O jertfă VIE

Prima calitate a animalului pentru jertfă era aceea de a fi viu. Pare o bana-litate, dar niciun animal mort nu era sacrificat în Vechiul Testament. Mai mult, animalul trebuia să fie sănătos și la vârsta cea mai bună. Înainte ca preotul să-i curme viața după un ritual minuțios, el trebuia să fie „mai viu ca niciodată”. Vitalitatea contrasta cu sacrificiul, iar evreii trebuiau să observe aceste detalii. Ochii le erau ațințiți spre sângele încă fierbinte care se scurgea printre pietrele altarului. Un puternic sentiment de vinovăție punea stăpânire pe inimile lor, știind că tot ce se întâm-plă acolo este o consecință a păcatului. Dar nimic nu-i impresiona mai mult decât viața care se curmă, acea viață care se citea în perfecțiunea și vioiciu-nea animalului înainte de a fi sacrificat.

Creștinii din Roma trebuiau să se jertfească exact în același fel. Moartea lor față de păcat „năștea” viața lor din Dumnezeu. Dar simpla viață nu era suficientă. Conform promisiunii lui Isus, El își doreste ca noi să avem viața „din belșug” (Ioan 10.10). Așa cum o persoa-nă ajunsă la vârsta deplinei maturități se simte în cea mai bună formă, la fel creștinul trebuie să aibă această stare din momentul când L-a întâlnit pe Hristos. Sănătatea lui spirituală trebuie întreținută printr-o relație personală cu Dumnezeu, dar și printr-o hrănire corespunzătoare din Cuvântul Său.

Rezumând, a te aduce ca o jertfă vie înseamnă, în plan spiritual, câteva lucruri:

În primul rând, înseamnă să fi bine născut. Ne referim, evident, la nașterea din nou. E important ca momentul acela de răscruce, ziua în care Domnul ți-a atins inima și mintea, să fie autentic. Cum nașterea fizică reușită este de dorit, la fel și nașterea spirituală. Nu convertit fals precum Simon (vrăjitorul) care, deși aderă la credință, continuă să fie animat de lăcomie și perversitate (Fapte 8.9-25). Ci convertit autentic, precum famenul etiopian. Acesta din urmă cunoștea atât de puțin și eronat, dar când aude de Isus, Îl acceptă cu toată inima și pentru toată viața (Fapte 8.26-40).

În al doilea rând, înseamnă să fi bine crescut. Nașterea din nou este un eveniment care declanșează un proces de lungă durată. Acesta se numește de obicei sfințire, dar se

referă de fapt la maturizarea noastră spirituală. Epistolele Noului Testament amintesc în mod repetat această nevoie. Oamenii se întorseseră de la idoli la adevăratul Dumnezeu, dar viața spiri-tuală înseamnă o creștere continuă, o înțelegere profundă a lucrurilor, precum a Mariei din Betania și nu o superficia-litate mânioasă precum a Martei (vezi Luca 10.38-42).

În al treilea rând, înseamnă să fi bine dispus. Pentru că un adevărat copil al lui Dumnezeu, care împărtă-șește viața Lui, nu mai poate fi posac și nesuferit. În cele mai delicate situații, el înțelege că există o realitate mereu dincolo de acestea. Are trăiri absolut omenești, dar cultivă un optimism spi-ritual care se ancorează în providența lui Dumnezeu. Nu ca tânărul bogat care, deși Îl întâlnește pe Isus, îi întoarce spa-tele supărat (Mat. 19.16-26). El renunță la o viață de biruință spirituală, la o școală în care Domnul ar fi vrut să-l includă. Cu Zacheu, bunăoară, e diferit. El este gata să plătească prețul propriei schimbări și o face cu bucurie. Niciun sacrificiu nu i se pare prea mare, nicio poruncă a lui Hristos prea înaltă (vezi Luca 19.1-10).

În fine, în al patrulea rând, înseamnă să fi bine orientat. Creștinul matur are parte de călăuzirea Duhului în orice vreme. Pentru el, Împărăția lui Dumnezeu este mai importantă decât interesul imediat. Nu seamănă cu Lot care alege cu ochii fizici, în folosul lui, dar care plătește scump acea decizie. Ci, dimpotrivă, seamănă cu Avraam care, deși pierde uneori, se încrede într-un Dumnezeu suveran și iubitor.

