u trecut peste 2000 de ani de

Acând a avut loc acest mare eveni-ment – Învierea Domnului Isus

Hristos –, totuși, constatăm că mulți dintre locuitorii planetei noastre nu cunosc adevă-rata însemnătate a Paștelui. Pentru ei, această sărbătoare înseamnă doar ouă roșii, iepu-rași de ciocolată, flori de crin, mese încăr-cate cu carne de miel, cozonaci și băutură.

De-a lungul veacurilor, oamenii au încercat să dea tot felul de explicații la învierea lui Isus, așa cum preoții și fariseii au încercat să cumpere cu bani martorii oculari ai învierii: „aceștia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ținut sfat și au dat ostașilor mulți bani...” (Matei 28.12), pentru a ascunde adevărul. Tot așa și savanții zilelor noastre caută să lanseze tot felul de teorii cu privire la învierea Domnului.

Întrebarea vitală care se pune în zilele noastre este: Merită acest eveniment al Învierii atenția noastră?

Este important pentru creștini și necreș-tini să cunoască semnificația lui? Ne ajută pe fiecare dintre noi să ne definim mai bine scopurile vieții?

Aș vrea să vă aduc aminte că nimeni până la Domnul Isus și nici după moartea și învie-rea Sa nu a spus „stricați Templul acesta și în trei zile Îl voi ridica” (Ioan 2.9). Nimeni nu L-a înțeles pe Domnul, crezând că le vorbește despre templul lui Solomon, dar în realitate El le vorbea despre trupul Lui.

Învierea glorioasă a Domnului Isus a pecetluit călătoria Sa plină de succes de pe pământ, prin moartea și învierea Sa deschi-zând un nou orizont pentru toți cei care cred în El, așa cum scrie în Ioan 11.25-26: „Eu sunt învierea și viața, cine crede în Mine chiar dacă ar fi murit va trăi și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată”.

Cel mai important lucru pentru care merită să dăm toată atenția sărbătorii Paștelui este puterea lui Dumnezeu de a învia morții. Domnul Isus a vrut să îi familiarizeze pe cei din vremea lui cu astfel de lucrări, arătând această putere la mor-mântul lui Lazăr, mort de patru zile. Acesta, la porunca Domnului Isus, a înviat din morți (Ioan 11.40). Nici oamenii de știință, nici tehnologia modernă nu au reușit să învie un mort, nici măcar după o zi, nu după patru zile – doar Isus a putut!

Un alt fapt de o importanță majoră pentru care merită să dăm o atenție deosebită Paștelui

este acela că învierea este temelia de bază a Sfintelor Scripturi. Nici credința, nici viața, nici moartea nu au valoare fără înviere. Învierea Domnului a dovedit întregii omeniri că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Fariseii și preoții cei mai de seamă și-au adus aminte de cuvintele Domnului Isus și i-au zis lui Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul acela pe când era încă în viață a zis: după trei zile voi învia” înșelăciunea de care se temeau ei a devenit realitate chiar sub privirile ochilor lor, nici străjerii, nici piatra sigilată nu au putut să Îl țină pe Domnul în mormânt.

Prin acest eveniment al Învierii chiar și unii dintre dușmanii Lui au fost obligați să creadă că Isus a înviat. Învierea lui Hristos este o realitate pentru toți cei care vor să o recunoască, dar și o piatră de poticnire pentru cei care o resping.

Apostolul Pavel scria: „Hristos a murit, ba mai mult El a înviat și stă de-a dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Romani 8.34).

Învierea Domnului Isus a fost importantă nu numai pentru apostoli, ci și pentru oricine vrea să cunoască adevărul Sfintelor Scripturi și dorește să ajungă în Împărăția Lui. Așa cum pentru fiecare dintre noi moartea este o realitate, învierea Domnului este realitatea care ne ajută să scăpăm de frica morții, știind de asemenea că veșnicia promisă de Domnul Isus nu este doar un vis, ci o făgăduință: „În adevăr dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6.5). Pentru toți cei ce cred în înviere, moartea nu este o înfrângere, ci este o biruință, o victorie, o realitate promisă de Domnul: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4.14).

