă-

cat” (Articolul 1). Credincioșii continuă să experimenteze în

această viață „păcate zilnice izvorâte din slăbiciune” și „pete”

care sunt atașate chiar și de cele mai bune fapte ale lor (Ar-

ticolul 2). Astfel de circumstanțe slujesc drept oportunități

pentru smerirea lor și pentru a-i determina să ceară ajutorul

Duhului Sfânt cu mai mult zel pentru a rămâne pe calea către

obiectivul perfecțiunii. Fără îndoială, este posibil chiar ca

acei credincioși să cadă în păcate grave, cum a fost cazul lui

David, Petru și a altor sfinți descriși în Scriptură. Toate aces-

tea ar trebui să îi stimuleze pe credincioși la veghere și ru-

găciune constantă, și la o recunoaștere a faptului că nimeni

nu este atât de puternic încât să fie incapabil să cadă în pă-

cate grave.

Autorii Canoanelor au venit să afirme și să susțină doc-

trina păstrării pline de har a credinciosului, prin Dumnezeul

Triunic, tocmai în cadrul acestei perspective realiste din

punct de vedere biblic asupra luptei zilnice și continue a cre-


dinciosului cu păcatul. Dacă ar fi lăsați să trăiască prin pute-

rile lor, credincioșii „nu ar putea să rămână în acest har” nici

măcar o clipă (Articolul 3). Ei sunt capabili să continue în

starea în care Dumnezeu i-a adus, prin părtășia cu Hristos,

doar în măsura în care Dumnezeu, fiind credincios și îndu-

rător, îi întărește pentru aceasta. Vestea bună a Evangheliei

nu este doar că Dumnezeu a oferit o ispășire prin Hristos

pentru noi, și ne-a adus prin Duhul, prin predicarea Evan-

gheliei, în părtășie cu Hristos. Ea conține și faptul că Dum-

nezeu rămâne credincios și îndurător în păstrarea noastră în

acea părtășie.

„Dumnezeu, care este bogat în îndurare, potrivit cu pla-

nul Său neschimbător de alegere, nu ia Duhul Său Sfânt

în mod complet de la ai Săi, chiar dacă ei cad grav în pă-

cat. El nici nu îi lasă să cadă atât de mult încât să își piardă

harul înfierii și starea de justificare, sau să comită păcatul

care duce la moarte (păcatul împotriva Duhului Sfânt) și

să se arunce ei înșiși, fiind abandonați complet de El, în

pierzare veșnică” (Articolul 6).

După ce au recunoscut slăbiciunea și expunerea cre-

dinciosului în mod continuu față de păcat, și după ce au sus-

ținut intervenția și păstrarea plină de har a lui Dumnezeu

față de cel credincios, ținându-l în starea de har, Canoanele

subliniază mângâierea pe care acest adevăr o aduce, descri-

ind modalitatea în care Dumnezeu îl păstrează pe cel credin-

cios.


Mângâierea acestei mărturisiri rezidă în siguranța pe

care ea o oferă cu privire la continuarea credinciosului pe ca-

lea mântuirii. În timp ce, dacă ar fi lăsat să meargă în puterile

sale, credinciosul ar putea foarte ușor să se poticnească și să

cadă iremediabil în păcat, lucrarea păstrătoare pe care Dum-

nezeu o face în viața lui previne o astfel de cădere. Credincio-

sul nu mai poate să cadă din starea de har pe care o are îna-

intea lui Dumnezeu și din faptul că este acceptat de El, la fel

cum planul lui Dumnezeu nu se poate schimba, promisiunea

Lui nu poate eșua, chemarea făcută de El potrivit cu planul

Său nu poate fi revocată, meritele lui Hristos nu pot fi anulate

și pecetea Duhului nu poate fi retrasă (Articolul 8). Credinci-

osul capătă dreptul de a avea încredere în această păstrare si-

gură nu datorită vreunei „revelații personale dincolo sau din

afara Cuvântului, ci din credința în promisiunile lui Dumne-

zeu pe care El le-a descoperit din plin în Cuvântul Său spre

mângâierea noastră” (Articolul 10). Chiar dacă pot exista pe-

rioade de îndoieli, Duhul reaprinde în noi certitudinea acestei

păstrării și o folosește pentru a ne stârni la perseverență și

statornicie în viața creștină. Contrar sugestiei că încrederea

în păstrare ar putea furniza ocazia pentru nepăsare și indife-

rență, ea constituie un stimulent pe care Duhul Sfânt îl folo-

sește pentru a ne revigora în statornicie și nădejde.

În încheierea pe care au formulat-o acestui al patrulea

element esențial al doctrinei, autorii Canoanelor și-au con-

centrat atenția pe maniera în care credincioșii sunt păstrați


în starea de har. Credincioșii sunt păstrați doar în măsura în

care ei perseverează pe calea credinței și a ascultării. În ea în-

săși, această perseverență este stimulată și stârnită de acele

mijloace pe care Dumnezeu a găsit de cuviință să le folosească

pentru a-l păstra și ocroti pe credincios pe calea pelerinajului

evanghelic. Aceste „mijloace ale harului” sunt aceleași pe care

Dumnezeu le folosește pentru a da naștere credinței.

„La fel cum Dumnezeu a găsit plăcere să înceapă această

lucrare a harului în noi prin propovăduirea Evangheliei,

tot așa El ocrotește, continuă și Își finalizează lucrarea

prin auzirea și citirea Evangheliei, prin meditarea asupra

ei, prin îndemnurile, avertismentele și promisiunile ei, ca

și prin folosirea sacramentelor” (Articolul 14).

De aceea, există o interconexiune strânsă între iniția-

tiva și credincioșia lui Dumnezeu în păstrarea credinciosului

în părtășie cu Hristos și folosirea responsabilă de către cre-

dincios a acelor mijloace pe care Dumnezeu le utilizează pen-

tru a-l face capabil să persevereze. Darul plin de har al păs-

trării de către Dumnezeu creează și stârnește sarcina res-

ponsabilă a credinciosului de a persevera.


Ar fi tentant ca, în acest moment, să argumentăm pur

și simplu că perseverența sfinților survine mod inevitabil din

celelalte puncte ale doctrinei rezumate în Canoanele de la

Dort. De exemplu, cineva ar putea argumenta susținând că


este cert că Dumnezeu nu va permite ca planul electiv al Său

să fie deturnat de incapacitatea credinciosului de a rămâne

pe cale. Sau altcineva ar putea susține că lucrarea irezistibilă

și suverană a Duhului prin Evanghelie nu poate să fie împi-

edicată prin împotrivirea cu succes a oamenilor, pe calea vi-

eții creștinului, atunci când se petrece o cădere din har. Cu

toate acestea, ceea ce contează în fața acestei idei nu ține

doar de lipsa de logică a poziției petiționare sau arminiene,

ci de eșecul ei de a ilustra adevărul Scripturii.

Există mai multe categorii de elemente de suport scrip-

tural în favoarea învățăturii perseverenței sfinților.

Păzit de puterea și credincioșia lui Dumnezeu

Prima dintre acestea constă în mărturia Scripturii cu

privire la puterea și credincioșia lui Dumnezeu în ocrotirea

sau păstrarea credinciosului pe calea mântuirii.

Această mărturie se găsește într-o mulțime de pasaje

biblice. În 1 Corinteni 1:7-9, apostolul Pavel își exprimă în-

crederea că Domnul îi va susține pe credincioșii din Corint

„până la sfârșit, în așa fel ca să fie fără vină în ziua venirii

Domnului nostru Isus Hristos”. Temelia încrederii sale ține

de aceasta: „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la

părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (comp. 1

Corinteni 10:13). În rugăciunea de Mare Preot a Domnului

Isus din Ioan 17, merită să observăm că El se roagă astfel:

„Sfinte Tată, păzește-i, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-


ai dat” (v. 11). Această rugăciune este apoi susținută de afir-

mația lui Isus că El i-a păzit pe cei pe care Tatăl i-a încredin-

țat, așa încât „niciunul dintre ei n-a pierit” (v. 12).

Această convingere că Dumnezeu îi va păzi și ocroti pe

cei ce formează poporul Său, păstrându-i până în ziua răs-

cumpărării lor depline și a glorificării lor, este de asemenea

exprimată în saluturile, rugăciunile de încheiere și binecu-

vântările mai multor epistole ale Noului Testament.

Descriindu-i pe credincioșii cărora le scria, Iuda începe

cu salutul: către cei „care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl, și

păstrați pentru Isus Hristos” (v. 1). Această scurtă epistolă

se încheie apoi cu următoarea benedicție: „Iar a Aceluia, care

poate să vă păzească de orice cădere, și să vă facă să vă înfă-

țișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale… să

fie slavă, măreție, putere și stăpânire” (v. 24-25). În 1 Tesa-

loniceni 5:23-24, apostolul Pavel îi încredințează pe credin-

cioși în paza lui Dumnezeu, scriindu-le: „duhul vostru, sufle-

tul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană

la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat

este credincios, și va face lucrul acesta”.

În aceste pasaje și în altele asemănătoare (ex. 1 Petru

1:3–5), încrederea celui credincios cu privire la rămânerea

lui în starea de har și cu privire la atingerea scopului mân-

tuirii lui se întemeiază pe puterea și credincioșia lui Dumne-

zeu de a-l păzi.


Beneficiarii „vieții veșnice”

De asemenea, este interesant de observat că, în Scrip-

turi, părtășia credinciosului cu Hristos, prin credință, are

sensul unei intrări și a unei experimentări a vieții veșnice.

Acest adevăr poate fi ușor demonstrat plecând de la câ-

teva pasaje biblice bine-cunoscute. De exemplu, Ioan 3:16

afirmă că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat

pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară,

ci să aibă viața veșnică”. În versetele care urmează, Isus

anunță că cei care cred în Fiul sunt deja în posesia vieții veș-

nice (v. 36; comp. Ioan 5:24; 6:47). În 1 Ioan 2:19, 25, apos-

tolul Ioan face o deosebire clară între cei care sunt cu adevă-

rat ai lui Hristos și cei care nu sunt ai Lui. Cei care au eșuat

să rămână cu noi, susține el, dovedesc că nu au fost cu ade-

vărat ai lui Hristos. Cei care sunt în mod autentic ai lui Hris-

tos au „făgăduința, pe care ne-a făcut-o El... aceasta: viața

veșnică”. Ea le aparține acelora care se bucură cu adevărat

de părtășia cu apostolii și, astfel, de părtășia cu Hristos (1

Ioan 1:3), și care continuă statornic în mărturia lor (comp. 1

Ioan 5:4, 11-13, 20). Credinciosul se bucură prin credință de

siguranța vieții veșnice, o viață care începe acum și nu se va

termina niciodată.

Întrucât credinciosul a intrat prin credință în bucuria

vieții veșnice, nu este surprinzător faptul că Scripturile vor-

besc adesea despre binecuvântări viitoare ca și cum ele ar fi

deja în posesia credinciosului, sau care îi vor fi date în mod


cert. Fiind îndreptățiți prin sângele lui Hristos, credincioșii

vor fi tot mai asigurați de mântuirea lor de „mânia viitoare”

prin El (Romani 5:8-10). Cei care, prin credință, sunt altoiți

în Hristos, nu se mai află sub condamnare (Romani 8:1), fi-

indcă pe cei pe care Dumnezeu i-a chemat „după planul Lui”,

El i-a și îndreptățit și glorificat (Romani 8:35-39). La fel cum

Dumnezeu L-a înviat pe Hristos dintre cei morți, tot așa El

nu va eșua să ne „învieze și pe noi împreună cu Isus” (2 Co-

rinteni 4:14). Credincioșii care au murit împreună cu Hristos

și a căror viață este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, vor

avea parte în mod indubitabil de revelarea „împreună cu El

în slavă” (Coloseni 3:3-4). În fiecare dintre aceste aspecte,

posesiunea prezentă a credinciosului în Hristos este o garan-

ție a ceea ce va deveni în viitor măsura deplină a staturii sale.

Locuit de Duhul Sfânt

Acest accent pus pe bucuria prezentă a credinciosului

în viața veșnică și pe certitudinea faptului că va primi pe de-

plin, în viitor, lucrurile de care acum se bucură doar parțial,

este de asemenea subliniat de învățătura biblică prin care

știm că Duhul, care locuiește acum în cel credincios, este o

pecete și o arvună a răscumpărării depline.

Duhul Sfânt, prin care avem părtășie cu Hristos, le-a

fost dat credincioșilor ca un fel de „prim rod” al acelei recolte

depline care le va fi dată în viitor. Astfel, apostolul Pavel poate

scrie în 2 Corinthians 5:5 că Duhul este un fel de „arvună” a


bucuriei viitoare a credinciosului, în viața nepieritoare. Tot

așa, el poate vorbi despre faptul că cei credincioși sunt „pece-

tluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, și care este o ar-

vună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câști-

gați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1:13-14;

comp. Efeseni 4:30; Evrei 9:15).

În aceste pasaje se găsește o legătură clară și imposibil

de distrus între bucuria pe care credinciosul o experimen-

tează în prezent în mângâierea locuirii Duhului Sfânt și moș-

tenirea lui viitoare. Prezența Duhului Sfânt de acum este în

relație cu plinătatea mântuirii viitoare ceea ce constituie pri-

mele roade pentru recolta completă. Nu doar că bucuria

noastră prezentă în Duhul este o piesă a ceea ce va fi cândva

în posesia noastră pe deplin, ci ea constituie și o garanție a

participării credinciosului în acea recoltă bogată.

Fără putință de a fi separat de dragostea lui Dumnezeu

În linie cu elementele anterioare ale suportului biblic

în favoarea perseverenței sfinților există și tema biblică a

dragostei fără eșec a lui Dumnezeu, manifestată în Hristos

față de poporul Său.

Tocmai această dragoste statornică este ceea ce împo-

dobește istoria lucrărilor credincioase și răbdătoare ale lui

Dumnezeu față de poporul legământului Său (comp. Isaia

54:10 - „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile,

dar dragostea Mea nu se va muta de la tine...”; Ieremia


32:40). Această dragoste neclintită este ceea ce L-a motivat

pe Isus Hristos, Bunul Păstor, să își dea viața pentru oile Sale

și să le asigure că „nimeni nu le va smulge din mâna Mea”

(Ioan 10:27-30; comp. Ioan 6:35-30). Această dragoste ne-

clintită este ceea ce este celebrat în bine-cunoscutele cuvinte

din Romani 8:35, 37–39:

„Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Ne-

cazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea,

sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?... To-

tuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât bi-

ruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredin-

țat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile,

nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici

înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în

stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este

în Isus Hristos, Domnul nostru”.

ODATĂ MÂNTUIT, MÂNTUIT PE VECI

Înainte de a încheia analiza acestui al cincilea element

esențial al doctrinei, este necesar să dăm un răspuns unei

caricaturi răspândite privitoare la perseverența sfinților.

Chiar dacă în capitolele anterioare am tratat alte modalități

în care învățătura Canoanelor este adesea caricaturizată, ni-

ciuna dintre acestea nu este mai răspândită și mai acută cum

este cea de față.

De exemplu, am auzit cândva o predică a unui tele-

evanghelist care critica „cele cinci puncte ale calvinismului”.


Într-un anumit moment din predica lui, acesta a descris ceea

ce el considera că este doctrina perseverenței sfinților. El și-

a invitat ascultătorii să își imagineze o perspectivă care îi în-

vață pe oameni că nimeni dintre cei care pretind că sunt

creștini nu poate cădea din har. Imaginați-vă, a sugerat

acesta într-un mod batjocoritor, pe cineva care predică des-

pre credincioși că, „odată ce sunt mântuiți, sunt mântuiți

pentru totdeauna”. Apoi el a continuat descriind un om care,

chiar dacă pretinde că este credincios și că este creștin, își

petrece viața într-o modalitate neevlavioasă. Potrivit învăță-

turii perseverenței sfinților, pretindea acest predicator,

acest cetățean păgân ar urma să fie condus în siguranță în

cer, fie odată cu moartea lui, fie la întoarcerea lui Hristos.

Implicația poziției acestuia era clară – cu siguranță că nimeni

n-ar putea să creadă cu seriozitate într-un astfel de lucru.

L-am menționat pe acest tele-evanghelist pentru că

descrierea pe care el o face doctrinei perseverenței sfinților

este pur și simplu o ficțiune, neavând nicio legătură cu ceea

ce Canoanele prezintă ca perspectivă scripturală. De aseme-

nea, l-am menționat întrucât această reprezentare greșită a

doctrinei fusese deja folosită de către petiționari și armini-

eni, la vremea când Canoanele au fost scrise.

Ceea ce trebuie accentuat în replică față de această re-

prezentare greșită este că în Canoane se vorbește despre per-

severența sfinților. Ele afirmă că pe cei pe care Dumnezeu îi

păstrează pe calea mântuirii, El îi păstrează prin folosirea


mijloacelor prin care credincioșii perseverează în credință,

nădejde și dragoste. În consecință, limbajul folosit pentru a

descrie acest al cincilea element esențial al doctrinei, „perse-

verența sfinților”, pune un accent considerabil pe folosirea

responsabilă a acelor mijloace pe care Dumnezeu le-a dat

pentru a produce și persevera credința. Dintre cei despre

care se spune că sunt păstrați pe calea mântuirii nu fac parte

cei care doar pretind că sunt credincioși, în condițiile în care

ei ar putea să contrazică această pretenție printr-o viață ne-

evlavioasă. Nicidecum. Canoanele resping în mod expres

această înțelegere greșită și subliniază utilizarea responsa-

bilă de către credincioși a mijloacelor harului, prezentând-o

ca indispensabilă perseverenței lor.

Este important să recunoaștem acest aspect, întrucât

unele expresii contemporane ale doctrinei „siguranței veș-

nice” par să facă loc unui fel de complacere în ușurătate, de

tipul „odată mântuit, ești mântuit pentru totdeauna”.32

Nu aceasta este învățătura Canoanelor.

În Canoane există o insistență fermă asupra responsa-

bilității credinciosului adevărat de a trăi o viață vrednică de

chemarea lui, perseverând în credință și ascultare, folosind

toate mijloacele disponibile pentru a fi întărit pe cale.

32 Într-un capitol ulterior, voi analiza importanța actuală a Canoanelor de la Dort. În acel

capitol, voi avea ocazia de a lua în considerare această înțelegere contrafăcută a „siguranței veșnice”, așa cum este cunoscută în anumite cercuri evanghelice din America de Nord.


CREDINCIOȘIA RĂSCUMPĂRĂTORULUI

NOSTRU TRIUNIC

Ca să nu închei într-o notă defensivă, permiteți-mi să

subliniez din nou că, în această parte a mărturisirii, în joc

este pusă măreția si splendoarea harului și a credincioșiei

Dumnezeului nostru Triunic. „Dumnezeul oricărei mângâ-

ieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre” (2 Corin-

teni 1:3-4), este acest Dumnezeu și Tată al Domnului nostru

Isus Hristos. Nu doar că El ne-a iubit cu o dragoste perfectă

în Hristos, dinainte de întemeierea lumii, fără a exista vreun

merit din partea noastră; nu doar că El ne-a dat o ispășire

perfectă pentru păcatele noastre, prin moartea lui Hristos;

nu doar că El ne-a unit în părtășie cu Hristos prin Duhul

Sfânt, prin Evanghelie – ci El ne va păzi întotdeauna în

această dragoste perfectă.

Una dintre cele mai mari erori pe care cineva le-ar putea

comite ar fi să trateze mărturisirea care ne-a fost dată în Ca-

noanele de la Dort ca și cum ar fi tratat pur și simplu un

anume element de detaliu al doctrinei, ca și cum ar fi despicat

firul în patru, concentrându-se de pe un element neimpor-

tant. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Această măr-

turisire are de-a face cu cunoașterea de către noi a lui Dum-

nezeu ca Răscumpărătorul nostru suveran și a propriilor per-

soane, conștientizând că suntem niște păcătoși sărmani și ne-

voiași. Această mărturisire are de-a face cu harul lui Dumne-

zeu manifestat față de noi în Hristos, în harul Lui invincibil,


surprinzător și inegalabil. Această mărturisire are de-a face

cu mângâierea noastră astăzi și mâine, în viață și în moarte.

De aceea, permiteți-mi să închei cu următoarele cu-

vinte cutremurătoare din Articolul 15, cu care se încheie

această parte a Canoanelor:

„Această învățătură privitoare la perseverența sfinților și

credincioșilor adevărați, și cu privire la siguranța perse-

verenței lor - o învățătură pe care Dumnezeu ne-a desco-

perit-o din belșug în Cuvântul Său, spre gloria Numelui

Său și spre mângâierea celor evlavioși, pe care o revarsă

în inimile credincioșilor – este un lucru pe care firea pă-

mântească nu îl înțelege, pe care Satana îl urăște, pe care

lumea îl batjocorește, pe care cei ignoranți și ipocriți îl

abuzează, și pe care duhurile de erezie îl atacă. Prin con-

trast, mireasa lui Hristos a iubit întotdeauna această în-

vățătură cu mare drag și a apărat-o cu statornicie, ca pe

o comoară neprețuită. Dumnezeu, împotriva Căruia ni-

ciun plan nu poate reuși și nicio putere nu poate izbândi,

se va îngriji ca Biserica Lui să continue să facă acest lucru.

Doar a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt să fie cin-

stea și gloria în veci. Amin”.


1. Ce legătură există între învățătura „perseverenței

sfinților” și celelalte elemente esențiale ale doctrinei Canoa-

nelor de la Dort?

2. De ce credeți că învățătura „perseverenței sfinților”

este adesea atât de nepopulară?


3. De ce este important să vorbim despre „perseve-

rența sfinților”? Care este diferența dintre a vorbi despre

„perseverența” și „păstrarea sfinților”?

4. Contrazic oare păcatele, chiar căderile grave ale sfin-

ților (de exemplu în cazul regelui David sau al lui Petru) în-

vățătura „perseverenței sfinților”?

119

7 CANOANELE DE LA DORT

ȘI EVANGHELIZAREA

REFORMATĂ

În cele câteva capitole anterioare, m-am referit la im-

plicațiile mărturisirii Canoanelor despre harul suveran al lui

Dumnezeu în mântuirea poporului Său în legătură cu predi-

carea contemporană a Evangheliei. Totuși, aceste referințe

au fost în mare măsură incidentale scopului meu, acela de a

rezuma învățătura mărturisirii și de a-i arăta baza biblică.

Întrucât am prezentat peisajul istoric al Sinodului de la

Dort și am rezumat cele cinci elemente esențiale ale doctri-

nei din Canoane, aș vrea ca, de acum, în capitolul de față și

în cele care urmează, să tratez problema importanței Canoa-

nelor de la Dort pentru lumea contemporană. Cum răspunde

această mărturisire de credință nevoii bisericilor de refor-

mate în circumstanțele lor actuale?