Cam în acest fel ar trebui să fim și noi vii pentru Dumnezeu. În această atmosferă ar trebui să se consume slu-jirea noastră, oricare ar fi ea. Dinamis-mul credinței noastre ar trebui să se vadă în fiecare detaliu. Marii oameni ai lui Dumnezeu au fost întotdeauna tonici din punct de vedere spiritual. Când toți abdicau în jurul lor, aceștia rămâneau în picioare prin puterea Celui Preaînalt.

O jertfă SFÂNTĂ

Pentru a fi pus pe altar, animalul de jertfă nu trebuia să fie doar viu. Urma un al doilea moment, la fel de important ca și cel dintâi. Este vorba de desprinderea lui de turmă. Evreul îl alegea, iar ca urmare a acestei alegeri, el „părăsea” în mod definitiv habitatul

în care crescuse. Drumul pe care apuca acum era ireversibil (niciun animal de jertfă nu s-a mai întors în turmă), era drumul sacrificiului definitiv. Conceptul de sfințenie – atât în Vechiul, cât și în Noul Testament – comportă acest detaliu al separării. Cum obiectele Templului erau sfinte (adică nu aveau o întrebuințare domestică), la fel anima-lele jertfite erau sfinte (adică aveau o destinație unică).

Dacă, în sistemul de jertfe, omul alegea animalul – care nu se putea opune –, în sistemul noutestamental lucrurile au altă nuanță. Când vine vorba de sacrificiu spiritual, creștinul însuși trebuie „să se ia” pe sine. El trebuie să-și impună în mod constant și radical acest lucru. Dacă iertarea păcatelor este minunea pe care o săvâr-șește doar Dumnezeu, atunci ea trebuie urmată de o separare continuă de cele lumești. Urmarea lucrării harului în viața noastră se vede în acea dedicare cotidiană. Cum spuneam, drumul jertfei este un drum cu sens unic. Pornit pe el, creștinul nu mai poate da înapoi, oricât de mare ar fi tentația.

Există și aici câteva imperative. Sfințenia nu este ceva nedefinit, un cuvânt care sună bine dar pe care aproape nu-l mai înțelegem. Nicidecum! Mai întâi de toate, ea ține de natura lui Dumnezeu, dar poate fi aplicată fiecăruia dintre noi.

Trebuie să fim, în primul rând, bine igienizați. Așa cum animalul trebuia să fie fără cusur, creștinul trebuie să fie curat în Hristos. Nu e vorba de perfecțiune, doar Dumnezeu este perfect. Este vorba de acea curățire permanentă prin sângele Domnului, care ne face dependenți de El. Așa cum întreținem igiena trupului, să o întreți-nem și pe cea a sufletului. Să nu permi-tem ca alunecările să se accetueze – ca la împăratul Saul –, ci să ne căim de fiecare dată, așa cum se cuvine, – ca David, „omul după inima lui Dumnezeu”. Acești doi împărați pot fi cel mai bine priviți în oglindă. Abia atunci reușim să vedem ce înseamnă o viață trăită pe apucate și, respectiv, o viață trăită cu demnitate.

În al doilea rând, trebuie să fim bine delimitați. Încă din vremea patriarhilor, Domnul a dorit ca ai Lui să fie diferiți. Când a luat ființă poporul evreu, Domnul a avut aceeași dorință: el să fie diferit între celelalte națiuni.

August 2014 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 13 12 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI August 2014

nvățăturile Noului Testament se

Îclădesc pe temelia Vechiului Testament. Fragmente, imagini

sau personaje din trecut sunt interpretate în perspectivă creștină, iar evenimente din istoria evreilor devin analogii extraor-dinare pentru înțelegerea credinței. Epistolele preiau inclusiv idei din legea ceremonială. Detaliile despre jertfe oferă o paradigmă potrivită în ceea ce privește viața spirituală. Deși a fost abrogată prin Hristos, elementele și nuanțele ei continuă să fascineze până în ziua de azi. Apostolii au știut lucrul acesta foarte bine. Erau familiari cu limbajul vechitestamental și era normal să găsească acolo resurse inepuizabile.

