NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CALIFICĂRII INFRACŢIUNILOR§ 1. Noţiunea de calificare a infracţiunilor

Calificarea infracţiunilor este una dintre cele mai importante noţiuni din ramura aplicării normelor juridico-penale, proprii activităţii organelor de drept.

Potrivit dicţionarelor explicative ale limbii române, a califica (din lat. qualis - calitate) înseamnă a atribui unei fiinţe sau unui lucru o anumită calitate, adică a atribui unele fenomene, evenimente, fapte, după semnele sau particularităţile lor calitative, la o categorie, specie sau gen. în domeniul dreptului a califica o faptă drept contravenţie administrativă, disciplinară, civilă etc. sau infracţiune înseamnă a alege acea normă juridică, care prevede anume fapta dată, cu alte cuvinte, a o racorda la regula generală corespunzătoare.

Ţinem să precizăm că uneori atât unii teoreticieni,2 cât şi unii practicieni3 în loc de termenul calificare utilizează termenul încadrare a faptei prejudi- ciabile comise, acestea fiind interpretate drept sinonime absolute. Potrivit aceluiaşi Dicţionar, a încadra înseamnă a cuprinde într-un text de lege o faptă, un delincvent, convingându-ne încă o dată că nu este greşit să utilizăm ambele cuvinte pentru exprimarea procedurii date.

în Republica Moldova, pentru prima dată, Codul penal (CP) din 2002 consacră noţiunii de calificare a infracţiunii un capitol separat - Capitolul XII. Articolul 113 CP stipulează: (1) „Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. (2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători,"

Avînd în vedere textul acestui articol«, putem afirma că la calificarea infracţiunii distingem două trăsături principale:

1) calificarea ca proces logic, ca activitate a persoanelor ce efectuează urmărirea penală şi a judecătorilor cu scopul de a stabili la toate etapele procedurii penale corespunderea exactă a semnelor unei fapte prejudiciabile concrete comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală şi

2) calificarea ca apreciere juridică a faptei prejudiciabile sau ca rezultat al procesului de identificare ce se exprimă prin recunoaşterea oficială şi- fixarea în documentele juridice corespunzătoare (procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare etc.) a coincidenţei semnelor faptei descoperite cu normele juridico-penale.

Examinând calificarea infracţiunii şi ca proces şi ca rezultat, trebuie să avem în vedere interconexiunea acestora. Pro cesul alegerii normei juridico- penale se consumă odată cu stabilirea corespunderii fixate în actele juridice ale organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Autorii ruşi V. Kudreavţev şi B. Kurinov au observat, pe bună dreptate, că a accentua legătura şi unitatea lor este mai important decât a sublinia diferenţa dintre ele.

Procesul calificării infracţiunii reprezintă o activitate îndelungată, determinată de legislaţia procesual penală. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a infracţiunii se realizează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Iniţial trebuie clarificat dacă fapta examinată se referă cu certitudine la grupa delictelor (încălcarea unor dispoziţii legale) sau ea constituie, pur şi simplu, o faptă imorală. Dacă fapta comisă reprezintă o încălcare a unor dispoziţii legale, urmează să fie stabilit gradul ei prejudiciabil pentru a determina dacă ea constituie o infracţiune sau un delict.

Textul art. 96 din Codul de Procedură Penală (CPP) prevede că urmărirea penală şi judecarea cauzei se efectuează numai dacă este dovedită prezenţa faptelor referitoare la existenţa elementelor infracţiunii. Potrivit art. 274 CPP, urmărirea penală se porneşte doar dacă în cuprinsul actului comis există elementele infracţiunii şi nu există vreuna dintre circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci deja în etapa începerii urmării penale se efectuează calificarea preliminară a infracţiunii prin stabilirea temeiului pornirii procesului şi articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea săvârşită.

Ulterior, calificarea infracţiunii se efectuează şi se fixează în textul ordonanţei de punere sub învinuire a făptuitorului, emisă de procuror, în baza probelor acumulate de organul de urmărire penală. în conformitate cu alin. (2) art. 281 CPP, ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă, alături de alte momente, date despre persoana pusă sub învinuire, data, locul, mijloacele şi modul de săvârşire a

infracţiunii şi consecinţele ei, indicarea articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.

După terminarea urmăririi penale se întocmeşte actul de acuzare - rechizitoriul, care cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, formularea învinuirii ce i se incriminează făptuitorului cu încadrarea juridică a acţiunilor acestuia, adică cu indicarea articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care cuprinde fapta comisă (art. 296 CPP).

In fond, calificarea infracţiunilor mai este stipulată şi în. alte articole din CPP: art. 297 (Trimiterea cauzei în judecată); art. 325 (Limitele judecării cauzei); art. 326 (Modificarea acuzării în şedinţa vde judecată în sensul agravării ei); art. 336 (Procesul-verbal al şedinţei de judecată); art. 385 (Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei); art. 424 (Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui); art. 453 (Temeiurile pentru recurs în anulare) etc.

O importanţă deosebită are problema calificării infracţiunii la întocmirea şi pronunţarea sentinţei, deoarece calificarea infracţiunii devine imuabilă şi definitivă numai după intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare. Deci calificarea infracţiunii doar la prima vedere poartă un caracter static, pe când în realitate el este relativ. Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferitele etape ale procedurii penale, trebuie avut în vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea unei calificări juste şi depline a infracţiunii la etapa iniţială a urmăririi penale sunt foarte limitate. De regulă, în etapa pornirii urmăririi penale calificarea infracţiunii poartă un caracter preliminar, orientativ, aproximativ, care se precizează sau chiar se modifică pe măsura acumulării datelor faptice pe parcursul desfăşurării celorlaltor etape ale procedurii penale, devenind imuabilă după intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare, bineînţeles, dacă n-a urmat recursul ordinar (art. 427 CPP), cel în anulare (art. 453 CPP) sau revizuirea procesului penal (art. 459 CPP), în baza cărora calificarea definitivă a infracţiunii poate suferi unele modificări sau completări.faptei prejudiciabile ca rezultat al procesului de identificare ce se fixează în documentele procesuale menţionate. în acest sens calificarea reprezintă oevaluare juridică a infracţiunii comise de făptuitor, anume aceasta şi prevede legislaţia de procedură penală. De exemplu, art. 281 CPP obligă procurorul, i emiterea ordonanţei de punere sub învinuire a persoanei, să examineze Aportul organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, să constate ă probele acumulate sunt suficiente, cu alte cuvinte, să verifice dacă legea penală a fost aplicată just faptelor săvârşite de învinuit.

O condiţie necesară pentru aprecierea juridică a faptei prejudiciabile este :legaţia (invocarea sau trimiterea) la norma penală care cuprinde fapta comisă. De exemplu, deoarece A. a însuşit pe ascuns averea victimei în valoare de 300 lei fără a-i cauza proprietarului daune în proporţii considerabile, acţiunile făptuitorului au fost calificate just potrivit alin. (1) art. 186 CP, însă nu fiecare alegaţie poate fi recunoscută drept calificare a infracţiunii.

După cum am opinat anterior, elementele structurale ale normei juridico- penale sunt stipulate în diferite articole din Codul penal Ipoteza este conţinută n articolele din Partea generală, iar dispoziţia şi sancţiunea în articolele din 3artea specială.5 După cum se ştie, semnele infracţiunii sunt determinate de dispoziţia normei penale. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea articolelor respective din Partea specială a legislaţiei penale ca rezultat al stabilirii coincidenţei semnelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de unul sau mai multe articole din Partea specială a Codului penal. Privitor la aplicarea acestor articole pentru calificarea infracţiunilor facem unele precizări.

Majoritatea articolelor din Partea specială pot fi aplicate atât de sine stătător în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni, cât şi în concurs în cazul comiterii i două sau mai multor infracţiuni, însă Partea specială a Codului penal cuprinde articole care nu pot fi aplicate de sine stătător, fiindcă ele stipulează unele infracţiuni în baza cărora se săvârşesc alte infracţiuni. De exemplu, deoarece potrivit art. 351 CP, uzurparea de calităţi oficiale este penal condamnabilă numai dacă ea este însoţită de săvârşirea în această bază a altei infracţiuni, num ar.fi furtul, escrocheria, violarea de domiciliu etc., acest articol nicicând iu poate fi invocat de sine stătător la calificarea infracţiunii.Unele articole doar completează, precizează sau concretizează semnele infracţiunii, prevăzute în alte articole din Partea specială, care nu conţin sancţiuni proprii. Însă conjugarea acestor articole nicidecum nu înseamnă că făptuitorul a comis două infracţiuni. Astfel, art. 393 CP (Infracţiunile săvârşite de civili) completează art. 389 - 391 CP cu un potenţial subiect al acestora. De pildă, jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă comisă de un civil trebuie calificată în baza art. 389 şi 393 CP,, ce prevăd doar o singură

infracţiune, deşi acţiunile făptuitorului au fost încadrate în baza a două articole din Partea specială a Codului penal.

Ţinând cont de faptul că articolele din Partea generală, fiecare în parte sau toate în ansamblu, stabilesc anumite condiţii, circumstanţe sau fapte, în prezenţa cărora se aplică norma penală, trebuie să menţionăm că aprecierea juridică a faptei comise ar fi incompletă fară apelarea la aceste articole, deoarece ele conţin semnele generice ale tuturor infracţiunilor din Partea specială a Codului penal. De exemplu,, art. 14 CP indică semnele faptei infracţionale, art. 17 CP - vinovăţia intenţionată, art. 21 CP - vârsta răspunderii penale, art. 26 CP - pregătirea de infracţiune etc.

La calificarea infracţiunii teoria dreptului penal nu exşlude posibilitatea aplicării tuturor articolelor din Partea generală, deoarece fără concursul lor ar fi imposibilă calificarea justă a faptei infracţionale. în prezent practica judiciară a acceptat unanim alegaţia la calificare doar a art.. 26 CP (Pregătirea de infracţiune), a art. 27 CP (Tentativa de infracţiune) şi a art. 42 CP (Participanţii), deoarece anume aceste articole arată că fapta prejudiciabilă n-a fost consumată sau a fost comisă de doi sau mai mulţi infractori. Dacă aceste articole nu sunt indicate în documentele procesuale corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o infracţiune consumată fără participanţi, întrucât în articolele respective din Partea specială legiuitorul prevede doar infracţiunea consumată comisă de un singur autor.

Aşadar, pentru aprecierea juridică a infracţiunii comise obligator trebuie invocat unul sau mai multe articole din Partea specială, iar în cazul activităţii infracţionale neconsumate şi art. 26, art. 27 CP sau art. 42 CP, dacă este vorba de o participaţie infracţională.

Susţinem opinia academicianului rus V. Kudreavţev conform căreia calificarea infracţiunii, în afară de cele două trăsături analizate mai sus, mai are şi alte aspecte. Cele mai importante dintre ele sunt aspectul psihologic şi aspectul logic.Din punctul de vedere al psihologiei, calificarea infracţiunii reprezintă un proces de gândire, legat de rezolvarea unei probleme concrete. Soluţionarea oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale (coincidenţa exactă dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală) şi concluzia finală (alegaţia normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârşite).

Calificarea infracţiunii sub aspect logic presupune o operaţie anumită, înfăptuită în conformitate cu normele logice, care vor fi examinate mai detaliat in paragraful ce urmează. în acest context este binevenită părerea profesorului polonez I. Andreev expusă în lucrarea Determinarea semnelor infracţiunii: "calificarea juridică reprezintă o totalitate de procedee de cugetare, subordonate legilor logice de gândire".

După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii constituie o procedură particulară a stabilirii răspunderii penale. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi calificată ca delict civil, contravenţie administrativă, abatere disciplinară, infracţiune etc. însă acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi numai o faptă amorală. Atunci când, spre exemplu, îi spunem studentului; "Ceea ce faci în prezent se numeşte copiere de la coleg" — noi totodată calificăm fapta, însă în acest caz aplicăm o normă morala şi nu una juridică. Pentru calificarea juridică este obligatorie alegaţia la o normă juridică a unui act normativ.

Specificul aplicării normelor juridice constă în faptul ca în fiecare caz concret trebuie să descoperim semnele cele mai importante, esenţiale şi tipice, care formează esenţa acestui fenomen, şi să le comparăm cu semnele indicate în actul normativ, pentru adoptarea deciziei despre faptul că legiuitorul a avut în vedere anume acest caz, elaborând şi adoptând acest act normativ.

Dacă ajunge la concluzia că este vorba despre un fapt ilicit, persoana ce efectuează calificarea juridică trebuie să stabilească categoria delincvenţei la care să atribuie acest caz: delict civil, contravenţie administrativă, abatere disciplinară sau constituie o infracţiune. Comun pentru toate delictele este că toate faptele ilicite încalcă prevederile unor norme juridice. Semnul comun al tuturor faptelor ilicite este gradul lor prejudiciabil pentru persoană, societate şi stai Considerăm complet greşită opinia6 potrivit căreia numai infracţiunea este prejudiciabilă.După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o daună, vătămare sau prin altă consecinţă prejudiciabilă sporită în comparaţie cu alte fapte ilicite care de asemenea posedă o anumită măsură de gravitate prejudiciabilă. Pe;lângă condiţiile egale, infracţiunea întotdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, actul făptuitorului este mai periculos, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală sunt mai impertinente. Stabilind consecinţele prejudiciabile ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni. Referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează

termenii vătămare, deces, iar la consecinţele materiale — daune de un anumit grad: în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari, a căror valoare este determinată în textul legii penale. în cazurile în care prejudiciul are un caracter complex, legiuitorul utilizează termenul urmări grave, care deseori este atestat mai întâi de legea penală.

Din textul alin. (2) art. 14 CP rezultă că, pentru existenţa unei fapte ce nu constituie infracţiune, adică eventual a unei fapte ilicite, sunt necesare două condiţii: a) fapta comisă aduce o atingere minimă, neînsemnată, mică valorilor ocrotite de legea penală; b) fapta comisă nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, adică fapta nu produce şi nici nu creează primejdia cauzării unor daune expres prevăzute de legea penală.

Alt criteriu de delimitare a infracţiunii de alte fapte ilicite în procesul calificării juridice este obiectul atentării. Enumerarea vialorilor sociale ocrotite de legea penală este expusă în alin. (1) art. 2 CP. Lista obiectelor de atentare a faptelor ilicite civile, administrative, familiale, disciplinare, materiale este cu mult mai largă. Dacă însă obiectul de atentare al unei infracţiuni coincide cu obiectul'de atentare, al altor fapte ilicite, delimitarea acestora trebuie efectuată şi potrivit caracterului şi gradului prejudiciabil ale faptei comise, analizate mai sus.

în procesul calificării juridice, la evaluarea conduitei persoanei în calitate de faptă infracţională sau neinfracţională trebuie să ţinem cont de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat.

Prezenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei dovedeşte că, în aparenţă, conduita persoanei doar aparent este asemănătoare cu faptele prevăzute de legea penală, pe când în virtutea lipsei vinovăţiei ele nu se consideră infracţiuni.

La calificarea infracţiunilor trebuie să avem în vedere temeiurile liberării de răspundere penală, stipulate în art. 53 CP, în cazurile: minorilor, tragerii la răspundere administrativă, renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii, căinţei active, schimbării situaţiei, liberării condiţionate, prescripţiei de tragere la răspundere penală.

Răspunderii penale este supusă numai persoana care a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută expres de un articol din Partea specială a Codului penal.De exemplu, dacă în procesul calificării unei fapte comise se va stabili că persoana: a) a săvârşit un atentat, la viaţa victimei; b) atentatul consta dintr-o acţiune ilegală îndreptată nemijlocit la.lipsirea ei de viaţă şi a cauzat decesul victimei; c) persoana a acţionat cu intenţie directă de a lipsi victima de viaţă din motive de gelozie; d) ea era responsabilă şi a atins vârsta de 14 ani - cele comise constituie componenţa de infracţiune de omor intenţionat şi vor fi calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP.

Pentru calificarea justă a. infracţiunii trebuie respectate următoarele condiţii:7

1. Stabilirea grupului de relaţii sociale de aceeaşi natură, asupra cărora a fost îndreptată infracţiunea, adică să stabilim obiectul generic şi nemijlocit al atentării. De exemplu, obiectul generic al omorului este persoana ca ansamblu de relaţii sociale, iar obiectul nemijlocit al acestuia este viaţa persoanei. Determinarea obiectului generic şi nemijlocit, al infracţiunii permite elucidarea în linii generale a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise. Aceasta ne dă şi posibilitatea de a răspunde la întrebarea în care capitol al Părţii speciale a Codului penal trebuie căutată norma ce prevede fapta săvârşită. Obiectul nemijlocit al infracţiunii permite aplicarea nonnei penale necesare din categoria celora care prevăd atentarea la acest obiect. Astfel, în funcţie de faptul care este obiectul nemijlocit al atentatului -viaţa sau sănătatea victimei, se va apela la art, 145-150 CP sau la art. 151- 154, 156 şi 157 CP, iar dacă se va constata că atentatul pune în pericol atât viaţa, cât şi sănătatea victimei, se va recurge la art. 155,158-163 CP.

2. A se preciza dacă semnele faptei săvârşite corespund în întregime semnelor descrise în articolul invocat din Partea specială. Coincidenţa deplină presupune identitatea acţiunii sau inacţiunii comise cu cea descrisă în legea penală. De exemplu, legea (art. 186 CP) defineşte furtul ca sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane. Aici trebuie să fim foarte, atenţi ce fel de sustragere avem, fiindcă nu orişice sustragere poate fi calificată drept furt. Astfel, sustragerea care este săvârşită în mod deschis şi aceasta e vădit şi pentru făptuitor, şi pentru persoanele prezente nu poate fi calificată ca furt, fiindcă ea cuprinde semnele jafului. Sau art. 188 CP defineşte tâlhăria ca atac săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de

ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. De aceea, dacă sustragerea averii cu aplicarea violenţei sau ameninţării nu prezintă pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei, fapta nu poate fi calificată ca tâlhărie, pentru că aceasta conţine unul dintre semnele distinctive ale jafului.

Corespundere exactă şi deplină mai înseamnă că toate semnele elementelor infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă) comise coincid cu semnele descrise de norma penală.

3. Stabilirea coincidenţei exacte a tuturor semnelor fapteiprejudiciabile, fară nici o excepţie, descrise în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte necorespunderea fie doar a unei circumstanţe prezente în situaţia dată celei stipulate de lege atrage după sine o calificare incorectă. De exemplu, art. 366 CP indică în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a insultării militarului faptul că insulta tretmie să fie adusă în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar. Deci, în acest caz, e insuficientă doar stabilirea semnelor actului insultei ca lezare intenţionată a onoarei şi demnităţii unei persoane prin diferite acţiuni, verbal sau în scris. Trebuie neapărat să stabilim că ea a fost adusă anume-în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar, dar nu, de exemplu, în timpul îndeplinirii sau neîndeplinirii unor rugăminţi personale ale şefului.

4. Stabilirea dacă a fost comisă o faptă consumată sau o activitate in- fracţională neconsumată. In cazul în care se va conchide că făptuitorul a comis numai o pregătire sau o tentativă de infracţiune, calificarea justă cere invocarea obligatorie nu numai a articolului respectiv din Partea specială, dar şi a art. 26 sau 27 din Partea gqnerală a Codului penal.

5. Trebuie ţinut cont de faptul că, potrivit alin. (2) art. 26 CP, răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare se exclude şi deci în aceste cazuri nu poate fi vorba de calificarea unei infracţiuni, ci a unei fapte ilicite.

6. Precizarea dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o singură persoană sau de o pluralitate de infractori. Dacă infracţiunea este comisă de un grup de infractori, calificarea justă cere, pe lângă articolul respectiv din Partea specială, să fie invocat şi art. 42 din Partea generală a Codului penal.

7. Verificarea dacă la comiterea faptei infracţionale există cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP, deoarece prezenţa lor exclude calificarea juridico-penală a faptelor comise.

8. în procesul calificării infracţiunilor, organele de drept de fiecare dată trebuie să hotărască dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni comise alcătuiesc o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate conform unuia sau mai multor articoledin legea penală. De obicei, pluralitate de infracţiuni există atunci când acţiunea^sau sistemul de acţiuni comise încalcă dispoziţiile a două sau mai multor articole din Partea specială şi nici unul dintre aceste articole nu este suficient pentru încadrarea juridică deplină a celor comise. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Acestei acţiuni infracţionale i se poate aplica o calificare juridico-penală justă numai prin aplicarea conjugată a art. 145 CP (Omor intenţionat) cu art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor).

9. Soluţionarea problemei privind concurenţa normelor juridico-penale. Ca şi în cazul concursului de infracţiuni, această situaţie apare atunci când cele comise cad sub incidenţa a două sau mai multor articole din Partea specială a Codului penal, dar cele comise pot fi cuprinse pe deplin doar de una dintre aceste nonne. Deci este vorba de o singură infracţiune şi calificarea acesteia se efectuează doar în baza unei singure norme penale. Potrivit alin. (2) art. 115 CP, alegerea uneia dintre normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a. faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-118 CP. De exemplu, primirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unei retribuţii ilicite cu folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu conţine semnele abuzului de putere sau abuzului de serviciu (art. 327 CP), precum şi semnele coruperii pasive (art. 324 CP). Potrivit art. 116 CP, în acest caz trebuie aplicat numai art. 324 CP, care prevede un caz special de abuz de serviciu.

10. La calificarea faptelor prejudiciabile de verificat dacă există circumstanţe ce exclud urmărirea penală, prevăzute de art. 275 CPP. De exemplu, conform art. 276 CPP, urmărirea penală se porneşte în baza plângerii prealabile prevăzute în articolele: 152 alin, (1), 153,155,157 alin. (1), 161,170, 177,179 alin. (1) şi (2), 193,194, 197 alin. (.1), 198 alin. (1), 200,202,203, 204 alin. (1), 274 din Codul penal, p r e c u m î n cazul furtului avutului proprietarului săvârşit de soţ, rude în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate urmărirea penală încetează.

11. Calificarea juridico-penală în cazurile prezenţei temeiurilor liberării de răspundere penală, fixate în art. 53 CP, deoarece modalităţile liberării de răspundere penală, cu excepţia prescripţiei de tragere la răspundere penală, pot fi aplicate numai la decizia instanţei de judecaţă.

12. Calificarea infracţiunilor în cauzele ce înlătură răspunderea penală, stipulate în art. 107-108 CP: amnistia, graţierea şi împăcarea.

Respectarea rigidă a tuturor regulilor generale şi speciale de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, precum şi a condiţiilor specifice modalităţilor de calificare, pe care le vom analiza ulterior, ne va permite să efectuăm o calificare justă a tuturor faptelor prejudiciabile comise.

2. Locul calificării în procesul aplicării normelor juridicePentru dezvăluirea deplină a definiţiei calificării infracţiunii, e necesară determinarea locului

calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind doar o formă de realizare a dreptului.

Prin realizarea dreptului se-înţelege procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecte de drept respectă şi execută dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor. Realizarea dreptului se efectuează prin două mari forme: 1) respectarea şi executarea benevolă a dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi 2) aplicarea forţată a normelor juridice de către organele de stat şi de alte organisme sociale.

Normele juridico-penale, ca norme de interdicţie (prohibitive), se realizează, mai întâi de toate, prin respectarea benevolă de către cetăţeni a interdicţiilor pe care le conţin acestea. Pentru a asigura respectarea normelor prohibitive şi a altor acte normative, statul şi societatea iau măsurile cores-punzătoare, organizează sistemele de apărare, control, inspecţie, supraveghere necesare urmăririi modului în care ele sunt traduse în viaţă. Realizarea acestei forme este mai simplă şi se poate desfăşura fără încheierea unui act scris, îndeplinirea unor condiţii de formă sau speciale de către organismele vizate. Bineînţeles, traducerea în viaţă a dispoziţiilor legale pe această cale se consumă fără aplicarea sancţiunilor penale.

Dar esenţa normelor juridico-penale nu se limitează la declararea anumitor interdicţii. Norma juridico-penală, pe lângă interdicţiile pentru destinatarii ei, stabileşte, de asemenea, dreptul şi obligaţiunea judecătoriei de a aplica pedeapsa penală în cazul săvârşirii infracţiunii. Această funcţie a normei juridico-penale se înfăptuieşte numai prin a doua formă de realizare a dreptului: aplicarea normelor juridico-penale de către organele de stat.Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea normei juridice penale, privită ca proces complex, se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, adică a acţiunilor sau inacţiunilor ilicite de încălcare a cerinţelor legii penale, cât şi de necesitatea aplicării corecte a dispoziţiilor şi sancţiunilor normei juridice.

În literatura juridică există opinia unanimă precum că aplicarea dreptului cunoaşte diferite faze, părerile diversificându-se însă în privinţa nominalizării lor. De exemplu, profesorul rus K. Aleexeev susţine că aplicarea normelor juridice cunoaşte trei faze: 1) stabilirea circumstanţelor cauzei respective; 2) alegerea şi analiza normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare. Academicianul rus V. Kudreavţev consideră că noţiunea aplicării normei juridice include: 1) stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea normei juridice; 3) recunoaşterea autenticităţii textului normei juridice şi stabilirea puterii ei de acţiune; 4) elucidarea sensului şi conţinutului normei; 5) interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare. Profesorul român N. Popa afirmă că aplicarea dreptului cunoaşte fazele: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea normelor juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Există şi alte opinii similare.

Considerăm că autorii vizaţi nu indică o etapă deosebit de importantă a aplicării (realizării) normei juridice penale: activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale. De aceea, în ceea ce ne priveşte, credem că în cazul săvârşirii unei infracţiuni aplicarea normei juridice penale are următoarele faze: 1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale; .2) alegerea şi interpretarea normei penale; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale; 4) activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale.

Stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale în lumina ipotezei unei norme juridice penale presupune selectarea unor surse reale de informaţii capabile să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare va consulta documente oficiale, date faptice, va asculta martori,'Va proceda la reconstituiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va examina amprente etc.

Alegerea şi interpretarea normei juridice penale constă atât în selectarea normei penale, care prevede circumstanţele cauzei penale, cât şi în nominalizarea normei juridice, verificarea autenticităţii şi acţiunii forţei juridice, adică probarea dacă norma respectivă mai este în vigoare, dacă este aplicabilă persoanei respective, avându-se în vedere spaţiul în care s-a produs fapta prejudiciabilă şi calităţile persoanei (cetăţean străin, apatrid), determinarea conţinutului exact al normei (interpretarea ei), concordanţa normei alese cu alte norme etc.

Elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale, sau pronunţarea unei soluţii, înseamnă stabilirea firească a circumstanţelor reale şi alegerea normei corespunzătoare de executare. In aceasta fază de aplicare a legii penale, hotărârea judecătorească prevede şi pedeapsa penală ce va fi executată de cel care a săvârşit infracţiunea.

Activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale constituie faza finală a procesului de aplicare a normei juridice penale, cu respectarea cerinţelor Codului execuţional.

Primele trei faze ale aplicării normei juridice se mai numesc şi calificarea infracţiunii ca instituţie specifică a dreptului penal, utilizată pe larg în activitatea practică a organelor de drept.

Existenţa acestor faze nu înseamnă, în nici un caz, o ordine strictă a desfăşurării lor. în activitatea organelor de drept aceste faze se împletesc strâns, uneori se produc simultan ori se repetă, iar câteodată se prelungesc un timp îndelungat.

în literatura de specialitate a fost înaintată opinia, potrivit căreia "procesul calificării infracţiunii comise de către condamnat reprezintă aplicarea legii penale la un caz concret",8 adică noţiunile "calificarea infracţiunilor" şi "aplicarea legii penale" sunt identice. Însă această opinie a fost, pe bună dreptate, combătută de majoritatea criminaliştilor. Conform afirmaţiilor lui V. Kud- reavţev, I. Farber, P. Nedbailov ş. a.9, calificarea infracţiunilor cuprinde numai acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice, care constă în alegerea normei juridice penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi fixarea acestei alegeri în actul de aplicare (hotărâre, decizie, ordonanţă, sentinţă etc.).

Deci calificarea infracţiunii cuprinde în întregime prima şi a doua fază ale aplicării normei penale, analizate mai sus şi parţial faza a treia — fixarea în actul de aplicare a normei penale selectate, ce cuprinde fapta prejudiciabilă comisă. Astfel, calificarea infracţiunii nu cuprinde procesul stabilirii şi fixării în actul de aplicare a pedepsei penale din faza a treia şi executarea pedepsei penale din faza a patra ale procesului de aplicare a normei juridice penale.Nu trebuie confundate fazele aplicării normelor juridice, precum nici cele ale calificării infracţiunii cu etapele procedurii penale. în practica organelor de drept fazele aplicării normelor juridice reprezintă un proces îndelungat, pe parcursul căruia trebuie să apelăm când la una, când la alta. Totodată, în fiecare etapă a procedurii penale, (pornirea urmăririi penale, desfăşurarea urmăririi penale, terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată, cercetarea judecătorească şi pronunţarea sentinţei etc.) se rezolvă chestiuni privind aplicarea normelor juridice, mai ales a tuturor fazelor analizate mai sus, a calificării infracţiunilor. Desigur, cel mai important act al aplicării normei juridice şi al calificării infracţiunii este sentinţa instanţelor de judecată, care apreciază definitiv fapta comisă.

3. Bazele metodologice ale calificării infracţiunilorCalificarea infracţiunilor se bazează pe principiile formulate în lege, elaborate de doctrina penală, pe

care le vom analiza în capitolul următor, care, la rândul lor, se întemeiază pe metodologia filozofiei, ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, în special pe aşa categorii ale dialecticii ca singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul obiectiv. La calificarea infracţiunilor pe larg se utilizează, de asemenea, legile şi categoriile logicii formale.

Potrivit filozofiei, singularul şi generalul reprezintă categorii care reflectă realitatea obiectivă.Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce îi sunt proprii;

deosebindu-1 de celelalte lucruri, fenomene sau procese din aceeaşi clasă. Cu fenomene singulare - fapte concrete în domeniul dreptului - ne confruntăm permanent. De exemplu, un oarecare A., pe data de 6

aprilie 2006, în Soroca, a furat automobilul cetăţeanului B. Această faptă a realităţii obiective constituie un fenomen singular. In dreptul penal astfel de fenomen, de obicei, se consideră infracţiune concretă.

Fenomenul singularului are o mulţime#de însuşiri. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată printr-o totalitate de semne ce se referă atât la persoana care a comis-o (de exemplu, datele biografice, aspectul exterior, trăsăturile de caracter etc.), cât şi la însăşi fapta săvârşită (metoda, locul, timpul, împrejurările săvârşirii acţiunii, consecinţele etc.).în procesul urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale pe noi ne interesează doar acele semne care au importanţă juridico-penală, criminologică, procesuală sau altă importanţă juridică. Pentru calificarea infracţiunii menţionate, de exemplu, nu este necesară cunoaşterea unor caracteristici ale persoanei care a săvârşit-o (de pildă, culoarea părului etc.), timpul producerii ei sau particularităţile îmbrăcămintei rutiere pe care a mers făptuitorul cu automobilul etc. Insă e posibil totuşi ca aceste circumstanţe să aibă im-portanţă în cazul în care făptuitorul este declarat persoană căutată, adică trebuie să fie găsită şi identificată.

Deci, referitor la infracţiunea concretă, putem evidenţia cel puţin cinci varietăţi de semne de importanţă diferită: 1) semnele faptei date care atât teoretic, cât şi practic sunt incalculabile; 2) de importanţă juridică; 3) de importanţă criminologică; 4) de importanţă procesuală; 5) importante pentru calificarea infracţiunii.

Însă pentru calificarea infracţiunii nu e de ajuns stabilirea semnelor ei. Trebuie, de asemenea, să se determine, dacă actul comis e prevăzut de legea penală, adică de un articol din Partea specială a Codului penal, fapt ce reclamă compararea semnelor acestuia cu semnele care sunt descrise în norma juridică penală.

Norma juridică penală, analizată din punctul de vedere al categoriilor filozofice, constituie o noţiune a generalului.

Generalul în filozofie reflectă proprietăţi comune, repetabile pentru toate obiectele, fenomenele, procesele din aceeaşi clasă sau pentru un grup întreg de obiecte, fenomene, procese omogene, evidenţiind astfel esenţialul şi caracteristicile lor. îmbinarea dialectică a singularului cu generalul în procesul cunoaşterii face posibilă pătrunderea în esenţa obiectelor, fenomenelor, proceselor, şi generalizarea lor justă.

Generalul nu există de sine stătător sau independent, dar real şi anume în fenomene, fapte singulare concrete. Fiecare general este o parte sau esenţa singularului. Când se formulează o normă penală, care prevede semnele unei infracţiuni (de exemplu, furtul), în ea se fixează într-o formă generalizată cele mai esenţiale semne ale tuturor faptelor prejudiciabile din această clasă. Ca rezultat, definiţia furtului ca "sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane" se extinde şi asupra oricărei fapte prejudiciabile ce poseda semnele furtului, prevăzute în art, 186 CP.

Dacă din acest punct de vedere examinăm norma penală, constatăm că semnele fixate în ea sunt reale, dar în viaţă ele nu se manifestă de sine stătător, independent, ci numai ca semne ale unor infracţiuni concrete. Nu există, de exemplu, furt ca atare, dar există diverse cazuri de furt, comise în diferite condiţii, locuri etc.

Corelaţia dintre infracţiunea concretă şi norma penală poate fi caracterizată şi cu ajutorul altor categorii filozofice, bunăoară concretul şi abstractul.

Concretul, în calitate de categorie filozofică opusă abstractului, desemnează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfăşurării lor în timp şi în spaţiu. în dreptul penal astfel de fenomen se consideră infracţiunea concretă.

Abstracţia constă în înlăturarea mintală a însuşirilor sau legăturilor secundare ale obiectului sau fenomenului în studiu şi în evidenţierea proprietăţilor şi a relaţiilor lui esenţiale.

Abstracţia redă esenţa lucrurilor prin noţiuni generale (de exemplu, în dreptul penal - normă penală), ajutând la pătrunderea în "adâncul" lor şi la însuşirea legilor generale ale dezvoltării. Fără abstracţie ştiinţifică sunt de neconceput gândirea logică, cunoaşterea legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. Norma juridică penală nu poate să conţină (şi nici nu conţine) toata multitudinea de semne, caracteristice fiecărei infracţiuni concrete. Ea prevede numai unele semne ale infracţiunii corespunzătoare, obligatorii pentru calificare, făcând abstracţie, debarasîndu-se de alte semne şi însuşiri. De exemplu, art. 186 CP nu vorbeşte nici de caracteristicile infractorului, nici chiar de unele circumstanţe, care au importanţă juridică (personalitatea infractorului, locul, timpul săvârşirii infracţiunii etc.). Insă aceasta nicidecum nu înseamnă că noţiunea generală este mai superficială decât cea singulară, concretă. Problema constă în aceea că ea

conţine nu o selectare întâmplătoare de semne, ci le evidenţiază numai pe acelea care dezvăluie esenţa fenomenului, făcând posibilă depistarea legităţii realităţii obiective.

Studierea profundă a practicii judiciare, a fiecărei infracţiuni concrete ne oferă posibilitatea să scoatem la iveală procesele şi fenomenele prejudiciabile, să prevedem măsuri de combatere a lor, printre care şi prin fondarea normelor legislaţiei penale.

Axioma conform căreia generalul există în singular, abstractul există în concret constituie baza metodologică pentru determinarea coincidenţei semnelor corespunzătoare la aplicarea legii penale în fiecare caz concret. Astfel se explică conţinutul procesului calificării, ce constă în compararea singu-larului cu generalul, concretului cu abstractul, adică circumstanţele reale ale faptei, prejudiciabile comise şi norma juridică penală, astfel stabilind care normă penală prevede cazul concret.

Activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale presupune stabilirea adevărului obiectiv, or, aprecierea juridică (calificarea) trebuie să fie singura hotărâre corectă ce exclude orice alternativă.Adevărul obiectiv reprezintă conţinutul real al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevărul obiectiv constituie un postulat de bază al filozofiei, care oglindeşte cunoştinţele al căror conţinut nu depinde nici de om, nici de omenire şi apare în procesul cunoaşterii sub formă de adevăr relativ sau adevăr absolut

Adevărul absolut reflectă complet realitatea obiectivă, este confirmat de practică şi nu poate fi negat.Adevărul relativ cuprinde cunoştinţe aproximativ exacte,'limitate ale realităţii, care în procesul

cunoaşterii se completează, se precizează şi se corectează mereu.Adevărul absolut se formează prin acumularea adevărului relativ. Fiecare adevăr relativ conţine un

grăunte de adevăr absolut şi constituie o treaptă a cunoaşterii lui.Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunii la etapa pornirii urmăririi penale poartă un caracter

de adevăr relativ. Către etapa consumării urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, completând mereu, precizând şi corectând datele reale acumulate, stabilim deja adevărul absolut, ce exclude orice alternativă. Aceste teze sunt unanim acceptate în literatura juridică.

Pe de altă parte, există divergenţe de păreri în privinţa conţinutului noţiunii de adevăr obiectiv, care se stabileşte de cauza penală. Profesorul rus M. Strogovici menţiona că noţiunea de adevăr obiectiv se referă numai la stabilirea faptelor, circumstanţelor cauzei penale, dar nu şi la aprecierea juridică, la calificarea lor.10 E greu de susţinut această opinie, cel puţin din cauza caracterului ei contradictoriu. Aceasta ar însemna că una şi aceeaşi faptă poate fi calificată diferit de doi judecători, şi ambele hotărâri să fie corecte. După cum s-a menţionat mai sus, stabilirea adevărului obiectiv al cauzei penale se finalizează anume în procesul calificării infracţiunii.

în ceea ce ne priveşte, susţinem părerea academicianului rus V. Kudreavţev, potrivit căreia adevărul obiectiv în procesul calificării infracţiunii se formează din trei elemente: 1) informaţiile (imaginaţiile) despre circumstanţele faptei comise; 2) informaţiile despre conţinutul normei juridice penale şi 3) informaţiile despre raportul dintre circumstanţele faptei comise şi semnele prevăzute de norma juridică penală.11

Primele două elemente reflectă condiţiile necesare pentru calificarea infracţiunii. Fără îndoială, legea nu poate fi aplicată corect dacă circumstanţele faptei nu sunt stabilite sau sunt evaluate eronat. Concluzia juristuluidespre circumstanţele cauzei este adevărată dacă ea reflectă exact faptacomisă. La această concluzie se ajunge cu ajutorul aşa-zisei teze descriptive, de exemplu: "A. a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei".

Tot aşa şi concluzia juristului dezvăluie conţinutul normei juridice penale, doar că în acest caz ne interesează nu veridicitatea normei, dar concepţia juristului despre conţinutul ei. Această concluzie, care este şi ea o teză descriptiva, poate fi exprimată astfel: "Articolul 186 CP al RM prevede că prin furt se înţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane".

Insă elucidarea conţinutului normei juridice încă nu constituie calificarea infracţiunii, dar numai a doua premisă a ei. Calificarea infracţiunii se reflectă în concepţia juristului despre caracterul legăturii dintre circumstanţele faptei şi semnele normei juridice penale. Din punct de vedere filozofic această legătură nu este altceva decât raportul dintre singular şi general sau concret şi abstract. Dacă raportul dintre faptă şi normă este conceput corect, putem conchide că la calificarea infracţiunii s-a stabilit adevărul obiectiv, care în exemplul nostru poate fi exprimat prin următoarea teză descriptivă: "A. a

sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, prin urmare, el a comis un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP".

Deci dacă noţiunea de adevăr obiectiv nu s-ar referi şi la calificarea infracţiunii, atunci fiecare judecător ar judeca persoanele samavolnic, iar concluziile sale nu ar putea fi controlate, nici corectate, pe când în fiecare cauză penală poate exista doar o singură hotărâre exactă, toate celelalte fiind greşite.

în sfârşit, deoarece norma juridică penală reflectă, de obicei, etapa infracţiunii consumate, adică evoluţia faptei prejudiciabile într-o perioadă de timp determinată (static), în afară de legile şi categoriile dialecticii, la calificarea infracţiunii pe larg sunt folosite şi legile, şi categoriile logicii formale.

Logica formală este ştiinţa demonstraţiei, al cărei obiect reprezintă stabilirea condiţiilor corectitudinii gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte.

Prin raţionamente se înţelege un şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. Raţionamentele logice, respectarea strictă a legilor cugetării juste la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale (calificarea infracţiunii) constituie o cerinţă elementară şi necesară pentru fiecare jurist. în jurisprudenţă logica formală permite legarea noţiunilor în judecăţi şi a judecăţilor în raţionamente pentru a obţine cunoştinţe adevărate.

Forma tipică a raţionamentului deductiv, folosit la calificarea infracţiunilor, este silogismul simplu.Silogismul simplu constituie un raţionament deductiv format din trei judecăţi legate între ele astfel

încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, să decurgă din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua.12

Ştiind, de exemplu, că orice sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale constituie un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP şi că A. pe data de 10 aprilie 2006 a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, adică în proporţii esenţiale, putem construi următorul silogism: Alin. (1) art 186 CP stipulează că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale (deşi proporţia esenţială nu este direct nominalizată în acest alineat, ea se deduce prin interpretarea sistematică).

A,. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de o mie de lei, ce constituie furt în proporţii esenţiale.

Deci A. a comis un furt prevăzut în alin, (1) art 186 CP, Această concluzie este adevărată, fiindcă se bazează pe două judecăţi adevărate, fiecare construită cu respectarea celor şapte reguli ale silogismului categoric simplu, determinate de logica formală, pe care nicicând nu trebuie să le uităm.

De aceea nu orice îmbinare de judecăţi adevărate permite tragerea unei concluzii juste. Pentru ca ea să fie justă, trebuie să se respecte regulile silogismului de îmbinare a lor. De exemplu, din judecăţile adevărate:

Art, 186 CP prevede că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de unsprezece mii de leu Ar rezulta:

A. a comis un furt prevăzut în art. 186 CP.Această concluzie este incorectă, deoarece în silogismul dat se încalcă legea identităţii. Art. 186 CP presupune sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane numai în proporţii esenţiale şi considerabile, a căror valoare nu depăşeşte zece mii de lei, iar A. a sustras averea statului în valoare de unsprezece mii de lei, ceea ce corespunde noţiunii de furt în proporţii mari, prevăzute în alin. (1) art. 195 CP. De fiecare dată trebuie respectate toate regulile silogismului categoric simplu, fiind necesară atât elucidarea aprofundată a conţinutului normei juridice, cât şi determinarea corectă a circumstanţelor faptei prejudiciabile. Principala dificultate la calificarea infracţiunii constă nu în faptul ca din două judecăţi adevărate să deducem o concluzie justă, ci în faptul care anume raţionament trebuie găsit pentru construirea silogismului.

Sa ne imaginăm că organul de urmărire penală a constatat vinovăţia lui A. în aplicarea unor acte intenţionate de violenţă cetăţeanului B. într-un loc public. Toate circumstanţele faptei prejudiciabile sunt clare, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi judecătorul cunosc bine legislaţia penală în vigoare şi totuşi construirea "silogismului calificării" poate prezenta dificultăţi.

Astfel, în funcţie de circumstanţele faptei prejudiciabile, fapta descrisă poate cădea'sub incidenţa diferitelor articole din Codul penal: maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP), vătămarea intenţionată uşoară'a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 153 CP), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP), huliganism (art. 287 CP), ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art. 349 CP), atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei (art. 350 CP) etc.

Pentru construirea silogismului calificării infracţiunea comisă se divizează imaginar în semne aparte, care apoi se compară într-o anumită consecutivitate cu semnele generalizate conţinute în una sau mai multe norme penale. Stabilind identitatea semnelor confruntate, putem conchide care normă penală poate fi aplicată în fiecare caz concret.

Bineînţeles, juriştii, la calificarea infracţiunii, nu întotdeauna conştientizează faptul că procesul de gândire decurge cu utilizarea unor procedee juridico-logice cunoscute (categoriile filozofiei şi legile logicii, analizate mai sus), ceea ce este normal şi explicabil, deoarece aceasta, într-o oarecare măsuţă, depinde de pregătirea profesională, în cadrul căreia ele au fost studiate, şi de experienţa lor de lucru. Procesul de formare a gândirii juristului calificat se realizează treptat în baza studierii disciplinelor socioumane şi juridice speciale, experienţei de viaţă şi profesionale. O anumită importanţă în acest sens are, după părerea noastră, şi prezentul curs special "Calificarea infracţiunilor".

4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor Potrivit art. 114 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 8 CPP, nimeni nu poate fi declarat vinovat

de săvârşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe judecătoreşti şi în conformitate cu legea. Cerinţa invocării articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea o conţine un şir de articole din codul de procedură penală (vezi, de exemplu, art. 274, 281, 393 ş.a.).

în conformitate cu dispoziţiile menţionate, persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu este dovedită. Faptul săvârşirii unei infracţiuni este posibil numai printr-o calificare corectă a acesteia.

Calificarea corectă a infracţiunii înseamnă a stabili că fapta prejudicia- bilă examinată conţine toate semnele prevăzute de legislator, de un anumit articol, alineat ori punct al unui articol sau de un cumul de articole, în care se încadrează infracţiunea comisă. Ea constituie unica variantă posibilă de apreciere juridico-penală a faptei prejudiciabile, reprezintă aplicarea deplină, completă a legii penale ce o cuprinde.

;Promulgând legea penală, legiuitorul apreciază multilateral caracterul şi gradul prejudiciabil al tuturor

faptelor infracţionale, alege măsurile de pedeapsă penală corespunzătoare. Legea penală în vigoare conţine aprecierea socială negativă corespunzătoare a tuturor infracţiunilor. Numai calificând-o corect, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată realizează aprecierea social-juridică negativă consfinţită de stat, chemându-i şi pe cetăţeni să aibă o asemenea atitudine fată de infracţiuni. Iată de ce calificarea corectă a infracţiunii are o mare importanţă atât juridică, cât şi socială.

Calificarea corectă a infracţiunii:— asigură realizarea principiilor dreptului penal şi mai întâi de toate a principiului legalităţii

Calificarea incorectă încalcă atât principiul legalităţii, cât şi principiul caracterului personal al răspunderii penale, precum şi al individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale. Eroarea în calificare atrage după sine o pedeapsă neechitabilă, de exemplu, aplicarea unei măsuri neîntemeiate aspre de pedeapsă. Astfel, dacă persoana din motive personale ostile a cauzat victimei o vătămare uşoară integrităţii corporale sau sănătăţii cu aplicarea unui cuţit, iar acţiunile ei au fost greşit calificate drept huliganism agravat potrivit alin. (3) art. 287 CP, atunci făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la 4 pînă la 8 ani, în timp ce sancţiunea pentru fapta real comisă (art. 153 CP) este pedeapsa închisorii de până la un an sau aplicarea altor pedepse neprivative de libertate.

— constituie garanţia respectării drepturilor persoanei, care a comis o infracţiune. Aplicarea incorectă a articolelor din Partea specială a Codului penal atrage după sine nu numai aplicarea unei pedepse neechitabile, ci şi alte consecinţe negative. Evaluarea greşită a acţiunii făptuitorului ca huli-ganism agravat (alin. (3) art. 287 CP), care potrivit alin. (4) art. 16 CP reprezintă o infracţiune gravă, înseamnă, de obicei, neaplicarea unor modalităţi de liberare de răspundere penală (art. 54-59 CP), de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin. (4) art. 90 CP), sporirea termenelor după care poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (lit. b) alin. (4) art, 91 CP), termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală (lit. c) alin. (1) art. 60 CP) etc;

— dă naştere unor anumite raporturi juridico-penale, în temeiul cărora statul obţine dreptul de a-1 trage pe vinovat la răspunderea penală respectivă, de a aplica cu stricteţe forma de procedură penală prevăzute de lege etc. Raporturile juridico-penale pot fi fapte juridice incontestabile pentru

apariţia altor raporturi juridice: administrative, disciplinare, civile, penitenciare, familiale, financiare etc. De exemplu, conform Codului muncii, dacă paguba a fost cauzată de către muncitori şi funcţionari, prin acţiuni pasibile de pedeapsă penală, aceştia poartă răspundere materială în mărimea deplină a pagubei, cauzate întreprinderii din vina lor;

— constituie temeiul statisticii judiciare obiective şi precise. Ea permite aprecierea corectă a stării, structurii şi dinamicii infracţionalităţii. Calificarea eronată denaturează situaţia reală a infracţionalităţii şi influenţează elaborarea măsurilor preventive şi de combatere a infracţiunilor;

—are o mare importanţă pentru aplicarea, unui şir de acţiuni procesuale penale: jurisdicţia dosarului penal, măsurile procesuale de constrângere, măsurile preventive etc.;

de calificarea corectă a infracţiunii depinde momentul apariţiei antecedentelor penale şi termenul stingerii lor. De exemplu, potrivit lit. a)-f) alin. (1) art. 111 CP, persoana care a săvârşit infracţiunea în condiţiile circumstanţelor indicate aici, se consideră că nu au antecedente penale, iar în lit. g)-j) alin. (1) al aceluiaşi articol sunt stabilite diferite termene de stingere a antecedentelor penale.

Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi se comit anumite greşeli. După datele mai multor cercetători, anual, aproximativ 10-15% de sentinţe sunt supuse modificării sau anulate din cauza calificării incorecte a infracţiunilor. De aceea pentru alegerea normei juridico-penale adecvate în fiecare caz concret este necesară publicarea sistematică a actelor noi legislative, ridicarea nivelului de calificare profesională a juriştilor, promovarea ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor şi judecătorilor competenţi, cu un înalt nivel profesional şi cu simţul dreptăţii, care să respecte cerinţele legii, să poată rezolva din punctul de vedere al ştiinţei problemele dreptului penal. Aceasta necesită nu numai recomandări concrete privitor la aplicarea unei sau altei norme penale, dar şi elaborarea deciziilor pe fiecare dosar penal. Se cere clarificarea unui şir de probleme ce ţin de teoria generală a calificării infracţiunilor, crearea unor anumite condiţii social-politice care să asigure independenţa organelor judiciare, de urmărire penală şi procuraturii, care în activitatea lor să se conducă doar de buchea legii.5. Modul de calificare a infracţiunilorDoctrina dreptului penal cunoaşte două temeiuri de clasificare a modalităţilor de calificare a infracţiunilor:

1) după subiectul calificării;2) după obiectul calificări.

In funcţie de subiectul care efectuează calificarea, deosebim două modalităţi de calificare a infracţiunilor:1) oficială (legală);2) doctrinală (neoficială).

Calificarea oficială reprezintă evaluarea juridico-penală a infracţiunii efectuate asupra fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii autorităţilor anume împuterniciţi. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a infracţiunii se efectuează în toate fazele procedurii penale de către persoanele care înfăptuiesc urmărirea penală şi de către judecători. Potrivit art. 253 CPP, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către ofiţerii de urmărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, ai Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.Calificarea doctinală este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei prejudiciabile efectuate de diferite persoane: savanţi, autori de manuale, studii monografice, articole şi materiale didactice, de studenţii care cercetează unele dosare penale în cadrul instruirii lor etc.Unii savanţi-jurişti consideră că întrucât calificarea juridico-penală constituie o modalitate a activităţii de aplicare a legislaţiei penale, orice calificare a infracţiunii poate fi efectuată numai de organele statale împuternicite special. Noi considerăm că această afirmaţie e justă doar în privinţa calificării oficiale, într-adevăr, astfel de calificare are o deosebită importanţă juridică, se fixează în anumite acte publice şi produce anumite consecinţe juridice: serveşte temei pentru urmărirea penală, punerea sub acuzaţie, trimiterea în judecată, pronunţarea sentinţei etc.Calificarea neoficială nu are importanţă juridică şi, bineînţeles, nu produce consecinţele juridice ale calificării legale, reflectând numai opiniile juridice ale unor cetăţeni, astfel neavând putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. Cu toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege. dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor etc.

Însă atât calificarea legală, cât şi cea neoficială se desting prin anumite particularităţi. De exemplu, la calificarea ambelor se efectuează selectarea şi compararea semnelor normei juridice penale cu un caz concret din viaţă. Anume de aceea în unele hotărâri, ale Curţii Supreme de Justiţie nu este utilizat just termenul "calificarea infracţiunilor", fiindcă ele nu conţin procesul calificării faptei prejudiciabile, adică nu stabilesc coincidenţa dintre circumstanţele unei fapte concrete din viaţă cu o normă juridico-penală, cu excepţia când Plenul Curţii acţionează în calitate de instanţă de judecată pe un caz concret. Utilizarea incorectă a termenului "calificarea infracţiunilor" este posibilă şi în cazul interpretării legii penale de către savanţi, practicieni, studenti etc. jÎn funcţie de obiect, teoria dreptului penal evidenţiază calificările:

1) activităţii infracţionale neconsumate;2) participaţiei penale;3) unei pluralităţi de infracţiuni;4) concurenţei normelor penale;5) implicării la infracţiune;6) unui grup de infracţiuni;7) unui sub grup de infracţiuni;8) infracţiunii unice concrete.

Calificarea activităţii infracţionale neconsumate reflectă gradul neconsumat al activităţii infracţionale, adică al unei pregătiri sau tentative de infracţiune.Calificarea participaţiei penale se efectuează în cazul în care infracţiunea este comisă de doi sau mai mulţi infractori prin evaluarea naturii juridice a activităţii infracţionale a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.Calificarea pluralităţii de infracţiune se efectuează în cazul în care acţiunile unui sau mai multor infractori conţin un concurs de infracţiuni sau o recidivă.Calificarea concurenţei normelor penale presupune aprecierea juridico-penală a săvârşirii de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale, care constituie o singură infracţiune.Calificarea implicării la infracţiune reprezintă aprecierea juridică a activităţii infracţionale care n-a contribuit la săvârşirea unei infracţiuni, dar este legată de comiterea ei.Calificarea unui grup de infracţiuni presupune calificarea infracţiunilor prevăzute de un singur capitol din Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea infracţiunilor economice.Calificarea unui subgrup de infracţiuni înseamnă calificarea unui subgrup de infracţiuni omogene, prevăzute într-un capitol din Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea infracţiunilor contra vieţii.Calificarea unei infracţiuni unice concrete presupune calificarea unei infracţiuni concrete descrise într-un singur articol din Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea huliganismului'.Ţinând cont de faptul că la calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor faptei reale comise cu circumstanţele tipice cuprinse |În norma juridică penală, despre calificarea modalităţilor de calificare după obiect va fi vorba numai în cazul în care se vor analiza metodele şi procedeele de stabilire a acestor circumstanţe cu demostrarea unor exemple concrete din practica judiciară. Dacă la analiza acestor activităţi infracţionale se va vorbi numai de interpretarea unor term.eni juridici ai normelor penale, atunci aceste analize vor constitui numai un comentariu al legii penale.

§ 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistemul doctrinei penalePentru ca doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor justiţiei, să acorde un ajutor real în lupta cu infracţionalitatea, e necesară cercetarea atât a problemelor cu caracter individual, cât şi ale celor generale ale dreptului şi ramurilor sale, fiindcă anume în baza ultimelor pot fi soluţionate corect problemele concrete ale practicii judiciare.Elaborările multilaterale ale principiilor generale ale dreptului asigură uniformitatea şi stabilitatea aplicării legilor, invariabilitatea practicii judiciare. De problemele generale ale dreptului penal ţine şi cea a calificării infracţiunilor.In doctrina noastră penală, problemele calificării infracţiunilor se elaborează doar pentru unele categorii de infracţiuni. De exemplu, unele probleme ce ţin de calificarea infracţiunilor contra proprietăţii şi a infracţiunilor contra vieţii şi sănătătii au devenit obiect de studiu monografic al lui S. Brânza,

calificarea escrocheriei - I. Larii, a huliganismului - A. Borodac şi M. Gherman, a unor infracţiuni economice-V. Berliba etc. Deşi unele aspecte ale calificării infracţiunilor se examinează pe larg în manualele de drept penal editate de A. Borodac, I. Macari şi S. Brânza, totuşi chestiunea calificării în ansamblu depăşeşte limitele acestor investigaţii.

O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării infracţiunii au adus-o profesorii ruşi A. Gherţenzon, V. Kud- reavţev, B. Kurinov, ale căror idei au fost utilizate de noi la elaborarea primei ediţii a acestei lucrări din 1996. După aceasta în baza practicii predării acestui curs la Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare", a noilor investigaţii ştiinţifice ale profesorilor ucraineni M.I. Korjanslci şi S.A. Tararuhin, recent editate, pe care le-am menţionat anterior, precum şi a noii legislaţii penale şi procesual penale, am hotărât să elaborăm a doua ediţie pe problemele calificării infracţiunilor.

Absenţa unui număr suficient de investigaţii generalizate în problemele calificării infracţiunilor, mai ales la noi în ţară, se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare, cauzează anumite divergenţe la calificarea infracţiunilor asemănătoare după construcţia lor juridică, iar uneori chiar şi la aplicarea incorectă a legii penale. Această lacună este caracteristică şi pentru unele hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Aducem doar un exemplu. Potrivit pct. 25 al Hotărârii nr. 23 din 28 iunie 2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, "săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai. multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante de două sau mai multe persoane Această interpretare contravine dispoziţiei din alin. (6) art. 42 CP, potrivit căreia participaţia poate exista doar în cazul când participanţii întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Dacă din două sau mai multe persoane care au săvârşit infracţiunea numai una întruneşte semnele subiectului nu poate exista circumstanţa agravantă indicată de Plen.Unii practicieni susţin că nu există şi nu pot exista reguli generale de aplicare a legii penale, fiindcă pentru orice faptă individuală, în fiecare caz concret legea trebuie aplicată altfel. Poate prin aceasta şi se explică absenţa literaturii juridice penale despre bazele ştiinţifice ale calificării infracţiunilor. Considerăm că este necesară atât elaborarea principiilor teoretice generale ale calificării infracţiunilor, cât şi ale calificării unor categorii aparte de infracţiuni. De aceea susţinem opinia potrivit căreia cursul „Calificarea infracţiunilor" trebuie să fie structurat în două părţi; Partea generală şi Partea specială, care să reflecte problemele indicate13, ceea ce am şi încercat să facem în ediţia de faţă a acestei lucrări.

Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său, fără îndoială, este o problemă a Părţii generale a doctrinei penale.

Calificarea unor categorii aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal odată cu analiza juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune. însă problemele calificării infracţiunilor nu pot fi complet studiate şi examinate numai în Partea generală şi Partea specială ale doctrinei penale, de aceea considerăm că dreptul penal trebuie studiat în trei etape:

— Drept penal. Partea generală.

—Drept penal. Partea specială.

—Calificarea infracţiunilor.Primele două etape vor reprezenta cursurile de bază, iar a treia - un curs special Pentru aprofundarea

cunoştinţelor studenţilor în cadrul specializării lor, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare" a introdus şi a patra etapă de studiere a dreptului penal - un sistem de seminare speciale în problemele calificării categoriilor concrete de infracţiuni mai des întâlnite ulterior în practica lor de lucru.

BAZA JURIDICĂ A CALIFICĂRII INFRACŢIUNILOR1. Generalităţi

Din textul alin. (2) art. 52 CP rezultă că baza juridică a calificării infrac ţiunilor o constituie legea penală, fiindcă în procesul calificării se efectuează compararea şi determinarea identităţii nu cu o oarecare definiţie ştiinţifică a infracţiunii sau cu o definiţie formată în practica judiciară, ci numai cu construcţia legislativă (modelul) a categoriei de infracţiuni (cu componenţa de infracţiune), prevăzută numai de legea penală. Anume legea penală fixează principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal,

stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor (alin. (2) art 1 CP).

Anume legea penală aduce definiţia generală a infracţiunii (art. 14 CP) şi a componenţei de infracţiune (art. 52 CP), definiţia concretă a fiecărei infracţiuni consumate (dispoziţiile articolelor din Partea specială a Codului penal), dezvăluie definiţia noţiunilor de activitate, infracţională neconsumată (art. 26 şi 27 CP), participaţiei şi participanţilor (art. 41 şi 42 CP), pluralitate de infracţiuni (art.32, 33 şi 34 CP), concurenţei normelor penale (art. 115-118 CP) şi un şir de alte definiţii importante fără a căror utilizare este imposibilă calificarea faptei prejudiciabile comise. Pentru calificarea infracţiunilor este foarte importantă şi clarificarea corelaţiei dintre înseşi noţiunile de bază ale legii penale utilizate la calificare: norma penală, articolul legii penale, infracţiunea şi componenţa infracţiunii, la care vom reveni în paragrafele următoare.

în conformitate cu alin. (1) art. 1 CP,f unica lege penală a Republicii Moldova este Codul penal în vigoare, care, de regulă, întrupează prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

Deci, baza juridică a calificării infracţiunilor o constituie:1) Dispoziţiile Codului penal al Republicii Moldova.2) Prevederile Constituţiei Republicii Moldova.3) Prevederile actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

2, Legea penală - bază juridică a calificării infracţiunilor2.1. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilorLegea penală, potrivit art. (1) CP, constituie actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc

principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din principiile şi caracterele ei. Din conţinutul legii penale rezultă un şir de principii şi caractere ale ei:

—Legea penală este un act normativ executoriu, adoptat numai de către Parlamentul Republicii Moldova. Având menirea de a ordona, interzice, a pedepsi, legea penală împreună cu raporturile juridice generate de săvârşirea infracţiunilor alcătuiesc o parte importantă a ordinii de drept, o parte componentă a ordinii sociale. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, normele de drept trebuie să poarte un caracter obligatoriu. Indiferent de nuanţa pe care ar căpăta-o normele juridico-penale, ele sunt, în ultimă instanţă, un regulament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie, aceste norme fiind, de regulă, de interdicţie, iar în unele cazuri şi de prescripţie. Legea penală nu conţine norme juridice de permitere. în viaţa cotidiană conduita cetăţenilor este foarte diferită, de aceea nu este uşor s-o apreciezi corect şi s-o încadrezi în situaţia prevăzută de legea penală, în "modelul" oferit de ea. Acesta şi este motivul pentru înţelegerea justă a rolului legii penale în procesul calificării infracţiunilor.Doar legea penală prevede temeiurile răspunderii penale. Potrivit art. 51 CP, temeiul real (defacto) al răspunderii penale îl constituie fapta pre- judiciabilă săvârşită, iar componenţa de infracţiune, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic (de jure) al răspunderii penale. Astfel, în procesul calificării infracţiunilor distingem două extremităţi: pe de o parte, normele legii penale, care conţin modelul legislativ al unei anumite categorii de infracţiuni, adică componenţa de infracţiune, pe de altă parte, un caz concret din viaţă, adică fapta infracţională comisă. Anume în procesul calificării infracţiunii trebuie să stabilim dacă în componenţa de infracţiune, descrisă de legea penală, se încadrează cele patru semne ale infracţiunii (gravitatea prejudiciabilă, ilegalitatea, săvârşirea cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală) prevăzute în alin. (1) art. 14 CP, şi cele patru grupe de semne ale componenţei de infracţiune concrete, care caracterizează cele patru elemente ale infracţiunii comise (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă), specificate în art. 15 CP. Prin urmare, numai legea penală poate stabilicaracterul condamnabil al unei fapte, precum şi trăsăturile componenţei de infracţiune, astfel numai legea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor. ;

— Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din faptul că ea conţine lista exclusivă a faptelor infracţionale. în dreptul1 penal este interzisă aplicarea legii penale prin analogie, care există în actele normative ale altor ramuri de drept, de exemplu, în dreptul civil. Dacă, pe parcurs, apar

noi fapte prejudiciabile, ele trebuie incluse de către legiuitor în legea penală şi nicidecum pedepsite potrivit unei norme penale existente, asemănătoare cu acestea.

— Pentru calificarea infracţiunilor o mare importanţă are caracterul gen- erai şi impersonal al legii penale. în acest proces conduita generală, tipică, prevăzută de legea penală, seva aplica.în condiţiile prescrise unor cazuri nelimitate atâta timp cât legea penală este în vigoare. Ea se aplică de fiecare dată când există condiţiile prevăzute în dispoziţia ei. Dacă aceste condiţii lipsesc, deşi norma penala există, material este consfinţită într-un act normativ, ea nu este viabilă, pentru că nu poate fi aplicată. Caracterul impersonal ăl legii penale decurge din faptul că aceasta nu se referă numai la o anumită persoană, ci la fiecare individ care se află în situaţia descrisă de ea. Deci legea penală în procesul calificării trebuie privită ca o regulă de conduită tipică. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă juridică penală se referă întotdeauna la toată populaţia, unele vizează doar o anumită categorie de persoane cu un anumit statut social, de exemplu, apatrizii, militarii, persoanele cu funcţii de răspundere, persoanele care execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare, cetăţenii străini, medicii etc.

-Legea penală constituie singurul izvor al dreptului penal. Nu pot fi considerate izvor de drept penal unele reglementări penale din alte acte normative, de exemplu, .definiţia contrabandei penal condamnabile din Codul vamal al RM, împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a activităţii organelor electorale din Codul electoral al RM etc. Totodată, potrivit art. 4 şi 7 din Constituţia RM, în cazurile când există neconcordanţe între legea penală şi prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, izvor direct al dreptului penal devin prevederile constituţionale şi prescripţiile internaţionale.La calificarea infracţiunilor organele de urmărire penală, judecătorii trebuie să aplice numai acea apreciere moral-politică, socială şi juridică, pe care legislatorul anticipat (apriori) a dat-o tuturor faptelor prejudiciabile similare în dispoziţiile normelor penale. De aceea, pentru calificarea infracţiunilor o mare importanţă are dezvăluirea multilaterală şi profundă a conţinutului legii penale şi elucidarea veridicităţii acestui conţinut. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea aprecierii juri- dico-statale a infracţiunilor descrise în legea penală asupra unui caz concret din viaţă, unei fapte prejudiciabile interzise sau prescrise de norma penală.

2.2. Structura normelor juridico-penale şi calificarea infracţiunilorProcesul calificării infracţiunii se finalizează prin cqncluziaprivindnorma juridico-penală cuprinsă în

fapta prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei sau măi multor norme concrete ale legii penale.

Ce norme penale trebuie aplicate în fiecare caz concret? Pentru a răspunde la această întrebare, mai întâi este necesară examinarea sistemului şi structurii normelor juridico-penale aplicate la calificarea infracţiunilor.

Dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într- un sistem unitar - Codul penal al Republicii Moldova în vigoare, care se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială.

în Partea generală sunt expuse: principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal; temeiurile şi condiţiile răspunderii pehale; scopurile pedepsei şi categoriile ei; ordinea de aplicare a acesteia şi de liberare de răspundere penală şi pedeapsa penală; alte probleme referitor la lupta contra infracţio- nalităţii. Totodată, din punctul de vedere al calificării infracţiunilor, principiile şi dispoziţiile Părţii generale reprezintă nişte condiţii, împrejurări sau fapte în prezenţa cărora se aplică dispoziţiile Părţii speciale a legii penale.

în Partea specială sunt expuse aparte categoriile concrete de infracţiuni şi indicate pedepsele pentru comiterea lor.

Atât Partea generală, cât şi Partea specială ale Codului penal se împart în articole, fiecare conţinând o cerinţă anumită faţă de o chestiune concretă. Multe articole din ambele părţi se împart în alineate, litere, care au importanţă de sine stătătoare.

Părţile generală şi specială ale Codului penal sunt interdependente, iar articolele lor nu pot fi aplicate izolat. Misiunea articolelor din Partea generală constă în "deservirea" articolelor din Partea specială prin instituirea principiilor şi dispoziţiilor generale, valabile pentru fiecare articol concret din Partea specială sau pentru ansamblul lor.

Celula de bază a dreptului penal o constituie norma juridico-penală că regulă de conduită, instituită de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Care este structura normei juridice penale şi corelaţia ei cu articolele, alineatele sau punctele (literele) articolelor din legea penală?

Structura normei juridice penale are două aspecte - intern şi extern. Primul aspect vizează structura logico-juridică a normei, cel de-al doilea -construcţia externă, tehnico-juridică, adică modul ei de expunere în articolele din Codul penal.

Majoritatea teoreticienilor dreptului penal opinează că structura logico- juridică a normei penale e constituită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică norma penală.Dispoziţia este partea normei ce prescrie sau interzice un comportament pentru persoanele care se

află în condiţiile prevăzute de ipoteză.Sancţiunea este partea normei penale ce stabileşte tipurile de pedepse pentru fapta săvârşită descrisă

în dispoziţie.Orice normă juridică, prescriind o anumită conduită - dispoziţia - trebuie totodată să indice ipoteza în

care se desfăşoară această conduită, precum şi consecinţele nerespectării ei, adică sancţiunea.Din acest punct de vedere, norma juridică penală privind răspunderea penală pentru furt, de exemplu,

ar avea aproximativ următorul conţinut: "Dacă un cetăţean al Republicii Moldova, un apatrid sau un cetăţean străin, responsabili, care la momentul săvârşirii infracţiunii aveau vârsta de paisprezece ani, îşi dădeau seama de ilegalitatea şi caracterul prejudiciabil al acţiunii şi de urmările ei şi le-au dorit, sustrăgând intenţionat pe ascuns bunurile altei persoane in proporţii esenţiale, valoarea cărora este de la o sută până la zece mii de lei, pentru a căpăta foloase materiale, atunci acţiunile lor se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 pînă la 240 de ore, cu închisoare de până la 3 ani". Bineînţeles că noi în această normă penală am introdus numai un minimum de condiţii, în prezenţa cărora furtul este penal condamnabil, pe când această normă penală ar putea stipula şi un şir de alte principii, împrejurări, determinate de articolele din Partea generală şi care au importanţă pentru calificare, de exemplu intenţia, motivul, cauzele care înlătură răspunderea penală sau caracterul penal al faptei etc.

Dacă articolele din Codul penal ar fi descrise potrivit variantei indicate, ele ar coincide întru totul cu normele juridice penale: şi unele, şi altele conţin ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei penale. însă legiuitorul n-a mers pe această cale. Indicarea condiţiilor sau a faptelor în prezenţa cărora se aplică norma penală, care, de regulă, sunt comune pentru toate componenţele de infracţiuni, în fiecare articol din Partea specială a Codului penal

ar duce la supraîncărcarea lor cu informaţii de prisos, construcţia legislativă devenind extrem de voluminoasă şi incomodă pentru aplicarea în practică.

Aşadar, în dreptul penal articolele nu pot coincide pe deplin cu normele juridice penale. Din aceste motive obiective, normele juridice penale nu sunt elaborate aparte, ele fiind cuprinse într-un act normativ - Codul penal. Acest act, la rândul său, este structurat în Partea generală şi Partea specială, fiecare divizate în capitole, articole, alineate sau puncte, ce alcătuiesc structura tehnico-legislativă a normei juridice penale. Cu alte cuvinte, structura tehnico-legislativă vizează modul de descriere a elementelor structurale logice juridice în conţinutul legii penale.

Articolul, alineatul sau punctul acestuia este elementul structural de bază al Codului penal, care conţine, în principiu, prevederi concrete de sine stătătoare. însă cum s-a menţionat, atât articolele din Partea generală, cât şi cele din Partea specială nu coincid cu o normă penală, ce are construcţia logico-juridică trihotomică descrisă mai sus (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea). De obicei, articolele din Partea specială conţin două elemente ale normei penale (dispoziţia şi sancţiunea), iar cele din Partea generală, luate în ansamblu sau fiecare în parte, numai una, ipoteza—împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se aplică norma penală. De aceea, pentru a stabili conţinutul normei penale cu toate elementele sale logico-juridice, trebuie să confruntăm texte din diferite articole ale Codului penal. Aşadar, prin structura tehnico-juridică se are în vedere aspectul normativ, modul în care sunt enunţate normele juridice în actele normative. Un articol al legii penale poate să cuprindă mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, doar un singur element al normei. Prin urmare, separarea ipotezei în articolele din Partea generală a Codului penal reprezintă numai un procedeu legislativ specific, care nicidecum nu presupune excepţionalitatea structurii normelor juridice penale.

Confundarea sau neînţelegerea structurii interne (logico-juridice) a normei penale cu structura externă (tehnico-juridică) şi, prin urmare, a articolului cu norma penală ca elemente structurale ale legii penale a generat alte opinii. De exemplu, D. Baltag susţine afirmaţia profesoarei din România Genoveva Vrabie-precum că trebuie să distingem norme-principii, norme-definiţii, norme-sarcini, norme-generale, norme-speciale etc.1 Desigur, Partea generală a Codului penal conţine un şir de principii, definiţii, sarcini obligatorii pentru calificarea infracţiunilor, însă acestea nu pot fi nominalizate ca norme juridice penale, ci numai ca ipoteze ale lor, stabilite în articole aparte ale legii penale.

Profesorul rus I. Brainin şi profesorul român C. Bulai2 consideră că normele de drept penal au o structură dihotomică, ele conţinând doar dispoziţia I şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei anumite conduite, iar sancţiunea reprezintă pedeapsa ce se aplică în cazul nerespectării dispoziţiei. Mai există şi autori care susţin că norma penală conţine numai ipoteza şi sancţiunea,3 sau numai ipoteza şi dispoziţia, opinii criticate pe bună dreptate în literatura de specialitate.4 Considerăm că aceste opinii nu ţin cont de cele două perspective ale analizei structurii normelor juridice: structura logică şi structura tehnico-legislativă. Nu se poate pedepsi, (sancţiona) o conduită interzisă de dispoziţia legii penale, fără a stabili condiţiile în prezenţa cărora (ipoteza) intră în acţiune norma penală. Anume în aceasta constă deosebirea dintre normele juridice şi regulile de conduită care nu posedă un caracter juridic. Ar fi greu de imaginat realizarea unei norme juridice, dacă aceasta nu ar conţine o sancţiune pentru încălcarea prevederilor ei. Astfel de norme s-ar reduce la o simplă constatare a faptei comise.într-adevăr, analizând articolele din Partea specială a Codului penal, constatăm că este imposibil să separăm partea normei penale care conţine ipoteza, deoarece ea este prevăzută de articolele din Partea generală. Obligativitatea unei reguli de conduită este posibilă numai prin existenţa ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii acesteia.

Susţinem, fără rezerve, concepţia potrivit căreia rolul ipotezei pentru articolele din Partea specială îl îndeplinesc toate articolele din Partea generală a Codului penal.5 La calificarea infracţiunilor, articolele din Partea specială a Codului penal trebuie aplicate numai în strânsă legătură cu cele din Partea generală, deoarece elementele normei penale le găsim, după cum am menţionat, şi la unele, şi la altele.

Norma juridică penală constituie temeiul juridic la calificarea infracţiunilor, fiindcă anume ea conţine semnele componenţei de infracţiune de o anumită categorie (a se vedea mai detaliat paragraful IV al acestui capitol), adică acea caracteristică juridică care trebuie comparată ("probată") cu circumstanţele faptei prejudiciabile concrete sau a unei infracţiuni (a se vedea mai detaliat paragraful III), a cărei definiţie este prevăzută de asemenea în norma juridică penală,

Care parte a normei penale conţine semnele componenţei de infracţiune? Se reflectă particularităţile construcţiei juridice a unei sau altei norme penale în procesul calificării infracţiunilor? Este evident că semnele componenţei de infracţiune, utilizate la calificarea infracţiunilor, se află în ipoteză şi dispoziţie şi nici un semn al componenţei de infracţiune nu se găseşte în acea parte a normei penale în care se prevede sancţiunea.

Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se află în dispoziţia normei penale. După natura şi importanţa sa dispoziţia este elementul esenţial (nucleul) al normei penale, deoarece prevede conduita ce trebuie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală. Anume în dispoziţie sunt indicate semnele specifice ale faptei prejudiciabile, caracteristice doar infracţiunilor categoriei date. De exemplu, în art. 171 CP se indică semnele componenţei violului, ale cărui particularităţi specifice ce îl deosebesc de alte infracţiuni sexuale sunt: raportul sexual se efectuează "prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa". Dar, totodată, este de observat că această caracteristică. a violului nu conţine, mai bine zis nu nominalizează toate semnele componenţei de infracţiune, deoarece în art. 171 CP nu se spune nimic despre vârsta subiectului infracţiunii, responsabilitate, nu se dezvăluie complet latura subiectivă a infracţiunii etc. Această lacună nu minimalizează, totuşi, importanţa articolului, deoarece în el se constată specificul faptei prejudiciabile, ce permite a o identifica, distinge de alte infracţiuni sexuale, fapte infracţionale. Aşa semne ale componenţei de infracţiune ca, de exemplu, vârsta, responsabilitatea etc. le stabilim cu ajutorul art. 21,22 şi 23 CP, iar astfel de semne cum ar fi forma vinovăţiei, motivul, momentul consumării infracţiunii, consecinţele ei etc. trebuie clasificate prin interpretarea legii penale, despre care vom vorbi în continuare.

Legea penală cunoaşte cinci tipuri de dispoziţie: simplă* descriptivă, de blanchetă, de trimitere şi combinată. Este deosebit de important să reţinem procedeele de determinare a semnelor componenţei de infracţiune pentru fiecare tip de dispoziţie.Dispoziţia simplă doar numeşte acţiunea infracţională cu un termen sau în expresii unanim acceptate şi înţelese, fără a dezvălui semnele ei. De exemplu, art. 145 CP nu fixează semnele omorului, iar art. 164 CP - pe cele ale răpirii unei persoane. Art. 334 CP doar numeşte fapta infracţională - darea de mită, iar art. 166 CP - privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane etc. Aceste dispoziţii se aplică în acele cazuri în care sensul acţiunii infracţionale, în linii generale, e destul de clar şi nu necesită o descriere amănunţită. Dispoziţii simple sunt foarte puţine, deoarece, de exemplu, fiecare ştie că omorul este lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane.În aceste cazuri persoanele care efectuează calificarea infracţiunii, pe lângă semnele specifice care rezultă din esenţa ei şi determină, de obicei, latura obiectivă a infracţiunii, trebuie să stabilească şi semnele care determină obiectul infracţiunii, subiectul şi latura subiectivă. De regulă, pentru a defini semnele date trebuie să apelăm la articolele din Partea generală a Codului penal. De exemplu, art. 21 CP stipulează că pentru "răpirea unei persoane" sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de paisprezece ani. Deoarece răpirea unei persoane presupune capturarea ei, contrar dorinţei sau voinţei sale, însoţită de schimbarea locului de reşedinţă ori de aflarea temporară în alt loc şi de privarea ei de libertate, această activitate întotdeauna are un caracter volitiv, conştient, fiind îndreptată spre un anumit scop. De aceea, consultând art. 17-20 CP, în care legiuitorul dezvăluie formele de vinovăţie sau fapta săvârşită fără vinovăţie, putem uşor conchide că activitatea menţionată se caracterizează în exclusivitate prin intenţie directă. Şi, în sfârşit, analizând art. 2 şi 14 CP şi cunoscând locul răpirii unei persoane în sistemul Părţii speciale a Codului penal, determinăm obiectul infracţiunii - libertatea persoanei.Dispoziţia descriptivă conţine enumerarea generalizată a semnelor principale ale unei categorii aparte de infracţiuni. Majoritatea absolută a dispoziţiilor normei penale sunt anume descriptive, ceea ce contribuie la aplicarea mai corectă a legii penale. De exemplu, tipic descriptivă este dispoziţia alin. (1) art. 186 CP: "Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane", sau cea din alin. (1) art. 278 CP! "Terorismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor acţiuni care periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale, în proporţii mari, sau provoacă alte urmări grave, dacă acestea sunt săvârşite în scopul de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii, precum şi ameninţarea cu săvârşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri" etc.Deşi dispoziţiile descriptive determină clar esenţa acţiunii infracţionale, contribuind, prin aceasta, la aplicarea corectă şi uniformă a legii penale, este de observat că ele conţin un şir de termeni şi expresii care trebuie interpretate prin prisma sensului introdus de legiuitor în textul legii. De aceea, în toate cazurile de aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesară, mai întâi, dezvăluirea profundă şi multilaterală a conţinutului termenilor interpretaţi de însăşi legea penală sau de însuşi Plenul Curţii Supreme de Justiţie (CSJ), sau de practica judiciară. De exemplu, conform art. 132 CP, prin mijloace de transport se desemnează toate tipurile de automobile, tractoare şi maşini autopropulsate, tramvaie şi troleibuze, motociclete şi alte maşini de transport mecanice, iar potrivit pct. 2 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport" din 8 iulie 1999, prin alte maşini autopropulsate se înţelege transportul care circulă în mod ocazional pe drumurile publice, fiind destinat unor lucrări de construcţie, agricole, silvice sau altor activităţi (macarale, excavatoare, combine de recoltare etc.), iar prin alte mijloace de transport mecanice înţelegem orice mecanism pus în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru nu mai mic de 50 cm3 care este subiect al regulilor de securitate a circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport.

După interpretarea corectă a termenilor juridici ai acestor dispoziţii, pentru a fixa semnele care să precizeze obiectul, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, ce nu sunt direct nominalizate în astfel de dispoziţii, dar sunt obligatorii pentru calificare, potrivit articolelor Codului penal cu dispoziţii descriptive, calificarea faptelor infracţionale se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple.

Dispoziţia de blanchetă ne trimite la acte normative din alte ramuri de drept pe care nu le conţine legea penală: hotărâri şi dispoziţii ale guvernului, reguli, instrucţiuni, regulamente şi ordine ale

ministerelor şi departamentelor, hotărâri ale organelor administraţiei publice locale, Codul de procedură penală etc. De blanchetă este, bunăoară, dispoziţia art. 264 CP, ce stabileşte răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, precum şi dispoziţiile art. 183,252,253, 308 CP etc. Semnele unor astfel de infracţiuni sunt, de regulă, multilaterale şi variabile şi de aceea repetarea lor în legea penală ar face-o voluminoasă, incomodă pentru utilizare şi ar necesita schimbarea ei ori de câte ori ar fi modificate normele la care se face trimitere. De exemplu, Regulamentul circulaţiei rutiere la care făcea trimitere art. 177 CP din 1961 (în prezent art. 264 CP) a fost modificat de multe ori, pe când legea penală a rămas neschimbată.Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii de blanchetă se efectuează, în primul rând, prin elucidarea semnelor care sunt direct indicate în actele normative din alte ramuri de drept la care se fac trimiterile. într-un caz acesteapot fi norme constituţionale, în altul - norme din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul funciar, norme ale procedurii penale, norme din dreptul ecologic, administrativ, norme ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte etc. în rândul al doilea, calificarea acestor infracţiuni se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi descriptive.

Dispoziţia de trimitere nu conţine descrierea semnelor infracţiunii, dar face trimitere la alt articol al legii penale. De exemplu, art. 152 CP face trimitere la art 151 CP iar art. 268 CP ne trimite la dispoziţiile art. 263 şi 264 CP. Dispoziţiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în textul legii penale. Pentru aplicarea articolelor cu dispoziţii de trimitere trebuie să elucidăm semnele, componenţei de infracţiune nu doar în baza acestor articole, dar şi în baza articolelor legii penale la care ne trimit aceste dispoziţii, utilizând aceleaşi procedee ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi descriptive.

Dispoziţia combinată conţine elemente aparţinând diferitelor tipuri de dispoziţii enumerate mai sus. De exemplu, alin. (1) art. 344 CP (Divulgarea secretului de stat) conţine, corelaţia dintre elementele dispoziţiei descriptive (divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate sau i-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca sa) şi ale dispoziţiei de trimitere (dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj)..

Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii combinate se efectuează deci prin aceleaşi metode şi legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple, descriptive, de blanchetă şi de trimitere, în special a tipurilor de dispoziţii ce au fost combinate la descrierea componenţei de infracţiune concretă.

2,3. Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilorDupă cum s-a menţionat, transpunerea în viaţă a dispoziţiilor legale ale legii penale se realizează,- îii

primul rând prin respectarea de bună voie a obligaţiei de conformare faţă de comandamentul normei juridico-penale, iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii şi de săvârşire a faptei interzise, prin aplicarea normelor penale de către organele de stat corespunzătoare.

Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să dezvăluie sensul real al normei juridico-penale. Scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legislatorului exprimată în normele penale ce o formează* constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili dacă şi în ce limite norma penală îşi găseşte aplicare în cazul concret.Interpretarea normelor de drept penal în procesul calificării infracţiunilor este o necesitate, fiindcă oricât de clar ar fi formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu trăsături proprii, trebuie neapărat să se stabilească, de fiecare dată, dacă sunt aplicabile la calificarea infracţiunii concrete. Varietatea cazurilor infracţionale concrete şi multitudinea aspectelor particulare, care pun la îndoiala aplicabilitatea normei penale, explică necesitatea, în toate cazurile, a interpretării cât mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică şi prin faptul ca unele texte ale legii reclamă o redactare mai substanţială, fiindcă ele nu sunt destul de clare, conţin termeni cu sensuri multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale, creează dificultăţi la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere eţc.Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se efectuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor juridico-penale şi care are drept scop descoperirea voinţei legislatorului, adică acea apreciere morală, politică, socială şi juridică pe care el apriori a dat-o tuturor faptelor prejudiciabile similare în dispoziţiile normelor penale, f De aceea, o mare importanţă are dezvăluirea multi aspectuală şi profundă a conţinutului legii penale, elucidarea veridicităţii acestui conţinut, cunoaşterea înţelesului

termenilor juridici şi al altor noţiuni, sintagme sau expresii, utilizate de legislator la formularea dispoziţiilor normelor penale.Deosebim următoarele moduri de interpretare a legii penale:

— interpretarea după subiect, subiectul fiind cel ce interpretează legea;

— interpretarea după metodă, adică cum are loc interpretarea;

— interpretarea după volum, adică asupra căror fapte se extinde acţiunea legii penale.După subiect, interpretarea poate fi oficială, când este efectuată de organele sau de subiectele oficiale sesizate să aplice legea penală, sau neoficială, dacă este realizată de oameni de ştiinţă sau de orice altă persoană competentă.La rândul său, interpretarea oficială poate fi autentică (legală), când se face de către organul care a emis norma interpretată, de exemplu de Parlamentul Republicii Moldova, sau judiciară (cauzală), dacă se efectuează de organele judiciare obligate să aplice legea penală.

Interpretarea autentică (legală) poate fi contextuală, când este făcută de legiuitor odată cu adoptarea normei interpretative şi în cuprinsul aceleiaşi legi, de exemplu, Capitolul XIII al Codului penal (înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod) din 2002, sau posterioară, când este făcută ulterior adoptării legii interpretate printr-un act normativ separat. Legea penală în vigoare nu cunoaşte astfel de interpretări, însă în Codului penal I din 1961 ele au existat.

Interpretarea judiciară (cauzală) se realizează de către organele judiciare la examinarea cauzelor penale şi este de două tipuri. La primul tip se referăinterpretarea cauzală reflectată în sentinţe, decizii şi ordonanţe semnate de toate judecătoriile, inclusiv Plenul CSJ vizând cazurile concrete. Al doilea tip îl constituie explicaţiile călăuzitoare (îndrumătoare) ale Plenului CSJ adoptate în urma studierii şi sistematizării practicii judiciare în vederea unificării aplicării legii penale.

Problema interpretării cauzale cel mai frecvent apare în faţa instanţei de judecată, când aceasta trebuie să aplice legea la cazuri concrete. Normele juridice au un caracter general, referindu-se la cazuri ipotetice, posedă o serie de semne (termeni, noţiuni, sintagme) variabile şi definitorii (de exemplu, proporţia avutului sustras depinde de valoarea unităţii convenţionale de amendă, care mereu se poate schimba), ceea ce îl obligă pe judecător întotdeauna să analizeze faptele sub toate aspectele, pentru a realiza o corectă încadrare a acestora în lege.

Necesitatea interpretării legii penale pentru cazuri concrete este impusă din'următoarele considerente:1) legiuitorul nu poate să prevadă, în cadrul normelor penale, toate situaţiile ce pot apărea la

aplicarea acestora, el fiind obligat să se menţină la un nivel de generalitate;2) nivelul de generalizare al normelor penale îl impune pe legiuitor să concentreze la maximum

ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina organelor judiciare de a dezvălui, în procesul calificării infracţiunilor, conţinutul real al normei penale, întreaga gamă de situaţii pe care le-a avut în vedere la redactarea ei;

3) în perioada valabilităţii normei penale se pot schimba normele juridice din alte ramuri ale dreptului la care legea penală face trimitere. De exemplu, regulile de exploatare a obiectivelor energetice, la care ne trimite dispoziţia art. 298 CP, pot fi permanent modificate. în fiecare caz concret, aplicând normele penale cu dispoziţii de blanchetă, persoana care efectuează calificarea infracţiunii este obligată să interpreteze norma juridică la care face trimitere legea penală, indicând atât denumirea, cât şi punctul, alineatul sau articolul ei. Nu este acceptabilă trimiterea formală doar la denumirea actului normativ.în textul legii penale deseori sunt utilizaţi anumiţi termeni al căror sens diferă de cel obişnuit. De exemplu, în Dicţionarul explicativ al limbii române şi în dicţionarele ruse, cuvântul intenţie semnifică dorinţa de a înfăptui o acţiune. Această interpretare i-a determinat chiar pe unii savanţi cu renume 6 să susţină că dorinţa conducătorilor de autovehicule de a încălca! 5regulile de circulaţie rutieră, bunăoară, prin intenţia de a trece pe roşu se caracterizează prin vinovăţie intenţionată. Dar intenţie, utilizat ca termen juridic, conform art, 17 CP, arată că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciaţii al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile pentru societate şi le-a dorit sau admis, în mod conştient survenirea lor Numai unitatea acestor trei elemente, evidenţiate de noi, ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau

inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, dezvăluie noţiunea penal-ju- ridică a intenţiei interpretate chiar de legiuitor. Aşadar, dorinţa de a trece pe semnalul roşu, alături de consideraţia uşuratică a vinovatului că va evita consecinţele prejudiciabile, care, de obicei, survin în asemenea cazuri, poate fi numită o activitate infracţională conştientă, dar care corespunde noţiunii de imprudenţă, prevăzută în art. 18 CP şi nicidecum nu este activitate intenţionată. Prin urmare, trebuie să se ţină cont şi de faptul că uneori cuvintele utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite.

Este de observat că în Codul penal chiar unul şi acelaşi termen poate avea sensuri diferite. De exemplu, o circumstanţă' calificativă a multor infracţiuni poate fi numită urmări grave. înseamnă oare că semnificaţia acestui termen juridic este adecvată pentru toate infracţiunile, la a căror descriere el se utilizează? Trebuie avut în vedere că noţiunea definitorie a termenului juridic urmări grave reiese din urmările prejudiciabile care le precedă pe acestea, în special, din cele ale componenţei de bază. De aceea, pornind de la cele menţionate, prin urmări grave se înţelege distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (alin. (1) art, 197 CP), dar şi aceleaşi acţiuni soldate cu decesul persoanei (alin. (2) art. 197 CP), lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc.; prin urmări grave ale proxenetismului (lit. c) alin. (2) art. 220 CP) se mai înţelege molipsirea victimelor de o boală venerică, de maladia SIDA sau de alte boli contagioase etc.

4) în ceea ce priveşte forţa juridică, interpretarea cauzală este obligatorie numai pentru speţa care se judecă. Aceasta înseamnă că alte instanţe, nici chiar cele inferioare, nu sunt obligate să exprime acelaşi punct de vedere.

Dar dacă interpretarea dată de o instanţă este justă, întemeiată, ea poate fifolosită şi de alte instanţe. Când interpretarea dată de.organele judiciare privitorla unele, situaţii este diferită, se consideră că practica judiciară este instabilă, ceea ce constituie un fenomen negativ în activitatea de aplicare a legii penale, în cazul dat se fac propuneri de a perfecţiona şi modifica legea sau, cel puţin, de a i se da o interpretare autentică ce ar unifica practica judiciară.în interpretarea legilor penale un rol important îi revine Curţii Supreme de Justiţie, care, prin deciziile Plenului său, îndrumează permanent practicienii, contribuind astfel la unificarea interpretării şi aplicării legii penale.însemnătatea interpretării judiciare, conţinute în explicaţiile Plenului CSJ, constau, în primul rând, în faptul că ea explică nu numai cauza penală concretă,*ci toate cauzele penale, legate de o anumită categorie de infracţiuni, în rândul al doilea, că ea, potrivit Legii despre Curtea Supremă de Justiţie a RM are caracter de recomandare, spre: deosebire de indicaţiile fostei Judecătorii Supreme a.RM care erau executorii atât pentru judecători, cât şi pentru organele de urmărire penală.Neoficială se consideră interpretarea dată de instituţiile de cercetări ştiinţifice, de savanţii jurişti, de lucrătorii practicieni, studenţi etc. Aşa sunt, de exemplu, interpretările din manuale, monografii, prelegeri, comentarii la lege, articole discursuri publice etc. Acest tip de interpretare nu are putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală, dar are o mare importanţă pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege, dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor şi pregătirea profesională a persoanelor ce aplică legea penală.După metodă, interpretarea poate fi; gramaticală, logică, sistematică şi istorică.Interpretarea gramaticală constă în căutarea sensului normei de drept penal în textul prm care ea a fost exprimată. In acest scop, conţinutul textual al dispoziţiei legale trebuie să fie analizat atât din punct de vedere etimologic, pentru a determina sensul cuvintelor folosite, cât şi sintactico-stilistic. S-a statornicit teza precum că legea penală trebuie să folosească cuvintele cu sensul lor obişnuit, deoarece se adresează tuturor membrilor societăţii, iar semnificaţia cuvintelor utilizate la interpretarea legii penale să fie stabilită cu ajutorul dicţionarelor explicative ale limbii române. Opinie eronată, fiindcă noţiunile utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite, deoarece însuşi legiuitorul le interpretează astfel. De exemplu, cum am exemplificat mai sus, legiuitorul în art. 17 CP interpretează noţiunea intenţie diferit de explicaţiile dicţionarelor limbii române.

înţelesul dispoziţiilor legale poate fi descoperit şi prin analiza morfologică a textului, adică prin cercetarea modului de folosire a cuvintelor în textul respectiv. Acest proces se va realiza în baza următoarelor reguli: dacă substantivele se utilizează împreună cu adj ectivele, iar verbele - cu adverbele,

atunci acestea trebuie să fie examinate şi interpretate împreună. De exemplu, "sustragerea deschisă", art. 187 CP; "rea-voinţă", art. 202 CP; "arestarea ilegală", art. 308 CP etc.

De obicei, folosirea singularului unui cuvânt sugerează pluralul acestuia, dacă în alineatele ulterioare nu se determină calificativul acestuia - grup de persoane. De exemplu, textul "divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate" din alin. (1) art. 344 CP, fiind folosit la singular, poate fi interpretat pentru plural (un grup de persoane). Şi numai în art. 286 CP e stipulată o excepţie "persoanele care, executând pedeapsa cu închisoare...", potrivit căreia pluralul poate fi interpretat şi pentru singular, fapt ce decurge din textul de mai departe al dispoziţiei acestui articol, pe când, de regulă, pluralul nu poate fi interpretat şi ca singular.

Folosirea unui cuvânt la genul masculin presupune, de regulă, şi femininul. De exemplu, minor, art. 145 CP; medic, art. 160 CP; martor, partea vătămată, specialist, expert, traducător, art. 312 CP; colaborator, art. 350 CP etc.

Pentru interpretarea corectă a legii, se va ţine seama şi de sensul cuvintelor din cadrul propoziţiei. De exemplu, cuvântul drept în îmbinarea "legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia..." (art. 2 CP), înseamnă totalitatea atât a drepturilor, cât şi a obligaţiunilor subiectelor relaţiilor juridice. Totodată, acelaşi termen în îmbinarea "privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate" din art. 65 CP este utilizat pentru a indica doar drepturile persoanelor, nu şi obligaţiunile lor.Interpretarea logică constă în folosirea raţionamentelor pentru a descoperi adevărata voinţă a legiuitorului. La ea se apelează atunci când nu s- a reuşit să se descopere sensul normei de drept cu ajutorul metodei gramaticale. Descoperirea, pe cale de raţionament, a înţelesului normelor de drept penal presupune cunoaşterea scopului legii penale, a principiilor politicii penale, a necesităţilor obiective care au impus adoptarea şi care şi-au găsit expresie în ea. Cunoscând aceste aspecte esenţiale ale legii, se poate deduce, pe cale de raţionament, voinţa reală a legiuitorului deci şi adevăratul sens al normei interpretate. De exemplu, după cum decurge din dispoziţiile alin. (1) art. 126 CP şi a lit. d) alin. (2) art. 186 CP, prin sustragerea pe ascuns, a bunurilor altei persoane din alin. (1) art. 186 CP se subînţelegesustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, a cărorvaloare, exprimată în bani, constituie de la o sută pînă la zece mii de lei.

Interpretarea sistematica este o variantă a metodei logice şi constă în stabilirea sensului unei norme de drept penal pornind de la corelaţia existentă dintre această normă şi celelalte norme din aceeaşi lege sau alte acte normative din sistemul dreptului. De exemplu, compararea dispoziţiei art. 186 CP "Sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane" cu cea a art. 273 CP "Răpirea mijlocului de transport fără scop de însuşire", reclamă concluzia că furtul presupune numai vinovăţie sub forma de intenţie cu scop de profit, pe când răpirea nu urmăreşte acest scop. Pentru explicarea sensului art. 312 CP, ce prevede răspunderea penală pentru declaraţie mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă, e necesar să ne adresăm normelor corespunzătoare ale Codului de procedură penală şi Codului de procedură civilă, în care sunt dezvăluite noţiunile de martor, expert, specialist, parte vătămată şi traducător.

Interpretarea istorică constă în căutarea sensului normei de drept penal, studiind datele de ordin politic, economic şi juridic ce caracterizează condiţiile în care a fost adoptată norma interpretată. Aceasta cere familiarizarea cu toate materialele referitoare la adoptarea legii, expunerile de motive, dezbaterile publice sau parlamentare, notiţele explicative, precedentele legislative, elementele de legislaţie penală comparată care au servit la elaborarea legii etc. De exemplu, în legislaţia penală anterioară Codurilor penale din 1961 şi 2002, tâlhăria era definită ca "atac deschis săvârşit în scopul însuşirii avutului proprietarului". în Codurile penale din 1961 şi 2002 din această definiţie a fost omis cuvântul "deschis". Prin urmare, la stabilirea semnelor laturii obiective a tâlhăriei trebuie să recunoaştem că agresiunea violentă în actul tâlhăriei poate fi săvârşită atât deschis, cât şi pe ascuns (prin surprindere de după colţ, din ambuscadă etc.).

După volum, interpretarea legii penale poate fi extensivă şi restrictivă. Atât interpretarea extensivă, cât şi cea restrictivă reprezintă consecinţe ale unei nepotriviri între voinţa legiuitorului şi modul în care acesta s-a exprimat în norma interpretată. în ambele cazuri însă extinderea sau restrângerea sensului textului legii nu constituie o încălcare a principiului legalităţii, deoarece înţelesul stabilit prin interpretare este conform voinţei reale a legiuitorului, precizat prin aceasta. Legea penală aplicată în procesul calificării infracţiunilor trebuie să corespundă sensului ei. în unele cazuri însă continutul legii se

dovedeşte a fi mai larg sau mai îngust faţă de ceea ce decurge din textul ei, de aceea şi este justificată apelarea la astfel de interpretări.

Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai multAdecât rezultă din felul cum s-a exprimat. In acest caz, este firesc ca, prin interpretare, jmţelesul normei să fie extins pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului. Interpretării extensive, de exemplu, poate fi supus cuvântul părinţi din conţinutul art. 202 CP, care stabileşte răspunderea penală pentru eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare. Părinţi în cazul dat, conform legii, trebuie consideraţi nu numai părinţii biologici ai copilului, ci şi persoanele care l-au înfiat.

Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai îngust. Exemplu de interpretare restrictivă pot servi explicaţiile momentului consumării furtului, jafului, escrocheriei şi delapidării, date în Hotărârea Plenului CS J „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" nr. 23 din 28 iunie 2004, potrivit căreia, furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea averii străine se consideră consumate din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală a bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a le folosi şi dispune de acestea la dorinţa sa.

Unii savanţi neagă existenţa interpretărilor extensive şi restrictive, deoarece, în opinia lor, astfel de interpretări conduc la subiectivism în aprecierea dispoziţiilor legii şi, în fond, la corectarea legii. Interpretarea legii trebuie să corespundă textului şi sensului ei şi să nu permită extinderea sau restrângerea acţiunii legii prin interpretare.7

Unii autori români opinează că mai există şi interpretarea legii penale prin analogie, adică prin precizarea sensului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător şi care este mai clară.8

Nu putem fi de acord cu aceste păreri, deoarece, după cum se ştie, legea noastră penală exclude complet aplicarea ei prin analogie, iar în privinţa volumului interpretării noi am vorbit mai sus.

3. Temeiul real al răspunderii penale 3.1. Noţiunea de infracţiuneLegea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor, în special, prin faptul că ea stabileşte

temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale.Potrivit alin. (1) art. 51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă

săvârşită.Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o relaţie socială ilegală, incorectă, nepermisă sub

ameninţarea răspunderii penale a unor oameni faţă dealţii, deci este o relaţie juridică interzisă.

Legea penală defineşte noţiunea infracţiunii în general (art. 14 CP), noţiunea componenţei de infracţiune în general (art. 52 CP), precum şi aduce definiţia infracţiunilor concrete (furt, jaf, viol, huliganism etc.) în articolele respective din Partea specială a Codului penal, prin abstractizarea trăsăturilor caracteristice esenţiale şi comune ale faptelor prejudiciabile concrete, care au fost săvârşite cândva şi care trebuie să fie incriminate şi sancţionate pentru a se împiedica repetarea lor. Conform doctrinei penale, acestea constituie componenţa concretă a fiecărei infracţiuni,, eventual săvârşită. Baza corelaţiei dintre aceste patru noţiuni o constituie dialectica dintre legătura esenţei cu fenomenul şi a conţinutului, cu forma.

Definiţiile generale a infracţiunii şi a componenţei infracţiunii sunt necesare pentru înţelegerea mai profundă a esenţei infracţiunilor concrete şi a componenţelor infracţiunilor concrete.

AIn lumea obiectivă real se săvârşesc fapte prejudiciabile penal condamnabile concrete, adică

infracţiuni. De exemplu, un adolescent a furat de lângă casa vecinului o bicicletă, lăsată fără supraveghere; un cetăţean fără anumite ocupaţii a intrat în depozitul unei întreprinderi şi a sustras bunuri materiale în cantităţi considerabile. S-ar putea descrie mai detaliat fiecare caz de furt menţionate, indicând timpul şi locul concret, împrejurările, datele despre hoţ şi victimă etc. După cum se vede din cele expuse, avem două cazuri de furt care la prima vedere nu seamănă unul cu altul, dar pe de altă parte, au ceva comun: în ambele cazuri o persoană a sustras pe ascuns bunurile victimei. Prezenţa acestor semne comune ne permite să conchidem că în ambele cazuri e comisă o infracţiune de furt, prevăzută drept componenţă de infracţiune în art. 186 CP Deci, componenţa de infracţiune concretă reprezintă totalitatea semnelor incluse de legiuitor în construcţia legislativă a infracţiunilor de o anumită categorie.

Cunoaşterea corelaţiei dintre noţiunea infracţiunii în general şi cea a componenţei de infracţiune în special, dintre noţiunea infracţiunii concrete şi a componenţei de infracţiune concrete are o importanţă deosebită în procesul cercetării şi soluţionării cauzelor penale. Pornind de la aceste noţiuni, precum şi de la scopul legii penale, în procesul cercetării şi soluţionării fiecărei fapte infracţionale concrete trebuie să deosebim, în primul rând, faptele reale necesare pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală şi calificarea infracţiunii concrete săvârşite, adică semnele componenţei in- fracţiunii concrete, care să includă şi semnele infracţiunii în general, în rândul al doilea, circumstanţele necesare pentru individualizarea pedepsei penale, determinarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii, semnele ce au importanţă procesuală etc., care se află în afara etapei calificării infracţiunilor.

Componenţa de infracţiune constituie un model legislativ al infracţiunilor de o anumită categorie, fiindcă include în sine cele mai esenţiale, necesare şi tipice semne ale infracţiunii. Din acest punct de vedere componenţa de infracţiune reprezintă unicul temei juridic al răspunderii penale, pe când faptul comiterii de către o persoană a infracţiunii, prevăzute de legea penală, constituie unicul temei real al tragerii persoanei la răspundere penală.

În conformitate cu art. 14 CP, „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penala".

Pentru calificarea unei infracţiuni, trebuie mai întâi să dovedim că ea reprezintă o faptă a omului, un act de conduită exterioară sub formă de acţiune sau inacţiune. Deşi, textual, termenul faptă este utilizat pentru in- ' dicarea acţiunii sau inacţiunii oamenilor, în literatura juridică şi în practica judiciară acest termen este folosit şi la desemnarea infracţiunii în întregime, adică atât a acţiunii sau inacţiunii, cât şi a consecinţelor ei prejudiciabile.

Prin aceasta, legiuitorul subliniază că ideile, procesele psihice, convingerile, deducţiile, oricât de negative ar fi ele, nu pot fi recunoscute ca infracţiune, încă în dreptul roman exista dictonul: Cogitations poenam nemo patitur - nimeni nu poartă răspundere pentru idei.

Pe de altă parte, în fiecare infracţiune concretă săvârşită trebuie să stabilim cele patru trăsături generalizate de legiuitor în textul art."

CP, care sunt comune pentru orice infracţiune concretă descrisă în legea penală: prejudici- abilitatea, ilegalitatea, săvârşirea cu vinovăţie şi pasibilitatea de pedeapsă penală.

Este de menţionat că circumstanţele reale ale fiecărei infracţiuni sunt sistematizate în art. 15 CP în patru grupe, denumite elemente ale infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiuniiDupă cum am menţionat, în conformitate cu alin. (1) art. 14 CP, infracţiunea posedă patru trăsături

esenţiale: 1) este prejudiciabilă; 2) ilegală; 3) săvârşită cu vinovăţie; 4) pasibilă de pedeapsă penală.La baza definiţiei legislative a noţiunii de infracţiune este pus semnul material al infracţiunii -

gravitatea ei prejudiciabilă.a. Gravitatea prejudiciabilă reprezintă o anumită stare obiectivă antisocială a infracţiunii, condiţionată de totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor ei negative, dăunătoare valorilor sociale apărate de legea penală, care cauzeazăsau creează primejdia reală de a provoca un prejudiciu esenţial acestor valori. O enumerare exemplificativă a valorilor sociale ocrotite de legea penală este dată în alin. (1) art. 2 CP. Lista exhaustivă a obiectelor la care atentează infracţiunea este stipulată în Partea specială a Codului penal.

Anume în baza gravităţii prejudiciabile se efectuează incriminarea faptelor antisociale, adică se determină care fapte prejudiciabile se consideră infracţiuni.

In procesul calificării este necesar să analizăm caracterul prejudiciabil al infracţiunii, ca o caracteristică calitativă a ei, şi gradul ei prejudiciabil, ca o caracteristică cantitativă.

Caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a infracţiunii. El depinde de conţinutul relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea, conţinutul consecinţelor prejudiciabile materiale fizice sau morale, specificul metodei de atentare (violentă sau neviolentă), forma vinovăţiei (intenţionată sau din imprudenţă), caracterul motivelor şi scopurilor infracţiunii.

Gradul prejudiciabil reprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El depinde de valoarea comparativă a obiectelor de atentare, mărimea prejudiciului de aceeaşi natură, gravitatea vinovăţiei (cu premeditare, intenţie afectivă, o nechibzuinţă grosolană), gradul josniciei şi fermităţii motivelor şi scopurilor infracţiunii, gravitatea comparativă a infracţiunii în funcţie de specificul locului şi timpului săvârşirii infracţiunii (timp de război, calamitate naturală etc.).

Gradul prejudiciabil şe ia în consideraţie de către legiuitor atunci când face diferenţierea infracţiunilor în infracţiune simplă (de bază, de obicei, prevăzută de alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal), cu circumstanţe agravante sau cu circumstanţe atenuante.

Potrivit art. 15 CP, gradul prejudiciabil al infracţiunii se detenuină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă). «în conformitate cu art. 16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de Codul penal sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Stabilirea categoriei infracţiunii săvârşite în procesul calificări are importanţă deosebită pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală (de exemplu, potrivit alin. (2) art. 26 CP, este exclusă răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare), liberarea de răspundere penală (de exemplu, potrivit art. 54, 55, 57, 58 şi 59 CP, persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală), stabilirea categoriei penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoare (art. 72 CP), imposibilitatea aplicării pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege (alin. (5) art. 79 CP) etc.

La calificarea infracţiunii trebuie să ţinem cont de indicaţiile alin. (2) art. 14 CP, conform cărora "nu constituie infracţiune acţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni". Cu alte cuvinte, trebuie să deosebim infracţiunea de alte fapte ilicite (contravenţii administrative, delicte civile sau familiale, abateri disciplinare ori materiale în relaţiile de muncă etc.), care la fel provoacă un anumit prejudiciu valorilor sociale.

După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o daună, vătămare sau altă urmare prejudiciabilă sporită decât alte fapte ilicite, care de asemenea posedă o anumită măsură de gravitate pre- judiciabilă. Pe lângă toate celelalte condiţii egale, infracţiunea întotdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, vinovăţia făptuitorului este mai periculoasă, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală este mai obraznică. La stabilirea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni şi termeni caracteristici numiai legii penale, pe care, desigur, trebuie să le precizăm în procesul calificării infracţiunilor. De exemplu, referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează termenii deces, vătămare (dereglare îndelungată a sănătăţii, pierderea unui organ etc.), iar la urmările materiale — daune de un anumit grad (în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari). în cazurile în care prejudiciul are un caracter complicat, legiuitorul utilizează termenul urmări grave etc. Aşadar, în procesul calificării infracţiunii este necesar să stabilim corect şi precis anume urmările prejudiciabile descrise de legea penală, urmări pe care nici o altă ramură a dreptului nu le utilizează la descrierea faptelor ilicite.

b. Ilegalitatea, adică fapta prevăzută de legea penală ca infracţiune. Lipsa unei norme penale care ar încadra fapta prejudiciabilă săvârşită exclude calificarea ei ca infracţiune, oricât de sporit ar fi prejudiciul cauzat, încă în dreptul roman a fost expusă regula conform căreia nu există infracţiune dacă ea nu este prevăzută de lege - nullum crimen sine lege.

Ilegalitatea penală reprezintă exprimarea juridică a gravităţii prejudiciabile în legea penală. Numai din momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile, adică de la intrarea în vigoare a legii penale, această faptă devine o categorie juridică, şi anume - faptă prevăzută de legea penală este susceptibilă să devină infracţiune, dacă în procesul calificării se constată existenţa ei ca atare, precum şi a celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii.

Prescripţia alin. (1) art. 14 CP despre aceea că "infracţiunea este o faptă(acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penalăexcludeposibilitatea aplicării legii penale prin analogie, care se practica în perioada sovietică până în anii 60 ai sec, al XX-lea. Atunci faptele prejudiciabile care nu erau prevăzute expres de legea penală se sancţionau penal conform unui articol din Codul penal, care prevedea o infracţiune asemănătoare după formă şi importanţă, cu trimiterea la riorma despre analogie.

c. Vinovăţia persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală. Potrivit alin. (2) art. 6 CP, vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă doar persoana care a săvârşit cu intenţie (art. 17 CP) sau din imprudenţă (art. 18 CP) o faptă prevăzută de legea penală. In unele cazun, cele săvârşite cer prezenţa concomitentă a ambelor forme de vinovăţie (art. 19 CP), iar art. 20 CP stipulează noţiunea cazului fortuit, adică a faptei săvârşitefără vinovăţie. Textele acestor articole

stabilesc că vinovăţia sau nevinovăţia persoanei reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului concomitent atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe.

Pentru determinarea formei şi modalitătii vinovăţiei sau nevinovăţiei* » » rpersoanei, articolele 17,18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:

—îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie că nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să- şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;

— a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, sau n-a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile;

—a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod conştient, sau considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori trebuia şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, ori, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare dintre cele trei elemente ale vinovăţiei şi nevinovăţiei - ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, ori cu două forme de vinovăţie, sau fapta dată este comisă fără vinovăţie. Considerăm că evidenţierea acestor trei elemente ale vinovăţiei va ajuta practicienii să-şi planifice corect procesul determinării formei şi modalităţii vinovăţiei într-o faptă infracţională comisă.

d. Pasibilitatea de pedeapsă penală prevede posibilitatea aplicării pedepsei penale pentru fiecare infracţiune. Ca trăsătură a infracţiunii, pasibilitatea de pedeapsă penală nu trebuie identificată cu pedeapsa penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de care vinovatul poate fi liberat. Pasibilitatea de pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă, care mai curând caracterizează norma ce conţine o sancţiune juridico-penală aplicabilă numai unei persoane responsabile care a săvârşit o faptă prejudiciabilă încadrată de această normă, în felul acesta, pasibilitatea de pedeapsa penală se manifestă prin ameninţarea aplicării pedepsei penale în cazul încălcării interdicţiei de a comite fapte prejudiciabile, ale căror trăsături sunt descrise în norma penală.

AIn procesul calificării infracţiunilor, importanţa stabilirii trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii într-o

faptă prejudiciabilă săvârşită constă, mai întâi, în faptul că aceasta ne permite să deosebim infracţiunea de alte fapte de ilicit juridic, iar în rândul al doilea, calificarea unei fapte ca infracţiune ne permite să constatăm temeiul real al răspunderii penale, fiindcă doar din momentul comiterii unei infracţiuni apar relaţiile sociale de conflict, reglementate de legea penală, adică raporturile juridico-penale. Anume din acest moment statul este obligat să asigure aplicarea justă a legii penale în aşa fel încât oricine săvârşeşte o infracţiune îşi primeşte pedeapsa cuvenită, şi nimeni să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat dacă este nevinovat.

3.3. Elementele infracţiuniiÎntr-o faptă prejudiciabilă concretă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele prejudiciabile cauzate de

ea, în scopul analizei juridice, putem deosebi patru elemente ale acesteia, ea reprezintând o unitate inseparabilă organic a elementelor în una şi aceeaşi conduită:

1) obiectul infracţiunii;2) latura obiectivă a infracţiunii;3) latura subiectivă a infracţiunii;4) subiectul infracţiunii.

Unii autori,9 fără a trasa o deosebire clară între noţiunea de infracţiune şi noţiunea de componenţă a infracţiunii, atribuie la componenţă obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale componenţei de infracţiune, însă componenţa de infracţiune, fiind numai o totalitate de semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, adică doar o parte a normei juridico- penale, nu poate include în sine ca atare nici obiectul, nici subiectul, nici latura obiectivă şi nici latura subiectivă, fiindcă toate acestea presupun fapte şi procese, produse în realitatea obiectivă.10 De exemplu, obiectul infracţiunii reprezintă nişte relaţii sociale, existente obiectiv în afara legăturii lor cu dreptul penal, şi nu un element al componenţei de infracţiune; subiecţii infracţiunii sunt persoane vii, care săvârşesc infracţiuni, ci nu sunt un semn a componenţei de infracţiune; latura obiectivă reprezintă conduita subiectului, produsă, realizată în lumea obiectivă, care nu

constituie un element al componenţei de infracţiune, deoarece ultima numai descrie această latură în legea penală; latura subiectivă reprezintă atitudinea psihică a vinovatului faţă de fapta comisă, care există obiectiv, dar nu modul de descriere a ei în legea penală prin anumiţi termeni juridici. Prin urmare, în infracţiune, dar nu în componenţa de infracţiune deosebim patru elemente: obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă, componenţa de infracţiune conţinînd numai patru grupe de semnece caracterizează fiecare element al infracţiunii.11

>Obiectul infracţiunii este valoarea la care se atentează şi pe care legea penală o ocroteşte de

atentatele infracţionale, valoare căreia i se cauzează sau i se poate cauza o anumită daună. Valoarea socială, numită şi valoare juridică, este unanim recunoscută ca relaţie socială. Relaţiile sociale regle-mentate de normele juridico-penale capătă caracterul unor raporturi numite juridico-penale.

Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un aspect al atentării prejudiciabile şi ilegale la interesele ocrotite de legea penală, un aspect exterior al acestuia din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acelor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă odată cu survenirea consecinţelor infracţionale.Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor infracţionale, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective ale infracţiunii fixate în legea penală. Latura subiectivă a infracţiunii caracterizează atitudinea psihică a infractorului faţă de faptele sale.Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte nemijlocit infrac- animale, fiinţele iresponsabile etc., producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, care întrunesc semnele subiectului, descrise de legea penală.

AIn procesul clarificării unor moduri de calificare urmează să stabilim coincidenţa semnelor

componenţei de infracţiune, descrise de legea penală, care caracterizează obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii cu semnele corespunzătoare ale faptei prejudiciabile săvârşite. Acest proces este foarte important, iar uneori şi foarte dificil.

Luând în considerare că determinarea acestor patru elemente ale infracţiunii este imposibilă fără cunoaşterea semnelor componenţei de infracţiune descrise de legea penală şi că acesta este un proces complicat şi dificil, analiza modului de stabilire a lor o vom efectua în Capitolul IV al prezentei lucrări).§ 4. Temeiul juridic al răspunderii penale

4.1. Componenţa de infracţiune ca temei juridic al răspunderii penaleNorma juridico-penală şi circumstanţele faptei comise reprezintă două categorii de fenomene reunite

în procesul calificării infracţiunilor. Această unire se efectuează prin alegerea semnelor comune pentru ele. La calificarea infracţiunilor nu se aplică toată norma juridico-penală, precum nici toate semnele faptei infracţionale. Semnele necesare pentru calificarea faptei comise sunt conţinute în componenţa infracţiunii.

Potrivit alin. (1) art. 52 CP, "se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă".

Componenţa infracţiunii reprezintă o totalitate cu minimul necesar de semne stabilite de legea penală pentru calificarea unei fapte prejudiciabile concrete ca infracţiune şi serveşte drept punte de legătură între fapta infracţională şi legea penală. Cu alte cuvinte, componenţa infracţiunii constituie o caracteristică, o construcţie logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta comisă reprezintă o infracţiune sau nu. Se poate spune că componenţa infracţiunii este modelul informativ al unei infracţiuni anumite, consfinţită de legea penală. Acest model se formează în urma generalizării semnelor tuturor infracţiunilor de aceeaşi categorie. Ca rezultat, obţinem o descriere, laconică şi expresivă, a trăsăturilor lor principale.La definirea noţiunii de componenţă de infracţiune concretă sunt utilizaţi termeni juridici (anumite cuvinte, expresii sau sintagme ce reprezintă ele-meiltele constitutive aie infracţiunii) care caracterizează: subiectul infracţiunii (cine atentează), obiectul infracţiunii (la ce se atentează), latura obiectivă (prin ce se manifestă obiectiv atentarea) şi latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). Din acest punct de vedere, componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate cu minimul necesar format din patru grupe de semne ce caracterizează obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii.

La rândul lor:

—obiectul infracţiunii cuprinde: obiectul juridic general, generic, nemijlocit, obiectul, material sau victima;

—latura obiectivă: acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală, timpul, locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii;

—subiectul: responsabilitatea, vârsta, subiectul special al persoanei fizice şi condiţiile, stabilite în alin. (3) şi (4) art. 21 CP pentru persoanele juridice;

- — latura subiectivă: vinovăţia (intenţionată, din imprudenţă sau cu ambele forme de vinovăţie), motivul şi scopul infracţiunii.

Un interes apate prezintă problema clarificării corelaţiei dintre componenţa infracţiunii cu norma juridico-penală, ambele descriind faptele infracţionale, precum şi a corelaţiei dintre componenţa infracţiunii cu infracţiunea, ambele stipulând esenţa şi conţinutul faptei prejudiciabile.

Norma juridico-penală, fiind o regulă de conduită obligatorie consfinţită de legea penală, reclamă de la destinatarii ei să-şi subordoneze conduita acestei reguli, abţinându-se de la anumite acţiuni (normele de interdicţie, de exemplu, art. 145 CP), sau de a acţiona întocmai cu prescripţia normei (nonnele de prescripţie, de exemplu, art. 162 CP). Norma juridico-penală ce prevede răspunderea penală pentru o anumită categorie de infracţiuni (de exemplu, pentru omor) stabileşte nu numai interdicţia sau prescripţia de a săvârşi o acţiune sau inacţiune prejudiciabilă corespunzătoare (dispoziţia nonnei), dar fixează şi pedeapsa pentru comiterea ei (sancţiunea normei), precum şi condiţiile pentru aplicarea ei (ipoteza normei). După cum s-a menţionat anterior, norma juridico-penală, după structura sa tehnico-juridică, nu coincide cu textul unui singur articol al legii penale, ea fiind prevăzută atât în articolele din Partea specială, cât şi în cele din Partea generală ale Codului penal.

Comparând cele expuse cu definiţia componenţei de infracţiune, nu e greu să conchidem că ultima este mai restrânsă în comparaţie cu semnificaţia normei juridico-penale atât după volum, cât şi după conţinut, componenţa de infracţiune reprezintănd numai o parte a normei juridico-penale.

Norma penală, pe lângă descrierea semnelor infracţiunii,, conţine şi o cerinţa privind nesâvărşirea faptelor infracţionale, pe când componenţa de infracţiune cuprinde doar descrierea semnelor infracţiunii, cu alte cuvinte, conţine cerinţa de subordonare - atribut obligatoriu al oricărei norme juridico- penale. în afară de aceasta componenţa de infracţiune nu cuprinde toate condiţiile ipotezei normei penale, de exemplu, dispoziţia art. 8 CP „Acţiunea legii penale în timp" sau a art. 60 CP „Prescripţia tragerii la răspundere penală" etc., fără de care norma penală nu ar putea fi aplicată.

A t ( ,In literatura de specialitate e unanim recunoscut că în componenţa de infracţiune, ca element al

normei juridico-penale, legiuitorul include numai acele semne care, în ansamblu, caracterizează fapta prejudiciabilă ca infracţiune concretă.

De asemenea nu sunt identice noţiunea de infracţiune şi ceea de componenţă a infracţiunii. Infracţiunea cuprinde trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fapt ce o deosebeşte de alte forme de ilicit juridic, acestea formând temeiul real pentru răspunderea penală.

Componenţa de infracţiune cuprinde semnele specifice, distinctive ale fiecărei infracţiuni, acestea formând temeiul juridic pentru răspunderea penală şi servind la calificarea infracţiunii.

Componenţa de infracţiune reprezintă un sistem de semne indispensabile şi suficiente pentru confirmarea faptului că persoana a comis infracţiunea dată. Indispensabile în sensul că, fără prezenţa tuturor semnelor componenţei de infracţiune, persoana nu poate fi învinuită de săvârşirea unei infracţiuni şi, prin urmare, supusă răspunderii penale; suficiente în sensul ca nu este obligatorie stabilirea altor date suplimentare, pe care le posedă orice infracţiune concretă comisă pentru a avea temei de intentare a cauzei penale.

Cu alte cuvinte, putem afirma că componenţa infracţiunii este un modelAinformativ al unei infracţiuni anumite, prevăzute de legea penală. In activitatea practică acest model joacă un rol dublu, deoarece, întâi de toate, pune juristul la curent cu cerinţa legii. De exemplu, componenţa furtului, prevăzută în art. 186 CP, include şi trăsăturile esenţiale, prevăzute în art. 14 CP, ale acestei infracţiuni. în al doilea rând, fiindcă inserează informaţia despre semnele faptei concrete săvârşite, pe care

trebuie să le descoperim la cercetarea cauzei penale (obiectul probaţiei). Racordarea informaţiilor de prima şi a doua natură are loc la calificarea infracţiunilor.Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune uneori obţine un aspect negativ, atunci când legea prevede răspunderea penală doar dacă suntem în prezenţa unui anumit cumul de semne şi nu ia în considerare alte circumstanţe. De exemplu, legea subliniază că în cazul în care există "sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane", există temeiul răspunderii penale.Pe când, de fapt, ar mai putea să existe şi alte circumstanţe ce ar dezvălui calităţile pozitive ale învinuitului şi ar demonstra iraţionalitatea tragerii lui la răspundere penală.

Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune include însă şi un şir de elemente pozitive, ce minimalizează lacunele menţionate. Astfel, aspectul ei pozitiv este relevant pentru:

—unitatea şi certitudinea cerinţelor înaintate de lege faţă de toţi cetăţenii. Potrivit art. 16 din Constituţia RM şi art. 5 din CP, ei sunt egali în faţa legii şi sunt supuşi răspunderii penale fară deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. De exemplu, componenţa furtului este aceeaşi pentru fiecare individ, indiferent de situaţia lui socială.

Caracterul generalizator şi abstract al componenţei de infracţiune şi particularităţile concrete ale situaţiei vitale sunt stabilite cu ajutorul unui şir de articole din Partea generală şi Partea specială ale CP, care, în mod special, prevăd acel concurs de împrejurări ce exclud răspunderea penală. In Partea generală a CP dintre acestea fac parte, bunăoară, art. 56 CP (Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii), art. 60 CP (Prescripţia tragerii la răspundere penală) etc.; în Partea specială a CP - alin. (2) art. 337 CP (liberarea de răspundere penală a ce tăţeanului Republicii Moldova, racolat de serviciul de spionaj străin), alin. (4) art. 325 CP (scutirea de răspundere penală a persoanei, căreia i-au fost extorcate bunuri ), alin. (3) art. 334 CP (liberarea de răspundere penală a persoanei, care a dat mită, dacă ea s-a autodenunţat) etc.;

—la stabilirea prezenţei componenţei de infracţiune, caracteristicile semnelor situaţiei vitale pot fi interpretate în folosul'învinuitului. De exemplu, în conformitate cu alin. (3) art. 8 CPP, toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Particularităţile componenţei de infracţiune menţionate determină şi funcţiile sale de bază:unicul temei juridic pentru a trage infractorul la răspundere penală. Dacă fiecare semn al infracţiunii concrete corespunde semnelor generalizatoare ale componenţei infracţiunii, atunci acţiunile făptuitorului cuprind componenţa de infracţiune. în cazul în care lipseşte doar un singur semn, temeiul pentru survenirea răspunderii penale decade. Potrivit art. 275 CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită sau va fi încetată dacă fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, adică legea penală nu descrie fapta comisă ca o componenţă de infracţiune, despre care stipulează art. 52 CP. Aşadar, conform art. 51 CP, componenţa infracţiunii este unicul temei juridic al răspunderii penale, în timp ce săvârşirea infracţiunii prevăzută de legea penală constituie temeiul real al răspunderii penale, iar în conformitate cu art. 52 CP, legea penală reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal;

- delimitarea diferitelor categorii de infracţiuni Nu pot exista două componenţe ale infracţiunii absolut identice, toate având cel puţin un singur semn distinctiv. Componenţa infracţiunii nu conţine semne care sa nu îndeplinească nici un rol de delimitare. Ea demarchează sau o categorie de infracţiuni de alte categorii, sau o infracţiune de alte fapte ilicite juridic. De exemplu, noţiunea "pe ascuns" în componenţa furtului delimitează furtul de jaf. Toate celelalte semne ale acestor componenţe coincid, dar, în schimb, demarchează şi furtul, şi jaful de alte categorii de infracţiuni.

în totalitatea semnelor care în prezent se includ în conţinutul componenţei de infracţiune există doar unul ce nu realizează funcţia de delimitare a unei infracţiuni de alta: responsabilitatea care, din punct de vedere juridic, este unică pentru toate infracţiunile fară excepţie.

4.2 Semnele componenţei infracţiuniiPrin termenul semn se subînţelege un mijloc de reflectare generalizatoare a realităţii înconjurătoare,

el indicând însuşirea, proprietatea, trăsătura, caracteristica, particularitatea fenomenului sau faptului, după care se poate să-1 distingem de altul.

Componenţa de infracţiune conţine semne esenţiale, distinctive, indispensabile si suficiente pn calificarea infracţiunilor, de aceea elucidarea lor are o mare importanţă practică. Pentru analiza amplă a

semnelor componenţei infracţiunii trebuie să evidenţiem laturile lor, care au semnificaţie importantă pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a legii penale.După opinia academicianului rus V. Kudreavţev,12 semnele componenţei de infracţiune-, cu ajutorul cărora fapta prejudiciabilă se califică drept infracţiune, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: 1) alături de alte semne să confirme caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei; 2) să deosebească o infracţiune de alte infracţiuni, şi de alte fapte ilicite; 3) să fie indicate expres în lege Sau să decurgă din ea la interpretare; 4) să nu derivedin alte semne; 5) să fie proprii tuturor infracţiunilor ce aparţin unei categorii anumite.

Propunem o descriere succintă a acestor cerinţe:L Doar luate în ansamblu, semnele componenţei infracţiunii caracterizează" fapta respectivă ca fiind

prejudiciabilă, cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă, fiindcă fiecare semn, luat aparte, nu poate fi legat de condiţiile răspunderii penale. De exemplu, responsabilitatea făptuitorului este legată de vinovăţia şi pasibilitatea de pedeapsă a acestuia, dar nu influenţează pre- judiciabilitatea faptei. Din contra, survenirea urmărilor grave influenţează stabilirea gradului prejudiciabil al faptei comise, însă nu are legătură cu vinovăţia făptuitorului (consecinţele pot fi cauzate intenţionat, din imprudenţă sau chieir fara vinovăţie). Deci numai sistemul de semne ale componenţei infracţiunii determină gradul prejudiciabil, vinovăţia şi pasibilitatea de pedeapsă ale faptei în întregime.

1) Semnele componenţei infracţiunii deosebesc o infracţiune de alte infracţiuni şi fapte ilicite. Nu există două componenţe, ale căror semne ar coincide complet, precum nu este semn ce n-ar deosebi o componenţă de alte componenţe de infracţiuni sau fapte ilicite, bineînţeles în afară de responsabilitate, care este comună pentru orice componenţă de infracţiune.

2) Semnele componenţei trebuie să fie indicate în lege sau să decurgă din ea. De exemplu, semnul "pe ascuns" este indicat expres în dispoziţia art, 186 CP, pe când scopul de profit al furtului decurge expres din compararea dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.

3) Drept semn al componenţei de infracţiune trebuie să servească o însuşire care nu este derivată din alte însuşiri, nu poate fi dedusă din alte semne ale componenţei, deoarece numai legiuitorul are dreptul "să adauge" sau "să excludă" un semn.w

4) Semnul componenţei de infracţiune este propriu tuturor infracţiunilor categoriei date. De exemplu, scopul de profit este specific fiecărui tip (în proporţii esenţiale, considerabile, mari şi deosebit de mari) şi fiecărei forme (furt, jaf, tâlhărie, şantaj, escrocherie, delapidare şi pungăşie) a însuşirii averii străine.Este de observat că semnele componenţei de infracţiune nu sunt asemănătoare după gradul lor de generalizare şi de abstractizare, iar multe dintre ele se află într-o anumită relaţie, deşi ele nu pot fi recunoscute dependente reciproc. De exemplu, în grupul de semne ce se referă la latura obiectivă a furtului comis prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă găsim următoarele semne care au diferit grad de generalizare: "acţiune ilegală" (A) —> "sustragerea bunurilor" (acţiune de rangul întâi) —> "pe ascuns" (acţiune de rangul doi) "prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă" (acţiune de rangul trei). Bineînţeles, în alte componenţe ale infracţiunii sunt posibile nu numai trei clase de semne, ci mai multe sau mai puţine. Din exemplul menţionat se vede că semnul rangului ulterior îl explică pe cel anterior.

Cu toate acestea, apare întrebarea: trebuie să considerăm semn al infracţiunii calităţile acţiunilor de fiecare rang aparte? Răspunsul la această întrebare reiese din cerinţele faţă de semnele componenţei infracţiunii, formulate mai sus.

în exemplul menţionat calităţile acţiunilor de rangul I, II şi III, fără îndoială, constituie semne ale furtului. Să ne convingem, pornind de la cerinţele aduse:

1) Sunt derivate semnele rangului inferior din semnele rangului superior sau invers? După cum se vede, nu. Sustragerea bunurilor (rangul I) poate să nu fie efectuată neapărat pe ascuns (rangul II) şi, din contra, nu orice acţiune întreprinsă pe ascuns poate fi întotdeauna o sustragere de bunuri. Sustragerea bunurilor pe ascuns (rangul II) poate să nu fie efectuată neapărat prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (rangul III) şi, din contra, nu orice pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă poate constitui întotdeauna o sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane etc. Fiecare rang superior presupune mai multe variante ale celui inferior.

2) Toate semnele de rangul I, II şi III ale componenţei furtului agravat sunt necesare pentru delimitarea corespunzătoare de jaf, de furt fără circumstanţe agravante, de nimicirea bunurilor etc. Aşadar, şi potrivit cerinţei a doua—delimitarea de alte componenţe sau de alte fapte ilicite - aceste semne corespund cerinţelor menţionate anterior. Cea mai inferioară treaptă de generalizare şi abstractizare a semnelor componenţei infracţiunii se utilizează de obicei pentru caracterizarea circumstanţelor care delimitează varietăţile uneia şi aceleiaşi infracţiuni.

Clasificarea semnelor componenţei de infracţiune poate fi efectuată după mai multe criterii: 1) conform elementelor infracţiunii; 2) modul de descriere în lege; 3) gradul de invariabilitate, de stabilitate.

Orice componenţă de infracţiune conţine obligator semne care se referă la toate cele patru elemente ale infracţiunii:

- la obiectul infracţiunii (obiectul juridic general, generic şi nemijlocit, obiectul material sau victima);

— la latura obiectivă (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală dintre ele, locul, timpul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);

— la subiect (responsabilitatea, vârsta, subiectul special);

— la latura subiectivă (vinovăţia, motivul şi scopul).Anume această clasificare a semnelor componenţei infracţiunii are cea mai mare importanţă pentru

calificarea infracţiunilor, această clasificare corespunde circumstanţelor reale care în complexul lor formează infracţiunea concretă, schema semnelor componenţei fiind aplicabilă tuturor categoriilor de infracţiuni şi în toate cazurile de calificare a infracţiunilor.

Toate semnele componenţei infracţiunii, indicate direct sau indirect în lege sau care se subînţeleg, adică cele care decurg din compararea unei norme penale cu alta, au aceeaşi importanţă pentru constatarea prezenţei infracţiunii. Dacă lipseşte cel puţin un semn, componenţa dată de infracţiune se exclude.

După cum am menţionat anterior, modul de stabilire a elementelor infracţiunii şi a semnelor componenţei infracţiunii le vom analiza detaliat în Capitolul IV.

Pentru calificarea infracţiunilor o importanţă deosebită are clasificarea semnelor componenţei infracţiunii după: modul de descriere a semnelor în lege. Conform acestui criteriu, distingem semne descrise prin noţiuni pozitive şi semne descrise prin noţiuni negative.

Majoritatea semnelor componenţei de infracţiune sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive. Anume cu ajutorul semnelor pozitive legiuitorul stabileşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii. De exemplu, furtul este caracterizat prin "sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane".

Semnele negative indică lipsa unei sau^alt^fesuşiri^^nei fapte, recu- noscuţejie lege drejpţiiifracţhmeJDe exemplu, art. 159 CP conţine un astfel de'semn: "persoana care nu are studii medicale superioare speciale". .

în componenţa infracţiunii, semnele negative îndeplinesc acelaşi rol ca şi semnele pozitive, însă la stabilirea conţinutului lor apar dificultăţi legate de natura fenomenelor corespunzătoare. Unele semne negative ale componenţelor infracţiunii se referă la altă componenţă de infracţiune sau chiar la mai multe. De exemplu, art. 388 CP prevede: "dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie", iar art. 344 CP prevede "dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj".

Scopul includerii în componenţa infracţiunii a unor astfel de categorii generalizatoare este de a delimita o componenţă de altele înrudite. La drept vorbind, nu era neapărat ca astfel de semne să fie indicate în lege, fiindcă delimitarea infracţiunilor se face în baza unor anumite reguli, indiferent de faptul dacă există sau nu în dispoziţia legii semnele negative de "trimitere".Insă în acest caz legislatorul consideră că trebuie să ne amintim de existenţa componenţelor înrudite. E clar, de exemplu, că divulgarea secretului de stat poate fi calificată potrivit art. 344 CP numai în cazul în care lipsesc semnele divulgării secretului de stat ca formă a trădării de Patrie (art. 337 CP) sau spionaj (art. 338 CP), chiar în absenţa semnului negativ indicat.

Majoritatea semnelor negative sunt formulate mult mai concret şi se referă la unele laturi ale infracţiunii. De exemplu, latura obiectivă conţine organizarea consumului de substanţe narcotice fără autorizaţie (art. 217 CP); obiectul - armele de foc cu excepţia armei de vânătoare (art. 290 CP); subiectul - persoana fără studii medicale superioare speciale (art. 159 CP); latura subiectivă - scopul de însuşire (art. 273 CP) etc.

Bineînţeles că noţiunile negative ar putea fi înlocuite cu noţiuni pozitive. De exemplu, art. 290 CP prevede răspunderea penală pentru purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea armelor de foc, cu excepţia armei de vânătoare. Desigur, în lege s-ar putea aduce toate tipurile armelor de foc, care nu constituie arme de vânătoare şi în felul acesta ne-am izbăvi de semnul negativ "cu excepţia armei de vânătoare". însă, în acest caz, am obţine o listă întreagă de arme de foc, care ar riiări considerabil volumul dispoziţiei penale, fapt ce ar contrazice teza precum că legea penală trebuie să fie economică şi laconică.

Pe de altă parte, uneori, în virtutea unor situaţii, această metodă nici nu poate fi aplicată. De exemplu, a alcătui lista exhaustivă a cazurilor de oprire samavolnică, "fără necesitate", a trenului (art. 270 CP) este cii neputinţă.

In baza celoi; menţionate, conchidem că utilizarea semnelor negative sau elucidarea semnelor pozitive prin suplimentele negative corespunzătoare este necesară. De obicei, la calificarea infracţiunilor sunt utilizate atât semnele pozitive, cât şi cele negative ale componenţei infracţiunii, bineînţeles, in- terpretându-le corect.

A treia diviziune a semnelor importantă pentru calificarea infracţiunilor, o putem efectua după gradul lor de invariabilitate. Potrivit acestui criteriu, există semne constante şi semne variabile.

Constante sunt semnele al caror conţinut rămâne invariabil pe toată perioada actiunii legii penale date şi nu depind esenţial de circumstanţele concrete ale infracţiunilor săvârşite.Variabele se considera semnele, al cărui conţinut se poate schimba fără modifîcarea textului dispoziţiei articolului din Partea specială a Codului penal.Semnele constante sunt, de obicei, prevăzute de însăşi norma juridico- penală fară trimitere la normele altor ramuri de drept. Ele sunt indicate atât în articolele din Partea specială, cât şi în articolele din Partea generală ale Codului penal. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145 CP) şi vârsta (art, 21 CP).

Semnele constante se stabilesc atât în timp (nu se schimbă, până când nuse modifică legea), cât şi în spaţiu (au aceeaşi aplicare pe tot teritoriul acţiuniinormei date, indiferent de condiţiile locale). Sarcina organelor de drept înprocesul calificării infracţiunilor, de obicei, se reduce la interpretarea corectăa conţinutului acestor semne şi la stabilirea exactă a faptului dacă ele există

în acţiunile vinovatului. Dacă aceste obiective au fost realizate, atunci in- i 7

fracţiunea comisă se poate califica just. A nu lua în seamă semnele constante ale componenţei infracţiunii prevăzute de legea penală sau interpretarea arbitrară la aplicarea normei penale este o eroare gravă.

Semnele variabile sunt de două tipuri; de blanchetă şi definitorii (de evaluare).Majoritatea semnelor variabile sunt de blanchetă, adică conţinutul lor concret depinde, de obicei,

denoniifAe altor ramuri ale dreptului. De exemplu, modul de comitere a acţiunii (inacţiunii) infracţionale, specificată în art. 264 CP, este un semn variabil, fiindcă legea penală prevede răspunderea penală pentru "înşălsafea-j^g&Lilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport", neindicând concret în ce constă această încălcare. Regulile de securitate^ circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport sunt stabilite de normele dreptului administrativ şi periodic se modifică. Semnele variabile ale componenţei de infracţiune, în aparenţă, parcă ar fi stabile; textul art. 177 CP din 1961a rămas neschimbat pe tot parcursul acţiunii acestui cod; acest text a fost preluat şi de art. 264 CP din 2002. însă, în realitate, conţinutul semnelor variabile se poate modifica esenţial din cauza schimbării actelor subordonate legii sau a altor acte la care se.face trimitere. De exemplu, termenul din alin. (2) art. 308 CP "arestarea ilegală" este variabil, fiindcă este dependent de schimbările legislaţiei de procedură penală.

Dezvăluirea conţinutului semnelor variabile^spre deosebire de cele constante, nu se poate efectua doar în baza analizei normelor juridico-penale. Eâ, adesea, cere interpretarea nu numai a legii penale, dar şi a actelor normative la care aceasta ne trimite.

Semnele definitorii (de evaluare) se caracterizează prin faptul că textul lor în mare măsură depinde de cerinţele Codului penal şi de circumstanţele

Cauzei penale concrete . definitorii sunt notiunile proporșiii esențiale , considerabile, proporţii mari", "proporţii deosebit de mari", "daune considerabile, folos material injust, alte urmări grave" etc,, utilizate în multe articole din Codul penal.

In legislaţia penală în vigoare noţiuni de evaluare avem atât în articolele din Partea generală, cât şi în cele din Partea specială, de exemplu, alin. (2) art. 14 CP (acţiune sau inacţiune lipsită de importanţă), lit. b) alin. (1) art. 77 CP (provocarea prin infracţiune a unor urmări grave), lit. c) alin. (1) art. 112 CP (comportare

ireproşabilă) etc.; lit, h) alin. (3) art. 145 CP (omor săvârşit cu o deosebită cruzime), alin. (1) art. 152 CP (dereglarea îndelungată a sănătăţii), lit. b) art. 176 CP (încălcarea în drepturi a cetăţenilor soldată cu daune în proporţii considerabile) etc.

Semnele variabile de evaluare se stabilesc în interpretările efectuate de însuşi legiuitor, de hotărârile Plenului CS J, de practica judiciară, de conştiinţa juridică a juristului. De exemplu, legiuitorul în art. 126 CP stipulează: "...se consideră proporţii deosebit de mari şi proporţii mari valoarea, exprimată în bani, a bunurilor materiale sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv, 500 unităţi convenţionale de amendă".

Potrivit pct. 16 al hotărârii Plenului CSJ din 9 noiembrie 1998„Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor", prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor, art. 227-2 CP din 1961 (astăzi, art. 291 CP din 2002) se înţelege cauzarea vătămărilor corporale medii la două sau mai multe persoane, cauzarea vătămărilor corporale grave uneia sau mai multor persoane; survenirea decesului unei sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc.în cazul în care lipsesc interpretările legiuitorului sau ale Plenului CSJ, elucidarea semnelor definitorii se efectuează de conştiinţa juridică a juristului, care aplică legea penală ţinând cont de cerinţele Codului penal şi de circumstanţele cauzei concrete. De exemplu, termenul de evaluare "alte urmări grave", de obicei, este prevăzut ca o circumstanţă agravantă a infracţiunii corespunzătoare. De aceea, la interpretarea acestei noţiuni trebuie să avem în vedere nu din toate urmările grave care există în lumea obiectivă, ci doar consecinţele prejudiciabile ale componenţei de bază pe care circumstanţa calificativă dată o agravează sau alte urmări agravate de această circumstanţă. De exemplu, prin "alte urmări grave" ale distrugerii sau deteriorării inten ţionate a bunurilor (lit. b) alin. (2) art. 197 CP) se presupune urmările ce depăşesc "daunele în proporţii mari" ale componenţei de bază ale acestei infracţiuni (alin. (1) art. 197 CP) şi "decesul persoanei din imprudenţă" ale agravantei de la lit. a) alin. (2) art. 197 CP, cum ar fi sinuciderea victimei, schilodirea sau mutilarea cuiva, omorul intenţionat, sistarea pe un timp îndelungat a activităţii unei întreprinderi, lăsarea fără locuinţă a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc. Prin "urmări grave" ale divulgării secretului de stat (alin. (2) art. 344 CP) se înţelege, de exemplu, eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin, urmări ce depăşesc consecinţele componenţei de bază ale acestei infracţiuni din alin. (1) art. 344 CP — secretul de stat a devenit un apanaj al persoanelor care nu trebuiau să le cunoască. După cum se vede, interpretarea unuia şi aceluiaşi termen este diferită şi depinde de circumstanţele cauzei concrete.

Uneori, gradul de gravitate a consecinţelor definitorii se poate dezvălui comparând sancţiunile, prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni. De exemplu, la confruntarea sancţiunii alin. (1) art. 171 CP, care prevede răspunderea penală pentru raportul sexual săvârşit prin constrângere fizică, cu sancţiunile art. 145,151,152,153,154 şi 155 CP, care prevăd răspunderea penală pentru aplicarea forţei fizice, putem conchide că violenţa fizică prevăzută de art. 152,153,154 şi 155 CP este complet cuprinsă de noţiunea constrângerii fizice din dispoziţia alin. (1) art. 171 CP şi nu cuprinde violenţa fizică prevăzută în art. 145 şi 151 CP, sancţiunile cărora sunt mai mari.

Unele reguli de evaluare a semnelor variabile sunt recomandate de doctrina penală, potrivit căreia gravitatea consecinţelor infracţiunii depinde doar de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul infracţiunii.

Exisţenţa noţiunilor definitorii în legea penală permite luarea în considerare a schimbărilor condiţiilor social-palitice şi economice,, circumstanţelor specifice ale cauzei penale, dat fiind faptul că toate acestea nu întotdeauna pot fi exprimate şi consfinţite în lege.

Pe perioada acţiunii normei juridico-penale relaţiile sociale permanent sunt supuse modificărilor, se dezvoltă, se complică. Instanţele judecătoreşti au posibilitate în anumite limite să ia în considerare schimbările ce se produc în viaţă, fapt ce asigură flexibilitate noţiunilor definitorii.Existenţa noţiunilor definitorii în lege este inevitabilă. Ele sunt utile, dacă sunt stabilite pentru cazuri concrete şi aplicate nemijlocit în practică. Noţiunile definitorii trebuie să se bazeze pe fapte reale, să

respecte cerinţele legii, să fie interpretate în relaţii de reciprocitate cu alte instituţii şi noţiuni din dreptul penal.

4.3. Construcţia componenţelor infracţiuniiîntrucât componenţa infracţiunii are o anumită structură, ea. trebuie să aibă şi o oarecare construcţie

concretă.Construcţia componenţei de infracţiune cuprinde caracterul, tipul de legături dintre semnele care o

formează, precum şi varietăţile de combiriaţii dintre semnele ei.Deoarece semnele componenţelor de infracţiune sunt diferite şi pot alcătui diverse combinaţii,

construcţia lor poate fi foarte variată.După cum e şi firesc, în unele cazuri, construcţia componenţelor diverselor infracţiuni este

asemănătoare - aceeaşi construcţie au componenţele furtului şi ale jafului, iar în altele acestea se deosebesc - componenţa vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de moartea victimei, se deosebeşte de omorul intenţionat nu numai prin semnele obiectului, laturii obiective şi subiective, dar şi prin particularităţile construcţiei sale: ea prevede survenirea a două categorii de consecinţe (vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi decesul victimei) şi se carac terizează prin două forme de vinovăţie. în schimb, pentru componenţa omorului intenţionat e caracteristică o structură complicată a agravantelor.

Baza structurală a componenţei infracţiunii o constituie sistemul alcătuit din patru grupe de semne ce caracterizează:

— obiectul infractiunij (obiectul juridic general, generic, nemijlocit; obiectul material sau victima); -sybiecjuljnjrapţhinii (responşahilitate^ vârsta, subiectul special pentru persoanele fizice şi condiţiile

prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 21 CP);

— latura obiectivăm infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală, timpul, locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);

— latura subiectivă (vinovăţia - intenţionata sau imprudentă sau ambele forme concomitent, motivul şi scopul).

Este de observat că nu există nici o componenţă de infracţiune la a cărei construcţie legiuitorul să utilizeze toate semnele indicate. Analizând toate componenţele infracţiunii descrise de legea penală, observăm că la orice construire a componenţei de infracţiuni, legiuitorul utilizează obligatoriu următoarele semne: obiectul juridic (obiectul); acţiunea sau inacţiunea (latura obiectivă);/oma de vinovăţie (latura subiectivă); vârsta şi responsabilitatea (subiectul).Semnele fără de care nu poate fi descrisă nici o infracţiune doctrina penală le numeşte semne obligatorii, iar semnele pe care legiuitorul le utilizează numai la descrierea unor infracţiuni le numeşte semne facultative.

A se menţiona însă că nu poate fî vorba de clasificarea semnelor în obligatorii şi facultative în cazul unei infracţiuni concrete prevăzute de legea penală. Toate semnele pe care le utilizează legiuitorul la descrierea unei infracţiuni concrete sunt obligatorii pentru constatarea existenţei acesteia, deoarece dacă lipseşte cel puţin un semn constitutiv al componenţei de infracţiune se exclude calificarea acestei fapte ca infracţiune.