Evident, ar fi suficient să susținem că, întrucât Canoa-

nele prezintă adevărul biblic în elementele fundamentale ale


alegerii suverane făcută de Dumnezeu și ale condiției nevo-

iașe și păcătoase a omului, acestea ar fi inerent de o impor-

tanță continuă pentru Biserica lui Isus Hristos. Întrucât Ca-

noanele tratează acele lucruri elementare pentru Evanghelie,

ar putea fi potrivit să concluzionăm pur și simplu că acesta

este mesajul pe care Biserica lui Isus Hristos trebuie să îl pro-

povăduiască înaintea popoarelor, până când Hristos se va în-

toarce. Această Evanghelie nu trebuie să fie modificată pentru

a deveni relevantă. Ea este singurul lucru care răspunde ne-

voii păcătosului aflat înaintea feței lui Dumnezeu.

Totuși, trebuie să recunoaștem că, pentru mulți, chiar

pentru unii care se consideră „reformați”, prezumția este că

aceste Canoane și-au pierdut din utilitate. Chiar dacă ele pot

fi adevărate, totuși nu tratează chestiunile veacului prezent.

Mai mult, deoarece au întrucâtva un aspect polemic, ele nu

slujesc obiectivelor ecumenice într-o epocă ce preferă pacea

în detrimentul controverselor și înalță toleranța la rang de

virtute, deasupra dedicării față de adevărul Cuvântului lui

Dumnezeu. Canoanele de la Dort sunt văzute ca o mărturi-

sire de credință veche, izvorâtă din circumstanțe și probleme

specifice cu care bisericile s-au confruntat într-o perioadă

apusă. Totuși, ele sunt considerate ca și cum nu mai răspund

într-o modalitate proaspătă și convingătoare nevoilor bise-

ricii contemporane. Din acest motiv, devine necesar să co-

mentez cu privire la ceea ce eu cred că constituie importanța

evidentă a Canoanelor pentru bisericile de astăzi.

CAPITOLUL 7. CANOANELE DE LA DORT ȘI EVANGHELIZAREA REFORMATĂ 121

O PIEDICĂ ÎN CALEA EVANGHELIZĂRII?

Una dintre chestiunile de un interes evident are de-a

face cu importanța Canoanelor pentru chemarea evanghelis-

tică a Bisericii lui Isus Hristos. Așa cum am recunoscut în

capitolele anterioare, au existat mulți în istoria Bisericii, care

au susținut că accentul pus de Canoane pe harul suveran are

tendința de a submina urgența și caracterul obligatoriu al

chemării misionare a Bisericii.

Argumentul acestora sună în felul următor. Dacă Dum-

nezeu este singurul Autor al mântuirii noastre, dacă răscum-

părarea este lucrarea Lui de la început și până la sfârșit – El

alege suveran, face ispășirea prin Hristos, cheamă irezistibil

prin Evanghelie și îl păstrează pe credincios pe calea mântu-

irii – atunci nu mai există niciun loc pentru responsabilitatea

omului. Un accent pus pe alegerea suverană conduce inevi-

tabil la fatalism sau pasivitate. A pune accent pe harul invin-

cibil al lui Dumnezeu în mântuirea poporului Său conduce la

tendința de a minimiza locul indispensabil al Bisericii în pre-

dicarea Evangheliei față de cei pierduți și în a-i aduna în păr-

tășia bisericii lui Hristos. Dacă Dumnezeu va înfăptui în mod

infailibil mântuirea aleșilor, atunci Biserica primește invari-

abil permisiunea de a deveni leneșă și inactivă în a se achita

de misiunea ei.

Totuși, așa cum vom vedea imediat, aceasta constituie

o înțelegere profund greșită a mărturisirii harului suveran

al lui Dumnezeu, și trebuie să recunoaștem că unii dintre cei


care aderă la învățătura Canoanelor au furnizat susținere

acestui argument prin a adopta o abordare pasivă și irespon-

sabilă în ce privește evanghelizarea. Pot să îmi aduc aminte

foarte bine de comentariul făcut de un enoriaș dintr-o bise-

rică reformată unde am slujit, care deplângea orice atenție

susținută și orice accentuare pe tema chemării evanghelis-

tice a bisericii, remarcând următoarele: „Dar, frate păstor,

ușile bisericii noastre nu sunt închise. Dacă vrea cineva să

vină, este liber să vină”. Esența remarcii lui era că Dumnezeu

va găsi o cale de a-i aduce pe ai Lui în biserică și sub predi-

carea Evangheliei. Dar biserica, pasămite, nu ar avea nicio

chemare specifică în această privință. Biserica nu trebuie să

își instruiască membrii ca să facă lucrarea de evanghelizare

sau să se străduiască să ducă Evanghelia la cei pierduți.

Dumnezeu se va îngriji ca aleșii Lui să fie mântuiți.

Acest argument – anume că învățătura Canoanelor

constituie o piedică în calea evanghelizării – apelează de ase-

menea la insistența lor că Hristos a murit doar pentru mi-

reasa Lui, nu pentru toți oamenii, fără excepție. Așa cum am

văzut în capitolul dedicat temei „răscumpărării particulare”,

unii pretind că aceasta îl previne pe slujitorul Evangheliei să

facă în mod autentic chemarea la credință și pocăință pentru

oricine. Predicarea Evangheliei este în mod inutil limitată și

restricționată în aplicarea ei, întrucât lucrarea ispășitoare a

lui Hristos asigură doar mântuirea aleșilor. Evanghelistul,

predicatorul evanghelic, este, așadar, lipsit de autorizarea de


a le spune tuturor oamenilor, fără deosebire, să „creadă în

Domnul Isus Hristos, și va fi mântuit”, sau „Dumnezeu te iu-

bește și Hristos a murit pentru tine”.33

UN FUNDAMENT ÎN FAVOAREA

EVANGHELIZĂRII REFORMATE

Cum ar trebui să răspundem acestei obiecții? Eu cred

că trebuie să răspundem prin a insista că aceste Canoane,

departe de a constitui o piedică în calea evanghelizării, con-

stituie mai degrabă un motiv de încurajare, însă o încurajare

la o evanghelizare specific reformată.

Deși este adevărat că unele biserici reformate au fost

neascultătoare față de chemarea lor evanghelistică, spre ruși-

nea lor, nu este adevărat că această neascultare izvorăște din

adeziunea lor la mărturisirea Canoanelor. Motivele pentru le-

targia și pasivitatea unora dintre bisericile reformate cu pri-

vire la sarcina evanghelizării sunt probabil numeroase.34 Nu

este scopul meu de aici să descopăr care ar putea fi acesta.

Totuși, este scopul meu să apăr mărturisirea Canoanelor de

33 Acesta a fost argumentul profesorului Harold Dekker de la Calvin Seminary în cadrul așa-zisei controverse „dragostea lui Dumnezeu” din denominația Christian Reformed Church din anii 1960. Așa cum am notat deja, prima dintre aceste două afirmații este bi-

blică, cea de-a doua nu. 34 Chiar dacă este permisibil să căutăm în mărturisirile de credință ale bisericilor reformate o cauză posibilă a acestei neglijențe în evanghelizare, legătura trebuie să fie demonstrată.

După părerea mea, legătura nu a fost demonstrată, iar motivele pentru care anumite bise-rici neglijează lucrarea de evanghelizare trebuie căutate în altă parte. Mai mult, nu este adevărat că bisericile reformate ar fi fost de-a lungul istoriei leneșe în împlinirea Marii

Trimiteri. Multe dintre ele s-au situat în linia întâi a propovăduiri mesajului mântuirii îna-intea popoarelor.


acuzațiile false ale acelora care ar dori să le citeze printre

aceste motive.

După părerea mea, Canoanele ne oferă o încurajare la

o evanghelizare care este reformată – biblică – în ce privește

Autorul ei, reformată în metoda ei și reformată în scopul

acesteia.

Reformată în ce privește Autorul ei

Atunci când afirm că aceste Canoane ne îndeamnă la o

evanghelizare reformată în ce privește Autorul ei, mă refer

la accentuarea faptului că lucrarea de evanghelizare nu este

în primă instanță lucrarea Bisericii sau a noastră. Ea este lu-

crarea Dumnezeului Triunic. În mod obișnuit, când ne apro-

piem de subiectul evanghelizării, predicarea Evangheliei

înaintea lumii și adunarea turmei lui Hristos, noi ne însușim

o poziție și o abordare activistă. Acționăm ca și cum Dumne-

zeul Triunic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și-ar fi făcut partea,

iar acum rămâne ca noi să facem ce rămâne. Dumnezeu des-

chide ușa mântuirii către oameni, iar Biserica este chemată

să facă mântuirea.

Cu riscul de a întări acuzația că unii credincioși reformați

sunt pasivi când vine vorba de lucrarea evanghelizării, voi in-

sista asupra faptului că aceasta este o perspectivă profund ne-

biblică asupra evanghelizării. Fără îndoială, ea este o perspec-

tivă arminiană care amenință să-L limiteze pe Dumnezeu la ro-

lul unui spectator neputincios în mântuirea poporului Său.


Biblic vorbind, trebuie să acționăm întotdeauna pe te-

melia încrederii, chiar a curajului care izvorăște din faptul

că noi cunoaștem că Dumnezeu Tatăl este Autorul chemării

evanghelistice adresată Bisericii, în hotărârea Lui suverană

de a-i mântui pe aleșii Lui. Ea trebuie să se întemeieze pe

credința noastră că Dumnezeu Fiul a oferit o temelie sigură

pentru mântuirea aleșilor în lucrarea Sa perfectă de ispășire,

și că Dumnezeu Duhul Sfânt aplică în mod invincibil acea

mântuire în inimile și mințile celor care cred, la propovădu-

irea Evangheliei. Dumnezeul Triunic este Autorul și Cel ce

împlinește mântuirea. De aceea, Dumnezeul Triunic este Au-

torul și Cel ce împlinește eficace lucrarea de evanghelizare.

Este uimitor felul cum aceste lucruri sunt subliniate în

relatările din cartea Faptelor Apostolilor, unde ne este pre-

zentată creșterea Bisericii după Cincizecime. La sfârșitul ca-

pitolului 2 din Faptele Apostolilor, în descrierea pe care o

face bisericii din Ierusalim după Cincizecime, Luca observă

că „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau

mântuiți” (v. 47).

În Faptele Apostolilor 6:7, ni se spune cum Cuvântul

lui Dumnezeu „se răspândea tot mai mult” așa încât numărul

ucenicilor „se înmulțea mult în Ierusalim” (comp. Faptele

Apostolilor 12:24, „Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspân-

dea tot mai mult, și numărul ucenicilor se mărea”). Când

apostolul Petru a informat biserica din Ierusalim de pocăința

și credința Neamurilor, Biserica „a slăvit pe Dumnezeu, și a


zis: ‚Dumnezeu a dat deci și Neamurilor pocăință, ca să aibă

viața’” (Faptele Apostolilor 11:18).35

În aceasta constă contribuția specială a Canoanelor de

la Dort cu privire la înțelegerea de către Biserică a chemării

ei evanghelistice. Nu găsim nicăieri în mărturisirile de cre-

dință ale bisericii o confirmare mai convingătoare a lucrării

mărețe de evanghelizare a Dumnezeului nostru Triunic, care

adună poporul la Sine prin lucrarea Evangheliei lui Isus

Hristos.

Reformată în metoda ei

Dar mă voi grăbi să adaug că această lucrare măreață

de evanghelizare, al cărei Autor și Împlinitor este Dumne-

zeul Triunic, este de asemenea responsabilitatea specială și

chemarea Bisericii lui Isus Hristos. Hristos adună poporul

prin Duhul Său și prin Cuvânt, în unitatea singurei credințe

adevărate. De aceea, Biserica a primit însărcinarea din par-

tea lui Hristos și puterea prin Duhul, începând de la Cincize-

cime, pentru a se achita credincios de administrarea Evan-

gheliei. Întregii Biserici i-a fost dat mandatul de a „se duce

și a face ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19; comp.

35 În cartea sa, intitulată Pentecost and Missions (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1961), Harry Boer a susținut pe bună dreptate că, în cartea Faptelor Apostolilor, Duhul Sfânt este Autorul primar al evanghelizării de către Biserică. În lipsa puterii și a lucrării Duhului prin

propovăduirea Cuvântului, Marea Trimitere nu constituia o temelie suficientă pentru mi-siunea Bisericii. Acest lucru este la fel de bine exprimat în Catehismul Heidelberg Cate-chism: „Fiul lui Dumnezeu adună, apără și păstrează pentru Sine, prin Duhul Sfânt și prin

Cuvânt, din întreaga rasă omenească, de la începutul și până la sfârșitul lumii, în unitatea singurei credințe adevărate, o Biserică aleasă pentru viața veșnică…”


Mark 16:15), de a predica pocăința și iertarea păcatelor față

de toate popoarele (Luca 24:47). Dumnezeul Triunic folo-

sește mijloace pentru a-și aduce poporul la mântuire, iar Bi-

serica lui Isus Hristos este, prin lucrarea Evangheliei, mijlo-

cul pe care El găsește plăcut să îl folosească.

Toate acestea au implicații profunde în ce privește me-

toda evanghelizării. Dacă lucrarea de evanghelizare este lu-

crarea lui Dumnezeu, și dacă El găsește plăcere să o împli-

nească prin slujirea Bisericii, atunci Biserica trebuie să se

achite de această responsabilitate într-o conformitate scru-

puloasă față de mijloacele alese de Dumnezeu. Aceasta con-

stituie implicația majoră a faptului că Dumnezeu este Auto-

rul mântuirii poporului Său: evanghelizarea trebuie să fie fă-

cută în acord cu planul și modelul lăsat de Dumnezeu însuși.

În Scriptură este clar că Dumnezeu găsește plăcere să

Își aducă poporul la mântuire prin mijlocul nebuniei propo-

văduiri Crucii (1 Corinteni 1:18-25; 2:1-5). Dumnezeu dă naș-

terea din nou poporului Său nu prin tărie, nici prin putere,

ci prin Duhul care lucrează prin Cuvânt (Iacov 1:18; 1 Petru

1:23-25). Așa cum afirmă apostolul Pavel în Romani 1:16,

„Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă

ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia

care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului”. Sau, așa cum

argumentează în Romani 10, „‚Fiindcă oricine va chema Nu-

mele Domnului, va fi mântuit’. Dar cum vor chema pe Acela

în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela, despre care


n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?...

Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin

Cuvântul lui Hristos” (v. 13-14, 17).

Iată care este instrumentul rânduit de Dumnezeu, pu-

ternic spre mântuirea tuturor acelora pe care Hristos îi

adună în Biserică – predicarea Evangheliei lui Isus Hristos,

chemându-i pe oameni, bărbați și femei, la credința adevă-

rată și la pocăință autentică. Chiar dacă aceasta poate suna

a nebunie și slăbiciune în ochii lumii, și de asemenea pentru

Biserică, în măsura în care ea a fost intoxicată de gândirea

lumii, pentru cel credincios ea constituie înțelepciunea și pu-

terea lui Dumnezeu.

Totuși, printre multe biserici evanghelice din America

de Nord și-a făcut loc un fel de „metod-ism” sau o fascinație

legată de o varietate de strategii sau mijloace, despre care se

crede că sunt folositoare pentru a produce mântuirea celor

pierduți. La fel cum există arminianism în învățătură, există

arminianism și în practică. Întrucât mântuirea oamenilor

depinde în final, potrivit acestei gândiri, de o putere ome-

nească sau de mijloace omenești de convingere, nu de lucra-

rea suverană a lui Dumnezeu prin Evanghelie, au fost inven-

tate tot felul de metode care să fie potrivite dorințelor și as-

pirațiilor omului firesc și se crede că ele promit foarte mult

succes, mai mult decât simpla predicare a Evangheliei, che-

mându-i pe oameni la credință și pocăință. De aceea, biseri-

cile sunt angrenate într-o căutare frenetică după metode și


abordări noi, care să se dovedească mai eficace în a-i aduna

pe oameni în părtășia bisericii.

Singurul antidot față de acest arminianism al metode-

lor în evanghelizare constituie o evanghelizare reformată

care, fiind înrădăcinată într-o credință în harul suveran al

lui Dumnezeu, este mulțumită să se achite de această res-

ponsabilitate în maniera aleasă de Dumnezeu.

Reformată în obiectivul ei

Canoanele nu ne amintesc doar de Autorul autentic și

de mijloacele potrivite ale evanghelizării, ci ele așază în per-

spectiva potrivită și scopul sau obiectivul evanghelizării bi-

blice.

Dacă veți citi cărți pe subiectul acesta și veți observa

cum este mare parte din ceea ce este denumit „evangheli-

zare” în bisericile de astăzi, acest lucru vă va sugera că sin-

gurul obiectiv al acesteia este acela de a aduna cât de mulți

oameni este posibil în părtășia bisericilor locale, prin orice

mijloace par să dea rezultate. Obiectivul principal, ba chiar

singurul, pare să fie creșterea numerică.

Nu doresc să minimizez importanța „mântuirii celor

pierduți” sau faptul că este nevoie să ajungem cu Evanghelia

la cât de mulți oameni. În mod clar, acestea sunt, într-o per-

spectivă biblică adecvată, obiective legitime ale lucrării

evanghelistice a Bisericii. Hristos însuși (și Pavel, urmând

exemplul Lui) a fost în mod clar mișcat de compasiune față


de mulțimi de oameni, pe care i-a văzut asemenea unor oi

lipsite de păstor (comp. Matei 10:36; Romani 9:3). Inima lui

Hristos nu a fost indiferentă față de necredința și nepocăința

poporului Israel. Mai mult, Evanghelia ne arată clar că sco-

pul lui Dumnezeu include oferirea unei ispășiri pentru o

mulțime mare de oameni care să fie mântuiți (Apocalipsa

5:9). Dacă am trata dragostea lui Dumnezeu pentru poporul

Său și oferirea în Hristos a răscumpărării lor ca și cum ar fi

limitate în sensul diminuării ariei de acoperire a acestora, ar

însemna că am citi Scriptura într-un fel îngust. Nu există

vreun loc în bisericile reformate pentru a tolera ideea că eșe-

cul în a-i aduna pe credincioși în Biserică ar fi o dovadă a

credincioșiei. Nu este loc nici pentru bisericile cu credincioși

care sunt mulțumiți cu o Evanghelie „pentru ei înșiși”, dar

neglijează să facă eforturi ca aceasta să fie propovăduită al-

tora. În același fel, nu există loc pentru ignorarea accentului

pus pe creșterea autentică a congregației, atât numeric cât și

în profunzimea cunoștinței și a sfințeniei.

Totuși, ceea ce lipsește din mare parte a discuției con-

temporane și a abordării din zilele noastre asupra evangheli-

zării este accentul pe obiectivul major, primordial al acesteia

– glorificarea lui Dumnezeu în mântuirea și slujirea adusă de

poporul Său. Iată de ce în evanghelizare scopul nu scuză ni-

ciodată mijloacele. Cum este oare glorificat Dumnezeu într-o

evanghelizare care minimizează predicarea întregii Evanghe-

lii, chemarea la credință și pocăință, și care folosește o listă de


șmecherii și strategii care pot fi „eficiente” în a atrage mul-

țimi, dar din nefericire nepotrivite în ce privește convertirea

păcătoșilor? Scopul evanghelizării este să-i aducă pe oameni

în părtășia Bisericii, făcând ucenici din toate popoarele, adu-

cându-i sub stăpânirea lui Hristos și a Cuvântului Său. Într-o

astfel de evanghelizare este glorificat Dumnezeu. Într-o astfel

de evanghelizare harul Său mântuitor este proslăvit și Împă-

răția Lui este lărgită.

În consecință, evanghelizarea reformată este întot-

deauna atentă să predice Evanghelia în maniera prescrisă de

Dumnezeu. Ea nu sucombă niciodată în fața grabei de a fi „efi-

cienți” în a produce cifre mari, cu siguranță nu atunci când

acest lucru dezonorează măreția și gloria lui Dumnezeu.

CUM RĂMÂNE CU SLUJBELE

ORIENTATE PE „CĂUTĂTORI”?

Pentru a face mai concretă importanța Canoanelor

într-o abordare reformată a evanghelizării, un exemplu con-

temporan al unei abordări nebiblice și ne-reformate poate fi

util analizei noastre.

Din mulțimea de metode și scheme create de biserica

evanghelică modernă din America de Nord pentru a ajunge

la cei pierduți, una mai recentă și mai influentă este cea ca-

racterizată prin expresia „slujirea orientată pe căutători”.

Dezvoltată inițial de Rev. Bill Hybels, păstorul uneia dintre

cele mai mari biserici din America, cu un ritm de creștere


foarte rapid, această metodă folosește o slujbă specială conce-

pută în mod specific, ba chiar exclusiv, pe nevoile și circum-

stanțele „căutătorilor”. „Căutătorii” sunt oameni care nu sunt

ucenici dedicați lui Isus Hristos sau membri într-o părtășie

locală de credincioși. Ei pot fi sau nu obișnuiți cu învățătura

Evangheliei sau cu Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu. Aceștia

sunt adesea lipsiți de încredere în „religia organizată” și se

poate ca ei să fi fost îndepărtați de modalitățile tradiționale de

funcționare în biserică. Cu toate acestea, ei rămân deschiși

într-o anumită măsură față de Evanghelie și față de lucrarea

bisericii. Ei sunt „căutătorii” care pot fi atrași de o slujbă spe-

cială a bisericii, în condițiile în care aceasta este sensibilă în

mod particular la nevoile și circumstanțele lor.

Într-o astfel de circumstanțe, „slujbele pentru căută-

tori” nu sunt slujbe de închinare, ci mai degrabă niște adu-

nări speciale în care totul este făcut așa încât să prezinte

Evanghelia într-o modalitate care să nu fie percepută ca

ofensatoare sau amenințătoare. Cântările sunt în mod obiș-

nuit contemporane, și veți vedea folosirea răspândită a in-

fluențelor contemporane, a trupelor evanghelice de muzică

și a altor lucruri asemănătoare. „Predicile” nu sunt predi-

cate, ci ele sunt denumite un fel de „învățătură” care este

prezentată. „Căutătorul” nu este ofensat prin a i se spune că

este un păcătos care are nevoie de Hristos, care trebuie să

creadă în Numele Lui și să se întoarcă cu pocăință de la pă-

cat. Nu se administrează sacramentele, adică Cina și Botezul.