Una dintre aceste ocazii o găsim în Epistola către Romani 12.1: „Vă îndemn dar fraților, pentru îndurarea lui Dum-nezeu, să vă aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”.

Plasat după un capitol profund teo-logic (cap. 11), fragmentul ne uimește încă din deschidere. Tonul e cald și frățesc. Deși nu se văzuseră niciodată, apostolul împărtășește destinatarilor săi lucruri atât de speciale. Pe măsură ce epistola se apropie de final, ideile sunt tot mai practice. Încă o dovadă că, deși doctrina este importantă, ea trebuie să prindă viață în noi înșine. Credința trebuie asumată împreună cu toate principiile care decurg din ea.

Două observații preliminarii. În primul rând, apostolul așază întregul sacrificiu pe „îndurarea lui Dumnezeu”. Pentru îndurare avem grecescul oiktirmon, care se mai poate traduce prin: compasiune, milă, privilegiu (ace-lași cuvânt este folosit și în Rom. 9.15). Se pare că eforturile noastre, necesare de altfel, nu reprezintă un merit în sine.

Toate acestea sunt posibile exclusiv prin îndurarea lui Dumnezeu. În al doilea rând, suntem chemați să ne aducem pe noi înșine ca jertfă, nu talentele sau bunurile. Accentul nu cade pe ceea ce am dobândit, ci pe însăși viața noastră. Dumnezeu nu dorește să facem o tran-zacție cu El sau să-I donăm câte ceva din ale noastre, ci ne vrea pe noi înșine, pe de-antregul.

Cu măiestria unui mare scriitor și sub inspirația Duhului, Pavel reiterează limbajul ritualic al Vechiului Testament. Astfel, modul în care noi trebuie să ne jertfim pe altarul lui Dumnezeu se asea-mănă cu detaliile din vechime. Singura diferență este că nu mai aducem un animal drept jertfă, ci pe noi înșine. Printr-un act de voință, conștienți de măreția propriei mântuiri, noi nu facem altceva decât să ne transformăm viețile într-o ofrandă pentru Mântuitorul. Odată ce L-am cunoscut, nu mai putem rămâne indiferenți. Cele trei caracteris-tici ale jertfei („vie”; „sfântă”; „plăcută”) au toate legătură cu viața noastră coti-diană. Nu sunt fapte nemaiîntâlnite, nici sforțări spectaculoase, ci trăirea con-stantă cu Dumnezeu.

Ioan Gură de Aur spunea: „Cum ne devin trupurile o jertfă? Nu permite ochilor tăi să vadă niciun lucru rău; și acesta este deja un sacrificiu. Nu îngădui gurii tale să spună nimic murdar și aceasta este deja o ofrandă. Dar nu este suficient să facem toate acestea, ci noi trebuie să mergem mai departe, anume să facem fapte bune. Mâinile trebuie să facă milostenie, gura trebuie să binecuvân-teze pe cei ce ne blastămă, iar urechile trebuie să-și găsească timp pentru a asculta cuvintele Scripturii. Jertfirea nu permite niciun lucru necurat. Aceasta este prima roadă a tuturor acțiunilor noastre.”

Pastor GHIȚĂ MOCAN,Biserica Penticostală FILADELFIA,Oradea

VIA

ȚĂ

CR

EȘ

TIN

ĂV

IAȚ

Ă C

RE

ȘT

INĂ

VIA

ȚĂ

CR

EȘ

TIN

ĂV

IAȚ

Ă C

RE

ȘT

INĂ

O viață pe altarO viață pe altar

(continuare în pag. 14)

„Vă îndemn, dar, fraților, pentru

îndurarea lui Dumnezeu, să

aduceți trupurile voastre ca o jertfă

vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu:

aceasta va fi din partea voastră o

slujbă duhovnicească.”(Romani 12.1)

„Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.” (1 Timotei 4:12)

„Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.” (1 Timotei 4:12)