Problema îmbinării semnelor menţionate la formarea componenţelor infracţiunii e studiată puţin de doctrina penală. Academicianul rus V. Kud- reavţev afirmă că semnele ce caracterizează obiectul infracţiunii pot forma două combinaţii, subiectul - patru, latura obiectivă - opt, latura subiectivă - nouă, iar cele ce formează componenţa infracţiunii în întregime - 576 de combinaţii, dacă unele semne nu pot lipsi din construcţia fiecărei componenţe de infracţiune.

De observat este că enumerarea semnelor cuprinse în componenţa de infracţiune, indicarea specificului construcţiei acesteia încă nu dezvăluie conţinutul ei. Fiecare semn utilizat la formarea construcţiei componenţei de infracţiune trebuie să redea, după cum s-a menţionat anterior, mai întâi, esenţa infracţiunii concrete, iar în rândul al doilea, să asigure delimitarea diferitelor categorii de infracţiuni, adică să stabilească dacă este vorba, de exemplu, despre sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane sau, bunăoară, despre atragerea minorilor la activitate criminală sau detenninarea lor la săvârşirea unor fapte imorale. Din acest punct de vedere, nu e greu de observat că o singură construcţie din cele 576, menţionate de V. Kudreavţev,A

poate avea nenumărate variante după conţinutul lor. Insă, după cum am spus, la calificarea infracţiunilor nimeni n-a studiat concursul diferitelor construcţii ale componenţelor infracţiunii în lupta cu criminalitatea, organizarea măsurilor de prevenţie etc.In prezent, doctrina penală clasifică componenţele de infracţiune după următoarele criterii: gradul prejudiciabil al faptei; modul de descriere a elementelor infracţiunii în legea penală; specificul structurii componenţelor.

După gradul prejudiciabil al infracţiunilor, componenţele pot fi: de bază, cu circumstanţe agravante şi cu circumstanţe atenuante.Componenţa de bază cuprinde semnele care determină specificul şi esenţa tipului respectiv de infracţiune, atunci când ea este săvârşită fără circumstanţe atenuante sau agravante. De obicei, ea este prevăzută de alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat este prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, iar a furtului - în alin. 1 art. 186 CP etc. Observăm că unele componenţe de infracţiune sunt descrise în Partea specială a legii penale doar în calitate de componenţă de bază. De exemplu, componenţa ecocidului (art. 136 CP), donării (art. 144 CP), banditismului (art. 283 CP) etc.

Componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante include semnele componenţei de bază, la care se adaugă şi cele care agravează răspunderea penală. De exemplu, furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP), prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) alin. (2) art. 186 CP), cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (lit. d) alin. (2) art. 186 CP), în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP), de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit. b) alin. (3) art. 186 CP).

Componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante este compusă din trăsături caracteristice componenţei de bază, plus trăsăţurile circumstanţelor atenuante. Aceste trăsături denotă o reducere esenţială a gradului prejudiciabil al faptei săvârşite. De exemplu, art. 146 CP prevede răspunderea penală pentru omorul săvârşit în stare de afect etc.

Astfel, componenţele infracţiunii cu circumstanţe atenuante sau agravante în legea penală sunt, de regulă, legate nemijlocit de componenţele de bază şi esenţa celor dintâi nu poate fi concepută în afara celor din urmă, însă pentru ele este prevăzută corespunzător o pedeapsă mai aspră sau maj blândă în comparaţie cu componenţele de bază.

După modul de descriere, se deosebesc componenţe simple şi complexe.Componenţa simplă cuprinde descrierea doar a unei activităţi infracţionale. Majoritatea absolută a

componenţelor din legea penală sunt simple, de exemplu, componenţele omorului, furtului, incestul etc.Componenţa complexă constă din două sau mai multe activităţi infracţionale care, săvârşite separat,

vor fi pedepsite penal fiecare aparte. De exemplu, tâlhăria presupune sustragerea averii numai prin aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Componenţele complexe pot prevedea două acţiuni, două forme de vinovăţie, atentarea la două obiecte, survenirea a două consecinţe etc.

După specificul structurii, se disting componenţe de infracţiune materiale, formale şi formal reduse.Prin componenţe materiale se înţeleg componenţele care prevăd consumarea infracţiunii doar în

momentul survenirii consecinţelor indicate în lege. De exemplu, materiale sunt componenţele omorului, furtului, distrugerii sau deteriorării bunurilor etc.

Formale se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii din momentul săvârşirii acţiunilor sau inacţiunilor descrise de legea penală, indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, formale sunt componenţele incestului, eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor etc.

Formal reduse se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii la etapa pregătirii sau tentativei de infracţiune. De exemplu, banditismul se consideră consumat la etapa pregătirii lui, iar tâlhăria se consideră consumată la etapa tentativei ei.

Şi, în sfârşit, analizând construcţia, structura şi conţinutul componenţei de infracţiune, trebuie să clarificăm corelaţia dintre noţiunea componenţei infracţiunii cu cea a articolului din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte, corespunde oare fiecare componenţă de infracţiune unui singur articol din Codul penal sau corelaţia lor este alta: de exemplu, o componenţă de infracţiune se potriveşte unui alineat al unui articol din Codul penal sau câtorva articole? Aceasta nu-i clar, îndeosebi dacă există componenţe cu aşa-numitele semne alternative atât ale semnelor constitutive ce redau esenţa infracţiunii de bază

prevăzute, de obicei, în alineatele întâi ale articolelor din Partea specială (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii - alin. (1) art. 151 CP), trădarea de Patrie (alin. (1) art. 337 CP) etc., cât şi a agravantelor, prevăzute în alineatele ulterioare, de exemplu, alin. (2) şi (3) art. 186 CP.Constatăm că această problemă e puţin analizată de doctrina penală. In ceea ce ne priveşte, referindu-ne la exemplele menţionate, considerăm că în alin. (1) art. 337 CP există mai multe componenţe de infracţiune: 1) trădarea de Patrie prin trecerea de partea duşmanului; 2) trădarea de Patrie prin spionaj; 3) trădarea de Patrie prin divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; 4) trădarea de Patrie prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Iar în art. 186 CP avem următoarele componenţe de infracţiune ale furtului: 1) sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 2) furtul săvârşit repetat; 3) furtul săvârşit de două sau mai multe persoane; 4) fortul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; 5) furtul săvârşit cu cauzarea de daune în proporţii considerabile; 6) furtul săvârşit în timpul unei calamităţi; 7) furtul săvârşit de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală - în total 7 componenţe. în afară de art. 186 CP, legea penală prevede în art. 195 CP încă două componenţe de infracţiune ale flirtului: 8) furtul săvârşit în proporţii mari şi 9) furtul săvârşit în proporţii deosebit de mari.

Considerăm că aprecierile noastre nu pot fi categorice, deoarece, după cum am spus, doctrina penală încă n-a elaborat criteriile exacte de deosebire a componenţei de infracţiune de articolul legii penale. Totodată, menţionăm că aceste semne distinctive pot să aibă o bază criminologică şi social-juridică serioasă.

4.4. Conţinutul componenţei de infracţiuneConstrucţia componenţei de infracţiune reprezintă numai forma sa, dar pentru aplicarea legii penale e

necesară cunoaşterea profundă a conţinutului acesteia şi a fiecărui semn al ei.Prin conţinutul componenţei de infracţiune se înţelege totalitatea semnelor ce o formează. Pentru

elucidarea şi stabilirea lui, mai întâi, trebuie să stabilim construcţia sa, caracteristicile concrete ale fiecărui semn ce deosebesc componenţa dată de alta analogică şi, în sfârşit, Conţinutul fiecărui semn aparte.

Pentru a stabili construcţia componenţei de infracţiune, trebuie să clarificăm care categorii de semne au fost incluse în ea, de exemplu, consecinţele, locul, modul, motivul şi scopul infracţiunii, semnele subiectului special, circumstanţele atenuante sau agravante etc. Astfel, dacă în dispoziţie sunt descrise numai semnele consecinţelor, fără menţionarea semnelor acţiunii sau inacţiunii şi ale laturii subiective (de exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei), putem judeca despre construcţia acestei componenţe. Se ştie că această componenţă conţine orice acţiune sau inacţiune ilegală, capabilă să producă consecinţele nominalizate în dispoziţia legii penale, şi anume vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a produs decesul victimei, vinovăţia la producerea vătămării corporale grave trebuie să fie numaidecât intenţionată, fiindcă aşa cere legea penală, iar vinovăţia la producerea decesului victimei trebuie să fie din imprudenţa care, deşi nu e nominalizată, decurge din compararea sancţiunilor alin. (4) art. 151 CP şi a art. 145 CP, adică infracţiunea dată se comite cu două forme de vinovăţie.Construcţia componenţei de infracţiune oferă răspuns la întrebarea când infracţiunea se consideră consumată, ceea ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei. De exemplu, dacă componenţa de infracţiune este formală, pentru calificare e de ajuns să determinăm doar acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de faptul au survenit sau nu consecinţeleinfracţionale. Ultimele vor fi stabilite numai pentru individualizarea pedepsei penale, fiindcă în acest caz ele n -au importanţă pentru calificare.

Pentru calificarea infracţiunii, trebuie stabilite toate semnele obligatorii ale componenţei de infracţiune atât a celor direct nominalizate în dispoziţia normei juridico-penale, cât şi a celor pe care legiuitorul le subînţelege anticipat. Pentru determinarea acestora trebuie să recurgem la studierea întregului sistem al legislaţiei penale. De exemplu, deşi scopul de profit nu este nominalizat expres în dispoziţia art. 186 CP, el este obligatoriu pentru componenţa furtului ce rezultă din compararea dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.

După stabilirea semnelor obligatorii ale componenţei de infracţiune, trebuie sa dezvăluim conţinutul fiecărui semn aparte, apelând la interpretările legale şi judiciare, precum şi la cele ale doctrinei penale. (Aceste momente le vom analiza mai detaliat în Capitolul IV al acestei lucrări.)

Astfel, persoana ce efectuează calificarea infracţiunii se confruntă cu o problemă destul de complicată: stabilirea construcţiei componenţei de infracţiune, elucidarea conţinutului ei şi stabilirea caracteristicilor concrete ale fiecărui semn ce o formează. Pentru realizarea acestei sarcini trebuie luate în considerare:

— tot sistemul normelor juridico-penale şi denumirea capitolelor Codului penal;

— articolele din Partea specială a legislaţiei penale;

— articolele din Partea generală a legislaţiei penale;

— normele juridice ale altor ramuri de drept;

— interpretările legale şi judiciare;

— practica judiciară;

— doctrina penală.Acesta este un proces de dezvăluire, a construcţiei legislative a unei anumite componenţe de

infracţiune. Construcţia legislativă a componenţei de infracţiune în întregime, în particular, sub o formă sau alta, o găsim în legislaţia penală. Prin urmare, nu se creează o nouă construcţie legislativă, ci doar se dezvăluie, se adună unele elemente aparte ale acestui model legislativ de infracţiune care există real. Dacă legiuitorul n-a prevăzut într-un mod sau altul unele semne esenţiale ale faptei infracţionale, atunci este inadmisibilă inventarea lor.

5. Alte temeiuri ale calificării infracţiunilorPotrivit alin. (2) art. 51 CP, legea penală reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunilor, iar

potrivit alin. (3) art. 1 CP, legea penală se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Conform art. 7, Constituţia este Legea supremă a ţării şi nici o lege sau un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.

Potrivit alin. (3) art. 1 CP, dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

Cu alte cuvinte, uneori ca bază juridică directă pentru calificarea infracţiunilor, în afară dejegea penală, poate servi Constituţia RM şi actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte.

In conformitate cu pct. 2 al Hotărârii Plenului CŞ J „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova" nr. 2 din 30 ianuarie 1996, pornind de la prevederile: constituţionale, instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea justiţiei, în cazurile necesare, aplică Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă. Instanţa, judecând cauza, aplică în direct Constituţia în cazurile: a) dacă prevederile Constituţiei ce urmează să fie aplicate nu conţin indicaţii referitor la adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor dispoziţii ale Constituţiei; b) dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în vigoare a Constituţiei 27 august 1994 - contravine prevederilor ei.

Conform dispoziţiilor art. 27 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai 1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei naţionale. Republica Moldova este parte a acestei Convenţii, de aceea instanţelg judecătoreşti, în cazurilş în care legislaţia naţională contravine actului internaţional la care Republica Moldova este parte, sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui act internaţional.în conformitate cu pct. 4 al Hotărârii Plenului CSJ din 30 ianuarie 1966, la aplicareastratatului, convenţiei sau acordului internaţional, instanţele judecătoreşti verifică, prin Ministerul Afacerilor Externe, care este depozitarul actelor internaţionale, dacă aceste acte sunt în vigoare, ţinându-se ciont şi de faptul că, în conformitate cu Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale nr. 1137-XII din 4 august 1992 şi cu Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale nr. J73-XIII din 6 iulie 1994, actele internaţionale intră în vigoare; a) după schimbarea instrumentelor de ratificare, dacă importanţa tratatului necesită ratificarea lui de către organele legislative; b) după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional; c) în alt mod şi termene stabilite de părţile contractante.

Potrivit alin. (5) art. 7 CPP, dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa.

Este de observat că, de regulă, atât prevederile constituţionale privind răspunderea penală, cât şi cele ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sunt incluse în Codul penal ca unica lege penală a Republicii Moldova şi de aceea practic decade necesitatea aplicării în direct a prevederilor menţionate.

în cazul în care aceste prevederi nu sunt incluse în Codul penal, aplicarea lor în direct se efectuează în concurs cu o normă juridică a Codului penal, deoarece atât prevederile constituţionale, cât şi cele ale tratatelor internaţionale determină, de obicei, numai esenţa faptelor infracţionale, fără să stabilească pedepse penale pentru sancţionarea acestora.

în afară de dispoziţiile constituţionale şi cele ale tratatelor internaţionale, drept bază juridică pentru calificarea infracţiunilor poate servi legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de legislaţia naţională, de exemplu, aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin (art. 86 CP), sau actele internaţionale.Potrivit pct. 8 al Hotărârii Plenului CSJ din 30 ianuarie 1996, conform prevederilor art. 4 din Constituţie, instanţele judecătoreşti aplică legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de legislaţia naţională sau de actele internaţionale. Dacă la judecarea cauzei, este necesară aplicarea legislaţiei altor ţări, instanţa judecătorească este obligată să stabilească dacă în această ţară funcţionează legea sau alt act juridic, care urmează să fie aplicate, şi să clarifice conţinutul şi sensul acestei legi sau a altui act juridic, precum şi practica aplicării lor în statul respectiv. Constatarea existenţei actului juridic normativ al statului străin se face cu concursul Ministerului Justiţiei, ţinându-se cont de faptul că organele competente străine pot prezenta informaţii numai dacă între statul străin şi ţara noastră este încheiat un tratat sau acord cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală. Dacă este imposibilă constatarea existenţei legii sau a altui act juridic străin, instanţa aplică legea sau actul juridic interi} respectiv.

AIn conformitate cu alin. (1) art. 86 CP, la executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată

înlocuieşte sancţiunea privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege penală pentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statului străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât minimul prevăzut de legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul străin.

Potrivit art. 558 CPP, hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul Ministrului Justiţiei sau al Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.

Hotărârea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sunt respectate următoarele condiţii:

— hotărârea a fost pronunţată de către o instanţă competentă;

— hotărârea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova;

— hotărârea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii naţionale.Procedura de recunoaştere a hotărârilor instanţelor judecătoreşti străineeste prevăzută în art. 559 CPP.

PROCESUL DE CALIFICARE A INFRACŢIUNILOR§ 1. Esenţa şi fazele procesului de calificare a infracţiunilor

A califica o infracţiune înseamnă a-i da faptei prejudiciabile aprecierea juridică adecvată, alegând norma juridică penală, care cuprinde semnele faptei comise, invocând în documentele juridice corespunzătoare articolele din Codul penal ce prevăd fapta dată. Deci, după cum s-a menţionat, definiţia calificării infracţiunilor abordează două aspecte: 1) procesul alegerii normei juridice penale, care cuprinde fapta prejudiciabilă săvârşită şi 2) fixarea în documentele juridice corespunzătoare a coincidenţei

semnelor faptei prejudiciabile descoperite prin normele juridice penale ce o preconizează. Din alt punct de vedere, în activitatea ofiţerilor de urmărire penală, procurorului, instanţei de judecată, care efectuează calificarea juridico-penală a unei fapte prejudiciabile concrete se întrezăresc două direcţii: pe de o parte, aceste persoane treptat, pe etape, configurează circumstanţele reale ale infracţiunii, pe de altă parte ele efectuează analiza legii penale. Astfel se creează premise pentru înfăptuirea procesului calificării juridico-penale a infracţiunii. Totodată, trebuie să ţinem minte că persoana care efectuează calificarea juridico- penală îşi structurează acţiunile sale într-o anumită ordine, în strictă consecvenţă.

Prin urmare, calificarea infracţiunilor constituie un proces ce rezolvă o anumită problemă cu mai multe operaţii. Conform legilor gândirii creatoare, soluţionarea oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finala. în dreptul penal problema calificării unei infracţiuni stipulează constatarea raporturilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale, adică ştabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală, precum şi concluzia finală sau rezultatul acestui proces: invocarea normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârşite.Această ordine caracterizează toate cazurile de calificare a infracţiunilor, chiar dacă persoana care efectuează acest proces nu conştientizează că parcurge o cale de meditaţie. Procesul de calificare reprezintă nu numai o identificare simplă a unui fenomen, el se caracterizează şi printr-o activitate de gândire complicată, ce decurge după anumite legi logice. Persoana care efectuează calificarea infracţiunilor, practic în toate cazurile, chiar după identificarea într-o clipită a normei penale ce cuprinde fapta infracţională comisă, în mod consecvent, verifică cazul identificat (fapta prejudiciabilă comisă) cu modelul legislativ al infracţiunii (componenţa infracţiunii), descrise de legea penală.

Procesul de calificare a infracţiunii constă din trei faze (după cum s-a menţionat în Capitolul I, acesteş-s primele trei etape ale procesului de aplicare a njOTiei juridico-penale):1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor reale ale cauzei nenale în lumina prevederilor normei juridice;2) alegerea şi interpretarea normei juridice;3) elaborarea, adoptarea şi fixarea în documentele procesual-juridice a idenţei semnelor faptei prejudiciabile descoperite cu semnele componenţei de infracţiune care o încadrează.

În etapa iniţială trebuie, mai întâi, să apreciem dacă fapta comisă constituie o infracţiune (art. 14 CP), dacă ea conţine semnele unei componenţe concrete de infracţiune (art. 52 CP), adică dacă a apărut un raport juridic penal. In acest scop organul de urmărire penală va examina sursele reale de informaţii, în stare să contureze circumstanţele cauzei: documente oficiale, date faptice, va asculta martori, va proceda la reconstruim, va utiliza rezul- tatele unor cercetări, revizii, expertize, amprente etc. In cazul descoperirii relaţiei juridico-penale - prezenţa în fapta vinovatului a semnelor infracţiunii — procesul calificării trece la etapa a doua.

Etapa a doua constă în alegerea şi interpretarea normei juridico-penală, care încadrează fapta comisă. Pentru a stabili corect norma juridico-penală, trebuie să constatăm dacă fapta săvârşită reprezintă o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni, sau o concurenţă a normelor juridico-penale precum şi dacă avem o infracţiune consumată, o pregătire, o tentativă de infracţiune sau o participaţie penală. Nominalizând norma sau normele juridico-penale alese, trebuie să verificăm autenticitatea şi forţa juridică a acestora, dacă sunt aplicabile persoanei respective. Alegerea noimei juridice penale, la rândul său, presupune un şir de etape, consacrate în paragraful următor al acestui capitol.

Etapa a treia constă în elaborarea şi adoptarea documentelor procesual-juridice în care se fixează norma sau normele juridico-penale, care încadreazăcele săvârşite.

Toate aceste trei etape ale calificării infracţiunilor se află în relaţii de reciprocitate. De exemplu, ofiţerul de urmărire penală nu se poate limita doar la concluzia generală că fapta săvârşită este o infracţiune. Pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală trebuie efectuat tot procesul de calificare a infracţiunilor; stabilirea vinovăţiei persoanei în comiterea faptei prejudiciabile, prevăzută de vreun articol din Partea specială a Codului penal.

Calificarea infracţiunii înseamnă confruntarea şi descoperirea coincidenţei dintre seninele faptei prejudiciabile comise şi semnele infracţiunii, prevăzute de un articol concret din Partea specială a Codului

penal. Apare întrebarea: de la care semne ale componenţei de infracţiune şi de la care elemente ale faptei infracţionale trebuie începută stabilirea coincidenţei menţionate?

In doctrina penală- şi în practica urmăririi şi soluţionării cauzelor penale s-a format opinia, potrivit căreia calificarea infracţiunilor se efectuează după elementele m.fracţi\m,ii şi semnele componenţei de infracţiune ce le caracterizează, începând în mod consecvent de la obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă (temă căreia îi consacrăm capitolul următor al acestei lucrări). Uneori se propune altă schemă: obiect,. latura obiectivă, latura subiectivă şi subiect,1

AIn ambele cazuri se propune, pe bună dreptate, de început procesul calificării infracţiunilor cu

stabilirea obiectului, adică a valorii sociale ocrotite de legea penală, căreia i se cauzează daunele vizate de legea penală, pe urmă a semnelor laturii obiective, adică cel puţin a acţiunilor sau inacţiunilor ilegale care au produs prejudiciu obiectului de atentare, iar dacă latura obiectivă este descrisă şi ou alte semne ale sale, atunci trebuie identificate şi acestea. Mai departe, dupl opinia noastră, până la stabilirea atitudinii psihice a persoanei faţă de fapta comisă (latura subiectivă), trebuie să precizăm vârsta şi responsabilitatea şubiectului, iar dacă se cere şi semnele subiectului special. Calificarea acestor semne ale subiectului în mare măsură poate predetermina şi hotărârea despre semnele, laturii subiective. De exemplu, dacă fapte prejudiciabilă este comisă de o persoană iresponsabilă, aceasta exclude necesitatea elucidării atitudinii psihice a persoanei faţă de cele comise.

în procesul calificării infracţiunilor, la stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile, iniţiale şi concluzia finală, pot să. apară unele probleme:1) nu sunt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală, adică nu se cunosc nici semnele faptei prejudiciabile săvârşite, nici semnele corn- ponenţei de infracţiune ce ar cuprinde fapta comisă şi, prin urmare, nici care normă juridico-penală ar putea fi invocată în documentele procesual-juridice corespunzătoare. Problemele de acest gen apar şi se rezolvă, mai ales, în etapa iniţială a urmăririi penale, când nu sunt stabilite toate circumstanţele faptei săvârşite. Adesea întâlnim cazuri când nu se ştie dacă în general există temeiul răspunderii penale; e foarte posibil ca acţiunile persoanei să nu conţină semnele componenţei de infracţiune;

— sunt determinate clar condiţiile iniţiale, dar nu este cunoscută concluzia finală. în acest caz fabula cauzei penale este studiată integral, sunt acumulate toate probele, dar fapta prejudiciabilă comisă nu e calificată. Astfel de probleme apar şi se soluţionează în procesul instruirii studenţilor-jurişti (rezolvarea aplicaţiilor la Partea specială a dreptului penal în cadrul orelor practice), precum şi în cazul în care practicianul începător ia consultaţii de la savanţi sau de la jurişti cu experienţă. Ofiţerii de urmărire penală se confruntă rareori cu asemenea probleme, fiindcă în~majoritatea cazurilor la finalizarea procesului de acumulare a probelor calificarea acestei infracţiuni este deja cunoscută, fie şi în formă de versiuni;

— sunt stabilite atât condiţiile iniţiale, cât şi concluziaifinală, însă veridicitatea rezolvării acestei probleme mai necesită verificări, se va controla dacă calificarea propusă este exactă sau se va găsi altă soluţie. Probleme de acest tip se rezolvă de către instanţa de judecată de gradul întâi, Curtea de apel, Curtea Supremă de Justiţie, când calificarea infracţiunii este deja propusă.

Bineînţeles, aceste trei genuri de probleme care apar în procesul calificării infracţiunilor sunt cele mai tipice, dar mai există şi un şir de alte probleme, adesea întâlnite în practică.

Calificarea infracţiunii reclamă un proces de gândire complicat, care decurge într-o anumită consecutivitate, trece anumite etape şi se bazează pe anumite principii. După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii se bazează pe principiile formulate de lege şi pe cele elaborate de teoria dreptului penal, pe practica judiciară, pe temelia metodologică a filozofiei (singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul absolut şi relativ), pe legile şi categoriile logicii formale.

Fazele.procesului de calificare a infracţiunilor nu trebuie confundate cu etapele alegerii normei juridico-penale, temă căreia îi consacrăm paragraful următor, şi cu etapele procedurii penale pe parcursul cărora se efectuează procesul calificării infracţiunilor, temă căreia îi dedicăm paragraful trei al acestui capitol.

2. Alegerea normei juridico-penale la calificarea infracţiunilorCondiţia principală pentru calificarea justă a infracţiunilor este analiza minuţioasă a tuturor

circumstanţelor faptei infracţionale comise şi alegerea exactă a normei juridico-penale în baza legii penale.

Alegerea "clasică" a normei juridico-penale presupune căutarea acesteia în câteva etape consecutive.Prima etapă constă în sistematizarea faptelor evidente şi distingerea semnelor de natură juridică.

Această procedură are un caracter complex, deoarece adesea nu este stabilit obiectul ce trebuie clarificat, nu se ştie care fapte vor avea ulterior semnificaţii juridico-penale şi, prin urmare, se cere descoperirea unor surse reale de informaţii în stare să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare a legii va consulta documentele oficiale, datele faptice, va asculta martorii, victimele, va proceda la reconstruiri (la operaţii de identificare a fazelor anterioare de evoluţie), va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va examina amprentele etc.

Selectarea şi sistematizarea faptelor importante pentru calificare, iniţial trebuie efectuate conform grupurilor de semne caracteristice oricărei infracţiuni, adică potrivit obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Din acest punct de vedere, faptele selectate trebuie să cuprindă informaţii despre valorile sociale care au suferit în urma săvârşirii actului infracţional, despre modul şi mijloacele acţiunii, despre consecinţele survenite şi alte consecinţe posibile în viitor, despre vârsta şi situaţia de serviciu ale subiectului, despre motivul şi scopurile sale etc.

A doua etapă constă în evidenţierea tuturor componenţelor infracţiunii, în baza cărora pot fi calificate circumstanţele faptice adunate, evaluate şi sistematizate în modul corespunzător.

în această etapă începe determinarea cercului de $orme penale care ar putea încadra fapta comisă. De exemplu, decesul unei persoane poate fi încadrat de orice normă penală care prevede astfel de consecinţe: omor intenţionat, lipsirea de viaţă din imprudenţă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care au provocat decesul victimei, viol care a provocat decesul victimei, poluarea solului, apei, aerului care a provocat decesul persoanei, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului, acte de terorism, banditism, atentarea la viaţa lucrătorului poliţiei, luarea de ostatici săvârşită cu provocarea decesului victimei etc.Evidenţierea acestor nonne ne apropie esenţial de descoperirea normei de aplicare, deoarece aceasta limitează cercul normelor penale ce urmează să fie consultate conform materialelor adunate la prima etapă.

Tot în această etapă se verifică autenticitatea normei, textul ei oficial, acţiunea ei în timp şi în spaţiu, efectul neretroactivităţii, ultraactivităţii şi retroactivităţii ei etc.

La a treia etapă se evidenţiază grupul de infracţiuni înrudite, care corespund materialelor adunate de noi, materiale ce pot include două sau mai multe componenţe de infracţiuni înrudite. De obicei, infracţiunile înrudite au toate semnele comune, cu excepţia unuia. De exemplu, furtul se deosebeşte de jaf numai prin modul de acţiune etc.

La etapa a patra are loc alegerea din acest grup a unei componenţe de infracţiune ale cărei semne distinctive corespund faptei săvârşite. Acum se efectuează compararea, confruntarea circumstanţelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, descrise în norma penală aleasă de noi. De regulă, se compară, mai întâi, semnele care caracterizează obiectul şi latura obiectivă, apoi circumstanţele şi semnele ce caracterizează subiectul infracţiunii şi, în sfârşit, pe cele ale laturii subiective a infracţiunii.

Etapa în cauză e strâns legată de delimitarea infracţiunilor după semnele lor caracteristice.După numărul de semne care le disting, componenţele pot fi clasificate în trei tipuri principale:—fără nici un semn comun. Delimitarea lor nu prezintă marii dificultăţi. De exemplu, semnele

obiectului, laturii obiective şi celei subiective ale violului (art. 171 CP) şi ale neglijenţei în serviciu (art. 327 CP) sunt cu totul diferite, iar semnele subiectului (vârsta şi responsabilitatea) coincid parţial;

— cu unele semne comune, de exemplu, răpirea avutului unui proprietar (art. 187 CP) şi răpirea unei persoane (art. 164 CP). Obiectele unor astfel de infracţiuni sunt diferite (corespunzător, proprietatea şi libertatea persoanei). Parţial coincide modul de săvârşire a infracţiunii—răpirea şi forma vinovăţiei - intenţia. Şi în asemenea cazuri, delimitarea infracţiunilor nu este complicată, deoarece există un şir de semne care le diferenţiază;

—cu toate semnele comune, cu excepţia unuia. Atare infracţiuni, în adevăratul sens-al cuvântului, pot fi numite înrudite. De exemplu, furtul se deosebeşte de jaf numai prin modul de sustragere a bunurilor altei persoane, în primul caz se efectuează pe ascuns, în al doilea - în mod deschis. Anume în asemenea cazuri apar mari dificultăţi la calificarea infracţiunilor, mai ales atunci când semnele lor sunt insuficient stabilite.Pentru a delimita infracţiunile din grupul nominalizat după semnele lor caracteristice şi alegerea d in el a

unei componenţe ale cărei semne corespund faptei săvârşite, ar fi binevenită construirea unei scheme logice (o programă)de delimitare după cele patru elemente ale infracţiunii.

Programul delimitării infracţiunilor înrudite conform celor patru părţi componente ne ajută, în primul rând, să formulăm exact toate întrebările la care trebuie să căutăm răspuns în materialele examinate şi sistemstizate în prima etapă a calificării; în rândul al doilea, ne permite să controlăm cu stricteţe ca să nu fie scăpat din vedere nici un semn important pentru calificarea infracţiunii. Dacă programul unic este prea voluminos şi.complicat, ar fi bine să construim câte un astfel de program pentru fiecare element al infracţiunii.

Aceste patru etape reflectă obiectiv acţiunea persoanelor care efectuează alegerea normei juridico-penale pentru calificarea faptelor prejudiciabile comise.

Este de reţinut însă că, în pofida ispitei de a califica "într-o clipită" infracţiunea comisă, juristului, mai ales la începutul activităţii sale profesionale, i se recomandă parcurgerea consecutivă atât a tuturor etapelor procesului calificării, cât şi a etapelor selectării normei penale pentru calificare,§ 3. Fazele procesului de calificare a infracţiunilor pe parcursul fie cărei etape a procedurii penale

Pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale, de regulă, se soluţionează probleme impuse de fazele procesului de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, apelând când la una, când la alta.

A 'In fiecare act procesual (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, ordonanţa de punere

sub învinuire a făptuitorului, rechizitoriul prin care se formulează învinuirea şi se dispune trimiterea cauzei în judecată, sentinţa de condamnare) care consumă o etapă "clasică" a procedurii penale se fixează

obligatoriu numărul articolului, alineatului şi litera articolului din Codul penal care prevăd răspunderea penală pentru infracţiunea comisă (condiţiile fazei a treia a procesului de calificare a infracţiunilor).

Bineînţeles, această concluzie finală este imposibilă fără constatarea circumstanţelor reale ale unei fapte prejudiciabile comise în lumina prevederilor unei norme penale (condiţiile primei faze a procesului de

calificare juridico-penală a infracţiunii) şi fară selectarea normei penale care cuprinde fapta infracţională săvârşită (condiţiile fazei a dbua a procesului de calificare a infracţiunilor). Cu alte cuvinte, în fiecare

etapă a procedurii penale se apelează la toate fazele procesului de calificare juridică-penală a infracţiunilor. în activitatea practică a organelor judiciare fazele procesului de calificare reprezintă o

acţiune îndelungată, pe parcursul căreia trebuie să apelăm când la o fază, când la alta, uneori ele se intersectează, se repetă, se verifică şi se prelungesc pe diferite durate de timp şi nu întotdeauna

consecutivitatea lor e obligatorie. Procedura penală cunoaşte patru etape "clasice" de măsuri procesuale:1) Pornirea urmăririi penale.2) Desfăşurarea urmăririi penale.3) Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.4) Judecarea cauzei.în afară de aceste etape, procedura penală cunoaşte şi alte etape procesuale, cum ar fi: căile ordinare de

atac (art. 400 - 451 CPP), Căile extraordinare de atac (art. 452 - 473 CPP), precum şi un şir de proceduri speciale, determinate în Titlul III al Codului de procedură penală.

Pentru o calificare corectă a infracţiunii este obligatoriii să cunoaştem sarcinile fiecărei faze a procesului de calificare a infracţiunilor, precum şi sarcinile fiecărei etape a procedurii penale pe care urmează să le îmbinăm corect şi să le aplicăm la calificarea infracţiunilor.

Prima etapă a procedurii penale, denumită pornirea uijmăririi penale, începe cu sesizarea organului de urmărire penală despre săvârşirea sau pregătirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin: plângere, denunţ, autodenunţ, depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală (art. 262 CPP) sau în urma acţiunilor efectuate de alte organe de constatare (art. 273 CPP) şi durează până la emiţerea rezoluţiei sau, după caz, procesului-verbal de începere a urmăririi pedale.

Sarcinile primei etape a procedurii penale decurg din prevederile art. 274—278 CPP. De exemplu, art. 274 CPP prevede că începerea urmăririi penale se efectuează în cazul în care, din cuprinsul actului de

sesizare sau al actelor de constatare, rezultă elementele infracţiunii şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci pentru a ajunge la aceste concluzii cerute de legislaţia de procedurăţienală, organul de urmărire penală trebuie să înainteze şi să.formuleze diferite ipoteze sau versiuni referitor la aprecierea juridică a faptei comise, ce decurg din actele de Sesizare sau din actele de constatare, verificând materialele acestora.

Fireşte, calificarea dată este elementară. în fond ea constituie doar o ipoteză ce trebuie verificată referitor la caracterul infracţiunii comise. Caii- ficarea*corectă întotdeauna necesită cunoaşterea excelentă a legii penale şi stabilirea exactă a faptei comise. Dar la momentul pornirii urmăririi penale, de obicei, nu există date suficiente despre aceasta. Persoana care începe urmărirea penală cunoaşte doar unele circumstanţe, uneoţi fragmentare, răzleţe, ce indică semnele infracţiunii, care totuşi permit alcătuirea unei versiuni a faptei comise.

Să examinăm calificarea unei cauze penale concrete, parcurgând toatefazele procedurii penale, expusă în monografia academicianului rus V. Kud- reavţev, menţionată anterior, substituind trimiterile la legislaţia Federaţiei Ruse prin legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova.

în pădure fusese depistat cadavrul unei persoane cu o leziune la cap produsă de glonte. Documente, bani sau alte lucruri, în afară de haine, n-au fost descoperite. Cadavrul s-a dovedit a fi al brigadierului asociaţiei agricole B,

Aceste informaţii mărturisesc săvârşirea unei infracţiuni, dar şi eventualitatea unui accident, o sinucidere sau o lipsire de viaţă în condiţiile legitimei apărări. Dacă am accepta comiterea unei infracţiuni, atunci am avea câteva versiuni: omor intenţionat fără circumstanţe agravante sau atenuante (alin. (1) a:rt. 145 CP), omor intenţionat săvârşit din interes material (lit. b) alin. (2) art:. 145 CP) sau săvârşit cu alte agravante (alin. (2) sau (3) art. 145 CP, omor săvârşit în stare de afect (art. 146 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (art. 148 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), determinarea la sinucidere (art. 150 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care au provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), tâlhăria (art. 188 CP), banditism (art. 283 CP) şi<alte infracţiuni care prevăd posibi litatea decesului victimei prin împuşcare. Deci chiar la început se conturează un grup de componenţe de infracţiuni, al căror semn comun este lipsirea de viaţă.

Numărul de versiuni este destul de mare, dar, totodată, este şi limitat: toate au la bază un singur fapt indiscutabil stabilit — decesul unei persoane. Din punctul de vedere al calificării, acest semn indică obiectul infracţiunii, deşi fără o caracteristică completă, fiindcă atentarea la viaţa unei persoane poate fi elementul tuturor infracţiunilor enumerate mai sus. Există, de asemenea, o presupunere întemeiată - atentarea la proprietate. în ceea ce priveşte subiectul, latura obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii deocamdată nu se ştie nimic.

Stabilirea, fie şi cu aproximaţie, a semnelor obiectului infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, în majoritatea cazurilor, poate constitui un motiv suficient pentru începerea urmăririi penale. Violarea obiectului infracţiunii de cele mai multe ori dovedeşte săvârşirea unei fapte infracţionale interzise de legea penală, deşi despre subiect la moment nu se ştie nimic. în acest caz acţiunea penală se intentează faţă de fapta infracţională depistată.

în rezoluţia sau, după caz, în procesul-verbal de începere a urmăririi penale trebuie indicat acel articol din Codul penal, ale cărui semne cel mai adecvat corespund informaţiilor existente şi care ar înlesni desfăşurarea urmăririi penale a faptei comise. De obicei, în aceste cazuri pentru calificarese invocă articolul legii penale care prevede răspunderea penală pentru un grad mediu de prejudiciu adus obiectului de atentare. In exemplul prezentat cauza penală a fost intentată potrivit semnelor alin. (1) art. 145 CP - omor intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante.

Este de reţinut că invocarea unui articol din Codul penal la pornirea urmăririi penale nu exclude celelalte versiuni. Ele se verifică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ulterioare şi adeseori conduc la schimbarea consideraţiilor iniţiale. Doar în baza verificării tuturor versiunilor se poate trage concluzia definitivă.

A doua etapă a procedurii penale începe odată cu pornirea urmăririi penale şi se consumă cu luarea deciziei de punere sub învinuire, pe parcursul căreia organul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu Codul de procedură penală.

Sarcinile etapei de desfăşurare a urmării penale sunt determinate de art. 279-288 CPP. De exemplu, potrivit art. 280 CPP, în cazul în care există probe că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pun£ persoana respectivă sub

învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului. Conform art. 281 CPP, dacă după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră; că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei care trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii, de cine a fost întocmită, numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză, formularea învinuirii indicând data, locul, mijlocul şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un grup de persoane, circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. în cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârşirea mai multor infracţiuni ce urmează să fie încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvârşite şi articolele, alineatele sau punctele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.Cu alte cuvinte, art. 280 şi 281 CPP fixează sarcinile etapei a doua a procedurii penale pentru calificarea infracţiunilor. în această etapă de acumnu este suficientă cunoaşterea doar a unui singur element al infracţiunii caîn prima etapă, ci trebuie elucidate clar semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Atingerea acestui obiectiv necesită stabilirea circumstanţelor ce lipseau la pornirea urmăririi penale şi verificarea versiunilor, care au fost formulate pe dosarul dat la intentarea cauzei penale.

în etapa desfăşurării urmăririi penale se examinează toate versiunile apărute după calificarea iniţială a infracţiunii, în baza materialelor din dosar se fac concluziile respective şi se verifică veridicitatea lor. La momentul punerii sub învinuire trebuie să fim siguri că versiunea formulată în urma calificării iniţiale este justă, iiir dacă suscită dubii serioase, s-o respingem şi s-o substituim cu alta, mai exactă..

Adeseori, în timpul desfăşurării urmăririi penale, organul de urmărire penală îşi schimbă părerea despre calificarea iniţială. Fiecare circumstanţă nouă poate genera o altă versiune, care, la rândul său, cere să ne referim la probele ce o confirmă sau o combat.

Astfel s-a procedat şi la desfăşurarea urmăririi penale menţionate privind omorul lui B. După pornirea urmăririi penale a fost efectuată expertiza medico-legală, care a confirmat faptul morţii violente prin împuşcare. Totodată, s-a stabilit că n-a fost o împuşcătură de la distanţă mică. Deci versiunile despre legitima apărare, sinucidere şi accident din vinovăţia victimei nu erau întemeiate- Victima se afla în stare de ebrietate, iar în capul ei fusese găsit un glonte tras dintr-o armă de vânătoare. . Informaţiile acumulate confirmau versiunea despre omor, dar latura subiectivă a infracţiunii şi subiectul ei încă nu erau identificate. De aceea existau motive de presupuner e că acest omor putea fi atât intenţionat, precum şi din imprudenţă. Nu era exclusă nici tâlhăria.

După cercetarea minuţioasă a faptei, au fost stabilite următoarele circumstanţe. în ajunul incidentului B. s-a dus 1& vânătoare cu S., care locuia în aceeaşi localitate. Interogat în calitate de martor, S. a declarat că într- adevăr a vânat împreună cu B., însă s-a întors acasă singur.

La examinarea ţevii armei de vânătoare a lui S. s-a constatat că avea acelaşi calibru ca şi glonţul cu care a fost omorât B. Expertiza criminalistică a confirmat că focul a fost tras din arma lui S. După aceasta S. şi-a schimbat mărturiile şi a recunoscut ca 1-a omorât pe B. din imprudenţă. în timpul vânătorii a căzut, arma s-a lovit de pământ şi s-a produs o împuşcătură, glonţul nimerind în B. Convingându-se că B. e mort şi temându-se de răspundere, a fugit de la locul incidentului.

Versiunea despre lipsirea de viaţă din imprudenţă corespundea într-o oarecare măsură cu ipotezele organului de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală putea s-o aleagă anume pe aceasta, să termine urmărirea penală şi să trimită cauza penală în judecată. însă trebuiau verificate şi alte versiuni formulate în baza depoziţiei bănuitului. Cu atât mai mult cu cât nu se ştia unde au dispărut lucrurile lui B. De aceea organul de urmărire penală a prelungit desfăşurarea urmăririi penale.

. Arma lui S, s-a dovedit a fi în stare bună şi posibilitatea declanşării împuşcăturii la căderea lui S. era foarte mică. Examinarea minuţioasă a locului incidentului şi reproducerea acţiunilor care au avut loc în timpul lui au demonstrat că versiunea lui S. despre lipsirea de viaţă din imprudenţă este falsă. S-a stabilit

că, aflându-se în locul unde a fost găsit B., într-o adâncitură, victima nu putea fi lipsită de viaţă. în cazul dat neacceptarea unei singure versiuni ce părea să încadreze cauza penală examinată a avut o importanţă decisivă. Sub imperiul acestor probe, S. a fost nevoit să recunoască falsitatea mărturiilor sale anterioare şi săvârşirea omorului în stare de afect, survenit în urma cerţii cu victima. Faptul sustragerii lucrurilor lui B. el le-a negat.

Aceste declaraţii ale lui S. consolidau versiunea despre omorul intenţionat din interes material şi tâlhărie. De aceea în modul stabilit a fost emisă ordonanţa de punere sub învinuire potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP şi lit. e) alin. (2) art. 188 CP.

După înaintarea acestor noi învinuiri, S. insista asupra declaraţiilor sale şi nega motivele acaparatoare. Examinarea şi percheziţionarea casei lui S. n-au dat nici un rezultat. însă unii martori au arătat că în ultimul timp B. şi S. se certau des din cauza unei oarecare P. Acest fapt a schimbat întrucâtva părerea organului de urmărire penală privitor la calificarea infracţiunii. Cu atât mai mult cu cât în curând s-a constatat că lucrurile lui B. aufost furate de altă persoană, care găsise cadavrul victimei. în urma interogării unor noi martori şi a lui P., versiunea despre gelozie, ca motiv al omorului, a devenit mai întemeiată, de aceea învinuirile potrivit lit, e) alin. (2) art. 188 CP şi potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP au fost anulate. Acţiunile lui S.;au fost din nou calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP şi emisă din nou ordonanţa de punere sub învinuire potrivit alin. (1) art. 145- CP.

Odată cu înaintarea acuzaţiei, care se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, se încheie a doua fază a procedurii penale, care încadrează toate etapele procesului de calificare a infracţiunii.

A treia etapă a procedurii penale constă în terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei penale în judecată.

Sarcinile acestei etape sunt prevăzute în art. 289-297 CP. Astfel, potrivit art. 289 CPP, organul de urmărire penală, constatând că probele administrate sunt suficiente pentm a încheia urmărirea penală, înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi penale,' ce cuprinde fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate etc.

Conform art. 290 CPP, procurorul, în termen de 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. El dispuneuna dintre următoarele soluţii:»

— dacă din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală: a) pune sub învinuire făptuitorul, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

— prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 291 CPP).

Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului de urmărire penală, indicând acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi dispune termenul pentru urmărire (art. 292 CPP).

După verificarea materialelor cauzei, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea • urmăririi penale. Aceste persoane pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală, care se soluţionează conform prevederilor art, 245-247 CPP (art. 293 CPP).Potrivit art. 296 CPP, după aducerea la cunoştinţă a materialelor de urmărire penală şi soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale, procurorul întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată. Rechizitoriul cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului etc.

Realizarea acestor sarcini duc concomitent şi la realizarea sarcinilor etapelor procesului de calificare juridico-penală a infracţiunilor, adică la stabilirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile comise

cu semnele componenţei de infracţiune descrise de legea penală cu invocarea articolului, alineatului sau punctului articolului din Codul penal, care încadrează cele săvârşite.

A fost revizuită şi cauza lui S., deoarece s-a stabilit că organul de urmărire penală n-a luat în seamă condamnarea anterioară a lui S|., antecedentele căreia n-au fost stinse. Ca rezultat, calificarea definitivă a acţiunilor lui S. a fost efectuată conform lit. (b) art. 102 CP al Federaţiei ruse (omor intenţionat săvârşit de un recidivist deosebit de periculos). Menţionăm că această calificare nu corespunde legislaţiei penale în vigoare a Republicii Moldova, deoarece, în primul rând, aceasta nu conţine noţiunea de recidivist deosebit de periculos, iar în rândul al doilea, potrivit alin. 1 art. 4 din! Protocolul nr. 7 al CEDO, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal delcătre jurisdicţia aceluiaşi stat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii pţocedurii penale a acestui stat. însă această condamnare trebuia totuşi încadrată într-o lege, faptul având o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

A patra etapă a procedurii penale la care se efectuează calificarea infracţiunilor o constituie judecarea cauzei, dacă ea se consuma cu pronunţarea sentinţei de condamnare. în această etapă se analizează şi $e confruntă cât mai exact materialele adunate de organul urmăririi penale şi se constată aprecierea juridică a acestora.

Sarcinile acestei etape decurg din prevederile art. 314-399 CPP. De exemplu, potrivit art. 389 CPP, sentinţa de condamnare se adoptăidoar în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată etc.

Dosarul S. de asemenea a fost examinat de judecată. Instânţa de judecată a recalificat acţiunile lui S., deoarece s-a constatat că el nu alfost recunoscut ca recidivist deosebit de periculos până la judecarea cauzei, cum cerea legislaţia, şi 1-a tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art.; 145 CP pentru omor intenţionat săvârşit din gelozie.

Esenţa procedurii penale şi a procesului calificării infracţiunii pe parcursul fiecărei etape constă în faptul că ele servesc drept verigi consecutive pentru stabilirea adevărului obiectiv, mai întâi relativ, iar în final absolut.După cum s-a menţionat, nu este exclusă posibilitatea examinării cauzei penale de către Curtea- de Apel sau de Curtea Supremă de Justiţie în urma apelului, recursului ordinar sau recursului în anulare, care poate schimba calificarea infracţiunii, ce ar constitui o etapă ulterioară a procedurii penale.

Calificarea infracţiunilor se poate efectua şi în cazul procedurilor speciale, prevăzute în.Titlul III al Codului, de procedură penală.

DETERMINAREA ELEMENTELOR INFRACŢIUNIIÎN PROCESUL CALIFICĂRII§ M Stabilirea obiectului infracţiunii

1.1. Noţiunea şi structura obiectului infracţiuniiLa calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor faptei reale cu circumstanţele

tipice cuprinse în norma juridico-peşnală. După cum se ştie, doctrina penală a propus analiza acestor confruntări separat, conform elementelor infracţiunii: 1) obiectul infracţiunii (asupra căruia se atentează); 2) latura obiectivă (cum se exprimă obiectiv atentarea); 3) subiectul infracţiunii (cine atentează); 4) latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). In corespundere cu aceasta, semnele componenţei infracţiunii de asemenea se clasifică în patru grupe. Bineînţeles, ca orice clasificare ştiinţifică, această sistematizare poartă un caracter convenţional, deoarece toate elementele infracţiunii există doar într-o unitate indisolubilă. Studierea acestor elemente şi semne separat reprezintă un proces artificial. însă aplicarea metodei date este necesară pentru cunoaşterea mai profundă a faptelor examinate. Aceste consideraţii trebuie luate în seamă şi la calificarea potrivit elementelor infracţiunii.

Stabilirea elementelor infracţiunii presupune o consecutivitate anumită. Mai întâi de toate, se constată obiectul infracţiunii, deoarece fără o daună reală produsă obiectului de atentare e greu să vorbim despre săvârşirea unei fapte prejudiciabile, apoi se clarifică latura obiectivă, adică acele urme ce se produc în lumea obiectivă la comiterea unei fapte prejudiciabile. Ulterior, neapărat se va stabili subiectul

sau autorul infracţiunii, deoarece fară el nu se poate vorbi de atitudinea sa psihică faţă de fapta săvârşită, adică de latura subiectivă a infracţiunii.Obiectul infracţiunii este un element obligatori u, inerent fiecărei infracţiuni, deoarece nu pot exista infracțiuni fără obiect de atentare. Potrivit opiniei doctrinei penale, unanim şi incontestabil recunoscută de majoritatea specialiştilor în domeniu, obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale exterioare infracţiunii la care, atentează subiectul infracțiunii cauzîndui de fapt sau eventual o anuită daună. Stabilirea acestor relaţii sociale ser veşte, de obicei, unicul temei în pornirea urmăririi penale, pe parcursul căreia se efectuează calificarea iniţială a infracţiunii.

Doctrina penală a criticat, pe bună dreptate, opiniile aparute în literatura juridică, potrivit cărora obiect al infracţiunii pot fi numai unele elemente ale relaţiilor sociale, cum ar fi: subiectul lor1 sau bunurile materiale, ca formă materială a existenţei relaţiilor sociale,2 sau ca o altă "valoare juridică", fară a o concretiza, însă înţeleasă ca un raport juridic3 etc., prin intermediul cărora sunt vătămate sau puse în pericol relaţiile sociale constituite în jurul acestora.

în dreptul penal obiectul infracţiunii are două semnificaţii. Mai întâi, în Partea specială a oricărui Cod penal, infracţiunile formează un sistem bine conturat, adică sunt grupate după obiectul lor, fapt ce facilitează identificarea lor. In rândul al doilea, obiectul infracţiunii are o mare importanţă pentru calificarea infracţiunilor, deoarece el constituie trăsătura absolut necesară a componenţei fiecărei infracţiuni prevăzute de legea penală.

Pentru soluţionarea problemelor legate de calificarea infracţiunilor după obiectele lor trebuie, mai întâi, să stabilim structura obiectului infracţiunii, în special care anume particularităţi ale obiectului infracţiunii intră în numărul semnelor componenţei de infracţiune şi au importanţă pentru calificare.

Aproape fiecare inlracţiune atentează la câteva relaţii sociale, ce au o structură interioară complexă. Manifestându-se prin acţiunile intrareciproce dintre oameni sau a oamenilor faţă de societate în ansamblu, relaţiile sociale reclamă unele condiţii materiale de existenţă a lor. De exemplu, premisa necesară a existenţei relaţiilor de proprietate sunt bunurile materiale, banii; a relaţiilor sociale ce apără viaţa persoanei - corpul ei fizic ca totalitate de funcţii şi procese organice ce asigură viaţa etc. Bunurile materiale, banii, documentele reprezintă elemente materiale ce generează existenţa altor relaţii sociale. Astfel, relaţiile sociale formează obiectul juridic al infracţiunii, iar elementele materiale ale relaţiilor sociale constituie obievtul material al infracţiunii.

Mai mult decît atît, pe lîngă relaţiik sociale ureale", care n-au nevoie de o reglementare juridică completă în cazul reglementării lor juridice, se formează o "aparenţii juridică", adică se instituie relaţii juridice care asigură o conduită anumită a participanţilor la relaţiile sociale, precum şi apărarea acestor relaţii. De exemplu, relaţiile reale patrimoniale devin relaţii juridice de proprietate, dacă ele se desfăşoară pe cale legală, în baza legii.

Susţinem fară rezerve opinia academicianului rus V. Kudreavţev că obiectul infracţiunii cuprinde: 1) relaţiile sociale reale dintre oameni; 2) forma lor juridică, care reglementează conduita subiectelor şi asigură ocrotirea lor; 3) premisele, condiţiile, formele (entităţile) materiale ale existenţei relaţiilor sociale.4 De exemplu, obiectul juridic al omorului îl constituie relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depind de decurgerea normală a vieţii omului. Forma juridică o alcătuiesc raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea persoanei, iar obiectul material al omorului este corpul fizic al persoanei, ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.

în dispoziţiile articolelor din Codul penal foarte rar este nominalizat expres obiectul infracţiunii, fiind descris numai un element dintre cele enumerate, însă chiar în aceste cazuri în baza lor se poate constata obiectul infracţiunii. *

Obiectul infracţiunii este nominalizat expres, bunăoară, în art. 337 CP (Trădarea de Patrie): suveranitatea, inviolabilitatea teritorială sau securitatea de stat şi capacitatea de apărare a Republicii Moldova.

în componenţele materiale ale infracţiunii obiectul juridic este stabilit prin indicarea obiectului material al infracţiunilor sau a consecinţelor prejudiciabile, ce ne apropie mult de deducerea acestuia.

în componenţele formale ale infracţiunii consecinţele prejudiciabile care demonstrează schimbările produse în obiectul juridic al infracţiunii nu sunt semne constitutive ale lor. Ele, de obicei, indică un singur element al obiectului juridic al infracţiunii - forma lui juridică, adică raporturile juridice stabilite pentru apărarea valorilor sociale.

Să examinăm procesul deducerii obiectului juridic al infracţiunilor atât în cazul componenţelor materiale ale infracţiunii, cât şi in cazul în care legiuitorul vede infracţiunea drept o componenţă formală de infracţiuni.

In cazul Componenţelor materiale de infracţiuni luăm ca exemplu omorul intenţionat, prevăzut în art. 145 CP. Obiectul juridic al omorului are următoarea structură: 1) relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depind de desfăşurarea normală a vieţii omului; 2) forma lui juridică o alcătuiesc raporturile juridice care asigură inviolabilitatea persoanei; 3) obiectul material reprezintă corpul fizic al persoanei ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.Elementele enumerate ale omorului intenţionat intră în întregime în componenţa acestei infracţiuni, descrise în dispoziţia simplă a art. 145 CP - omorul unei persoane, care incontestabil înseamnă lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane. De aceea persoana care califică o asemenea faptă prejudi- ciabilă ca omor intenţionat trebuie să stabilească următoarele: 1) a avut loc o atentare la viaţa omului consumată cu decesul acestuia sau cu primejdia reală de a deceda; 2) a fost ea ilegală, adică să stabilească dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa persoanei. Lipsirea intenţionată de viaţă a persoanei încă nu este motiv suficient de a-1 considera pe făptuitor vinovat de omor intenţionat, pentru că trebuie să clarificăm dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa persoanei, deoarece decesul victimei poate fi provocat, de exemplu, şi în condiţiile legitimei apărări. Dacă acţiunile intenţionate ale făptuitorului, îndreptate spre lipsirea de viaţă a persoanei, au fost ilegale (încălcau raporturile juridice stabilite în scopul apărării personalităţii), dar nu s-au soldat cu moartea ei, atunci fapta nu poate fi calificata drept omor consumat.

Şi mai clar se poate demonstra deducerea obiectului juridic al infracţiunii de furt. Spre deosebire de dispoziţia care conţine definiţia simplă a infracţiunii de omor, menţionată mai sus, în dispoziţia alin. (1) art. 186 CP este expres nominalizat obiectul material al furtului—bunurile altei persoane. Sustrăgând pe ascuns bunurile altei persoane, făptuitorul atentează la dreptul de proprietate al acesteia, drept ce constituie o formă juridică a relaţiilor de proprietate. Deci obiectul juridic al infracţiunii de furt poate fi denumit atât dreptul de proprietate, cât şi relaţiile de proprietate care sunt reglementate şi ocrotite de dreptul de proprietate.

La calificarea infracţiunilor descrise drept componenţe formale de infracţiuni, stabilirea obiectului se asigură prin determinarea raporturilor juridice, venite în apărarea valorilor sociale, adică prin confirmarea ilegalităţii faptei comise, deoarece astfel se prezumează şi pricinuirea daunei relaţiilor sociale, care în majoritatea cazurilor este incontestabilă. De exemplu, constatând ilegalitatea eschivării de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), deducem că astfel se încalcă ordinea de completare a Forţelor Armate ale Republicii Moldova, fapt ce constituie obiectul juridic al infracţiunii date.Lipsa în componenţa formală a infracţiunilor a semnelor ce caracterizează consecinţele survenite nu înseamnă că aceasta nu provoacă daune obiectului atentării. Anume prezenţa consecinţelor (paguba reală sau crearea primejdiei de a pricinui o anumită daună) reprezintă semnul esenţial material al tuturor infracţiunilor în dreptul penal. Dacă în aceste cazuri organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu este obligată să dovedească prezenţa consecinţelor prejudiciabile la calificare, deoarece ele sunt de acum apreciate de legiuitor la elaborarea normei juridico-penale (adeseori ele cu mare greu pot fi fixate prin semne concrete, din care cauză nici nu sunt descrise; într- adevăr, cum s-ar putea, de exemplu, cântări, măsura, număra etc. dauna pricinuită de calomnierea judecătorului?), atunci este necesar să se dovedească că subiectul a prevăzut consecinţele acţiunilor prejudiciabile, cel puţin în linii generale, şi le-a dorit sau le-a admis în mod conştient.

Aşadar, pentru calificarea corectă a infracţiunilor după obiectele lor este necesar să cunoaştem bine structura obiectelor atât a infracţiunilor cu componenţe materiale, cât şi a celor cu componenţe formale, precum şi esenţa elementelor care le formează, deoarece, cunoscând un element din structura obiectului, le putem uşor deduce şi pe celelalte, analizate mai sus.

Dacă, de exemplu, în componenţa infracţiunii este inclus obiectul material al infracţiunii, atunci se poate stabili toată structural obiectului de atentare. Astfel, art. 236 CP, ca obiect material al fabricării sau punerii în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false, indică biletele Băncii Naţionale a

Moldovei, monedele, valuta străină, hârtiile de valoare de stat sau a altor titluri de valoare, utilizate pentru efectuarea plăţilor. Deci obiectul juridic al infracţiunii date îl constituie relaţiile sociale ale căror formare

şi dezvoltare depinde de normala activitate a sistemului ereditar şi bănesc, forma lor juridică fiind

raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea acestui sistem, adică a bazelor economiei naţionale. Prin urmare, dacă o persoană, în scopul punerii în circulaţie, va fabrica monede vechi scoase din circulaţie ce

au numai o valoare numizmatică, acţiunileei nu pot.fi calificate în baza prescrierilor art, 236 CP, deoarece fapta comisă nu posedă obiectul material al infracţiunii date şi deci nu poate atenta la bazele economiei naţionale. Atare acţiuni trebuie calificate potrivit art. 190 CP ca escrocherie, fiindcă ele atentează la proprietatea persoanelor fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, indicarea obiectului material al infracţiunii în dispoziţia normei penale are două semnificaţii. Mai întâi, el devine un semn obligatoriu al componenţei date de infracţiune, care trebuie dovedit că există în fapta prejudiciabilă comisă. în rândul al doilea, el ne permite să deducem obiectul juridic al infracţiunii examinate.Indicarea obiectului material ca semn al componenţei de infracţiune întotdeauna permite'stabilirea întregii structuri a obiectului juridic al infracţiunii şi efectuarea unei calificări juste a faptelor infracţionale. De exemplu, dacă bunurile proprietarului reprezintă obiectul material al distrugerii in tenţionate a bunurilor oricărui proprietar, atunci obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice ce asigură ocrotirea proprietăţii şi acţiuniledate trebuie calificate potrivit art. 197 CP, iar dacă are loc distrugerea intenţionată a bunurilor de stat sau obşteşti în scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, este vorba de obiectul material al unei diversiuni şi, corespunzător, fapta comisă trebuie calificată conform art. 343 CP. Tot aşa se pot delimita divulgarea secretului de stat (art. 337 sau 344 CP) de divulgarea datelor urmăririi penale (art. 315 CP), dezordinile de masă (art. 285 CP) de organizarea sau participarea activă la acţiuni de grup care tulbură grav ordinea publică ori care implică minorii în aceste acţiuni (art. 358 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP) de încălcarea regulilor de protecţie a muncii (art. 183 CP) etc.

însă nu toate componenţele infracţiunii au obiecte materiale sau victime ale infracţiunii. Chiar cele ce le au uneori sunt considerate de legiuitor drept componenţe formale, care, după cum se ştie, nu descriu consecinţele prejudiciabile ce ar indica, într-un fel sau altul, obiectul material sau victima. Bineînţeles, lipsa obiectului material sau a victimei infracţiunii complică stabilirea obiectului infracţiunii şi, desigur, calificarea lui corectă.

E foarte dificilă stabilirea obiectului juridic al. infracţiunii în cazurile atentării la unele grupe compuse de relaţii sociale, între care există strânse legături de reciprocitate şi care se intersectează, concurează parţial una cu alta. Pentru a. exemplifica, să ne referim la aşa obiecte ale infracţiunii ca viaţa şi sănătatea care au strânse legături de reciprocitate cu un şir de alte relaţii sociale ocrotite de legea penală. Viaţa şi sănătatea persoanei sunt apărate aproape de toate capitolele Părţii speciale a Codului penal. Normele juridico-penale, care, alături de alte valori sociale, apără viaţa şi sănătatea persoanei, pot fi grupate în funcţie de conţinutul obiectului atentării:

a. Infracţiunile care nemijlocit atentează la viaţa şi sănătatea persoanei:1) cauzarea decesului victimei (art. 145,- 150 CP, alin. (4) art. 151 CP);2) cauzarea daunei sănătăţii (art. 151 - 154, 156 şi 157 CP);3) care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (art. 155,158-163 CP);

b. Infracţiunile care atentează la viaţa şi sănătatea persoanei concomitent cu atentarea la:a. pacea omenirii (art. 139, 142 CP);b. securitatea omenirii (art. 135, 136, 144 CP);c. infracţiunile de război (art. 137, 138, 14.1, 143 CP);d. libertatea persoanei (art. 164- 169 CP);e. inviolabilitatea sexuală (art. 171-175 CP);f. drepturile politice (art. 181 CP);g. dreptul la muncă (art. 183 CP);h. proprietate (art. 187,188,189,197,198 CP);i. interesele familiei (art.202 CP);

j) dezvoltarea fizică şi morală normală a minorului (art. 206 - 209 CP); k) sănătatea publică (art. 211-219 CP); 1) securitatea ecologică (art. 223 - 230 CP);m) securitatea circulaţiei şi exploatării transportului (art. 262 - 272 CP); n) securitatea publică (art. 278, 280, 283, 285, 287 etc. CP);

i. activitatea normală a justiţiei (art. 305, 308, 309, 314 CP); p) activitatea normală a aparatului de stat (art.328, 329 CP);

q) securitatea de stat şi capacitatea de apărare a ţării (art. 337 CP); r) sistemul politic al ţării (art. 340 CP); s) sistemul economic al ţării (art. 343 CP);

t) modul de îndeplinire a serviciului militar (art. 368, 389, 390 CP etc.). Cu unele dintre obiectele enumerate pot să concureze şi relaţiile sociale care asigură inviolabilitatea

proprietăţii, libertăţii persoanei etc., ce ar putea fi grupate analogic.Stabilind, de exemplu, că infracţiunea a cauzat decesul persoanei sau daune considerabile sănătăţii

ori proprietăţii ei etc., încă n-o putem califica definitiv, deoarece în Codul penal există multe articole care prevăd răspunderea penală pentru astfel de atentări, E mult mai uşor să calificăm o faptă prejudiciabilă, dacă, de exemplu, ştim că atentarea la viaţă a fost asociată, să zicem, concomitent cu atentarea la proprietate. Cercul normelor juridico- penale ce pot fi aplicate pentru calificare se micşorează esenţial. Poate fi vorba de banditism (art. 283 CP), diversiune (art. 343 CP), tâlhărie (art. 188 CP) sau de un concurs real de infracţiuni contra persoanei şi contra proprietăţii. Calificarea definitivă poate fi efectuată numai cu ajutorul altor elemente ale infracţiunii. Deci stabilirea obiectului faptei prejudiciabile este o măsură de alegere a grupei de componenţe înrudite, dintre care mai cu minuţiozitate trebuie (bineînţeles, cu ajutorul celorlalte elemente ale infracţiunii) să căutăm norma juridico-penală necesară.

Deoarece obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice, este important să stabilim structura obiectului infracţiunii şi din punctul de vedere al structurii raporturilor juridico-penale. Orice raport juridico-penal cuprinde, în structură sa, trei elemente:

1. Subiecţii raportului juridic, adică participanţii la el, care pot fi oamenii persoane fizice sau juridice, ori statul, reprezentat prin organele sale. În urma săvârşirii unei infracţiuni, participanţii la raportul juridic pot deveni subiecte ale infracţiunii sau victime ale ei, ori, cum opinează doctrina juridică romană, subiecte active şi subiecte pasive.

2. Conţinutul raporturilor juridice, care este format din drepturile şi obligaţiunile corelative ce revin subiectelor participante, astfel încât fiecărui drept îi corespunde o obligaţiune şi viceversa. în cadrul infracţiunii se încalcă drepturile unei părţi a raportului juridic. Deci dauna cauzată obiectului infracţiunii se manifestă prin încălcarea drepturilor participanţilor la raporturile juridice. De exemplu, proprietarul a fost lipsit de dreptul său legitim de a poseda o cantitate anumită de avere, alegătorul a fost lipsit de dreptul său electoral, adică de a alege sau de a fi ales, cetăţenii au fost lipsiţi de dreptul de a trăi într-un mediu ecologic pur etc,

3. Obiectul raportului juridic, adică lucrurile, fenomenele şi valorile datorită cărora între participanţii raportului juridic se stabilesc drepturi şi obligaţiuni corelative.

Cu alte cuvinte, la calificarea infracţiunilor trebuie să găsim raportul juridic concret apărut în urma comiterii faptei prejudiciabile: subiectul infracţiunii şi victima lui, orepturile legitime ale victimei care au fost încălcate şi, bineînţeles, bunurile,s valorile şi fenomenele care au servit drept temei pentru apărarea drepturilor legitime ale victimelor infracţiunii.

Pentru a delimita mai clar obiectul infracţiunii ca relaţie socială de formele materiale ale existenţei acestora, susţinem teza doctrinei juridice române, potrivit căreia acestea urmează să fie numite obiect juridic şi obiect material ale infracţiunii, ale căror categorii şi mod de stabilire le vom analiza aparte în subparagrafele următoare. '

1.2. Categoriile obiectului juridic al infracţiuniiObiectul juridic al infracţiunii H constituie relaţiile sociale, reglementate şi ocrotite de legea penală,

vătămate sau ameninţate efectiv printr-o faptă prejudiciabilă comisă.In scopul analizei mai profunde a obiectului infracţiunii, doctrina penală distinge, convenţional,

obiect general, obiect generic (de grup) şi obiect nemijlocit de bază sau suplimentar al infracţiunii. La baza acestei clasificări este pus un anumit cerc de relaţii sociale omogene, cuprinse de un obiect sau altul de ocrotire penală.Obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie întreg ansamblul (sistemul) de relaţii sociale sau, conform alin. (1) art. 2 CP, întreaga ordine de drept a Republicii Moldova ocrotită de legea penală. Bineînţeles, o infracţiune sau chiar două .şi mai multe nu pot cauza daune întregii ordini de drept a ţării. Menţionând că obiectul general al infracţiunii îl constituie întreaga ordine de drept a ţării, arătăm doar că orice infracţiune atentează neapărat la cel puţin o parte din componenta întregii ordini de drept, precizată de celelalte categorii ale obiectului juridic al infracţiunii.

Se consideră că definiţia obiectului juridic general face posibilă atât delimitarea relaţiilor sociale ocrotite de legea penală faţă de relaţiile neocrotite de ea, precum şi stabilirea limitelor acţiunii legii penale. De exemplu, poate fi obiect material al infracţiunii atentarea la averea proprie sau e posibilă răspunderea penală pentru sinucidere etc.? Bineînţeles că nu, deoarece nu e posibilă formarea unor relaţii sociale între oameni şi lucruri sau numai între lucruri. Relaţiile sociale pot apărea numai între oameni în legătură cu acestea.

Legea penală, utilizând metoda enumerării (alin. (1) art. 2 CP), aduce toate relaţiile sociale ocrotite de ea, chiar şi unele relaţii sociale (de exemplu, persoana, proprietatea etc.) reglementate şi de alte norme juridice (administra- tive, civile, de muncă etc.). Insă în aceste cazuri, potrivit alin. (2) art. 14 CP, dauna cauzată obiectului infracţiunii trebuie să fie în proporţii esenţiale ce permite a delimita faptele infracţionale de alte fapte ilicite, adică se stabileşte limita acţiunii legii penale. Cu alte cuvinte, precizarea obiectului general al infracţiunii se efectuează cu ajutorul alin. (1) art. 2 şi alin. (2) art. 14 CP.

Totodată, obiectul juridic general al infracţiunii, stabilit în modul indicat, nu pennite distingerea specificului unor grupuri de infracţiuni asemănătoare. Aşadar, teoria dreptului penal deosebeşte obiectul juridic generic (de grup) şi obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii.

Obiectul juridic (de grup) se consideră doar acea parte a obiectului juridic general care constituie un grup de relaţii sociale omogene, interdependente. Obiectul juridic generic se poate stabili după denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal. La baza sistematizării normelor penale în capitole, legiuitorul a pus unul sau mai multe obiecte juridice generice ale infracţiunilor. De exemplu, la baza construirii Capitolului al IV-lea (Infracţiuni privind viaţa sexuală) stă un singur obiect generic — relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale ale persoanei, în timp ce infracţiunile din Capitolul ai XlII-lea al Codului penal sunt unite potrivit câtorva obiecte juridice generice; securitatea publică şi ordinea publică etc.Această sistematizare are o importanţă deosebită pentru codificarea normelor juridico-penale. Adoptând legea penală, legiuitorul plasează infracţiunile în Partea specială a Codului penal într-o anumită consecutivitate, bazându-se pe obiectul juridic generic. Această consecutivitate depinde de gradul importanţei relaţiilor sociale ocrotite. Spre deosebire de Codul penal al RM din 1961, care stabilea importanţa obiectelor juridice generice după triada "statul, persoana şi societatea", Codul penal al RM din 2002 stabileşte această importanţă după formula "omenirea, persoana, societatea şi statul".

Cu ajutorul obiectului juridic generic se dezvăluie gradul comparativ al valorilor sociale ocrotite de legea penală, inclusiv gradul necesităţii ocrotirii lor pe cale juridico-penală; se dezvăluie caracterizarea valorilor sociale ce programează metodele posibile de pedepsire a conduitei ilegale; se stabilesc metodele posibile de atentate infracţionale etc.

Concretizarea obiectului juridic general şi celui generic ale infracţiunii se efectuează cu ajutorul obiectului ei juridic nemijlocit.

Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială concretă asupra căreia a atentat infractorul. Un grup de infracţiuni, conţinând un obiect juridic generic comun, include totuşi infracţiuni ce atentează la diferite obiecte, dar care reprezintă numai unele părţi ale obiectului juridic generic. De exemplu, în Capitolul al XVIII-lea din Partea specială a Codului penal sunt expuse infracţiunile ce atentează la ordinea stabilită de satisfacere a serviciului militar ca la obiect juridic generic, dar fiecare infracţiune în parte atentează la un obiect juridic nemijlocit de sine stătător, care este parte componentă a obiectului juridic generic, cum ar fi: ordinea de subordonare şi relaţiile reciproce, ordinea de executare a anumitor reguli statutare, ordinea exercitării puterii, ordinea de satisfacere a serviciului militar, ordinea utilizării patrimoniului militar, ordinea de exploatare a tehnicii militare, ordinea de executare a serviciului militar pe timp de război.

In cazul unor infracţiuni, obiectul juridic generic poate coincide cu cel nemijlocit. De exemplu, în cazul vandalismului ordinea publică constituie atât obiectul juridic generic, cât şi obiectul juridic nemijlocit al atentării.

Obiectul juridic nemijlocit reprezintă o parte a obiectului juridic general şi o parte a celui generic sau, după cum a-a menţionat, coincide cu acesta. De aceea, fiecare relaţie socială ocrotită de legea penală cuprinde semnele obiectului juridic general, semnele obiectului juridic generic şi semnele obiectului juridic nemijlocit.Obiectul juridic nemijlocit are o importanţă deosebită pentru sistematizarea infracţiunilor unui capitol într-un subsistem. De exemplu, infracţiunile economice, în funcţie de obiectul juridic nemijlocit, pot fi

sistematizate în următoarele grupe: infracţiuni economice cu caracter general; infracţiuni economice în domeniul fmanţelor;infraeţnmi economice în comerţ; infracţiuni economice în construcţii. Infracţiunile, contra autorităţii publice şi a securităţii de stat au fost clasificate de noi în 11 subgrupe, infracţiunile militare - în 9 subgrupe etc.5

Spre deosebire de obiectul juridic general, descris în alin. (1) art. 2 CP şi de obiectul juridic generic, nominalizat în denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal, obiectul juridic nemijlocit este prevăzut doar în unele articole din Partea specială a Codului penal, de exemplu, în art. 337 CP, în alte articole el se subînţelege, în altele sunt fixate doar unele elemente din structura sa. Referindu-se la acest fapt, profesoara rusă N. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinând cont de regulile tehnicii legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cât mai laconică, iar după volum cât mai restrânsă, în dispoziţia normelor penale obiectul juridic netnijlocit se descrie mai frecvent prin redarea semnelor daunei prejudiciabile pricinuite, obiectelor materiale sau victimelor şi descrierea locului săvârşirii infracţiunii.6 După cum s-a arătat în subparagraful anterior, obiectul juridic nemijlocit se deduce din elementele structurale ale obiectului infracţiunii.

Este necesar de menţionat că, deseori, comiterea infracţiunii cauzează daune diferitelor relaţii sociale, că, practic, nu există infracţiuni care ar cauza daune sau ar pune în pericol doar o singură relaţie spcială, un singur interes al victimei. De exemplu, diversiunea are patru obiecte juridice nemijlocite: baza economică a Republicii Moldova; viaţa persoanelor; sănătatea lor; proprietatea. Luând în considerare importanţa lor pentru determinarea esenţei infracţiunii, precum şi a scopului criminalizării acesteia, doctrina penală deosebeşte două categorii de obiecte juridice nemijlocite: de bază şi facultative (suplimentare).

Obiectul juridic nemijlocit de bază reprezintă relaţia socială pentru carea fost instituită infracţiunea corespunzătoare, care permite dezvăluirea naturiisociale şi juridice a acesteia, cărei i se provoacă întotdeauna daune şi farăatentarea la ea n-ar exista infracţiunea dată.iPrin obiect juridic nemijlocit facultativ (suplimentar) se înţeleg asemenea relaţii sociale care, meritând o ocrotire penală de sine stătătoare, în cazul unor infracţiuni este ocrotită alături de obiectul juridic nemijlocit de bază al acestora şi cărora li se poate cauza o daună în legătură cu atentarea la obiectul juridic nemijlocit de bază. în exemplul de mai sus, ca obiecte juridice nemijlocite facultative se consideră viaţa persoanelor, sănătatea lor şi proprietatea, deoarece ele sunt ocrotite odată cu baza economică a statului şi infracţiunea de diversiune va exista chiar şi atunci când unui sau maimultor obiecte nemijlocite menţionate nu li se vor produce daune.

La delimitarea obiectului juridic nemijlocit de bază de cel facultativtrebuie să ţinem cont de următoarele cerinţe: 1) ce relaţie socială dintre cele i t / »

lezate de fapta infracţională este cea mai importantă; 2) ce relaţie socială redă esenţa infracţiunii; 3) cărei relaţii sociale i s-a cauzat un prejudiciu mai mare; 4) cărei relaţii sociale i se provoacă întotdeauna daune; 5) ce relaţieAsocială poate să nu fie vătămată în urma atentării. In exemplul adus, obiectul juridic nemijlocit de bază al diversiunii este baza economică a Republicii Moldova, fiindcă numai ea corespunde cerinţelor nominalizate.

AIn legea penală există norme ce prevăd răspunderea penală pentru un atentat la două obiecte juridice

nemijlocite de bază, aşa-zisele complexe. Astfel de infracţiune, prin care sunt atacate concomitent două obiecte juridice nemijlocite de bază se numeşte infracţiune cu obiect dublu. De exemplu, tâlhăria cauzează concomitent daune la două obiecte: proprietatea şi personalitatea. Unul dintre aceste obiecte (proprietatea) se consideră prioritar, deoarece această normă este amplasată în Capitolul "Infracţiuni contra patrimoniului". La tâlhărie unii autori numesc incorect personalitatea ca obiect nemijlocit suplimentar.7 Din cele expuse de noi mai sus, ambele obiecte în cazul tâlhăriei se consideră obiecte nemijlocite de bază, deoarece lipsa unuia exclude existenţa tâlhăriei ca infracţiune.

Menţionăm că stabilirea, chiar şi aproximativă, a semnelor obiectului juridic al infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, poate servi, în majoritatea cazurilor, drept temei suficient pentru pornirea urmăririi

penale, ceea ce face posibilă efectuarea unui şir de acţiuni procesuale pentru stabilirea probelor cauzei penale.

1.3. Obiectul material al infracţiuniiîn teoria dreptului penal, prin obiect nfaterial al infracţiunii se înţeleg obiectele, bunurile şi lucrurile,

ce servesc dovadă materială, condiţii sau mărturii ale existenţei anumitor relaţii sociale, iar luarea, distrugerea, modificarea sau schimbarea lor cauzează daune obiectului juridic al infracţiunii.8

în timp ce obiectul juridic există în orice infracţiune, deoarece inexistenţa acestuia exclude infracţiunea, obiectul material nu este prezent în orice infracţiune, ci numai în cazurile în care relaţia socială ocrotită constă sau se exprimă într-o formă materială. Un astfel de obiect material există, de exem-plu, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului. El este format din bunul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională (bunul luat ilegal, delapidat, distrus, obţinut prin escrocherie sau cerere ilegală etc.)* sau din corpul fizic al persoanei asupra căruia se îndreaptă acţiunea de ucidere sau vătămare (atentare la viaţă sau sănătate), din material rulant, instalaţiile de cale ferată etc. (infracţiunile în domeniul transporturilor), din flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, precum şi din substanţele, materialele şi deşeurile radioactive, bacteriologice sau toxice, apesticidelor, erbicidelor sau a altor substanţe chimice etc. (infracţiuni ecologice), din documente ce conţin secrete de stat, drapel, stemă, imn ale Republicii Moldova sau ale altui stat, imprimante, ştampile, sigilii, documente oficiale care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii (infracţiuni contra autorităţilor publice şi securităţii de stat) etc.

Aşadar, obiectul material este un element facultativ al relaţiilor sociale ca obiect juridic al infracţiunii. Dacă însă obiectul imaterial al infracţiunii este indicat într-o normă penală concretă - de exemplu în art. 254 CP (Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor), atunci el obligatoriu trebuie demonstrat pe această cauză penală. în caz contrar, se exclude existenţa infracţiunii.

Potrivit art. 285 din Codul civil în vigoare, bunuri sunt toate lucrurile de apartenenţă individuală sau colectivă şi drepturile patrimoniale.

Lucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţiuni civile. Ele trebuie să posede un şir de trăsături specifice diferitelor grupuri de infracţiuni. Particularităţile lucrurilor ca obiecte materiale ale însuşirii avutului proprietarului sunt:

— să posede valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de satisfacere a necesităţilor omului şi de punere în circuitul civil;

—să aibă valoare de schimb în care se materializează, într-o formă sau alta, munca omului. De aceea, flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, de obicei, nu se consideră obiecte materiale ale infracţiunilor contra patrimoniului, dar pot fi obiecte materiale ale infracţiunilor ecologice, care posedă alte trăsături specifice acestor infracţiuni;

— să se afle real în evidenţa proprietarului, deoarece, în caz contrar, asemenea atentate vor fi calificate în baza art. 196 CP drept cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere;

— - făptuitorul să nu deţină dreptul de proprietate asupra acestor lucruri, adică sunt străine pentru el De aceea, nu pot fi obiect material al însuşirii lucrurile asupra cărora proprietatea este comună.

— Deci drept obiect material al însuşirii bunurilor din avutul proprietarului poate fi orice lucru sau obiect care satisface o necesitate de ordin material sau cultural al oamenilor: mărfuri, materie primă, maşini, bancnote emise de Banca Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezentând o anumită valoare bănească, valută străină aflată în circulaţie etc.

— O analiză amănunţită cu evidenţierea trăsăturilor comune, asemănătoare celeia pe care am făcut-o mai sus, trebuie efectuată şi asupra obiectelor materiale ale altor infracţiuni, de exemplu, a infracţiunilor ecologice, economice etc., deoarece lipsa unei caracterizări specifice obiectului material al infracţiunii neagă existenţa infracţiunii.

— Prin drepturi patrimoniale, ca obiecte materiale ale infracţiunilor, se înţelege dreptul asupra unui lucru sau alte acţiuni cu caracter patrimonial. De exemplu, potrivit art. 189 CP, în calitate de obiect material al şantajului poate servi dreptul asupra unui bun (făptuitorul poate pretinde cedarea unuia sau mai multor drepturi, de proprietate, fără să dorească cedarea bunului însuşit) sau alte acţiuni cu un caracter material (efectuarea gratuită a unei lucrări, prestarea unor servicii gratuite, nimicirea testamentului, refuzul la moştenire sau la cota-parte dintr-o proprietate comună etc.).

— E de menţionat că nu toţi penaliştii recunosc dreptul la avere ca obiect material al şantajului. Profesorul rus G. N. Borzencov afirmă că, în general, dreptul la un lucru nu trebuie considerat obiect material al şantajului, deoarece obiectul material al fiecărei infracţiuni contra proprietăţii e întotdeauna material, iar dreptul la avere e o categorie nematerială ce ţine de domeniul relaţiilor sociale. 9 Nu susţinem această opinie, deoarece, în primul rând, după cum am mai arătat, potrivit dreptului civil, dreptul la un lucru este o varietate a bunurilor proprietarului, iar în al doilea rând, făptuitorul nu pretinde cedarea proprietăţii, ci numai a unor împuterniciri ale proprietarului.

— Prin luarea, cererea, modificarea, fabricarea, distrugerea, dobândirea, organizarea unor explozii, incendierea sau alte acţiuni similare, repararea necalitativă etc., se produc daune obiectului juridic nemijlocit de bază al infracţiunii. Demonstrarea acestor caracteristici are importanţă decisivă pentru calificarea corectă a infracţiunilor.

Deosebirea esenţială dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii constă în următoarele:1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii sociale ocrotite de legea penală, iar obiectul

material reprezintă nişte condiţii, mărturii, forme materiale ale existenţei relaţiilor sociale prin intermediul cărora se atentează la obiectul juridic al infracţiunii;

2) obiectul juridic este un element obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe când obiectul material este un element obligatoriu doar al unor infracţiuni;

3) obiectul material nu întotdeauna suferă daune, schimbări, uneori chiar se menţine ori se îmbunătăţeşte, pe când obiectul juridic întotdeauna suferă daune sau există primejdia reală de a suferi daune.

Şi, în sfârşit, obiectul material al infracţiunii trebuie delimitat de instrumentele şi mijloacele comiterii ei. Instrumentele şi mijloacele infracţiunii înlesnesc comiterea infracţiunii şi reprezintă o metodă de realizare a ei. De exemplu, scara pentru accelerarea furtului, instrumente la efracţie, autovehicule pentru transportarea celor furate, somnifere pentru adormirea victimei, lichide inflamabile pentru incendieri, cuţite sau arme pentru a comite omoruri sau vătămări ale integrităţii corporale etc., uneori instrumentele şi mijloacele comiterii unei infracţiuni se pot transforma în obiecte materiale ale altei infracţiuni şi viceversa. De exemplu, arma furată se poate transforma în mijloc de atac armat în cazul banditismului.

Stabilirea obiectului infracţiunii reprezintă numai o fază a calificării ei şi, după cum s-a menţionat, el poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate pomi o cauză penală. Procesul calificării infracţiunii se poate, finaliza numai după precizarea şi examinarea tuturor elementelor infracţiunii. 2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii

2.1. Noţiuni generaleUrmătorul element care trebuie limpezit în procesul calificării infracţiunii este latura obiectivă a infracţiunii. Din dispoziţia art. 14 CP, care aduce definiţia infracţiunii, rezultă că infracţiune se consideră conduita prejudi- ciabilă a persoanei care corespunde anumitor semne fixate în legea penală, semne care în totalitatea lor se numesc componenţă a infracţiunii. Caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii, descrise în lege ca o componenţă de infracţiune, depinde de caracterul obiectului la care se atentează, de caracterul laturii obiective, de particularităţile subiectului şi de caracterul laturii subiective ale faptei infracţionale (art. 15 CP). Activitatea infracţională reprezintă "o totalitate de acţiuni, operaţii, conduite, îndreptate către un anumit scop".10

Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentatului prejudiciabil şi ilegal asupra intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al acestuia, din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acestor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă cu survenirea consecinţelor infracţionale.11

> 3 fLegea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorul următoarelor semne, a căror totalitate

formează componenţa de infracţiune: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, consecinţele prejudiciabile, raportul cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi urmările care au survenit, precum şi timpul, locui, împrejurările, metoda şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.

După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente consecutive:1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp, loc, împrejurare, prin anumite metode sau^cu

anumite mijloace;

. 2) consecinţele prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor;3) raportul cauzal dintre acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile şi urmările lor.Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective, ca de altfel şi semnele altor elemente ale

infracţiunii, în două categorii: obligatorii (necesare) şi facultative. Purtând un caracter convenţional, această clasificare este utilă, deoarece reflectă importanţa juridică şi greutatea specifică a semnelor laturii obiective la construcţia componenţei de infracţiune concrete, contribuie la calificarea infracţiunii, precum şi la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

La semnele obligatorii ale laturii obiective legea penală referă circumstanţele incluse de legiuitor în orice componenţă de infracţiune, adică acele semne sau cel puţin un singur semn obligatoriu - acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă fără de care nu poate exista nici o infracţiune. Semnele obli- gatorn au o importanţă decisivă la calificarea infracţiunilor. In aceste cazuri, toate celelalte semne (consecinţele, raportul cauzal, locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele) se socot facultative şi trebuie luate în considerare la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Facultative deci se numesc semnele ce se utilizează doar la descrierea unor infracţiuni.

Este de remarcat că la descrierea categoriilor concrete de infracţiuni, legiuitorul poate utiliza fie toate semnele posibile ale laturii obiective, menţionate anterior, fie numai o parte dintre ele. în acest caz, toate semnele concrete sunt obligatorii şi ele trebuie luate în considerare la calificare. De exemplu, latura obiectivă a furtului are următoarele semne obligatorii; acţiunea, adică o sustragere, metoda, adică pe ascuns, daune materiale în proporţii esenţiale, raportul cauzal dintre sustragere şi daunele survenite; iar latura obiectivă a-fortului calificat mai are şi alte semne: locul şi timpul comiterii lui stabilite de lege. Toate celelalte semne posibile ale laturii obiective pentru furt se vor considera semne facultative, care vor fi luate în considerare numai la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deosebită, fiindcă, adeseori, anume ea ne dă posibilitate să clarificăm definitiv semnele obiectului infracţiunii, deja apreciate preliminar, precum şi, apoi, să stabilim semnele subiectului şi ale laturii subiective ale faptei prejudiciabile. Doar unele atentate pot fi comise de un cerc restrâns de persoane, prin folosirea unui număr limitat de metode şi cu o anumită vinovăţie. De exemplu, nu poate fi săvârşită o eschivare de la plata pensiei. alimentare pentru întreţinerea copiilor prin incendiere sau un furt al unui bun material printr-o denunţare, calomnioasă; Stabilind corect metoda de acţiune comisă, putem, în unele cazuri, să conchidem care este obiectul atentării infracţionale, iar, uneori, şi vinovăţia făptuitorului. De exemplu, aflând despre un atac asupra unei persoane, ofiţerul de urmărire penală consultă articolele din Codul penal despre infracţiunile contra persoanei, huliganism, tâlhărie, banditism, actele de teroare, dar nu pe cele referitoare la falsificarea documentelor sau regulilor de prevenire a incendiilor; în cazul unei coruperi, se ştie că ea poate fi comisă numai de către o persoană cu funcţii de răspundere; o sustragere a bunurilor materiale poate fi comisă numai intenţionat etc.

Deşi, în plan juridic, latura obiectivă are aceeaşi importanţă pentru justificarea răspunderii penale ca şi obiectul, subiectul sau latura subiectivă ale infracţiunii şi în acest sens toate elementele infracţiunii sunt echivalente, putem conchide că ea joacă un rol de cimentare a acestora.

Latura obiectivă este strâns legată de obiectul atentării, deoarece consecinţele prejudiciabile, după esenţa lor, nu reprezintă altceva decât dauna cauzată obiectului ocrotit de legea penală.

Latura obiectivă este legată şi de subiectul infracţiunii, deoarece ea nu reprezintă altceva decât conduita infracţională a acestuia, care s-a produs efectiv în realitatea obiectivă înconjurătoare.

Latura obiectivă, formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subiectului infracţiunii, fiind întruchipată în realitate, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele comise, adeseori ne poate indica scopul şi motivul activitătii infracţionale.T ii

Semnele laturii obiective au însemnătate pentru delimitarea infracţiunilor. Aceasta se efectuează, de obicei, în cazurile în care s-a stabilit că mai multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială ocrotită de legea penală. De exemplu, furtul şi jaful se deosebesc doar după semnele laturii obiective: sustragere pe ascuns - fort; sustragere deschisă - jaf.

Latura obiectivă a infracţiunii în dispoziţia articolelor din Codul penal este descrisă mai detaliat decât alte elemente ale infracţiunii, de aceea calificarea infracţiunii pare a fi simplă. însă, conform unor cercetări, erorile în urma acestor calificări ajung până la 20%. Explicaţia constă în faptul că la calificarea

infracţiunilor, semnele ce caracterizează latura obiectivă se întâlnesc mai. des decât celelalte, au un sens variat, adeseori sunt constituite din formaţiuni complexe şi au un caracter alternativ sau definitoriu.

2.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabile' Legislaţia penală fie interzice, sub ameninţarea pedepsei penale, comiterea unor acţiuni concrete,

fie, din contra, prescrie cetăţenilor să acţioneze activ într- un anumit mod. Prin urmare., interdicţia sau prescripţia ordonate de legea penală pot fi încălcate de făptuitor atât printr-o acţiune activă, cât şi printr-o inacţiune.

Acţiuneaprejudiciabilă, prevăzută de legea penală, este o formă activă a conduitei omului, o comportare conştientă şi volitivă, care poate fi comisă fie printr-o mişcare a corpului (lovirea cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit sau cu un alt obiect, aruncarea unei pietre etc.), fie prin săvârşirea unui act pe care legea îl interzice (trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le etc.), fie printr-o activitate prejudiciabilă mai puţin sau mai mult îndelungată (participarea la activitatea unei bande armate sau la atacurile săvârşite de ea, sau atragerea minorilor în activităţi criminale, sau instigarea lor la săvârşirea infracţiunilor etc.).

Acţiunea prejudiciabilă, comisă sub orice formă indicată mai sus, este o conduită conştientă şi volitivă, de aceea, un alienat care nu conştientizează acţiunile sale sau nu poate să le dirijeze din cauza stării patologice, nu acţionează în sensul juridico-penal, orice crimă ar săvârşi şi orice daună ar cauza.

Formele acţiunii prejudiciabile pot fi realizate în mod diferit. Mai des ele se manifestă prin uzul de forţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de legea penală.

Acţiunea se poate realiza şi prin gesturi simbolice, de exemplu, la insultarea militarului (art. 366 CP), la înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale (art. 346 CP) sau prin cuvinte, de exemplu, chemările publice la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale (art. 341 CP) etc.

La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite instrumente, mecanisme, procese tehnologice, animalele sau chiar alte persoane, folosindu-se de iresponsabilitatea sau de vârsta lor fragedă, fie de lipsa lor de informare despre starea reală a lucrurilor.

Cazurile în care subiectul infracţiunii utilizează animalele (un câine dresat pentru a fura), alţi oameni care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (un copil pentru a pătrunde într-o încăpere printr-o gaură îngustă), mecanismele (o macara pentru a sustrage mărfurile de după un gard înalt) etc., în doctrinaApenală se numesc cauzare de daune prin intermediul cuiva sau a ceva. In asemenea cazuri, autor al infracţiunii va fi recunoscută persoana şi nu animalele, oamenii cu mecanismele folosite intenţionat pentru săvârşirea ei.

Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană care poate fi subiect al infracţiunii, făptuitorul comite infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor persoane este diferită. De exemplu, infractorul îi dă altei persoane bani falşi pentru ca aceasta să-i schimbe în valută străină sau, afirmând că arma este încărcată cu cartuşe de manevră (oarbe), îi propune să împuşte în glumă în cineva. în primul caz, persoana înşelată nu va purta răspundere penală, pentru că ea nu-şi dădea seama că banii sunt falşi, autor al infracţiunii se va considera persoana care a transmis"i *» » O ,banu acestei persoane. In al doilea caz, persoana înşelată va purta răspundere penală pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), deoarece ea putea şi trebuia să se asigure personal cu ce fel de cartuşe era încărcată arma, iar persoana care a "glumit" astfel va răspunde pentru omor intenţionat.

O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are stabilirea momentului începerii şi consumării acţiunii prejudiciabile. Aceste limite permit: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni; infracţiunile continue şi prelungite de repetarea infracţiunii; stabilirea momentului consumării infracţiunii; deciderea aplicării amnistiei şi graţierii etc.

în infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile se consideră încălcarea regulilor care creează primejdia cauzării daunelor prevăzute de lege, iar consumarea ei coincide cu momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile.începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor intenţionate depinde de categoria infracţiunii, în legătură cu aceasta, în doc trina penală a fost propusă, clasificarea infracţiunilor, pe care o susţinem, în ■următoarele categorii: 1) momentane; 2) multimomentane; 3) continue; 4)prelungite; 5) cu consecinţe îndepărtate.12

în infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile coincid (insulta verbală a militarului, art. 366 CP).

La infracţiunile multimomentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile nu coincid în timp. Acţiunea poartă un caracter de durată, de exemplu, săvârşirea operaţiunilor ilegale (spălarea) cu mijloace băneşti sau cu alte valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) sau desfăşurarea pseudoactivităţii de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător (art. 242 CP).

La infracţiunea continua, început al acţiunii se consideră actul de încălcare a legii penale, iar sfârşitul ei — încetarea activităţii infracţionale datorită autodenunţării, reţinerii infractorului sau survenirea unor evenimente care împiedică această activitate. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie începe din momentul părăsirii fără autorizaţie a locului de deţinere şi se consurhă la întoarcerea făptuitorului în acest loc, odată cu autodenunţarea acestuia organelor de drept sau din momentul reţinerii infractorului.

La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii se va considera primul act infracţional, iar ultimul act infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea pe parcursul unei zile din apartament a averii este o infracţiune prelungită, al cărei început este prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul — scoaterea ultimei părţi de avere din încăpere.

La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul act infracţional, îndreptat spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar momentul consumării îl. va constitui începutul survenirii consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, dacă vinovatul trimite coletul poştal cu o cutie de bomboane otrăvite, atunci începutul acţiunii va fi umplerea coletului poştal cu bomboane otrăvite, iar consumarea acţiunii va fi folosirea bomboanelor de către destinatar.13

Pentru stabilirea corectă a acţiunilor prejudiciabile trebuie să cunoaştem procedeele tehnico-juridice, pe care legiuitorul le utilizează la descrierea lor în articolele respective din Partea specială a Codului penal.1. Enumerarea şi caracterulprejudiciabil al acţiunilor infracţionale sunt descrise exact, complet şi exhaustiv în textul legii. De exemplu, art. 186 CP arată că latura obiectivă a furtului o constituie sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, iar art. 337 CP conţine enumerarea exhaustivă a acţiunilor care alcătuiesc latura obiectivă a trădării de Patrie: trecerea de partea duşmanului; spionaj; divulgare a secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova.

în atare cazuri, legiuitorul utilizează o astfel de construcţie legislativă a laturii obiective, care exclude orice posibilitate de a interpreta extensiv acţiunile indicate. Aşadar, dacă legea penală conţine descrierea unicei acţiuni care formează latura obiectivă a infracţiunii date sau lista acţiunilor alternative cu caracter exhaustiv, atunci activitatea persoanelor ce efectuează calificarea juridico-penală a infracţiunilor constă în „suprapunerea simplă" a construcţiei legislative a laturii obiective cu circumstanţele stabilite ale faptei comise. însă este de observat că, mai întâi, persoana care efectuează calificarea trebuie să interpreteze just toţi termenii juridici utilizaţi de legiuitor la descrierea acţiunii infracţionale. Bunăoară, în primul exemplu trebuie să interpretăm corect noţiunea unor aşa termeni ca „sustragerea bunurilor altei persoane", precum şi „sustragerea pe ascuns a acestor bunuri" prin metodele de interpretare analizate anterior.2. Uneori, articolele din Partea specială a Codului penal! conţin dispoziţii care nu descriu exhaustiv acţiunile prejudiciabile, ceea ce nu înseamnă că există infracţiuni fără comiterea acestora. Latura obiectivă a infracţiunilor date este construită doar prin indicarea consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, art. 151 CP nu conţine noţiunea şi caracterizarea acţiunilor prejudiciabile care provoacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ci indică doar daunele concrete produse sănătăţii persoanei care se consideră vătămări grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, acordând doctrinei penale şi practicii judiciare dreptul de a concretiza şi dezvălui acele forme de acţiuni ale făptuitorului. în aceste cazuri, se mai spune că legiuitorul permite să considerăm acţiune prejudiciabilă. orice acţiune, ilegală care poate provoca consecinţele cerute de lege. De exemplu, lipsirea de viaţă, intenţionată §au din imprudenţă, nu depinde de forma concretă de acţiune comisă care provoacă decesul persoanei - prin otrăvire, împuşcare, lovirea cu degetul, cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit, cu o piatră, prin înecare, prin strangulare, cu ajutorul unui tractor, autovehicul sau prin alte mecanisme etc. Numai în baza cunoaşterii profunde a legilor, a practicii judiciare, a doctrinei penale şi datorită unei pregătiri profesionale, persoanele care efectuează calificarea infracţiunilor vor putea stabili corect cercul de acţiuni prejudiciabile pe care le-a avut în vedere legiuitorul, formând modelul legislativ al infracţiunii analizate. Dar,

bineînţeles, după clarificarea acţiunilor prejudiciabile ilegale concrete, prin care se poate realiza latura obiectivă a infracţiunii analizate, trebuie, mai întâi să le interpretăm corect, iar apoi să „suprapunem" aceste acţiuni cerute de legea penală cu acţiunile stabilite ale faptei comise.

3. In legea penală, precizarea acţiunilor prejudiciabile se realizează, uneori, prin aşa-numitele dispoziţii de blanchetă. Legea fixează răspunderea penală pentru încălcarea anumitor reguli de conduită, stabilite în domeniile tehnicii, ocrotirii sănătăţii, medicinei veterinare, pregătirii militare, industriei, tehnicii securităţii etc. Este de menţionat că, în dispoziţiile de blanchetă, legea penală, indicând categoria încălcărilor, nu dezvălue caracterul lor. De exemplu, „încălcarea din neglijenţă a regulilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei medicale" (art. 213 CP), „insolvabilitatea intenţionată" (art. 252 CP), „încălcarea regulilor de;securitate sau de exploatare a mijloacelor de transport" (art. 264 CP), „încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor" (art. 296 CP) etc. Aceste dispoziţii nu conţin nici o explicaţie suplimentară despre faptul care anume acţiuni trebuie considerate infracţiune. De aceea, în mod obligatoriu, trebuie să consultăm actele normative la care face trimitere legiuitorul, iar mai apoi, ca şi în primul şi în al doilea caz, e necesar să le dezvăluim astfel încât pe urmă să le confruntăm cu acţiunile stabilite ale faptei comise.

Deci, numai cunoscând modul de determinare a acţiunilor prejudiciabile a diferitelor construcţii legislative a laturii obiective, putem efectua just calificarea juridico-penală a infracţiunilor comise.

Şi, în sfârşit, la stabilirea acţiunilor prejudiciabile, luând în considerare că ele reprezintă o comportare conştientă şi volitivă a omului, trebuie să ţinem cont de faptul că voinţa persoanelor responsabile, care au atins vârsta răspunderii penale, poate fi paralizată parţial sau complet de diverse circumstanţe care, în mod diferit, influenţează răspunderea penală. La aceste circumstanţe se referă: 1) acţiunea forţei majore; 2) constrângerea fizică; 3) constrângerea psihică.Forţa majoră reprezintă o influenţă a cataclismelor, calamităţilor naturale, mecanismelor, sistemelor tehnice, oamenilor, animalelor, proceselor maladive din organismul omului etc., care nu permite persoanei să întreprindă liber acţiuni. De exemplu, pompierii n-au putut stinge un incendiu din lipsa de apă; medicul n-a putut sosi la timp la bolnav din lipsa mijloacelor de transport; încărcătura necesară n-a fost transportată din cauza inundaţiilor care au distrus un pod etc.

în prezenţa circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde importanţa juridico-penală. De exemplu, în acţiunile militarului care nu s-a prezentat la serviciu, revenind din concediu sau dintr-o instituţie curativă, din cauza unei calamităţi naturale sau în legătură cu o maladie grea, lipseşte infracţiunea prevăzută de art. 371 CP (Dezertarea). însă în cazurile în care circumstanţele forţei majore puteau fi învinse, dar învingerea lor risca interese importante sau poate chiar viaţa, răspunderea penală pentru refuzul îndeplinirii anumitor acţiuni survine conform regulilor reţinerii infractorului (art. 37 CP), stării de extremă necesitate (art. 38 CP) sau riscului întemeiat (art. 40 CP). De exemplu, angajatul poliţiei nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor înarmat, motivând că viaţa sa este pusă în pericol. Lucrătorii organelor de drept nu pot fi traşi la răspundere penală pentru îndeplinirea cerinţelor infractorilor privind predarea banilor, armelor, drogurilor, mijloacelor de transport cu scopul de a salva viaţa persoanelor capturate în calitate de ostatici. Legalitatea acestor acţiuni este justificată de regulile stării de extremă necesitate.

Prin constrângere fizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane (legarea de mâini şi de picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea într-o încăpere etc.) de către altă persoană, în urma căreia victima este lipsită de posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu poate fi trasă lă răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite în alin. (1) art. 39 CP

In esenţă, constrângerea fizică reprezintă o varietate a circumstanţelor forţei majore. însă răspunderea penală pentru cauzarea daunei intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile stării de extremă necesitate (alin. (2) art. 39 CP).

Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei la comiterea unei fapte prejudiciabile sub ameninţarea cu omor sau cu altă violenţă fizică asupra sa sau a persoanelor apropiate, cu nimicirea averii sau cu încălcarea altor drepturi importante ale victimei. în cazul constrângerii psihice, persoana are posibilitatea să execute anumite acţiuni sau, din contra, sase abţină de la comiterea lor, însă ea nu face aceasta, temându-se de o eventuală răfliială.Anume posibilitatea reală de a-şi manifesta voinţa sa, de regulă, nu exclude răspunderea penală pentru acţiunile sau inacţiunile comise sub influenţa ameninţărilor. Doar în cazuri excepţionale, în prezenţa

condiţiilor stării de extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune (de obicei, uşoară sau mai puţin gravă) poate iî liberată de răspundere penală. De exemplu, un funcţionar, sub ameninţarea cu omor sau cu aplicarea unei alte violenţe fizice, transmite formularul unei procuri a instituţiei, cu ajutorul căreia ulterior a fost comisă o însuşire ilegală a averii proprietarului. Persoana dată poate să nu fie liberată de răspundere penală, mai ales dacă însuşirea a fost în proporţii mari sau deosebit de mari.

2.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabileInacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă, ca şi acţiunea, presupune o comportare

conştientă şi volitivă. De exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului asistenţa de urgenţă, o mamă nu-şi alăptează copilul, persoana cu funcţie de răspundere nu-şi exercită îndatoririle de serviciu etc.

Inacţiuneaprejudiciabilă presupune nesăvârşirea acelor acţiuni pe care persoana trebuia şi putea sâ le săvârşească sau neîmpiedicarea survenirii consecinţelor prejudiciabile pe care persoana era obligată să le preîntâmpine.

Din această definiţie rezultă căpentru constatarea acţiunii prejudiciabile în procesul calificării infracţiunii se cere prezenţa concomitentă a două condiţii: 1) obligaţia şi 2) posibilitatea reală a persoanei de a acţiona într-un anumit mod.

Obligaţia de a acţiona poate să decurgă din:

—indicaţia expresă a legii sau a unui alt act normativ;

— îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale;

— relaţiile de rudenie şi familiale;

— activitatea anterioară a persoanei care, prin comportamentul său, a pus victima sau alte interese ocrotite de legea penală într-o situaţie primejdioasă.

Astfel, art. 226 CP obliga persoanele cu funcţii de răspundere care gestionează o organizaţie comerc ială, obştească sau nestatală să lichideze consecinţele încălcărilor ecologice. Eschivarea de la această obligaţie constituie o infracţiune prejudiciabilă pedepsită penal, căci a provocat consecinţele prevăzute în acest articol. Codul familiei obligă părinţii să poarte grija minorilor inapţi pentru muncă, să-i întreţină material. încălcarea acestor îndatoriri are drept urmare răspunderea penală stabilită în art. 202 CP. Regulile de circulaţie rutieră, ca act nonnativ subordonat legii, cer de la conducătorii mijloacelor de transport auto să acorde ajutor persoanelor care au suferit de pe urma unui accident rutier provocat de ei. Neîndeplinirea acestei obligaţii va fi pedepsită în baza reglementărilor art. 266 CP.Obligaţia de a acţiona decurge din însăşi natura serviciului şi meseriei deţinute. Lucrătorii poliţiei, de exemplu, sunt datori să împiedice săvârşirea infracţiunilor; medicii - să acorde bolnavilor asistenţă urgentă; pompierii - să salveze oamenii şi bunurile în timpul incendiului. Neexecutarea acestor obligaţii atrage răspunderea penală stabilită în art. 162 CP (Neacordarea de ajutor unui bolnav) sau art. 329 CP (Neglijenţa în serviciu).

Ca exemplu al obligaţiei determinată de relaţiile familiale sau de rudenie poate servi eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului (art. 203 CP).

Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi din activitatea unei persoane implicate la generarea primejdiei pentru interesele ocrotite de lege. De exemplu, o persoană şi-a asumat obligaţia să transporte cu luntrea peste un râu victima, iar când luntrea s-a răsturnat, nu i-a acordat ajutorul necesar (art. 163 CP - Lăsarea în primejdie). Cetăţeanul care a aprins un rug în pădure este obligat să-1 stingă. Persoana care benevol şi-a luat îndatorirea să supravegheze un anumit timp copilul vecinului este obligat să-şi respecte această obligaţie, în caz contrar el poate fi tras la răspundere penală pentru lăsarea în primejdie.

In afară de obligaţia de a acţiona, se mai cere să clarificăm dacă făptuitorul a avut posibilitatea reală de a întreprinde acţiuni active şi de a preveni survenirea consecinţelor prejudiciabile. Limitele acestei posibilităţi sunt stabilite atât de circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul, inexistenţa condiţiilor de păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă foarte mare, neasigurarea pazei corespunzătoare, situaţia concretă etc,), cât şi de posibilităţile subiective ale făptuitorului (profesionismul, studiile necesare, experienţa de lucru şi calificarea, capacitatea fizică sau intelectuală de a-şi îndeplini atribuţiile de muncă sau de serviciu etc.).

Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este importantă stabilirea momentului de începere şi terminare a inacţiunilor prejudiciabile.

început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei condiţiilor şi circumstanţelor în prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posibilitatea să acţioneze, iar terminare a inacţiunii prejudiciabile

se consideră, de obicei, momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile prevăzute expres de lege. De exemplu, în cazul neglijenţei în serviciu (art. 329 CP) început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul neîndeplinirii de către o persoană cu funcţii de răspundere a obligaţiilor de serviciu pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească, iar moment al consumării inacţiunii va fi considerat momentul cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.Insă, uneori, moment al consumării inacţiunii prejudiciabile se considerămomentul neîndeplinirii acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să leînfăptuiască, indiferent de survenirea consecinţelor, în cazurile în care legiuitorul nu prevede expres survenirea acestora, ci numai le presupune. De exemplu, eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor se consideră consumată dacă ea a avut loc mai mult de trei ori, indiferent de faptul a dus- aceasta sau nu la înrăutăţirea situaţiei materiale sau sănătăţii copiilor.

AIn legătură cu aceasta, doctrina penală deosebeşte două forme de inacţiuni: 1) inacţiunea pură; 2)

inacţiunea mixtă.14

Inacţiunea pură constă în neîndeplinirea acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le comită, indiferent de survenirea consecinţelor: eschivarea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor minori (art. 202 CP), nereturnarea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova a valorilor culturale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este obligatorie (art. 248 CP) etc. Momentul începerii şi consumării acestor inacţiuni a fost demonstrat mai sus.

Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea penală leagă survenirea consecinţelor prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul penal în vigoare prevede răspunderea penală anume pentru inacţiunea mixtă. La acestea se referă infracţiunile comise prin inacţiune contra securităţii circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport, cele însoţite de încălcarea ordinii circulaţiei materialelor şi a obiectelor de pericol general, de încălcarea ordinii unor reguli speciale de securitate a anumitor activităţi, neglijenţa în serviciu etc. Dacă aceste inacţiuni nu se consumă cu survenirea consecinţelor prejudiciabile expres prevăzute de legea penală, ele nu pot fi pedepsite în mod penal, ci numai în mod administrativf disciplinar sau material.In cazurile inacţiunii mixte,, făptuitorul nu preîntâmpină survenirea consecinţelor prejudiciabile:, deşi, în virtutea legii, obligaţiilor de serviciu sau celor profesionale, trebuia şi putea să le prevină. Primejdia apariţiei consecinţelor prejudiciabile poate rezulta atât în urma acţiunii unor forţe exterioare (forţele naturii, procesele tehnologice, lucrul maşinilor şi mecanismelor, acţiunile altor persoane etc.), cât şi a acţiunilor comise cu vinovăţie sau fară vinovăţie a însuşi subiectului infracţiunii. Dacă o persoană a aprins un rug în pădure şi nu 1-a stins după ce a plecat, ea va fi trasă la răspundere penală pentru distrugerea, din imprudenţă, a masivelor forestiere (art. 232 CP). în acest caz, are loc inacţiunea mixtă, când acţiunea făptuitorului a creat primejdia pe care el era obligat să o prevadă. în alt caz, pompierii, după ce au fost sesizaţi, nu vin la locul incendiului şi, ca rezultat, încăperea arde complet. Desigur, incendiul a apărut nu din cauza pompierilor, însă ei, neîndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu, n-au prevenit daunele survenite.

Pentru descrierea inacţiunilor prejudiciabile, în Codul penal se utilizează aceleaşi procedee tehnico-juridice ca şi la descrierea acţiunilor prejudiciabile, analizate mai sus.

Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabile o au circumstanţele forţei majore, constrângerea fizică sau psihică, descrise anterior. De exemplu, şeful depozitului alimentar nu va purta răspundere penală pentru neglijenţă în serviciu dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrigerente, s-a produs din cauza deconectării reţelei electrice.

2,4, Stabilirea consecinţelor prejudiciabilePrin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor prejudiciabile în obiectul atentării

infracţionale sau crearea primejdiei reale de survenire a acestora.Deoarece orice infracţiune descrisă de legea penală este; materială, unii savanţi consideră că în

general nu există infracţiuni fără consecinţe prejudiciabile. Profesorul rus A. N. Trainin afirmă: „ ... a ne imagina că legea penală pedepseşte acţiunile care nu cauzează nici cea mai neînsemnată daună obiectului, înseamnă să acceptăm că legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru acţiuni inofensive, nevătămătoare".15 Noi am preciza această poziţie prin sintagma „nu există infracţiuni fără survenirea consecinţelor

prejudiciabile, care pot fi consecinţe-rezultat, ce provoacă schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii, ocrotit de legea penală sau consecinţe-urmări, care creează primejdia reală de a produce schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii".

în doctrina penală au fost expuse unele opinii vizavi de această problemă. Una dintre ele aparţine profesorului rus N. D. Durmanov, care recunoştea posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile ca o însuşire a acţiunii însăşi.16

Profesoral rus G. V. Timeico consideră că „posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile constituie un semn de sine stătător al laturii obiectivea infracţiunii'V7 adică nu se referă nici la însuşirile acţiunii (inacţiunii), nici la consecinţele prejudiciabile.

Un şir de savanţi, la. care ne alăturăm şi noi, consideră că posibilitatea reală a survenirii anumitor consecinţe materiale reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile. De exemplu, academicianul rus V. N. Kudreavţev afirmă că „însăşi posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile constituie, bineînţeles, tot o consecinţă preju- diciabilă specială".18

Această opinie a fost susţinută şi de legiuitorul nostru, deşi primejdia reală a survenirii daunelor materiale sau fizice este prevăzută de legea penalăAîn mod diferit. In unele cazuri, crearea primejdiei cauzării anumitor daune este indicată expres în lege în calitate de consecinţă prejudiciabilă. De exemplu, alin. (1) art. 224 CP prevede răspunderea penală pentru activităţile ilegale sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, exportul, îngroparea, păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau ale altor substanţe chimice, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului.

In cazul în care legea penală mdică expres o daună concretă produsă obiectului infracţiunii, posibilitatea survenirii acestor consecinţe se consideră numai o tentativă sau chiar o pregătire de infracţiune. De exemplu, acţiunea persoanei care a creat primejdia survenirii consecinţelor indicate de lege, bunăoară, persoana a aprins o ţigară în întreprinderea supusă pericolului exploziei, fără ca să se producă explozia, poate fi considerată o tentativă de infracţiune prevăzută de art. 301 CP. ^

In alte cazuri atât survenirea anumitor1 consecinţe prejudiciabile, cât şi posibilitatea survenirii acestora nu sunt exjyes indicate în lege, deşi asemenea urmări se subînţeleg; De exemplu, la încălcarea regulilor de zbor (art, 262 CP) se subînţelege posibilitatea survenirii unor catastrofe aeriene, punerea în acţiune a sistemului de apărare antiaeriană, încălcarea graficului zborurilor internaţionale etc. Infracţiunea se consideră consumată indiferent de survenirea acestor cons'ecinte-rezultat sau consecinte-urmări.

Altminteri nici nu se poate, deoarece, conform definiţiei materiale a fiecărei infracţiuni (art. 14 CP), infracţiune se consideră doar fapta prejudiciabilă, adică o faptă care a produs sau a putut să producă real o daună infracţională obiectului atentării, indiferent de faptul dacă această daună sau posibilitatea survenirii ei este prevăzută expres de legea penală sau numai dacă ea este subînţeleasă de legiuitor la construirea componenţei date de infracţiune.

în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor infracţionale, deosebim consecinţe materiale şi consecinţe nemateriale.

La rândul lor, consecinţele materiale se împart în două grupe: 1) patrimoniale (nimicirea sau deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea sau obţinerea ilegală a averii etc.); 2) fizice.(decesul persoanei, vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc.).

Consecinţele nemateriale, de asemenea, pot fi.diferite: 1) morale, cauzate intereselor personalităţii (calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală — art. 366 CP); 2)politice (uzurparea puterii de stat — art. 339 CP), schimbarea ilegală a orânduirii constituţionale (art. 340, 341 CP); 3) organizatorice} care provoacă daune activităţii normale a aparatului de stat sau diferitelor organizaţii neguvernamentale (unele infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere ori care gestionează organizaţiile neguvernamentale, unele infracţiuni contra justiţiei sau contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat etc.).

Stabilirea consecinţelor prejudiciabile în mare măsură depinde de modul de formulare legislativă a acestora la construirea componenţelor de infracţiune concretă.

— Legea penală indică expres şi concretizează caracterul şi gradul prejudiciabil ale consecinţelor. De exemplu, decesul victimei, contaminarea cu maladia SIDA, pieirea în masă a animalelor, otrăvirea mediului etc.

Stabilirea acestor consecinţe în procesul calificării infracţiunilor nu prezintă mari dificultăţi, deoarece ele sunt destul de clare şi nu e dificil să le confruntăm cu consecinţele depistate în fapta infracţională comisă.

— Pentru stabilirea consecinţelor prejudiciabile uneori se utilizează noţiuni şi termeni din diferite domenii ale altor ştiinţe.

Ca să elucidăm caracterul infracţional al acestor consecinţe, trebuie să apelăm fă actele normative din alte ramuri de drept, care descriu noţiunile şi termenii respectivi. De exemplu, art. 275 CP numeşte în calitate de consecinţă avarierea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale, art, 270 CP —deraierea sau deteriorarea materialului rulant etc. Conţinutul acestor noţiunilegea penală nu-1 dezvăluie. Calificând infracţiunea în baza acestor articole, ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, pentru clarificarea consecinţelor faptei prejudiciabile ca semn al componenţei de infracţiune, trebuie să apeleze la actele nonnative ramurale ce stabilesc ordinea şi regulile de atribuire a incidentelor la noţiunea şi clasificarea lor corespunzătoare în transportul aerian, feroviar şi acvatic. De exemplu, pentru dezvăluirea noţiunii vătămărilor grave, medii sau uşoare ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie să examinăm Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, aprobat prin ordinul Ministerului sănătăţii nr. 99 din 27 iunie 2003.1*

3. Uneori, legiuitoruldetermină consecinţele faptei prejudiciabile prin includerea în conţinutul normei juridice a diferitelor noţiuni definitorii, de evaluare: daune materiale în proporţii considerabile, mari sau deosebit de mari (art. 186-200 CP), urmări grave (art. 189,223, 329 etc. CP), daune în proporţii considerabile intereselor publice (art. 327 CP) etc.

Elucidarea noţiunii consecinţelor definitorii se efectuează în baza analizei cerinţelor normelor juridico-penale şi a circumstanţelor fiecărei cauze penale concrete.

Câteodată noţiunea lor este interpretată de însuşi legiuitor. De exemplu, art. 126 CP defineşte noţiunea proporţiei deosebit de mari, proporţiei mari, daunelor considerabile şi daunelor esenţiale.

Elucidarea noţiunilor consecinţelor definitorii se mai efectuează şi în baza interpretărilor date de Plenul CSJ. De exemplu, conform-pct. 16 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea annelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor'5 nr. 31 din 9 noiembrie 1998, prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor (art. 291 CP) se înţelege cauzarea vătămării medii a integrităţii coiporale sau a sănătăţii la două sau mai multe persoane, cauzarea vătămărilor grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, survenirea decesului uneia sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc.în unele cazuri, consecinţele definitorii reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii date. De exemplu, urmările grave ale divulgării secre tului de stat constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni prevăzută în alin. (2) art. 344 CP. în aceste cazuri, noţiunea urmărilor grave trebuie să rezulte din noţiunea consecinţelor componenţei de bază. Astfel, consecinţa de bază a divulgării secretului de stat este cunoaşterea acestui secret de către alte persoane care nu trebuiau să le cunoască, iar prin urmări grave ale acestei consecinţe s-ar putea înţelege eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin etc.

Adeseori, consecinţele definitorii (de evaluare) încheie enumerarea aproximativă a consecinţelor infracţiunii examinate. De exemplu, art. 270 CP prevede răspunderea penală pentru oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului prin decuplarea conductei generale a frânei sau printr-un alt mijloc, dacă aceasta a provocat:

1) accidente cu oameni;2) deraierea sau deteriorarea materialului rulant;3) alte urmări grave.în aşa cazuri urmările grave ca noţiune definitorie trebuie să rezulte din consecinţele exemplificate

anterior acestora, dar nicidecum din orice consecinţe posibile pentru orice infracţiune. Astfel, prin alte urmări grave ale accidentelor cu oameni (prin accidente cu oameni se înţelege rănirea, mutilarea uneia sau mai multor persoane sau chiar decesul unei persoane) se înţelege decesul a două sau mai multor persoane, iar prin alte urmări grave ale deraierii sau deteriorării materialului rulant (care presupun diferite avarii ce

au provocat daune materiale în proporţii mari) se subînţelege cauzarea unor daune materiale în proporţii deosebit de mari, încălcarea traficului feroviar, staţionarea îndelungată a vagoanelor, producerea unei catastrofe ecologice de proporţii etc.Elucidarea gradului de gravitate a consecinţelor definitorii într-o anumită măsură se poate efectua cu ajutorul comparării sancţiunilor prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni cu consecinţe omogene. De exemplu, comparând sancţiunea art. 246 CP, care prevede răspunderea penală pentru limitarea concurenţei libere prin încheierea unui acord ilegal ce prevede diviziunea pieţei, limitarea accesului la piaţă, cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau menţinerea preţurilor unice, fapta săvârşită cu aplicarea violenţei, cu sancţiunile articolelor 145, 151, 152 şi 153 CP, care specifică noţiunea şi caracterul violenţei, ce poate fi aplicată unei persoane, putem conchide că violenţa drept consecinţă a art. 246 CP cuprinde totalmente violenţa prevăzută de art. 152 şi 153 CP şi nu include violenţa fixată în art. 145 şi 151 CP, ale căror sancţiuni sunt mai mari. în primul caz fapta se va califica în baza art. 246 CP, iar în al doilea cele comise vor fi încadrate în baza unui concurs de infracţiuni reglementate de art. 246 CP şi art. 145 sau 151 CP. Tot aşa'se va proceda şi în cazul în care legea penală nu specifică dacă decesul unei persoane se provoacă intenţionat sau din imprudenţă. De exemplu, comparând sancţiunea art. 298 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice, dacă aceasta a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 CP (Omor intenţionat) şi art; 149 CP (Lipsirea de viaţă din imprudenţă), putem conchide că art. 298 CP prevede decesul unei persoane din imprudenţă, iar comparând sancţiunea alin. (2) art. 339 CP, care prevede răspunderea penală pentru uzurparea puterii de stat ce a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 şi 149 CP, putem conchide că alin. (2) art. 339 CP prevede decesul unei persoane atât intenţionat, cât şi din imprudenţă.

Şi, în sfârşit, în scopul asigurării înţelegerii unice a consecinţelor definitorii, ca, de altfel, şi a altor categorii de consecinţe, trebuie să fie luate în considerare indicaţiile doctrinei penale, potrivit cărora gravitatea consecinţelor infracţiunii dbpinde de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul infracţiunii. Stabilind corect aceste schimbări, se poate stabili uşor şi caracterul consecinţelor faptelor infracţionale.

1) în dispoziţia articolului Părţii speciale a Codului penal pot fi indicate alternativ mai multe categorii de consecinţe prejudiciabile, a căror survenire permite calificarea faptei infracţionale conform acestui articol.

Pentru calificarea acestor infracţiuni e suficient să stabilim că acţiunea prejudiciabilă a făptuitorului a cauzat cel puţin una dintre consecinţele enumerate alternativ. Calificarea infracţiunii nu se schimbă nici în cazurile când fapta infracţională provoacă toate consecinţele indicate, bineînţeles, cu indicarea tuturor literelor alineatului corespunzător, dacă ele sunt astfel numerotate, însă aceasta poate avea o importanţă deosebită pentru rezolvarea altor chestiuni: individualizarea pedepsei penale, stabilirea limitelor daunelor materiale ce trebuie reparate etc. De exemplu, art. 223 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, indică patru consecinţe alternative: a) schimbarea esenţială a nivelului radiaţiei; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pieirea în masă a animalelor; d) alte urmări grave. Deci pentru calificarea acestei infracţiuni e de ajuns survenirea a cel puţin uneia dintre consecinţele indicate alternativ,

2) în unele cazuri consecinţele faptei prejudiciabile pot avea importanţă juridică diferită. în legătură cu aceasta, doctrina penală le divizează în consecinţe prejudiciabile de bază şi consecinţe prejudiciabile suplimentare.

— Prejudiciabile de bază se consideră acele consecinţe pentru a căror survenire a fost stabilită norma juridico-penală. în componenţele complexe ambele (sau câteva) consecinţe pot fi de bază. De exemplu, norma despre răspunderea penală pentru tâlhărie este stabilită pentru ocrotirea atât a proprietăţii, cât şi a personalităţii. în componenţele simple, de obicei, există o singură consecinţă de bază.

— Consecinţele de bază întotdeauna sunt semne obligatorii ale componenţei infracţiunii. Dacă ele n-au survenit, atunci răspunderea penală pentru infracţiunea consumată se exclude. Elucidarea corectă a consecinţelor faptelor prejudiciabile de bază se efectuează numai în baza examinării schimbărilor prejudiciabile produse obiectului infracţiunii, ocrotit de norma juridico- penală în cauză. Nu poate exista terorism fără periclitarea securităţii publice, diversiune fără periclitarea bazei economice a ţării, huliganism fără încălcarea ordinii publice etc.

— Consecinţe prejudiciabile suplimentare sunt acele daune care provoacă survenirea consecinţelor de bază. De obicei, ele nu pot fi mai grave decât cele de bază, de altfel ele ar ieşi din limitele componenţei

în cauză. De exemplu, periclitarea securităţii publice, bazei economice, ordinii publice se efectuează prin provocarea daunelor materiale produse proprietăţii, daunelor provocate vieţii şi sănătăţii, persoanelor etc.

— Consecinţele prejudiciabile suplimentare sunt semne facultative ale componenţei de infracţiune: dacă au survenit—vor fi semne ale componenţei, iar dacă lipsesc - răspunderea penală nu se exclude, deoarece au survenit sau, în funcţie de construcţia componenţei, au putut surveni consecinţele de bază. Importanta lor practică constă, mai întâi, în faptul că ele nu cer o calificare suplimentară, bineînţeles, dacă nu depăşesc limitele componenţei date. De exemplu, huliganismul însoţit de cauzarea vătămărilor uşoare sau medii integrităţii corporale sau sănătăţii se califică doar în baza alin. (1) art. 287 CP, iar huliganismul ce a cauzat vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii, care depăşeşte violenţa fizică specifică huliganismului, se califică după un concurs de infracţiuni - alin. (1) art. 287 CP şi alin. (1) art. 151 CP. Survenirea sau lipsa consecinţelor suplimentare au importanţă pentru individualizarea pedepsei penale. Dacă, de exemplu, într-un caz atacurile banditeşti au provocat decesul victimei, iar în alt caz această consecinţă lipseşte, deşi calificarea este aceeaşi, la stabilirea măsurii de pedeapsă deosebirea existentă trebuie luată în consideraţie.

— 6. în Codul penal există norme juridico-penale în care infracţiunea se consideră consumată odată cu „crearea primejdiei unor urmări prejudiciabile" sau, cum le-am numit mai sus, consecinţe-urmări.

— Aceste consecinţe-u rmări reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile, care trebuie numaidecât demonstrate în cazul în care ele sunt prevăzute de lege. De exemplu, încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de stat, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune în proporţii mari.

— 2.4. Stabilirea raportului cauzal

— Stabilirea raportului cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi consecinţele infracţionale este o condiţie necesară a stabilirii răspunderii penale, un semn obligatoriu al tuturor infracţiunilor considerate consumate odată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile. Este vorba despre stabilirea consecinţelor provocate de o anumită faptă prejudiciabilă, de acţiunile sau inacţiunile altor persoane sau de puterea naturii etc.

— Ca element al laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal este relaţia de la cauză la efect, care trebuie să existe între acţiune sau inacţiune şi consecinţa prejudiciabilă. O acţiune sau inacţiune ilegală şi o consecinţă prejudiciabilă, chiar dacă acestea corespund perfect laturii obiective a unei infracţiuni anumite, nu pot fi elemente ale acesteia, decât dacă ele sunt unite una cu cealaltă printr-un raport cauzal, adică dacă acţiunea sau inacţiunea este cauza consecinţelor prejudiciabile provocate. Dreptul se conduce ferm de principiul conform căruia consecinţele prejudiciabile pot fi incriminate persoanei doar în prezenţa legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi daunele cauzate. Dacă legătura de cauzalitate lipseşte, răspunderea penală pentru cauzarea daunelor prejudiciabile se exclude. Fără legătura de cauzalitate- nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii, nu poate exista nici latura subiectivă a acesteia, care nu ar avea cum să se exprime; deci nu poate exista infracţiune.Legătura de cauzalitate reprezintă o corelaţie între fenomene sau fapte în care o faptă, un fenomen (cauză) neapărat provoacă, produce altă faptă sau fenomen (efect).Potrivit gândirii filozofice, toate fenomenele au o legătură obiectivă interdependentă, de conexiune, care există în afară şi independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor. Conform acestor condiţionări, „cauzele şi efectele sunt permanent în dialectică: o cauză se transformă în efect şi viceversa". 20 însă, pentru o mai clară înţelegere a legităţilor conexiunilor unor fenomene concrete, e necesar să le separăm în mod artificial, despărţindu-le de legăturile universale. „Pentru a înţelege fiecare fenomen aparte, noi trebuie să îl separăm din legătura universală şi să îl examinăm izolat şi doar în acest caz mişcările modificate apar înaintea noastră: .una fiind cauză, alta - efect".21

Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor dc drept la stabilirea legăturii d.e cauzalitate constă în faptul că, abătându-se de la mulţimea circumstanţelor ce însoţesc infracţiunea, să izoleze artificial conduita prejudiciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite, examinându-le în calitate de cauze şi efecte posibile.

/V

In majoritatea cazurilor fapta prejudiciabilă şi consecinţele ei infracţionale sunt strâns legate între ele şi de aceea stabilirea legăturii cauzale nu este un lucru complicat. De exemplu, ca rezultat al împuşcăturii de la o distanţă mică persoana a decedat pe loc.

Uneori însă stabilirea raportului cauzal se realizează cu eforturi mari, necesitând o examinare profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale faptei cu ajutorul specialiştilor în expertiza judiciară. Astfel de greutăţi apar la stabilirea cauzelor accidentelor de transport, de producţie, în infracţiunile rezultate de atitudinea neglijentă a persoanelor cu funcţie de răspundere faţă de atribuţiile de serviciu, omorului din imprudenţă etc. De exemplu, L. a fost condamnat de Judecătoria raională pentru decesul unei persoane care căzuse dintr-o căruţă, pe care el o atinsese în timpul când conducea un autovehicul cu frânele defectate. Curtea Supremă de Justiţie, reexaminând această cauză penală, a constatat că impactul cu căruţa s-a produs fiindcă calul s-a speriat de autovehicul şi s-a aruncat, pe neaşteptate, spre el. în această situaţie, calul, aflându-se la distanţa de patru metri, iar viteza autovehiculului fiind de cincisprezece km/oră, accidentul în nici un caz nu putea fi evitat, chiar dacă frânele ar fi fost în stare bună. în cazul de faţă încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport (mersul cu un mijloc de transport cu frânele defectate) nu s-a găsit în raport cauzal cu accidentul dat şi de aceea cauza penala a fost sistată.

Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate de cauză a consecinţelor survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe.1. Dacă acţiunea sau inacţiunea este descrisă în dispoziţia normei juridico- penale, atunci, în calitate de cauză posibilă, poate fi numai conduita omului, care corespunde semnelor laturii obiective a infracţiunii. De exemplu, art. 264 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, care a cauzat o vătămare medie integrităţii corporale sau sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari (alin. (L), fie o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii, fie decesul unei persoane (alin. (3), fie decesul a două sau mai multor persoane (alin. (5). Acţiunea sau inacţiunea persoanei care conduce mijlocul de transport poate fi considerată drept cauză a survenirii consecinţelor indicate numai înjcazul în care ele constituie o încălcare a regulilor circulaţiei rutiere" şi de exploatare a mijloacelor de transport, a unei sau câtorva prevederi ale Regulamentului circulaţiei rutiere sau a altor acte legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploatării transportului. Orice alte încălcări neprevăzute de aceste acte normative nu pot fi considerate cauze ale survenirii consecinţelor prejudiciabile.

2. în cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru un singur fapt al cauzării anumitoţ consecinţe prejudiciabile, indiferent de conţinutul şi forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat consecinţele prejudiciabile poate fi Considerată cauză a lor. De exemplu, art. 152 CP prevede răspundere penală pentru vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă, indiferent de conduita care a provocat aceste consecinţe. în acest caz, se va considera cauză a consecinţelor prejudiciabile orice conduită ilegală, adică trebuie stabilită numai ilegalitatea acesteia.

3. Altă cerinţă obligatorie este ca întotdeauna cauza să premeargă efectul în timp. în majoritatea hazurilor, consecutivitatea fenomenelor în timp e atât de vădită, încât nu cere o cercetare aparte. Insă, uneori, această conse- cutivitate este destul de complicată, cum ar.fi în cazul abuzului de putere sau de serviciu (art. 32'7 CP) ori neglijenţa în serviciu (art. 329 CP). De exemplu, subiectul A., fiind responsabil pentru starea tehnică şi exploatarea mijloacelor de transport, era învinuit că ar fi dat dispoziţie să fie utilizat un mijloc de transport defectat, fapt ce a avut urmări grave. La şedinţa judiciară s-a stabilit însă că el a început să-şi îndeplinească obligaţiile noi de serviciu după ce fapta ce i.se incrimina avusese loc. Dispoziţia dată de această persoană în privinţa utilizării unui mijloc de transport nu a fost urmată de urmări grave. Astfel, procesul penal a fost suspendat, deoarece lipsea raportul cauzal dintre comportarea subiectului A. şi consecinţele survenite.

4. Actiunea sau inactiunea persoanei poate fi recunoscuta cauză a survenirii consecințelor prejudiciabile numai atunci cînd ea nu doar a premers consecinţele în timp, dar a creat şi o condiţie necesară reală pentru survenirea consecinţelor dăunătoare, Caracterul necesar al condiţiilor trebuie să fie stabilit prin izolarea şi cercetarea fiecărei, cauze aparte (mecanice, chimice, biologice, umane), spre a cerceta şi deduce dacă în lipsa unei cauze urmarea s-ar fi produs sau nu. Acţiunea sau. inacţiunea persoanei constituie o condiţie necesară numai atunci când deja în momentul producerii ei există posibilitatea reală pentru survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile. Condiţia necesară trebuie deosebită de cea

întâmplătoare.. De exemplu, când A, îi provoacă lui D. vătămări corporale medii, iar D. moare fiindcă a fost lovit în cap de o cărămidă desprinsă din peretele unei case în momentul când se deplasa Ia policlinică după ajutor medical, este destul de clar că acţiunile lui A. nu constituie o condiţie necesară morţii lui D., survenită în urrtia unei situatii întâmplătoare. Prin întâmplare, în mod obişnuit, se înţelege un fenomen care nu este prevăzut. Când se produce, ea are un caracter obiectiv şi joacă un anumit rol în desfăşurarea evenimentelor. însemnătatea întâmplării rezidă în faptul că grăbeşte sau reţine un lanţ cauzal,

5. Legislaţia penală şi practica judiciară purced de la premisa că .inacţiunea, ca şi acţiunea, poate avea consecinţe prejudiciabile. De exemplu, un tehnician de la căile ferate n-a controlat linia ferată şi n-a descoperit defecţiunea acesteia şi din această cauza s-a produs o deraiere a trenului.

Pentru stabilirea legăturii cauzale privind inacţiunea trebuie şa dovedim, pe lângă celelalte condiţii analizate, că:

a. persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite măsuri, pe care însă nu le-a întreprins;b. aceasţă persoană avea posibilitatea şa efectueze acţiunile necesare. Numai dacă există

concomitent aceste condiţii, poate fi vorba despre legătura cauzală dintre inacţiune şi consecinţele ei prejudiciabile.

6. Legătura de cauzalitate necesară între acţiunile sau inacţiunile preju-r diciabile şi consecinţele infracţionale survenite trebuie, cel puţin în linii generale, să fie cuprinsă de conştiinţa şi prevederea subiectului la comiterea infracţiunilor intenţionate. Referitor la infracţiunile din imprudenţă, trebuie dovedit că persoana n-a prevăzut, chiar dacă din circumstanţele cauzei rezultă că trebuia şi putea să prevadă legătura de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi consecinţele prejudiciabile survenite.

Deci raportul cauzal în dreptul penal este p condiţie necesară pentru a-i incrimina inculpatului răspunderea penală pentru consecinţele infracţionale survenite. Dacă el lipseşte, persoana bănuită nu poate fi trasa la răspundere penală.Menţionăm faptul că în doctrina penală au fost formulate numeroase teorii cu privire la legătura s;au raportul de cauzalitate în infracţiune. In manualul recent editat, noi am analizat, criticând două dintre cele mai răspândite teorii: teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non (condiţie indispensabilă) şi teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice.22

2.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiectiveAcţiunea sau inacţiunea, consecinţele lor şi raportul cauzal se dezvoltă şi se realizează pe fondul unui

şir de condiţii obiective, ce ţin tot de latura obiectivă a infracţiunii: locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Cu alte cuvinte, nu există nici o infracţiune care n-ar dura un anumit timp, iiu s-ar comite într-un anumit loc, printr-o anumită metodă, cu mijloacele necesare şi în împrejurări corespunzătoare.

AInsă, după cum se ştie, vorbind de construirea tuturor componenţelor infracţiunii în legea penală,

aceste semne ale laturii obiective au un caracter facultativ, nu se consideră semne obligatorii ale acesteia şi au, de regulă, importanţă doar la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, iar pentru construcţia unor componenţe concrete de infracţiuni unele dintre aceste semne devin obligatorii, deoarece ele sunt nominalizate expres în dispoziţia articolului respectiv din Partea specială a Codului penal, prezentând importanţă în atare cazuri la calificarea infracţiunii.

Este important şi faptul să nu confundăm timpul şi locul săvârşirii infracţiunii în calitate de categorii juridice studiate în doctrina penală privind legea penală, ce determină acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu. In tema de faţă ele se studiază într-un sens mai îngust — doar ca semne posibile ale laturii obiective, de exemplu, sustragerea averii s-a produs dintr-o încăpere sau în timpul unei calamităţi etc.

De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii se introduc în lege ca semne obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. De exemplu, tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă poate prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar în timp de război este o infracţiune mai gravă decât cea comisă în timp de pace; omorul intenţionat săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane reprezintă un omor dintre cele mai agravate etc.

Să examinăm aparte noţiunea şi importanţa determinării fiecărui semn menţionat, în care se realizează fapta infracţională.

Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fără de care nu poate fi concepută nici o infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală şi deci nu influenţează calificarea infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-se oriunde aceasta s-ar săvârşi. Acest fapt însă nu micşorează importanţa determinării locului săvârşirii infracţiunii pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazurile când locul săvârşirii infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al infracţiunii date, acesta trebuie neapărat stabilit.

Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante, legiuitorul consideră necesar ca ele să se săvârşească într-un anumit loc. De exemplu, locul săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn constitutiv obligatoriu al unui şir de infracţiuni, un semn care precizează, în linii generale, esenţa infracţiunii: locul individual sau colectiv de înhumare a unui cadavru cu toate anexele teritoriului propriu-zis, columbarul în care se păstrează urna funerară cu cenuşa celui decedat, monumentul de pe mormânt în cazul săvârşirii infracţiunii de profanare a mormintelor (art. 222 CP); locul public pentru comiterea huliganismului (art. 287 CP); locul accidentului rutier în cazul săvârşirii infracţiunii de părăsire a locului accidentului rutier (art. 266 CP); penitenciarele, locurile de arest preventiv, mijloacele de transport pentru etaparea deţinutului şi alte locuri în care este escortat deţinutul în cazul evadării din locurile de deţinere (art. 317 CP) etc.

în alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un semn obligatoriu al circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite prin pătrundere în încăpere, locuinţă sau în alt loc pentru depozitare (art. 186, 187 şi 188 CP) etc.

Atât în primele exemple, cât şi în ultimele, infracţiunea prevede condiţia săvârşirii'faptelor într-un anumit loc, iar nerespectârea acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece lipseşte unul dintre semnele obligatorii ale infracţiunii concrete, care, de altfel, după cum s-a menţionat, agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi are o importanţă hotărâtoare pentru calificarea infracţiunii.Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul ei, nu este prevăziut, de obicei, ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală. însă, în unele cazuri, fapta reprezintă o infracţiune doar dacă este săvârşită într-un timp anumit. De exemplu, furtul, jafiil, tâlhăria săvârşite în timpul unor calamităţi (lit..a) alin. (3) art. 186, 187 şi 188 CP), eschivarea pe timp de război de la îndeplinirea prestaţiilor (art. 356 CP), părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului (art. 385 CP) etc. în toate aceste cazuri timpul este un semn obligatoriu al acestor infracţiuni şi are o importanţă decisivă pentru calificarea infracţiunilor şi, utilizat astfel, el nu mai poate fi concomitent luat în consideraţie pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a acţiunilor prejudiciabile, modul şi procedeul utilizate de făptuitor pentru comiterea infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp, metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă o parte a acţiunii :sau inacţiunii. Astfel, după metoda de săvârşire a acţiunilor, legea penală, de exemplu, distinge şapte forme de atentare la patrimoniu: pe ascuns - furt; deschis - jaf; prin atac - tâlhărie; prin şantaj - şantaj; prin înşelăciune sau abuz de încredere - escrocherie; însuşire ilegală.— delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie. Adeseori, aplicarea unei anumite metode certifică un Igrad prejudiciabil mai mare al infracţiunii săvârşite. De aceea, uneori, legea prevede metoda săvârşirii infracţiunii în calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. De exemplu, omor cu deosebită cruzime (lit. h) alin. (3) art. 145 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită prin schingiuire sau tortură (lit. e) alin. (2) art. 151 CP) etc.

Săvârşirea infracţiunii prin acte de deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei se consideră circumstanţă agravantă (lit. h) alin. (1) art. 77 CP), care trebuie luată în consideraţie la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale în cazul în care ea nu reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii sau al circumstanţei agravante a unei infracţiuni.

Uneori, în calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii se indică şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art. 234 CP este prevăzută răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu vânatul şi cu pescuitul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei.

în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute în calitate de circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, comisă prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni (lit, f) alin. (2) art. 151 CP),

In cazurile în care mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu sunt indicate în dispoziţia articolelor din Partea specială a Codului penal, utilizarea lorconstituie o circumstanţă agravantă (lit. f) alin. (1) art. 77 CP), care se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei penale.

Asemenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie, câteodată, un semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii. într-un şir de articole, împrejurarea comiterii faptei este considerată semn obligatoriu al laturii obiective. De exemplu, omorul săvârşit, profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin. i(2) art. 145 CP, determinarea la sinucidere a unei persoane care se află în dependenţă materială sau de altă natură faţă de cel vinovat (lit. c) alin. (2) art. 150 CP), majoritatea infracţiunilor militare etc.

în cazurile în care împrejurările comiterii infracţiunii nu sunt indicate în articolele respective din Partea specială a Codului penal, ele pot fi, potrivit art. 76 şi 77 CP, doar circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea penală. De exemplu, o astfel de circumstanţă agravantă este profîtarea de starea excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă la săvârşirea infracţiunilor (lit. m) alin. (1) art. 77 CP).'Drept circumstanţe atenuante lit. e) art./76-CP indică săvârşirea, infracţiunii ca urmare a unui. concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din motive' de compătimire. Litera j) art. 76 CP ne permite să recunoaştem şi alte împrejurări în calitate de circumstanţe atenuante.

Prin urmare, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii doar atunci când ele. sunt incluse de legiuitor în componenţele infracţiunilor concrete. în aceste cazuri ele influenţează la calificarea infracţiunilor, iar în celelalte - la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. 3. Determinarea subiectului infracţiunii

3.1. Noţiunea subiectului infracţiuniiDupă constatarea obiectului şi laturii obiective, în procesul calificării infracţiunii trebuie neapărat

stabilit subiectul ei.Este vorba nu de descoperirea făptuitorului infracţiunii care poate fi prins în flagrant delict sau ca

rezultat al acţiunilor organului de urmărite penala şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii (ce depăşeşte scopul acestei lucrări şi care poate fi temă de studiu separată), ci de determi-narea semnelor subiectului infracţiunii indicate de lege şi confruntarea lor cu semnele, particularităţile făptuitorului unei infracţiuni comise deja descoperit, adică este vorba de calificarea infracţiunii după subiectul ei.Legea penală este destinată tuturor membrilor societăţii, impunându-le o anumită conduită şi, totodată, ocrotmdu~i penal ca titulari ai valorilor sociale. Deci membrii societăţii pot fi atăt destinatari ai obligaţiilor de conformare, căt şi beneficiari ai ocrotirii jundico-penale. Dacă destinatarii legii penale nu respectă obligaţiile de conformare prin săvârşirea unei fapte pre-văzute de legea penală, ei devin subiecte ai infracţiunii (doctrina penală română ii numeşte sibiecţi activi ai infracţiunii). Beneficiarii ocrotirii juridico- penale prejudiciaţi prin infracţiune devin persoane vătămate» victime ale infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte subiecţi pasivi m infracţiunii)

Orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real prin conduita oamenilor fie persoane fizice, fie persoane juridice. Potrivit arL 21 CP. sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care au atins o anumită vârstă şi persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, dacă există condiţiile prevăzute de lege pentru acestea. Bineînţeles, persoana juridici nu poate aduce o ofensă, fura, comite un omor sau huliganism ctc Ea poate fi subiect doar al infracţiunilor expres enumerate In alin. (4) art 21 CP.

Aşadar, subiect ai infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă* a comis o faptă prejudiciabilâ, prevăzută de leţea penală, precum şi o persoană juridică* care desfăşoară activitate de iiureprm- zător şi posedă proprietăţile acesteia determinate de legislaţia civilă şi penali.

Prin urmare, potrivit kgif laţiei penale b vigoare, mimai o faptă a omului, ca persoană fizică sau juridică, poate fi calificată drept infracţională Nici o acţiune, dacă nu-t iniţiată sau desfăşurată de om, nu se consideră infracţiune, de exemplu, un animal sau o forţă naturală care au cauzat pagube considerabile. în acest caz poate fi vorba doar de fenomene, fiinţe etc. producătoare de daune, utilizate de om in scopuri infracţionale.

Sistematizând însuşirile subiectului infracţiunii, constatăm următoarele.Subiect al infracţiunii poate fi doar o persoană fizică, care. In calitate de subiect al infracţiunii, presupune clarificarea unui

cerc larg de probleme, ce include, pe de o parte, stabilirea semnelor juridice, care caracterizează subiectul potrivit dreptului penal, iar pe de altă parte, elucidarea aspectului moral, social-politic al infractorului, de aceea semnele şi proprietăţile subiectului infracţiunii pot fi divizate in două grupe: semnele cnminologice şi semnele juridico-penale.

Semnele criminologie* (aspectul moral, social-politic ale infractorului, particularităţile lui psihologice şi psihice etc.) au mare importanţă pentru determinarea cauzelor criminalităţii şi condiţiilor care contribuie la săvârşirea infracţiunilor, precum şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire a lor. Ele, de asemenea, se iau în consideraţie la individualizarea răspunderii penale, în procesul executării sentinţei de condamnare şi la hotărârea chestiunii despre liberarea de pedeapsă penală înainte de termen etc.

Semnele juridico-penale ale personalităţii infractorului includ acele caracteristici ale subiectului infracţiunii, ce au importanţă pentru tragerea persoanei la răspunderea penală, adică pentru efectuarea calificării juste a

infracţiunii. »Din punct de vedere juridico-penal, pentru stabilirea subiectului infracţiunii e necesară existenţa a

cinci condiţii indicate de legea penală şi legea de procedură penală: 1) subiectul infracţiunii este doar persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea sau participă la săvârşirea ei, sau utilizează fenomenele naturale, animalele, fiinţele iresponsabile etc., producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii; 2) să aibă o anumită vârstă; 3) să fie responsabilă; 4) să posede o anumită sau anumite calităţi, dacă aceasta este prevăzut expres de norma penală sau rezultă din ea; 5) calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau agravează răspunderea penală. Aşadar, pentru a recunoaşte persoana ca autor al infracţiunii, este necesară precizarea:

—persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta se efectuează prin acţiunile procesuale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii. Se consideră că persoana a comis o infracţiune dacă ea personal, cu puterile proprii, cu utilizarea forţelor naturii, mecanismelor, animalelor domestice sau sălbatice etc., a comis acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă. Persoana este considerată subiect al infracţiunii şi în cazul în care, pentru atingerea scopurilor infracţionale, al antrenat în această activitate şi persoane iresponsabile, minore, precum şi cetăţeni care nu erau conştienţi de esenţa acţiunilor reale săvârşite. Subiecţi ai infracţiunii sunt recunoscuţi atât autorii, cât şi participanţii (organizatorii, instigatorii şi complicii). Acest cerc cuprinde nu doar persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile consumate, dar şi cele vinovate de o activitate infracţională preliminară (pregătirea şi tentativa de infracţiune).