Adesea, în astfel de întâlniri li se oferă un loc special celebri-

tăților evanghelice. Slujbele sunt organizate la momente și

în locuri convenabile. Fiecare trăsătură din închinarea tradi-

țională a Bisericii care ar putea fi sursă de disconfort sau

care ar putea fi dificilă ori riscantă pentru vizitator este evi-

tată cu scrupulozitate. Cu alte cuvinte, aceasta este una din-

tre cele mai noi metode, fiind prezentată ca o unealtă evan-

ghelistică eficientă.

Ce ar trebui să facem noi în această privință? Este oare

aceasta o abordare potrivită cu chemarea evanghelistică și

cu lucrarea Bisericii lui Isus Hristos?

Eu cred că este clar ca aceasta nu este o abordare care

să se potrivească înțelegerii reformate a evanghelizării. Ori-

cât de lăudabil ar fi motivul și oricât de legitimă ar fi dorința

de a îndepărta orice obstacol inutil în calea auzirii Evanghe-

liei, această metodă, asemenea multor altora, nu acționează

într-o credință biblică sănătoasă. Altfel spus, ea nu provine

din convingerea încrezătoare în faptul că Dumnezeul Tri-

unic, care găsește plăcere în mântuirea poporului Său, este

capabil și dornic să facă acest lucru doar prin predicarea cre-

dincioasă a Cuvântului Evangheliei. Această abordare înlo-

cuiește predicarea Evangheliei cu gâdilarea și distracția cău-

tătorului. Sau, ca să mă exprim diferit, această abordare iz-

vorăște din prezumția că acest căutător cunoaște ceea ce

vrea și are nevoie, și că este de datoria Bisericii să îi ofere

aceste lucruri.


Totuși, într-o evanghelizare biblică reformată, Biserica

merge înainte având încrederea că doar Dumnezeu cunoaște

nevoia păcătosului și că doar El a dat un răspuns acelei nevoi.

Într-un context biblic, Biserica nu se teme niciodată să îi pre-

dice Evanghelia fiecărei persoane, fără deosebire, oferind ace-

lași mesaj și aceeași cerință a credinței și pocăinței. Cu răb-

dare, încredere și rugăciune, o biserică reformată va predica

Evanghelia. Și ea va face acest lucru fără să simtă nevoia de a

se scuza, cunoscând că Dumnezeu va împlini planul Său mân-

tuitor prin aceste mijloace – spre gloria Lui, nu a noastră.

Lecturi recomandate

Kuiper, R.B. God-Centered Evangelism. Grand Rapids,

MI: Baker, 1961.

J.I. Packer. Evangelism and the Sovereignty of God.

Downers Grove, IL: Intervarsity, 1961.


1. De ce li se pare unor oameni că o accentuare a haru-

lui suveran al lui Dumnezeu este o amenințare la adresa ac-

centului pus pe necesitatea evanghelizării?

2. Cum ați putea să apărați Canoanele de la Dort împo-

triva acuzației că ar elimina orice încurajare la evanghelizare

sau la predicarea Evangheliei?

3. Ce contribuție sau implicații au Canoanele de la Dort

într-o abordare reformată asupra evanghelizării?


4. Descrieți și evaluați mișcarea modernă de „creștere a

bisericii”. Ce sunt „slujbele orientate pe căutători”? Constituie

acestea o abordare biblică închinării și evanghelizării?

5. Ce anume explică faptul că bisericile și credincioșii

reformați au fost adesea reticenți în a face lucrarea de evan-

ghelizare?

137

8 HARUL SUVERAN,

RESPONSABILITATEA

OMULUI ȘI „HARUL IEFTIN”

„Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmul-

țească harul? Nicidecum! Noi, care am murit față de pă-

cat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:1-2).

Așa cum sugerează aceste cuvinte bine-cunoscute ale

apostolului Pavel, este posibil să ajungem la o concluzie gre-

șită plecând de la învățătura că suntem mântuiți doar prin

har, anume la concluzia că nu contează cum trăim. Dacă ha-

rul lui Dumnezeu oferă răspunsul complet la nevoia noastră,

ca păcătoși, dacă nu trebuie să adăugăm nimic acestuia pen-

tru a întregi mântuirea noastră, atunci ne simțim oare liberi

să socotim mântuirea ca darul lui Dumnezeu, fără a ne pre-

ocupa de felul în care trăim ca răspuns față de acest dar?

Putem să ne scăldăm în siguranță sub razele calde ale favorii

și harului lui Dumnezeu, fără să trebuiască să trăim în ascul-

tare de poruncile Lui? Putem într-adevăr să continuăm să

păcătuim fără vreun regret, știind că acest lucru nu va face


decât să multiplice larghețea harului lui Dumnezeu? Oare cu

cât este mai mare păcatul nostru, cu atâta este mai măreț

harul lui Dumnezeu?

Nu doar că au existat unii în biserica din Roma despre

care apostolul se temea că ar putea să tragă în mod greșit

această concluzie, dar au existat unii care au făcut același

lucru de-a lungul istoriei Bisericii. În perioada Reformei, una

dintre cele mai des întâlnite reproșuri față de învățătura re-

formatorilor privitoare la mântuirea numai prin har a fost

pretinsa consecință a acestei învățături pentru viața creș-

tină. Luther și Calvin au fost acuzați frecvent de subminarea

oricărei motivații legitime sau a oricărui interes al omului de

a căuta să trăiască o viață evlavioasă, sfântă. La urma urmei,

la fel au fost ridicate acuzațiile împotriva învățăturii lor –

cum mai sunt bune faptele bune, dacă ele nu contribuie cu

nimic la mântuirea noastră? Dacă faptele bune nu contribuie

la nimic, dacă ele nu aduc merite nici în cea mai mică măsură

în mântuirea noastră, atunci păcătosul va fi înclinat să păcă-

tuiască, pentru ca harul să pară mai abundent.

Acest reproș comun față de învățătura reformatorilor

s-a îndreptat și împotriva învățăturii Canoanelor de la Dort.

Uneori, el capătă o formă mai generală, așa încât cei care îl

formulează susțin că suveranitatea lui Dumnezeu în har este

incompatibilă cu accentul pus pe responsabilitatea omului.

Alteori, el capătă o formă mai specifică, atunci când se

afirmă că un accent pus pe harul suveran al lui Dumnezeu îl

CAPITOLUL 8. HARUL SUVERAN, RESPONSABILITATEA OMULUI ȘI “HARUL IEFTIN” 139

face pe credincios să fie iresponsabil și nepăsător în viața

creștină. Harul suveran devine ușor un har ieftin, un har

care este primit fără plată și fără o obligație corespunzătoare

de ascultare față de Dumnezeu.

HARUL SUVERAN ȘI

RESPONSABILITATEA OMULUI

Majoritatea credincioșilor reformați s-au întâlnit cu

acest argument în mod direct, atunci când accentul pus pe

inițiativa și lucrarea suverană a lui Dumnezeu în mântuirea

poporului Său amenință să submineze nevoia unui răspuns

adecvat al omului față de Evanghelie. Acest argument a fost

în mod cert unul proeminent în poziția arminiană, față de

care Canoanele de la Dort au căutat să ofere un răspuns bi-

blic.

În forma lui extremă, acest argument aseamănă pozi-

ția Canoanelor pe temele alegerii necondiționate, răscumpă-

rării particulare, harului irezistibil, depravării totale și per-

severenței sfinților cu a-i trata pe păcătoși asemenea unor

„bușteni”, fiind împinși de la spate de voia suverană a lui

Dumnezeu. În această caricatură făcută Canoanelor, aluzia

este că ele propovăduiesc o doctrină în cadrul căreia păcăto-

șii sunt ilustrați ca fiind împinși de la spate să intre în Împă-

răția lui Dumnezeu, sau, alternativ, că sunt împiedicați să

intre în ea, împotriva voinței lor. Mai mult, păcătoșii sunt

menținuți sau excluși din harul lui Dumnezeu, indiferent de


comportamentul sau umblarea lor înaintea Domnului.

Aceasta, se spune, ar reduce rolul credinciosului la a fi o sim-

plă marionetă în mâinile lui Dumnezeu.

Întrucât Canoanele atribuie întreaga noastră răscum-

părare inițiativei pline de har al lui Dumnezeu și jertfei lui

Hristos, arminienii au insistat că aceasta nu lasă loc implică-

rii libere și vii a păcătoșilor în a veni la Dumnezeu și în a

continua pe calea mântuirii. Potrivit perspectivei lor, dacă

alegerea lui Dumnezeu nu este condiționată de răspunsul vo-

luntar din partea credinciosului la chemarea Evangheliei la

credință și pocăință, noi nu putem scăpa de un soi de deter-

minism care elimină seriozitatea chemării Evangheliei și

subminează responsabilitatea credinciosului.

Întrebarea pe care o pun acești oameni este următoa-

rea: Ce anume împiedică insistența Canoanelor asupra ale-

gerii și harului suveran ale lui Dumnezeu să diminueze res-

ponsabilitatea păcătosului de a răspunde chemării Evanghe-

liei cu credință și pocăință? Nu reduce această insistență ro-

lul credinciosului la acela al unui spectator pasiv în lucrarea

mântuirii? La fel cum autorii Canoanelor s-au temut de fap-

tul că poziția arminiană L-ar ilustra pe Dumnezeu ca pe un

spectator inactiv în fața chestiunii critice a răspunsului cre-

dinciosului față de Evanghelie, tot așa arminienii s-au temut

de faptul că poziția calvinistă ar reduce păcătosul la un be-

neficiar inactiv al harului lui Dumnezeu.


ACUZAȚIA „HARULUI IEFTIN”

Acest argument ia adesea forma specifică a unei insis-

tențe pe faptul că harul suveran ar ieftini harul lui Dumne-

zeu prin a-l trata ca și cum ar fi un dar, dat liber și fără plată,

fără vreo obligație. Întrucât întreaga noastră mântuire este

lucrarea lui Dumnezeu, și pentru că nu este loc pentru me-

rite omenești în obținerea darurilor fără plată din partea lui

Dumnezeu, în realitate nu ar exista niciun element încuraja-

tor pentru un comportament creștin responsabil.

Autorii Canoanelor de la Dort au știut bine de această

acuzație formulată împotriva învățăturii lor. La încheierea

Canoanelor, în rubrica „Respingerea acuzațiilor false”, ei au

recunoscut că există unii care insistă

„că această învățătură i-ar face pe oameni să fie încreză-

tori în ei înșiși într-un mod carnal, încât încearcă să îi

convingă de faptul că nimic nu le pune în pericol mântu-

irea celor aleși, indiferent cum ar trăi, așa încât ei pot co-

mite cele mai scandaloase crime cu siguranță de sine, și

că, pe de altă parte, nimic nu le este util celor respinși în

ce privește mântuirea, chiar dacă acești oameni ar fi îm-

plinit cu adevărat toate faptele sfinților”.

În realitate, această acuzație constituie o formă diferită

a problemei analizate în capitolul nostru anterior, care era

centrată pe dilema dacă un accent pus pe lucrarea harului lui

Dumnezeu în mântuirea poporului Său ales subminează ac-

tivitatea misionară și chemarea Bisericii.


Probabil că forța acestui argument este cel mai bine

ilustrată printr-o relatare legată de un anume predicator lu-

teran al Evangheliei.36 Acest slujitor al Evangheliei, atunci

când a fost întrebat pe patul său de moarte dacă avea sigu-

ranța mântuirii, se spune că a răspuns triumfător: „Da! Nu

pot să îmi amintesc vreodată să fi făcut o singură faptă

bună!” Esența acestei relatări pare să fie aceea că un accent

pus pe mântuirea exclusivă prin har este ca o sabie cu două

tăișuri. Pe de o parte, ea îi permite credinciosului să își înte-

meieze toată încrederea doar pe harul lui Dumnezeu, nu pe

faptele sale bune. Pe de altă parte, ea elimină orice urgență

reală de a trăi o viață caracterizată de fapte bune. De ce să

nu păcătuiesc, pentru ca harul să abunde? De ce să nu „pă-

cătuiesc curajos”, chiar obraznic, dacă harul lui Dumnezeu

este dat și primit gratuit, fără plată?

CONTROVERSA „MÂNTUIRII ȘI

A DOMNIEI LUI HRISTOS”

Este interesant să observăm că printre bisericile evan-

ghelice din America și-a făcut loc o controversă denumită

uneori „controversa mântuirii și a domniei lui Hristos” [eng.

lordship salvation, n.tr.], una care se aseamănă uimitor de

mult cu aceste dezbateri istorice legate de harul suveran al

36 Indiferent dacă relatarea este imaginară sau nu, este evident că ea a fost folosită pentru a ilustra modalitatea în care poate fi abuzat accentul pus pe harul necondiționat. Folosirea ei de către criticii învățăturii reformate seamănă cu felul în care comentariul lui Luther

față de Melanchthon, „păcătuiește curajos”, a fost adesea răstălmăcit pentru a-l face pe Luther să pară ca și cum ar fi susținut o învățătură a „harului ieftin”.


lui Dumnezeu și de responsabilitatea omului, în mod special

de dezbaterea care ține de dilema dacă harul suveran „iefti-

nește” cerința Evangheliei de a răspunde cu credință și po-

căință.

Această controversă legată de mântuire și domnia lui

Hristos implică o dispută între aceia care susțin o doctrină

radicală a harului fără plată și cei care insistă că harul lui

Dumnezeu nu elimină, ci accentuează responsabilitatea cre-

dinciosului de a se pocăi și de a trăi în ascultare de poruncile

lui Dumnezeu. Chiar dacă nu acesta este locul pentru a oferi

un rezumat cuprinzător și o evaluare detaliată a acestei con-

troverse, pozițiile luate de tabere în această controversă slu-

jesc la ilustrarea felului în care sunt abordate chestiunile ce

ține de suveranitatea divină, responsabilitatea omului și ha-

rul ieftin.

De cealaltă parte a acestei controverse, există cei care

susțin poziția că harul este totalmente un dar, și că el nu

poate fi condiționat de pocăința păcătosului. Orice modali-

tate de exprimare care tratează pocăința și supunerea față

de domnia lui Isus Hristos ca și cum ar constitui o condiție

indispensabilă pentru primirea promisiunii Evangheliei și a

părtășiei cu Dumnezeu în Hristos este privită ca o amenin-

țare față de caracterul fără plată al harului lui Dumnezeu.

Atunci când pocăința este tratată ca o componentă inevita-

bilă și necesară oricărui răspuns mântuitor față de Evanghe-

lie, devine imposibil să apărăm suveranitatea harului lui


Dumnezeu și siguranța pe care el o conferă. Orice accent pus

pe obligația de a asculta de poruncile lui Dumnezeu, ca o

componentă inseparabilă a răspunsului mântuitor față de

chemarea Evangheliei, este considerat o dovadă clară a unei

noi forme de mântuire prin fapte. Mai mult, acest accent îi

fură credinciosului siguranța veșnică și mângâierea care

vine din primirea mântuirii ca un dar irevocabil.37

De cealaltă parte a controversei, există cei care susțin

poziția că, chiar dacă harul este un dar conferit fără plată

prin Evanghelie, el cere răspunsul credinței și al pocăinței.

Fără un răspuns în credință și ascultare față de chemarea

Evangheliei, este imposibil să fii mântuit. Niciun credincios

nu-L poate primi pe Hristos ca Mântuitor fără să Îl pri-

mească în același timp pe Hristos ca Domn. Această poziție

atacă în primul rând o formă de „credință superficială”, în

cadrul căreia credinciosul ar trebui doar să fie de acord cu

promisiunea Evangheliei, fără să se supună domniei lui Isus

Hristos. De asemenea, această poziție insistă că mângâierea

promisiunii Evangheliei nu poate fi tratată într-o modalitate

lipsită de reverență, ca și cum, în Evanghelie, Dumnezeu ar

37 Mulți dintre susținătorii acestei perspective, chiar dacă nu toți, sunt dispensaționaliști. Poziția aceasta îmbracă diferite forme, una dintre ele având ca scop să facă o deosebire clară între creștinii „carnali” și cei „spirituali”, cei dintâi fiind cei care Îl recunosc pe Hristos

doar ca Mântuitor, iar ceilalți fiind în plus implicați în supunerea lor față de domnia Lui. Cea mai clară prezentare a acestei perspective este făcută de către Zane Hodges în cărțile lui intitulate: The Gospel Under Siege: A Study on Faith and Works (Dallas, TX: Redencion

Viva, 1981) și Absolutely Free: A Biblical Reply to Lordship Salvation (Dallas, TX: Redencion Viva, 1989; publicată și distribuită în colaborare cu Zondervan).


arunca un cearșaf al siguranței acceptării peste poporul Său,

indiferent de perseverența lor în credință și pocăință.38

Chiar dacă nu doresc să apăr vreun lucru care a fost

scris de apărătorii din această tabără a controversei, este evi-

dent că prima tabără, formată din susținătorii unei doctrine

radicale a harului fără plată, pare să fi căzut pradă unei per-

spective care diminuează responsabilitatea omului și ame-

nință cu ieftinirea obligațiilor uceniciei. Întrucât deținătorii

acestei gândiri citează în mod obișnuit în apărarea lor învă-

țătura reformatorilor privitoare la mântuirea exclusivă prin

har, devine necesar să o analizăm pentru a vedea dacă gân-

direa lor este într-adevăr în acord cu doctrina Reformei. Este

oare încurajată această poziție de Canoanele de la Dort? Nu

vorbesc oare Canoanele despre o perspectivă similară a ca-

racterului radical al harului promisiunii Evangheliei și al si-

guranței veșnice pe care această promisiune o dă credincio-

șilor?

ECHILIBRUL BIBLIC AL CANOANELOR

Pentru a așeza scena în vederea analizării poziției Ca-

noanelor, a trebuit să fac eforturi pentru a rezuma forma

uzuală în care poziția Canoanelor este criticată, așa încât v-

38 John MacArthur apără această poziție și o evaluează critic pe cea precedentă, în cartea sa, intitulată The Gospel According to Jesus (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1988). Chiar dacă susține o escatologie dispensaționalistă pre-milenistă, MacArthur încearcă să susțină

deopotrivă harul suveran al lui Dumnezeu în mântuire și condițiile indispensabile ale uce-niciei în viața creștină.


am oferit o schiță a dezbaterii curente cu privire la „mântu-

ire și domnia lui Hristos”. Subliniază oare Canoanele respon-

sabilitatea divină în detrimentul celei a omului? Oferă ele

ocazia unei ieftiniri a obligațiilor evanghelice a credinței și

pocăinței? Mai mult, contribuie ele cu ceva la disputa legată

de această controversă?

Față de aceste întrebări, eu aș răspunde prin a spune

că în Canoane vedem prezentată o perspectivă echilibrată bi-

blic a suveranității lui Dumnezeu și a responsabilității omu-

lui. De asemenea, ele se împotrivesc viguros oricărei înțele-

geri greșite a lucrării harului lui Dumnezeu în Evanghelie,

care ar putea să „ieftinească” harul lui Dumnezeu sau să di-

minueze cu ceva necesitatea unei perseverențe responsabile

pe calea ascultării de Evanghelie.

Responsabilitatea față de harul lui Dumnezeu

Pentru a putea vedea echilibrul biblic al Canoanelor în

ce privește relația dintre harul suveran al lui Dumnezeu și

responsabilitatea omului, este important să ne amintim ce

anume sunt Canoanele, așa cum ele însele admit, anume un

rezumat întrucâtva părtinitor și concentrat al învățăturii bi-

blice. Autorii Canoanelor n-au intenționat ca mărturisirea

lor să ofere un sumar complet al învățăturii biblice, în felul

în care fac, de exemplu, Mărturisirea de Credință Belgiană și

celelalte mărturisiri de credință reformată. Atenția Canoa-


nelor a fost dictată de cele cinci elemente ale doctrinei peti-

ționarilor sau arminienilor. Întrucât poziția petiționară di-

minuează harul suveran al lui Dumnezeu ca singură temelie

a mântuirii poporului Său, autorii Canoanelor au fost obli-

gați, în apărarea învățăturii scripturale a alegerii necondiți-

onate, să accentueze caracterul fără plată al lucrării lui Dum-

nezeu în mântuirea poporului Său. Vigoarea și forța afirma-

ției Canoanelor legată de inițiativa Dumnezeului Triunic și

de oferirea suverană a mântuirii poporului Său nu pot fi în-

țelese decât având în vedere peisajul crizei apărute între bi-

sericile reformate ca urmare a taberei arminiene. Tema cen-

trală a redescoperirii de către Reformă a Evangheliei – sola

gratia, „numai prin har” – era elementul aflat în joc la acel

moment.

De aceea, este cu atât mai remarcabil faptul că, deși au

apărat viguros harul suveran al lui Dumnezeu în orice aspect

în care a fost atacat, Canoanele au refuzat să sucombe în fața

felului de determinism descris anterior. Ele afirmă în același

timp alegerea necondiționată (sunt mântuiți doar cei pe care

Tatăl i-a ales în Hristos dinainte de întemeierea lumii) și con-

damnarea condiționată (sunt condamnați doar cei care au

păcătuit Adam și au refuzat să-L slujească pe Dumnezeu cu

credință și pocăință). Simultan, ele vorbesc despre răscum-

părarea particulară (Hristos a făcut ispășire doar pentru cei

pe care Tatăl a hotărât să îi dăruiască Lui) și predicarea uni-

versală a Evangheliei (chemarea serioasă adresată tuturor


oamenilor, fără excepție, la credință și pocăință, promi-

țându-le viața veșnică tuturor celor care vor răspunde în

consecință). Canoanele insistă simultan pe depravarea totală

a păcătosului (incapacitatea lui de a răspunde chemării

Evangheliei prin puterile sale) și pe obligația reală a păcăto-

sului să răspundă la chemarea Evangheliei cu credință și po-

căință. Ele vorbesc în același timp despre păstrarea prin har

de către Dumnezeu poporului Său pe calea mântuirii și des-

pre perseverența urgentă la care este chemat poporul Lui pe

calea mântuirii.

Da, aceste lucruri pot să pară pentru unii o serie de para-

doxuri, chiar contradicții. Cum putem afirma în același timp

ceea ce pare să fie o serie de învățături contrare? Totuși, așa

cum remarca odată G. K. Chesterton, bine-cunoscutul autor en-

glez, un paradox poate fi doar „adevărul care stă în cap pentru

a ne atrage atenția”. Un paradox nu trebuie să fie în mod nece-

sar o contradicție reală. Un paradox poate fi, ca în cazul Canoa-

nelor, o susținere deliberată a ambelor dimensiuni ale adevă-

rului biblic, fără a o abandona pe vreuna dintre ele și, astfel,

fără a pierde echilibrul. Tocmai acest lucru este prezentat în

Canoane: autorii au refuzat să piardă din vedere echilibrul lor

biblic, chiar și atunci când s-au confruntat cu provocările tabe-

rei arminiene. Ei au fost gata să susțină cu tenacitate ambele

dimensiuni ale imaginii biblice, suveranitatea divină și respon-

sabilitatea omului, fără a cădea pradă ispitei de a rezolva con-

tradicția aparentă în favoarea uneia dintre acestea două.