Cercetând locurile sfinte din Israel am ajuns și la Ierusalim în fața grotei unde ghidul ne-a spus „acesta e mormântul Domnului Isus - vreau să știți, mormântul Lui e gol” – încă una dintre multele dovezi că El a înviat!

Fie ca această veste a Învierii să cuprindă tot mai multe inimi și fiecare dintre noi să putem spune precum spunea apostolul Pavel: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui...” (Fili-peni 3.10).

Doresc tuturor un Paște fericit, multă pace, binecuvântare și sănătate.

Pastor IONEL NEDELEA,Biserica Penticostală FILADELFIA, Chișineu-Criș, județul Arad

Hristos e viu!Hristos e viu!

Aprilie 2014 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 17 8 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI Martie 2014

ÎNV

IER

EA

DO

MN

UL

UI

ÎNV

IER

EA

DO

MN

UL

UI

„Dar acum, Hristos a înviat

din morți, pârga celor adormiți.”(1 Corinteni 15.20)

vinovăției pe care o crează păcatul în viața omului. O astfel de stare este in-compatibilă cu dragostea de Dumne-zeu. De aceea Dumnezeu ne-a iertat mai întâi păcatele, eliberându-ne de orice vinovăție, pentru ca, în urma nașterii din nou și a botezului cu Duhul Sfânt, să pună în inimile noastre dra-gostea Sa fără hotare, care nu ține în primul rând de fapte, ci de roada lăun-trică. Numai în felul acesta temerea de Dumnezeu devine respect sau reverență ca parte importantă și semnificativă a închinării: „Frica Dom-nului este începutul științei, dar nebu-nii nesocotesc înțelepciunea și învăță-tura” (Prov. 1.7). În cartea lui Iov găsim scris: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea, depărta-rea de rău este priceperea” (Iov 28.28).�Lumea lui Noe a falimentat tocmai la acest capitol al fricii și respectului datorat Creatorului.

În Geneza 6.3, Dumnezeu declară că Duhul Său va abandona lupta pen-tru îndreptarea acelei generații antedi-luviene hotărând distrugerea ei prin potop după ce „I-a părut rău Domnu-lui că l-a creat pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui” (Gen. 6.6).

Ajungem astfel la cea de a treia calitate a lui Noe: el era un om activ în lucrarea Domnului, prin credință. Credința lui în cuvintele revelației lui Dumnezeu era forța motrice care l-a pus în mișcare pentru constru-irea faimoasei corăbii descrisă în Gen.6.14-16: „Fă-ți o corabie din lemn de gofer (chiparos). Corabia aceasta s-o împarți în cămăruțe, și s-o tencuiești cu smoală pe dinăun-tru și pe dinafară. Iată cum s-o faci: corabia să aibă 300 de coți în lungi-me, 50 de coți în lățime și 30 de coți în înălțime. Să faci corabiei o fereas-tră sus, lată de un cot; ușa s-o pui în laturea corabiei și să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc și altul sus.”

Dacă evaluăm cotul la 0,5 m, dimen-siunile corabiei în metri ar fi putut să fie, cu aproximație: lungimea: 300 coți x 0,5 m = 150 m; lățimea: 50 coți x 0,5 m = 25 m; înălțimea: 30 coți x 0,5 m = 15 m, astfel că volumul aproxi-mativ al arcei se ridică la 150x25x15

3= 56.250 m . Experții în industria con-strucțiilor navale au tras concluzia, în urma cercetărilor lor, că până în ziua de astăzi dimensiunile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Noe au rămas dimensiuni optime pentru orice vapor.