— Particularităţilor dezvoltării biopsihice a persoanei, adică stabilirea limitei de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie exclusă. Conform art. 21 CP, limita de vârstă sub care nu este admisă răspunderea penală este de 14 - 16 ani.Responsabilităţii, ca stare psihofizică a persoanei care înţelege sensul faptelor sale, îşi dă seama de importanţa şi de urmările lor, precum şi de capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile proprii. Starea de responsabilitate presupune deci că persoana posedă inteligenţa, raţiunea ce o fac capabilă să înţeleagă caracterul preju- diciabil al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le comite, caracterul admis sauinterzis al faptelor sale (discernământ - pătrundere în esenţa lucrurilor în baza aprecierii lor juste) şi volitiv (este stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale). Responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. De obicei, responsabilitatea perspănei se prezumă. Dacă apar îndoieli asupra responsabilităţii persoanei, atunci, ea, conform dispoziţiilor alin, (4) art. 97 CPP, se constată în baza raportului expertizei psihiatrice.

— Unei anumite sau anumitor calităţi indicate expres în articolul dat din Partea specială a Codului penal De exemplu, cetăţean al Republicii Moldova (art. 337 CP - trădarea de Patrie), cetăţean străin sau apatrid (art. 338 CP - spionajul), mamă (ari;. 147 CP - pruncuciderea), medic (art. 162 CP - neacordarea de ajutor unui bolnav), persoană cu funcţie de răspundere (art. 327 CP - abuzul de putere jsau abuzul de serviciu), militar (art. 371 CP - dezertarea) etc.

—Unui şir de calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau agravează răspunderea penală, De exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un minor, de către o femeie gravidă, căinţa activă sau autodenunţ.area, colaborarea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit. b), c), gX h) art. 76 CP), atenuează .răspunderea penală, iar săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire (lit. a) art. 77 CP) se consideră circumstanţe care agravează răspunderea penală.

După cum am spus anterior, jsubiect al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător numai pentru infracţiunile indicate expres în alin, (4) art. 2-1 CP. Persoana

juridică poate fi recunoscută subiect al infracţiunii dacă posedă proprietăţile persoanei juridice (art. 55 CC), capacitatea de folosinţă (art. 6.0 CC), capacitatea de exerciţiu (art." 61 CC), calităţi cu privire la antrepriză şi la prestări de servicii (Cap. XI CC) şi, bineînţeles, în condiţiile indicate; în alin, (3) art. 21*CP. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice a fosţ consacrat în ţara noastră prima dată în Codul penal al RM din m aprilie 2002.

3,2. Determinarea vârstei persoanei fiziceRăspunderea penală e posibilă doar pentru persoanele fizice care îşi dădeau seama de .caracterul real; faptic al acţiunii sau inacţiunii sale şi care înţelegeau importanţa lor socială. Omul nu dobândeşte însă aceste însuşiri din momentul naşterii sale, .ci treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică, sub influenţa condiţiilor de trai, educaţiei şi studiilor. Viaţa persoa nei parcurge, în general, patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea. începând cu etapa maturităţii, persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru a înţelege importanţa socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale. însă un şir de legislaţii consideră că persoana acumulează aceste însuşiri în a doua parte a perioadei adolescentine (de la 12 până la 18 ani). Potrivit legislaţiei noastre, minorul, aflat în etapa copilăriei (până la 12 ani), nu poate fi subiect al răspunderii penale. Legiuitorii altor ţări rezolvă altfel problema în cauză. De exemplu, unele state din SUA fixează vârsta minimă a răspunderii penale de la 10 până la 12 ani, în Marea Britanie - de la 10 ani, în Canada şi India - de la 7 ani etc. Limita minimă de vârstă a ţărilor străine poate duce, potrivit pct. 2) alin. (2) art. 558 CPP., la nerecu- noaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine, fiindcă aceste hotărâri contravin ordinii publice din Republica Moldova.

Nu se pune problema unei limite maxime de vârstă, dincolo de care persoana nu mai poate fi subiect al infracţiunii.

Legiuitorul nostru a determinat trei limite de vârstă de la care persoana are capacitatea penală de exerciţiu.

Prima limită minimă de vârstă este stabilită în alin. (1) art. 21 CP: „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani".

A doua limită minimă de vârstă e indicată în alin. (2) art. 21 CP: „persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani surit pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 145, 147, 151, 152 alin. (2), art. 164, 166 alin. (2) şi (3), art. 171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2), (3) şi (4), art. 190 alin. (2) şi (3), art. 192 alin. (2), art. 195,196 alin. (4), art. 197 alin. (2), art. 212 alin. (3), art. 217 alin. (2) şi (3), art. 260, 268,270,271,273 alin. (2) şi 3, art. 275, 280, 281,283-286,287 alin. (2) şi (3), art. 288 alin. (2), art. 290 alin. (2), art. 292 alin. (2), art. 305, 317 alin. (2), art. 342,350".

Anume de la vârsta de 14-16 ani persoana fizică, cu rare excepţii, este capabilă, după opinia specialiştilor preluată şi de legiuitorul nostru, să-şi evalueze conduita sa, inclusiv cea infracţională.Dacă minorul în vârstă de 14-16 ani a participat la săvârşirea unei infracţiuni neprevăzute în alin. (2) art. 21 CP, el poate fi tras la răspundere penală doar dacă acţiunile sale întrunesc semnele constitutive ale unei infracţiuni prevăzute în alin. (2) art. 21 CP De exemplu, dacă această persoană a luat parte la un atac terorist rezultat cu un omor, acţiunile lui vor fi calificate nu in baza art. 278 CP, ca şi acţiunile celorlalţi participanţi de la vârsta de 16 ani, ci în baza articolului ce Stabileşte răspundere penală pentru omor inten-ţionat (art. 145 CP). Tot aşa;, dacă un minor de vârsta respectivă a participatla înfăptuirea unei diversiuni soldată cu nimicirea bunurilor de stat sau obşteşti, acţiunile lui vor fi calificate în baza art. 195 CP, iar acţiunile celorlalţi participanţi cu vârsta de la 16 ani în baza art. 343 CP.

A treia limită minimă de vârstă este fixată în articolele respective din Partea specială a Codului penal, care indică unele semne speciale ale subiectului infracţiunii. De exemplu, pentru infracţiunile militare comise, în corespundere cu Legea cujprivire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18 iulie 2002,23 poartă răspundere penală soldaţii care au atins vârsta de 18 ani, iar în privinţa ofiţerilor această limită este cu mult mai mare, deoarece gradul de ofiţer se conferă după anumite studii de durată. Subiect al infracţiunilor contra justiţiei, comise, de exeţnplu, de judecători, procurori sau de ofiţerii organelor de urmărire penală, poate fi numai persoana care a atins vârsta de 25 de ani. Subiect al unor infracţiuni, legate de caracterul specific al acţiunilor comise, pot fi numai persoanele care au atins vârsta maturităţii, de exemplu, atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea ûnor fapte imorale (art. 208 CP). O limită mai mare decât cea de 14—16 ani àu persoanele cu funcţii de răspundere, medicii şi alţi funcţionari publici, indicaţi în calitate de subiecţi ai infracţiunii, a căror vârstă este prevăzută de actele normative corespunzătoare.

Potrivit pct. 6 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a'legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori" din 12 noiembrie 1997, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să stabilească în toate cazurile vârsta exactă a infractorului: ziua, luna şi anul naşterii. Persoana se consideră că atinge o anumită vârstă la orele 24 ale zilei următoare după cea de naştere.

Vârsta este stabilită după anumite documente: adeverinţa de naştere, buletin de identitate, paşaport, însemnările din cartea de înregistrare a actelor stării civile etc. în lipsa lor sau în cazuri suspecté, vârsta se stabileşte printr- o expertiză medico-legală. în aceste cazuri, la stabilirea anului naşterii, ziua naşterii este considerată ultima zi a acestui an, dacă expertiza nu numeşte altă zi, iar în cazul fixării numerelor minimal şi maximal de ani ai persoanei, trebuie pornit de la numărul minimal de ani presupus de expertiză.

3.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fiziceCerinţele legii penale sunt îndreptate către persoanele care au capacitatea de a înţelege şi a aprecia

corect realitatea obiectivă şi capabile să-şi evalueze şi să dirijeze în mod normal voinţa în raport cu acţiunile sau inacţiunile proprii. Problemele tragerii la răspundere penală şi calificării juridico-penale a faptelor prejudiciabile apar doar în legătură cu persoanele responsabile ce le-au comis. Deci responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă ea lipseşte, nu se mai pune problema vinovăţiei ca semn al laturii subiective, întrucât o persoană iresponsabilă, incapabilă, care nu- şi dă seama ce face sau nu este stăpână pe sine, nu poate prevedea consecinţele acţiunilor sale, deci nu poate fi vinovată, iar vinovăţia, la rândul său, este o condiţie necesară a răspunderii penale (alin. (2) art. 51 CP).

Potrivit art. 22 CP, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

Din textul legii decurge că responsabilitatea reprezintă o stare psihică normală a omului sănătos psihic care are capacitatea de a înţelege nu doar partea faptică a conduitei sale, dar şi importanţa ei socială,, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, ceea ce e caracteristic oamenilor cu facultăţi mintale normale.

Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, în procesul urmăririi penale sau judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite îndoieli asupra acestui fapt, atunci, potrivit pct. 4) art, 97 CPP., se indică expertiza psihiatrică, căreia i se pune problema stabilirii responsabilităţii persoanei de acţiunile incriminate.

Potrivit alin. (1) art. 23 CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare sau altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de legea penală.

Din această definiţie conchidem că starea de iresponsabilitate se caracterizează prin două criterii: juridic (psihologic) şi medical (biologic).

Criteriul juridic (psihologic) cuprinde două momente psihice importante: momentul intelectual - persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, şi momentul volitiv ~ persoana nu putea să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale.

Momentul intelectual constă în incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi importanţa lor socială, de valoarea lor, precum şi de consecinţele acestora, deşi le poate dirija. De exemplu, o persoană bolnavă de oligofrenie nu-şi dă seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, deşi le poate dirija, bunăoară poate să accepte sau să refuze săvârşirea unor acţiuni propuse de infractor care dorea să se folosească de acţiunile acesteia în scopuri personale, De exemplu, S., fiind bolnav de oligofrenie, înrtimpul când M. se afla la serviciu, cu o rangă şi un topor i-a dărâmat acestuia o parte din casă, precum şi i-a distrus terasa şi toate sticlele de la geamuri, cauzându-i astfel lui M, daune materiale în proporţii mari. Ulterior s-a constatat că aceste acţiuni i-au fost inspirate de T., care ştia de maladia lui S. şi a folosit această situaţie pentru a se răzbuna pe M. El 1-a asigurat pe S. că M. se pregăteşte să-şi construiască o casă nouă, iar timp pentru a o dărâma pe cea veche nu are, de aceea el, chipurile, 1-a rugat pe acesta să-1 ăjute, promiţându-i pentru această „muncă" să-i cumpere bomboane şi să-1 cinstească cu vin. Expertiza psihiatrică a constatat că S., în momentul săvârşirii faptei, înţelegea latura faptică a celor comise, însă nu înţelegea caractejrul ei prejudiciabil.

Momentul volitiv presupune că persoana, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, nu poate să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. De exemplu, un cleptoman înţelege că; nu trebuie să fure anumite lucruri străine, dar din cauza acestei boli nu-şi poate stăpâni acţiunile sale şi nu le poate dirija în mod conştient, tot aşa procedează şi un piroman care din caza bolii nu se poate abţine să provoace'un incendiu de proporţii pe care să-1 admire.

Din exemplele analizate rezultă că persoanele iresponsabile pot avea un singur moment al criteriu lui juridic, însă, de obicei, persoanele iresponsabile posedă ambele aspecte ale criteriului juridic, dar pentru starea de iresponsabilitate este suficientă şi existenţa cel puţin a unui aspect.

Prezenţa doar a unui aspect al criteriului juridic nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei iresponsabile, fiindcă textul legii cere ca incapacitatea persoanei să fie stabilită de anumite cauze, momente ce se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii.

Criteriul medical (biologic) include trei categorii de boli psihice: boală psihică cronică, o tulburare psihică temporară sau o altă stare patologică.Prin boală psihică cronică se înţelege boala psihică ce are un caracter permanent, îndelungat, continuu, greu vindecabil. La ele se referă: schizofrenia, epilepsia, paraliza progresivă, sifilisul creierului etc. Pe parcursul dezvoltării acestor boli, poate apărea factorul remisiunii, adică a ameliorării sau dispariţiei temporare a manifestărilor acestora. Iată de ce, în pofida faptului că boala psihică cronică poate fi incurabilă, iresponsabilitatea persoanei se stabileşte pentru timpul săvârşirii infracţiunii, deoarece în acest moment manifestările bolii pot să lipsească.

Prin tulburare psihică temporară se înţelege boala psihică acută ce se manifestă sub forme de accese şi care se consumă odată cu vindecarea ei. La ele se referă: ebrietatea patologică, afectul patologic, starea reactivă, care apare, de exemplu, în urma şocurilor nervoase acute, psihozele alcoolice, cum ar fi delirul alcoolic, halucinaţia alcoolică, visuri de aiureală, etc.

Altă stare patologică reprezintă o noţiune generalizatoare care cuprinde diferite boli, ce nu intră în cele două categorii de mai sus, dar care, de asemenea, sunt însoţite de forme grave ale depresiunilor psihice, cum ar fi formele grave de psihopatie şi psihostenie, fenomenele abstinenţei de la narcomanie în lipsa morfinelor etc.

Deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal în vigoare nu evidenţiază oligofrenia ca factor aparte al criteriului medical, considerăm că ea intră în categoria "o altă stare patologică". Ea poate fi o arieraţie mintală înnăscută sau rezultatul unei deficienţe mintale, provocat^ de traumatism, de un şoc nervos sau de o boală gravă, cum ar fi meningita, encefalita etc. Oligofrenia se manifestă prin trei forme: idioţia (cel mai înalt grad dp arieraţie psihică), imbecilitatea (o formă medie), debilitatea (o formă uşoară).'

Pentru constatarea stării de iresponsabilitate este necesară stabilirea concomitentă a cel puţin unui moment din cele două ale criteriului juridic şi a unui moment dintre cele trei ale criteriului medical, analizate mai sus.

Prin urmare, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de iresponsabilitate, se cer întrunite următoarele condiţii:

— să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune;

— făptuitorul să se afle în stare de iresponsabilitate;

— starea de iresposabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.Prima condiţie, cu valoare de premisă, priveşte existenţa sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală ca infracţiune (omor, vătămare corporală, furt, huliganism etc.). Dacă asemenea fapte lipsesc, iresponsabilitatea nu are importanţă juridico-penală. în cazul săvârşirii faptelor prejudiciabile, starea de iresponsabilitate are relevanţă numai pentru fapta dată, dar nu şi pentru viitor. Cu alte cuvinte, starea de responsabilitate poate fi stabilită ori de câte ori va fi săvârşită o faptă infracţională.A doua condiţie constă în existenţa unei stări de iresponsabilitate a făptuitorului, adică a unei stări de incapacitate psihică sau a unei boli mintale cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice, din care cauză el nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu este stăpân pe ele. După cum s-a menţionat, pentru stabilirea stării de iresponsabilitate surit suficiente concomitent cel puţin un factor dintre cele două ale criteriului juridic şi un factor dintre cele trei ale criteriului medical.

A treia condiţie, prevăzută de lege, rezidă în existenţa stării de iresponsabilitate în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Conform acestei condiţii, ea trebuie să existe în perioada de la

începerea acţiunii sau inacţiunii prejudicialele până la consumarea ei. Nu se admite stabilirea stării de iresponsabilitate îh general, pe un timp nelimitat, adică pe tot restul vieţii, chiar dacă persoana Suferă de boală psihică cronică incurabilă.

Constatarea stării; de iresponsabilitate se face pe calea expertizei psihiatrice de către un specialist sau o instituţie de specialitate care vor stabili dacă infractorul suferă de b boală psihică cronică sau de o tulburare psihică temporară, sau de o altă stare patologică şi dacă boala respectivă afectează starea de responsabilitate. Iptotărârea despre existenţa stării de iresponsabilitate o ia numai instanţa de judecată, concluziile expertizei medico-psihiatrice ne- fiind obligatorii pentru ea. Desigur, instanţa de judecată ţine seama de expertiză şi, de cele mai multe ori, o acceptă ca atare, însă ea apreciază nu doar împrejurările săvârşirii infracţiunii, ci şi alte circumstanţe, în baza cărora se ia hotărârea definitiva.

Conform dispoziţiilor alin. (1) art. 23 CP, faţă de persoanele iresponsabile, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute în art. 99-103 CP.

Alin. (2) art. 23 CP stabileşte că nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată,! pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei,

3.4. Determinarea subiectului specialIn procesul calificării infracţiunilor persoana fizică care săvârşeşte fapta prejudiciabilă, uneori, pe lângă semnele generale ale subiectului responsabilitatea şi vârsta minimă cerută de lege - trebuie să mai întrunească cumulativ şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută de norma juridico-penală sau nemijlocit să rezulte din ea. Astfel, pentru calificarea faptei prejudiciabile, potrivit articolelor legii penale despre infracţiunile militare, comise de persoane cu funcţii de răspundere, unele infracţiuni economice, din domeniul transporturilor, contra justiţiei etc., este necesar ca subiectul infracţiunii, în afară de semnele subiectului general, Să mai posede şi alte calităţi specifice.

Doctrina penală propune diverse clasificări ale semnelor subiecţilor speciali în funcţie de: 1) numărul calităţilor speciale; 2) specificul calităţilor ce determină subiectul categoriilor concrete de infracţiuni; 3) modul lor de descriere.

în funcţie de numărul calităţilor speciale cerute de lege, recunoaştem subiecţi:1) cu o singură calitate specială;2) cu două sau mai multe calităţi speciale combinatorii;3) după modul lor de descriere.Majoritatea subiecţilor speciali, de exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova (art. 337 CP), mamă (art.

147 CP), judecător (art. 307 CP), lucrător medical (art. 162 CP), militarii (infracţiunile militare) etc. posedă o singură calitate specială prevăzută de norma juridico-penală.

Legislaţia penală prevede subiecţi speciali caracterizaţi prin două sau mai multe calităţi speciale combinatorii. De exemplu, subiectul infracţiunii, fixat în art, 183 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să asigure respectarea regulilor de protecţie a muncii pe un anumit sector de muncă (a.doua calitate specială). Subiectul infracţiunii, prevăzut de lit. a) alin! (2) art. 306 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să efectueze urmărirea penală (a doua calitate specială), care urmăreşte să tragă la răspundere penală o persoană nevinovată de săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a treia calitate specială). Pentru calificarea acestor infracţiuni, afară de semnele subiectului general, trebuie precizate toate calităţile subiectului special în ansamblu. Lipsa unei singure calităţi, prevăzute în articolele corespunzătoare ale Codului penal, exclude calificarea faptei comise.

In funcţie de specificul calităţilor, care stabilesc subiectul categoriilor concrete de infracţiuni, isemnele pot fl clasificate;

1) după apartenenţa cetăţeniei: subiectul trădării de Patrie (art. 337 CP) poate fi numai cetăţean al Republicii Moldova, iar subiectul spionajului (art. 338 CP) - un cetăţean străin sau un apatrid;

2) după semnele demografice: după sex - autorul pruncuciderii poate fi numai mama, subiect de sex feminin; după vârstă - subiectul atragerii minorului la activitate criminală sau determinării lui la săvârşirea unor fapte imorale (art. 208 CP), poate fi numai o persoană matură care a depăşit vârsta de 18 ani etc.;

3) după relaţiile familiale şi de rudenie: părinţi şi copiii sau persoanele care le suplinesc (art. 202, 203 CP);

4) după situaţia de serviciu: persoanele cu funcţii de răspundere (Cap. XV din CP), persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii neguverriamentale (Cap. XVI din CP), persoanele cu funcţii de răspundere împuternicite să înfăptuiască justiţia (Cap. XIV din CP) etc.;

5) după obligaţiile profesionale: medicii, alţi lucrători medicali (art. 160, 161, 162 CP);6) referitor la serviciul militar. Capitolul XVIII din Codul penal fixează cercul de subiecţi.ai

infracţiunilor militare (şefi, subalterni etc.);7) după caracterul obligaţiilor cetăţenilor faţă de stat: martor, parte vătămată, expert,.specialist,

traducător (art. 312, 313 CP);8) după statutul juridic special: persoana care se află sub arest preventiv, persoana condamnată,

persoana care execută pedeapsa cu închisoare (art. 317, 319, 286 CP);9) după alte circumstanţe (art. 211, 212, 264 CP) etc.în funcţie de modul de descriere, semnele subiectului infracţiunii pot fi clasificate în semne pozitive

şi semne negative.Majoritatea semnelor subiectului special sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive, adică se indică

semnele speciale concrete ale subiectului. Drept exemple de descriere sub formă pozitivă pot servi: mama, judecătorul, persoana care conduce mijlocul de transport etc.

Semnele negative indică lipsa unei sau altei calităţi, însuşiri, proprietăţi, trăsături, caracteristici ale subiectului. De exemplu, persoana care nu are studii medicale superioare speciale (lit. b) alin. (1) art. 159 CP) etc.După cum s-a arătat anterior, calităţile subiectului special al infracţiunii sunt descrise, nemijlocit, în norma juridico-penală sau rezultă din ea. în majoritatea cazurilor ele sunt indicate expres în dispoziţiile din Partea specială a Codului penal. Legea le redă atât sub formă pozitivă, cât şi negativă. De exemplu, cetăţean al R.M., cetăţean străin, medic, persoană fară studii^me- dicale superioare, părinţi, copii, persoană cu funcţie de răspundere etc. Insă, uneori, de exemplu, în art. 171, 200, 353 CP etc. nu se prevăd indicaţii directe privind calităţile subiectului special. Stabilirea lor în procesul calificării infracţiunii se efectuează prin interpretarea altor elemente ale infracţiunilor. Studierea acestora ne permite să afirmăm că subiectul violului poate fi atât o persoană de sex masculin, cât şi o persoană de sex feminin, subiectul neglijenţei criminale faţă de paza bunurilor proprietarului poate fi doar o persoană care nu are calitatea persoanei cu funcţie de răspundere etc.

Trebuie remarcat că importanţa juridică a semnelor subiectului special se deosebeşte de cea a semnelor subiectului general.

Lipsa măcar a unui semn al subiectului general (responsabilitatea şi vârsta) înseamnă lipsa faptei infracţionale.

A » « ♦In cazul lipsei semnelor subiectului special apare şi altă situaţie: uneori absenţa lor exclude complet

răspunderea penală; în alte cazuri, se schimbă numai calificarea infracţiunii. De exemplu, divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către soţia funcţionarului, căruia, i-a fost încredinţat, exclude complet răspunderea penală a acesteia. Şi invers, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului feroviar, naval sau aerian de către o persoană ce nu este lucrător în aceste domenii nu poate fi calificată potrivit art. 263 CP, însă în funcţie de circumstanţele cauzei penale, atare acţiuni prejudiciabile pot fi calificate conform art. 197, 198, 287 CP sau potrivit articolelor ce prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei.

3.5. Determinarea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al infracţiuniiPotrivit alin. '(4) art. 21 CP, pentru infracţiunile prevăzute în art. 215— 218,221,223-246,248-

251,257,259-261 este stipulată răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător.

în conformitate cu legislaţia civilă şi a celei penale, pentru stabilirea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al infracţiunii este necesar să precizăm"Hacă ea întruneşte următoarele calităţi:

— să fie constituită în ordinea şi în modul prevăzute de Codul civil (CC);

—să desfăşoare activitate de întreprinzător;

— activitatea ei să fie desfăşurată doar în condiţiile fixate în alin. (3) art. 21 CP;

—ea poartă răspundere penală pentru infracţiunile prevăzute expres în alin. (4) art. 21 CP.Conform art. 55 CC, persoană juridică este organizaţia care are patrimoniu distinct şi răspunde pentru

obligaţiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată.

Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de către stat (alin. (1) art. 63 CC), dobândeşte capacitatea de folosinţă (alin. (1) art. 60 CC) şi capacitatea de exerciţiu (alin. (1) art. 61 CC) la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.

Subiect al infracţiunii poate fi numai persoana juridică care desfăşoară activitate legală de întreprinzător (desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător este stipulată în art. 125 şi 241 CP), fapt ce corespunde dispoziţiilor legislative din. Capitolele H şi XI ale Codului civil, ale Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi din 3 ianuarie 1992, a Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate nr. 332 din 1999 etc. De aici rezultă că persoana juridică, pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător, poartă răspundere penală conform art. 241 CP, iar pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător în prezenţa condiţiilor indicate în alin. (3) art. 21 CP - pentru una sau mai multe infracţiuni enumerate în alin. (4) art. 21 CP.

Conform alin. (3) art. 21 CP, persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una dintre următoarele condiţii:

1) persoana juridică este; vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi;

2) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;

3) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.

AIn conformitate cu alin. (5) art. 21 CP, răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară

activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. în această situaţie, persoana fizică trebuie să posede semnele generale ale subiectului, prevăzute în art. 21 şi 22 CP, precum şi cele speciale prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.

Ca subiecţi de drept persoanele juridice sunt şi ele, asemeni persoanelor fizice, atât destinatare, cât şi beneficiare de ocrotire juridică penală,, deci pot avea atât calitatea de subiect al infracţiunii, cât şi calitatea de parte vătămată sau, cum e numit de doctrina penală română, subiect pasiv al infracţiunii.

Există unele infracţiuni care pot fi săvârşite, câteodată chiar cu precădere, de către persoanele juridice. Menţionăm dintre acestea insolvabilitatea intenţionată sau fictivă, limitarea concurenţei libere, infracţiuni fiscale, infracţiuni ecologice etc. Aici nu este vorba despre fapte săvârşite de conducere, fără ştirea şi acordul membrilor persoanei juridice, ci despre acte voite şi consfinţite de toţi membrii acestei entităţi şi executate conform acestei voinţe • colective. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice se poate argumenta şi prin faptul că există pedepse care pot fi aplicate numai persoanelor juridice (sistarea existenţei persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia) care sunt destul de eficace, deoarece ele pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice în partea respectării legii penale. 4. Determinarea laturii subiective a infracţiunii

4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiectiveCum s-a constatat anterior, după determinarea obiectului, laturii obiective şi subiectului infracţiunii,

trecem la analiza laturii subiective a infracţiunii.Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente în

conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor prejudiciabile sau a primejdiei reale a survenirii lor, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă infracţiunea în legea penală.

Prin urmare, latura subiectivă a infracţiunii reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului cu fapta prejudiciabilă comisă de el, adică caracterizează atitudinea psihică a autorului faţă de faptele sale.

Componenţa de infracţiune include următoarele semne cu ajutorul cărora legea penală descrie latura subiectivă a infracţiunii: vinovăţia, motivul (mobilul) şi scopul infracţiunii.Semnele laturii subiective, ca şi cele ale laturii obiective sunt de două tipuri: obligatorii şi facultative. Semnele obligatorii au importanţă pentru calificarea infracţiunii, iar cele facultative - pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. La categoria semnelor obligatorii se referă vinovăţia, prin cel puţin una dintre formele ei, iar la cele facultative - motivul şi scopul infracţiunii. Este de remarcat că, în descrierea infracţiunilor concrete, legiuitorul poate utiliza toate semnele laturii subiective, toate fiind obligatorii pentru calificarea infracţiunii date,In procesul examinării laturii subiective a infracţiunii trebuie să pornim de la teza, unanim acceptată de doctrina penală, că fiecare infracţiune reprezintă o unitate a semnelor obiective şi subiective ale unei fapte prejudiciabile anumite. Şi! numai în mod teoretic, ele pot fi studiate de sine stătător, însă fară a neglija legătura şi unitatea lor indisolubilă internă. Doctrina penală consideră la fel de importante atât semnele obiective, cât şi cele subiective. Supraaprecierea laturii obiective în detrimentul celei subiective duce la aşa-nuriiita incriminare obiectivă; supraaprecierea laturii subiective este legată doar de incriminarea descoperirii intenţiei sau stării periculoase. Supraaprecierea în ambele cazuri creează un obstacol în calea luptei cu criminalitatea şi (duce la încălcarea legalităţii. Aceste greşeli sunt provocate de cauze diferite.

în primul rând, procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii subiective este mai dificil, deoarece este vorba de circumstanţe psihologice ale infracţiunii săvârşite. Mai mult decât atât, persoana care a comis fapta infracţională, de obicei, se străduieşte să prezinte acţiunile sau inacţiunile sale ca fiind comise fără vinovăţie sau, cel puţin, din imprudenţă.

In al doilea rând, tehnica legislativă de descriere a multor infracţiuni concrete nu conţine o caracteristică clară a laturii subiective, fapt ce duce la o interpretare diferită şi echivocă a esenţei ei psihologice, într-adevăr, este destul de complicată intuirea şi înţelegerea corectă a celor mai multe nuanţe ale elementelor laturii subiective,.cum ar fi prevederea, dorinţa, admiterea în mod conştient, evitarea »consecinţelor printr-un calcul în mod uşuratic, aspecte care determină limitele dintre conduita prejudiciabilă şi comportarea neinfracţională, dintre infracţiunile intenţionate şi cele din imprudenţă, pe care le-a prevăzut legiuitorul în descrierea infracţiunii date în legea penală.

AIn al treilea rând, unii colaboratori ai organelor judiciare şi de urmărire penală subestimează

importanţa semnelor subiective şi, de aceea, le cercetează superficial, mai ales în caziil motivului şi scopului infracţiunii, atunci când acestea nu influenţează calificarea infracţiunii. Iată de ce Curtea Supremă de Justiţie, adeseori atenţionează că „în unele cazuri, cercetarea superficială a circumstanţelor cauzei şi Constatarea incorectă a intenţiei culpabilului, motivului ei şi scopului infracţiunii condiţionează calificarea greşită .

Latura subiectivă a infracţiunii, fiind un proces ce decurge în psihicul infractorului, cuprinde momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa) şi cel emoţional (trăirea cu intensitate a celor săvârşite), care se dezvăluie prin aşa semne juridice ca: vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în momentul comiterii infracţiunii. Aceste trei semne se află într-o legătură organică reciprocă, fiecare dintre ele având şio importanţă de sine stătătoare.

Vinovăţia, mobilul şi scopul pot fi indicate expres în lege. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145 CP); distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art, 198 CP); vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), din sancţiunea căruia rezultă că este vorba doar de decesul victimei din imprudenţă, articole care stipuleazăpraeterintenţiă, sau intenţia depăşită (praeter - peste), denumită de legiuitorul nostru în aţt. 19 CP infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie; vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă (lit, j) alin, (2) art. 152 CP); diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării (art. 343 CP) etc.

în cazurile în care vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii nu sunt direct nominalizate în dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, ele sunt precizate cu ajutorul diferitelor metode de interpretare. De exemplu, vinovăţia poate:

— rezulta din esenţa termenilor utilizaţi la descrierea infracţiunii, bunăoară, oprirea samavolnică, fără necesitate a trpnului, poate fi săvârşită numai intenţionat (art. 270 CP), iar pierderea documentelor ce conţin secrete de stat poate fi comisă numai din imprudenţă (art. 345 CP) etc.;

— izvorî din indicaţiile legiiI cum ar fi bună-ştiinţa (art. 177 CP), rea- voinţa (art. 203 CP), motivul sau interesele făptuitorului (art. 164 CP), scopul (art. 188 CP) etc., ce caracterizează doar o infracţiune intenţionată;

— fi numai intenţionată,, în cazul în care infracţiunea este descrisă doar prin comiterea unor anumite acţiuni sau inacţiuni (aşa-numitele componenţe formale de infracţiuni);

— decurge din interpretarea sistematică a legii, când nu există condiţiile evidenţiate mai sus.Astfettrebuie clarificate şi celelalte elemente ale laturii subiective a infracţiunii, deoarece trecerea

tacită a acestora în articolele respective din Partea specială a Codului penal nu exclude existenţa lor, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a opiniei legiuitorului referitor la ele.

Stabilirea corectă a laturii subiective are o mare importanţă atât teoretică, cât şi practică:- determină caracterul şi gradul prejudiciaţii al conduitei infracţionale,

precum şi gradul de pericol al persoanei care o comite, ceea ce are o importanţă deosebită atât pentru calificarea infracţiunii, cât şi pentru individualizarea aplicării pedepsei penale;

-permite delimitarea infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare. De exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 145 şi 149 CP, precum şi cele stipulate în art. 197 şi 198 CP etc., se disting numai după forma lor de vinovăţie; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art. 197 CP) se deosebeşte de diversiunea îndreptată spre distrugerea sau deteriorarea întreprinderilor sau a altor bunuri de stat sau obşteşti (art. 343 CP) numai prin scopul acestor infracţiuni.

—permite diferenţierea esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune: de bază, cu circumstanţe agravante şi cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul săvârşit din gelozie constituie componenţa de bază a omorului intenţionat (alin. (1) art. 145 C'P), omorul săvârşit în stare de afect constituie componenţa cu circumstanţe atenuante a omorului intenţionat (art. 146 CP), omorul săvârşit cu premeditate constituie componenţa cu circumstanţe agravante a omorului intenţionat mm a) alin, (2) art. 145 CP), iar omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi7sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei constituie componenţa cu circumstanţe deosebit de agravante a omorului intenţionat (lit. 1) alin. (3) art, 145 CP) etc.

4.2. Determinarea vinovăţiei şi formele eiPotrivit art. 6 CP, persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale doar pentru faptele săvârşite cu

vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni. Ea cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele săvârşite, fără a da răspuns la problema de ce şi pentru ce el săvârşeşte infracţiunea, care este motivul şi scopul infracţiunii.

a. Vinovăţia constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile comise şi faţă de consecinţele prejudiciabile survenite, exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă sau concomitent prin ambele forme.

Luând în consideraţie cele expuse, doctrina penală n-a susţinut opinia,25 potrivit căreia vinovăţia şi latura subiectivă sunt identice.

Pentru stabilirea vinovăţiei trebuie ţinut cont de însuşirile ei: conţinutul, forma, esenţa socială şi gradul ei prejudiciabil.

Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă.Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului prejudiciabil al acţiunii sau

inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea caracterul prejudiciabil al urmărilor lor, înţelegerea circumstanţelor în care se comite infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a legăturii de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale.

Elementul volitiv se reduce la caracterizarea manifestărilor psihologice care orientează conduita omului într-o anumită direcţie, reglementează alegerea soluţiei: de a săvârşi o acţiune concretă sau de a se abţine de la ea. Esenţa momentului volitiv în comiterea infracţiunilor, intenţionate constă în orientarea conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate, iar la comiterea infracţiunilor din imprudenţă - în nechibzuinţa, nepăsarea, negli- jenţa manifestată de făptuitor în conduita sa premergătoare survenirii consecinţelor prejudiciabile. Particularitatea procesului volitiv la comiterea infracţiunilor din imprudenţă constă şi în faptul că persoana nu întreprinde eforturi psihice pentru a evţta cauzarea consecinţelor prejudiciabile, deşi are această posibilitate.

In infracţiunile concrete, vinovăţia este constatată prin iiidicarea formei de vinovăţie şi a semnelor obiective reflectate în atitudinea psihică a subiectului.

Forma vinovăţiei se stabileşte de corelaţia elementelor psihice care formează conţinutul ei. Această corelaţie trebuie să exprime dependenţa faptei comise de atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii, încălcate prin această faptă; să caracterizeze diverse atitudini intelectuale şi volitive ale persoanei faţă de faptă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele ei; să redea un anumit grad de vinovăţie. Divizarea vinovăţiei în forme trebuie efectuată în funcţie de unele şi aceleaşi criterii.

Formele vinovăţiei reprezintă noţiuni juridice, fixate de legiuitor în articolele din Partea specială a Codului penal, care simplifică stabilirea formei vinovăţiei la infracţiunile concrete, descrise în articolele respective din Partea generală a Codului penal. Formele vinovăţiei reprezintă fenomene psihice caracteristice numai faptelor infracţionale. Fenomenele psihice specifice unei conduite legale, obişnuite a omului poate să nu coincidă cu noţiunea juridică a vinovăţiei*. Diversele variante ale atitudinii psihice a subiectului pentru fapta săvârşită pot fi recunoscute ca vinovăţie doar în cazul în care ele se află în limitele noţiunilor juridice ale acestora, stipulate de lege.

Potrivit art. 6 CP, vinovăţia poate avea numai două forme: i ntenţia şi imprudenţa însă atunci când infracţiunea este construită dintr-un cumul de două infracţiuni, dintre care una se comite intenţionat, iar alta - din imprudenţă, această infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu douăforme de vinovăţie (art. 19 CP), numită şipraeterintenţie sau intenţie depăşită, ce nu poate fi considerată a treia formă de vinovăţie.

Esenţa vinovăţiei, ca şi a oricărei altei noţiuni şi instituţii juridice, are un caracter social-politic şi e strâns legată de menirea acestora, de rolul lor în viaţa socială.

După esenţa sa, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de realitatea obiectivă ce îl înconjoară: vizavi de relaţiile sociale, interesele societăţii, cerinţele sale juridice, alţi membri ai societăţii. Vinovăţia presu-. pune că atitudinea persoanei faţă de interesele sociale este negativă din cauza orientării antisociale a subiectului, opunerii conştiente a voinţei sale intereselor sociale, prin manifestarea atitudinii nechibzuite, neglijente faţă de ele. Confirmând intenţia şi imprudenţa ca forme ale vinovăţiei, legiuitorul, în acelaşi timp, demonstrează că anume prin ele se manifestă atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii.

De aceea, esenţa vinovăţiei el o leagă, pe de o parte, de izvorul ce o produce, iar pe de altă parte, de răspunderea subiectului ca urmare juridică a săvârşirii infracţiunii cu vinovăţie.

Stabilirea gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea formei şi conţinutului ei în fiecare caz concret. Vinovăţia intenţionată este cu mult mai gravă decât cea imprudentă. Dacă la săvârşirea infracţiunii intenţionate se produc urmări mai grave care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, atunci fapta comisă se consideră mai gravă.

Deci vinovăţia este caracterizată atât cantitativ, cât şi calitativ de conţinutul, forma, esenţa şi gradul ei.b. Intenţia şi modalităţile sale. Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este prevăzută de legiuitor mai des

decât imprudenţa. In literatura juridică se constată că în practică greutatea specifică a infracţiunilor intenţionate constituie mai mult de 90%.

Potrivit art. 17 CP, „se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări".

Din textul legii rezultă că atitudinea psihică faţă de cele săvârşite în cazul intenţiei cuprinde trei elemente.

Subiectul:

— îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;

— a prevăzut urmările ei prejudiciabile;

3) le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.Unitatea acestor trei elemente ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune

şi, concomitent, faţă de consecinţe, definesc noţiunea juridico-penală a intenţiei stabilite de legiuitor. Eliminarea din intenţie a unuia dintre aceste elemente nu înseamnă altceva decât golirea de continut a noţiunii date.

j >De aceea este complet incorectă opinia,26 potrivit căreia legea penală atribuie intenţia doar la

componenţele materiale de infracţiuni (fiecare infracţiune este materială, adică orice infracţiune produce anumite daune valorilor ocrotite de legea penală sau cel puţin creează primejdia reală a survenirii

acestora, indiferent de faptul cum a fost ea descrisă: ca o componenţă formală sau materială de infracţiune), deoarece art. 17 CP cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice a infractorului atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţele fiecărei infracţiuni, fără a specifica dacă constituie ea o componenţă formală sau una materială de infracţiune.27

Perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi prevederea urmărilor ei prejudiciabile se referă la sfera intelectuală a psihicului infractorului, iar dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii acestor urmări se referă la sfera volitivă a psihicului celui vinovat.

/sIn funcţie de conţinutul momentului volitiv, infracţiunea intenţionată poate fi săvârşită cu intenţie

directă sau cu intenţie indirectă (denumită şi eventuală).Intenția directa se caracterizează prin faptul că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de

caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a dorit survenirea acestor urmări.

Intenţia indirectă presupune că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seamalîe caracterul prejudiciabil ăl acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

Pentru determinarea corectă a vinovăţiei, ca de altfel şi a motivului şi scopului infracţiunii, trebuie ţinut cont de două probleme ce apar în procesul calificării infracţiunii:

1) forma de vinovăţie la comiterea infracţiunii analizate, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune concrete descrise în legea penală;

2) conţinutul intenţiei sau imprudenţei referitoare la componenţa de infracţiune analizată. Cu alte cuvinte, ce fel de circumstanţe reale trebuie să fie cuprinse de conştiinţa şi voinţa persoanei, în baza cărora să putem recunoaşte existenţa intenţiei sau imprudenţei în conduita ei. Sau mai bine zis, cum trebuie să stabilim vinovăţia persoanei într-o faptă concretă comisă de ea.

Pentru elucidarea formei de vinovăţie, fixată anticipat de legiuitor în componenţa concretă de ^infracţiune descrisă în legea penală, trebuie să utilizăm metodele de interpretare, expuse în primul subparagraf, cum ar fi, indicaţia directă a legii (omor intenţionat), esenţa termenilor juridici, prin intermediul cărora se descrie infracţiunea (bună-ştiinţă, rea-voinţă, pierderea etc.), interpretarea sistematică a legii etc., de exemplu, cunoscând esenţa termenilor juridici utilizaţi la descrierea furtului (sustragere pe ascuns - art. 186 CP) şi făcând o comparaţie a lui cu dispoziţia art. 273 CP (răpirea mi -jlocului de transport), pii.tem afirma că latura subiectivă a furtului poate fi caracterizată numai prin lintenţie directă şi motiv, scop de profit.

. Pentru dezvăluirea conţinutului intenţiei directe a persoanei care a comis, de exemplu, un furt, trebuie să descoperim atitudinea psihică a făptuitorului faţă de toate semnele obiectului ; şi ale laturii obiective ale acestei componenţe de infracţiune. Trebuie dovedit că: 1) făptuitorul înţelege faptul comiterii unei sustrageri; 2) că a comite re ascuns; 3) că sustrage bunurile altei persoane', 4) că îi provoacă proprietarului o daună materială în proporţii esenţiale; 5) că are dorinţa de a comite sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 6) că fapta este comisă în scop de profit pentru a se îmbogăţi. Dacă făptuitorul comite un furt cu circumstanţe agravante, atunci trebuie să clarificăm atitudinea psihică a lui şi faţă de aceste circumstanţe agravante.

Luând în considerare r ezolvarea corectă a problemelor menţionate, putemformula unele reguli generale de delimitare a infracţiunilor după atitudineasubiectivă a făptuitorului faţă de unele semne obiective ale componenţei deinfracţiune.

În cazul în care infractorul nu-şi dă seama de un oarecare semn obiectiv al infracţiunii intenţionate;, atunci fapta comisă cade sub incidenţa articolului despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat. De exemplu, în loc de lit. c) alin. (3) art. 145 CP (omorul intenţionat săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide), trebuie să fie aplicat alin. (1) art. 145 CP (omor intenţionat fără circumstanţe agravante).

Dacă în legislaţie nu există un articol analog despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat, de care făptuitorul nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1 prevadă, atunci trebuie aplicat articolul despre infracţiunea din imprudenţă ce include acest semn; dacă această normă lipseşte se va aplica articolul despre infracţiunea din imprudenţă fără acest semn; dacă şi astfel de articol nu există, atunci componenţa de infracţiune lipseşte. De exemplu, în loc de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a

bunurilor) poate fi aplicat art. 198 CP (Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor) sau art. 232 C.P (Distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere); în cazul nimicirii sau deteriorării avutului proprietarului fără folosirea metodelor ce prezintă pericol sporit sau.în proporţii esenţiale componenţa infracţiunii lipseşte.Pentru delimitarea infracţiunilor după atitudinea psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale componenţei de infracţiune ar fi binevenită construirea unei scheme logice, un program de delimitare, cel puţin imaginar, care ne-ar ajuta să formulăm precis problemele ce decurg din ipotezele indicate şi care ne-ar permite verificarea cu stricteţe a tuturor semnelor obiective ale componenţei de infracţiune importante pentru calificare, de care faptui- j torul îşi dădea seama sau nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1 prevadă.Rezumând cele expuse, putem afirma că latura subiectivă, ca element al infracţiunii, este determinată în întregime de obiectul şi latura obiectivă a acestuia. Tot ce este inclus în construcţia legislativă a obiectului şi laturii obiective ale infracţiunii trebuie să fie reflectat în latura subiectivă a faptei infracţionale.In doctrina penală şi practica judiciară a apărut întrebarea: care este forma vinovăţiei de circumstanţele agravante în infracţiunile intenţionate? în literatura de specialitate se afirmă că în infracţiunile intenţionate atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante, incluse de legiuitor în numărul semnelor componenţei de infracţiune, poate fi variată: în unele componenţe numai intenţionată, în altele - numai din imprudenţă sau atât intenţionată, cât şi din imprudenţă. De exemplu, atitudinea psihică a făptui-torului faţă de circumstanţele agravante ale furtului poate fi doar intenţionată.La calificarea provocării intenţionate a avortului ilegal, care a pricinuit o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesul victimei, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aceste circumstanţe agravante poate fi numai din imprudenţă, fapt stipulat expres în lit. b) şi c) alin. (2) art. 159 CP, ceea ce nu era fixat în articolul corespunzător din Codul penal din 1961. Dacă se va constata intenţia făptuitorului faţă de cauzarea vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori faţă de decesul victimei, atunci astfel de acţiuni trebuie calificate potrivit art. 145 sau 151 CP.

Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aşa circumstanţă agravantă ca uzurparea puterii de stat care a provocat decesul unei persoane (lit. b) alin. (2) art. 339 CP) poate fi atât intenţionată, cât şi din imprudenţă, deoarece legiuitorul n-a specificai expres în lege forma vinovăţiei prin care poate fi comisă această infracţiune, iar sancţiunea ei ne permite încadrarea completă a acestora în ambele cazuri.

AIn limitele intenţiei directe şi indirecte doctrina penală cunoaşte şi alte clasificări ale intenţiei:

premeditată, subită, simplă sau afectată, determinată, nedeterminată, alternativă, proprie etc.28 Analiza acestor modalităţi ale intenţiei certifică diverse atitudini psihice ale subiectului la săvârşirea infracţiunilor intenţionate. Ateste divizări ale intenţiei permit individualizarea maximă a atitudinii psihice a vinovatului, stabilirea caracterului şi gradului vinovăţiei, prin urmare, jşi a răspunderii penale. Adeseori, ele au importanţă pentru calificarea infracţiunilor. De exemplu, omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin < (2) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect, survenită în mod subit (art. 146 CP), vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect ( art. 156 CP).

Comiterea infracţiunilor intenţionate atrage urmări juridice speciale:1) posibilitatea recuiioaşterii recidivei în prezenţa condiţiilor corespunzătoare prevăzute în art. 34

CP;2) posibilitatea răspunderii penale pentru pregătirea de infracţiune (art. 26 CP), tentativă de

infracţiune (art. 27 CP) şi pentru participaţie ( art. 41 şi 42 CP);3) stabilirea unor condiţii mai severe de suspendare condiţionată a executării pedepsei (art. 90

CP);4) doar infracţiunile intenţionate pot fi considerate infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de

grave (art. Ij5 CP);5) faţă de persoanele^condamnate pentru infracţiuni intenţionate, amnistia se aplică într-un volum1

limitat etc.c. Imprudenţa şi tipurile eu Alături de intenţie, imprudenţa reprezintă o formă de bază a vinovăţiei,

considerată mai puţin prejudiciabilă decât intenţia.Practica judiciară arată că cel mai mare volum al daunelor materiale este produs nu de infracţiunile intenţionate (sustrageri, distrugerea sau dete- riorarea intenţionată a bunurilor, abuzul de putere sau de serviciu etc.), ci de infracţiunile din imprudenţă (neglijenţa în serviciu, lipsa de spirit gospodăresc,

distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, utilizarea neglijentă a izvoarelor de pericol sporit etc.).

Importanţa luptei cu infracţiunile comise din imprudenţă sporeşte odată cu progresul tehnic în toate sferele economiei naţionale şi a condiţiilor de trai. Se observă o creştere permanentă a infracţiunilor comise din imprudenţă, în special în sferele ce ţin de ocrotirea mediului înconjurător, securitatea con-diţiilor de muncă, securitatea circulaţiei şi exploatării transportului, utilizarea noilor resurse de energie, a noilor izvoare puternice de pericol sporit etc.

Art. 18 CP stipulează că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Noul Cod penal din 18 aprilie 2002, spre deosebire de Codul penal din 1961, a stabilit o nuvelă legislativă ce ţine de definirea noţiunii de. imprudenţă. Codul penal din 1961 caracteriza imprudenţa doar prin atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de consecinţe, iar Codul penal în vigoare cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice negative a făptuitorului atât faţă de acţiune sau inacţiune, cât şi faţă de consecinţe.

Legea penală stabileşte două tipuri de imprudenţă: 1) încrederea exagerată în sine (numită în doctrina română culpă cu previziune)) 2) neglijenţa (numită în doctrina română culpă simplă).

încrederea exagerată în sine presupune că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o:

1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;3) a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.Doar unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc atitudinea psihică negativă a persoanei faţă de

acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a încrederii exagerate în sine.

Menţionăm că, în cazul de încredere exagerată în sine, făptuitorul presupune posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, deoarece, în cazul respectiv concret, el consideră că ele vor putea fi evitate. Previziunea inevitabilităţii consecinţelor este incompatibilă cu consideraţia precum că ele ar putea fi evitate. Astfel, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia directă.

Previziunea posibilității survenirii consecinţelor prejudiciabile în cazul încrederii exagerate în sine are un caracter abstract, deoarece lipseşte atât dorinţa, cât şi admiterea survenirii acestora. Prin n aceasta, încraderea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia indirectă Săvârşind infracţiunea prin încrederea exagerată in sine. infractorul contează pe anumite circumstanţe concrete, care, chipurile, după opinia sa, ar putea contracara consecinţele infracţionale

Circumstanţele pe care contează făptuitorul pot fi dintre cete mai diverse: personalitatea sa (putere fizică, dibăcie, cunoştinţe vaste, iscusinţă, experienţă, măiestrie etc.); situaţia în care se comite infracţiunea (lipsa altor persoane. In timp de ncapie etc.); acţiunile altor persoane, forţele naturii (rugul aprins tn pădure va fi stins de ploaia care vine sau de abe persoane etc ); acţiunea perfectă a mecanismelor etc. Despre modul uşuratic al calculelor evitării survenirii consecinţelor mărturiseşte faptul că totuşi consecinţele prejudiciabile survin. De exemplu, conducătorul mijlocului de transport dezvoltând, în mod conştient, o viteză inadmisibilă, consideră că va fi In stare, uşor, în orice moment, să frâneze sau să ocolească pietonul şi să evne accidentul Frăna Insă a refuzat să acţioneze să actioneze în momentul respectiv, iar mijlocul de transport, lovindul pe pietonul ce traversa regulamentar strada a provocat decesul acestuia.

Aşadar, din cele expuse rezultă că formularca legislativă a prrimului element al momentului intelectual - încrederea exagerată in sine, este identica cu elementul corespunzător al intenţiei. In ambele cazuri este vorba de perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului. Această modalitate a imprudenţei se deosebeşte de mtcnţic atît prin formularea celui deal doilea element al momentului intelectual, cât şi prin formularea momentului volitiv al amândurora. În cazul intenţiei, infractorul prevede inevitabilitatea survenirii consecinţelor prqudiciabile, iar în cazul încrederii exagerate în sine - doar posibilitatea survenirii lor, deoarece el nici nu le doreşte şi nici nu le admite. Momentul volitiv al intenţiei constă în dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii urmărilor prejudiciabile, iar cel al încrederii exagerate In sine - in consideraţia uşuratică de evitare a acestora.

Neglijenţa prevede că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o:3) nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;3) n-a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile;3) deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Lipsa capacităţii de percepere a caracterului prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor şi de prevedere a posibilităţii survenirii consecinţelor constituie momentul intelectual al neglijenţei, iar la momentul volitiv al neglijenţei se referă posibilitatea şi necesitatea previziunii acestora. Stabilirea acestor trei elemente ale atitudinii psihice negative a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico- penală a neglijenţei. Tocmai lipsa atitudinii psihice a vinovatului faţă de acţiunile sau inacţiunile comise din. definiţia imprudenţei, dată de Codul penal din 1961, a servit drept cauză a apariţiei tezei absolut incorecte privind vinovăţia mixtă, deoarece adepţii acestei opinii susţineau că imprudenţa poate fi determinată prin atitudinea psihică numai faţă de consecinţe. Acest subiect va fi desfăşurat ulterior la analiza infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie.

Neperceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi neprevederea posibilităţii survenirii urmărilor ei prejudiciabile apropie neglijenţa de fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit), care reprezintă o atitudine psihică deosebită a persoanei. Potrivit art. 20 CP,fapta se consideră săvârşităfâră vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii ;sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

Pentru stabilirea imprudenţei, ca şi în cazul intenţiei, trebuie să ţinem cont de cele două probleme ce apar la calificarea infracţiunilor:

3) determinarea formei de vinovăţie, prin care poate fi comisă infracţiunea dată, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune concretă descrisă în legea penală;

3) imprudenţa într-o faptă concret comisă.Rezolvarea acestor ipoteze se efectuează în acelaşi mod în care a fost analizată intenţia. De exemplu,

pentru stabilirea formei de vinovăţie la pierderea documentelor ce conţin secrete de stat (art. 345 CP), inclusă de legiuitor în construcţia legislativă a acestei infracţiuni fără nominalizarea ei directă, putem afirma că infracţiunea dată poate fi comisă doar din imprudenţă, deoarece utilizarea termenului „pierdere" nu poate nicidecum caracteriza o gcţiune intenţionată.Pentru elucidarea imprudenţei, de exemplu, în neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), trebuie să precizăm că persoana cu funcţie de răspundere îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, a prevăzut posibilitatea cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice:, că ea considera în mod uşuratic (sigură pe sine cănu dă greş niciodată) că aceste daune vor fi evitate sau că ea nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente menţionate, nu a prevăzut posibilitatea survenirii daunelor nominalizate, deşi trebuia şi putea să le prevadă,

d. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie. Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma1 că legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea şi de la tendinţa de repetare a unor infracţiuni sub o anumită formă, adesea'adoptă norme penale, care, parţial, se intersectează, se suprapun, fapt ce dufce, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un surplus de norme penale,

Cunoaştem două categorii de astfel de norme noi. Prima prevede infracţiunile'unice compuse din două sau mai multe categorii de infracţiuni intenţionate, la care de fapt nu apar probleme în stabilirea formei de vinovăţie prin care poate fi comisă infracţiunea nou-creată. De exemplu, componenţa de infracţiune a tâlhăriei (art, 188 CP) este formată din vătămarea intenţionată a integrităţii corporale k au a sănătăţii (care în funcţie de gravitatea ei ar putea fi pedepsită potrivit art. 151,152 sau 153 CP) şi din sustragerea intenţionată pe ascuns sau deschisă a bunurilor altei persoane (care în funcţie de metoda sustragerii ar putea fi pedepsită conform art. 186 sau 187 CP). Dacă făptuitorul comite concomitent aceste două categorii de infracţiuni, cele săvârşite constituie o tâlhărie care se comite numai intenţionat.A două categorie dejnorme noi cuprinde coeziunea dintr-o infracţiune intenţionată şi altă infracţiune comisă din imprudenţă. De exemplu, vătămarea intenţionată grava a integrităţii coiporale sau a sănătăţii (care ar putea fi încadrată în baza alin. (1) art. 151 CP) şi lipsirea de viaţă din imprudenţă (care respectiv ar putea ii calificată conform art. 149 CP). Ele, fiind unite de legiuitor într-o normă aparte, au format o infracţiune unică compusă din vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei din imprudenţă, incriminată în alin. (4) art. 151 CP Dacă n-ar fi fost formată această infracţiune unică compusă ca infracţiune distinctă, atunci în cazul săvârşirii lor s-ar fi realizat un concurs ideal de infracţiuni prevăzute în alin. (1) art-151 (infracţiune comisă cu intenţie) şi alin. (1) art. 149 CP

(infracţiune comisă din imprudenţă), pentru care pedeapsa definitivă ar fi fost aplicată pe un termen nu mai mare de 13 ani de închisoare. Insă legiuitorul, având în vedere faptul răspândirii acestor infracţiuni, tendinţa lor de repetare, consecinţele prejudiciabile specifice anume sub forma dată şi necesitatea înăspririi pedepsei penale pentru astfel de fapte, a creat o infracţiune unică compusă, prevăzută în alin, (4) art. 151 CP, săvârşită cu două forme de vinovăţie, pentru care se poate aplica o pedeapsă pe un termen de până la 15 ani închisoare.

Această situaţie este fixată în art, 19 CP: „Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. In consecinţă, infracţiunea se consideră intentionată".

Din textul legii rezultă că există infracţiuni care cuprind, în latura lor subiectivă, atât intenţia, cât şi imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează atunci când făptuitorul, săvârşind cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă, mai grav sau în plus faţă de acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încât intenţia iniţială a fost depăşită, de unde a apărut, după cum am mai 'ispus, denumirea dată acestei situaţii — praeterintenţie.

In infracţiunile cu două forme de vinovăţie este necesar să fie stabilită separat şi paralel vinovăţia intenţionată a primei infracţiuni atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe (de exemplu, provocarea intenţionată ilegală a avortului care s-a consumat cu întreruperea ilegală a sarcinii şi nimicirea fătului — alin. (1) art. 159 CP) şi vinovăţia din imprudenţă, de asemenea faţă de acţiunile şi consecinţele infracţiunii a doua (de exemplu, lipsirea de viaţă din imprudenţă) care este cumulată în această infracţiune unică compusă (lit. c) alin. (2) art. 159 CP). G. A. Krigher, pe bună dreptate, menţiona că vinovăţia acestor infracţiuni unice compuse^ trebuie numită vinovăţie dublă, fapt ce nu constituie o formă calitativ noua (a treia formă) de vinovăţie.29 în ce ne priveşte, anterior noi am opinat pentru completarea legislaţiei penale cu un nou articol privind infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie,30 fapt preluat de legiuitorul nostru în art. 19 CP din 18 aprilie 2002.În lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au două tipuri de descriere: componenţe materiale de infracţiuni cu circumstanţe agravante şi componenţe formale de infracţiuni cu circumstanţe agravante.

Primul tip de infracţiuni cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe materiale de infracţiuni, au două sau mai multe consecinţe prejudiciabile cu importanţă juridică inegală: o consecinţă mai puţin gravă constituie un semn obligatoriu al laturii obiective şi o consecinţă mai gravă joacă rolul circumstanţei agravante. Consecinţa obligatorie a laturii obiective se cauzează cu intenţie directă sau indirectă, iar atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţa care înăspreşte pedeapsa penală se manifestă fie prin încredere exagerată în sine, fie prin neglijenţă. La aceste infracţiuni se referă: vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesiil victimei din imprudenţă (alin. (4) art. 151 CP), provocarea intenţionată ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei (lit c)ialin. (2) art. 159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (lit. b) alin. (3) art. 278 CP) etc.

Al doilea tip de infrabţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe forrriale de infracţiuni, se caracterizează prin faptul că infracţiunea intenţionat^, inclusă în conţinutul infracţiunii unice compuse, nu include consecinţe prejudiciabile concrete în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective, însă înăsprirea pedepsei penale este legată de cauzarea din imprudenţă a unor urmări grave concrete, indicate în lege. De exemplu, decesul victimei din imprudenţăjîn urma internării ei intenţionate, în mod ilegal, într- o instituţie psihiatrică (lit a) alin. (2) art. 169 CP). Şi în cazul infracţiunilor de acest tip trebuie stabilită, paralel şi separat, vinovăţia intenţionată a internării ilegale într-o instituţie psihiatrică atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe (în pofida faptului că ele nu constituie un semn obligatoriu al laturii obiective, dar noi am demonstrat anterior că orice infracţiune este materială, adică posedă unele consecinţe prejudiciabile, chiar şi cele construite ca nişte componenţe de infracţiune formale în cazul nostru astfel de consecinţe se consideră lipsirea ilegală de libertate, primejdia reală de înrăutăţire a sănătăţii victimei) şi vinovăţie imprudentă faţa de consecinţele care înăspresc pedeapsa penală atât fată de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe.

Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum, confundată cu aşa-numita vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet incorectă, nejustificată, necorespunzătoare legii penale. Adepţii existenţei vinovăţiei mixte opinau că, în limitele uneia şi aceleiaşi infracţiuni, se produc două atitudini psihice deosebite ale persoanei, una faţa de acţiuni şi alta faţă de consecinţe, care nu intră pe deplin în structura legislativă a intenţiei şi imprudenţei, de aceea există a treia formă de vinovăţie, aşa-zisa formă mixtă a vinovăţiei.31

Un temei de bază în apariţia acestei opinii (a se vedea mai detaliat analiza critică a acestei opinii expusă anterior32) a fost definiţia incompletă a imprudenţei, dată de Codul penal al Republicii Moldova din 1961 şi de codurile corespunzătoare ale celorlalte republici din fosta URSS, potrivit căreia vinovăţia imprudentă se determina doar conform atitudinii psihice a făptuitorului faţă de consecinţe. Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 a lichidat această lacună a legii penale. în prezent legea penală ne obligă să stabilim atât vinovăţia intenţionată, cât şi vinovăţia imprudentă numai prin atitudinea psihică a făptuitorului, dar atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe. Credem că prin aceasta s-a pus punct la discuţiile inutile în această problemă.

Infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie reprezintă cazuri de concurs ideal de infracţiuni, prevăzute de lege ca infracţiuni unice compuse, la care atitudinea psihică a âptuitorului este cuprinsă în întregime de construcţia legislativă a intenţiei pentru infracţiunea de bază din acest concurs şi construcţia legislativă a imprudenţei pentru a doua infracţiune din concursul ideal de infracţiuni, care formează infracţiunea unică coiripusă săvârşită cu două forme de vinovăţie. Deci, intenţia şi imprudenţa la aceste infracţiuni există separat, paralel şi nu se combină una cu alta.

Recapitulând modul stabilirii formei şi tipurilor de vinovăţie sau a cazului fortuit, putem conchide că art. 17,18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:

— îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să-şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;

— a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, fie n-a prevăzut posibilitatea urmărilor ei prejudiciabile;

— a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod conştient, fie considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate, fie trebuia şi putea §ă prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, fie, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

— Numai corelaţia, simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare dintrte cele trei elemente ale vinovăţiei sau nevinovăţiei -

— ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau

— indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, fie cu două forme de vinovăţie, fie fâpta dată este comisă fără vinovăţie. Evidenţierea acestor trei elemente 0 vinovăţiei va ajuta lucrătorii practicieni să-şi planifice corect procesul1 stabilirii formei şi tipului vinovăţiei într-o faptă infracţională comisă sau constatării nevinovăţiei persoanei.

— e. Determinarea motivului şi scopului infracţiunii. Motivarea conduitei omului reprezintă una dintre cele mai complicate probleme ale filozofiei, eticii, psihologiei şi, bineînţeles, ale jurisprudenţei. La baza motivării conduitei omului stau necesităţile sale vitale culturale, materiale etc., iar la baza motivării conduitei infracţionale, deseori, stau necesităţile eronate, pseudo- necesităţile sau necesităţile hipertrofiate, cu un caracter imoral, alterat.

— Conduita infracţională, ca orice acţiune sau inacţiune a omului, are anumite motive şi e îndreptaţă spre atingerea unui anumit scop.

— Prin motiv (mobil) al s infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţa, tendinţa, pasiunea, sentiriientul) al infractorului ce face să nască în mintea lui ideea săvârşirii unei ajiumite fapte conştient orientată spre satisfacerea acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni, sentimente eronate.

— Unele persoane acţionează din teamă, de exemplu, ca să ascundă o faptă infracţională anterioară şij să evite urmărirea penală (lit. i) alin. (3) art. 145 CP - omorul intenţionat săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune), altele din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă (lit. i) alin. (2) art. 151 CP), de gelozie (alin. (1) art. 145 CP), din considerente politice (artl 338 CP), din

ştrengărie sau din alte imbolduri huliganice (art. 287 CP), din dorinţa de îmbogăţire, interese materiale (art. 186-195 CP) etc.

— Motivele infracţiunii intenţionate trebuie să fie cunoscute, fiindcă altfel nu s-ar putea înţelege dorinţa infractorului de a comite infracţiunea, complexitatea faptei şi gradul|ei prejudiciabil.

— In pofida importanţei jsale, de regulă, mobilul faptei nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi impulsul intern al conduitei, săvârşirea acesteia este aproape întotdeauna suficientă pentru înţelegerea laturii subiective a infracţiunii, însă precizarea motivului în aceste cazuri are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

în unele cazuri, motivele sunt incluse de legiuitor în calitate de semne obligatorii ale laturii subiective, iar de prezenţa sau de lipsa lor se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, subiectul P. a fost tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 195 GP pentru sustragerea pe ascuns a două ceasuri de aur, din secţia magazinului unde lucra soţia sa, infracţiune cu daune în proporţii mari cauzate proprietarului. Examinând fapta subiectului P., instanţa de judecată a respins incriminarea propusă de organul de urmărire penală şi a recalificat acţiunile lui R conform alin. (1) art. 197 CP (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor în proporţii mari), deoarece un semn obligatoriu al furtului îl constituie tendinţa de îmbogăţire a făptuitorului, motiv ce lipsea în comportamentul şi psihicul făptuitorului. Ancheta judiciară a constatat că R, bănuindu-şi soţia de legături intime cu şeful magazinului, i-a cerut să se concedieze. După ce ea a refuzat, P. a sustras pe ascuns ceasurile şi le-a aruncat într-un lac, crezând că deficitul de avere, creat în urma acţiunilor sale, va servi drept temei pentru concedierea soţiei din iniţiativa administraţiei.

In unele cazuri, motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al unei circumstanţe agravante a infracţiunii. De exemplu, răpirea unei persoane din interes material (lit. f) alin. (2) art. 164 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită cu intenţii huliganice (lit h) alin. (2) art. 151 CP) etc.

Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o. Teza precum că toate infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim acceptată de doctrina penală. Mai complicat se rezolvă problema privind motivarea infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa motivelor pentru infracţiunile comise din imprudenţă.33

Susţinem opinia, conform căreia infracţiunile comise din imprudenţă au un caracter volitiv conştient şi, prin urmare, ele sunt motivate şi îndreptate spre un anumit scop. Academicianul rus V. N. Kudreavţev scria că, în urma cercetării motivelor şi scopurilor infracţiunilor comise din imprudenţă, prin încălcarea regulilor de securitate ale circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, s-a stabilit că 63,2 % de şoferi se conduceau de năzuinţa de a îndeplini sau chiar de a depăşi planurile, de a transporta mai rapid încărcăturile etc., 22,5% urmăreau scopuri de profit sau alte interese personale, iar 14,3% încălcau aceste reguli din intenţii huliganice sau cu scopul de a se sustrage de la reţinerea lucrătorilor poliţiei.34

Aşadar, putem menţiona că există motive tipice pentru infracţiuni intenţionate, pentru cele din imprudenţă, iar unele motive pot fi caracteristiceatât pentru infracţiunile intenţionate, cât şi pentru cele din imprudenţă. S-a stabilit că tendinţa de a se îmbogăţi, răzbunarea, gelozia, carierismul, imboldurile huliganice, de regulă, motivează infracţiunile intenţionate, dar acestea pot fi şi motivele infracţiunilor din imprudenţă. Pentru infracţiunile din imprudenţă sunt caracteristice aşa motive ca lăudăroşenia, fanfaronada, egoismul etc.35

Scopul infracţiunii reprezintă o imagine apărută în psihicul persoaneiprivind obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii

sau inacţiunii sale infracţionale. * iScopul nu trebuie confundat cu consecinţele prejudiciabile ale infracţiunii. Scopul, ca imagine

privind rezultatul scontat, caracterizează gândirea, cugetarea persoanei. Consecinţele prejudiciabile reprezintă faptul realităţii obiective ca semn ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. De exemplu, scopul omorului intenţionat poate fi obţinerea de profit, debarasarea de datorii, ascunderea altei infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei etc., pe când consecinţa omorului este decesul victimei.

Deosebirea dintre scop şi motiv se întemeiază pe faptul cum caracterizează ele procesul volitiv. Motivul infracţiunii răspunde la întrebarea ce a determinat persoana să săvârşească infracţiunea, iar scopul infracţiunii condiţionează orientarea acţiunilor către rezultatul apropiat, spre care tinde persoana.

Uneori motivul şi scopul infracţiunii pot să coincidă. De exemplu, tendinţa de a se îmbogăţi, de a căpăta foloase materiale constituie atât motivul, cât şi scopul sustragerilor bunurilor altei persoane.

Ca şi motivul, scopul nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi scopul conduitei făptuitorului, săvârşirea acesteia este suficientă pentru constatarea laturii subiective a infracţiunii. în aceste cazuri, scopul infracţiunii se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei penale. In cazul în care scopul este indicat ca semn obligatoriu al infracţiunii, de el se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, terorismul nu ar exista dacă nu ar avea la bază dorinţa şi scopul de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii (alin. (1) art. 278 CP), banditismul - fară scopul atacării persoanelor fizice sau juridice'(art. 283 CP), diversiunea-fără scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţarii (art. 343 CP) etc.

Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale săvârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei (lit. d) alin. (3) art. 151 CP), pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii săvârşite în scop de profit (lit. b) alin. (2) art. 307 CP) etc.

Este necesară stabilirea coincidenţei exacte a motivului şi scopului infracţiunii urmărit de făptuitor cu motivul şi scopul indicate sau presupuse de legiuitor la descrierea componenţelor concrete de infracţiune. Dacă motivul şi scopul infracţiunii nu sunt nominalizate în scris în dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, dar sunt presupuse de legiuitor ca semne obligatorii ale componenţei de infracţiune (de exemplu, motivul şi scopul îmbogăţirii constituie semne obligatorii ale furtului, fără nominalizarea lor directă în dispoziţia normei penale), atunci elucidarea acestora se efectuează conform regulilor generale despre interpretarea legii penale. Ulterior se stabileşte coincidenţa motivului sau scopului infracţiunii urmărit de făptuitor cil cele prevăzute de legiuitor.

f. Eroarea şi importanţa ei la calificarea infracţiunii Prin eroare doctrina penală înţelege cunoaşterea greşită a circumstanţelor reale juridice şi/sau faptice în care a avut loc săvârşirea faptei. Drept urmare, deosebim două tipuri de erori: eroarea juridică şi eroarea de fapt.

Eroarea juridică reprezintă imaginaţia greşită a persoanei privind caracterul infracţional al faptei comise sau inexistenta acestui caracter. Sunt posibile următoarele subtipuri de erori juridice: eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, eroarea privind calificarea faptei, eroarea privind categoria şi limitele pedepsei.

Eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, la rândul său, are două varietăţi:1) persoana are o închipuire greşită privind caracterul infracţional al faptei comise, în timp ce legea

nu consideră această faptă ca infracţiune. Această eroare exclude răspunderea penală, deoarece persoana de fapt comite acţiuni care nu sunt infracţionale şi de aceea nu poate fi trasă la răspunderea penală;

2) persoana are o reprezentare incorectă privind lipsa caracterului infracţional al faptei comise, în timp ce legea consideră infracţiune fapta comisă. Această eroare, de regulă, nu înlătură vinovăţia persoanei şi nu exclude răspunderea penală.

Eroarea privind calificarea faptei, precum şi eroarea privind categoria şi limitele pedepsei, fiind nişte reprezentări incorecte pentru calificarea justă a faptei comise şi a categoriei şi limitei pedepsei, ce poate fi aplicată, nu exclude nici vinovăţia, nici Răspunderea penală a făptuitorului.

Eroarea defaptp resupune o reprezentare greşită privind circumstanţelefaptice ale celor comise, de exemplu, privind obiectul juridic, obiectul material, personalitatea victimei, mijloacele de comitere a infracţiunii, consecinţele infracţionale, raportul de cauzalitate, circumstanţele atenuante şi agravante ale infracţiunii etc., în funcţie de care deosebim diferite tipuri ale acestei erori.

Regula generală pentru toate tipurile erorii de fapt presupune că răspunderea penală trebuie stabilită în corespundere cu vinovăţia persoanei, ţinându- se cont de ceea ce percepea sau trebuia să perceapă infractorul în momentul comiterii infracţiunii. De exemplu, cele comise se vor califica ca tentativă de infracţiune, spre comiterea căreia a fost îndreptată intenţia infractorului.

CALIFICAREA ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE NECONSUMATE§ 1. Activitatea infracţională neconsumată

Prin legea penală se incriminează, de obicei, faptele care sunt comise în întregime şi duse până la ultima fază - producerea urmărilor prejudiciabile,A

adică faptele care iau forma infracţiunii consumate. Insă se acuză şi. faptele care, din cauze independente de voinţa autorului, nu ajung până la ultima fază, ci doar până la o etapă ce precede consumarea, până la faza începutului de executare, iar uneori numai până la cea a actelor de pregătire. De exemplu, o persoană, luând hotărârea de a săvârşi un furt, cercetează obiectul ales pentru comiterea infracţiunii, examinează amplasamentul efectivului de pază, alege şi recrutează complici, procură instrumentele necesare pentru comiterea infracţiunii etc. După toate acestea, dacă nu este împiedicată, ea trece la realizarea deciziei infracţionale: pătrunde în încăpere, ia bunurile străine cu intenţia de a le scoate afară şi a le însuşi şi, iarăşi dacă nu este împiedicată sau din alte cauze independente de voinţa sa, scoate bunurile din încăpere şi Ie transportă la locul dorit. In acest caz, dacă infractorul a reuşit să-şi realizeze scopul, atunci suntem în prezenţa unei infracţiuni de furt consumată (art. 186 CP), iar dacă această activitate infracţională, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu ajunge până la capăt, atunci cele comise vor constitui o pregătire de infracţiune (art. 26 şi 186 CP) sau o tentativă de infracţiune (art. 27 şi 186 CP). |

Toate aceste trei faze constituie perioada externă sau perioada de realizare a laturii obiective a infracţiunii. însă perioada externă întotdeauna este precedată de perioada internă sau psihică, deoarece mai întâi apare ideea săvârşirii faptei şi se ia hotărârea de a o săvârşi (în această perioadă se formează latura subiectivă a infracţiunii) şi apoi se trece la realizarea deciziei.în perioada internă, în care se formează latura subiectivă a infracţiunii, se disting patru faze: 1) naşterea, conceperea şi conturarea ideii de a comite o infracţiune. Motivarea ideii, în general, îl interesează pe criminolog, pe ofiţerul de urmărire penala şi, deopotrivă, pe judecător, acesta urmând să individualizeze pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită; 2) deliberarea, sau supunerea comparării motivelor pro şi contra ideii de a comite o infracţiune, a avantajelor sau a dezavantajelor, ca urmare a comiterii infracţiunii; 3)luarea deciziei ferme de a săvârşi infracţiunea proiectată; 4) oratorică, mai numită şi descoperirea intenţiei, în care persoana comunică altei persoane hotărârea sa de a săvârşi o infracţiune, numai pentru a-şi exprima gândul.

In literatura de specialitate rusă a fost înaintată opinia, conform căreia, pe lângă cele trei faze. penal condamnabile ale perioadei externe, de realizare (pregătirea, tentativa şi infracţiunea consumată), trebuie recunoscută drept etapă penal condamnabilă, de sine stătătoare, a activităţii infracţionale şi faza descoperirii intenţiei, în baza căreia prin faimoasa infracţiune sovietică - agitaţia şi propaganda antisovietică - erau condamnaţi disidenţii puterii sovietice.

în prezent este u;nănim recunoscut faptul că activitatea infracţională poate avea trei faze penaţ condamnabile ale realizării laturii obiective: pregătirea de infracţiune, tentativa de infracţiune şi infracţiunea consumată.

Ar fi greşit sa considerăm că fiecare infracţiune comisă intenţionat trece neapărat toate etapşle menţionate. Adeseori, intenţia persoanei se realizează direct în actul de comitere a infracţiunii consumate, fără a trece prin tentativă sau perioada de pregătire a infracţiunii. în cazurile în care infracţiunea decurge prin toate cele trei faze, importanţă juridico-penală de sine stătătoare capătă numai ultima fază - infracţiunea consumată. Fiecare fază precedentă este absorbită de ultima. Câteodată chiar pregătirea infracţiunii (organizarea bandelor armate înicazul banditismului) sau tentativa de infracţiune (atacul în scopul sustragerii bunurilor la tâlhărie) sunt considerate de legea penală ca infracţiuni consikmate.

Art. 14 CP, dând definiţia generală a infracţiunii, are în vedere atât infracţiunea consumâtă, cât şi activitatea infracţională neconsumată, iar articolele din Partea specială a Codului penal definesc numai noţiunea infracţiunilor consumate. Pentru a demonstra în procesul calificării că infracţiunea n-a fost consumata, este necesar ca odată cu articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal, să facem trimitere şi la art. 26 (Pregătirea de infracţiune) sau|27 CP (Tentativa de infracţiune), care conţin definiţiile şi principiile calificării acestor etape infracţionale.

Stabilirea coincidenţei exacte dintre semnele faptei prejudiciabile consumate şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-pe- nală a fost examinată în capitolul anterior ale acestei lucrări. Pentru calificarea activităţii infracţionale neconsumate trebuie utilizate prevederile examinate cunoscute, fiind necesare un şir de precizări pe care le vom analiza în continuare.Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale sunt prezente la multe infracţiuni, dar nu la toate. Pornind de la această ipoteză, ne vom opri asupra unor cazuri de infracţiuni comise în prezenţa fazelor de desfăşurare sau fără ele:

— fazele infracţiunii pot exista numai la infracţiunile cu intenţie directă. într-adevăr, pregătirea, luarea tuturor măsurilor necesare săvârşirii infracţiunii sunt posibile dacă persoana a luat o hotărâre infracţională şi, în scopul executării ei, a început să realizeze anumite acţiuni. Şi invers, la infracţiunea din neglijenţă, ca formă a imprudenţei, făptuitorul n-a prevăzut şi n-a urmărit un anumit scop, deci nu poate exista nici pregătirea ei, nici tentativa de infracţiune. în acest caz există doar infracţiunea consumată. Nici la infracţiunea cu intenţie indirectă nu sunt posibile fazele neconsumate, fiindcă rezultatul eventual, pe care autorul îl prevede şi-1 acceptă chiar, nu este clar în prealabil. Această remarcă este valabilă şi referitor la infracţiunile comise din încredere exagerată în sine, ca a doua formă a imprudenţei, deoarece autorul, sperând că urmările nu vor surveni, fiindcă le va putea evita, nu le- a pregătit şi nici n-a încercat să le realizeze;

— fazele infracţiunii sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie directă comise prin inacţiuni, de exemplu, însuşirea averii, lovirea victimei etc. Faptul îl explicăm prin aceea că acţiunea, ca formă evolutivă, în procesul realizării sale trece dintr-o stare în alta. Fazele de desfaşurare sunt imposibile la infracţiunile comise numai prin inacţiuni, de exemplu, neprezentarea, nepredarea, eschivarea etc. Explicarea constă în faptul că inacţiunea nu poate avea faze de desfăşurare, deoarece dacă în momentul săvârşirii ei au apărut urmările, atunci ea s-a consumat, iar dacă acestea n-au survenit, asemenea acţiuni nu pot fi penal condamnabile, pentru că, până la momentul apariţiei urmărilor, persoana poate să acţioneze şi să-şi onoreze obligaţiile etc. Un interes deosebit reprezintă problema posibilităţii tentativei de infracţiune la infracţiunile omisive, la care latura obiectivă constă dintr-o inacţiune. Ma-. 1 9 ijoritatea absolută a penaliştilor pledează pentru ideea imposibilităţii comiterii tentativei prin inacţiune, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona înseamnă consumarea infracţiunii. Cei care opinează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează conceptul prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte. Cu părere de rău, sub influenţa acestei opinii şi legiuitorul nostru a definit noţiunea tentativei ca acţiune sau inacţiune intenţionată. Suntem convinşi că tentativa mamei de pruncucidere prin nealimentarea copilului nou-născut este imposibilă, deoarece în orice moment până la decesul copilului ea poate să înceapă alimentarea acestuia, iar dacă aceste urmări totuşi vor apărea, atunci va fi vorba de infracţiune consumată. Practica penală nu cunoaşte cazuri de răspundere penală pentru astfel de tentative. De aceea propunem excluderea din dispoziţia art. 27 CP a cuvintelor „sau inacţiunea";1

— fazele de desfăşurare sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţiedirectă comise prin acţiuni, care presupun o durată de timp şi sunt irealizabile la unele infracţiuni, care, comise rapid, nu au o durată de timp. Ca exemplu poate servi insultared militarului (art. 366 CP);

— uneori, pregătirea şi tentativa sunt în general imposibile chiar şi la infracţiunile comise cu intenţie directă, prin acţiuni care presupun o durată de timp. Aceasta se explică prin însuşi modul de construcţie legislativă a laturii obiective a infracţiunii. în virtutea particularităţilor acţiunii prejudiciabile, unele infracţiuni nu presupun decât o fază a activităţii infracţionale, fie că este vorba de pregătire, fie - de tentativă. Aşa, bunăoară, pentru a obţine prin şantaj bunţirile unui proprietar, pot fi comise acţiuni de pregătire, dar tentativa e imposibilă, deoarece cererea remiterii avutului proprietarului prin şantaj alcătuieşte! dej a o infracţiune consumată, indiferent de rezultatul obţinut de infractor. C|a tentative de infracţiune sunt construite tâlhăria (art. 188 CP), pungăşia (art. 192 CP), ameninţarea cu omor ori cu vătămarea

I gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 155 CP) etc., care, în acelaşi timp, se consideră infracţiuni consumate. Altfel spus, nu este posibilă tentativa la tentativă de infracţiune, determinată ca infracţiune consumată.

Toate fazele activităţii infracţionale se deosebesc esenţial între ele, mai ales prin proprietăţile dbiective ale faptelor comise. Stabilirea exactă în fiecare caz aparte a fazei concrete de desfăşurare a infracţiunii are o mare importanţă pentru răspunderea penală, mai ales după ce noul Cod. penal, pentru prima dată, a rajlus limitele pedepsei pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativa de infracţiune, excluzând răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.

Dezvăluirea acteloi: preparatorii până la momentul când vinovatul îşi canalizează acţiunile spre comiterea directă a infracţiunii are importanţă pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii, în special când se pregăteşte o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

Stabilirea corectă a fazelor activităţii infracţionale neconsumate are o pondere deosebită pentru stabilirea renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii şi pentru calificarea acţiunilor precedente renunţării de bună voie, dacă fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.

La delimitarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea consumată trebuie tinut cont că infracţiunea consumată include în sine toate' osemnele componenţei de infracţiune, indicate în normă juridico-penală. In cazul infracţiunii neconsumate întotdeauna „lipseşte" vreun semn al laturii obiective, în primul rând, urmările prejudiciabile. în acest caz este vorba despre lipsa acelor urmări prejudiciabile, dorite de infractor, care-s indicate în dispoziţia normei penale în calitate de semn necesar al componenţei de infracţiune consumată. Bunăoară, infracţiunea de omor constă dintr-o anumită acţiune - împuşcare, otrăvire, lovire etc. - şi un anumit rezultat - moartea victimei. Dacă în urma săvârşirii acţiunilor îndreptate spre decesul persoanei acest rezultat n-a survenit, există o tentativă de infracţiune, chiar dacă au fost cauzate unele vătămări corporale.

O însemnătate deosebită la demarcarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea terminată are precizarea momentului consumării infracţiunii. După cum se ştie, momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia legislativă a componenţelor infracţiunii. Componenţele materiale se consideră consumate o dată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile, cele formale - o dată cu realizarea acţiunilor prejudiciabile, iar cele formal- reduse — din momentul începerii acţiunilor prevăzute de legea penală. Deci, mai întâi, trebuie concretizat corect momentul consumării infracţiunilor, pe care 1-a avut în vedere legiuitorul construind componenţele de infracţiune.

§ 2. Calificarea actelor de pregătire a unei infracţiuniDe pregătire (preparatorii) se consideră toate actele prin care se organizează, se pregăteşte săvârşirea

acţiunii prejudiciabile ce constituie latura obiectivă a infracţiunii.Potrivit alin, (1) art. 26 CP, pregătire de infracţiune se consideră înţelegerea prealabilă de a săvârşi o

infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.

Aşadar, textul legii indică, alternativ, trei posibilităţi de acte preparatoriiale unei infracţiuni:

1) înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune;2) procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii;3) crearea intenţionată, pe altă cale, a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii dacă, din cauze

independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.In pofida acestora,1 pentru răspunderea penală e suficientă comiterea a cel puţin unui act de pregătire

din cele enumerate.înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune reprezintă luarea unor decizii asupra diferitelor

aspecte ale activităţii infracţionale viitoare de către două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii proiectate: săvârşirea în comun a infracţiunii; caracterul prejudiciabiil al infracţiunii proiectate; împărţirea rolurilor între aceste persoane; locul] timpul, mijloacele înfăptuirii; camuflarea urmelor; realizarea obiectelor dobândite ilegal; tăinuirea participanţilor etc. In linii generale, este vorba dâ elaborarea planurilor de acţiuni infracţionale.

Referitor la persoariele care participă la înţelegerea prealabilă de. a săvârşi o infracţiune, alin. (6) art. 42 CP de asemenea cere ca acestea să întrunească semnele subiectului infracţiunii. De aceea, este complet incorectă indicaţia Plenului CSJ. stipulată în pct 25 al Hotărârii sale „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" din 28 iunie 2004, potrivit căreia «săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de două sau mai multe persoane"». Deci, şi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune trebuie să aibă loc între două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin doiiă trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii, în caz contrar se încaldă prevederile alin. (6) art. 42 CP.

Prin procurarea mijloacelor ori instrumentelor pentru comiterea infracţiunii se înţelege Sustragerea, sau altă metodă de dobândire ilegală a acestora, precum şi cumpărarea, „împrumutul temporar" al acestor obiecte de la alte persoane.

Fabricarea mijloacelor ori instrumentelor înseamnă producerea lor industrială sau meşteşugărească, având menirea să înlesnească comiterea unei infracţiuni concrete. \

Adaptarea mijloacelor sau instrumentelor presupune transformarea unor obiecte, cu o altă destinaţie, în cele al căror rezultat convine pentru comiterea infracţiunii. De exemplu, schimbarea formei unei chei, pentru ca ea să fie utilizată la deschiderea- unei uşi etc.Prin mijloace şi instrumente pentru săvârşirea infracţiunii se înţeleg obiectele, uneltele şi dispozitivele necesare pentru comiterea infracţiunii sau cel puţin destinate âă uşureze săvârşirea infracţiunii. De exemplu, scara proprietarului, cuţite etc.

Prin crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii'pentru săvârşirea infracţiunii se înţelege cercetarea locului presupus pentru comiterea infracţiunii, examinarea cantonării efectivului de pază, clarificarea căilor de retragere de la locul infracţiunii, recrutarea complicilor, schimbarea exteriorului, îmblânzirea câinilor de pază etc.

Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care „din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin această expresie se înţelege că infracţiunea nu a ajuns până la începutul fazei tentativei de infracţiune din motive independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, împiedicarea comiterii infracţiunii de apariţia unei paze adău- gătoare, refuzul uneia dintre persoane cu care s-a înţeles în prealabil infractorul etc. Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din propria voinţă, indiferent de motivele renunţării (căinţa, frica de pedeapsă, remuşcările, sentimentul de milă pentru victimă etc.), această renunţare se consideră benevolă şi ea, conform art. 56 CP, constituie temei pentru liberarea de răspundere penală pentru pregătirea infracţiunii.

După cum s-a menţionat, activitatea infracţională neconsumată se distinge, de obicei, prin acţiuni şi nu este posibilă în cazul infracţiunilor care presupun numai inacţiuni, însă la pregătirea de infracţiune anume la infracţiunile care pot fi comise doar prin acţiuni, uneori săvârşirea acestor acţiuni pot fi precedate de inacţiune. De exemplu, paznicul unui depozit lasă intenţionat uşa depozitului descuiată şi fereastra deschisă, pe care era obligat să le închidă, creând astfel condiţii pentru sustragerea bunurilor materiale de către complicele său.

Pentru calificarea unei pregătiri de infracţiune trebuie să evidenţiem particularităţile ei specifice:J| Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii proiectate şi sunt exterioare

acesteia. Ele, fiind o etapă de realizare a laturii subiective, creează condiţii pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii ce se pregăteşte. De aceea, pentru precizarea laturii obiective a unei pregătiri de infracţiune e necesară trimiterea la art. 26 CP, pe lângă articolul din Partea specială a Codului penal privind infracţiunea proiectată.

2. între pregătirea unei infracţiuni şi comiterea ei există întotdeauna un anumit interval de timp , în unele cazuri el fiind destul de mare. De regulă, acţiunile pregătitoare, comise sistematic într-un interval scurt de timp, au un grad prejudiciabil mai mare.

3. spre deosebire; de acţiunile de săvârşire a infracţiunii, acţiunile pregătitoare sunt adesea despărţite în spaţiu de obiectul concret de atentare.

4. In unele cazuri.;, actele preparatorii reprezintă veriga necesară a acţiunilor, fără de care infractorul nu poate săvârşi infracţiunea. De exemplu, pregătirea instrumentelor şi mijloacelor pentru fabricarea banilor falşi.

5. în alte cazuri, infracţiunea poatefi comisă şifară acţiunile pregătitoare. De exemplu, pregătirea sacilor pentru a scoate afară lucrurile furate nu are importanţă pentru făptuirea infracţiunii.

6. Uneori, măsurilepregătitoare ale unei infracţiuni pot constitui, concomitent, o altă infracţiuhe consumată. De exemplu, făptuitorul procură ilegal o armă de foc pentru a Comite un omor din gelozie. în cazul dovedirii acestei intenţii, persoana va fi trasă la răspundere penală pentru un concurs de infracţiuni potrivit alin. (1) ak 290 şi alin. (1) art. 26, alin. (1) art. 145 CP.

7. Pregătirea unei infracţiuni presupune întotdeauna intenţie directă, ea este posibilă la infracţiunile care presupun o durată de timp şi la infracţiunile ce pot fi comise numai; prin acţiuni.

Spre deosebire de Codul penal din 1961, care incrimina nelimitat actele de pregătire, alin. (2) jart. 26 CP în vigoare prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

§ 3. Calificarea tentativei de infracţiunePotrivit art. 27 CP, tentativa de infracţiune este considerată acţiunea sau inacţiunea intenţionată

îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Calificarea unei sau iltei acţiuni drept tentativă de infracţiune sau pregătire de infracţiune depinde lde faptul dacă acţiunea a fost îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni sau spre crearea condiţiilor pentru comiterea eLDe aceea una şi acfeeaşi acţiune poate fi considerată ca pregătire sau. tentativă în funcţie de faptul despre ce fel de infracţiune este vorba: în cazul în care infractorul a fbstj reţinut în momentul forţării uşii unui apartament, el trebuie supus răspunderii pentru tentativă de furt, dacă intenţia lui era îndreptată spre sustragerea bunurilor altei persoane, şi invers, el trebuie supus răspunderii penale pentţu pregătirea omorului persoanei care locuia în acest apartament. Tentativă de infracţiune va fi şi atunci când făptuitorul a ridicat cuţitul pentru a lovi persoana sau a tras cu arma, dar a dat greş, sau când, cu intenţia de a fura, a pătruns într-o încăpere închisă, unde se aflau bunurile materiale, dar a fost reţinut etc.

Tentativa de infracţiune se caracterizează prin punerea în executare a rezoluţiei infracţionale, executare care a fost întreruptă sau, deşi a fost realizată în întregime, n-a produs efectul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii consumate. > m

Pentru calificarea tentativei de infracţiune se cere prezenţa concomitentă a următoarelor condiţii:4) decizia făptuitorului de a comite o anumită infracţiune;5) această decizie să fie pusă în aplicare;6) executarea să fi fost întreruptă sau să nu-şi fi produs efectul din cauze independente de voinţa

făptuitorului.Decizia de a comite o anumită infracţiune este specifică numai infracţiunilor cu intenţie directă. Ea nu

este cu putinţă la infracţiunile cu intenţie indirectă şi la cele comise din imprudenţă. In raport cu actele de pregătire, tentativa reprezintă continuarea realizării hotărârii infracţionale.

Tentativa de infracţiune implică trecerea de la actele de pregătire, care creează doar nişte condiţii pentru realizarea deciziei proiectate, la acte de executare a laturii obiective a unei anumite infracţiuni. Prin tentativă de infracţiune se înţelege efectuarea acţiunilor laturii obiective a infracţiunii îndreptate direct asupra valorii sociale apărată de legea penală (relaţiile patrimoniale, viaţa şi sănătatea persoanei, inviolabilitatea sexuală etc.), creând primejdia reală de a le pricinui o daună esenţială. Dacă aceste acţiuni ar fi fost duse până la capăt, ele ar fi pricinuit dauna scontată. De exemplu, persoana care atentează la viaţa umană, trage din armă, dar a dat greş, loveşte cu cuţitul, însă cuţitul se frânge, aruncă victima din trenul în mişcare, dar ea rămâne vie etc. In aceste cazuri, făptuitorul comite acţiuni îndreptate direct spre omorul victimei, viaţa ultimei a fost supusă unei primejdii directe, însă decesul ei nu a survenit dintr-o greşeală, defecţiune a cuţitului, concursul fericit al circumstanţelor pentru victimă, care n-au depins de intenţia infractorului.

A treia condiţie de existenţă a tentativei este întreruperea executării/aptei deja începute sau neproducerea efectului acţiunilor executate din cauze independente de voinţa făptuitorului. Anume nefinisarea faptei infracţionale începute deosebeşte tentativă de. infracţiunea consumată şi reprezintă imul dintre-temeiurile recunoaşterii tentativei, ca etapă de sine stătătoare a desfăşurării activităţii infracţionale.Spre deosebire de infracţiunea consumată, tentativa de infracţiune se caracterizează sau prin lipsa totală a consecinţelor prejudiciabile, sau prin survenirea unor consecinţe de altă natură, asemănătoare cu cele nutrite de infractor. De exemplu, infractorul a hotărât să sustragă o sumă de bani în proporţii deosebit de mari, spărgând în acest scop o casă de bani a unei organizaţii de stat, dar, în realitate, a găsit şi a sustras numai o sumă neînsemnată. In asemenea cazuri acţiunile făptuitorului trebuie calificate nu după dauna reală pricinuită, dar în conformitate cu intenţia lui: sustragerea avutului străin în proporţii deosebit de mari (art. 27 şi alin. (2) art. 195 CP).

La tentativă nu numai că lipsesc consecinţele prejudiciabile sau survin alte consecinţe neprevăzu te de infractor, dar persoana de multe ori nu reuşeşte să înfăptuiască toate acţiunile, care, după părerea sa, sunt necesare pentru a- şi atinge scopul. Făptuitorul, de exemplu, având intenţia de a însuşi prin escrocherie avutul străin, i-a propus unei persoane un inel de aramă, dându-1A

drept aur, însă înşelăciunea a fost descoperită (art. 27 şi 190 CP). In acest caz consecinţele dăunătoare lipsesc, iar infractorul nici n-a reuşit să-şi realizeze toate acţiunile preconizate, care, după părerea lui, erau necesare pentru a săvârşi o infracţiune consumată - escrocheria.

Tentativa de infracţiune deci are loc în acele cazuri în care autorul n-a reuşit să ducă infracţiunea până la capăt, datorită unor cauze independente de voinţa sa. Dacă însă infracţiunea a fost întreruptă, fiindcă făptuitorul a renunţat de bună voie la ea, atunci atare acţiune nu poate fi considerată tentativă de infracţiune.

Motivele din cauza cărora infracţiunea nu este dusă până la capăt, poartă un caracter obiectiv şi nu depind de voinţa făptuitorului, de exemplu, intervenţia altor persoane, acţiunea forţelor naturii, a diferitelor mecanisme, şovăiala, nehotărârea, lipsa de experienţă şi nepregătirea atentatului, comiterea unei greşeli în circumstanţele faptice ale cauzei (în obiect, mijloace, metode etc.), precum şi alte circumstanţe.

AIn doctrina penală e unanim recunoscută opinia, potrivit căreia tentativa de infracţiune e posibilă atât

la infracţiunile construite în calitate de componenţe materiale de infracţiuni, cât şi la cele construite în calitate de componenţe formale de infracţiuni. Dacă în cazul componenţelor materiale, subiectul comite fapta prejudiciabilă prevăzută de lege, iar rezultatul prevăzut de ea nu survine, atunci în cazul componenţelor formale ale infracţiunii are loc o încercare nereuşită de a săvârşi fapta prejudiciabilă prevăzută de lege.2

Referitor la coruperea pasivă sau activă (art. 324 şi 325 CP) sau mituirea (art. 333 şi 334 CP), considerate infracţiuni cu componenţe formale, pct. 7 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru mituire" din 11 martie 1996, care se referea la. legislaţia penală anterioară, dar ca concept e valabilă şi pentru legislaţia în vigoare, indica expres că în situaţia în care mita propusă nu a fost luată,

acţiunile mituitorului urmează a fi calificate ca tentativă de dare de mită >(conform legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere activă). Dacă mita propusă şi acceptată n-a fost luată din motive care n-au depins de voinţa mituitului, acţiunile lui trebuie calificate ca tentativă de luare de mită (potrivit legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere pasivă).

în literatura de specialitate a fost înaintată opinia,3 potrivit căreia tentativa de infracţiune e posibilă şi la infracţiunile cu componenţe formal-reduse. Anterior noi am argumentat că nu poate exista tentativă la tentativă, precum şi pregătire la pregătire şi doar în cazul în care infracţiunea consumată reprezintă în fond o tentativă de infracţiune la ea e posibilă^etapa de pregătire.

Calificarea justă a infracţiunii consumate şi neconsumate, în mare măsură, depinde de constatarea, în primul rând, a tentativei de infracţiune, în rândul al doilea, de posibilitatea tentativei de infracţiuni cu diferite construcţii legislative şi, în rândul al treilea, de limitele tentativei de infracţiune, adică de momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune.

După cum am menţionat anterior, tentativa de infracţiune e posibila doar în infracţiunile cu intenţie directă, comise prin acţiuni şi care presupun o durată de timp. Deci latura subiectivă a tentativei se caracterizează numai prin intenţie directă. Acest fapt deseori e subliniat în hotărârile Plenului CSJ. De exemplu, pct. 3 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre omorul intenţionat" din 15 noiembrie 1993 stipulează că „instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. Tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrează că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu depind de voinţa lui".

Momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune e legat de conţinutul tipului ei. Tentativa de infracţiune poate fi: 1) consumată; 2) neconsumată; 3) nulă.Momentul începerii oricărui tip de tentativă se consideră începutul acţiunii prejudiciabile îndreptate nemijlocit la săvârşirea unei infracţiuni, adică momentul începerii acţiunii descrise sau care rezultă din dispoziţia articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal.

Tentativa consumată are loc atunci când consecinţele infracţionale n-au survenit, cu toate că infractorul a înfăptuit, după părerea sa, toate acţiunile necesare pentru obţinerea rezultatelor scontate, dar rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa făptuitorului. Un hoţ, de exemplu, dorind să sustragă bunuri materiale dintr-un depozit, a spart uşa, a pătruns în el, dar n-a putut fura nimic, fiindcă

depozitul era gol. Momentul consumării acestei tentative este comiterda tuturor acţiunilor descrise de art. 186 CP, care n-au cauzat rezultatul cerut: de această normă penală. Tentativa consumată se deosebeşte de infracţiunea consumată numai prin nesurvenirea consecinţelor infracţionale cerute de lege.

Tentativa neconsuniată are loc atunci când făptuitorul, după părerea sa, n-a putut întreprinde toate acţiunile necesare pentru a realiza cele proiectate din cauze independente de voinţa sa. De exemplu, autorul cu ajutorul unei scări a încercat să pătrundă printr-o fereastră deschisă într-un apartament de la etajul doi cu scopul de a sustrage bunuri străine, dar a fost reţinut. Astfel, acţiunea începută n-a fost săvârşită în întregime, fiind întreruptă de o anumită forţă. Un infractor estq împiedicat de o altă persoană să descarce arma sau să lovească victima, |hoţul n-a reuşit să spargă casa de bani, fiindcă instrumentele i s-au defectat etc. Momentul consumării tentativei neconsumate se consideră momentul terminării acţiunii nefmite, pe care făptuitorul a reuşit sau a izbutit o comită. Deosebirea dintre tentativa neconsumată şi infracţiunea consumată constă în nefinalizarea în cazul acestei tentative a acţiunii ce reprezintă fripta în infracţiunea consumată.

Precizarea tentativei consumate sau a celei neconsumate are o mare importanţă pentru individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Tentativa neconsumată trebuie considerată mai puţm primejdioasă decât cea consumată.

Tentativa nulă reprezintă o atentare nereuşită, legată de greşeala persoanei faţă de valoarea obiectului sau faţă de mijloacele de atentare. în fimcţie de valoarea obiectului şi mijloacelor de atentare, tentativa nulă are două varietăţi: tentativă la un obiect nul şi tentativă cu mijloace nule.Tentativa la un obiect nul se caracterizează prin lipsa obiectului infracţiunii, când subiectul acesteia presupune greşit că el comite acţiuni prejudiciabile îndreptate spre un obiect apărat de legea penală: atentează la viaţa sau sănătatea persoanei, la proprietate etc. In realitate, obiectul dat n-a suferit şi nici nu putea suferi, deoarece el lipsea în momentul atentării sau poseda astfel de calităţi încât prin acţiunile întreprinse el nu putea fi vătămat. De exemplu, în timpul unei tentative de omor, victima nu se afla în camera incendiată de infractor sau era decedată anterior din cauza unui atac de cord şi făptuitorul a descărcat arma într-un .cadavru; darea mitei unei persoane din greşeală considerată cu funcţie de răspundere etc.

Tentativa la un obiect nul înseamnă, în fond, comiterea unor atare acţiuni, care în cazul dat, în condiţii concrete, n-au pricinuit şi n-au putut pricinui consecinţe infracţionale valorilor sociale ocrotite de legea penală. Momentul consumării tentativei nule este isprăvirea tuturor acţiunilor care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii consumate.

Gradul prejudiciabil al tentativei la un obiect nul constă în aceea că persoana a început nemijlocit realizarea intenţiei sale infracţionale. Scopurile infracţionale nu sunt atinse doar din cauza greşelii vinovatului, adică datorită unor cauze independente de voinţa sa. De aceea, tentativa la un obiect nul este calificată conform art. 27 CP şi articolului corespunzător din Partea specială, care conţin semnele infracţiunii pe care făptuitorul s-a străduit s-o comită.

Tentativa cu mijloace nule are loc în cazurile când, la comiterea unei infracţiuni intenţionate, autorul ei foloseşte mijloace care n-au pricinuit şi, de fapt, în condiţiile date, n-au putut pricinui prejudicii obiectului de atentare. O astfel de tentativă se caracterizează prin greşeala persoanei privind caracterul impropriu sau nepotrivit al mijloacelor folosite. Iată câteva exemple de tentative cu mijloace nule: încercarea de a omorî o persoană cu o doză insuficientă de otravă sau cu substanţe ne vătămătoare; infractorul, în vederea uciderii unor persoane, a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele; infractorul i-a administrat victimei, din greşeală, vitamine în loc de otravă etc.

Tentativa cu mijloace nule, de regulă, se consideră o faptă prejudiciabilă. Prin atare acţiuni se manifestă hotărârea persoanei de a săvârşi infracţiuni. Acţiunile de acest tip se califică conform art. 27 CP şi articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, care conţin semnele infracţiunii pe care autorul ei a proiectat-o. Insă, uneori, când se folosesc nişte mijloace indiscutabil nule în virtutea unei evidente ignoranţe sau superstiţii (farmece, descântece, vrăjitorii etc.), aceste fapte se consideră numai o descoperire a intenţiei care, după cum s-a arătat anterior, nu atrage după sine răspundere penală.

Cele comise se califică ca tentativă de infracţiune numai în cazurile în care evoluţia activităţii infracţionale se consumă la această etapă. Când tentativa de infracţiune se transformă într-o infracţiune consumată, atunci ea se absoarbe de ultima şi răspunderea penală survine pentru infracţiunea consumată.

Semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi ale laturii subiective ale infracţiunii consumate au| fost analizate în capitolul anterior al acestei lucrări.

Pentru activitatea infracţională neconsumată, Codul penal din 2002 a consacrat sistemul incriminării limitate, precum şi al atenuării obligatorii sau facultative a pedepsei penale.

Prima limitare a răspunderii penale.şi pedepsei penale sunt prevăzute în alin. (2) art. 26 CP, care a exclus răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.

A doua limitare şi atenuare obligatorie a pedepsei penale e stabilită în alin. (2), (3) şi (4) art. 81 dP,Cuantumul pedepsei pehtru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi

jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din Partea specială pentru infracţiunea consumată (alin. (2) art. 811 CP).

Cuantumul pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială pentru infracţiunea consumată (alin. (3) art. 81 CP).

Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune nu se aplică detenţiunea pe viaţă (alin. (4) art. 81 CP).

A treia limitare la aplicarea pedepsei penale pentru infracţiunea neconsumată constă în atenuarea sau agravarea pedepsei în limitele stabilite de articolul corespunzător din Partea specială, cu restricţiile cerute de art. 80, 81, 82, 84 şi 85 din Partea generală, conform criteriilor generale obligatorii de individualizare a pedepsei (art. 75, 76 şi 77 CP), precum şi criteriilor facultative de individualizare a pedepsei (art. 78 şi 79 CP). Mai amănunţit aceste limitări sunt abordate în manualul editat de noi anterior.4

CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE PRIN PARTICIPAŢIE§ 1. Noţiunea, semnele şi importanţa participaţiei la

calificarea infracţiunilorInfracţiunea poate fi comisă de o singură persoană sau în comun de două sau mai multe

persoane. .Dacă la săvârşirea faptei prejudiciabile participă câţiva infractori, legea penală distinge o formă specifică de activitate infracţională - participaţia.!

Potrivit art. 41 CP, se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Participaţia la infracţiune prezintă o formă deosebită de comitere a faptei care, adeseori, se caracterizează printr-un grad prejudiciabil ridicat în raport cu acţiunea individuală a junei persoane. Fuzionarea eforturilor a două sau mai multe persoane, susţinerea reciprocă pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni poate nu doar să înlesnească comiterea infracţiunii, dar şi să permită prejudicierea unei daune sporite, să ascundă mai uşor urmele infracţiunii, iar uneori creelază posibilitatea de a pregăti şi a comite infracţiuni care nu pot fi săvârşite independent.Cu toate acestea, participaţia nu creează o oarecare formă specială a răspunderii penale, ci presupune aplicarea principiilor generale ale răspunderii penale, bineînţeles, cu unele specificări, deoarece, în cazul infracţiunii săvârşite prinjparticipaţie, ca şi în cele comise fără participaţie, persoanele atentează la uri obiect unic ocrotit de legea penală, printr-o formă intenţionată de vinovăţie || posedă semnele subiectului infracţiunii. Cu alte cuvinte, fapta fiecărui participant conţine semnele componenţei de infracţiune descrise în legea penală.;în contextul dat, menţionăm doar câteva dintre particularităţile răspunderii penale la săvârşirea infracţiunii prin participaţie. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie nu doar săvârşirea nemijlocită a infracţiunii (adică realizarea directă a laturii obiective a infracţiunii), dar şi participarea la ea. Teiţieiul juridic al răspunderii penale îl alcătuieşte semnele componenţei de; infracţiune prevăzut atât în articolele respective din Partea specială, cât şi în art. 41 şi 42 din Partea generală a Codului penal. Prin urmare, componenţa de infracţiune a fiecărui participant se compune din semnele indicate în Partea generală a Codului penal, care caracterizează activitatea participanţilor (alin. (2), (3), (4) 1 (5) art. 42 CP), şi din semnele infracţiunii comise de autor, descrise în Partea specială a Codului penal. Prezenţa infracţiunii consumate în acţiunile autorului determină componenţa de infracţiune consumată şi în activitatea celorlalţi participanţi.

Definiţia participaţiei, ca şi a oricărei alte instituţii a dreptului penal, trebuie să conţină o totalitate minimă de caracteristici şi semne, ce disting noţiunea stabilită de alte noţiuni înrudite şi, în acelaşi timp, dezvăluie corect esenţa ei.

Definiţia legislativă a participaţiei include trei semne distinctive. Semnele obiective: 1) participarea la una şi aceeaşi infracţiune a două sau mai multe persoane; 2) cooperarea lor în comun; şi semnul subiectiv: 3) comunitatea de intenţii.

Conform legii, participaţia prevede participarea la infracţiune a două sau mai multe persoane, care conform alin. (6) art. 42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii comise, adică fiecare dintre participanţi sau cel puţin doi dintre ei să aibă vârsta răspunderii penale (art. 21 CP), să fie responsabilă (art. 22 CP), şi semnul special, dacă articolul corespunzător din Partea specială îl cere pentru infracţiunea comisă. De aceea, menţionăm o dată în plus că indicaţia Plenului CS J, dată în pct. 25 al Hotărârii sale nr. 23 din 28 iunie 2004, este complet greşită, deoarece contrazice legea penală. Utilizarea copiilor în vârstă de până la 14 ani şi a persoanelor iresponsabile în scopul săvârşirii infracţiunilor nu formează participaţie penală, prevăzută în art. 41 CP, ci se consideră o varietate a cauzării intermediare (cauzare prin intermediul cuiva), în cadrul căreia copilul sau persoana iresponsabilă reprezintă doar o unealtă pentru comiterea infracţiunii.

Participaţia însă nu se exclude dacă cineva dintre participanţi va fi ulterior liberat de răspundere penală, de exemplu, în baza art. 54, 57, 58, 93 etc. CP.

Prin urmare, pentru a fi considerată participaţie, sunt suficiente două persoane care întrunesc semnele subiectului infracţiunii, deşi la infracţiune pot lua parte şi mai multe persoane.

Alt semn obiectiv al participaţiei este cooperarea participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, a coopera înseamnă a lucra împreună cu cineva, în comun, a colabora, a-şi da concursul, a conlucra.

Noţiunea de „cooperare a participanţilor infractori" prezintă unele dificultăţi cauzate de lipsa de explicaţii din partea legiuitorului şi de diversitatea de opinii din doctrina penală relativ la ea.

O parte dintre autpri afirmă că această sintagmă este pur obiectivă,1 alţii consideră că termenul de cooperare include atât momentul obiectiv, cât şicel subiectiv.2 Examinarea cooperării sub aspect obiectiv este condiţionată de interesele comune ale participanţilor, de unitatea lor psihică.3

Noi considerăm că această noţiune, ca semn obiectiv al participaţiei, trebuie să aibă următoarele trăsături obiective şi subiective, ce trebuie demonstrate în procesul calificării infracţiunilor: 1) realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce ale tuturor participanţilor; 2) survenirea unui rezultat prejudiciabil comun pentru toţi participanţii; 3) acţiunile fieqărui participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi; 4) conştientizarea de către fiecare participant a dependenţei cauzale 6biective dintre acţiunile fiecăruia şi rezultatul prejudiciabil comun.4 t

Fiecare participant la săvârşirea unei infracţiuni îşi are rolul, locul şi funcţiile strict prevăzute de lege. în conformitate cu alin. (1) art. 42 CP, participanţi sunt persdanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

Realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce ale tuturor participanţilor, şi anume: autorul comite acţiunile descrise de articolul corespunzător din Partea specială, instigatorul determină autorul la săvârşirea unei infracţiuni concrete, organizatorul organizează şi dirijează activitatea infracţională a participanţilor, iar complicele creează alte condiţii necesare pentru comiterea unei infracţiuni concrete, deşi toţi participanţii pot fi doaj* autori ai infracţiunii.

Acţiunile fiecărui participant condiţionează survenirea unui rezultat prejudiciabil comun pentru fiecare participant. Infracţiunea comisă în comun este unică şi indivizibilă. Participaţia lipseşte în cazurile în care persoanele implicate într-o activitate infracţională unică tind spre rezultate diferite pe care ei le ating.In procesul calificării infracţiunii se mai cere determinarea faptului că acţiunile fiecărui participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi. în cazul cooperării, forţele făptuitorilor se unesc într-o comunitate, fiecare dintre ei îndeplineşte cota lui de participaţie la atentatul unic. însă acţiunile unui participant nu provoacă acţiunile altuia, ci numai creează condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi.

Şi, în sfârşit, o condiţie necesară a activităţii în comun este legătura cauzală dintre acţiunile fiecărui participant şi rezultatul prejudiciabil comun. Legătura cauzală se manifestă prin următoarele. Mai întâi, fiecare participant are relaţii reciproce fie doar cu unul dintre participanţi, depune forţele sale pentru

atingerea rezultatului comun, creează pentru aceasta condiţiile necesare. în rândul al doilea, acţiunile lor în timp premerg sau cel puţin coincid cu săvârşirea infracţiunii.

Legătura cauzală permite delimitarea participaţiei, de exemplu, de favorizarea nepromisă din timp. Ultima nu este participaţie anume din lipsa legăturii de cauzalitate cu infracţiunea săvârşită. Prin urmare, la participaţie legătura cauzală dintre acţiunile participanţilor şi infracţiunea săvârşită se caracterizează, pe de o parte, prin crearea posibilităţii reale pentru autor de a comite infracţiunea şi, pe de altă parte, de a realiza această posibilitate.

Al treilea semn distinctiv al participaţiei îl constituie comunitatea de intenţii, adică participaţia presupune activitatea intenţionată a tuturor participanţilor.

Semnul subiectiv al participaţiei este format din două elemente: 1) participaţia intenţionată şi 2) participaţia la comiterea unei singure infracţiuni intenţionate.

Participaţia intenţionată presupune că în conţinutul intenţiei fiecărui participant trebuie numaidecât să se înscrie atât conştientizarea caracterului prejudiciabil al infracţiunii comise de autor, precum şi conştientizarea faptului că această persoană acţionează nu de una singură, dar împreună cu alte persoane, aducând o contribuţie anumită la săvârşirea infracţiunii. Ultima cerinţă se referă, bineînţeles, la instigator, organizator şi complice, care trebuie să ştie intenţiile autorului şi să-şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor lor, acţiuni ce creează condiţii necesare pentru comiterea infracţiunii de către autor. Persoanele implicate (organizatorul, instigatorul şi complicele) pot să nu fie informate de activitatea acestora la comiterea infracţiunii.

Dezvăluirea legăturii subiective dintre participanţi depinde mult de rezolvarea problemei admiterii legăturii unilaterale sau doar a legăturii subiective bilaterale dintre participanţi.Prin legătură subiectivă bilaterală se înţelege relaţia dintre participanţi care presupune atât cunoaşterea activităţii infracţionale a autorului de către instigator, organizator şi complice, dorinţa lor de a acţiona împreună cu el, cât şi cunoaşterea de către autor a activităţii infracţionale a fiecărui participant şi dorinţa lui de a afcţiona împreună cu ei.

Legătura subiectivă unilaterală dintre participanţi se caracterizează prin faptul că autorul infracţiunii poate să nu cunoască activitatea infracţională a instigatorului, organizatorului şi a complicelui care s-au alăturat activităţii infracţionale a autorului;

Noi susţinem opiniarlnor autori,5 potrivit căreia acţiunea organizatorului, instigatorului şi complicelui este, uneori, prejudiciabilă chiar şi în cazul legăturii subiective unilaţerale în virtutea faptului că ei, cauzal şi cu vinovăţie, sunt legaţi de infracţiunejprin intermediul autorului care comite infracţiunea. De exemplu, subiectul CC., cunoscând intenţia fiului său de a-şi omorî soţia din gelozie, căreia îi purta şi el ură, în scopul de a contribui la săvârşirea infracţiunii, a cumpărat p armă de vânătoare, dăruind-o fiului. După câteva zile, fiul acestuia şi-a om6rât soţia cu puşca de vânătoare respectivă. Deoarece persoana C. a contribuit' intenţionat la comiterea infracţiunii, ea a fost pedepsită ca complice al oborului intenţionat comis de fiul ei.

Un alt element al sertarului subiectiv al participaţiei îl constituie participarea la săvârşirea doar a unei singure infracţiuni intenţionate. Spre deosebire de Codul penal din 1961, care prevedea numai cooperarea intenţionată a participanţilor, Cbdul penal din 2002 menţionează că o cooperare intenţionata a participanţilor are loc numai la comiterea unei infracţiuni intenţionate. Astfel, priri noua formulare a definiţiei participaţiei s-a pus capăt polemicii despre posibilitatea existenţei participaţiei imprudente şi a participaţiei la infracţiunile comise din imprudenţă, care era susţinută de unii autori şi este susţinută în prezent de legiuitorul României în noul Cod penal din 28 iunie 2004 '(art. 38 şi 44).6

Posibilitatea cooperării intenţionate la comiterea doar a unei infracţiuni intenţionate presupune că fiecare dintre participanţi îşi dădea seama, mai întâi, de faptul comiterii în comun a infracţiunii, în rândul al doilea, de comiterea unei infracţiuni anume, în rândul al treilea, de caracterul prejudiciabil nu numai a acţiunii sale, dar şi cel puţin al acţiunii prejudiciabile a altui participant - momentul intelectual al intenţiei. Momentul volitiv al intenţiei la participaţie constă din exprimarea reciprocă a hotărârii şi dorinţei de a participa în comiterea infracţiunii împreună cu alte persoane.

Motivele şi scopurile participanţilor pot coincide sau pot fi diferite. Comunitatea intereselor acestora nu reprezintă un semn obligatoriu al par- ticipaţiei. Hotărând comiterea în comun a uneia şi aceleiaşi infracţiuni, participanţii se pot conduce de diferite motive şi scopuri. De exemplu, instigatorul unui omor poate acţiona din răzbunare faţă de victimă, iar autorul - din interese de profit.

Importanţa juridico-penală a instituţiei participaţiei la săvârşirea infracţiunii constă în faptul că, prin aceste reglementări (art. 41-48 CP), în primul rând, este stabilită răspunderea penală pentru cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în rândul al doilea, sunt prevăzute semnele componenţei de infracţiune în acţiunile participanţilor, care lipsesc în articolele respective din Partea specială a Codului penal, reglementări care se extind şi asupra acestor articole, eliberând legiuitorul de a le repeta de nenumărate ori în articolele din Partea specială, în rândul al treilea, se determină categoriile participanţilor şi formele participaţiei, în rândul al patrulea, se stipulează răspunderea penală pentru excesul de autor.§ 2. Categoriile participanţilor

AIn funcţie de natura contribuţiei fiecărui participant la comiterea infracţiunii, alin. (1) art. 42 CP

deosebeşte patru categorii de participanţi: autorul organizatorul, instigatorul şi complicele. Fiecare participant se caracterizează prin semne speciale, care trebuie precizate în procesul calificării

infracţiunilor. >1. în conformitate cu alin. (2) art. 42 CP, „se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod

nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod".Prin sintagma „săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală" se înţelege că persoana care realizează nemijlocit toate acţiunile sau cel puţin o parte din acţiunile care formează latura obiectivă a infracţiunii descrisă în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal. în cazul în care persoana comite numai o parte din acţiunile descrise de legea penală, ea se numeşte coautor, deoarece celelalte părţi ale acţiunii sunt comise de către alţi coautori. De exemplu, potrivit p. 9 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cazurile despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993, în calitate de coautori ai omorului urmează să fie recunoscute persoanele care acţionau în comun, cu intenţia îndreptată spre săvârşirea omorului şi au participat nemijlocit la procesul curmării vieţii victimei. Potrivit p'ct. 8 al Hotărârji Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară № cauzele despre infracţiunile sexuale" din 29 august 1994, acţiunile persoanelor care nu au săvârşijt direct raportul sexual forţat, dar prin aplicareja constrângerii faţă de victimă au contribuit la violarea ei de către alţii, suijt calificate drept coexecutoare la violul săvârşit de un grup de persoane. Cp alte cuvinte, deoarece latura obiectivă a violului cuprinde atât raportul sexual, cât şi constrângerea ei fizică spre a fi violată, pentru recunoaşterea persoanei ca coautor al violului este suficient ca ea să comită cel puţin o parte diji acţiunile descrise de legqa penală.

în calitate de realizarej parţială a laturii obiective a infracţiunii comise db către coautor pot fi recunoscute diferite acţiuni în funcţie de faptul cum p. construit legea penală latjura obiectivă a infracţiunii.

Dacă în articolul rejspectiv din Partea specială latura obiectivă a infracţiunii nu este împărţită în părţi componente (de exemplu, furtul, omorul etc.), atunci persoana carp a realizat, cel puţin, o parte din acţiunea indicat^ în articol ca un tot întreg s !e consideră coautor: de exemplu, la viol o persoanjî aplică violenţă fizică faţă de victimă, alta săvârşeşte cu ea raport sexual, lş. omor o persoană ţine victfma, alta aplică o lovitură de cuţit mortală, coautoiji ai unei sustrageri sunt recxinoscute şi persoanele care adună bunurile materiale în saci şi cele care le scot afară etc.

Dacă latura obiectivă ja infracţiunii este formată din două acţiuni legat^ reciproc, ce alcătuiesc anumite trepte ale unui atentat unic, atunci coautor estp persoana care a comis nenjiijlocit cel puţin una dintre acţiunile menţionate. Dt exemplu, comercializarea taărfurilor de proastă calitate (art. 254 CP) presupune două acţiuni de sine stătătoare legate reciproc — cumpărarea şi revindereâ acestor mărfuri în scop dej profit. Autor al acestei comercializări se consider^ atât persoana care cumpănă aceste mărfuri, cât şi cea care le vinde.

In cazul în care latura jobiectivă este foraiată din câteva tipuri de acţiuni juridic echivalente, prevălzute în mod alternativ, autor se consideră persoana care a realizat, cel puţin,! o acţiune indicată în lege. De exemplu, autor au. infracţiunii prevăzute în Jart, 290 CP şe consideră persoana care a fabricai ilegal o armă de foc, fie <bă o poartă ilegal, sau. o păstrează, sau o procură! sau o comercializează. în fiecare dintre acţiunile mentionate are loc realizare laturii obiective a infracţiunii date.Autor al infracţiunii se consideră şi persoana care utilizează în calitate de instrument de comiterle a infracţiunii persoane care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau

din alte cauze revăzute de legea penală. Este vorba de aşa-numita executare intermediară. Prin alte cauze prevăzute de legea penală care exclud pasibilitatea răspunderii penale a făptuitorului se au în vedere persoanele care acţionează sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri ele nu puteau să-şi dirijeze acţiunile sau persoanele care acţionează în condiţiile erorii, ce exclude răspunderea sa penală (de exemplu, persoana achită cumpărăturile cu bani falşi, considerând că ei sunt adevăraţi) etc.

în infracţiunile care pot fi comise doar de un subiect special, autorul trebuie să posede, alături de semnele generale, şi acest semn special. De exemplu, autorul coruperii pasive poate fi doar o persoană cu funcţie de răspundere. Dacă lipseşte acest semn, persoana nu poate fi considerată autor al acestei infracţiuni, dar într-un caz concret poate răspunde pentru altă infracţiune. De exemplu, infractorul care îşi omoară soţia, în timp ce altul, prieten al primului, ţinea victima, răspunde pentru omor săvârşit asupra soţiei (lit. b) alin. (3) art. 145 CP), iar participantul, în lipsa altor circumstanţe agravante, răspunde pentru omor săvârşit de două sau mai multe persoane (lit. 1 alin. (3) art. 145 CP).

Aşadar, autorul infracţiunii este figura principală a participaţiei la infracţiune, deoarece anume el realizează intenţia tuturor celorlalţi participanţi. Acţiunile realizate de autor determină, de regulă, calificarea infracţiunii şi limitele răspunderii penale a tuturor participanţilor. în lipsa autorului, este exclusă definitiv şi participaţia. Deoarece autorul realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii, acţiunile sale sev califică potrivit articolului corespunzător din Partea specială, fără trimitere la alin. (2) art. 42 CP, care stipulează rolul lui obiectiv în procesul comiterii infracţiunii.

2. în corespundere cu alin. (3) art, 42 CP, „se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora".

Organizatorul este cel mai periculos subiect al participaţiei. Activitatea organizatorului infracţiunii poate consta din îndeplinirea următoarelor funcţii: 1) antrenarea altor persoane în procesul săvârşirii infracţiunii; 2) crearea altor condiţii pentru efectuarea infracţiunii (uneşte eforturile infracţionale ale tuturor participanţilor, dându-le un caracter organizat, constant sau o coeziune rezistentă, elaborează planul comiterii infracţiunii etc.); 3) dirijează participaţia creată; 4) dirijează comiterea infracţiunii. Pentru recunoaşterea persoanei în calitate de organizator este suficient îndeplinirea de către el a cel puţin uneia dintre funcţiile enumerate.

Acţiunile organizatorului se pot manifesta prin elaborarea planurilor şi metodelor de realizare, asigurarea cu mijloace şi instrumente pentru săvârşirea infracţiunii, pregătirea adăposturilor, dezvoltarea deprinderilor activităţii infracţionale, antrenarea şi exersarea participanţilor, împărţirea rolurilor Intre participanţi, recrutarea şi unirea participanţilor, coordonarea activităţi participanţilor la locul săvârşirii infracţiunii, crearea grupărilor criminale organizate etc Uneori, organizatorul poate îndeplini şi funcţiile instigatorului, complicelui şi chiar ale autorului infracţiunii.

Acţiunea organizatorului care a luat parte nemijlocit la comiterea infracţiunii se califică potrivit articolului corespunzător din Partea specială, Oră invocarea alin. (3) art. 42 CP, invocare necesară numai atunci cănd organi-zatorul n-a luat parte nemijlocită la realizarea laturii obiective a infracţiunii, descrise In dispoziţia articolului dat din Partea specială.

Organizatorul răspunde pentru toate infracţiunile pe care le-a iniţiat, le- a organizat, le-a dirijat. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere penală pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie.

Prin urmare, acţiunile organizatorului constau In reunirea altor persoane tn procesul pregătirii şi realizării infracţiunii sau In dirijarea acestora în momentul comiterii infracţiunii, sau chiar participă la executarea acţiunilor infracţionale.

3. Potrivit alin. (4) art 42 CP, „se consideri instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune".

Printre ceilalţi participanţi, instigatorul este o figură mai puţin evidenţi. Gradul prejudiciabil al acţiunilor sale se caracterizează nu atât prin activitatea exterioară cât prin influenţa pe care el o exerciţi asupra persoanelor indecise Instigatorul acţionează de după culise, pe ascuns, săvârşind infracţiunea cu mâinile altora. Caracterul ascuns al influenţei sale comportă un pericol sporit In cazul atragerii minorilor la activitatea infracţională. In contul instigatorilor se poate pune deformarea destinului multor minori.Latura obiectivă a instigării la infracţiune se manifestă prin acţiuni active, îndreptate spre îndemnarea altor persoane la săvârşirea infracţiunii. Metodele sunt diferite. In funcţie de gradul prejudiciabil,

instigarea se manifestă prin două modalităţi: convingerea şi constrângerea. La prima modalitate se referă rugămintea, propunerea, mituirea, cucerirea, promisiunea, îndemnarea, aţâţarea etc. La categoria constrângerii - ordinul, violenţa fizică, violenţa psihică, abuzul de serviciu etc. Pe lângă aceasta instigarea poate fi verbală sau în scris, precum şi prin acţiuni concludente sau alte acţiuni (gesturi, mimică etc.). Enumerarea definitivă a acţiunilor instigatoare e imposibilă, ele se pot manifesta, după cum indică legea, prin orice mijloace care determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune.

Instigarea reprezintă îndemnul persoanei concrete sau a unui grup concret de persoane la săvârşirea unei anumite infracţiuni. Chemările abstracte la săvârşirea infracţiunilor, care nu-s adresate unor persoane concrete, nu constituie instigare la infracţiune. în anumite condiţii astfel de acţiuni pot forma o componenţă de sine stătătoare de infracţiune, aceşti instigatori fiind consideraţi, de fapt, autori ai infracţiunii respective. De exemplu, potrivit art. 140 CP, poate fi pedepsită propaganda ideilor instigatoare la război, conform art. 346 CP - îndemnările publice îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase, potrivit alin. (4) art. 285 CP — chemările la nesupunere activă cerinţelor legitime ale reprezentanţilor autorităţilor şi la dezordini de masă etc.

Spre deosebire de organizator, instigatorul doar determină altă persoană la săvârşirea unei anumite infracţiuni. Organizatorul însă creează condiţii pentru aceasta, exercită influenţă asupra activităţii infractorului până la consumarea infracţiunii, nelimitându-se la inducerea hotărârii lui de a comite infracţiunea.

Pe lângă instigarea autorului, sunt posibile şi alte varietăţi ale instigării. Dacă persoana a instigat o altă persoană să desfăşoare acţiuni organizatorice, atunci este vorba de instigarea organizatorului, iar dacă o persoană determină altă persoană să fabrice unelte şi instrumente pentru autorul unui furt, în acest caz avem instigarea unui complice să contribuie la săvârşirea infracţiunii. Şi, în sfârşit, e posibilă şi instigarea instigatorului. De exemplu, o persoană, intenţionând să atragă altă persoană la infracţiune, acţionează asupra voinţei acesteia nu de unul singur, ci determină o persoană mai autoritară, mai cu influenţă să facă acest lucru.

Instigatorul nu participă nemijlocit la realizarea acţiunilor care formează latura obiectivă a infracţiunii, de aceea acţiunile sale trebuie calificate potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea alin. (4) art.^42 CP, însă nu se exclude ca el să fie unul dintre coautorii infracţiunii. în acest caz, alin. (4) art. 42 CP nu se aplică la calificare, însă rolul său de iniţiator al infracţiunii se va lua în consideraţie la aplicarea pedepsei penale conform lit. c) alin. (1) art. 77 CP,4. în conformitate cu alin. (5) art. 42 CP, „se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instriimentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite |pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau vinde atare obiecte".

Complicele, de obiceji, este mai puţin periculos decât alţi participanţi. Acţiunile sale poartă un caracter auxiliar, sunt mai puţin active decât acţiunile celorlalţi participanţi. înj funcţie de modul în care complicele contribuie la săvârşirea infracţiunii, lejgea penală clasifică complicitatea în complicitate intelectuală şi complicitate fizică.

Complicitatea intelectuală constă în contribuirea la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prjestare de informaţii (care se pot referi la diferite circumstanţe ale infracţiunii: alegerea locului, timpului, metodelor de comitere a infracţiunii etc.)! precum şi promiterea dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloâcele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiebtele dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp că va procura saju vinde atare obiecte.

Complicitatea intelectuală constă în exercitarea influenţei psihice asupra conştiinţei şi voinţei autorului infracţiunii, în consolidarea hotărârii acestuia de a comite infracţiunea. Aceast^ modalitate de complicitate are trăsături asemănătoare cu instigarea. Asemănarea |se manifestă prin exercitarea influenţei psihice asupra autorului. Diferenţa se reduce la faptul că instigatorul iniţiază intenţia autorului de a comite infracţiunea, iar complicele intelectual numai consolidează hotărârea de a săvârşi infracţiunea apăiiită anterior. Prin urmare, instigatorul este iniţiatorul infracţiunii, pe când complicele nu posedă aceste calităţi.

Complicitatea fizică presupune acordarea mijloacelor sau instrumentelor ori înlăturarea obstacolelor la săvârşirea infracţiunii.

La mijloacele sau instrumentele acordate pentru comiterea infracţiunii se referă armele de foc, uneltele şi mecanismele pentru spargerea uşilor şi a caselor de bani, mijloaceţe de transport, documente

false, banii, mijloacele de comunicaţie etc. Acordarea mijloacelor«au instrumentelor se efectuează prin acţiuni active.

Prin înlăturarea obstacolelor se înţelege îndepărtarea uneia sau altei piedici pentru înlesnirea comiterii infracţiunii. Această modalitate de complicitate poate fi comisă atât prin âcţiuni active (deconectarea sistemului de semnalizare, abaterea atenţiei paznicilor sau altor persoane care protejează averea străină, săparea unei intrări subterane în depozit, tăinuirea bunurilor furate, camuflarea urmelor infracţiunii şi tăinuirea infractorului etc.), cât şi prin inacţiuni (făptuitorul lasă|fereastra deschisă sau nu conectează sistemul de semnalizare etc.).

Motivele şi scopurile complicelui şi ale autorului pot să nu coincidă (autorul fortului acţionează din motive de profit, iar complicele îl ajută din motive de răzbunare),

Acţiunile complicelui se califică conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea alin. (5) art. 42 CP. Dacă complicele ia parte la comiterea infracţiunii, atunci el devine un coautor al infracţiunii şi invocarea acestui articol nu se face, în acest caz acţiunile complicelui se vor lua în consideraţie la individualizarea şi aplicarea pedepsei penale.

Analizând acţiunile şi inacţiunile tuturor participanţilor care trebuie stabilite în procesul calificării infracţiunii, este de observat că legea penală prevede acţiunile autorului denumite exces de autor.

Potrivit art. 48 CP, „se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală".

Excesul de autor se poate manifesta prin comiterea unei alte infracţiuni, şi nu a celei care a fost pregătită în colaborare cu ceilalţi participanţi, sau prin aplicarea metodelor sau mijloacelor mult mai periculoase decât acelea care trebuiau să fie folosite potrivit înţelegerii prealabile etc,

Nu pot fi considerate ca exces de autor cazurile când participanţii îi acordă autorului libertate de acţiunei. De exemplu, participanţii acţionează cu intenţie nedeterminată, adică ei admit că autorul poate săvârşi un jaf fără sau cu aplicarea violenţei, poate să-1 omoare pe stăpânul casei în timpul jafului, dacă ultimul va opune rezistenţă, precum şi alte acte. De asemenea, nu pot fi considerate ca exces de autor şi cazurile de eroare. Dacă autorul a dat greş în privinţa obiectului la care atentează, atunci şi participanţii trebuie să poarte răspundere pentru tentativă de infracţiune, dar nu şi pentru infracţiunea consumată.

Uneori, în practică se întâlnesc cazuri de instigare sau complicitate nereuşite, când acţiunile instigatorului şi ale complicelui n-au adus rezultatele scontate. De exemplu, instigatorul nu 1-a putut convinge pe autor să comită infracţiunea, complicele din greşeală i-a transmis autorului praf de zahăr în loc de otravă etc. In acest caz, acţiunile instigatorului şi ale complicelui vor fi încadrate în baza art. 27,42 şi în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal, dacă acţiunile lor nu cad sub incidenţa alin. (2) art. 14 CP.

3. Formele participaţiei Articolele corespunzătoare din Partea generală şi Partea specială aleCodului penal prevăd diversele legături dintre două sau mai multe persoane la săvârşirea în comun alunei infracţiuni intenţionate. Aceasta depinde de caracterul fuziunii, metoda de colaborare, gradul de organizare, rolul pe care îl îndeplineşte fiecare dintre participanţi. Cele mai tipice variante de legături alcătuiesc formele participaţiei.

Stabilirea corectă a fdrmelor participaţiei are o importanţă practică deosebită, pentru că permite Calificarea justă a acţiunilor infracţionale ale fiecărui participant şi individualizarea răspunderii lor penale.

Potrivit art. 43 CP, în funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor, se deosebesc următoarele forme de participaţiei

— simplă;

— complexă;

— grup criminal orgabizat;

— organizaţie (asociaţie criminală).1. In conformitate cu|art. 44 CP, „infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă! la

săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau maji multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii". »

Participaţia simplă, denumită şi coexecutare sau covinovăţie, se caracterizează prin faptul că fiecbare participant al echipei este autor al infracţiunii, deoarece fiecare membrii al ei realizează nemijlocit în

comun cu altă sau alte persoane infracţiunea proiectată. De exemplu, ambii participanţi produc lovituri mortale victimei! sau unul dezarmează victima, altul o ameninţă, al treilea o ţine în momentul producerii loviturilor.de către ceilalţi coautori.

Pentru existenţa participaţiei simple se cere.clarificarea concomitentă a următoarelor condiţii: 1)! infracţiunea să fie comisă împreună, în comun; 2) fiecare dintre autori trebujie să îndeplinească toate sau o parte dintre acţiunile care reprezintă latura obiectivă a infracţiunii concrete; 3) să se realizeze o legătură subiectivă între (coautori.

Deci, pentru calificarea participaţiei simple, trebuie analizată şi precizată atât latura obiectivă, cât jşi cea subiectivă a acesteia.

Sub aspect obiectiv, participaţia simplă presupune că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane, toate fiind coautori ai acestei infracţiuni.Sub aspect subiectiv, participaţia simplă apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea nemijlocită în comun a aceleiaşi infracţiuni. In lipsa legăturii subiective dintre făptuitori, participaţia, inclusiv cea simplă, se exclude. De exemplu, o persoană, văzând cum alta sustrage, ilegal averea unui proprietar, a hotărât să se pricopsească şi ea, în acest mod, alături de infractor. Astfel de acţiuni nu pot fi considerate participaţie la comiterea unei infracţiuni comune, deoarece lipsesc relaţiile subiective dintre ele de a comite infracţiunea în comun, fiecare săvârşind sustragerea averii străine în folosul său propriu.

Potrivit lit. c) alin. (1) art. 77 CP, săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie, inclusiv prin participaţie simplă, se consideră circumstanţă agravantă, de care se ţine cont la stabilirea pedepsei penale.

Cea mai răspândită formă de participaţie, care are importanţă decisivă pentru calificare, este infracţiunea săvârşită de două sau mai multe persoane (lit. b) alin (2) art. 186-193 | 217, lit. b) alin. (3) art. 218, lit. a) alin. (2) art. 222, 240. 241, 243, 245, 276 CP etc.). în aceste cazuri, săvârşirea infracţiunii prin participaţie nu se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei, deoarece ea este un semn constitutiv al componenţei infracţiunii, fapt ce a determinat calificarea ei.

Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane poate constitui atât o participaţie simplă, cât şi o participaţie complexă. Deosebirea dintre aceste forme de participaţie constă, mai întâi, în faptul că, în cadrul participaţiei simple, toţi făptuitorii au calitatea de coautori, pe când în'cadrul participaţiei complexe, pe lângă autori (coautori), participă un organizator, un instigator sau un complice. în al doilea rând, participaţia simplă se comite doar de doi sau de mai mulţi coautori, pe când participaţia complexă poate fi realizată atât de un singur autor, cât şi de doi sau mai mulţi coautori.

Este de observat că, deoarece circumstanţa agravantă menţionată (infracţiunea săvârşită de două sau mai multe persoane) presupune că latura obiectivă a infracţiunii date se realizează de cel puţin doi autori (coautori), ea stipulează, după cum am arătat anterior, sau o participaţie simplă, sau o participaţie complexă realizată tot de cel puţin doi coautori. Dacă participaţia complexă este formată din două persoane, dintre care una este autor, iar alta, de exemplu, instigator, circumstanţa agravantă în cauză se exclude.

în cazul participaţiei simple acţiunile coautorilor - membrii grupei - se califică potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, fară invocarea art, 42 CP, fiindcă fiecare coautor realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii.

2. în conformitate cu art. 45 CP, „infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:1) de un singur autor; |2) de doi sau mai mulţi autori."Participaţia complexă|se caracterizează prin faptul că acţiunile care formează latura obiectivă a1

infracţiunii se comit nemijlocit nu de către toţi participanţii infracţiunii date, ci numai de unii dintre ei. Ceilalţi în general nu realizează nici chiar parţial latura obiectivă a infracţiunii şi nu participă nemijlocit la procesul comiterii ei. Prin urmare, în cazul participaţiei complexe are loc repartizarea'rolurilor, alt caracter de cooperare: unul este autor al infracţiunii, alţii organizează şi dirijează comiterea ei sau determină autorul la comiterea infracţiunii, sau contribuie în alt mod la săvârşirea infracţiunii.

în cazul în care legea penală prevede săvârşirea infracţiunii de un subiect cu calităţi speciale, de exemplu, persoană cu funcţie de răspundere, această prevedere este obligatoria doar pentru autorul

infracţiunii, dar nu şi pentru ceilalţi participanţi (organizator, instigator sau complice), deşi participaţia complexă va exista şi în căzui în care şi aceşti participanţi vor avea calităţile speciale ale autorului.

în cazul participaţiei complexe acţiunile făptuitorilor care nu sunt autori ai infracţiunii se vor califica potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea art. 42 CP, iar a autorului fară invocarea acestuia.

3. Potrivit art. 46 CP, ,]grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane ;care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni:"

Grupul criminal organizat se deosebeşte de participaţia simplă şi participaţia complexă printr-o stabilitate mai mare, care se manifestă prin legături trainice, fapt ce permite jrnembrilor grupului să coordoneze dinainte momentele principale ale infracţiunii proiectate, să împartă între ei rolurile, să se înţeleagă despre locul, timpul, metodele de atentare, să tăinuiască urmele infracţiunii, să întreprindă anumite acte preparatorii.

Pentru calificarea acţiunilor unui grup criminal organizat, e necesar să precizăm următoarele trăsături obligatorii ale acestuia: 1) reuniune de persoane; 2) organizarea lor prealabilă; 3) sţabilitatea grupului; 4) organizarea pentru comiterea uneia sau mai multor infracţiuni.

Grupul criminal orgaiiizat reprezintă o reuniune de două sau mai multe persoane, formată atât din coautori, cât şi din alţi participanţi, ale căror roluri sunt strict determinate.Organizarea prealabilă a grupului criminal organizat presupune prezenţa unei căpetenii, a unei discipline riguroase criminale, care se menţine prin metode foarte aspre de influenţă asupra membrilor grupului, a unui plan elaborat dinainte etc.

Prin stabilitatea grupului criminal organizat se înţelege prezenţa legăturilor permanente dintre membrii lui şi metodele specifice de pregătire şi comitere a infracţiunii. Stabilitatea grupului presupune o înţelegere şi organizare prealabilă. De regulă, organizarea minuţioasă a acestor grupări antrenează un număr mare de oameni, care activează în administrarea publică, conducători de întreprinderi, lucrători din comerţ etc. Toate acestea condiţionează stabilitatea grupului criminal organizat.

Grupul organizat se înfiinţează, de obicei, pentru comiterea mai multor infracţiuni, iar uneori chiar pentru comiterea unei singure infracţiuni deosebit de grave, care cere o pregătire de lungă durată, de exemplu, pentru a sparge o casă de economii sau o bancă comercială.

Este de observat deosebirea dintre calificarea participaţiei simple sau participaţiei complexe de calificarea acţiunilor participanţilor unui grup criminal organizat. Dacă la calificarea participaţiei simple sau complexe, conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, fără invocarea art. 42 CP, se incriminează numai acţiunile autorilor, atunci în cazul comiterii infracţiunii de către un grup criminal organizat, se califică acţiunile tuturor membrilor acestui grup, indiferent de rolul jucat la comiterea infracţiunii - autor (coautor), organizator, instigator sau complice.

Uneori, organizarea grupului criminal organizat reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii consumate, de exemplu, banditismul (art. 283 CP).

însuşi faptul constituirii grupului criminal organizat în scopul săvârşirii unei infracţiuni concrete, în cazul în care aceasta nu eşte prevăzut de articolele respective din Partea specială a Codului penal, prezintă o varietate a actelor pregătirii de infracţiune (art. 26 CP), care pot fi incriminate de sine stătător, dacă infractorii încă nu au reuşit să demareze realizarea ^ei.

De cele mai multe ori, săvârşirea infracţiunii de către un grup criminal organizat constituie o circumstanţă agravantă a unor infracţiuni concrete (lit. b) alin. (3) art. 186-188, alin. (3) art. 190, lit. b) alin, (2) art. 220, lit. c) alin. (2) art. 237 CP etc.).

4, Potrivit alin. (1) art. 47 CP, „se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de "grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice sau juridice sau de a controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice,

financiare sau politice". ' •Trăsăturile distinctive ale organizaţiei criminale sunt: 1) reiniunea de grupări criminale deja forinate;

2) coeziunea lor maximală, cu caracter de stabilitate; 3) prezenţa unei jstructuri de administrare; 4) baza financiară pentru soluţionarea problemelor oare stau în faţa organizaţiei criminale;] 5) repartizarea clară a obligaţiilor fiecărui membru, disciplina riguroasă c|i subordonarea obligatorie pe verticală; 6) prezenţa

unor orientări criminale jbine determinate în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.

în mâinile asociaţiilor criminale se află economia tenebroasă a [Republicii Moldova care, după datele junor cercetări, depăşeşte 50% din economia ţării şi poate periclita existenţa jstatului.7

însuşi faptul creării şi cbnducerii unei organizaţii criminale este considerată de legiuitor atât de jkejudiciabil, încât a fost prevăzută în calitate de

infracţiune consumată de sine stătătoare - art. 284 CP. »De cele mai multe ori săvârşirea infracţiunii de către o organizaţie (asociaţie) criminală este

prevăzută în calitate de circumstanţă agravantă a unei infracţiuni concrete (lit b)|alin. (3) art. 186-189 CP etc.).

Potrivit alin. (2), (3), (|4) şi (5) art. 47 CP, infracţiunea se (consideră săvârşită de o organizaţie Criminală, dacă a fost comisă de un rjaembru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea âcesteia.

Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a întemeiat organizaţia criminală sau o dirijează.

Organizatorul şi condudătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie.

Membrul organizaţiei! criminale poartă răspundere penală pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşirg a participat.

în conformitate cu alini (6) art. 47 CP, legiuitorul determină o formă specială de liberare de răspundere penală: „membrul organizaţiei crimipale poate fi liberat de răspundbre penală în cazul în care a declarat benWol despre existenţa organizaţiei; criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşite de ea oii a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective".

4. Implicarea în infracţiune şi deosebirea ei de participaţieLa săvârşirea infracţiunii, pe lângă participanţi pot fi antrenate şi alte persoane care n-au participat,

dar, într-un fel sau altul, activitatea lor, numită implicare în infracţiune, a contribuit la săvârşirea infracţiunii.

Implicarea în infracţiune reprezintă implicarea juridico-penală la infracţiune, care nu se află în legătură cauzală cu ea.

Legea penală în vigoare prevede două categorii de implicare în infracţiune; favorizarea şi tolerarea infracţiunii. Codul penal din 1961 prevedea răspunderea penală şi pentru nedenunţarea infracţiunii.

Gradul prejudiciabil al favorizării constă în faptul că ea complică descoperirea infracţiunii, iar tolerarea — creează condiţii ce înlesnesc comiterea ei.

1. Potrivit art. 49 CP, nfavorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrag răspunderea penală, în condiţiile art. 323 CP, numai în cazul în care nu au fost promise din timp".

După cum se vede, favorizarea, ca formă a implicării, se deosebeşte de favorizarea ca participaţie prin faptul că acţiunile corespunzătoare n-au fost f promise autorului în prealabil.

în conformitate cu art. 323 CP, este penal condamnabilă doar favorizarea nepromisă în prealabil a infracţiunii grave, deosebit de grave sau.excepţional de grave. Deci răspunderea penală pentru favorizarea infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave se exclude.

Pornind de la principiul umanismului, alin, (2) art. 323 CP, stipulează că nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea.

Din textul legii rezultă trei condiţii obligatorii, care trebuie determinate în procesul calificării infracţiunilor: 1) favorizarea nepromisă în prealabil, adică implicarea în infracţiunea deja săvârşită, deoarece orice implicare în infracţiunea neconsumată, chiar şi nepromisă în prealabil, va constitui o complicitate la participaţie; 2) favorizarea doar a unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, ale căror definiţii sunt stipulate în art. 16 CP; 3) nu pot fi traşi la răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea, precizare fixată în alin. (3) art. 134 CP.Favorizarea infracţiunii presupune întotdeauna o acţiune activă şi nu poate fi comisă prin inacţiune. Acţiunea poate fi numai o contribuţie fizică a favorizării infractorului sau tăinuirii mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii. Aşa-nuinita favorizare intelectuală sau nu se pedepseşte în

general, sau se pedepseşte ca o infracţiune de sine Stătătoare. De exemplu, denunţarea calomnioasă (art. 311 CP), declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art, 312 CP), comise în scopul acoperirii vinovatului.

Latura subiectivă ai favorizării se caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege cara'cterul prejudiciabil al infracţiunii pe care a favorizat-o, precum şi faptul că ascunde infractorul, uneltele şi mijloacele cu care a fost săvârşită infracţiunea, urmele acesteia, bunurile dobândite pe cale criminală şi doreşte să săvârşească acţiunile enumerate mai sus.