În aceasta stă puterea mărturiei Canoanelor în favoa-

rea harului suveran al lui Dumnezeu. Autorii acestora au fost

gata să trăiască cu un conflict aparent sau cu o tensiune apa-

rentă între cele două dimensiuni biblice, dar au refuzat să

admită că un astfel de conflict ar fi unul real. Ei au fost gata

să urmeze Scripturile oriunde i-ar fi condus acestea, lăsând

la latitudinea Dumnezeului Triunic să rezolve acest lucru în

sfatul Său, fiind convinși că acesta este caracterizat de o con-

secvență și armonie perfectă. Procedând astfel, ei au fost un

model de smerenie în sumarizarea învățăturii complete a

Scripturii, lăsând la latitudinea lui Dumnezeu soluționarea

acestor dimensiuni aparent conflictuale. Autorii Canoanelor

se află în contrast evident cu raționalismul poziției armini-

ene care, pentru a proteja cu ostentație ideea responsabilită-

ții omului, a fost gata să compromită mărturia clară a Bibliei

privitoare la harul suveran al lui Dumnezeu.

HARUL COSTISITOR

În linie cu accentul simultan pus pe harul suveran al

lui Dumnezeu și pe responsabilitatea credinciosului de a răs-

punde acelui har cu credință și pocăință, Canoanele se împo-

trivesc oricărei încercări de a „ieftini” harul lui Dumnezeu.

Acest lucru este evident cel puțin în două modalități impor-

tante.

În primul rând, chiar dacă harul lui Dumnezeu mani-

festat în Hristos le este dat aleșilor fără plată, acest har a fost


obținut cu prețul infinit al lui Hristos, prin lucrarea Sa ispă-

șitoare. Oridecâteori afirmăm că mântuirea este darul fără

plată al lui Dumnezeu, o expresie a îndurării Sale suverane

și nelimitate manifestată în Hristos față de poporul Său, nu

trebuie să uităm că ea este o mântuire obținută pentru noi

prin lucrarea lui Hristos de satisfacere a dreptății lui Dum-

nezeu în locul nostru. Așa cum o descriu Canoanele, „Această

moarte a Fiului lui Dumnezeu constituie jertfa unică și com-

pletă, și satisfacerea dreptății lui Dumnezeu pentru păcatele

noastre. Ea este de o valoare și vrednicie infinite, mai mult

decât suficientă pentru ispășirea păcatelor întregii lumi” (Al

Doilea Element Esențial al Doctrinei, Articolul 3).

Asta înseamnă că, deși Canoanele se împotrivesc hotă-

rât oricărei încercări de a-i atribui omului merite sau fapte

făcute pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu și pentru a

obține mântuirea, harul lui Dumnezeu este întotdeauna un

har costisitor. El poate să îi fie dat fără plată celui credincios,

dar nu a fost obținut fără prețul sângelui prețios al Mântuito-

rului. Dumnezeu Tatăl nu a abandonat sfințenia sau neprihă-

nirea Lui atunci când le-a dat aleșilor mântuirea. El satisface

cerințele sfințeniei Sale prin lucrarea ispășitoare a Fiului Său.

Cei care se plâng prea repede de insistența Canoanelor pe

tema harului suveran și fără plată al lui Dumnezeu față de

aleșii Lui, în Hristos, ignoră adesea să recunoască acest lucru.

În acest sens, Canoanele ne oferă o replică similară

aceleia pe care Calvin a dat-o celor care se plângeau că el le-


ar fi oferit păcătoșilor harul lui Dumnezeu mult prea ieftin.

Chiar dacă Evanghelia promite fără plată mântuirea celor

care acceptă această promisiune cu inima plină de credință,

asta nu înseamnă că Evanghelia este ieftină. Așa cum le spu-

nea Calvin criticilor lui, harul lui Dumnezeu obținut pentru

noi prin Hristos vine cu un cost mult mai mare decât orice

plată am putea s-o facem noi prin presupusele noastre mij-

loace de a „satisface” dreptatea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, descrierea făcută de Canoane perse-

verenței credinciosului pe calea credinței nu lasă niciun fel

deloc ideii de har ieftin, așa cum am descris-o anterior. Nu

doar că aceste Canoane folosesc termenul „perseverență”,

ceea ce pune un accent deosebit pe responsabilitatea credin-

ciosului de a-și duce mântuirea până la capăt cu frică și cu-

tremur, ci ele caracterizează în același timp această perseve-

rență în termeni care sunt în mod clar contrari ideii că ei ar

putea să se joace cu promisiunea lui Dumnezeu și să o folo-

sească asemenea unui prilej de a păcătui.

În acest sens, există o diferență clară între învățătura Ca-

noanelor pe tema perseverenței și ceea ce astăzi este avut în

vedere prin așa-numita „siguranță a mântuirii”. În timp ce lim-

bajul „siguranței mântuirii” sugerează un cer sigur în condițiile

inactivității și a primirii pasive a promisiunii lui Dumnezeu,

limbajul Canoanelor vorbește despre o umblare dinamică în

comuniune cu Domnul, caracterizată de o folosire sârguinci-

oasă a mijloacelor harului și de un răspuns față de îndemnurile


și avertismentele Evangheliei de a rămâne pe cale. Limbajul

anterior sugera faptul că viața creștină este asemenea unei

odihne într-un dar primit. Limbajul Canoanelor insistă asupra

faptului că viața creștină este asemenea unei relații de căsnicie,

în care soțul și soția jură să umble unul alături de celălalt în

„credincioșie constantă și dragoste statornică”.

De aceea, nimeni dintre cei care citesc cu atenție și

apreciere Canoanele de la Dort nu poate concluziona că aces-

tea, înălțând suveranitatea lui Dumnezeu, ar putea să dimi-

nueze responsabilitatea omului. Aceasta este o falsă dilemă,

pe care autorii acestei mărturisiri au evitat-o asiduu, chiar

cu riscul de a fi acuzați de inconsecvență. Mai mult, nimeni

n-ar trebui să confunde accentul pus de ei pe harul suveran

cu orice fel de doctrină a harului ieftin. Harul suveran al lui

Dumnezeu lucrează în viața credinciosului pentru a produce

ascultarea credinței și pocăința la predicarea Evangheliei.

Doar cei care primesc Evanghelia cu credință și pocăință Îl

recunosc pe Hristos ca Mântuitor și Domn. Așadar, nu există

loc în această mărturisire de credință pentru „credința su-

perficială” sau pentru o folosire iresponsabilă a Evangheliei.


1. Ce sens are expresia „har ieftin”? De ce este „harul

ieftin” atât de adesea legat de „harul suveran”?

2. Ce se înțelege prin „mântuirea și domnia lui Hristos”

și „mântuirea fără domnia lui Hristos”?


3. De ce nu este posibil ca cei care cred să Îl aibă pe

Hristos ca „Mântuitor” al lor, dacă nu Îl au în același timp și

ca „Domn” al lor?

4. Cum ați putea descrie relația dintre îndreptățire și

sfințire în viața credinciosului?

5. La ce se referă expresia „echilibru biblic” în legătură

cu Canoanele de la Dort?

155

9 OBSERVAȚII FINALE

Acum, că am ajuns la finalul călătoriei noastre prin Ca-

noanele de la Dort, este momentul să formulăm unele con-

cluzii cu privire la utilitatea lor continuă și cu privire la im-

portanța lor pentru bisericile reformate de astăzi. Aceste

concluzii ne vor face capabili să conectăm numite subiecte

prezentate în capitolele anterioare și să subliniem ceea ce a

constituit una dintre temele mele majore pe parcursul aces-

tei cărți: credincioșii reformați trebuie să redescopere și să

știe să beneficieze de pe urma bogatei lor moșteniri confesi-

onale din Canoanele de la Dort. Chiar dacă este adesea ne-

glijată și înțeleasă greșit, după cum am văzut, această măr-

turisire de credință poate contribui mult la binele vieții și

lucrării Bisericii.

NECLINTIT BIBLICĂ

Prima observație se îndreaptă către caracterul biblic de

neclintit al acestei mărturisiri de credință.

În Mărturisirea de Credință de la Westminster, o măr-

turisire reformată care provine dintr-o perioadă a istoriei și


dintr-un context eclezial în multe feluri diferite de ceea ce a

dat naștere Sinodului de la Dort din 1618-1619, există o afir-

mație frumoasă a perspectivei reformate asupra autorității

supreme a Cuvântului lui Dumnezeu în stabilirea adevărului.

Această afirmație, care se găsește în primul capitol, articolul

10, declară că

„Judecătorul suprem prin care trebuie soluționate toate

controversele religioase și prin care trebuie examinate

toate deciziile conciliilor, toate opiniile scriitorilor, toate

doctrinele omenești și toate părerile, nu poate fi altul de-

cât Duhul Sfânt, care vorbește în Sfânta Scriptură, și pe

ale cărui verdicte suntem chemați să ne bizuim”.

Atunci când și-a făcut loc disputa pe tema alegerii în

bisericile reformate din Olanda, la sfârșitul secolului al XVI-

lea și începutul secolului al XVII-lea, cea mai timpurie dez-

batere s-a concentrat pe articolul al 16-lea al Mărturisirii de

Credință Belgiene. Exprimă oare acest articol cu adevărat în-

vățătura biblică asupra alegerii suverane și necondiționate

de către Dumnezeu a poporului Său, în Hristos? Sau consti-

tuie ea un articol nebiblic al credinței? Când Arminius a ata-

cat afirmația despre alegere în bisericile reformate, provo-

carea lui le-a cerut acestora să stabilească dacă mărturisirea

lor de credință era bazată sau nu pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Bisericile reformate au fost astfel confruntate cu un test, cu

alte cuvinte, pentru a vedea dacă erau gata să trăiască la înăl-

țimea propriei lor mărturisiri privitoare la autoritatea su-

premă a Cuvântului lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 9. OBSERVAȚII FINALE 157

Efortul argumentației mele din capitolele anterioare s-

a îndreptat către a demonstra felul în care, în cazul fiecărui

element doctrinar contestat, Canoanele trec acest test în

mod admirabil. Fără a se clinti fie la dreapta, fie la stânga,

Canoanele aderă în mod consecvent liniei adevărului biblic.

Întrucât Scripturile ne învață că Dumnezeu Își alege

poporul spre mântuire numai prin har, nu pe baza unei con-

diții a credinței și pocăinței văzute mai dinainte, Canoanele

mărturisesc acest adevăr. Întrucât Scripturile ne învață că

unii, nu toți, sunt aleși, în timp ce alții sunt ocoliți în planul

electiv al lui Dumnezeu, Canoanele afirmă deopotrivă alege-

rea particulară și non-alegerea. Când arminienii au pretins

că acest lucru L-ar face pe Dumnezeu să fie Autorul păcatului

și al necredinței, sau că subminează chemarea serioasă a

Evangheliei, promițând viața și mântuirea tuturor celor care

cred, autorii Canoanelor au refuzat în mod consecvent să ex-

tragă această concluzie. De ce? Pentru că Scripturile ne în-

vață deopotrivă despre alegerea particulară și despre che-

marea universală a Evangheliei. Faptul că Scripturile ne în-

vață aceste două aspecte a fost demonstrat suficient, așa că

amândouă aspectele își găsesc ecoul în afirmațiile Canoane-

lor.

În mod asemănător, întrucât Scripturile ne învață că

lucrarea de ispășire săvârșită de Hristos a fost făcută în nu-

mele acelora pe care Tatăl a hotărât să îi mântuiască și să îi


dăruiască Fiului, Canoanele se împotrivesc perspectivei ar-

miniene care spune că chemarea universală a Evangheliei ar

implica o ispășire universală. Întrucât Scripturile ne învață

despre păstrarea credinciosului pe calea mântuirii și despre

obligația urgentă de a persevera pe această cale, Canoanele

afirmă de asemenea ambele accente, și o fac cu o vigoare

egală.

Pot fi citate multe alte exemple ale credincioșiei scrip-

turale și ale echilibrului Canoanelor. Ceea ce este remarcabil

este felul în care Canoanele se împotrivesc constant ispitei

raționalismului. Raționalismul, altfel spus bizuirea pe rațio-

namentul omenesc într-un mod competent pentru a deter-

mina și măsura adevărul fără supunerea față de Scripturi, își

capătă replica potrivită în această mărturisire. Fără a încerca

să pătrundă în tainele planului electiv al lui Dumnezeu, din-

colo de granițele revelației biblice, și fără a încerca să ofere

o rezolvare ușoară a accentelor biblice care pot să ni se pară

imposibil de armonizat, Canoanele merg pe urma Scripturi-

lor și le urmează oriunde acestea le îndreaptă, refuzând să

meargă chiar și un pas mai departe de acestea. Procedând

astfel, ele constituie un model al dedicării reformate față de

principiul sola Scriptura. Noi suntem chemați să judecăm și

să stabilim ce este adevărul doar pe baza standardului Cu-

vântului lui Dumnezeu.


O MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ CONCENTRATĂ

PE O SINGURĂ IDEE?

O a doua observație privitoare la Canoanele de la Dort

se referă la ceea ce poate fi exprimat prin caracterul unitar

sau focusul specific al acestei mărturisiri.

Într-un capitol anterior, m-am referit la această trăsă-

tură a Canoanelor, când am notat că ele tratează un aspect

particular al învățăturii Scripturii care a fost contestat prin-

tre bisericile reformate din Olanda, în perioada de după Re-

formă. Nu a fost scopul autorilor Canoanelor de a oferi o pre-

zentare cuprinzătoare a învățăturii biblice în același fel cum

o face o mărturisire de credință asemenea Mărturisirii Bel-

giene, a Catehismului Heidelberg ori a Mărturisirii de Cre-

dință de la Westminster. Esența disputei din Olanda a fost

întrucâtva limitată. Ea avea de-a face cu afirmațiile de cre-

dință legate de alegere, în special dacă această alegere a fost

întemeiată în vreun fel pe condiția credinței în Evanghelie.

Această ocazie istorică și acest focus limitat al disputei

din bisericile reformate din Olanda sunt adesea trecute cu

vederea de criticii Canoanelor, atunci când își îndreaptă acu-

zațiile către ele folosindu-se de o privire îngustă asupra ariei

de cuprindere a credinței reformate. Este pur și simplu inco-

rect să comparăm Canoanele cu mărturisirile de credință din

perioada Reformei, care erau mult mai cuprinzătoare și aco-

pereau mai multe subiecte, sau să credem că ele ar fi îngustat

în mod nepotrivit atenția asupra unei perspective reformate


timpurii sau calviniste despre lume și viață, reducând grani-

țele credinței reformate la ceea ce este uneori exprimat prin

termenul „doctrinele harului”. Astfel de critici uită să ob-

serve atenția concentrată deliberat și limitarea recunoscută

a acestei mărturisiri de credință. Canoanele n-au avut nicio-

dată în intenție să le slujească bisericilor drept substitut al

unei mărturisiri de credință mai cuprinzătoare, lucru furni-

zat de celelalte crezuri. Ele au avut ca scop să suplimenteze

și să clarifice credința reformată în mod precis în acel punct

critic în care această credință fusese supusă testelor severe.

Poate că acest lucru poate fi ilustrat prin a lua în con-

siderare o imagine a unui peisaj care surprinde o panoramă

largă. Un astfel de peisaj poate fi survolat sau văzut în cea

mai largă arie de cuprindere posibilă, cu cel mai larg unghi

de vedere. Totuși, poate fi posibil ca cineva să-și concentreze

atenția pe un obiect care, la o cercetare mai îndeaproape,

ocupă un loc central sau proeminent în acel peisaj. Dacă ci-

neva privește la peisajul respectiv de la depărtare, acest ele-

ment central ar putea să scape observației inițiale. Totuși, la

o cercetare mai atentă a peisajului, acest element altfel ne-

observat devine punctul central al peisajului.

Ceva de genul acesta este aplicabil și mărturisirii mai

largi de credință, sau unei perspective despre lume și viață

pe care o conține creștinismul reformat sau calvinismul. Vă-

zută în sens cuprinzător, ea acoperă o arie care nu poate fi


limitată la învățătura biblică legată de alegere.39 Ea include

o perspectivă nu doar privitoare la viața și lucrarea Bisericii,

ci și asupra unor aspecte precum vocația sau chemarea lui

Dumnezeu față de poporul Său de a exersa o administrare

responsabilă a darurilor Lui, ordinea civilă și sarcina guver-

nelor, ordinea într-o economie dreaptă, o abordare a educa-

ției creștine în mediul academic, și așa mai departe. Credința

reformată este pe cât de cuprinzătoare este și credința bi-

blică, înglobând totalitatea revelației lui Dumnezeu în crea-

ția lumii, în răscumpărarea poporului Său și în instaurarea

și înaintarea până la final al Împărăției Sale.

Canoanele prezintă ceea ce stă în centrul lumii și a per-

spectivei reformate despre lume și viață, anume inițiativa și

harul suveran ale lui Dumnezeu în restaurarea unui popor

în părtășie cu Sine și spre glorificarea și slujirea mărețului

Său Nume. Totuși, ele nu cuprind totalitatea acestei perspec-

tive asupra lumii și vieții. În consecință, atunci când Canoa-

nele sunt analizate, nu ar trebui să fie acuzate de restricțio-

narea ariei de cuprindere a credinței reformate la ceva prea

îngust. Ele nu pretind să prezinte totalitatea credinței refor-

mate. Ele nu pretind să ofere răspunsuri la întrebări și ches-

tiuni pe care nu le tratează. Scopul lor a fost doar acela de a

39 A se vedea H. Henry Meeter, The Basic Ideas of Calvinism (6th ed.; Grand Rapids: Baker

Book House, 1990), unde puteți descoperi o prezentare concisă și ușor de înțeles a perspec-tivei calviniste despre lume și viață. Meeter susține că suveranitatea lui Dumnezeu este „principiul de bază” al calvinismului. Deși acest principiu capătă o expresie magnifică în

doctrina alegerii, aceasta, chiar dacă este expresivă cu privire la ceea ce poate fi denumit „calvinismul soteriologic”, nu cuprinde toate aplicațiile acestui principiu.


mărturisi mântuirea doar prin har, în termenii învățăturii

biblice a alegerii. În ce privește acest scop, ele și-au atins

ținta.

O CREDINȚĂ CENTRATĂ PE DUMNEZEU

Probabil că cel mai important motiv pentru care Ca-

noanele de la Dort nu sunt atât de populare sau apreciate

cum ar trebui, are de-a face cu centralitatea lor în Dumne-

zeu. Ca să exprim această chestiune într-un alt fel, într-o

notă de negație, întrucât Canoanele de la Dort constituie

ilustrarea unui sistem de gândire anti-umanist profund, ele

nu își găsesc un cămin plăcut într-o epocă ce a moștenit spi-

ritul iluminismului, care accentuează autonomia și liberta-

tea omului.

Nu este posibil să subestimăm gradul până la care spi-

ritul iluminismului și-a croit drum în cultura și societatea

occidentală, ca și în biserici. Acest spirit se zbate sângerând

în fața învățăturii biblice care spune că toți oamenii sunt pă-

cătoși în Adam, născuți și concepuți în păcat, vrednici doar

de condamnare și moarte. Învățătura biblică ce spune că toți

oamenii sunt complet incapabili de a face orice lucru bun în

sens mântuitor – fiind orbi spirituali față de adevărul Cuvân-

tului lui Dumnezeu, înrobiți spiritual sub dominația și stă-

pânirea păcatului, morți spiritual în greșeli și păcate – este

privită de mulți ca și cum ar fi un asalt intolerabil la adresa

demnității omului și a locului lui sub soare.


Mai mult, ea este privită ca un sacrilegiu la adresa fap-

tului că omul ar vrea să fie liber să-și stabilească propriul

destin, să își lege singur șireturile și să își croiască pentru

sine un viitor după propria plăcere. Dacă Dumnezeu ar tre-

bui să aibă vreun rol de jucat în toate acestea, atunci, potrivit

acestei gândiri, El nu poate avea decât rolul de conlucrător

sau tovarăș de călătorie, nicidecum pe acela de Creator su-

veran și Domn al istoriei, care guvernează toate lucrurile în

acord cu voia Sa sfântă (Efeseni 1:11). Dacă este să îi fie acor-

dat credit cuiva, Dumnezeu și-L va primi pe al Său, dar doar

dacă El este privit ca Acela care ne ajută pe cale, dar ne lasă

să preluăm inițiativa deopotrivă la începutul și la sfârșitul

cursei noastre.

Trist este faptul că această atitudine se bucură de o pri-

mire călduroasă în multe biserici. Într-o epocă a „religiei de

consum”, care croiește Evanghelia după gusturile publicului

religios, multe dintre notele biblice care sună în Canoanele

de la Dort sunt în cel mai fericit caz reduse la tăcere. Într-o

epocă dedicată „creșterii bisericii”, nu atât de mult prin pre-

dicarea simplă a Evangheliei biblice, chemându-i pe păcătoși

la credință adevărată și la pocăință autentică, ci prin acele

metode care vor atrage mulțimi și vor asigura trafic intens,

accentele serioase ale Canoanelor nu mai par foarte atrac-

tive. Nu va fi oare predicarea păcatului și a harului prea ame-

nințătoare pentru mulți dintre căutătorii contemporani? Nu

vor conduce chemările evanghelice la pocăință mai degrabă


la îndepărtarea oamenilor decât să îi atragă? Oare accentul

pus pe harul lui Dumnezeu îndreptat către păcătoșii nevoiași

prin lucrarea ispășitoare săvârșită de Hristos și cea a Duhu-

lui Sfânt, prin Evanghelie, nu va avea tendința de a înlocui și

diminua dorințele religioase și interesele multora dintre

contemporanii noștri?

Am ridicat aceste întrebări pentru a ilustra din nou cât

de diferite sunt accentul și abordarea Canoanelor în ce pri-

vește propovăduirea Evangheliei. Potrivit Canoanelor, sco-

pul final și roada întregii predicări a Evangheliei stă în glo-

rificarea Dumnezeului cel viu, Creatorul Triunic și Răscum-

părătorul nostru. De la primul și până la ultimul cuvânt din

această mărturisire, ea tratează realitatea inițiativei pline de

har a Dumnezeului Triunic, în înfăptuirea, aplicarea mântu-

irii și păstrarea poporului Său pe calea mântuirii în Hristos.