Acest lucru este o confirmare a ceea ce a scris apostolul Pavel: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Rom. 11.33)

Tot ceea ce spune Dumnezeu este perfect chiar dacă știința seculară pune la îndoială de cele mai multe ori profe-țiile Sale. Așa de pildă, Biblia spune că până la potop n-a plouat deloc pe pământ „...ci un abur se ridica de pe pământ și uda toată fața pământului” (Gen. 2.6). Dacă Noe ar fi fost un om de știință sceptic al acelei vremi, ar fi pus la îndoială Cuvântul lui Dumne-zeu pe baza faptului că, din punct de vedere științific, n-a fost nici cea mai mică ploaie pe pământ până la declan-șarea potopului.

Scriitorul epistolei către Evrei ne arată că Noe s-a deosebit radical de restul lumii în care a trăit prin faptul că atunci „când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, și fiind plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa” (Evr. 11.7).

Dumnezeu l-a salvat pe Enoh prin faptul că l-a răpit la cer într-o zi deoa-rece înainte de mutarea lui „primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evr. 11.5c).

Salvarea lui Noe și a casei lui a avut însă și un alt caracter: prin ea Noe „a osândit lumea, și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință” (Evr. 11.7). E adevărat că Noe căpătase harul mântuirii prin alegerea divină, dar era nevoie și de confirmarea umblării prin fapte de credință. Acest lucru important îl cla-rifică apostolul Iacov, fratele Domnului, când scrie în epistola sa: „Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte; și nu numai prin credință” (Iac. 2.24).

Credința în viața neprihănitului Noe se reflectă în mod remarcabil prin:

- ascultarea totală de Dumnezeu;- umblarea în fapte de credință ca

partener al Domnului;- osândirea lumii de atunci, vino-

vată de păcatul necredinței, astăzi unul din atributele Duhului Sfânt. Timp de șapte zile ușa corabiei a stat deschisă. În afară de familia lui Noe, toți oamenii ar fi putut să intre, dar împietrirea inimii lor nu le-a permis acest lucru. Se poate spune că nu Dumnezeu sau Noe le-a adus osânda, ci păcatul necre-

dinței. Tot așa, cei ce nu cred mesajul Evangheliei, respingându-L pe Isus ca Mântuitor și Domn, vor fi osândiți (Marcu 16.16).

Apostolul Pavel le scria corinteni-lor: „Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă stră-lucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumne-zeu” (2 Cor. 4.3-4).

În al patrulea rând umblarea lui Noe cu Dumnezeu s-a concretizat în faptul că el era un om al rugăciu-nii stăruitoare. Nu poți să umbli cu un prieten pe drum fără să porți un dialog personal cu el printr-o cunoaș-tere afectivă și intelectuală reciprocă. Astfel, Noe a putut înțelege rațiunile hotărârii divine și și-a putut consacra întreaga viață împlinirii voii lui Dum-nezeu, atât pentru el cât și pentru toată casa lui. E de presupus că toți membrii familiei sale, soția, cei trei fii și soțiile acestora, s-au molipsit de la hărnicia inginerului-constructor Noe, dar nu numai atât, ei l-au ajutat și pe plan spi-ritual. Viața de rugăciune și umblare cu Dumnezeu necesită stăruință per-manentă în neprihănire, biruință în încercări și în clipe de deznădejde, muncă susținută pentru realizarea scopului final. Deși Biblia nu insistă asupra acestor amănunte, ele se subîn-țeleg la o analiză atentă de către orice cititor.

Dacă este adevărat că 120 de ani ar fi durat construcția corabiei atunci ce imagine ne putem face despre perse-verența acestei familii în lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o!

În Gen. 7.5 citim: „Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul.” Apoi a venit potopul și apele lui au nimicit „tot ce avea suflare și duh de viață în nări, tot ce era pe pământul uscat” (Gen. 7.22).

Dar Noe și familia lui se aflau în corabia salvatoare a cărei ușă Însuși Dumnezeu o închisese și tot El a păzit-o de furia apelor dezlănțuite ale potopu-lui. După vreo cinci luni de zile, Dum-nezeu Și-a adus aminte de servul Său, de familia sa și de toate viețuitoarele care erau în corabie (Gen. 8.1).

Acest lucru confirmă adevărul că niciodată Dumnezeu nu-l uită pe

OP

INII

OP

INII

(continuare în pag. 18)