2. Prin tolerarea iitfîiacţiunii se înţelege neîmpiedicarea comiterii infracţiunii de către o persoână care era obligată să întreprindă măsuri pentru prevenirea şi curmarea hi. Preîntâmpinarea infracţiunii de către ceilalţi cetăţeni constituie o datoriei morală pentru ei.

Legea penală nu prevede o regulă generală (ca, de exemplu, în cazul favorizării), care ar defini noţiunea tolerării. Pentru tolerare, persoana este trasă la răspundere penală doar în cazurile în care ea era obligată să împiedice săvârşirea infracţiunii K conformitate cu prescripţia expresă a legii ori în virtutea obligaţiilor sale, de serviciu. Tipuri concrete de tolerare, pedepsite în mod penal, sunt: abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 CP), neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), abuzul de serviciu (art. 325 CP).

Latura obiectivă a tolerării se realizează prin inacţiunea persoanei care era obligată să acţionezejşi în cazul când avea posibilitatea, cu forţe proprii ori cu concursul altor perşoane sau organe, să prevină săvârşirea infracţiunii.

Latura subiectivă a tolerării , se caracterizează atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie indirectă, iar îh cazul neglij enţei în serviciu - doar prin imprudenţă.

Tolerarea infracţiunii se deosebeşte de favorizarea infracţiunii prin faptul că ea .are loc doar în monjentul comiterii infracţiunii, pe când favorizarea- numai după consumarea infracţiunii comisa. în afară de aceasta, favorizarea se realizează prin acţiuni,! iar tolerarea - prin inacţiuni.

CALIFICAREA UNITĂTII ŞI PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI§ 1. Noţiunea; de unitate şi pluralitate de infracţiuniStudiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată organele de drept trebuie să hotărjască

dacă ele constituie o unitate sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un siiigur sau cu mai multe articole din legea penală.

Dicţionarul expliâativ al limbii române defineşte unitatea ca o mărime, un tot întreg, o entitate unică sau orice realitate luate ca etalon pentru evaluarea unităţilor de acelaşi fel, iar pluralitatea reprezintă două sau mai multe entităţi unice sau unităţi de acelaşi fel,

în dreptul penal, termenii de unitate şi pluralitate au aceeaşi accepţiune ca şi în limbajul comui|i. Dacă ne referim la diferite categorii juridico-penale, putem menţiona unitatea şi pluralitatea de infractori, unitatea şi pluralitatea de sancţiuni penale etcj;. Obiectul de studiu al acestui capitol este calificarea unităţii şi pluralităţii §|| infracţiuni.

După cum se ştie, (j) persoană sau o pluralitate de persoane pot săvârşi o singură infracţiune, doţiă sau mai multe infracţiuni. Comiterea a două sau mai multe infracţiuni, de regulă, provoacă societăţii daune morale, fizice şi materiale cu mult mai mari, puneiîn faţa organelor judiciare un şir de probleme juridice: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni, concurenţa sau coliziunea normelor juiHdico-penale, calificarea infracţiunilor şi aplicarea pedepsei penale, procedura urmăririi penale a mai multor infracţiuni, consecinţelor condamnării^ clarificarea cauzelor activităţii infracţionale etc.

Problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni apare atunci când există un act sau un complex de activităţi infracţionale săvârşite de aceeaşi persoană sau de aceeaşi pluralitate de persoane şi trebuie să se stabilească dacă această activitate sau acest complex de activităţi infracţionale formează o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni, ultimele alcătuind fie o pluralitate de infracţiuni, fie o concurenţă a normelor juridico-penale, deci şi calificarea celor comise trebuie efectuată fie în baza unei singure norme penale, fie în ba&a a două sau mai multe norme penale.

De obicei, legea penală construieşte componenţe de infracţiuni care sunt formate dintr-o singură activitate infracţională, prevăzută integral de un singur articol sau alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal, ce alcătuiesc o infracţiune unică. De exemplu, omor intenţionat (alin. (1) art. 145 CP), fort (alin. (1) art. 186 CP) etc.

Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma că legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea, luând în consideraţie proprietăţile esenţiale ale faptelor prejudiciabile care se disting printr-o anumită legitate, tipizare, răspândire, tendinţă de repetare, consecinţe prejudiciabile

specifice ce necesită o apreciere social-politică şi juridică specială, adeseori formulează noi norme penale, care, parţial, se intersectează, ducând, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un „surplus" de norme penale, care sunt construite tot ca infracţiuni unice, însă formate din două sau mai multe activităţi infracţionale. De exemplu, tâlhăria (art. 188 CP), în aparenţă conţine o pluralitate de infracţiuni, şi anume: acte de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, prevăzute în art. 151,152 sau 153 CP, sustragerea bunurilor altei persoane, fixată în art. 186 sau 187 CP. De fapt, legiuitorul, ţinând, cont de cele menţionate mai sus, a creat o infracţiune unică complexă, prevăzând-o într-o singură normă penală - art. 188 CP. Tot aşa sunt formulate infracţiunile de banditism (art. 283 CP), privaţiunea ilegală de libertate cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei (lit. e) alin. (2) art. 166) etc.

Prin urmare, putem conchide că o unitate de infracţiuni există atunci când în activitatea desfăşurată de o persoană sau un grup de persoane identificăm componenţa unei singure infracţiuni. De exemplu, sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale reprezintă o infracţiune unică prevăzută de alin. (1) art. 186 CP, tot o infracţiune unică va constitui sustragerea pe ascuns a bunurilor materiale în proporţii esenţiale comisă de două sau mai multe persoane, ori din diferite izvoare şi în timp diferit, deoarece constatăm aceeaşi componenţă a infracţiunii stabilită de lit. a) alin. (2) art. 186 CP. în cazul în care legea penală nu prevede repetarea infracţiunii ca circumstanţă agravantă a acesteia, comiterea infracţiunii în mod repetat va constitui numai nişte episoade a componenţei de bază, ce va reprezenta tot o infracţiune unică. De exemplu, acordarea unui credit cu încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, dacă prin aCeasta instituţiei financiare i-au fost cauzate daune în proporţii mari, săvârşită în mod repetat, va constitui un episod al infracţiunii prevăzute de alin. (1) art. 239 CP, care va fi o in-fracţiune unică. Repetarea acestor fapte prejudiciabile are importanţă numai pentru individualizarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei penale.

O pluralitate de infracţiuni există atunci când în activitatea sau în sistemul de activităţi infracţionale desfăşurate de o persoană sau de un grup de persoane identificăm componenţele a două sau mai multe infracţiuni, cu condiţiacă acestea să nu pună îh concurenţă normele juridico-penale. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune s-au comis doilă infracţiuni, prevăzute în art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi în art. 145 CP (Omor intenţionat). Altă persoană a săvârşit două furturi din diferite izvoare şi în timp diferit, unul constituind o sustrkgere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, altul - un furi săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă. Cele săvârşite vor constitui o pluralitate de infracţiuni şi se vor califica ca un concurs de infracţiuni în baza alin. (1) art. 186 CP şi lit. c) alin. W art. 186 CP

în cercetarea problemei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni este destul de importanta studierea şi elaborarea unor criterii fundamentale ştiinţifice de distincţie a celor două categorii şi diverselor varietăţi ale acestora, create de legiuitor. Distincţia dintre unitate şi pluralitate determină numărul raporturilor juridico-penale de trebuie să fie soluţionate, precum şi periculozitatea socială.a făptuitorului, ^caracteristică pluralităţii de infracţiuni în raport cu unitatea de infracţiune.;

Situaţiile diverse cuprinse de unitatea şi pluralitatea de infracţiuni îşi vor găsi reflectare la calificarea infracţiunilor, la aplicarea pedepsei penale şi înconsecinţele juridice al^ condamnării şi executării pedepsei penale.

§i 2. Infracţiunea unicăArt. 28 CP, fixează că! „infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni

(inacţiuni) care se califică conform unei singure norme a legii penale". jPrin sintagma unei singure norme a ligii penale se are în vedere că infracţiunea unică se încadrează

pe deplin în dispoziţia unui articol (în cazul în care acest articol este! format dintr-un singur alineat) sau unui alineat al unui articol din Partea sjbecială a Codului penal

Prin urmare, legiuitorul în orice articol sau alineat din Partea specială a Codului penal defineşte boţiunea unei infracţiuni unice.

Din textul legii rezultă că infracţiunea unică poate fi formată atât dintr-o singură acţiune sau inacţiune, cât şi dintr-un sistem de acţiuni sau inacţiuni.

In funcţie de aceste condiţii, deosebim două tipuri de infracţiuni unice: simplă (numită în doctrina penală română unitate naturală) şi complexă (numită în doctrina penală română unitate legală).

Infracţiunea unică simplă reprezintă o singură acţiune sau inacţiune prejudiciabilă care provoacă o singură daună unui singur obiect distinct şi care este comisă printr-o singură formă de vinovăţie. De exemplu, o persoană sustrage pe ascuns bunurile altei persoane (art. 186 CP), săvârşeşte un omor intenţionat (art. 145 CP), săvârşeşte operaţii legale cu mijloace băneşti sau cu valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) etc.

La calificarea infracţiunii unice simple trebuie aplicate regulile generale şi speciale de calificare expuse în capitolele anterioare.

O varietate a infracţiunii unice simple (ca unitate naturală) o constituieinfracţiunea continuă.

In conformitate cu art. 29 CP, „se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. în cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni.

Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate".

Infracţiunea continuă începe din momentul săvârşirii unei acţiuni infracţionale (evadarea din locurile de deţinere — art. 317 CP) sau a unei inacţiuni (eschivarea de la mobilizare - art. 354 CP) şi se consumă odată cu încetarea acţiunii făptuitorului (autodenunţarea) sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică comiterea infracţiunii, cum ar fi intervenţia organelor de drept sau stingerea obligaţiei, fapt ce constituie componenţa infracţiunii continue (a decedat copilul căruia trebuia să i se plătească pensia alimentară) etc.

Literatura de specialitate face distincţie între infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive.

Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin neîntreruperea activităţii infracţionale. Deci nu există momente de discontinuitate, de anumite pauze ce ar surveni în desfăşurarea acestei activităţi. De exemplu, evadarea-din locurile de detenţie (art. 317 CP), păstrarea ilegală a armelor şi muniţiilor (art. 290 CP), dezertarea (art. 371 CP) etc. se consideră săvârşite neîntrerupt, fară pauze în desfăşurare.Infracţiunile continue succesive se caracterizează prin anumite întreruperi, pauze ce ţin de natura faptei şi care nu modifică caracterul continuu al infracţiunii. De exemplu, în cazul folosirii unui autovehicul cu elemente de identitate false (art. 2 77 CP), continuitatea nu se realizează automat, ci prin intervenţia făptuitorului. Acesta poate să folosească automobilul ori de câte ori are nevoie, acţiune prin care se realizează succesivitatea infracţiunii. Folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii (art. 363 CP) poate continua de asemenea doar prin inţervenţia făptuitorului, care trebuie să îmbrace succesiv uniforma cu aceste îndemne etc.

Infracţiunea unică complexă (legală) este o creaţie a legiuitorului ce cuprinde în conţinutul său o pluralitate de activităţi infracţionale, formată din două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni prejudiciabile, sau din două sau mai multe consecinţe prejudiciabile de sine stătătoare sau prevăzute în mod alternativ, care ar puteja constitui, fiecare comisă în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice simple distincte şi care, fiind reunite, prin voinţa legiuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni, îşi pierd autonomia infracţională originară (naturală).

Infracţiunea unică <;omplexă cunoaşte câteva varietăţi: compusă, cu acţiuni repetate, cu acţiuni sistematice, cu acţiuni sub formă de îndeletnicire, cu acţiuni alternative, infracţiunea prelungită, cu consecinţe alternative, cu consecinţe suplimentare.

Infracţiunea unică legală compusă se formează din două sau mai multe fapte infracţionale, fiecare reprezentând infracţiuni unice simple, dacă ar fi examinate aparte. Astfel este construită, de exemplu, componenţa tâlhăriei (art. 188 CP). Scopul îiisuşirii avutului proprietarului în cazul tâlhăriei este atins numai cu ajutorul getelor de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei. Acestd, două fapte infracţionale, din punct de vedere juridic, alcătuiesc o infracţiune unică legală compusă, care se distinge prin pericol social sporit în funcţie de gradul prejudiciabil al faptelor ce formează componenţa de infracţiune.Potrivit art. 31 CP, pri'n infracţiune compusă cu acţiuni repetate se înţelege săvârşirea a clouă sau mai multe irifracţiunUdentice sau omogene, prevăzute de aceeaşi normă penafă, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreo una dintre » şi nu a expirat termenul de prescripţie. De exemplu, răpirea unei persoane săvârşită repetat (lit. a) alin. (2) art. 164 CP), violul săvârşit repetat (lit. a) afin. (2) art. 171 CP), furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), huliganismul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 287

CP) etc. Astfel, termernjl repetat, figurând în art. 164, 171, 287 CP etc., presupune repetarea infracţiunilor identice, iar cel din lit. a) alin. (2) art. 186-192 CP include nu humai infracţiuni identice, ci şi omogene. Aceasta rezultă din prevederile alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora în alin. (2) din art. 186-192 CP se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una dintre infracţiunile prevăzute în alin. (1) ale articolelor menţionate, dar nu a fost condamnată pentru ea.

Prin urmare, Codul penal din 18 aprilie 2002 a modificat esenţial noţiunea repetării infracţiunilor. Nu poate fi recunoscută repetare de infracţiune a unei fapte deja condamnate, fiindcă pentru ea a fost stabilită de acum răspundere penală, precum şi repetarea a două fapte prevăzute de diferite alineate ale aceluiaşi articol, pentru că ele trebuie calificate separat, precum şi repetarea a unei infracţiuni consumate şi a unei activităţi infracţionale neconsumate, deoarece ele de asemenea trebuie calificate separat.

Toate aceste principii noi de calificare au fost ajustate la standardele internaţionale, consfinţite în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum şi în Protocolul nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, ratificate prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997.

Reglementările din alin. (1) art. 4 din Protocolul nr. 7, stabilesc că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurişdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii procedurii penale a acestui stat.

Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul CSJ a RM în Hotărârea nr. 17 din 19 iunie 2000 „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", de Procurorul general al RM în indicaţiile sale „Cu privire la aplicarea stipulărilor dreptului internaţional" nr. 12-2d/2000 din 29 septembrie 2000, precum şi de Codul penal în vigoare, potrivit cărora condamnările anterioare trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale. Deci, în calitate de repetare a unei infracţiuni ce determină calificarea ei, trebuie luate în consideraţie numai faptele pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat şi n-au expirat termenele de prescripţie;

Deoarece Codul penal în vigoare atenuează pedeapsa penală pentru pregătirea sau tentativa de infracţiune, ele trebuie calificate separat faţă de repetarea unei infracţiuni consumate. De aceea, nu poate exista juridic o repetare între o infracţiune consumată şi o pregătire sau o tentativă de infracţiune, din contra, există două pregătiri sau două tentative de infracţiune care pot fi repetate.Luând în consideraţie stipulările alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora se consideră repetate doar infracţiunile ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis o infracţiune prevăzută în alin. (1), putem conchide că aceste reglementări trpbuie răspândite asupra tuturor infracţiunilor ce prevăd repetarea ca circumstanţă agravantă a acestora. Concluzia dată rezultă şi dinprevederile dreptului internaţional, menţionate mai sus, potrivit cărora fiecare infracţiune care agravează răspunderea penală trebuie calificată separat şi deci nu. poate, fi pedepsită cie două ori în cadrul unei repetări de infracţiuni.

Repetarea, ca fonifă a infracţiunii unice legale, trebuie delimitată atât de repetarea prevăzută m cadrul infracţiunilor prelungite, cât şi de repetarea ca formă a pluralităţii de'infracţiuni fie în varietatea concursului real de infracţiuni, fie în cea a recidivei de infracţiuni a acesteia.

Repetarea unei infracţiuni unice este formată din două sau mai multe activităţi infracţionali care, fiind examinate aparte, ar constitui infracţiuni unice simple, în timp de repetarea în cadrul infracţiunii prelungite presupune, de obicei, două sau mai multe fapte, care, în parte, pot să nu aibă calitatea infracţiunii, şi.doar luşte împreună pot să releve gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. Repetarea m cadrul infracţiunii prelungite trebuie să fie compusă dintr-un şir de acţiuniiidentice care au un singur scop şi o intenţie unică.

Repetarea în cadrul junei infracţiuni unice legale se încadrează complet într- o singură normă penală (de exemplu, lit. a) alin. (2) art. 1'86 CP), pe când concursul real de infracţiuni presupune comiterea a două sau mai multe activităţi infracţionale care pot fijîncadrate complet numai în baza a două sau mai multor norme penale (de exemplu, alin. (1) art. 186 şi lit. c) alin. (2) art. 186 CP).

Recidiva de infracţiune se. deosebeşte atât de infracţiunea unică repetată, cât şi de concursul real de infracţiuni prin faptul că ea presupune comiterea cu intenţie a unei infrâcţiuni de către o persoană deja condamnată pentru infracţiunea săvârşită top intenţie. Recidiva de infracţiune se ia în consideraţie numai la individualizarea pedepsei penale.

Potrivit alin. (2) artj, 31 CP, săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute în diferite ariticole ale Codului penal este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile stabilite în Partea specială a Codului penal. O asemenea situaţie este fixâtă în prevederile'alin. (4) art. 186 CP. O altă situaţie asemănătoare este stipulată în alin. (1) şi (2) art. 195 CP, care prevede răspunderea penală pentru însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent dej forma în care a fost săvârşită (art. 186-192 CP). g

Una dintre varietăţile unice complexe este infracţiunea prelungită. In conformitate cu art. 30 & „se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.

Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale".

Noţiunea infracţiunii prelungite este precizată în pct. 24 al Hotărârii Plenului CS J „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor'5 nr. 23 din 28 iunie 2004, conform căreia sustragerea săvârşită repetat trebuie deosebită de sustragerea prelungită, care constă din mai multe acţiuni infracţionale identice, săvârşite pe calea sustragerii bunurilor din una şi aceeaşi sursă, caracteristice prin unitatea intenţiei infracţionale şi care, în ansamblul lor, alcătuiesc o infracţiune unică.

Din aceste definiţii rezultă un şir de semne generale ale oricărei infracţiuni unice complexe prelungite, care trebuie precizate în procesul calificării acesteia.

Latura obiectivă a infracţiunilor prelungite constă dintr-un şir de acţiuni identice, comise printr-o metodă unică (de exemplu, pe ascuns), săvârşite prin acţiuni fragmentate în intervale scurte de timp, care sunt considerate doar etape, faze ale infracţiunii finale, O trăsătură distinctivă a infracţiunii prelungite este unitatea obiectului şi subiectului infracţiunii, consecinţelor infracţionale, precum şi a laturii subiective comise-prezenţa uneia şi aceleiaşi fonne de vinovăţie, a motivelor identice şi a unui singur scop ale activităţii infracţionale a subiectului. Ca infracţiuni prelungite sunt considerate însuşirea avutului proprietarului, coruperea pasivă, luarea de mită, torturarea sau maltratarea victimei etc.

Numai stabilirea corectă a semnelor constitutive ale infracţiunii prelungite poate delimita strict fapta infracţională prelungită de repetarea infracţiunilor, fapt ce are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale.

Infracţiunea unică legală cu acţiuni sistematice era prevăzuta în alin. (2) art. 95, 101, 143, 167 etc. ale Codului penal din 1961. Ea, de obicei, cuprindea repetarea de cel puţin trei ori a unor acţiuni contravenţionale, care, luate separat, nu reprezentau fapte infracţionale, sensul infracţional fiind determinat de caracterul ei cantitativ şi calitativ. Caracterul cantitativ presupunea comiterea acţiunilor contravenţionale de cel puţin trei ori, iar caracterul calitativ al acţiunilor sistematice consta în strânsa unitate obiectivă şi subiectivă a acţiunilor ilegale ale făptuitorului în lanţul logic al comportării sale ilegale.

Noul Cod penal a respins construcţiile legislative potrivit cărora repetarea faptelor administrative reprezintă o infracţiune, deoarece ori de câte ori se repetă-o astfel de faptă, ea poate fi pedepsită numai pe cale administrativă, pentru că o faptă administrativă repetată nicidecum nu conţine semnele unei infracţiuni, prevăzute de legea penală.

Insă nu se exclude posibilitatea apariţiei infracţiunii unice complexe cu acţiuni sistematice pe Viitor şi în Codul penal în vigoare, bineînţeles, formate din cel puţin trei jacţiuni infracţionale (şi nu contravenţionale ca în trecut) cu legătura lor ojbiectivă şi subiectivă corespunzătoare.

în prezent, activităţile infracţionale cu acţiuni sistematice se încadrează în infracţiunea unică legală cu acţiuni repetate.

Infracţiunea unică Ikgală cu acţiuni sub formă de îndeletnicire poate fi definită ca o repetare, nix mai puţin de trei ori, a infracţiunilor identice indicate de lege, pentru caj-e persoana încă n-a fost condamnată, şi săvârşită pentru obţinerea unui ai'iumit câştig material, drept sursă de bază sau supli-mentară a veniturilor, du condiţia că nu au expirat termenele de urmărire penală stabilite de legel De exemplu, dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se şl|ie că au fost obţinute pe cale criminală (lit. b) alin. (2) art. 199 CP) cuprinde toate semnele expuse.

După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit infracţiuni sistemaitice pentru a obţine venituri, activitatea lor infracţională tran- sformându-se în ocupaţie. Aceasta este o trăsătură calitativă după care poate fi delimitată îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate, sistematice. Totodată, ca şi în cazul Acţiunilor sistematice, activitatea infracţională, sub formă de îndeletnicire,

jpresupune o legătură internă între infracţiunile săvârşite. Dacă activitatei infracţională sub formă de îndeletnicire nu e prevăzută ca semn obligatpriu al componenţei de infracţiune în articolul respectiv. din Partea specială, care se ia în consideraţie la calificare, atunci, potrivit lit. a) alin. (1) jart. 77 CP, săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea pedepsei penale.

Semnificaţia infracţiunii unice legale cu acţiuni alternative constă în aceea că săvârşirea fiecâjrei acţiuni alternative indicate în lege este suficientă pentru a recunoaşte infracţiunea consumâtă, deşi, făptuitorul poate comite simultan două sau mai multe acţiuni, enumerate alternativ, ceea ce nu transformă cele comise întrj-o pluralitate de infracţiuni. Comiterea simultană a două sau mai multor acţiuni infracţionale alternative reprezintă mai multe episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, în art. 337 CP este vorba de trădarea de Patrie săVârşită prin trecerea de partea duşmanului, spionaj, divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor, precum şi prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Tot aşa sunt legiferate diversiunea, banditismul, contrabanda etc.

Infracţiunea unică legală cu consecinţe alternative presupune că, în urma comiterii acţiunilor prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe prejudiciabile enumerate alternativ de legea penală, deşi pentru recunoaşterea unei infracţiuni consumate este suficientă survenirea unei singure consecinţe. De exemplu, în alin. (1) art. 151 CP este vorba de o infracţiune unică legală cu consecinţe alternative: pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă, ori a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente. Tot aşa sunt construite componenţele de infracţiune ale neîndeplinirii obligaţiilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice (art. 226 CP), oprirea samavolnică, fară necesitate, a trenului (art. 270 CP), încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice (art. 298 CP) etc.

Semnificaţia infracţiunii unice legale cu consecinţe suplimentare constă în aceea că, potrivit indicaţiei exprese a legii, o consecinţă anumită, care în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei infracţiuni de sine stătătoare, constituie un semn calificativ al acestei infracţiuni. De exemplu, provocarea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmatăAde decesul victimei. In acest caz există trăsăturile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi a lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie o infracţiune unică legală cu consecinţe suplimentare, prevăzută de un singur alineat al unui singur articol - alin. (4) art. 151 CP. Astfel sunt construite componenţele infracţiunii ale provocării ilegale a avortului, urmate de decesul victimei din imprudenţă - lit. c) alin. (2) art. 159 CP, ale acţiunilor violente cu caracter sexual, urmate de decesul victimei din imprudenţă - lit. d) alin. (3) art. 172 CP etc. Formulând asemenea norme, legiuitorul a ţinut cont de gradul prejudiciabil sporit al faptelor anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale acestor infracţiuni sunt daunele grave pricinuite corespunzător sănătăţii, inviolabilităţii sexuale, iar decesul victimei constituie dauna suplimentară, calificativă. Pentru calificarea infracţiunii este necesară dovedirea survenirii ambelor urmări prejudiciabile.în fine, dacă am caracteriza esenţa socială şi juridică a tuturor infracţiunilor unice legale (complexe), atunci am putea afirma că ele constau din îmbinarea unor astfel de acţiuni prejudiciabile, care în realitate, adeseori, se comit împreună şi, de obicei, au un şir de semne obiective şi subiective unice. între ele există o legătură strânsă de reciprocitate şi, după esenţa lor infracţională, sunt caracteristice pentru comportarea unei anumite categorii de infractori. Din punct! de vedere juridic, infracţiunea unică constituie oacţiune sau inacţiune ori un sistem de acţiuni sau inacţiuni ce cad sub incidenţa unui singur articoljsau a unui alineat, sau a-unei litere ale unui articol sau alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal. De aceste prevederi trebuie să ne călăuzim în procesul calificării infracţiunilor.

Subliniem faptul că infracţiunea unică reprezintă un element component al pluralităţii de infracţiuni, o unitate de evaluare a părţilor componente asemănătoare ale acesteia.

§ 3. Pluralitatea de infracţiuni De regulă, pluralitate«^ de infracţiuni provoacă mari daune morale, fiziceA jşi materiale societăţii. In plus, acest fenomen pune în faţa organelor de drept un şir de probleme juridifce privind condiţiile necesare existenţei pluralităţii şi delimitarea ei de infracţiunea unică complexă, natura ei

juridică şi calificarea corectă a faptelor jbrejudiciabile, procedura urmăririi mai multor infracţiuni, consecinţele ccfndamnării, clarificarea cauzelor criminalităţii etc.

între normele juridiccb-penale şi infracţiunile concrete nu există o concordanţă deplină. Pot fi dazuri când o singură infracţiune cade complet sub incidenţa mai multor norme penale, dar trebuie aleasă şi aplicată doar una - cea optimă (aceasta se întâmplă în cazul concurenţei normelor juridico-pe- nale). Uneori, o singură ijaptă infracţională formează un concurs de infracţiuni, care trebuie califickte în conformitate cu două sau mai multe norme ' ipenale,, deoarece nici unâ dintre aceste norme nu cuprinde pe deplin fapta comisă etc. Aceste probleme se pot rezolva corect prin intermediul instituţiei pluralităţii de infracţiuni.;

în legea penală, definiţia pluralităţii de infracţiuni lipseşte, ea fiind expusă în teoria dreptului penal. A se menţiona că referitor la această problemă se expun diverse opinii, dar,» deocamdată, nu^există o concepţie unică a pluralităţii de infracţiuni.

După opinia unor savanţi, „definiţia pluralităţii de infracţiuni cuprinde noţiunile de repetare, recidivă şi concurs de infracţiuni".2 Această concepţie însă, definind doar tipuril;e pluralităţii de infracţiuni, nu dezvăluie semnele ei generice.Alţi penalişti caracterizează pluralitatea de infracţiuni prin comiterea de către făptuitor a „două sau mai multe infracţiuni"3sau a „câtorva infracţiuni".4 Săvârşirea de către o persoană a mai multor infracţiuni formează, desigur, un semn principal obligatoriu al pluralităţii de infracţiuni, dar el este insuficient. Nu orice caz de săvârşire a mai multor infracţiuni de către o persoană este inclus în pluralitatea de infracţiuni. De exemplu, noţiunea dată nu înglobează cazurile comiterii unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană după stingerea antecedentelor penale, după reabilitarea pentru prima infracţiune, după prescripţia tragerii la răspundere penală etc.

Altfel definea noţiunea pluralităţii de infracţiuni academicianul rus V. N. Kudreavţev. El considera că „pluralitatea de infracţiuni se caracterizează prin aceea că fapta săvârşită nu este cuprinsă de o singură normă din Partea specială, ce prevede o infracţiune unică".5 Dar semnul indicat se referă numai la cazurile pluralităţii de infracţiuni, care cuprinde noţiunea concursului de infracţiuni. Celorlalte cazuri ale pluralităţii de infracţiuni acest semn nu le este caracteristic.

Nu se poate considera reuşită nici definiţia pluralităţii de infracţiuni ca o „confluenţă (concurs) în conduita, unei persoane a, câtorva fapte ilicite, prevăzute de legea penală".6 Termenul „confluenţă în conduită" subliniază momentul răspunderii concomitente pentru mai multe infracţiuni, ceea ce nu este caracteristic pentru recidiva de infracţiuni.

Caracteristica pluralităţii de infracţiuni trebuie, în opinia noastră, să sublinieze nu doar faptul că persoana săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, dar şi acela că infracţiunea pe care o comite nu este prima.7

Rezumând cele expuse, putem conchide că pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului penal, trebuie să cuprindă toate cazurile comiterii de către o persoană sau de către un grup de persoane a două sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul a fost ea sau ele condamnate sau nu, cu condiţia că cel puţin pentru două dintre ele să nu fie stinse antecedentele penale sau să nu fie reabilitate, sau să nu fie piedici procesuale pentru intentarea urmăririi penale.

Pluralitatea de infracţiuni, ca noţiune social-juridică, se caracterizează prin următoarele trăsături (semne) sau aspecte comune, care trebuie stabilite în procesul calificării infracţiunilor:

— Toate infracţiunile! ce alcătuiesc o pluralitate de infracţiuni au un punct de unire, fiind săvârşite <|le aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane.

— Potrivit lit. a) alin. (1) art 77 CP, pluralitatea de infracţiuni este o circumstanţă agravantă |de care se ţine cont la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penaje.

—Infracţiunile care iitră în pluralitatea de infracţiuni pot fi diferite. Unelei Asunt de aceeaşi natură, de exemplu, omor agravat — omor atenuat. In acest caz este vorba de un coripurs omogen de infracţiuni. Altele se deosebesc, de exemplu, furt - huliganism (concurs eterogen de infracţiuni).

— Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni pot fi atât intenţionate, cât şi din imprudenţă, iar cele care formează o recidivă de infracţiuni - numai intenţionate.

— Calificarea plurajlităţii de infracţiuni întotdeauna se efectuează în conformitate cu două sau mai multe articole din Partea specială a Codului penal. j

— Pluralitatea de infracţiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare, un grad prejudiciabil spirit al faptelor săvârşite, o atitudine antisocială mai pronunţată a infractorulijii sau a infractorilor ce o comit.

In literatura de specialitate problema privind modul de manifestare a pluralităţii de infracţiuni [este tratată în mod diferit.8 Nu o să analizăm aceste opinii, deoarece legiuitjorul nostru a stipulat clasificarea pluralităţii de infracţiuni în legea penală în vigoare.

Potrivit art. 32 CP, pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă?'. Concursul de infracţiuni, conform alin. (2) art. 33 CP;i poare fi idfcal şi real, iar în conformitate cu alin. (1), (2) şi (3) art. 34 CP, recidiva poafci fi simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă.§ 4. Concursul de infracţiuniConform alin. (1) artJ 33 CP, „se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din Partea specială a prezentului Cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie".

Din textul legii deducem că semnificaţia concursului de infracţiuni constă, în primul rând, în faptul că fiecare dintre infracţiunile săvârşite reprezintă o infracţiune de sine stătătoare şi este prevăzută în întregime de o singură componenţă de infracţiune.

în al doilea rând, pentru concursul de infracţiuni este necesar ca infracţiunile comise să fie specificate, de regulă, în diferite articole din Partea specială, iar în anumite cazuri, în diverse alineate ale unui singur articol.

în al treilea rând, pentru concursul de infracţiuni trebuie ca infracţiunile care îl alcătuiesc să fie săvârşite până la condamnarea pentru vreuna dintre ele. în acest caz un interes deosebit prezintă problema stabilirii momentului din care persoana se consideră condamnată. Acesta poate fi momentul pronunţării sentinţei de condamnare sau acela de când ea a devenit definitivă, adică a intrat în vigoare. De exemplu, cum trebuie încadrate faptele infracţionale comise de o persoană în timpul după ce i s-a pronunţat sentinţa de condamnare pentru o infracţiune comisă anterior, dar până la momentul când sentinţa a devenit definitivă -ca un concurs de infracţiuni sau ca o recidivă de infracţiuni şi deci cum trebuie aplicată pedeapsa în baza art. 84 CP (pentru concurs de infracţiuni) sau în baza art. 85 CP (ca un cumul de sentinţe)?

Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să ne conducem, mai întâi, de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi a Protocolului nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 1 noiembrie 1998, potrivit cărora nimeni nu poate fi urmărit şi pedepsit penal pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă. Deci persoana trebuie considerată condamnată din momentul în care sentinţa pronunţată a devenit definitivă.

Această concepţie a fost preluată şi în alin. (3) art. 65 CPP din 14 martie 2003, potrivit căruia persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare.

Aceaştă concluzie se regăseşte şi în prevederile alin. (4) art. 34 CP, potrivit cărora la stabilirea stării de recidivă se ţine cont şi de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii Moldova.în cazul concursului de infracţiuni, aceeaşi persoană sau un grup de persoane comit, instantaneu sau succesiv, în ultimul caz la scurte intervale de timp, două sau mii multe infracţiuni. De exemplu, se săvârşeşte concomitent o escrocherie! şi o infracţiune de fals sau aceeaşi persoană comitesuccesiv, peste o lună, un huliganism şi un omor.

O asemenea caracteristică juridică permite delimitarea strictă a concursului de infracţiuni de concurenţa normelor penale. Concurenţa normelor penale constă în faptu} că una şi aceeaşi infracţiune este prevăzută în întregime de fiecare dispoziţie! a două sau mai multor norme penale, dar ea trebuie calificată numai în Baza uneia dintre ele, Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic faptul că nici

una dintre aceste norme nu include în întregime fapta comisă, ea poate adopta o calificare juridico-penală justă doar prin aplicarea concomitentă a două sau mai multor norme penale.

In componenţa cbncursului de infracţiuni, de obicei, intră (îndeosebi aceasta se referă la cumulul ideal de infracţiuni) faptele care, după natura lor, nu sunt apropiatejîntre ele, astfel încât legiuitorul să le prevadă în calitate de infracţiuni unice, i

a • t iIn pofida faptului pă, în unele cazuri, concursul de infracţiuni se manifestă prin. comiţerea a doiiă sau

mai multor infracţiuni simultan printr-o singură acţiune, ce diferă dej cazurile repetării a două sau mai multor infracţiuni, concursul de infracţiuni se consideră o instituţie juridică de sine stătătoare a dreptului penal, deoârece cazurile indicate se caracterizează şi prin anumite semne comune. De exemplu, ambele cazuri sunt comise de una şi aceeaşi persoană, pentru amtj>ele cazuri, potrivit art. 84 CP, se prevăd aceleaşi norme de aplicare a pedepsfei etc.

O parte componeţită a concursului de infracţiuni, ca şi a oricărui alt tip al pluralităţii de infracţjiuni, o constituie infracţiunea unică. Fără elucidarea şi analiza semnelor soeial-juridice ale infracţiunii unice, e imposibilă înţelegerea corectă a concursului de infracţiuni şi delimitarea lui de infracţiunea unică complexă (leg|ală).

în conformitate jcu alin. (2) art, }3 CP, concursul de infracţiuni, ca manifestare a pluralităţii de infracţiuni, are două modalităţi diferite după caracterul legăturilor dintre faptele prejudiciabile săvârşite: concursul ideal şi concursul real.

Potrivit alin. 3 arj;. 33 CP, „concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiujne (inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul Cod". La textul legii s-ar putea adăuga că nici una dintre aceste norme nu cuprinde !în întregime fapta comisă, fiindcă altfel ar fi dificilă delimitarea concursului ideal de concurenţa normelor juridico-penale.

Acţiunea sau inacţiunea din cadrul concursului ideal are un caracter convenţional. In unele cazuri, acţiunea are o factură simplificată,jfîind comisă o singură dată. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune simplă s-au comis două infracţiuni, prevăzute de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi de art. 145.CP (Omor intenţionat). în acest exemplu, pe lângă acţiunea simplificată, comisă o singură dată, se mai poate menţiona ca făptuitorul a manifestat o atitudine psihică identică faţă de ambele consecinţe: aceste urmări erau dorite şi constituiau scopul acţiunii sale. Dar foarte des au loc cazuri când acţiunea se compune dintr-un şir de acţiuni, atitudinea psihică faţă de urmările survenite e diferită, o consecinţă e dorită, alta nu, una este prevăzută, alta nu etc.

Adeseori, acţiunea are o structură complexă, se compune dintr-un sistem de anumite acte, poate fi efectuată un timp îndelungat, având caracter prelungit etc. De exemplu, subiectul V. a fost condamnat conform lit. h) alin. (2) art. 151 CP şi alin. (1) art. 287 CP pentru că, fiind în stare de ebrietate, a făcut gălăgie în Căminul cultural, a folosit cuvinte necenzurate, a lovit un elev, ameninţând pe toţi cu înjunghierea, Când persoana P. a încercat să-i ia cuţitul, V. 1-a lovit în piept, pricinuindu-i o vătămare gravă integrităţii corporale şi sănătăţii. Toate acţiunile huliganice ale făptuitorului sunt un sistem unic de acţiuni prelungite. Lovitura cu cuţitul este o metodă de manifestare a huliganismului (obrăznicie deosebită), provocând consecinţe ce nu sunt cuprinse în întregime în art. 287 CP,

în cazul concursului ideal de infracţiuni, persoana uneori săvârşeşte o tentativă de infracţiune, dar în acelaşi timp, comite şi o infracţiune consumată. De exemplu, individul C,, intenţionând să-i pricinuiască vătămări integrităţii corporale individului N., a aruncat în el o piatră, însă a nimerit în-T., cau- zându-i o vătămare corporală gravă. Printr-o singură acţiune, C. a comis două infracţiuni: tentativă de a-i provoca vătămări corporale grave lui N. (art. 27 şi alin. (1) art. 151 CP) şi vătămarea corporală gravă a lui T., cauzată din imprudenţă (art. 157 CP).

Varietăţile concursului ideal de infracţiuni, rezultate din exemplele de mai sus, argumentează ideea mediatizată în literatura juridică, conform căreia concursul ideal de infracţiuni poate fi o atentare la un singur obiect sau la diferite obiecte ocrotite de legea penală, cu forme identice sau diferite de vinovăţie.9

Existenţa instituţiei!concursului.ideal de infracţiuni este condiţionată şi justificată anume de faptul că o singură acţiune sau un sistem unic de acţiuni prejudiciabile pot provoca câteva urmări infracţionale şi aduce lezarea câtorva obiecte apărate de legeâ penală. După cum s-a menţionat, uneori legiuitorul apriori ia în consideraţie această particularitate a acţiunii prejudiciabile în construirea unor normjs juridico-

penale, indicând posibilitatea survenirii câtorva urmări prejudicjiabile, de exemplu, provocarea vătămării corporale intenţionate grave, unriată de decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP). în acest caz există, în aparjenţă, un concurs ideal de infracţiuni, în realitate - o infracţiune unică complexă (legală), anticipat programată, luată în consideraţie de legiuitor la construirea acestei norme. La concursul ideal de infrac-ţiuni - invers, fapta coţnisă este prevăzută de două sau mai multe norme penale. De exemplu, Plenul CSJ în pct. 32 al Hotărârii din 28 iunie 2004 „Cu privire la practicai judiciară în procesele , penale despre sustragerea bunurilor" a indicat că „ficţiunile persoanei care a săvârşit răpirea mijloacelor de transport cu scopul siistragerii ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, a casetofonului, casetelor etc.) sau a unor părţi ale mijloacelor de transport, vor fi încadrajte în baza articolelor 186 şi 273 CP".

.Pentru concursul ideal de infracţiuni este necesară existenţa următoarelor condiţii, ce trebuie precţzate în procesul calificării infracţiunilor:

— infracţiunea să fie Comisă de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane; ' J

— să se săvârşească io singură acţiune simplă sau să se desfăşoare o activitate unică prelungită un timp îndelungat;

— fapta şă producă doluă sau mai multe urmări;

— să se lezeze unul saju mai multe obiecte ocrotite de legea penală;

— să fie realizată componenţa mai multor infracţiuni;

— nici una dintre normale aplicate să nu cuprindă în întregime fapta comisă.Delimitarea corectă |a concursului ide^l de. infracţiuni de infracţiunea

unica complexă şi de concurenţa normelor penale se asigură, mai întâi de toate, prin elucidarea profundă a conţinutului normelor juridico-penale concrete. Iată de ce, în procesul calificării infracţiunilor, o atenţie deosebită trebuie acordată probletpei interpretării legii penale şi studierii semnelor constitutive ale.componenţelor de infracţiuni.Potrivit alin. (4) art. 3j3 CP, „concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul Cod". Acestui text al legii penale trebuie adăugate prevederile al (1) al acestui articol; „dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna dintre ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie".

Concursul real de infracţiuni are o răspândire mai largă decât concursul ideal şi, de regulă, gradul lui prejudiciabil este mai mare, deoarece făptuitorul comite consecutiv două sau mai multe infracţiuni. Conform lit. a) alin. (1) art. 77 CP, se consideră circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune", ceea ce, potrivit art. 75 şi 78 CP, agravează răspunderea penală.

Concursul real de infracţiuni are un şir de trăsături comune cu cele ale concursului ideal de infracţiuni. La concursul real, de asemenea, se comit câteva infracţiuni şi, conform regulii generale, se aplică mai multe norme. Principiile generale ale aplicării pedepsei în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni, potrivit art. 84 CP (Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni), sunt comune atât pentru concursul ideal, cât şi pentru cel real.

Dar între concursul real şi cel ideal de infracţiuni există semne distinc-Ative. In primul rând, concursul ideal nu poate fi o repetare de infracţiuni, deoarece ele se comit instantaneu şi printr-o singură acţiune, iar concursul real de infracţiuni întotdeauna reprezintă o repetare de infracţiuni, deoarece ele se comit prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la scurte intervale deAtimp. In acest caz, trebuie să ţinem cont de faptul delimitării dintre concursul real şi repetarea activităţilor infracţionale prevăzute de un singur articol, ce reprezintă o infracţiune unică complexă.

Diferenţa dintre concursul ideal şi cel real se observă şi la- rezolvarea chestiunilor despre expirarea termenelor de prescripţie a urmăririi penale şi a stingerii antecedentelor penale. In cazul concursului ideal de infracţiuni, aceste tennene pot decurge concomitent pentru ambele infracţiuni, iar durata lor se determină în funcţie de infracţiunea mai gravă'ce' formează acest concurs. La concursul real de

infracţiuni, aceste termene vor fi cu mult mai mari, deoarece desfaşurareâ lor se întrerupe, dacă persoana, înainte de expirarea termenului, va săvârşi-o nouă infracţiune. «Concursul real de infracţiuni trebuie deosebit; de: concurenţa normelor juridico-penale. Acest aspect este subliniat în pct- 24 al-Hotărârii Plenului CSJ, în care se : menţionează: „daca furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de; diferite alineate ale articolului corespunzător, âtuhci; în lipsa conctirsuliii real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate' doar conform acelui* alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei trebuie nominalizate toate circumstanţele agravante ale f a p t e i C u alte cuvinte, dacă aceste circumstanţe? agravante sunt comise printr-o singură acţiune, atunci avem o concurenţă a noirmelor juridico-penale şi calificarea, potrivit Iii c) art. 117 CP, se efectuează f| baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră, iar dacă ele au fost săvârşite succesiv prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele inteiWe de timp, atunci aceste acţiuni formează un concurs real de infracţiuni şi trebuie calificate în baza alin. (2) şi (3) ale art. 186- 192 CP. Din indicaţiile lînenţionate mai deducem că în cazul în care însuşirea avutului proprietarului & fost săvârşită în prezenţa circumstanţelor agravante, prevăzute în diferite alirieate ale art. 186-192 CP, precum şi în proporţii mari sau deosebit de mari, ihdiferent de forma săvârşirii, atunci este vorba, de asemenea, de o concurenţă a normelor penale şi calificarea, potrivit lit. c) art. 117 CP, se va efectua în! baza' alin. (1) sau (2) art. 195 CP.

De obicei, în cazul concursului real de infracţiuni acţiunile de sine stătătoare sunt comise în timp diferit. Sunt posibile însă cazuri când principiul simultaneităţii poate fi jexprimat imprecis, neclar, ele într-un oarecare moment coincid în timp, dar pentru concursul real este suficient ca măcar una dintre aceste acţiuni săjfie începută mai înainte decât alta. Această situaţie este specifică pentru câzurile când concursul real de infracţiuni cuprinde infracţiunile continue şi (prelungite cu alte infracţiuni. De exemplu, o persoană care păstra ilegal o'armii de foc, fiind în stare de ebrietate, 1-a lovit cu ea pe vecin, provocându-i vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii. Acţiunile ei conţin un concurs real de infracţiuni, prevăzut de alin. (1) art. 151 CP şi alin.1) art. 290 CP. În momtul provocării vătămării corporale grave, făptuitorul deja săvârşea o infracţiune continuă - păstrarea ilegală a armei de foc.

Nu constituie un concurs real de infracţiuni identice nici infracţiunilesăvârşite prin acţiuni de sine stătătoare, succesiv, la un anumit interval de timp. De exemplu, săvârşirea a două acţiuni huliganice, ambele prevăzute de alin. (1) art. 287 CIf, la un interval de o lună una de alta, formează o infracţiune unică complexă, care trebuie calificată numai în baza lit. a) alin.2) art. 287 CP (huliganjism repetat). Dacă pentru comiterea acestora, legea penală nu prevede astfel de consecinţe agravante, atunci aceste acţiuni reprezintă doar nişte episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, două distrugeri intenţionate ajle bunurilor proprietarului, săvârşite succesiv, la un interval de zece zile, constituie două episoade ale unei infracţiuni unice, calificate în baza alin. (1). art. 197 CP. Repetarea acestor fapte prejudiciabile are importanţă doar pentru individualizarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei penale.

— Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cu acţiuni alternative, Bunăoară, azi o persoană săvârşeşte o trădare de Patrie prin divulgarea secretului de stat, iar peste o lună ea comite o altă trădare de Patrie prin trecerea de partea duşmanului. Aceste acţiuni prejudiciabile constituie numai nişte episoade ale infracţiunii unice complexe, prevăzute în alin. (1) art. 337 CP.

— Concursul real de infracţiuni are două varietăţi; 1) concursul real de infracţiuni, legate între ele într-un anumit mod; 2) concursul real de infracţiuni, legate între ele numai prin subiectul infracţiunilor, această delimitare având o mare importanţă practică.

— Legătura dintre faptele infracţionale, care formează prima varietate a concursului real de infracţiuni, constă în faptul că o infracţiune creează condiţii pentru săvârşirea alteia (fabricarea ilegală a armei de foc ^ art. 290 CP şi comiterea tâlhăriei cu ajutorul ei - art. 188 C.P); prima constituie o metodă pentru comiterea alteia (falsul în acte publice - art. 332 CP pentru a comite o escrocherie - art. 190 CP); o infracţiune este o metodă de a ascunde altă infracţiune sau un mijloc de a evita răspunderea penală pentru ea (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport - art. 264 CP şi părăsirea locului accidentului rutier - art. 266 CP); infracţiunile legate între ele prin timpul şi locul atentărilor (o persoană şi-a omorât din răzbunare un

prieten - art. 145 CP, după ce a distrus cu toporul toată averea acestuia - art." 197 CP, sau o persoană comite un viol - art. 171 CP, după care fură averea victimei-art. 186 CP); infracţiuni legate între ele prin motive identice (o persoană, mai întâi, comite un furt - art. 186 CP, iar peste o lună - o tâlhărie - art. 188 CP) etc.

— Cazurile ce alcătuiesc a doua varietate a concursului real au un alt caracter de legături între infracţiunile care formează acest concurs de infracţiuni. Aici o infracţiune nu este condiţionată de alta, ele nefiind legate de timp, loc sau de motivele săvârşirii lor. De exemplu, o persoană comite un viol, iar peste un timp - un furt etc.

— Aşadar, în cazul concursului real de infracţiuni, acţiunile infracţionale pot avea semne comune, dar ele se comit succesiv, la un interval de timp. Dacă însă ele nu au nici un semn comun, atunci pot fi săvârşite atât în timp diferit, cât şi concomitent. De exemplu, o persoană, eschivându-se de la plata pensiei alimentare, comite un furt sau o persoană, păstrând ilegal o armă de foc, comite o escrocherie etc.

— 5- Recidiva de infracţiuni

— Spre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal din 2002 a exclus termenul de „recidivist deosebit de periculos", ceea ce reprezenta o insultă legiferată, înloiuindu-1 cu termenul „recidiva acţiunilor săvârşite", în felul acesta, centrul! răspunderii penale a fost reorientat de la însuşirile persoanei la faptele săyârşite.

— Mai mult decât atâi, au fost excluse principiile de calificare a recidivei (din latină recidivus — revenire, reapariţie) acţiunilor săvârşite, prevăzute de Codul penal din 1961,ipotrivit căruia acţiunile persoanei deja condamnate se luau din nou în consideraţie la calificarea şi condamnarea unei noi infrac-ţiuni. Aceste principii jau fost ajustate la standardele internaţionale, citate mai sus, în conformitate cu care, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşire^ infracţiunii pentru care făptuitorul a fost deja achitat sau condamnat printr-ci) hotărâre definitivă.

— Cu alte cuvinte, recidiva de infracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului penal, poate fi aplicatăj doar la individualizarea pedepsei penale în limitele sancţiunilor, prevăzute) de articolele corespunzătoare din Partea specială a Codului penal. Potrivit; lit. a) art. 77 CP, recidiva de infracţiuni se consideră o circumstanţă agravantă, de care trebuie să se ţină cont în momentul individualizării pedepsei plenale, iar cuantumul pedepsei pentru recidivă, conform alin. (2) art. 82 CP, nu poate fi mai mică de jumătate; pentru recidiva periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă - de cel pu|in trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.

— In pct. 5 al Hotărârii! din 19 iunie 2000 „Cu privire la aplicarea în practica judiciară de către instajnţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor.omului şi libertăţilor fundamentale"5 Plenul CSJ atenţionează instanţelejde.judecată că.anterioarele condamnări trebuie luate. în consideraţie doar la Individualizarea pedepsei penale.Potrivit alin. (1) art. 34 CP, „se consideră recidivă comitereacu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni

de o persoană cu antecedente penale pentru Orinfracţiune săvârşită, cţi intenţie". Aşadar, prezenţa condamnării chiar pentru o infracţiune deosebit de gravă comisă din .imprudenţă nu poate constitui o

recidivă. Din textul legii rezultă .două particularităţi de baza ale recidivei: 1.) existenţa. unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni, intentionate, însoţită de antecedente penale; 2) o nouă comitere intenţionată a unei sau mai multor infracţiuni.

în conformitate cu alin. (5) art. 34 CP, „la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:

— pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;

— pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;

— pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului Cod;

— stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art. 111 şi 112".Deosebirea evidentă dintre recidivă şi concursul de infracţiuni o constituie

intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţulcăreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind iarăşi unasau mai multe infracţiuni intentionate. Această deosebire este dublată de> imodul realizării infracţiunilor constitutive, şi anume: autorul concursului de infracţiuni comite două sau mai multe infracţiuni fără ca el să fie condamnat pentru vreuna dintre ele, iar făptuitorul recidivei comite cu intenţie două sau mai multe infracţiuni după ce a fost condamnat pentru comiterea cu intenţie a unei infracţiuni, după pronunţarea sentinţei de condamnare înainte ca ea să devină definitivă, în timpul executării acesteia sau după ce a executat pedeapsa. Această specificare are o mare importanţă practică, deoarece, în cazul anulării sentinţei de condamnare pronunţate până la momentul intrării ei în vigoare, poate fi vorba de un concurs de infracţiuni. în acest caz, aplicarea pedepsei se va efectua în baza prevederilor art. 84 CP; dacă infracţiunea nouă se comite în timpul executării pedepsei penale, aplicarea pedepsei definitive se va efectua conform art. 85 CP potrivit cumulului de sentinţe, iar aceste reguli nu pot fi aplicate dacă condamnatul a executat în întregime pedeapsa penală.

Condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită mai înainte constituie prima infracţiune a recidivei, ca modalitate a pluralităţii de infracţiuni, iar infracţiunea comisă după condamnare sau după executarea pedepsei alcătuieşte cea de-a doua infracţiune a recidivei.

Din punctul de vedere al concepţiei sociăl-juridice, recidiva constituie un grad prejudiciabil sporit faţă de concursul de infracţiuni, deoarece ea denotă că avertismentul cuprins în actul de condamnare, chiar şi după executarea pedepsei respective, n-a produs efectul scontat. De aceea, recidiva pune problema cu privire la mijloacele de luptă împotriva ei. Alin. (2) art. 82 CP sporeşte esenţial limita minimală a pedepsei penale pentru recidiva de infracţiuni.Din punctul de vedere al criminologiei, recidiva face obiectul unor cercetări speciale ale cauzelor ei, ca cel mai grav aspect al infracţionalităţii, precum şi a trăsăturilor caracteristice personalităţii infractorului recidivist. De aceea, este firesc iă se acorde o importanţă deosebită stabilirii condiţiilorîn care pluralitatea db infracţiuni constituie recidivă.

în funcţie de caracterul infracţiunilor care formează recidiva şi de numărul condamnărilor, art. 3i4 CP fixează trei tipuri de recidivă:

1) simplă; i2) periculoasă;3) deosebit de periculoasă.Definiţia recidivei simple nu este formulată expres în legea penală, însă ea decurge din noţiunea

generală a recidivei din alin. (1) art. 34 CP, precum şi a noţiunii recidivei! periculoase sau deosebit de periculoase din alin. (2) şi (3) art 34 CP. 1

Recidivă simplă sie consideră comiterea unei infracţiuni intenţionate de către o persoană carp anterior a fost condamnată o singură dată pentru o astfel de infracţiune, bu excepţia condamnării pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirii unei noi Infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Deci aici este vjorba de repetarea infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa mâximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani. De exemplu, persoana condamnată pentru jaf, prevăzut în alin. (1) art. 187 CP, comite un act de hulijganism, prevăzut în alin. (1) art. 287 CP, sau condamnatul pentru maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP) săvârşeşte o ameninţare cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (a'rt. 155 CP) etc.

Conform alin. (2)1 art. 34 CP, „recidiva se consideră periculoasă:1) dacă persoana janterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a

săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;2) dacă persoana! anterior condamnată pentru o infracţiune gravă sau deosebit de gravă a jsăvârşit

din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă", j «Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită" este a treia la număr, iar pentru a doua

modalitate este a doua la număr. Pentru prima modalitate este vorbâ de repetarea infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani, indiferent de termenejle aplicate făptuitorului pentru aceste trei infracţiuni, iar a doua modalitate 'se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau deosepit de grave cu intenţie, după ce infractorul a fost condamnat anterior pentilu săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

Potrivit alin. (3) ari. 34 CP, „recidiva se consideră deosebit de periculoasă:1) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni

intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;2) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou

o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă".Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită" trebuie să fie, cel puţin, a patra la număr,

după ce infractorul anterior a fost de trei sau mai multe ori condamnat la închisoare pentru infracţiuni intenţionate, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani, indiferent de termenele pedepsei aplicate condamnatului pentru aceste infracţiuni.

A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave. Infracţiunea „din nou săvârşită" este a doua la număr.

Stările de recidivă simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă determină un mod mai aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale, prevăzute în alin. (2) art. 82 CP,

Afirmaţia autorului V. Ţaulean, precum că „în cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art. 81 CP)",10 nu rezistă criticii. Din contra, imperativele stipulate în alin. (2) art. 81 CP trebuie coroborate cu imperativele prevăzute în alin. (2) art. 82 CP. Nu se poate exclude atenuarea răspunderii penale pentru activitatea infracţională neconsumată, determinată de lege, chiar şi în cazul recidivei de infracţiuni.

CALIFICAREA CONCURENTEI NORMELOR JURIDICO-PENALE§ 1; Noţiunea şi modalităţile concurenţei normelor juridico-penale

Au fost examinate principalele procedee şi metode ale procesului selectării normei juridico-penale a activităţii infracţionale consumate şi neconsumate, a infracţiunii unice simple şi complexe, a participaţiei penale şi a pluralităţii de infracţiuni etc. Există însă şi cazuri când fapta săvârşită conţine semnele a două sau mai multor componenţe de infracţiuni, ca de altfel şi' în cazul pluralităţii de infracţiuni, deşi această faptă trebuie calificată doar în baza unei singure norme penale.

Este vorba de concurenţa normelor juridico-penale, care trebuie delimitată de concursul ideal de infracţiuni. Concursul ideal de infracţiuni presupune că fapta săvârşită e cuprinsă de două sau mai multe norme juridico-penale, dar nici una dintre acestea nu cuprinde fapta comisă în întregime şi, de aceea, pentru analiza juridică completă a ei, se aplică două sau mai multe norme penale. Pe când la concurenţa normelor juridico-penale, fapta de asemenea e cuprinsă de două sau mai multe norme penale, însă fiecare dintre aceste norme cuprinde în întregime fapta comisă, iar pentru analiza ei juridică completă este suficient aplicarea unei singure norme penale.După cum am menţionat, legiuitorul, pornind de la sarcinile de luptă cu criminalitatea, adeseori formulează noi norme penale care se intersectează parţial, fapt ce duce la dublarea, repetarea legii penale. Crearea noilor norme penale care concurează între ele se deosebeşte de formularea infracţiunilor unice complexe. în cazul formulării infracţiunilor unice complexe, legiuitorul uneşte într-o normă distinctă două sau mai multe activităţi infracţionale, ce au tendinţă de repetare şi răspândire anume sub forma dată, de obicei, în scopul sporirii răspunderii penale, pe când în cazul noilor norme penale ce concurează între ele, legiuitorul separă o activitate infracţională într-o normă aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală în scopul atenuării sau, din contra, agravării răspunderii penale pentru această activitate infracţională. De exemplu, falsul în actele publice (art. 332 CP) constituie o modalitate | unui abuz de putere sau de serviciu (art. 327 CP). Separând această normăj, legiuitorul a stabilit o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută pentru celjelalte modalităţi de abuz de putere sau de serviciu.Şi, din contra, separând tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate într-o normă aparte (art. 306 CP), legiuitorul a fixat o pedeapsă penală mai aspiră decât cea pentru abuz de putere sau de serviciu, cu care aceasta concurează. Sarcina persoanelor care efectuează calificarea infracţiunilor este de a alege una dintre normele concurente. Soluţionarea acestei chestiuni n-ar prezenta nici o. greutate dacă, de exemplu, legiuitorul ar completa componenţajde infracţiune a abuzului de putere sau de serviciu (art. 327 CP) cu astfel semne negative ca: „fără falsul în acte publice", „cu excepţia cazurilor d4 corupere", „fără tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate" etc., adică cu indicarea lipsei semnelor tuturor normeloi* penale, separate din numărul faptelor infracţionale prevăzute de art, 327 CP. Ei>ar legea penală nu prevede asemenea reglementări, deoarece cunoaştem şi al|te modalităţi ale concurenţei normelor penale, ce diferă de cele exemplificate, şi anume:

concurenţa normelor penale care prevăd activităţile infracţionale unite de legiuitor în infracţiunea unică complexă compusă. De exemplu, tâlhăria ca infracţiune unică complexă compusă concurează cu normele cate prevăd activităţile infracţionale ce o formează — cu jaful şi cu vătămările corporale de un anumit grad. în legislaţia penală anterioară nu erau prevăzute nici noţiunea concurenţei normelor juridico- penale, nici regulile de calificare a acestora, ele fiind elaborate de doctrina dreptului penal şi de practica judiciară. Toate acestea au fost pentru prima dată stipulate în Codul pejial al RM din 18 aprilie 2002.

Potrivit alin. (1) art. 115 CP, „«concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persdană sau de un grup de persoane a unei fapte pre- judiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale şi constituind o sin'gură infracţiune".

Alineatul (2) al acestui iarticol stipulează că „alegerea uneia din normele concurente care reflectă ceţl mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-118".

Pentru concurenţa nortaelor juridico-penale este necesară existenţa următoarelor condiţii:2) să fie săvârşită o singură acţiune sau inacţiune simplă, fie să se desfăşoare o activitate unică

prelungită;2) fapta să fie cuprinsăiîn întregime de fiecare dintre dispoziţiile celor două sau ale mai multor

norme penale;2) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă pentru calificarea faptei

prejudiciabile săvârşite;2) să se aducă atingere unui singur obiect juridic generic ocrotit de legea penală, pe când obiectele

juridice nemijlocite pot fi diferite.Concurenţa normelor juridico-penale apare sub diferite forme:2) concurenţa dintre normele generale şi normele speciale;2) concurenţa dintre două norme speciale;2) concurenţa dintre o parte şi un întreg.Să examinăm noţiunea şi regulile de calificăre ale fiecărei modalităţi a concurenţei normelor juridico-

penale,§ 2. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale

Potrivit alin. (1) art, 116 CP, „normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială este norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte". Cu alte cuvinte, această modalitate a concurenţei se caracterizează prin faptul că prima normă, denumită generală, prevede un cerc de acte anumite, iar a doua, denumită specială, prevede cazuri particulare din acest cerc de fapte.

Cele menţionate pot fi confirmate prin următorul exemplu. Ofiţerul de urmărire penală, din interes material, a falsificat probele în procesul penal dus de el. Asemenea acţiuni reprezintă abuz de putere sau folosirea intenţionată, în interes material, de către o persoană cu funcţie de răspundere a atribuţiilor de serviciu abuz care a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor şi drepturilor ocrotite de lege ale persoanelor fizice. Acţiunile date conţin toate semnele infracţiunii prevăzute în art. 327 CP, dar ele sunt cuprinse în întregime şi în art. 332 CP, care prevede falsul în actele publice, adică înscrierea de către o persoană cu funcţie de răspundere în documentele oficiale a unor date vădit false săvârşite din interes material. In afară de aceasta, ele mai conţin şi prevederile alin. (2) art. 310 CP cu privire la falsificarea probelor în procesul penal de către o persoană cu funcţie de răspundere.In cazul dat este vorba de concurenţa a trei norme juridico-penale, dintre care art. 327 CP cuprinde diferite modalităţi ale abuzului de putere şi este normă generală, în timp ce art. 332 CP, prevăzând o singură modalitate a abuzului de putere — falsul în acte publice, este o normă specială. La rândul său, aceasta este o normă generală în comparaţie cu alin. (2) art. 310 CP, deoarece falsificarea probelor în procesul penal reprezintă un caz particular de fals în acte publice şi deci ultima este o normă specială atât în comparaţie cu art. 327 CP, cât şi cu ajrt. 332 CP. Diferenţa dintre aceste cazuri poate fi arătată printr-un desen, un|de A reprezintă modalităţile abuzului de putere, b - falsul în acte publice, c -ifalsificarea probelor în procesul penal.

La concurenţa normelor generale şi speciale, ultimele se află în raport de subordonare logică faţă cjb primele, deoarece orice fals în actele publice neapărat constituie un abiuz de putere, însă nu orice abuz de putere este numaidecât o falsificare a| probelor în procesul penal.

Ca modalităţi speciale jale abuzului de putere (art. 327 CP), ale excesului de putere (art.328 CP) şii ale neglijenţei în serviciu (art. 329 CP), legea penală prevede un şir de [infracţiuni: infracţiunile contra

justiţiei comise de persoane cu funcţie dfe răspundere (art. 306, 307, 308, 309 CP etc.), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art. 296 CP), neîn- deplinirea dispoziţiilor ojrganelor de stat de supraveghere în domeniul protecţiei civile (art. 297ICP) etc.

Unele articole despre infracţiunile contra vieţii persoanei (omorul fără circumstanţe agravante şi atenuante, alin. (1) art. 145 CP, şi omorul săvârşit în stare de afect, art. 146 CjP), infracţiunile miliţare (dezertarea, art. 371 CP, şi părăsirea samavolnică a câmpului de.luptă, art. 386 CP) etc. sunt subordonate logic şi deci }|>ot concura între ele.

Separând norma specială1 de cea generală, legiuitorul şi-a stabilit, fără echivoc, poziţia faţă de această varietate a concurenţei normelor juridico-penale, bazându- se pe diferite motive social*?, politice şi juridice ale situaţiei actuale, regula de calificare a concurenţei norfnelor generale şi normelor speciale.

Potrivit alin. (2) art. 116 CP, „în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială".Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi speciale este concurenţa dintre componenţa de bază (normă generală, constitutivă) şi modalităţile calificative |(normă specială, cu circumstanţe agravante) ale acesteia, prevăzute, de obicei, în diferite alineate. De exemplu, alin. (1) art. 186 CP prevede componenţa de bază constitutivă a sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane, ce reprezintă o normă generală, iar literele alin. (2) şi (3) - modalităţile calificative, agravante ale furtului (furtul săvârşit repetat, de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, în timpul unei calamităţi, de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală). în asemenea caz orice circumstanţă agravantă prescrisă în alin. (2) şi (3) ale art. 186 CP joacă rolul de normă specială faţă de alin. (1) al aceluiaşi articol, pentru că anume ele separă unele modalităţi ale infracţiunii constitutive în cauză. Toate circumstanţele agravante prevăzute de alin. (2) şi (3) art. 186 CP numaidecât constituie un furt, dar nu orice furt este săvârşit neapărat, de exemplu, în timpul unei calamităţi. întrucât la rezolvarea unei cauze concrete sarcina aplicării legii penale este traducerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop poate fi atins, aplicând norma specială, fiindcă norma generală este rezervată pentru cazurile care nu cuprind circumstanţele agravante enumerate. Analogic trebuie efectuată calificarea şi în toate celelalte cazuri, când infracţiunea concretă posedă circumstanţele agravante indicate în alineatele ulterioare.

Câteodată în calitate de norme speciale, în afară de circumstanţele agravante ale componenţei de bază, pot fi şi circumstanţele atenuante ale acesteia, care pot fi prevăzute în articole distincte. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat, prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, are uraiătoarele circumstanţe atenuante, prevăzute în articole separate: omorul săvârşit în stare de afect (art. 146 CP), pruncuciderea (art. 147 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia - art. 148 CP). Regula generală a calificării infracţiunilor şi în cazul concurenţei dintre norma generală şi norma specială sub formă de componenţă cu circumstanţe atenuante este aceeaşi—se aplică norma specială. De exemplu, dacă a fost comisă o vătămare intenţionată mai puţin gravă a integrităţii, corporale sau a sănătăţii în stare de afect se aplică norma specială prevăzută de art. 156 CP.La calificarea infracţiunilor normele generală şi specială pot fi aplicate împreuna doar în cazurile în care sunt comise prin acţiuni succesive, adică în cazul comiterii unui concurs real de infracţiuni. De exemplu, dacă proxenetismul prevăzut de alin. (1) art. 220 CP, care reprezintă o normă generală, şi proxenetismul soldat cu urmări grave, indicat la lit. c) alin. (2) art. 220 CP, care constituie o normă specială, ş-au săvârşit succesiv, prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, atunci aceste fapte prejudiciabile formează j un concurs real de infracţiuni şi trebuie să fie calificate în bazele alin. (|1) art 220 CP şi lit c) alin. (2) art. 220 CP.

3 Concurenţa dintre două norme specialeDupă cum am arătat, jcomponenţa de bază de la alineatul întâi al unui

articol (norma generală) jpoate avea un şir de circumstanţe agravante, iar uneori şi unele circumstanţe atenuante. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat (aliiji. (1) art. 145 CP) are 6 circumstanţe agravante stipulate în alin. (2) art. 145 CP, 13 circumstanţe agravante stabilite - în alin. (3) art. 145 CP, precum şi trei circumstanţe atenuante prevăzute în art. 146 CP (Omorul săvârşit M stare de afect), art. 147 CP (Pruncuciderea) şi art. 148 CP (Eutanasia). Atât circumstanţele agravante, cât şi cele

atenuante se consideră norme speciale în raport cu norma generală a componenţei de bază a omorului intenţionai.

Potrivit art 117 CP, ,)concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăti:S

— dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante — infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;

— dintre două componenţe cu circuînstanţe atenuante - infracţiunea se califica în baza normei penalp care prevede, pedeapsa mai blândă;

— dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante — infracţiunea se califică în bâza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră", i

1. Prima varietate a concurenţei dintre două norme speciale se caracterizează prin prezenţa în faptajprejudiciabilă a unei componenţe de infracţiune cu circumstanţe agravante ş\i una cu circumstanţe atenuante. De exemplu, o soţie şi-a omorât soţul cu jo deosebită cruzime în stare de afect survenit subit ca reacţie la actele de \jiolenţă ale soţuluj. Acţiunile ei sunt prevăzute de lit. b) alin. (3) art. 145 CPj(omorul săvârşit asupra soţului), de lit. h) alin, (3) art. 145 CP (Omorul săyârşit cu deosebită cruzime) şi de art. 146 CP (Omorul săvârşit în stare dejafect).

Potrivit indicaţiei lit. a) ari 117 CP, în cazul concurenţei dintre componenţa de infracţiune cu circumstaiiţe agravante şi a unei componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante, dele săvârşite se califică numai în baza celei cu circumstanţe atenuante. Deipi, în cazul menţionat, acţiunile soţiei trebuie calificate numai în baza art.! 146 CP (Omor, săvârşit în stare de afect), deşi acţiunile ei sunt cuprinse în întregime şi de lit. b) şi h) alin. (3) art. 145 CP.

Aceste reguli de calificare au fost preluate de legiuitor în Codul penal din 2002 de la doctrina penală şi practica judiciară anterioară. De exemplu, în pct. 6 al Hotărârii Plenului C S J „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993 cu modificările ulterioare se menţionează că „omorul săvârşit în stare de afect urmează să fie calificat în baza art. 90 CP din 1961 (art. 146 CP din 2002) şi în cazurile în care el a fost săvârşit în circumstanţele prevăzute în pct. 4, 5, 6 şi 8 art. 88 CP din 1961 (lit. a), c), h) şi g) alin. (3) art. 145 CP din 2002)". La aceste indicaţii s-ar mai putea adăuga circumstanţele agravante prevăzute de lit. b), d) şi f) alin. (3) art. 145 CP din 2002, care nu erau stipulate de art. 88 CP din 1961.

în rândul al doilea, concluzia dată are drept bază şi principiul juridic general-umanismul legii penale. Bunăoară, Plenul C S J înpct.4 al Hotărârii „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei" din 24 aprilie 2000, luând în consideraţie acest principiu, arată că „toate îndoielile care nu pot fi înlăturate vor fi interpretate în favoarea inculpatului". Această regulă se referă atât la procesul dovedirii învinuirii, cât şi la procesul calificării infracţiunilor.

1) Următoarea varietate a concurenţei dintre două norme speciale o formează concurenţa dintre două componenţe cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul naşterii de către mama care s-a aflat în stare de afect, provocată de durerile naşterii. Acţiunile mamei sunt cuprinse atât de art. 147 CP (Pruncuciderea), cât şi. de art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect).

Potrivit prevederilor lit. b) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante, cele săvârşite se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă. Deci acţiunile mamei care, fiind în stare de afect, şi-a omorât copilul nou-născut trebuie calificate în baza art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect).

Stabilind această regulă, legiuitorul a pornit de la scopul unic al ambelor circumstanţe atenuante - atenuarea răspunderii penale a făptuitorului, care poate fi atins doar dacă el va primi pedeapsa cei mai uşoară prescrisă de aceste norme.

2) A treia varietate a concurenţei dintre două norme speciale o constituie concurenţa dintre două componenţe cu circumstanţe agravante. Să admitem că a fost săvârşit un furt de către două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP) şi simultan în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP).Conform indicaţiilor lit. c) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante, cele săvârşite se califică în baza normei penale cajre prevede o pedeapsă mai aspră. Deci, în exemplul dat, calificarea faptei prejudiciabile comise se va efectua în baza lit. a) alin.(3) art. 186 CP. !

în atare cazuri în prabtica judiciară de mult acţionează o lege nescrisă, preluată de noul Cod penjal: modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe pe cea mai puţin aspră, deoarece doar astfel se poate atinge scopul scontat, agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată. Bineînţeles, dacă nu este vorba de un concurg real de fapte infracţionale, săvârşite prin diferite acţiuni de sine stătătoare, când pentru calificare trebuie aplicată fiecare circumstanţă agravantă. Această regulă rezultă chiar din textul unor articole din Partea specială a Cocţului penal. De exemplu, în unele cazuri legiuitorul atenţionează expres că aljin. (3) art. 191 CP se extinde şi asupra delapidărilor prevăzute de alineatul îritâi şi alineatul doi ale prezentului articol. Această poziţie este promovată şi de Plenul C S J. în pct. 24 al Hotărârii „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" din 28 iunie 2004 se arată: „$acă furtul Jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravanta, prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător, atunci, în!lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate conformi acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în jpartea descriptivă a sentinţei trebuie nominalizate toate circumstanţele agrâvante ale faptei".

Argumentarea o facejm în felul următor: circumstanţa mai puţin aspră, de exemplu Jfurtul săvârşit de două sau mai multe persoane, fiind o normă specială în Comparaţie cu furtul prevăzut de alin. (1) art. 186 CP, la rândul său, este o normă general^ comparativ cu circumstanţa agravantă mai aspră- furtul săvârşit în timpul junei calamităţi, care şe află în subordonare .logică faţă de prima. Orice furt Săvârşit în timpul unei calamităţi poate fi şi un furt săvârşit de două sau mai imulte persoane, însă nu orice furt săvârşit de două sau mai multe persoane e^te neapărat un furt săvârşit în timpul unei calamităţi. Deci şi din acest punct de |vedere trebuie aplicată lit. a) alin. (3) art. 186 CP, cu alte cuvinte, regula concurenţei dintre normele generale şi normele speciale.Schema concurenţei dintre două norme speciale poate fi arătată printr- un desen, unde A reprezintă componenţa de bază (norma generală, de exemplu a omorului intenţionat - alin. (1) art. 145 CP), b - componenţa cu circumstanţe agravante (njorma specială, de exemplu omor săvârşit din interes material - lit, b) alin. (2.) art. 145 CP), c - componenţa cu circumstanţe agravante (norma specială., de exemplu omor săvârşit cu o deosebită cruzime lit. h) alin. (3) art. 145 CP), d - componenţa cu circumstanţe atenuante (norma specială, de exemplu omor săvârşit în stare de afect - art. 146 CP), e - componenţa cu circumstanţe atenuante (norma specială, de exemplu pruncuciderea - art. 147 CP).Orice normă specială, atât cea cu circumstanţe agravante, cât şi cea cu circumstanţe atenuante, se află în raport de subordonare cu norma generală, iar între normele speciale există o legătură de reciprocitate.

§ 4. Concurenţa dintre o parte şi un întregPotrivit alin. (1) art. 118 CP, „concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai multor norme penale, una dintre ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte - numai unele părţi ale ei".Cu alte cuvinte, această modalitate de concurenţă constă în faptul că există două sau mai multe norme, dintre care una cuprinde fapta infracţională în întregime, iar altele numai unele părţi ale ei. în acelaşi timp, exact ca şi în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale, şi ele se află în raport de subordonare, numai că nu după volum, dar după conţinut. Dacă am prezenta grafic tipul dat de modalitate a concurenţei, de exemplu a infracţiunii de banditism (art. 283 CP), atunci^ reprezintă componenţa ban- ditismului-ca un tot întreg, b - componenţa omorului ca parte a banditismului, c - componenţa tâlhăriei ca parte a acestui întreg, d — componenţa jafului ca parte a întregului, e - componenţa violului ca parte a întregului,/- componenţa distrugerii sau degradării avutului proprietarului ca parte a întregului şi g—componenţele altor infracţiuni comise prin atacurile persoanelor fizice sau juridice.

Regula generală în operaţiile de calificare a infracţiunilor cu privire la concurenţa dintr-o parte! şi un întreg e prevăzută în alin. (2) art. 118 CP, potrivit căruia „calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectueaza în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciafrile săvârşite". De exemplu, dacă o bandă înarmată a atacat un şir de persoane fizice şi juridice, săvârşind astfel o tâlhărie, un omor şi un jaf, cele săvârşite trebuie calificate numai în baza art. 283 CP. Concluzia dată are drep|»t bază şi principiul juridic al dreptului penal - individualizarea răspunderii penale, care prevede aplicarea justă a legii astfel încât oricine ar săvârşi o »infracţiune să i se aplice pedeapsa meritată.

Această regulă a fost unanim acceptată atât de doctrina penală, cât şi de practica judiciară şi până la legiferarea ei de către Codul penal al RM din 2002. Insă practica judiciară uneori comite şi unele greşeli, care sunt, probabil, generate de faptul! că nu întotdeauna este uşor a sesiza care anume normă cuprinde fapta infracţională în întregime.

O abatere incorectă d<b la regula dată a indicat-o pct. 22 al Hotărârii Plenului CS J „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993: „bmorul intenţionat săvârşit de participanţii bandei în timpul atacului urmeâză să fie calificat în conformitate cu concursull Ainfracţiunilor de banditism şi omor intenţionat". In legătură cu interpretarea în cauză apare întrebarea: de ce nu sunt calificate conform concursului de infracţiuni toate tâlhăriile, jafurile, furturile, violurile, distrugerile avutului proprietarului şi alte infracţiuni similare, săvârşite de membrii unei bande în timpul atacului? Dacă rie-am călăuzi de această indicaţie a Plenului, atunci vătămarea intenţionată inedie a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi sustragerea deschisă a avutului proprietarului, comise de participanţii la o tâlhărie în timpul atacului, urmează să fie calificate conform concursul de infracţiuni ca tâlhărie, vătămare intenţionată'medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi jaf. Dacă ne-am conduce de aceste indicaţii incorecte, atunci am denatura voinţa legiuitorului, formulând noţiunea banditismului, tâlhăriei şi a altor componenţe de infracţiuni, alcătuite dintp-un şir de fapte infracţionale, ce se disting printr-un pericol social sporit.

în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg trebuie mai întâi să stabilim, potrivit căror semne ale componenţei de infracţiune decurge această concurenţă. Ea poate avea loc după semnele obiectului, subiectului, laturii obiective şi celei subiective ale infracţiunii sau concomitent după câteva dintre ele.

Concurenţa după obiect. Mai ample sunt obiectul banditismului (art. 283 CP) în comparaţie cu obiectele tâlhăriei (art. 188 CP), jafului (art. 187 CP), violului (art. 171 CP), distrugerii sau degradării avutului proprietarului (art. 197 CP) etc.; tâlhăriei - cu obiectele vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), jafului (art. 187 CP), furtului (art. 186 CP); dezordinii de masă (art. 285 CP) - cu obiectele huliganismului (art. 287 CP), ameninţării sau violenţei săvârşite asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art. 349 CP); obiectul delapidării averii străine cu folosirea situaţiei de serviciu (lit. d) alin. (2) art. 191 CP) comparativ cu cel al abuzului de serviciu (art. 327 CP) etc.

Din exemplele enumerate se vede că obiectele a două sâu mai multor infracţiuni la concurenţa dintre o parte şi un întreg sunt omogene. Unul reprezintă o parte a altuia (obiectul abuzului de serviciu este numai o.parte a obiectului delapidării avutului proprietarului prin abuz de serviciu, iar obiectul vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii este numai o parte a tâlhăriei etc.). De aceea în toate cazurile unei atare modalităţi de concurenţă între o parte şi un întreg trebuie aplicată norma, în care în întregime este specificat obiectul infracţiunii.

Concurenţa după latura obiectivă. După latura obiectivă concurează normele ce prevăd atentarea la unul şi acelaşi obiect. De exemplu, mai largă este latura obiectivă a tâlhăriei decât a componenţei jafului; a furtului în proporţii mai mari decât a furtului în proporţii esenţiale etc.

Exemplificăm concurenţa după latura obiectivă prin corelaţia aşa- numitelor componenţe compuse cu cele simple, care reprezintă numai un element al lor. De exemplu, în cazul săvârşirii unei tâlhării apare concurenţa componenţei tâlhăriei cu componenţele jafului, furtului şi violenţei aplicate. Deoarece ultimele constituie doar unele elemente ale primei, prioritate în aceste cazuri are infracţiunea compusă.

Concurenţa după latura obiectivă poate avea următoarele particularităţi:

— acţiunea prevăzutăj de o normă penală este numai o parte din acţiunile specificate de altă normă;, juridico-penală (acţiunile torturării pot fi numai o parte din acţiunile laturiij obiective a unui omor);

— consecinţele prejudiciabile prevăzute de o normă penală alcătuiesc numai o parte din consecinţele infracţionale stabilite de altă normă (sustragerea averii străine în proporţii esenţiale poate fi un episod al sustragerii în proporţii mari); j

— una dintre norme jj)oate prevedea acţiuni ilegale care numai au creat posibilitatea reală a survenirii consecinţelor prejudiciabile, dar alta cuprinde şi survenirea lor (alin. (1 j art. 224 CP stipulează crearea posibilităţii cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului, iar alin. (2) şi (3) art. 224 CP prevede survenirea acestor daune).

în toate aceste cazuri! de concurenţă trebuie aplicată norma care descrie mai deplin semnele proprii faptei infracţionale.

Concurenţa după latura subiectivă. După latura subiectivă concurează infracţiunile la care atât cjbiectele, cât şi latura obiectivă sunt omogene. Deci obiectul, latura obiectivii, precum şi latura subiectivă ale unei infracţiuni constituie o parte a altei (infracţiuni. De exemplu, dacă o persoană distruge intenţionat întreprinderile, clădirile, căile şi mijloacele de comunicaţie ori alte bunuri de stat sau obş|teşti în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării, astfel |de acţiuni vor fi calificate ca diversiune (art. 343 CP), dar nu ca distrugereiintenţionată a averii străine (art. 197 CP), deoarece latura subiectivă a diversiunii e formată din intenţie şi scopul indicat, pe când latura subiectivă a distrugerii averii străine este mai îngustă conţinând numai intenţia. . •

Pornind de la opinia unanim susţinută de doctrina penală, potrivit căreiadiferite motive nu pot fi îmbinate într-o singură infracţiune, fapta săvârşitătrebuie calificată conform normei penale, cjire prevede motivul ce determinărezoluţia infracţională dată. f »

Concurenţa după subiectul infracţiunii Potrivit doctrinei penale, concurenţa după subiectul infracţiunii este posibilă doar în calitate de concurenţă dintre normele generale şii cele speciale. De exemplu, neacordarea ajutorului necesar unei persoane ca!re se află într-o stare periculoasă pentru viaţă (alin. (1) art. 163 CP) şi neacoijdarea de ajutor unui bolnav (alin. (1) art. 162 CP); săvârşirea unui omor dej orice persoană (alin. (1) art, 145 CP) şi omorul săvârşit asupra soţului (sbţiei) sau a unei rude apropiate (lit. b) alin. (3) art. 145 CP); spălarea banilor săvârşită de orice persoană (lit. b) alin. (2) art. 243 CP) şi aceeaşi acţiune săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu (lit c) alin. (2) art. 243 CP) etc. în toate aceste cazuri componenţele de infracţiune care prevăd semne speciale ale subiectului sunt mai concrete după conţinut şi de aceea trebuie aplicate la concurenţa normelor juridico-penale.

Adeseori normele juridico-penale concurează între ele simultan după câteva elemente ale infracţiunii. De exemplu, diversiunea şi distrugerea intenţionată a avutului proprietarului concurează între ele şi după obiect, şi după latura obiectivă, şi după latura subiectivă ale infracţiunii.

Corelaţia dintre o parte şi un întreg trebuie luată în consideraţie şi în cazul activităţii infracţionale neconsumate.

Conform regulii generale, amplă este norma care prevede infracţiunea consumată, în comparaţie cu norma despre tentativă de infracţiune, ultima - în comparaţie cu norma despre pregătirea infracţiunii. Dacă o persoană a procurat o armă şi a tras cu ea într-un cetăţean cu scopul de a-1 omorî, iar ultimul, într-adevăr, a decedat, acţiunile ei includ semnele pregătirii, tentativei şi ale omorului consumat. Se înţelege de la sine că vinovatul va purta răspundere numai pentru omorul consumat.

Dacă va fi vorba de componenţe diferite, dintre caţ-e unele pot fi consumate, iar altele neterminate, atunci, conform regulii generale, calificarea se va efectua după norma care prevede în întregime fapta infracţională, chiar dacă ea cuprinde răspunderea pentru infracţiunea neconsumată. Tot aşa trebuie procedat şi în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale.

Şi, în sfârşit, adeseori concurenţa normelor juridico-penale este confundată cu coliziunea legilor. în realitate ele constituie noţiuni diferite, în coliziune aflându-se normele care se contrazic.

După opinia noastră, astăzi există o coliziune între unele norme penale şi unele norme din dreptul muncii şi dreptul civil. De exemplu, conform normelor dreptului penal, la stabilirea valorii daunelor în proporţii esenţiale, considerabile, mari şi deosebit de mari se ia în considerare numai paguba reală directă, pe când conform normelor dreptului muncii şi dreptului civil la paguba reală directă se adaugă şi veniturile nerealizate.

Capitolul I

CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI

Reglementări de drept internaţional: Acord general din 02.09.49 cu privire la privilegiile şi imunităţile CE şi Protocolul Adiţional din 06.11.52 la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile CE, TITLUL IV, art.9, art.10, art.11, art.12; Titlul V, art.13, art.14, art.15, Titlul VI, art.16, art.17, art.18, art.19//TI, 13/7, 1999; Al doilea Protocol adiţional din 17.03.78 la Convenţia europeană de extrădare// Ratificat prin Legea 270-XV din 21.06.2001; Convenţia din 04.11.1950, art.1, 5, 6 alin.(2), art.7,17, 51//TI, 1/341, 1998; Convenţia din 07.12.44 privind aviaţia civilă internaţională, art.1, 2,3, 17, 18, 20//TI, 8/7, 1999; Convenţia din 10.12.84 împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, art.5//TI, 1/129, 1998; Convenţia din 13.02.46 cu privire la privilegiile şi imunităţile ONU, art.IV-V, Secţiunea 19//TI, 8/117, 1999; Convenţia din 16.12.70 pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, art.8, l7//TI, 10/261, 1999; Convenţia din 18.04.61 de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, art.29, 30, 31, 32, 37, 38, 39//TI, 4/37, 1998; Convenţia din 22.01.93 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, preambul, partea IV, Capitolul I, art.56-71//TI, 16/262, 1999; Convenţia ONU din 15.11.2000 împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, art.1, 3, 16, 17//TI, 35/333, 2006; Convenţia europeană de extrădare din 13.12.57, art.1-28//TI, 1/318, 1998; Convenţia ONU referitoare la statutul apatrizilor din 28.09.1954, art.1, 2, 12//Culegere de acte normative privind azilul, Chişinău, 2004; Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789//www.coe.int; DUDO, preambul, art.9, 11 alin.(1), (2), art.30//TI, 1/11, 1998; PIDCP, art.15//TI, 1/30, 1998; Protocolul 6 la Convenţia din 04.11.1950, art.1// TI, vol.1; Convenţia din 28.07.51 privind statutul refugiaţilor, art.31//TI, 38/5, 2006; Protocol Adiţional la Convenţia Europeană de Extrădare//www.coe.int; Statutul CE din 05.05.49: Privilegii şi imunităţi, art.40, lit.a//TI, 9/190, 1999; Statutul CIP//www.coe.int; Tratat din 14.04.93 între RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală: „Extrădarea, art.60-77//TI, 19/278, 1999; Tratatul din 06.07.96 între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală: Partea a III-a, Capitolul II. Extrădarea, art.64-80//TI, 20/364, 1999; Tratatul din 09.02.93 între RM şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală: Extrădarea, art.60-77//TI, 19/313, 1999; Tratatul din 13.12.93 între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală: Capitolul II. Extrădarea în scopul urmăririi sau executării pedepsei, art.58-73//TI, 22/85, 1999; Tratatul din 25.02.93 între RM şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală: Extrădarea, art.61-72//TI, 21/49, 1999.

Reglementări de drept naţional: CRM, art.3, 4, 16, 18, 19, 21, 22, 24-25, 38, 72, alin.(3), art.76//MO, 1, 12.08.1994; Legea 1134/04.08.92 cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în RM, art.6, 7, 8, 9//M., 8/195, 30.08.1992; Legea 108/17.05.94 privind frontiera de stat a RM, art.1//MO, 12/107, 03.11.1994; Legea 173/06.07.94 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, art.1, 2, 3, 4, 10/1 //MO, 1, 12.08.1994; Legea 273/09.11.94 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, art.1, 3//MO, 9/89, 09.02.1995; Legea 275/10.11.94 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în RM, art.1, 2, 6, 21//MO, 20/234, 29.12.1994; HP 402/16.03.95 pentru ratificarea Convenţiei privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale, art.1, 2, 3//MO, 23/237, 27.04.1995; HP RM 1183/14.05.97 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, art.1, 6, 7, 9, 16, 21, 23//MO 41-42/372, 26.06.1997; Legea cetăţeniei RM 1024/02.06.2000, art.3, 5//MO, 98-101/709, 10.08.2000; Legea 1518/06.12.2002 cu privire la migraţie, art.24//MO, 1-2/2, 15.01.2003; Legea 1160-XV din 21.06.2002 privind punerea în aplicare a CP al RM, art.1, 2, 3, 4, 5, 6, 7// MO, 128-129/1014, 13.09.2002 şi MO, 143 din 27.09.2002; Legea 205-XV

din 29.05.2003 cu privire la punerea în aplicare a CPP al RM, art.1, 8, 19 25, alin.(2) //MO, 104-110/447, 07.06.2003; Decretul 1506/31.10.2003 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea azilului politic de către Preşedintele RM//MO, 223-225/886, 07.11.2003; Legea 371/01.12.2006 cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală //MO, 14-17/42, 02.02.2007; HP CSJ din 25.09.2006, 6, Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a modificărilor şi completărilor CP al RM efectuate prin Legea 184-XVI din 29 iunie 2006//BCSJ a RM 10/17, 2006.

Doctrină: Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; Botnaru S., Legea penală (Conferinţa ştiinţifică, USM, Ch., 1996; G.Lişcinschi, Diferenţierea răspunderii penale şi principiile dreptului penal //LV, 9/51, 2006; M.Grama, Condiţiile de fond ale extrădării//USM Studia Universitas (ştiinţe sociale), 4(14), 2008; N.Suceveanu, Expulzarea şi extrădarea prin prisma dreptului intern al RM şi a dreptului internaţional //AŞ ale USM, 8/114, 2005; Precedentul judiciar: aspecte teoretice şi practice. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică, Ch., 20.09.2007//RND, ediţie specială, 2007; V.Bândar, Arestarea provizorie în procedura extrădării conform legislaţiei României şi UE //LV, 3/22, 2008; V.Moraru, A.Sosna, Aplicarea legislaţiei cu privire la extrădarea cetăţenilor //RND, 10/7, 2001; X.Ulianovschi, Răspunderea penală a persoanelor juridice //RND, 2/4, 2002; Gh.Ulianovschi, Interacţiunea principiilor constituţionale şi de drept penal în noul Cod penal//Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002, v.I, USM, Ch., 2003.

ARTICOLUL 1. LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

(1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova.

(2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

(3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

1. Art.1 alin.(1) CP legiferează regula conform căreia CP este unica lege penală a RM. Această regulă trebuie înţeleasă în sensul concentrării legislative a normelor juridico-penale într-un act codificat unic. Regula menţionată nu exclude legiferarea unor norme cu caracter penal în alte legi, însă acestea urmează a fi incluse şi în CP.

2. De la regula prevăzută la art.1 alin.(1) din CP, practica legislativă face şi unele abateri. Astfel, CPP conţine norme juridico-penale care stabilesc limitele răspunderii penale a persoanei extrădate (art.543), categoriile infracţiunilor pentru care art.80 CP prevede criterii speciale de aplicare a pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (art.504 alin.(2)), interdicţiile de aplicare a art.59 CP în cazul liberării condiţionate de răspundere penală (art.510 alin.(2)) etc. Norme juridico-penale se cuprind şi în Codul de executare (CEx). De exemplu, art.275 alin.(3) din CEx completează art.72 alin.(6) din CP prin stabilirea tipurilor de penitenciare pentru femei, iar art.278 alin.(2) CEx a extins prevederile art.96 CP şi asupra cazurilor în care condiţiile de amânare a executării pedepsei pentru femeile gravide survin în faza executării de fapt a pedepsei. Potrivit teoriei generale a dreptului în cazurile în care diferite legi organice (CP, CPP şi CEx sunt legi organice) reglementează acelaşi tip de raporturi sociale, se aplică legea adoptată ulterior (HCC 63 din 23.11.1999//MO, 135-136/75 din 09.12.1999).

3. În calitate de izvor specific de drept penal apar actele de amnistiere. Importanţa juridico-penală a actelor de amnistiere este fixată în art.107 CP. Această normă juridico-penală concretizează dispoziţiile art.72 alin.(3) lit.o) din Constituţie, stabileşte într-un mod generalizator şi exhaustiv posibilele efecte ale amnistiei şi constituie, de fapt, baza juridică pentru adoptarea legilor concrete de amnistie. Specificul acestor legi constă în faptul că ele sunt adresate infracţiunilor săvârşite în trecut, intervin în sfera dreptului penal pentru a schimba temporar ordinea generală de realizare a răspunderii penale şi întotdeauna au numai caracter retroactiv.

4. Definiţia CP dată în art.1 alin.(2) CP are la bază prevederile art.72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, conform cărora prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. De fapt, această definiţie a CP, într-o formă mai desfăşurată, reproduce conţinutul principiului legalităţii incriminării şi al pedepsei penale cunoscut în doctrina penală sub formula nullum crimen, nullum poena sine lege.

5. Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale atribuie în exclusivitate puterii legislative opera de adoptare a normelor de drept penal, iar puterii judecătoreşti să aplice legea penală în litera şi spiritul ei neputând decide împotriva acesteia.

6. În alin.(3) al articolului comentat sunt reiterate dispoziţiile constituţionale privind prioritatea Constituţiei şi a actelor internaţionale la care RM este parte faţă de legea penală. Dacă există neconcordanţă a legii penale cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

7. Convenţia din 04.11.1950 constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebirea că anume Convenţia are prioritate faţă de restul legilor interne (HP CSJ din 19.06.2000, 14). CEDO, prin hotărârea din 26.04.2007 în cauza Popescu v.România, a menţionat că, din moment ce Convenţia face parte integrantă din ordinea juridică internă a tuturor statelor contractante, faptul semnifică „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără să aştepte abrogarea acestora de către legislator (par.103).

8. CP în vigoare nu conţine prevederi referitoare la natura juridică şi rolul hotărârilor explicative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea legii penale de către instanţele judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei penale. Astfel de prevederi sunt de găsit în legislaţia care reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei penale şi jurisprudenţa CEDO de interpretare a art.6 par.1 din Convenţia din 04.11.1950 care garantează dreptul la un proces echitabil. Conform art.1 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, adoptată de Parlament la 26 martie 1996, CSJ este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti. CSJ îşi realizează această sarcină prin adoptarea hotărârilor explicative de către Plenul ei în chestiunile privind aplicarea legii penale cu caracter de recomandare pentru toate instanţele judecătoreşti şi prin formarea unei practici unitare de aplicare a legii penale la judecarea cauzelor penale în procedurile recursului ordinar şi ale recursului în anulare.

9. Caracterul de recomandare al hotărârilor explicative ale Plenului CSJ nu prezumă dreptul instanţelor judecătoreşti de a le neglija, ci obligaţiunea acestora de a-şi motiva dezacordul cu explicaţia de aplicare a normei penale dată de Plenul CSJ în hotărârea respectivă. În acest din urmă caz, părţile în proces pot să atace cu recurs ordinar în baza temeiului prevăzut de art.427 p.16 CPP hotărârea instanţei la CSJ care va hotărî asupra interpretării normei penale aplicate de către instanţa inferioară ce nu se conformează cu interpretarea acestei norme date de către Plenul CSJ în respectiva hotărâre explicativă. Prin acest mecanism legal, CSJ asigură aplicarea uniformă a legii penale de către toate instanţele judecătoreşti şi securitatea raporturilor juridico-penale la înfăptuirea justiţiei penale.

10. Sub acest aspect al problemei comentate, CEDO, în hotărârea din 15 noiembrie 2007 în cauza Beian v.România (par.33-34), a menţionat că legile adoptate de statele contractante „trebuie să fie puse în practică cu o claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât este posibilă insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru părţile interesate. În această privinţă, trebuie subliniat faptul că incertitudinea, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului... Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicţii ale jurisprudenţei” (par.33 şi 37).

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: HCC, 72/23.12.99 despre controlul constituţionalităţii art.79 alin.(1), (2), (5) şi (6) şi art.79/1 alin.(1) şi (2) CPP//MO, 1-4/1, 06.01.2000; Decizia 5/24.09.2002 a CC privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între RM şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999//MO, 137-138/25, 10.10.2002; HCC, 29/04.07.2000 pentru controlul constituţionalităţii art.6 alin.

(1) lit.b) din Legea 336-XIV din 1 aprilie 1999 Privind restructurarea datoriilor întreprinderilor din sectorul electroenergetic//MO, 81-83/29, 13.07.2000; CPP, art.427//MO, 104-110/447, 07.06.2003.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale:HP JS a RM din 30.01.1996, 2 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CRM, p.2//Culegere de hotărâri explicative /9, 2002; HP CSJ din 19.06.2000, 17, Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei din 04.11.1950, par.1//Culegere de hotărâri explicative /18, 2002.

ARTICOLUL 2. SCOPUL LEGII PENALE

(1) Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

(2) Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

1. În articolul comentat legiuitorul a prevăzut două scopuri ale legii penale: apărarea valorilor sociale împotriva celor mai grave fapte antisociale şi prevenirea lor. Textul art.2 are caracterul unei declaraţii de principiu şi impune organelor de jurisdicţie penală obligaţiunea de a realiza aceste scopuri în practica de aplicare a normelor juridice penale.

2. Alin.(1) enumără cele mai importante valori sociale existente în societate, pe care legea penală are drept scop să le apere. La acestea se referă: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, ordinea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a RM, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

3. Prin expresia întreaga ordine de drept se înţeleg toate valorile sociale, altele decât cele indicate în alin.(1), însă care sunt protejate prin incriminările din partea specială a CP, cum ar fi securitatea şi ordinea publică (Cap.13), sănătatea publică şi convieţuirea socială (Cap.8), justiţia (Cap.14) etc.

4. Ierarhia valorilor sociale indicate în acest alineat corespunde dispoziţiilor constituţionale, conform cărora demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Aceste valori sociale servesc drept bază pentru a structura PS a CP în capitole şi constituie obiectul juridic generic al componenţelor de infracţiuni incluse în capitolul respectiv.

5. Alt scop al legii penale rezidă în prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Din interpretarea expresiei de noi infracţiuni rezultă că acest scop constă în preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către o persoană care a comis deja una sau mai multe fapte penale. Este vorba de prevenirea specială care se realizează prin tragerea infractorilor la răspundere penală, aplicarea faţă de ei a pedepselor penale, a măsurilor de siguranţă sau a altor măsuri cu caracter penal. Efectul acestor măsuri în ansamblu cu regimul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni stabilit în lege pentru persoanele care au mai comis anterior infracţiuni contribuie la prevenirea săvârşirii de către aceste persoane a noilor infracţiuni.

6. În doctrina penală este recunoscut faptul că legea penală contribuie la prevenirea săvârşirii infracţiunilor şi prin interdicţia normelor legii penale adresate membrilor societăţii de a nu săvârşi infracţiuni. Sub acest aspect, este vorba despre prevenirea generală ca efect al raporturilor juridice penale de conformare, ce apar între membrii societăţii şi stat, la intrarea legii penale în vigoare. Constrângerea membrilor societăţii pentru a nu săvârşi infracţiuni prin ameninţarea cu aplicarea pedepsei penale sau conformarea de bunăvoie a acestora cu interdicţiile normelor legii penale constituie esenţa prevenirii generale. Motivele abţinerii de la săvârşirea infracţiunilor nu ating interesele societăţii şi nu au importanţă juridico-penală pentru legea penală.

7. Scopurile instituţiilor dreptului penal (infracţiunii, răspunderii penale şi sancţiunilor penale) sunt subordonate scopurilor legii penale de apărare a societăţii împotriva celor mai grave fapte antisociale şi prevenirea lor.

8. Analiza scopurilor legii penale serveşte drept temei pentru a trage concluzia că, pentru dreptul penal, este caracteristică funcţia de protejare a societăţii de infractori şi de infracţiunile comise de ei, fapt ce contribuie la consolidarea şi dezvoltarea societăţii.

ARTICOLUL 3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII

(1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.

(2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise.

1. Prin legalitate se înţelege caracterul a ceea ce este legal sau conform cu legea. Principiul legalităţii este un element fundamental, o idee, lege de bază pe care se întemeiază teoria ştiinţifică despre ceea ce este conform cu legea. Potrivit acestui principiu, toate structurile de stat sau obşteşti, inclusiv cetăţenii, sunt obligaţi să respecte, în activitatea lor, legea, acestora garantându-li-se legalitatea persoanei, respectarea demnităţii umane şi a dreptului la acţiune.

2. Principiul legalităţii în domeniul dreptului are două aspecte:

Legalitatea incriminării, exprimată prin regula „Nu există infracţiune fără lege” (Nullum crimen sine lege), presupune că nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Astfel formulat, principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie juridică a respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei. Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor instituţii ale dreptului penal şi, astfel, dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni, decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea în sensul art.1 alin.(1) şi (2) CP; în materia aplicării legii penale în timp, legalitatea impune aplicarea principiului activităţii legii penale, în sensul că legea penală poate fi aplicată numai pentru acele fapte care erau prevăzute de lege ca infracţiuni la momentul comiterii lor; prin interpretarea legii penale, adică prin operaţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului ei nu se pot crea infracţiuni, nu se pot adăuga sau exprima elemente din lege.

Legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce pot fi luate în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală este cunoscută în doctrină sub dictonul Nulla poena sine lege (Nu există pedeapsă fără lege). Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de lege.

3. Principiul legalităţii este caracterizat şi de faptul că pedepsele pentru infracţiuni sunt stabilite din timp, de lege, instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi durată.

4. Principiului legalităţii i se subordonează principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie şi constituie baza conceptuală. Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie procedurală în materie penală, dar aria de aplicare a acestui principiu şi a acestui drept se extinde şi asupra altor autorităţi, diferite decât instanţele penale (fiscale, vamale, de exemplu, Salabakiu v.Franţa din 7 octombrie 1988). Astfel, orice comentariu al funcţionarului public făcut înainte de judecarea oficială a cauzei, care poate fi echivalat cu o afirmare a vinovăţiei, poate constitui o încălcare a prezumţiei nevinovăţiei.

5. Nu constituie o atingere a principiului prezumţiei de nevinovăţie faptul că judecătorul, fără a exprima vreo opinie privind vinovăţia celui interesat, amână să ia o decizie până la sentinţa penală (Farragut v.Franţa).

6. Prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată de faptul că o persoană inculpată şi achitată trebuie să suporte onorariile avocatului său (Croissant v.RFA din 25 septembrie 1992).

7. Un caz aparte de excepţie de la prezumţia de nevinovăţie îl constituie fapta de întrerupere a difuzării la posturile publice de radio şi TV a unor informaţii cu caracter defăimător (Radio France ş.a. v.Franţa) – directorul de ediţie dispune încetarea difuzării unor asemenea informaţii îndată după prima difuzare.

8. Articolul 6, alin.(2) din Convenţia din 04.11.1950 nu interzice prezumţiile de fapt şi de drept care pot acţiona împotriva acuzatului totuşi, CEDO a menţionat că statele-membre trebuie să menţină asemenea prezumţii „în linii rezonabile, care să ţină cont de importanţa actului incriminat şi să menţină drepturile apărării” (Lutz, Noelkenbockoff v.RFG, 1987; Salabakiu v.Franţa; Pham Hoang v.Franţa).

9. De asemenea, CEDO a constatat că dreptul de prezumţie a nevinovăţiei nu se aplică: hotărârilor instanţelor de judecată; declaraţiilor publice ale reprezentanţilor statului1 (Allenet de Ribemont v.Franţa); în cazul

1 Autorităţile publice, în special procurorii şi poliţia, nu trebuie să facă declaraţii privind vinovăţia sau nevinovăţia unui acuzat înainte de soluţionarea cazului în instanţa de judecată, fiindcă orice comentariu al funcţionarului public făcut înainte de judecarea oficială a cauzei, echivalat cu o afirmare a vinovăţiei, fapt care poate constitui o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.

apărării specifice (argumente legale) care plasează obligaţia demonstrării nevinovăţiei pe învinuit; când prezumţiile faptului sau ale legii (dreptului) se fac în conformitate cu regulile specifice ale instanţei2.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Slimani v.Franţa din 27.10.2004//www.coe.int; Hugh Jordan împotriva Regatului Unit din 4 mai 2001, 24746/94, par.109; McKerr, par.115; Edwards, par.73//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 4/300, 2006.

În cauza Allenet de Ribemont v.Franţa3, CEDO a constatat încălcarea prevederilor articolului 6 paragraful 2:

Reclamantul Allenet de Ribemont s-a plâns împotriva afirmaţiilor ministrului de interne şi de înalţii funcţionari ai poliţiei care l-au însoţit pe ministru la o conferinţă de presă4 televizată în cadrul căreia aceştia l-au învinuit de complicitate la omor intenţionat, cauză din care a fost arestat.

CEDO consideră că prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată nu numai de o instanţa de judecată sau de un judecător, ci şi de alte autorităţi publice. Astfel, în cauza Allenet v.Franţa CEDO a constatat că „în cauză, câţiva dintre cei mai înalţi funcţionari ai poliţiei franceze l-au indicat pe dl Allenet de Ribemont, fără niciun fel de nuanţă sau rezervă, ca fiind unul din instigatorii la omor şi deci complice la acel omor. În mod evident, aceasta a fost o declaraţie de vinovăţie, care, în primul rând, a încurajat publicul să-l creadă vinovat şi, în al doilea rând, a prejudiciat evaluarea faptelor de către autorităţile competente. Prin urmare, articolul 6 paragraful 2 din Convenţie a fost încălcat”.

CEDO a judecat cauza Minelli v.Elveţia (1983) în care a constatat violarea prevederilor art.6, alin.(2) prin faptul că decizia instanţei naţionale era incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie – instanţa de judecată naţională a decis ca reclamantul să-i achite victimei o parte din cheltuielile de judecată şi o parte din despăgubirile presupuse ale acesteia, de parcă reclamantul ar fi fost condamnat, cu toate că ancheta penală împotriva acuzatului a fost stopată pe motiv de expirare a termenului de prescripţie//www.coe.int

În cauza Sekanina v.Austria, CEDO a decis că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată, fiindcă au fost exprimate învinuiri după momentul achitării reclamantului de către instanţa de judecată.

Curtea a mai decis că prezumţia de nevinovăţie se aplică şi în cazurile în care instanţele naţionale nu au obligaţia de a se pronunţa cu privire la vinovăţie (Adolf v.Austria; Lutz, Englert şi Nolkenbockoff v.Germania).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 18.03. 2008: „Colegiul enunţă că, (...), urmează a fi aplicate prevederile art.332 alin.(1) CPP coroborate cu cele ale art.275 alin.(1) pct.2) CPP, reieşind din care procesul penal se încetează în cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest temei rezultă din principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art.3 din CP, exprimat prin adagiul latin Nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege). Astfel, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei se referă şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel, dacă la momentul săvârşirii faptei, aceasta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar mai apoi au intervenit modificări în legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite prin metoda decriminalizării, în acest caz procesul penal se va înceta, iar situaţia decriminalizării va opera în cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale, prevăzut de art.10 CP” (Decizia 1re-137/08).

Plenul CSJ din 09.06.2008: „Hotărârea definitivă de condamnare a lui U.I. a căpătat autoritatea de lucru judecat, considerată ca o expresie a adevărului, însă, fiind afectată de eroarea expusă mai sus, intră în contradicţie cu principiul legalităţii. Eroarea descrisă este un viciu fundamental, care afectează deciziile Curţii de

2 Pham Hoang v.Franţa, cererea 13191/87, din 25 septembrie 1992, par.36 (constatând că legea vamală a Franţei care generează asumări ce pot fi respinse nu încalcă prezumţia nevinovăţiei).

3 Allenet v.Franţa din 10 februarie 1995//Hotărâri…, op.cit., p.429-439.4 Libertatea de exprimare garantată de art.10 din Convenţie include şi libertatea de a comunica informaţii. Articolul 6 paragraful 2 nu

poate împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele în curs, dar le cere să o facă cu toată discreţia şi rezerva necesare pentru a respecta prezumţia de nevinovăţie.

Apel Chişinău din 22 februarie 2007 şi CP al CSJ din 11 iulie 2007 şi serveşte temei pentru redeschiderea procesului penal şi rejudecarea cauzei în beneficiul condamnatului” (Decizia 4-1re-197/08).

ARTICOLUL 4. PRINCIPIUL UMANISMULUI

(1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.

(2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

1. Umanismul este un principiu al dreptului penal, în a cărui bază interesele şi drepturile fundamentale ale omului, demnitatea, onoarea şi alte atribute ale personalităţii umane şi dezvoltării sale libere au un rol important în determinarea legii penale şi a valorilor apărate.

2. Umanismul dreptului penal se exprimă, în primul rând, prin valorile sociale şi morale ocrotite de normele de drept. Din acest punct de vedere, în art.2 CP sunt indicate aceste valori (persoana, proprietatea etc.). Textul evidenţiază locul important al omului şi al drepturilor şi libertăţilor lui printre aceste valori.

3. Umanismul se manifestă, în al doilea rând, în adoptarea unui nou sistem de pedepse (art.63 CP), din care se constată înlăturarea prevederii şi aplicării pedepsei cu moartea, înlocuirea acesteia cu o nouă pedeapsă privativă de libertate – detenţia pe viaţă. Astfel, conform art.1 al Protocolului 6 la Convenţia din 04.11.1950 Privind abolirea pedepsei cu moartea din 28.04.1983, pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi executat. Prin aceeaşi lege a fost introdusă în sistemul de sancţiuni penale o formă nouă, pentru legislaţia noastră penală, privativă de libertate – detenţia pe viaţă.

4. De un real umanism sunt, în al treilea rând, reglementările privitoare la minori. În această privinţă s-a prevăzut că limita răspunderii penale începe de la 14 ani, s-a instituit un sistem închegat de măsuri educative (supravegherea părinţilor, internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare etc. (art.104 CP)).

5. În al patrulea rând, umanismul se manifestă prin crearea multor instituţii de individualizare şi, în special, de atenuare a răspunderii penale (art.76, 78 CP).

6. În afară de sistemul circumstanţelor atenuante, în lege se prevede că instanţa trebuie să ţină seama de gradul prejudiciabil al faptei, dar mai cu seamă de persoana infractorului (art.75 alin.(2), (3), art.76 CP).

7. O dovadă în plus este înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu răspunderea administrativă (art.55 CP) sau cu liberarea de răspundere penală pe alte motive (art.54, 56-60 CP).

8. Umanismul dreptului penal se manifestă din plin în concepţia şi reglementarea executării pedepsei, în special a închisorii. Conform alin.(2) art.61 CP, pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de alte persoane.

9. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată. Aceste prevederi sunt garantate de CRM, art.24 alin.(2): “Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante”.

10. În numeroase cazuri legea prevede posibilitatea executării pedepsei cu închisoarea fără privare de libertate: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei înainte de termen (art.90 CP) sau liberarea de executarea pedepsei (art.91 CP); înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă prin altă pedeapsă mai blândă (art.92 CP); liberarea de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP); liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei (art.94 CP); liberarea de executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP); amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi pentru femeile ce au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 CP); prescripţia executării sentinţei de condamnare (art.97 CP).

ARTICOLUL 5. PRINCIPIUL DEMOCRATISMULUI

(1) Persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

(2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.

1. CP consacră principiul democratismului drept unul fundamental. Pe planul dreptului penal, acest principiu reflectă democraţia, ca trăsătură fundamentală a societăţii. Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridică penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii şi serveşte interesele întregii colectivităţi. Rezultă, deci, că reglementarea penală cu privire la infracţiune, pedeapsă, răspundere penală etc. exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii. Potrivit acestui principiu, sunt considerate infracţiuni acele fapte, pe care societatea, în persoana organului său legislativ - Parlamentul –, le consideră infracţiuni, sunt decretate drept pedepse acele măsuri de constrângere penală, care sunt acceptate de societate, şi vor răspunde penal acei infractori, care sunt indicaţi de voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.

2. Urmând acest principiu, întregul drept penal constituie un tabel de valori sociale apărate împotriva infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interesele colective şi de conştiinţa morală a întregii societăţi. Prin principiul democratismului se exprimă mai elocvent tocmai faptul că se apără, împotriva infracţiunilor, interese sociale, începând cu ordinea de drept, cu persoana omului, drepturile şi libertăţile acestuia, cu convieţuirea socială, familia, cu proprietatea publică şi cea privată, cu activitatea organelor de stat şi a celor publice. Peste tot este vorba de interese sociale, de interese publice şi de interese individuale legitime.

3. În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, noua concepţie de înfăptuire a justiţiei penale (în CP anterior principiul democratismului nu a fost înscris) exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, începând cu preşedintele ţării şi până la ultimul locuitor, fie acesta cetăţean al RM, cetăţean străin sau apatrid, se află într-o situaţie egală în raport cu prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.

4. Principiul democratismului în dreptul penal constituie materializarea principiului egalităţii persoanelor consacrat în art.16 alin.(2) CRM, conform căruia toţi cetăţenii RM sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

5. Aşadar, toate persoanele sunt egale şi răspund în faţa legii, fără excepţii. În cazul în care se admit excepţii, acestea se întemeiază pe dispoziţiile legii şi pe împrejurări reale, prevăzute de lege.

6. Nu se admite apărarea drepturilor şi a intereselor legale ale unei persoane prin lezarea drepturilor şi intereselor legale ale altei persoane.

7. Conform principiului democratismului, la exercitarea justiţiei sunt antrenate masele de oameni ai muncii: iau parte la dezbaterea şi elaborarea diferitelor legi penale, sunt antrenate colective de oameni la reeducarea şi corectarea celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP), în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP), liberării de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP) etc.

ARTICOLUL 6. PRINCIPIUL CARACTERULUI PERSONAL AL RĂSPUNDERII PENALE

(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie.

(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.

1. În conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are un caracter personal. Aceasta înseamnă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia.

2. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvârşit o infracţiune în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.

3. În acele cazuri, în care sunt învinuiţi câţiva inculpaţi de săvârşirea câtorva infracţiuni, instanţa de judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare învinuire, în privinţa fiecărui inculpat şi să le aprecieze în ansamblu cu toate materialele dosarului (p.7 al HP CSJ din 15.11.1993, nr.7, Cu privire la sentinţa judiciară; HP CSJ, nr.5 din 19.06.2006 privind sentinţa judecătorească).

4. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut ca intenţie săvârşirea unui furt sau jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice o violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile lui trebuie să fie încadrate drept tâlhărie, iar acţiunile altor persoane – respectiv ca furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de ea pentru a-şi însuşi averea victimei (p.18, HP CSJ din 6.07.1992, nr.5, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului; HP CSJ din 28.06.2004, nr.23 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).

5. Poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care a săvârşit fapta, indiferent de rolul acesteia (autor, organizator, complice sau instigator) în procesul infracţional.

6. Astfel, acest principiu corespunde regulii potrivit căreia răspunderea penală are caracter personal: numai o persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este trasă la răspundere penală. În materie de drept penal nu poate fi concepută răspunderea pentru altă persoană sau pentru fapta altuia.

7. Principiul caracterului personal al răspunderii penale este recunoscut şi în dreptul penal internaţional. Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat (în cadrul statului sau al unor organizaţii politice) nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statului, care au acţionat în numele acestuia.

8. Faptul că infracţiunea ce cade sub incidenţa Statutului CIP a fost săvârşită de o persoană executând ordinul guvernului (statului) sau al şefului, acesta fiind civil sau militar, nu liberează această persoană de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) această persoană era obligată juridic să execute ordinele guvernului sau ale şefului; b) această persoană nu ştia că ordinul este ilegal; c) ordinul nu a fost vădit ilegal. Pentru scopurile acestui articol, ordinul de săvârşire a infracţiunii de genocid sau a unei infracţiuni contra umanităţii se consideră oricând ilegal (art.33 al Statutului CIP de la Roma, 17.07.1998).

9. Acest principiu este reglementat şi în alin.(6) art.364 CP: persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată întru executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale poartă răspundere penală în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 04.03.2008: „La individualizarea pedepsei, instanţele de apel şi de fond au admis unele erori în ceea ce priveşte stabilirea circumstanţelor atenuante şi agravante conexe infracţiunilor săvârşite de condamnat, atribuind la categoria circumstanţelor agravante, săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(1) CP din interes material, deoarece această circumstanţă este parte componentă a laturii obiective a infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu, dispoziţia căreia defineşte expres componenţa infracţiunii ca folosire intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a situaţiei de serviciu, în interes material.

În această privinţă au fost încălcate prevederile art.77 alin.(2) CP, conform cărora, dacă circumstanţele agravante, menţionate la alin.(1), sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe agravante.

Prin urmare, circumstanţa agravantă – săvârşirea infracţiunii din interes material, Colegiul penal lărgit o exclude din lista circumstanţelor agravante atribuite infracţiunilor comise de C.R., în sarcina acestuia nefiind recunoscute anumite circumstanţe agravante la săvârşirea infracţiunilor în cauză.

Referitor la excluderea din lista circumstanţelor atenuante a faptului contribuirii active la descoperirea infracţiunii, Colegiul penal lărgit, de asemenea apreciază concluzia instanţelor judecătoreşti ierarhic inferioare ca fiind eronată, deoarece, cu adevărat s-a constatat că făptuitorul a contribuit la descoperirea uneia din infracţiunile săvârşite de acesta, motiv din care această circumstanţă este necesară a fi inclusă în lista circumstanţelor atenuante. Faptul că de cealaltă infracţiune condamnatul nu s-a recunoscut vinovat şi a negat implicarea sa, nu permite instanţei de judecată să conchidă în sensul excluderii acesteia circumstanţe atenuante, deoarece această atitudine reprezintă poziţia de apărare a condamnatului.

Fiind în prezenţa acestor împrejurări, conform cărora în sarcina lui C.R. sunt recunoscute ca atenuante circumstanţele: recunoaşterea vinei şi căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, prezenţa copiilor minori la întreţinere, restituirea benevolă a pagubei materiale, precum şi lipsa circumstanţelor agravante, Colegiul penal consideră că scopurile pedepsei penale, enunţate la art.61 alin.(2) CP – restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane, vor putea fi atinse fără privarea acestuia de libertate” (Decizia 1ra-179/08).

CP al CSJ din 24.01.2007: „Colegiul remarcă că condamnata nu invocă problema de drept ce persistă, în opinia ei, în cauză şi dacă aceasta demonstrează că decizia instanţei de apel contravine legii. De fapt, din textul recursului (inclusiv suplimentare) G. afirmă şi susţine că în acţiunile dânsei lipsesc elementele infracţiunii (pct.8 art.427 CPP) şi din acest punct de vedere critică aprecierea probelor administrate de instanţele de judecată. Această critică Colegiul o consideră neîntemeiată. Instanţele de judecată au respectat prevederile art.101 alin.(2) CPP, deoarece au apreciat probele conform propriei convingeri formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege” (Decizia 1ra-146/07).

ARTICOLUL 7. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII RĂSPUNDERII PENALE ŞI PEDEPSEI PENALE

(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.

(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

1. Acest principiu este reglementat în art.75 CP cu privire la criteriile generale de individualizare a pedepsei, conform căruia persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. La stabilirea categoriei şi a termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu asigură atingerea scopului pedepsei.

2. Tipurile şi limitele pedepselor sunt reglementate, în general, în art.62-74 ale PG a CP, mai ales în PS a CP, ultimele modificări ale reglementărilor CP având un rol important în acest sens.

3. Cu privire la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite: acest grad de pericol poate fi determinat în raport cu un şir de criterii: obiectul juridic al infracţiunii săvârşite, latura obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii săvârşite, cu personalitatea făptuitorului.

4. În raport cu obiectul juridic al infracţiunii, determinantă în aprecierea gradului de prejudiciu al infracţiunii poate fi natura valorilor sociale în jurul cărora se creează relaţiile de apărare

socială. Alteori, relativ la infracţiunile condiţionate de un obiect material, natura acestui obiect, valoarea sa pot constitui elementele de apreciere a pericolului social concret.

5. Relativ la latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, deseori gradul de prejudiciu poate fi apreciat şi rezultă din conţinutul elementului material, adică din natura acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii săvârşite, numărul actelor ce formează această acţiune, numărul acţiunilor în raport cu caracterul lor, mai mult sau mai puţin necesar pentru realizarea materială a infracţiunii, caracterul lor repetat, realizarea lor integrală sau parţială etc.

6. Relativ la consecinţele infracţiunii, gradul prejudiciului se pune în evidenţă în raport cu distincţia ce se face între vătămarea materială şi starea de pericol creată prin infracţiune, prin valoarea sa cantitativă, prin rezultatele subsecvente produse, prin numărul rezultatelor; relativ la infracţiunile cu durată – de consumarea, natura urmărilor, eventualele prejudicii produse etc.

7. În raport cu latura subiectivă a infracţiunii săvârşite, prejudiciul se evidenţiază prin analiza formei de vinovăţie cu care a operat făptuitorul, valoarea concretă a unor posibile scopuri sau motive ce au stimulat voinţa făptuitorului etc.

8. Cu privire la persoana făptuitorului, la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale, se au în vedere coordonatele tipice ale infractorului, starea psiho-fizică a lui, structura biologică-normală, particularităţile psihice ale infractorului, micromediul din care provine, legăturile sale cu mediul social, familial, profesional etc., comportamentul infractorului înainte şi după săvârşirea infracţiunii.

9. Circumstanţele ce ţin de persoana făptuitorului pot servi, de asemenea, ca circumstanţe atenuante sau agravante.

10. Circumstanţele atenuante la stabilirea pedepsei penale sunt indicate în art.76 CP, iar cele ce agravează pedeapsa se conţin în art.77 CP, efectele acestor circumstanţe fiind reglementate de art.78 CP.

11. Referirea în sentinţă numai la faptul că pedeapsa a fost stabilită „ţinându-se cont de persoana celui vinovat" este insuficientă. Care date anume cu privire la persoana inculpatului trebuie să le ia în considerare instanţa de judecată şi să le menţioneze la motivarea pedepsei, depinde de circumstanţele concrete ale dosarului examinat. Totuşi, în orice caz, urmează să fie clarificată atitudinea inculpatului faţă de muncă, studii, comportamentul lui în producţie şi în viaţă, starea sănătăţii, capacitatea de muncă, existenţa invalidităţii, a unei boli grave, informaţiile cu privire la antecedentele penale etc.

12. La individualizarea pedepsei penale instanţa trebuie să ţină cont şi de etapele activităţii criminale, prevăzute în art.25-28 CP, deoarece, de regulă, gradul prejudiciabil al tentativei de infracţiune este mai mic decât al infracţiunii consumate, iar gradul prejudiciabil al pregătirii de infracţiune, în unele împrejurări, poate să nu ajungă la măsura care serveşte drept temei de tragere la răspundere penală a persoanei.

13. Instanţele de judecată sunt obligate să motiveze stabilirea pedepsei privative de libertate, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte pedepse în afară de închisoare. Instanţa de judecată este obligată de asemenea să motiveze aplicarea unei condamnări cu suspendarea pedepsei; stabilirea unei pedepse sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă; trecerea la o pedeapsă mai blândă; stabilirea categoriei de penitenciare, rezolvarea chestiunilor legate de amânarea executării sentinţei.

14. Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să i se aplice aceluiaşi infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite. Prin urmare, pedepsele principale pot fi însoţite de pedepse complementare ori li se pot asocia măsurile de siguranţă.

15. Acest principiu este reflectat şi în normele din partea specială a CP. De exemplu, conform alin.(4) art.186 CP, din categoria infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP se consideră repetate acele infracţiuni săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute de alin.(1) din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru această faptă penală.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 13.11.2007 (Decizia 1ra-1070/07); CPL al CSJ din 08.04.2008 (Decizia 1ra-382/08); CPL al CSJ din 01.04.2008: „Starea de fapt reţinută şi de drept apreciată de instanţa de apel concordă cu circumstanţele stabilite şi probele administrate în cauză. La baza hotărârii de condamnare au fost puse probe pertinente şi concludente care, în ansamblu cu circumstanţele cauzei, dovedesc că M.E., fiind persoană care gestionează o organizaţie obştească sau o altă organizaţie nestatală a folosit intenţionat situaţia de serviciu, în interes material ori în alte interese

personale, ce a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor ocrotite de lege ale APLP; repetat a însuşit bunurile încredinţate, în proporţii mari şi a confecţionat şi folosit documente oficiale false, care acordă drepturi, repetat, cu cauzarea de daune în proporţii mari intereselor APLP” (Decizia 1ra-349/08).

ARTICOLUL 8. ACŢIUNEA LEGII PENALE ÎN TIMP

Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei.

1. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de patru principii: principiul activităţii legii penale, principiul retroactivităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale şi principiul ultraactivităţii legii vechi mai favorabile.

2. Principiul activităţii legii penale îşi găseşte consacrarea în art.7 din Convenţie şi art.8 CP, conform cărora caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare. Acest principiu exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane pentru fapta care nu era considerată infracţiune în momentul săvârşirii ei sau supunerii persoanei la executarea unei pedepse neprevăzute de lege în momentul comiterii faptei.

3. Din principiul activităţii legii penale decurge consecinţa că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea legii în vigoare, deci legea nu retroactivează. De asemenea, legea penală nu poate fi extinsă asupra unor fapte săvârşite ulterior, după ieşirea legii respective din vigoare, deci legea nu ultraactivează. Legea penală acţionează şi se aplică tuturor faptelor săvârşite de la data intrării până la data ieşirii ei din vigoare.

4. Data intrării în vigoare a legii penale nu coincide cu data apariţiei ei. Legea penală există din momentul adoptării de către Parlament (art.74 din CRM). După apariţia legii penale şi până la intrarea ei în vigoare unele prevederi ale legii pot fi modificate sau abrogate. Din momentul modificării sau abrogării unor prevederi, legea va exista şi va intra în vigoare în noua redacţie, fapt ce nu poate fi ignorat în practica de aplicare a ei.

5. Legea penală, ca orice lege, se publică în MO al RM şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia (art.76 din CRM, a se vedea şi reglementările de drept intern de la articolul comentat). Acest mod de intrare în vigoare a legii penale este guvernat de regula generală că nimeni nu poate fi obligat să respecte o normă juridică pe care nu a avut posibilitatea de a o cunoaşte.

Previzibilitatea legii penale este o cerinţă obligatorie şi a principiului legalităţii în dreptul penal.

6. Din momentul intrării legii penale în vigoare, ea devine obligatorie pentru toţi membrii societăţii, se aplică imediat, integral şi continuu pe tot timpul cât este în vigoare.

7. La publicarea legii penale şi intrarea ei în vigoare, se prezumă că toate persoanele aflate pe teritoriul ţării o cunosc. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii penale pentru a-şi justifica fapta comisă. Chiar şi cetăţeanul străin sau apatridul, aflat temporar pe teritoriul RM, este obligat să cunoască legile ţării. Or, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură răspunderea penală (nemo censetur ignorare legem).

8. În opinia noastră, drept excepţie de la regula nemo censetur ignorare legem poate fi acceptat cazul în care se constată că persoana, la săvârşirea faptei, nu a ştiut despre legea care a incriminat această faptă şi, în circumstanţele concrete ale cauzei, persoana nu a avut obiectiv posibilitate să ia cunoştinţă de legea respectivă. Sub acest aspect s-a expus şi practica judiciară ex-sovietică. De exemplu, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al fostei URSS din 10.02.1941, a fost stabilită răspunderea penală pentru realizarea neautorizată a unor materiale şi utilaje. În baza acestui decret, a fost condamnat şeful unei mine de cărbune Z. la 2 ani de închisoare, pentru vânzarea ilegală, la 19.02.1941, a 3420 kg de cărbune unui sovhoz (întreprindere de stat). Plenul fostei Judecătorii Supreme a URSS a clasat cauza penală pe motivul lipsei în acţiunile lui Z. a elementelor infracţiunii, menţionând: „Prin materialele cauzei s-a constatat că ziarele în care a fost publicat Decretul au fost aduse în mină la 22.02.1941. Despre adoptarea Decretului respectiv Z. nu a putut lua cunoştinţă nici din emisiunile difuzate la radio, deoarece mina nu era radioficată. Astfel, în momentul vânzării cărbunelui, la 19.02.1941, Z. nu a putut să cunoască faptul de

adoptare a Decretului” (Soţialisticeskaia zakonosti, 9, 1942, p.29). De aceea considerăm că, în astfel de situaţii, răspunderea penală ar fi obiectivă şi contrară principiului vinovăţiei (art.6 alin.(1) şi art.51 alin.(2) CP).

9. În cazul normelor penale cu dispoziţii de blanchetă, se impune verificarea suplimentară a acţiunii legii în timp sau a altui act normativ în care se conţin reglementări, încălcarea cărora constituie semne ale infracţiunii incriminate de norma juridico-penală respectivă. De exemplu, la calificarea faptei prevăzute de art.344 sau art.345 CP, urmează a fi verificat faptul dacă legea care reglementează secretul de stat este în vigoare, nu a fost modificată sau abrogată.

10. Legea penală îşi încetează acţiunea la ieşirea sa din vigoare. Modalităţile de ieşire a legii penale din vigoare sunt aceleaşi ca şi pentru alte legi: abrogarea, modificarea sau declararea neconstituţionalităţii ei de către Curtea Constituţională (CC).

11. Momentul încetării activităţii legii penale este data la care legea despre ieşirea din vigoare a legii respective a fost publicată în MO al RM sau la data indicată în textul legii.

12.În cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme juridico-penale din legea penală, Hotărârea CC intră în vigoare la data publicării acesteia în MO (art.1 alin.(1) şi (5) ale Legii 173 din 06.07.1994). Însă normele juridico-penale declarate neconstituţionale devin nule din momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a CC (art.140 din CRM).

13.Din momentul ieşirii din vigoare a legii penale, legea respectivă nu se mai aplică, cu excepţia infracţiunilor săvârşite sub legea veche care este mai favorabilă decât legea nouă (a se vedea şi comentariul de la art.10 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 22 noiembrie 1995 în cauza SW v.Regatul Unit, art.34//www.coe.int

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: Hotărârea 32 din 29.10.1998 //MO, 100-102/42 din 12.11.1998.

ARTICOLUL 9. TIMPUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI

Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

1. În dreptul penal, prin termenul faptă se înţelege acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă şi urmările ei (a se vedea p.4 de la comentariul art.14 CP).

2. Articolul 9 a fixat pentru prima dată în legea penală regula conform căreia timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

3. Raţiunea acestei reguli constă în importanţa juridico-penală a timpului săvârşirii infracţiunii în raport cu principiul previzibilităţii legii penale şi cu interdicţia retroactivităţii legii penale care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate (art.10 alin.(2) CP). Astfel, este indiscutabil faptul că legea penală în vigoare se prezumă a fi cunoscută de către toţi membrii societăţii. Conştiinţa şi voinţa făptuitorului se manifestă în timpul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) interzise de legea penală în vigoare, iar urmarea prejudiciabilă este efectul obiectiv al acţiunii (inacţiunii) săvârşite. De aceea la infracţiunile în care momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) nu coincide cu cel al survenirii urmării prejudiciabile, în situaţia succesiunii de legi penale în care legea penală în vigoare, la momentul producerii rezultatului, era mai aspră, legea penală aplicabilă este cea de la momentul comiterii acţiunii (inacţiunii), dar nu cea de la producerea rezultatului. Or, nu este posibil ca o persoană să fie trasă la răspundere penală în baza unei legi pe care aceasta nu avea cum să o cunoască.

4. Regula timpului săvârşirii faptei prevăzută la articolul comentat este universală şi constituie criteriul de stabilire a timpului în care a fost săvârşită infracţiunea, oricare ar fi structura ei. Însă timpul săvârşirii faptei nu trebuie confundat cu timpul consumării infracţiunii.

5. Conform art.25 alin.(1) CP, infracţiunea se consideră consumată, dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune. Infracţiunea se consumă în momentul survenirii urmării prejudiciabile ca efect al săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Însă timpul

săvârşirii faptei, conform art.9, se încadrează în limitele dintre începutul şi sfârşitul acţiunii sau inacţiunii. De aceea, în funcţie de structura infracţiunii, timpul săvârşirii şi momentul consumării ei nu întotdeauna coincid.

6. Infracţiunile cu componenţe formale şi alte infracţiuni de pericol se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii (a se vedea comentariul de la art.25 CP). În cazul acestor infracţiuni consumarea şi timpul săvârşirii faptei se suprapun.

7. Timp îndelungat, în doctrina dreptului penal şi în practica judiciară, era discutabilă problema timpului săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale. În acest sens, există două opinii controversate. Într-o opinie se susţine ideea că timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale era legat de survenirea urmărilor prejudiciabile, iar în altă opinie timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale era determinat de timpul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul survenirii urmării. Anume ultima opinie a fost legiferată ca regulă pentru stabilirea timpului săvârşirii şi a acestor infracţiuni în articolul comentat.

8. În doctrina penală şi practica judiciară este controversată şi problema timpului săvârşirii infracţiunii cu participaţie. De fapt, în jurul acestei probleme s-au conturat două opinii. Susţinătorii primei opinii consideră că timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este legat de timpul săvârşirii acţiunii de către făptuitor, deoarece acţiunile lui determină răspunderea penală a celorlalţi participanţi. Din punctul de vedere al celor care susţin a doua opinie, timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este timpul realizării de către fiecare participant a rolului său în săvârşirea infracţiunii. Susţinem această din urmă opinie. Din interpretarea art.83, în raport cu art.8, 9 şi 10 CP, rezultă că organizatorul, instigatorul şi complicele se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de legea penală pentru făptuitor, care era în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor lor (organizatorului, instigatorului şi complicelui), dar nu de legea care era în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor de către făptuitor. Dacă timpul săvârşirii acţiunilor organizatorului, instigatorului şi complicelui nu coincide cu timpul săvârşirii acţiunilor făptuitorului în cazul succesiunii de legi penale în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor (inacţiunilor) de către făptuitor este mai aspră, legea aplicabilă organizatorului, instigatorului sau complicelui este legea în vigoare pentru autor la momentul realizării de către fiecare dintre ei a rolului său, iar pentru autor se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii de către acesta a acţiunilor (inacţiunilor) sale. În asemenea mod se asigură respectarea principiului activităţii şi neretroactivităţii legii penale mai aspre faţă de toţi participanţii la infracţiune.

9. Pentru aplicarea corectă a legii penale, timpul săvârşirii faptei are valoare de principiu. În raport cu timpul săvârşirii faptei se stabilesc:

caracterul penal al faptei şi legea penală care urmează a fi aplicată (art.8 şi 10 CP); dacă persoana care a săvârşit fapta este subiect al infracţiunii (art.21-23 CP); existenţa concursului de infracţiuni sau a recidivei în cazul săvârşirii a două sau mai multe

infracţiuni (art.33-34 CP); prescripţia penală (art.60 CP); favorizarea infracţiunii (art.49 şi art.323 CP); unele circumstanţe atenuante sau agravante, precum şi circumstanţele excepţionale ale cauzei

legate de rolul şi comportamentul făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii (art.76-77 şi art.79 alin.(1) CP);

aplicabilitatea actului de amnistie (art.107 CP); alte circumstanţe care au importanţă pentru aplicarea corectă a legii penale.

10. Ţinându-se cont de importanţa timpului săvârşirii infracţiunii la aplicarea legii penale, art.96 CPP a obligat organele de jurisdicţie penală în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei să stabilească timpul ca circumstanţă în care a fost săvârşită fapta.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 26.09.2005: „La formarea concluziei, instanţa nu a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor din art.l9 CP, care reglementează timpul săvârşirii faptei” (Hotărârea 4-1re-64/2005).

ARTICOLUL 10. EFECTUL RETROACTIV AL LEGII PENALE

(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.

(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.

1. Principiul activităţii legii penale (art.8 CP) reglementează situaţia obişnuită în care fapta este săvârşită, iar făptuitorul suportă consecinţele condamnării sub aceeaşi lege penală.

Însă atunci când legea penală în vigoare este înlocuită cu o lege nouă, apare o situaţie de trecere de la legea penală veche la legea penală nouă. Această situaţie se numeşte situaţie tranzitorie.

În cadrul situaţiei tranzitorii apare problema care dintre aceste două legi se aplică infractorilor ce au săvârşit infracţiuni sub legea veche, însă au fost descoperiţi şi urmează a fi condamnaţi în timpul acţiunii legii noi.

Soluţionarea acestor probleme constituie sarcina principiilor retroactivităţii şi neretroactivităţii legii penale, cerinţele cărora sunt legiferate de art.10 CP.

2. Pentru ambele principii sunt caracteristice următoarele trăsături: sunt excepţii de la principiul activităţii legii penale, acţionează numai în perioada de trecere de la legea veche la legea nouă, se aplică faptelor săvârşite sub legea veche şi numai în favoarea infractorului.

3. Cerinţele principiului retroactivităţii legii penale sunt cuprinse în art.10 alin.(1) CP, conform cărora legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.

4. Efectul retroactiv al legii penale se stabileşte de legiuitor prin legea de punere în aplicare a legii respective ori de către organul de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti la aplicarea legii penale prin compararea dispoziţiilor legii vechi cu cele ale legii noi.

Stabilirea efectului retroactiv al legii penale este o obligaţiune, dar nu un drept al organelor de jurisdicţie penală.

5. Are efect retroactiv legea penală care înlătură caracterul penal al faptei. Prin sintagma lege penală care înlătură caracterul penal al faptei se va înţelege legea care dezincriminează faptele prevăzute drept infracţiuni în legea penală veche. Dezincriminarea faptei se face de către legiuitor prin neprevederea în legea nouă a faptei care în legea veche era incriminată ca infracţiune, prin excluderea faptei din legea penală sau prin stabilirea ori nestabilirea în legea nouă a unor reglementări care, în raport cu reglementările din legea veche, exclud existenţa infracţiunii. De exemplu, CP în vigoare nu a incriminat fapta de nedenunţare a infracţiunii, discriminând astfel infracţiunea prevăzută de art.203 CP din 1961. Reprezintă lege dezincriminatoare Legea 111/22.04.04 prin care s-a exclus calomnia din categoria infracţiunilor art.170 CP. Nu constituie infracţiune fapta săvârşită sub incidenţa CP din 1961 care, în baza art.40 CP în vigoare, este recunoscută ca fiind săvârşită în condiţiile unui risc întemeiat, iar prin neprevederea în art.337 CP în vigoare a acţiunii de fugă în străinătate sau de refuz de a se întoarce din străinătate în RM a fost dezincriminată această modalitate de săvârşire a infracţiunii de trădare de patrie, care era prevăzută în art.61 CP din 1961.

6. Are caracterul unei dezincriminări a faptei şi declararea de către CC a neconstituţionalităţii normei juridice din legea penală (art.140 CRM).

7. Legea de dezincriminare a faptei are drept consecinţă stingerea raportului juridic penal apărut la săvârşirea faptei prevăzute ca infracţiune de legea veche şi înlăturarea tuturor consecinţelor prevăzute de legea penală pe care urma să le suporte persoana pentru această faptă. Astfel, la punerea în aplicare a CP în vigoare, toate cauzele pornite în baza faptelor care, în conformitate cu acest cod, nu se mai considerau infracţiuni urmau a fi clasate de către organele de urmărire penală şi de către toate instanţele judecătoreşti (de fond, apel şi recurs) în privinţa persoanelor ale căror dosare se aflau în procedura acestor organe de jurisdicţie penală. Sentinţele definitive în privinţa acestor persoane nu s-au executat, iar persoanele respective au fost considerate fără antecedente penale (art.4 din Legea 1160/21.06.2002).

Legea dezincriminatoare are efect retroactiv şi asupra pedepselor aplicate şi executate sub legea veche, în sensul înlăturării oricăror consecinţe penale ce ar rezulta din condamnare, cum ar fi înlăturarea antecedentelor penale (art.110 alin.(2) CP) sau a stării de recidivă pentru infracţiunea săvârşită ulterior de fostul condamnat (art.34 alin.(5) CP).

8. Legea dezincriminatoare înlătură consecinţele penale din momentul intrării în vigoare, dar nu din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de revizuire a sentinţei de condamnare neexecutate sau executate parţial. De exemplu, nu poate fi tras la răspundere penală pentru evadare din locurile de detenţie condamnatul care a părăsit samavolnic penitenciarul după intrarea în vigoare a legii de dezincriminare, însă până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de revizuire a sentinţei de condamnare pentru infracţiunea dezincriminată.

9. Legea penală care uşurează pedeapsa are efect retroactiv când ea: Nu mai prevede pedeapsa aplicată condamnatului în baza legii vechi (art.6 din Legea 1160-XV din

21.06.2002 privind punerea în aplicare a CP al RM). Lărgeşte lista persoanelor faţă de care nu poate fi aplicată detenţia pe viaţă sau reduce temeiurile de

aplicare a acestei pedepse (de exemplu, CP în vigoare, în raport cu CP din 1961, a exclus aplicarea detenţiei pe viaţă faţă de femei, această pedeapsă nu se aplică pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune).

Micşorează limitele minime sau maxime ale pedepsei sau stabileşte o categorie de pedepse principale mai uşoare pentru infracţiunea respectivă, prevede orice alte reglementări juridico-penale care influenţează favorabil individualizarea pedepsei şi a regimului de executare a ei (p.1, 5 ale HP CSJ 31 din 24.10.2003 Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a CP şi a CPP).

10.Are efect retroactiv şi legea penală care ameliorează în alt mod situaţia persoanei care a săvârşit infracţiunea sub legea penală veche. La aceste aspecte ale efectului retroactiv al legii penale se referă prevederile legii noi care creează o situaţie mai favorabilă a persoanei prin clasificarea infracţiunii respective la o categorie mai puţin gravă în raport cu clasificarea ei în legea veche, micşorarea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală sau executării sentinţei de condamnare, lărgirea sferei de împăcare ca act de înlăturare a răspunderii penale, stabilirea unor condiţii mai favorabile pentru stingerea antecedentelor penale şi reabilitarea judecătorească etc.

11. Soluţionarea chestiunilor privind aplicarea legii penale noi care uşurează pedeapsa sau ameliorează în alt mod situaţia persoanelor care au săvârşit infracţiuni sub legea veche se face pentru fiecare caz în parte în ordinea şi modul prevăzut de CPP (HP CSJ 6 din 25.09.2006 Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a modificărilor şi completărilor CP al RM efectuate prin Legea 184-XVI din 19.06.2006).

12. În art.10 alin.(2) CP este legiferat principiul neretroactivităţii legii penale, conform căruia legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv. Deci, astfel de legi penale nu se aplică faptelor săvârşite până la intrarea lor în vigoare. Din analiza obiectului şi scopului cerinţelor art.10 alin.(2) CP, rezultă concluzia că principiul neretroactivităţii legii penale interzice şi aplicarea retroactivă a legii penale de incriminare a faptelor care nu constituiau infracţiuni până la intrarea ei în vigoare.

13. Principiul neretroactivităţii legii penale, ca şi principiul activităţii legii penale (art.8 CP), reprezintă un aspect al principiului legalităţii, deoarece nu este posibil ca o persoană să fie pedepsită pe temeiul unui text de lege pe care ea nu avea cum să-l cunoască la momentul săvârşirii faptei.

14.Interdicţia aplicării retroactive a legii penale prevăzută de art.10 alin.(2) CP nu vizează legea penală nouă mai favorabilă (art.10 alin.(1) CP). De aceea, cerinţele principiului neretroactivităţii legii penale interzic aplicarea retroactivă a legii atunci când ea este în detrimentul persoanei, dar nu şi în avantajul ei (a se vedea în acest sens art.10 alin.(1) şi comentariul respectiv).

15. În cazul infracţiunilor începute sub legea penală veche, dar continuate şi sub legea nouă, aşa cum este cazul infracţiunilor continuei, aceste infracţiuni se consideră săvârşite exclusiv sub legea nouă, care este unica aplicabilă, deoarece activitatea infracţională (acţiunea sau inacţiunea) a încetat definitiv sub incidenţa acestei legi. Dar în toate cazurile în care este vorba de fapte a căror acţiune sau inacţiune a fost efectuată sub incidenţa legii vechi şi numai rezultatul se produce în timpul activităţii legii noi, această lege (nouă) nu este aplicabilă decât dacă este mai favorabilă.

16. Constituie un caz de violare a principiului neretroactivităţii legii penale de incriminare atunci când o persoană a fost sancţionată penal pentru o infracţiune continuă, săvârşirea căreia a fost începută până la incriminarea ei ca infracţiune, la condamnarea persoanei luându-se în calcul întreaga omisiune (de exemplu, a se vedea Hotărârea CEDO din 21.01.2003, Veeber v.Estonia, par.33-34). Însă atunci când o lege nouă modifică

condiţiile existenţei recidivei, iar noua infracţiune s-a comis după intrarea în vigoare a legii ce stabileşte noi condiţii de existenţă a recidivei, nu există aplicare retroactivă a legii, ci o simplă aplicare imediată a legii noi previzibile pentru făptuitor (Achour v.Franţa).

17. În cazul în care fapta săvârşită sub legea veche este incriminată şi de legea penală nouă, însă noua lege înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei care a săvârşit o astfel de infracţiune, se aplică legea penală veche, mai favorabilă pentru făptuitor. În astfel de cazuri, suntem în prezenţa ultractivităţii legii penale vechi mai favorabile (art.22 CRM: „Nu se va aplica nicio pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 27.09.1995 în cauza G.v.Franţa, par.24, 26, 27//www.coe.int; HCM din 29.03.2006, cauza Achour v.Franţa: „În drept: Art.7 (Nicio pedeapsă fără lege). Marea Cameră consideră că statele sunt libere să îşi stabilească politica penală şi să aducă modificări legislaţiei aplicabile. În acest context, Curtea subliniază că, începând cu sec-al XIX-lea, Curtea de Casaţie are o jurisprudenţă constantă în sensul că atunci când o nouă lege modifică condiţiile de existenţă ale recidivei, aceasta este de aplicare imediată dacă noua infracţiune s-a comis după intrarea în vigoare a legii ce stabileşte noi condiţii de existenţă a recidivei. În consecinţă, nu există niciun dubiu că reclamantul putea să prevadă că săvârşirea unei noi infracţiuni până la expirarea celor zece ani de la executarea pedepsei anterioare putea să aibă drept consecinţă reţinerea stării de recidivă. Curtea consideră că legea nouă era previzibilă reclamantului. Curtea consideră că, în speţă, nu există niciun fel de aplicare retroactivă a legii, ci o simplă aplicare imediată a legii noi, astfel că art.7 nu a fost violat”//www.coe.int

Hotărârea CEDO din 17.01.2006, cauza Kolk şi Kislyiy v.Estonia: „II. În drept. Art.7 (Nicio pedeapsă fără lege). Curtea constată că Estonia şi-a pierdut independenţa în urma tratatului de neagresiune încheiat de URSS şi Germania în 1940, urmat de invazia trupelor sovietice în republica baltică după 1944. Acest stat a rămas sub ocupaţie sovietică până în 1991, când şi-a recăpătat independenţa. Astfel, Estonia, ca stat independent, a fost în imposibilitate pentru o lungă perioadă de timp să-şi îndeplinească obligaţiile internaţionale.

Curtea constată totuşi că deportarea populaţiei civile este recunoscută drept crimă împotriva umanităţii în mod expres de către Carta Tribunalului de la Nürnberg din 1945. chiar dacă Tribunalul de la Nürnberg a fost înfiinţat pentru a judeca crimele comise în cursul celui de-al doilea război mondial de către puterile Axei, validitatea universală a principiilor relative la crimele contra umanităţii a fost ulterior confirmată, în special prin Rezoluţia 95 a AG a ONU din 1946.