Această mărturisire nu vorbește mai întâi despre om și des-

pre aspirațiile lui după Dumnezeu, ci despre Dumnezeu și

despre hotărârea Lui necondiționată de a alege un popor pe

care îl dăruiește lui Hristos, Fiul Său. Aceasta este o mărtu-

risire care vorbește nu despre inițiativa și acțiunea omului,

ci despre inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu. Este o mărtu-

risire care începe și se sfârșește celebrând măreția lui Dum-

nezeu în planurile și lucrările Sale suverane, fie în alegerea

plină de îndurare a poporului Său, fie în condamnarea

dreaptă a celor păcătoși și necredincioși.


„DUMNEZEUL ORICĂREI MÂNGÂIERI”

În cea de-a doua Epistolă scrisă bisericii din Corint,

apostolul Pavel Îl binecuvântează pe Dumnezeu spunând:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus

Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâ-

ieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre...” (2 Corin-

teni 1:3-4). În această binecuvântare, apostolul Îl descrie pe

Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos prin expre-

sia „Dumnezeul oricărei mângâieri”, ca acela care îl încura-

jează și susține pe cel credincios în toate circumstanțele.

Cititorul atent al Canoanelor de la Dort va observa că

acest lucru se regăsește în inima acestei mărturisiri de cre-

dință reformată: doar Tatăl, care Își alege suveran poporul

în Hristos, Fiul Său, poate să ofere și să asigure mângâierea,

bucuria statornică și comoara durabilă de care au nevoie pă-

cătoșii. Dacă ar fi fost ca cel credincios să-și găsească mân-

gâierea în propria credință, în „alegerea” de către el a lui

Dumnezeu, în propria sa abilitate de a continua alergarea

credinței cu perseverență – ce mângâiere seacă și ce conso-

lare fără conținut ar fi aceasta! Credincioșii care se cunosc

pe ei înșiși în lumina Cuvântului lui Dumnezeu n-au nicio

dorință să-și pună nădejdea și așteptarea mântuirii în pro-

priile mâini. Este mult mai bine ca ei să își înrădăcineze nă-

dejdea în mâinile puternice și credincioase ale lui Dumnezeu

Tatăl, care, de dragul lui Hristos, Fiul Său, nu va permite ni-

mănui să îi smulgă pe copiii Săi din mâinile Lui (Ioan 10:28).


Aici merită observat că centralitatea Canoanelor pe

Persoana și acțiunile lui Dumnezeu nu diminuează mângâie-

rea oferită de acestea. Mângâierea adevărată a credinciosu-

lui nu ține de propria persoană, ci de Dumnezeul lui. Atunci

când mântuirea noastră este văzută ca și cum ar depinde,

chiar și în cea mai mică măsură, de inițiativa sau de perse-

verența noastră pe cale, ea nu doar că ar fi agățată de cel mai

subțire fir de ață, ci nu se ține agățată de nimic. Nimic n-ar

putea să fure mai sigur nădejdea și încrederea de la cel cre-

dincios, fie în această viață, fie în viața viitoare, decât ca

acesta să își odihnească sufletul și să-și pună încrederea în

propriile resurse, în propriul zel sau în propria determinare.

Singura mângâiere solidă, prin comparație, este de găsit în

Dumnezeu, în alegerea plină de har făcută de Tatăl Său, în

ispășirea perfectă săvârșită de Dumnezeu Fiul în locul lor, și

în chemarea făcută de Dumnezeu Duhul Sfânt, cel care îi păs-

trează în părtășie cu Hristos, prin Evanghelie.

Centralitatea lui Dumnezeu și mântuirea solidă a Ca-

noanelor constituie, așadar, două fațete ale aceleiași monezi.

Calvin avea dreptate atunci când și-a început scrierile (rom.

– Învățătura Religiei Creștine) prin a remarca faptul că toată

înțelepciunea creștină se cuprinde în a-L cunoaște pe Dum-

nezeu și ne cunoaște pe noi înșine. Și una o influențează în-

totdeauna și o modelează pe cealaltă. Ceea ce noi credem

despre Dumnezeu influențează totul în ceea ce noi credem

despre noi înșine. Ceea ce știm despre noi înșine trebuie să


derive din ceea ce cunoaștem despre Dumnezeu. În conse-

cință, atunci când credincioșii reformați mărturisesc că

Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos i-a iubit pe

ai Săi cu o dragoste perfectă, din toată veșnicia, ei caută să

trăiască spre lauda harului Său fără egal, știind că în El își

găsesc plinătatea bucuriei.

Autorii Canoanelor au înțeles această corespondență

dintre accentul pus pe harul suveran al lui Dumnezeu și des-

coperirea mângâierii solide în Evanghelie. Ei ne reamintesc

de aceste lucruri în cuvintele cu care își încheie mărturisirea:

„Fie ca Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care stă la dreapta

lui Dumnezeu și le dă daruri oamenilor, să ne sfințească

în adevăr, să îi conducă la adevăr pe cei care greșesc, să

reducă la tăcere gurile acelora care aduc acuzații false îm-


credincioși ai Cuvântului Său cu un duh de înțelepciune

și discernământ, așa încât tot ceea ce aceștia spun să fie

spre gloria lui Dumnezeu și spre zidirea celor care îi aud.

Amin”.


1. Cum ne reamintesc Canoanele de la Dort de impor-

tanța de a fi „neclintit de biblici” în toată învățătura și pre-

dicarea noastră?

2. De ce este atât de important să ne amintim de cir-

cumstanțele istorice în care s-a convocat Sinodul din Dort și

în care au fost scrise Canoanele de la Dort?


3. Canoanele de la Dort sunt centrate pe Dumnezeu;

ele se concentrează pe ceea ce Dumnezeu face în mântuirea

poporului Său. Este această accentuare una obișnuită în bi-

sericile din zilele noastre? Argumentați-vă răspunsul.

4. Care este felul în care învățătura Canoanelor de la

Dort le aduce mângâiere credincioșilor?

169

Anexă CANOANELE DE LA DORT

Intitulată oficial – „Decizia Sinodului de la Dort asupra celor

cinci elemente esențiale de doctrină în dispută în Olanda”.40

ALEGEREA ȘI RESPINGEREA DIVINĂ -

PRIMUL ELEMENT ESENȚIAL AL DOCTRINEI

Deliberarea cu privire la predestinarea divină, despre

care Sinodul declară că este în acord cu Scriptura și că a fost

acceptată până acum în bisericile reformate, prezentată în

mai multe articole, după cum urmează:

Articolul 1: Dreptul lui Dumnezeu de a-i condamna pe toți

oamenii

Întrucât toți oamenii au păcătuit în Adam și au ajuns

sub sentința blestemului și a morții veșnice, Dumnezeu nu i-

ar fi făcut nimănui vreo nedreptate dacă ar fi găsit de cuviință

să abandoneze întreaga rasă omenească în păcat și blestem și

să îi condamne pe toți pentru păcatele lor. Așa cum spune

apostolul, „toată lumea este găsită vinovată înaintea lui Dum-

nezeu” (Romani 3:19), „toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava

40 Tradus după ediția 1986 a CRC Publications. Publicat cu permisiune.


lui Dumnezeu” (Romani 3:23) și „plata păcatului este moar-

tea” (Romani 6:23).

Articolul 2: Manifestarea dragostei lui Dumnezeu

Totuși, iată felul în care Dumnezeu Și-a manifestat

dragostea: El L-a trimis pe singurul Său Fiu în lume, pentru

ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Articolul 3: Propovăduirea Evangheliei

Pentru ca oamenii să poată fi aduși la credință, în în-

durarea Lui, Dumnezeu trimite propovăduitori ai acestui

mesaj foarte fericit, care îl vestesc acelor oameni cărora El

găsește plăcere și la momentul la care El dorește.

Prin această lucrare, oamenii sunt chemați la pocăință

și la credința în Hristos cel răstignit. „Dar cum vor chema pe

Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela, despre

care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovădui-

tor? Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși?” (Romani

10:14-15).

Articolul 4: Două feluri de răspuns față de Evanghelie

Mânia lui Dumnezeu rămâne asupra acelora care nu

cred această Evanghelie, dar cei care o primesc și se alipesc

de Isus Mântuitorul cu o credință adevărată și vie sunt elibe-

rați prin El de mânia lui Dumnezeu și de pierzare, primind

darul vieții veșnice.

ANEXĂ. CANOANELE DE LA DORT 171

Articolul 5: Sursele credinței și ale necredinței

Cauza sau culpa acestei necredințe, ca și a tuturor ce-

lorlalte păcate, nu se găsește în niciun fel în Dumnezeu, ci în

om. Totuși, credința în Isus Hristos și mântuirea prin El con-

stituie un dar fără plată din partea lui Dumnezeu. Așa cum

spune Scriptura, „prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și

aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni

2:8). Tot astfel, „cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul...

să credeți în El” (Filipeni 1:29).

Articolul 6: Hotărârea veșnică a lui Dumnezeu

Faptul că unii primesc de la Dumnezeu darul credinței

la vremea lui, iar alții nu îl primesc, rezidă în hotărârea Lui

veșnică, întrucât „Domnul... face aceste lucruri, și... Îi sunt cu-

noscute din veșnicie” (Faptele Apostolilor 15:18; Efeseni 1:11).

Potrivit acestei hotărâri, în harul Lui, Dumnezeu înmoaie ini-

mile aleșilor Lui, oricât de împietrite ar fi fost ele, și le îndu-

plecă să creadă; însă, prin judecata Lui dreaptă, El îi abando-

nează în răutatea și împietrirea inimilor lor pe cei pe care nu

i-a ales. Prin aceasta ni se descoperă în mod specific actul Lui

– de nepătruns, fiind deopotrivă îndurător și drept – de a face

deosebire între oamenii care erau fără deosebire pierduți.

Aceasta constituie bine-cunoscuta hotărâre a alegerii și res-

pingerii care este revelată în Cuvântul lui Dumnezeu. Cei răi,

necurați și nestatornici distorsionează această hotărâre spre

pierzarea lor, însă ea le aduce sufletelor sfinte și evlavioase o

mângâiere ce nu poate fi descrisă în cuvinte.


Articolul 7: Alegerea

Alegerea constituie hotărârea neschimbătoare a lui

Dumnezeu prin care El a făcut următoarele:

Înainte de întemeierea lumii, pe temeiul exclusiv al

harului Său, potrivit cu buna plăcere necondiționată

a voii Sale, El a ales în Hristos spre mântuire un nu-

măr definit de oameni specifici, din întreaga rasă

omenească, care căzuse din starea de inocență origi-

nală în păcat și pierzare, prin propria culpă. Cei aleși

nu au fost nici mai buni și nici mai meritorii decât

ceilalți, ci au împărtășit cu toții aceeași stare tică-

loasă. El a făcut acest lucru în Hristos, pe care L-a

rânduit de asemenea din veșnicie să fie Mijlocitorul,

Căpetenia tuturor aleșilor Lui și temelia mântuirii

lor.

Astfel, El a hotărât să îi dăruiască pe cei aleși lui Hris-

tos pentru a fi mântuiți, și să îi cheme atrăgându-i

eficace în părtășia lui Hristos prin Cuvântul și Duhul

Lui. Cu alte cuvinte, El a hotărât să le dea credința

adevărată în Hristos, să îi îndreptățească, să îi sfin-

țească și, în final, după păstrarea lor cu putere în păr-

tășia Fiului Său, să îi glorifice.

Dumnezeu a făcut toate acestea cu scopul de a demon-

stra îndurarea Lui, spre lauda bogățiilor harului Său glorios.


Așa cum spune Scriptura, „În El, Dumnezeu ne-a ales

înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană

înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai di-

nainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a

voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în

Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:4-6). Tot așa, „pe aceia pe care i-

a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a

chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a so-

cotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Romani 8:30).

Articolul 8: O unică hotărâre de alegere

Această alegere nu este de mai multe feluri, ci este una și

aceeași alegere pentru toți cei care aveau să fie mântuiți, din

Vechiul și din Noul Testament. Scriptura afirmă că există o sin-

gură bună plăcere, un singur scop și plan al voii lui Dumnezeu,

prin care El ne-a ales din veșnicie pentru a primi atât harul cât

și gloria, atât mântuirea cât și calea mântuirii pe care El a pre-

gătit-o mai dinainte pentru noi, ca să umblăm pe ea.

Articolul 9: Alegerea nu se bazează pe credința văzută

mai dinainte

Această alegere nu s-a făcut pe baza credinței văzută

mai dinainte, a ascultării credinței, a sfințeniei sau a oricărei

alte trăsături sau inclinații bune, ca și cum s-ar fi bazat pe o

cauză sau stare prealabilă care să țină de persoana respec-

tivă așa încât să fie aleasă, ci dimpotrivă, oamenii au fost

aleși cu scopul de a li se dărui credința, ascultarea credinței,


sfințenia și așa mai departe. De aceea, alegerea constituie

sursa fiecăruia dintre aceste beneficii ale mântuirii. Cre-

dința, sfințenia și celelalte daruri mântuitoare și, în final, în-

săși viața veșnică, decurg din alegere ca roade și efecte ale

ei. Așa cum spune apostolul, „El ne-a ales (nu pentru că

eram, ci) ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui... în dra-

gostea Lui” (Efeseni 1:4).

Articolul 10: Alegerea bazată pe buna plăcere a lui Dum-

nezeu

Buna plăcere a lui Dumnezeu este cauza exclusivă a

acestei alegeri nemeritate. Acest lucru nu implică faptul că

El ar fi ales anumite trăsături sau acțiuni omenești dintre

toate cele posibile ca să constituie condiție a mântuirii, ci

dimpotrivă, alegerea implică faptul că El a înfiat anumite

persoane specifice, alese din masa comună a păcătoșilor,

pentru ca ele să devină posesia Lui. Așa cum spune Scriptura,

„măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră

nici bine nici rău..., s-a zis Rebecii, ‚Cel mai mare va fi rob

celui mai mic’, după cum este scris: ‚Pe Iacov l-am iubit, iar

pe Esau l-am urât’” (Romani 9:11–13). De asemenea, „toți cei

ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au crezut” (Faptele

Apostolilor 13:48).

Articolul 11: Alegerea este neschimbătoare

Întrucât Dumnezeu însuși este infinit de înțelept, nes-

chimbător, atotștiutor și atotputernic, alegerea făcută de El


nu poate fi nici împiedicată, nici modificată, nici revocată

sau anulată. Aleșii Lui nu pot fi lepădați, iar numărul lor nu

poate fi redus.

Articolul 12: Certitudinea alegerii

Chiar dacă în măsuri și etape diferite, cei aleși primesc,

la vremea cuvenită, siguranța alegerii lor veșnice și neschim-

bătoare la mântuire. Această certitudine nu vine prin cerce-

tarea curioasă a lucrurilor ascunse și adânci ale lui Dumne-

zeu, ci prin cercetarea de sine, observând cu bucurie spiritu-

ală și încântare sfântă existența în ei a roadelor incontesta-

bile ale alegerii, așa cum sunt identificate în Cuvântul lui

Dumnezeu – precum credința adevărată în Hristos, temerea

filială de Dumnezeu, întristarea evlavioasă în fața păcatelor

lor, o sete și foame după neprihănire, și așa mai departe.

Articolul 13: Roadele acestei siguranțe

Odată ce devin conștienți și siguri de această alegere,

copiii lui Dumnezeu descoperă în ea o motivație zilnică tot

mai mare de a se smeri înaintea lui Dumnezeu, de a adora

profunzimea de necuprins a îndurărilor Lui, de a se curăța pe

ei înșiși și de a răspunde cu o dragoste fierbinte față de Acela

care i-a iubit mai dinainte atât de mult. Prin aceasta, noi nu

vrem nicidecum să spunem că această învățătură privitoare

la alegere, ca și meditarea la ea, ar putea să îi facă pe copiii lui

Dumnezeu nepăsători în împlinirea poruncilor Lui sau delă-

sători într-un fel carnal, închipuindu-și că sunt asigurați. Prin


judecata dreaptă a lui Dumnezeu, acest lucru se petrece cu cei

care iau în mod obișnuit harul alegerii ca un lucru de apucat

sau care se dedică vorbirii nepăsătoare și obraznice față de

alegere, dar care nu doresc să umble pe căile celor aleși.

Articolul 14: Propovăduirea corectă a alegerii

La fel cum, prin planul înțelept al lui Dumnezeu, această

învățătură privitoare la alegerea divină a fost propovăduită

prin profeți, prin Hristos însuși și prin apostoli, în vremea Ve-

chiului și a Noului Testament, fiind mai apoi transmise în

scris prin Sfintele Scripturi, tot așa și astăzi, în Biserica lui

Dumnezeu, lăsată cu această intenție specifică, această învă-

țătură trebuie propovăduită – cu un duh de discernământ,

într-o modalitate evlavioasă și sfântă, în momentele și locurile

potrivite, fără o cercetare curioasă în căile Celui Preaînalt.

Acest lucru trebuie făcut spre gloria Numelui preasfânt al lui

Dumnezeu și spre mângâierea vie a poporului Său.

Articolul 15: Respingerea

Mai mult, Sfânta Scriptură accentuează cu totul special

acest har veșnic și nemeritat al alegerii noastre și ni-l face tot

mai clar prin aceea că ea aduce mărturie faptului că nu toți

oamenii au fost aleși, ci ne spune că unii n-au fost aleși, sau

au fost trecuți cu vederea în alegerea veșnică făcută de Dum-

nezeu – adică aceia în legătură cu care Dumnezeu a luat ur-

mătoarea hotărâre, pe baza bunei Sale plăceri complet necon-

diționată, cu totul dreaptă, fără reproș și neschimbătoare:


• să îi lase în starea comună de pierzare în care, din

culpa lor, s-au aruncat ei înșiși;

• să nu le dea credința mântuitoare și harul convertirii;

• ci să îi condamne finalmente și să îi pedepsească veș-

nic (fiind lăsați pe căile lor și sub dreapta Lui jude-

cată), nu doar pentru necredința lor, ci și pentru

toate celelalte păcate ale lor, pentru a-Și manifesta

dreptatea.

Aceasta este hotărârea de respingere, care nu Îl face în

niciun fel pe Dumnezeu să fie autorul păcatului (un gând

blasfemiator!), ci dimpotrivă, Îl înfățișează ca Judecătorul și

Răzbunătorul înfricoșat, fără reproș și drept al păcatului.

Articolul 16: Răspunsuri față de învățătura respingerii

Cei care nu au în ei înșiși experiența activă a unei cre-

dințe vii în Hristos sau o încredere certă a inimii, pacea con-

științei sau un zel după ascultarea filială de Dumnezeu și care

nu se laudă în Dumnezeu prin Hristos, dar care, cu toate aces-

tea, folosesc mijloacele prin care Dumnezeu a promis să lu-

creze astfel de lucruri în noi – astfel de oameni nu trebuie să

fie alarmați când vorbim despre respingere și nici să se soco-

tească printre cei respinși. Dimpotrivă, ei trebuie să continue

cu sârguință să se folosească de mijloace, să dorească fierbinte

vremuri în care să se bucure de un har mai abundent, și să

aștepte acest lucru cu reverență și smerenie. Mai apoi, cei care


doresc cu seriozitate să se întoarcă la Dumnezeu, să-I fie plă-

cuți doar Lui și să fie eliberați de trupul de moarte, dar care

nu sunt încă în măsură să facă un astfel de progres pe calea

evlaviei și a credinței, așa cum și-ar dori – acești oameni cu

atât mai puțin trebuie să se teamă de învățătura privitoare la

respingere, întrucât Dumnezeul nostru îndurător a promis că

El nu va stinge fitilul care încă mai fumegă și că nu va zdrobi

trestia frântă. Totuși, cei care L-au uitat pe Dumnezeu și pe

Mântuitorul lor, Isus Hristos, abandonându-se cu totul grijilor

acestei lumi și plăcerilor firii pământești – astfel de oameni

au toate motivele să le fie frică de această învățătură, atâta

vreme cât nu se întorc la Dumnezeu cu seriozitate.

Articolul 17: Mântuirea pruncilor celor credincioși

Întrucât trebuie să ne extragem convingerile despre

voia lui Dumnezeu din Cuvântul Lui, care mărturisește că

pruncii credincioșilor sunt sfinți, nu prin natura lor, ci în vir-

tutea legământului plin de har care îi include alături de pă-

rinții lor, părinții evlavioși nu trebuie să pună la îndoială ale-

gerea și mântuirea copiilor lor, cărora Dumnezeu le curmă

viața pe când sunt în pruncie.

Articolul 18: Atitudinea potrivită fată de alegere și respin-

gere

Răspunsul nostru față de cei care critică acest har al

unei alegeri nemeritate și severitatea unei respingeri drepte,


ține de cuvintele apostolului: „Cine ești tu, omule, ca să răs-

punzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20), și de cuvin-

tele Mântuitorului nostru: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al

Meu?” (Matei 20:15). Dar noi, cu o adorație plină de reverență

față de aceste lucruri tainice, exclamăm împreună cu aposto-

lul: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!

Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt

căile Lui! Și în adevăr, ‚cine a cunoscut gândul Domnului? Sau

cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de

primit înapoi?’ Din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile.

A Lui să fie slava în veci! Amin” (Romani 11:33-36).

RESPINGEREA ERORILOR CARE AU CAUZAT

TULBURĂRI ÎN BISERICILE OLANDEZE

Odată ce a prezentat învățătura ortodoxă (biblică,

n.tr.) privitoare la alegere și respingere, Sinodul respinge

erorile acelora

I

Care susțin că voia lui Dumnezeu de a-i mântui pe cei

care vor crede și vor persevera în credință și în ascultarea

credinței constituie hotărârea întreagă și completă a alegerii

spre mântuire, și că în Cuvântul lui Dumnezeu nu ne-a fost

revelat nimic altceva cu privire la această hotărâre.

Cei ce susțin că acestea îi amăgesc pe oamenii simpli și

contrazic în mod clar Sfânta Scriptură în mărturia ei, care

spune că Dumnezeu nu doar că dorește să-i mântuiască pe


cei care vor crede, ci și că El a ales din veșnicie anumiți oa-

meni în mod specific, cărora, la timpul cuvenit, le va da cre-

dința în Hristos și perseverența, lucruri pe care nu le va da

altora. Așa cum spune Scriptura, „Am făcut cunoscut Numele

Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17:6). Tot astfel,

„toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au crezut”

(Faptele Apostolilor 13:48) și „Dumnezeu ne-a ales înainte de

întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea

Lui...” (Efeseni 1:4).

II

Care susțin că alegerea făcută de Dumnezeu spre viață

veșnică este de mai multe feluri: una generală și nedefinită,

și cealaltă particulară și definită; și că cea de-a doua, în

schimb, este fie incompletă, revocabilă, ne-peremptorie (sau

condiționată), fie completă, irevocabilă și peremptorie (sau

absolută). În mod asemănător, Sinodul respinge opiniile ce-

lor care susțin că există o alegere spre credință și o alta spre

mântuire, așa încât ar putea exista o alegere spre credința

justificatoare separată de alegerea peremptorie la mântuire.