Art.7 par.2 din Convenţie dispune expres că art.7 nu poate aduce atingere condamnării sau sancţionării unei persoane responsabile pentru o acţiune sau inacţiune care, la momentul comiterii sale, era infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Acest text este aplicabil şi pentru crimele contra umanităţii pentru care Carta Tribunalului de la Nürnberg din 1945 prevede şi regula imprescriptibilităţii. Chiar dacă actele comise de reclamanţi au fost licite potrivit legislaţiei sovietice la momentul comiterii lor, Curtea constată că faptele erau socotite crime împotriva umanităţii potrivit normelor de drept internaţional. Mai mult, Curtea aminteşte că URSS a fost parte la tratatul ce a instituit Tribunalul de la Nürnberg şi era membru al ONU, astfel încât dispoziţiile actelor acestor organizaţii nu le erau necunoscute autorităţilor sovietice de la acel moment. De aceea, ţinând cont de precizările din par.2 al art.7, Curtea constată că acest text nu a fost violat”//www.coe.int

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: HCC 26/23.05.2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii 583-XV din 25.10.2001 Cu privire la punerea în aplicare a art.16 din Legea 514-XIII din 6 iulie 1995 Privind organizarea judecătorească //MO, 71-73/16, 06.06.2002; HCC 32/29.10.98 privind interpretarea art.76 din CRM//MO, 100-102/42, 12.11.1998.

Plenul CSJ din 02.07.2007, Hotărârea 4-1re-207/2007//BCSJ a RM 3/34, 2008; Plenul CSJ din 19.02.2007, Hotărârea 4-1re-56/2007//www.moldlex.md

CP al CSJ din 10.10.2006: „Infracţiunea săvârşită după intrarea în vigoare a noului Cod penal de către o persoană care la acel moment avea antecedent penal nestins se consideră săvârşită de o persoană cu recidivă şi pedeapsa urmează a se aplica cu respectarea şi a prevederilor art.82 CP. În sensul art.10 CP, efectul retroactiv al legii penale nu se extinde asupra stării de recidivă a persoanei” (Decizia 1ra-820/2006).

Plenul CSJ din 25.10.2004: „Dacă pedeapsa complementară (confiscarea averii) prevăzută de legea penală veche a fost executată în perioada activităţii acestei legi şi nu este în careva legătură cu păstrarea sau stingerea antecedentului penal - principiul retroactivităţii legii penale noi nu activează” (Hotărârea 4-1re-170/2004).

ARTICOLUL 101. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

(1) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei privative de libertate, a muncii neremunerate în folosul comunităţii sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede unul din aceste tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic, sancţiunea aplicată se reduce la acest maxim dacă depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

(2) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii, prevăzută de legea nouă pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii sau a amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu munca neremunerată în folosul comunităţii, dacă nu sunt interdicţii pentru aplicarea acesteia, fără a se putea depăşi maximul prevăzut de legea nouă. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amendă, fără a se depăşi maximul prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii sau, după caz, a amenzii poate fi înlăturată în întregime sau în parte.

(4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.

(5) Dacă o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(1)-(4).

(6) Dacă fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci constituie o contravenţie, sancţiunea contravenţională nu se mai aplică, indiferent de categoria şi mărimea sancţiunii prevăzute.

[Art.101 introdus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. Art.10 alin.(1) CP a extins principiul retroactivităţii legii penale şi asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. În legătură cu dificultăţile apărute în practica judiciară la aplicarea principiului retroactivităţii legii penale, prin art.101 CP legiuitorul a legiferat o reglementare juridico-penală detaliată a erorilor legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

2. Art.101 CP reglementează şase situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

3. Situaţia prevăzută în art.101 alin.(1) CP îşi găseşte aplicarea în următoarele condiţii: Legea nouă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi acţionează până la

executarea completă a pedepsei. Conform art.420 alin.(1) şi art.466 alin.(3) CPP, hotărârile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel rămân definitive la data pronunţării lor, însă pot fi atacate cu recurs în termen de două luni. Art.427 alin.(1) p.13 CPP prevede ca temei pentru recurs ordinar împotriva deciziilor instanţelor de apel faptul că a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului. Acest fapt obligă instanţa de apel să aplice legea mai favorabilă la judecarea cauzei în recurs ordinar, conform art.10 CP şi să pronunţe o nouă hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă (art.435 CPP). De aceea expresia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare din art.101 CP trebuie interpretată în sensul atribuit ei prin art.466 CPP, adică după rămânerea irevocabilă a hotărârii de condamnare. Dacă legea nouă a intervenit înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii de condamnare, se va aplica art.10 CP.

Legea nouă să prevadă pedepse privative de libertate, munca neremunerată în folosul comunităţii sau amenda. Pedeapsa cu amenda în acest caz e pedeapsa principală.

Pedeapsa aplicată în baza legii vechi să depăşească maximumul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea comisă.

4. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa de judecată este obligată să reducă pedeapsa aplicată în baza legii vechi până la maximumul pedepsei prevăzute de legea nouă. Norma juridică comentată nu dă instanţei de judecată dreptul să reducă pedeapsa aplicată sub maximumul pedepsei prevăzute de legea penală nouă.

5. În condiţiile art.101 alin.(1) CP, instanţa de judecată nu este în drept să pună la îndoială încadrarea juridică a faptei din hotărârea judecătorească irevocabilă. Chiar dacă încadrarea este evident greşită, instanţa de judecată nu are altă posibilitate decât cea de identificare a textelor din legea nouă, care corespund încadrării de drept stabilite în hotărârea irevocabilă. Or, erorile de drept comise în sentinţele de condamnare irevocabile se pot repara doar în procedura căilor extraordinare de atac (Cap.V, CPP).

6. Stipulările prevăzute în art.101 alin.(2) CP reglementează cazurile în care pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată în baza legii vechi este înlocuită de legea nouă prin pedeapsa cu închisoarea. În aceste cazuri, instanţa de judecată înlocuieşte, în mod obligatoriu, pedeapsa la detenţiune pe viaţă cu maximumul pedepsei cu închisoarea prevăzute de legea nouă pentru acea infracţiune şi nu este în drept să micşoreze termenul sub acest maximum.

7. Situaţia prevăzută în art.101 alin.(3) CP se aplică doar dacă sunt stabilite următoarele condiţii:a) Legea nouă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi

acţionează până la executarea completă a pedepsei (p.3, lit.a) din acest comentariu). b) Legea nouă prevede numai pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii

sau munca neremunerată şi amenda ca pedeapsă alternativă sau numai amenda. c) Pedeapsa aplicată în baza legii vechi este închisoarea.În prezenţa acestor condiţii instanţa de judecată va pronunţa următoarele hotărâri:

Dacă legea nouă prevede numai pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau numai pedeapsa cu amendă, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau, respectiv, cu amenda, în limitele prevăzute de sancţiunea din legea nouă, fără a depăşi maximumul ei.

În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii numai pedepsele cu munca neremunerată în folosul comunităţii şi amenda ca pedeapsă alternativă, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte prin pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii în limitele sancţiunii prevăzute de legea nouă, fără a depăşi maximumul ei. Numai dacă se stabilesc interdicţii pentru aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii prevăzute în art.67 alin.(4) CP, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte prin pedeapsa cu amenda în limitele prevăzute de sancţiunea din legea nouă, fără a depăşi maximumul ei. Înlocuirea pedepsei cu închisoarea în această situaţie este obligatorie, însă fixarea cuantumului amenzii este lăsată la discreţia instanţei de judecată care nu are dreptul să depăşească maximumul special. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa cu închisoarea, executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii sau, după caz, a amenzii se poate înlătura în tot sau în parte.

8. Stipulările prevăzute în art.101 alin.(4) CP reglementează cazul în care, prin hotărâri definitive, în temeiul legii vechi, au fost aplicate pedepse complementare sau măsuri de siguranţă aflate în curs de executare, dar neprevăzute de legea nouă. În această situaţie, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă, mai favorabilă, se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.

9. Stipulările prevăzute în art.101 alin.(5) CP dau efect legii mai favorabile asupra hotărârilor definitive în cazul în care condamnările pe care le conţin au fost executate integral. Textul normei comentate se referă la pedepsele principale şi complementare care, nefiind în curs de executare la data apariţiei legii noi, nu au beneficiat de dispoziţia din art.10 1 alin.(1)-(4) CP. Însă aceste prevederi pot fi aplicate şi vor avea efect asupra consecinţelor de drept nefavorabile pentru condamnat generate de sentinţa de condamnare executată, ţinându-se seama de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(1)-(4) ale art.101 CP.

10. Stipulările prevăzute în art.101 alin.(6) CP reglementează cazurile în care fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci constituie o contravenţie administrativă. În acest caz, sancţiunea contravenţională prevăzută de legea nouă nu se mai aplică, indiferent de categoria şi mărimea sancţiunii contravenţionale. Textul acestei norme este clar şi nu necesită comentarii.

ARTICOLUL 11. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

(1) Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.

(2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.

(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.

(4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.

(5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu se dispune altfel.

(6) În baza prezentului cod sunt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvârşit infracţiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinând Republicii Moldova, indiferent de locul ei de aflare.

(7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova sunt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.

[Art.11 completat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

1. Prevederile art.11 CP reglementează regulile şi condiţiile în care legea penală se aplică în spaţiu şi asigură realizarea eficientă şi totală a represiunii penale indiferent de locul în care a fost săvârşită infracţiunea. Având valoare de principiu, ele au fost formulate în doctrina dreptului penal în patru principii: principiul teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii.

2. Principiul teritorialităţii este principiul de bază în cadrul aplicării legii penale în spaţiu. Acest principiu este consacrat în art.11 alin.(1) CP, conform căruia toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu CP.

3. Expresia toate persoanele semnifică făptuitorii infracţiunii oricare ar fi calitatea lor: cetăţean al RM sau străin, apatrid care are domiciliul pe teritoriul sau în afara teritoriului RM. În acest caz, încadrarea juridică a faptei, condiţiile răspunderii penale, stabilirea, aplicarea şi executarea sancţiunilor penale pentru infracţiunea săvârşită pe teritoriul RM au loc exclusiv în temeiul legii penale a republicii, fără a se ţine seama de reglementările cuprinse în legea penală a statului al cărui cetăţean este eventual făptuitorul, chiar dacă aceasta ar fi mai favorabilă făptuitorului.

4. În art.11 alin.(1) CP legiuitorul a reglementat aplicarea legii penale infracţiunilor săvârşite pe teritoriul RM, iar în alineatele 5 şi 6 ale aceluiaşi articol – infracţiunilor care se consideră săvârşite pe teritoriul RM.

5. Lexemul teritoriu semnifică întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele RM cu subsolul şi spaţiul aerian (art.120 CP). Frontiera de stat a RM este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul RM de teritoriul statelor vecine, iar pe plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul RM de spaţiul aerian

şi subsolul statelor vecine (art.1 alin.(1) al Legii privind frontiera RM din 17.05.1994). Din aceste prevederi rezultă că noţiunea de teritoriu al RM cuprinde: suprafaţa terestră, apele, subsolul teritoriului terestru şi acvatic şi spaţiul aerian deasupra teritoriului terestru şi acvatic.

6. Asupra acestor elemente ale teritoriului şi în limitele lui spaţiale, RM îşi exercită nestingherit suveranitatea de stat. Întrucât studiul elementelor teritoriului este acoperit de orice manual de drept constituţional sau de drept penal, în continuare ne limităm la situaţiile în care legea penală a RM se aplică infracţiunilor care se consideră săvârşite pe teritoriul RM.

7. Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al RM se consideră săvârşite pe teritoriul RM (art.11, alin.(5)).

În dreptul internaţional, porţiunea din apele mării sau ale oceanului, ce se mărgineşte şi se întinde de-a lungul ţărmului unui stat, se numeşte mare teritorială. Această porţiune din mare sau ocean face parte din teritoriul statului riveran şi se află sub suveranitatea lui. Fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile maritime măsurate de la liniile de bază, Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale se răsfrânge şi asupra subsolului şi spaţiului ei aerian (art.2-7 din Convenţia ONU asupra dreptului mării...)

RM nu este stat riveran şi nu are mare teritorială (ape teritoriale). De aceea prevederile menţionate ale art.11 alin.(5) nu au importanţă pentru practica judiciară.

8. Se consideră săvârşite pe teritoriul RM şi infracţiunile comise pe o navă maritimă sau aeriană înregistrată într-un port sau aeroport al RM şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al RM (art.11 alin.(5) CP), precum şi cele săvârşite la bordul unei nave militare maritime sau aeriene, indiferent de locul ei de aflare (art.11 alin.(6) CP).

9. Jurisdicţia statelor asupra navelor maritime este reglementată în primul rând de un şir de acte juridice internaţionale care deosebesc statutul juridic al navelor militare maritime şi al navelor maritime civile.

10. Conform acestor acte juridice internaţionale, navele militare maritime, oriunde s-ar afla, se bucură de imunitate totală de la jurisdicţia oricărui stat, cu excepţia jurisdicţiei statului căruia îi aparţine (art.95, Convenţia ONU asupra dreptului mării). De aceea legea penală a RM se aplică infracţiunilor comise pe o navă militară maritimă, indiferent de locul ei de aflare.

Orice navă maritimă civilă în marea liberă se află în exclusivitate sub jurisdicţia statului sub pavilionul căreia navighează (art.92, Convenţia ONU asupra dreptului mării). În acest caz, legea penală a RM se aplică în exclusivitate infracţiunilor comise la bordul unei nave maritime civile ce navighează sub pavilionul statului nostru.

Conform art.27 din Convenţia ONU asupra dreptului mării, jurisdicţia penală a statului riveran nu se aplică pe bordul unei nave maritime străine, care trece prin marea teritorială, pentru a aresta o persoană sau a efectua urmărirea penală în legătură cu orice infracţiune săvârşită la bordul navei maritime în timpul trecerii, cu excepţia următoarelor cazuri:

Dacă rezultatul infracţiunii s-a răsfrânt asupra statului riveran; Dacă infracţiunea încalcă liniştea în ţara sau ordinea normală în marea teritorială; Dacă căpitanul navei maritime, un agent diplomatic sau un funcţionar consular al statului sub

pavilionul căreia navighează nava s-a adresat autorităţilor locale cu cerere de a le acorda ajutor, sau Dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru a curma traficul ilicit de stupefiante şi substanţe

psihotrope;De aceea infracţiunile săvârşite la bordul unei nave maritime civile ce navighează sub pavilionul RM şi

aflată în marea teritorială şi porturile unui stat cad sub incidenţa legii penale a RM, dacă în tratatele internaţionale la care RM este parte nu se dispune altfel.

11. Infracţiunile săvârşite la bordul unei nave aeriene cad sub incidenţa regulii de aplicare a legii penale prevăzute în art.11 alin.(5) şi (6) care corespunde rigorilor dreptului internaţional. Astfel, în cazul săvârşirii infracţiunii pe o navă aeriană civilă înregistrată în RM, aflată în zbor, se aplică legea penală a RM, dacă în tratatele internaţionale la care RM este parte nu se dispune altfel. De exemplu, capturarea ilicită a unei aeronave aflate în zbor, conform convenţiei ONU pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor

din 16.12.1970 cade sub incidenţa jurisdicţiei penale a statului de înmatriculare a acestei nave sau a statului pe teritoriul căreia ea a aterizat, împreună cu autorul infracţiunii prezumate (art.4). O navă se consideră în zbor din momentul în care, îmbarcarea fiind terminată, toate uşile exterioare au fost închise şi până la momentul în care una dintre aceste uşi a fost deschisă în vederea debarcării. În cazul debarcării forţate, se consideră că zborul continuă până când autoritatea competentă preia în sarcină aeronava, persoanele şi bunurile de la bord (art.2 lit.a)) din Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile). Statutul juridic al navelor militare aeriene este acelaşi ca şi al navelor maritime militare. Asupra lor se răsfrânge în exclusivitate jurisdicţia statului de înregistrare, indiferent de locul lor de aflare.

12. Principiul teritorialităţii nu este absolut. Art.11 alin.(4) prevede şi unele excepţii. Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile comise de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a RM. Excepţiile de la principiul teritorialităţii în literatura de specialitate sunt înglobate sub denumirea de principiu al imunităţii diplomatice.

13. Lista persoanelor care se bucură de imunitate diplomatică şi limitele acestei imunităţi sunt fixate în actele juridice internaţionale (a se vedea reglementările de drept internaţional din acest comentariu) şi în legile RM din domeniu (a se vedea reglementările de drept naţional din acest comentariu).

14. Imunitatea diplomatică de la jurisdicţia statului acreditar înseamnă că agenţii diplomatici, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, nu pot fi traşi la răspundere penală conform legislaţiei statului acreditar. Însă imunitatea agentului diplomatic şi a altor categorii de persoane de la jurisdicţia penală a statului acreditar nu-i poate scuti pe ei de jurisdicţia statului reprezentanţi ai cărora ei sunt. De aceea agentul diplomatic care a săvârşit infracţiunea pe teritoriul RM nu va fi tras la răspundere penală conform legii penale a republicii, însă el va fi supus răspunderii penale pe teritoriul şi conform legii statului acreditant. În afară de aceasta, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate. În acest caz, persoanele menţionate pot fi trase la răspundere penală după legile statului acreditar.

15. În dreptul internaţional funcţionează regula potrivit căreia personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul unui stat nu este supus jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu se află. În cazul săvârşirii infracţiunilor de către personalul trupelor străine pe acest teritoriu se va aplica legea penală a statului căruia îi aparţin aceste trupe. De regulă, regimul trupelor staţionate ori aflate în trecere pe teritoriul străin este reglementat prin Convenţii sau acorduri bilaterale ori multilaterale între statele interesate şi tot pe baza acestora se soluţionează şi problema jurisdicţiei penale a personalului militar respectiv.

16. În CP, pentru prima dată, a fost legiferată o excepţie de la principiul teritorialităţii, care acordă protecţie anumitor persoane pentru săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, acţiunea art.362 CP care prevede răspunderea penală pentru infracţiunea de trecere ilegală a frontierei de stat nu se extinde asupra refugiaţilor veniţi în RM fără paşaport stabilit sau fără autorizaţie pentru a se folosi de dreptul de azil acordat de CRM, precum şi asupra persoanelor care sunt victime ale traficului de fiinţe umane (art.362 alin.(1) CP). În acest caz, nu suntem în prezenţa unui temei de liberare de răspundere penală, deoarece asupra persoanelor menţionate nu se extind prevederile art.362 CP şi la trecerea ilegală a frontierei de stat, aceste persoane nu săvârşesc infracţiunea prevăzută de acest articol. În opinia noastră, în acest caz, suntem în prezenţa principiului protecţiei penale a acestor persoane.

17. Principiul personalităţii este legiferat în art.11 alin.(2) CP, conform căruia cetăţenii RM şi apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul RM, care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului republicii sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu legea penală a RM. Condiţiile de aplicare a principiului personalităţii sunt:

infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului RM; fapta săvârşită să fie incriminată atât de legea penală a statului în care ea a fost comisă, cât şi de

legea penală a RM (dubla incriminare); Cetăţeanul RM sau apatridul cu domiciliul permanent pe teritoriul RM să nu fi fost tras la

răspundere penală pe teritoriul statului în care a fost săvârşită infracţiunea. Real necesitatea în aplicarea principiului personalităţii apare în următoarele situaţii:

Persoana a săvârşit infracţiunea peste hotare, însă la momentul depistării acestei infracţiuni se află pe teritoriul RM; sau

Persoana a săvârşit infracţiunea peste hotare şi a fost extrădată RM pentru a fi supusă răspunderii penale.

Dovada cetăţeniei RM se face cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu un certificat eliberat de către organele competente ale RM (art.5 al Legii cetăţeniei RM). Actul de identitate care confirmă faptul că apatridul are domiciliu permanent în RM este buletinul de identitate pentru apatrizi care domiciliază permanent în RM (art.1 al Legii privind actele de identitate...).

18. În art.11 alin.(3) CP sunt legiferate două principii de aplicare a legii penale în spaţiu: principiul realităţii şi acela al universalităţii.

19. Principiul realităţii reglementează situaţiile de aplicare a legii penale a RM când cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul RM au săvârşit în afara teritoriului ţării infracţiuni îndreptate împotriva intereselor RM, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor RM, dacă aceştia nu au fu fost condamnaţi în statul străin.

Justificarea principiului realităţii se bazează pe dreptul statelor de a-şi organiza, potrivit intereselor lor, represiunea faptelor periculoase pentru siguranţa naţională şi pentru cetăţenii lor. Acest principiu este recunoscut de toate legislaţiile străine şi de drept internaţional.

Condiţiile de aplicare a acestui principiu sunt:

Infracţiunea săvârşită este îndreptată împotriva intereselor RM sau împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor RM;

Infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului RM; Făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază pe teritoriul RM; Fapta săvârşită să fie incriminată atât de legea penală a statului în care s-a produs, cât şi de legea

penală a RM (dubla incriminare), Făptuitorul să nu fi fost tras la răspundere penală în statul străin.20. Conform principiului universalităţii, cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul

RM şi au săvârşit în afara teritoriului ei infracţiuni contra păcii, securităţii omenirii şi infracţiuni de război, precum şi infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care RM este parte, poartă răspunderea penală conform legii penale a RM, dacă ei se află pe teritoriul RM şi nu au fost condamnaţi în statul străin.

Principiul universalităţii are justificare în necesitatea luptei cu infracţiunile internaţionale recunoscute ca atare în actele internaţionale şi a căror combatere este o obligaţiune a statelor semnatare.

21. Acest principiu se aplică numai în cazul în care: făptuitorul este cetăţean străin sau un apatrid care nu domiciliază pe teritoriul RM. Dacă făptuitorul

este un cetăţean al RM sau apatrid care are domiciliul permanent în RM, se aplică principiul personalităţii; infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului RM; făptuitorul se află pe teritoriul RM; infracţiunea este contra păcii, securităţii omenirii sau infracţiune de război ori o altă infracţiune

prevăzută în actul internaţional la care RM este parte; pentru această infracţiune actul internaţional stabileşte jurisdicţie universală indiferent de locul

săvârşirii infracţiunii şi de cetăţenia infractorului; persoana nu a fost trasă la răspundere penală de către alt stat. Numai în prezenţa acestor condiţii, cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul RM,

pot fi traşi la răspundere penală conform principiului universalităţii.

22. Cerinţele principiului universalităţii sunt imperative, cu excepţia cazului în care un alt stat cere extrădarea infractorului. În această situaţie RM poate extrăda infractorul statului solicitant. Însă, dacă sunt temeiuri de refuz al extrădării, RM este obligată să tragă la răspundere penală această persoană conform legislaţiei naţionale. Altfel spus, în cazul principiului universalităţii, acţionează mecanismul „ori îl extrădezi, ori îl condamni” (aut dedere aut judiciare – lat.).

23. În art.11 alin.(7) CP sunt legiferate efectele pedepselor şi ale antecedentelor penale ale persoanelor condamnate de instanţele judecătoreşti ale unui stat străin pentru infracţiuni săvârşite în afara teritoriului RM, asupra individualizării pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi

persoană pe teritoriul RM. Considerăm că aceste pedepse şi antecedente penale pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul RM numai cu condiţia că sentinţa pronunţată de către o instanţă de judecată a unui stat străin să fie recunoscută de către o instanţă judecătorească a RM în conformitate cu art.558-559 CPP. Această concluzie se bazează pe prevederile art.120 din CRM din care rezultă că pe teritoriul RM sunt obligatorii numai sentinţele definitive ale instanţelor judecătoreşti, organizarea şi funcţionarea cărora sunt stabilite prin lege organică adoptată de Parlament. În afară de aceasta, art.34 alin.(4) CP prevede expres că, la stabilirea stării de recidivă, se ţine cont numai de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate recunoscute de instanţa de judecată a RM. De asemenea, aplicarea pedepsei în cazul executării unei sentinţe emise de un stat străin se face numai prin hotărârea instanţei de judecată privind recunoaşterea hotărârii statului străin (art.86 CP).

24. Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului RM sunt luate în considerare conform legii penale a RM, şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia. Amnistia în acest caz, se aplică în condiţii de reciprocitate şi în temeiul hotărârii instanţei de judecată (art.11 alin.(7) CP).

Această situaţie apare atunci când RM, în baza unui tratat internaţional bilateral sau multilateral, preia executarea sentinţei de condamnare a unui stat străin pe teritoriul său. De exemplu, conform art.88 al Tratatului dintre RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, ratificat de RM prin HP 261-XIII din 04.11.1994, statul executării sentinţei aplică faţă de condamnat amnistia, act care se emite atât în statul executării sentinţei, cât şi în statul pronunţării sentinţei.

Această reglementare juridico-penală de aplicare a amnistiei în astfel de situaţii este prevăzută şi în art.112 alin.(4) din Legea cu privire la asistenţă juridică internaţională în materie penală din 1.12.2006 (MO, 14-17 din 02.02.2007).

ARTICOLUL 12. LOCUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI

(1) Locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

(2) Locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră atare dacă:

a) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova şi pe teritoriul a încă, cel puţin, unui alt stat;

b) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar o parte substanţială a organizării şi controlului acesteia a avut loc într-un alt stat, şi invers;

c) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, cu implicarea unui grup criminal organizat sau a unei organizaţii (asociaţii) criminale care desfăşoară activitate infracţională în mai mult de un stat, şi invers;

d) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar are consecinţe grave într-un alt stat, şi invers.

[Art.12 completat prin Legea nr.336-XVI din 16.12.05 , în vigoare 06.01.06] [Art.12 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03 , în vigoare 12.06.03]

1. Locul săvârşirii infracţiunii are un important rol în reglementările juridico-penale din CP. El constituie, în primul rând, un criteriu de stabilire a principiilor de aplicare a legii penale în spaţiu (art.11 CP). De exemplu, dacă locul săvârşirii infracţiunii este teritoriul RM, se aplică principiul teritorialităţii (art.11 alin.(1) CP). În cazul în care locul infracţiunii este teritoriul unui stat străin, iar făptuitorul ei este un cetăţean al RM, conform principiului personalităţii se aplică legea penală a RM (art.11, alin.(2) CP).

Locul infracţiunii mai are şi rolul de semn obligatoriu sau facultativ pentru unele componenţe de infracţiune. De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de huliganism, fapta trebuie să fie săvârşită într-un loc public (art.287 şi art.131 CP). Săvârşirea faptei pe teritoriul instituţiilor de învăţământ, al instituţiilor de reabilitare socială, penitenciarelor, unităţilor militare, în locurile de agrement, în locurile de desfăşurare a acţiunilor de educaţie, instruire a minorilor sau tineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori în imediata apropiere a acestor instituţii constituie un semn facultativ care agravează pericolul social al

infracţiunilor prevăzute de art.217 CP. De aceea organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească în fiecare caz concret locul săvârşirii infracţiunii (art.281 şi art.314 CPP).

2. În doctrina dreptului penal au fost elaborate mai multe teorii asupra locului săvârşirii infracţiunii. Cea mai cunoscută teorie care domină literatura şi legislaţia penală contemporană este teoria ubicuităţii (fr.ubicuité – pretutindeni). Potrivit acestei teorii, locul săvârşirii infracţiunii este considerat locul unde s-a comis cel puţin un act de executare, o parte din acţiunea ilicită sau locul în care au survenit urmările.

3. La adoptarea noului CP, legiuitorul a acceptat şi a legiferat, în art.12, criteriile teoriei ubicuităţii de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii (MO, 128-129 din 13.09.2002). Însă ulterior, dar până la intrarea în vigoare a noului CP, legiuitorul a renunţat la criteriile teoriei ubicuităţii şi, prin Legea 211-XV din 29.05.2003, a modificat art.12 CP stabilind că locul săvârşirii infracţiunii se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă indiferent de timpul survenirii urmărilor (MO, 116-120 din 13,06.2003). Acest criteriu de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii aparţine teoriei acţiunii, în concepţia căreia locul săvârşirii infracţiunii este acela al săvârşirii acţiunii, fără să intereseze locul în care s-a produs rezultatul prejudiciabil. Acest criteriu de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii s-a dovedit a fi îngust. El satisface necesităţile aplicării legii penale infracţiunilor săvârşite numai pe teritoriul RM, însă este insuficient în rezolvarea situaţiilor în care activitatea infracţională se desfăşoară pe teritoriul RM şi pe teritoriul încă cel puţin al unui alt stat.

De aceea, după ratificarea, la 17.02.2005, de către RM, a Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000, Parlamentul a completat, prin Legea 336 din 16.12.05, art.12 CP cu o nouă prevedere prin care a dat eficienţă legii penale a RM pentru toată întinderea desfăşurării infracţiunii, pretutindeni unde s-a realizat actul de executare, acţiunea, rezultatul care pot fi situate spaţial pe teritoriile diferitelor state. Astfel, art.12 CP în vigoare în alin.(1) stabileşte locul săvârşirii infracţiunii pe teritoriul RM, conform criteriilor teoriei acţiunii, iar în alin.(2) – locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale este stabilit conform regulilor elaborate de teoria ubicuităţii.

4. Stabilirea locului infracţiunii săvârşite totalmente pe teritoriul RM se face conform art.12 alin.(1) CP după locul în care s-a realizat acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de locul survenirii urmărilor. Acest mod de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii în practica judiciară nu creează mari dificultăţi pentru aplicarea principiului teritorialităţii, deoarece în RM acţionează o lege penală unică pentru întregul teritoriu de sub jurisdicţia sa. De aceea pentru aplicarea principiului teritorialităţii este suficient să stabilim că acţiunea sau inacţiunea a fost săvârşită pe teritoriul RM, indiferent de faptul dacă actele de executare au fost realizare în diferite sate, raioane sau oraşe ale republicii.

Locul infracţiunii ca element obligatoriu sau facultativ al unor componenţe de infracţiuni se consideră locul acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile şi acest loc se stabileşte prin probe în fiecare caz concret în parte conform legii de procedură penală (art.96 CPP).

5. Regulile de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii transnaţionale pe teritoriul RM, prevăzute în art.12 alin.(2) CP sunt similare celor stabilite în art.3 alin.(2) din Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000. Aceste reguli au fost adoptate în scopul respectării de către RM a obligaţiunilor sale de cooperare cu alte state în combaterea criminalităţii transnaţionale organizate. De aici rezultă că organele de jurisdicţie penală din RM au fost abilitate cu competenţa de a supune represiunii penale orice activitate infracţională săvârşită pe teritoriul RM, în una din formele ei prevăzute de legea penală, dacă infracţiunea se comite şi în alte ţări.

6. Prin expresia săvârşirii infracţiunii transnaţionale din art.12 CP se înţelege săvârşirea infracţiunii neconsumate sau consumate (art.25 CP) în mai mult de un stat. În sensul art.12 CP, prin locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se are în vedere teritoriul RM şi al altor state în spaţiile cărora s-a desfăşurat activitatea în vederea săvârşirii infracţiunii.

7. Dispoziţiile art.12 CP cuprind patru reguli care conţin criterii distincte de a considera infracţiunea transnaţională ca fiind săvârşită atât pe teritoriul RM, cât şi pe teritoriul altui stat.

8. Conform regulii prevăzute de art.12 alin.(2) lit.a) CP, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră şi teritoriul RM, dacă actele de executare a infracţiunii se realizează atât pe teritoriul RM, cât şi pe teritoriul unui sau mai multor state. De exemplu, la reţinerea pe teritoriul RM a unei partide de substanţe narcotice, procurate într-un stat străin şi expediate prin tranzit pentru a fi înstrăinate pe teritoriul altui stat, locul săvârşirii acestei infracţiuni transnaţionale este şi teritoriul RM.

9. Dacă actele de pregătire a infracţiunii, planificarea, organizarea, conducerea sau controlul acesteia se realizează pe teritoriul RM, iar săvârşirea nemijlocită a infracţiunii are loc pe teritoriul unuia sau al mai multor state şi invers, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră şi teritoriul RM (art.12 alin.(2) lit.b) CP). De exemplu, dacă fabricarea sau procurarea instrumentelor sau a altor obiecte destinate prin natura lor fabricării de monedă falsă a avut loc pe teritoriul RM, iar fabricarea cu ajutorul acestor instrumente sau mijloace are loc pe teritoriul altui stat, locul săvârşirii infracţiunii e şi teritoriul RM.

10. Regula prevăzută de art.12 alin.(2) lit.c) CP dă dreptul de a considera locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale şi teritoriul RM, dacă un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală care activează pe teritoriul RM este implicată în săvârşirea infracţiunii pe teritoriul altui stat şi invers. În afară de aceasta, participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor de spălare a banilor pe teritoriul unui stat străin constituie infracţiunea prevăzută de art.243 alin.(1) lit.d) şi alin.(4) CP. În acest caz, de asemenea, locul săvârşirii infracţiunii este teritoriul RM.

11. Şi atunci când acţiunile infracţionale au fost săvârşite într-un stat străin, iar consecinţele grave au survenit pe teritoriul RM şi invers, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră teritoriul RM (art.12 alin.(2) lit.d) CP). De exemplu, în cazul intoxicării atmosferei prin acţiuni sau inacţiuni intenţionate săvârşite pe teritoriul altui stat, dar acestea pot provoca o catastrofă ecologică pe teritoriul RM, locul săvârşirii infracţiunii de ecocid (art.136 CP) poate fi considerat şi teritoriul RM.

12. Stabilind faptul că infracţiunea transnaţională s-a săvârşit şi pe teritoriul RM, organele de urmărire penală sunt obligate să aplice legea penală a RM conform competenţei sale într-un mod compatibil cu principiul egalităţii suverane şi al integrităţii teritoriale a statelor în care, de asemenea, s-a săvârşit infracţiunea, precum şi cu cel al neintervenţiei în afacerile interne ale altor state (art.4 al Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000).

ARTICOLUL 13. EXTRĂDAREA

(1) Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.

(2) Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.

 1. Extrădarea ca instituţie juridică nu reglementează nemijlocit situaţiile de aplicare a legii penale în

spaţiu. Ea reprezintă un act juridic internaţional bilateral prin care statul solicitat predă statului solicitant persoana aflată pe teritoriul de sub jurisdicţia sa, care este urmărită pentru o infracţiune sau căutată în vederea executării unei pedepse de către autorităţile statului solicitant. Astfel extrădarea este un instrument de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii şi un mijloc de realizare a principiilor de aplicare a legii penale în spaţiu, care asigură ca autorii infracţiunilor să nu rămână nepedepsiţi ascunzându-se pe teritoriul altor state.

2. Extrădarea ca instituţie juridică este reglementată atât de dreptul internaţional, cât şi de dreptul intern. Baza juridică a reglementării extrădării este cuprinsă în:

actele internaţionale multilaterale de extrădare sau de asistenţă juridică, la care RM este parte. De exemplu, RM a ratificat convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957 şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1957 şi 17.03.1978. Această convenţie reprezintă cadrul general privind extrădarea pentru statele care sunt părţi la ea. Convenţia nu exclude acordurile, convenţiile sau tratatele bilaterale, însă părţile contractante nu vor putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale decât pentru completarea Convenţiei sau pentru a înlesni aplicarea principiilor cuprinse în aceasta (art.28);

actele internaţionale multilaterale privind combaterea unor categorii de infracţiuni. De exemplu, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10.12.1984, în art.8 obligă statele contractante să includă infracţiunile vizate la art.4 din această Convenţie în orice tratat de extrădare între statele-părţi. Dacă un stat-parte care subordonează extrădarea existenţei

unui tratat este sesizat cu o cerere de extrădare din partea unui alt stat-parte cu care el nu este legat printr-un tratat de extrădare, el poate considera prezenta Convenţie drept bază juridică a extrădării în ceea ce priveşte aceste infracţiuni. În această situaţie, extrădarea este subordonată celorlalte condiţii prevăzute de legislaţia statului, care urmează să extrădeze //TI, 1/130,1998;

acte internaţionale bilaterale de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală încheiate între RM şi alte state (a se vedea reglementările de drept internaţional de la acest comentariu). Majoritatea acestor acte internaţionale bilaterale conţin prevederi referitoare la extrădare. În aceste acte internaţionale, extrădarea este considerată drept act de asistenţă juridică prin care statele-părţi îşi exprimă dorinţa de a coopera între ele în vederea predării infractorului aflat pe teritoriul său, care este urmărit pentru o infracţiune de către autorităţile statului solicitant sau pentru executarea pedepsei;

actele legislative naţionale. Extrădarea la nivel naţional este reglementată în art.18-19 din CRM, art.13 CP şi art.541-549 CPP. Pe lângă aceasta, în Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală din 1.12.2006 într-un capitol aparte sunt reglementate condiţiile şi procedura extrădării. Aceste reglementări sunt în concordanţă cu principiile dreptului internaţional şi cu normele cuprinse în Convenţie, CP şi CPP.

3. Conform art.19 din CRM şi art.13 CP, extrădarea poate fi efectuată numai în baza unei convenţii internaţionale sau, în condiţii de reciprocitate, în temeiul hotărârii de judecată. Din aceste prevederi rezultă că cererea de extrădare se va soluţiona cu prioritate în baza actului internaţional bilateral încheiat între statul solicitat şi cel solicitant. În lipsa unei convenţii bilaterale vor fi aplicate dispoziţiile Convenţiei europene de extrădare sau cele ale Convenţiei Comunităţii Statelor Independente (CSI) cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, ori actul internaţional multilateral privind combaterea infracţiunii similare celei săvârşite de persoana a cărei extrădare se cere. Dacă statul solicitant nu este parte la niciun act internaţional de acest fel, se aplică regulile stabilite pe bază de reciprocitate.

4. Legile părţilor contractante, la soluţionarea cererilor de extrădare se aplică numai în măsura în care în care se prevede în textul actului internaţional. De exemplu, conform art.22 din Convenţia europeană de extrădare, în afara unor dispoziţii contrare din această Convenţie, legea părţii solicitante este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum şi a celei de arestare provizorie.

Majoritatea tratatelor internaţionale bilaterale privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală stabilesc direct că extrădarea se face în conformitate cu prevederile tratatului respectiv. Însă procedura de soluţionare a cererii de extrădare se efectuează conform legii statului solicitat. Instanţa de judecată a părţii solicitate poate, la cerere, să aplice normele procesuale părţii solicitante, dacă acestea nu contravin legislaţiei statului solicitant.

5. În art.19 din CRM şi în art.13 CP se stabileşte că extrădarea poate fi acceptată numai în condiţiile prevăzute în tratatul internaţional sau în actul de reciprocitate. Acceptarea preeminenţei reglementărilor internaţionale asupra celor naţionale în această materie este în deplin acord cu prevederile art.8 din CRM, conform cărora RM se obligă să respecte tratatele internaţionale la care este parte şi să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

6. În doctrină, condiţiile extrădării sunt clasificate în condiţii de fond şi de formă. Condiţiile de formă se referă la aspectele procedurale legate de înaintarea, soluţionarea şi executarea cererii de extrădare, precum şi de predarea infractorului. Condiţiile de fond, în majoritatea lor, au caracter penal. Ele vizează infracţiunile care formează obiectul cererii de extrădare şi persoanele supuse extrădării, precum şi pedepsele care pot fi aplicate persoanei extrădate de către statul solicitant.

7. Regula generală a extrădării este că orice persoană recunoscută sau presupusă că a săvârşit o infracţiune şi care s-a refugiat pe teritoriul altui stat trebuie să fie extrădată. Pornind de la principiile egalităţii suverane a statelor, integrităţii teritoriale a statelor şi neintervenţiei în afacerile interne ale altor state, actele internaţionale prevăd şi unele excepţii de la această regulă. Excepţiile sunt denumite şi condiţii de fond referitoare la extrădare. Astfel, nu pot fi extrădaţi:

cetăţenii statului solicitat (art.19 din CRM; art.6 din Convenţia europeană de extrădare). Nu pot fi excluse nici persoanele care, la data hotărârii extrădării, au obţinut calitatea de cetăţean al statului solicitat;

persoana căreia i-a fost acordat statut de refugiat sau azil politic în statul solicitat (art.61 din Tratatul dintre RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993//TI, 19/278,1999.

persoanele străine care se bucură în RM de imunitate de jurisdicţie în condiţiile şi în limitele stabilite de tratatele internaţionale;

persoanele aflate în afara teritoriului RM citate ca martori sau experţi care s-au prezentat în această calitate în faţa autorităţilor RM ca stat solicitant (art.12 din Convenţia europeană de asistenţa juridică în materie penală din 20.04.1959)//TI, 14/71, 1999;

alte categorii de persoane prevăzute în actele internaţionale la care RM este parte. 8. Temeiul juridic pentru extrădarea persoanei îl constituie infracţiunea săvârşită în afara teritoriului

RM. Infracţiunea săvârşită în afara teritoriului RM constituie temei juridic pentru extrădarea persoanei, dacă:

fapta săvârşită în statul solicitant constituie infracţiune conform legii penale a statului solicitat (dubla incriminare);

infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestui stat, iar dacă infracţiunea este transnaţională ea nu se consideră săvârşită şi pe teritoriul RM (art.12 CP);

infracţiunea săvârşită nu este infracţiune politică sau militară (art.3-4 din Convenţia europeană de extrădare);

urmărirea penală pentru infracţiunea săvârşită nu se începe la plângerea părţii vătămate (art.61 din Tratatul între RM şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.93);

infracţiunea nu a fost definitiv judecată pe teritoriul statului solicitat sau al unui stat terţ (principiul non bis in idem, art.2 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15.10.1975);

nu a intervenit termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită potrivit legislaţiei statului solicitat sau a statului solicitant ori amnistia (art.4 din Protocolul doi adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15.10.1975).

9. Admiterea cererii de extrădare este condiţionată şi de gravitatea pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Astfel, conform art.2 al Convenţiei europene de extrădare, pot constitui temei pentru extrădare faptele pedepsite de legile părţii solicitante cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai aspră. În cazul în care extrădarea vizează persoana condamnată, pedeapsa aplicată după sentinţa trebuie să fie de o durată de cel puţin 4 luni.

10. RM refuză extrădarea: dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către legea părţii

solicitante şi dacă partea solicitantă nu dă asigurări considerate suficiente că pedeapsa capitală nu se va executa (art.11 din Convenţia europeană de extrădare);

dacă există motive serioase de a crede că în statul solicitant persoana extrădată riscă să fie supusă la tortură (art.3 din Convenţia împotriva torturii... din 10.12.1984//TI, 1/130,1998);

dacă persoana extrădată în statul solicitant riscă să nu aibă acces la un proces echitabil (art.13 alin.(2) CP).

11. Extrădarea este un drept suveran al statului solicitat. Însă în cazul în care se refuză extrădarea infractorului statul solicitat este obligat să-l tragă la răspundere penală pe acesta conform propriei legi penale (aut didere aut judiciare).

12. Convenţia din 04.11.50 nu conţine prevederi referitoare la circumstanţele în care extrădarea poate avea loc sau procedura ce urmează a fi respectată înainte de aprobarea extrădării. Această Convenţie, de asemenea, nu împiedică colaborarea statelor-membre în cadrul acordurilor de extrădare pentru a deferi justiţiei infractorii fugari, cu condiţia ca această colaborare să nu constituie o imixtiune în vreun drept specific garantat de Convenţie (Hotărârea CEDO din 12.03.2005 în cauza Ocalan v.Turcia).

13. CEDO, în cauza Bozano v.Franţa din 18.12.1986, a recunoscut încălcat dreptul reclamantului garantat de art.5, par.1 din Convenţie prin privarea acestuia de libertate, privare rezultată dintr-o formă deghizată de extrădare (par.60). De asemenea, un arest operat de autorităţile unui stat pe teritoriul altui stat, fără consimţământul acestuia din urmă, afectează, în conformitate cu prevederile art.5 par.1 din

Convenţia din 04.11.50, dreptul persoanei vizate la siguranţă (CEDO, Hotărârea Ocalan v.Turcia din 12.03.2005, par.85).

14. În opinia Înaltei Curţi, poate constitui o încălcare a art.3 al Convenţiei din 04.11.50 cazul în care persoana extrădată în statul solicitant s-ar expune unui risc real de a fi supusă pedepsei capitale, pedepsei sau unui tratament inuman sau degradant (Hotărârea din 07.07.1989, par.111 în cauza Soering v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord) ori la închisoare pe viaţă fără posibilitatea liberării condiţionate (C.Bârsan, CEDO, comentariu pe articole, v.1, Ed.BECK, B., 2005, p.247-248).

15. Înalta Curte, în cauza Chamaiev şi alţi 12 v.Georgia şi Rusia, a recunoscut că Georgia a încălcat dreptul reclamanţilor la cerere individuală, drept garantat de art.34 al Convenţiei din 04.11.50 prin nerespestarea indicaţiei date de ea în temeiul art.39 din Regulamentul CEDO de a nu extrăda reclamanţii până la soluţionarea pe fond a cererilor lor îndreptate împotriva acestor două state (Hotărârea CEDO din 12.04.2005, par.57-74). De aceea autorităţile statelor, la soluţionarea cererii de extrădare, sunt obligate să respecte nu numai condiţiile de fond şi de formă ale extrădării, ci şi drepturile persoanei extrădate garantate de Convenţia din 04.11.50.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Bozano v.Franţa din 18.12.1986, //Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, Polirom 1/177, 2000; Öcalan v.Turcia din 12.05.2005, par.73, 83-90//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 4/231, 2006; Soering v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda de Nord din 07.07.1989, par.84, 85, 111//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 1/22, 2000.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 02.07.2007, Hotărârea 4-1re-230/2007 //www.justice.md; CP al CSJ din 13.06.2000, Decizia 1r/a-56/2000 //www.moldlex.md

Capitolul II

INFRACŢIUNEA

Reglementări de drept internaţional: Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), aprobat prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 de către AG a ONU, art.4.1//www.un.org; Convenţia din 04.11.50, art.5, lit.e)//TI, 1/341, 1998; Convenţia din 10.12.84 împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, art.4//TI, 1/129, 1998; Convenţia din 21.02.71 asupra substanţelor psihotrope, art.22//TI, 8/181, 1999; Convenţia Naţiunilor Unite din 15.11.2000 împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, art.2, lit.b, art.3 alin.(2) lit.b, art.5, 10//TI, 35/333, 2006; Convenţia ONU din 20.12.88 contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, art.3, alin.(3), art.4 lit.a), art.5, 7//TI, 8/214, 1999; Convenţia unică asupra stupefiantelor din 30.03.61 şi protocolul de modificare a acestei convenţii din 25.03.72, art.36//TI,8/128, 1999; Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, Cap.II. Sfera şi aplicarea normelor, pct.11//Culegere de acte normative în domeniul drepturilor copilului şi familiei, Ch., 2007; Principiile adoptate de ONU pentru protecţia persoanelor care suferă de o boală psihică şi pentru ameliorarea asistenţei în domeniul sănătăţii psihice, Principiul 1, art.20//www.ods.un.org; Recomandarea R(92)16 din 19.10.1992 a CM al CE către statele-membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, regula 6 //www.coe.int; Recomandările Rec(2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor-membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, adoptate la 24.09.2003, art.9, 11//Culegere de acte normative în domeniul drepturilor copilului şi familiei, Ch., 2007.

Reglementări de drept naţional: Legea 1402/16.12.97 privind sănătatea mentală, art.13, 14//MO, 44-46/310, 21.05.1998; Legea 1086/23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, art.12//MO, 144-145/1056, 16.11.2000; Legea 713/06.12.2001 privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope//MO, 36-38/208, 14.03.2002//MO, 60-63/243, 04.05.2007; HP JS a RM din 15.11.1993, 9, Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditate//Culegere de hotărâri explicative, 2002.

Doctrină: Botnaru S., Eroarea în dreptul penal//AŞ ale USM, vol.1, Ch., 2001; Botnaru S., Răs-punderea penală a minorilor. Propuneri de lege ferenda, Ed.Universităţii de Criminologie, Ch., 2002; Botnaru S., Roşculeţ L., Cazul fortuit în practica medicală//RND, 3, 2000; Botnaru S., Unele probleme ale imprudenţei ca formă a vinovăţiei//LV, 4, 2003; Fletcher George P., Dolea I., Blănaru D., Conceptele de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Ch., Ed.ARC, 2001; Şavga A., Conceptul fazelor de desfăşurare a activităţilor infracţionale şi formele infracţiunii//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, v.1, Ch., 2002; Florea C., Carpov T., Subiectul şi latura subiectivă a infracţiunii, Ch., 1974; Florea C., Infracţiunea, vinovăţia şi circumstanţele ce înlătură caracterul penal al faptei, Ch., 1994; Florea C., Vinovăţia şi pedeapsa penală, Ch., Cartea Moldovei, 1987; Florea C.N., Carpov T.I., Noţiunea de infracţiune şi aplicarea pedepsei, Ch., 1976; Macari I., Infracţiunea şi semnele ei//RND, 5, 2002; Gladchi Gh., Conceptul şi structura personalităţii infractorului//RND, 3,2002; Grosu V., Persoana juridică şi problematica subiectului în dreptul penal//RND, 3, 2001; Grosu V., Vârsta răspunderii penale a individului în perspectivă comparativă//AŞ ale USM, v.1, Ch., CE USM, 2004; I.Macari, Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical //RND, 2/19, 2002; Sănătatea mintală şi dreptul uman (culegere de legi şi comentarii), Ch., Universitas, 2004; Mariţ A., Forme, modalităţi şi grade de manifestare a vinovăţiei penale, Ch., 2005; Botnaru S., Motivul infracţiunii, LV, 4, 2003; Mărgineanu Iu., Aplicarea actelor internaţionale în jurisprudenţa naţională//AP, 3, 2007; Sîli V., Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi criminologice (autoreferat al tezei de doctor în drept), Ch., 2008; Şavga A., Delimitarea actelor preparatorii de actele de executare//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, vol.1, Ch., 2002; Şavga A., Pregătirea de infracţiune – o formă incriminată şi sancţionată de legea penală//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe

socioumanistice, vol.1, Ch., 2002; Ulianovschi Gh., Aplicarea actelor internaţionale în jurisprudenţa naţională//AP, 9-10, 2006; Ulianovschi Gh., Unele reflecţii asupra noţiunii de infracţiune în concepţia proiectului noului Cod penal al RM//AP, 4-6, 2000; Ulianovschi X., Răspunderea penală a persoanei juridice//RND, 2, 2002.

ARTICOLUL 14. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.

(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

1. Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece problema răspunderii penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea. Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia privitoare la infracţiune, apoi pe cea referitoare la instituţiile enunţate.

2. În definiţia infracţiunii dată în alin.(1) art.14 CP sunt enunţate trăsăturile (semnele) esenţiale ale acesteia, prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există infracţiune.

3. Fapta prejudiciabilă constituie temeiul real al răspunderii penale (alin.(1) art.51 CP). Prin lexemul faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune prejudiciabilă. Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce interzice o anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce rezultă din art.186 CP. Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni dictate de lege sau de alte acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde constituie infracţiunea prevăzută de art.162 CP.

Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea reală de a produce o urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2 CP sau în crearea unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune) într-o accepţie generală se înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici concluzia că nu pot fi apreciate drept infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o substanţă reală a acestora. Numai în măsura în care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată, care a produs urmări dăunătoare, se poate vorbi de infracţiune.

4. În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu „social-periculoasă”, cum era prevăzută în art.7 CP din 1961. În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac parte din acelaşi câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un prejudiciu valorilor sociale indicate în art.2 CP, legiuitorul recunoaşte că infracţiunea este o faptă social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din CP, şi expresii ca faptă care nu prezintă pericol social (art.58 CP), persoană care nu prezintă pericol social (art.59) etc. De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă a textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului social-periculos. Caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei reprezintă elementul ei material şi dezvăluie esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună valorilor sociale apărate de legea penală sau de a crea un pericol pentru acestea. Elementul material al infracţiunii este criteriul principal de deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.

5. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă să constituie infracţiune, ea trebuie să fie prevăzută în CP – unica lege penală a RM (alin.(1) art.1 CP).

Această trăsătură este dictată de principiul legalităţii consacrat în alin.(2) art.1 CP, conform căruia CP „determină faptele ce constituie infracţiuni”. Acest principiu este în deplin acord cu art.72 din Constituţie şi exclude interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale (art.3 CP).

Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea penală există o strânsă legătură. Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, ci le recunoaşte. Ele (caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei) determină prevederea faptei în legea penală ca infracţiune când pericolul acesteia a crescut şi tot ele sunt factorul principal care reclamă dezincriminarea faptei în cazul în care gradul ei prejudiciabil a scăzut.

Incriminarea şi dezincriminarea faptei sunt de competenţa legiuitorului (lit.n) alin.(3) art.72 din CRM). Odată cu prevederea faptei în lege, ea obţine o formă juridică, devine o categorie penală, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.

6. Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei (art.17-19 CP). Persoana poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.6 şi 51 CP).

În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost săvârşită sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).

7. Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În PS a CP toate infracţiunile sunt sancţionate cu pedepse penale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi realizează scopul urmărit: apărarea valorilor sociale şi prevenirea săvârşirii faptelor prejudiciabile (art.1-2 CP). În acelaşi timp, CP prevede liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală (Cap.VI şi IX CP). Liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală sunt aspecte ale principiului individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale, care, în lipsa pedepsei penale pentru infracţiunea săvârşită, nu ar fi avut nicio importanţă (art.7 CP).

8. Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul material caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal – ca faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală este necesar a stabili ca fapta care conţine semnele formale ale unei infracţiuni, să aibă un anumit grad de prejudiciabilitate. De aceea nu constituie infracţiune fapta care, deşi formal conţine semnele unei infracţiuni, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.(2) art.14 CP). Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul în care aduce o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în considerare în raport cu specificul faptelor care constituie infracţiuni, deoarece unele dintre acestea, cum sunt omorul şi tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu pot fi niciodată vădit lipsite de importanţă.

Problema privind recunoaşterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârşite se soluţionează de organele urmăririi penale şi de instanţa de judecată în fiecare caz în parte. Criteriile după care se determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP.

9. Conform art.6 par.1 din Convenţia din 04.11.50, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Noţiunea de acuzare în materie penală este supusă unei interpretări autonome de către CEDO şi nu depinde numai de prevederea faptei imputate reclamantului ca infracţiune în legea penală a statului respectiv. Pentru a determina că o faptă are caracter penal, CEDO utilizează, pe lângă calificarea dată ei în dreptul intern, două criterii alternative suplimentare: cel al naturii faptei şi cel al severităţii şi naturii sancţiunii (Ozturc v.Germania, par.50 din 21.02.1984). Aplicând aceste criterii, CEDO, în cauza Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005, par.29-35, a menţionat că „în principiu, caracterul general al CCA şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit vinovat de săvârşirea unor acţiuni cu caracter penal în sensul art.6 al Convenţiei”.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Amihalachioaie v.Moldova din 2004-04-2000; Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005; Engel ş.a.v.Olanda din 8 iunie 1976; Garyfallou AEBE v. Grecia din 24 septembrie 1997; Kadubec v. Slovacia din 2 septembrie 1998; Lutz v. Germania din 25 august 1987; Janosevic v. Suedia, 34619/97; Ozturk v. Germania din 21 februarie 1984; Bendenoun v. Franţa, din 24.02.1994; Lauko v.Slovakia din 2 septembrie 1998 //www.coe.int

ARTICOLUL 15. GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACŢIUNII

Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

1. La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite (art.7 CP). CP anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la criteriile care determină aceste două laturi ale prejudiciabilităţii.

În art.15 CP este dată numai caracteristica generală a criteriilor care determină gradul prejudiciabil al infracţiunii. Descrierea caracterului prejudiciabilităţii infracţiunii a rămas în afara reglementării legislative, ea fiind lăsată pe seama teoriei dreptului penal şi a jurisprudenţei.

2. Caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui grup de infracţiuni care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în primul rând, de caracterul valorii sociale împotriva căreia este îndreptată infracţiunea din grupul dat, adică de obiectul juridic al infracţiunii.

Infracţiunile din PS a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie de importanţa pe care o dă legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul prejudiciabil al infracţiunii depinde de locul pe care infracţiunea dată îl ocupă în sistemul PS a CP. Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter prejudiciabil, cele contra patrimoniului – altul etc. Din acest punct de vedere, omorul, de exemplu, ca infracţiune contra vieţii, se deosebeşte calitativ de orice alt fel de infracţiuni (după obiectul de atentare).

În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului fiecărei infracţiuni din grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.

3. Gradul prejudiciabil constă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în raport cu alte infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil. Criteriile care determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP. Acestea sunt semnele obiective şi subiective ce caracterizează elementele componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. De exemplu, în limitele infracţiunilor contra patrimoniului, după metoda săvârşirii infracţiunii (semn al laturii obiective) jaful (art.187 CP) prezintă un grad prejudiciabil mai mare decât furtul (art.186 CP). Gradul prejudiciabil depinde şi de formele de participaţie la săvârşirea infracţiunii (art.41-47 CP), etapele activităţii infracţionale (art.25-27 CP) şi de alţi factori.

4. Gradul prejudiciabil este legal (abstract). El este stabilit de legiuitor şi se ia în considerare la incriminarea faptei în natura şi limitele pedepselor prevăzute pentru ea. De exemplu, răpirea unei persoane, săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, prezintă un grad prejudiciabil sporit şi este mai aspru pedepsită decât aceeaşi faptă săvârşită de o persoană ori de două sau mai multe persoane (art.164 CP). La schimbarea gradului prejudiciabil acesta se oglindeşte în sancţiunea pentru infracţiunea dată, care e ori mai blândă, ori mai aspră.

5. Gradul prejudiciabil este concret în cazul în care e stabilit de către instanţa de judecată la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, ţinându-se cont de criteriile din Cap.V şi VI, VIII şi IX din PG a CP. De exemplu, în funcţie de criteriile menţionate, persoana care a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă, cum este furtul (alin.(1) art.186 CP), poate fi pedepsită cu închisoarea pe un termen concret în limitele de la 3 luni până la 2 ani sau poate fi liberată de răspunderea penală conform art.55 CP.

6. Majoritatea convenţiilor internaţionale privind combaterea infracţiunilor internaţionale şi transnaţionale de asemenea prevăd obligaţiuni pentru statele-părţi la ele de a stabili sancţiuni în raport cu circumstanţe concrete care sporesc pericolul social al lor. La ratificarea acestor convenţii statele contractante sunt obligate să incrimineze şi să sancţioneze infracţiunile prevăzute în ele conform criteriilor de stabilire a gradului prejudiciabil al lor indicate în ele (a se vedea, de exemplu, art.4-5 din

Convenţia ONU contra traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope din 20.12.1988 şi art.2171-219 CP).

7. Elementele componenţei de infracţiune sunt comentate la art.52 CP.

ARTICOLUL 16. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR

(1) În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de prezentul cod sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

(2) Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv.

(3) Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.

(4) Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 12 ani inclusiv.

(5) Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 12 ani.

(6) Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.

[Art.16 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.16 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. CP din 1961 definea infracţiunea gravă (art.71) şi deosebit de gravă (art.23), iar în unele articole se întâlneau şi noţiuni ca: infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social (art.48) şi infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (Cap.I din PS). Acest cod însă nu preciza semnele acestor categorii de infracţiuni şi nu conţinea criterii unice pentru clasificarea lor.

2. În art.16 CP este legiferată clasificarea infracţiunilor în funcţie de caracterul şi gradul lor prejudiciabil. De fapt, la baza acestei clasificări stă expresia juridică a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei, care se manifestă prin una dintre categoriile de pedeapsă – închisoarea, mărimea maximă, prevăzută pentru ea în sancţiunea articolului respectiv din PS a CP, şi forma vinovăţiei. În funcţie de aceste criterii, infracţiunile sunt clasificate în 5 categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

3. La infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv.

4. Din interpretarea logică şi semantică a conţinutului acestei norme juridice rezultă că în categoria dată se includ infracţiunile sancţionate numai cu închisoarea fie drept unicul tip de pedeapsă, fie ca alternativă altor categorii de pedepse. Însă în PS a CP unele infracţiuni sunt sancţionate numai cu pedepse de altă natură. De exemplu, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură de către o persoană fizică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 până la 3000 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore (art.221 CP) etc. Mai mult, persoanele juridice care au săvârşit infracţiunile prevăzute în alin.(3) art.21 CP în general nu pot fi sancţionate cu închisoarea (art.63 CP). Aceste infracţiuni se referă, de asemenea, la categoria infracţiunilor uşoare.

5. Infracţiuni mai puţin grave şi grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani şi, respectiv, de până la 12 ani.

6. La infracţiunile mai puţin grave se referă omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP); munca forţată (art.168 CP); favorizarea infracţiunii (art.323 CP) etc.

7. Infracţiunile de tipul celora cum sunt lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau a mai multor persoane (alin.(2) art.149 CP), huliganismul agravat (art.287 alin.(3) CP) etc. se includ în categoria infracţiunilor grave.

8. La baza clasificării infracţiunilor în deosebit de grave şi excepţional de grave stau următoarele criterii: categoria pedepsei şi mărimea prevăzută de sancţiunea articolului din PS a CP, precum şi forma vinovăţiei.

9. Toate infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave sunt săvârşite în mod intenţionat. La categoria celor deosebit de grave se referă acele infracţiuni pentru care sancţiunea normei de incriminare prevede numai pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 12 ani. În cazul în care sancţiunea prevede pentru pedeapsa cu închisoarea o alternativă în formă de detenţiune pe viaţă, această infracţiune se consideră excepţional de gravă.

10. În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeaşi infracţiune este inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art.16 CP. De exemplu, traficul de fiinţe umane, incriminat în art.165 CP, constituie o infracţiune gravă în cazul calificării faptei în cadrul dispoziţiilor alin.(1). Aceeaşi faptă, dacă se încadrează în limitele prevederilor alin.(2) şi (3), este considerată o infracţiune deosebit de gravă.

11. Clasificarea infracţiunilor (art.16 CP) are importanţă teoretică şi practică. În raport cu categoriile infracţiunilor, în CP sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (art.26 CP), favorizarea infracţiunii (art.323), denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă săvârşite în circumstanţe agravante (lit.a) alin.(2) art.311 şi lit.a) alin.(2) art.312 CP) etc.

12. Atribuirea infracţiunii la una din categoriile indicate în art.16 CP atrage după sine şi anumite consecinţe juridice. Astfel, în funcţie de categoria infracţiunii săvârşite, se stabilesc categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP); se aplică pedeapsa mai blândă decât cea prevăzută de lege (art.79 CP) şi în cazul unui concurs de infracţiuni (art.84 CP); nu se aplică condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin.(4) art.90 CP); sunt reglementate termenele de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP) etc.

ARTICOLUL 17. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ CU INTENŢIE

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

1. Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art.6, 51 CP) poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale. În CP nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, însă ea poate fi dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii.

2. Dispoziţia art.17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei, prevăzută în art.8 CP din 1961. Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două modalităţi: a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă admite în mod conştient survenirea acestor urmări. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei constituie elementul intelectiv al intenţiei, iar dorinţa sau admiterea în mod conştient a survenirii urmării prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.

3. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii, acţiunii sau inacţiunii prin care se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează şi prin anumite semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârşirii infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne. De exemplu, se consideră infracţiune de jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea în prezenţa părţii vătămate sau a altor persoane. În cazul în care făptuitorul în situaţia creată consideră că

acţionează pe ascuns, cele săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de furt (p.4 HP CSJ 23 din 28 mai 2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).

4. În cazul infracţiunilor agravate conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi aceste circumstanţe. De exemplu, persoana care nu ştia precis de graviditatea părţii vătămate nu poate să poarte răspunderea penală pentru infracţiunea agravată cum este omorul unei femei gravide (p.14 HP CSJ 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).

5. Art.17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică prevederea ei ca infracţiune în legea penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca infracţiuni este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicţii sau de o activitate ilegală. De exemplu, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic (art.160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie (art.180 CP); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art.143 CP) etc. În astfel de cazuri conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o faptă interzisă.

6. Un alt aspect al elementului intelectiv – acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei cu intenţie directă şi indirectă – se manifestă diferit.

7. Previziunea în cazul intenţiei indirecte presupune înţelegerea posibilităţii survenirii reale a consecinţelor prejudiciabile (p.3 HP CSJ 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Săvârşind fapta penală prin intenţie directă, persoana prevede nu numai posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, ci, de regulă, şi inevitabilitatea survenirii ei. De exemplu, aruncând victima într-o prăpastie, făptuitorul prevede nu numai posibilitatea, ci şi inevitabilitatea morţii ei.

8. Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de urmarea prejudiciabilă. Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi depune voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la săvârşirea infracţiunii prin intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării prejudiciabile. Rezultă că reglementarea intenţiei în art.17 CP este orientată spre infracţiunile cu componenţe materiale. Însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, o urmare prejudiciabilă nu este un semn obligatoriu al laturii obiective. În astfel de cazuri, elementul volitiv se caracterizează prin dorinţa de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă indiferent de faptul survenirii unor urmări materiale. De exemplu, infracţiunea de expediere ilegală de substanţe narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului poştal sau a bagajului cu astfel de substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a bagajelor (p.3. HP CSJ 12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice).

9. Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică. Astfel, dacă omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ 9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Prin urmare, pregătirea (art.26 CP) şi tentativa de infracţiune (art.27 CP) pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Dacă vinovatul a activat cu intenţie indirectă, el e tras la răspundere penală pentru urmarea prejudiciabilă care a survenit real şi pe care acesta o admisese în mod conştient.

10. Motivul şi scopul infracţiunii relevă că persoana care o săvârşeşte urmăreşte şi doreşte o anumită finalitate. În astfel de cazuri persoana acţionează numai cu intenţie directă. Intenţia indirectă se exclude şi în cazul infracţiunilor cu componenţe formale.

11. Teoria şi legea penală cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei. După timpul apariţiei, ea poate fi spontană şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă în două forme: simplă şi din afect. În cazul intenţiei spontane simple intenţia de a săvârşi infracţiunea apare din cauza unor condiţii în care se află persoana şi se realizează imediat sau după o perioadă scurtă de timp din momentul apariţiei ei. De exemplu, în timpul unei sfezi dintre două persoane, una dintre ele ia un cuţit de pe masă şi o ucide pe cealaltă. Spre deosebire de intenţia spontană simplă, intenţia din afect apare în mod subit sub imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie imediată la aceste provocări. Această modalitate a intenţiei spontane constituie un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor componenţe de infracţiuni, cum sunt omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP), pruncuciderea (art.147 CP) şi vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect (art.156 CP), iar în cazul altor infracţiuni ea poate fi considerată drept circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP).

12. Intenţia premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea până la realizarea ei. De regulă, în acest interval de timp, persoana plănuieşte şi se pregăteşte în vederea săvârşirii infracţiunii, creându-şi condiţii favorabile pentru realizarea ei. În astfel de situaţii, intenţia premeditată sporeşte gradul prejudiciabil al faptei şi al făptuitorului, de aceea ea apare mai prejudiciabilă decât intenţia spontană. De exemplu, intenţia premeditată este un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor astfel de infracţiuni, cum sunt omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.(2) art.145 CP), banditismul (art.283 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP) etc. În alte cazuri premeditarea poate fi luată în vedere la individualizarea pedepsei ca semn ce determină gradul prejudiciabil al infracţiunii (art.7 şi 15 CP).

13. După gradul de concretizare a intenţiei, pentru practica judiciară are importanţă clasificarea ei în intenţie concretă şi intenţie nedeterminată.

14. În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat bine determinat. De exemplu, făptuitorul ştie că victima nu are vârsta de 14 ani şi o violează. Acţiunile lui vor fi calificate ca viol al unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani pe baza lit.b) alin.(3) art.171 CP.

15. În cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un prejudiciu, însă îşi imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală măsură survenirea oricăreia dintre aceste urmări. De exemplu, la săvârşirea infracţiunii de viol făptuitorul nu ştia precis vârsta victimei, admiţând că ea poate fi minoră. În acest caz făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru viol în funcţie de vârsta pe care de fapt o avea victima, adică după rezultat.

16. Vinovăţia nu se prezumă. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă, indicându-se probele cercetate (p.1 HP CSJ 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat). Sarcina dovedirii vinovăţiei revine acuzării, inculpatul şi apărătorul lui având posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o infirma.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile 1ca-41/03; 1ca-75/03; 1ca-70/03; 1re-524/04; 1re-282/04; CA Chişinău, decizia 1ra-750/03.

ARTICOLUL 18. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ DIN IMPRUDENŢĂ

Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

1. În art.18 CP este prevăzută imprudenţa ca formă a vinovăţiei sub două modalităţi: a) încrederea exagerată în sine (uşuratică) şi b) neglijenţa.

2. Încrederea exagerată în sine se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un anumit grad prejudiciabil, prevede urmările ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l doreşte şi nici nu-l acceptă, dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl va evita. Factorul intelectiv al încrederii exagerate în sine constă în înţelegerea de către făptuitor a caracterului prejudiciabil al activităţii sale şi în prevederea urmării prejudiciabile ce poate surveni din cauza ei.

Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legată, de regulă, de nerespectarea unor reguli de precauţie stabilite pentru a evita survenirea unor consecinţe prejudiciabile în procesul de desfăşurare a anumitor activităţi. De exemplu, motociclistul, dezvoltând o viteză inadmisibilă pe o rută din raza oraşului, îşi dă seama că această abatere de la regulile de circulaţie rutieră creează un pericol pentru securitatea participanţilor la trafic.

Prevederea în cadrul sine încrederii exagerate în sine presupune nu numai prevederea posibilităţii producerii urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări. Posibilitatea preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări care, în concepţia făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri pot sta încrederea făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a mecanismelor, acţiunile altor persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină producerea rezultatului prejudiciabil.

3. Factorul volitiv al încrederii exagerate în sine reprezintă eforturile pe care le depune făptuitorul la desfăşurarea activităţii cu nerespectarea regulilor de precauţie în condiţiile încrederii sale în anumiţi factori care, în concepţia sa, pot împiedica survenirea rezultatului şi care, de fapt, au fost apreciaţi exagerat. Când făptuitorul nu se bazează pe niciun temei care ar putea preîntâmpina rezultatul, ci pe hazard, pe întâmplare, vinovăţia sa ia forma intenţiei, întrucât într-un asemenea caz ea echivalează cu acceptarea urmărilor prevăzute. În situaţia sine încrederii exagerate în sine făptuitorul crede sincer, dar greşit, că rezultatul nu se va produce, şi această încredere îl însoţeşte pe tot parcursul activităţii sale. La intenţie, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii rezultatului, îl acceptă în mod conştient şi nu face niciun efort pentru preîntâmpinarea lui.

De exemplu, acţiunea persoanei care a instalat pe terenul său un dispozitiv explozibil, în urma exploziei căruia au murit oameni, urmează a fi calificată ca omor intenţionat, dar nu din imprudenţă (p.26 HP CSJ Cu privire la practica judiciară în cauzele de omor intenţionat).

4. Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu îşi da seama de caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului prejudiciabil al faptei şi al prevederii producerii rezultatului ei deosebesc imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi ale vinovăţiei. În dreptul penal esenţa neglijenţei constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil.

5. Sintagma din art.18 CP trebuia să prevadă exprimă obligaţiunea persoanei de a prevedea posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile. Această obligaţiune rezultă din diferite norme, reguli, instrucţiuni legale care reglementează modul de desfăşurare a unor activităţi sau din anumite reguli de convieţuire socială bazate pe experienţa de viaţă. În lipsa obligaţiunii de a prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovăţia.

Obligaţiunea de prevedere nu se deduce din posibilităţile individuale, concrete ale persoanei, ci din posibilitatea unui individ mediu, obişnuit, care, activând în condiţiile făptuitorului, ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunii sale. Prin urmare, obligaţiunea de a prevedea rezultatul este o condiţie obiectivă a neglijenţei şi la stabilirea ei nu se iau în considerare particularităţile individuale ale persoanei concrete.

6. Pe lângă obligaţiunea de a prevedea rezultatul (trebuia să-l prevadă), este necesar ca persoana să poată prevedea natura şi dimensiunile lui. Posibilitatea de prevedere este o condiţie subiectivă a neglijenţei şi se stabileşte în funcţie de particularităţile individuale ale făptuitorului, pregătirea şi experienţa lui profesională sau de viaţă, circumstanţele concrete ale situaţiei în fiecare caz aparte.

Dacă se stabileşte că persoana nicicum nu putea să prevadă producerea rezultatului, există o faptă săvârşită fără vinovăţie, şi nu infracţiune (art.20 CP). Numai atunci când persoana care trebuia să prevadă şi să preîntâmpine rezultatul faptei sale a putut, însă nu şi-a onorat această obligaţiune, sunt temeiuri de a se vorbi despre prezenţa vinovăţiei în formă de neglijenţă.

7. În general, art.18 CP reglementează imprudenţa în cele două modalităţi menţionate numai în cazurile infracţiunilor cu componenţe materiale, de rezultat. Crearea pericolului survenirii urmării prejudiciabile din cauza încrederii exagerate în sine sau a neglijenţei, în lipsa unui rezultat real, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, chiar nici atunci când rezultatul a fost preîntâmpinat de alte persoane sau din întâmplare nu a survenit. Excepţie fac infracţiunile cu componenţe formale prevăzute expres în PS a CP (art.235 alin.(1) art.345 CP).

Specificul acestei forme de vinovăţie rezultă şi din faptul că CP nu prevede răspunderea penală pentru participaţia la săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă (art.41 CP) şi exclude posibilitatea pregătirii şi tentativei la ele (art.26-27 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Paşa şi Erkan Erol v.Turcia din 12.12.2006: „2. Art.2. („Dreptul la viaţă”). Obligaţia statului de a proteja viaţa. Minând un teren utilizat drept păşune de către locuitorii unui sat şi unde copiii îşi făceau zilnic apariţia însoţind animalele familiei, statul a creat un risc real cu privire la viaţa unuia dintre aceştia, având astfel obligaţia să ia măsuri de securitate suficiente. În opinia Curţii, înconjurând terenul cu două bucăţi de sârmă ghimpată la o înălţime mare, astfel încât un copil putea să treacă uşor pe sub ele, autorităţile nu au luat măsuri suficiente de prevenire a producerii unei atingeri a vieţii victimei. De aceea, art.2 a fost violat”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile 1re-91/04; 1ra-108/04; 1re-337/04//www.csj.md

HP JS a URSS din 1 iulie 1966 în cauza penală Karaulov L. şi Şirşov A. (rezumat): „Plenul Judecătoriei Supreme a URSS a casat toate hotărârile pronunţate în cauză din următoarele considerente:

Toate instanţele de judecată au constatat cu certitudine că moartea părţii vătămate a fost cauzată de o singură împuşcătură, adică prin acţiunile neglijente ale unuia dintre cei doi condamnaţi. Fiecare dintre ei a acţionat independent, şi nu în comun.

Art.106 CP al RSFSR prevede răspunderea penală doar a acelei persoane care a cauzat prin imprudenţă moartea unui om. Răspunderea pentru neglijenţă vădită şi grosolană (încălcarea regulilor de mânuire a armei, regulilor vânătoreşti etc.) care creează pericol real pentru viaţa persoanei, însă care, de fapt, nu au produs urmări concrete, art.106 CP nu prevede. Nu este prevăzută o astfel de răspundere nici în alte acte legislative în vigoare. De aceea, unul dintre cei doi condamnaţi, Karaulov sau Şirşov, este nevinovat şi condamnat ilegal. Dacă în cauza respectivă s-ar fi stabilit a cui împuşcătură a cauzat moartea părţii vătămate, întrebarea despre răspunderea penală a celeilalte persoane nici nu ar fi apărut.

Luând în vedere că rezultatul acţiunilor neglijente ale unuia dintre cei doi învinuiţi a fost cauzată moartea părţii vătămate, plenul a trimis cauza procurorului pentru efectuarea urmăririi penale suplimentare şi stabilirea persoanei concret vinovate de săvârşirea acestei infracţiuni” (Biuleteni Verhovnogo Suda SSSR, 1966, 5, p.24-26).

ARTICOLUL 19. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ CU DOUĂ FORME DE VINOVĂŢIE

Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.

1. De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt definite ca infracţiuni săvârşite cu două forme de vinovăţie.

2. Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o faptă iniţială, al cărei rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub aspect subiectiv, aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie, ce stă la baza acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă de urmarea mai gravă. Urmarea mai gravă provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu intenţie apare astfel drept circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie.

Dacă CP nu ar fi incriminat infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie în PS a CP ca infracţiuni distincte, în practica judiciară la încadrarea juridică a unor asemenea fapte s-ar fi cerut aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, realizându-se un concurs ideal: infracţiunea iniţială comisă cu intenţie şi alta din imprudenţă. De exemplu, luarea de ostatici şi lipsirea de viaţă din imprudenţă sunt fapte incriminate ca infracţiuni concrete în alin.(1) art.280 CP şi, respectiv, în art.149 CP. Ele, fiind unite de legiuitor într-o componenţă, au format o singură infracţiune de luare de ostatici, care a provocat decesul unei persoane din imprudenţă (alin.(3) art.280 CP), sancţiunea pentru această incriminare fiind cu mult mai aspră decât sancţiunile prevăzute pentru fiecare dintre infracţiunile unite.

3. În PS a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după construcţia lor sunt incriminate sub forme de infracţiuni materiale agravate şi infracţiuni formale agravate. La infracţiunile materiale agravate săvârşite cu două forme de vinovăţie se referă: vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin.(4) art.151 CP); provocarea ilegală a avortului, care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi decesul victimei (alin.(2) art.159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (alin.(3) art.278 CP) etc. Ca exemple de infracţiuni formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de vinovăţie sunt: internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.(2) art.169 CP); lăsarea în

primejdie, care a provocat din imprudenţă decesul victimei (alin.(2) art.163 CP); luarea de ostatici, care a dus la decesul victimei din imprudenţă (alin.(3) art.280 CP) etc.

4. Cunoaşterea trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o mare importanţă practică. Or, ele, conform art.19 CP, se consideră în general infracţiuni intenţionate şi asupra lor se răsfrâng toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de exemplu, de clasificarea lor (art.16 CP), stabilirea recidivei (art.34 CP), categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP) etc.

ARTICOLUL 20. FAPTA SĂVÂRŞITĂ FĂRĂ VINOVĂŢIE (CAZUL FORTUIT)

Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

1. Art.20 CP reglementează un aspect al principiului vinovăţiei, care exclude incriminarea obiectivă în dreptul penal al RM. Nicio faptă săvârşită fără vinovăţie, oricât de prejudiciabile ar fi urmările ei, nu poate fi recunoscută drept infracţiune. Din dispoziţiile art.20 CP rezultă două situaţii în care între acţiunea (inacţiunea) şi urmarea prejudiciabilă survenită există legătură cauzală, însă fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie.

2. La prima situaţie se referă legitima apărare aparentă (putativă sau imperfectă), când, de fapt, lipseşte infracţiunea, însă persoana se consideră greşit că se află în faţa unui atentat îndreptat împotriva ei. În asemenea cazuri trebuie să existe date obiective şi condiţii subiective reale care să-i creeze făptuitorului certitudinea că se află în faţa unui atac. Dacă se va stabili că persoana care se crede cu bună-credinţă atacată şi circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv comportamentul părţii vătămate, îi dădeau temeiuri să aprecieze acţiunile părţii vătămate ca atac ce-i dă dreptul de a se apăra, fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie. Or, în această situaţie, persoana nu-şi dădea seama şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul ilegal al acţiunilor sale (în acest sens s-a exprimat şi Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS în p.13 al Hotărârii din 16.08.1984, Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce asigură dreptul la apărare împotriva atentatelor social-periculoase).

În cazul infracţiunilor cu componenţe formale, dacă persoana nu îşi dădea seama sau nu trebuia şi nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale, ele, de asemenea, se consideră săvârşite fără vinovăţie. De exemplu, declaraţiile necorespunzătoare adevărului, în situaţia în care martorul este de bună-credinţă, că ele sunt adevărate, nu întrunesc componenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.312 CP.

3. A doua situaţie, în care fapta se săvârşeşte fără vinovăţie, este aceea în care persoana nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu prevede posibilitatea survenirii urmării ei şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă. Pentru existenţa acestei situaţii este necesar să stabilim dacă fapta săvârşită îndeplineşte următoarele condiţii ce se desprind din reglementarea menţionată:

rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei trebuie să se datoreze unor împrejurări obiective, neprevăzute de conştiinţa şi voinţa făptuitorului;

împrejurările imprevizibile pot fi: naturale (cutremur, furtună, trăsnet etc.), diferite instalaţii sau mecanisme (scurtcircuit, ruperea unei piese la o maşină etc.), o stare fiziologică (leşin, atac de cord etc.). Cauza imprevizibilă se poate datora şi imprudenţei victimei (apare brusc în faţa automobilului în viteză) sau comportării unor vieţuitoare (o viespe îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui automobil în timp ce se află la volan, din care cauză comite un accident de circulaţie etc.);

persoana care a săvârşit fapta trebuie să fi fost în imposibilitate de a prevedea împrejurarea care a dus la producerea rezultatului. Neprevederea cauzelor care au acţionat şi a rezultatului produs are caracter obiectiv şi general; or, în condiţiile situaţiei apărute nicio persoană nu putea să le prevadă. De exemplu, în situaţia în care un conducător de automobil a săvârşit un accident care a dus la moartea unei persoane, din cauza unei defecţiuni tehnice de construcţie a motorului, defecţiune care nu a fost

descoperită la revizia tehnică a maşinii, împrejurare care nu ar fi putut fi prevăzută de nicio altă persoană aflată în situaţia şoferului, se interpretează drept infracţiune săvârşită fără vinovăţie;

acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neprevăzut trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală. În exemplul invocat conducătorul autovehiculului a produs un accident rutier fără vinovăţie, prevăzut de alin.(3) art.264 CP.

Numai atunci când fapta întruneşte cumulativ toate condiţiile subiective şi obiective enunţate, aceasta se consideră săvârşită fără vinovăţie în înţelesul art.20 CP.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO. Cauza Yaşargoglu v.Turcia din 20.06.2006: „II. În drept. Art.2 („Dreptul la viaţă”). Curtea nu vede niciun motiv pentru a repune în discuţie starea de fapt stabilită de către instanţele interne. Fuga suspectului a pus forţele de ordine într-o situaţie în faţa căreia au trebuit să acţioneze rapid şi să îşi adapteze comportamentul. Poliţiştii au somat verbal fugarul şi au tras mai multe focuri de avertisment. Ulterior poliţistul s-a împiedicat, iar tirul mortal s-a declanşat accidental. Niciun element al stării de fapt nu conduce la concluzia, dincolo de orice dubiu rezonabil, că moartea ar fi fost produsă intenţionat, nici că decesul a intervenit în condiţii susceptibile să atragă răspunderea statului. De aceea, sub aspect material, art.2 nu a fost violat”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CA Chişinău, decizia din 23.10.2003 // www.csj.md.

ARTICOLUL 21. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

(1) Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.

(2) Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164, 166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin.(2), (3) şi (4), art.190 alin.(2) şi (3), art.192 alin.(2), art.195, 196 alin.(4), art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(4) lit.b), art.2171 alin.(3) şi alin.(4) lit.b) şi d), art.2173 alin.(3) lit.a) şi b), art.2174, art.2176 alin.(2), art.260, 268, 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), art.275 280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288 alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), art.305, 317 alin.(2), art.342, 350.

(3) Persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiţii:

a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi;

b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;

c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.

(4) Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru săvârşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din prezentul cod.

(5) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.

[Art.21 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.21 completat prin Legea nr.181-XVI din 10.07.2008, în vigoare 01.11.2008] [Art.21 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008][Art.21 completat prin Legea nr.235-XVI din 08.11.2007, în vigoare 07.12.2007][Art.21 modificat prin Legea nr.110-XVI din 27.04.2007, în vigoare 08.06.2007][Art.21 completat prin Legea nr.30-XVI din 23.02.06, în vigoare 17.03.06] [Art.21 modificat prin Legea nr.376-XVI din 29.12.05, în vigoare 31.01.06] [Art.21 modificat prin Legea nr.277-XVI din 04.11.05, în vigoare 02.12.05] [Art.21 completat prin Legea nr.446-XV din 30.12.04, în vigoare 28.01.05] [Art.21 completat prin Legea nr.158-XV din 20.05.04, în vigoare 18.06.04] [Art.21 modificat prin Legea nr.305-XV din 11.07.03, în vigoare 22.07.03]

[Art.21 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. Prin acest articol CP recunoaşte ca subiect al infracţiunii, deopotrivă cu persoana fizică, şi persoana juridică. În CP subiectul infracţiunii apare şi sub denumirea de infractor (alin.(2) art.1 CP), de persoană care a săvârşit o infracţiune (alin.(1) art.6, alin.(1) art.11, art.17, art.18 CP etc.), de persoană vinovată de săvârşirea infracţiunii (alin.(2) art.10, alin.(2) art.51 CP etc.), de făptuitor (art.19, alin.(1) art.26, art.27 CP etc.), autor, organizator, instigator sau complice (art.42 CP). Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care a săvârşit o infracţiune consumată, cât şi cea care comite o infracţiune neconsumată (art.25-27 CP).

2. În alin.(1) art.21 CP sunt indicate semnele specifice persoanei fizice ca subiect al infracţiunii. Acestea sunt: vârsta cerută de lege şi responsabilitatea.

3. Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul comiterii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile psihice care-i dau posibilitate să conştientizeze acţiunile sale şi să le poată stăpâni.

4. În actele internaţionale cu privire la administrarea justiţiei pentru minori este recunoscut faptul că minorul poate fi subiect al infracţiunii. Minorul reprezintă orice persoană care nu a împlinit 18 ani. De asemenea, se consideră că ar trebui să fie posibil ca adulţii tineri sub vârsta de 21 de ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu cel al minorilor. Însă nu s-a convenit asupra unei limite minime de vârstă a răspunderii penale aplicabile în toate ţările.

5. CEDO s-a pronunţat asupra problemei dacă stabilirea vârstei minime a responsabilităţii penale are vreo incidenţă asupra aplicării dispoziţiilor art.3 din Convenţie. Din acest punct de vedere, în hotărârea din 16.12.1999 în cauza V. v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, CEDO a constatat că până în prezent, statele-membre ale CE nu au o normă comună privitoare la această vârstă şi că, chiar dacă Ţara Galilor şi Anglia se află printre ordinile juridice naţionale europene în care vârsta angajării responsabilităţii penale rămâne fragedă – 10 ani – nu s-ar putea spune că pragul adoptat ar fi disproporţionat de acela al altor state europene. De aceea Curtea a ajuns la concluzia că angajarea acestei responsabilităţi a reclamantului, în vârstă de 11 ani la epoca faptelor, nu semnifică, în sine, o încălcare a dispoziţiilor art.3 al Convenţiei. Concluzionând astfel, Curtea a pus accentul pe obligaţia impusă de Convenţie statelor contractante să ia măsuri apropiate de natură să protejeze publicul împotriva crimelor violente. Ea a considerat că îndeplinirea acestei obligaţiuni nu interzice statelor posibilitatea pedepsirii unui copil sau unui adolescent care a săvârşit o infracţiune foarte gravă, dacă protecţia publicului reclamă o atare măsură (C.Bârsan, CEDO, comentariu pe articole, vol.1, Ed.All Beck, B.,, 2005, p.233).

6. Din alin.(1) art.21 alin.(1) rezultă că în RM minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracţiunii. Aceasta înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi în niciun caz nu se va putea dovedi existenţa ei.

7. Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani. Minorii între 14 ani şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin.(2) art.21. Dar, în cazul în care se constată că minorul care a atins vârsta răspunderii penale, este înapoiat mintal şi această apreciere nu este determinată de o boală psihică cronică, de o tulburare psihică temporară sau de o altă stare patologică prin care se exclude responsabilitatea, iar nivelul de dezvoltare intelectuală şi psihică a lui nu corespunde vârstei de la care art.21 CP prevede răspunderea penală, acest minor nu poate fi recunoscut ca subiect al infracţiunii săvârşite şi tras la răspundere penală pentru fapta comisă. Aceeaşi atitudine a luat şi CSJ a RM în deciziile 2p-16/96 din 10.04.1996 şi 1ra-60/2007 din 06.02.2007.

8. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să fie stabilită vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Această chestiune se soluţionează în conformitate cu cerinţele legii de procedură penală. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este numit de expert, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, ea se deduce din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză (p.2 al HP CSJ 39 din 22.11.2004 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii).

9. Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art.5 şi art.51 CP). Însă vârsta minorului este luată în considerare la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale. Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspunderea penală în temeiul prevederilor art.54 CP şi în conformitate cu prevederile procedurii penale; săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie o circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP), faţă de minori nu se aplică detenţiunea pe viaţă (art.71 CP) etc.

10. Referitor la problema vârstei de la care este posibilă răspunderea penală, trebuie să avem în vedere că o mare parte din infracţiunile prevăzute în PS a CP pot fi săvârşite numai de persoane care au atins o anumită vârstă. De exemplu, infracţiunile de atragere a minorilor în activitatea criminală sau la consumul ilegal de droguri pot fi săvârşite numai de persoane care au atins vârsta de 18 ani (art.208-209 CP). În alte cazuri, vârsta subiectului special în norma de incriminare nu este determinată, însă este indicat caracterul activităţii persoanei sau funcţiile pe care le ocupă. De exemplu, persoana cu funcţii de răspundere (art.327, 328 CP), persoana care efectuează urmărirea penală (art.306, 308 CP), judecătorul (art.307 CP), medicul (art.160 CP), lucrătorul transportului feroviar, naval sau aerian (art.263) etc. În aceste cazuri subiect al infracţiunii poate fi persoana fizică care a împlinit 18 ani sau o altă vârstă stabilită de lege pentru a ocupa aceste funcţii sau pentru a exercita aceste activităţi.

11. Alt semn ce caracterizează persoana fizică drept subiect al infracţiunii este responsabilitatea. Noţiunea şi caracteristica responsabilităţii şi iresponsabilităţii sunt expuse în comentariul la art.22-23 CP.

12. În concepţia CP din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracţiunii. Actualul CP a mers pe calea recomandată ţărilor-membre de Consiliul Europei şi de către alte organizaţii internaţionale – de a recunoaşte în legislaţia penală persoana juridică drept subiect al răspunderii penale. Astfel, alin.(3) şi (4) art.21 CP reglementează particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.

13. Norma citată indică următoarele semne ale persoanei juridice ca subiect al infracţiunii: a) să fie constituită în ordinea şi modul prevăzute de lege; b) să nu fie organ al autorităţii publice; c) ea poartă răspundere penală pentru infracţiunile pasibile de sancţiunea pentru persoanele juridice în PS a CP.

14. CP nu dă noţiunea de persoană juridică. Conform art.55 CC, persoană juridică este organizaţia care posedă un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată. Ea se consideră constituită în momentul înregistrării şi din acest moment are capacitatea de folosinţă (alin.(1) art.60 CC) şi de exerciţiu (alin.(1) art.61 CC). Prin urmare, persoana juridică poate fi subiect al infracţiunii de la data înregistrării ei de către stat.

15. Conform art.21 alin.(3) şi (4) CP, autorităţile publice nu pot fi subiecţi ai infracţiunii. Autorităţile publice, structura, organizarea şi funcţionarea lor sunt stabilite în Titlul III al Constituţiei şi în alte legi adoptate de Parlament. Persoanele cu funcţii de răspundere şi alte persoane care activează în organele autorităţilor publice pentru infracţiunile de serviciu sau legate de activitatea lor în aceste organe poartă răspundere penală conform principiului caracterului personal al răspunderii penale (art.6 CP).

16. Persoanele juridice pot fi trase la răspundere penală numai pentru infracţiunile pasibile de sancţiunea pentru persoanele juridice în PS a CP. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. În această situaţie persoana fizică trebuie să posede semnele prevăzute în alin.(1) art.21 CP şi în articolul corespunzător din PS a CP.

17. În lit.a), b) şi c) alin.(3) art.21 sunt prevăzute unele condiţii speciale privitoare la specificul laturii obiective şi al laturii subiective ale infracţiunilor săvârşite de persoana juridică.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 22.11.2004, 39, Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii, pct.2, 12// BCSJ a RM 7/6, 2005.

CPL al CSJ din 06.02.2007: „Persoana care, în conformitate cu raportul de expertiză psihologică, după nivelul său de dezvoltare intelectuală corespunde vârstei de 12-13 ani nu poate fi subiect al infracţiunii prevăzute de art.145 alin.(3) lit.b) şi f) din CP” (Decizia 1ra-60/2007)//BCSJ, 4/7, 2007.

CP al JS din 10.04.1996: „Persoana, care, conform raportului de expertiza judiciar-psihiatrica, după nivelul său de dezvoltare intelectuală şi judiciar-psihiatrică, psihologică corespunde vârstei de 14 ani, nu poate fi subiect al infracţiunii, prevăzute de art.103-1 alin.(2) din CP” (Decizia 2p-16/96) //Sinteza practicii judiciare, Ch., /292, 2000.

CP al CSJ, deciziile: 1ra-40/97, 1ca-59/03//www.moldlex.md

ARTICOLUL 22. RESPONSABILITATEA

Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

1. În art.21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în calitate de subiect al infracţiunii, iar în art.22 CP se dă noţiunea de responsabilitate. Responsabilitatea este starea psihologică proprie omului normal şi este opusă iresponsabilităţii prevăzute de art.23 CP. În literatura juridică responsabilitatea este denumită şi capacitate penală sau imputabilitate.

2. Responsabilitatea presupune doi factori: un factor intelectiv şi unul volitiv:

Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ. Lipsa unuia dintre aceştia duce la inexistenţa responsabilităţii şi, deci, la starea de iresponsabilitate.

3. Între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură. Responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se poate pune problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare, responsabilitatea este premisa vinovăţiei.

4. Trebuie să facem distincţie între responsabilitate şi răspunderea penală. Responsabilitatea este consecinţa capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Numai persoana responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin.(2) art.51 CP). Astfel, responsabilitatea constituie şi o premisă a răspunderii penale.

5. Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită în procesul penal. Însă în cazurile privind minorii organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, conform art.475 alin.(1), pct.2) CPP, sunt obligate să stabilească gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a minorului. În cazul în care se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este determinată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă minorul a fost pe deplin conştient de săvârşirea faptei (art.475 alin.(2) CPP.

6. Din aceste prevederi legale rezultă că legiuitorul, în privinţa minorului, a instituit o răspundere penală condiţionată de constatarea faptului dacă el în momentul săvârşirii faptei a acţionat cu discernământ, adică avea capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa în raport cu fapta concretă săvârşită.

7. Nici CP şi nici CPP nu prevede direct efectele juridice ale situaţiei în care, datorită unei arieraţii, nivelul de dezvoltare intelectuală şi psihică a minorului nu corespunde vârstei lui biologice.

În doctrina penală a fost exprimată opinia conform căreia, dacă minorul a atins vârsta răspunderii penale, însă, din cauza unei arieraţii, nivelul de dezvoltare intelectuală şi psihicul lui nu corespund vârstei de la atingerea căreia el poate fi tras la răspundere penală, acest minor nu poate fi considerat subiect al răspunderii penale. CSJ a acceptat această opinie şi a format o jurisprudenţă constantă în astfel de cazuri (a se vedea jurisprudenţa instanţelor naţionale expusă la art.21 CP din acest comentariu).

ARTICOLUL 23. IRESPONSABILITATEA

(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod.

(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija.

Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.

1. Potrivit alin.(1) art.21 CP, numai persoana responsabilă poate fi subiect al infracţiunii. Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organele urmăririi penale şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească starea psihică a acestora, adică responsabilitatea sau iresponsabilitatea lor.

Art.23 CP dă noţiunea de iresponsabilitate ca stare psihologică opusă responsabilităţii şi caracterizează criteriile ce stau la bază ei. Reglementările art.23 CP sunt de principiu, norma dată exclude răspunderea penală a persoanei iresponsabile.

2. Din dispoziţiile cuprinse în art.23 CP rezultă că la baza iresponsabilităţii stau două criterii: medical şi juridic. Acesta din urmă este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină numai în mod cumulativ iresponsabilitatea persoanei.

3. Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori: intelectiv şi volitiv, care sunt expuşi în art.23 CP prin expresia „nu putea să-şi dea seama de acţiunile şi inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze“. Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana “nu putea să-şi de seama de acţiunile şi inacţiunile sale“ în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Această stare psihică presupune lipsa capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi caracterul prejudiciabil al acesteia. De exemplu, persoana care suferă de o boală psihică cronică, din cauza stării psihice bolnăvicioase, nu înţelege că prin acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte bunurile altei persoane etc. şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor întreprinse.

Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii persoanei de a-şi dirija acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii infracţiunii şi este determinat de afectarea sferei volitive a psihicului persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea intelectuală a persoanei (factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi independent. De exemplu, în cazul unei astfel de tulburări psihice cum este piromania, persoana simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc şi, exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei asemenea fapte, nu are capacitatea de a se abţine de la impulsul de a incendia.

4. Simpla prezenţă a criteriului juridic (psihologic) nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei iresponsabile. Or, alin.(1) art.23 CP cere ca incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile sale sau de a le dirija să fie determinată de anumite cauze care se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii.

Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a persoanei este efectul unor cauze ca: a) bolile psihice cronice; b) tulburările psihice temporare; c) stările patologice. Astfel, criteriul medical al iresponsabilităţii este exprimat în art.23 CP printr-o enumerare generalizatoare juridico-penală a tuturor tipurilor de boli psihice, tulburări psihice şi stări patologice cunoscute de psihiatrie şi capabile să afecteze activitatea normală a psihicului persoanei (criteriul juridic, psihologic).

5. Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor criterii ale iresponsabilităţii, cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică a persoanei să fi atins un asemenea grad, încât a lipsit-o de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de a le dirija. Recunoaşterea iresponsabilităţii persoanei este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi acest fapt se soluţionează în baza tuturor materialelor cauzei, inclusiv în baza expertizei psihiatrice, a cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă.

6. Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile prevăzute de legea penală ca infracţiune. Persoana recunoscută iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu poate fi subiect al infracţiunii şi nici nu poate fi trasă la răspundere penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzute de art.98-102 CP.

7. Prevederile alin.(2) art.23 CP interzic tragerea la răspundere penală a persoanei care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei s-a îmbolnăvit de o boală psihică.

8. Îmbolnăvirea de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, în principiu, nu serveşte drept temei pentru liberarea făptuitorului de răspundere penală. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă (art.102 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Winterwerp v.Olanda din 29.10.1979, pct.37, 39: (…) În opinia Curţii, în afară de cazurile de urgenţă, persoana respectivă n u ar trebui privată de libertate decât dacă s-a demonstrat în mod convingător că sugeră de „tulburări mintale”. Însăşi natura faptului de stabilit în faţa autorităţilor naţionale competente – adică o tulburare mintală reală – necesită o expertiză medicală obiectivă. Mai mult, natura sau gravitatea tulburării mintale trebuie să justifice internarea obligatorie. În plus, valabilitatea continuării internării depinde de persistenţa unei astfel de tulburări”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 12.12.2005, p.23, Cu privire la respectarea legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de constrângere cu caracter medical//BCSJ a RM 9/8, 2006.

CP al CSJ, Decizia 1ra-788/04//moldlex.md

ARTICOLUL 231. RESPONSABILITATEA REDUSĂ

(1) Persoana care a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de responsabilitate penală redusă.

(2) Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.

[Art.231 introdus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. Articolul comentat a legiferat pentru prima dată responsabilitatea redusă, aceasta fiind o stare intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate.

2. La baza responsabilităţii reduse stă o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină măsură caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale şi să le dirijeze.

3. Responsabilitatea redusă, asemenea iresponsabilităţii, este determinată de două criterii: medical şi juridic (psihologic).

4. Criteriul juridic al responsabilităţi reduse are la bază doi factori: intelectiv şi volitiv. Factorul intelectiv al responsabilităţi reduse se manifestă prin faptul că persoana”nu-şi poate da seama pe deplin de caracterul şi de legalitatea faptelor sale”. Factorul volitiv constă în faptul că persoana nu-şi poate dirija pe deplin acţiunile. Pentru existenţa caracterului juridic este suficient să constatăm unul dintre aceşti doi factori.

5. Criteriul medical se constată prin stabilirea faptului că persoana suferă de o maladie cronică psihică, manifestă tulburări psihice temporare sau alte stări patologice denumite în doctrină anomalii psihice.

6. Pentru ca să fie recunoscută drept persoană cu responsabilitate redusă, se cere prezenţa ambelor criterii cu condiţia că, la momentul comiterii infracţiunii, anomaliile psihice să nu fi atins nivelul care înlătură responsabilitatea persoanei.

7. În alin.(1) al art.231 CP este indicat faptul că persoana cu responsabilitate redusă este pasibilă de responsabilitate penală. Însă Cp nu conţine anumite norme care ar reglementa responsabilitatea penală redusă a persoanelor cu responsabilitate redusă. Excepţie fac dispoziţiile art.231 alin.(2) CP, conform cărora, în cazul persoanelor cu responsabilitate redusă, instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea psihică a acestei persoane la momentul comiterii infracţiunii ca de o circumstanţă atenuantă prevăzută de art.76 alin.(1) lit.d) CP.

8. O formă specifică de responsabilitate redusă a minorilor este reglementată în art.475 alin.(2) CPP, conform căruia în cazul în care se constată că minorul suferă de debilitate care nu este legată de maladiile psihice, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă acesta a fost pe deplin conştient de săvârşirea faptei.

9. Pentru stabilirea arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei (psiholog, asistent social, pedagog) sau de către expertul-psihiatru (HP CSJ 37 din 22.11.2004 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii). Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii săvârşite, minorul, în baza art.54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 CP (a se vedea şi comentariul de la art.21 CP).

ARTICOLUL 24. RĂSPUNDEREA PENTRU INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ ÎN STARE DE EBRIETATE

Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei.

1. Potrivit art.24 CP, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate nu este liberată de răspunderea penală.

2. Norma citată are în vedere starea de ebrietate obişnuită (simplă, fiziologică) în care a ajuns persoana ca efect al folosirii alcoolului, substanţelor narcotice sau toxice, ori a altor substanţe cu efect ebriant sau narcotizant. O astfel de stare de ebrietate, indiferent de gradul ei de gravitate, nu poate fi considerată stare de iresponsabilitate, deoarece lipseşte criteriul medical al ei (boala psihică cronică, tulburarea psihică temporară sau starea patologică, despre care se vorbeşte în art.23). Pentru elucidarea noţiunilor stare de ebrietate şi gradele stării de ebrietate a se vedea art.13412 CP.

3. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii trebuie stabilite şi se iau în considerare la stabilirea pedepsei. Stabilirea acestor circumstanţe are importanţă juridico-penală în practica judiciară. referitoare la gradul Astfel, săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorului. În funcţie de cauzele ebrietăţii şi de influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii, instanţa de judecată este în drept să nu o considere circumstanţă agravantă (art.77 CP). De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca circumstanţă agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea infracţiunii de către cel ce a consumat alcool sau substanţe ebriante. În cazul în care făptuitorul a ajuns la starea de ebrietate independent de voinţa sa (prin înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a introdus o substanţă narcotică sau este constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de ebrietate se datorează consumului unor substanţe de către o persoană care nu era conştientă de afectul lor ebriant sau narcotizant, instanţa de judecată recunoaşte această circumstanţă ca atenuantă (art.76 alin.(1) lit.i) CP). Însă dacă starea de ebrietate nu se află în legătură cu caracterul infracţiunii, instanţa de judecată poate să nu recunoască această circumstanţă ca agravantă (art.77 alin.(1) lit.j) CP).

4. Starea de ebrietate obişnuită, simplă, fiziologică trebuie deosebită de starea de ebrietate patologică. Diferenţa dintre ele nu constă în gradul de gravitate al ebrietăţii. Starea de ebrietate patologică în psihiatrie este recunoscută ca o tulburare psihică (delirium tremens, halucinaţii alcoolice, paranoie alcoolică etc.), din cauza căreia persoana este lipsită de capacitatea de înţelegere şi de dirijare a voinţei sale. În aceste cazuri suntem în prezenţa celor două criterii (medical şi juridic) ale iresponsabilităţii, persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă într-o atare stare fiind recunoscută iresponsabilă (art.23 CP).

5. În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic, narcoman sau toxicoman, dacă există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, poate să aplice faţă de aceste persoane măsurile de constrângere cu caracter medical prevăzute în art.103 CP.

6. În scopul apărării sănătăţii publice şi convieţuirii sociale, al prevenirii săvârşirii infracţiunilor în stare de ebrietate, este interzisă prin ameninţare cu pedeapsa penală circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope (art.217-2176 CP), prescrierea lor ilegală (art.218 CP) şi organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul acestor substanţe (art.219). Luând în seamă specificul activităţii psihice a minorilor şi efectul negativ al substanţelor narcotice şi psihotrope asupra dezvoltării organismului lor, legea penală prevede răspunderea penală pentru atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente sau alte substanţe cu efect

narcotizant (art.209 CP) şi la organizarea sau întreţinerea speluncilor pentru consumul substanţelor narcotice sau psihotrope (art.219 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 04.04.2000 în cauza Witold Litva v.Polonia, par.69: „Curtea menţionează că, în limbajul curent, termenul alcoolic desemnează o persoană dependentă de alcool... Art.5 par.1 lit.e)nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza deţinerea unui individ numai pentru că ar consuma alcool. În opinia Curţii, în textul art.5 nimic nu indică asupra faptului că acest text interzice unui stat contractant să ia această măsură cu privire la o persoană care abuzează de alcool, pentru a restrânge efectele nefaste ale consumului acestuia pentru ea însăşi şi pentru societate sau pentru a o împiedica să aibă un comportament periculos, după ce a consumat excesiv alcool. Din acest punct de vedere, Curtea menţionează că este indubitabil că un consum de alcool constituie evident un pericol pentru societate şi că un individ în stare de ebrietate poate reprezenta o ameninţare pentru el însuşi şi pentru alţii, fie el sau nu dependent de alcool (par.62)//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 08.07.1999, 20 (cu ulterioarele modificări) Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor penale referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport, pct.11//Culegere de hotărâri explicative /340, 2002.

CP al CSJ, deciziile 1ca-107/03; 1re-298/04; 1ra-776/2004 din 03.11.2004// www.moldlex.md

ARTICOLUL 25. ETAPELE ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE

(1) Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune.

(2) Se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune.

(3) Răspunderea pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se stabileşte, conform articolului corespunzător din Partea specială a prezentului cod, ca şi pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27, respectându-se prevederile art.81.

1. Spre deosebire de CP din 1961, în art.25 al CP sunt legiferate etapele activităţii infracţionale fără a se da o definiţie acestei noţiuni. În teoria dreptului penal, prin etape ale activităţii infracţionale se înţeleg fazele, căile prin care trece fapta infracţională în desfăşurarea ei până la producerea rezultatului ( iter-criminis, calea infracţională).

În evoluţia sa această activitate parcurge anumite faze:

apariţia ideii infracţionale, deliberarea, luarea hotărârii, pregătirea infracţiunii, tentativa de infracţiune (începerea executării) şi finalizarea infracţiunii prin producerea rezultatului dorit.

Pornind de la teza că numai acţiunile (inacţiunile) pot fi recunoscute infracţiuni şi de la periculozitatea lor pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, legiuitorul a incriminat numai actele de pregătire, tentativa şi producerea rezultatului prejudiciabil. Astfel, art.25 CP incriminează actele de pregătire şi tentativa, dacă nu au ajuns în faza producerii rezultatului din motive ce nu au depins de voinţa făptuitorului, drept infracţiuni neconsumate, iar în cazul producerii rezultatului – drept infracţiuni consumate.

Apariţia ideii, deliberarea şi luarea hotărârii, ultima chiar şi exteriorizată, dacă nu au fost materializate prin acţiuni de pregătire sau de tentativă, au rămas în afara legii penale.

2. Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune (alin.(1) art.25 CP). Prin urmare, infracţiunea consumată conţine toate semnele ce caracterizează componenţa infracţiunii, şi nu doar unele, ca în cazul tentativei. Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu momentul consumării infracţiunii. Odată cu consumarea infracţiunii, activităţile efectuate în fazele precedente în vederea producerii

rezultatului îşi pierd propria lor individualitate, integrându-se în fapta consumată, singura reţinută pentru încadrarea juridică şi sancţionarea ei.

3. Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei de infracţiune din PS a CP.

Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate din momentul survenirii rezultatului. De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa (p.23 din HP CSJ 23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor). Au componenţe materiale şi alte infracţiuni prevăzute de PS a CP (art.145, 146, 147, 239, 242, 271 etc.).

Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul săvârşirii acţiunii prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din momentul atacului însoţit de aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei, şantajul – din momentul înaintării cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de atingerea de către infractor a scopului pus (p.23 din HP CSJ 23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor); traficul de fiinţe umane, precum şi traficul de copii, fac parte din componenţele de infracţiuni formale şi se consideră consumate din momentul săvârşirii a cel puţin unei acţiuni specifice art.165 şi 206 CP, indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile (HP CSJ 37 din 22.11.2004 Cu privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii. La infracţiunile cu componenţe formale se referă şi alte infracţiuni din PS a CP (de exemplu, art.177, 178, 179, 290, 307 alin.(1), 311, 312 etc.).

Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din momentul pregătirii lor. De exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi muniţii se consideră infracţiune consumată din momentul organizării bandei (p.10 din HP CSJ 31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor). O astfel de construcţie au şi infracţiunile de organizare a unei rebeliuni armate (art.340 CP), organizarea unei formaţiuni paramilitare ilegale (art.282 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP), organizarea de grupuri criminale în scopul terorizării condamnaţilor porniţi pe calea corectării sau săvârşirii atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor (art.286 CP) etc.

● Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol real pentru valoarea socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de ecocid se consideră consumată din momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP pot provoca o catastrofă ecologică; ameninţarea cu omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie infracţiune dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune consumată prevăzută de art.212 CP; infracţiune de terorism consumat constituie chiar şi ameninţarea cu săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc.

● Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii infracţionale sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (alin.(2) art.29 CP). La această categorie de fapte se referă infracţiunile prevăzute de art.166, 167, 194, 202, 203 CP etc.

● Infracţiunea prelungită se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale (art.30 CP).

4. În alin.(2) art.25 CP se dă noţiunea infracţiunii neconsumate, care constă din pregătirea şi tentativa de infracţiune (a se vedea comentariul la art.26 şi 27 CP).

5. Delimitarea infracţiunii consumate de cea neconsumată are importanţă juridico-penală. Or, conform alin.(3) art.25 CP, răspunderea penală pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune se stabileşte conform articolului corespunzător din PS a CP, ca pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27 CP. În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune consumată sau neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este prevăzută numai pentru actele de pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, ele nefiind pedepsite în cazul infracţiunilor uşoare (alin.(2) art.26 CP). Dispoziţiile art.81 CP pentru infracţiunile neconsumate stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai favorabile decât pentru infracţiunea consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe viaţă pentru infracţiunile neconsumate. În

funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme privind aplicarea amnistiei şi prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii continue amnistia se aplică numai cu condiţia ca acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze până la data intrării în vigoare a actului de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la actul de amnistie durează şi după intrarea lui în vigoare, amnistia nu se aplică.

6. Formele infracţiunii prevăzute în art.25 CP şi determinate de etapele de desfăşurare a activităţii infracţionale privesc numai activitatea infracţională la baza căreia stă intenţia, ca formă a vinovăţiei. Asemenea forme se exclud în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Se consideră infracţiune consumată (tâlhărie) fapta lui GI, care în stradă, urmărind scopul sustragerii banilor, cu un pistol cu gaze l-a atacat pe PJ, îndreptând arma în direcţia ultimului, sub ameninţare de aplicare, i-a cerut banii, care însă nu i-a obţinut, deoarece victima PJ, prin acţiuni de autoapărare l-a doborât şi reţinut pe făptuitor” (Decizia 1re-240/04).

ARTICOLUL 26. PREGĂTIREA DE INFRACŢIUNE

(1) Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.

(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au săvârşit pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

1. În alin.(1) art.26 CP se dă o definiţie mai desfăşurată a pregătirii de infracţiune decât în alin.(1) art.15 CP din 1961. Din această definiţie rezultă că, pentru a considera o activitate drept act de pregătire pasibil de pedeapsă penală, activitatea trebuie să fie caracterizată de anumite semne obiective şi subiective. La semnele obiective se referă prevederile alin.(1) art.26 CP privind crearea condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii şi întreruperea actelor de pregătire din cauze independente de voinţa făptuitorului. Cerinţa alin.(1) art.26 CP privind caracterul intenţionat al actelor de pregătire constituie semnele subiective ale pregătirii de infracţiune.

2. Din felul în care se manifestă actele de pregătire, ele pot fi de natură intelectuală ori materială. Un act de pregătire de natură intelectuală poate fi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune.

Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii. Alin.(1) art.26 CP nu a enumerat în mod exhaustiv toate actele posibile de pregătire de infracţiune. Prin expresia sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei legiuitorul a recunoscut că orice acte de pregătire efectuate cu scopul săvârşirii infracţiunii cad sub incidenţa alin.(1) art.26 CP. Aceste acte de pregătire pot fi de natură intelectuală (procurarea de informaţii şi de date privitoare la săvârşirea infracţiunii, plănuirea infracţiunii şi repartizarea rolurilor între participanţi, înţelegerea prealabilă cu alte persoane de a procura sau comercializa bunurile furate etc.) şi de natură materială (pregătirea unor ascunzişuri pentru tăinuirea uneltelor infracţiunii, bunurilor furate etc., pregătirea unor documente personale false pentru a evita identificarea după săvârşirea infracţiunii etc.).

3. Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune are un şir de particularităţi:

Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii puse la cale şi sunt exterioare acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. De exemplu, pregătirea unei arme de foc pentru săvârşirea unui atac tâlhăresc nu se cuprinde în latura obiectivă a tâlhăriei prevăzute în art.188 CP şi se consideră criminală numai în baza alin.(1) art.26 CP.

Actele de pregătire nu lezează nemijlocit obiectul infracţiunii zămislite. În cazul actelor de pregătire, de exemplu, a furtului, patrimoniul victimei presupuse nu este lezat, însă se creează o stare de pericol potenţială pentru această valoare socială ocrotită de legea penală.

Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile intenţionate.

Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are nemijlocit intenţia de a săvârşi infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele sunt înfăptuite de altă persoană, decât autorul sau coautorii, constituie acte de complicitate (alin.(5) art.42 CP).

4. Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care „din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul”. Prin expresia din alin.(1) art.26 CP infracţiunea nu şi-a produs efectul se înţelege că actele de pregătire nu au ajuns până la etapa începerii tentativei sau în cazul infracţiunilor cu componenţe formale – până la săvârşirea primei acţiuni ce constituie latura obiectivă a acestor componenţe de infracţiuni. În atare cazuri infracţiunea trebuie să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, în cazul violului, refuzul care a fost determinat de imposibilitatea continuării ulterioare a acţiunilor criminale în virtutea unor împrejurări apărute contrar voinţei vinovatului nu poate fi considerat benevol şi, prin urmare, nu exclude răspunderea penală (p.6 din HP CSJ 17 din 07.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală). Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din motive subiective (mila faţă de victimă, teama de răspunderea penală etc.), va fi considerată renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, care, conform art.56 CP, constituie temei pentru liberarea de răspunderea penală pentru pregătirea infracţiunii. În acest caz persoana poartă răspunderea penală doar pentru acţiunile pregătitoare deja săvârşite în vederea producerii rezultatului infracţiunii, cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni consumate (3 art.56 CP).

5. Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei intenţionat. Mai mult, în cazul pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu intenţie directă. El îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile de pe urma infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească această infracţiune. Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire.

6. CP din 1961 incrimina nelimitat actele de pregătire, ele fiind pedepsite în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, indiferent de gravitatea lor.

Alin.(2) art.26 CP prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit acte de pregătire a unei infracţiuni intenţionate mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. În cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare, legiuitorul a considerat că actele de pregătire nu prezintă gradul prejudiciabil caracteristic infracţiunii şi le-a lăsat în afara incriminării.

7. Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte conform articolului corespunzător din PS a CP, ca pentru infracţiune consumată, cu trimitere la art.26, respectându-se prevederile art.75 şi 81 CP. Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni prin natura lor constituiau o altă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. De exemplu, pentru procurarea ilegală a unei arme de foc cu scopul pregătirii unui omor intenţionat, făptuitorul e tras la răspundere penală pentru pregătirea omorului intenţionat în baza art.145 CP raportat la art.26 CP, iar pentru procurarea ilegală a armei de foc – şi în baza art.290 CP.

8. Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă din momentul începerii actelor de pregătire. În aceste situaţii făptuitorul poartă răspunderea penală în baza articolului din PS a CP, în care sunt incriminate ca infracţiuni distincte actele de pregătire (a se vedea şi p.3 al comentariului de la art.25 CP).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile 1ra-437/2004//BCSJ a RM 6/10, 2005; 1ca-56/03; 1ca-91/03; 156/04.

ARTICOLUL 27. TENTATIVA DE INFRACŢIUNE

Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

1. Sub aspect obiectiv, tentativa implică efectuarea unor acte ce fac parte din latura obiectivă a infracţiunii începute, iar sub aspect subiectiv presupune caracterul intenţionat al acestor acte.

2. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de CP. Făptuitorul, prin actele de executare, atentează la obiectul concret şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună. De exemplu, în cazul tentativei de omor, nu este necesară o încadrare suplimentară a urmărilor reale survenite

pentru victimă (p.3 din HP CSJ 9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).

3. Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci când latura lor obiectivă se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile normei de incriminare. De exemplu, violul se consideră infracţiune consumată din momentul în care s-a început raportul sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un raport sexual cu ea, dar acest scop n-a fost atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului, toate cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de viol (p.5 din HP CSJ 17 din 07.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală). De regulă, actele de executare a tentativei se săvârşesc prin acţiuni. Însă art.27 CP nu exclude tentativa şi prin inacţiuni. În teoria dreptului penal posibilitatea tentativei prin inacţiune este discutabilă. Cei care pledează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează opinia prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte.

4. O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea a cărei executare a fost începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea efectului în cazul tentativei sunt diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului.

5. În funcţie de gradul de realizare a tentativei, ea poate apărea în formă întreruptă (neconsumată) sau în forma consumată.

6. Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este întreruptă şi nu mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, există tentativa întreruptă când, în scopul de a omorî victima, infractorul îi aplică lovituri cu cuţitul în regiunea cutiei toracice, însă acţiunea nu a fost dusă până la sfârşit din cauză că partea vătămată s-a apărat şi au intervenit alte persoane.

7. Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs rezultatul, el fiind înlăturat din cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. De exemplu, constituie tentativă consumată fapta persoanei care nu a avut posibilitatea de a dispune de bunurile sustrase din punga victimei din cauză că a fost observată de victimă şi de alte persoane şi reţinută îndată de ele.

8. Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a infracţiunii, ea nu poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care actele tentativei conţin o altă infracţiune consumată (art.56 CP). Renunţarea de bunăvoie la infracţiune poate apărea nu numai la întreruperea voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu intenţia de a o ucide, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot, cheamă salvarea, explică medicilor ce otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor măsuri, îi salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va răspunde pentru tentativa de omor, ci numai pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea morţii victimei.

9. Tentativa sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al actelor ei. Practica judiciară a RM recunoaşte constant că tentativa de infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie directă. Sub acest aspect CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă (p.3 din HP CSJ 9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). De asemenea, s-a explicat instanţelor judecătoreşti că, la soluţionarea cauzelor cu privire la tentativa de viol cu aplicarea forţei fizice sau a constrângerii psihice, trebuie constatat faptul dacă inculpatul a acţionat cu scopul de a săvârşi raportul sexual şi dacă forţa aplicată a servit drept mijloc spre a-şi atinge scopul. Numai dacă există atare circumstanţe, acţiunile vinovatului pot fi recunoscute drept tentativă de viol şi numai ele dau posibilitatea de a delimita tentativa de viol de alte acte criminale (acte de desfrâu, huliganism, cauzare a leziunilor corporale, insultă etc.) (p.5 din HP CSJ 17 din 07.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală).

10. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule.

11. Sintagma tentativă asupra unui obiect nul e descifrată ca atare atunci când persoana atentează la valorile sociale ocrotite de legea penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au putut pricinui daună din cauza greşelii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului sau avea calităţi atât de bune, încât – prin acţiunile întreprinse – nu putea fi vătămat. De exemplu, dacă făptuitorul a sustras arme, muniţii, substanţe explozive, care în acel moment nu aveau capacităţile iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare, acesta va purta răspunderea penală pentru tentativă de sustragere a substanţelor explozive (p.6 din HP CSJ 31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre punerea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor).

12. Tentativa cu mijloace nule va fi calificată ca atare în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De exemplu, făptuitorul a instalat, cu scopul de a suprima viaţa victimei, un dispozitiv explozibil sub automobilul ei. Explozia, nefiind puternică, a avut drept efect numai deteriorarea automobilului şi cauzarea unor leziuni corporale victimei. Vinovatul a fost condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza insuficienţei mijloacelor folosite de făptuitor, moartea victimei nu a survenit.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 19.12.2005: „Încadrarea acţiunilor condamnatului în baza art.art.27, 145 alin.(1) CP este incorectă fiindcă tentativă de omor este posibilă numai cu intenţie directă: E.A., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei de omor prevăzută de art.27 CP raportat la art.l45 alin.(1) CP” (Hotărârea 4-1re-127/2005)//www.justice.md; CP al CSJ, deciziile: 1ca-51/03; 1ra-229/04; 1ca-57/03; 1ra-590/04; 1re-524/04; 1ra-379/04.

ARTICOLUL 28. INFRACŢIUNEA UNICĂ

Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.

1. În CP după structura lor infracţiunile iau diferite forme, necunoaşterea cărora poate duce la calificarea unei singure infracţiuni ca pluralitate de infracţiuni. Pentru a evita astfel de erori în practica judiciară, CP reglementează infracţiunea unică şi pluralitatea de infracţiuni ca instituţii distincte ale dreptului penal.

2. Conceptul de infracţiune unică este legiferat în art.28 CP, conform căruia se consideră infracţiune unică şi se califică conform dispoziţiei unei singure norme din CP săvârşirea unei acţiuni (inacţiuni) sau a unui sistem de acţiuni (inacţiuni), prevăzute de norma de incriminare.

3. Dreptul penal cunoaşte mai multe forme ale infracţiunii unice. În PG a CP sunt date noţiunile infracţiunilor unice în formă de infracţiune continuă (art.29 CP), infracţiune prelungită (art.30 CP). Alte forme ale infracţiunii unice se deduc din normele de incriminare din PS a CP. Ele sunt numite în literatura de specialitate infracţiuni simple, infracţiuni complexe, infracţiuni cu acţiuni alternative şi infracţiuni de îndeletnicire.

4. Ca formă a infracţiunii unice, infracţiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv printr-o singură acţiune (inacţiune), printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o singură formă de vinovăţie. După natura sa firească acţiunea (inacţiunea) în cazul infracţiunilor simple se poate realiza printr-un act sau prin mai multe acte de executare. De exemplu, o lovitură sau mai multe lovituri cu cuţitul în scopul omorului persoanei constituie în ambele variante o infracţiune unică de omor.

5. Infracţiunea este complexă când în componenţa sa intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune (inacţiune) care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Reunirea faptelor în componenţa infracţiunii complexe se face de legiuitor la incriminarea lor. În PS a CP infracţiunea complexă se prezintă sub două forme: a) infracţiunea complexă de bază (forma tip) şi b) infracţiunea complexă agravată.

6. Infracţiunea complexă de bază (forma tip) este formată din reunirea de către legiuitor a două sau mai multe infracţiuni distincte şi crearea unei a treia deosebite de cele reunite. Exemplul tipic a unei astfel de infracţiuni complexe este tâlhăria. Ea este formată din infracţiunea de jaf (art.187 alin.

(1) CP) şi infracţiunea de vătămare intenţionată medie sau uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.152 alin.(1) CP) şi de ameninţare cu omor sau cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.155 CP).

7. Infracţiunea complexă agravată este o variantă a infracţiunii simple care cuprinde în componenţa sa ca circumstanţă agravantă o altă infracţiune. De exemplu, infracţiunea simplă de privare ilegală de libertate (art.166 alin.(1) CP), însoţită de cauzarea unei vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii (art.151 alin.(1) CP), ori soldată cu decesul victimei din imprudenţă (art.149 alin.(1) CP) constituie infracţiunea complexă de privare de libertate în formă agravantă, prevăzută de art.166 alin.(3) CP.

Unele infracţiuni complexe agravante sunt compuse dintr-o infracţiune complexă de bază (forma tip) şi o altă infracţiune ca circumstanţă agravantă. De exemplu, tâlhăria săvârşită de o organizaţie criminală sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii (art.188 alin.(3) CP), pirateria (art.289 alin.(2) lit.c) CP).

Nu orice infracţiune agravată este şi o infracţiune complexă agravată. De exemplu, omorul săvârşit cu premeditare din interes material este o infracţiune simplă agravată, şi nu una complexă, deoarece aceste circumstanţe agravante nu constituie infracţiuni distincte, ci semne caracteristice laturii subiective a înseşi infracţiunii de omor.

8. Infracţiunea cu acţiuni alternative constă din mai multe acţiuni enumerate în dispoziţia normei de incriminare, care, fiecare în parte sau săvârşite în ansamblu, constituie elementul material al unei infracţiuni unice consumate. Sunt infracţiuni cu acţiuni alternative traficul de fiinţe umane (art.165 CP); circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217 CP); proxenetismul (art.220 CP), rebeliunea armată (art.340 CP) etc.

9. În PS a CP sunt prevăzute două infracţiuni unice care pot fi săvârşite în formă de îndeletnicire:

a) dobândirea sau comercializarea bunurilor obţinute pe cale criminală, săvârşite sub formă de îndeletnicire (art.199 alin.(2) lit.b) CP);

b) îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor.

În limbajul obişnuit cuvântul îndeletnicire are înţeles de profesiune, meserie sau ocupaţie. Înţelesul juridico-penal al termenului îndeletnicire, utilizat în articolele menţionate CP nu-l defineşte. În lipsa unei astfel de precizări organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată le revine sarcina de a decide, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, dacă fapta aşa cum ea a fost săvârşită de făptuitor, poate fi apreciată sau nu ca o îndeletnicire criminală. Însă o astfel de interpretare judiciară este în contradicţie cu previzibilitatea legii penale ca aspect al principiului legalităţii în dreptul penal. De aceea, pentru a aplica în practică dispoziţiile art.199 alin.(2) lit.b) CP şi art.234 CP, se cere o lege de interpretare a înţelesului termenului îndeletnicire utilizat în ele.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile: 1ca-56/03; 1re-401/04.

ARTICOLUL 29. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ

(1) Se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni.

(2) Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.

1. Infracţiunea continuă, ca şi infracţiunea simplă, se caracterizează sub raport obiectiv printr-o singură acţiune (inacţiune), printr-un singur rezultat, iar subiectiv – printr-o singură formă de vinovăţie a aceluiaşi făptuitor. Specificul ei constă în faptul că acţiunea (inacţiunea) infracţională durează natural în timp până când infractorul o abandonează sau continuarea ei este împiedicată de anumite evenimente.

2. Activitatea infracţională la unele infracţiuni continue este susceptibilă de întreruperi determinate de natura acestei activităţi. În raport cu acest fapt doctrina penală deosebeşte infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive.

3. Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, care nu necesită intervenţia făptuitorului pentru prelungirea ei. Exemple de infracţiuni continue permanente pot fi: privarea ilegală de libertate (art.166 CP); păstrarea ilegală a armelor şi muniţiilor (art.290 CP); eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoarea (art.319 CP); păstrarea substanţelor narcotice, psihotrope şi a precursorilor (art.217 CP) etc. Permutarea, de exemplu, a substanţelor narcotice, psihotrope şi a precursorilor dintr-un loc în altul, indiferent de locul păstrării lor, se consideră o formă de păstrare şi nu schimbă caracterul permanent al ei (pct.3 HP CSJ 12 din 27 martie 1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxice).

4. Spre deosebire de infracţiunile continue permanente, cele succesive permit unele întreruperi în desfăşurarea activităţii infracţionale. Astfel, portul ilegal de arme (art.290 CP) sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP) pot fi întrerupte, spre exemplu, noaptea şi reluate dimineaţa. Aceste întreruperi sunt fireşti, ţin de natura activităţii şi nu modifică caracterul continuu şi unitar al infracţiunii. Împărţirea infracţiunilor continue în permanente şi succesive are şi importanţă practică, fiindcă în cazul lor nu există o pluralitate de infracţiuni. Orice întrerupere a infracţiunii continue permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă săvârşirea unei noi infracţiuni continue.

5. De regulă, infracţiunile continue sunt infracţiuni de pericol (formale). Însă unele dintre ele pot fi şi de rezultat. Urmarea prejudiciabilă în cazul infracţiunilor continue de rezultat capătă proporţii cu atât mai mari cu cât se prelungeşte în timp acţiunea infracţională. De exemplu, fapta de utilizare ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale constituie infracţiune prevăzută de art.194 alin.(1) CP, când ea a cauzat daune în proporţii mari. Prelungirea în timp a acestei activităţi infracţionale amplifică şi rezultatul ei, care poate duce la cauzarea daunelor în proporţii deosebit de mari proprietarului sporind gradul prejudiciabil al faptei şi transformând-o într-o infracţiune continuă agravată, prevăzută de art.194 alin.(2) CP.

6. Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau din cauza survenirii unor elemente care împiedică această activitate. Încetarea activităţii infracţionale poate avea ca sursă voinţa făptuitorului, intervenţia autorităţii de stat sau a altei persoane etc.

7. Cunoaşterea momentului consumării infracţiunii continue are importanţă pentru aplicarea prevederilor altor instituţii de drept penal. Astfel, în cazul infracţiunilor continue:

● legea despre amnistie nu se aplică dacă infracţiunea s-a consumat după intrarea ei în vigoare;

● legea penală aplicabilă în timp e legea în vigoare la momentul încetării acţiunii infracţionale;

● dacă infracţiunea continuă începută în timp ce făptuitorul era minor se desfăşoară şi după ajungerea acestuia la majorat, reglementările legii penale privitoare la minor faţă de făptuitor nu se aplică. Însă, la individualizarea pedepsei, instanţa este în drept să ţină cont şi de faptul că infracţiunea a început când făptuitorul era minor.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Se consideră infracţiune continuă fapta lui GI, care pentru a pleca peste hotare în august 2003 a confecţionat şi folosit un document de o importanţă deosebită – fals în paşaportul de plecare peste hotare pe numele unui cetăţean al Rusiei, a încleiat fotografia sa, prezentând ulterior paşaportul ca al său personal la trecerea frontierelor de stat ale Ungariei, Italiei, precum şi a RM (la aeroportul Chişinău) la 29.03.04, când a fost reţinut” (Decizia 1re-748/04).

CP al CSJ: „Fapta lui FV, care pe parcurs de un an şi 20 de zile a însuşit ilegal energia electrică, prin evitarea sistemului de evidenţă (stoparea contorului) se consideră infracţiune continuă” ( Decizia 1re-59/04).

CP al CSJ: „Păstrarea de către IM a armei de foc procurată ilegal şi neînregistrată din aprilie şi până la 09 septembrie 2003, moment în care a fost ridicată de organul de poliţie, se consideră infracţiune continuă” (Decizia CSJ 1re-91/04).

CP al CSJ: „Fapta lui MO, care în prima jumătate a anului 2002 a procurat de la CS 45 de bucăţi de trotil şi 18 capse detonatoare electrice, care se consideră muniţii şi le-a păstrat ilegal pe parcursul unui an şi jumătate în gospodăria sa, se consideră infracţiune continuă” (Decizia CSJ 1re-462/04).

ARTICOLUL 30. INFRACŢIUNEA PRELUNGITĂ

(1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.

(2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.

1. Textul art.30 CP a legiferat noţiunea infracţiunii prelungite ca infracţiune unică în formularea ei dată de către doctrina penală şi practica judiciară anterioară noului CP. Din dispoziţiile acestei norme penale rezultă trăsăturile infracţiunii prelungite de a fi formată din două sau mai multe acţiuni infracţionale legate între ele printr-o triplă unitate: a) unitatea de subiect; b) unitatea rezoluţiei infracţionale şi c) unitatea acţiunilor ce realizează componenţa aceleiaşi infracţiuni. Aceste trăsături specifice se deduc din condiţiile de existenţă a infracţiunii prelungite indicate în art.30 CP.

2. Unitatea de subiect a infracţiunii prelungite există cu condiţia ca acţiunile infracţionale care alcătuiesc în ansamblu o infracţiune să fie săvârşite de unul şi acelaşi autor singur sau în orice altă formă de participaţie. În literatura de specialitate se susţine că există infracţiune prelungită şi atunci când participanţii îşi schimbă rolul şi implicit calitatea în care participă la săvârşirea acţiunilor infracţionale până la consumarea infracţiunii. Considerăm că art.30 CP nu exclude o astfel de variantă, or, infractorul, indiferent de schimbarea rolului de la o acţiune la alta, de la început a contribuit cu intenţie la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

3. Unitatea rezoluţiei infracţionale a infracţiunii prelungite constă din condiţia ca atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită să fie în formă de intenţie şi cu scop unic.

4. Intenţia unică a făptuitorului în momentul luării hotărârii trebuie să cuprindă sub aspect intelectiv previziunea săvârşirii a două sau mai multor acţiuni prejudiciabile identice în atingerea unui scop unic, iar sub aspect volitiv – dorinţa de a le săvârşi şi de a-şi atinge scopul.

5. Rezoluţia infracţională trebuie să fie anterioară începerii activităţii infracţionale şi să se menţină în linii generale pe parcursul executării acţiunilor ce alcătuiesc infracţiunea pe care o doreşte. Pentru a uni toate actele de executare, rezoluţia de executare trebuie să fie suficient de determinată în sensul că infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii sale ulterioare ce o va desfăşura prin acţiuni identice şi separate, iar cu executarea fiecărei acţiuni hotărârea finală se poate concretiza.

6. Unitatea acţiunilor infracţionale a infracţiunii prelungite se caracterizează prin condiţia ca două sau mai multe acţiuni infracţionale identice să alcătuiască în ansamblu o singură infracţiune.

7. Acţiunile ce alcătuiesc infracţiunea prelungită trebuie să se săvârşească la diferite intervale de timp, în caz contrar suntem în prezenţa unei infracţiuni simple. De exemplu, mai multe acţiuni de luare şi scoatere a bunurilor din depozit şi încărcarea lor în automobil, în cazul furtului, se află într-o succesiune imediată, neîntreruptă, caracteristică infracţiunii în formă simplă, dar nu prelungită.

8. Este în sarcina organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată ca, din felul în care s-au desfăşurat acţiunile şi din toate probele administrate în cauză, să determine că acţiunile săvârşite cu intervale mai mici sau mai mari între ele constituie sau nu o infracţiune prelungită.

9. Identitatea acţiunilor în cazul infracţiunii prelungite constă în faptul că fiecare acţiune în parte trebuie să prezinte elementul material al aceleiaşi infracţiuni. În cazul infracţiunilor cu acţiuni alternative infracţiunea prelungită se poate realiza prin acţiuni diferite, prevăzute de norma de

incriminare. De exemplu, acţiunile de distrugere şi deteriorare intenţionată a bunurilor, dacă sunt săvârşite la diferite intervale de timp şi urmăresc un singur scop – de a-i cauza proprietarului în ansamblu daune în proporţii mari, pot constitui o infracţiune prelungită prevăzută de art.197 CP.

10. Acţiunile identice care alcătuiesc infracţiunea prelungită în unele cazuri ele însele pot avea calitatea de infracţiuni distincte, iar în altele – nu. De exemplu, furtul în proporţii considerabile poate apărea ca infracţiune prelungită, săvârşită prin acţiuni ce constituie fiecare în parte contravenţii administrative.

11. În practica judiciară instanţele judecătoreşti, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, iau în seamă şi alte semne care conduc la stabilirea unităţii activităţii infracţionale: unitatea obiectului şi locului infracţiunii, metodelor şi procedeelor identice la săvârşirea activităţii infracţionale, timpul scurs între actele de executare etc. De exemplu, Plenul CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că fabricarea multiplă a unor substanţe narcotice dintr-un singur lot de materie primă la intervale de timp diferite reprezintă un şir de acţiuni criminale identice, cuprinse de intenţia unică a infractorului şi constituie în cumul o singură infracţiune – infracţiune prelungită (p.3 HP CSJ 12 din 27.03.1997, Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxice).

12. Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni infracţionale. Însă acţiunile infracţionale îndreptate spre săvârşirea unei infracţiuni prelungite pot fi întrerupte până la consumare din voinţa făptuitorului sau din motive ce nu depind de voinţa lui. Motivele din care nu s-a consumat infracţiunea prelungită produc efecte juridice diferite. Dacă, de exemplu, în timpul săvârşirii sustragerii infractorul avea intenţia să-şi însuşească averea în proporţii considerabile, mari sau deosebit de mari şi ea nu a fost realizată din motive independente de voinţa lui, cele săvârşite vor fi încadrate drept tentativă de sustragere în proporţii considerabile, mari sau deosebit de mari, indiferent de cantitatea celor sustrase. (p.22 HP CSJ 23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).

13. În cazul în care persoana a renunţat de bunăvoie la ducerea infracţiunii până la capăt, ea poartă răspundere penală numai pentru acţiunile săvârşite până la renunţare, dacă ele constituie o infracţiune consumată (art.56 alin.(3) CP).

14. Acţiunile de fabricare ori procurare a unei sume de bani falşi o singură dată şi care ulterior a fost pusă în circulaţie în timp şi de persoane diferite nu pot fi divizate în acţiuni separate, deoarece ele au caracter prelungit, se compun dintr-un şir de acţiuni criminale identice, sunt cuprinse de intenţie unică şi alcătuiesc în cumulul lor o singură infracţiune (p.9 HP CSJ 23 din 29.10.2001 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Se consideră infracţiune prelungită (proxenetism), fapta lui CS, care în luna ianuarie le-a recrutat pe IC şi AN, apoi în februarie pe AC şi IG pe care le-a determinat şi le înlesnea practicarea prostituţiei şi care la indicaţia lui ieşeau la diferite comenzi de acordare a serviciilor sexuale contra plată” (Decizia 1re-233/04).

Plenul CSJ din 28.05.2007: „Inculpata a săvârşit o infracţiune prelungită şi la momentul ultimei acţiuni infracţionale atinsese majoratul, adică, nu era minoră şi, altfel, faţă de ea nu se aplică prevederile art.70 alin.(3) CP” (Hotărârea 4-1re-172/2007).

[Art.31 exclus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008 , în vigoare 24.05.2009]

ARTICOLUL 32. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.

[Art.32 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03 , în vigoare 12.06.03]

1. Pluralitatea de infracţiuni ca realitate obiectivă înseamnă situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni.

Spre deosebire de CP din 1961, în art.32 a noului CP este legiferată pluralitatea de infracţiuni fără a se da o definiţie acestei noţiuni. Legiuitorul a alcătuit pluralitatea de infracţiuni ca instituţie de drept penal din formele prin care ea se manifestă şi a reglementat separat: concursul de infracţiuni în art.33 CP şi recidiva în art.34 CP. De asemenea, suntem în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni legale în cazul cumulului de sentinţe (art.85 CP). Dacă după executarea pedepsei, dar până la stingerea antecedentelor penale, persoana săvârşeşte o nouă infracţiune care nu poate fi considerată ca săvârşită în stare de recidivă, suntem în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni nereglementate de lege.

2. Pluralitatea de infracţiuni este legată de instituţia infracţiunii întrucât existenţa sa este condiţionată de reunirea mai multor infracţiuni în persoana aceluiaşi făptuitor. Însă ea este legată direct şi de instituţia pedepsei penale, deoarece pluralitatea de infracţiuni necesită inevitabil şi o procedură specială de sancţionare a întregului ansamblu de infracţiuni (art.82, 84, 85 CP).

3. Formele legale de manifestare a pluralităţii de infracţiuni dau temei de a concluziona că prin pluralitate de infracţiuni se înţelege situaţia în care aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată pentru vreuna din ele sau dacă a săvârşit o nouă infracţiune după condamnarea pentru infracţiunea săvârşită anterior, dar înainte de stingerea antecedentelor penale.

Astfel, pentru existenţa pluralităţii de infracţiuni se cer în mod obligatoriu următoarele condiţii:● două sau mai multe fapte să fie infracţiuni cu componenţe distincte;● pot constitui pluralitate de infracţiuni atât infracţiunile consumate cât şi cele neconsumate

(pregătirea şi tentativa de infracţiune);● aceeaşi persoană să săvârşească toate infracţiunile (în orice calitate a participaţiei: autor,

coautor, organizator, instigator sau complice). 4. Nu există pluralitate când pentru una din două infracţiuni săvârşite au intervenit circumstanţe

care exclud urmărirea penală pentru ea:● termenul de prescripţie sau amnistia;● lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe numai în baza

plângerii acesteia;● există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie;● fapta a fost decriminalizată;● sentinţa de condamnare a fost executată şi s-au stins antecedentele penale;● există una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;● alte circumstanţe de acest fel, prevăzute de lege.

5. Unele infracţiuni pot fi săvârşite numai în formă de pluralitate de infracţiuni. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie este infracţiune numai după săvârşirea unei alte infracţiuni pentru care făptuitorul executa pedeapsa cu închisoarea sau cu arest ori se afla în stare de arest preventiv (art.317 CP). Uzurparea de calităţi oficiale constituie infracţiune dacă ea este însoţită de săvârşirea pe această bază a altei infracţiuni (art.351 CP) etc.

ARTICOLUL 33. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI

(1) Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor când săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de circumstanţă care agravează pedeapsa.

(2) Concursul de infracţiuni poate fi real şi ideal.

(3) Concursul real există atunci când persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.

(4) Concursul ideal există atunci când persoana săvârşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte elemente a mai multor infracţiuni.

[Art.33 în redacţia Legii nr.277-XVI din 18.12.2008 , în vigoare 24.05.2009]

1. Definiţia concursului de infracţiuni, dată în art.33 alin.(1) CP, este generală şi evidenţiază condiţiile de existenţă şi trăsăturile specifice lui, care îl caracterizează ca o formă distinctă de pluralitate de infracţiuni.

2. Condiţiile pentru existenţa concursului de infracţiuni sunt aceleaşi ca şi pentru pluralitate în general: săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni de către una şi aceeaşi persoană. Or, concursul de infracţiuni se deosebeşte de recidivă prin faptul ca persoana să nu fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

3. Pentru a înţelege sensul expresiei persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele trebuie precizat din ce moment persoana se consideră condamnată.

4. Potrivit art.110 CP şi art.65 alin.(3) CPP, se consideră condamnată persoana în privinţa căreia sentinţa de condamnare a devenit definitivă. Prin urmare, din momentul pronunţării sentinţei de condamnare şi până la devenirea ei definitivă, persoana nu poate fi recunoscută condamnată. Din acest punct de vedere, considerăm că, dacă după pronunţarea sentinţei de condamnare până la devenirea ei definitivă persoana săvârşeşte o nouă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni, dar nu a recidivei. Însă acest fel de concurs de infracţiuni are un mod special de sancţionare prevăzut de art.85 CP pentru cumulul de sentinţe, deosebit de cel de sancţionare a concursului de infracţiuni prevăzut de art.84 CP. Din aceste considerente, susţinem că, în acest caz, suntem în prezenţa unei forme legale de pluralitate de infracţiuni numite în art.85 CP drept cumul de sentinţe. De asemenea, există concurs de infracţiuni şi în cazul în care, după pronunţarea sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză (art.84 alin.(4) CP).

5. În art.33 alin.(2)-(4) CP se concretizează modalităţile concursului de infrac ţiuni (real şi ideal) şi se evidenţiază specificul condiţiilor de existenţă a fiecărei modalităţi în parte.

6. Specificul concursului ideal constă în faptul că el există atunci când persoana săvârşeşte printr-o singură acţiune (inacţiune) două sau mai multe infracţiuni. Drept consecinţă a acţiunii criminale, în acest caz, se prejudiciază mai multe obiecte juridice apărate de diferite articole din CP. De exemplu, dacă în cadrul şantajului vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a provocat din imprudenţă decesul victimei, faptele săvârşite trebuie calificate ca şantaj prevăzut de art.189 alin.(3) CP şi lipsire de viaţă din imprudenţă în baza art.149 CP (p.13 HP CSJ 16 din 07.11.2005 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj).

Însă nu există concurs ideal în cazul complexităţii naturale când o infracţiune mai uşoară se absoarbe în mod firesc de infracţiunea mai gravă. Astfel, dacă s-a dovedit că în acţiunea vinovatului există componenţa tentativei de omor, nu este necesară o încadrare suplimentară privind urmarea reală survenită pentru victimă (p.3 HP CSJ 15 din 15.11.1993 cu modificările efectuate prin HP CSJ 20 din 10.06.1998, 38 din 20.12.1999 şi 25 din 29.10.2001, Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat). Sau, acţiunile făptuitorului care concomitent au avut drept urmare consecinţe prevăzute de diferite aliniate ale art.177 CP (1961) (art.264 CP din 2002), se încadrează conform unuia dintre alineatele art.177 CP, care prevăd cea mai gravă din consecinţele survenite (p.5 HP CSJ 20 din 08.07.1999, Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor penale referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport).

7. În cazul concursului ideal toate infracţiunile pot fi săvârşite fie cu intenţie, fie din imprudenţă sau pot fi săvârşite sub orice formă de vinovăţie. Concursul ideal nu exclude nici infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie. Astfel, dacă atacul de tâlhărie a fost însoţit de vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei, fapta urmează a fi calificată în baza art.188 alin.(3) lit.c) şi art.151 alin.(4) CP (p.8 HP CSJ 23 din 28.06.2004, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).

8. Concursul real are particularitatea că făptuitorul, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Sub aspect subiectiv, infracţiunile ce alcătuiesc concursul real de infracţiuni pot fi săvârşite în orice formă a vinovăţiei (intenţie sau imprudenţă). În

componenţa concursului real pot intra atât infracţiunile consumate, cât şi cele în formă neconsumată (pregătirea şi tentativa de infracţiune), precum şi infracţiunile săvârşite în orice formă a participaţiei.

9. Concursul real are două modalităţi: concursul simplu şi concursul cu conexitate.

10. Pentru realizarea concursului simplu nu este necesară existenţa vreunei legături între infracţiunile comise, cu excepţia unităţii făptuitorului. Astfel, Plenul CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că profanarea simbolurilor statale nu necesită o calificare suplimentară ca huliganism. Profanarea simbolurilor statale urmează a fi calificate prin concurs cu huliganismul numai în cazurile în care aceste infracţiuni constituie un concurs real (p.4 HP CSJ 6 din 24.06.1991 cu modificările HP CSJ 38 din 20.12.1999 şi 25 din 29.10.2001 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre răspunderea pentru profanarea simbolurilor statale şi despre încălcarea intenţionată a ordinei de folosire a lor).

11. Concursul cu conexitate există atunci când una din infracţiunile concurente constituie cauză pentru săvârşirea celeilalte. Această modalitate a concursului real se poate prezenta sub două variante fiecare având trăsăturile sale specifice.

12. Prima variantă constă din comiterea unei infracţiuni pentru a putea săvârşi alta. În această variantă ambele infracţiuni trebuie să fie intenţionate, indiferent de faptul dacă prima infracţiune este indispensabilă sau nu pentru comiterea celei de a doua. De exemplu:

● sustragerea, iar apoi purtarea, păstrarea şi comercializarea armelor de foc, a muniţiilor şi substanţelor explozive, constituie un concurs de infracţiuni, săvârşite intenţionat (p.13 HP CSJ 31 din 09.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor);

● falsificarea unor documente oficiale urmată de folosirea lor de către falsificator în vederea sustragerii bunurilor se califică conform art.190 (escrocherie) şi art.361 CP (folosirea documentelor oficiale) (p.15 HP CSJ 23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor);

● acţiunile persoanei care a săvârşit răpirea mijloacelor de transport cu scopul sustragerii ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, casetofonului, CD, casetelor etc.) sau a unor părţi ale mijloacelor de transport, urmează a fi încadrate ca concurs de infracţiuni prevăzute de art.186 şi 1921 CP (p.23 HP CSJ 23 din 24.96.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”). Însă, după cum s-a menţionat just într-o HP a fostei JS RSSM, dacă intenţia făptuitorului era îndreptată spre sustragerea mijlocului de transport, acţiunile lui urmează a fi calificate ca infracţiuni contra patrimoniului. Aceste acţiuni nu cer o calificare suplimentară ca răpire, deoarece în aceste cazuri răpirea este o metodă de sustragere (p.14 HP JS RSSM 10 din 21.12.1978 Despre practica judiciară în cauzele infracţiunilor în domeniul transportului).

13. A doua variantă a concursului cu conexitate se realizează prin săvârşirea unei infracţiuni pentru ascunderea alteia. În acest caz ultima infracţiune se săvârşeşte cu intenţie, pe când prima se poate săvârşi fie cu intenţie, fie din imprudenţă. De exemplu:

● dacă ameninţarea cu moartea ori vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost făcută după săvârşirea violului sau a acţiunilor violente cu caracter sexual pentru a face presiuni asupra victimei ca aceasta să nu comunice cuiva despre infracţiune, faptele săvârşite urmează a fi calificate potrivit art.155 şi art.171 alin.(1) CP sau art.172 alin.(1) CP (p.13 HP CSJ Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală);

● dacă, săvârşind şantajul, făptuitorul a omorât intenţionat o persoană cu scopul de a ascunde infracţiunea comisă, faptele urmează a fi calificate prin concurs în baza art.189 şi art.145 CP (p.22 HP CSJ 16 din 7.11.2005 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj);

● părăsirea locului accidentului rutier constituie o infracţiune prevăzută de art.266 CP numai dacă conducătorul mijlocului de transport a încălcat regulile de securitate a circulaţiei sau pe cele de exploatare a mijloacelor de transport şi a provocat astfel urmările indicate în art.264 alin.(3) şi (5) CP.

14. Concursul de infracţiuni este o situaţie exterioară condiţiilor de săvârşire a fiecărei infracţiuni în parte şi nu influenţează asupra gravităţii şi calificării lor (art.114 CP).

Dar săvârşirea de către o persoană a mai multor infracţiuni, în special a celor intenţionate, demonstrează, de regulă, pericolul social sporit al celor săvârşite şi al persoanei celui vinovat (p.1 HP CSJ 13 din 20.12.1993 cu modificările HP CSJ 20 din 10.06.1998 Cu privire la practica de stabilire a pedepsei pentru săvârşirea mai multor infracţiuni sau în cazul mai multor sentinţe). De aceea importanţa lui constă în faptul că acest concurs de infracţiuni atrage sancţionarea infracţiunilor concrete conform unor criterii şi procedee speciale, prevăzute de art.84 CP.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO în cauza Oliveira v.Elveţia din 30.07.1998): „(...) reclamanta a invocat faptul că a fost condamnată în urma comiterii unui accident de circulaţie soldat cu rănirea unei persoane, mai întâi cu o amendă pentru „absenţa stăpânirii vehiculului” şi apoi, tot cu amendă, pentru rănirea persoanei şi că, astfel a fost condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă. CEDO a ajuns la altă concluzie: în realitate, în speţă, este vorba despre „un caz tipic de concurs ideal de infracţiuni”, caracterizat prin aceea că o faptă penală unică se „descompune” în două infracţiuni distincte. Art.4 din Protocolul 7 la Convenţia din 1950 interzice judecarea de două ori pentru aceeaşi infracţiune, pe când, în cazul concursului ideal de infracţiuni, aceeaşi faptă penală are a fi analizată ca două infracţiuni distincte”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Se consideră concurs real de infracţiuni prevăzute de art.171 alin.(1), 172 alin.(1), 188 alin.(1) CP, faptele lui BI, care noaptea, din stradă, forţat a dus-o pe victima JO într-un ascunziş, unde cu aplicarea constrângerii psihice şi fizice a săvârşit cu ea un raport sexual, după ce, prin aplicarea aceloraşi constrângeri şi-a satisfăcut cu ea pofta sexuală în formă perversă. După aceasta, ameninţând-o cu cuţitul, care i l-a pus la gât, i-a smuls cerceii de aur în sumă de 700 lei” (Decizia 1re-210/04).

CP al CSJ: „Există concurs ideal de infracţiuni în faptele lui GR, care a procurat şi păstrat ilegal muniţii – o grenadă, cu care a venit în localul unui disco-club şi unde a avut un conflict cu un grup de persoane. Cu scop de răfuială cu aceştia prin tentativă de omor intenţionat a pus grenada în funcţie, scoţând-ui inelul se siguranţă şi aruncând-o în direcţia acelora. Din cauze independente de voinţa lui, grenada a explodat în aer, rănind o persoană şi pe însuşi condamnat” (Decizia 1ca-61/03).

CP al CSJ: „Constituie concurs real de infracţiuni faptele lui CA, care din relaţii ostile, prin multiple lovituri, i-a cauzat victimei AC vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale, iar când victima zăcea fără cunoştinţă CA l-a dezbrăcat de scurta de piele – cost 150 lei, de pulover – 70 lei, bunuri pe care le-a sustras” (Decizia 1ca-65/03).

CP al CSJ: „Faptele lui OV, care în stare de ebrietate, din interes material şi cu scop de omor, l-a atacat pe BG în automobilul „W-Golf”, lovindu-l cu un obiect metalic ascuţit în regiunea inimii şi cu pumnii în diferite părţi ale corpului, sustrăgând-ui 2000 dolari SUA, apoi, crezând că victima a murit, a răpit automobilul, care l-a abandonat la o distanţă de 16 km de la locul atacului, s-au calificat ca concurs real de infracţiuni: omor premeditat săvârşit din interes material; sustragere prin tâlhărie a bunurilor proprietarului în proporţii mari; răpire a mijlocului de transport însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa victimei” (Decizia 1ca-99/03).

CP al CSJ: „Există concurs de infracţiuni: furt cu cauzare de daune în proporţii considerabile şi abuz de putere a persoanei cu funcţii de răspundere în faptele lui CV, care fiind colaborator al organelor de poliţie în grad de plutonier major, aflat în exerciţiul funcţiunii de patrulă noaptea l-a reţinut pe MN sub pretextul că este în stare de ebrietate şi spunându-i că verifica prezenţa documentelor de identitate, din buzunar i-a sustras pe neobservate 17000 lei, cauzând victimei o daună considerabilă” (Decizia 1ra-733/04).

CP al CSJ: „Se consideră concurs real de infracţiuni de tâlhărie şi atragere a minorului în activitate criminală în faptele lui BV, care ştiind cu certitudine că MM nu a atins vârsta de 18 ani, l-a instigat şi în grup cu ultimul au pătruns în locuinţa lui LO, pe care au atacat-o, aplicând violenţă periculoasă pentru viaţă, au acaparat bunuri ale proprietarului în sumă de 2609 lei” (Decizia 1re-14/04).

ARTICOLUL 34. RECIDIVA

(1) Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.

(2) Recidiva se consideră periculoasă:

a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.

(3) Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:

a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

(4) La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii Moldova.

(5) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:

a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului; b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă; c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod; d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112;e) dacă persoana a fost condamnată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

[Art.34 completat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008 , în vigoare 24.05.2009]

1. Spre deosebire de art.24 CP din 1961, care prevedea condiţiile de recunoaştere a infractorului ca recidivist deosebit de periculos, în art.34 al noului CP sunt reglementate condiţiile în care infracţiunile săvârşite se consideră în stare de recidivă.

2. Recidiva se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin faptul că o persoană a săvârşit a doua infracţiune având antecedente penale nestinse pentru prima infracţiune. Deosebirea recidivei de cumulul de sentinţe constă în faptul că, în cazul recidivei, legea prevede un regim specific de sancţionare a infracţiunii săvârşite în stare de recidivă, iar în cazul cumulului de sentinţe legea prevede un mod special de stabilire a pedepsei definitive pentru două infracţiuni sancţionate prin sentinţe diferite.

3. Pentru existenţa recidivei sunt necesare prezenţa următoarelor condiţii comune pentru toate formele recidivei:

a) Infractorul care a atins vârsta de 18 ani să aibă antecedente penale pentru săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni intenţionate. Infracţiunile săvârşite în timpul minoratului nu creează starea de recidivă.

Condamnările pronunţate în străinătate pentru infracţiuni intenţionate se iau în considerare la stabilirea de recidivă numai cu condiţia că aceste sentinţe au fost recunoscute de către instanţa de judecată a RM în modul stabilit de lege (art.34 alin.(4) CP).

Se consideră săvârşită în stare de recidivă şi infracţiunea intenţionată săvârşită de către o persoană cu antecedente penale nestinse, rezultate din condamnările pronunţate până la intrarea în vigoare a noului CP (12.06.2003).

În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată această infracţiune nu se consideră săvârşită în stare de recidivă, însă se ia în seamă, la stabilirea pedepsei, art.84 CP (art.34 alin.(5) lit.e) CP).

b) Acest infractor să săvârşească din nou una sau mai multe infracţiuni intenţionate. Infracţiunile din imprudenţă au rămas în afara recidivei prevăzute de art.34 CP, însă infracţiunile cu două forme de vinovăţie pot crea starea de recidivă, ele se consideră intenţionate (art.19 CP).

Săvârşirea unei infracţiuni intenţionate după stingerea antecedentelor penale sau după reabilitare nu creează starea de recidivă.

Dacă după pronunţarea sentinţei pentru prima infracţiune şi până la devenirea ei definitivă persoana fără antecedente penale săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată, aceste două infracţiuni nu formează o recidivă (a se vedea p.2 al comentariului de la art.33 CP).

4. După gradul prejudiciabil, recidiva, în art.34 CP, este legiferată sub trei forme: simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă.

5. Recidiva simplă este reglementată în art.34 alin.(1) CP. Ea există în toate cazurile în care se comite cu intenţie una sau mai multe infracţiuni de către o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Excepţie de la această regulă constituie cazurile în care recidiva se consideră periculoasă sau deosebit de periculoasă. Prin urmare, recidiva simplă are caracter general, iar celelalte două forme ale recidivei au caracter special.

6. În art.34 alin.(2) CP sunt prevăzute condiţiile specifice ale recidivei periculoase, care o determină să apară sub două modalităţi:

a) prima modalitate a recidivei periculoase există atunci când persoana condamnată anterior de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune.

Nu pot fi considerate drept condamnate cu închisoarea persoanele:

condamnate cu detenţiunea pe viaţă; condamnate la amendă, apoi le-a fost înlocuită cu închisoarea în condiţiile prevăzute în art.64

alin.(5) CP; condamnate la pedeapsa cu închisoarea şi liberate de pedeapsă datorită schimbării situaţiei

(art.94 CP şi art.389 alin.(3) pct.2) CPP); condamnate la pedeapsa cu închisoarea, aplicată ca pedeapsă definitivă pentru concurs de

infracţiuni intenţionate şi din imprudenţă în cazul în care pedeapsa definitivă constă în exclusivitate din pedeapsa cu închisoarea, aplicată pentru infracţiune din imprudenţă;

condamnate la închisoare, aplicată ca pedeapsă definitivă pentru concurs de infracţiuni intenţionate şi din imprudenţă în cazul în care infracţiunile intenţionate au fost săvârşite în timpul minoratului.

b) Pentru existenţa recidivei periculoase în a doua modalitate sunt necesare următoarele condiţii: persoana să fie anterior condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate grave sau

deosebit de grave. Această condiţie este îndeplinită indiferent de pedeapsa la care persoana a fost condamnată, dacă antecedentele penale nu sunt stinse;

această persoană să săvârşească din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă, care de fapt se şi consideră recidivă periculoasă în această modalitate.

7. Recidiva deosebit de periculoasă este reglementată în art.34 alin.(3) CP şi are de asemenea două modalităţi:

a) prima modalitate a recidivei deosebit de periculoase (art.34 alin.(3) lit.a) CP) se deosebeşte de recidiva periculoasă reglementată de art.34 alin.(2) lit.a) CP doar prin faptul că persoana trebuie să săvârşească o nouă infracţiune după ce a fost condamnată prin sentinţe definitive de trei ori cu închisoarea;

b) a doua modalitate a recidivei deosebit de periculoase (art.34 alin.(3) lit.b) CP) se caracterizează prin săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave de către o persoană condamnată anterior pentru o infracţiune excepţional de gravă.

i. Din cele menţionate se poate concluziona că condamnările anterioare ale persoanei sunt premise pentru recunoaşterea infracţiunilor săvârşite ulterior în stare de recidivă. Recidiva în reglementarea noului CP nu este o circumstanţă care poate agrava infracţiunea. Recunoaşterea infracţiunii săvârşite ca recidivă atrage după sine sancţionarea ei după unele criterii speciale prevăzute de art.82 CP.

ii. Dacă o persoană cu antecedente penale săvârşeşte din nou două sau mai multe infracţiuni intenţionate, fiecare infracţiune în parte urmează a fi recunoscută în stare de recidivă conform prevederilor art.34 CP. În acest caz mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune aflată în stare de recidivă conform criteriilor prevăzute în art.82 CP şi numai după aceasta se aplică regulile de stabilire a pedepsei definitive pentru concurs de infracţiuni (art.84 CP), iar la necesitate – şi pentru cumul de sentinţe (art.85 CP).

iii. Potrivit art.77 alin.(2) lit.a) CP, la stabilirea pedepsei se consideră circumstanţă agravantă săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a săvârşit o recidivă de infracţiuni. În opinia noastră condamnarea anterioară a persoanei pentru recidivă de infracţiuni nu poate fi considerată ca circumstanţă agravantă la stabilirea pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni care se află de asemenea în stare de recidivă. Însă condamnarea anterioară a persoanei pentru recidivă de infracţiuni poate fi considerată circumstanţă agravantă la stabilirea pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni care nu se află în stare de recidivă (de exemplu, în cazul unei infracţiuni din imprudenţă).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea Marii Camere din 29.03.2006 în cauza Achour v.Franţa//www.coe.int (a se vedea Jurisprudenţa CEDO de la comentariul art.10 CP).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 31.05.2004, 16 Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale, p.17: „La soluţionarea corectă a problemei privind stabilirea pedepsei în cazul recidivei de infracţiune (art.82), instanţele de judecată cercetează circumstanţele care confirmă existenţa recidivei de infracţiuni (art.34 CP), reieşind din antecedentele penale care nu au fost stinse sau anulate pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie. În acest caz trebuie aplicate regulile de stingere a antecedentelor penale şi de reabilitare, prevăzute respectiv în art.111 şi art.112 CP.

În sensul art.34 CP recidiva are loc în acele cazuri când infracţiunea, săvârşită cu intenţie, pentru care persoana este condamnată prin sentinţă definitivă indiferent de aceea dacă infracţiunea a fost neconsumată, sau pentru pregătire şi indiferent de faptul dacă persoana era autorul sau complicele la una din aceste infracţiuni”//BCSJ, 6/22, 2004.

CP al CSJ: „Se consideră că VS are recidivă deosebit de periculoasă pentru că anterior a fost condamnat la închisoare de 3 ori: pentru act de huliganism agravant, apoi pentru sustragerea bunurilor proprietarului, după care pentru viol şi satisfacerea poftei sexuale în formă perversă şi din nou a săvârşit o infracţiune excepţional de gravă – omor premeditat cu o deosebită cruzime a unui minor” (Decizia 1ca-52/03).

CP al CSJ: „S-a considerat ca recidivă situaţia inculpatei GV, care anterior pentru escrocherie fusese condamnată la amendă în mărime de 70 salarii minime, pedeapsă neexecutată prin neachitarea sumei şi care, după un an şi 6 luni de la condamnare a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă – sustragere a bunurilor în proporţii deosebit de mari” (Decizia CSJ 1ca-66/03).

CP al CSJ: „Numitul TV se află în stare de recidivă deosebit de periculoasă deoarece anterior a fost condamnat de 5 ori pentru infracţiuni intenţionate: 1) huliganism deosebit de agravant; 2) tâlhărie în circumstanţe agravante; 3) nimicirea bunurilor proprietarului prin incendiere; 4) tentativă de sustragere a bunurilor cu pătrundere în locuinţă; 5) sustragerea bunurilor proprietarului, şi a săvârşit din nou o tentativă de sustragere a bunurilor cu pătrundere în locul de depozitare a acestora” (Decizia CSJ 25/04).

CP al CSJ: „PA se află în stare de recidivă periculoasă, deoarece anterior a fost condamnat de 2 ori pentru infracţiuni intenţionate: 1) furt cu pătrundere în locuinţă; 2) jaf săvârşit de două persoane şi din nou a săvârşit o infracţiune de sustragere a bunurilor proprietarului cu pătrundere în loc pentru depozitare aşa că pedeapsa nu poate fi mai mică de două treimi din maximul pedepsei celei mai aspre prevăzute de sancţiune” (Decizia CSJ 269/04).

CP al CSJ: „GR, care anterior a săvârşit omor intenţionat cu o deosebită cruzime şi în timpul executării pedepsei a săvârşit tâlhărie cu pătrundere în locuinţă împreună cu altă persoană, deci o infracţiune deosebit de gravă, se consideră în stare de recidivă deosebit de periculoasă” (Decizia CSJ 146/04).

CP al CSJ: „La stabilirea pedepsei condiţionale lui DV pentru infracţiunea de păstrare ilegală a substanţelor narcotice, instanţa a considerat că, cu o lună până la pronunţarea ultimei sentinţe DV a achitat amenda în mărime de 400 u.c., pedeapsă stabilită printr-o sentinţă anterioară, fiind executată pe deplin” (Decizia CSJ 1ra-547/04).

CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale, inclusiv, pentru infracţiunile săvârşite de către persoana respectivă în timpul minoratului” (Decizia 1ra-217/2008).

CP al CSJ din 12.02.2008: „Mărimea pedepsei pentru tentativa de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse (art.81 CP)” (Decizia 1ra-54/2008).

Plenul CSJ din 17.12.2007: „Mărimea pedepsei pentru recidivă periculoasă nu poate fi mai mică de cel puţin două treimi din maxima celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător” ( Hotărârea 4-1re-444/2007).

Plenul CSJ din 17.12.2007: „În situaţia în care a apărut o stare favorabilă condamnatului calificativul recidivist deosebit de periculos i se va exclude, deoarece potrivit legislaţiei penale în vigoare (art.34 CP) este noţiune de recidivă şi nicidecum de recidivist” (Hotărârea 4-1re-440/2007).

CP al CSJ din 02.10.2007: „Recidiva se consideră periculoasă dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune” (Decizia 1re-603/2007).

Plenul CSJ din 02.07.2007: „Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din PS a CP pentru infracţiunea consumată” (Hotărârea 4-1re-188/2007).

Plenul CSJ din 28.05.2007: „Conform Legii de modificare a art.186 CP, coroborat cu art.34 CP, recidiva admisă de către condamnat devine o recidivă simplă şi nu una periculoasă, cum a statuat asupra pedepsei instanţa de apel, prin decizie menţinută şi de instanţa de recurs” (Hotărârea 4-1re-158/2007).

CP al CSJ din 08.05.2007: „Potrivit art.81 alin.(3) CP, mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din PS a acestui cod pentru infracţiunea consumată” (Decizia 1ra-373/2007).

CP al CSJ din 10.10.2006: „Infracţiunea săvârşită după intrarea în vigoare a noului Cod penal de către o persoană care la acel moment avea antecedent penal nestins se consideră săvârşită de o persoană cu recidivă şi pedeapsa urmează a se aplica cu respectarea şi a prevederilor art.82 CP. În sensul art.10 CP, efectul retroactiv al legii penale nu se extinde asupra stării de recidivă a persoanei” (Decizia 1ra-820/2006).

Plenul CSJ din 23.01.2006: „Conform alin.(4) art.72 CP, în penitenciare de tip închis există pedeapsa persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă” (Hotărârea 4-1re-5/2006).

CP al CSJ: „Conform art.84 alin.(4) CP în cazul în care, după pronunţarea sentinţei se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză, instanţa stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni şi nu pentru cumul de sentinţe. Această circumstanţă are importanţă şi pentru stabilirea tipului de penitenciar în care condamnatul trebuie să execute pedeapsa. Săvârşirea infracţiunii în timpul minoratului nu se consideră recidivă” (Decizia 1re-102/2005).

CP al CSJ din 06.10.2004: „Conform art.90 alin.(4) CP în cazul recidivei condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică” (Decizia 1ra-686/2004).

Plenul CSJ din 13.02.2004: „Conform CP, adoptat la 18.04.2002, institutul de recidivist deosebit de periculos este exclus” (Hotărârea 4-1re-2/2004).

Plenul CSJ din 31.03.2003: „Declarând inculpatul recidivist deosebit de periculos, nu poate fi luată în considerare condamnarea pentru o infracţiune săvârşită de această persoană înainte de vârsta de 18 ani” (Hotărârea 4-1ra-5/2003).

Capitolul III

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Reglementări de drept internaţional: Statutul CIP, art.31: Motive de exonerare a răspunderii penale//www.coe.int; Principiile fundamentale de aplicare a forţei şi armelor de foc de către persoanele cu funcţii de răspundere în cadrul menţinerii ordinii publice, adoptate de ONU în 1990, Documentele ONU, A/CONF. 144/28, 1990, 5 octombrie, p.124-129; Codul de comportament al persoanelor cu funcţii de răspundere în domeniul menţinerii ordinii publice/Rezoluţia AG a ONU 34/169 din 17.12.1979 //www.un.org

Reglementări de drept naţional: Legea cu privire la poliţie//V., 12/321, 30.12.1990; Legea privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate, art.45 //MO, 171-174/667, 02.11.2007; Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale RM, Ch., 1996.

Doctrină: Barbăneagră A., Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, AP, 5/2003; R.G.Ionuş, Aspecte tranzitorii privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei //RND, 4/74, 2006; M.Bîrgău, V.Florea, Principiile dreptului penal. Legitima apărare în legislaţia penală a diferitor ţări //RND, 8/24, 2003; V.Midrigan, Conceptul de risc întemeiat //RND, 7/65, 2006; X. Ulianovschi, Executarea ordinului ca circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei//RND,.6 (69), 2006.

ARTICOLUL 35. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) legitima apărare; b) reţinerea infractorului; c) starea de extremă necesitate; d) constrângerea fizică sau psihică; e) riscul întemeiat;f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

[Art.35 completat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. În CP din 1961 al RM au existat doar două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei: legitima apărare (art.13) şi extrema necesitate (art.14). Aceste norme se încadrau în Titlul II denumit Infracţiuni. În CP din 18 aprilie 2002, legislatorul a stabilit cauzele care înlătură caracterul penal al faptei într-un capitol aparte, Capitolul III, iar fiecărei cauze i-a rezervat câte un articol în parte (art.35-40). Recent, prin Legea 277 din 18.12.2008, legiuitorul a lărgit sfera cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, introducând ordinul ierarhic şi executarea dispoziţiei în categoria stipulărilor legale care au înlăturat contradicţiile dintre prevederile art.31-33 ale Statutului CIP şi legislaţia naţională.

2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări, situaţii, împrejurări, care au drept urmare că faptei prevăzute de legea penală îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăţia, prevederea în lege.

3. Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei serveşte atât lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentându-se ca o activitate social-utilă, cât şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atac periculos.

4. Activitatea de reţinere a infractorului, în condiţiile legii, nu constituie infracţiune. Se consideră socialmente utile acţiunile legate de cauzarea unui prejudiciu persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. Reţinerea infractorului şi predarea acestuia organelor de drept va constitui un

impediment la săvârşirea de noi infracţiuni, iar prejudiciul se justifică dacă în timpul reţinerii infractorului aceasta a fost unica metodă de a-l reţine.

5. Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de evenimente, energii, diverse întâmplări cu caracter accidental. În acest caz persoana nu acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil.

6. Temeiul includerii constrângerii fizice sau psihice în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al infracţiunii este generat de lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune (inacţiune) a făptuitorului, cerinţă generată de subiectul infracţiunii, cauză din care făptuitorul nu-şi poate dirija acţiunile.

7. Temeiurile enunţate produc efecte de înlăturare a caracterului penal al faptei numai cu privire la persoana care a acţionat efectiv sub imperiul constrângerii.

8. Drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei este considerat şi riscul întemeiat, deoarece are drept scop realizarea unor acţiuni socialmente utile. În cazul riscului întemeiat lipseşte şi elementul vinovăţiei, dat fiind faptul că persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni ştirbirea intereselor ocrotite de lege.

9. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu cauzele de liberare de răspundere penală (Cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală (Cap.IX) şi de înlăturare a răspunderii penale sau consecinţele condamnării (Cap.XI).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.11.2003: „CP nou în redacţia din 18.04.2002 nu prevede răspundere penală pentru omorul săvârşit în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări” (Decizia 4ra-47/2003).

CP al CSJ din 08 mai 2007: „Se încetează procesul penal în cauza penală V.V.S. din motivul că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale. V.V.S. se reabilitează” (Decizia 1reab-15/07).

ARTICOLUL 36. LEGITIMA APĂRARE

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

1. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în DUDO, Convenţia din 04.11.1950 etc. Stipulările din art.24 alin.(1) şi art.26 alin.(2) din CRM acordă fiecărei persoane dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a reacţiona independent, prim mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.

2. Conţinutul legitimei apărări – în redacţia noului CP – este esenţial modificat, noile prevederi lărgind aria de acţiune a normei în comparaţie cu prevederile art.13 CP din 1961.

3. Legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană săvârşind o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale ocrotite de lege. Legitima apărare este o activitate social-utilă, deoarece fapta săvârşită în condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă.

4. Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost forţată să acţioneze de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate de un atac.

5. Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului, care este îndreptat împotriva unei valori sociale ocrotite de lege.

6. Apărarea nu e considerată legitimă dacă riposta agresorului a fost întreprinsă după consumarea atacului.7. Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de lege. Atacul nu este

direct în cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol material (poartă închisă, zid, uşă) sau o distanţă mai mare în spaţiu.

8. Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare. Se consumă odată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele, gesturile, demonstrarea armei etc. indică obiectiv că atacul urmează să înceapă, fapta cade sub incidenţa prevederilor legitimei apărări.

9. Atacul e material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, armele, instrumentele etc. care sunt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insultă, şantaj, denunţare calomnioasă etc.) nu este considerat drept atac material.

10.Atacul e real dacă există obiectiv, dar nu doar presupus de persoană. El se consumă în momentul în care a luat sfârşit şi pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.

11.Nu se încadrează în conceptul de legitimă apărare presupusul atac în viitor. În cazul unui atac în viitor persoana are posibilitatea de a preveni pericolul, inclusiv anunţând organele abilitate cu funcţii de combatere a criminalităţii.

12.În literatura de specialitate este comentată speţa referitoare la fapta unei persoane care, pentru a preîntâmpina un furt din bunurile sale, a conectat gardul din sârmă la o sursă de curent electric. Victimă a devenit o persoană care trecea întâmplător pe lângă gard. Făptuitorul a fost condamnat pentru omor intenţionat.

13.Potrivit alin.(2) art.36, prin atac îndreptat împotriva sa ori împotriva altei persoane se înţeleg acţiunile agresorului contra vieţii persoanei, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii, onoarei, averii.

14.Dreptul la legitimă apărare îl are orice persoană, indiferent de funcţia pe care o ocupă, pregătirea specială, posibilitatea de a fugi de la locul atacului sau posibilitatea de a se adresa organelor de interne.

15.Prin noţiunea de pericol grav se înţeleg consecinţele ireparabile care pot surveni pentru persoana atacată: pierderea vieţii, vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, distrugerea bunurilor materiale în proporţii deosebit de mari etc.

16.Prin interes public se înţelege o stare, o activitate care vizează o instituţie publică şi buna ei funcţionare.10.Sintagma spaţiu de locuit echivalează semantic cu o încăpere în care persoana locuieşte permanent sau

temporar.11.Prin noţiunea de altă încăpere se înţelege un spaţiu delimitat dintr-o construcţie cu funcţia de locuinţă,

construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi alte construcţii de gospodărie, menite pentru amplasarea bunurilor materiale.

12.Lexemul pătrundere semnifică intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, în spaţiul de locuit.

13. Conform p.6 al HP CSJ,.23 din 28.06.2004, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor: „Drept violenţă periculoasă pentru viaţă şi sănătate urmează a fi considerată vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de o dereglare de scurtă durată a sănătăţii, sau vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a fost urmată de dereglarea de lungă durată a sănătăţii, precum şi alte acţiuni care, deşi nu au pricinuit vătămările menţionate, au creat la momentul aplicării lor un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei.”

17.Prin ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe se înţeleg acţiunile prin care făptuitorul îşi dezvăluie intenţia reală de aplicare a unei violenţe periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei. De exemplu, demonstrarea pistolului, cuţitului, briciului etc.

18.Legitima apărare are tangenţe cu reţinerea infractorului (art.37) şi cu starea de extremă necesitate (art.38). Exceptând asemănarea de formă a acestora cu infracţiunile, aceste trei cauze care exclud caracterul penal al faptei au un cadru comun: utilitatea acţiunilor întreprinse pentru binele societăţii. Diferenţele dintre aceste trei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:

legitima apărare se realizează numai în timpul desfăşurării unui atac direct, imediat, material şi real, iar reţinerea infractorului se întreprinde dacă persoana a fost prinsă asupra faptului sau imediat după săvârşirea infracţiunii;

scopul legitimei apărări este orientat spre prevenirea infracţiunii, iar scopul reţinerii infractorului – spre privarea făptuitorului de libertate şi aducerea lui la organele de urmărire penală sau la alt organ al puterii de stat;

mărimea daunei cauzate infractorului în timpul legitimei apărări şi al reţinerii infractorului poate să fie mai mare decât dauna care putea fi cauzată sau a fost cauzată de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în timpul stării de extremă necesitate trebuie să fie mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce dacă pericolul iminent nu ar fi fost înlăturat.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO, Corsacov v.Moldova din 04.04.2006, I, p.38: „La 31 august 2000, procuratura Lăpuşna a adoptat o decizie prin care instituirea urmăririi penale

împotriva ofiţerilor de poliţie a fost, de asemenea, respinsă. Ea a declarat, printre altele, că reclamantul avea un cuţit în mână şi că ofiţerii de poliţie au crezut că a existat o ameninţare la adresa lor şi l-au aruncat la pământ. În rezultat, reclamantul a suferit leziunile sale corporale prin căderea la pământ, lovindu-se cu capul, în timp ce ofiţerii de poliţie au acţionat în legitima apărare. Reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii.”

Idem, B, 1, 55: „Curtea reaminteşte că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (Bursuc v.România, § 80). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul art.3 al Convenţiei (Selmouni v.Franţa, § 87). Nu este suficient pentru stat să se refere doar la achitarea poliţiştilor acuzaţi în cadrul unei urmăriri penale şi, prin urmare, achitarea poliţiştilor după ce au fost acuzaţi de maltratarea unei persoane nu va scuti statul de sarcina probaţiunii, în conformitate cu art.3 al Convenţiei, de a dovedi că leziunile corporale suferite de această persoană în timp ce se afla sub controlul poliţiei nu au fost cauzate de poliţişti (Ribitsch v.Austria, § 34, 38)”//lhr.md

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 23.12.2003: „CP nou în redacţia din 18.04.2002 nu prevede răspunderea penală pentru vătămarea gravă sau mai puţin gravă a integrităţii corporale, cauzată în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări” (Decizia 1ro-279/2003).

CP al CSJ din 19 februarie 2008: „Instanţa de judecată nu a luat în considerare faptul că J.V. a fost atacat de patru persoane tinere şi puternice (de M.A., O.G., C.G. şi D.V.), că D.V. era înarmat cu un cuţit, că aceste persoane real l-au atacat, i-au cauzat leziuni corporale medii, că acest atac purta un caracter direct, imediat, material şi a fost declanşat din intenţii huliganice cu scopul de a-şi bate joc de inculpat, că atacul era îndreptat împotriva vieţii şi sănătăţii lui J.V. şi punea în pericol grav drepturile şi integritatea fizică ale ultimului” (Decizia 1ra-180/08).

ARTICOLUL 37. REŢINEREA INFRACTORULUI

Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.

1. Sintagma reţinere a infractorului exprimă sensul acţiunilor de cauzare a unor prejudicii în timpul captării şi predării către organele de drept a persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală.

2. Temeiurile, procedura reţinerii, dreptul cetăţenilor de a aduce forţat la poliţie sau în faţa altui organ al puterii de stat a persoanei prinse asupra faptului de săvârşire a unei infracţiuni sunt stabilite de legislaţia procesual-penală (Titlul V, Cap.I).

3. Orice persoană este în drept să reţină infractorul, să-l aducă forţat la poliţie sau în faţa altui organ al puterii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra infracţiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după aceasta (art.168 CPP).

4. Acţiunile de reţinere a infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în încăperi sigure, cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale – moartea acestuia.

5. Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru curmarea infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele neviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin.

6. Legea cu privire la poliţie prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări grave.

7. Sunt stipulate şi interdicţiile de aplicare a armei de foc contra femeilor şi minorilor, persoanelor de vârstă înaintată, precum şi contra oamenilor cu evidente deficienţe fizice, cu excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un

atac armat, opun rezistenţă folosind arme sau au săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea oamenilor, dacă acţiunile de acest fel nu pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.

8. Pentru depăşirea atribuţiilor în timpul reţinerii (aplicarea forţei, a mijloacelor speciale şi a armei de foc), colaboratorii poliţiei sunt supuşi răspunderii penale conform legislaţiei în vigoare.

9. Deosebirile dintre reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate şi legitima apărare au fost comentate la art.36 CP.

ARTICOLUL 38. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de extremă necesitate.

(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

1. Fapta săvârşită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie.

2. Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală şi apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puţin importante în favoarea celei mai importante.

3. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de diferită natură: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale organismului omului: foame, sete sau maladii, activităţi ale persoanei, săvârşite intenţionat sau din imprudenţă.

4. Condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social sunt: pericolul să fie iminent; pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor persoane ori un

interes public; să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.5. Prin pericol iminent se înţeleg situaţia, întâmplările, care pun în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau

a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă.6. Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege: viaţa, integritatea

corporală, sănătatea persoanei, interesul public.7. Pericolul iminent se consideră inevitabil, dacă nu poate fi înlăturat altfel decât prin comiterea unei fapte

prevăzute de legea penală.8. Condiţiile acţiunii de salvare a valorilor sociale ocrotite de lege sunt: pericolul nu poate fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica posibilitate de lichidare a

pericolului; să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu ar fi fost

înlăturat (alin.(3) art.38).9. Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă necesitate este mai restrânsă.

Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanele care, în virtutea obligaţiunilor de serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de poliţie, pompierii, medicii şi persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita pericolul etc.).

10. Starea de extremă necesitate nu poate servi drept argument juridic de liberare a făptuitorului de răspundere materială în cazurile în care prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de apariţia pericolului.

11. Deosebirile dintre starea de extremă necesitate, legitima apărare şi reţinerea infractorului au fost comentate în comentariul de la p.16 art.36 CP.

ARTICOLUL 39. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU PSIHICĂ

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.

(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.

1. Alin.(1) al prezentului articol stabileşte două forme distincte de înlăturare a caracterului penal al faptei: constrângerea fizică şi constrângerea psihică.

2. În cazul constrângerii fizice sau psihice se înlătură caracterul penal al faptei din motivul că infracţiunii îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale: vinovăţia. Conform regulilor generale ale răspunderi penale, nu există vinovăţie când făptuitorul este lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

3. Constrângerea fizică este o presiune condiţionată de o energie străină care îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

4. Constrângerea psihică constă într-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

5. Condiţiile constrângerii fizice şi psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de lege, pot fi deduse din conţinutul legii. Aceste condiţii sunt:

existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere fizică sau psihică;

constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală ori bunurile persoanei;

pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

6. Alin.(2) al articolului nominalizat prevede situaţia (starea) în care făptuitorul îşi menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În cazul în care persoana are posibilitatea de a-şi alege un anumit comportament şi a lua una sau altă decizie se vor aplica prevederile stării de extremă necesitate.

ARTICOLUL 40. RISCUL ÎNTEMEIAT

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.

(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.

 

1. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna activitatea persoanei în diferite domenii – ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producţie etc. – a fost introdusă în legislaţia penală o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul întemeiat.

2. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.

3. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc; persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi valorile sociale

ocrotite de legea penală.4. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor

ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie o altă cale de a atinge scopul social util.

5. Riscul se consideră neîntemeiat, dacă: era cu bună ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane; conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic; conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social; scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc; persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de

legea penală; persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

ARTICOLUL 401. EXECUTAREA ORDINULUI SAU DISPOZIŢIEI SUPERIORULUI

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.

(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.

(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sunt vădit ilegale.

[Art.401 introdus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. Ordinul sau dispoziţia se consideră legale, dacă au fost date de către persoanele respective şi în limitele competenţei lor, iar după conţinutul lor nu contravin legislaţiei în vigoare şi nu sunt legate de încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului.

2. Prin sintagma ordin ierarhic se înţelege o dispoziţie obligatorie, scrisă sau orală, emisă de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai.

3. Sintagma executare a dispoziţiei are sensul de aducere la îndeplinire întocmai a prevederilor unui ordin emis de o autoritate sau de o persoană oficială.

4. Cerinţele faţă de conţinutul şi forma de emitere a ordinului sunt generale: claritate, neadmitere a ambiguităţii în interpretare şi neprovocarea stării de îndoială a subordonatului.

5. Emiţătorul ordinului poartă răspunderea de ordinul emis şi de consecinţele acestuia, de corespunderea ordinului cu legislaţia, precum şi de abuzul de putere şi de excesul de putere sau de împuterniciri funcţionale în ordinul pe care îl emite şi de neluarea măsurilor de executare a prevederilor respective.

6. Ilegalitatea ordinului trebuie să fie evidentă, acest fapt presupunând că executorul este conştient de ilegalitatea ordinului, dar, exceptând acest fapt, îl îndeplineşte.

7. Executarea ordinului poate servi drept fapt al nevinovăţiei executorului numai dacă acesta nu a depăşit limitele ordinului. Orice depăşire a limitelor ordinului atrage răspunderea personală a executorului.

8. Ordinul ierarhic şi executarea dispoziţiei se încadrează perfect în numărul cauzelor care exonerează răspunderea penală numai în următoarele condiţii strict prevăzute de dispoziţia legii:

dacă ordinul ierarhic sau dispoziţia nu este vădit ilegală;

dacă persoana care l-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia este ilegală.

9. Prin sintagma vădit ilicită se înţelege faptul de conştientizare a caracterului clar, evident ilegal, ilicit al ordinului de către executor.

10. Fraza nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia este ilicită exprimă conceptul de neconştientizarea certă de către executor a faptului de ilegalitate a ordinului sau dispoziţiei pe care a executat-o.

11. În cazul în care ordinul sau dispoziţia ilegală întruneşte condiţiile prevăzute de lege, răspunderii penale este supus emiţătorul.

12. Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care a refuzat să execute un ordin sau o dispoziţie vădit ilicită.

13. Persoana care a executat un ordin sau o dispoziţie vădit ilicită, poartă răspundere penală pe baze generale pentru infracţiune.

14. Ordinul ierarhic (dispoziţia) de a comite o faptă de genocid sau o crimă împotriva umanităţii este întotdeauna vădit ilegal.

Capitolul IV

PARTICIPAŢIA

Reglementări de drept internaţional: Statutul CIP, art.25 p.3; Materialele Congresului în materie de drept penal de la Atena, 1957.

Reglementări de drept naţional: CP, art.41-49, 77 alin.(1) lit.c). Doctrină: Ulianovschi X., Participaţia penală, Ch., 2000; Grama M., Participanţii la infracţiune şi

particularităţile răspunderii lor, Ed.USM, Ch., 2004; George P. Fletcher, Dolea I., Blănaru D., Concepte de bază ale justiţiei penale, Editura Arc, Ch., 2001, p.201-220, 397-406; Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept penal, Partea generală, vol.1, Editura Cartier Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal. Comentat şi adnotat, sub red. A.Barbăneagră, Cartier Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Bârgău M., Borodac A., Bujor V., Carpov T., Gheorghiţă M., Gurschi C., Laşcu M., Popovici T., Şaulean V., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, sub red. A.Barbăneagră, Ed.Arc, Ch., 2003; Macari I., Dreptul penal al RM, Partea generală, Ch., 2002. S.Brînză, V.Stati, Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise //RND, 4/2, 2008.

ARTICOLUL 41. PARTICIPAŢIA

Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

1. Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau de mai multe persoane împreună. Dacă la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai multe persoane, se poate vorbi despre participaţie la această faptă. Specificul participaţiei ca formă deosebită a activităţii infracţionale, determină şi o anumită originalitate în rezolvarea problemei pe care o ridică răspunderea penală a participanţilor la infracţiune.

2. Pentru ca participaţia penală să existe, se cer următoarele condiţii: a) să existe pluralitate de făptuitori; b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică) între participanţi; c) fapta să fie săvârşită în cooperare materială sau intelectuală; d) săvârşirea de către toţi participanţii a uneia şi aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală; e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii.

3. Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi la infracţiune sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici. Participarea la infracţiune a mai multor persoane înseamnă că nu o persoană, ci două sau mai multe săvârşesc fapta prevăzută de legea penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva unuia şi aceluiaşi obiect. Existenţa legăturii interne subiective cu privire la săvârşirea infracţiunii nu relevă de una singură participarea la infracţiune. De asemenea, nu constituie participaţie nici aprobarea acţiunilor infracţionale, dacă aceasta nu s-a exprimat printr-o formă concretă de ajutorare a infractorului: strigătele persoanelor prezente la fapta infracţională în susţinerea acţiunilor făptaşilor nu constituie instigare, deoarece un atare îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea agresiunii. În cazul în care strigătele de susţinere conduc la întărirea hotărârii infracţionale, acţiunea respectivă e calificată drept complicitate intelectuală.

4. Condiţia participaţiei se realizează atunci când cooperează cel puţin două persoane fără ca aceasta să fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.

5. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicată direct în dispoziţia art.41 CP, conform căreia se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor persoane la săvârşirea

unei infracţiuni intenţionate. Deci, din punct de vedere subiectiv, participaţia propriu-zisă este condiţionată de săvârşirea faptei cu intenţie de cel puţin două persoane: instigator - autor; autor - complice ş.a.

6. Participaţia penală există numai atunci când cooperarea s-a produs cu intenţie. De exemplu, dacă legea cere pentru sancţionarea faptei săvârşite existenţa intenţiei, aceasta trebuie constatată cu privire la fiecare participant. Dacă unele persoane au cooperat din imprudenţă, cooperarea urmează a fi constatată pentru fiecare persoană care a cooperat, însă nu există participaţie penală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi.

7. Pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătură subiectivă, trebuie să existe o cooperare materială sau intelectuală a participanţilor, care constă în faptul că persoanele contribuie într-o formă sau alta la săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Această contribuţie poate fi: potrivit naturii ei, materială sau intelectuală; ţinând seama de importanţa sau de aportul ei, principală şi secundară; ţinând cont de momentul când are loc: ea este înainte de începerea executării acţiunii (inacţiunii) sau în timpul executării acesteia până la momentul terminării ei.

8. O expresie exterioară a cooperării se conţine în asocierea acţiunilor participanţilor, care poate să se realizeze în două forme: o însumare simplă a forţelor pentru producerea urmărilor prevăzute de lege; condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor.

9. Sintagma săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală are sensul că, pentru toţi participanţii la activitatea infracţională comună, există o componenţă de infracţiune comună. Indivizibilitatea faptei este considerată reală, obiectivă, după cum o prevede legea penală, şi nu în funcţie de încadrarea juridică pe care ar putea să o obţină ţinându-se cont de diferiţi participanţi, încadrare ce depinde de vinovăţie şi care poate fi diferită de la participant la participant. Ca să existe participaţie, e necesar ca acţiunile participanţilor să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic, iar fapta să se realizeze cel puţin în forma tentativei.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CA Chişinău din 3.04.2008: „Colegiul penal consideră că instanţa de fond, la pronunţarea sentinţei, a stabilit corect circumstanţele de fapt, a apreciat incorect şi eronat probele şi din aceste considerente, ilegal i-a achitat pe inculpaţii B.V., G.S., L.I., I P. şi T. V. pe art.273 al 2, p.b) CP, pe motivul că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii prevăzută de art.273 alin.(2) lit.b) CP, răpirea mijlocului de transport fără scop de însuşire, săvârşită de două s-au mai multe persoane. Dimpotrivă, Colegiul penal constată că inculpaţii B.V., G.S., L.I., I P. şi T.V., la 21.01.2007, aproximativ pe la orele 20.00, împreună şi de comun acord, în timpul când serveau băuturi alcoolice în ograda casei nr.32/2 de pe str.A.Doga, mun.Ch., au hotărât şi au răpit automobilul de model „Renault 11” cu n/î C DM 352, cu preţul de 13.764,7 lei, ce aparţinea cet.V.P, în următoarele circumstanţe: B.V. a pătruns în salonul automobilului, s-a aşezat la volanul automobilului dat, iar G.S., L.I., I P. şi T.V., au împins automobilul de la locul parcării de pe str.A.Doga 32/2, mun.Ch. la o distanţă de 300 metri în partea Centrului Comercial „Calea Basarabiei” care se află pe str.Calea Moşilor, mun.Chişinău, unde, l-au dat într-o râpă şi i-au dat foc, distrugându-l integral. Colegiul penal califică acţiunile inculpaţilor B.V., G.S., L.I., I P. şi T.V., conform art.273 alin.(2) lit.b) CP” (Decizia 1a- 351/08).

ARTICOLUL 42. PARTICIPANŢII

(1) Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

(2) Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.

(3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.

(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune.

(5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis

dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.

(6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.

1. Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

2. Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.

3. În raport cu ceilalţi participanţi (organizatori, instigatori sau complici), autoratul se distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, contribuţia autorului constând tocmai în săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie latura obiectivă a infracţiunii. Datorită specificului său, autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiunea care poate exista şi în afara participaţiei. Nici instigarea, ca formă de participaţie, nici complicitatea, nici organizatorul nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii. Atunci când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea. Prin lexemul nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar, pe de altă parte, caracterul de act de executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă pentru realizarea acelei contribuţii foloseşte sau frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe, explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

4. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei: dacă nu pierde calitatea de autor cel care, după săvârşirea faptei, a încetat de a mai avea calitatea care condiţiona acea calificare şi, viceversa, nu devine autor cel care a dobândit această calitate după săvârşirea faptei la care a participat. Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) de către autor, nu se poate vorbi despre săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate realiza conţinutul acesteia. Este considerat autor acea persoană care, la comiterea infracţiunii de omor, împuşcă victima, la comiterea furtului, ia lucrul mobil din posesia sau deţinerea altuia. De aceea, atunci când actele de instigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare cel care le comite este autor, iar nu instigator sau complice.

5. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. În caz de coautorat, unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (de exemplu, luarea bunului), iar altul – cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă de coautorat.

6. Nu există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente diferite, lovind, de exemplu, din răzbunare, mortal victima.

7. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane împreună sau în comun.

8. Se consideră organizator persoana care a pus la cale săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea planului săvârşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.

9. Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşte atât de autor, de coautor, cât şi de complice. Conform art.42 alin.(4) CP, instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care, fiind determinată să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune, deoarece el nu participă la săvârşirea materială a infracţiunii, adică la realizarea laturii obiective a acesteia.

Instigatorul însă are ideea de săvârşire a infracţiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să ia hotărârea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, ia hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).

10.Conform art.42 alin.(5) CP, complice este persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. Pe când autorul efectuează acte de executare care realizează în mod nemijlocit materialitatea faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului. Aşadar, complicele nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină (înlesneşte, ajută) realizarea acesteia de către autor.

11.Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuţie nu are ea însăşi caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua fapte cu caracter de executare în cazul faptei săvârşite, contribuţia sa rămânând o activitate de sprijinire (este cazul infracţiunilor cu subiect special, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-i ajute).

12. Acţiunile persoanelor care nu au luat parte la săvârşirea sustragerii, dar au contribuit la comiterea acesteia prin sfaturi, indicaţii, prin promisiunea prealabilă că vor tăinui urmele infracţiunii, vor vinde bunurile sustrase etc., trebuie calificate drept complicitate la sustragere, cu referire la alin.(5) art.42 CP. Săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de două sau mai multe persoane”. Persoana care a organizat sustragerea sau care a determinat săvârşirea sustragerii o persoană care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală, în corespundere cu alin.(2) art.42 CP este trasă la răspundere penală în calitate de autor al sustragerii. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie, indiferent de faptul dacă au luat sau nu parte la săvârşirea acestor infracţiuni (HP CSJ nr.23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, p.25, 26).

13.Şantajul săvârşit de două sau de mai multe persoane are loc în următoarele cazuri: a) şantajul a fost săvârşit în coautorat (inclusiv coautorat cu repartizarea rolurilor); b) şantajul a fost săvârşit de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne; c) şantajul a fost săvârşit de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală. Acţiunile persoanelor care nu au luat parte la săvârşirea şantajului, dar au contribuit la săvârşirea acestuia prin sfaturi, indicaţii, prin promisiunea prealabilă că vor tăinui urmele infracţiunii, că vor vinde bunurile dobândite etc., trebuie calificate drept complici la şantaj, cu referire la art.42 alin.(5) CP. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile de şantaj săvârşite de această organizaţie, indiferent de faptul dacă a luat sau nu parte la săvârşirea acestor infracţiuni.

14.Calificarea violului (art.171 CP) sau a acţiunilor violente cu caracter sexual (art.172 CP) ca fiind săvârşite de două sau de mai multe persoane poate avea loc în cazul în care persoanele (nu mai puţin de două) participante la viol acţionau de comun acord în privinţa victimei. Ca viol sau acţiuni violente cu caracter sexual săvârşite de două sau de mai multe persoane sunt calificate nu doar acţiunile persoanelor care au săvârşit raportul sexual, actul de homosexualism, actul de lesbianism sau de satisfacere a poftei sexuale în forme perverse, dar şi acţiunile persoanelor care, prin aplicarea constrângerii fizice sau psihice faţă de victimă, au făcut posibilă săvârşirea acţiunii sexuale respective. Complicele la viol şi/sau acţiuni violente cu caracter sexual este persoana care: a ademenit victima într-un loc dinainte convenit, comod pentru săvârşirea infracţiunii; a pus la dispoziţie mijlocul său de transport, in scopul săvârşirii infracţiunii; a pregătit mijloacele necesare aducerii victimei in starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; a săvârşit cu victima un raport sexual şi/sau un act de homosexualism, de lesbianism sau de satisfacere a poftei sexuale în forme perverse în mod benevol, creând imediat condiţiile pentru comiterea violului şi/sau a acţiunilor violente cu caracter sexual de către alte persoane, cu care a intrat în înţelegere prealabilă etc. (HP CSJ nr.17 din 7.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală, p.9).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 18.06.2002: „Inculpaţii au fost condamnaţi corect, în baza art.17 şi pct.1 art.88 CP din 1961, unul pentru că a organizat, iar altul pentru că a instigat, fiind şi complice la săvârşirea omorului premeditat din interes acaparator” (Decizia 1ca-148/2002).

CP al CSJ din 20.02.2001: „Potrivit alin.6 art.17 CP complice se consideră persoana, care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, procurarea mijloacelor sau înlăturarea obstacolelor, precum şi persoana care a promis în prealabil că îl va favoriza pe infractor, va tăinui instrumentele şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii, urmele ei, sau obiectele dobândite pe cale criminală” (Decizia 1r/a-31/2001).

ARTICOLUL 43. FORMELE PARTICIPAŢIEI

În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme de participaţie:

a) participaţie simplă;

b) participaţie complexă;

c) grup criminal organizat;

d) organizaţie (asociaţie) criminală.

Analiza formelor participaţiei este expusă în cadrul comentariului de la art.44-47 CP.

ARTICOLUL 44. PARTICIPAŢIA SIMPLĂ

Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii.

1. CP, art.42 alin.(1), defineşte autorul infracţiunii ca pe o „persoană, care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală…”.

2. Prin lexemul nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare a laturii obiective, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte, caracterul de act de executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă pentru realizarea acelei contribuţii îşi foloseşte sau îşi frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă etc.) ori dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe, explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

3. Însă sunt situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în mod direct nu numai de o singură persoană, ci de mai multe. În aceste cazuri, fapta se săvârşeşte în coautorat. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu acţiuni de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

4. Este coautor al infracţiunii de omor atât persoana care loveşte mortal victima, cât şi cea care imobilizează victima ori încearcă să o dezarmeze.

5. De asemenea, există coautorat în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu intenţia de a o ucide, cu toate că s-ar putea ca niciuna din lovituri să nu fi fost mortală, însă, cumulate, ca urmare a intensităţii lor, acestea i-au cauzat moartea. În asemenea caz, dacă s-ar lua în considerare fiecare acţiune separată, ar exista autorat la infracţiunea de vătămare corporală, dar luate împreună, constituie coautorat la infracţiunea de omor.

6. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi participanţi la infracţiune au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică au efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei incriminate.

7. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.

8. În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră acte de executare, deci de coautorat, şi acelea prin care se contribuie, chiar indirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar fi actele de paralizare a energiei, de opunere sau înlăturare a unui obstacol din calea săvârşirii faptei. În acest sens, se consideră acte de coautorat, şi nu de complicitate, actele prin care un inculpat a ţinut victima spre a putea fi lovită, iar alt inculpat a lovit victima.

9. În cazul coautoratului suntem în prezenţa unui raport de cauzalitate complex. De exemplu, la infracţiunea complexă de tâlhărie în formă consumată, autorul trebuie să realizeze în întregime acţiunea infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc., precum şi luarea bunului), pe când în caz de coautorat unii dintre coautori pot realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (luarea bunului), iar altul – cealaltă parte (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia există o infracţiune consumată sub formă de coautorat.

10. Pentru existenţa coautoratului trebuie să fie întrunite anumite condiţii. Astfel, sub aspect subiectiv, trebuie să se constate legătura dintre coautori, altfel chiar dacă s-ar constata actele materiale de cooperare, nu vom considera că există coautorat ca formă de participaţie, ci o simplă cooperare materială, fiecare fiind considerat autor al faptei. Nu există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente diferite, lovind mortal, din răzbunare, victima.

11. În cazul infracţiunilor la care se prevede în conţinutul lor legal un anumit mobil sau scop, trebuie ca fiecare coautor să acţioneze datorită acestui mobil şi să urmărească acest scop, nu numai unul dintre ei, dar toţi făptuitorii trebuie să îndeplinească această cerinţă legală.

12. Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii faptei, propunând celorlalte să acţioneze împreună, nu condiţionează sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind vorba de o activitate comună a coautorilor, iniţiativa aparţinând unei sau unor persoane.

13. Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel, atunci când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup de persoane, – au hotărât să-i folosească pe acei care se aflau în grupul respectiv şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia sub forma coautoratului, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au venit încă patru persoane, care au început şi ei să o lovească, unii cu cuţitele, iar alţii cu alte obiecte şi cu picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecare dintre făptaşi.

14. Dacă legătura subiectivă se realizează ulterior consumării infracţiunii, nu mai exisă coautorat. Astfel, nu există coautorat la furt dacă unul dintre inculpaţi a luat bunul spre a-l valorifica, după consumarea furtului de către celălalt inculpat, primul inculpat răspunde în calitate de tăinuitor.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 17.12.2007: „Infracţiunea comisă de T.V. – violul săvârşit de două sau mai multe persoane – este prevăzută de art.171 alin.(2) lit.c) CP, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi, potrivit art.16 alin.(4) CP, se consideră o infracţiune gravă. În atare situaţie, când nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate la art.109 CP, voinţa părţilor cu scop de împăcare nu poate produce efecte juridice. Astfel, din acest punct de vedere, motivele de casare a hotărârii atacate, precum că părţile s-au împăcat, se resping ca neîntemeiate” (Hotărârea 4-1re-448/2007).

HP CSJ din 17.12.2007: „Faptele lui R.V. se încadrează în baza art.188 alin.(2) lit.a), b), d), e), f) CP cu semnul calificativ tâlhăria, adică atacul tâlhăresc asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate, săvârşită repetat, de două sau mai multe persoane, cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile. Iar ale lui V.R., R.M. şi Gh.E. în baza art.188 alin.(2) lit.b), d), e), f) CP, de asemenea calificate ca tâlhărie, adică atacul tâlhăresc asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau

sănătatea persoanei agresate, săvârşită de două sau mai multe persoane, cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” (Hotărârea 4-1re-440/2007).

CPL al CSJ: „CPL al CSJ nu evidenţiază anumite temeiuri pentru aprecierea critică a probelor enumerate. şi consideră că instanţa de fond a examinat sub toate aspecte cauza penală în privinţa inculpatei S.N., a constatat corect starea de fapt şi de drept a acesteia, a reţinut just vinovăţia inculpatei în comiterea acţiunilor incriminate şi încadrarea juridică acestora în baza art.165 alin.(2) lit.b), d) CP ca traficul de fiinţe umane, exprimat prin recrutarea, transportarea, adăpostirea părţilor vătămate în scop de exploatare sexual-comercială, comisă de două sau mai multe persoane, asupra a două persoane, prin abuz folosindu-se de starea de vulnerabilitate a acestea, în scopul restituirii unei datorii a cărei mărime nu a fost stabilită în mod rezonabil. Ca urmare, hotărârea instanţei de apel în privinţa inculpatei S.N. urmează să fie casată cu menţinerea în această parte a sentinţei instanţei de fond” (Decizia 1ra-729/2007).

CP al CSJ din 22.05.2007: „Prin sentinţa Judecătoriei Şoldăneşti din 01 septembrie 2006, M.Gr. a fost condamnat în baza art.186 alin.(2) lit.b) şi 186 alin.(2) lit.c), d) CP, cu aplicarea art.84 CP, pentru concurs de infracţiuni pe art.186 alin.(2) lit.b) la 2 ani închisoare şi amendă în mărime de 3000 lei, care urmau a fi executate separat, cu executarea pedepsei în penitenciar pentru minori. Prin aceeaşi sentinţă a mai fost condamnat şi T.V. în baza art.186 alin.(2) lit.c) CP la 180 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii, însă în privinţa acestuia hotărârile judecătoreşti nu sunt contestate. Conform sentinţei pronunţate, în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între acuzatorul de stat şi inculpat, inculpatul minor M.Gr. a fost condamnat pentru că, la 14 aprilie 2006, ora 1400, împreună cu alţi doi minori, au sustras pe ascuns de pe pilonii de lângă brigada de tractoare „Palii" din s.Olişcani, r-nul Şoldăneşti 119 kg de sârmă de aluminiu în valoare de 1541,05 lei, care aparţinea SA „RED-NORD", filiala Şoldăneşti.

Acţiunile comise au fost încadrate de către instanţa de fond în baza art.186 alin.(2) lit.b) CP, care prevede infracţiunea de furt, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, săvârşit de două sau mai multe persoane” (Decizia 1re-350/2007).

ARTICOLUL 45. PARTICIPAŢIA COMPLEXĂ

(1) Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

(2) Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:

a) de un singur autor;

b) de doi sau mai mulţi autori.

1. Condiţia participaţiei complexe se realizează când cooperează intenţionat cel puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una dintre ele fiind autorul, iar celelalte persoane având diferite roluri: instigator, organizator, complice.

2. Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe persoane, indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, străini sau cetăţeni, subiecţi speciali sau care nu au această calitate. Toate persoanele care cooperează trebuie însă să îndeplinească condiţiile pentru a răspunde din punct de vedere penal.

3. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.(1) CP, poate să se realizeze de către persoanele care au contribuit la săvârşirea infracţiunii în diverse calităţi: autor, organizator, instigator, complice. Se consideră organizator persoana care a pus la cale săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea planului de săvârşire a infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei criminale, în coordonarea nemijlocită a acţiunilor participanţilor la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de

exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc. În cazul participaţiei complexe (art.45 alin.(1) CP), organizatorul pune la cale infracţiunea, iar autorul o execută nemijlocit.

4. Instigarea, în cadrul participaţiei complexe, este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, pe o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care, fiind determinată să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi, în mod concret, la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii de săvârşire a infracţiunii şi prin determinarea luării hotărârii de a săvârşi fapta de către acesta, fapt care denotă faptul de începere a executării ei. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune, deoarece el nu participă la săvârşirea materială a infracţiunii, la realizarea laturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de comitere a infracţiunii şi pe care el o transmite altei persoane (autorului), motivându-l pe aceasta să ia hotărârea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, ia hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată). În acest caz s-a realizat o participaţie complexă la săvârşirea unei infracţiuni (art.45 alin.(1) CP).

5. Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. Deci, complicele are prevederea acţiunii (inacţiunii) pe care urmează să o execute autorul (coautorul), el conştientizează urmările ei periculoase şi înţelege că actul său se alătură acţiunii (inacţiunii) autorului. De asemenea, el doreşte sau acceptă să se producă urmările prevăzute. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria, la care a înţeles să contribuie prin acte de ajutorare, va fi comisă prin punerea victimei în stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice, contribuţia sa va constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea folosind violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea va fi săvârşită în una dintre modalităţile alternative de realizare a laturii obiective a tâlhăriei şi a dorit să participe la comiterea acesteia.

6. Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă îndemnul nu este urmat de determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta mai avea unele ezitări cu privire la punerea ei în executare, acesta poate constitui doar complicitate intelectuală, fiindcă a contribuit la întărirea hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar a întărit hotărârea autorului de a comite fapta, în acest caz există complicitate la avort, mai ales că cel care a solicitat întreruperea sarcinii i-a procurat autorului unele substanţe şi instrumentele necesare intervenţiei. În acest caz, inculpatul comite atât o complicitate morală, prin întărirea hotărârii autorului de a întrerupere sarcina în condiţii ilicite, cât şi o complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a substanţelor şi instrumentelor necesare intervenţiei de întrerupere a sarcinii. Se subliniază just în motivarea soluţiei necesitatea că îndemnul, pentru a constitui instigare, urmează să aibă caracter determinant, adică să fi fost hotărâtor în luarea deciziei autorului de a săvârşi infracţiunea, în caz contrar îndemnul constituie un act de complicitate morală. Din sensul art.45 alin.(1) CP, rezultă că, în cazul participaţiei complexe, la săvârşirea infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţi participanţi, fie doar unul din ei, fie toţi împreună.

7. Participaţia complexă se poate produce în cadrul oricărui tip de infracţiuni cu subiect special, deoarece, la săvârşirea acestor infracţiuni, se cere existenţa calităţii speciale doar a autorului infracţiunii, nu şi a celorlalţi participanţi (organizator, instigator, complice).

8. Conform art.45 alin.(2) CP, participaţia complexă poate avea loc şi în cazurile participării nemijlocite a două sau a mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei, la săvârşirea acestei infracţiuni, să participe şi alte persoane: organizatorul, instigatorul sau complicele. În absenţa unor asemenea împrejurări, suntem în prezenţa unei participaţii simple.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.03.2008: „K.E. a fost condamnat pentru faptul, că fiind reprezentant al întreprinderii “GELLC” SUA, intenţionat prin participaţie complexă şi cu alte persoane a comis infracţiunea contrabandă în următoarele circumstanţe: la 12 ianuarie 1998 de către cet.L.C. a fost înregistrată SRL "M" cu scopul de a exporta din RM producţie agricolă. Firma în cauză a fost înfiinţată ca urmare a înţelegerii prealabile a cet.L.C., I.S. care a fost înscris în calitate de contabil şi I.V. Din materialele cauzei rezultă, că în şedinţa de judecată a fost pronunţat doar dispozitivul sentinţei. În dosar nu sunt date că părţile au fost informate despre redactarea sentinţei” (Decizia 1ra-55/2008).

ARTICOLUL 46. GRUPUL CRIMINAL ORGANIZAT

Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.

1. Această formă de participaţie se deosebeşte de cele anterioare după criteriul ei de stabilitate, de statornicie.

2. Asupra statorniciei grupului organizat indică durata existenţei acestui grup în timp. Acesta poate consta din timpul ce s-a scurs de la formarea grupului până la săvârşirea primei infracţiuni din numărul de infracţiuni planificate de membrii grupului. Acesta poate consta, de asemenea, din perioada în timpul căreia membrii grupului au săvârşit infracţiuni.

3. Pe lângă criteriul de timp, gradul înalt de coordonare şi statornicie a legăturilor dintre membrii grupului criminal poate fi indicat de existenţa unui plan bine determinat de activitate infracţională, cu desemnarea rolurilor şi funcţiilor membrilor grupului, a unor acte şi operaţiuni concrete.

4. De asemenea, statornicia relaţiilor dintre membrii grupului, la rândul său, exprimă nu doar gradul înalt de coordonare a acţiunilor şi comportării lor, dar şi caracterul retras, nivelul de izolare a acestei formaţiuni infracţionale de societate (cu regulile sale de comunicare, de subordonare, disciplină etc.).

5. Criteriul statorniciei, de obicei, presupune intenţia membrilor grupului criminal organizat de a săvârşi nu doar o singură infracţiune, ci mai multe (de exemplu, grupul criminal organizat s-a format cu scopul de a ataca sistematic grupurile de turişti din zona de odihnă etc.). Totuşi, statornicia grupului criminal organizat poate să se manifeste şi doar prin acţiunile multiple de organizare, planificare şi pregătire detaliată a unei infracţiuni.

6. Din cele indicate, rezultă că fiecare persoană, care intră în grupul criminal organizat, nu este doar un simplu participant la acest grup, ci membru al grupului, indiferent de locul şi funcţiile executate, ce i-au fost încredinţate lui în cadrul desfăşurării planului de activitate criminală. Aceste concluzii se deduc şi din faptul că legea nu limitează participarea la grupul organizat doar prin acţiuni de autorat sau coautorat, cum este în cazul participaţiei simple sau complexe.

7. Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de unele infracţiuni concrete, săvârşite de alţi membri ai acestui grup. În asemenea situaţii, ei poartă răspundere penală doar pentru participarea la grupul criminal organizat şi pentru faptele lor personale, săvârşite de ei pentru executarea planului activităţii criminale a grupului organizat, conform articolelor respective ale PS a CP.

8. Drept sustragere, săvârşită de către un grup de persoane, se consideră săvârşirea acţiunilor la care au participat două sau mai multe persoane care s-au înţeles în prealabil sau ocazional despre săvârşirea în comun a infracţiunii şi care au participat nemijlocit la realizarea ei. În acest mod sunt încadrate şi acţiunile persoanelor care fac parte din grupul criminal, deşi nu au participat nemijlocit la sustragerea averii, însă până la săvârşirea sustragerii, în procesul înţelegerii prealabile între participanţii grupului, a avut loc repartizarea de comun acord a rolurilor (unii stau la pândă lângă locul săvârşirii infracţiunii, alţii ameninţă cu aplicarea violenţei, percheziţionează victima, au o astfel de atitudine ce le demonstrează victimelor că orice rezistenţă nu are niciun rost etc.

9. În cazurile în care, după vreuna din infracţiunile prevăzute la alin.(1) art.186-192 CP, a fost săvârşită: a) o infracţiune omogenă (de exemplu, furtul urmat de jaf); b) o infracţiune prevăzută de un alt alineat al aceluiaşi articol (de exemplu, furtul neagravat urmat de furtul săvârşit de două sau mai multe persoane; c) o infracţiune care a fost întreruptă la o altă etapă a activităţii infracţionale (de exemplu, când furtul consumat a fost urmat de tentativa de furt sau pregătirea de furt, ori viceversa); d) o infracţiune în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul caz a fost autor, iar în cel de-al doilea - organizator, instigator sau complice, ori viceversa), calificarea se face conform regulilor concursului de infracţiuni (p.24 HP CSJ 28.06.2004, nr.23, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor //BCSJ 8/5, 2004).

10. Săvârşirea sustragerii de un grup criminal organizat are loc în cazul în care această faptă e comisă de o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni. Spre deosebite de două sau mai multe persoane, care s-au înţeles în prealabil despre săvârşirea sustragerii, grupul criminal organizat se caracterizează, în special, prin stabilitate, prin prezenţa

în componenţa lui a unui organizator şi printr-un plan dinainte elaborat al activităţii infracţionale comune, precum şi prin repartizarea obligatorie a rolurilor între membrii grupului criminal organizat, în timpul pregătirii sustragerii (p.26 HP CSJ 28.06.2004, nr.23, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor //BCSJ 8/5, 2004).

11. Singurul fapt de formare a grupului criminal organizat, dacă acesta nu este prevăzut de Partea specială a CP, implică răspunderea penală pentru pregătirea pentru săvârşirea acelor infracţiuni, pentru comiterea cărora a fost format acest grup criminal (art.26 CP).

12. Săvârşirea infracţiunii de către un grup organizat serveşte pentru multe componenţe de infracţiuni din PS a CP, drept criteriu calificativ (deosebit de agravante), cum ar fi: furtul – art.186 alin.(3) lit.b), jaful – art.187 alin.(3) lit.b), tâlhăria – art.188 alin.(3) lit.b), escrocheria – art.190 alin.(3) etc.

13. În cazul săvârşirii de către un grup criminal organizat a unei infracţiuni care, în PS a CP, nu conţine nici în conţinutul de bază şi nici în cel calificativ (agravat) indiciile săvârşirii infracţiunii de către un grup organizat, faptul săvârşirii infracţiunii de către acest grup organizat se consideră, conform art.77 alin.(1) CP, o circumstanţă agravantă la numirea pedepsei.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Săvârşirea tâlhăriei după semnul calificativ „un grup criminal organizat” are loc atunci când fapta este comisă de o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru săvârşirea actelor de tâlhărie, precum şi altor infracţiuni. Lipsa stabilităţii reuniunii exclude calificarea faptei în baza alin.(3) lit.b) art.188 CP. Făptuitorul care prin acţiunile sale a participat la săvârşirea infracţiunii deosebit sau excepţional de grave nu este subiect al infracţiunii de favorizare” (Decizia 1a-250).

ARTICOLUL 47. ORGANIZAŢIA (ASOCIAŢIA) CRIMINALĂ

(1) Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.

(2) Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.

(3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat organizaţia criminală sau o dirijează.

(4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşit de această organizaţie.

(5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a participat.

(6) Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşit de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective.

1. În art.47 alin.(1) CP se reglementează noţiunea de organizaţie (asociaţie) criminală. Pentru ca o structură organizaţională să poată fi denumită organizaţie (asociaţie) criminală urmează ca aceasta să întrunească următoarele condiţii prevăzute expres de legea penală.

2. Organizaţia (asociaţia) criminală constituie o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă. Ea poate fi constituită din două sau mai multe grupuri criminale. Noţiunea de grup criminal este comentată la art.46 CP. Comunitatea stabilă a acestor grupuri criminale, în afară de statornicia sa, se caracterizează printr-un grad sporit de coordonare a activităţii membrilor ei, în vederea realizării scopurilor iniţiale: de a influenţa activitatea economică sau de altă natură a persoanelor fizice şi juridice, de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi a realizării intereselor economice, financiare sau politice.

3. Activitatea organizaţiei (asociaţiei) criminale se întemeiază pe diviziunea între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor lor criminale.

4. Organizaţiile (asociaţiile) criminale pot avea diferite forme: alcătuite din infractori de „profesie”, societăţile, asociaţiile şi organizaţiile criminale se constituie sub denumiri „legale” în scopul obţinerii unor profituri maxime şi vizează domenii ori sectoare, ramuri rentabile, comerţ, industrie electronică, sistemul bancar-valutar etc.

5. Persoanele selectate de societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale, înfiinţate sub denumiri de instituţii de învăţământ, firme industriale şi comerciale, fundaţii etc., ocupă poziţii înalte în lumea de afaceri şi în aparatul de stat şi se folosesc de situaţia şi influenţa lor politică şi economică în scopuri criminale.

6. Organizate în scopuri infracţionale, sub denumiri de firme comerciale, industriale etc. şi conduse de persoane care ocupă funcţii înalte în societate şi în viaţa publică, organizaţiile criminale dispun de „servicii de informaţii”, de mijloace şi tehnici moderne de adunare şi prelucrare a datelor şi informaţiilor, precum şi de sisteme adecvate de conspirativitate.

7. Organizaţiile criminale au diverse direcţii de activitate: traficul şi comerţul cu stupefiante, organizarea şi desfăşurarea unor afaceri comerciale şi industriale în plan naţional şi internaţional, iniţierea, organizarea şi desfăşurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori şi a instituţiilor bancare; desfăşurarea traficului de valori şi valută, elaborarea unor scenarii pentru ocuparea posturilor în viaţa economică şi politică a societăţii prin metode şi mijloace adecvate, inclusiv manipularea alegerilor etc.

8. Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia (art.47 alin.(2) CP). Această prevedere legală se explică prin caracterul strâns, bine organizat şi prin coordonarea strictă a activităţilor membrilor organizaţiei criminale.

9. Săvârşirea infracţiunii de către membrii organizaţiei criminale sau în interesul unei organizaţii criminale nu se consideră o circumstanţă agravantă, conform art.77 CP, însă, bazându-ne pe faptul că pedeapsa pentru aceste infracţiuni este sporită şi este strict reglementată în PS a CP (de exemplu, art.151 alin.(3) lit.c) CP, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; art.187 alin.(3) lit.b) CP, jaful etc.) ea se asimilează cu o circumstanţă agravantă.

10. În cazurile în care organizaţia criminală şi-a început activitatea infracţională, iar membrii acesteia au săvârşit sustrageri concrete, prevăzute de planurile organizaţiei date, atunci acţiunile organizatorului sau conducătorului organizaţiei criminale trebuie calificate prin concurs, conform art.284 şi lit.b) alin.(3) art.186, lit.b) alin.(3) art.187, lit.b) alin.(3) art.188, alin.(3) art.190 sau alin.(3) art.191 CP. În cazul săvârşirii de către membrii organizaţiei criminale a infracţiunilor, care nu au fost prevăzute în planurile activităţii organizaţiei criminale, răspunderea pentru aceste infracţiuni o poartă numai acei care au realizat nemijlocit aceste infracţiuni (HP CSJ nr.23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, p.26).

11. În cazurile în care organizaţia criminală şi-a început activitatea infracţională, iar membrii acesteia au săvârşit fapte de şantaj, prevăzute de planurile organizaţiei date, acţiunile organizatorului sau ale conducătorului organizaţiei criminale trebuie calificate prin concurs, conform art.284 şi lit.a) alin.(3) art.189 CP (HP CSJ nr.23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj, p.19).

12.Spre deosebire de membrii organizaţiei criminale, care poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire au participat (art.47 alin.(5)), organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de organizaţie (art.47 alin.(4) CP). Această prevedere legală este aplicabilă chiar şi în cazul în care organizatorul sau conducătorul organizaţiei criminale nu ştia despre săvârşirea infracţiunii, cu condiţia ca membrii organizaţiei criminale să fi acţionat în vederea realizării scopurilor propuse de organizaţia criminală.

13.Organizatorul sau conducătorul organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat organizaţia criminală sau o dirijează (art.47 alin.(3) CP). Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor sau a organizaţiei criminale, în întocmirea planului de săvârşire a infracţiunilor, în împărţirea rolurilor între membrii organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.

14.Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşite ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective (art.47 alin.(6) CP). Această

prevedere legală este o expresie a politicii penale în combaterea criminalităţii organizate pe toate căile legale şi recunoscute atât de legislaţia naţională, cât şi de cea internaţională. Contribuirea membrului organizaţiei criminale la descoperirea infracţiunilor organizate se consideră o circumstanţă atenuantă (art.76 lit.h) CP) şi, ţinându-se cont de aportul în această direcţie, legislatorul a prevăzut această circumstanţă ca pe o formă expresă de liberare de răspundere penală, suplimentar la cele reglementate în Cap.VI al PS a CP.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.07.2006: „Prin sentinţa Judecătoriei Bălţi din 19 decembrie 2005, B.R. şi N.O. au fost condamnaţi în baza art.165 alin.(3) lit.a) CP la 17 ani închisoare şi, respectiv, 15 ani închisoare, dispunându-se executarea pedepsei în penitenciar de tip închis şi, respectiv, în penitenciar pentru femei.

Totodată, B.R. a fost achitat de sub învinuirea de comitere a infracţiunii prevăzute de art.284 CP pe motiv că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii.

Prin decizia Colegiului penal al CA Bălţi din 22 martie 2006, a fost respins ca nefondat apelul apărătorului inculpatului B.R. şi admis apelul avocatului lui N.O., stabilindu-i-se acesteia pedeapsa cu aplicarea art.79 CP 10 ani închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar pentru femei.

B.R. şi N.O. au fost condamnaţi pentru că au recrutat, transportat persoane, în scop de exploatare sexuală comercială, prin abuz de poziţie de vulnerabilitate.

Totodată, B.R., de către organele de urmărire penală, a fost învinuit de faptul că împreună cu o altă persoană au creat o organizaţie criminală specializată în traficul de fiinţe umane, condus de către această persoană, compus dintr-un grup răspunzător pentru adunarea informaţiei despre potenţialele victime, în vederea recrutării, transportării şi transmiterii ultimilor în scopul exploatării sexuale comerciale, condus de B.R., şi din grupul de răspundere pentru exploatarea sexuală în Federaţia Rusă, condus de cealaltă persoană.

Avocatul lui B.R. a contestat hotărârile adoptate. Colegiul penal lărgit, prin decizia din 11 iulie 2006, a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti ierarhic inferioare, pronunţate în cauză şi a dispus rejudecarea cauzei în fond de către CA Bălţi din următoarele considerente” (Decizia 1ra-695/2006).

ARTICOLUL 48. EXCES DE AUTOR

Se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală.

1. Excesul de autor este o formă specifică de săvârşire a infracţiunii de către unul sau mai mulţi participanţi la infracţiune, esenţa căruia rezidă în faptul că el/ei săvârşesc activităţi infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi.

2. Excesul de autor are particularităţi specifice: există ca instituţie de drept penal doar în cazul participaţiei penale, adică în situaţia în care, la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate au participat două sau mai multe persoane. Numai în cazul participaţiei penale şi în urma unei înţelegeri dintre participanţi este rezonabil să vorbim despre cazurile de săvârşire de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. În astfel de cazuri, suntem în prezenţa unei situaţii în care unul dintre autori, prin acţiunile sale, iese vădit în afara limitelor înţelegerii prealabile, săvârşind acte infracţionale suplimentare, acte care nu pot fi incriminate celorlalţi infractori-participanţi, deoarece ele nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi, şi aceşti participanţi nu au susţinut aceste acte şi nu au aderat la ele.

3. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut drept intenţie săvârşirea unui furt sau a unui jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat victima cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea acesteia, acţiunile lui vor fi încadrate drept tâlhărie, iar acţiunile altor participanţi – respectiv: furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de ea pentru a însuşi averea victimei.

4. Persoanele care au participat împreună la săvârşirea infracţiunii nu răspund pentru acţiunile săvârşite de către unul dintre participanţi, fără o înţelegere prealabilă dintre participanţi şi fără contribuţia acestora.

5. Persoana care, în timpul unui atentat concomitent al mai multor persoane, i-a cauzat victimei o daună mai mică decât consecinţele infracţionale mai grave, survenite în urma acţiunilor altor participanţi la infracţiune, poate fi considerată coautor al infracţiunii cu consecinţe infracţionale mai grave doar în cazul în care persoana respectivă a avut intenţia producerii unor atare consecinţe.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „C.V. a fost declarat vinovat şi pentru faptul că, cunoscând că în procesul săvârşirii atacului una din persoane prin exces de autor a comis omorul cet. S.Gh., l-a transportat de la locul comiterii faptei, comiţând favorizarea infracţiunii. Prin recurs avocatul a solicitat casarea hotărârilor judecătoreşti cu achitarea totală a condamnatului din motiv că acţiunile comise nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor imputate.

Judecind recursul în baza materialelor din dosar şi motivelor invocate, Colegiul l-a admis din următoarele considerente. Concluzia instanţelor de judecată privind vinovăţia lui C.V. în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi de fabricare, purtare ilegală a armei de foc este corectă şi corespunde probelor examinate şi apreciate de instanţe din punct de vedere al pertinenţei, concludenţii, utilităţii şi veridicităţii lor: fapt soldat şi cu calificarea corectă a acţiunilor făptuitorului în baza art.290 alin.(2) lit.b) CP. În ce priveşte calificarea acţiunilor lui C.V. în baza art.188 alin.(3) lit.b) CP, după semnul calificativ „grup criminal organizat”, Colegiul a considerat-o ca necorespunzătoare circumstanţelor de fapt ale cauzei, precum şi prevederilor legii la acest capitol. Potrivit art.46 CP, sub grup criminal organizat se înţelege o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.

Astfel, săvârşirea tâlhăriei de către un grup criminal organizat are loc atunci când fapta este comisă de o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru săvârşirea actelor de tâlhărire, precum şi altor infracţiuni” (Decizia 1a-250/2005).

ARTICOLUL 49. FAVORIZAREA

Favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrag răspunderea penală, în condiţiile art.323, numai în cazul în care nu au fost promise din timp.

1. Art.49 CP reglementează favorizarea nepromisă din timp, aceasta fiind una dintre formele de implicare la infracţiune, adică presupune o activitate intenţionată, care-l ajută pe infractor, fără a exista o înţelegere stabilită din timp sau în momentul săvârşirii infracţiunii. Favorizarea infractorului se face pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, cum ar fi tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală.

2. Noţiunea de infractor, în sensul art.49 CP, cuprinde atât noţiunea de autor al infracţiunii, cât şi pe cele de instigator, organizator sau complice (art.42 CP).

3. Elementul material al favorizării constă în acţiunea de a-i acorda ajutor unui infractor, fie pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea pedepsei sau pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii. Un simplu ajutor dat unui infractor, prin care nu se urmăreşte îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecării cauzei, a executării pedepsei, a asigurării produsului infracţiunii în folosul infractorului nu constituie elementul material al infracţiunii de favorizare (de exemplu, simplul fapt de tratare a unui infractor bolnav nu constituie infracţiunea de favorizare, dacă tratamentul nu este făcut pentru a îngreuna sau zădărnici actul de înfăptuire a justiţiei etc.).

4. Favorizarea poate fi săvârşită doar prin acţiuni. Prin inacţiuni poate fi săvârşită doar nedenunţarea, însă, ţinând cont de faptul că nedenunţarea prin noua legislaţie penală a fost decriminalizată, nu mai poate fi vorba de săvârşirea infracţiunii în împrejurările indicate. Răspunderea pentru inacţiune este posibilă doar atunci când în obligaţiunile unei persoane intra împiedicarea survenirii unor consecinţe infracţionale (de exemplu, obligaţiuni impuse prin lege sau prin alte acte normative, din obligaţiuni asumate în urma încheierii unui contract sau de

serviciu etc.). Însă, în acest caz, nu suntem în prezenţa unei favorizări, în sensul art.49, 323 CP, ci a unei complicităţi la infracţiune (de exemplu, paznicul de la un depozit vede că un infractor pătrunde în depozit, dar nu ia nicio măsură de curmare sau împiedicare a infracţiunii) sau în prezenţa unei infracţiuni distincte (de exemplu, abuzul de serviciu etc.).

5. Prin sintagma ajutorul dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală se înţelege ajutorul acordat infractorului în intervalul de timp cuprins între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul trimiterii făptuitorului în judecată, ajutorul urmărind întârzierea, eludarea cercetărilor ori sustragerea infractorului de la urmărirea penală.

6. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici judecata este orientat spre întârzierea sau împiedicarea efectuării actelor de procedură penală, de administrare a probelor în faza de judecată în prima instanţă sau în instanţele de apel şi recurs, precum şi spre sustragerea infractorului de la judecată, atunci când prezenţa acestuia este obligatorie sau când s-a emis un mandat de arest preventiv.

7. Sensul sintagmei ajutorul acordat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei urmăreşte, în primul rând, sustragerea acestuia de la executarea pedepsei cu închisoarea sau de la plata amenzii la care a fost condamnat printr-o sentinţă definitivă.

8. Favorizarea infractorului poate fi efectuată prin ascunderea infractorului, indiferent de termen, prin acordarea de locuinţe, haine, alimente, documente, mijloace de transport, grimare etc.

9. Favorizatorul poate impune obstacole la descoperirea probelor prin tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, la schimbarea formei sau a conţinutului sau la distrugerea lor, prin tăinuirea în ascunzători a armelor infracţiunii, mijloacelor sau instrumentelor cu ajutorul cărora a fost comisă infracţiunea.

10.Prin sintagma tăinuirea urmelor infracţiunii se înţelege distrugerea, schimbarea formei sau a conţinutului urmelor infracţiunii lăsate de mâini (de exemplu, amprente), picioare sau alte părţi ale corpului infractorului, şi a urmelor lăsate de mijloacele sau instrumentele infracţiunii la faţa locului, pe hainele infractorului sau ale jertfei sau pe alte obiecte (de exemplu, urme de sânge, de vopsea etc.).

11.Sintagma tăinuirea obiectelor dobândite pe cale criminală exprimă sensul de procurare, păstrare sau distrugere a banilor, obiectelor şi a altor valori sau mijloace dobândite de terţe persoane în urma săvârşirii infracţiunii.

12.O condiţie esenţială a favorizării constă în faptul ca ajutorul acordat unui infractor să nu fi fost adus la îndeplinire în baza unei înţelegeri anterioare, intervenite înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii de către infractor. Promisiunea din timp de favorizare a infractorului, de tăinuire a mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp de procurare sau vindere a unor atare obiecte nu constituie acte de favorizare în sensul art.49 CP, ci acte de complicitate, conform art.42 alin.(5) CP.

13. Latura subiectivă a infracţiunii de favorizare a infractorului se săvârşeşte cu intenţie. Există intenţie atunci când făptuitorul ştia că s-a săvârşit o infracţiune şi că dă ajutor unui infractor şi si-a dat seama (a prevăzut) că prin acest ajutor s-ar putea îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, cum ar fi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală şi, deci, că, prin acţiunea sa, se creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă făptuitorul.

14. Favorizarea va avea loc doar în condiţiile prevăzute în art.323 CP: favorizarea nepromisă din timp se referă doar la infracţiunile grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Favorizarea infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave nu implică răspunderea penală. Categoriile infracţiunilor sunt reglementate în art.16 CP.

15. Nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea sunt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile drepte, bunicul, bunica şi nepoţii.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.12.2006: „Colegiul constată că acţiunile lui B.V. urmează a fi recalificate de la art.88 pct.6) CP (red.1961) la art.323 alin.(1) CP, ca favorizare dinainte nepromisă a infracţiunii excepţional de grave. Colegiul califică acţiunile un baza legii penale noi, deoarece aceasta este o normă mai favorabilă decât cea din art.202 CP (red.1961) şi în acest caz acţionează prevederile art.10 CP” (Decizia 1ra-1165/2006).

CP al CSJ din 23.04.2002: „Acţiunile lui B.A au fost încadrate corect în baza art.202 CP - favorizarea prealabilă nepromisă a infracţiunii de omor premeditat cu o deosebită cruzime (art.88 pct.6 C.P.), săvârşită de B.V.

La încadrarea acţiunilor lui D.S. în baza legii penale instanţa de fond a motivat participarea lui la săvârşirea infracţiunii în calitate de complice, însă l-a condamnat în baza art.88 pct.6 CP. Din aceste motive acţiunile lui D.S. urmează a fi reîncadrate în baza art.17, 88 pct.6 CP. Aplicând pedeapsa, instanţa de fond a ţinut cont de toate circumstanţele cauzei, de personalitatea inculpaţilor şi a stabilit pedepse ce corespund faptelor săvârşite personalităţii inculpaţilor şi cerinţelor art.20, 36 CP” (Decizia 1ca-93/2002).

 

Capitolul V

RĂSPUNDEREA PENALĂ

Reglementări de drept internaţional: Convenţie din 22.01.93 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală //TI, 16/262, 1999; Protocolul din 15.05.2003 de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului//www.coe.int; Protocol din 15.11.2000 împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate //TI, 35/421, 2006; Primul Protocol adiţional din 10.07.77 la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale //TI, 5/189, 1998; Statutul CPI de la Roma din 1998.

Reglementări de drept naţional: Legea 134/13.06.2008cu privire la Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat //MO, 120-121/470, 08.07.2008; Legea 134/14.06.2007 cu privire la mediere //MO, 188-191/730, 07.12.2007; Legea 96/13.04.2007 privind achiziţiile publice //MO, 107-111/470, 27.07.2007; Codul de executare al Republicii Moldova nr.443/24.12.2004 //MO, 34-35/112, 03.03.2005; Legea 122/14.03.2003 Codul de procedură penală al RM (partea generală) //MO, 104-110/447, 07.06.2003; Legea 122/14.03.2003 Codul de procedură penală al RM (partea specială) //MO, 104-110/447, 07.06.2003; Legea 54/21.02.2003 privind contracararea activităţii extremiste //MO, 56-58/245, 28.03.2003; Legea 544/20.07.95 cu privire la statutul judecătorului //MO, 59-60/664, 26.10.1995; CRM//MO, 1, 12.08.1994.

Doctrină: Gh.Lişcinschi, Temeiul diferenţierii răspunderii penale //LV, 10/48, 2006; C.Greu, Particularităţi ale răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie //RND, 7/39, 2008; Gh.Gladchi, C.Greu, Conceptul şi esenţa vinovăţiei penale //RND, 2/54, 2008; V.Stati, Infracţiunea de lăsare în primejdie: problemele conexiunii cu alte fapte infracţionale //RND, 9/19, 2007; A.Borodac, M.Gherman, Răspunderea penală //LV, 11/4, 2005; I.Macari, Răspunderea penală pentru jaf //LV, 5/15, 2005; I.Macari, Răspunderea penală pentru furt //LV, 1/8, 2005; M.Vidaicu, Latura obiectiva a infracţiunii de trafic de influenta //RND, 1/53, 2005; X.Ulianovschi, Infracţiuni ce atentează la ordinea de subordonare militară în noul CP//RND, 11/39, 2002; I.Macari, Pregătirea de infracţiune //RND, 10/17, 2002.

ARTICOLUL 50. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.

1. Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de о persoană cu capacitate de a răspunde pentru faptele sale, în principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice. Ea atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

2. Înfăptuirea ordinii de drept penal prin aplicarea constrângerii penale nu se face direct , pe loc, imediat după săvârşirea faptei şi încălcarea normei penale, ci indirect, nemijlocit, prin intermediul răspunderii penale, adică prin constatarea existenţei elementelor răspunderii penale şi aplicarea sancţiunilor legale.

3. Răspunderea penală este о formă a răspunderii juridice care constă, conform art.50 CP, în condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.

4. Condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzele penale sunt deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa (hotărârea) de condamnare totdeauna se pronunţă public, chiar dacă în unele cauze şedinţele judiciare au fost secrete.

5. Categoriile de persoane care pot fi trase la răspundere penală sunt reglementate în art.21 CP, ele putând fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, în cazurile reglementate de art.21 alin.(2), (3) CP.

6. Măsurile de constrângere, în sensul art.50 CP, sunt: arestul preventiv, sechestrarea sau confiscarea specială (art.106 CP), reţinerea, măsurile de constrângere cu caracter medical (art.99-103 CP), măsurile de constrângere cu caracter educativ (art.104 CP) etc.

7. În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţiunea unei persoane de а suporta о sancţiune penală din cauză că a săvârşit o infracţiune. Răspunderea penală nu este un element al infracţiunii, ci este efectul, consecinţa acesteia.

8. În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţiunea celui care a săvârşit о infracţiune de a o suporta, ci şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului, care-l exercită prin organele sale specializate. În această accepţiune răspunderea penală se apropie în mare măsură de conţinutul raportului juridic penal. Răspunderea penală nu se confundă însă cu raportul juridic penal în cadrul căruia, fără îndoială, ea se realizează.

9. Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentul săvârşirii infracţiunii şi constă în obligaţiunea infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei. Tragerea efectivă la răspundere se realizează în cadrul raportului procesual penal în scopul apărării ordinii de drept împotriva infracţiunilor. Individualizarea constă în activitatea de stabilire a răspunderii penale şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru fiecare infracţiune atât în mod abstract (legal), cat şi în mod concret (judiciar). Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din CP (art.62-74), precum şi reglementarea aplicării lor, urmăreşte combaterea raţională şi eficientă a infracţiunilor prin posibilitatea adaptării acestui sistem în funcţie de particularităţile fiecărui infractor şi de gravitatea fiecărei infracţiuni.

10. Răspunderea penală constituie о consecinţă inevitabilă a săvârşirii infracţiunii. Realizarea răspunderii penale, adică condamnarea publică de către stat a faptei prejudiciabile săvârşite şi a infractorului, este exprimată în sentinţa de condamnare şi de aplicare a pedepsei penale corespunzătoare.

11. Noţiunea şi esenţa răspunderii penale sunt legate nemijlocit de noţiunea şi esenţa relaţiilor juridico-penale, dar nicidecum nu coincid. Bineînţeles, răspunderea penală poate fi realizată numai în cadrul naşterii relaţiilor juridico-penale. Emiterea legii penale care prevede răspunderea penală pentru săvârşirea uneia sau altei fapte prejudiciabile nu generează nici о relaţie juridico-penală. Numai din momentul săvârşirii de către о persoană a unei infracţiuni concrete, statului îi aparţine dreptul şi obligaţiunea de a-i aplica acestei persoane măsuri de condamnare şi constrângere, care alcătuiesc conţinutul răspunderii penale. Funcţiile statului de tragere la răspundere penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea le exercită organele de urmărire penală, procuratura, precum şi instanţele de judecată.

ARTICOLUL 51. TEMEIUL RĂSPUNDERII PENALE

(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.

(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală.

1. Art.50 alin.(1) CP reglementează temeiurile de bază ale răspunderii penale: temeiul real şi cel juridic. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală.

2. Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris, anume comiterea unei infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, şi din celelalte dispoziţii din partea generală şi din partea specială a CP, şi din dispoziţiile de procedură penală. Explicaţia admiterii acestui temei constă în faptul că infracţiunea, fiind o faptă gravă, creează o stare de prejudiciu, iar răspunderea penală prin

aplicare de pedepse, uneori deosebit de severe (cum este, de exemplu, detenţiunea pe viaţă sau închisoarea pe termen lung) sau a unor măsuri de constrângere penale sau procedurale (de exemplu, măsurile de constrângere cu caracter medical sau educativ (art.99-104 CP etc.) sau arestul preventiv, reţinerea etc.), are menirea să prevină astfel de fapte. Acolo unde nu există infracţiune, adică pericol social sau o stare de prejudiciu, nu poate şi nici nu trebuie să existe răspundere penală, pedeapsă sau măsuri de constrângere, adică detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, măsurile de constrângere penală sau procedurale etc.

3. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii (a se vedea comentariul de la art.52 CP), componenţă prin care se stabileşte gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii. Conform art.15 CP, anume semnele ce caracterizează elementele infracţiunii (componenţa de infracţiune): obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.

4. La determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite este necesar să fie luat în seamă cumulul de circumstanţe în care a fost comis actul criminal concret: forma vinovăţiei, motivele, metoda, împrejurările şi stadiul de săvârşire a infracţiunii, gravitatea consecinţelor ei etc.

5. Elementele şi semnele componenţei de infracţiune sunt reglementate în art.17-22 CP (intenţia, imprudenţa, subiectul infracţiunii, vârsta, responsabilitatea etc.), şi în alte articole ale părţii generale şi ale clei speciale ale CP. În lipsa a cel puţin unui element sau semn principal al componenţei de infracţiune, temeiul juridic al răspunderii penale lipseşte.

6. Este supusă răspunderii penale numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. În conformitate cu aceste prevederi legale, răspunderea penală şi obligaţiunea de a suporta pedeapsa sau de a răspunde penal trebuie să se facă în strictă conformitate cu legea penală, adică numai în cazurile şi în limitele indicate de legea penală. Numai legea penală arată când există răspunderea penală (când s-a săvârşit o infracţiune) şi când organele judiciare pot trage persoana la răspunderea penală.

7. Legea penală mai prevede că, în cazuri anumite, răspunderea penală poate fi agravată (de exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor agravante, art.77 CP, al recidivei, art.82 CP etc.), sau poate fi atenuată (de exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor atenuante, art.76 CP etc.). La fel în cazul înlăturării răspunderii penale, care se poate face numai în limitele prevăzute de lege (de exemplu, amnistia - art.107 CP, graţierea - art.108 CP etc.).

8. Răspunderea penală revine totdeauna unei persoane. Din acest punct de vedere, în art.51 alin.(2) CP se prevede că răspunde penal doar acela care a săvârşit fapta infracţională şi doar acela care este vinovat de săvârşirea ei.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 19.02.2007: „În conformitate cu art.435 alin.(1) pct.1) lit.c) CPP, Plenul a casat hotărârile judecătoreşti pe cauză, inclusiv hotărârea Plenului, şi a încetat procesul penal pe art.186 alin.(2) lit.a), d) CP în temeiul actului de înlăturare a răspunderii penale – împăcarea” (Hotărârea 4-1re-74/2007).

CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP, stabileşte cazuri stricte în care persoana juridică este pasibilă de răspundere penală şi articolul 261/1 CP nu este indicat în această normă” (Decizia 1ra-111/2008).

Plenul CSJ din 18.02.2008: „Plenul Curţii Supreme de Justiţie a ajuns la concluzia că instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare corect au verificat şi apreciat probele administrate. Calificând acţiunile inculpatului în baza art.195 alin.(2) CP, ele just au determinat vinovăţia de comitere a faptei de însuşire a bunurilor în proporţii deosebit de mari, aceasta rezultând din materialele cauzei penale prin care este dovedit că inculpatul era conştient de consecinţele transferării banilor, de vreme ce obligaţiile luate asupra sa nu vor fi executate, că suma nu va fi restituită, fapt ce în mod direct relevă intenţia de însuşire a mijloacelor băneşti prin înşelăciune chiar la momentul întocmirii contractului civil, această fiind forma de însuşire a banilor transferaţi” (Hotărârea 4-1re-5/2008)//BCSJ a RM 7/9, 2008.

CP al CSJ din 03.08.2005: „În conformitate cu art.37 CP nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept. În contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sub noţiuni de „fapta prevăzută de legea penală" se înţelege şi o contravenţie administrativă săvârşită de persoană” (Decizia 1ra-495/2005)//BCSJ a RM 1/21, 2006.

CP al CSJ din 23.12.2003: „CP nou în redacţia din 18.04.2002 nu prevede răspunderea penală pentru vătămarea gravă sau mai puţin gravă a integrităţii corporale, cauzată în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări” (Decizia 1ro-279/2003).

ARTICOLUL 52. COMPONENŢA INFRACŢIUNII

(1) Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.

(2) Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din prezentul cod.

1. Art.52 alin.(1) CP reglementează componenţa de infracţiune ca bază juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Componenţa de infracţiune constă din totalitatea semnelor obiective şi a celor subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.

2. Componenţa de infracţiune se formează din patru grupe de semne care caracterizează cele patru elemente ale infracţiunii, dintre care două obiective: obiectul şi latura obiectivă, şi două subiective: subiectul şi latura subiectivă.

3. Obiectul infracţiunii constă în valorile şi relaţiile sociale împotriva cărora sunt îndreptate faptele care constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii, conform art.2 CP, îl constituie persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a RM, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Comentariul desfăşurat al obiectului infracţiunii se dă în capitolele şi articolele concrete din partea specială a CP (de exemplu, obiectul infracţiunilor din Cap.I al PS a CP îl constituie pacea şi securitatea omenirii, cel al infracţiunilor incriminate de Cap.II este viaţa şi sănătatea persoanei etc.)

4. Fiecare din grupurile de infracţiuni reglementate de partea specială a CP se clasifică în capitole după obiectul generic (de grup): securitatea publică şi ordinea publică în Cap.XIII, autoritatea publică şi securitatea de stat în Cap.XVII etc.

5. O mare parte din infracţiunilor au un obiect material, care constă în obiectele, lucrurile, bunurile sau corpul persoanei faţă de care sau împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea sau inacţiunea criminală (de exemplu, obiectul material al infracţiunii de omor intenţionat (art.145 CP) îl constituie corpul persoanei, cel al infracţiunii de furt (art.186 CP) – bunurile altei persoane etc.). Nu toate infracţiunile au un obiect material, deoarece nu la orice infracţiune valoarea socială ce constituie obiectul juridic este susceptibilă de încorporare într-un lucru, bun sau persoană. Dintre infracţiunile lipsite de obiect material poate fi menţionată denunţarea calomnioasă (art.311 CP) etc.

6. Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul (mijlocul) material de care infractorul s-a folosit ori s-a putut servi la comiterea faptei (de exemplu, o scrisoare de ameninţare folosită pentru a şantaja sau alta pentru a da sfaturi cum să fie săvârşită infracţiunea, ranga cu care a fost spartă uşa în timpul furtului etc.).

7. Latura obiectivă a infracţiunii constă din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. Semnele principale ale ei sunt: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, urmarea sau rezultatul prejudiciabil şi raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, şi urmarea sau rezultatul prejudiciabil al infracţiunii. Prin acţiune se înţelege activitatea fizică, comportarea umană activă, interzisă şi descrisă prin textul incriminator al infracţiunii. Prin acţiune se săvârşesc majoritatea infracţiunilor, cum ar fi omorul intenţionat (art.145 CP), jaful (art.187 CP) etc.

8. Prin inacţiune se înţelege rămânerea în inactivitate, pasivitate. Infractorul se abţine să acţioneze în sensul îndeplinirii unei obligaţiuni de serviciu sau civice, impuse prin lege, prin alte acte normative sau care decurg din contracte etc. Prin inacţiune se săvârşesc astfel de infracţiuni ca lăsarea în

primejdie (art.163 CP), refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii (art.313 CP) etc.

9. Din punct de vedere fizic, urmarea sau rezultatul este o modificare pe care acţiunea sau inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă. În cazul infracţiunilor formale urmarea constă într-o stare de pericol care, fiind subînţeleasă, nu este menţionată, adeseori, în textul incriminator. Nu există infracţiune care să nu producă un rezultat pentru că orice infracţiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în mod obligatoriu, orice atingere se concretizează într-o anumită acţiune sau inacţiune care, tocmai din cauză că loveşte într-o valoare pe care legea o apără, este prejudiciabilă, socialmente periculoasă. Obligativitatea existenţei unui rezultat, a unei urmări e determinată implicit de dispoziţiile art.17, 18 CP, care, definind formele şi modalităţile vinovăţiei, arată că acestea constau în prevederea sau lipsa de prevedere a rezultatului, a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii.

10. Semnele secundare ale laturii obiective sunt timpul (art.9 CP), locul săvârşirii faptei (art.12 CP), modul, metoda, mijloacele, împrejurările săvârşirii infracţiunii etc.

11. În accepţiunea art.21 CP, drept subiect al infracţiunii sunt considerate persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii, au atins vârsta de 16 ani, cu excepţia infracţiunilor prevăzute în alin.(2) al art.21 CP. În afară de persoană fizică şi juridică şi vârstă, ca semn principal al subiectului, este considerată şi responsabilitatea persoanei, reglementată de art.22, 23, 231 CP.

12. În cazul anumitor infracţiuni, pentru existenţa propriu-zisă a faptei penale sau pentru ca ea să ia o formă calificată, subiectului i se cere, potrivit legii, să îndeplinească, pe lângă condiţiile indicate deja, şi o condiţie specială, adică să aibă o calitate specială. Este vorba de un subiect special al infracţiunii. De exemplu, subiect al infracţiunii de reţinere sau arestare ilegală (art.308 CP) poate fi doar persoana care efectuează urmărirea penală, subiect al infracţiunii de trădare de Patrie (art.337 CP) poate fi doar un cetăţean al RM etc.

13. Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a infractorului faţă de materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Semnul principal ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. Vinovăţia poate fi intenţionată (art.17 CP) sau din imprudenţă (art.18 CP). La unele infracţiuni se cere existenţa unei duble forme de vinovăţie (art.19 CP). Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie doar în cazurile indicate expres în lege (art.20 CP).

14. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora sunt prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop şi motiv.

15. Prin scop al infracţiunii se înţelege obiectivul urmărit de infractor, prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (de exemplu, scopul infracţiunii de trădare de patrie (art.337 CP) constă în dăunarea suveranităţii, inviolabilităţii teritoriale ori securităţii de stat şi capacităţii de apărare a RM etc.).

16. Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia.

17. Conform art.52 alin.(2) CP, componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Numai constatarea corectă a componenţei de infracţiune poate sta la baza calificării concrete a unei fapte conform prevederilor părţii speciale a CP.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 15.01.2008: „Inculpatul, fiind un student la stagiune la Comisariatul de poliţie, trimis în componenţa grupei operative, nu era persoană cu funcţii de răspundere şi el nu putea fi subiect al infracţiunii prevăzute de art.art.184 alin.(1) şi 189 alin.(1) CP (red.1961)” (Decizia 1re-914/2008).

CP al CSJ din 06.02.2007: „Aplicarea violenţei şi folosirea cuţitului la sustragerea bunurilor constituie componenţa infracţiunii de tâlhărie, şi nu de jaf” (latura obiectivă: fapta prejudiciabilă şi instrumentele) (Decizia 1ra-61/2007)//BCSJ, 5/13, 2007.

CP al CSJ din 11.03.2008: „Sustragerea bunurilor proprietarilor până la 25 de unităţi convenţionale nu se consideră proporţii considerabile, ci proporţii mici” (Latura obiectivă: consecinţele prejudiciabile)” (Decizia 1re-80/2008).

CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP, stabileşte cazuri stricte când persoana juridică este pasibilă de răspundere penală şi articolul 261/1 CP nu este indicat în această normă” (Subiectul infracţiunii)” (Decizia 1ra-111/2008).

CP al CSJ din 16.10.2007: „Procesului penal privind condamnarea inculpatului în baza art.217 alin.(1) CP a fost încetat pe motiv că fapta lui constituie contravenţie administrativă, prevăzută de art.44 Cod cu privire la contravenţiile administrative” (latura obiectivă: proporţiile)” (Decizia 1re-683/2007).

Capitolul VI

LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ

Reglementări de drept internaţional: Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30 august//www.anp-just//ro ; Convenţia din 04.11.1950 TI, 1/1998; Convenţia europeană de extrădare, adoptată la Paris la 13.12.1957 prin HP nr.1183-XIII din 14.05.1997//MO, 41-42 din 26.06.1997; Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989//TI, 1/1998; Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie 1930//TI, 27/2001; DUDO//TI, 1/1998; PIDCP din 16.12.1966//TI, 1/1998; Protocolul nr.7 adiţional Convenţiei din 04.11.1950//TI, 1/1998; Recomandarea 22 (2002) a CM către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare //http://irp.md; Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), numite şi Standardul minim de reguli ONU pentru măsuri necustodiale din 11 decembrie 1990//www.dejure.md; Rezoluţia (76) 10 Alternative la pedeapsa închisorii, adoptată de către CM al CE la 9 martie 1976//http://www1.umn.edu /RRes(76)10.html; Rezoluţia (92) 16 a CM statelor membre ale CE relativ la Regulile Europene cu privire la măsurile şi sancţiunile aplicate în comunitate// www1umn.edu; Rezoluţia 45/110 din 14 decembrie 1990.

Reglementări de drept naţional: CRM//MO, l din 12.08.1994; Legea nr.985-XV//MO, 2002, nr.128-129(1013-1014), art.1012; Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004//MO, 34-35/112 din 03.03.2005; Codul de executare a sancţiunilor de drept penal nr.l524 din 22.06.1993//MP, nr.l/l din Legea privind unele modificări în CP, nr.1145-X11 din 04.08.1992//MP, nr.8 din 30.08.1992; CPP al RM nr.122-XV din 14.03.2003//MO, l04-110/447 din 07.06.2003; CPP al RM//MO, 104-110, 2003; HG RM cu privire la abrogarea unor hotărâri ale Guvernului, nr.l/165 din 29.10.2007//MO, 171-174/1206 din 02.11.2007; HG RM cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, nr.l624 din 31.12.2003//MO, l/3-15/101 din 16.01.2004; HG RM cu privire la aprobarea Statutului executării pe depsei de către condamnaţi, nr.583 din 26.05.2006//MO, 91-94/676 din 16.06.2006; HG RM cu privire la expertiza medicală a vitalităţii, nr.688 din 22.06.2006//MO, 98-101/740 din 30.06.2006; HP al RM privind ratificarea Statutului CE, nr.522-XIII din 12.07.1995//MO, 41-42/474 din 28.07.1995; Legea nr.985-XV din 18.04.2005//MO, 128-129/1012 din 13.09.2002; Legea pentru modificarea CP, CPP, Codului cu privire la contravenţiile administrative, Codului de executare a sancţiunilor de drept penal şi Codului muncii, nr.205-XIV din 25.11.1998//MO, 7-8/37 din 28.01.1999; Legea privind drepturile copilului, nr.338-XIII din 15.12.1994//MO, l3/127 din 02.03.1995; Legea privind punerea în aplicare a CP, nr.ll60-XV din 21.06.2002//MO, 128-19/1014 din 13.09.2002.

Doctrină: A.Barbăneagră, V.Berliba ş.a., Codul penal al RM. Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, Gh.Ulianovschi, X.Ulianovschi, N.Ursu, CP comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2005; Borodac A., Bujor V., Brânză S. ş.a., Drept penal, partea generală, Ed.Ştiinţa, Ch., 1994; Bujor V., Buga L., Drept penal comparat. Partea generală, Ch., 2003; Borodac A., Eliberarea de la răspunderea penală şi pedeapsa penală, Ch., 1979; Borodac Al., Valeriu Bujor, Sergei Brânză, Trofim Carpov, Constantin Florea, Vasile Florea, Vasile Lungu, Ion Macari, Drept penal, Partea generală. Manual, Ed.Ştiinţa, Ch., 1994; Bujor.V., Sârbu P., Detenţiunea pe viaţă, Universitatea de Criminologie, Ch., 2001; 2004; Dolea I., Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei//AŞ ale USM, Facultatea de Drept, Ştiinţe juridice, Serie nouă: Probleme actuale ale jurisprudenţei, Ch., 2001, nr.5, p.295-302; G.P.Fletcher, Igor Dolea, D.Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale, Ed.Arc, Ch., 2001; Gladchi Gh., Noul

CP şi de procedură penală: probleme de perfecţionare a legislaţiei şi practicii de aplicare (studiu sociologic)//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007; Gladchii Gh., Noi temeiuri ale liberării de răspundere penală: necesitate si probleme de aplicare//AŞ ale USM, Facultatea de Drept, Ştiinţe juridice, serie nouă, Probleme actuale - teoretice şi practice - privind noua legislaţie a RM cu pri lejul aniversării a 45 - a de la fondarea Facultăţii de Drept a USM, Ch., 2004, nr.7, p.258-263; Mariţ A., Drept penal partea generală, vol.I, Ch., 2002; Mariţ A., Impactul legislaţiei penale generale asupra detenţiei în vechea şi noua legislaţie penală a RM//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007, p.42-84; Martin D., Alternativele privaţiunii de libertate în legislaţia penală a RM//Conferinţa corpului didactico-ştiinţific Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2001//Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socio-umanistice, vol.l, Ch., CEP USM, 2003, p.79-80; Victor Zaharia [ş.a.], Raport privind implementarea alternativelor la detenţie pentru minori, Ch., 2006; Martin D., Conceptul şi trăsăturile pedepsei penale, AŞ ale USM, vol.I, Seria Ştiinţe socio-umanistice, Ch., 2001; Martin D., Natura juridică şi temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în noul CP//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socio-umanistice, vol.l, Ch., CE USM, 2003, p.183-188; Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr.1-2, Ch., 2003, p.64-68; S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama, Drept penal, partea generală, vol.I, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2005.

ARTICOLUL 53. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ

Persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în cadrul urmăriri penale şi de către instanţa de judecată la judecarea cauzei în cazurile:

a) minorilor; b) tragerii la răspundere administrativă; c) renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii; d) căinţei active; e) schimbării situaţiei; f) liberării condiţionate; g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.

[Art.53 completat prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2007 , în vigoare 08.02.2008]

1. Natura juridică a instituţiei liberării de răspundere penală serveşte drept temei pentru ca persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune să poată fi liberată de răspunderea penală, însă cu delimitarea, totodată, a acestei instituţii de instituţia liberării de pedeapsa penală prevăzută în art.89 CP.

2. Liberarea de răspundere penală şi de pedeapsa penală sunt instituţii a căror menire constă în faptul de neaplicare a pedepselor penale în cazurile în care este iraţională aplicarea acestora, rezultând din caracterul şi gradul prejudiciabil redus al faptei săvârşite şi din calităţile personale ale făptuitorului. Prin liberarea de răspundere penală se prezumă renunţarea de către stat la condamnarea şi aplicarea unei pedepse infractorilor în schimbul înlocuirii acesteia prin pedepse de ordin administrativ sau prin aplicarea unor măsuri de siguranţă cu caracter medical sau educativ.

3. Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele în acţiunile cărora sunt prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, întrucât, în situaţia liberării de răspundere penală, infracţiunea se realizează în toate trăsăturile ei esenţiale, în timp ce, în situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, infracţiunea nu se realizează prin lipsa unor trăsături esenţiale ale infracţiunii, prin lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.(2) art.14 CP), lipsa vinovăţiei în cazul legitimei apărări (art.36), starea de extremă necesitate (art.38), reţinerea infractorului (art.37), constrângerea fizică sau psihică (art.39), riscul întemeiat (art.40) etc.

4. Articolul conţine şi unele modalităţi de liberare de răspundere penală, necunoscute legislaţiei penale anterioare, cum ar fi căinţa activă, care a fost anterior prevăzută numai în calitate de circumstanţă

atenuantă, liberarea condiţionată de răspundere penală, liberarea de pedeapsa penală, renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „La stabilirea pedepsei instanţa de apel incorect a reţinut in defavoarea inculpatului faptul că acesta anterior a fost condamnat deşi era cunoscut că antecedentul penal este stins. Conform art.111 alin.(3) CP, stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentul penal, astfel că inculpatului nu i se mai poate imputa că a fost cândva condamnat” (Decizia 1ra-59/2008).

HP CSJ din 15.06.2004: „...în cazul expirării termenului de prescripţie, sentinţa de condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei cu liberarea de răspundere penală” ( Hotărârea 1ra-238/2004).

CP al CSJ din 27.04.2005: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti” ( Decizia 1ra-297/2005).

HP CSJ din 23.01.2006: „Eliberarea de pedeapsă în baza actului de amnistie se soluţionează de către judecătorul de instrucţie, dar nu este în competenţa Plenului prin recurs în anulare (art.469 CPP)” (Hotărârea 4-1re-3/2006).

ARTICOLUL 54. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ A MINORILOR

(1) Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

(2) Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1), li se pot aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.

[Art.54 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03 , în vigoare 12.06.03]

1. 1.Liberărea de răspundere penală a minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor

condiţii: infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară; infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă; instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil fără ca

acesta să fie supus răspunderii penale.2. Infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară când persoana care nu a împlinit vârsta de 18

ani a comis pentru prima dată o infracţiune sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că, pentru infracţiunea anterior săvârşită, au expirat termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală ori s-au stins antecedentele penale.

3. Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv.

5. Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fi supusă răspunderii penale pot fi considerate diversele circumstanţe atenuante ce se referă atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a daunei pricinuite.

6. În cazul în care sunt întrunite condiţiile indicate anterior, în corespundere cu prevederile alin.(2) al prezentului articol, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Corsacov v.Moldova din 04.04.2006; Engel şi alţii v.Olanda din 08.06.1976//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţa de apel n-a avut temei de a repune în termen apelul, fiindcă întârzierea nu a fost determinată de motive întemeiate, precum şi pentru că apelul a fost depus cu mult mai târziu decât după 15 zile de la momentul începerii executării pedepsei” (Decizia 1ra-695/2004).

CP al CSJ din 13.03.2007: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Această condiţie nu este obligatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani (alin.(3) art.90 CP)” (Decizia 1ra-231/2007).

ARTICOLUL 55. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ CU TRAGEREA LA RĂSPUNDERE ADMINISTRATIVĂ

(1) Persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă în cazurile în care şi-a recunoscut vina, a reparat prejudiciul cauzat prin infracţiune şi s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

(2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.(1) li se pot aplica următoarele sancţiuni administrative:

a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale; b) arest contravenţional de până la 90 de zile.

[Art.55 modificat prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2007 , în vigoare 08.02.2008][Art.55 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03 , în vigoare 12.06.03] 1. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă constă în aceea că fapta

comisă rămâne a fi considerată infracţiune, însă instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de lege, pentru unele infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, dispune înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspundere juridică, ce atrage aplicarea unor sancţiuni administrative.

2. Comparativ cu legislaţia anterioară, categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă înlocuirea răspunderii penale prin răspundere administrativă a fost lărgită, fiind incluse în această categorie infracţiuni pentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de închisoare, totodată, ţinându-se cont şi de cuantumul prejudiciului cauzat, precum şi de caracterul faptei comise, evaluat după condiţiile concrete de săvârşire a faptei, mijloacele, timpul, locul săvârşirii infracţiunii etc.

3. Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comiterea pentru prima dată a unei infracţiuni, fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu condiţia că au expirat termenele de prescripţie de tragere la răspundere penală ori sunt stinse antecedentele penale pentru infracţiunea comisă anterior.

4. Comiterea unei infracţiuni, după aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter administrativ, nu atrage apariţia unei stări de repetare. Instanţa poate să aprecieze negativ o astfel de situaţie ca referitoare la personalitate şi să aplice pentru infracţiunea săvârşită o pedeapsă mai aspră.

5. Posibilitatea corectării persoanei fără a fi condamnată penal are la bază informaţii conform cărora făptuitorul poate fi corectat fără a i se aplica o pedeapsă, cum ar fi atitudinea vinovatului, din care rezultă regretul că a comis fapta, atitudine care poate să se manifeste prin căinţă sinceră, depunere de eforturi pentru a înlătura rezultatul infracţiunii, reparare a pagubei cauzate, colaborare cu organele de drept prin recunoaşterea faptei şi descoperirea infracţiunii şi a altor participanţi la infracţiune.

6. Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.55 alin.(2):

amendă în mărime de până la 150 de unităţi convenţionale; închisoare contravenţională de până la 90 de zile.7. Aplicarea sancţiunilor administrative nu reprezintă o pedeapsă penală şi pentru aceasta nu survin

antecedente penale.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Sentinţa de încetare a procesului penal cu aplicarea sancţiunii administrative trebuie să fie motivată (p.20 din Hotărârea Plenului CSJ cu privire la

respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei nr. 10 din 24.04.00. Culegere, p.386, art.332, 350, 391 CPP).

ARTICOLUL 56. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU RENUNŢAREA DE BUNĂ VOIE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII

(1) Se consideră renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii încetarea de către persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvârşirea infracţiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii.

(2) Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia.

(3) Persoana care a renunţat de bună voie la ducerea infracţiunii până la capăt este supusă răspunderii penale numai în cazul în care fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.

(4) Organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun răspunderii penale dacă aceste persoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse, au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până la capăt. Complicele infracţiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru a preîntâmpina comiterea infracţiunii.

1. Renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii este o cauză care înlătură caracterul penal al infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce până la capăt activitatea infracţională. Această cauză este reţinută când persoana, pe parcursul executării actelor de pregătire, precum şi al tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea în continuare a infracţiunii, fiind conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii.

2. Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul, din proprie voinţă, nefiind constrâns de nicio situaţie, conştient, dându-şi seama că poate continua activitatea infracţională, se dezice de executarea infracţiunii.

3. Renunţarea nu poate fi considerată benevolă în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauză că a întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi instrumentele pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă infracţiunea până la capăt.

4. Renunţarea este considerată definitivă din momentul în care activitatea infracţională a fost întreruptă conştient pentru totdeauna. Din aceste considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii prin refuzul persoanei, după primul insucces, sau dacă repetă actele infracţionale.

5. Renunţarea de bunăvoie există numai în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului nu întruneşte trăsăturile altei infracţiuni.

6. Motivele care îl pot determina pe făptuitor să renunţe de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii pot fi: căinţa, remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale ce le-ar obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat etc., însă acestea pot servi drept temei pentru ca persoana să renunţe la săvârşirea infracţiunii şi să nu fie supusă răspunderii penale.

7. Alin.(4) al prezentului articol conţine condiţiile speciale de liberare de răspundere penală a organizatorului, instigatorului şi complicelui infracţiunii în caz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii. Organizatorul şi instigatorul sunt liberaţi de răspundere penală, dacă prin măsurile întreprinse au preîntâmpinat comiterea activităţii infracţionale de către autor şi neadmiterea urmărilor prejudiciabile. Acestea pot fi măsuri active de anunţare la timp a organelor de drept sau de convingere a autorului să se abţină de la săvârşirea infracţiunii sau de refuz al instigatorului de a plăti recompensa pentru săvârşirea infracţiunii până la începutul acesteia. Complicele nu răspunde penal dacă a întreprins toate măsurile care au depins de el pentru preîntâmpinarea comiterii infracţiunii. Dacă organizatorul, instigatorul nu au reuşit să preîntâmpine comiterea infracţiunii de către autor, ei răspund penal, dar măsurile întreprinse pot fi recunoscute de instanţă drept circumstanţe ce atenuează răspunderea penală.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ: „Refuzul benevol de a săvârşi infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca circumstanţă care exclude răspunderea penală pentru aceste infracţiuni. În acest caz persoana poartă răspundere doar pentru acţiunile săvârşite real şi cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni” (Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauze despre infracţiunile sexuale, p.14, nr. 38 din 20.12.1999. Culegere, 2002, pag. 319).

Plenul CSJ: „Făptuitorul nu va răspunde pentru tentativă de omor în caz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru urmarea efectiv produsă dacă prin activitatea anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare corporală gravă sau de orice alt grad pentru care este prevăzută răspunderea penală (Hotărârea 38 din 20.12.1999).

Plenul CSJ: „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale, p.14, s-a stipulat că „refuzul benevol de a săvârşi infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca circumstanţă care exclude răspunderea penală pentru aceste infracţiuni. În acest caz persoana poartă răspundere doar pentru acţiunile săvârşite real şi cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni” (HP CSJ nr. 7 din 29.08. 94 cu modificările introduse prin Hotărâ rile CSJ nr. 25 din 29. 10.01. Culegere, 2002, pag. 316-325).

ARTICOLUL 57. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU CĂINŢA ACTIVĂ

(1) Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, după săvârşirea infracţiunii, s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune.

(2) Persoana care, în condiţiile alin.(1), a săvârşit o infracţiune de altă categorie poate fi liberată de răspundere penală numai în cazurile prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod.

1. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă este posibilă numai în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii:

persoana a săvârşit o infracţiune pentru prima dată; infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă; persoana s-a autodenunţat de bunăvoie, a contribuit activ la descoperirea

infracţiunii, a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau a reparat în alt mod prejudiciul cauzat de infracţiune.

2. Prin sintagma autodenunţare de bunăvoie se înţelege acţiunea, dar din proprie iniţiativă, a persoanei care, din diferite motive, se prezintă la organele de drept pentru a-şi recunoaşte vinovăţia de comiterea unei infracţiuni înainte ca aceste organe să fi început urmărirea penală.

3. Sintagma contribuirea activă la descoperirea infracţiunii exprimă sensul de acţiuni de prezentare a informaţiilor, datelor, actelor, precum şi a altor probe, care anterior nu au fost cunoscute organelor de urmărire penală, dar care sunt pertinente în cauza respectivă. Datele pot să se refere atât la activitatea persoanei care se denunţă, cât şi la activitatea altor persoane participante la săvârşirea infracţiunii.

4. Prin compensarea daunei materiale cauzate sau repararea prejudiciului pricinuit de infracţiune se subînţelege întoarcerea obiectului sau a echivalentului lucrului pierdut, întoarcerea unui obiect de acelaşi fel sau compensarea sub o altă formă a daunei cauzate, fie reparaţii în valoare bănească.

5. Alin.(2) prevede modalităţile speciale de liberare de răspundere penală în legătură cu căinţa activă pentru pregătirea actului de terorism, dării de mită, trădării de Patrie, predarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor sau de circulaţie a drogurilor, în cazul predării benevole a acestor substanţe etc.

6. Aplicarea liberării de răspundere penală în aceste cazuri constă în posibilitatea preîntâmpinării cauzării unor daune grave cetăţenilor, societăţii, statului prin acordarea pentru persoanele care comit astfel de infracţiuni a unei şanse de a evita tragerea acestora la răspundere penală.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Corsacov v.Moldova din 04.04.2006; Engel şi alţii v.Olanda din 08.06.1976//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Instanţa de judecată adoptă o sentinţă motivată în cazul aplicării prevederilor art.56 CP (art.332, 350, 391 CPP)5.

ARTICOLUL 58. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂCU SCHIMBAREA SITUAŢIEI

Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă, datorită schimbării situaţiei, se va stabili că persoana sau fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social.

[Art.58 modificat prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2007 , în vigoare 08.02.2008]

1. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei poate avea loc numai în

condiţiile în care: se aplică persoanelor care au comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, au săvârşit infracţiunea pentru prima oară, persoana sau fapta săvârşită, datorită schimbării situaţiei, nu mai prezintă pericol social.2. Pentru ca o persoană să fie liberată de răspundere penală datorită schimbării situaţiei, este

necesară prezenţa unuia din următoarele temeiuri: fapta săvârşită să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni datorită schimbării situaţiei în

limitele unei întreprinderi, instituţii, localităţi sau chiar ale unui stat prin întreprinderea unor reforme economice, sociale sau politice de mari proporţii, introducerea cartelelor, schimbarea banilor, revocarea stării excepţionale etc., care permit ca un anumit tip de infracţiuni să-şi piardă concret pericolul social;

persoana să înceteze a fi socialmente periculoasă datorită schimbării situaţiei şi condiţiilor exterioare de activitate în care ea se afla în momentul săvârşirii infracţiunii, prin alte condiţii care exclud săvârşirea unor noi infracţiuni, cum ar fi, de exemplu, înrolarea persoanei în armată, îmbolnăvirea gravă etc.

3. Datorită schimbării situaţiei, în cazurile comentariului prevăzut la p.1 şi 2, nu mai sunt necesare aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter penal faţă de persoana respectivă şi procedura în cauza penală urmează a fi încetată.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauzele: Amuur v.Franţa din 25.06.1996; McCann şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 27.09.1995; Brogan şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 29.11.1988.

ARTICOLUL 59. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE RĂSPUNDERE PENALĂ

În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.

1. Liberarea condiţionată de răspundere penală este posibilă în cazul dacă: persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; persoana îşi recunoaşte

5 Al. Barbăneagră şi colab., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, p.105.

vinovăţia; persoana nu prezintă pericol şi corectarea acesteia este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.

2. În categoria infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave sunt incluse infracţiunile pentru care legea penală prevede pedeapsă maximă cu închisoarea pe un termen respectiv de până la 2 şi de până la 5 ani (art.16 CP).

3. Prin recunoaştere a vinovăţiei se înţelege situaţia în care învinuitului i s-a explicat dreptul de a tăcea sau de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CP), însă acesta acceptă să depună declaraţii referitoare la învinuirea imputată.

4. Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu a fost anterior condamnată, nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de săvârşirea infracţiunii şi este caracterizat pozitiv de colegii din colectiv.

5. Suspendarea condiţionată de răspundere penală se dispune pe un termen de până la un an, stabilindu-se faţă de învinuit una sau mai multe obligaţiuni care urmează să fie îndeplinite pe parcursul termenului de suspendare a urmăririi penale.

6. În situaţia în care învinuitul respectă condiţiile stabilite, odată cu expirarea acestui termen, procurorul înaintează judecătorului de instrucţie un demers prin care solicită liberarea de răspundere penală a învinuitului.

7. Atât procurorul cât şi judecătorul de instrucţie ţin cont că liberarea de răspundere penală nu se aplică faţă de persoanele: care au antecedente penale, care sunt dependente de alcool sau droguri, cu funcţii de răspundere,care au comis infracţiunea făcând abuz de serviciu, care au comis infracţiuni contra securităţii statului şi care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

ARTICOLUL 60. PRESCRIPŢIA TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENALĂ

(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene:

a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare; b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave; c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave; d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave; e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.

(2) Prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată.

(3) În cazul săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru fiecare infracţiune separat.

(4) Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1), persoana va săvârşi o infracţiune pentru care, conform prezentului cod, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni noi.

(5) Curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoanei sau din momentul autodenunţării. Însă persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni.

(6) Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune excepţional de gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa nu va găsi posibilă aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe 30 de ani.

(7) Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru persoanele care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.

(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

[Art.60 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008 , în vigoare 24.05.2009]

 1. Instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în stingerea dreptului statului de a urmări şi

pedepsi penal, a obligaţiunii infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost sau nu descoperită.

2. Condiţiile care se referă la aplicarea prescripţiei răspunderii penale sunt: expirarea termenelor indicate în lege; făptuitorul nu săvârşeşte o nouă infracţiune în termenele indicate în lege;persoana să nu se sustragă de la urmărirea penală.

3. În funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată prin natura şi categoria pedepsei ce poate fi aplicată pentru comiterea acesteia, legea stabileşte 5 categorii de termene de prescripţie: doi ani; cinci ani; cincisprezece ani; douăzeci de ani; douăzeci şi cinci de ani.

4. Data începerii curgerii termenului de prescripţie este ziua săvârşirii infracţiunii.5. În cazul infracţiunii continue data începerii curgerii termenului de prescripţie se consideră

momentul încetării activităţii infracţionale, moment din care infracţiunea se consideră consumată. 6. În cazul infracţiunilor prelungite termenul de prescripţie începe să curgă din momentul săvârşirii

ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.7. Termenul de prescripţie se întrerupe dacă în perioada acestuia infractorul săvârşeşte o nouă

infracţiune pentru care, potrivit alin.(4) al art.60, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doi ani. Prin aceasta se are în vedere că se pierde beneficiul timpului scurs până la comiterea celei de a doua infracţiuni, moment din care începe să curgă, de la început, primul termen al prescripţiei. În această situaţie termenul de prescripţie pentru prima infracţiune începe să curgă simultan cu cel de-al doilea termen de prescripţie, iar prescripţia se calculează pentru fiecare infracţiune separat, cumulându-se.

8. Dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată prin schimbarea domiciliului, actelor de identitate, prescripţia se suspendă. Într-o atare situaţie, timpul suspendării prescripţiei nu intră în termenul de prescripţie, iar curgerea prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoanei sau al autodenunţării. Cu toate acestea, persoana nu poate fi supusă răspunderii penale, dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni.

9. Dacă persoană a săvârşit o infracţiune excepţional de gravă conform alin.(6), aplicarea prescripţiei o decide instanţa de judecată şi, dacă instanţa nu v găseşte raţională aplicarea prescripţiei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea pe un termen de 35 de ani.

10. Prescripţia produce efecte asupra tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor săvârşite contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunilor de război şi alte infracţiuni prevăzute de PS a CP şi tratatele internaţionale la care RM este parte (de exemplu,art.135-137,139,143 CP etc.).

11. Persoanele vinovate de comiterea infracţiunilor indicate în p.7 din comentariu sunt judecate indiferent de termenul care a trecut de la săvârşirea infracţiunii, atât de către instanţele naţionale, cât şi de către cele internaţionale.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza: Zubko şi alţii v.Ucraina din 26.04.2006//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 15.06.2004: „În cazul expirării termenului de prescripţie, sentinţa de condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei cu liberarea de răspundere penală” (Decizia 1ra-238/2004).

CP al CSJ din 13.04.2004: „Potrivit art.332 CPP, în cazul în care pe parcursul judecării cauzei se constată că a expirat termenul de prescripţie, instanţele sunt obligate să înceteze procesul penal în cauza dată” (Decizia 1ra-157/2004).

CP al CSJ din 25.01.2005: „Deciziile instanţelor judecătoreşti au fost casate şi procesul penal a fost încetat în legătură cu intervenirea termenului de prescripţie” (Decizia 1ra-16/2005).

HP CSJ din 27.06.2005: „Procesul penal în partea condamnării în baza art.123 alin.1 CP (red.1961) a fost încetat din motivul expirării termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală a persoanei” (Hotărârea 4-1re-52/2005).

CP al CSJ din 25.01.2005: „Deciziile instanţelor judecătoreşti au fost casate şi procesul penal a fost încetat în legătură cu intervenirea termenului de prescripţie” (Decizia 1ra-16/2005).

Capitolul VII

PEDEAPSA PENALĂ

Reglementări de drept internaţional: Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30 august//www.anp-just; Convenţia din 04.11.1950//TI, 1/1998; Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989//TI, 1/1998; Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie 1930//TI, 27/2001; Convenţia nr.105 din 25.06.57 privind abolirea muncii forţate//TI, 1/91, 1998; PIDCP din 16.12.1966//TI, 1/1998; Raportul Ministerului Justiţiei privind gradul de cooperare al Ministerului Justiţiei şi me -diului asociativ în procesul de realizare a Planului de Acţiuni RM–UE pentru trimestrul III 2007/ www.justice.md; Recomandarea 22 (2002) a CM către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare// http://irp.md; Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), numite şi Standardul minim de reguli ONU pentru măsuri necustodiale din 11 decembrie 1990//www.dejure.md; Regulile Standard Minime ale Naţiunilor Unite pentru Măsuri Neprivative de Libertate (Regulile de la Tokyo) adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 45/110 din 14 decembrie 1990; Rezoluţia (76) 10 Alternative la pedeapsa închisorii, adoptată de către CM al CE la 9 martie 1976// http://www.umn.edu; Rezoluţia (92) 16 a CM al CE relativ la Regulile Europene cu privire la măsurile şi sancţiunile aplicate în comunitate.

Reglementări de drept naţional: CRM din 29.07.1994//MO, l din 12.08.1994; Codul de executare a sancţiunilor de drept penal nr.l524 din 22.06.1993//MP, nr.l/l din 30.01.1994; Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004//MO, 34-35/112 din 03.03.2005; CPP al RM nr.122-XV din 14.03.2003//MO, l04-110/447 din 07.06.2003; HG RM cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, nr.l624 din 31.12.2003//MO, l3-15/101 din 16.01.2004; HG RM cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, nr.583 din 26.05.2006//MO, 91-94/676 din 16.06.2006; HG RM cu privire la expertiza medicală a vitalităţii, nr.688 din 22.06.2006//MO, 98-101/740 din 30.06.2006; HG RM despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, nr.1165 din 29.10.2007//MO, 189/1171 din 21.10.2008; HG RM nr.1171 din 05.11.2001 privind aprobarea Regulamentului şi efectivului unităţii disciplinare a Forţelor Armate, MO, 133-135/1225, din 2001; Hotărârea Prezidiului Parlamentului RM privind unele modificări de ordin redacţional în CP, CPP şi Codul cu privire la contravenţiile administrative din 22.09.1993//MP, 1993, nr.l1; HP al RM privind ratificarea Statutului CE, nr.522-XIII din 12.07.1995//MO, 41-42/474 din 28.07.1995; Legea cu privire la statutul militarilor, nr.162-XVI din 22.07.2005//MO, l29-131/618 din 30.09.2005; Legea nr.985-XV din 18.04.2005//MO, 128-129/1012 din 13.09.2002; Legea privind punerea în aplicare a CP, nr.ll60-XV din 21.06.2002//MO, 128-19/1014 din 13.09.2002; Legea despre obligaţiunea militară şi serviciul militar al cetăţenilor RM nr.968-XI1 din 17.03.1992//MO, 3/69-1 din 30.03.1992; Legea 1123 din 30.07.1992 cu privire la distincţiile de stat//MO, 7/151 din 30.07.1992.

Doctrină: A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, G.Ulianovschi, Gh.Ulianovschi, N.Ursu, CP comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama, Drept penal. Partea generalǎ, Ed.Cartier juridic, Ch., 2006; A.Barbǎneagrǎ ş.a., CP Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; S.Botnaru, A.Şavga, Y.Grosu, M.Grama, Drept penal, partea generală, vol.I, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; Borodac A., Bujor V., Brânză S.ş.a., Drept penal, partea generală, Ed.Ştiinţa, Ch., 1994; Bujor V., Buga L., Drept penal comparat. Partea generală, Ch., 2003; Gladchi Gh., Noul CP penal şi de procedură penală: probleme de perfecţionare a legislaţiei şi practicii de aplicare (studiu sociologic) //Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse.

Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007; Gladchii Gh., Noi temeiuri ale liberării de răspundere penală: necesitate şi probleme de aplicare//AŞ USM, Facultatea Drept, Ştiinţe juridice, serie nouă, Probleme actuale - teoretice şi practice - privind noua legislaţie a RM cu prilejul aniversării a 45-a de la fondarea Facultăţii de Drept a USM, Ch., 2004, nr.7; Martin D., Alternativele privaţiunii de libertate în legislaţia penală a RM//Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2001”//Rezumatele comunicărilor, Ştiinţe socioumanistice, vol.l, Ch., CEP USM, 2003; Martin D., Carapunarlî A., Unele probleme privind aplicarea şi executarea pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii//Revista Studia Universitatis, Seria Ştiinţe sociale, anul l, 2007, nr.3; Martin D., Conceptul şi trăsăturile pedepsei penale, AŞ USM, voi.I, Seria Ştiinţe socio-umanistice, Ch., 2001; Martin D., Munca neremunerată în folosul comunităţii (studiu juridic comparat)//AŞ USM, Seria Ştiinţe socio-umanistice, vol.l, Ch., CE USM, 2001; Mariţ A., Impactul legislaţiei penale generale asupra detenţiei în vechea şi noua legislaţie penală a RM//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007; Revista de criminologie, drept penal şi criminalisticǎ, nr.1-2, Ch., 2003; Tollefson Edwin A., Munca neremunerată în beneficiul comunităţii ca sentinţă în Statele Unite, Canada şi Uniunea Europană//www.irp.md; Tofan E., Pedeapsa cu munca neremunerată: probleme şi soluţii//Dreptul, 2007, anul VI, nr.19; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea generală, Ed-Ştiinţa, 2005; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea specială, Ed.Ştiinţa, 2004; A.Borodac, M.Gherman, Calificarea infracţiunilor, Ed.Ştiinţa, 2006.

ARTICOLUL 61. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PEDEPSEI PENALE

(1) Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.

(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.

1. Potrivit alin.(1) art.6 CP, persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai

pentru faptele săvârşite cu vinovăţie.2. Aşadar, pedeapsa penală este o sancţiune de drept penal care, din punctul de vedere al

infractorului, reprezintă o consecinţă juridico-penală pentru faptele comise de acesta, iar din punctul de vedere al legii penale – o reacţie a societăţii la faptele infracţionale săvârşite.

3. Pentru prima dată, noţiunea de pedeapsă penală este direct determinată de legea penală. Potrivit art.61 CP, pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, ce se aplică de către instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor omului.

4. Tot în noul CP se evidenţiază clar tendinţa de a rezolva prin mijloacele dreptului penal anumite probleme sociale sau economice, cu care se confruntă RM. În acest context, legislatorul nu rareori urmează conştiinţa social-juridică cotidiană, fără a o aprecia critic, de pe poziţii teoretico-ştiinţifice şi practice.

5. Paradoxal, dar legislaţia penală a RM cu privire la pedeapsă este mai aspră chiar decât legislaţia penală a fostei Uniuni Sovietice, în care se prevedea maximum 15 ani de privaţiune de libertate. În plus la aceasta, fără a lua în considerare experienţa negativă acumulată deja pe parcursul a două secole cu privire la detenţiunea penitenciară de scurtă durată, legislatorul a introdus o nouă modalitate a pedepsei de acest tip – arestul, astfel mărind posibilităţile aplicării mai largi a pedepselor privative de libertate chiar şi pentru infracţiunile ce nu prezintă un pericol social sporit – sfera tradiţională de aplicare a modalităţilor neprivative de libertate ale pedepsei. Drept rezultat, RM se afla pe locul 12 după numărul de deţinuţi la 100000 de locuitori. Aparent, acest indice a început să scadă începând cu anul 2004, pe parcursul căruia a acţionat doar noul CP. Însă, dacă analizăm dinamica aplicării amnistiilor, vom observa că această descreştere se datorează, în mare măsură, eliberării în conformitate cu actul de amnistie din anul 2004 a 1160 de deţinuţi – aproximativ 11% din cei care se aflau la moment în penitenciare.

6. Potrivit alin.(2) art.61 CP, pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de alte persoane.

7. Dezbaterile pe marginea scopurilor pedepsei au fost şi rămân actuale până astăzi. Cert este că, în diferite etape ale dezvoltării sale, statul promovează prin politica sa penală atingerea unora dintre ele, celelalte comportând un rol complementar. Astfel, în CP din 2003,care este mai dur decât CP din 1961, miza pare a fi pusă în special pe prevenirea generală şi specială.

8. Pedeapsa penală este aplicată numai de către instanţele de judecată, ea fiind un instrument de represiune asupra făptuitorului pentru comiterea infracţiunii în condiţiile de garantare constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale altor persoane prevăzute de lege (art.21 CP).

9. Pedeapsa penală este definită ca o sancţiune juridică ce are următoarele trăsături: este o măsură de constrângere statală; este un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului; este prevăzută de lege şi aplicată numai de instanţele de judecată, în numele legii; este o măsură de represiune, privaţiune pentru făptuitorul infracţiunii; cauzează anumite lipsuri şi restricţii drepturilor persoanei condamnate.10. Alin.(1) al prezentului articol prevede temeiurile de drept penal şi de drept procesual-penal ale aplicării

pedepsei juridice.11. Primul este formulat prin sintagma: „pedeapsa penală... se aplică... persoanelor care au săvârşit

infracţiuni...”, al doilea – „se aplică de instanţele de judecată, în numele legii”.12. Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi se deosebeşte de alte măsuri procesuale de

constrângere (art.157-191 CPP), de măsurile de constrângere cu caracter medical (art.99 CP) şi de măsurile de constrângere cu caracter educativ (art.104 CP), de alte sancţiuni juridice sau de constrângere aplicate în mod contravenţional, disciplinar sau civil prin natura şi mecanismele de realizare, prin procedura aplicării acestora şi urmările ce survin.

13. Numai pedeapsa penală produce antecedente penale.14. Alin.(2) al acestui articol prevede scopul pedepsei penale în restabilirea echităţii sociale, corectarea

condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de alte persoane.

15. Prin restabilirea echităţii sociale se subînţelege restabilirea drepturilor lezate în urma infracţiunii unei anumite persoane, societăţii, statului, precum şi reîntoarcerea, şi reîncadrarea condamnatului în societate după executarea pedepsei penale.

16. Echitatea socială a pedepsei se realizează când faţă de făptuitor se aplică sancţiunea penală corespunzătoare gradului prejudiciabil al infracţiunii comise, circumstanţelor cauzei şi personalităţii acestuia.

17. Prin corectarea condamnatului, ca scop al pedepsei penale, se înţelege conştientizarea de către făptuitor a celor săvârşite, reîntoarcerea şi reîncadrarea acestuia în societate. Făptuitorul urmează să fie convins că respectarea legii penale este o necesitate şi că numai astfel el va putea evita aplicarea faţă de sine a altor pedepse penale.

18. Aplicarea pedepsei urmăreşte scopul de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni de către condamnaţi (prevenţia specială) şi de către alte persoane (prevenţia generală), care se deduce din scopul legii penale stipulat în art.2 CP.

19. Pedeapsa penală îndeplineşte şi funcţia de constrângere, conţinând un anumit grad al privării de drepturi, de bunuri sau de restrângere a acestora, însă ea nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.

20. Din scopul stipulat în alin.(2) al prezentului articol rezultă că nimeni nu trebuie să fie supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane ori degradante.

21. La individualizarea pedepsei minorului, pe lângă criteriile enunţate în art.75 CP (gravitatea infracţiunii săvârşite, motivul acesteia, persoana celui vinovat, circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei acestuia) este necesar să ţinem cont şi de circumstanţele enunţate în art.475 CPP, stabilite de instanţa de judecată.

22. Conform art.76 lit.(b) CP, la stabilirea pedepsei, săvârşirea infracţiunii de către un minor se consideră circumstanţă atenuantă.

23. Conform prevederilor art.385 CPP, la stabilirea pedepsei minorului se iau în considerare şi recomandările serviciului de resocializare, expuse în raportul anchetei sociale.

24. Conform art.34 alin.(5) lit.a) CP la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului.

25. La adoptarea sentinţei în cauza minorului, pe lângă chestiunile enunţate în art.385 CPP, urmează să fie soluţionate şi alte chestiuni prevăzute de art.485 CPP. Este necesar să examinăm posibilitatea liberării de pedeapsă penală în conformitate cu dispoziţiile art.93 CP sau suspendarea condiţionată a executării pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art.90 CP.

26. În context, urmează să întreprindem toate măsurile prevăzute de lege pentru a aplica inculpatului minor pedeapsa nonprivativă de libertate, sau pentru a-i stabili o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de lege (art.79 CP).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „(…) a judecat în şedinţă publică recursul ordinar declarat de procurorul Serviciului reprezentare a învinuirii în Curtea de Apel Chişinău, G.V., împotriva sentinţei Judecătoriei Centru, mun. Chişinău din 17 mai 2007 şi deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 25 septembrie 2007 în cauza penală în privinţa lui (...). La soluţionarea chestiunii privind liberarea de răspunderea penală cu tragerea la răspunderea administrativă a inculpaţilor nu s-a acordat deplină eficienţă prevederilor art.55 şi 61 CPP.

Concluzia privind liberarea de răspunderea penală cu tragerea la răspunderea administrativă trebuie să se bazeze pe o analiză cantitativă şi calitativă a tuturor datelor, împrejurărilor ce caracterizează atât fapta, cât şi pe făptuitor, exprimând, în mod judicios, o apreciere completă, obiectivă şi sub toate aspectele de fapt şi de drept al cauzei” (Decizia 1ra - 156/2008).

ARTICOLUL 62. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR FIZICE

(1) Persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse:

a) amendă;

b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;

c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat;

d) munca neremunerată în folosul comunităţii;

[Lit.e) exclusă prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]

f) închisoare;

g) detenţiune pe viaţă.

(2) Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de pedepse principale.

(3) Muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – în calitate de obligaţie pentru perioada termenului de probă.

(4) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse complementare.

(5) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.

[Art.62 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.62 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

 

1. CP din 2002 a schimbat în mod esenţial lista pedepselor penale. Au fost introduse unele categorii noi şi excluse altele, vechi, de pedepse. În lista categoriilor de pedepse au fost introduse munca neremu-nerată în folosul comunităţii şi arestul; au fost excluse munca corecţională, mustrarea publică, confiscarea averii, privarea de drepturi părinteşti etc.

2. A fost schimbată consecutivitatea categoriilor de pedepse. Legiuitorul a construit sistemul de pedepse în temeiul trecerii de la o pedeapsă mai uşoară la alta mai aspră. Se presupune că această consecutivitate va orienta instanţele judecătoreşti spre alegerea unei pedepse mai uşoare din pedepsele alternative prevăzute de legea penală.

3. Astfel, varietatea pedepselor penale enumerate în textul legii permite instanţelor judecătoreşti să ia în considerare caracterul, gradul prejudiciabil al infracţiunilor şi caracteristica personalităţii care le-a săvârşit, pentru a alege o pedeapsă nepărtinitoare, raţională pentru ca pedeapsa să favorizeze atingerea scopurilor scontate.

4. Anume categoriile şi cuantumul pedepselor determinate de legea penală dau expresie principiilor fundamentale ale politicii penale a RM.

5. În acest sistem, pedepsele se află într-o anumită corelaţie, uneori de subordonare: unele pedepse sunt principale, altele – complementare, adică au calitatea de complinire a primelor.

6. Totodată, sistemul nostru de pedepse nu conţine o serie de pedepse cunoscute în alte sisteme de drept, precum ar fi, pentru persoanele fizice, arestul la sfârşit de săptămână (Spania), limitarea libertăţii de la 1 la 12 luni (Polonia), munca corecţională (Rusia), supravegherea şi pedeapsa capitală (China). Legislaţia altor ţări conţine, pentru persoanele juridice: publicarea, difuzarea sau afişarea sentinţei de condamnare (Franţa, Belgia), plasarea sub supraveghere judecătorească (Franţa), probaţiunea (SUA), executarea unor lucrări social-utile, interzicerea accesului la pieţele publice (SUA) etc.

7. Sistemul de pedepse instituit în CP din 2002 reprezintă un progres incontestabil al dreptului penal din RM. Este semnificativ faptul diversificării pedepselor alternative celor privative de libertate, cu toate că sarcina dată nu poate fi considerată suficient de bine realizată.

8. În felul acesta, CP din 2002 a schimbat esenţial lista pedepselor penale. În lista categoriilor de pedepse au fost introduse munca neremunerată în folosul comunităţii şi, pentru o perioadă de timp, arestul; au fost excluse munca corecţională, mustrarea publică, confiscarea averii, privarea de drepturi părinteşti etc.

9. A fost schimbată consecutivitatea categoriilor de pedepse. Legiuitorul a construit sistemul de pedepse în temeiul trecerii de la o pedeapsă mai uşoară la alta mai aspră. Se presupune că această consecutivitate va orienta instanţele judecătoreşti spre alegerea unei pedepse mai uşoare dintre pedepsele alternative prevăzute de legea penală.

10.În funcţie de gradul lor de autonomie şi de particularităţile de aplicare în raport cu altele, pedepsele din CP se clasifică în principale, complementare şi mixte.

11.Pedepsele principale sunt aplicate în mod independent pentru săvârşirea unei infracţiuni, fără a fi adăugate la altele. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată poate aplica o singură pedeapsă principală dintre cele alternative indicate în articol sau fixa doar unica pedeapsă principală indicată în articol. Stabilirea unei pedepse principale neindicate în articolul din PS se poate face doar în cazul aplicării unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege (art.79 din CP). Alin.(2) al art.62 din CP stabileşte următoarele pedepse principale: munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul (până la 29.06.2006 – a se vedea Legea nr.84/29.06.2006 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative //MO,126-130/599, 11.08.2006), trimiterea într-o unitate militară disciplinară, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă (până la 13.03.2008 – a se vedea Legea nr.53/13.03.2008 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative //MO, 84-85/290, 13.05.2008).

12.Pedepsele complementare se aplică doar în calitate de adaos la o pedeapsă principală, pe care o complimentează în vederea unei individualizări maxime şi pentru a atinge scopurile pedepsei. Pedeapsa complementară nu poate fi fixată de sine stătător, ci doar însoţind de fiecare dată o pedeapsă principală. În conformitate cu alin.(4) al art.62 din CP al RM, există numai o singură pedeapsă de acest tip – retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat (art.66 CP).