Aceasta constituie o invenție a minții omenești, gân-

dită în afara Scripturii și care distorsionează învățătura pri-

vitoare la alegere, frângând acest lanț de aur al mântui-

rii: „pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat;

și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe

aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Romani

8:30).


III

Care susțin că buna plăcere și planul lui Dumnezeu, pe

care Scriptura le menționează în învățătura ei cu privire la

alegere, nu implică alegerea de către Dumnezeu în mod spe-

cific a anumitor oameni, nu și a altora, ci implică alegerea de

către Dumnezeu, dintre toate condițiile posibile (inclusiv

faptele Legii) sau din toată ordinea lucrurilor, actul intrinsec

nevrednic al credinței, ca și ascultarea imperfectă a credin-

ței, considerându-le o condiție a mântuirii; și că implică do-

rința Lui plină de har de a le socoti ca ascultare perfectă și

să privească asupra lor ca fiind vrednice de răsplata vieții

veșnice.

Prin această eroare dăunătoare, buna plăcere a lui

Dumnezeu și meritul lui Hristos sunt lipsite de eficacitatea

lor, iar oamenii sunt îndepărtați, prin cercetări nefolosi-

toare, de adevărul justificării nemeritate și de simplitatea

Scripturilor. De asemenea, această eroare socotește drept

minciună următoarele cuvinte ale apostolului: „El ne-a mân-

tuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre,

ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hris-

tos Isus, înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9).

IV

Care susțin că, în alegerea spre credință, o condiție

preliminară este ca omul să se folosească în mod potrivit de

lumina naturii, să fie drept, bine intenționat, smerit și dornic


după viața veșnică, ca și cum alegerea ar fi depins într-o anu-

mită măsură de acești factori.

Acest lucru ne reamintește de Pelagius și pune în mod

clar sub semnul întrebării cuvintele apostolului: „Între ei

eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre

pământești, când făceam voile firii pământești și ale gându-

rilor noastre, și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți. Dar

Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea

mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile

noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har

sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să șe-

dem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate

în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bu-

nătatea Lui față de noi în Hristos Isus. Căci prin har ați fost

mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este

darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”

(Efeseni 2:3–9).

V

Care susțin că alegerea incompletă și ne-peremptorie

a anumitor persoane la mântuire a avut loc pe baza unei cre-

dințe, pocăințe, sfințenii și evlavii văzute mai dinainte, care

tocmai au început să se manifeste sau au continuat pentru

ceva vreme, dar că acea alegere completă și peremptorie s-a

făcut pe baza unei perseverențe în credință, pocăință, sfințe-

nie și evlavie văzută mai dinainte.


Sinodul respinge că aceasta ar constitui vrednicia ne-

meritată și evanghelică, pe baza căreia omul care este ales ar

fi mai vrednic decât cel care nu este ales și că, de aceea, cre-

dința, ascultarea credinței, sfințenia, evlavia și perseverența

nu ar fi roade sau efecte ale unei alegeri neschimbătoare la

slavă, ci condiții și cauze indispensabile, care sunt necesare

în prealabil în cei care vor trebui să fie aleși, și care sunt vă-

zute mai dinainte ca fiind împlinite în ei.

Această învățătură este contrară întregii Scripturi,

care insistă asupra urechilor și inimilor noastre în tot conți-

nutul ei cu afirmații ca acestea: „o alegere, nu prin fapte, ci

prin Cel ce cheamă” (Romani 9:11-12); „toți cei ce erau rân-

duiți să capete viața veșnică, au crezut” (Faptele Apostolilor

13:48); „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lu-

mii, ca să fim sfinți” (Efeseni 1:4); „Nu voi M-ați ales pe Mine,

ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15:16); „dacă este prin har,

atunci nu mai este prin fapte” (Romani 11:6); „dragostea stă

nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El

ne-a iubit pe noi, și L-a trimis pe Fiul Său” (1 Ioan 4:10).

VI

Care susțin că nu orice alegere la mântuire este nes-

chimbătoare și că unii dintre aleși pot să piară și în fapt pier

veșnic, fără ca Dumnezeu să ia vreo hotărâre de a împiedica

acest lucru.


Prin această gravă eroare, ei Îl fac pe Dumnezeu să pară

schimbător, distrug mângâierea celor evlavioși cu privire la

caracterul statornic al alegerii lor, și contrazic Sfintele Scrip-

turi, care ne învață că cei aleși nu pot fi înșelați (Matei 24:24),

că Hristos nu îi pierde pe cei care i-au fost dați de către Tatăl

(Ioan 6:39) și că pe cei pe care Dumnezeu i-a predestinat, che-

mat și îndreptățit, El îi și glorifică (Romani 8:30).

VII

Care susțin că, în decursul vieții pământești, nu există

nicio roadă, nicio conștientizare și nicio asigurare în ce pri-

vește alegerea neschimbătoare spre slavă a cuiva, cu excep-

ția situației când respectă unele condiții schimbătoare și su-

puse hazardului.

Nu este doar absurd să vorbim despre o siguranță în-

doielnică, ci aceste lucruri militează împotriva experienței

sfinților, care se bucură alături de apostol de conștientizarea

alegerii lor și cântă laude despre acest dar de la Dumnezeu;

care, așa cum Hristos i-a îndemnat, se bucură alături de uce-

nicii Lui că numele lor au fost scrise în ceruri (Luca 10:20);

și care, în final, sunt susținuți împotriva săgeților arzătoare

ale ispitirilor diavolului privitoare la conștientizarea alegerii

lor, folosind întrebarea: „Cine va ridica pâră împotriva aleși-

lor lui Dumnezeu?” (Romani 8:33).

VIII


Care susțin că nu pe baza voinței Sale exclusive și

drepte a lăsat Dumnezeu pe vreun om în căderea lui Adam

și în starea comună de păcat și condamnare, sau a trecut cu

vederea pe vreunul în comunicarea harului necesar credinței

și convertirii lui.

Iată, cuvintele următoare sunt categorice: „El are milă

de cine vrea și împietrește pe cine vrea” (Romani 9:18). De

asemenea, „vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției

cerurilor, iar lor nu le-a fost dat” (Matei 13:11). Tot astfel, „Te

laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai

ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai des-

coperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit Tu

cu cale!” (Matei 11:25–26).

IX

Care afirmă că motivul pentru care Dumnezeu îi tri-

mite Evanghelia unui popor și nu altuia, nu ține pur și sim-

plu doar de buna plăcere a lui Dumnezeu, ci de faptul că un

popor este mai bun și mai vrednic decât celălalt, adică decât

cel căruia nu îi este vestită Evanghelia.

Moise contrazice o astfel de gândire atunci când se

adresează poporului Israel în felul următor: „Iată, ale Dom-

nului, Dumnezeului tău, sunt cerurile și cerurile cerurilor, pă-

mântul și tot ce cuprinde el. Și numai de părinții tăi S-a alipit

Domnul ca să-i iubească; și după ei, pe sămânța lor, pe voi v-

a ales El dintre toate popoarele, cum vedeți azi” (Deuteronom


10:14–15). Tot așa și Hristos a spus: „Vai de tine, Horazine!

Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon

minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu

sac și cenușă” (Matei 11:21).

MOARTEA LUI HRISTOS ȘI RĂSCUMPĂRAREA

OMULUI PRIN EA - AL DOILEA ELEMENT

ESENȚIAL AL DOCTRINEI

Articolul 1: Pedeapsa pe care dreptatea lui Dumnezeu o

cere

Dumnezeu nu este doar peste măsură de îndurător, ci

El este și drept în mod absolut. Dreptatea Lui cere (așa cum

El S-a descoperit în Cuvânt) ca păcatele pe care le-am comis

împotriva măreției Sale infinite să fie pedepsite atât tempo-

rar cât și veșnic, atât sufletește cât și trupește. Noi nu putem

scăpa de aceste pedepse decât dacă dreptatea lui Dumnezeu

este satisfăcută.

Articolul 2: Satisfacerea dreptății de către Hristos

Întrucât, în ceea ce ne privește, noi nu putem face

această satisfacere a dreptății sau să ne eliberăm pe noi în-

șine de sub mânia lui Dumnezeu, El, în îndurarea Lui neli-

mitată, ni L-a dat pe Fiul Său ca Garant, care a fost făcut pe

cruce păcat și blestem pentru noi, în locul nostru, pentru ca

El să împlinească dreptatea lui Dumnezeu pentru noi.

Articolul 3: Valoarea infinită a morții lui Hristos


Această moarte a Fiului lui Dumnezeu constituie jertfa

unică și completă, și satisfacerea dreptății lui Dumnezeu

pentru păcatele noastre. Ea este de o valoare și vrednicie in-

finite, mai mult decât suficientă pentru ispășirea păcatelor

întregii lumi.

Articolul 4: Motivele acestei valori infinite

Această moarte este de o valoare și vrednicie atât de

mare întrucât Persoana care a suferit-o este – întrucât era

necesar să fie Mântuitorul nostru – nu doar un om perfect și

cu adevărat sfânt, ci și singurul Fiu al lui Dumnezeu, de ace-

eași esență veșnică și infinită cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Un

alt motiv este că această moarte a fost însoțită de experimen-

tarea mâniei și a blestemului lui Dumnezeu, pe care noi le-

am fi meritat pe deplin, din cauza păcatelor noastre.

Articolul 5: Mandatul de a le propovădui Evanghelia tutu-

ror oamenilor

Mai mult, promisiunea Evangheliei este că oricine

crede în Hristosul răstignit nu va pieri, ci are viața veșnică.

Această promisiune, alături de porunca de a se pocăi și a

crede, trebuie să fie proclamată și transmisă fără diferenți-

ere sau discriminare tuturor popoarelor și oamenilor, cărora

Dumnezeu, după buna Sa plăcere, le trimite Evanghelia.

Articolul 6: Responsabilitatea omului pentru necredință


Totuși, faptul că mulți dintre cei care au fost chemați

prin Evanghelie nu se pocăiesc sau nu cred în Hristos, ci pier

în necredință, nu se datorează jertfei lui Hristos adusă pe

cruce ca și cum aceasta ar fi deficitară sau insuficientă, ci

doar acestor oameni.

Articolul 7: Credința, darul lui Dumnezeu

Toți cei care cred cu adevărat și sunt eliberați și mân-

tuiți prin moartea lui Hristos din păcatele lor și de la

pierzare, primesc această favoare numai prin harul lui Dum-

nezeu (pe care El nu îl datorează nimănui), fiindu-le atribuit

din veșnicie în Hristos.

Articolul 8: Eficacitatea mântuitoare a morții lui Hristos

A fost în întregime planul suveran, voința și intenția

plină de har a lui Dumnezeu Tatăl ca eficacitatea regenera-

toare și mântuitoare a morții costisitoare a Fiului Său să se

manifeste în toți aleșii Lui, pentru ca El să le dea credința

justificatoare doar acestora și, astfel, să îi conducă fără greș

la mântuire. Cu alte cuvinte, a fost voia lui Dumnezeu ca

Hristos, prin sângele crucii (prin care El a confirmat noul

legământ) să îi răscumpere în mod eficace din orice popor,

orice seminție, orice norod și orice limbă pe toți cei - și doar

pe cei - care fuseseră aleși din veșnicie spre mântuire și dă-

ruiți Lui de către Tatăl; ca El să le dea credința (care, aseme-

nea altor daruri mântuitoare ale Duhului Sfânt, a fost obți-


nută pentru ei prin moartea Lui); ca El să îi curețe prin sân-

gele Lui de toate păcatele lor, atât de păcatul original cât și

păcatele săvârșite de ei, indiferent dacă au fost comise îna-

inte sau după venirea lor la credință; ca El să îi păstreze cu

credincioșie până la capăt și să îi înfățișeze în final înaintea

Sa ca un popor glorios, fără pată sau zbârcitură.

Articolul 9: Împlinirea planului lui Dumnezeu

Acest plan, care izvorăște din dragostea veșnică a lui

Dumnezeu față de aleșii Lui, a fost împlinit cu putere de la

începutul lumii și până în clipa de față, și va fi de asemenea

împlinit în viitor, căci porțile Iadului caută în zadar să îl îm-

piedice. Drept rezultat, aleșii sunt adunați într-unul singur,

fiecare la vremea lui, așa încât există întotdeauna o Biserică

de credincioși întemeiată pe sângele lui Hristos, o Biserică ce

Îl iubește statornic, I se închină persistent și – aici și în toată

veșnicia – Îl laudă ca Mântuitor al ei, care și-a dat viața pen-

tru ea pe cruce, precum mirele pentru mireasa lui.

RESPINGEREA ERORILOR


n.tr.), Sinodul respinge erorile acelora

I

Care susțin că Dumnezeu Tatăl L-ar fi rânduit pe Fiul

Său la moarte pe cruce fără un plan clar și neschimbător de

a mântui vreun un om clar identificat, așa încât necesitatea,


utilitatea și vrednicia a ceea ce moartea lui Hristos a obținut

ar fi rămas intactă și cu totul perfectă, completă și întreagă,

chiar dacă răscumpărarea pe care a obținut-o n-ar fi fost

aplicată în realitate și în fapt niciunui individ.

Această afirmație este o insultă la adresa înțelepciunii

lui Dumnezeu Tatăl și la adresa meritelor lui Isus Hristos,

fiind contrară Scripturii, întrucât Mântuitorul afirmă urmă-

toarele: „Eu Îmi dau viața pentru oile Mele... Eu le cunosc”

(Ioan 10:15, 27). Profetul Isaia vorbește cu privire la Mântu-

itorul, spunând: „după ce Își va da viața ca jertfă pentru pă-

cat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, și lu-

crarea Domnului va propăși în mâinile Lui” (Isaia 53:10). În

final, această învățătură subminează articolul crezului prin

care noi mărturisim ceea ce credem cu privire la Biserică.

II

Care susțin că scopul morții lui Hristos nu ar fi fost

acela de a institui în realitate un nou legământ, al harului,

prin sângele Său, ci doar de a obține pentru Tatăl simplul

drept de a intra încă odată într-un legământ cu oamenii, fie

un legământ al harului, fie al faptelor.

Acest lucru intră în conflict cu Scriptura, care ne învață

că Hristos a devenit Garantul și Mijlocitorul unui legământ

mai bun, adică al unui nou legământ (Evrei 7:22; 9:15), și că

un testament nu are validitate decât după moarte (Evrei

9:17).


III

Care susțin că, prin satisfacerea dreptății lui Dumne-

zeu, Hristos nu a câștigat în mod cert meritul spre mântuirea

vreunui om în sine, și că nici credința prin care această sa-

tisfacere a dreptății făcută de Hristos nu este aplicată eficace

spre mântuire, ci El doar ar fi obținut pentru Tatăl autorita-

tea sau voia plenară de a intra într-un nou fel de relație cu

omul, și de a impune condiții noi acestuia, după cum El do-

rește, precum și că satisfacerea acestor condiții ar depinde

de libera alegere a omului; în consecință, ei susțin că ar fi

fost posibil ca fie toți, fie niciun om să nu împlinească aceste

condiții.

Aceștia au o părere prea josnică despre moartea lui

Hristos și nu recunosc deloc rodul sau beneficiul suprem pe

care ea îl produce, chemând înapoi din Iad eroarea pelagiană.

IV

Care afirmă că, ceea ce implică noul legământ al haru-

lui, pe care Dumnezeu Tatăl l-a făcut cu oamenii prin inter-

venția morții lui Hristos, nu este că noi suntem justificați

înaintea lui Dumnezeu și mântuiți prin credință, întrucât El

acceptă meritele lui Hristos în locul nostru, ci dimpotrivă, că

Dumnezeu, retrăgându-Și cerința ascultării perfecte de Lege,

socotește credința însăși și ascultarea imperfectă a credinței

ca fiind ascultare perfectă față de Lege, privind cu har asupra

acesteia ca vrednică de răsplata vieții veșnice.


În felul acesta, ei intră în contradicție cu Scriptura:

„sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răs-

cumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rân-

duit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă

de ispășire” (Romani 3:24–25). Asemenea păgânului Socinus,

ei introduc un nou fel de justificare a omului înaintea lui Dum-

nezeu, unul străin, contrar consensului întregii Biserici.

V

Care susțin că toți oamenii au fost primiți într-o stare

de împăcare și în harul legământului, așa încât nimeni nu

mai este expus condamnării și nu mai trebuie condamnat din

cauza păcatului original, ci toți sunt eliberați de vinovăția

acestui păcat. Această opinie intră în conflict cu Scriptura,

care susține că noi suntem din fire copii ai mâniei.

VI

Care se folosesc de deosebirea dintre obținere și apli-

care pentru a-i convinge pe cei neatenți și neexperimentați de

ideea că Dumnezeu, în ceea ce Îl privește, ar fi dorit să reverse

în mod egal asupra tuturor oamenilor beneficiile câștigate

prin moartea lui Hristos, dar că acea deosebire, prin care unii

mai degrabă decât alții ajung să fie părtași iertării păcatelor

și vieții veșnice, ar depinde de alegerea lor liberă (care se în-

dreaptă singură către harul oferit fără deosebire), dar că nu

depinde de darul unic al îndurării ce lucrează eficace în ei, așa

încât aceștia, nu alții, își aplică acel har propriilor persoane.


Atunci când pretind că prezintă această deosebire într-

o modalitate acceptabilă, aceștia încearcă să le dea oameni-

lor otrava mortală a pelagianismului.

VII

Care susțin că Hristos n-ar fi putut să moară, nu a tre-

buit să moară, și nici nu a murit pentru cei pe care Dumne-

zeu i-a iubit atât de mult și i-a ales la viața veșnică, întrucât

astfel de oameni nu au nevoie de moartea lui Hristos.

Aceștia îl contrazic pe apostolul, care spune: „Fiul lui

Dumnezeu... m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”

(Galateni 2:20) și: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui

Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socotește neprihă-

niți! Cine-i va osândi? Hristos a murit!”, adică pentru ei (Ro-

mani 8:33–34). De asemenea, ei Îl contrazic pe Mântuitorul,

care afirmă: „Eu Îmi dau viața pentru oile Mele” (Ioan 10:15)

și „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-

am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva

viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:12-13).

CORUPȚIA OMULUI, CONVERTIREA LA DUMNEZEU

ȘI FELUL ÎN CARE EA ARE LOC - AL TREILEA ȘI AL

PATRULEA ELEMENT ESENȚIAL AL DOCTRINEI

Articolul 1: Efectul căderii în păcat asupra naturii omului

La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu

și a fost echipat în mintea lui cu o cunoaștere adevărată și


salutară a Creatorului său și a lucrurilor spirituale, cu nepri-

hănire în voința și inima lui și cu puritate în toate simțămin-

tele sale, așa încât întreg omul era sfânt. Totuși, prin răzvră-

tire împotriva lui Dumnezeu la instigarea diavolului și prin

voința lui liberă, el s-a lipsit de aceste daruri minunate. Mai

mult, în locul lor, el a adus asupra propriei sale ființe orbi-

rea, întunericul groaznic, nebunia și o înțelepciune distorsi-

onată în mintea lui, perversitatea, răzvrătirea și împietrirea

inimii și a voinței lui și, în final, necurăția în toate simțămin-

tele și dorințele sale.

Articolul 2: Răspândirea corupției

După cădere, omul a dat naștere copiilor de aceeași na-

tură cu a lui. Altfel spus, întrucât el a fost corupt moral, a dat

naștere unor copii corupți. Prin judecata lui Dumnezeu, co-

rupția s-a transmis de la Adam la toți urmașii lui – doar cu

excepția lui Hristos – nu prin intermediul imitării (așa cum

susțineau pelagienii în vremurile trecute) ci pe calea descen-

denței naturii sale pervertite.

Articolul 3: Inabilitatea totală

De aceea, toți oamenii sunt concepuți în păcat și se

nasc copii ai mâniei, nevrednici pentru orice faptă mântui-

toare, înclinați spre rău, morți în păcatele lor și robi ai păca-

tului; fiind lipsiți de harul regenerator al Duhului Sfânt, ei


nu sunt nici dornici și nici capabili să se întoarcă la Dumne-

zeu, să își corecteze natura lor distorsionată sau chiar să se

lase să fie reformați în felul acesta.

Articolul 4: Insuficiența revelației naturii

Există, evident, o anumită lumină a naturii care ră-

mâne în om după cădere, în virtutea căreia el păstrează anu-

mite noțiuni despre Dumnezeu, despre lucrurile naturale și

despre diferența dintre ceea ce este moral și ceea ce este

imoral, și demonstrează o anumită tânjire după virtuți și

după un bun comportament exterior. Totuși, această revela-

ție a naturii este departe de a-l face pe om capabil să ajungă

la o cunoștință mântuitoare a lui Dumnezeu și la convertire,

atât de departe, în fapt, încât omul nu o folosește corect nici

măcar în chestiunile care țin de natură și societate. Dimpo-

trivă, oricât de precis ar fi caracterul ei, el distorsionează

complet această lumină în felurite căi și o sufocă în nelegiu-

irea lui. Procedând astfel, el se aduce în starea de a fi fără

scuze înaintea lui Dumnezeu.

Articolul 5: Insuficiența Legii

În această privință, ceea ce este adevărat despre revela-

ția naturii este la fel de adevărat și aplicabil Celor 10 Porunci

date de Dumnezeu prin Moise în mod specific evreilor. Omul

nu poate obține harul mântuitor prin Decalog, întrucât, chiar

dacă acesta scoate la iveală dimensiunea păcatului omului și

îl convinge tot mai mult de vinovăția lui, totuși Decalogul nu


îi oferă un remediu și nu-l face capabil să scape din starea lui

de pierzare, ci, cu adevărat, slăbit fiind prin trupul de păcat,

îl lasă pe cel ce a încălcat-o sub blestem.

Articolul 6: Puterea mântuitoare a Evangheliei

De aceea, ceea ce nu pot face nici lumina naturii și nici

Legea, Dumnezeu împlinește prin puterea Duhului Sfânt, prin

Cuvânt, sau slujba împăcării. Aceasta este Evanghelia despre

Mesia, prin care Dumnezeu a găsit plăcut să îi mântuiască pe

cei ce cred, atât în Vechiul cât și în Noul Testament.

Articolul 7: Libertatea lui Dumnezeu în revelarea Evan-

gheliei

În Vechiul Testament, Dumnezeu a descoperit această

taină a voii Sale unui număr restrâns de oameni. În Noul

Testament, întrucât acum nu mai este nicio deosebire între

popoare, El o descoperă unui număr mare de oameni. Moti-

vul acestei diferențe nu trebuie atribuit vreunei vrednicii

mai mari a unei națiuni în fața alteia sau vreunei folosiri mai

bune a luminii naturii, ci bunei plăceri necondiționate și dra-

gostei nemeritate a lui Dumnezeu.