13.Pedepsele (mixte) pot fi aplicate atât ca pedepse principale, cât şi în calitate de pedepse complementare. În conformitate cu alin.(3) al art.62 din CP, sunt pedepse mixte amenda (art.64 CP) şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii de a exercita o anumită activitate (art.65 CP).

14.Aşadar, alin.(1) al articolului menţionat prevede pedepsele ce pot fi aplicate persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni. Categoriile de pedepse fixate de legiuitor încep cu cea mai blândă – amenda – şi se termină cu cea mai aspră – detenţiunea pe viaţă.

15.Această consecutivitate a pedepselor dă posibilitate să se ţină seama de aprecierile şi cerinţele legiuitorului referitoare la sancţiuni atunci când instanţa de judecată aplică o măsură mai blândă decât cea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, pornind de la art.79 CP, şi orientează instanţele de judecată pentru a

aplica pedepse persoanelor care au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, începând cu cele mai blânde (art.16 CP).

16.Sistemul pedepselor penale reflectă principiul echităţii sociale, iar aplicarea umană a acestuia constă în corespunderea adecvată a pedepsei cu fapta săvârşită, cu circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea penală şi cu personalitatea celui vinovat (art.7 CP).

17.Prin pedeapsă principală se înţelege pedeapsa pe care instanţa de judecată o poate aplica de una singură pentru fapta penală săvârşită (detenţiunea pe viaţă, închisoarea, munca neremunerată în folosul comunităţii). Numai pedeapsa principală poate fi însoţită, pentru infracţiuni concrete, de o pedeapsă complementară.

18.Amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pot fi aplicate în calitate de pedepse principale. De asemenea, aceste pedepse pot fi aplicate şi în calitate de pedepse complementare împreună cu cele principale.

19.Pedeapsă complementară este aceea care îndeplineşte rolul de completare a represiunii şi se aplică numai după o pedeapsă principală.

20.Unele pedepse principale prevăzute de acest articol (detenţiunea pe viaţă şi munca neremunerată în folosul comunităţii) nu pot fi aplicate unor persoane condamnate (minori, femei gravide sau care au copii, persoane care au atins vârsta de pensionare, art.67, 68, 71 CP).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Hotărâri ale CEDO: Frantisek Vokurka v.Republica Cehia din 16.10.2007; Grivneac v.Moldova din 09.10.2007; Holomiov v.Moldova din 07.11.2006; Boicenco v.Moldova din 11.07.2006; Corsacov v.Moldova din 04.04.2006; Popov (nr.1) v.Moldova din 17.01.2006; Şarban v.Moldova din 04.10.2005; Ostrovar v.Moldova din 13.09.2005; Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005; Prodan v.Moldova din 18.05.2004; Hoffmann v.Austria din 23.06.1993 //www.lhr.md

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 01.06.2004: „CP în redacţia Legii din 18 aprilie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003, în art.62 - categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice, nu prevede o aşa categorie de pedeapsă ca destituirea din funcţie” (Decizia 1re-312/2004).

CP al CSJ din 24.04.2007: „CPL concluzionează că scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut de art.61 CP, faţă de V.M. nu poate fi atins prin aplicarea unei sancţiuni sub formă de amendă, deoarece acesta a comis o nouă infracţiune mai puţin gravă în termenul de probă stabilit prin sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun.Chişinău din 11.05.2005, astfel neîndreptăţind încrederea acordată (Decizia 1re-203/2007).

ARTICOLUL 63. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR JURIDICE

(1) Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele pedepse:

a) amendă; b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate; c) lichidare.

(2) Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.

(3) Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate şi lichidarea acesteia se aplică atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse complementare.

[Art.63 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

1. Posibilitatea de a se trage la răspundere penală persoana juridică a fost inclusă,

pentru prima oară, în prevederile legale în CP al RM din 2002.2. Promotorii ideii privind iresponsabilitatea penală a persoanelor juridice invocau

în mod tradiţional imposibilitatea de a aplica o pedeapsă unei entităţi juridice. Este adevărat că unele sancţiuni, care tind să producă suferinţe sau să izoleze delincventul, prin natura lor, nu sunt susceptibile a fi aplicate per -soanelor juridice. Astfel de pedepse sunt închisoarea sau detenţiunea pe viaţă.

3. Răspunderea penală a persoanelor juridice, la nivelul spectrului de pedepse şi al fundamentului acestui argument, a fost zdruncinată serios de experienţa unor legislaţii străine (Franţa, Olanda, SUA, Anglia, Belgia etc.) care conţin un arsenal de pedepse şi măsuri de siguranţă aplicabile, nu fără eficacitate, persoanelor juridice.

4. Legislaţia penală a RM cuprinde doar trei pedepse (amenda, dizolvarea (sau lichidarea) persoanei juridice şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate). În plus, CP stabileşte o singură pedeapsă principală – amenda –, celelalte două (dizolvarea şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate) fiind pasibile a fi aplicate atât în calitate de pedepse principale, cât şi în calitate de pedepse complementare.

5. Amenda este aplicată persoanelor juridice de către instanţa de judecată ca pedeapsă principală în limitele de la 500 la 10.000 de unităţi convenţionale (art.64 CP).

6. Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată de către instanţa de judecată în conformitate cu art.73 CP ca pedeapsă principală sau complementară.

7. Lichidarea persoanei juridice poate fi aplicată de către instanţa de judecată în conformitate cu art.74 CP ca pedeapsă principală, dar şi în calitate de pedeapsă complementară.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Gerger v.Turcia din 08.07.1999: „Dl Gerger a apelat la Comisie la 22 iunie 1994: „În petiţia sa iniţială din aceeaşi zi şi în petiţia sa adiţională din 5 august - pe care a amendat-o la 25 octombrie 1994 -, el a pretins că condamnarea sa a constituit o încălcare a art.9 şi 10 din Convenţie. El a mai susţinut că, prin faptul că nu a dat motive rezonabile în hotărârea sa, Curtea Securităţii Naţionale i-a negat acestuia dreptul la o audiere corectă în înţelesul art.61. În final el s-a plâns că fusese supus unei discriminări contrare art.14 luat împreună cu art.5 §1 şi 6 §1, prin faptul că condiţiile pentru a obţine automat eliberare condiţionată conform Legii nr.3713 erau mai stricte decât cele din legea generală”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Persoana juridică poartă răspundere penală pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător. Venitul obţinut în urma unei asemenea activităţi în conformitate cu art.106 CP se confiscă în proprietatea statului” (Decizia 1re-229/2005).

ARTICOLUL 64. AMENDA

(1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de prezentul cod.

(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală cu 20 de lei.

(3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat, iar pentru infracţiunile comise din interes material – până la 5000 unităţi convenţionale, luându-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul săvârşirii infracţiunii.

(4) În cazurile prevăzute la art.21 alin.(3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabileşte în limitele de la 500 la 10000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situaţia economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.

(5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.70. Suma amenzii se înlocuieşte cu închisoare, calculându-se o lună de închisoare pentru 50 unităţi convenţionale.

(6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile în care ea este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.

(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor art.67, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă.

[Art.64 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008][Art.64 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006] [Art.64 modificat prin Legea nr.305-XV din 11.07.03, în vigoare 22.07.03]

1. Amenda, în conformitate cu alin.(1) al art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se aplică de către instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de CP. Ea este o restrângere a drepturilor patrimo-niale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspândite tipuri de pedepse, atât în legile penale, cât şi în practica judecătorească, în majoritatea jurisdicţiilor lumii.

2. Amenda poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară. Ea se stabileşte în unităţi convenţionale, o unitate convenţională fiind egală cu 20 de lei (alin.(2) al art.64 CP). În cazul în care se va modifica cuantumul unităţii convenţionale, ca bază se va lua mărimea acesteia la momentul săvârşirii infracţiunii.

3. Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 de unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi de gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat. Astfel, la aprecierea situaţiei materiale a vinovatului, trebuie să se ţină cont de mărimea veniturilor condamnatului, de numărul persoanelor aflate la întreţinere, de alţi factori care determină situaţia lui materială.

4. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor prevăzute de lege sau de art.70 CP. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau de închisoare se calculează pentru 50 de unităţi convenţionale (alin.(5) al art.64 CP). Condamnatul se eschivează cu rea-voinţă atunci când îşi schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei, când ascunde sau nu declară veniturile din care poate fi percepută amenda.

5. Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele în care, din condiţii obiective, condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau bolnave etc.). Potrivit prevederilor CP, în situaţia dată, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 de unităţi convenţionale de amendă (alin.(7) al art.64 din CP).

6. În calitate de pedeapsă complementară, amenda poate fi aplicată numai în cazurile în care ea este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare (alin.(2), (3), (4) ale art.189 cu sau fără alin.(3) al art.190).

7. Amenda reprezintă o pedeapsă la fel de veche ca şi privaţiunea de libertate. Atât în vechea, cât şi în noua reglementare, ea reprezintă prima şi cel mai des utilizată alternativă a detenţiunii penitenciare.

8. În prezent CP al RM prevede amenda alternativ pedepsei închisorii în 226 de sancţiuni ale PS a CP, fapt ce constituie mai mult de 2/3 din numărul total al faptelor social periculoase recunoscute de legislator drept infracţiune.

9. Amenda ca pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurile aplicării de către instanţa de judecată a unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea concretă (art.79 CP), precum şi în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 CP).

10. Cuantumul special al amenzii este stabilit pentru fiecare infracţiune în parte.

11. Mărimea amenzii trebuie stabilită în aşa mod ca să nu-l pună pe infractor în situaţia de a nu-şi îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, educarea, învăţătura persoanelor faţă de care are asemenea obligaţiuni legale.

12. Suma concretă a amenzii se apreciază în funcţie de: a) caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite; b) mărimea daunei cauzate; c) situaţia economico-financiară a întreprinderii.

13. Funcţia de constrângere a pedepsei prin amendă poate fi realizată şi prin micşorarea patrimoniului persoanei vinovate, în funcţie de suma amenzii, fapt care conduce implicit la înăsprirea vieţii condamnatului.

14. Achitarea amenzii de către condamnat se efectuează în termenul stabilit de către instanţa de judecată. Actele de confirmare a achitării amenzii urmează a fi prezentate instanţei.

15. În cazul în care condamnatul nu este în stare să achite amenda, instanţa judiciară, executorul public, la cererea condamnatului, poate amâna sau eşalona plata pe un termen de până la un an (a se vedea CEx).

16. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motive obiective, de către condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita în termen amenda stabilită.

17. La determinarea sumei amenzii instanţa de judecată în fiecare caz concret ia în considerare nu numai gravitatea infracţiunii comise, motivul acesteia, dar şi persoana celui vinovat, circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.

18. Stabilind amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al PS a CP), instanţa de judecată trebuie să se bazeze pe cerinţele ca pedeapsa să poată fi executată, să fie posibilă (reală), să nu-l lipsească pe condamnat şi pe familia acestuia de mijloace de existenţă.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Gerger v.Turcia din 08.07.1999 (nr.00024919/94): „La 23 septembrie 1995 reclamantul şi-a încheiat pedeapsa cu închisoarea. Totuşi, deoarece nu plătise amenda care-i fusese impusă, el a fost menţinut în detenţie conform secţiunii 5 din Legea de Executare a Sentinţelor (Legea nr.647), fiind nevoit să stea în închisoare câte o zi în plus pentru fiecare 10.000 de TRL datorate (...). La 26 octombrie 1995. dl Gerger a plătit restul amenzii şi a fost eliberat. La 30 octombrie 1995 a intrat în vigoare Legea nr.4126 din 27 octombrie 1995. Inter alia, aceasta reducea durata pedepselor cu închisoarea prevăzute prin secţiunea 8 din Legea nr.3713, crescând cuantumul amenzilor (...). Printr-o prevedere provizorie în legătură cu secţiunea 2, Legea nr.4126 stipula că sentinţele date conform secţiunii 8 din Legea nr.3713 vor fi revizuite în mod automat (...). În consecinţă, Curtea Securităţii Naţionale a revizuit cazul reclamantului în privinţa temeiurilor. La 17 noiembrie 1995, aceasta a impus o amendă suplimentară de 84.833.333 TRL, cu suspendarea plăţii. Acea decizie a devenit finală la 15 martie 1996”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 26.10.2004: „Sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar erorile procesuale şi măsura de pedeapsă stabilită” (Decizia 1ra-660/2004).

CP al CSJ din 26.10.2004: „Art.84 din CP nou nu prevede aplicarea principiului absorbirii pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră pentru concurs de infracţiuni grave” (Decizia 1re-531/2004).

Plenul CSJ din 29.01.2007: „La reîncadrarea faptei în baza legii noi prin prisma art.10 CP (2002), instanţa de judecată nu era în drept să stabilească şi pedeapsa cu amenda, deoarece aceasta nu era prevăzută în calitate de sancţiune în articolul care era în vigoare la data comiterii infracţiunii” (Hotărârea 4-1re-20/2007).

ARTICOLUL 65. PRIVAREA DE DREPTUL DE A OCUPA ANUMITE FUNCŢII SAU DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE

(1) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.

(2) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.

(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile când nu este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ţinând cont de caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în timpul exercitării unei anumite activităţi, instanţa de judecată va considera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.

(4) La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă neremunerată în folosul comunităţii, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă complementară, la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.

[Art.65 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.65 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

 

1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii. Este reglementată de alin.(1) al art.65 din CP. Legea nu prevede, după exemplul altor legislaţii6, tipul funcţiei sau natura, genul de activitate care cad sub interdicţie. Acestea pot fi diverse: fie o funcţie în organele de stat sau obşteşti, fie activităţi profesionale, de întreprinzător sau de altă natură. Singurul criteriu stipulat de lege de identificare a funcţiei sau activităţii asupra cărora pot fi impuse restricţii de către instanţa de judecată este utilizarea funcţiei sau activităţii la săvârşirea infracţiunii.

2. Aplicarea acestui tip de pedeapsă este determinată în mod principal de necesitatea de a preveni recidiva persoanelor care au comis infracţiuni în legătură cu funcţia ocupată sau cu activitatea profesională.

3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani. Legea prevede că această pedeapsă poate fi aplicată atât ca principală, cât şi drept complementară.

4. În cazul aplicării amenzii, instanţa nu o poate dispune în general, ci trebuie să specifice expres funcţia (tipul de funcţie: funcţie de conducere în organele de stat, administrator al valorilor materiale, funcţii cu caracter educativ etc.) care se interzice a fi ocupată sau genul de activitate care nu mai poate fi desfăşurat.

5. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atât ca pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară. Această categorie de pedeapsă este constituită din două interdicţii diferite: privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.

6. Interzicerea acestui drept este determinată de obicei de activitatea infracţională a condamnatului care s-a folosit de funcţia sau profesia sa ori de o anumită activitate pentru a săvârşi infracţiunea.

7. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii ca măsură de pedeapsă poate fi aplicată faţă de persoanele care se află în serviciu în organele de stat sau în administraţia publică locală, precum şi faţă de cele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.

8. Măsura de pedeapsă enunţată se realizează prin rezilierea contractului de muncă dintre condamnat şi administraţia respectivă. Acest fapt este confirmat de inscripţiile operate în carnetul de muncă, şi anume: temeiul, perioada şi de la care funcţii sau activitate este îndepărtat condamnatul.

9. Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate ca măsură de pedeapsă presupune interzicerea, în baza sentinţei de judecată, de a practica activitatea nominalizată de către o persoană concretă. Astfel de activitate poate fi de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii. Ea include atât activi-tatea de bază (serviciul), de exemplu, medicina, pedagogia, justiţia, conducerea mijloacelor de transport în bază de contract etc., cât şi activitatea în afara serviciului, de exemplu, conducerea transportului personal, vânătoarea etc.

10. Decizia de a priva condamnatul de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate este adoptată de instanţa de judecată în baza materialelor dosarului, ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care agravează răspunderea etc. (a se vedea comentariul de la art.75 CP).

11. Instanţa de judecată, la emiterea sentinţei, nu-i poate interzice condamnatului să ocupe în general o funcţie de răspundere, dar trebuie să nominalizeze care funcţii anume în organele de stat, ce activitate şi pe ce perioadă condamnatul nu are dreptul să le ocupe.

12. Prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se înţelege un post într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau în organele de administrare publică locală ori o subdiviziune, filială a lor, în care persoana respectivă, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări deţine anumite drepturi şi obligaţiuni în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice (a se vedea şi prevederile de la art.123 şi 124 CP).

13. Pedeapsa de privare a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, ca pedeapsă principală sau ca pedeapsă complementară la pedeapsa sub formă de amendă sau muncă

6 Art.47 din CP al Federaţiei Ruse prevede că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa funcţii în organele de stat, în organele administraţiei publice locale sau de a practica o anumită activitate profesională sau de a altă natură.

neremunerată în folosul comunităţii, se execută de către serviciile de executare de la locul de trai al condamnaţilor.

14. Conform alin.(3) art.65 CP, aceste două măsuri se pot aplica drept pedepse complementare şi în cazurile în care ele nu sunt prevăzute în articolele PS a CP. În aceste cazuri, caracterul infracţiunii comise este determinat în funcţie de postul ocupat sau de activitatea practicată şi de posibilitatea infractorului de a le utiliza în scopul săvârşirii noilor infracţiuni. Dacă infracţiunea nu este legată de activitatea profesională, inculpatul nu poate fi pri-vat de dreptul de a exercita această activitate.

15. Faptul că, la momentul emiterii sentinţei, inculpatul nu ocupa o anumită funcţie de stat şi nu practica activitatea cu care a fost legată infracţiunea nu poate fi piedică pentru aplicarea acestor pedepse. Mai mult, instanţa poate aplica pedepsele enunţate şi în cazul în care infractorul îndeplinea anumite funcţii, obligaţiuni tem-porare la comandă sau indicaţie.

16. Modul de aplicare a pedepselor menţionate este stabilit concret în alin.(4) art.65: când ele sunt numite în calitate de pedepse complementare la amendă sau la muncă neremunerată în folosul comunităţii, termenul se calculează din momentul rămânerii definitive a hotărârii (sentinţei).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Decizia CEDO din 30.05.2006 Matyjek v.Polonia//www.coe.int

ARTICOLUL 66. RETRAGEREA GRADULUI MILITAR, A UNUI TITLU SPECIAL, A GRADULUI DE CALIFICARE (CLASIFICARE)

ŞI A DISTINCŢIILOR DE STAT

În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi distincţiile de stat.

1. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a

distincţiilor de stat constituie o pedeapsă care se aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară. În conformitate cu art.66 CP, „În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare şi distincţiile de stat”. În vechea reglementare, la art.34, pedeapsa avea denumirea de retragere a gradelor militare şi a altor titluri, precum şi a ordinelor, medaliilor şi a titlurilor onorifice.

2. Gradul militar se acordă persoanei pentru anumite merite în rândurile Forţelor Armate, organelor securităţii statului. Tipurile de grade militare (locotenent, căpitan, colonel etc.) şi ordinea de conferire a acestora sunt reglementate de legislaţie.

3. Titlul special este o menţiune de stat care se atribuie pentru serviciul în diferite organe: serviciul diplomatic, controlul vamal (plutonier al serviciului vamal, locotenent al serviciului vamal etc.), organele fiscale etc.

4. Gradul de calificare (clasificare) este o menţiune specială de stat care se acordă funcţionarilor publici, adică persoanelor care satisfac serviciul public în diverse organe: aparatul Parlamentului şi Preşedintelui RM, aparatul Cancelariei de Stat, Curtea de Conturi etc. În conformitate cu Legea cu privire la serviciul public nr.443-XIII din 04.05.1995, sunt stabilite trei ranguri cărora le corespund câte trei grade de calificare a funcţionarilor publici: consilier de clasa I, de clasa a II-a, de clasa a III-a, consilier de stat de clasele I, a II-a, a III-a şi consilier de stat al RM, care poate fi de trei clase.

5. Distincţiile de stat sunt ordinele (Ordinul Republicii, Ordinul „Ştefan cel Mare”, Ordinul de Onoare etc.) şi medaliile (Meritul Civic, Meritul Militar, „Mihai Eminescu” etc.), inclusiv jubiliare şi titlurile onorifice (Meşter-Faur, Om Emerit etc), care se conferă în semn de recunoştinţă şi apreciere a merite lor persoanelor fizice şi juridice (Ordinul Meritul Civic etc.).În conformitate cu art.34 al Legii cu privire la distincţiile de stat, retragerea distincţiilor de stat se efectuează numai de către Preşedintele RM, căruia instanţa de judecată îi propune acest lucru în cazul în care persoana a fost condamnată pentru o infracţiune gravă. Distincţiile de stat retrase sunt restituite organului care se ocupă cu problemele conferirii distincţiilor de stat.

6. Această categorie de pedeapsă poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară (a se vedea alin.(4) art.62 CP). Pornind de la cerinţele alin.(5) art.90 CP, ea poate fi aplicată şi în caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

7. Instanţa de judecată care a luat decizia privind retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) si a distincţiilor de stat, în calitate de pedeapsă complementară, imediat după intrarea în vigoare a sentinţei, printr-o sesizare, aduce această decizie la cunoştinţa organului care i-a conferit condamnatului gradul, titlul sau distincţia respectivă. La sesizare se anexează şi copia sentinţei.

8. Organul respectiv va efectua modificările necesare în documentele de conferire a gradului, titlului sau distincţiei şi va lua măsurile respective de privare de dreptul de purtare şi de înlesnirile pe care le acordă aceste grade, titluri sau distincţii. Despre aceasta va fi informată instanţa.

9. Retragerea gradului militar poate fi aplicată nu numai persoanelor concrete în timpul serviciului activ, dar şi celor ce au trecut în rezervă.

10. Instanţa de judecată nu este în drept să priveze condamnatul de titlul sau gradul ştiinţific.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO în cauza Engel şi alţii v.Olanda din 08.06.1976: „Pedeapsa implicând privarea de libertate care îl ameninţa teoretic pe dl Engel era de o durată prea scurtă pentru a ţine de legea „penală”. Mai mult, acesta nu risca executarea pedepsei o dată cu încheierea procedurilor instituite la Curtea Militară Supremă la 7 aprilie 1971, din moment ce o executase deja de la 20 la 22 martie (paragrafele 34-36, 63 şi 66)”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 19 februarie 2008: „Prin sentinţa Judecătoriei Ciocana, mun.Chişinău din 06 iulie 2007, L:G. a fost condamnat în baza art.327 alin.(2) lit.a) CP la amendă în mărime de 600 unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în cadrul MAI pe un termen de 1 (unu) an” (Decizia 1ra-106/2008).

ARTICOLUL 67. MUNCA NEREMUNERATĂ ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII

(1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.

(11) În cazul militarilor în termen şi militarilor cu termen redus, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnaţilor în timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare, la muncă, determinată de comandantul unităţii militare.

(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi.

(3) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoare, calculându-se o zi de închisoare pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, termenul închisorii poate fi mai mic de 6 luni.

(4) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor recunoscute ca invalizi de gradele I şi II, militarilor prin contract, femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani, persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare.

(5) Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

(6) Militarii în termen şi militarii cu termen redus condamnaţi la muncă neremunerată în folosul comunităţii execută această pedeapsă în unitatea militară.

[Art.67 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.67 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006][Art.67 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. Munca neremunerată în folosul comunităţii constituie o pedeapsă aplicabilă doar în calitate de

pedeapsă principală, reprezentând una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care au completat sistemul de pedepse din CP din 2002. Este un pas care se încadrează în politica europeană în acest

domeniu. Această pedeapsă a fost preluată din experienţa altor state – Franţa, Marea Britanie, Olanda, SUA, Germania etc., state în care s-a confirmat deja ca fiind o pedeapsă de bază în substituirea pedepselor privative de libertate. Munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată pe larg în ţările de peste hotare exista de mult în reglementările vechii legi penale a RM în modalitatea muncii corecţionale (art.27 CP al RSSM din 1961). După cum demonstrează experienţa ţărilor de peste hotare, eficacitatea acestei pedepse necesită cheltuieli financiare esenţiale în scopul creării locurilor de muncă special destinate categoriilor date de condamnaţi. În calitate de exemplu putem aduce Finlanda, ţară în care guvernul a eliberat mijloace pentru crearea a 100 mii de locuri de muncă, fapt care şi-a făcut efectul asupra diminuării numărului condamnaţilor la privaţiune de libertate. Drept rezultat, această ţară care ocupa mai înainte unul dintre primele locuri după indicele celor condamnaţi la privaţiune de libertate la 100 mii de locuitori, a trecut în grupa ţărilor cu cel mai favorabil indice după criteriul dat, în timp ce RM rămâne în fruntea celor mai nefavorabile ţări.3. În această ordine de idei, se impune promovarea şi aplicarea, pe o scară cât mai largă, a unor măsuri alternative pentru detenţiune, fapt recomandat şi de structurile internaţionale: ONU, CE etc. În baza celor afirmate, şi în RM a fost iniţiat un proces de reformare a justiţiei penale prin modernizarea acesteia şi prin introducerea unor forme de corecţie ca munca neremunerată în folosul comunităţii, medierea şi probaţiunea. Astfel, conform alin.(1) al art.67 din CP, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Aceasta este o pedeapsă care restrânge dreptul la muncă al condamnatului, fiind totodată şi una restrictivă de libertate, deoarece executarea are loc în anumite condiţii coercitive.

2. Alin.(2) şi (5) ale art.67 stabilesc anumite condiţii şi limite temporale de executare a pedepsei date: aceasta se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi; în plus, ea poate fi prestată cel mult 18 luni, timp care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

3. Alin.(4) al art.67 CP exclude din cercul persoanelor cărora le poate fi stabilită ca pedeapsă munca neremunerată în folosul comunităţii invalizii de gradele I şi II, militarii prin contract, femeile gravide, femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, persoanele care nu au atins vârstă de 16 ani, precum şi persoanele care au atins vârsta de pensionare.

4. În cazul pierderii capacităţii de muncă de către condamnat (recunoaşterea persoanei drept invalid de gradul I sau II) sau al gravidităţii, judecata poate aplica prevederile art.95 şi 96 CP, însă în alte situaţii lipseşte o bază juridico-penală pentru amânarea executării pedepsei.

5. Ideea călăuzitoare pentru introducerea acestei modalităţi de pedeapsă a fost înlocuirea executării pedepsei cu închisoarea în penitenciar cu munca utilă în stare de libertate. În felul acesta, pe de o parte, se d ajutor la realizarea scopului executării pedepsei, acela al educării prin muncă şi al respectului faţă de drept, iar pe de altă parte condamnatul este ferit de regimul penitenciar, care este mai dificil şi de multe ori dă rezultate îndoielnice în privinţa reeducării şi corijării lui.

6. Din punctul de vedere al naturii juridice, pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului în afara timpului serviciului de bază sau de studii la munca determinată de autorităţile publice locale (alin.(1) art.67 CP al RM). Această pedeapsă prezintă o serie de avantaje: condamnatul nu este rupt de familie şi de mediul său profesional; munca în libertate este mai uşoară din punct de vedere fizic şi moral; procesul de reeducare este mai eficient într-un loc de muncă în liberate, decât într-un loc de deţinere; munca în folosul comunităţii are un efect fizic şi emoţional asupra delincventului, întrucât îi limitează libertatea de deplasare, presupune o anumită autodisciplină şi respect pentru ceilalţi, toate acestea implicând condamnatul în exercitarea unor sarcini şi care constituie, în anumite condiţii, o provocare pentru concepţia, experienţa şi capaci-tăţile sale personale.

7. Este adevărat munca aceasta atrage o seamă de restricţii, dar şi acestea sunt mai uşor de suportat decât executarea pedepsei într-un penitenciar. Munca în folosul comunităţii poate constitui, prin urmare, un mod pozitiv de a-1 pune pe delincvent în situaţia să ofere o compensaţie pentru infracţiunile comise şi poate servi drept posibilitate de a stimula reorientarea interioară a condamnatului şi apariţia sentimentului de respect faţă de propria persoană. Astfel, această muncă are o dublă valoare pentru delincvent prin faptul că îl face conştient pe acesta că membrii comunităţii sunt afectaţi de criminalitate şi că, la rândul ei, comunitatea sesizează că delincvenţii pot aduce o contribuţie mai curând constructivă decât distructivă în viaţa ei.

8. Necesitatea implementării muncii în beneficiul comunităţii este motivată de un şir de factori. În acest sens menţionăm, în primul rând, faptul că întreţinerea închisorilor este foarte costisitoare.

9. În al doilea rând, cei mai mulţi deţinuţi nu sunt „criminali periculoşi” de care societatea este în drept să fie apărată. Ei sunt, de cele mai multe ori, oameni săraci care au comis delicte aflate la limita de jos a

scării criminalităţii (furt elementar, deteriorare de bunuri) şi care nu sunt „criminali profesionişti”. În această ordine de idei, ne întrebăm: cine are de câştigat dacă aceştia sunt, pur şi simplu, închişi? Rezultatul este bine cunoscut: statul suportă cheltuieli suplimentare, nici victima şi nici societatea nu primesc vreo compensaţie, iar închisorile devin tot mai aglomerate. Concluzia care se desprinde, în mod logic, este următoarea: plasarea delin-cventului într-o instituţie în care poate presta o muncă utilă în beneficiul comunităţii (adică să facă ceva bun). Procedând astfel cu o anumită categorie de condamnaţi, obţinem un rezultat mult mai favorabil.

10. Dacă trecem în revistă PS a CP, constatăm că munca comunitară în calitate de pedeapsă este prevăzută pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave.

11. Cu toate că satisfacerea muncii date constituie o pedeapsă, prescripţiile legislaţiei muncii privind disciplina de muncă, securitatea şi protecţia muncii, igiena muncii etc., cu unele excepţii (munca nu este remunerată şi nici benevolă), trebuie să fie respectate. Condamnatul poate fi atras la lucrări ce necesită calificare specială doar în cazul în care dispune de o atare calificare. Se interzice executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii pe timp de noapte, fără acordul condamnatului. În unele cazuri, munca neremunerată în folosul comunităţii are caracter substitutiv. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoarea.

12. În conformitate cu Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, evidenţa şi controlul asupra comportamentului persoanelor condamnate la pedeapsa dată sunt exercitate de subdiviziunile teritoriale ale Departamentului de executare a deciziilor judiciare şi de Serviciul pentru activitatea cu minorii al MAI - în privinţa condamnaţilor minori. Pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiective cu destinaţie socială de la locul de trai al condamnatului.

13. Obiectivele cu destinaţie socială sunt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a acestora.

14. Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă principală (a se vedea art.62 alin.(2) CP).Condamnatul nu este remunerat pentru astfel de muncă, indiferent de volumul sau calitatea acesteia, adică prestează o muncă gratuită. O astfel de activitate se efectuează de către condamnat în afara timpului serviciului de bază sau de studii. Caracterul muncii, locul şi volumul ei sunt determinate de autorităţile administraţiei publice locale şi nu poate depăşi 4 ore pe zi.

15. În funcţie de caracterul infracţiunii săvârşite şi de persoana inculpatului, munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi stabilită pe un termen de la 60 până la 240 de ore. De obicei, această pedeapsă se aplică pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave, care prevăd o pedeapsă de până la 5 ani de închisoare sau pentru care în calitate de pedeapsă nici nu se aplică închisoarea.

16. Constrângerea prin aplicarea acestei pedepse constă în faptul că munca neremunerată are caracter obligatoriu pentru condamnat.

17. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii neremunerate în folosul comunităţii, această pedeapsă se înlocuieşte prin închisoare, calculele respective fiind prevăzute în acest articol.

18. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă de către condamnat, fără motive, într-un termen rezonabil (îndelungat) a obligaţiunilor determinate de către administraţia publică locală.

19. Faptul eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii corespunzătoare trebuie semnalat în judecata care a aplicat această măsură de către organul care pune în executare pedeapsa, alăturând şi demersul de în favoarea înlocuirii acestei pedepse cu una mai aspră în condiţiile legii.

20. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor indicate în alin.(4) al prezentului articol, cu condiţia că la momentul examinării dosarului în judecată sunt anexate documentele respective ale condamnaţilor care certifică invaliditatea: vârsta, existenţa copiilor până la 8 ani, starea de gestaţie a femeilor etc.

21. În cazul în care condamnatul în timpul executării pedepsei nominalizate este recunoscut invalid de gradul I sau II, organul de executare înaintează instanţei judecătoreşti o prezentare privind liberarea de executarea ulterioară a pedepsei, iar în caz de graviditate a condamnatei – prezentare privind suspendarea executării pedepsei până la naştere, apoi persoana este liberată de executare, deoarece cade sub altă interdicţie – are copil în vârstă de până la 8 ani.

22. Înlocuirea sumei neachitate a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii (art.64 alin.(7) CP) poate avea loc în privinţa altor persoane decât cele enumerate în alin.(4) art.67 CP şi în cazul când condamnatul

nu se eschivează cu rea-voinţă să plătească amenda, ci din cauza situaţiei materiale şi a măsurilor întreprinse nu este în stare să o plătească. Deosebirea dintre eschivarea cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite şi imposibilitatea lui să o plătească trebuie să se facă ţinându-se cont de vârsta condamnatului (condamnatei), de starea socială şi materială, de posibilitatea de a vinde anumite bunuri ori de a lua un împrumut, precum şi de alte circumstanţe, care, în ansamblu, fac dovadă că acesta nu este în stare să achite amenda. Înlocuirea amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii se poate aplica numai în cazul în care condamnatul este de acord cu îndeplinirea acestei munci şi suma neachitată poate fi compensată prin această muncă pe un termen de până la 240 de ore.

23. Soluţionând demersul de înlocuire a muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea, conform pct.8) alin.(1) art.469 CPP, instanţa de judecată urmează să ţină seama de faptul că, prin eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la muncă neremunerată în folosul comunităţii, se înţelege săvârşirea de către acesta a unei noi încălcări a obligaţiunilor condamnatului stipulate în art.191 Cod de executare şi pct.29 din Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, după care acesta a fost preîntâmpinat de două ori (prima dată oral şi a doua în scris) despre consecinţele nerespectării condiţiilor şi a modului de ispăşire a pedepsei.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Holomiov v.Moldova din 07.11.2006; Boicenco v.Moldova din 11.07.2006; Şarban v.Moldova din 04.10.2005.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Potrivit textului art.62 CP şi ordinii în care sunt enumerate categoriile pedepselor, care pot fi aplicate persoanei fizice pentru o infracţiune, amenda ca pedeapsă principală se consideră o pedeapsă mai blândă ca munca neremunerată în folosul comunităţii. Prin admiterea apelului inculpatului cu casarea sentinţei prin care amenda ca pedeapsă principală s-a înlocuit cu munca neremunerată în folosul comunităţii, fără consimţământul inculpatului, s-a creat o situaţie mai gravă pentru persoana ce a declarat apel. Sistemul de pedepse fixat în art.62 Cod penal începe cu cea mai blândă - amendă şi se termină cu cea mai aspră - detenţiunea pe viaţă şi dacă amenda e situată la lit.a) din acest articol apoi munca neremunerată e situată pe locul 4 la litera d) şi este, deci, mai severă, deoarece compararea pedepselor după rigurozitate se face prin aprecierea locului lor în conţinutul articolului menţionat.

Consecutivitatea pedepselor în art.62 CP:

1) dă posibilitate să se ţină seama de aprecierile şi cerinţele legislativului referitoare la sancţiuni atunci când instanţa de judecată aplică o măsură mai blândă decât cea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, pornind de la sistemul pedepselor, prevăzute la art.2 CP;

2) orientează instanţele de judecată spre determinarea pedepselor persoanelor care au săvârşit infracţiuni uşoare, mai puţin grave, începând cu cele mai blânde.

Instanţa de fond a ţinut cont de aceasta şi, în cazul dat, motivat a aplicat pedeapsa, pe când cea de apel nu a ţinut cont şi a comis eroare de drept, care urmează a fi corectată de către instanţa de recurs prin admiterea recursului procurorului în favoarea inculpaţilor, casarea hotărârii atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond” (Decizia 1ra-664/2005).

[Art.68 exclus prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006][Art.68 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

[Art.69 exclus prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]

ARTICOLUL 70. ÎNCHISOAREA

(1) Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.

(2) Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la 20 de ani.

(3) La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate.

(4) La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani pentru adulţi şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe – 30 ani pentru adulţi şi 15 ani pentru minori.

(5) În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.

[Art.70 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.70 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. Lexemul închisoare semnifică locul în care sunt închise persoanele condamnate la pedepse privative de libertate sau sunt deţinute preventiv. Prin comutare semantică, sensul lexemului s-a extins şi asupra modalităţii de privare de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolare impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, pe baza hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) al art.70 CP). Fiind una dintre categoriile de pedeapsă, închisoarea constă în privarea de libertate, izolarea de societate a persoanei fizice prin deţinerea ei pe un anumit termen în baza şi în modul stabilit de lege. Închisoarea are drept scop limitarea libertăţii persoanei şi efectuarea supravegherii asupra comportamentului condamnatului. Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din categoria celor principale, care se caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.

2. Conform alin.(2) al art.70 CP, închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la 20 de ani (alin.(2) al art.70 CP). Termenul maxim al închisorii se reduce până la 1/2 în cazul în care infracţiunea a fost comisă de către un minor în vârstă de până la 18 ani la momentul săvârşirii ei (alin.(3) al art.70 CP).

3. Totodată, în cazul stabilirii unei pedepse definitive în cazul unui concurs de infracţiuni, limita maximă a pedepsei cu închisoarea se ridică la 25 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, limita maximă nu poate depăşi termenul de 30 de ani (alin.(4) al art.35 CP).

4. Potrivit alin.(5) al art.70 CP, în cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de graţiere (art.108 CP), se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.

5. Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei (alin.(6) al art.72 CP).

6. Pedeapsa în formă de închisoare, stabilită prin sentinţa instanţei de judecată, se execută în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis (a se vedea comentariul de la art.72 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Conka v.Belgia din 05.02.2002; Erdem v.Germania din 05.10.2001; Sakik si altii v.Turcia din 26.11.1997; Loukanov v.Bulgaria din 20.03.1997; W. v.Elveţia din 26.01.1993; Toth v.Austria din 12.12.1991; Letellier v.Franţa din 26.06.1991; Huber v.Elveţia din 23.10.1990; Fox, Campbell şi Hartley v.Marea Britanie şi Irlanda de Nord din 30.08.1990; Lamy v.Belgia din 30.03.1989; Brogan şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 29.11.1988; Duinhof şi Duijf v.Olanda din 04.05.1984//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 15.01.2008: „Pentru persoana care, la data săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru care infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate” (Decizia 1re-25/2008).

ARTICOLUL 71. DETENŢIUNEA PE VIAŢĂ

(1) Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii.

(2) Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.

(3) Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor. 1. Detenţiunea pe viaţă este, conform CP, cea mai severă pedeapsă din întregul sistem de

pedepse aplicabile persoanelor fizice, a fost introdusă, în sistemul pedepselor CP al RM din 1961, în 1995, odată cu abolirea pedepsei cu moartea, luându-i locul acesteia şi devenind cea mai aspră pedeapsă, astfel fiind păstrată şi în codul din 2002. Deci, odată cu excluderea pedepsei capitale, persoanelor condamnate la această pedeapsă le-a fost schimbată pedeapsa în privaţiune de libertate pe viaţă, numai în 1997 această pedeapsă a fost aplicată asupra a 10 persoane.

2. Această pedeapsă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii (alin.(1) art.71 CP). Detenţiunea pe viaţă poate fi stabilită numai pentru comiterea unei infracţiuni excepţional de grave.

3. Conducându-se de principiul umanismului şi în scopul respectării convenţiilor internaţionale, legea penală exclude femeile şi minorii din categoria de persoane cărora le poate fi stabilită această pedeapsă severă (alin.(3) art.71 CP). Din aceleaşi considerente, persoana condamnată la detenţiune pe viaţă poate fi liberată în anumite condiţii înainte de termen dacă a executat efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare (alin.(5) al art.91 CP).

4. Această pedeapsă se execută în condiţiile prevăzute de lege.5. La această pedeapsă nu pot fi supuşi minorii şi femeile, ca dovadă a realizării principiului

umanismului. Această prevedere corespunde pe deplin cerinţelor Convenţiei Internaţionale cu privire la Drepturile Copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York, la care RM a aderat în 1993.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Popovici v.Moldova din 06.11.2007; Kafkaris v.Cipru din 11.04.2006//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 13.02.2004: „Conform art.71 alin.3 CP, adoptat la 18.04.2002 detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor” (Hotărârea 4-1re-1/2004).

ARTICOLUL 72. CATEGORIILE PENITENCIARELOR ÎN CARE SE EXECUTĂ PEDEAPSA CU ÎNCHISOARE

(1) Pedeapsa cu închisoare se execută în următoarele penitenciare:

a) de tip deschis; b) de tip semiînchis; c) de tip închis.

(2) În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă.

(3) În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie.

(4) În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.

(5) Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.

(6) Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.

(7) Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată în corespundere cu legislaţia.

[Art.72 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. CP prevede categoriile penitenciarelor în care se ispăşeşte pedeapsa cu închisoarea: pe-

nitenciar de tip deschis, penitenciar de tip semiînchis şi penitenciar de tip închis.2. În penitenciare de tip deschis îi ispăşesc pedeapsa persoanele condamnate la închisoare

pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă (a se vedea comentariul de la art.18 CP).3. În penitenciare de tip semiînchis îşi ispăşesc pedeapsa persoanele condamnate la închisoare

pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie (a se vedea comentariul de la art.16, 17 CP).

4. În penitenciare de tip închis îşi ispăşesc pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.

5. Conform alin.(5) al prezentului articol, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani ispăşesc pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.

6. Funcţionarea penitenciarului pentru minori se bazează pe principiile generale şi pe cerinţele de regim stabilite de lege.

7. În penitenciarul pentru minori condamnaţii în vârstă de până la 18 ani, de regulă, se deţin separat de condamnaţii adulţi. În scopul corijării condamnaţilor minori, în aceste penitenciare este organizat un proces unic de instruire şi educaţie, îndreptat spre educarea lor în spiritul respectării legilor, al atitudinii conştiincioase faţă de pregătirea profesională şi ridicarea nivelului de cultură generală.

8. Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată la propunerea administraţiei în corespundere cu legislaţia în vigoare.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 27.09.2004: „Dat fiind faptul că prin CP nou în redacţia anului 2002 în art.72 este prevăzută o nouă categorie de penitenciare pentru executarea pedepsei cu închisoarea, recursul a fost admis parţial şi executarea pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu regim riguros a fost stabilită în penitenciar de tip semiînchis” (Hotărârea 4-1re-59/2004).

HP CSJ din 23.01.2006: „Conform alin.(4) art.72 CP, în penitenciare de tip închis există pedeapsa persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă” (Hotărârea 4-1re-5/2006).

ARTICOLUL 73. PRIVAREA UNEI PERSOANE JURIDICE DE DREPTUL DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE

(1) Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.

(2) Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu sau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat.

[Art.73 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

1. Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate este a doua

pedeapsă prevăzută de CP pentru persoanele juridice, care poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară. Conform art.73, această pedeapsă constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.

2. Alin.(2) al art.73 din CP prevede următoarele: „privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu sau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat”.

3. Interdicţia unei activităţi poate să se extindă asupra unui anumit teritoriu sau să prevadă o anumită perioadă a anului.

4. Această categorie de pedeapsă aplicată persoanelor care desfăşoară activitate de întreprinzător este o noutate în dreptul penal al RM.

5. Se ştie că persoana juridică activează în baza autorizaţiei sau a licenţei de activitate eliberate de organul de stat respectiv.

6. Pentru săvârşirea infracţiunii concrete, persoana juridică poate fi privată de dreptul de a exercita o anumită activitate pentru care dispune de autorizaţie sau licenţă din momentul intrării în vigoare a hotărârii respective.

7. În acest caz, instanţa de judecată remite organului de stat respectiv sentinţa spre executare a pedepsei nominalizate faţă de persoana juridică recunoscută vinovată.

8. Organul de stat, care a eliberat persoanei juridice autorizaţia sau licenţa, o poate anula sau modifica în corespundere cu hotărârea instanţei de judecată în aşa fel ca să fie stabilite interdicţiile de a încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.

9. Organul respectiv, după primirea sentinţei şi realizarea ei, comunică instanţei judecătoreşti, informează organul fiscal şi administraţia publică locală din raza de activitate a persoanei juridice despre executarea pedepsei numite.

10. În sentinţa instanţei trebuie să fie reflectat concret în ce teritoriu sau pentru ce perioadă a anului, pe cât timp şi de care activitate este privată de dreptul de a o exercita persoana juridică în cauză.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Saviţchi v.Moldova din 11.10.2005; Comingersoll S.A. v.Portugalia din 06.04.2000// www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP stabileşte cazuri stricte când persoana juridică este pasibilă de răspundere penală, şi articolul 261/1 CP nu este indicat în această normă” (Decizia 1ra-111/2008).

ARTICOLUL 74. LICHIDAREA PERSOANEI JURIDICE

(1) Lichidarea persoanei juridice constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.

(2) Lichidarea persoanei juridice se stabileşte în cazul în care instanţa de judecată constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilă păstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei.

[Art.74 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

1. Lichidarea persoanei juridice este cea de a treia şi ultima pedeapsă prevăzută de CP care poate fi aplicată persoanelor juridice. Conform alin.(1) al art.74, lichidarea persoanei juridice constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă. Ea poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară.

2. Pedeapsa în cauză reprezintă sancţiunea cea mai gravă, motiv din care această pedeapsă capitală a persoanelor juridice ar trebui să fie aplicată în cazuri excepţionale.

3. În acest sens, considerăm şi noi că legiuitorul naţional ar trebui să stabilească anumite restricţii de aplicare a pedepsei în cauză, drept exemplu servindu-ne, în unele momente, CP francez. Conform art.131-139 ale noului Cod penal francez, „dizolvarea se aplică atunci când persoana juridică a fost creată sau....deturnată de la obiectul său pentru a comite fapte incriminate”.

4. În baza sentinţei judecătoreşti, lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător se efectuează de Comisia de lichidare sau de lichidator conform legislaţiei în vigoare. Lichidarea acesteia se realizează prin dizolvare.

5. Dizolvarea persoanei juridice se efectuează conform procedurii de lichidare a întreprinderii, stabilite de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinzător, precum şi de prevederile art.87 CC.

6. Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei din Registrul de Stat.7. Lichidarea persoanei juridice trebuie aplicată ca pedeapsă numai în cazul în care instanţa de

judecată constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilă păstrarea acestei organizaţii şi prelungirea activităţii ei. În alte situaţii, instanţa poate numi persoanei juridice o altă pedeapsă prevăzută de CP.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Saunders v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 17.12.1996//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP, stabileşte cazuri stricte când persoana juridică este pasibilă de răspundere penală şi articolul 2611 CP nu este indicat în această normă” (Decizia 1ra-111/2008).

Capitolul VIII

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Reglementări de drept internaţional: Convenţia din 22.01.93 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, art.76//TI, 16/262, 1999.

Reglementări de drept naţional: Legea 985/18.04.2002 Codul penal al Republicii Moldova, art.33, 85, 87//MO,128-129/1012, 13.09.2002; Legea 122/14.03.2003 Codul de procedură penală al Republicii Moldova (partea generală), art.52//MO, 104-110/447, 07.06.2003; Legea 122/14.03.2003 CPP al RM (PS), art.514, alin.(2)//MO, 104-110/447, 07.06.2003; Legea 443/24.12.2004 Codul de executare al Repu-blicii Moldova, art.329//MO, 34-35/112, 03.03.2005; Legea 264/28.07.2006 pentru modificarea şi completarea CPP al RM, art.52//MO, 170-173/781, 03.11.2006; Legea privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului nr.188-XVI din 10.07.2008//MO, 127-130/516, 18.07.2008; Legea cu privire la asistenţa internaţională în materie penală//MO, 4-17/42 din 02.02.2007.

Doctrină: N.Gorea, S.Comarniţchi, Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei, Ed.Cartea Moldovenească, Ch., 1984; E.Visterniceanu, Unele circumstanţe agravante ale tâlhăriei în accepţiunea noului CP al RM//RND, 6/36, 2003; G.Lişcinschi, Unele aspecte ale diferenţierii răspunderii penale în cazul pluralităţii de infracţiuni //RND, 10/53, 2006; I.Moscalciuc, Problema stabilirii elementelor circumstanţiale agravante ale infracţiunilor săvârşite în sfera consumului de produse şi servicii //RND, 8/49, 2007; N.Gorea, Naznacenie nakazania po delam o nasilstvenâh prestupleniah, Ch., Ed.Ştiinţa, 1991.

ARTICOLUL 75. CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI

(1) Persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.

(2) O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.

(3) Pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea minorului.

[Art.75 completat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. Pedeapsa penală se aplică numai de către instanţele judecătoreşti. Legiuitorul stabileşte prin lege pedepsele pentru infracţiuni şi criteriile de individualizare a lor. Călăuzindu-se de aceste criterii, instanţa de judecată, la stabilirea şi aplicarea pedepsei infractorului, realizează voinţa legiuitorului, şi nu a sa.

2. În doctrina penală şi practica judiciară prin criterii de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele de care instanţa de judecată este obligată să se conducă în procesul stabilirii pedepsei şi la aplicarea ei persoanei vinovate de săvârşirea infracţiuni.

3. Din dispoziţiile art.75 alin.(1) CP se desprind trei criterii generale cu valoare de principiu. Pedeapsa aplicată infractorului trebuie să fie echitabilă, legală şi individualizată. Ele răspund la întrebarea «cum trebuie să

fie pedeapsa aplicată?». Celelalte criterii privind aplicarea pedepsei în limitele fixate în PS a CP şi în strictă conformitate cu dispoziţiile PG a CP, ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia, sunt cerinţe de care instanţa de judecată trebuie să se călăuzească la stabilirea pedepsei. Ele răspund la întrebarea «ce trebuie luat în seamă la stabilirea pedepsei pentru ca pedeapsa aplicată să fie echitabilă, legală şi individualizată?».

4. Dreptatea reprezintă o valoare supremă în societate şi este garantată de art.1 alin.(3) din CRM. Categoria constituţională de dreptate obligă toate autorităţile statului să contribuie la stabilirea şi afirmarea ei în viaţa societăţii. În dreptul penal, dreptatea îşi are expresia în scopul pedepsei penale de a restabili echitatea socială (art.61 alin.(2) CP) şi se realizează prin cerinţa art.75 alin.(1) CP de a-i aplica infractorului o pedeapsă echitabilă.

Pedeapsa este echitabilă când ea impune infractorului lipsuri şi restricţii ale drepturilor lui proporţionale cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi este suficientă pentru restabilirea echităţii sociale, adică a drepturilor şi intereselor victimei, statului şi întregii societăţi, perturbate prin infracţiune.

Pedeapsa este echitabilă şi atunci când este capabilă să contribuie la realizarea altor scopuri ale pedepsei penale, cum ar fi corectarea condamnatului şi prevenirea săvârşiri de noi infracţiuni atât de către condamnat, cât şi de alte persoane. Or, practica judiciară demonstrează că o pedeapsă prea blândă generează dispreţ faţă de ea şi nu este eficientă nici pentru corectarea infractorului, nici pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. De asemenea, o pedeapsă prea aspră generează apariţia unor sentimente de nedreptate, jignire, înrăire şi de neîncredere în lege, fapt care duce la consecinţe contrare scopului urmărit.

De aceea considerăm că cerinţa art.75 alin.(1) CP de a aplica o pedeapsă echitabilă constituie o cerinţă a principiului echităţii în dreptul penal, care obligă instanţa să-i aplice infractorului o pedeapsă legală şi individualizată, capabilă să restabilească echitatea socială şi să realizeze celelalte scopuri ale pedepsei penale (art.61 alin.(2) CP).

5. Conform altui criteriu prevăzut de art.75 alin.(1) CP, pedeapsa aplicată infractorului trebuie să fie legală. Legalitatea pedepsei constituie un aspect al principiului legalităţii în dreptul penal şi este asigurată prin cerinţa art.75 alin.(1) CP care impune instanţei obligaţiunea de a stabili pedeapsa în limitele fixate în PS şi în strictă conformitate cu dispoziţiile PG a CP.

6. Cerinţa de a stabili pedeapsa în limitele fixate în PS a CP obligă instanţa de judecată: mai întâi de toate, să califice corect fapta ca infracţiune sancţionată de norma penală prevăzută

de PS a CP; să aleagă pedeapsa principală când sancţiunea prevede pedepse principale alternative; să stabilească termenul sau mărimea pedepsei principale în limitele prevăzute de sancţiunea

normei penale din PS a CP, în baza căreia a fost calificată fapta ca infracţiune; să stabilească pedeapsa complementară dacă este prevăzută de sancţiunea normei penale. Dacă

pedeapsa complementară nu este obligatorie, să soluţioneze chestiunea privind stabilirea sau nestabilirea ei. 7. Este imposibil a stabili o pedeapsă echitabilă şi legală în limitele sancţiunii articolului din PS fără a lua în

seamă şi a aplica normele PG a CP. În acest sens se are în vedere normele PG referitoare la: scopurile şi principiile legii penale expuse în art.1-11 CP; natura juridică a pedepsei penale şi scopurile ei, categoriile, felurile, limitele generale ale

pedepselor, precum şi specificul fiecăreia dintre ele (art.61-74 CP); criteriile generale şi cele speciale de stabilire a pedepsei prevăzute în Capitolul VIII al PG a CP; reglementările liberării de pedeapsă penală (art.89-97 CP); măsurile de siguranţă (art.98-106 CP); cauzele care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării (art.107-112 CP).Sunt strâns legate de stabilirea pedepsei şi normele PG care reglementează pregătirea şi tentativa de

infracţiune (art.25-27 CP), infracţiunea unică şi pluralitatea de infracţiuni (art.28-34 CP), participaţia penală (art.41-49 CP) etc. De exemplu, în cazul săvârşirii unei tentative de omor intenţionat prevăzut de art.145 alin.(3) CP de către un minor în participaţie, instanţa de judecată este obligată să ţină cont în afară de sancţiunea prevăzută de art.145 alin.(2) CP, de art.21 CP (vârsta ca o condiţie de tragere la răspundere penală), art.27 CP (condiţiile în care fapta constituie tentativă de infracţiune), art.70-71 CP (termenele pentru pedeapsa cu

închisoarea pentru minori şi interzicerea detenţiunii pe viaţă a minorilor), art.81 şi 83 CP (aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată şi pentru participaţie), art.87-88 CP (modul determinării şi calculării termenului pedepsei şi computarea arestului preventiv) etc. din PG. Toate chestiunile menţionate se soluţionează de către instanţa de judecată pornind de la scopurile şi principiile dreptului penal, criteriile de individualizare a pedepsei. Astfel, majoritatea normelor PG trebuie luate în seamă la stabilirea pedepsei infractorului în fiecare caz concret.

8. Prevederile art.75 alin.(1) CP cer ca pedeapsa aplicată să fie nu numai echitabilă şi legală, ci şi individualizată. Individualizarea pedepsei constă din obligaţiunea instanţei de a stabili măsura pedepsei concrete infractorului, necesară şi suficientă pentru realizarea scopurilor legii penale şi pedepsei penale. Ea se realizează de către instanţa de judecată prin respectarea cerinţelor art.75 alin.(2) CP de a ţine cont, la stabilirea categoriei şi termenului (mărimii) pedepsei, de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care agravează sau atenuează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.

9. Este cunoscut faptul că gravitatea infracţiunii este determinată de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei (mai detailat a se vedea comentariul de la art.15 CP). În raport cu caracterul prejudiciabil al fiecărei infracţiuni, legiuitorul stabileşte gradul prejudiciabil al acesteia, care este determinat în sancţiunea articolului din PS a CP şi se reflectă în limitele (minime şi maxime) ale pedepsei.

Astfel, gravitatea infracţiunii este determinată de legiuitor în limitele pedepsei pentru fapta comisă. De aceea considerăm că instanţa de judecată, pentru a avea în vedere la stabilirea pedepsei gravitatea infracţiunii, trebuie să pornească de la pedeapsa medie care poate fi stabilită pentru infracţiunea respectivă. De exemplu, sancţiunea art.145 alin.(1) CP prevede pedeapsa cu închisoarea în limitele de la 8 la 15 ani. Pedeapsa medie care poate fi aplicată în acest caz este de 11,5 ani de închisoare. Pornind de la această pedeapsă medie, ţinând cont de celelalte cerinţe prevăzute de art.75 CP şi de alte prevederi ale legii penale, instanţa de judecată sporeşte sau micşorează mărimea pedepsei medii, stabilindu-i astfel infractorului pedeapsa concretă necesară şi suficientă pentru realizarea scopurilor pedepsei penale.

10.Importanţa motivului infracţiunii în reglementarea juridico-penală are diferite aspecte. Motivul infracţiunii este un semn care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii şi trebuie stabilit în orice

cauză penală. Când motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii săvârşite, instanţa de judecată trebuie să-l ia în seamă la stabilirea pedepsei ca cerinţă prevăzută de art.75 alin.(1) CP şi ca criteriu ce determină gradul prejudiciabil concret al acestei infracţiuni.

Dacă motivul infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii săvârşite, şi nici nu este prevăzut în art.76 sau art.77 CP ca circumstanţă atenuantă sau agravantă, el se ia în calcul la stabilirea pedepsei ca o cerinţă a art.75 alin.(1) CP şi ca semn ce determină gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite. Pornind de la natura şi rolul pe care l-a avut la săvârşirea infracţiunii în acest caz, motivul poate fi luat în seamă la stabilirea pedepsei şi ca circumstanţă atenuantă în baza art.76, însă nicidecum ca o circumstanţă agravantă. De exemplu, în cazul unui omor intenţionat din gelozie, ultima poate fi recunoscută ca o circumstanţă atenuantă fiind provocată de acţiunile ilegale ale soţului infidel. Însă la distrugerea intenţionată în proporţii deosebit de mari a bunurilor unei persoane din invidie sau răzbunare, aceste motive nu pot fi recunoscute ca circumstanţe agravante, deoarece circumstanţele agravante în art.77 CP au caracter exhaustiv.

În sentinţă instanţa de judecată este obligată să indice concret motivul infracţiunii şi care a fost rolul lui la stabilirea pedepsei.

11. Datele despre persoana care a săvârşit infracţiunea au, în dreptul penal, mai multe semnificaţii: responsabilitatea, vârsta şi unele calităţi speciale ale persoanei servesc drept semne care caracterizează

persoana ca subiect al infracţiunii (art.21-23 CP, art.306, 307, 319, 324, 361 etc. CP); semnele ce caracterizează persoana ca subiect al infracţiunii reprezintă unul dintre criteriile care

determină gravitatea infracţiunii (art.15 CP); unele date despre persoana celui vinovat se consideră circumstanţe atenuante (art.76 lit.a)-b) CP) sau

circumstanţe agravante (art.77 alin.(1) lit.a) CP);

datele despre persoana infractorului sunt luate în seamă de către instanţa de judecată conform art.75 alin.(1) CP şi drept criteriu de individualizare a pedepsei (sub acest aspect a se vedea şi p.16-17 ale HP CSJ nr.5 din 19.06.2006 privind sentinţa judecătorească).

12. La judecarea cauzei, instanţa de judecată trebuie să studieze multilateral, în deplină măsură şi obiectiv, toate circumstanţele şi datele prezentate care caracterizează atât negativ, cât şi pozitiv persoana inculpatului şi care au o importanţă esenţială pentru stabilirea categoriei şi mărimii pedepsei (p.13 HP CSJ nr.16 din 31.05.2004, Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale).

În practica judiciară, la stabilirea pedepsei, instanţele judecătoreşti ţin cont de multiple date privind personalitatea infractorului. Principalele elemente care sunt luate în seamă de către instanţele judecătoreşti pentru a-şi exprima convingerea în legătură cu personalitatea infractorului la individualizarea pedepsei se referă la:

datele despre starea psihico-fizică a infractorului (vârsta, starea sănătăţii psihice şi fizice a infractorului, caracteristica lui psihologică şi morală);

caracteristica socială a infractorului până la săvârşirea infracţiunii (starea materială şi familială, ocupaţia şi modul de viaţă, nivelul intelectual şi de pregătire profesională, atitudinea faţă de alţi membri ai societăţii, antecedentele penale nestinse etc.);

caracteristica infractorului după săvârşirea infracţiunii şi atitudinea acestuia faţă de fapta săvârşită (recunoaşterea vinovăţiei şi sincera căinţă, contribuirea lui la aflarea adevărului în cauză şi la descoperirea altor participanţi la infracţiune, repararea prejudiciului material etc.).

13. Datele ce caracterizează pozitiv persoana celui vinovat în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei pot fi recunoscute şi ca circumstanţe ce atenuează pedeapsa, chiar şi în cazul în care ele nu sunt prevăzute ca atare în art.76 CP. Însă datele care caracterizează negativ persoana, dacă ele nu sunt prevăzute în art.77 CP, instanţa de judecată nu este în drept a le recunoaşte ca circumstanţe agravante. În sentinţă, instanţa de judecată este obligată nu numai să constate faptul că, la stabilirea pedepsei, se ţine cont de datele personale ale condamnatului, ci şi să indice concret care date sau circumstanţe stabilite demonstrează caracteristicile personale ale acestuia.

14. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, conform art.75 alin.(1) CP, trebuie să ţină cont şi de circumstanţele care atenuează sau agravează pedeapsa şi efectele lor prevăzute în art.76-78 (a se vedea comentariul de la art.76-78 CP).

15. Art.75 alin.(1) CP cere, de asemenea, ca instanţa de judecată să ţină cont la stabilirea pedepsei şi de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului. În opinia noastră, cerinţa din art.75 alin.(1) CP de a se ţine cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului nu poate constitui prin sine un criteriu de individualizare a pedepsei. Influenţa pedepsei asupra corectării şi reeducării condamnatului poate fi evaluată numai după cercetarea datelor despre persoana acestuia şi pronosticată în baza acestor date raportate la categoria şi termenul pedepsei care urmează să fie aplicate.

De aceea considerăm că această cerinţă are menirea de a atrage atenţia instanţei de judecată asupra cercetării persoanei din punctul de vedere al aptitudinilor lui de a se corecta şi de a-i stabili o pedeapsă care să contribuie la realizarea scopurilor pedepsei penale şi la reîntoarcerea condamnatului la viaţa socială normală.

16. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de condiţiile de viaţă ale familiei inculpatului. În acest scop, instanţa trebuie să verifice dacă inculpatul are familie, componenţa familiei şi rolul lui în asigurarea materială a familiei, comportamentul inculpatului în familie şi influenţa acestui comportament asupra educării copiilor, condiţiile de trai etc.

Pedeapsa penală are caracter personal (art.6 CP) şi se aplică în scopul restabilirii echităţii sociale, corectării inculpatului şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. De aceea condiţiile de viaţă ale familiei inculpatului pot influenţa asupra atenuării sau agravării pedepsei, însă numai în limitele în care pedeapsa aplicată să nu fie contrară acestor scopuri.

17. Conform art.75 alin.(2) CP, instanţa de judecată este în drept să stabilească o pedeapsă mai aspră dintre cele alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura scopul pedepsei.

Această cerinţă este un criteriu de individualizare a categoriei pedepsei în cazul în care sancţiunea articolului respectiv prevede pedepse alternative. Individualizarea categoriei pedepsei începe de la pedeapsa cea mai

blândă, care întotdeauna este înscrisă prima în sancţiune conform ierarhiei pedepselor legiferate în art.62 CP. La individualizarea categoriei pedepsei, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de criteriile prevăzute de art.75 alin.(1) CP şi de scopurile pedepsei (art.61 alin.(2) CP).

După alegerea categoriei pedepsei care urmează a fi stabilită infractorului, instanţa de judecată, în baza aceloraşi criterii prevăzute în art.75 alin.(1) CP, individualizează termenul sau mărimea pedepsei alese.

Cerinţa menţionată se referă şi la pedeapsa complementară atunci când sancţiunea articolului respectiv din PS a CP prevede pedepse alternative (a se vedea, de exemplu, sancţiunea pentru persoanele juridice din art.224 alin.(2) CP) sau când aplicarea pedepsei complementare prevăzute în sancţiune nu este obligatorie (a se vedea, de exemplu, sancţiunile art.330 şi art.335 alin.(2) CP).

18. Conform art.75 alin.(3) CP, pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea minorului.

Considerăm că în dispoziţiile art.75 alin.(3) CP este legiferat, de fapt, un criteriu de individualizare a răspunderii penale a minorului, care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, de către instanţa de judecată la judecarea cauzei în fond până la adoptarea sentinţei. Or, în procesele penale ale minorilor instanţa de judecată, conform art.483 alin.(5) CPP, este în drept să înceteze procesul penal în temeiurile prevăzute de art.483 alin.(1) CPP şi să-l libereze pe minor de răspundere penală în baza art.54 CP cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ.

Mai mult, dacă instanţa de judecată nu a aplicat prevederile art.483 alin.(5) CPP, ea, potrivit art.483 alin.(1) CPP, trebuie să examineze, la adoptarea sentinţei, mai întâi posibilitatea liberării de pedeapsă a minorului în conformitate cu prevederile art.93 CP. În acest caz, art.93 CP obligă instanţa să examineze posibilitatea liberării minorului de pedeapsa penală nu numai pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, ci şi pentru infracţiuni grave.

La soluţionarea acestei chestiuni, instanţa de judecată se călăuzeşte de criteriile prevăzute de art.75 CP, luând în seamă şi circumstanţele stabilite în cadrul urmăririi penale şi al judecării cauzei în baza cerinţelor art.475 CPP.

Numai dacă se constată că scopurile pedepsei penale (art.61 alin.(2) CP) nu pot fi atinse prin aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ (art.104 CP) instanţa de judecată individualizează pedeapsa (categoria, termenul sau mărimea ei), care urmează a fi aplicată minorului utilizând criteriile prevăzute de art.75 CP.

În opinia noastră, criteriul de individualizare a răspunderii penale a minorului prevăzut de art.75 alin.(3) CP este adresat şi procurorului, deoarece procurorul, în baza art.53 lit.a) CP şi în condiţiile art.54 CP şi art.483 CPP, poate să dispună soluţionarea chestiunii privind liberarea minorului de răspundere penală cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Ţinând cont de cerinţele art.75 alin.(3) CP, procurorul este în drept în cazul infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave să trimită cauza penală a minorului cu rechizitoriul respectiv în instanţa de judecată pentru a fi judecată în fond numai atunci când se consideră că efectul corectării minorului nu poate fi obţinut fără a-l trage la răspundere penală.

19. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată trebuie să respecte toate criteriile ce asigură aplicarea faţă de inculpat a unei pedepse echitabile, legale şi individualizate. Neglijarea unora dintre aceste criterii, la stabilirea pedepsei, constituie temei pentru casarea sentinţei de către instanţa ierarhic superioară în procedura prevăzută de legea procesual penală pentru căile de atac.

Aplicarea unei pedepse inechitabile poate avea drept consecinţă şi violarea drepturilor omului protejate de Convenţia din 04.11.1950 (a se vedea, în acest sens, secţiunea jurisprudenţa CEDO de la prezentul comentariu).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO în cauza Nicolova şi Velicikova v.Bulgaria CP al CSJ a RM din 13.03.2007: „Art.2 (drept procesual). Curtea a considerat promptitudinea desfăşurării procesului penal ca fiind unitatea de măsură în evaluarea autorităţilor de a-i urmări pe cei responsabili de moartea dlui Nikolov. Investigaţia a fost deschisă imediat după incident şi a progresat, la început, într-un ritm bun. Totuşi a fost apoi oprită şi nu s-a reluat decât doi ani şi jumătate mai târziu şi

doar în urma plângerilor repetate venite din partea reclamanţilor. Sergenţii au fost, în cele din urmă, judecaţi şi condamnaţi în anul 2002, după mai mult de 7 ani de la moartea lui Nikolov. Aceste întârzieri sunt inacceptabile într-o cauză ce implica violenţa poliţiei şi solicita o reacţie rapidă din partea autorităţilor. Curtea nu a putut trece peste faptul că, deşi legea internă dădea instanţelor posibilitatea de a-i condamna la o pedeapsă de maximum 12 ani de închisoare, ele au ales pedeapsa minimă şi au suspendat executarea acesteia. Într-adevăr, cel puţin până în 1999, cu mult după începerea procedurii penale, ambii ofiţeri au lucrat în continuare în poliţie şi unul dintre ei a fost chiar promovat. În opinia Curţii, o astfel de reacţie într-un astfel de caz serios de rele tratamente aplicate de poliţie, având ca rezultat moartea persoanei, nu putea fi considerată adecvată. Condamnându-i pe B.I. şi H.T. la o pedeapsă cu suspendare, după mai mult de 7 ani de la uciderea dlui Nikolov, fără a-i cerceta disciplinar, Bulgaria a indus, în fapt, ofiţerilor sentimentul că ei nu puteau şi traşi la răspundere. Prin urmare, procedurile penale declanşate împotriva ofiţerilor de poliţie responsabili de moartea dlui Nikolov au fost inadecvate”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ a RM din 31.05.2004, nr.16 Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale: „(…) 1. Se explică instanţelor de judecată că, reieşind din criteriile generale de individualizare a pedepsei (art.75 CP), instanţa de judecată stabileşte pedeapsa echitabilă în limitele fixate în articolul corespunzător din PS a CP, care prevede răspundere pentru infracţiunea săvârşită.

Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele stabilite de lege, de care este obligată să se conducă instanţa de judecată la aplicarea fiecărei pedepse, pentru fiecare persoană vinovată în parte. Legea penală acordă instanţei de judecată o posibilitate largă de aplicare în practică a principiului individualizării răspunderii penale şi a pedepsei penale.

2. La stabilirea pedepsei instanţa de judecată trebuie să ţină cont de următoarele criterii:

a) pedeapsa se aplică în limitele fixate în PS a CP;b) pedeapsa se aplică în strictă conformitate cu dispoziţiile PG a CP;

3. În conformitate cu principiul individualizării pedepsei instanţa de judecată aplică pedeapsă luând în considerare caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, motivul şi scopul celor comise, personalitatea vinovatului, caracterul prejudiciului şi mărimea daunei cauzate, circumstanţele ce atenuează sau agravează răspunderea, ţinându-se cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţa ale familiei lui.

În cazurile în care circumstanţa ce atenuează sau agravează răspunderea (art.76-77 CP) este indicată în dispoziţiile articolului PS a CP în calitate de unul din semnele calificative ale infracţiunii, ea nu poate fi luată în considerare la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune”//BCSJ, 6/22, 2004.

Revista practicii judiciare cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a criteriilor generale de individualizare a pedepsei penale: „Pornind de la criteriile prevăzute de art.7 şi 75 CP, pedeapsa trebuie să fie legală, personală, aplicativă şi moralizatoare, egală pentru toţi infractorii şi inevitabilă...

Drept motiv pentru casarea sentinţei, fără a schimba calificarea, cu reducerea pedepsei, precum şi pentru casarea sentinţelor din cauza stabilirii unei pedepse mai blânde, serveşte nerespectarea de către instanţele de judecată a criteriilor generale de individualizare a principiilor dreptului penal şi a scopurilor pedepsei, stabilite în art.75 CP.

Nu întotdeauna sunt respectate prevederile art.75 alin.(2) CP, conform căruia o pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.

Prin sentinţa Judecătoriei Botanica, mun.Chişinău din 27.09.2006, C.M. a fost condamnat în baza art.264 alin.(1) CP la un an închisoare în penitenciar de tip deschis.

Curtea de Apel Chişinău, prin decizia din 04.06.2007. a casat sentinţa respectivă în partea stabilirii pedepsei, cu adoptarea unei noi hotărâri, prin care C.M. a fost condamnat în baza art.264 alin.(1) CP la amendă în mărime de 150 unităţi convenţionale.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a arătat că instanţa de fond n-a ţinut cont la stabilirea pedepsei de criteriile generale de individualizare a pedepsei şi n-a luat în considerare faptul că inculpatul şi-a recunoscut vina pe deplin, se căieşte de cele comise, activ a contribuit la descoperirea infracţiunii,

anterior nu a fost condamnat, are la întreţinere un copil minor şi doreşte să-i restituie părţii vătămate cheltuielile materiale legate de cauzarea leziunilor corporale”//BCSJ, 6/14, 2008.

CP al CSJ din 03.11.2004: „La stabilirea măsurii de pedeapsă, instanţa de apel în conformitate cu art.7, 61, 75 CP (red. 2002) a ţinut cont de caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care agravează şi atenuează răspunderea.

Astfel, C.I. a comis infracţiune pentru prima dată, este caracterizat pozitiv, partea vătămată l-a iertat şi a solicitat aplicarea unei pedepse nonprivative de libertate.

Deşi recurentul motivează că inculpatul nu şi-a recunoscut vinovăţia integral şi nu s-a căit sincer, din materialele dosarului se confirmă existenţa acestor fapte.

Inculpatul a comis infracţiunea în stare de ebrietate şi această circumstanţă îi agravează răspunderea, potrivit art.77 alin.(1) lit.j) la săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate, instanţa de judecată are dreptul, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă.

Prin urmare, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău corect a considerat circumstanţele enumerate mai sus ca temei pentru aplicarea în privinţa lui C.I. a art.90 CP (red. 2002) - suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă în termenul de probă de 1 an condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat” (Decizia 1ra-776/2004).

Plenul CSJ din 19.03.2007: „… La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de fond a ţinut f cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana vinovată, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate la corectarea şi reeducarea vinovatului, pedeapsa aplicată având drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea de noi infracţiuni.

Însă, în cauza penală dată a intervenit o lege penală nouă, care uşurează pedeapsa persoanei condamnate.

Sancţiunea art.188 alin.(2) lit.b), d) şi e) CP în redacţia Legii nr.184-XVI din 29.06.2006 (MO, 126-130 din 11.08.2006), pentru tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în încăpere, cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă, prevede pedeapsa închisorii pe un termen de la 6 la 12 ani.

Conform prevederilor art.10 alin.(1) CP (red.2002), legea penală care uşurează pedeapsa, ori ameliorează în alt mod situaţia persoanei care a comis infracţiunea are efect retroactiv.

Prin urmare, acţiunile condamnatului M.V. urmează a fi reîncadrate în prevederile art.188 alin.(2) lit.b), d) şi e) CP în redacţia Legii din 29.06.06, cu stabilirea pedepsei în limitele sancţiunii acestei legi” (Hotărârea 4-1re-103/2007).

CP al CSJ din 13.03.2007: „Prin Legea nr.184-XVI, la art.75 CP s-a inclus alin.(3), care stipulează că, pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea minorului. Totodată, s-a completat şi art.79 alin.(1) CP cu propoziţia că minoratul persoanei care a săvârşit infracţiunea se consideră circumstanţă excepţională.

Astfel, ţinând seama de modificările menţionate referitor la principiile de individualizare a pedepsei, în cazul prevăzut de alin.(3) art.75 CP, minorului care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă pedeapsa penală i se poate aplica numai dacă nu pot fi luate alte măsuri cu caracter educativ. Prin urmare, această prevedere, în opinia Colegiului, urmează a fi discutată nu numai la judecarea cauzei în prima instanţă, ci şi la faza recursului în anulare, atunci când situaţia favorabilă condamnatului a apărut după ce hotărârea a devenit irevocabilă” (Decizia 1re-218/2007).

ARTICOLUL 76. CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE

(1) La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante:

a) săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; b) săvârşirea infracţiunii de către un minor;

c) săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial;

d) săvârşirea faptei de o persoană cu responsabilitate redusă; e) prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite, repararea

benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate; f) autodenunţarea, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la identificarea infractorilor

ori recunoaşterea vinovăţiei; g) ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea; h) săvârşirea infracţiunii ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, ce nu înlătură caracterul

penal al faptei, sau dată fiind dependenţa materială, de serviciu sau de altă natură; i) săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de consumarea

involuntară sau forţată a substanţelor menţionate la art.24 sau de consumarea de aceste substanţe fără a fi conştientă de efectul lor;

j) săvârşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor legale ale legitimei apărări, reţinerii infractorului, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat sau ca rezultat al executării ordinului sau dispoziţiei superiorului;

k) afectarea gravă, prin infracţiunea săvârşită, a făptuitorului acesteia sau greutatea poverii pedepsei, aplicată pentru el, din cauza vârstei înaintate a acestuia, stării sănătăţii lui sau altor circumstanţe;

l) expirarea, de la momentul comiterii infracţiunii, a cel puţin 2/3 din termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală, prevăzut pentru această infracţiune, sau depăşirea termenului rezonabil pentru examinarea cazului, ţinându-se cont de natura faptei, dacă tergiversarea nu a fost provocată de făptuitor.

(2) Instanţa de judecată poate considera drept circumstanţe atenuante şi alte circumstanţe, neprevăzute la alin.(1).

(3) La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată nu consideră drept atenuantă circumstanţa care este prevăzută de lege ca element constitutiv al infracţiunii.

[Art.76 în redacţia Legii nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. În art.76 şi 77 sunt enumerate circumstanţele atenuante şi cele agravante, iar în art.78 sunt prevăzute efectele lor asupra pedepsei ca criteriu de individualizare a pedepsei, prevăzut în art.75 alin.(1) CP.

Fiind criterii de individualizare a pedepsei, circumstanţele atenuante şi cele agravante, trebuie stabilite şi dovedite prin probe în cadrul procesului penal (art.96 CPP). La confirmarea lor, circumstanţele atenuante şi cele agravante au caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată în sensul recunoaşterii lor ca atare şi să se ţină cont de ele la stabilirea pedepsei.

În caz de concurs de infracţiuni, de circumstanţa atenuantă şi de cea agravantă, ce se referă la una dintre infracţiunile concurente, se ţine cont numai la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune.

2. Circumstanţele atenuante indicate în art.76 CP constituie nişte împrejurări care relevă stări, calităţi sau situaţii legate de infracţiune sau de infractor şi care atenuează răspunderea penală.

3. Săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave ca circumstanţă atenuantă (art.76 lit.a) CP) presupune combinarea a două condiţii:

a) persoana a săvârşit numai o singură infracţiune care, conform clasificării infracţiunilor în art.16 CP, se referă la o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Săvârşirea a două infracţiuni chiar şi aflate în concurs ideal nu întruneşte aceste condiţii;

b) persoana a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă pentru prima dată (anterior persoana nu a săvârşit nicio infracţiune sau a intervenit prescripţia tragerii la răspundere penală (art.60 CP) ori antecedentele penale au fost anulate sau stinse (art.110-111 CP)).

4. În art.76 lit.c) CP sunt prevăzute două circumstanţe atenuante: săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial.

În doctrina penală şi practica judiciară sunt recunoscute drept împrejurări de ordin personal sau familial boala vinovatului sau a membrilor familiei lui, starea gravă a condiţiilor de viaţă şi de trai, starea de depresie creată de pierderea locului de muncă şi imposibilitatea de a-şi găsi alt loc de muncă etc.

Ca infracţiune săvârşită în urma unui concurs de împrejurări grele de ordin personal poate fi apreciată însuşirea unei sume de bani în proporţii mari de către o persoană nevoită să comită această infracţiune pentru a-şi întreţine familia şi pentru a ajuta şi familia prietenului său care se află în aceeaşi stare materială grea ca şi a familiei sale.

Concursul de împrejurări grele de ordin personal sau familial nu poate fi recunoscut drept circumstanţă atenuantă dacă împrejurările respective nu au fost legate cauzal de săvârşirea infracţiunii. De aceea nu poate fi apreciată drept circumstanţă atenuantă starea materială dificilă a vinovatului la săvârşirea de către el a infracţiunii de huliganism sau de distrugere din invidie a bunurilor altei persoane, nu constituie împrejurare grea de ordin personal abuzul şi dependenţa vinovatului de alcool sau droguri etc.

5. Prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau a daunei cauzate ca circumstanţe atenuante (art.76 lit.e) CP) se referă la comportamentul postinfracţional al vinovatului, exprimat prin orice activitate a inculpatului îndreptată spre restabilirea situaţiei care a existat până la săvârşirea infracţiunii şi înlăturarea benevolă a consecinţelor ei.

6. Autodenunţarea presupune contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, la identificarea infractorului ori la recunoaşterea vinovăţiei. În calitate de circumstanţe atenuante (art.76 lit.f) CP) se raportă la comportamentul postinfracţional al vinovatului şi atitudinea vinovatului faţă de fapta săvârşită şi aprecierea morală negativă a acţiunilor sale infracţionale.

La soluţionarea problemei despre considerarea autodenunţării drept circumstanţă atenuantă, instanţele de judecată trebuie să se conducă de cerinţele art.264 CPP. Însă nerespectarea de către organul de urmărire penală a cerinţelor art.264 CPP cu referire la forma autodenunţării nu constituie temei pentru a nu o recunoaşte drept circumstanţă atenuantă.

Anunţarea benevolă de către făptuitor despre săvârşirea de către el a infracţiunii poate fi recunoscută drept circumstanţă atenuantă numai atunci când organul de urmărire penală nu are informaţie despre săvârşirea infracţiunii sau are asemenea informaţie, dar nu e cunoscut făptuitorul ori făptuitorul este cunoscut, însă acesta nu ştie despre faptul că organul de urmărire penală este la curent că a săvârşit el infracţiunea. De aceea, pentru a recunoaşte autodenunţarea drept circumstanţă atenuantă este important a stabili că persoana, în momentul declaraţiei de autodenunţare, nu a ştiut că ea este bănuită de organul de urmărire penală de săvârşirea infracţiunii în care s-a autodenunţat. Or, persoana, neştiind că este bănuită, declară benevol despre infracţiunea săvârşită, dând astfel temei juridic de a începe urmărirea penală în privinţa sa şi de a fi pedepsit pentru infracţiunea săvârşită. În opinia noastră, anume din acest punct de vedere, autodenunţarea caracterizează atitudinea negativă a vinovatului faţă de fapta săvârşită şi a fost legiferată drept circumstanţă atenuantă de care trebuie să se ţină cont la individualizarea pedepsei.

Autodenunţarea poate fi efectuată imediat după săvârşirea infracţiunii sau după scurgerea unei perioade de timp, după începerea urmăririi penale sau până la acel moment.

Dacă vinovatul ştie că este bănuit de săvârşirea infracţiunii şi se prezintă benevol la organul de urmărire, declară că anume el a săvârşit infracţiunea, expune detaliat împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală, acest comportament poate fi apreciat drept recunoaştere a vinovăţiei.

7. Contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la identificarea infractorilor ca circumstanţe atenuante se referă, de asemenea, la comportamentul postinfracţional al vinovatului şi se exprimă prin orice acţiuni ale vinovatului de a ajuta organele de urmărire penală în stabilirea circumstanţelor infracţiunii, demascarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la fapta comisă. În practica judiciară sunt recunoscute astfel de circumstanţe atenuante: informaţiile despre locul, metodele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii, despre locul unde se află bunurile sustrase sau alte mijloace de probă care au importanţă la descoperirea infracţiunii, despre locul unde se ascund alţi participanţi la infracţiune etc.

8. Din analiza naturii juridice a circumstanţelor atenuante prevăzute în art.76 lit.f) CP, în raport cu prevederile art.57 CP, se desprinde concluzia că legiuitorul apreciază aceste circumstanţe, în ansamblu, drept

căinţă sinceră a vinovatului în săvârşirea infracţiunii, fapt ce micşorează considerabil pericolul social al persoanei. În prezenţa acestor circumstanţe, dacă persoana a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă ori o infracţiune din altă categorie în cazurile expres prevăzute de articolele corespunzătoare din PS a CP (a se vedea, de exemplu, art.217 alin.(5) CP), ea poate fi liberată de răspunderea penală, conform art.53 şi art.57 CP, de către procuror sau de către instanţa de judecată (a se vedea, în acest sens, şi art.389 alin.(3) pct.3) CPP).

9. Astfel, circumstanţele atenuante prevăzute în art.76 lit.f) CP, în cazurile menţionate, constituie, în ansamblu cu cerinţele art.57 CP, un criteriu de individualizare a răspunderii penale. În aceste cazuri, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată, conform cerinţelor art.7, art.53 şi art.57 CP, trebuie să soluţioneze problema dacă vinovatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârşită sau urmează să fie liberat de răspundere penală (a se vedea, în acest sens, şi art.385 alin.(1) pct.5) CPP). Numai în cazul în care se consideră că vinovatul nu poate fi liberat de răspundere penală în baza acestor temeiuri, procurorul trimite cauza instanţei de judecată pentru judecare în fond, iar instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei, recunoaşte circumstanţele prevăzute în art.76 lit.f) CP ca atenuante şi individualizează pedeapsa conform criteriilor prevăzute în art.75 CP.

10.Acţiunile imorale sau ilegale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea, constituie circumstanţe atenuante prevăzute în art.76 lit.g) CP care caracterizează pericolul social al infracţiunii. Spre deosebire de prevederile art.37 pct.4 CP din 1961, în art.76 lit.g) CP, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat infracţiune sunt recunoscute drept circumstanţe atenuante indiferent de prezenţa sau absenţa stării de afect ca rezultat al acestor acţiuni (despre starea de afect, a se vedea comentariul de la art.147 CP).

Această circumstanţă poate fi recunoscută drept atenuantă în prezenţa concomitentă a trei semne:

a) Acţiunile care au provocat infracţiunea trebuie să fie ilegale sau imorale. Comportamentul ilegal al victimei presupune săvârşirea de către ea a oricărui act delictuos, fie prevăzut de lege sau de alt act normativ (penal, administrativ, financiar, vamal, fiscal etc.). Comportamentul imoral al victimei se poate manifesta prin ofensă cinică adusă unei femei, rudelor şi apropiaţilor vinovatului, insulta sentimentelor de patriotism, a mândriei naţionale sau părinteşti, luarea în derâdere a defectelor fizice ale vinovatului, reproş cinic de infidelitate conjugală şi alte acţiuni cu caracter ofensator şi de batjocură.

b) Acţiunile ilegale şi imorale ale victimei trebuie să constituie cauza care a provocat săvârşirea infracţiunii de către vinovat. Însă, dacă vinovatul însuşi a provocat acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, ultimele nu pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la săvârşirea infracţiunii ca răspuns la acţiunile provocatoare ale victimei. Acţiunile vinovatului trebuie apreciate în contextul tuturor circumstanţelor care au existat în momentul săvârşirii infracţiunii.

c) Vinovatul a comis infracţiunea în privinţa persoanei care a săvârşit acţiunile ilegale sau imorale, dar nu şi în privinţa persoanelor terţe.

În prezenţa acestor trei semne, instanţa de judecată trebuie să recunoască acţiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat infracţiunea ca circumstanţă atenuantă şi să ţină cont de ele la individualizarea pedepsei.

11.În art.76 lit.h) CP sunt legiferate două circumstanţe atenuante:a) săvârşirea infracţiunii ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă aceasta nu înlătură caracterul

penal al faptei. Suntem în prezenţa circumstanţei atenuante atunci când fapta săvârşită sub influenţa constrângerii fizice sau psihice nu întruneşte condiţiile prevăzute în art.39 alin.(1) CP şi nu cade sub incidenţa prevederilor art.39 alin.(2) CP (a se vedea comentariul de la art.39 CP).

b) săvârşirea infracţiunii ca rezultat al dependenţei materiale, de serviciu sau de altă natură. Dependenţa materială, de serviciu sau de altă natură poate fi manifestată sub diferite modalităţi. Însă, pentru a fi recunoscută ca circumstanţă atenuantă, infractorul trebuie să fi săvârşit infracţiunea în legătură cu această dependenţă a sa. Indiferent de faptul dacă infracţiunea a fost săvârşită de făptuitor în interesele persoanei de care depinde sau împotriva ei.

12. Circumstanţele atenuante prevăzute de art.76 alin.(1) lit.k) CP sunt o reflectare a principiului umanismului legii penale (art.4 CP) şi un mijloc de aplicare a unei pedepse echitabile în cazurile în care infracţiunea comisă a afectat grav făptuitorul acesteia sau dacă pedeapsa aplicată va fi o povară grea din cauza vârstei înaintate a infractorului, stării sănătăţii acestuia sau ale altor circumstanţe.

13. Ebrietatea ca circumstanţă atenuantă prevăzută de art.76 alin.(1) lit.i) CP a fost comentată la art.24 CP şi art.13412 CP.

14. Depăşirea limitelor legitimei apărări, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat, reţinerii infractorului sau ca rezultat al ordinului ierarhic sau al executării dispoziţiei (76 alin.(1) lit.j)) constituie o circumstanţă atenuantă în situaţiile în care fapta a fost săvârşită cu neglijarea condiţiilor prevăzute în art.36-38 şi art.40-401 CP (a se vedea comentariul art.36-38 şi 40-401 CP).

15. Dacă, la momentul comiterii infracţiunii, au expirat cel puţin 2/3 din termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală prevăzut pentru această infracţiune, acest fapt constituie o circumstanţă atenuantă (art.76 alin.(1) lit.l) CP). Termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală sunt prevăzute în art.60 CP în funcţie de categoriile infracţiunilor clasificate în art.16 CP.

Art.76 alin.(1) lit.l) CP prevede ca circumstanţa atenuantă şi situaţia în care examinarea cauzei penale a durat mai mult decât este în mod rezonabil necesar. Această circumstanţă atenuantă se aplică în baza art.385 alin.(4) CPP drept recompensă inculpatului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil şi de desfăşurare a lui în termen rezonabil garantat de art.19 alin.(1) CPP şi art.6 par.(1) Din Convenţia din 04.11.1950. Obligaţiunea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti de a respecta acest drept al oricărei persoane la examinarea şi soluţionarea cauzei sale şi criteriile de apreciere a termenului rezonabil sunt prevăzute în art.20, art.414 alin.(4) şi art.435 alin.(2) CPP şi jurisprudenţa CEDO de interpretare a art.6 par.(1) din Convenţie referitoare la respectarea termenului rezonabil.

Plenul CSJ în p.2 al Hotărârii nr.17 din 19.06.2000 Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CEDO (Convenţiei – n.n.) a explicat instanţelor judecătoreşti că încălcarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor penale poate privi ca circumstanţă atenuantă pentru a micşora măsura de pedeapsă persoanelor cărora prin această încălcare le-a fost lezat dreptul la un proces echitabil.

16. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană cu responsabilitate redusă este prevăzută ca circumstanţă agravantă în art.76 alin.(1) lit.d) CP. Agravanta a fost comentată la art.231 CP.

17. Art.76 alin.(2) CP dă instanţelor judecătoreşti dreptul să recunoască alte circumstanţe ca atenuante care nu sunt prevăzute în această normă juridico-penală. În practica judiciară, instanţele judecătoreşti recunosc drept circumstanţe atenuante caracteristica pozitivă a inculpatului la locul de muncă, de trai sau de studii, faptul că anterior el nu a fost tras la răspundere penală sau condamnat, boala gravă a condamnatului, vârsta înaintată sau tânără a lui, lipsa consecinţelor grave, meritele deosebite în anumite activităţi, rugămintea victimei de a nu-l pedepsi aspru pe condamnat etc.

18. Plenul CSJ în p.3 al Hotărârii nr.16 din 31.05.2004, Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei, interpretând prevederile art.76 CP în raport cu interdicţia art.77 alin.(2) CP referitoare la circumstanţele agravante, a explicat instanţelor judecătoreşti că în cazurile în care circumstanţa ce atenuează răspunderea este indicată în dispoziţiile articolului PS a CP în calitate de semn calificativ al infracţiunii, ea nu poate fi luată în considerare la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune. Această explicaţie a Plenului CSJ corespunde cerinţelor prevăzute în art.76 alin.(3) CP.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO, hotărârea Kalaşnikov v.Rusia din 15.07.2002: „121. Curtea reaminteşte că perioada, care urmează a fi luată în considerare în vederea determinării duratei procedurii penale, începe cu ziua „învinuirii” persoanei, în sensul deplin al acestui termen. Perioada respectivă se încheie odată cu stabilirea acuzaţiilor finale sau cu încetarea procedurii (...). 122. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei procedurii urmează a fi evaluat în lumina circumstanţelor concrete ale cauzei, ţinând cont de jurisprudenţa CEDO şi, în special, de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor respective. Cu referire la cel din urmă aspect, urmează să se ţină cont şi de ceea ce riscă reclamantul...”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 31.05.2004, nr.16 Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale: „3. În conformitate cu principiul individualizării pedepsei instanţa de judecată aplică pedeapsă luând în considerare caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, motivul şi scopul celor comise, personalitatea vinovatului, caracterul prejudiciului şi

mărimea daunei cauzate, circumstanţele ce atenuează sau agravează răspunderea, ţinându-se cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţa ale familiei lui.

4. Instanţele de judecată trebuie să ţină cont de faptul că enumerarea circumstanţelor atenuante (art.76 CP) nu este limitativă. Prin alte împrejurări mai pot fi considerate şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări, existenţa unor merite deosebite în trecut, întreţinerea părinţilor inapţi de muncă, vinovatul este unicul din membrii familiei apt de muncă etc.

Recunoaşterea de către instanţa de judecată a acestor circumstanţe drept atenuante trebuie să fie indicate în sentinţă.

5. În cazurile penale unde sunt implicaţi minori, instanţele de judecată nu trebuie să admită privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită, dacă corijarea şi reeducarea poate fi realizată fără izolare de societate.

La stabilirea pedepsei în privinţa persoanelor minore este necesar de ţinut cont şi de circumstanţele prevăzute de art.475 CPP, care urmează să fie stabilite în cazurile privind minorii.

6. La soluţionarea problemei despre considerarea autodenunţării drept circumstanţă atenuantă, instanţele de judecată trebuie să se conducă de cerinţele art.264 CPP.

În cazul unui concurs de infracţiuni săvârşite, autodenunţarea ca circumstanţă atenuantă poate fi luată în considerare numai la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea în legătură cu care ea a avut loc”//BCSJ, 6/22, 2004.

CP al CSJ din 16.01.2008: „Faptul săvârşirii infracţiunii de către un minor nu poate servi drept temei pentru menţinerea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În afară de aceasta, recurentul consideră că aplicarea pedepsei sub formă de munca neremunerată în folosul comunităţii nu-şi va atinge scopul prevăzut de art.61 alin.(2) CP” (Decizia 1ra-126/08).

CP al CSJ din 19.09. 2007: „Instanţa de fond în hotărâre a menţionat că, vinovăţia lui N.G. pe deplin a fost dovedită, iar la stabilirea măsurii de pedeapsă inculpatului s-a ţinut cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor săvârşite, de circumstanţelor atenuante - săvârşirea infracţiunii de către un minor” (Decizia 1re – 624/ 2007).

ARTICOLUL 77. CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE

(1) La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante:

a) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru infracţiune similară sau pentru alte fapte care au relevanţă pentru cauză;

b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave; c) săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie; d) săvârşirea infracţiunii din motive de ură socială, naţională, rasială sau religioasă; e) săvârşirea infracţiunii cu bună ştiinţă împotriva unui minor sau a unei femei gravide ori profitând

de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor;

f) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;

g) săvârşirea infracţiunii prin intermediul minorilor, persoanelor aflate în dificultate, persoanelor retardate mintal sau dependente de făptuitor;

h) săvârşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei; i) săvârşirea infracţiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit; j) săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de consumarea

substanţelor menţionate la art.24. Instanţa de judecată este în drept, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă;

k) săvârşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor explozive ori a dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanţelor nocive şi radioactive, a preparatelor medicamentoase şi a altor preparate chimico-farmacologice, precum şi cu aplicarea constrângerii fizice sau psihice;

 [Lit.l) exclusă prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

 m) săvârşirea infracţiunii profitând de starea excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă;

n) săvârşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.

(2) Dacă circumstanţele menţionate la alin.(1) sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe agravante.

[Art.77 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. Enumerarea circumstanţelor agravante în art.77, spre deosebire de cea a circumstanţelor atenuante, are caracter exhaustiv. Instanţa de judecată nu este în drept să recunoască alte circumstanţe agravante la individualizarea pedepsei.

2. La stabilirea pedepsei instanţele judecătoreşti pot recunoaşte ca agravante numai acele circumstanţe care au fost stabilite de organele de urmărire penală, au fost indicate în rechizitoriu (art.296 alin.(2) CPP) şi numai dacă au fost susţinute de acuzatorul de stat în dezbaterile judiciare. Circumstanţele agravante prevăzute de art.77 CP nu pot fi luate în considerare pentru infracţiunile săvârşite până la 12.06.2003 (data intrării în vigoare a noului CP – n.n.), dacă ele nu sunt prevăzute de art.38 CP din 1961.

3. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru infracţiuni similare sau pentru alte fapte care au relevanţă pentru cauză este o circumstanţă agravantă prevăzută de art.77 alin.(1) lit.a) CP. Persoana se consideră condamnată din momentul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare până la momentul stingerii antecedentelor penale sau al reabilitării (a se vedea art.65 CPP şi art.110 CP). Pentru a recunoaşte această circumstanţă agravantă, nu are importanţă dacă persoana a fost condamnată anterior pentru infracţiune intenţionată sau din imprudenţă, infracţiune consumată sau neconsumată.

4. Prin stipularea de la lit.b) alin.(1) al art.77 CP, trebuie să se înţeleagă urmările grave care nu sunt incluse în componenţa de infracţiune în calitate de semne ale elementelor componenţei de infracţiune respectivă.. ââ

5. Prin urmări grave se înţeleg daunele secundare (auxiliare), netipice (atipice) pentru acţiunea sau inacţiunea dată care măreşte considerabil nivelul de gravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară recunoaşte drept astfel de urmări: moartea oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea în masă a animalelor, cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau în proporţii deosebit de mari etc., toate acestea nefiind în acelaşi timp semne ale componenţei de infracţiune; aceste urmări grave trebuie să fie într-un raport cauzal cu infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din imprudenţă.

6. Săvârşirea infracţiunii prin participaţie (lit.c) sporeşte considerabil gradul prejudiciabil al ei. De aceea săvârşirea infracţiunii prin participaţie constituie o circumstanţă care agravează infracţiunea, iar în cazul în care participaţia nu constituie un semn al componenţei infracţiunii respective săvârşirea acestei infracţiuni în participaţie este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorilor (art.77 alin.(1) lit.c) CP).

7. Cu referire la participaţie şi formele ei a se vedea comentariul de la art.42-47 CP. 8. Sensul sintagmei motivul urii naţionale sociale, naţionale, rasiale sau religioase (lit.d) rezidă în năzuinţa

vinovatului de a demonstra, prin faptul săvârşirii infracţiunii, persistenţa unui dispreţ faţă de o anumită naţiune, rasă, religie, ca şi asupra unor sau altor reprezentanţi ai acestora (a se vedea comentariul de la art.176 CP).

9. Circumstanţele înscrise la lit.e) amplifică pedeapsa, deoarece infractorul se foloseşte de starea de neputinţă a persoanelor indicate în această prevedere, de capacitatea scăzută de a se opune în caz de atentat. Pentru a recunoaşte aceste circumstanţe ca agravante, trebuie stabilit dacă infractorul ştia că săvârşeşte infracţiunea împotriva minorului sau a femeii gravide ori a profitat de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor.

10.Săvârşirea infracţiunii în circumstanţele prevăzute de lit.f) alin.(1) al art.77 CP este condiţionată de activitatea de serviciu sau obştească a persoanei în raport cu care a fost săvârşită infracţiunea. Infractorul tinde a înceta activitatea de îndeplinire a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti sau de a se răzbuna pentru ele. De aceea şi circumstanţa în cauză măreşte pedeapsa. Prin noţiunea de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu se înţeleg acţiunile oricărei persoane care se referă la funcţiile ei de serviciu, ce decurg din contractul de muncă cu întreprinderile şi organizaţiile indiferent de forma de proprietate înregistrate în modul stabilit, iar prin noţiunea de executare a obligaţiunilor obşteşti se are în vedere îndeplinirea de către cetăţeni a îndatoririlor obşteşti care le sunt special încredinţate, precum şi acţiunile în interesele societăţii sau ale unor cetăţeni aparte (curmarea contravenţiilor, informarea organelor puterii despre infracţiunile săvârşite sau în pregătire etc. – a se vedea HP CSJ RM nr. 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat).

11.Săvârşirea infracţiunilor prin intermediul minorilor, persoanelor aflate în circumstanţe dificile, al persoanelor cu retard mintal sau dependente de făptuitor (art.77 alin.(1) lit.g)) presupune o determinare de către făptuitor a acestor persoane la săvârşirea infracţiunii profitând de starea vulnerabilă a lor. De aceea, făptuitorul, în aceste cazuri, e fi tras la răspundere penală ca instigator al acestor persoane la acţiunile de comitere a infracţiunilor, iar la individualizarea pedepsei se ţine cont de această împrejurare ca circumstanţă care agravează pedeapsa lui. Excepţie face cazul săvârşirii infracţiunii prin intermediul minorilor care nu pot fi traşi la răspundere penală din cauza vârstei, deoarece, conform art.42 alin.(2) CP, în această situaţie suntem în prezenţa unui autor intermediar.

12.Săvârşirea infracţiunii prin acţiuni deosebit de crude sau prin batjocorire a victimei (lit.h) probează degradarea morală profundă a vinovatului, neomenie şi cinism. Semnul deosebitei cruzimi a fost tălmăcit în practica judiciară în legătură cu examinarea cazurilor de omor intenţionat. Noţiunea de cruzime deosebită se îmbină atât cu metodele săvârşirii infracţiunii de omor, cât şi cu alte circumstanţe care demonstrează cruzimea deosebită a vinovatului. Semnul unei cruzimi deosebite se depistează în cazurile în care, înainte de a săvârşi infracţiunea sau în procesul săvârşirii acesteia, victima a fost supusă torturilor, schingiuirilor sau infracţiunea s-a săvârşit prin metode care, cu bună-ştiinţa vinovatului, au fost îmbinate cu pricinuirea unor suferinţe deosebite victimei (aplicarea unui număr mare de leziuni corporale, utilizarea unei toxine cu acţiune chinuitoare, arderea de viu, înecarea, înăbuşirea, lipsirea îndelungată de hrană, apă etc.). O cruzime deosebită se poate manifesta şi prin săvârşirea infracţiunii în prezenţa rudelor apropiate ale victimei, când vinovatul îşi dădea seama că prin acţiunile sale le pricinuieşte mari suferinţe (a se vedea HP CSJ din 15 noiembrie 1993). Prin batjocorire se înţeleg acţiunile săvârşite într-o formă cinică şi brutală îndreptate asupra victimei cauzându-i suferinţe morale sau/şi psihice care-i înjosesc demnitatea.

13.Circumstanţa agravantă prevăzută la lit.i) alin.(1) al art.77 CP presupune infracţiunea săvârşită prin mijloace care prezintă pericol social sporit. Acestea pot fi arma de distrugere în masă, substanţele otrăvitoare şi bacteriologice periculoase, materialele radioactive care măresc capacitatea acţiunilor distrugătoare, forţa şi intensitatea lor. Utilizarea celor enumerate şi a altor mijloace asemănătoare creează un real pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru mediu, iar rezultatul acestora ar putea fi catastrofal: nimicirea unor importante valori materiale.

14.Starea de ebrietate (lit.j) este starea care survine în urma consumului excesiv de băuturi alcoolice (beţie) sau substanţe narcotice. Ebrietatea caracterizează negativ personalitatea celui vinovat. Se consideră una dintre cele mai răspândite condiţii ce contribuie la săvârşirea infracţiunii. Starea de ebrietate nu exclude responsabilitatea persoanei. Drept mijloace care determină apariţia stării de ebrietate pot fi: alcoolul, substanţele narcotice, alte substanţe toxice. Gradul beţiei fiziologice nu influenţează şi nu determină răspunderea penală a vinovatului. Orice stadiu de ebrietate influenţează comportamentul persoanei. Legea acordă instanţei de judecată dreptul ca, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere starea de ebrietate drept circumstanţă agravantă (a se vedea comentariul de la art.24 CP).

15.Armele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii indicate la lit.k) apar ca izvor de pericol sporit, deoarece vinovatul alege mijlocul ce creează un pericol sporit nu numai pentru persoana supusă acţiunilor făptuitorului, dar şi pentru celelalte. Prin folosirea armei, muniţiilor şi a altor mijloace se are în vedere utilizarea fizică sau psihică a însuşirilor distrugătoare ale acestora indiferent de gradul intensităţii şi de rezultatul acţiunilor lor, de corespunderea totală sau parţială a cerinţelor reglementate de statutul mijloacelor indicate în această literă. Prin constrângere fizică se înţelege orice formă de acţiune (influenţă) fizică asupra victimei la săvârşirea infracţiunii (cauzarea loviturilor, leziunilor corporale, torturarea).

16.Constrângerea psihică presupune diverse tipuri de ameninţare îndreptate asupra victimei sau asupra apropiaţilor ei prin aplicarea constrângerii fizice sau prin cauzarea unei daune materiale sau de alt gen (a se vedea şi comentariul de la art.39 CP).

17.Circumstanţele enumerate la lit.m) sunt utilizate de persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de furt, jaf, tâlhărie ş. a. Ele adeveresc faptul că persoanele care le săvârşesc sunt deosebit de periculoase. Prin stare excepţională se înţelege regimul de drept special al activităţii organelor puterii de stat şi ale autoadministrării locale, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, fiind măsura temporară luată pentru normalizarea situaţiei. În categoria calamităţilor naturale se includ cutremurele, inundaţiile, alunecările, incendiile, epidemiile, radiaţiile, avariile ş. a. care pun în pericol viaţa şi sănătatea populaţiei. După consumarea lor este necesară efectuarea unor lucrări importante de intervenţie şi restabilire.

18.Noţiunea de dezordinile în masă presupune tulburări sociale, revoltă, răscoală, confuzie, pogromuri, distrugeri, incendieri sau alte acţiuni violente etc. de care se foloseşte inculpatul pentru a săvârşi fapta penală (a se vedea comentariul de la art.285 CP).

19.Circumstanţa indicată la lit.n) sporeşte răspunderea, deoarece acţiunile criminale se săvârşesc într-o împrejurare benefică pentru persoana vinovată. Încrederea persoanei poate fi acordată în puterea funcţiei deţinute sau în baza raporturilor contractuale. Vinovatul se foloseşte cu rea-credinţă de relaţiile de încredere acordate în interesul săvârşirii infracţiunii, astfel discreditând organele puterii de stat, organizaţiile obşteşti şi comerciale în numele cărora acţionează el. Pot să folosească încrederea acordată atât persoanele cu funcţie de răspundere, cât şi colaboratorii ce au anumite împuterniciri determinate.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea pedepsei cu închisoare, însă, instanţa de apel eronat a aplicat prevederile legale, enunţând ca circumstanţe agravante împrejurările că G.G. n-a manifestat căinţă sinceră şi n-a întreprins nimic pentru a-i întoarce părţii vătămate măcar o parte din banii sustraşi, că a manifestat indiferenţă faţă de soluţionarea cât mai rapidă a cauzei şi lipsă de stimă faţă de lege, fapt ce-l caracterizează din punct de vedere negativ, şi stabilindu-i acestuia pedeapsa de 2 ani închisoare.

Curtea de Apel nu a argumentat concluzia sa prin prisma posibilităţii aplicării pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii în privinţa condamnatului şi nu a ţinut cont de ansamblul circumstanţelor atenuante ale cauzei, printre care: recunoaşterea parţială a vinovăţiei, prezenţa la întreţinere a copiilor minori, săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni mai puţin grave. Mai mult, instanţa de apel a apreciat ca circumstanţe agravante anumite împrejurări, care nu sunt prevăzute de art.77 CP ca circumstanţe agravante, şi prin aceasta a admis o abatere de la lege, dat fiind că lista acestora este exhaustivă şi nu poate fi completată aleatoriu cu diferite împrejurări, atâta timp cât ele nu sunt expres atribuite la această categorie.

Colegiul penal lărgit consideră că individualizarea pedepsei a fost înfăptuită corect de către instanţa de fond, care i-a aplicat condamnatului o pedeapsă cu munca neremunerată în folosul comunităţii, motiv din care decizia instanţei de apel se impune a fi casată, cu admiterea în această privinţă, a recursului declarat de condamnat” (Decizia 75/2008).

ARTICOLUL 78. EFECTELE CIRCUMSTANŢELOR ATENUANTE ŞI AGRAVANTE

(1) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea infracţiunii, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:

a) dacă minimul pedepsei cu închisoare prevăzut la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod este mai mic de 10 ani, pedeapsa poate fi redusă până la acest minim;

b) dacă se aplică amenda, aceasta se poate coborî până la limita de jos; c) dacă pentru infracţiunea săvârşită se prevede detenţiune pe viaţă, aceasta se înlocuieşte cu

închisoare de la 15 la 25 de ani.

(2) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea infracţiunii, pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.

(3) În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica pedeapsa maximă prevăzută la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.

(4) În caz de concurs al circumstanţelor agravante şi celor atenuante, coborârea pedepsei până la minimul sau ridicarea ei până la maximul prevăzut la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod nu este obligatorie.

(5) Dacă există circumstanţe atenuante excepţionale, pedeapsa poate fi aplicată conform prevederilor art.79.

1. Articolul comentat determină urmările circumstanţelor atenuante şi ale celor agravante prevăzute de art.76 şi 77 CP, luate în considerare de instanţa de judecată la stabilirea pedepsei.

2. Regula prevăzută în alin.(1) art.78 privind atenuarea pedepsei se răsfrânge numai asupra pedepsei principale care poate fi redusă sau schimbată de instanţa de judecată în următoarea ordine: închisoarea poate fi

redusă până la limita minimă prevăzută de PS, dacă această limită este mai mică de 10 ani; b) amenda poate fi redusă până la limita de jos indicată în sancţiunea articolului corespunzător; c) detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea în termen de la 15 până la 25 de ani. Înlocuirea detenţiei pe viaţă cu închisoarea în aceste împrejurări este obligatorie.

3. Potrivit prevederilor alin.(2) art.78, la existenţa circumstanţelor atenuante la săvârşirea infracţiunii pedeapsa complementară poate fi înlăturată dacă este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

4. În alin.(3) art.78 sunt prevăzute urmările circumstanţelor agravante, existenţa cărora, la săvârşirea infracţiunii, permite instanţei de judecată să aplice pedeapsa maximă prevăzută de articolul corespunzător al PS a CP.

5. Alin.(4) art.78 CP prevede regulile indicate la individualizarea pedepsei în caz de concurs al circumstanţelor agravante şi al celor atenuante, iar alin.(5) – şi în cazul existenţei circumstanţelor atenuante excepţionale.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „Casând sentinţa în latura pedepsei, instanţa de apel a menţionat că prima instanţă nu a ţinut seama că în cauză sunt prezente circumstanţe agravante, şi anume: săvârşirea infracţiunii de persoana care anterior a mai săvârşit infracţiuni, deci greşit a aplicat prevederile art.55 CP, deoarece această normă poate fi aplicată persoanei care prima oară săvârşeşte o infracţiune.

Colegiul a constatat că, reţinând această circumstanţă agravantă ca prezentă în cauză, instanţa de judecată a comis o eroare de drept. Conform art.111 alin.(3) CP, stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale. C.V. a fost condamnat la 15 octombrie 1992 în baza art.123 alin.(2) CP (red.1961) la amendă, condamnare care este stinsă, astfel el se consideră fără antecedente penale şi în temeiul alin.(3) art.111 CP orice incapacitate ori decădere din drepturi este anulată. Prin urmare, lui C.V. nu i se mai putea imputa faptul că a fost cândva condamnat. Din acest punct de vedere, aplicarea prevederilor art.55 CP de către instanţa de fond s-a considerat legală şi întemeiată. Eroarea comisă de instanţa de apel a fost corectată prin casarea soluţiei adoptate de aceasta, cu menţinerea în vigoare a sentinţei instanţei de fond” (Decizia 1ra-59/2008).

ARTICOLUL 79. APLICAREA PEDEPSEI MAI BLÂNDE DECÂT CEA PREVĂZUTĂ DE LEGE

(1) Ţinând cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după consumarea infracţiunii, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blândă, de altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa complementară obligatorie. Minoratul persoanei care a săvârşit infracţiunea se consideră circumstanţă excepţională.

 [Alin.2 art.79 exclus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

 (3) În cazul condamnării persoanelor adulte pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar constituind cel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea săvârşită.

(4) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau în cazul recidivei de infracţiuni.

[Art.79 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.79 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. Temei pentru stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege serveşte existenţa unor circumstanţe excepţionale ce micşorează considerabil dauna infracţiunii săvârşite. Alin.(1) art.79 CP concretizează conţinutul acestor circumstanţe excepţionale legându-le de:

scopul şi motivele infracţiunii; rolul vinovatului, comportamentul acestuia în timpul şi după consumarea infracţiunii;

contribuţia activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia; alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţei.2. La stabilirea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege instanţa de judecată dispune de 3 variante.

În primul rând, pedeapsa poate fi stabilită sub limita minimă prevăzută de articolul corespunzător al PS a CP. În al doilea rând, instanţa de judecată poate stabili o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de articolul respectiv. Compararea pedepselor după rigurozitatea lor se face prin aprecierea locului lor în conţinutul art.62 CP. În al treilea rând, instanţa de judecată poate să nu aplice pedeapsa complementară prevăzută ca fiind o obligaţiune.

3. Stipularea din alin.(1) art.79 CP, după cum se deduce din conţinutul alin.(3) şi (4) ale acestui articol, acţionează faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave şi deosebit de grave.

4. Termenul pedepsei sub limita minimă pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave constituie cel puţin două treimi din minimumul pedepsei prevăzute de articol pentru infracţiunea săvârşită (alin.(3)). Norma juridică comentată nu exclude aplicarea unei pedepse mai blânde în cazul infracţiunilor deosebit de grave.

5. Prevederile alin.(1) art.79 nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei de detenţiune pe viaţă sau în cazul recidivei de infracţiune (alin.(5)).

ARTICOLUL 80. APLICAREA PEDEPSEI

ÎN CAZUL ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI

În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.

1. În legislaţia penală a RM această normă este inclusă pentru prima dată. Procedura încheierii acordului de

recunoaştere a vinovăţiei se stabileşte prin legislaţia procesual-penală a RM (a se vedea Cap.III, art.504-509).2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuit sau,

după caz, inculpate care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei sentinţe reduse.3. Dacă instanţa de judecată ajunge la concluzia că recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei este făcută

în mod liber, benevol, conştient, fără presiune, acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia. În acest caz instanţa procedează la dezbateri judiciare cu privire la măsura de pedeapsă.

4. Legea garantează învinuitului că recunoaşterea vinovăţiei va fi luată în considerare de către instanţă la stabilirea pedepsei.

5. Dispoziţia art.80 CP prevede că pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea comisă.

6. Categoriile de infracţiuni faţă de care se aplică regula dată sunt prevăzute de CPP.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 10.10.2007: „Sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs doar cu condiţia invocării erorilor procesuale şi a măsurii de pedeapsă stabilite” (Decizia 1re-696/2007).

ARTICOLUL 81. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU INFRACŢIUNEA NECONSUMATĂ

(1) La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt.

(2) Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.

(3) Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.

(4) Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se aplică.

1. În conformitate cu prevederile alin.(1) al prezentului articol, la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (pregătire sau tentativă) se iau în considerare circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt. Ele pot fi cele mai diverse, însă norma dată include în numărul lor doar acele împrejurări, care nu depind de voinţa vinovatului. Totodată se ia în considerare şi atitudinea vinovatului faţă de aceste circumstanţe, care s-a manifestat în acţiuni privind învingerea lor, capacitatea şi pregătirea de a li se opune.

2. Prevederile alin.(2) şi (3) ale art.81 CP limitează într-o anumită măsură pedeapsa pentru activitatea infracţională neconsumată.

3. Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi jumătate din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din PS a CP pentru infracţiunea consumată, dar pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă nu poate depăşi trei pătrimi.

4. În alin.(4) al articolului comentat se menţionează special că, pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune, detenţiunea pe viaţă nu se aplică. Uşurarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se întemeiază pe faptul că pregătirea şi tentativa sunt mai puţin dăunătoare decât infracţiunea consumată.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 23.01.2006: „Odată cu adoptarea noului CP la 18 aprilie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003, au fost stabilite anumite cerinţe la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată.

Potrivit art.81 alin.(3) CP, mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din PS a acestui cod pentru infracţiunea consumată.

Conform sentinţei Judecătoriei Soroca din 05 martie 1998, P.C. a fost condamnat pe art.119 alin.(2) CP (red.1961) la 2 ani închisoare fără confiscarea averii, cu aplicarea art.43 CP (red.1961) pe un termen de probă de un an. În termenul de probă n-a comis alte infracţiuni şi potrivit art.111 alin.(1) lit.d) CP la momentul comiterii infracţiunilor din 05 aprilie 1999 antecedentele penale erau stinse şi interdicţii pentru aplicarea art.81 alin.(3) CP nu sunt. Reieşind din prevederile art.10 CP - efectul retroactiv al legii penale, Plenul consideră necesar de a-i modifica condamnatului pedeapsa stabilită în baza art.15-88 pct.4) CP (red.1961) şi a-i numi o pedeapsă pe un termen de 18 ani închisoare” (Hotărârea 4-1re-24/2006).

ARTICOLUL 82. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU RECIDIVĂ DE INFRACŢIUNI

1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă, recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de periculoasă de infracţiuni se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunilor săvârşite anterior, de circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a fost insuficientă pentru corectarea vinovatului, precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi.

(2) Mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă – de cel puţin trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.

1. Art.82 CP prevede sporirea obligatorie a mărimii minime a pedepsei penale stabilite persoanelor care, în pofida antecedentelor penale pentru infracţiuni premeditate, nu au trecut pe calea corectării şi săvârşesc din nou infracţiuni intenţionate. Noţiunea modalităţilor de recidivă menţionate în această normă este dată în art.34 CP.

2. Alin.(1) art.82 prevede ordinea stabilirii pedepsei în cazul recidivei, recidivei periculoase şi al celei deosebit de periculoase. Totodată se iau în considerare: a) numărul infracţiunilor săvârşite anterior; b) caracterul, gravitatea şi urmările comiterii lor; c) circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa pentru infracţiunea anterioară nu şi-a atins scopul; d) caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi.

3. Pentru recidivă pedeapsa nu poate fi mai mică decât jumătatea celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din PS a CP. Acest fapt este determinat de personalitatea recidivistului şi de gravitatea acţiunilor săvârşite.

4. Aprecierea infracţiunii săvârşite trebuie generalizată luându-se în considerare personalitatea vinovatului, atitudinea lui negativă faţă de influenţa corectării, precum şi gravitatea infracţiunii.

5. Alin.(2) al acestui articol prevede mărimea pedepsei pentru recidivă. Mărimea pedepsei depinde de modalitatea recidivei. Pentru recidiva simplă ea nu poate fi mai mică de jumătate, în cazul recidivei periculoase – de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă – de cel puţin trei pătrimi din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: A se vedea jurisprudenţa CEDO din comentariul de la art.10 CP.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale, inclusiv, pentru infracţiunile săvârşite de către persoana respectivă în timpul minoratului” (Decizia 1ra-217/2008).

 CP al CSJ din 12.02.2008: „Mărimea pedepsei pentru tentativa de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse (art.81 CP)” (Decizia 1ra-54/2008).

A se vedea şi jurisprudenţa instanţelor naţionale din comentariul art.34 CP.

ARTICOLUL 83. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU PARTICIPAŢIE

Organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de prevederile art.75.

1. Aprecierea juridică şi calificarea acţiunilor coparticipanţilor depinde atât de forma participării, cât şi de

rolul concret pe care l-a îndeplinit fiecare participant în procesul atentării. Acţiunea autorului (coautorilor) se califică numai în baza articolului concret din PS a CP, ce cuprinde componenţa infracţiunii săvârşite în comun. Organizatorul, instigatorul şi complicele poartă răspundere penală conform articolului ce se încriminează făptuitorului, cu referire la art.42 CP.

2. Calificarea corectă a infracţiunii săvârşite prin participaţie, stabilirea exactă a temeiurilor şi limitelor răspunderii coparticipanţilor creează premisele pentru aplicarea unei pedepse juste coparticipanţilor infracţiunii. În afară de condiţiile (criteriile) generale de individualizare a pedepsei la participaţie, după cum indică art.83 CP, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de contribuţia fiecăruia dintre coparticipanţi la săvârşirea infracţiunii, adică să compare gradul de vinovăţie al unui coparticipant cu al altuia.

3. Caracterul şi gradul participării la infracţiune se stabilesc de către instanţa de judecată şi se determină nu numai în funcţie de îndeplinirea formală a rolului, dar şi de influenţa de fapt a acestei persoane asupra altor participanţi, asupra întregii pregătiri şi săvârşiri a infracţiunii, asupra caracterului infracţiunii, de contribuţia ei reală la săvârşirea infracţiunii şi de alte împrejurări. Toţi aceşti factori, laolaltă cu circumstanţele atenuante şi cele agravante pentru fiecare coparticipant, conlucrează la stabilirea justă a pedepsei pentru fiecare dintre coparticipanţi.

ARTICOLUL 84. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CONCURS DE INFRACŢIUNI

(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentru vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţând pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vârsta de 18 ani – pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul în care persoana este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.

(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare din pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvârşire persoana a fost declarată vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod pentru această categorie de pedepse.

(3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sunt stabilite pedepse principale de diferite categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.

(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.

(5) În cazul unui concurs de infracţiuni, când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă detenţiunea pe viaţă.

[Art.84 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.84 completat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

 1. Noţiunea de concurs de infracţiuni (ideal şi real) este expusă în comentariul la art.33 CP. Conform alin.(1)

art.84 CP, dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni, instanţa de judecată aplică pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte. Cerinţa se bazează pe principiul individualizării răspunderii penale şi a pedepselor (art.7 CP).

2. Aplicarea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni depinde de gravitatea infracţiunilor săvârşite. Dacă infracţiunile săvârşite prin concurs sunt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită prin cumul total sau parţial sau prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră. În cazul absorbirii, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea mai gravă din infracţiunile săvârşite.

3. În cazul în care concursul de infracţiuni include cel puţin o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, pedeapsa definitivă se stabileşte prin cumulul total sau parţial al pedepselor aplicate. În acest caz, pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi 25 de ani. Astfel, instanţa de judecată nu este în drept să folosească metoda absorbirii pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră şi poate depăşi limitele sancţiunii acelui articol al CP care prevede o pedeapsă mai aspră.

4. În conformitate cu prevederile alin.(2) art.84 CP, la pedeapsa principală, în cazul unui concurs de infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare. Ele, de asemenea, se stabilesc aparte pentru infracţiunile în cazul unui concurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa definitivă. Pedepsele complementare de acelaşi fel, de asemenea, pot fi stabilite prin cumul total sau parţial, dar în limitele termenului sau ale mărimii maxime prevăzute de partea generală a CP pentru această categorie de pedepse.

5. În cazul imposibilităţii cumulării diferitelor categorii de pedepse principale şi în lipsa temeiului pentru absorbirea unei pedepse de către alta, astfel de pedepse se execută de sine stătător, în corespundere cu prevederile alin.(2) art.87 CP.

6. Alin.(4) art.84 extinde cerinţele aplicării pedepsei prevăzute de norma dată şi în cazul în care, după pronunţarea sentinţei, se consideră că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul definitiv al pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe. Termenul neexecutat rămâne spre ispăşire. Oricum pedeapsa definitivă trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită în baza primei sentinţe, pentru că instanţa de judecată cumulează total sau parţial pedepsele aplicate în sentinţe, şi nu acea parte a pedepsei care a rămas neexecutată cu cea nouă.

7. La aplicarea prin concurs de infracţiuni a pedepsei sub formă de detenţiune pe viaţă, pedeapsa cu închisoarea sau alte categorii de pedepse principale ca pedeapsă definitivă în corespundere cu alin.(3) art.84 se aplică pedeapsa sub formă de detenţiune pe viaţă.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 05.02.2008: „Modalitatea de stabilire a pedepsei definitive pentru concurs de infracţiuni, prevăzută de art.84 CP în vigoare, în comparaţie cu aceeaşi modalitate, care era prevăzută de art.39 CP (red.1961), înrăutăţeşte situaţia lui C.A., care a comis infracţiunile în perioada acţiunii CP în redacţia anului 1961. În legătură cu acest fapt, pedeapsa definitivă condamnatului se stabileşte cu aplicarea art.39 CP (red.1961), care este mai favorabilă lui C.A.” (Decizia 1re-87/2008).

ARTICOLUL 85. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CUMUL DE SENTINŢE

(1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei, condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vârsta de 18 ani – termenul de 15 ani.

(2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează în condiţiile art.84 alin.(2).

(3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară a instanţei de judecată.

(4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.

[Art.85 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.85 completat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]1. Ordinea de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe, prevăzut de art.85, se utilizează în cazul în

care condamnatul, după pronunţarea sentinţei şi rămânerea ei definitivă, dar înainte de executarea completă a pedepsei, săvârşeşte o nouă infracţiune.

2. Alin.(1) art.85 prevede că – la aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe – la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă instanţa de judecată adaugă în întregime sau parţial partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. Pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi termenul de 30 de ani.

3. În corespundere cu alin.(3) art.85 CP, pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară.

4. Cumularea pedepselor complementare în corespundere cu alin.(2) art.85 se efectuează în condiţiile alin.(2) art.84 CP.

5. În alin.(4) art.85 CP se reglementează problema pedepsei definitive cu detenţiune pe viaţă când aceasta este stabilită prin cumul de sentinţe.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 04.03.2008: „Se impune admiterea recursului, cu casarea hotărârilor atacate şi excluderea prevederilor art.85 CP, adică aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe.

La stabilirea pedepsei condamnatului instanţa de recurs va ţine cont de cele menţionate mai sus, cât şi de circumstanţele atenuante şi agravante stabilite de către instanţele judecătoreşti.

Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul ordinar declarat de condamnatul P.Ş. Casează sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun.Chişinău din 21 octombrie 2005 şi decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 26 ianuarie 2006 în partea aplicării art.85 Cod penal, rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre după cum urmează.

Se exclude aplicarea art.85 CP. P.Ş. se condamnă în baza art.152 alin.(2) lit.e) CP la 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare în

penitenciar de tip semiînchis. Termenul executării pedepsei lui P.Ş. urmează a fi calculat din data de 04 martie 2008, cu deducerea

perioadei aflării sub arest şi executare a pedepsei de către acesta începând cu 28 octombrie 2004 până la 03 martie 2008” (Decizia 1re-1/2008).

ARTICOLUL 86. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL EXECUTĂRII HOTĂRÂRII UNUI STAT STRĂIN

(1) La executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată înlocuieşte sancţiunea privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege penală pentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statului străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât minimul prevăzut în legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul străin.

(2) Orice parte a sancţiunii pronunţate în statul străin şi orice perioadă de detenţie provizorie executate de condamnat se deduc integral prin hotărârea instanţei de judecată privind recunoaşterea hotărârii statului străin.

(3) La executarea hotărârii statului străin privind aplicarea amenzii sau confiscarea unei sume de bani, instanţa de judecată va stabili cuantumul acesteia în valută naţională, aplicând cursul de schimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii privind recunoaşterea hotărârii statului străin, fără a depăşi maximul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o astfel de faptă.

(4) Amenzile şi confiscările de bunuri rezultate din executarea hotărârilor unui stat străin revin Republicii Moldova, fără a fi prejudiciate drepturile statelor terţe.

1. Articolul comentat reglementează ordinea de executare a pedepsei pronunţate de instanţa de judecată a unui stat străin pe teritoriul căruia a fost săvârşită o infracţiune de către un cetăţean al RM sau apatrid ce domiciliază permanent pe teritoriul RM. Prin acordul bilateral al RM cu statul străin respectiv sau în baza tratatului multilateral respectiv la care ambele state sunt parte, persoana condamnată este transferată în RM pentru aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin. În urma soluţionării demersului de transfer, instanţa de judecată adoptă, conform CPP, o încheiere de punere în executare a pedepsei pronunţate de statul străin.

2. Conform prevederilor alin.(1) art.86, instanţa de judecată verifică legea penală a RM, care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu cea comisă de condamnat, categoria şi termenul pedepsei principale şi a celei complementare, termenul de pedeapsă care urmează să fie ispăşit în RM. Dacă genul şi durata pedepsei pronunţate în statul străin, cum ar fi sancţiunea cu privarea de libertate, nu corespunde cu legea penală a RM, instanţa, prin hotărârea sa, o poate adapta la pedeapsa prevăzută de legea naţională pentru infracţiuni de acelaşi gen. Prin natura sau prin durata sa această pedeapsă nu poate să o agraveze pe cea pronunţată în statul de condamnare şi nici să depăşească maximumul prevăzut de legea naţională. Tot în favoarea condamnatului, legea prevede ca pedeapsa aplicată de instanţa statului de executare să fie cât mai adecvată pedepsei statului de condamnare. În acest sens, dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât minimumul sancţiunii prevăzute de legea internă, instanţa de judecată nu e legată de acest minimum şi aplică o pedeapsă corespunzătoare celei pronunţate în statul străin.

3. Alin.(2) al acestui articol prevede că, dacă cetăţeanul sau apatridul domiciliat pe teritoriul RM a fost condamnat în străinătate pentru infracţiunea săvârşită acolo, din pedeapsa aplicată de instanţa naţională se scade pedeapsa sau partea din pedeapsa executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune, precum şi perioada de detenţie provizorie ispăşită de condamnat.

4. Când este vorba de executarea amenzii sau de confiscarea unei sume de bani, aplicate prin hotărârea statului străin, instanţa de judecată naţională stabileşte cuantumul acesteia în valută naţională, aplicând cursul de schimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, fără a depăşi maximumul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o astfel de faptă. Amenzile şi confiscările de bunuri căpătate din executarea hotărârii statului străin revin RM.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 05.02.2008: „Conform art.86 CP, la executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată înlocuieşte sancţiunea privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege penală pentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statului străin. Spre deosebire de prevederile art.84 Cod penal, la stabilirea pedepsei definitive pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, în

conformitate cu art.39 Cod penal (red.1961), maximul acesteia nu poate depăşi limita maximă a sancţiunii articolului care prevedea pedeapsa mai gravă” (Decizia 1re-87/2008)//BCSJ, 5/13, 2008.

ARTICOLUL 87. MODUL DETERMINĂRII TERMENULUI PEDEPSEI DEFINITIVE ÎN CAZUL CUMULĂRII DIFERITELOR PEDEPSE

(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe, unei zile de închisoare îi corespund 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

(2) Celelalte pedepse cumulate cu închisoarea se execută de sine stătător.

[Art.87 în redacţia Legii nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.87 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006][Art.87 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03] 1. Pentru stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe,

instanţa de judecată se conduce de regulile enumerate în art.87 CP, în care este indicat ce fel de pedepse pot fi cumulate, ce fel de pedepse se execută de sine stătător şi modul în care sunt ispăşite acestea.

2. Conform prevederilor alin.(1) art.87, la cumularea pedepsei cu închisoarea şi munca neremunerată în folosul societăţii, unei zile de închisoare îi corespund 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

3. În alin.(2) art.87 sunt stabilite pedepsele care nu se cumulează cu închisoarea, dar se execută de sine stătător. La aceste pedepse se referă: amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 05.02.2008: „Conform art.39 Cod penal (red.1961), la stabilirea pedepsei pentru concurs de infracţiuni, prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai gravă sau prin cumul total sau parţial al pedepselor, pedeapsa definitivă se stabileşte în limitele sancţiunii prevăzute de articolul care prevede pedeapsa mai gravă, dar nu poate depăşi limita maximă a sancţiunii articolului care prevede pedeapsa mai gravă. În cauza lui C.A. pedeapsa mai gravă este cea prevăzută de sancţiunea art.217 alin.(3) Cod penal (în redacţia Legii din 18.04.2002) - 12 ani închisoare, astfel Colegiul penal a casat parţial încheierea, cu reducerea termenului de pedeapsă până la acest maxim” (Decizia 1re-87/2008).

ARTICOLUL 88. CALCULAREA TERMENELOR PEDEPSEI ŞI COMPUTAREA ARESTULUI PREVENTIV

(1) Termenele de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate şi de închisoare se calculează în luni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în folosul comunităţii – în ore.

(2) La computarea sau cumularea pedepselor menţionate la alin.(1), cu excepţia muncii neremunerate în folosul comunităţii, precum şi la înlocuirea pedepsei, se admite calcularea acestora în zile.

(3) Timpul aflării persoanei sub arest preventiv până la judecarea cauzei se include în termenul închisorii, calculându-se o zi pentru o zi, iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii – calculându-se o zi de arest preventiv pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

(4) Durata arestului preventiv şi cea a executării pedepsei cu închisoare, aplicate prin hotărâre a instanţei de judecată, pentru infracţiunea săvârşită în străinătate se includ în termenul pedepsei, în cazul extrădării persoanei în condiţiile legii, calculându-se o zi pentru o zi.

(5) Condamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă principală a amenzii, a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.

(6) Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, urmează un tratament spitalicesc se include în durata executării pedepsei, cu excepţia cazului în care şi-a provocat singur boala, fapt ce s-a

constatat în cursul executării pedepsei. În durata executării pedepsei cu muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă.

[Art.88 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.88 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006] [Art.88 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. Articolul comentat reglementează ordinea calculării termenelor pedepsei, aplicate conform sentinţei instanţei de judecată, şi computarea pedepsei. Prin computare se înţelege scăderea din durata de executare a unei pedepse privative de libertate a timpului reţinerii sau al arestului preventiv.

2. Practica judiciară curentă pune în evidenţă diferite soluţii ale instanţelor de judecată în legătură cu măsura procesuală a arestului preventiv, instanţele de judecată având obligaţia să se pronunţe, prin hotărâre, cu privire la starea de arest a inculpaţilor, fie menţinând starea de arest a acestora, fie soluţionând problema sub aspectul computării arestului preventiv.

3. Alin.(1) art.88 stabileşte că termenele de pedepse ca privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate şi de închisoare se calculează în luni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în folosul comunităţii – în ore. La computarea sau cumularea pedepselor menţionate în alin.(1), cu excepţia muncii neremunerate în folosul comunităţii, precum şi cu înlocuirea pedepsei, se admite calcularea acestora în zile. Prin urmare, dacă termenul este stabilit în ani sau în luni, el se încheie în ultima zi a anului sau a lunii expirate.

4. Dacă termenul este stabilit în zile, trebuie să fie indicată ora de când începe curgerea termenului pedepsei. Tot la acea oră persoana trebuie să fie liberată de pedeapsă.

5. Alin.(3) art.88 reglementează problema computării timpului aflării persoanei sub arest preventiv până la judecarea cauzei. Acest timp se include în termenul pedepsei sub formă de închisoare, calculându-se zi pentru zi, iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii – calculându-se o zi de arest preventiv pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

6. În alin.(4) art.88 este special stabilită ordinea computării duratei arestului preventiv şi cea a executării pedepsei cu închisoarea, aplicate prin hotărârea instanţei de judecată pentru infracţiunea săvârşită în străinătate; acestea se includ în termenul pedepsei în cazul extrădării persoanei în condiţiile legii (art.13 CP), calculându-se zi pentru zi.

7. Din sensul alin.(5) art.88 se deduce că, la aplicarea pedepsei condamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă principală a amenzii, a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.

8. Timpul în care condamnatul urmează un tratament spitalicesc în cursul ispăşirii pedepsei cu închisoarea se include în termenul executării pedepsei, cu excepţia cazului în care condamnatul şi-a provocat el însuşi boala, fapt constatat în cursul executării pedepsei. În durata executării pedepsei cu muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă (alin.(6) art.88).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.12.2007: „Colegiul penal constată că instanţele au respectat regulile privind individualizarea pedepsei condamnaţilor stabilindu-le acestora pedepse în limitele sancţiunilor prevăzute de articolelor incriminate, ţinându-se cont de faptul că aceştia au comis infracţiunile în stare de recidivă, fiind corect aplicate şi regulile privind cumularea pedepselor în cazul cumulului de infracţiuni şi al cumulului de sentinţe” (Decizia 1ra-1367/07).

Capitolul IX

LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ

Reglementări de drept internaţional: Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30 august//www.anp-just//ro; Convenţia din 04.11.1950 TI, 1/1998; Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989//TI, 1/1998; Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie 1930//TI, 27/2001; DUDO//TI, 1/1998; PIDCP din 16.12.1966//TI, 1/1998; Protocolul nr.7 adiţional Convenţiei din 04.11.1950//TI, 1/1998; Recomandarea 22 (2002) a CM către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare //http://irp.md; Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), numite şi Standardul minim de reguli ONU pentru măsuri necustodiale din 11 decembrie 1990//www.dejure.md; Rezoluţia (76) 10 Alternative la pedeapsa închisorii, adoptată de către CM al CE la 9 martie 1976//http://www1.umn.edu /RRes(76)10.html; Rezoluţia (92) 16 a CM statelor membre ale CE relativ la Regulile Europene cu privire la măsurile şi sancţiunile aplicate în comunitate// www1umn.edu; Rezoluţia 45/110 din 14 decembrie 1990.

Reglementări de drept naţional: HG RM cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, nr.l624 din 31.12.2003//MO, l/3-15/101 din 16.01.2004; HG RM cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, nr.583 din 26.05.2006//MO, 91-94/676 din 16.06.2006; HG RM cu privire la expertiza medicală a vitalităţii, nr.688 din 22.06.2006//MO, 98-101/740 din 30.06.2006; HP al RM privind ratificarea Statutului CE, nr.522-XIII din 12.07.1995//MO, 41-42/474 din 28.07.1995; Legea nr.985-XV din 18.04.2005//MO, 128-129/1012 din 13.09.2002; Legea privind drepturile copilului, nr.338-XIII din 15.12.1994//MO, l3/127 din 02.03.1995; Legea privind punerea în aplicare a CP, nr.ll60-XV din 21.06.2002//MO, 128-19/1014 din 13.09.2002.

Doctrină: A.Barbăneagră, V.Berliba ş.a., Codul penal al RM. Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, Gh.Ulianovschi, X.Ulianovschi, N.Ursu, CP comentat şi adnotat, Ed.Cartier juridic, Ch., 2005; Borodac A., Bujor V., Brânză S. ş.a., Drept penal, partea generală, Ed.Ştiinţa, Ch., 1994; Bujor V., Buga L., Drept penal comparat. Partea generală, Ch., 2003; Borodac A., Eliberarea de la răspunderea penală şi pedeapsa penală, Ch., 1979; Borodac Al., Valeriu Bujor, Sergei Brânză, Trofim Carpov, Constantin Florea, Vasile Florea, Vasile Lungu, Ion Macari, Drept penal, Partea generală. Manual, Ed.Ştiinţa, Ch., 1994; Bujor.V., Sârbu P., Detenţiunea pe viaţă, Universitatea de Criminologie, Ch., 2001; 2004; Dolea I., Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei//AŞ ale USM, Facultatea de Drept, Ştiinţe juridice, Serie nouă: Probleme actuale ale jurisprudenţei, Ch., 2001, nr.5, p.295-302; G.P.Fletcher, Igor Dolea, D.Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale, Ed.Arc, Ch., 2001; Gladchi Gh., Noul CP şi de procedură penală: probleme de perfecţionare a legislaţiei şi practicii de aplicare (studiu sociologic)//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007; Gladchii Gh., Noi temeiuri ale liberării de răspundere penală: necesitate si probleme de aplicare//AŞ ale USM, Facultatea de Drept, Ştiinţe juridice, serie nouă, Probleme actuale - teoretice şi practice - privind noua legislaţie a RM cu prilejul aniversării a 45 - a de la fondarea Facultăţii de Drept a USM, Ch., 2004, nr.7, p.258-263; Mariţ A., Drept penal partea generală, vol.I, Ch., 2002; Mariţ A., Impactul legislaţiei penale generale asupra detenţiei în vechea şi noua legislaţie penală a RM//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007, p.42-84; Martin D., Alternativele privaţiunii de libertate în legislaţia penală a RM//Conferinţa corpului didactico-ştiinţific Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2001//Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socio-umanistice, vol.l, Ch., CEP USM, 2003, p.79-80; Victor Zaharia [ş.a.], Raport privind implementarea alternativelor

la detenţie pentru minori, Ch., 2006; Martin D., Conceptul şi trăsăturile pedepsei penale, AŞ ale USM, vol.I, Seria Ştiinţe socio-umanistice, Ch., 2001; Martin D., Natura juridică şi temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în noul CP//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socio-umanistice, vol.l, Ch., CE USM, 2003, p.183-188; Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr.1-2, Ch., 2003, p.64-68; S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama, Drept penal, partea generală, vol.I, Ed.Cartier juridic, Ch., 2005; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea generală, Ed-Ştiinţa, 2005; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea specială, Ed.Ştiinţa, 2004; A.Borodac, M.Gherman, Calificarea infracţiunilor, Ed.Ştiinţa, 2006.

ARTICOLUL 89. NOŢIUNEA ŞI CATEGORIILE LIBERĂRII DE PEDEAPSA PENALĂ

(1) Prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvârşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate prin hotărâre a instanţei de judecată.

(2) Liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:

a) condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei; b) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen; c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă; d) liberarea de pedeapsă a minorilor; e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei; f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave; g) amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8

ani.

1. În cazul legii penale din republica noastră, prin liberare de pedeapsa penală se înţelege

eliberarea persoanei care a săvârşit o infracţiune de executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei pronunţate prin hotărârea instanţei de judecată (alin.(1) al art.89 din CP).

2. Corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii oneste faţă de îndeplinirea necondiţionată a legilor, de respectarea regulilor de convieţuire socială, de multe ori pornind de la principiul umanismului (art.4 CP), este posibilă fără executarea reală a pedepsei stabilite sau fără prelungirea executării ei.

3. CP în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsa penală: 1) condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 din CP); 2) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 din CP); 3) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 din CP); 4) liberarea de pedeapsă a minorilor (art.93 din CP); 5) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei (art.94 din CP); 6) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art.95 din CP); 7) amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 din CP); 8) liberarea de pedeapsă în legătură cu expirarea termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare (art.97 din CP).

4. Legislaţia penală în vigoare prevede şi posibilitatea liberării condamnaţilor de pedeapsa penală numită. Aceasta înseamnă că, dacă, la momentul examinării cauzei în judecată, persoana care a săvârşit o infracţiune şi-a recunoscut vinovăţia, a reparat prejudiciul cauzat şi nu mai prezintă pericol pentru societate, ea poate fi liberată de executarea reală, parţială sau totală a pedepsei pronunţate prin hotărârea instanţei de judecată.

5. Liberarea de pedeapsa penală se aplică numai de către instanţa de judecată şi numai faţă de acele persoane care dau dovadă de corectare şi reeducare. Deci, persoanei i se determină o anumită pedeapsă reală şi, totodată, ea este liberată de executarea acestei pedepse.

6. Legea penală (alin.(2) art.89 CP) a stabilit 7 categorii de liberare de pedeapsa penală (a se vedea comentariul de la art.90-98 CP).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „La stabilirea pedepsei instanţa de apel incorect a reţinut in defavoarea inculpatului faptul că acesta anterior a fost condamnat deşi era cunoscut că antecedentul penal este stins. Conform art.111 alin.(3) CP, stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentul penal, astfel că inculpatului nu i se mai poate imputa că a fost cândva condamnat” (Decizia 1ra-59/2008).

ARTICOLUL 90. CONDAMNAREA

CU SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI

(1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în hotărâre motivele condamnării cu suspendare condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat. Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor – comandamentul militar respectiv.

(2) Termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani.

[Alin.(3) art.90 exclus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

(4) Persoanelor care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică.

(5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi stabilite pedepse complementare.

(6) Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată îl poate obliga pe condamnat:

a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent; b) să nu frecventeze anumite locuri; c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică; d) să acorde o susţinere materială familiei victimei; e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.

(7) În decursul termenului de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior condamnatului ori adăuga altele noi.

(8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, a reparat integral dauna, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.

(9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative, sau, până la expirarea termenului de probă, nu a executat cu rea-voinţă obligaţia de a repara dauna cauzată instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.

(10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.

(11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată.

[Art.90 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

[Art.90 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.90 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. Sintagma suspendarea condiţionată înseamnă liberarea condiţionată de la executarea reală a

pedepsei sub formă de închisoare cu anumite condiţii puse de instanţa de judecată.2. În acest context, se cere a fi menţionată Rezoluţia 65 privind suspendarea executării pedepsei,

probaţiunea şi alte măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate adoptată de CM al CE la 22.01.1965, precum şi Rezoluţia 73 privind tratamentul de scurtă durată al delicvenţilor adulţi, adoptată de CM al CE la 13.04.1973 prin care se recomandă guvernelor statelor membre să limiteze atât cât este posibil privarea de libertate a făptuitorilor unor infracţiuni minore şi a persoanelor care ar prezenta un pericol social redus.

3. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca o instituţie de drept penal, constă în dispoziţia luată de instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de condamnare, de a suspenda condiţionat pe o anumită perioadă de timp, denumită termen de încercare, executarea pedepsei, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de art.90 CP. Dacă în cursul termenului de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, conform art.90 CP, suspendarea condiţionată se revocă şi pedeapsa care a fost suspendată se va ispăşi alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, iar dacă, în cursul termenului de încercare, condamnatul nu mai săvârşeşte vreo infracţiune cu intenţie, acesta e reabilitat.

4. Suspendarea condiţionată, ca un mijloc de individualizare a pedepsei, conferă instanţei de judecată posibilitatea ca, pe lângă stabilirea cuantumului pedepsei, să se pronunţe şi asupra modului de executare. Instanţa judecătorească, după ce va delibera cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului, va stabili şi pedeapsa ce urmează să fie aplicată, inclusiv modalitatea de executare a acesteia, iar dacă apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.90 al CP, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare.

5. De aceea, instituţia suspendării condiţionate a pedepsei nu trebuie privită ca un avantaj acordat de lege infractorilor, ci trebuie apreciată ca un mijloc preventiv de apărare socială care derivă din organizarea unei politici penale adaptate la realitatea socială concretă.

6. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei îşi produce efectele în două momente diferite, astfel se vor produce efectele tranzitorii care au o existenţă limitată, şi efectele finale care au un caracter definitiv, implicând intervenirea reabilitării de drept.

7. Menţionăm şi faptul că suspendarea condiţionată a executării pedepsei actualmente nu poate fi dispusă în cazul săvârşirii infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave (alin.(4) al art.90 din noul CP). Amintim, în acest sens, că, potrivit alin.(5) şi (6) ale art.16 din noul CP, infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave sunt faptele comise intenţionat, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 12 ani (deosebit de grave) şi detenţiunea pe viaţă (excepţional de grave).

8. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în faptul că instanţa de judecată, pornind de la cauza concretă examinată, pronunţă vinovatului o pedeapsă în formă de închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă, iar dacă judecata, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului.

9. Instanţa de judecată îşi argumentează decizia bazându-se pe materialele cauzei şi pe datele despre persoana vinovatului, indicând în mod obligatoriu motivele condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă.

10. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei.

11. Apreciind termenul de probă, stabilit de alin.(2) al prezentului articol între un an şi 5 ani, instanţa de judecată dă vinovatului posibilitatea reală să-şi dovedească corectarea prin comportament exemplar şi muncă cinstită, nesăvârşind o nouă infracţiune.

12. Controlul asupra comportării condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl exercită organul de executare de la locul de trai, de comun acord cu organele afacerilor interne, iar în privinţa militarilor – comandamentul unităţii militare.

13. La aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie să se ţină cont de scopul corectării vinovatului, al prevenirii comiterii unor noi infracţiuni atât de către condamnat, cât şi de alte persoane.

14. Dacă, în cazurile şi condiţiile menţionate, instanţa de judecată poate suspenda condiţionat pedeapsa principală, atunci, în unele cazuri, ea poate pronunţa o pedeapsă complementară reală, bazându-se pe circumstanţele concrete.

15. Totodată, la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată este în drept să-i stabilească vinovatului unele restricţii, prevăzute la alin.(6) al prezentului articol.

16. La propunerea organului de executare care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a pedepsei, instanţa de judecată poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiunile, restricţiile stabilite anterior sau poate adăuga altele noi.

17. De asemenea, la propunerea organului de executare după expirarea cel puţin a unei jumătăţi din termenul de probă, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţa de judecată poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.

18. Instanţa de judecată în acelaşi mod poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa real pedeapsa stabilită. Atunci când condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiunile stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative, organul de executare înaintează instanţei de judecată un demers privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată şi trimiterea făptuitorului pentru a-şi executa pedeapsa reală.

19. Se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unor încălcări ale obligaţiunilor stabilite sau ale ordinii publice.

20. În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară (a se vedea comentariul de la art.85 CP).

21. Atunci când condamnatul săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată bazându-se pe circumstanţele concrete, luând în considerare nu numai caracterul şi prejudiciabilitatea cazului, dar şi persoana vinovatului, condiţiile, împrejurările săvârşirii faptei. Deci, judecata, în aceste cazuri, poate, dar nu este obligată, să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

22. Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP), instanţa de judecată explică inculpaţilor şi reprezentanţilor lor legali esenţa sentinţei şi consecinţele neexecutării ei. Despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal.