De aceea, cei care sunt beneficiarii unui har atât de

mare, dincolo și în ciuda a tot ceea ce ei merită cu adevărat,

ar trebui să recunoască acest lucru cu inimi smerite și mul-

țumitoare. Pe de altă parte, ei ar trebui, alături de apostol,

să adore severitatea și dreptatea judecăților lui Dumnezeu

îndreptate împotriva altora, care nu primesc acest har, dar


în mod cert nu sunt chemați să se amestece într-un mod cu-

rios în acestea.

Articolul 8: Chemarea serioasă a Evangheliei

Cu toate acestea, cei care sunt chemați prin Evanghelie

sunt chemați cu seriozitate. Dumnezeu face cunoscut ceea ce

Îi este plăcut în cel mai autentic și serios mod, în Cuvântul

Său, anume ca cei care sunt chemați să vină la El. În aceeași

notă de seriozitate, El promite de asemenea odihnă și viață

veșnică sufletelor tuturor celor care vin la El și cred.

Articolul 9: Responsabilitatea omului pentru respingerea

Evangheliei

Culpa pentru faptul că mulți dintre cei care sunt che-

mați prin lucrarea Evangheliei nu vin și nu sunt aduși la con-

vertire nu trebuie îndreptată asupra Evangheliei și nici asu-

pra lui Hristos, care este oferit prin Evanghelie, nici asupra

lui Dumnezeu, care îi cheamă prin Evanghelie și chiar le dă

diferite daruri, ci doar asupra oamenilor care sunt chemați,

dar resping chemarea. Unii, care se simt siguri pe ei înșiși,

nici măcar nu primesc Cuvântul vieții. Alții îl primesc, dar

nu îl pun la inimă și, din acest motiv, după ce trăiesc bucuria

trecătoare a unei credințe temporare, se dezic de ea. Alții

îneacă sămânța Cuvântului cu spinii îngrijorărilor vieții și ai

plăcerilor lumii, așa încât nu aduc roade. Toate aceste lucruri

le învățăm de la Mântuitorul prin Pilda Semănătorului (Ma-

tei 13).


Articolul 10: Convertirea, lucrarea lui Dumnezeu

Faptul că alții, care sunt chemați prin lucrarea Evan-

gheliei, vin și sunt aduși la convertire, nu trebuie atribuit

omului, ca și cum el s-ar deosebi prin libera sa alegere de

alții, cărora li se dă un har egal sau suficient spre credință și

convertire, așa cum susține cu mândrie erezia lui Pelagius.

Nu, ci aceasta trebuie atribuită lui Dumnezeu: la fel cum, din

veșnicie, El i-a ales pe ai Săi în Hristos, tot așa, la vremea

cuvenită, El îi cheamă în mod eficace, le dăruiește credința

și pocăința, și, eliberându-i din stăpânirea întunericului, îi

aduce în Împărăția Fiului Său, pentru ca ei să proclame fap-

tele minunate ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la lu-

mina Sa minunată, și care nu se laudă cu ei înșiși, ci în Dom-

nul, așa cum mărturisesc frecvent cuvintele apostolice în

Scriptură.

Articolul 11: Lucrarea Duhului Sfânt în convertire

Mai mult, atunci când Dumnezeu împlinește această

bună plăcere în aleșii Lui, sau când lucrează adevărata con-

vertire în ei, El nu se îngrijește doar ca Evanghelia să le fie

propovăduită din afară și le iluminează mințile cu putere,

prin Duhul Sfânt, așa încât ei să poată înțelege corect și să

deosebească lucrurile Duhului lui Dumnezeu, ci, prin lucra-

rea eficace a aceluiași Duh regenerator, El pătrunde de ase-

menea în interiorul ființei lor, deschide inima închisă, în-

moaie inima împietrită și taie împrejur inima care este ne-

tăiată împrejur. El infuzează noi calități în voință, făcând ca


voința anterior moartă să fie vie, pe cel rău să fie acum bun,

pe cel lipsit de dorință să fie dornic, și pe cel încăpățânat să

fie acum ascultător. El activează și întărește voința așa încât,

asemenea unui copac bun, să poată fi făcută capabilă să pro-

ducă roadele faptelor bune.

Articolul 12: Regenerarea, o lucrare supranaturală

Aceasta constituie regenerarea, creația cea nouă, scula-

rea din morți și învierea atât de clar propovăduită în Scripturi,

pe care Dumnezeu o lucrează în noi fără contribuția noastră.

Totuși, este cert că acest lucru nu se petrece doar prin propo-

văduirea exterioară, prin îndemnuri morale sau printr-o astfel

de lucrare încât, după ce Dumnezeu Și-a făcut lucrarea, să țină

de puterea omului dacă să se nască din nou sau nu, sau dacă să

fie convertit ori nu. Dimpotrivă, ea constituie o lucrare supra-

naturală în întregimea ei, una care este în același timp atotpu-

ternică și plăcută, o lucrare minunată, ascunsă și imposibil de

descris, în niciun fel inferioară sau mai neînsemnată în putere

față de lucrarea creației sau de aceea a învierii din morți, așa

cum ne învață Scriptura (inspirată de Autorul acestei lucrări).

Drept rezultat, toți cei în ale căror inimi Dumnezeu lucrează în

această modalitate minunată sunt născuți din nou cu certitu-

dine, infailibil și eficace, și ei cred în mod real. Apoi voința, fiind

acum înnoită, nu este doar activată și motivată de Dumnezeu,

ci, odată activată de Dumnezeu, devine ea însăși activă. Din

acest motiv, prin acel har pe care l-a primit, se poate spune de

asemenea pe bună dreptate că omul însuși crede și se pocăiește.


Articolul 13: Modalitatea de nepătruns a regenerării

În decursul vieții pământești, credincioșii nu pot înțe-

lege pe deplin felul în care se petrece această lucrare. Totuși,

tot în acest timp, ei rămân mulțumiți cu a cunoaște și expe-

rimenta faptul că, prin acest har al lui Dumnezeu, ei cred cu

inima lor și Îl iubesc pe Mântuitorul lor.

Articolul 14: Modalitatea în care Dumnezeu dă credința

De aceea, în acest fel, credința este un dar al lui Dum-

nezeu, nu în sensul în care ea îi este oferită de Dumnezeu

omului ca el să o aleagă, ci prin faptul că ea îi este dată în

mod real omului, infuzată și insuflată în el. Ea nu este un dar

în sensul în care Dumnezeu oferă doar potențialul de a crede,

după care așteaptă acceptul – actul credinței – pe care îl lasă

la alegerea omului. Dimpotrivă, ea este un dar în sensul în

care Acela care lucrează deopotrivă voința și acțiunea și care,

cu adevărat, lucrează toate lucrurile în toți oamenii, produce

în om atât voința de a crede, cât și credința însăși.

Articolul 15: Răspunsuri față de harul lui Dumnezeu

Dumnezeu nu datorează nimănui acest har. Ce i-ar pu-

tea datora Dumnezeu cuiva care nu are nimic de dat, pentru

că apoi să i se plătească pentru acel lucru? Fără îndoială, ce

poate să îi datoreze Dumnezeu aceluia care nu posedă nimic

altceva decât păcat și minciună? De aceea, persoana care pri-

mește acest har Îi datorează și Îi aduce mulțumiri veșnice

doar lui Dumnezeu. Persoana care nu primește acest har fie


nu îi pasă deloc de aceste lucruri spirituale și este satisfăcută

să rămână în starea în care se găsește, fie se laudă în sigu-

ranța de sine cu nebunie, pretinzând că are ceva ceea ce, în

realitate, îi lipsește. Mai mult, urmând exemplul apostolilor,

noi suntem chemați să gândim și să vorbim în cea mai favo-

rabilă modalitate despre cei care își mărturisesc exterior cre-

dința și își reformează viețile, căci înlăuntrul inimilor lor ne

este necunoscut. În ceea ce îi privește pe alții, care încă n-au

fost chemați, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu care cheamă

în existență lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi. Totuși, în

niciun caz nu trebuie să ne mândrim în noi înșine ca și cum

am fi mai buni decât aceștia, ca și cum ne-am fi deosebit de

ei prin meritele noastre.

Articolul 16: Efectul regenerării

Totuși, la fel cum, prin cădere, omul nu a încetat să fie

om, fiind înzestrat cu intelect și voință, și la fel cum păcatul,

care s-a răspândit în întreaga rasă omenească, nu a abolit na-

tura rasei omenești, ci a deformat-o și a ucis-o spiritual, tot

așa acest har divin al regenerării nu acționează în oameni ca

și cum ar fi niște bucăți de piatră. Regenerarea nu abolește

voința și proprietățile ei și nu forțează o voință reticentă, ci o

înviază spiritual, o vindecă și o reformează, înclinând-o în di-

recția opusă, într-o modalitate deopotrivă plăcută și puter-

nică. Drept rezultat, în acel om începe de acum să prevaleze o

ascultare grabnică și sinceră a Duhului, acolo unde, anterior,


răzvrătirea și împotrivirea firii pământești erau complet do-

minante. În aceasta constă restaurarea și eliberarea adevărată

și spirituală a voinței noastre. Astfel, dacă acest Creator mi-

nunat al oricărui lucru bun nu ar fi intervenit în noi în felul

acesta, omul n-ar fi avut nicio nădejde să se ridice din această

cădere prin libera lui alegere, prin care s-a cufundat pe sine

în pierzare, la momentul când era încă inocent.

Articolul 17: Folosirea de către Dumnezeu a mijloacelor

în regenerare

Întocmai cum lucrarea măreață a lui Dumnezeu, prin

care El produce și susține viața noastră trupească nu are loc

de la sine, ci necesită folosirea mijloacelor prin care Dumne-

zeu, potrivit cu înțelepciunea și bunătatea Lui infinită, a dorit

să Își manifeste puterea, tot așa lucrarea supranaturală a lui

Dumnezeu, menționată mai devreme, prin care El ne regene-

rează, nu elimină și nu anulează în niciun fel folosirea Evan-

gheliei, prin care Dumnezeu, în înțelepciunea Lui măreață, a

rânduit ca ea să fie sămânța regenerării și hrana sufletului.

Din acest motiv, apostolii și învățătorii care i-au urmat le-au

propovăduit oamenilor despre acest har al lui Dumnezeu,

într-o manieră evlavioasă, pentru a-I da slavă și pentru a

smeri orice mândrie, totuși fără a neglija ca, între timp, să îi

mențină pe oameni, prin mijloacele îndemnurilor sfinte ale

Evangheliei, sub administrarea Cuvântului, a sacramentelor

și a disciplinei. Astfel, chiar și în zilele noastre, nu se pune

problema ca învățătorii sau cei care propovăduiesc în biserică


să își închipuie că Îl pot pune la încercare pe Dumnezeu prin

a separa ceea ce El, în buna Sa plăcere, a dorit să fie lucruri

strâns legate. Harul este dăruit prin îndemnuri, și cu cât mai

dispuși suntem noi să ne achităm de responsabilitatea noastră,

cu atât mai minunat este beneficiul lucrării lui Dumnezeu în

noi, în mod uzual, și cu atât mai bine înaintează lucrarea Lui.

Doar Lui se cuvine pe veci toată gloria, atât pentru mijloacele

cât și pentru roada mântuitoare și eficacitatea acestora. Amin.

RESPINGEREA ERORILOR



I

Care susțin că nu se poate spune că păcatul original ar

fi în sine suficient pentru condamnarea întregii rase ome-

nești sau pentru a duce la pedepse temporare și veșnice.

Aceștia îl contrazic pe apostol atunci când el spune:

„printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a

intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oa-

menilor, din pricină că toți au păcătuit” (Romani 5:12) și: „ju-

decata venită de la unul, a adus osânda” (Romani 5:16); tot

astfel: „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).

II

Care afirmă că darurile spirituale sau înclinațiile și vir-

tuțile bune precum bunătatea, sfințenia și neprihănirea n-ar


fi putut să rezide în voința omului când el a fost creat la în-

ceput și, de aceea, la cădere, nu ar fi putut să fie separate de

voință.

Acest lucru intră în conflict cu descrierea chipului lui

Dumnezeu de către apostol în Efeseni 4:24, unde el ilus-

trează imaginea în termenii neprihănirii și ai sfințeniei, care

rezidă în mod clar în voință.

III

Care susțin că, în moartea spirituală, darurile spiritu-

ale nu au fost separate de voința omului, întrucât voința, în

sine, n-ar fi fost niciodată coruptă, ci doar împiedicată de în-

tunecimea minții și de nestăpânirea simțămintelor și, astfel,

voința este capabilă să își manifeste capacitatea sa liberă și

înnăscută odată ce aceste piedici sunt îndepărtate, ceea ce

înseamnă că ea ar fi capabilă în sine să dorească sau să

aleagă orice lucru bun care îi este pus înainte – sau să nu

dorească ori să nu aleagă acel lucru.

Aceasta este o idee nouă și o eroare, având efectul înăl-

țării puterii liberului arbitru, contrar cuvintelor profetului

Ieremia: „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit

de rea” (Ieremia 17:9). Ea este de asemenea contrară cuvin-

telor apostolului: „Între ei eram și noi toți odinioară (între

fiii neascultării), când trăiam în poftele firii noastre pămân-

tești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor

noastre” (Efeseni 2:3).


IV

Care susțin că omul neregenerat nu este strict sau to-

talmente mort în păcatele sale sau lipsit de orice capacitate

de a face binele spiritual, ci că este în măsură să înseteze și

să fie înfometat după neprihănire sau viață veșnică, și să

aducă jertfa unui duh zdrobit și smerit, care este plăcută lui

Dumnezeu.

Această gândire este contrară mărturiilor clare ale

Scripturii: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre”

(Efeseni 2:1, 5); „toate întocmirile gândurilor din inima lui

erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5;

8:21). Dincolo de aceasta, a fi înfometat și însetat după eli-

berarea din pierzare și după viața veșnică, și a-I aduce lui

Dumnezeu jertfa unui duh zdrobit, sunt lucruri caracteris-

tice doar celor regenerați și celor denumiți binecuvântați

(Psalmii 51:17; Matei 5:6).

V

Care susțin că omul corupt și firesc poate să se folo-

sească bine de harul comun (care, potrivit gândirii lor, are

sensul de lumina sau revelația naturii) sau de darurile care

rămân în om după cădere, așa încât el este capabil în felul

acesta să capete gradual un har mai mare – un har evanghe-

lic sau mântuitor – ca și mântuirea însăși; și că, în felul

acesta, Dumnezeu, în ceea ce Îl privește, se arată gata să Îl

descopere pe Hristos tuturor oamenilor, întrucât El le oferă


tuturor, într-o măsură suficientă și într-o manieră eficace,

mijloacele necesare pentru descoperirea lui Hristos, spre ob-

ținerea credinței și a pocăinței.

Fără a menționa experiența creștinilor din toate vea-

curile, Scriptura mărturisește că această învățătură este

falsă: „El îi descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile

și poruncile Sale. El n-a lucrat așa cu toate neamurile, și ele

nu cunosc poruncile Lui” (Psalmii 147:19–20); „El, în veacu-

rile trecute, a lăsat toate Neamurile să umble pe căile lor”

(Faptele Apostolilor 14:16); (Pavel și însoțitorii lui) „au fost

opriți de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut

prin ținutul Frigiei și Galatiei. Ajunși lângă Misia, se pregă-

teau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie”

(Faptele Apostolilor 16:6–7).

VI

Care afirmă că, în adevărata convertire a omului, cali-

tățile, înclinațiile sau darurile noi nu pot fi infuzate sau re-

vărsate în voința lui de către Dumnezeu, și că, de aceea, cre-

dința prin care noi venim mai întâi la convertire și de pe

urma căreia primim numele de „credincioși” nu constituie o

calitate sau dar infuzat de Dumnezeu, ci doar o acțiune a

omului, și că nu poate fi considerată dar decât în ce privește

puterea de a obține credința.

Aceste idei contrazic Sfintele Scripturi, care mărturi-

sesc că Dumnezeu infuzează sau revarsă în inimile noastre


noile calități ale credinței, ascultării și experimentării dra-

gostei Lui: „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în

inima lor” (Ieremia 31:33); „voi turna ape peste pământul în-

setat și râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste

sămânța ta, și binecuvântarea Mea peste odraslele tale” (Isaia

44:3); „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile

noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5).

Ele intră de asemenea în conflict cu practica neîntreruptă a

Bisericii, care se roagă asemenea profetului: „întoarce-mă

Tu, și mă voi întoarce” (Ieremia 31:18).

VII

Care susțin că harul prin care noi suntem convertiți la

Dumnezeu nu ar fi altceva decât o convingere blândă, sau

(așa cum alții o explică) că modalitatea de acțiune a lui Dum-

nezeu în convertirea omului, cea mai nobilă și potrivită pen-

tru natura omenească, este aceea care se petrece prin îndem-

nuri, și că nimic nu împiedică acest har al îndemnului moral,

chiar și prin el însuși, să îi transforme pe oamenii firești în

oameni spirituali. Ei spun chiar că Dumnezeu nu produce

acceptul din partea voinței decât în această manieră a în-

demnului moral, și că eficacitatea lucrării lui Dumnezeu prin

care El depășește lucrarea Satanei constă în faptul că Dum-

nezeu promite beneficii veșnice, în timp ce Satana promite

beneficii temporare.

Această învățătură este în totalitate pelagiană și con-

trară întregii Scripturi, care vorbește, dincolo de această


convingere, de o cale mult mai eficace și divină prin care Du-

hul Sfânt acționează în convertirea omului, așa cum este

ilustrată în Ezechiel 36:26: „Vă voi da o inimă nouă, și voi

pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de

piatră, și vă voi da o inimă de carne”...

VIII

Care susțin că Dumnezeu, prin regenerarea omului, nu

se folosește de atotputernicia Lui, prin care El poate să în-

drepte cu putere și fără greș voința omului spre credință și

mântuire, ci că, chiar și atunci când Dumnezeu a împlinit

toate lucrările harului de care El se folosește spre converti-

rea omului, totuși omul poate, și în fapt chiar face asta, să se

împotrivească lui Dumnezeu și Duhului în intenția și voința

Acestora de a-l regenera, că omul își poate împiedica com-

plet propria sa naștere din nou și că, în realitate, ar ține de

propria sa putere dacă să se nască sau nu din nou.

Aceasta elimină întreaga funcționare eficace a harului

lui Dumnezeu în convertirea noastră și supune acțiunea

Dumnezeului atotputernic în fața voinței omului, fiind o în-

vățătură contrară celei a apostolilor, care ne învață că noi

credem în virtutea lucrării eficace a puterii minunate a lui

Dumnezeu (Efeseni 1:19) și că Dumnezeu împlinește în noi cu

putere voia bună și nemeritată a bunătății Sale și lucrarea

credinței (2 Tesaloniceni 1:11), și tot așa că „Dumnezeiasca

Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia” (2 Petru

1:3).


IX

Care susțin că harul și liberul arbitru sunt în același

timp cauze parțiale care cooperează pentru a iniția converti-

rea, și că harul nu precedă – în ordinea cauzalității – influ-

ența eficace a voinței, însemnând că Dumnezeu nu ajută în

mod eficace voința omului să ajungă la convertire înainte ca

voința să se motiveze și să se hotărască.

Biserica primară a condamnat deja această învățătură

cu mult timp în urmă, când a fost lansată de pelagieni, și a

făcut acest lucru pe baza cuvintelor apostolului: „nu atârnă

nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are

milă” (Romani 9:16) și, „Cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe

care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4:7); tot așa, „Dumnezeu

este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și

voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

PERSEVERENȚA SFINȚILOR - AL CINCILEA

ELEMENT ESENȚIAL AL DOCTRINEI

Articolul 1: Cei regenerați nu sunt eliberați complet de

păcat

Pe acei oameni pe care Dumnezeu, potrivit planului

Său, îi cheamă în părtășie cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul

nostru, și îi regenerează prin Duhul Sfânt, El îi și eliberează

de sub stăpânirea și robia păcatului, chiar dacă, în această

viață, nu sunt eliberați în întregime de firea pământească și

de trupul de păcat.


Articolul 2: Reacția credinciosului față de păcatele săvâr-

șite ca urmare a slăbiciunii sale

Astfel, păcate zilnice izvorâte din slăbiciune își fac loc

și petele se agață chiar și de cele mai bune fapte ale copiilor

lui Dumnezeu, dându-le acestora un motiv continuu să se

smerească înaintea lui Dumnezeu, să alerge după refugiu la

Hristos cel răstignit, să omoare firea pământească din ce în

ce mai mult prin duhul rugăciunii și prin exersarea sfântă a

evlaviei, și să se străduiască să înainteze către țelul perfecți-

unii, până când sunt eliberați de acest trup de moarte și vor

domni împreună cu Mielul lui Dumnezeu în ceruri.

Articolul 3: Păstrarea de către Dumnezeu a celor convertiți

Din cauza acestor rămășițe ale păcatului care locuiesc

în ei și din cauza ispitelor lumii și ale Satanei, cei care au fost

convertiți nu ar putea să rămână în acest har, dacă ar fi lăsați

să depindă de puterile lor. Totuși, Dumnezeu este credincios,

întărindu-i cu mila Lui în harul ce le-a fost conferit odată, și

păstrându-i cu putere în acest har până la sfârșit.

Articolul 4: Pericolul căderii credincioșilor adevărați în

păcate grave

Deși acea putere a lui Dumnezeu care îi întărește și îi

păstrează pe credincioșii adevărați în har este mai mare decât

un echivalent al puterii firii pământești, totuși cei care sunt

convertiți nu sunt întotdeauna atât de împuterniciți și moti-

vați de Dumnezeu așa încât, în anumite acțiuni specifice, ei să


nu se poată depărta din culpa lor de la a fi călăuziți de har, ci

sunt atrași și îndepărtați prin dorințele firii pământești, că-

zând pradă acestora. Din acest motiv, ei trebuie să vegheze

constant și să se roage ca să nu cadă în ispite. Când eșuează

să facă acest lucru, nu doar că ei pot fi îndepărtați de Dumne-

zeu prin firea pământească, lume și Satana, căzând în păcate,

chiar în păcate grave și scandaloase, ci chiar, prin permisiu-

nea dreaptă a lui Dumnezeu, ei sunt uneori foarte mult înde-

părtați – după cum stau mărturie cazurile triste descrise în

Scriptură, anume ale lui David, Petru și ale altor sfinți care au

căzut în păcat.

Articolul 5: Efectele acestui fel de păcate grave

Totuși, prin astfel de păcate monstruoase, ei Îl ofen-

sează grav pe Dumnezeu, merită pedeapsa morții, Îl întris-

tează pe Duhul Sfânt, întrerup exersarea credinței, își rănesc

grav conștiința și uneori pierd conștientizarea harului pen-

tru o vreme – până când, după ce s-au întors pe cale prin

pocăință autentică, fața părintească a lui Dumnezeu strălu-

cește din nou asupra lor.

Articolul 6: Intervenția salvatoare a lui Dumnezeu

Dumnezeu, care este bogat în îndurare, potrivit cu pla-

nul Său neschimbător de alegere, nu ia Duhul Său Sfânt în

mod complet de la ai Săi, chiar dacă ei cad grav în păcat. El

nici nu îi lasă să cadă atât de mult încât să își piardă harul

înfierii și starea de justificare, sau să comită păcatul care


duce la moarte (păcatul împotriva Duhului Sfânt) și să se

arunce ei înșiși, fiind abandonați complet de El, în pierzare

veșnică.

Articolul 7: Înnoirea spre pocăință

În primul rând, atunci când cad cei credincioși, Dum-

nezeu păstrează sămânța Lui nepieritoare în cei sfinți, să-

mânță din care ei au fost născuți din nou, pentru ca să nu

piară sau să fie alungați. În al doilea rând, prin Cuvântul și

Duhul Său, El îi înnoiește în mod sigur și eficace la pocăință,

așa încât primesc o întristare din inimă și evlavioasă, din ca-

uza păcatelor pe care le-au comis; caută și primesc, prin cre-

dință și cu o inimă zdrobită, iertarea în sângele Mijlocitoru-

lui; au parte din nou de harul unui Dumnezeu împăcat;

adoră prin credință îndurările Lui; și, din acel moment îna-

inte, se străduiesc tot mai sârguincios să-și ducă mântuirea

până la capăt, cu frică și cutremur.

Articolul 8: Certitudinea acestei păstrări

Așadar, faptul că ei nu-și pierd în totalitate credința și

harul și nici nu rămân în căderile lor până la sfârșit așa încât

nu sunt pierduți, se datorează nu meritelor sau puterii lor,

ci îndurării nemeritate din partea lui Dumnezeu. În ceea ce

îi privește, acest lucru nu doar că s-ar putea petrece ușor, ci

este neîndoielnic că ar avea loc. Totuși, în ceea ce Îl privește

pe Dumnezeu, căderea lor totală nu poate avea loc vreodată,

întrucât planul Lui nu se poate schimba, promisiunea Lui nu


poate eșua, chemarea Lui potrivită cu planul Său nu poate fi

revocată, meritul lui Hristos ca și slujba Lui de mijlocire și

păstrare nu pot fi anulate, iar pecetea Duhului Sfânt nu poate

fi invalidată și nici ștearsă.

Articolul 9: Asigurarea acestei păstrări

În ceea ce privește această păstrare a celor aleși la

mântuire și perseverența în credință a adevăraților credin-

cioși, ei înșiși pot și devin asigurați potrivit cu măsura cre-

dinței lor, prin care ei cred cu tărie că sunt și vor rămâne

întotdeauna membrii vii și adevărați ai Bisericii, și că au ier-

tarea păcatelor și viața veșnică.

Articolul 10: Temelia acestei siguranțe

În consecință, această siguranță nu derivă din vreo re-

velație personală dincolo sau din afara Cuvântului, ci din

credința în promisiunile lui Dumnezeu pe care El le-a desco-

perit din plin în Cuvântul Său spre mângâierea noastră, din

mărturia Duhului Sfânt, care „adeverește împreună cu duhul

nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și, dacă suntem co-

pii, suntem și moștenitori” (Romani 8:16-17) și, în final,

dintr-o umblare serioasă și sfântă într-o conștiință curată și

în fapte bune. Dacă aleșii lui Dumnezeu din această lume nu

au această mângâiere bine întemeiată asupra faptului că bi-

ruința va fi al lor și nu au această garanție vrednică de încre-

dere a gloriei veșnice, dintre toți oamenii, ei vor fi mai vred-

nici de compasiune.


Articolul 11: Îndoieli privitoare la această siguranță

Între timp, Scriptura mărturisește că cei credincioși

trebuie să lupte în această viață cu diferite îndoieli ale firii

pământești și că, aflați sub ispite mari, ei nu trăiesc întot-

deauna această siguranță deplină a credinței și această cer-

titudine a perseverenței. Totuși, Dumnezeu, Tatăl oricărei

mângâieri, „nu va îngădui să fie ispitiți peste puterile lor; ci,

împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să iasă din ea” (1

Corinteni 10:13) și, prin Duhul Sfânt, împrospătează în ei si-

guranța perseverenței lor.

Articolul 12: Această siguranță ca încurajare la evlavie

Totuși, această certitudine a perseverenței, atât de de-

parte de a-i face pe adevărații credincioși să fie mândri și

siguri pe sine într-un mod carnal, constituie mai degrabă ră-

dăcina adevărată a smereniei, a unui respect filial, a evlaviei

autentice, a anduranței în orice conflict, a rugăciunilor fier-

binți, a statorniciei în purtarea crucii și în mărturisirea ade-

vărului, și a bucuriei bine întemeiate în Dumnezeu. Atunci

când reflectă la acest beneficiu, ei primesc o încurajare la o

practică continuă și serioasă a mulțumirii și a faptelor bune,

așa cum este dovedit din mărturiile Scripturii și din exem-

plele sfinților.

Articolul 13: Siguranța nu este o încurajare la nepăsare

Încrederea împrospătată a perseverenței nu produce

imoralitate sau lipsa preocupării pentru evlavie în cei care


sunt readuși pe picioarele lor după o cădere, ci o preocupare

tot mai mare de a rămâne cu atenție pe căile Domnului, pe

care El le-a pregătit mai dinainte pentru ei. Credincioșii res-

pectă aceste căi așa încât, prin umblarea pe ele, ei își păs-

trează siguranța perseverenței lor, pentru ca nu cumva, prin

abuzul de către ei a bunătății părintești a Tatălui lor, fața

Dumnezeului plin de har (pentru cei evlavioși, a privi fața

Lui este un lucru mai dulce decât viața, dar retragerea feței

Lui este mai amară decât moartea) să se îndepărteze din nou

de la ei, și să conducă la căderea lor într-o mai mare tulbu-

rare a sufletului.

Articolul 14: Folosirea de către Dumnezeu a mijloacelor

în perseverență

La fel cum Dumnezeu a găsit plăcere să înceapă această

lucrare a harului în noi prin propovăduirea Evangheliei, tot

așa El ocrotește, continuă și Își finalizează lucrarea prin au-

zirea și citirea Evangheliei, prin meditarea asupra ei, prin

îndemnurile, avertismentele și promisiunile ei, ca și prin fo-

losirea sacramentelor.

Articolul 15: Reacții contrastante față de învățătura privi-

toare la perseverență

Această învățătură privitoare la perseverența sfinților

și credincioșilor adevărați, și cu privire la siguranța perseve-

renței lor - o învățătură pe care Dumnezeu ne-a descoperit-

o din belșug în Cuvântul Său, spre gloria Numelui Său și spre


mângâierea celor evlavioși, pe care o revarsă în inimile cre-

dincioșilor – este un lucru pe care firea pământească nu îl

înțelege, pe care Satana îl urăște, pe care lumea îl batjoco-

rește, pe care cei ignoranți și ipocriți îl abuzează, și pe care

duhurile de erezie îl atacă. Prin contrast, mireasa lui Hristos

a iubit întotdeauna această învățătură cu mare drag și a apă-

rat-o cu statornicie, ca pe o comoară neprețuită. Dumnezeu,

împotriva Căruia niciun plan nu poate reuși și nicio putere

nu poate izbândi, se va îngriji ca Biserica Lui să continue să

facă acest lucru. Doar a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul

Sfânt să fie cinstea și gloria în veci. Amin.

RESPINGEREA ERORILOR PRIVIND ÎNVĂȚĂTURA

PERSEVERENȚEI SFINȚILOR



I

Care afirmă că perseverența credincioșilor adevărați

nu constituie un efect al alegerii sau un dar al lui Dumnezeu

produs moartea lui Hristos, ci o condiție a noului legământ

pe care omul trebuie să o împlinească prin voința sa liberă,

înainte ca ei să denumească această alegere și justificare a

lui ca „peremptorie”.

Sfânta Scriptură mărturisește că perseverența survine

din alegere și este dăruită aleșilor în virtutea morții, învierii

și a mijlocirii lui Hristos: „rămășița aleasă a căpătat; pe când


ceilalți au fost împietriți” (Romani 11:7); tot astfel, „El, care

n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți,

cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumne-

zeu este Acela, care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi?

Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui

Dumnezeu, și mijlocește pentru noi! Cine ne va despărți pe

noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8:32-35).

II

Care susțin că Dumnezeu îi dă credinciosului suficientă

putere pentru a persevera și este gata să păstreze această

putere în el, dacă omul se achită de responsabilitatea lui, dar

că, chiar cu toate aceste lucruri, care sunt necesare pentru

perseverarea în credință și pe care Dumnezeu găsește plă-

cere să le folosească pentru a păstra credința, totuși depinde

întotdeauna de alegerea voinței omului dacă dorește sau nu

să persevereze.

Această perspectivă este în mod evident pelagiană și,

chiar dacă intenționează să-l elibereze pe om, îl face să pară

ca și cum ar comite un sacrilegiu. Ea este contrară consen-

sului statornic al învățăturii evanghelice, care îi ia omului

orice motiv de a se lăuda cu sine și care atribuie lauda pentru

acest beneficiu doar harului lui Dumnezeu. Ea se mai află și

împotriva mărturiei apostolului: „El vă va întări până la

sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului

nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 1:8).


III

Care afirmă că cei care cred cu adevărat și au fost năs-

cuți din nou nu doar că pot să abandoneze în totalitate și

până la sfârșit credința justificatoare, harul și mântuirea, ci

și că, în fapt, acest lucru se petrece adesea, așa încât aceștia

își abandonează credința și sunt pierduți pe veci.

Această opinie anulează însuși harul justificării și al re-

generării, deopotrivă cu păstrarea continuă de către Hristos,

contrar cuvintelor clare ale apostolului Pavel: „pe când eram

noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât

mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sân-

gele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu” (Ro-

mani 5:8-9); contrar apostolului Ioan: „oricine este născut

din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui ră-

mâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dum-

nezeu” (1 Ioan 3:9); și contrar cuvintelor lui Isus Hristos: „Eu

le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va

smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai

mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tată-

lui Meu” (Ioan 10:28-29).

IV

Care afirmă că cei care cred cu adevărat și au fost năs-

cuți din nou pot comite păcatul care conduce la moarte

(adică păcatul împotriva Duhului Sfânt).


După ce a făcut mențiunea privitoare la cei care comit

păcatul care conduce la moarte și interzice rugăciunea pen-

tru aceștia (1 Ioan 5:16–17), același apostol Ioan adaugă ime-

diat următoarele: „Știm că oricine este născut din Dumnezeu,

nu păcătuiește (anume acest fel de păcat), „ci Cel născut din

Dumnezeu îl păzește, și cel rău nu se atinge de el” (v. 18).

V

Care susțin că, fără o revelație specială, nimeni nu

poate avea în această viață siguranța perseverenței viitoare.

Prin această învățătură, mângâierea bine întemeiată a

credincioșilor adevărați în această viață este eliminată, și

este reintrodusă în Biserică îndoiala romano-catolicilor. To-

tuși, Sfânta Scriptură arată în multe locuri cum siguranța

derivă nu dintr-o revelație specială și extraordinară, ci din

semnele distinctive ale copiilor lui Dumnezeu și din promi-

siunile complet vrednice de încredere ale lui Dumnezeu.

Acestea sunt afirmate în special de apostolul Pavel: nimic din

toată creația „nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui

Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Ro-

mani 8:39); și Ioan: „Cine păzește poruncile Lui, rămâne în

El, și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul,

pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:24).

VI

Care afirmă că învățătura privitoare la siguranța per-

severenței și a mântuirii este, prin însăși natura și caracterul


ei, un opiu al firii pământești și ar fi dăunătoare pentru evla-

vie, pentru bunele moravuri, pentru rugăciune și pentru alte

practici sfinte, și că, dimpotrivă, a avea îndoieli despre aces-

tea ar fi un lucru vrednic de laudă.

Acești oameni demonstrează că ei nu cunosc modalita-

tea eficace în care harul lui Dumnezeu lucrează și nici lucra-

rea Duhului Sfânt de locuire a credinciosului, și ei îl contra-

zic pe apostolul Ioan, care susține contrariul în cuvinte

clare: „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și

ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va

arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.

Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăță, după cum El

este curat” (1 Ioan 3:2-3). Mai mult, aceștia sunt contraziși

de exemplele sfinților din Vechiul și Noul Testament deopo-

trivă, care, chiar dacă au fost asigurați de perseverența și

mântuirea lor, totuși au fost constanți în rugăciune și în ce-

lelalte practici ale evlaviei.

VII

Care susțin că, în cazul acelora care cred doar tempo-

rar, credința lor nu diferă de credința justificatoare și mân-

tuitoare decât în ce privește durata acesteia.

În Matei 13:20 și în Luca 8:13, Hristos însuși definește

clar aceste diferențe între credincioșii temporari și credincioși

adevărați: El spune că primii primesc sămânța ca un teren

stâncos, în timp ce cei din urmă o primesc într-un teren bun


și cu o inimă bună; primii n-au rădăcină, în timp ce ultimii

sunt adânc înrădăcinați; primii nu au roade, în timp ce ultimii

aduc roade în diferite măsuri, cu statornicie sau perseverență.

VIII

Care afirmă că nu ar fi absurd ca o persoană, după ce

și-a pierdut regenerarea anterioară, să fie încă odată, ba

chiar în mod repetat născută din nou.

Prin această învățătură, ei neagă natura nepieritoare a

seminței lui Dumnezeu, prin care suntem născuți din nou, și

sunt contraziși de mărturia apostolului Petru: „ați fost năs-

cuți din nou nu dintr-o sămânță, care poate putrezi, ci dintr-

una care nu poate putrezi” (1 Petru 1:23).

IX

Care afirmă că Hristos nu s-a rugat nicăieri pentru o

perseverență fără eșec a credincioșilor în credință.

Ei Îl contrazic pe însuși Hristos, atunci când El spune:

„Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta”

(Luca 22:32), ca și pe Ioan, scriitorul Evangheliei, atunci

când mărturisește în Ioan 17 că Hristos s-a rugat nu doar

pentru apostoli, ci și pentru cei care aveau să creadă prin

mesajul lor: „Sfinte Tată, păzește-i, în Numele Tău” (v. 11) și

„nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (v. 15).


ÎNCHEIERE. RESPINGEREA ACUZAȚIILOR FALSE

Așadar, aceasta este explicația clară, simplă și directă

a învățăturii ortodoxe (biblice, n.tr.) asupra celor cinci arti-

cole în dispută din Olanda, ca și respingerea erorilor prin

care bisericile olandeze au fost tulburate pentru ceva timp.

Sinodul declară că aceste explicații și aceste respingeri de-

rivă din Cuvântul lui Dumnezeu și sunt în acord cu mărturi-

sirile de credință ale bisericilor reformate. De aceea, devine

clar că nu ne putem aștepta ca cei care le-au formulat să de-

monstreze vreun adevăr, dreptate sau dragoste, devreme ce

doresc ca oamenii să creadă:

• că învățătura bisericilor reformate asupra predes-

tinării și asupra punctelor asociate cu ea, prin în-

săși natura și tendința ei, ar distrage oamenii de la

orice evlavie și religie, că ar fi un opiu al firii pă-

mântești și al diavolului, și că ar fi o întăritură a

Satanei, prin care el așteaptă să îi mintă pe toți oa-

menii, să îi rănească pe majoritatea dintre ei și să

îi străpungă fatal pe mulți dintre ei cu săgețile dis-

perării și ale siguranței de sine;

• că această învățătură L-ar face pe Dumnezeu să

pară autorul păcatului, nedrept, un tiran și un ipo-

crit, și că nu ar constitui altceva decât un soi ream-

balat de stoicism, maniheism, libertinism și isla-

mism;


• că această învățătură i-ar face pe oameni să fie în-

crezători în ei înșiși într-un mod carnal, încât în-

cearcă să îi convingă de faptul că nimic nu le pune

în pericol mântuirea celor aleși, indiferent cum ar

trăi, așa încât ei pot comite cele mai scandaloase

crime cu siguranță de sine, și că, pe de altă parte,

nimic nu le este util celor respinși în ce privește

mântuirea, chiar dacă acești oameni ar fi împlinit

cu adevărat toate faptele sfinților;

• că această învățătură ar sugera că Dumnezeu a pre-

destinat și a creat cea mai mare parte a acestei lumi

la condamnare veșnică, prin simpla și totala ale-

gere a voii Sale, fără a lua câtuși de puțin aminte

sau în considerare vreun păcat; că, în aceeași ma-

nieră în care alegerea este sursa credinței și a fap-

telor bune, respingerea constituie cauza necredin-

ței și a lipsei de evlavie; că mulți prunci ai credin-

cioșilor sunt smulși în inocența lor de la sânul ma-

melor lor și aruncați cu cruzime în Iad, așa încât

nici sângele lui Hristos, nici botezul lor, nici rugă-

ciunile Bisericii la botezul lor nu le pot fi de vreun

folos;

și multe alte astfel de acuzații batjocoritoare pe care

bisericile reformate nu doar că le dezaprobă, ci le denunță

din toată inima lor.


De aceea, în Numele Domnului, Sinodul de la Dort in-

sistă față de toți cei care cheamă cu reverență Numele Mân-

tuitorului nostru Isus Hristos să își formeze convingerile

despre credința bisericilor reformate nu pe baza acuzațiilor

false adunate de ici și colo sau chiar pe baza afirmațiilor per-

sonale ale unui număr de oameni cu autoritate din vechime

sau din vremea modernă – afirmații care sunt adesea citate

în afara contextului, citate greșit sau răstălmăcite pentru a

le da un înțeles diferit – ci pe baza mărturisirilor de credință

oficiale ale bisericilor și a explicației de față a învățăturii or-

todoxe, care a fost susținută prin consimțământul unanim al

membrilor întregului Sinod, individual și împreună.

Mai mult, Sinodul îi avertizează fierbinte pe falșii acu-

zatori să ia aminte la ce judecată grea îi așteaptă din partea

lui Dumnezeu pe cei care aduc o mărturie falsă împotriva

atât de multor biserici, a mărturisirilor de credință ale aces-

tora, care le tulbură conștiințele celor slabi și caută să dău-

neze gândirii multora, împotriva părtășiei credincioșilor

adevărați.

În final, Sinodul de față îi îndeamnă pe toți frații sluji-

tori ai Evangheliei lui Hristos să prezinte această învățătură

într-o manieră evlavioasă și reverentă, în instituțiile acade-

mice și în biserici; să procedeze astfel atât în scris cât și prin

vorbirea lor, având în vedere gloria Numelui lui Dumnezeu,

sfințenia vieții și mângâierea sufletelor tulburate; să se gân-


dească și să vorbească din Scriptură potrivit cu analogia cre-

dinței; și, în final, să se înfrâneze de la acele căi de a vorbi

care trec dincolo de limitele puse pentru noi de sensul au-

tentic al Sfintelor Scripturi, și care ar putea să le dea sofiști-

lor impertinenți un prilej potrivit pentru a batjocori învăță-

tura bisericilor reformate sau chiar pentru a aduce acuzații

false împotriva ei.

Fie ca Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care stă la

dreapta lui Dumnezeu și le dă daruri oamenilor, să ne sfin-

țească în adevăr, să îi conducă la adevăr pe cei care greșesc,

să reducă la tăcere gurile acelora care aduc acuzații false îm-


credincioși ai Cuvântului Său cu un duh de înțelepciune și

discernământ, așa încât tot ceea ce aceștia spun să fie spre

gloria lui Dumnezeu și spre zidirea celor care îi aud. Amin.

226

227

NOTĂ CĂTRE CITITORI

Editura noastră vă invită să ne trimiteți răspunsuri în

legătură cu această carte scriind la Reformed Fellowship Inc.,

folosind adresa de e-mail [email protected].

Fondată în 1951, Reformed Fellowship, Inc. este o or-

ganizație religioasă non-profit, compusă dintr-un grup de

credincioși creștini care susțin credința biblică reformată.

Scopul acestui grup este de a apăra și promova această cre-

dință, de a-i hrăni pe cei care caută să trăiască în ascultare

de ea, de a oferi expresii îmbunătățite ale ei, de a stimula

sensibilitatea doctrinară a celor care o mărturisesc, de a pro-

mova bunăstarea spirituală și puritatea bisericilor reformate

și de a încuraja acțiunea creștină.

Membrii Reformed Fellowship își exprimă adeziunea

la crezurile calviniste așa cum sunt formulate în Mărturisi-

rea de Credință Belgiană, în Catehismul Heidelberg, în Ca-

noanele de la Dort și în Mărturisirea și Catehismele de la

Westminster.


Pentru a ne împlini misiunea, noi publicăm o revistă

bilunară, intitulată The Outlook, alături de cărți și ghiduri de

studiu biblic. Pagina noastră de internet este www.refor-

medfellowship.net.

MAGNA GRATIA Noi vestim Evanghelia harului

Asociația MAGNA GRATIA este o organizație non-profit care își

concentrează eforturile pe proclamarea Evangheliei prin literatură

consecventă doctrinar, prin evanghelizare și echiparea bisericilor

evanghelice de limba română.

Dacă ai fost binecuvântat citind această carte, poți ajuta la

binecuvântarea altui credincios, prin unul sau mai multe lucruri,

după cum urmează:

1) Dă mai departe această carte! “Fără plată ați primit, fără plată

să dați”.

2) Vizitează paginile noastre de internet la magnagratia.org și află

mai mult despre lucrarea noastră, și citește GRATUIT cele peste 170

de cărți ale unora dintre cei mai buni autori creștini din istorie.

3) Rămâi conectat la noutățile MAGNA GRATIA prin a vizita pagina

noastră de Facebook la www.facebook.com/MagnaGratiaRomania și

prin a te abona pe website, așa încât să fii anunțat când publicăm noi

resurse.

4) Spune și altora despre lucrarea noastră.

5) Roagă-te pentru noi.

6) Donează și ajută-ne să mergem mai departe cu această lucrare.

Donațiile se pot face online, www.magnagratia.org/donatii.html

Pentru orice alte informații, scrie-ne la [email protected].

Mulțumim!

Date post:	11-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	12 times
Download:	1 times

NUMAI PRIN HARUL LUI DUMNEZEU · formate, este oferit cu nădejdea că îi va obișnui pe unii...

Documents