23. Controlul asupra comportării condamnatului minor cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl exercită organul de executare de la locul de trai al minorului. Conform art.90 alin.(3) CP, la aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, condiţia reparării integrale a daunei nu este obligatorie în cazul condamnării minorilor.

24. Conform alin.(9) art.90 CP, anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei aplicate poate avea loc în cazul încălcării în mod sistematic a obligaţiunilor stabilite ori a ordinii publice în legătură cu care condamnatul a fost supus răspunderii administrative.

25. Prin încălcare sistematică a obligaţiunilor stabilite se înţelege o nouă neîndeplinire intenţionată a unei obligaţiuni ori încălcarea acesteia, săvârşită după preîntâmpinarea în scris de către reprezentantul oficiului de executare, făcută condamnatului pentru a respecta regulile de executare a pedepsei, ori situaţia în care condamnatul s-a ascuns de controlul reprezentantului oficiului de executare a pedepsei şi nu este posibil de a stabili locul de aflare a lui.

26. Prin încălcare sistematică a ordinii publice se înţelege săvârşirea pe parcurs de un an de către condamnat a două şi mai multe contravenţii prevăzute de Capitolul 13 CCA.

27. La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a exe cutării pedepsei a îndeplinit condiţiile instanţei de judecată, el se consideră ca neavând antecedente penale (art.111 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza: Hauschildt v.Danemarca din 24.05.1989//Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, Polirom 1/227, 2000.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţele de fond şi de apel, la stabilirea măsurii de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.290 alin.(2) lit.a) şi b) CP - procurarea, păstrarea şi purtarea armelor de foc şi muniţii, neîntemeiat au aplicat art.90 CP - condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei” //BCSJ, 11/24, 2004.

CP al CSJ din 06.07.2005: „Pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe termen de 1 an, aplicată inculpatului răspunde scopului de corectare şi reeducare prevăzut de art.61 CP.

Argumentul acuzării, că instanţa de apel la suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu au luat în considerare prevederile legii este neîntemeiat, deoarece potrivit art.90 alin.(1) CP suspendarea condiţionată a executării pedepsei operează în situaţia în care pedeapsa cu închisoare nu depăşeşte termenul de 5 ani. În cazul dat sancţiunea aplicată faţă de inculpat este închisoare pe termen de 2 ani. Motivele condamnării inculpatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultă din materialele cauzei.

Argumentul acuzării, că instanţa de apel n-a stabilit faţă de B.S. careva obligaţii prevăzute de art.90 alin.(6) CP la fel este neîntemeiat, deoarece instanţa dispune de posibilitatea de a aplica în mod alternativ măsurile de siguranţă, dar nu este obligată de a le aplica în mod imperativ.

Din considerentele menţionate recursul urmează a fi respins ca inadmisibil, fiind neîntemeiat” (Decizia 1ra-478/2005).

CP al CSJ din 21.09.2005: „Instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate numai în cazul dacă pronunţă vinovatului o pedeapsă în formă de închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie” (Decizia 1ra-550/2005).

CP al CSJ din 13.03.2007: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Această condiţie nu este obligatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani (alin.(3) art.90 CP)” (Decizia 1ra-231/2007).

ARTICOLUL 91. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE PEDEAPSĂ ÎNAINTE DE TERMEN

(1) Persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care sunt condamnate, care au participat la executarea şi care nu au refuzat executarea, în conformitate cu prevederile art.253 din Codul de executare, a muncilor remunerate sau neremunerate de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de pedeapsa complementară.

(2) Aplicând liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6) în termenul de pedeapsă rămas neexecutat.

(3) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică condamnaţilor de către instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei, în baza propunerii organului care exercită controlul asupra executării pedepsei.

(4) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată dacă condamnatul, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 18 ani, a executat efectiv:

a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;

b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave; c) cel puţin trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit

de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în condiţiile alin.(8).

(5) Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare.

(6) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor dacă aceştia au executat efectiv:

a) cel puţin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;

b) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave; c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit

de grave sau excepţional de grave.

(7) Controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor – comandamentul militar respectiv.

(8) Dacă, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat:

a) condamnatul încalcă ordinea publică, pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată, la propunerea organului indicat la alin.(7), poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat;

b) condamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune, anularea sau menţinerea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanţa de judecată;

c) condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi stabileşte pedeapsa în condiţiile art.85. În acelaşi mod se aplică pedeapsa şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din imprudenţă dacă instanţa de judecată anulează liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.

[Art.91 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] [Art.91 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.91 modificat prin Legea nr.387-XVI din 08.12.2006, în vigoare 31.12.2006][Art.91 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. În legislaţia în vigoare liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen este

reglementată prin dispoziţiile art.91 CP care prevăd condiţiile în care această liberare poate fi acordată şi efectele pe care le produce. Instituţia dată este reglementată, de asemenea, prin dispoziţiile CPP al RM (art.469 - 471) şi art.285-289 din Codul de executare al RM. Conform alin.(1) art.91 CP, liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată dacă instanţa de judecată consideră posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. O atare concluzie urmează a fi trasă în baza studierii depline şi obiective a datelor referitoare la persoana condamnatului, la comportamentul lui pe tot parcursul perioadei de executare a pedepsei cu închisoarea, la faptul dacă s-a aflat şi în alte penitenciare, la respectarea regimului de executare, participarea la muncile remunerate sau neremunerate de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie, la relaţiile cu alţi condamnaţi, cu familia, la participarea la măsurile cultural-educative, la prezenţa sancţiunilor disciplinare valabile la momentul soluţionării demersului.

2. Un element principial nou al instituţiei liberării condiţionate de pedeapsă se conţine în alin.(2) al art.91 din CP, prin dispoziţiile căruia este prevăzut dreptul instanţei de judecată de a-1 obliga pe condamnat să îndeplinească anumite obligaţii stabilite în alin.(6) al art.90 CP în termenul de pedeapsă rămas neexecutat. În acest caz, categoriile obligaţiilor coincid, de fapt, cu obligaţiile la care poate fi supusă persoana condamnată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Nu se consideră impediment pentru admiterea demersului de liberare condiţionată situaţia în care condamnatul a fost obligat şi nu a recuperat integral cheltuielile judiciare pentru acordarea asistenţei juridice, efectuarea expertizelor, plata martorilor, deoarece aceste cheltuieli sunt legate de derularea procesului penal şi nu cauzate de fapta infracţională.

În cazul în care condamnatul nu a fost încadrat în muncă, inclusiv nu a executat acele munci prevăzute de alin.(1) art.91 CP, din cauza imposibilităţii administraţiei de a-l include în efectuarea lor, aceasta nu poate servi ca temei de refuz ori de amânare a liberării condamnatului. Refuzul poate avea loc atunci când administraţia penitenciarului demonstrează că deţinutul a refuzat să participe la muncile remunerate sau neremunerate de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie.

În cazul în care, conform sentinţei, repararea daunei se efectuează în mod solidar de către mai mulţi condamnaţi, instanţele de judecată nu sunt în drept să schimbe modul de executare, prin încasarea sumei concrete, ca o cotă-parte a condamnatului, care, fiind achitată, să ofere dreptul de aplicare a art.91 CP.

Dispozitivul încheierii instanţei de judecată trebuie să conţină indicaţia concretă privind termenul de pedeapsă de la care condamnatul se liberează condiţionat, precum şi dispoziţia liberării imediate a acestuia din penitenciar.

Conform alin.(4) art.91 şi alin.(2) art.92 CP, liberarea condiţionată înainte de termen sau înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă se aplică dacă condamnatul a executat efectiv partea prevăzută de lege din termenul de pedeapsă stabilit prin sentinţă. Sub noţiunea de executare efectivă se înţelege perioada de aflare în închisoare, inclusiv termenul de menţinere în arest preventiv a condamnatului. În cazul în care, pe parcursul executării pedepsei, printr-un act de amnistie ori graţiere, condamnatului i s-a redus o parte din pedeapsă, termenul redus se consideră ca termen de pedeapsă executată efectiv şi se include în termenul care oferă dreptul la liberare condiţionată înainte de termen.

Potrivit art.257 şi 285 CE, în termenul de pedeapsă cu închisoarea executată efectiv se include şi termenul calculat în urma compensării privilegiate a zilelor de muncă, calcul efectuat lunar şi aprobat prin ordin de şeful penitenciarului. Modul de calculare este reglementat de „Instrucţiunea cu privire la procedura compensării privilegiate a zilelor de muncă din contul duratei pedepsei" (M.O. nr.127-130 din 17.08.2007).

Din alin.(6) art.91 CP se înţelege că, pentru condamnatul minor, condiţia de reparare integrală a daunelor cauzate de infracţiune nu este obligatorie, astfel că minorul poate fi liberat condiţionat de pedeapsa cu închisoarea indiferent dacă este sau nu reparată dauna.

3. Cât priveşte suspendarea detenţiunii în general, mai trebuie să menţionăm că în acest grup intră atât pedepsele care prevăd suspendarea aplicării detenţiunii, de exemplu, probaţiunea pronunţată în ţările anglo-saxone cu titlu de pedeapsă, precum şi alte măsuri cu caracter juridico-penal, de exemplu, condamnarea condiţionată, liberarea condiţionată de pedeapsă penală etc.

4. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea liberării condiţionate a condamnatului de orice pedeapsă înainte de termen. O astfel de posibilitate se admite cu respectarea anumitor condiţii: persoana respectivă, prin purtare exemplară şi atitudine onestă într-un anumit termen de executare a pedepsei numite, demonstrează că şi-a corectat conduita.

5. Esenţa noţiunii de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen este cuprinsă în denumirea acesteia, iar însuşi faptul conceptual al acesteia serveşte drept indiciu stimulator important pentru corectarea şi reeducarea numărului condamnaţilor fără executarea deplină a pedepsei.

6. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică persoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea, cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau plasare în arest cu condiţia că acestea au reparat, în primul rând, integral daunele cauzate de infracţiune.

7. În al doilea rând, este necesar ca persoanele condamnate, în timpul executării pedepsei, să dea dovadă de purtare exemplară şi atitudine onestă. Ele pot fi liberate condiţionat înainte de termen în întregime sau parţial nu numai de pedeapsa principală, dar şi de cea complementară.

8. Drept bază pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen serveşte sesizarea instanţei de judecată de către organul de executare a pedepsei.

9. Sesizarea (demersul) de liberare condiţionată înainte de termen conţine caracteristica con-damnatului, conduita lui, atitudinea faţă de fapta săvârşită şi munca de corectare, regimul executării pedepsei în

perioada respectivă. Actele necesare pentru prezentare în instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei se perfectează în conformitate cu CEx.

10. Pornind de la condiţiile concrete şi luând în considerare persoana condamnatului la aplicarea măsurii enunţate, instanţa de judecată îl poate constrânge pe condamnat să îndeplinească anumite obligaţiuni în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, şi anume:

să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent; să nu frecventeze anumite locuri; să urmeze un tratament în cazul în care acesta suferă de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boli

venerice; să acorde susţinere materială familiei victimei; să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.11. Pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen condamnatul care, la momentul săvârşirii

infracţiunii, a atins vârsta de 18 ani, trebuie să execute efectiv minimum o parte din termen: jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin

grave; două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave; trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau

excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în condiţiile alin.8 al prezentului articol.

12. În linii generale, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se poate realiza pentru condamnaţii la închisoare peste cel puţin 3 luni.

13. În mod deosebit, poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen pentru persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă. Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată consideră că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare.

14. Instanţa de judecată examinează materialele prezentate pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, prezentate de administraţia penitenciarelor din raza activităţii judecăţii.

15. Controlul asupra comportării persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen se execută de către organul de executare, de comun acord cu organele afacerilor interne, iar în privinţa militarilor – de către comandamentul unităţilor militare.

16. În cazurile de încălcare de către condamnat în perioada termenului de pedeapsă rămas neexecutat a ordinii publice, pentru care i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau de eschivare cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiunilor stabilite la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată, la propunerea organelor enumerate în p.11 al comentariului la acest articol, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat.

17. Însă aceasta nu este o obligaţiune a judecăţii. Însăşi încălcarea ordinii publice fără sancţiunea administrativă sau neîndeplinirea obligaţiunilor fără rea-voinţă, în lipsa propunerii organului indicat în p.11 al comentariului, nu poate servi drept temei pentru anularea liberării condiţionate.

18. De asemenea, la discreţia instanţei de judecată rămâne anularea sau menţinerea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen în cazul în care condamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune.

19. Atunci când condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată pronunţă o nouă sentinţă şi pedeapsa nou-numită se adaugă în întregime sau parţial la partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În aceste cazuri, trebuie respectate pe deplin prevederile art.85 CP.

20. Trimiterea condamnatului, liberat condiţionat înainte de termen (alin.(8) art.91 CP), pentru executarea termenului de pedeapsă neispăşit poate avea loc în cazul unei încălcări a ordinii publice, în cazul săvârşirii contravenţiei prevăzute de Capitolul 13 CCA ori al neexecutării intenţionate a uneia dintre obligaţiile stabilite de instanţa de judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

21. Nu pot fi reţinute ca valabile sancţiunile administrative stinse ori ridicate în modul prevăzut de lege.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Nivette v.Franţa. Hotărâre din 03.07.2001 (nr.44190/98): „(...) cazul nu era acelaşi pentru închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de eliberare condiţionată. De altfel, ea a considerat că problema ce ţine de imprescriptibilitatea crimei comise nu se punea fiindcă, chiar în Franţa, termenul de 10 ani începea cu greu să decurgă.

În ceea ce priveşte pedeapsa susceptibilă de a fi impusă reclamantului, Guvernul indică că în aplicarea dispoziţiilor pertinente ale aceluiaşi cod aceasta este de 25 de ani, cu posibilitatea de eliberare condiţionată. Reclamantul ar putea fi condamnat la o pedeapsă suplimentară de 3,4 sau 10 ani pentru folosirea personală a armei de foc. În consecinţă, el riscă o pedeapsă maximală de 35 de ani de închisoare cu posibilitatea de a obţine o eliberare condiţionată”//www.coe.int

CEDO în cauza Gerger v.Turcia. Hotărâre din 08.07.1999, (nr.00024919/94), ”Pretinsa încălcare a art.14 din Convenţie luat împreună cu art.5 § 1, şi reclamantul a spus că faptul că fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea prevăzută în Legea nr.3713, însemna că nu a avut dreptul automat la eliberare condiţionată decât după ispăşirea a trei sferturi din pedeapsă, spre deosebire de deţinuţii condamnaţi conform legilor penale normale, care aveau acest drept după ispăşirea a jumătate din pedeapsă. El a considerat că acea diferenţă constituia o discriminare ilegală conform art.14 din Convenţie, care prevede: "De drepturile şi libertăţile prevăzute prin această Convenţie vor trebuie să beneficieze oricine, fără discriminare din motive precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de alt fel, originea socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietatea sau alt statut."

Guvernul a susţinut că art.5 § 1 (a) nu garanta deţinuţilor condamnaţi dreptul la eliberare condiţionată. Acesta a adăugat că, oricum, pentru a putea beneficia de eliberare condiţionată, restricţiile impuse persoanelor condamnate pentru o infracţiune prevăzută prin Legea pentru Prevenirea Terorismului erau justificate prin gravitatea implicată de asemenea infracţiuni.

Curtea consideră, în primul rând, că, deşi art.5 § 1 (a) din Convenţie nu garantează dreptul automat la eliberare condiţionată, se poate ivi o speţă conform acelei prevederi luate împreună cu art.14 din Convenţie, dacă pronunţarea unei sentinţe afectează persoane într-o manieră discriminatorie.

Curtea remarcă faptul că, în principiu, menirea Legii nr.3713 este să pedepsească persoane care comit acte teroriste şi că orice persoană condamnată conform acelei legi trebuie tratată mai puţin favorabil în privinţa eliberare condiţionată de care pot beneficia persoanele condamnate conform legii normale. Aceasta deduce din acel fapt, că distincţia nu se face între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de infracţiuni, din punctul de vedere al gravităţii lor legislative. Curtea nu găseşte niciun motiv pentru a concluziona că acea practică constituie o formă de "discriminare" contrară Convenţiei. În consecinţă, nu a existat o încălcare a art.14 luat împreună cu art.5 § 1 (a) din Convenţie”//www.coe.int

CEDO în cauza Gerger v.Turcia. Hotărâre din 08.07.1999, (nr.00024919/94): “Persoanele condamnate pentru comiterea infracţiunilor prevăzute prin această lege care... au fost pedepsite cu închisoarea, pot beneficia de eliberare condiţionată după ispăşirea a trei sferturi din pedeapsă, în cazul în care acestea au avut o comportare bună:

Primul şi al doilea paragraf din secţiunea 19... din Legea de Executare a Sentinţei (Legea nr.647) nu se aplică la persoanele condamnate menţionate mai sus”//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.02.2003: „Instanţa de judecată poate să substituie suma neachitată a amenzii cu o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate doar în caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului” (Decizia 1 r/a-26/2003).

CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţele de fond şi de apel, la stabilirea măsurii de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.290 alin.(2) lit.a) şi b) CP - procurarea, păstrarea şi purtarea armelor de foc şi muniţii, neîntemeiat au aplicat art.90 CP - condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”//BCSJ/11/24, 2004.

ARTICOLUL 92. ÎNLOCUIREA PĂRŢII NEEXECUTATE DIN PEDEAPSĂ CU O PEDEAPSĂ MAI BLÂNDĂ

(1) În privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea lor în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o

pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.

(2) Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă.

(3) La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanţa de judecată poate alege orice pedeapsă mai blândă, din cele specificate la art.62, în limitele prevăzute pentru fiecare categorie de pedepse.

1. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, actualmente reglementată la art.92 din CP din 2002 în legea penală anterioară, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă era fixată, împreună cu liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, în art.51 din CP al RSSM din 1961. CP în vigoare a separat liberarea de pedeapsă în cauză într-o categorie distinctă, stabilindu-i unele reguli noi, care diferă esenţial de regulile liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

2. Potrivit art.92 al CP, în privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea lor în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de pedeapsa complementară (alin.(1) art.92 al CP). Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă (alin.(2) art.92 al CP). La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanţa de judecată poate alege orice pedeapsă mai blândă din cele specificate în art.62 al CP, în limitele prevăzute pentru fiecare categorie de pedeapsă (alin.(3)), conform art.92 din CP.

3. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsa cu închisoarea printr-o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată de instanţa de judecată numai persoanelor condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave (a se vedea comentariul la art.16 CP).

4. Instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei, fapt reflectat în materialele prezentate de către administraţia penitenciarului respectiv, poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă pedeapsă, mai blândă. Aceste pedepse sunt prevăzute în alin.(1) lit.a)-f) art.62 CP.

5. Concomitent cu înlocuirea pedepsei principale cu închisoarea printr-o pedeapsă mai blândă, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de pedeapsa complementară.

6. Conform alin.(2) al prezentului articol, înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă şi numai dacă instanţa de judecată consideră posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei numite. În acest termen de 1/3 se include şi termenul aflării inculpatului sub arest preventiv până la adoptarea sentinţei asupra cazului (a se vedea comentariul de la art.88 CP).

7. Stingerea antecedentelor penale, în cazurile de înlocuire a părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate (alin.(2) art.111 CP).

8. În caz de săvârşire a unei noi infracţiuni de către o persoană care execută o pedeapsă schimbată în una mai blândă, partea neexecutată a pedepsei stabilite prin sentinţa anterioară se adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa nou-stabilită (art.85 CP).

9. La soluţionarea chestiunii prevăzute de pct.2) alin.(1) art.469 CPP şi art.92 CP, instanţa de judecată ţine seama de faptul că înlocuirea pedepsei cu închisoarea cu o altă pedeapsă mai blândă poate avea loc numai în privinţa condamnaţilor ce execută pedeapsa pentru săvârşirea unor infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, indiferent dacă este sau nu reparată dauna cauzată prin infracţiune.

10. Ca pedeapsă mai blândă în raport cu închisoarea în sensul legii se înţeleg alte categorii de pedepse principale enumerate în alin.(1) art.62 CP.

11. Înlocuirea pedepsei cu închisoarea cu o pedeapsă mai blândă nu poate fi aplicată persoanei condamnate pentru concurs de infracţiuni, dintre care una (sau mai multe) se consideră grave, deosebit de grave ori excepţional de grave.

12. Această regulă se referă şi la persoana condamnată prin cumul de sentinţe, chiar dacă termenul pedepsei cu închisoarea stabilit definitiv, nu depăşeşte 5 ani.

13. În cazul în care pentru concurs de infracţiuni sau cumul de sentinţe s-a stabilit o pedeapsă ce depăşeşte 5 ani de închisoare pentru infracţiuni uşoare ori mai puţin grave, înlocuirea pedepsei cu închisoarea cu una mai blândă poate avea loc.

14. În cazul înlocuirii pedepsei cu închisoarea (exclusiv numai a acestei pedepse) cu muncă neremunerată în folosul comunităţii ori cu amendă, instanţa pune în discuţie una dintre aceste pedepse mai blânde, având în vedere acordul condamnatului, opinie care are importanţă la admiterea ori respingerea demersului respectiv, ţinându-se seama de faptul că condamnatul a demonstrat un comportament pozitiv pe parcursul executării efective a nu mai puţin de 1/3 din termen.

15. Dacă instanţa de judecată conchide că, de exemplu, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte cu amendă, pe care condamnatul o acceptă şi are posibilitatea să o achite, eliberarea lui din penitenciar urmează să fie condiţionată de achitarea sumei stabilite de instanţă.

16. În cazul în care condamnatul, căruia pedeapsa cu închisoarea i-a fost înlocuită cu una mai blândă, se va eschiva de la executarea acestei pedepse stabilite, vor deveni aplicabile prevederile art.64 alin.(5), (7), art.67 alin.(3) CP, după caz.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Ocalan v.Turcia din 12.05.2005//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 4/231, 2006.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Decizia CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţele de fond şi de apel, la stabilirea măsurii de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.290 alin.(2) lit.a) şi b) CP - procurarea, păstrarea şi purtarea armelor de foc şi muniţii, neîntemeiat au aplicat art.90 CP - condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”//BCSJ a RM 11/24, 2004.

ARTICOLUL 93. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ A MINORILOR

(1) Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.

(2) Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se stabileşte de către instanţa de judecată pe un termen de până la atingerea majoratului. Prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii.

[Art.93 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. Liberarea de pedeapsă a minorilor în actuala reglementare penală se regăseşte la art.93 CP.

2. Însuşi faptul de săvârşire a infracţiunii de către un minor este considerat în noul CP, ca şi în vechiul CP, o circumstanţă atenuantă (art.76 (lit.b) CP).

3. Aplicarea liberării de pedeapsă asupra minorilor, potrivit alin.(1) al art.93 CP, ia forma internării acestora într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, legea neinterzicând şi administrarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute în art.104 CP (avertismentul, încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc părinţii sau organelor specializate de stat, precum şi obligarea minorului să repare daunele cauzate sau să urmeze un tratament medical de reabilitare psihologică).

4. În instituţiile curative şi de reeducare din subordinea Ministerului Sănătăţii sunt internaţi condamnaţii minori, cu deficienţe fizice (surzenie, orbire, schilodire, mutilare etc.) sau cu dereglări psihice consideraţi responsabili, precum şi minorii care suferă de alte maladii. Anume aspectul educativ într-o astfel de instituţie deosebeşte această măsură de cele de constrângere cu caracter medical.

5. La stabilirea pedepsei minorului instanţa de judecată va respecta cu stricteţe cerinţele art.75 CP, ţinând cont de faptul că pedeapsa pentru această categorie de infractori trebuie să fie subordonată în mare măsură scopului de corectare şi reeducare a vinovaţilor şi de prevenire a săvârşirii de noi fapte penale.

6. Instanţele judecătoreşti vor avea în vedere că, în baza art.75 CP, săvârşirea unei infracţiuni de către minor se consideră circumstanţă atenuantă.

7. La punerea pe rol a unei cauze penale în care, în calitate de inculpat, este un minor, instanţa de judecată este obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei (ziua, luna, anul naşterii) acestuia.

8. Conform HP CSJ din 12 noiembrie 1997 nr.37, este necesar a exclude din practica judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată asupra minorilor a pedepsei de privare de libertate pe un termen scurt, când, în conformitate cu legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate.

9. Actualul CP prevede liberarea de pedeapsa penală a minorilor pentru săvârşirea unei in-fracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave.

10. Aceasta înseamnă că, dacă, la momentul pronunţării sentinţei, instanţa de judecată va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP, condamnatul este liberat de pedeapsa cuvenită cu motivarea respectivă.

11. Stingerea antecedentelor penale în cazurile menţionate se calculează conform art.111 CP.12. Realizând decizia instanţei de judecată, internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de

reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se efectuează pe un termen de până la atingerea majoratului – 18 ani.

13. Articolul 93 CP prevede liberarea de pedeapsă a minorilor. Dacă, la momentul pronunţării sentinţei, se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 CP.

Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se stabileşte pe un termen de până la atingerea majoratului, însă pe o durată nu mai mare de termenul maximal al pedepsei, prevăzute de CP pentru infracţiunea săvârşită de minor. După atingerea majoratului, aceste persoane se pot afla în instituţiile nominalizate numai dacă instanţa de judecată le-a prelungit termenul, ia propunerea administraţiei instituţiei respective, până la absolvirea învăţământului general sau profesional.

În conformitate cu art.111 alin.(1) lit.a) CP, minorii în privinţa cărora au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ se consideră ca neavând antecedente penale.

14. După atingerea majoratului aceste persoane se pot afla în instituţiile nominalizate numai dacă instanţa de judecată le-a prelungit termenul, la propunerea administraţiei instituţiei respective, fie până la absolvirea unei şcoli generale sau de meserii, fie până la încheierea tratamentului.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Corsacov v.Moldova din 04.04.2006; Engel şi alţii v.Olanda din 08.06.1976//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţa de apel n-a avut temei de a repune în termen apelul, fiindcă întârzierea nu a fost determinată de motive întemeiate, precum şi pentru că apelul a fost depus cu mult mai târziu decât după 15 zile de la momentul începerii executării pedepsei” (Decizia 1ra-695/2004).

CP al CSJ din 13.03.2007: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Această condiţie nu este obligatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani (alin.(3) art.90 CP)” (Decizia 1ra-231/2007).

ARTICOLUL 94. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ DATORITĂ SCHIMBĂRII SITUAŢIEI

Persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de pedeapsă dacă se va constata că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei.

1. Potrivit dispoziţiei articolului comentat, persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de pedeapsă dacă se constată că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără a-şi executa pedeapsa.

2. Ca şi în cazul liberării de pedeapsă a minorilor, categoria liberării datorită schimbării situaţiei este reglementată atât de instituţia liberării de răspundere penală (art.58 din CP), cât şi de cea a liberării de pedeapsa penală (art.94 din CP). Evident că între acestea trebuie să existe nişte deosebiri, care, de fapt, au şi generat introducerea lor în cuprinsul a două instituţii de sine stătătoare ale dreptului penal.

3. În acest context, apreciem în calitate de deosebire principală faptul că în cazul liberării de pedeapsă datorită schimbării situaţiei se cere ca persoana să fi săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. În cazul liberării de răspundere penală în aceleaşi condiţii este absolut necesar ca persoana să fi comis pentru prima dată o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei are caracter facul-tativ, acesta fiind un drept, şi nu o obligaţie a instanţei de judecată. Categoria liberării examinată în acest paragraf are caracter absolut, în sensul că existenţa ei nu este condiţionată de stabilirea unor cerinţe referitoare la comportamentul ulterior al făptuitorului liberat de pedeapsa penală în aceste condiţii.

4. Legea penală a prevăzut liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei. Această modalitate conţine două temeiuri echivalente ale liberării de pedeapsa penală:

la data judecării cauzei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil; în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii, persoana condamnată îşi poate corecta

comportamentul fără a-şi executa pedeapsa.5. Liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei poate fi aplicată numai persoanelor care au

săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (a se vedea comentariul de la art.16 CP).6. Drept schimbare a situaţiei pot fi considerate unele evenimente atât din cadrul ţării în general, cât şi din

cadrul unei localităţi (regiuni), unui departament, unei întreprinderi sau chiar din viaţa făptuitorului. Astfel de schimbări de situaţie se pot întâmpla independent de voinţa sau acţiunile persoanei vinovate şi se referă nu numai la o anumită persoană, dar se extind asupra tuturor cetăţenilor ţării, regiunii, întreprinderii sau organizaţiei.

7. O asemenea schimbare a situaţiei se poate întâmpla şi din voinţa făptuitorului, atunci când el, dorind să se încadreze în viaţa societăţii, să întrerupă relaţiile cu mediul infracţional, se angajează într-un serviciu, se străduieşte să obţină aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, pentru a se trata de alcoolism, toxicomanie, narcomanie. O faţetă a schimbării situaţiei pot fi considerate acţiunile vinovatului de acordare a ajutorului material, de restituire a cheltuielilor de tratament pătimitului etc.

8. Prin comportare ireproşabilă a vinovatului după săvârşirea infracţiunii se înţelege, în primul rând, faptul de recunoaştere în întregime a celor săvârşite, cel de dare a depoziţiilor obiective şi de acordare a ajutorului organelor de urmărire penală la stabilirea adevărului. Comportarea ireproşabilă presupune, în al doilea rând, faptul că vinovatul a restituit pe deplin dauna cauzată până la examinarea cauzei în judecată şi este caracterizat pozitiv la locul de trai şi de serviciu.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauzele: Amuur v.Franţa din 25.06.1996; McCann şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 27.09.1995; Brogan şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 29.11.1988.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 01.02.2005: „Instanţele judecătoreşti incorect au recalificat acţiunile inculpatei în baza art.361 alin.(1) CP, fiindcă paşaportul este document de importanţă deosebită şi organul de urmărire penală drept a încadrat acţiunile în baza art.361 alin.(2) lit.c) CP” (Decizia 1ra-13/2005).

ARTICOLUL 95. LIBERAREA

DE LA EXECUTAREA PEDEPSEI A PERSOANELOR GRAV BOLNAVE

(1) Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical.

(2) Persoana care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală gravă, alta decât cea specificată la alin.(1), ce împiedică executarea pedepsei, poate fi liberată de executarea pedepsei de către instanţa de judecată.

 [Alin.(3) art.95 exclus prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]

 (4) Persoanele menţionate la alin.(1) şi (2), în cazul însănătoşirii lor, pot fi supuse pedepsei dacă nu au expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97.

[Alin.(4) art.95 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008] [Art.95 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. Anterior noului CP, această categorie de liberare de la executarea pedepsei era prevăzută de

art.342 CPP al RM din 1961. Pentru prima dată, categoria de liberare în cauză este reglementată direct de CP din 2002.

2. Potrivit art.95 al CP, persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, fapt ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical (alin.(1)).

3. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor bolnave de o altă boală gravă are unele particularităţi. Lista altor boli grave care condiţionează liberarea de la executarea pedepsei este aprobată de Ministerul Sănătăţii. De aceea instanţei de judecată i se prezintă avizul medical sau al expertizei medico-legale privind starea sănătăţii condamnatului prin care se stabileşte, se atestă faptul de împiedicare a executării pedepsei. Însă acest temei nu are caracter obligatoriu, precum în cazul bolilor psihice. Liberarea dată este lăsată la discreţia instanţei de judecată. De aceea instanţa de judecată, soluţionând chestiunea liberării de executarea pedepsei, se bazează nu doar pe gravitatea bolii, dar şi pe alte circumstanţe.

4. În temeiul art.95 din CP, liberarea de executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave se dispune de către instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află instituţia sau organul care asigură executarea pedepsei pe baza demersului acestora (alin.(1), (2) ale art.291 din CEx al RM, art.469-471 CPP).

5. În cazul în care o persoană s-a îmbolnăvit în timpul executării pedepsei de o boală psihică, ea devenind astfel incapabilă să-şi dea seama de acţiunile sale sau să şi le dirijeze, pedeapsa pentru fapta penală săvârşită i se aplică de către instanţa de judecată după însănătoşire dacă nu a expirat termenul de prescripţie şi dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă (alin.(1) al art.102 din CP).

6. În cazul îmbolnăvirii de o maladie psihică a unei persoane care execută pedeapsa, aceasta poate fi liberată de pedeapsă pe baza deciziei instanţei de judecată. Motiv pentru liberare serveşte boala survenită, confirmată prin documentele medicale respective – concluzia comisiei medicale a instituţiei care pune în executare pedeapsa condamnatului concret. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical.

7. O particularitate a acestor cazuri constă în faptul că liberarea persoanelor grav bolnave de la executarea pedepsei se extinde asupra tuturor condamnaţilor, indiferent de categoria infracţiunilor săvârşite şi de măsura de pedeapsă.

8. Liberarea persoanelor grav bolnave de la executarea pedepsei, conform alin.(1) al prezentului articol, se poate efectua numai în cazurile de îmbolnăvire a persoanei în timpul executării pedepsei de o boală psihică, fapt ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a şi le dirija.

9. Pentru liberarea de executarea pedepsei, în corespundere cu alin.(2) art.95 CP, este necesar să stabilim cu exactitate tipul maladiei şi timpul îmbolnăvirii vinovatului. Aceste cerinţe se aplică în măsură egală atât faţă de maturi, cât şi faţă de minori.

10. Boala gravă presupune apariţia unei stări deosebit de periculoase a sănătăţii, şi nicidecum pur şi simplu schimbarea, înrăutăţirea sănătăţii persoanei condamnate (pierderea parţială sau integrală a capacităţii de muncă etc.). Boala gravă poate provoca invaliditatea totală, pierderea posibilităţii de a se deplasa, de a vorbi etc.

11. Boala gravă sau invaliditatea totală a condamnatului servesc drept temei pentru liberarea de executare a pedepsei.

12. Prevederile alin.(3) al acestui articol se extind numai asupra militarilor care se află sub arest sau într-o unitate militară disciplinară şi numai în cazul în care militarul s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar. Lista acestor boli este stabilită de MA al RM.

13. În conformitate cu alin.(3) art.95 CP, militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se liberează de executarea ulterioară dacă el s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar. Partea neexecutată a pedepsei îi poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă sau el poate fi liberat în general de executarea pedepsei (a se vedea CEx).

14. Din alin.(4) al prezentului articol rezultă că instanţa de judecată decide în mod diferenţiat supunerea persoanelor menţionate în alin.(1)-(2) pedepsei în caz de însănătoşire cu condiţia să nu fi expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97 CP. În cazul în care persoanei i-a fost aplicată măsura de constrângere cu caracter medical (a urmat un tratament spitalicesc), acest termen se include în durata executării pedepsei (a se vedea comentariul de la art.88 CP).

15. La soluţionarea chestiunilor de liberare de executarea pedepsei a persoanelor bolnave de o boală psihică, de care s-au îmbolnăvit pe parcursul executării pedepsei, conform alin.(1) art.95 CP, se are în vedere o boală psihică care îl lipseşte pe condamnat de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija. În acest sens, judecata trebuie să solicite ca rapoartele comisiei medicale, comisie aprobată prin ordinul Ministrului Justiţiei, să specifice că condamnatul este bolnav de o boală psihică, şi nu de o tulburare psihică temporară, ori suferă de o altă stare patologică, ce împiedică executarea pedepsei. În temeiul art.471 alin.(5) CPP, instanţa dispune efectuarea expertizei psihiatrice privind posibilitatea aplicării în privinţa condamnatului a măsurilor de constrângere cu caracter medical. Din alin.(1) art.95 CP rezultă că, în caz de constatare că condamnatul s-a îmbolnăvit de o boală psihică care îl lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, instanţa este obligată să-l libereze de executarea pedepsei.

16. În cazul examinării demersului de liberare de executarea pedepsei conform alin.(2) art.95 CP, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă boala gravă se află în Lista bolilor care constituie temei de liberare a condamnaţilor de pedeapsă aprobată prin ordinul Ministrului Sănătăţii şi ordinul Ministrului Justiţiei al RM. Soluţionarea chestiunii se efectuează în baza raportului expertizei medico-legale numite de instanţă, care să ofere răspunsul dacă boala este gravă, când persoana s-a îmbolnăvit de această boală, dacă boala împiedică sau nu executarea în continuare a pedepsei de către condamnat.

17. În cazul constatării îmbolnăvirii condamnatului de o boală gravă, liberarea acestuia de executarea pedepsei nu este obligatorie. La adoptarea soluţiei de liberare de executarea pedepsei, instanţa va ţine seama de gravitatea infracţiunii săvârşite, personalitatea condamnatului şi alte circumstanţe (termenul pedepsei ispăşite, comportamentul lui în penitenciar, este sau nu violator fraudulos al regimului de detenţie şi demonstrează că se corectează sau nu etc.).

18. În cazul în care condamnatul, în privinţa căruia s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter medical, s-a însănătoşit, instanţa de judecată care le-a aplicat în baza avizului instituţiei medicale va dispune încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical şi, în temeiul alin.(4) art.95 CP, dacă nu au expirat termenele prescripţiei, va hotărî reluarea executării pedepsei de către condamnat. Asemenea soluţie, după caz, poate fi adoptată şi în privinţa condamnatului liberat pe motiv de boală gravă, care, la fel, s-a însănătoşit.

19. Conform art.471 alin.(1) CPP şi art.291 CE, chestiunea de liberare de pedeapsă pe motiv de boală se examinează în baza demersului unui organ competent sau al instituţiei penitenciare, iar în caz de refuz al administraţiei organului sau instituţiei penitenciare de declarare a unui asemenea demers – şi la cererea condamnatului.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza: Gul v.Elveţia din 19.02.1996//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 29.01.2007: „Instanţa de recurs a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil, fiindcă a judecat recursul declarat de procuror care agravează pedeapsa, în lipsa inculpatului” (Hotărârea 4-1re-49/2007).

ARTICOLUL 96. AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU FEMEI GRAVIDE ŞI FEMEI CARE AU COPII

ÎN VÂRSTĂ DE PÂNĂ LA 8 ANI

(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani, cu excepţia celor condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi

excepţional de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le poate amâna executarea pedepsei până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani.

(2) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a renunţat la copil sau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei faţă de care executarea pedepsei a fost amânată, instanţa de judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să trimită condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit în hotărârea judecătorească.

(3) La atingerea de către copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:

a) liberează condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei; b) înlocuieşte partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă; c) trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei.

(4) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.

 1. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării pedepsei

pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. În aceste cazuri nu are importanţă când femeia a devenit gravidă, până la pronunţarea sentinţei sau în perioada executării pedepsei.

2. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. În aceste cazuri nu are importanţă când a devenit gravidă femeia, până la pronunţarea sentinţei sau în perioada executării pedepsei.

3. Aplicarea prevederilor art.96 CP de amânare a executării pedepsei pentru femeile no-minalizate este posibilă numai în cazul în care ele au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, indiferent de categoria de pedeapsă.

4. Această măsură nu poate fi aplicată femeilor care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave împotriva persoanei, pentru care ele au fost condamnate la închisoare pe un termen de peste 5 ani.

5. Amânarea executării pedepsei pentru femeile nominalizate constituie o posibilitate a instanţei de judecată, şi nu o obligaţiune a acesteia. Ea poate fi aplicată în cazul în care instanţa va constata că persoana vinovată şi acţiunile ei nu prezintă un pericol real pentru societate. Aici un rol important are atitudinea condamnatei faţă de educaţia copilului şi întreţinerea lui. Executarea pedepsei poate fi amânată până la atingerea de către copilul condamnatei a vârstei de 8 ani.

6. În cazul în care graviditatea a apărut în timpul executării pedepsei sau copilul condamna-tei s-a născut în penitenciar, administraţia înaintează instanţei de judecată demersul respectiv, la care se anexează raportul medical ce confirmă graviditatea sau copia adeverinţei de naştere a copilului şi dosarul personal al condamnatei.

7. Principala menire a femeii rezidă în naşterea şi educarea copiilor în condiţii normale de viaţă. Şi atunci când în acest scop condamnatei i-au fost create condiţiile respective, ea se află sub supravegherea organului de executare a pedepsei.

8. În cazul în care condamnata, folosindu-se de amânarea executării pedepsei, a renunţat la copil sau se eschivează de la educarea lui, după avertismentul respectiv al organului de executare instanţa de judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să întoarcă condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit prin hotărârea judecătorească anterioară.

9. La momentul expirării amânării şi atingerii de către copilul condamnatei a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată, la propunerea organului de executare de la domiciliul ei, luând în considerare gradul prejudiciabil al infracţiunii comise, conduita condamnatei, atitudinea ei faţă de educaţia copilului, este în drept:

să libereze condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei, conform art.91 CP; să înlocuiască partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, conform art.92 CP; să trimită condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei.10. Săvârşirea unei noi infracţiuni de către condamnată în perioada amânării executării pedepsei serveşte

drept temei pentru stabilirea pedepsei în conformitate cu prevederile art.85 CP.11. La soluţionarea chestiunii de amânare a executării pedepsei referitor la persoanele enumerate în alin.(1)

art.96 CP, instanţa trebuie să ţină seama că, în afară de criteriile prevăzute în lege, admiterea demersului depinde

de comportamentul condamnatei pe parcursul executării pedepsei, de durata termenului executat, de datele care confirmă prezenţa condiţiilor de creştere şi educare normală a copilului, precum şi de faptul dacă condamnata a păşit pe calea corijării, iar după eliberare va demonstra un comportament şi o ţinută morală adecvate.

12. Amânarea executării pedepsei persoanelor menţionate la alin.(1) art.96 CP poate fi dispusă nu doar persoanelor condamnate la închisoare până la 5 ani, dar şi celor condamnate la muncă neremunerată în folosul comunităţii sau la amendă.

13. În cazurile prevăzute de alin.(3) art.96 CP, instanţele de judecată vor ţine seama de faptul că liberarea condamnatei de executarea părţii neexecutate de pedeapsă este posibilă dacă cu certitudine se constată că condamnata s-a corectat şi nu sunt temeiuri că ea va săvârşi alte infracţiuni. În cazul în care din comportamentul condamnatei nu se poate trage o asemenea concluzie certă, partea neexecutată de pedeapsă poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă, iar dacă pe parcurs condamnata a comis încălcări urmate de sancţionări disciplinare sau administrative, instanţa trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii rămase de pedeapsă.

14. În cazul adoptării ultimei soluţii, în dispozitivul încheierii trebuie să se arate în baza cărei sentinţe condamnata urmează să execute pedeapsa, termenul rămas, tipul penitenciarului, măsura preventivă şi data de la care se va calcula termenul de pedeapsă.

15. În acelaşi mod se vor soluţiona cazurile prevăzute de alin.(3) lit.a), b), c) art.96 CP în situaţia în care copilul a murit până a atinge vârsta de 8 ani ori condamnata a întrerupt (voluntar sau involuntar) cursul sarcinii.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza: Zubko şi alţii v.Ucraina din 26.04.2006//www.coe.int

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 10.06.2003: „Omorul premeditat săvârşit în urma unei înţelegeri prealabile de către un grup de persoane pentru săvârşirea atacului de tâlhărie impune responsabilitatea pentru omor şi persoanelor care nu au participat nemijlocit la săvârşirea omorului. Prin sentinţa Tribunalului Cahul din 9 decembrie 2002, S.N., născut la 20 februarie 1982, originar şi locuitor al com.Vişniovca, jud.Cahul, moldovean, neantrenat în câmpul muncii, celibatar, anterior condamnat la 9 noiembrie 2000, în baza art.119 alin.(2) CP cu aplicarea art.44 l CP, la 2 ani privaţiune de libertate cu amânarea executării pedepsei pe termen de 2 ani, a fost condamnat, în baza art.121 alin.(2) p.p.1, 2, 3, 6, 7 CP, la 14 ani privaţiune de libertate, în baza art.88 p.1, 6, 7 CP, la 16 ani privaţiune de libertate, iar în baza art.39 CP, prin concurs de infracţiuni, i-a fost stabilită pedeapsa de 18 ani privaţiune de libertate. În baza art.40 CP i-a fost adăugată parţial pedeapsa neispăşită conform sentinţei precedente - un an privaţiune de libertate şi definitiv lui S.N. i-a fost stabilită pedeapsa de 19 ani privaţiune de libertate în colonie de corectare prin muncă cu regim înăsprit” (Decizia 1ca-95/2003).

ARTICOLUL 961. DISPUNEREA INTERNĂRII FORŢATE ÎNTR-O INSTITUŢIE FTIZIOPNEUMOLOGICĂ

Dacă persoana în privinţa căreia se examinează chestiunea privind liberarea de pedeapsă conform art.91-96 este bolnavă de tuberculoză, instanţa de judecată poate dispune, în baza demersului administraţiei instituţiei penitenciare, internarea ei forţată într-o instituţie ftiziopneumologică.

[Art.961 introdus prin Legea nr.128-XVI din 06.06.2008, în vigoare 01.01.2009]

 1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea că instituţiile curative în

care se asigură executarea măsurii de constrângere cu caracter medical sunt de două tipuri: instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită; instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.

2. Drept temei pentru spitalizare, în sensul art.100, constituie hotărârea instanţei judecătoreşti.3. În conformitate cu art.961 s-a introdus prin Legea nr.128-XVI din 06.06.2008 (în vigoare de la

01.01.2009) dispunerea internării forţate într-o instituţie ftiziopneumologică.4. Conform textului legal dacă persoana în privinţa căreia se examinează chestiunea privind

liberarea de pedeapsă conform art.91-96 este bolnavă de tuberculoză, instanţa de judecată poate dispune, în baza demersului administraţiei instituţiei penitenciare, internarea ei forţată într-o instituţie ftiziopneumologică.

5. Examinând materialele generalizării practicii judiciare, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionează că instanţele judiciare, în cadrul examinării demersurilor privind absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală, admit simplificarea procesului penal. Multiple cauze se judecă în lipsa reprezentanţilor comisiilor medicale, care au eliberat avizele, nu verifică în modul cuvenit concluziile acestor comisii.

6. Concluziile comisiei medicale nu sunt în deplină concordanţă cu conţinutul art.342 CPP, în care sunt stipulate condiţiile absolvirii de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală. În unele cazuri instanţele judiciare dau hotărâri despre absolvirea condamnaţilor de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală în privinţa persoanelor care s-au îmbolnăvit de alte boli grave (în afară de boli cronice psihice) fără a ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de informaţia despre persoană, despre comportamentul ei în locurile de detenţie. Administraţia instituţiilor penitenciare nu întotdeauna expediază instanţelor judiciare caracteristicile condamnaţilor, iar instanţele judiciare nu cer ca ele să fie prezentate. În încheierile judecătoreşti privind absolvirea de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală sau în refuzurile de a lua aceste decizii întotdeauna urmează să fie indicate motivele, în baza cărora instanţa judiciară a ajuns la o anume hotărâre.

7. În conformitate cu art.342 CPP, pot fi absolvite de pedeapsă pe motiv de boală persoanele condamnate la privaţiune de libertate, care s-au îmbolnăvit în locurile de detenţie de o boală mintală cronică sau de o altă boală gravă, care împiedică executarea pedepsei.

8. Examinarea medicală a condamnaţilor pentru a se constata dacă suferă de maladie (boală) cronică sau de alte boli grave, care împiedică executarea pedepsei, se efectuează de către comisia medicală specială, aprobată prin ordinul ministrului justiţiei.

9. Avizul despre o boală gravă a condamnatului poate fi eliberat doar în baza unor date obţinute în urma examinării staţionare în instituţii medicale. În aviz urmează să fie indicate: diagnosticul bolii grave, perioada de îmbolnăvire (în perioada ispăşirii pedepsei sau până la condamnare), rezultatele tratamentului efectuat, finalul presupus al bolii şi dacă boala gravă exclude posibilitatea ispăşirii pedepsei de către condamnat. În privinţa condamnaţilor care s-au îmbolnăvit de o boală, inclusiv ftiziopneumologică, în concluzie urmează să fie indicată şi natura acestei îmbolnăviri – boală ftiziopneumologică cronică sau temporară, întrucât pot fi absolviţi de pedeapsă doar condamnaţii care s-au îmbolnăvit de o boală ftiziopneumologică cronică.

10. La absolvirea de executarea pedepsei a condamnatului care s-a îmbolnăvit de o boală mintală cronică, după cum rezultă din pct.3 art.342 CPP, nu are importanţă şi nu se iau în considerare gravitatea infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului şi alte circumstanţe. La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o boală ftiziopneumologică cronică, instanţa judiciară este obligată să soluţioneze chestiunea privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical sau să-i transfere pentru îngrijire organelor de ocrotire a sănătăţii.

11. La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor care s-au îmbolnăvit de o altă boală gravă, se va ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de persoana condamnată şi de alte circumstanţe (termenul pedepsei executate, starea familială, comportamentul în locul de detenţie etc.).

12. În cazul însănătoşirii persoanei, în privinţa căreia au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical până la expirarea termenului de executare a pedepsei, instanţa judiciară poate dispune reluarea executării pedepsei. În asemenea cazuri, timpul în cursul căruia s-au aplicat măsuri de constrângere intră în termenul pedepsei ispăşite (art.58 CP).

13. Demersul privind absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală, în conformitate cu art.348 CPP, se examinează în şedinţă judiciară, cu participarea procurorului, reprezentantului organului, care a înaintat demersul despre absolvirea de executare a pedepsei pe motiv de boală, a reprezentantului comisiei medicale, care a prezentat avizul. Prezenţa reprezentantului comisiei medicale este obligatorie. De regulă, în şedinţa judiciară participă şi condamnatul. La cererea condamnatului, în şedinţa judiciară poate participa avocatul.

14. Examinând demersul cu privire la absolvirea de executare a pedepsei pe motiv de boală, instanţa judiciară va analiza în mod critic avizul medical. În cazul în care apar suspiciuni în privinţa veridicităţii şi corectitudinii concluziilor comisiei medicale, instanţa este în drept să ceară şi alte certificate medicale (de exemplu istoria bolii) sau să dispună efectuarea expertizei medico-legale.

15. Încheierea instanţei judiciare privind absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală sau de refuz de a absolvi de pedeapsă urmează a fi motivată şi să conţină concluzii întemeiate la care a ajuns instanţa în urma examinării demersului.

16. În încheiere va fi indicat termenul şi modul de atac al acesteia.

17. Instanţele de recurs, examinând în ordine de recurs şi casând încheierea despre absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală sau despre refuzul de a absolvi de pedeapsă pe acest motiv, sunt obligate să prezinte argumente convingătoare care dezmint concluziile instanţei judecătoreşti şi să motiveze hotărârea adoptată.

18. Totodată, instanţele de judecată urmează să ţină cont şi de reglementările procedurii speciale care prevăd procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, stipulate în art.488-503 CPP. În baza art.493 şi 494 CPP, la judecarea cauzelor de această categorie participarea apărătorului şi a reprezentantului legal este obligatorie. Invitarea apărătorului de către reprezentantul legal se efectuează conform prevederilor art.78 alin.(1) pct.22) CPP. În cazul în care reprezentantul legal nu a invitat un apărător, instanţa urmează să numească un apărător din oficiu. Reprezentantul legal, în cazurile prevăzute de lege, este în drept să ceară înlocuirea apărătorului (art.78 alin.(4) pct.1) lit.a) CPP), însă nu este în drept să renunţe la apărător (art.78 alin.(5) CPP).

ARTICOLUL 97. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII SENTINŢEI DE CONDAMNARE

(1) Sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:

a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară; b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă; c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă; d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă; e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.

(2) Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru persoanele care, la data săvârşirii infracţiunii, erau minori.

(3) Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă persoana se sustrage de la executarea pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune. În cazul eschivării de la executarea pedepsei, curgerea termenului de prescripţie începe din momentul prezentării persoanei pentru executarea pedepsei sau din momentul reţinerii acesteia, iar în caz de comitere a unei noi infracţiuni – din momentul săvârşirii ei.

(4) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute la art.135-137, 139 şi 143.

1. Prin prescripţia executării sentinţei de condamnare din art.97 CP se înţelege expirarea

unor anumite termene din ziua în care sentinţa de condamnare a intrat în vigoare, datorită cărora, persoana condamnată este liberată de executarea reală a pedepsei penale. Cauzele neexecutării sentinţei de condamnare pot fi diferite: neglijenţa cancelariei judecătoriei sau a organelor de executare a pedepselor etc. Însă cel mai des, sentinţa de condamnare nu se execută din cauza eschivării condamnatului de la executarea pedepsei penale. Temeiul liberării de la executarea pedepsei penale constă în faptul că, datorită expirării unor termene din ziua în care sentinţa a intrat în vigoare, periculozitatea persoanei condamnate sau este înlăturată în întregime, sau se micşorează într-o asemenea măsură, încât executarea pedepsei devine iraţională din punctul de vedere al scopurilor pedepsei penale, prevăzute în art.61 CP. Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute în art.135-137, 139 şi 143 CP (alin.(4)).

2. O inovaţie a CP constă în faptul că legea penală stabileşte prescripţia în funcţie de categoriile infracţiunilor, şi nu de măsura şi termenul de pedeapsă stabilite de instanţa de judecată care existau în CP din 1961. Acest fapt schimbă esenţial termenele de prescripţie. De exemplu, termenul de prescripţie pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (alin.(1) art.151 CP), ca o infracţiune gravă, este de 10 ani, chiar dacă pedeapsa cu închisoarea a fost stabilită pe un termen de 5 ani, pe când termenul de prescripţie pentru comiterea huliganismului (art.287 CP), aceasta fiind o infracţiune mai puţin gravă, este de 6 ani, în pofida faptului că huliganul a fost pedepsit cu închisoarea pe un termen, la fel, de 5 ani.

3. Potrivit art.97 CP, sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă: a) 2 ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune uşoară; b) 6 ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune mai puţin gravă; c) 10 ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune gravă; d) 15 ani, în cazul unei condamnări pentru o

infracţiune deosebit de gravă; e) 20 de ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune excepţional de gravă (alin.(1)).

4. Comparativ cu situaţia stipulată în art.47 din CP al RSSM din 1961 în care termenele de prescripţie la executarea pedepsei erau mai mici, în actuala reglementare penală temenele sunt mai mari.

5. Sentinţa de condamnare nu se punea în executare, dacă ea nu a fost pusă în executare în următoarele termene, calculate din ziua în care sentinţa a intrat în vigoare: un an – în cazul unei condamnări cu o pedeapsă nu mai severă decât munca corecţională; trei ani – în cazul unei condamnări cu privaţiune de libertate până la doi ani; cinci ani - în cazul unei condamnări cu privaţiune de libertate până la cinci ani; zece ani - în cazul unei condamnări cu o pedeapsă mai severă decât privaţiunea de libertate pe cinci ani; cincisprezece ani - în cazul unei condamnări cu o pedeapsă mai severă decât privaţiunea de libertate pe zece ani sau cu detenţiunea pe viaţă. Comparativ cu situaţia incriminată de art.46 din CP al RSSM din 1961 în care termenele de prescripţie de tragere la răspundere penală constituiau: 1) un an din ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform, prezentului cod, nu poate fi aplicată o pedeapsă mai severă decât amenda; 2) trei ani din ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform prezentului Cod, poate fi aplicată privaţiunea de libertate până la doi ani; 3) cinci ani din ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform prezentului Cod, poate fi aplicată privaţiunea de libertate până la cinci ani; 4) zece ani din ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform prezentului Cod, poate fi aplicată o pedeapsă mai severă decât până la cinci ani; 5) cincisprezece ani din ziua săvârşirii infracţiunii pentru care, conform prezentului Cod, poate fi aplicată o pedeapsă mai severă decât până la zece ani sau pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă.

6. Referitor la subinstituţia liberării de pedeapsă penală dl De Mariavaleria del Tufo, profesor de drept penal, Universitatea din Napoli II, Italia, expert internaţional al legislaţiei penale naţionale, în ceea ce priveşte art.90, apreciază faptul că suspendarea sau eliberarea condiţionată înainte de termen sunt subordonate reparării integrale a prejudiciului cauzat şi creează o discriminare inacceptabilă între delincvenţii bogaţi şi cei săraci. Trebuie găsit un mecanism care i-ar permite să beneficieze de aceste măsuri şi celui care nu este în stare să repare integral prejudiciul cauzat din cauza situaţiei sale economice.

7. Aşadar, prin sintagma prescripţia executării sentinţei de condamnare se înţelege expirarea unor anumite termene din ziua în care sentinţa a rămas definitivă, din cauza cărora persoana condamnată rămâne fără pedeapsă, fiindcă sentinţa de condamnare nu mai poate fi pusă în executare.

8. Legiuitorul a stabilit necondiţionat prescripţia executării sentinţei de condamnare. Aceas-ta poate rămâne nerealizată din diverse motive cu caracter obiectiv sau subiectiv (aflarea într-un timp îndelungat a condamnatului în componenţa unui contingent militar în afara ţării, aflarea lui în calitate de ostatic, neglijenţa persoanelor care erau datoare să pună în aplicare pedeapsa respectivă etc.).

9. Nu se pune în executare sentinţa de condamnare pentru orice categorie de infracţiuni cu următoarele condiţii:

dacă au expirat termenele respective stabilite în alin.(1) al prezentului articol (lit.a)-e)); dacă persoana condamnată nu s-a eschivat de la executarea pedepsei.10. Legea stabileşte prescripţia în funcţie de categoriile infracţiunilor, şi nu de măsura sau termenul de

pedeapsă stabilite de instanţa de judecată, care existau conform CP anterior.11. Pentru minori termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate. Minori se consideră

persoanele care, la data săvârşirii infracţiunii, nu aveau vârsta de 18 ani.12. Curgerea termenului de prescripţie se întrerupe numai în cazul în care persoana condamnată se sustrage

de la executarea pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), ea săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune. Pentru persoanele care se eschivează de la executarea pedepsei, curgerea termenului de prescripţie începe din momentul prezentării acestora la organele respective sau din momentul reţinerii lor de către organele de drept. În cazul comiterii de către condamnat a unei noi infracţiuni, curgerea termenului de prescripţie începe din momentul săvârşirii infracţiunii.

13. Conform dreptului internaţional, termenele de prescripţie nu se aplică pentru infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute de Capitolul I al PS (art.135-137, 139, 143 CP, a se vedea şi comentariul la art.60 alin.(8).

14. Liberarea de la executarea pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie poate avea loc numai în cazul scurgerii termenelor de punere în executare a sentinţei de condamnare conform art.97 alin.(1)CP. Termenul prescripţiei se calculează în ani, începând cu ziua rămânerii definitivă a sentinţei de condamnare, conform prevederilor art.466 alin.(1)-(2) CPP. Calcularea anilor se începe cu ora 00 şi 00 minute a următoarei zile de când sentinţa a devenit definitivă şi se încheie la ora 24.00 a ultimei zile a anului în care prescripţia expiră.

15. Atunci când termenul de prescripţie s-a scurs, condamnatul se liberează de la executarea atât a pedepsei principale, cât şi a celei complementare. În cazul în care persoana este condamnată pentru concurs de infracţiuni care sunt clasificate în una şi aceeaşi categorie, termenul de prescripţie se calculează acela care este prevăzut pentru categoria respectivă de infracţiuni, deşi termenul de pedeapsă stabilit definitiv poate fi temei de clasificare la un grad mai înalt. În cazul condamnării persoanei pentru concurs de infracţiuni clasificate conform art.16 CP în mod diferit, termenul prescripţiei se va calcula având în vedere termenul prescripţiei prevăzut pentru infracţiunea care se clasifică ca fiind mai gravă.

16. Întreruperea curgerii prescripţiei din motiv că condamnatul se sustrage (eschivează) de la executarea pedepsei există atunci când acesta prin acţiuni intenţionate se ascunde de organele ce pun în executare sentinţa, evadează ori părăseşte locul (instituţia) unde execută pedeapsa, schimbă domiciliul fără a înştiinţa organul de executare, falsifică şi foloseşte documente de identitate false, se deghizează prezentându-se drept o altă persoană, ascunde ori comercializează averea pentru a nu achita amenda etc. În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, curgerea prescripţiei se calculează din ziua săvârşirii acesteia, şi nu de când a fost descoperită ori înregistrată.

17. Prescripţia nu se extinde asupra măsurii de siguranţă – confiscarea bunurilor dispuse prin sentinţă în temeiul art.106 CP.

18. Conform pct.17) alin.(1) art.469 CPP pot fi explicate suspiciunile sau neclarităţile apărute.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 15.06.2004: „În cazul expirării termenului de prescripţie, sentinţa de condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei cu liberarea de răspundere penală” (Decizia 1ra-238/2004).

CP al CSJ din 13.04.2004: „Potrivit art.332 CPP în cazul în care pe parcursul judecării cauzei se constată că a expirat termenul de prescripţie, instanţele sunt obligate să înceteze procesul penal în cauza dată” (Decizia 1ra-157/2004).

CP al CSJ din 25.01.2005: „Deciziile instanţelor judecătoreşti au fost casate şi procesul penal a fost încetat în legătură cu intervenirea termenului de prescripţie” (Decizia 1ra-16/2005).

CP al CSJ din 25.01.2005: „Deciziile instanţelor judecătoreşti au fost casate şi procesul penal a fost încetat în legătură cu intervenirea termenului de prescripţie” (Decizia 1ra-16/2005).

Capitolul X

MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Reglementări de drept internaţional: Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30 august//www.anp-just.ro/recomandari/reg_min.htm; Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing); Convenţia din 04.11.1950//TI, 1/1998; Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989//TI, 1/1998; Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie 1930//TI, 27/2001; Convenţia privind abolirea muncii forţate, nr.105 din 25.06.1957; PIDCP din 16.12.1966//TI, 1/1998; Recomandarea 22 (2002) a CM către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare//http://irp.md; Regulile Standard Minime ale Naţiunilor

Unite pentru Măsuri Neprivative de Libertate (Regulile de la Tokyo) adoptate de AG a ONU//Rezoluţia 45/110 pe 14 decembrie 1990; Rezoluţia (76) 10 „Alternative la pedeapsa închisorii”, adoptată de către CM al CE la 9 martie 1976//http://www1.umn.edu; Rezoluţia (92)16 a CM statelor membre a CE relativ la Regulile Europene cu privire la măsurile şi sancţiunile aplicate în comunitate.

Reglementări de drept naţional: CRM din 29.07.1994//MO, l din12.08.1994; Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004//MO, 34-35/112 din 03.03.2005; CP nr.985-XV din 18.04.2005//MO, 128-129/1012 din 13.09.2002; CPP al RM nr.122-XV din 14.03.2003//MO, l04-110/447 din 07.06.2003; HG RM cu privire la expertiza medicală a vitalităţii, nr.688 din 22.06.2006//MO, 98-101/740 din 30.06.2006; HG RM cu privire la abrogarea unor hotărâri ale Guvernului, nr.l 165 din 29.10.2007//MO, 171-174/1206 din 02.11.2007; HP RM despre punerea în vigoare şi modul de aplicare a Legii RSSM cu privire la reabilitarea socială a bolnavilor de alcoolism cronic, de narcomanie sau toxicomanie nr.530 a-XII din 05.03.1991; HP RM privind ratificarea Statutului CE, nr.522-XIII din 12.07.1995//MO, 41-42/474 din 28.07.1995; Legea privind asistenţa psihiatrică nr.1402 din 16.12.1997// MO, 44-46/310 din 21.05.1998; Legea privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope nr.713-XV din 06.12.2001//MO, 36-38/208 din 14.03.2002; Legea privind punerea în aplicare a CP, nr.ll60-XV din 21.06.2002//MO, 128-19/1014 din 13.09.2002; Legea 1086 din 23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară// MO, 144-145/1056 din 16.11.2000.

Doctrină: A.Barbǎneagrǎ ş.a., CP. Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, G.Ulianovschi, X.Ulianovschi, N.Ursu, CP comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; Borodac A., Bujor V., Brânză S., ş.a. Drept penal, partea generală, Ch., Ed.Ştiinţa, 1994; Bujor V., Buga L., Drept penal comparat. Partea generală, Ch., 2003;E.Boişteanu, Condiţii generale referitoare la dispunerea confiscării speciale, RND, Ch., 2003, nr.6/39; Gladchi Gh., Noul CP şi de procedură penală: probleme de perfecţionare a legislaţiei şi practicii de aplicare (studiu sociologic)//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007; Ion Macari, Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, RND, Ch., 2002, nr.2; Măriţ A., Impactul legislaţiei penale generale asupra detenţiei în vechea şi noua legislaţie penală a RM //Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei), Ch., 2007; Revista de criminologie, drept penal şi criminalisticǎ, nr.1-2, Ch., 2003; S.Botnaru, Noţiunea şi natura juridică măsurilor de siguranţă, AŞ ale USM, Ch., 2002, nr.6; S.Botnaru, A.Şavga, Y.Grosu, M.Grama, Drept penal, partea generală, vol.I, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; T.Mînzală, Reglementarea confiscării speciale, AP, Ch., 2004, nr.5; V.Moraru, Conceptul şi natura juridică a măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de legislaţia României, AŞ ale USM, Ch., 2001, nr.5; Victor Moraru, Confiscarea specială în dreptul penal, Ed.SRL „Tipografia Sirius”, Ch., 2001; Rotaru Oxana, Criminalitatea minorilor aspect penal, psihologic şi criminologic (autoreferatul tezei de doctorat), Ch., 2007; Octavian Pop, Vitalie Rusu, Minorul şi justiţia penală, Ed. Pontos, Ch., 2006; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea generală, Ed-Ştiinţa, 2005; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea specială, Ed.Ştiinţa, 2004; A.Borodac, M.Gherman, Calificarea infracţiunilor, Ed.Ştiinţa, 2006.

ARTICOLUL 98. SCOPUL ŞI TIPURILE MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ

(1) Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsuri de siguranţă sunt:

a) măsurile de constrângere cu caracter medical; b) măsurile de constrângere cu caracter educativ; c) expulzarea; d) confiscarea specială.

1. Măsurile de siguranţă sunt măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea

unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Sub această denumire, măsurile de siguranţă au fost prevăzute pentru prima dată în CP din 2002, deşi un şir de măsuri de constrângere cu caracter preventiv au existat şi în legislaţia penală anterioară. De exemplu, măsurile de constrângere cu caracter medical sau cu caracter educativ etc.

2. Potrivit alin.(2) al art.98 CP, măsurile de siguranţă sunt: a) măsurile de constrângere cu caracter medical; b) măsurile de constrângere cu caracter educativ; c) expulzarea; d) confiscarea specială.

3. În cadrul sistemului de sancţionare, alături de pedepse, ca mijloc de constrângere cu caracter represiv, s-a creat şi un sistem complementar de mijloace, cu caracter pur preventiv, orientat spre înlăturarea stării de pericol a făptuitorului şi spre prevenirea posibilităţii de comitere de către acesta a altor fapte prevăzute de legea penală.

4. Sintagma măsuri de siguranţă înglobează nişte sancţiuni de drept penal de constrângere cu caracter pre-ventiv, destinate preîntâmpinării acţiunilor de comitere a unor fapte prevăzute de CP de către persoanele împotriva cărora acestea se aplică. Măsurile de siguranţă indicate în art.98 sunt orientate spre excluderea posibilului pericol şi sunt exhaustive.

5. Aplicarea măsurilor de siguranţă se efectuează numai de către instanţa de judecată şi este condiţionată de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea stării de pericol şi de posibilităţile înlăturării acestora. Măsurile de constrângere cu caracter medical şi cele cu caracter educativ durează atât cât există pericolul iminent, dar sunt revocabile, adesea ele având caracter nedeterminat sau relativ determinat, care depind şi de starea psihică sau de corijarea persoanei liberate de răspundere penală, în conformitate cu art.54 CP.

6. Măsurile de siguranţă stipulate în art.98 alcătuiesc un sistem de sancţiuni de drept penal între care nu există o ierarhie şi pot fi aplicate concomitent, în caz de necesitate, chiar în aceeaşi cauză.

7. Confiscarea specială poate fi coroborată cu orice altă măsură de siguranţă, poate fi aplicată şi în cazul în care făptuitorului nu i se aplică pedeapsa penală în situaţia de încetare a procedurii penale de către instanţă din diferite motive determinate de nereabilitare.

8. Suspendarea executării pedepsei penale nu atrage suspendarea concomitentă a măsurilor de siguranţă, deoarece existenţa stării de pericol social al acestei persoane condiţionează aplicarea măsurii de siguranţă. La fel, măsurile de siguranţă nu pot fi înlăturate prin amnistie, graţiere, prescripţie penală sau reabilitare a persoanei.

9. Însă aplicarea acestora îi dă făptuitorului (sau persoanelor interesate) posibilitatea să atace hotărârile instanţei conform prevederilor CP.

10.Măsurile de siguranţă nu pot fi aplicate de către instanţă dacă nu a fost stabilită săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori dacă fapta nu a fost săvârşită de către inculpat. Instanţa poate aplica o măsură de siguranţă numai în cazul în care a fost sesizată legal cu judecarea faptei prevăzute de legea penală şi în limitele faptei penale pentru care a fost sesizată.

11.Ambele măsuri ale expulzării şi confiscării se caracterizează prin existenţa unui element de extraneitate, care este cetăţenia făptuitorului şi au acelaşi scop, îndepărtarea infractorului străin de pe teritoriul naţional; atât extrădarea cât şi expulzarea se efectuează în temeiul hotărârii instanţei de judecată. Dar între aceste instituţii juridice există şi deosebiri de esenţă: extrădarea se dispune în legătură cu infracţiuni săvârşite în străinătate, pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia, pe când expulzarea se face în legătură cu fapte comise pe teritoriul naţional. Extrădarea este un act juridic bilateral între două state, expulzarea este o măsură unilaterală luată de autorităţile judiciare ale unui stat.

12. În ceea ce priveşte funcţionalitatea respectivei subinstituţii legalizate prin dispoziţiile Capitolului X – Măsurile de siguranţă – dl De Mariavaleria del Tufo, profesor de drept penal la Universitatea din Napoli II, Italia şi expert internaţional al legislaţiei penale naţionale, apreciază că în privinţa art.105 din CP – expulzarea –ar mai trebui introdusă o clauză de apărare care ar interzice expulzarea dacă există motive de a crede că persoana expulzată va fi supusă torturii sau altor tratamente inumane sau degradante.

13.Pe de altă parte, dl Vincent Coussirat-Coustere, profesor de drept public la Universitatea din Lille II, Franţa, şi expert internaţional al legislaţiei penale naţionale a afirmat cu referire la Capitolul X (articolele 98-106) – Măsurile de siguranţă: prevederile cu privire la măsurile de constrângere cu caracter medical cad sub incidenţa mai multor dispoziţii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, printre care articolul 5 (dreptul la libertate individuală), articolul 7 (principiul legalităţii pedepselor) şi articolul 8 (respectarea vieţii private), ceea ce prevedea anumite garanţii de procedură. Or, articolele 98 şi 101 nu au fost modificate în acest sens, în ciuda faptului că, în repetate rânduri, Curtea a afirmat că aceste situaţii de internare trebuie să respecte Convenţia şi, în special, dreptul la un control medical periodic al sănătăţii persoanei internate sau dreptul de a contesta măsura de internare, în faţa unei instanţe de judecată şi într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, hotărârile Magalhaes v.Portugalia din 26 februarie 2002, Delbec v.Franţa din 18 iunie 2002, L.R. v.Franţa din 27 iunie 2002 şi Ladin v.Franţa din 7 ianuarie 2003). Prin urmare, ţinând cont de situaţia vulnerabilă a persoanelor internate, cărora Curtea le acordă o mare importanţă (hotărârea din 29 ianuarie 2002, AB v.Olanda), ar fi binevenit ca, în

cazul măsurilor vizate în articolele 98 şi 101, să se prevadă garanţiile necesare prevăzute la art.501 CPP şi art.101 (3) CP.

14.Acelaşi expert a afirmat în ceea ce priveşte expulzarea (articolul 105 CP), în alineatul 1 este evocată „condamnarea”, şi atât, fără a se preciza caracterul penal al acesteia. Această imprecizie ar putea conduce la aplicarea expulzării şi în cazul unor condamnări administrative, prevăzute în art.55 alin.(1) din actualul CP. Cât despre alin.(3) din art.105, expertul menţionează că ţine cont de „dreptul la respectarea vieţii private”, în conformitate cu Convenţia europeană, însă ar trebui să prevadă în plus şi respectarea dreptului la viaţa de familie – deseori invocat în speţele pe problema expulzării (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 20 iunie 2002, Al-Nashif v.Bulgaria) –, precum şi dreptul de a nu fi expulzat într-o ţară în care persoana riscă să fie supusă unor tratamente contrare art.3 din Convenţie, indiferent dacă aceste tratamente pot surveni din partea statului în care persoana este expulzată sau din partea unor persoane private (hotărârea din 29 aprilie 1997, HLR v.Franţa).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Magalhaes v.Portugalia din 26.02.2002; Delbec v.Franţa din 18.06.2002; L.R. v.Franţa din 27.06.2002; Ladin v.Franţa din 7.01.2003; AB v.Olanda din 29.01.2002; Al-Nashif v.Bulgaria; HLR v.Franţa din 29.04.1997 etc.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 06.07.2005: „Instanţa de judecată dispune de posibilitatea de a aplica în mod alternativ măsurile de siguranţă, dar nu este obligată de a le aplica în mod imperativ” (Decizia 1ra-478/2005).

ARTICOLUL 99. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL

Persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvârşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, de responsabilitate redusă, dar, până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ele sunt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice următoarele măsuri de constrângere cu caracter medical, care se înfăptuiesc de către instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii:

a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită; b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.

[Art.99 completat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

1. Conform CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei

fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în cazul hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de CP.

2. Potrivit art.99 CP, persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate, responsabilitate redusă sau care au săvârşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar, până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ele sunt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice următoarele măsuri de constrângere cu caracter medical, care se înfăptuiesc de către instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii: a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.

3. Persoanele care fac abuz de substanţe narcotice sau alcoolice constituie o altă categorie de persoane faţă de care instanţa poate dispune aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical. Conform art.103 din CP, în caz de săvârşire a unei infracţiuni de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, poate să-i impună acestei persoane, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, şi obligaţiunea unui tratament medical forţat.

4. În cazul acestor măsuri de siguranţă starea de pericol este generată de starea psihofizică anormală a persoanei. Legea nu cere ca pentru stabilirea unui tratament infracţiunea să fi fost săvârşită în stare de ebrietate sau sub efectul substanţelor narcotice. Pentru impunerea unui asemenea tratament, este suficient ca persoana să sufere de alcoolism sau narcomanie, să necesite tratament forţat şi să nu aibă contraindicaţii.

5. Art.103 din CP enumera organele care dispun de dreptul exclusiv de a cere aplicarea faţă de alcoolici şi narcomani a măsurilor de constrângere cu caracter medical, acestea fiind: instanţa de judecată din oficiu, colectivul de muncă sau organul de ocrotire a sănătăţii la cererea respectivă a acestora.

6. Alcoolicii şi narcomanii condamnaţi la pedepse neprivative de libertate sunt supuşi unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special (alin.(2) art.103 CP). Dacă aceste persoane au fost condamnate la închisoare, ele sunt supuse unui tratament medical forţat în timpul executării pedepsei, iar după eliberarea din locurile de detenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale cu regim special (alin.(3) art.103 CP) – instituţiile narcologice.

7. Tratamentul forţat, chiar în locurile de detenţie, nu întotdeauna atingea scopul scontat, în acele instituţii pătrundeau pe diferite căi băuturile spirtoase, iar încălcările de regim, din cauza consumului de alcool, se situau adesea pe primul loc.

8. În conformitate cu Legea privind asistenţa psihiatrică nr.1402-XIII din 16.12.1997, în instituţiile psihiatrice cu supraveghere riguroasă se internează doar persoanele alienate mintal care din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabile săvârşite prezintă un pericol deosebit pentru societate. Instanţa de judecată la aplicarea măsurii menţionate trebuie să se bazeze pe concluziile experţilor despre starea psihică a bolnavului şi pe datele stabilite în instanţă privind circumstanţele şi caracterul acţiunilor săvârşite (pericolul faptei comise, metodele de săvârşire, gravitatea consecinţelor survenite etc). În situaţia cauzării prejudiciului material de către o persoană care a comis o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate sau bolnavă de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, chestiunile privind încasarea prejudiciului cauzat urmează a fi soluţionate în ordinea stabilită de art.385 alin.(1) pct.10) şi 387 Cod de procedură penală.

9. La judecarea chestiunii privind revocarea şi schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical, instanţele judecătoreşti verifică nemijlocit temeinicia prezentării depuse de către medicul-şef al organului de ocrotire a sănătăţii, în care este deţinută persoana. Pentru aceasta instanţele judecătoreşti urmează să clarifice efectele tratamentului acordat, condiţiile în care această persoană se va afla după revocarea măsurii de constrângere cu caracter medical, precum şi necesitatea supravegherii tratamentului medical ulterior, ce i se va acorda. În acest scop, e necesar să fie citaţi în şedinţa de judecată reprezentanţii instituţiilor medicale curative, rudele apropiate sau alţi reprezentanţi legali. Prelungirea tratamentului se efectuează de către instanţa de judecată fără citarea reprezentanţilor instituţiilor medicale.

10. Potrivit art.501 Cod de procedură penală, instanţele vor ţine cont că, referitor la persoanele aflate într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă faţă de care au fost aplicate anterior măsuri de constrângere cu caracter medical, având motive pentru aceasta, instanţa poate revoca măsura de constrângere cu caracter medical fără internarea acestei persoane în instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită.

11. La judecarea cauzelor privind persoanele în privinţa cărora se soluţionează chestiunea despre aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, este necesar să constatăm împrejurările ce au înlesnit şi au dus la săvârşirea faptei prejudiciabile prevăzute de legea penală şi să sesizăm organele competente în vederea luării măsurilor pentru înlăturarea şi lichidarea lor.

12. Se recomandă instanţelor judecătoreşti să analizeze sistematic practica judiciară privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, înaintând propuneri pentru generalizări în vederea aplicării corecte şi uniforme a prevederilor legislaţiei în domeniu.

13. Recuperarea cheltuielilor judiciare de la persoanele menţionate se soluţionează potrivit art.229 Cod de procedură penală.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri ale CEDO: Magalhaes v.Portugalia din 26 februarie 2002; Delbec v.Franţa din 18 iunie 2002; L.R. v.Franţa din 27 iunie 2002; Ladin v.Franţa din 7 ianuarie 2003; AB v.Olanda din 29 ianuarie 2002.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 27.02.2007: „Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, urmărind scopul restabilirii echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane, cerinţe stipulate în art.61 CP” (Decizia 1ra-316/08).

ARTICOLUL 100. INTERNAREA ÎNTR-O INSTITUŢIE PSIHIATRICĂ

(1) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită poate fi aplicată de către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabile săvârşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere obişnuită.

(2) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă poate fi aplicată de către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabile săvârşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere riguroasă.

(3) Persoanele internate în instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt deţinute în condiţii ce exclud posibilitatea săvârşirii de către ele a unei noi fapte prejudiciabile.

1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea că instituţiile curative în care se asigură

executarea măsurii de constrângere cu caracter medical sunt de două tipuri:

instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită; instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.

2. Instituţiile psihiatrice privind asistenţa psihiatrică, conform legii nr.1402 din 16.12.97 (MO, 44 - 46/310 din 21.05.98), sunt garantate de stat (art.16 din lege) şi sunt finanţate din fondul ocrotirii sănătăţii, fondul de asigurare medicală şi din alte surse neinterzise de lege.

3. Drept temei pentru spitalizare, în sensul art.100, îl constituie hotărârea instanţei judecătoreşti.4. Asistenţa psihiatrică staţionară se acordă în condiţii minime de restricţii, care asigură

securitatea persoanei spitalizate şi a altor persoane, respectându-se drepturile şi interesele lor legitime de către personalul medical. Măsurile de imobilizare fizică şi de izolare se aplică sub controlul permanent al personalului medical numai în situaţiile, în formele şi în perioada în care, după părerea medicului-psihiatru, nu este posibilă prevenirea prin alte metode a acţiunilor persoanei care prezintă un pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur. Toate aceste acţiuni aplicate faţă de persoana spitalizată se consemnează în documentaţia medicală.

5. Prin instituţiile de psihiatrie, în care sunt internate persoanele conform hotărârii judecătoreşti, statul instituie un serviciu de apărare a drepturilor pacienţilor, care este independent de organele de ocrotire a sănătăţii şi soluţionează reclamaţiile şi cererile pacienţilor în coroborare cu organele de urmărire penală sau cu instanţele judecătoreşti.

6. Tipul instituţiei psihiatrice (cu supraveghere obişnuită sau cu supraveghere riguroasă) în care urmează să fie spitalizată persoana este stabilit de instanţa de judecată, pe baza concluziilor experţilor-psihiatri, prezentate în scris conform procedurii penale, şi ţinând cont de gradul prejudiciabil al faptei săvârşite şi de pericolul care-l denotă persoana respectivă faţă de societate.

7. Persoanele internate în instituţiile psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt supuse unui control permanent, intensiv, efectuat de personalul medical. În cazurile internării acestor persoane şi a persoanelor care necesită tratament în condiţii obişnuite, pentru asigurarea securităţii, când există necesitatea de a preveni tentativele de atac la viaţa şi sănătatea celor din jur, urmărirea sau reţinerea acestora, colaboratorii poliţiei sunt obligaţi să acorde ajutor personalului medical.

8. Se atenţionează instanţele că, potrivit art.489 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana în cauză poate fi supusă unei expertize psihiatrice judiciare numai dacă există suficiente date care arată că anume această persoană a săvârşit fapta, în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală. Dispunerea acestei expertize se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.

9. În cazul constatării faptului că persoana în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală şi care se află în stare de arest este bolnavă psihic, la demersul procurorului, judecătorul de instrucţie dispune internarea ei în instituţia psihiatrică adaptată pentru deţinerea persoanelor arestate.

10. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical în privinţa persoanelor care au comis fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care s-au îmbolnăvit după săvârşirea infracţiunii de o boală psihică, se judecă de către instanţele de judecată competente potrivit normelor stipulate în Partea specială, titlul II, capitolele I-III ale Codului de procedură penală, ce reglementează condiţiile generale ale judecării cauzei, punerea pe rol şi judecarea lor în primă instanţă.

11. Totodată, instanţele de judecată urmează să ţină cont şi de reglementările procedurii speciale care prevăd procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, stipulate în art.488-503

CPP. În baza art.493 şi 494 Cod de procedură penală, la judecarea cauzelor de această categorie participarea apărătorului şi a reprezentantului legal este obligatorie. Invitarea apărătorului de către reprezentantul legal se efectuează conform prevederilor art.78 alin.(1) pct.22) CPP. În cazul în care reprezentantul legal nu a invitat un apărător, instanţa urmează să numească un apărător din oficiu. Reprezentantul legal, în cazurile prevăzute de lege, este în drept să ceară înlocuirea apărătorului (art.78 alin.(4) pct.1) lit.a) Cod de procedură penală), însă nu este în drept să renunţe la apărător (art.78 alin.(5) Cod de procedură penală).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauzele Boicenco v.Moldova din 11.07.2006; Kolanis v.Regatul Unit din 21.06.2005. Eliberarea din instituţia psihiatrică de regim (p.1 art.5 din Convenţie).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 06.05.2003: „Acţiunile condamnatului urmau a fi încadrate doar în baza alin.(2) art.123 CP, deoarece abuzul de serviciu a servit drept mijloc de sustragere a averii statului, de aceea calificarea acţiunilor şi în baza alin.(2) art.184 CP este de prisos” (Hotărârea 4-1ra-9/2003).

ARTICOLUL 101. STABILIREA, SCHIMBAREA, PRELUNGIREA ŞI ÎNCETAREA APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE

CU CARACTER MEDICAL ALIENAŢILOR

(1) Instanţa de judecată, considerând că este necesar de a aplica o măsură de constrângere cu caracter medical, alege forma acesteia în funcţie de boala mintală a persoanei, de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite. Persoana supusă tratamentului forţat sau reprezentantul acesteia are dreptul de a cere unei instituţii medicale independente avizul asupra stării de sănătate a persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical.

(2) Instanţa de judecată, în temeiul avizului instituţiei medicale, dispune încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical în cazul însănătoşirii persoanei sau al unei astfel de schimbări a caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.

(3) Schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical sau prelungirea termenului de aplicare a ei se face, de asemenea, de instanţa de judecată, atât din oficiu, cât şi la cererea persoanei respective sau a reprezentantului acesteia, în baza unui control, efectuat cel puţin o dată la 6 luni, privind necesitatea aplicării acestei măsuri.

(4) Dacă instanţa de judecată nu va găsi necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical unui alienat, precum şi în cazul încetării aplicării unor astfel de măsuri, ea îl poate încredinţa spre îngrijire rudelor sau tutorilor, dar sub o supraveghere medicală obligatorie.

1. Conţinutul art.101 stipulează faptul că numai instanţa de judecată este învestită cu funcţia

de a stabili, a schimba, a prelungi sau a înceta aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical. Anume instanţa de judecată este garantul aplicării corecte a acestei măsuri în coroborare cu tratatele internaţionale la care RM este parte şi cu prevederile CRM despre apărarea valorilor supreme în stat, cum sunt demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane (art.1 CRM).

2. Alin.(1) art.101 CP prevede, pentru prima dată în legislaţia naţională, posibilitatea persoanei supuse tratamentului sau reprezentantului acesteia de a cere unei instituţii medicale independente avizul de sănătate asupra persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical. Raportul de expertiză psihiatrică şi avizul instituţiei medicale independente vor fi luate în considerare la stabilirea regimului instituţiei psihiatrice sau la respingerea de aplicare a acestei măsuri după examinarea tuturor materialelor şi probelor avute în dosar, cu respectarea procedurilor judiciare pentru aceste cauze.

3. Alin.(3) prevede situaţia în care parvine avizul instituţiei psihiatrice în care persoana este supusă tratamentului, aviz în care urmează să fie descrisă starea sănătăţii sau schimbarea substanţială a acesteia din care rezultă necesitatea continuării aplicării acestei măsuri sau a încetării aplicării ei.

4. Schimbarea sau prelungirea măsurii de constrângere cu caracter medical poate fi efectua-tă şi din oficiu de către instanţă pe baza unui control de cel puţin o dată la 6 luni. În acest caz, instanţei trebuie să-i fie prezentată, în mod obligatoriu, concluzia experţilor-psihiatri care efectuează controlul acestei măsuri sau un aviz al unei instituţii medicale independente cu participarea reprezentanţilor acestora la examinarea cauzei.

5. Instituţia psihiatrică în care este spitalizată persoana, conform art.35 din Legea privind asistenţa psihiatrică, este obligată să examineze lunar persoana aflată la tratament şi să prezinte, cel puţin o dată în 6 luni, propunerile sale instanţei de judecată în a cărei rază se află staţionarul, pentru a decide schimbarea, prelungirea sau încetarea aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical.

6. În urma controlului efectuat din oficiu sau la propunerea instituţiei psihiatrice, dacă instanţa de judecată va stabili îmbunătăţirea stării sănătăţii unui alienat, fapt ce exclude aflarea acestuia în instituţia respectivă, va adopta o hotărâre de încetare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi va dispune predarea persoanei spitalizate spre îngrijire rudelor sau tutorilor sub o supraveghere medicală obligatorie la locul de trai.

7. Hotărârea adoptată de către instanţă, în conformitate cu prevederile art.101, poate fi supusă căilor de atac de către persoana spitalizată, de reprezentantul ei legal, de şeful staţionarului de psihiatrie şi de către procuror în condiţiile legii.

8. Termenul necesar de constrângere cu caracter medical la stabilirea, prelungirea, schimbarea acesteia în hotărârile instanţei nu este indicat.

9. Necesitatea confirmării aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical o verifică instanţa de judecată periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni.

10. Potrivit art.501 Cod de procedură penală, instanţele vor ţine cont că, referitor la persoanele aflate într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă faţă de care au fost aplicate anterior măsuri de constrângere cu caracter medical, având motive pentru aceasta, instanţa poate revoca măsura de constrângere cu caracter medical fără internarea acestei persoane în instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită.

11. Prelungirea, schimbarea ori "încetarea (revocarea) măsurilor de constrângere cu caracter medical se examinează conform art.470-471 CPP, ţinând seama de prevederile art.101 alin.(2)-(4) CP şi art.501 CPP, la propunerea (demersul) medicului-şef al instituţiei medicale psihiatrice în care e deţinut alienatul, în baza avizului unei comisii medicale, de către judecătorul de instrucţie al judecătoriei din raza instituţiei psihiatrice, cu prezenţa obligatorie a reprezentantului comisiei, în lipsa alienatului, dar cu asigurarea participării apărătorului.

12. În cazul în care cererile de prelungire, schimbare ori încetare a măsurilor de constrângere cu caracter medical s-au iniţiat de persoanele indicate la alin.(4) art.501 CPP, acestea urmează a fi citate, comunicându-li-se data şi timpul examinării demersului, însă prezenţa lor în şedinţă nu este obligatorie.

13. La admiterea demersului de prelungire a aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical, instanţa în încheiere nu trebuie să arate durata termenului de aplicare a acestei măsuri.

14. Conform art.20 alin.(2) şi art.22 alin.(4) din Legea privind sănătatea mentală, stabilirea diagnosticului afecţiunii psihice, concluzia privitor la necesitatea prelungirii, schimbării, încetării aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical cu întocmirea avizelor în această problemă constituie dreptul exclusiv al medicului psihiatru sau al comisiei de medici psihiatri. La examinarea propunerilor, demersurilor, instanţa de judecată trebuie să verifice ca avizul comisiei să conţină o argumentare în sens că, conform examenului psihiatric, s-au constatat ori nu la bolnav tulburări psihice grave care condiţionează:

pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur; prejudiciul grav sănătăţii sale dacă nu i se va acorda asistenţă psihiatrică; datele examenului psihiatric privind sănătatea mentală a persoanei examinate, conform

documentaţiei medicale a acestuia.

15. Verificând temeinicia avizului respectiv al comisiei medicale, în caz că acesta nu este suficient de clar sau complet sau trezeşte anumite îndoieli, instanţa de judecată este în drept să dispună examinarea repetată a alienatului de către o altă comisie de medici psihiatri, motivându-şi concluzia, ca în final să se pronunţe concret numai asupra esenţei demersului înaintat.

16. La soluţionarea chestiunii de încetare a aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical se va ţine seama de faptul că încetarea poate avea loc atunci când alienatul s-a însănătoşit sau a survenit o ameliorare considerabilă şi stabilă a stării psihice a bolnavului, concluzii care trebuie să se conţină în avizul comisiei medicale, avându-se în vedere că s-a constatat lipsa circumstanţelor enumerate în alin.(4) art.22 din Legea privind sănătatea mentală. Totodată, avizul trebuie să conţină recomandarea că în continuare asistenţa psihiatrică bolnavului se va acorda sub formă consultativă la locul domiciliului acestuia. Concluzia respectivă urmează a fi trasă şi de instanţa de judecată şi invocată în dispozitivul încheierii, care, la rândul său, se va trimite instituţiei medicale din raza localităţii unde este domiciliul bolnavului.

17. Conform art.308 Cod de executare, hotărârea de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical se trimite organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei supuse tratamentului medical forţat, sau, după caz, administraţiei penitenciarului care asigură escortarea persoanei la instituţia psihiatrică specializată a Ministerului Sănătăţii. Organul afacerilor interne sau, după caz, administraţia locului de detenţie, în cel mult 3 zile de la primirea hotărârii, comunică instanţei de judecată despre internarea persoanei în instituţia psihiatrică sau despre imposibilitatea internării.

18. Ţinând seama de prevederile art.101 alin.(3) CP, art.501 alin.(1) CPP, art.308 alin.(5) CEx, instanţa este obligată periodic, o dată la 6 luni, să verifice necesitatea continuării aplicării tratamentului medical forţat, deschide, conform Instrucţiunii "Cu privire la ţinerea lucrărilor de secretariat în judecătorii şi curţile de apel", o procedură separară în care ulterior se va reflecta mersul verificărilor şi examinării propunerilor (demersurilor) medicului-şef al instituţiei psihiatrice privind prelungirea, schimbarea ori încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.

19. Cetăţenii RM, în privinţa cărora s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter medical pe teritoriul altor state, pot fi preluaţi pentru continuarea tratamentului în instituţiile psihiatrice ale RM conform Convenţiei cu privire la transmiterea persoanelor suferinde de boli psihice pentru tratament forţat din 1997, ratificate de RM prin Legea nr.1190 din 04.07.2002 (Tratate internaţionale, v.25, pag.205).

20. Având în vedere că în acest caz apare chestiunea de executare a hotărârii judecătoreşti a altui stat, instituţiile psihiatrice şi instanţele de judecată vor ţine seama de faptul că transmiterea persoanei se va efectua după rezolvarea în ordinea prevăzută de art.558-559 CPP a chestiunii de recunoaştere a hotărârii penale a unei instanţe străine.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: „Instanţa de recurs (CP al CA Chişinău), judecind recursurile asupra încheierilor pronunţate de Judecătoria sect.Centru mun.Chişinău, prin care s-au respins demersurile privind prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical alienaţilor în cauzele nr.nr.21r-11/06 în privinţa lui: Î.P.; 21r-41/06 M.S.; 21r-94/06 L.I.; 21r-95/06 P.I. şi 2Ir-190 N.V., a casat toate aceste încheieri cu admiterea demersurilor, fără a respinge argumentele instanţei de fond la judecarea acestor cauze, şi respingerea demersurilor. Drept urmare judecătorul care a judecat aceste cauze a concluzionat că instanţa de fond urmează să admită toate demersurile în cauzele respective. Această concluzie, în viziunea noastră, este greşită, deoarece, dacă la judecarea unei cauze concrete apar dubii, privitor la concluzia experţilor, instanţa poate dispune efectuarea unei noi expertize”// Notă informativă privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a prevederilor legale ce reglementează punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale//www.molddata.md

ARTICOLUL 102. DEDUCEREA DURATEI DE APLICARE A MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE

CU CARACTER MEDICAL

(1) Persoanei care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ea este incapabilă să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le dirijeze, instanţa de judecată îi poate aplica pedeapsa după însănătoşire dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă.

(2) În caz de aplicare a pedepsei după însănătoşire, durata de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical se deduce din termenul pedepsei.

1. Noţiunea de aflare în instituţia psihiatrică pe baza hotărârii judecătoreşti presupune o acţiune de acordare

a ajutorului medical din partea statului persoanei devenite iresponsabile, pe de o parte, şi, pe de altă parte, izolarea acesteia pentru a exclude pericolul de săvârşire a faptelor prevăzute de legea penală. Acest fapt urmează să fie documentat şi, în caz de însănătoşire, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte temeiuri de liberare de răspundere penală şi de pedeapsă penală, se deduce din termenul pedepsei stabilite, asemănător deducerii măsurii preventive – starea de arest, care se menţionează în dispozitivul sentinţei.

În acest caz, o zi aflată în instituţia psihiatrică echivalează cu o zi de închisoare, care se scade din termenul stabilit pentru executare în închisoare.

2. Dacă termenul de închisoare stabilit prin sentinţă este mai mic decât termenul de aflare în instituţia psihiatrică de constrângere cu caracter medical, pedeapsa penală se consideră executată şi persoana este liberată imediat.

3. Măsura de constrângere cu caracter medical în cazul pedepsei cu amendă urmează a fi executată în conformitate cu art.64 alin.(5), munca neremunerată – art.67 alin.(3) şi art.88 CP.

4. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical se examinează în ordinea prevăzută de legea procesual-penală.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „Termenul executării pedepsei lui V.S. urmează a fi calculat din data de 12 februarie 2008, cu deducerea perioadei aflării sub arest şi executare a pedepsei de către acesta începând cu 02 octombrie 2006 până la 11 februarie 2008” (Decizia 1ra-134/2008).

ARTICOLUL 103. APLICAREA MĂSURILOR

DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL ALCOOLICILOR ŞI NARCOMANILOR SAU PUNEREA LOR SUB CURATELĂ

(1) În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, poate să aplice acestei persoane tratamentul medical forţat.

(2) Persoanele menţionate la alin.(1), condamnate la pedepse neprivative de libertate, vor fi supuse unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.

(3) Dacă persoanele menţionate la alin.(1) au fost condamnate la pedeapsa cu închisoare, în timpul executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament medical forţat, iar după eliberare din locurile de deţinere, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale cu regim special.

(4) Încetarea tratamentului medical forţat este dispusă de către instanţa de judecată, la propunerea instituţiei medicale în care se tratează persoana respectivă.

(5) Dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care abuzează de alcool şi prin aceasta îşi pune familia într-o situaţie materială grea, instanţa de judecată, concomitent cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate pentru infracţiunea săvârşită, este în drept, la cererea colectivului de muncă sau a rudelor apropiate ale persoanei în cauză, să o pună sub curatelă.

1. Din textul enunţat rezultă că, pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical asupra

alcoolicilor şi narcomanilor în cauza penală, sunt necesare următoarele condiţii: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, să provoace temerea că ar putea săvârşi alte fapte

prevăzute de legea penală; că acest pericol este determinat de starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia cronică cu alcool sau cu

substanţe narcotice; pericolul social se datorează maladiei ce presupune orice modificare a stării normale de sănătate care îl

face pe făptuitor periculos pentru societate.2. Prin intoxicare se înţelege procesul de otrăvire efectuat prin introducerea în organismul uman a unor

substanţe toxice care duc la slăbirea stării de sănătate a persoanei.3. Prin intoxicare cronică se înţelege procesul de otrăvire cu o evoluţie de durată, sistematică, lentă care

prejudiciază starea de sănătate a persoanei şi nu mai poate fi uşor înlăturată. Asupra gradului de intoxicaţie trebuie să se pronunţe în mod obligatoriu medicii-psihiatri, narcologi, experţii-specialişti eliberând recomandări de tratament medical al făptuitorului şi indicând neapărat lipsa contraindicaţiilor pentru aplicarea acestor măsuri.

4. După stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, indicând aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical pentru alcoolici şi narcomani, nu va indica termenul acestei măsuri, deoarece aceste persoane sunt supuse tratamentului forţat în locurile de deţinere până la întremare deplină.

5. La propunerea instituţiei medicale în care făptuitorul se tratează forţat, instanţa poate pronunţa o hotărâre de încetare a tratamentului forţat de alcoolism sau narcomanie.

6. Măsura de constrângere cu caracter medical asupra alcoolicilor sau narcomanilor, în cazul în care familiile acestora se află într-o situaţie materială grea, poate fi aplicată de către instanţă concomitent cu pedeapsa penală, la iniţiativa rudelor făptuitorului, la cererea colectivului de muncă sau din oficiu, dacă în cauză este anexată concluzia în scris a specialiştilor. În cazul în care făptuitorului i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate, acesta poate fi pus sub curatelă în conformitate cu prevederile alin.(5) art.103.

7. Tratamentul forţat al alcoolicilor şi narcomanilor, în cazul condamnării cu închisoarea, se aplică în penitenciare, iar după eliberarea din localurile de detenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, aceştia vor fi trataţi în instituţiile medicale, în conformitate cu prevederile Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope, nr.713 din 06.12.2001 (MO, 36-38 din 14.03.2002).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Denizci şi alţii v.Cipru din 23.05.2001; Quaranta v.Elveţia din 24.05.1991// www.coe.int

ARTICOLUL 104. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER EDUCATIV

(1) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54 le pot fi aplicate următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ:

a) avertismentul;

b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat;

c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în considerare starea materială a minorului;

d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică;

e) internarea minorului, de către instanţa de judecată, într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

(2) Enumerarea de la alin.(1) are un caracter exhaustiv.

(3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ.

(4) În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de către minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.

[Art.104 modificat prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2007, în vigoare 08.02.2008][Art.104 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. Măsurile de constrângere cu caracter educativ. Problema criminalităţii printre minori este calificată drept

una dintre cele stringente în RM. Actualmente, efectuarea urmăririi penale în privinţa minorilor este reglementată de către normele generale şi de către cele speciale ale procedurii penale. În ultimul timp, tot mai des se face simţită şi utilizarea normelor internaţionale din domeniul contracarării delincvenţei juvenile.

2. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt măsuri de siguranţă. Ele sunt indicate în articolul 104 CP şi sunt exhaustive.

Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ se efectuează numai de către instanţa de judecată şi este condiţionată de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi de posibilităţile înlăturării acesteia.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ.

Conform art.104 alin.(4) Cod penal, când minorul se eschivează sistematic de la măsurile de constrângere cu caracter educativ, organele de stat specializate (administraţia instituţiei specializate de învăţământ şi de reeducare, curativă şi de reeducare, departamentul de executare) pot prezenta instanţei de judecată un demers privind anularea măsurii aplicate şi tragerea minorului la răspundere penală.

Prin noţiunea de eschivare sistematică de la măsurile de constrângere cu caracter educativ se înţelege încălcarea (de trei şi mai multe ori) a măsurii aplicate: de a se prezenta pentru a repara dauna cauzată sau la tratamentul medical de reabilitare psihologică etc.

Tragerea minorului la răspundere penală în cazul eschivării sistematice a acestuia de la măsura de constrângere cu caracter educativ se efectuează de către instanţa de judecată, în conformitate cu prevederile normelor de procedură penală, în cazul în care cauza este trimisă de către procuror în instanţă sau, după caz, instanţa stabileşte pedeapsa conform legii penale.

Conform art.72 alin.(5) CP, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani îi ispăşesc pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de persoana condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.

În penitenciarul pentru minori, condamnaţii în vârstă de până la 18 ani, de regulă, se deţin separat de condamnaţii adulţi. În scopul corijării condamnaţilor minori, în aceste penitenciare este organizat un proces unic de instruire şi educaţie îndreptat spre educarea lor în spiritul respectării legilor, al atitudinii conştiincioase faţă de pregătirea profesională şi ridicarea nivelului de cultură generală.

Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează în conformitate cu prevederile art.469-470 CPP şi Codul de executare al Republicii Moldova.

Soluţionând acţiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art.387 CPP, instanţa de judecată concomitent aplică şi prevederile art.1407 CC, care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor între 14 şi 18 ani.

Dacă organul de urmărire penală nu a atras în procesul penal ca părţi civilmente responsabile părinţii, înfietorii, tutorii, instituţiile educative, medicale, de asistenţă socială şi alte instituţii analogice, instanţa de judecată, la cererea părţilor, va lua o hotărâre prin care va recunoaşte aceste persoane în calitate de părţi civilmente responsabile, le va explica drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de art.55 CPP şi va asigura condiţii necesare pentru participarea lor în şedinţă.

3. Pentru prima dată însă distincţia dintre minor, copil şi adolescent este sesizată de CP din 1936, care, în art.138, prevedea: „Minorul este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”. Conform art.10 al CP al RSSM din 23.03.1961, răspunderii penale erau supuse doar persoanele care, la momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. Aceeaşi vârstă de 16 ani este prevăzută şi de actualul CP.

4. Ţinând cont de particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorilor să fie exclusă. Astfel, conform alin.(1), art.21 CP, sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile, care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin.(2) al art.21 CP. Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi trasă la răspundere penală: 14 şi 16 ani. CPP prevede că urmărirea penală, judecarea, precum şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în cauzele privind minorii se efectuează potrivit procedurii generale, cu completările şi derogările speciale stipulate în Capitolul I din Titlul III al CPP – „Procedura în cauzele privind minorii”. Instanţa de judecată este obligată să constate exact vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii). Se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este stabilit de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane, presupusă de expertiză.

5. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Conform hotărârii Plenului CSJ cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare acesteia. În cazul în care pentru prima oară este săvârşită o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi instanţa de judecată constată că procesul de corectare a minorului este posibilă şi fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale, conform prevederilor art.54 CP, acesta poate fi liberat de răspundere penală. De asemenea, instanţa de judecată

este întotdeauna obligată, conform art.475 CPP, să cerceteze condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, precum şi interesele, necesităţile acestuia.

6. Vârsta minorului este luată în considerare atât la individualizarea răspunderii penale, cât şi la fixarea pedepsei penale. Astfel, în temeiul prevederilor art.93 CP, dacă, la momentul pronunţării sentinţei, se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă, internat într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi aplicându-i-se alte măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art.104 CP. Conform art.311 din CEx, hotărârea instanţei de judecată, adoptată în temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.

7. CP al RM din 2002, potrivit art.104, persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu vechiul art.54 din CP, instanţa de judecată le poate aplica următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ: a) avertismentul; b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat; c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în considerare starea materială a minorului; d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică; e) internarea de către instanţă a minorului într-o instituţie de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare (alin.(1)).

8. Potrivit art.54 CP, aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ este posibilă numai persoanelor în vârstă de până la 18 ani care au săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi dacă se va constata că îndreptarea lor este posibilă fără a fi supuse răspunderii penale. Totodată, art.93 din CP indică temeiurile aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ în cazul liberării de pedeapsă penală. Primul temei îl constituie săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, însă, spre deosebire de art.54 CP, nu se cere ca aceste infracţiuni să fie săvârşite pentru prima oară şi, deci, utilizând interpretarea sistematică, se poate vorbi de săvârşirea a cel puţin două infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Al doilea temei îl constituie constatarea faptului că scopurile pedepsei se pot atinge prin internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ.

9. Instituţiile speciale de învăţământ şi de reeducare din subordonarea Ministerului Educaţiei şi Tineretului au scopul de a reeduca minorii prin posibilitatea asigurată minorului internat de a dobândi cunoştinţele necesare şi pregătirea profesională potrivit aptitudinilor sale, combinate cu un sistem de măsuri educative speciale. Însă instituţiile curative şi de reeducare fac parte din MS şi sunt destinate minorilor cu deficienţe fizice (orbire, surditate, invaliditate etc.) sau cu dereglări psihice, care necesită un tratament medical, combinat cu un sistem de măsuri educative speciale.

10.Totodată mai apreciem că lista măsurilor de constrângere cu caracter educativ are un caracter exhaustiv, adică instanţa de judecată nu poate aplica alte măsuri decât cele enumerate în lege. Însă instanţa are dreptul de a aplica, concomitent, câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ.

11.Particularităţile regimului mai favorabil de răspundere penală în legislaţia penală a RM din 2002 în privinţa minorilor se manifestă prin termenele de prescripţie reduse (la jumătate) de tragere la răspundere penală (alin.(7) art.60 din CP) şi de executare a sentinţei de condamnare (alin.(2) art.97 din CP); prin reducerea termenului unor pedepse ca închisoarea (până la 15 ani, conform alin.(3) art.70 din CP), excluderea aplicării detenţiunii pe viaţă (alin.(3) art.71 din CP), sau munca neremunerată în folosul comunităţii (alin.(4) al art.67 din CP). Conform lit.b) a art.76 din CP, săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie, totodată, şi o circumstanţă atenuantă.

12.Deci, CP în vigoare prevede două sisteme de sancţiuni cu caracter penal aplicabile minorilor – pedepsele şi măsurile de constrângere cu caracter educativ, ultimele fiind incluse în cadrul măsurilor de siguranţă. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt, deci, nişte măsuri coercitive, care însă, spre deosebire de pedepse, nu generează antecedente penale.

13. Legiuitorul stabileşte o dependenţă între situaţia minorului şi posibilitatea ca acesta să execute pedeapsa într-un penitenciar pentru minor. Altfel spus, dacă minorul are antecedente penale, predispoziţii pentru comportări antisociale sau dacă, de exemplu, a comis o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă, instanţa de judecată poate să-i stabilească şi executarea pedepsei într-un penitenciar pentru adulţi. Acest lucru nu ni se pare potrivit, deoarece minorii, în special în cazul executării pedepsei privative de libertate, trebuie să fie izolaţi de adulţi. În sprijinul acestei idei vine şi lit.c) a art.37 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York din 20.11.1989 (pentru RM din 25.11

1993), conform căreia „...orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi, în afară de cazul când se consideră în interesul superior al copilului să nu se procedeze astfel...”. Experienţa criminală a celor maturi influenţează negativ personalitatea minorului, aflată în proces de formare.

14.Apreciem că, odată cu ratificarea Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului adoptată de AG a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York (aderat prin HP RM nr.408-XII din 12.12.1990, iar în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993), statul nostru a dat o mare importanţă şi a manifestat o deosebită responsabilitate faţă de acest fenomen, totodată asumându-şi o anumite obligaţii. De exemplu, art.40 alin.(1) din această Convenţie cere ca statele-părţi la Convenţie să recunoască oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.

15. Trebuie să menţionăm că, deocamdată, nu există standarde internaţionale clare cu privire la vârsta la care unui adolescent i-ar putea fi atribuită rezonabil responsabilitatea penală. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 1989 prescrie statelor-părţi să stabilească „o vârstă minimă mai jos de care copiii să fie trataţi ca neavând capacitatea de a încălca legea penală” (art.40.3.a). În Regulile de la Beijing se adaugă următorul principiu: „începutul acestei vârste nu trebuie să fie fixat la o vârstă prea mică, avându-se în vedere imaturitatea emoţională, psihică şi intelectuală” (Regula 4.1). Această regulă propune cel puţin un indiciu pentru stabilirea vârstei respective: rezultatele cercetărilor medicale şi psihosociale, şi nu tradiţia sau cererea societăţii.

16. În unele ţări nu este specificată limita minimă a vârstei responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la naştere. În ţările în care vârsta minimă a fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor7. Comitetul pentru Drepturile Copilului, în observaţiile sale finale privind rapoartele statelor-membre, în permanenţă, se referă la oportunitatea stabilirii vârstei minime la nivelul maxim posibil. Comitetul a criticat ţările în care această vârstă este stabilită la limita de 10 ani sau şi mai jos. În acelaşi timp, nivelul la care este stabilită această vârstă, în niciun caz nu este un indicator automat al modului în care copilul este tratat după comiterea infracţiunii.

17.Crearea unei baze unice de date ar facilita foarte mult efectuarea unor studii de acest gen asupra fenomenului şi ar servi drept sursă de date veridice pentru toate structurile interesate. Cu părere de rău, în RM nu au fost efectuate studii care ar stabili cum percep copiii, care au intrat în contact cu sistemul de justiţie, modul de operare şi modul în care au fost trataţi, succesul programelor de reabilitare şi impactul acestui sistem asupra vieţii lor ulterioare. Asigurarea acestor măsuri poate fi efectuată atât de către organele de stat, cât şi de societate. Un rol deosebit, în acest context, le revine mijloacelor de comunicare în masă, capabile să influenţeze opinia publică.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 13.03.2007: „Potrivit art.75 alin.(3) CP, pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea minorului, iar conform art.79 alin.(1) CP, minoratul persoanei care a săvârşit infracţiunea se consideră circumstanţă excepţională” (Decizia 1re-218/2007).

CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale, inclusiv, pentru infracţiunile săvârşite de către persoana respectivă în timpul minoratului” (Decizia 1ra-217/2008).

ARTICOLUL 105. EXPULZAREA

(1) Cetăţenilor străini şi apatrizilor care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni li se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării.

7 Astfel, vârsta de 7 ani este stabilită drept vârstă de tragere la răspundere penală în următoarele ţări: Tasmania, Bangladesh, Barbados, Belize, Cipru, Ghana, Hong Kong, Irlanda, Iordania, Kuwait, Liban, Myanmar, Namibia, Nigeria, Pachistan, Sudan, Syria, Thailand, Trinidad şi Tobago. Vârsta de 8 ani în: Australia, Saint Kitts, Sri Lanka şi Scoţia. Vârsta de 9 ani în: Etiopia, Iraq, Filipine. Vârsta de 10 ani în: Nepal, Noua Zeelandă, Nicaragua şi Sierra Leone. Vârsta de 12 ani în: Canada, Jamaica, Republica Coreea, Maroc, Uganda. Vârsta de 13 ani în: Algeria, Burkina Faso, Ciad, Franţa, Guineea, Madagascar, Niger, Polonia, Senegal, Togo şi Tunisia. Vârsta de 14 ani în: Bulgaria, China, Croaţia, Germania, Ungaria, Italia, Japonia, Libia, Mauritius, Paraguay, România, Federaţia Rusă, Rwanda, Slovenia şi Republica Moldova. Vârsta de 15 ani în: Republica Cehă, Danemarca, Egipt, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Vârsta de 16 ani în: Argentina, Azerbaidjan, Belarus, Bolivia, Chile, Cuba, El Salvador, Indonezia, Mongolia, Micronezia, Portugalia, Spania şi Ucraina. Vârsta de 18 ani în: Belgia, Columbia, Costa Rica, Ecuador, Guatemala, Mexic, Panama, Peru şi Uruguay.

(2) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa cu închisoare, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

(3) La luarea deciziei privind expulzarea persoanelor prevăzute la alin.(1) se va ţine cont de dreptul la respectarea vieţii private a acestora.

[Art.105 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

1. Expulzarea, în calitate de măsură de siguranţă, trebuie deosebită de expulzarea în calitate de

pedeapsă penală, determinată de art.26 al CP din 1961, prin care se înţelegea îndepărtarea condamnatului de la locul său de trai (în locuri în care „unsprezece luni din an este iarnă, iar restul – vară”), interzicându-i-se să locuiască în anumite localităţi.

2. Prin expulzare se înţelege obligarea cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni, să părăsească imediat ţara în cazul aplicării pedepsei neprivative de libertate sau după executarea pedepsei cu închisoarea sau cu arestul, dacă în urma săvârşirii infracţiunii prezenţa lui în ţară constituie un pericol.

3. Potrivit art.105 din CP, cetăţenilor străini şi apatrizilor, care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni, li se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării (alin.(1)). În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa cu închisoarea sau cu arestul, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei (alin.(2)). La luarea deciziei privind expulzarea persoanelor prevăzute în alin.(1) se va ţine cont de dreptul la respectul vieţii private a acestora (alin.(3)).

4. Noul CP conţine o novaţie importantă: pentru prima dată consacră instituţia măsurilor de siguranţă. În esenţă, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală.

5. Expulzarea este o măsură de siguranţă de drept penal, a cărei esenţă constă în obligarea cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţară şi care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni, să părăsească ţara.

6. Expulzarea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă există motive serioase de a crede că cel expulzat riscă să fie supus la tortură sau tratament inuman în statul în care urmează sa fie expulzat.

7. Pentru a decide expulzarea, se cer să fie întrunite următoarele condiţii: făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală naţională sau a altui stat; să nu existe motive serioase de a crede că prin expulzare persoana va fi supusă la tortură,

tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul în care urmează să fie expulzat; rămânerea pe teritoriul RM a făptuitorului constituie un pericol social care impune aplicarea

expulzării ca măsură de siguranţă; făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nu aibă domiciliu în RM.8. Executarea expulzării se face de către organele de poliţie după executarea pedepsei cu

închisoarea. În cazul stabilirii altor pedepse, hotărârea definitivă a instanţei se trimite organelor de poliţie pentru executare după ispăşirea pedepsei.

9. Dacă făptuitorul pe parcurs a dobândit cetăţenia RM, el va putea cere revocarea expulzării sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură, rezultată din situaţia de fapt şi de drept stabilită în cauză.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Bader v.Suedia din 08.11.2005. Expulzarea persoanei condamnate în contumacie la moarte (art.2 din Convenţie); K.K.C. v.Olanda din 21.12.2001. Expulzarea (art.3 Eshmanov v.fosta Republică Iugoslavă - Macedonia din 20.09.2001. Expulzarea (art.3); Hilal v.Marea Britanie din 06.06.2001. Expulzarea (art.3); Dougoz v.Grecia din 06.03.2001. Expulzarea (art.3); Abdol Ali Naghipour v.Olanda din 30.11.2000. Expulzarea (art.3); Emine Akyuz şi alţii v.Germania din 28.09.2000. Expulzarea (art.3); Ali Reza Kalantari v.Germania din 28.09.2000. Expulzarea (art.3); ZHU v.Marea Britanie din 12.09.2000. Expulzarea (art.3); Jabari v.Turcia din 11.07.2000. Expulzarea (art.3 din G.H.H. şi alţii v.Turcia); din 11.07.2000. Expulzarea (art.3); Cylyz v.Olanda din 11.07.2000. Expulzarea (art.3); Tatete v.Elveţia din 06.07.2000. Expulzarea (art.3); Aspichi Dehwari v.Olanda din 27.04.2000. Expulzarea (art.3); Andric v.Suedia din 23.02.1999. Expulzarea (art.3); B.B. v.Franţa din 07.09.1998. Expulzarea străinilor (art.8); Dalia v.Franţa din 19.02.1998. Expulzarea (art.3); Bahaddar v.Olanda din 19.02.1998. Expulzarea (art.3); Paez

v.Suedia din 30.10.1997. Expulzarea (art.3); H.L.R. v.Franţa din 27.04.1997. Expulzarea (art.3); M.A.R. v.Marea Britanie din 16.01.1997. Dreptul la viaţă (art.2). Expulzarea (art.3); Nsona v.Olanda din 28.11.1996. Expulzarea (art.3); Chahal v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 15.11.1996. Expulzarea (art.3); Boughanemi v.Franţa din 24.04.1996. Expulzarea străinilor (art.8); Gul v.Elveţia din 19.02.1996. Expulzarea străinilor (art.8); Vijayanathan şi Puspararajan v.Franţa din 27.08.1992. Expulzarea (art.3); Beldjoudi v.Franţa din 26.03.1992. Expulzarea străinilor (art.8); Vilvarajah şi alţii v.Marea Britanie din 30.10.1991. Expulzarea (art.3); Cruz Varas şi alţii v.Suedia din 20.03.1991. Expulzarea (art.3); Berrehab v.Olanda din 21.06.1988. Expulzarea străinilor (art.8) etc.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 27.11.2006: „Categoria şi termenul pedepsei stabilite, care urmează să fie executată în Republica Moldova, nu pot depăşi limita maximă prevăzută de legea naţională” (Hotărârea 4-1re-212/2006).

ARTICOLUL 106. CONFISCAREA SPECIALĂ

(1) Confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni. În cazul în care bunurile utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni nu mai există sau nu se găsesc, se confiscă contravaloarea acestora.

(2) Sunt supuse confiscării speciale bunurile:

a) rezultate din fapta prevăzută de prezentul cod, precum şi orice venituri de la aceste bunuri, cu excepţia bunurilor şi veniturilor care urmează a fi restituite proprietarului legal;

b) folosite sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului; c) date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor; d) dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu urmează a fi restituite persoanei vătămate sau nu

sunt destinate pentru despăgubirea acesteia; e) deţinute contrar dispoziţiilor legale;f) convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunurile rezultate din infracţiuni şi din

veniturile de la aceste bunuri; g) folosite sau destinate pentru finanţarea terorismului.

(21) Dacă bunurile rezultate sau dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi veniturile de la aceste bunuri au fost comasate cu bunurile dobândite legal, se confiscă acea partea din bunuri sau contravaloarea acestora care corespunde valorii bunurilor rezultate sau dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi a veniturilor de la aceste bunuri.

(3) Confiscarea specială se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de prezentul cod. Pot fi supuse confiscării speciale şi bunurile menţionate la alin.(2), dar care aparţin altor persoane şi care le-au acceptat ştiind despre dobândirea ilegală a acestor bunuri.

(4) Confiscarea specială se poate aplica chiar dacă făptuitorului nu i se stabileşte o pedeapsă penală.

(5) Confiscarea specială nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite prin intermediul unui organ de presă sau al oricărui alt mijloc de informare în masă.

[Art.106 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008][Art.106 modificat prin Legea nr.243-XVI din 16.11.2007, în vigoare 14.12.2007] [Art.106 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. CRM în art.46 declară că dreptul la proprietatea privată este garantat. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

2. A confisca înseamnă a lua de la cineva un bun, fără despăgubire, pe temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau în urma dispoziţiei unei autorităţi.

3. Prin confiscare se înţelege acţiunea de a confisca şi rezultatul ei, adică presupune trecerea gratuită (ca măsură de siguranţă sau ca sancţiune) în patrimoniul statului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, a unui bun sau a tuturor bunurilor care aparţin unei persoane. Pot fi confiscate numai în condiţiile legii bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni.

4. Aşadar, confiscarea specială ca măsură de siguranţă, spre deosebire de pedeapsa penală, nu constituie o consecinţă a răspunderii penale, nu depinde de gravitatea prejudiciabilă a faptei comise, ea poate fi aplicată chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă penală. Este menită să înlăture starea de pericol pusă în evidenţă prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi să prevină săvârşirea de noi infracţiuni.

5. Instituţia confiscării speciale descinde din pedeapsa confiscării averii celui condamnat, cunoscută încă în dreptul roman (publicatio bonorum şi ademptio bonorum).

6. Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, îndreptate împotriva stării de pericol pentru societate al unor persoane, măsura confiscării speciale este destinată să înlăture o stare de pericol produsă de anumite „bunuri”.

7. Statuarea confiscării speciale în Noul CP constituie o garanţie în plus pentru apărarea drepturilor omului.

8. O altă deosebire între confiscarea specială – măsură de siguranţă – şi confiscarea totală sau parţială a averii – pedeapsă complementară – rezidă în faptul că, în timp ce confiscarea specială este incidentă în raport cu existenţa unei stări de pericol social şi priveşte lucruri limitativ şi expres prevăzute de lege, care au o legătură etiologică sau de consecutivitate cu infracţiunea, confiscarea averii este dependentă de vinovăţia făptuitorului şi gradul de pericol social al faptei.

9. Unele aspecte ce ţin de achitarea de către făptuitor a unui echivalent bănesc sunt luate în considerare, prin Hotărârea 40/1999, de către Plenul CSJ. Astfel, conform punctului 7 al Hotărârii în cauză, veniturile obţinute prin folosirea bunurilor şi valorilor dobândite pe cale criminală (de exemplu: banii obţinuţi prin vânzarea lucrurilor sustrase, folosirea materialelor dobândite ilicit la construcţia caselor, vilelor etc.), care sunt tot atât de ilicite ca şi lucrurile sau banii din care au parvenit, urmează a fi confiscate. Astfel, sunt confiscabile casele, automobilele şi alte bunuri procurate pe banii obţinuţi din realizarea obiectelor sau dobândite pe cale criminală.

10. Confiscarea specială este o măsură de siguranţă de drept penal cu caracter patrimonial care constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori care au servit la săvârşirea faptei penale sau au rezultat din săvârşirea acesteia, ori sunt deţinute contrar legii. Ea se face în scopul excluderii pericolului de a fi săvârşite noi fapte penale.

11. Pentru a aplica confiscarea specială, este necesar să constatăm că: făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă el a fost pedepsit penal sau

absolvit de răspunderea penală în condiţiile legii (în cazul minorilor, persoanelor incapabile etc.); făptuitorul a utilizat obiecte, lucruri pentru săvârşirea infracţiunii (unelte, mecanisme, maşini, nave

acvatice, arme etc.) care aparţin lui sau complicilor la infracţiune; făptuitorul a dobândit produse prin fapta penală săvârşită, realizând latura obiectivă a infracţiunii

(monede false, cecuri, titluri de credit şi alte documente false, arme confecţionate ilicit, materiale explozive, alimente şi băuturi contrafăcute, medicamente, schiţe, fotografii, stupefiante etc.). În acest caz pot fi confiscate bunurile dobândite în urma activităţii criminale şi a spălării banilor (obiecte, clădiri, maşini, bani etc.).

12. Lucrurile care au fost luate de la partea vătămată în timpul săvârşirii infracţiunii, dacă acestea nu sunt excluse din circuitul civil, sunt restituite părţii vătămate.

13. Sumele date drept mită sau pentru trafic de influenţă sunt confiscate în beneficiul statului, în cazul în care a avut loc o extorcare de mită şi persoana a sesizat organul de drept, sumele menţionate se restituie acestor persoane. Dacă făptuitorul nu mai deţine aceste obiecte sau sumele de bani, acesta va fi obligat să restituie echivalentul lor în bani.

14. Sumele obţinute prin proxenetism, atragerea minorilor la acţiuni de desfrâu şi prin alte fapte amorale etc. sunt supuse confiscării speciale.

15. Confiscarea specială poate fi aplicată respectându-se condiţiile alin.(2) comentat în cazul adoptării sentinţei, clasării sau încetării procedurii penale de către instanţa de judecată.

16. Obiectele, documentele, banii, hârtiile de valoare, armele, mecanismele, maşinile, navele acvatice confiscate se predau organelor competente pentru executarea confiscării sau pentru a fi distruse.

17. Persoanele oficiale implicate în urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea confiscării nu pot dobândi în niciun mod în proprietate lucrurile supuse confiscării.

18. Terţele persoane cărora, în urma confiscării speciale, le-au fost lezate drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale, pot iniţia acţiuni de redobândire a drepturilor lezate în procedura civilă. În cazul recunoaşterii acestui drept, lucrurile confiscate se întorc în natură sau în echivalent bănesc.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Markin v.Federaţia Rusă din 30.03.2006. Confiscarea ilegală a automobilului la vamă (art.1 din Protocolul 1); Iletmiş v.Turcia din 16.12.2005. Ilegalitatea confiscării paşaportului (art.8 din Convenţie); Baklanov v.Rusia din 09.06.2005. Confiscarea mijloacelor băneşti, care nu au fost declarate (art.1 Protocolul 1); Frizen v.Rusia din 24.03.2005. Confiscarea ilegală; Geerings v.Olanda din 01.03.2007. Confiscarea ilegală (pct.1 art.6 din Convenţie) etc.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 17.10.2006: „Instanţele de fond şi de apel greşit au eliberat de la confiscare 12300 dolari, obiect al infracţiunii de contrabandă. În cazul în care bunurile utilizate la săvârşirea infracţiunii nu mai există, se confiscă contravaloarea acestora” (Decizia 1ra-888/2006).

Plenul CSJ din 23.10.2006: „În cazul în care bunurile utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni nu mai există, se confiscă contravaloarea acestora” (Hotărârea 4-1re-163/2006).

Capitolul XI

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

ŞI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Reglementări de drept internaţional: Rezoluţia ONU 45/112 din 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenară) care a adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh); Ansamblul Regulilor minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia ONU 40/33 din 29 noiembrie 1985; Recomandarea R.19 (99) a CM către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de către CM al CE la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor); Recomandarea 22 (2002) a CM al CE referitoare la îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare (Adoptată de către CM al CE la 29 noiembrie 2002 la cea de-a 731-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).

Reglementări de drept naţional: CRM, art.66 lit.p), art.88 lit.e); CPP, art.275 alin.(4), (5) şi (7); art.285 alin.(1) p.l şi 3; art.332 alin.(1); art.389 alin.(3), p.2; CP, art.34 alin.(5), art.77 lit.a), art.111; Legea 278-XV din 16 iulie 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM (MO, 125-129 (1479-1483)); Legea cu privire la ordinea publicării şi intrării în vigoare a actelor oficiale 173-XIII din 06.07.1994; Hotărârea CC 321 din 29.10.1995 privind tălmăcirea art.76 din CRM; Legea 188-XVI din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului (MO, 127-130 (3220-3223)).

Doctrină: Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept penal, Partea generală, vol.I, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal. Comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Bârgău M., Borodac A., Bujor V., Carpov T., Gheorghiţă M., Gurschi C., Laşcu M., Popovici T., Şaulean V., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2003; Macari I., Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea generală, Ch., 2002; Ulanovschi X., Amnistia în Noul Cod penal//AP, 2002. 7-9; Ulianovschi X., Dilon M., Rotaru V., Koval R., Popa D., Manual de mediere, Ch., 2006.

ARTICOLUL 107. AMNISTIA

1) Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.

2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.

1. Amnistia este o instituţie penală, bazată pe o ficţiune, care are ca scop înlăturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând condamnările care le-au atins. Amnistia este actul de clemenţă, acordat prin lege organică, privitor la unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia coercitivă a societăţii împotriva infractorilor, şi care are drept efect înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum şi a altor consecinţe ale condamnării.

2. Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art.107 CP. Aceste dispoziţii prevăd efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare, cât şi efectele amnistiei intervenite după condamnare.

3. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare constau în înlăturarea răspunderii penale, adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune în mişcare acţiunea penală, ori nu se mai trimite infractorul în judecată, sau dacă a fost trimis în judecată, procesul va înceta.

4. În afara înlăturării răspunderii penale – efect comun cu amnistia după condamnare, - amnistia antecondamnatorie produce şi o gamă de consecinţe juridice specifice, în funcţie de diferite momente, cuprinse între data săvârşirii infracţiunii şi acea a rămânerii hotărârii definitive. În cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nu stinge însuşi dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă.

5. În cazurile în care învinuitul sau persoană bănuită în săvârşirea infracţiunii se opune încetării procesului penal sau refuzului de pornire a procesului penal în legătură cu actul de amnistie, încetarea procesului penal sau refuzul de pornire a procesului penal pe această bază nu se admite. În acest caz, procesul continuă în mod obişnuit, iar actul de amnistie va putea fi aplicat doar în cazul constatării vinovăţiei persoanei. În caz contrar, se va pronunţa o sentinţă de achitare de către instanţa de judecată.

6. Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă până la capăt şi instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de condamnare cu menţiunea că condamnatul este eliberat de pedeapsă (alin.(2) art.5 CPP).

7. Totuşi, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă şi măsurile educative, deoarece alin.(2) art.107 CP arată că „amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate”. Prin urmare, dacă făptuitorul a fost trimis deja în judecată, instanţa va trebui să analizeze şi să soluţioneze latura civilă a cauzei, iar dacă nu a fost trimis în judecată, persoana vătămată se va putea adresa instanţei civile pentru valorificarea drepturilor sale, făptuitorul neputând fi trimis penal în judecată numai pentru soluţionarea şi soluţionarea laturii civile.

8. În cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi proces, efectele vor acţiona numai cu privire la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecare infracţiune în parte.

9. Efectele amnistiei intervenite după condamnare constau în înlăturarea executării sancţiunilor, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Expresia şi a celorlalte consecinţe ale condamnării priveşte: pedepsele complementare, infracţiunea amnistiată nu va fi luată în considerare la aplicarea sporului de pedeapsă (prevăzute de art.83-85 CP) în cazul concursului de infracţiuni sau de pluralitate intermediară, deoarece se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs şi nu pedeapsa rezultată, care nu are relevanţă cu privire la aplicarea amnistiei.

10.Amnistia postcondamnatorie poate apare oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii (sentinţei) de condamnare şi acea a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătoreşti. Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după condamnare este înlăturarea executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că are loc chiar înlăturarea a răspunderii penale însăşi.

11. În cazul pedepselor graţiate condiţionat în parte, amnistia produce un dublu efect, constând, mai întâi, în înlăturarea executării restului de pedeapsă negraţiat şi apoi, în excluderea posibilităţii revocării graţierii condiţionate, ea răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracţiuni ale pedepsei.

12.Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de liberare condiţionată, aceasta se respinge ca rămasă fără obiect. În cazul în care instanţa de recurs constată că infracţiunile pentru care s-a aplicat, de exemplu, pedeapsa de 4 ani privaţiune de libertate cu suspendare condiţionată a executării pedepsei, sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze procesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispoziţiilor art.90 CP, deoarece a fost înlăturată răspunderea penală.

13.Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate în măsura în care aceasta nu a fost executată până la data actului de amnistie. Astfel, amenda deja încasată nu se restituie, iar degradarea executată nu se mai înlătură, fiind valabil executată, şi, în acest caz, măsurile de siguranţă şi cele educative continuă a fi executate, precum şi drepturile persoanei vătămate încălcarea cărora a fost stabilită prin hotărârea de condamnare.

14.Efectele amnistiei au un caracter obligatoriu, în sensul că aplicarea amnistiei se face din oficiu, indiferent de atitudinea făptuitorului, adică chiar dacă acesta ar refuza actul de amnistiere, deoarece este vorba de un act al autorităţii legiuitoare, obligator atât pentru organele statului, cât şi pentru toţi membrii societăţii. Excepţie fac împrejurările prevăzute de alin.(2) art.5 CPP.

15.Alte limitări de acţiune ale amnistiei constau în faptul că, în baza alin.(2) art.107 CP, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. În alţi termeni, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cum ar fi: măsuri de constrângere cu caracter medical, adică internarea persoanei iresponsabile, care a săvârşit infracţiuni fiind responsabilă, într-un spital de boli mintale sau aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor, sau punerea lor sub tutelă (art.98, 103 CP), măsuri de constrângere cu caracter educativ, cum ar fi: internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de educaţie sau într-o instituţie curativă şi de educaţie, limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale privind comportamentul minorului etc. (art.104 CP), expulzarea străinilor (art.105 CP) şi confiscarea specială (art.106 CP). Raţiunea acestei reglementări este legată de scopul măsurilor de siguranţă, constând, în temeiul art.98 CP, din înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

16.Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (alin.(2) art.107 CP). În cadrul prevederii acestor dispoziţii prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile privitoare la pretenţiile civile, iar nu şi la drepturile pe care le are persoana vătămată uneori în legătură cu latura penală (de exemplu, dreptul de a face plângere prealabilă, dreptul de a stinge procesul penal prin retragerea plângerii etc.), aceste din urmă drepturi stingându-se şi ele prin amnistie. Exceptarea privitoare la consecinţele civile operează fie că este vorba de amnistia intervenită înainte de condamnare, fie că este vorba de amnistia intervenită după condamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în faptul că amnistia, ca şi toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, priveşte raportul juridic de drept penal, fapta ca activitate infracţională şi nu raportul juridic de drept civil, fapta ca activitate dăunătoare. Aşa stând lucrurile, urmează ca paguba produsă să fie reparată, chiar dacă aplicarea sancţiunilor penale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilor de drept civil, oricine cauzează cuiva o daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta constituie o infracţiune sau o contravenţie administrativă, disciplinară sau un delict civil.

17.Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare. Prin una şi aceeaşi faptă pot fi încălcate norme juridice ce aparţin diferitelor ramuri distincte de drept. Consacrând principiul cumulului răspunderii juridice, sistemul nostru legislativ permite tragerea la răspundere pentru fiecare normă de drept în parte, potrivit regulilor proprii fiecărei ramuri. Dacă infracţiunea săvârşită reprezintă, în acelaşi timp, şi o abatere disciplinară, se va putea aplica şi una din sancţiunile prevăzute de art.143 din CM, amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea disciplinară.

18.În cadrul urmăririi penale aplicarea amnistiei înlătură răspunderea penală, procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune in mişcare acţiunea penală. Conform art.275 p.4 CPP, urmărirea penală se încheie cu o ordonanţă de încetare a procesului.

19.Hotărârea de aplicare a amnistiei poartă un caracter individual privitor la infractor şi la fapta comisă. În cazul în care infractorul nu acceptă aplicarea amnistiei în cauza sa, procesul penal se porneşte şi se finisează cu deferirea sa justiţiei, instanţa, la rândul său, examinează cauza penală în fond şi pronunţă sentinţa în funcţie de probele prezentate, de achitare sau de condamnare cu stabilirea pedepsei cu liberarea de executarea ei (art.389 alin.(3) p.2 CPP).

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CA Chişinău din 6.10.2007: „Proxenetismul săvârşit de către inculpata N.T. este integral dovedit, sentinţa este motivată, iar pedeapsa echitabilă, însă Colegiul penal consideră necesar de recalificat acţiunile ei pe art.105-2 alin.(1) CP (în redacţia legii din 1961), şi dispune încetarea procesului penal în privinţa lui N.T. pe art.105-2 alin.(1) CP (în redacţia legii din 1961) din motivul că a intervenit un act de amnistie, adică art.7 alin.(1) lit.c) al Legii 278-XV din 16 iulie 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM (MO, 125-129 (1479-1483))” (Decizia 1a- 1323/07).

CP al CSJ, din 21.03.2007: „I.V. a fost condamnată în baza art.88 pct.6 CP (1961) prin decizia Tribunalului mun. Chişinău din 02 aprilie 2003 la 12 ani închisoare.

Anterior acestei condamnări, de Judecătoria Râşcani, mun.Chişinău, la 30 noiembrie 2000, în privinţa lui I.V., procesul penal pe art.95 alin.(1) CP (1961) a fost încetat în legătură cu adoptarea Legii privind amnistia în legătură cu aniversarea a V-a de la adoptarea CRM, 561 din 29 iulie 1999.

Prin încheierea Judecătoriei Hânceşti din 29 noiembrie 2004, a fost admisă prezentarea Şefului OŞC 29/7 privind aplicarea faţă de condamnata I.V. a art.10 alin.(1) lit.e) al Legii 278-XV din 16 iulie 2004, privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM, cu reducerea părţii neexecutate a termenului de pedeapsă cu 1/4.

Condamnata a contestat cu recurs încheierea nominalizată, solicitând aplicarea în privinţa sa a art.10 alin.(1) lit.a) din Legea nominalizată, cu reducerea în jumătate a părţii neexecutate a pedepsei, invocând că este mamă a minorului I.D. (născut la 25 octombrie 1988).

Prin decizia CP al CA Chişinău din 26.04.2005 recursul condamnatei a fost respins.

Împotriva acestor hotărâri I.V. a declarat recurs în anulare în care solicită anularea lor şi reducerea termenului pedepsei neexecutate cu 1/2 conform prevederilor art.10 alin.(1) lit.a) a Legii 278-XV din 16 iulie 2004, privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM, argumentând că este mama lui I.D., fiind anexat certificatul de naştere al acestuia şi certificatul de la şcoala auxiliare din Congaz, unde se educă acesta.

CP al CSJ verificând argumentele recursului în anulare în raport cu materialele cauzei consideră că acesta urmează a fi respins ca inadmisibil din următoarele considerente.

Mai mult ca atât, Colegiul penal constată că art.10 alin.(2) din Legea privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM expres stabileşte că, prevederile alin.(1) din acest articol nu se aplică persoanei condamnate căreia îi este aplicabilă una din prevederile art.7 lit.a), d), f), g) sau h) şi nu se aplică repetat uneia şi aceleiaşi persoane.

Conform materialelor prezentate, anterior, de Judecătoria Râşcani, mun.Chişinău, la 30 noiembrie 2000, în privinţa lui I.V., procesul penal pe art.95 alin.(1) CP (1961) a fost încetat în legătură cu adoptarea Legii privind amnistia în legătură cu aniversarea a V-a de la adoptarea CRM , 561 din 29 iulie 1999, fapt ce cade sub interdicţia reglementată la art.7 lit.f) din această Lege, conform căreia amnistia nu se aplică faţă de persoanele bănuite, învinuite, inculpate sau condamnate pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie şi absolvite anterior de pedeapsă, în tot sau în parte, în baza actului de graţiere sau de amnistie.

Cu toate acestea, având în vedere că instanţa nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în privinţa căreia a fost declarat recurs, Colegiul penal nu se va expune asupra acestui fapt.

Aceste circumstanţe fac ca prezentul recurs în anulare să fie vădit neîntemeiat, fapt ce atrage necesitatea respingerii lui ca atare” (Decizia 1re-277/07).

ARTICOLUL 108. GRAŢIEREA

(1) Graţierea este actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot sau în parte, de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.

(2) Graţierea se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual.

(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere.

(4) Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.

1. Graţierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret de către Preşedintele ţării, în mod individual (art.88 lit.e) din Constituţie) prin care, pentru anumite consideraţii de ordin social-politic şi de politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în parte, ori comutarea unei pedepse cu alta, mai puţin grea.

2. Graţierea, prin însăşi esenţa ei, nu poate viza decât pedepsele neexecutate.

3. Art.108 alin.(1) CP reglementează limitele graţierii: ea poate să fie, după întinderea efectelor sale, totală sau parţială, sau să îmbrace forma comutării.

4. Graţierea este totală când, potrivit actului de graţiere, se înlătură integral executarea pedepsei pronunţate. Pedepsele pentru care se acordă graţierea pot fi mai grave sau mai puţin grave, după aprecierea Preşedintelui ţării. Graţierea poate fi aplicată indiferent de categoria de infracţiunii săvârşite (oricare din cele prevăzute de art.17 CP).

5. Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executarea pedepsei pronunţate, fie prin indicarea unui coeficient de proporţie (de exemplu, jumătate, o treime etc.), fie, prin indicarea cuantumului reducerii (în ani, luni sau, în cazul pedepsei cu amenda – a sumei).

6. Art.108 alin.(1) CP reglementează şi efectele graţierii, ea înlătură executarea pedepsei.

7. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a început executarea pedepsei, nu va mai executa pedeapsa căreia i se aplică graţierea, iar dacă începuse să execute pedeapsa, nu va mai executa restul de pedeapsă.

8. În cazul graţierii parţiale condamnatul nu va mai executa fracţiunea de pedeapsă care i-a fost redusă.

9. În cazul comutării pedepsei stabilite, pedeapsa principală pronunţată prin sentinţa de condamnare a instanţei de judecată se înlocuieşte cu pedeapsa indicată în actul de graţiere.

10. Efectele graţierii trebuie să fie raportate la pedeapsa indicată în sentinţa de condamnare.

11. În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP) graţierea produce efecte nu numai asupra pedepsei principale, ci şi asupra acelei părţi din termenul de probă care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă. În cazul graţierii totale, termenul de pedeapsă şi de probă se remite integral, iar în cazul graţierii parţiale, termenul de pedeapsă principală se reduce în mod corespunzător, iar termenul de probă se reduce în măsura în care graţierea a operat asupra pedepsei principale.

12. Dispoziţia art.108 alin.(3) CP cuprinde o limitare a efectelor graţierii şi deci, o îngrădire a regulii de drept înscrisă în art.108 alin.(1) CP, indicându-se faptul că graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere. Acest alineat nu indică categoriile de pedepse complimentare faţă de care graţierea nu are efecte, prin urmare, ea nu are efecte asupra tuturor pedepselor complementare, indicate în art.62 alin.(3) şi (4) CP (amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat).

13. În partea finală a dispoziţiei art.108 alin.(3) CP este prevăzut faptul că excluderea pedepselor complementare de la beneficiul graţierii nu operează în cazul în care actul de graţiere dispune altfel. Prin urmare, în actul prin care se acordă graţierea se poate dispune că aceasta stinge şi executarea pedepselor complementare.

14. Conform art.108 alin.(4) CP, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, deoarece aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât timp cât dăinuiesc aceste stări, şi nici asupra măsurilor educative, deoarece aceste măsuri sunt luate în folosul minorului. Graţierea nu are efecte şi asupra drepturilor persoanei vătămate (vezi comentariul de la art.107 CP).

15. Graţierea este acordată prin decretul Preşedintelui RM, şi nu poate fi admis ca persoanele cărora li se acordă graţierea să aibă facultatea de a împiedica aducerea la îndeplinire a acestei renunţări, prin refuzarea beneficiului graţierii.

16. Graţierea priveşte pedeapsa aplicată definitiv, şi nu pedepsele stabilite pentru infracţiuni concurente (cumul de infracţiuni).

ARTICOLUL 109. ÎMPĂCAREA

(1) Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru o infracţiune gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II - VI din Partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală.

(2) Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare.

(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

1. Împăcarea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru anumite infracţiuni, expres indicate în art.109 alin.(1) CP, - pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave. Categoriile infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave sunt indicate în art.16 alin.(2) şi (3) CP.

2. Din prevederile art.109 CP rezultă că, pentru ca împăcarea părţilor să constituie o ocazie de înlăturare a răspunderii penale, se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii.

3. Împăcarea părţilor să se realizeze doar în cazurile în care legea admite împăcarea. Ţinând cont de faptul că împăcarea părţilor poate avea loc doar în cazurile infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave, la stabilirea acestor împrejurări este necesar să se ia în vedere prevederile art.16 alin.(2) şi (3) CP raportate la articolele din PS a CP, cu condiţia ca maximul special al pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de CP să nu depăşească pedeapsa închisorii de 2 ani – în cazul infracţiunilor uşoare, şi de 5 ani – în cazul infracţiunilor mai puţin grave. De exemplu, infracţiuni uşoare sunt violarea de domiciliu (art.179 alin.(1) CP), iar infracţiuni mai puţin grave sunt jaful (art.187 alin.(1) CP), proxenetismul (art.220 alin.(1) CP) etc.

4. Împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, şi persoana vătămată, reprezentanţii legali ai persoanei vătămate lipsite de capacitatea de exerciţiu sau persoana vătămată cu capacitate restrânsă de exerciţiu asistată de reprezentantul său legal sau alte persoane prevăzute de lege, pe de altă parte, în condiţiile procesului medierii, prevăzut de lege.

5. Acordul de împăcare trebuie să fie explicit, expres şi să nu fie dedus din anumite împrejurări. El trebuie să includă angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenele de realizare a acestora.

6. Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părţi (făptuitorul şi persoana vătămată ori reprezentanţii ei legali) consimt acest fapt liber. Ele sunt libere să se retragă în orice moment din procesul de împăcare.

7. Conform art.109 alin.(2) CP, împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată. Împăcarea se consideră personală atunci când se referă expres la persoanele care au căzut de acord să se împace. Împăcarea părţilor produce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-a realizat împăcarea. De exemplu, dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită de 3 persoane, iar persoana vătămată s-a împăcat doar cu o persoană, celelalte 2 persoane nu vor profita de efectele împăcării, iar procesul penal în privinţa lor va fi soluţionat până la sfârşit.

8. Împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauză, indiferent de soluţia adoptată prin hotărârea de condamnare, achitare, de încetare a procesului penal pe alt temei legal decât cel al împăcării. Ea poate interveni în cursul procesului penal în orice moment: în momentul pornirii procesului penal, cercetării sau anchetei penale, anchetei judiciare, dar numai până la rămânerea hotărârii definitive (art.109 alin.(2) CP), adică mai înainte ca hotărârea să rămână definitivă.

9. Împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Împăcarea este totală atunci când ea duce la stingerea completă a procesului atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă. Împăcarea este necondiţionată atunci când stingerea conflictului nu este subordonată niciunei condiţii. Împăcarea trebuie să fie definitivă, deoarece altfel ar constitui un act provizoriu, care ar lăsa deschisă calea reluării procesului penal.

10. Împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă. Extinderea efectelor juridice ale împăcării părţilor şi asupra laturii civile se explică prin faptul că acţiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii penale; deoarece părţile s-au împăcat şi a dispărut acţiunea penală, este şi normal ca să nu mai subziste nici acţiunea civilă.

11. Organul judiciar, în faţa căruia s-a produs împăcarea sau căruia i s-a înfăţişat actul de împăcare, declară încetarea procesului penal atât cu referire la latura penală, cât şi la latura civilă, din momentul (de la data) când s-a încheiat actul juridic de împăcare şi nu din momentul în care, după caz, s-a dispus încetarea urmăririi penale sau s-a pronunţat încetarea procesului penal.

12.Conform art.276 CPP, (1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele: 152 alin.(1), 153, 155, 157 alin.(1), 161, 170, 177, 179 alin.(1) şi (2), 193, 194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 274 din CP, precum şi al furtului avutului proprietarului săvârşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în prezentul alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală. (5) La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în alin.(1), urmărirea penală încetează. (7) Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CA Chişinău din 29 mai 2008: „Colegiul penal, audiind părţile, examinând materialele dosarului penal, consideră recursul întemeiat şi consideră necesar de încetat procesul penal în privinţa lui ZA, pe art.186 alin.(2) lit.c) şi d) CP, pe motivul împăcării părţilor, deoarece, conform cererii părţii vătămate IO, din 29.05.2008, înaintată nemijlocit în şedinţa instanţei de apel de către ultima, partea vătămată IO, nu are careva pretenţii materiale faţă de ZA, şi solicită încetarea procesului penal în legătură cu împăcarea.

CP consideră constată că într-adevăr a avut loc împăcarea părţilor, cu respectarea tuturor prevederilor legale, reglementate de art.109 CP.

Astfel, după cum rezultă din cele sus-indicate, nu există niciun impediment legal care ar servi drept temei de a refuza încetarea procesului în legătură cu împăcarea părţilor, şi din aceste considerente, Colegiul penal consideră necesar de casat sentinţă, cu pronunţarea unei noi hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care de încetat procesul penal în privinţa lui ZA, pe art.186 alin.(2) lit.c) şi) CP pe motivul împăcării părţilor, conform prevederilor art.109 CP” (Decizia 1r- 165/08).

CPL al CSJ din 6.11.2007: „(...) argumentul condamnatului privind încetarea procesului penal în privinţa sa în legătură cu împăcarea cu partea vătămată menţionată este declarativ, acesta fiind o modalitate de eschivare de la ispăşirea pedepsei stabilite fiindcă conform declaraţiilor părţii vătămate V.C. date în şedinţa instanţei de fond (f.d.115-117), paguba cauzată lui este considerabilă, a solicitat să-i fie restituite sau telefoanele mobile sau costul echivalent al acestora.

Mai mult ca atât, acţiunile condamnatului sunt încadrate în baza art.190 alin.(2) lit.c) CP şi se califică ca infracţiuni grave, adică legislaţia penală nu permite în cazul dat împăcarea cu încetarea urmăririi penale” (Decizia 1ra – 912/07).

ARTICOLUL 110. NOŢIUNEA DE ANTECEDENTE PENALE

Antecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei, ce apare din momentul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, generând consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat până la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării.

1. Relaţiile juridico-penale, apărute din momentul săvârşirii infracţiunii, încetează după stingerea antecedentelor penale (art.111 CP) sau reabilitarea judecătorească (art.112 CP).

2. Antecedentele penale sunt nişte urmări ale pedepsei penale ce apar din momentul rămânerii în vigoare a sentinţei de condamnare şi durează până la stingerea lor sau până la reabilitarea judecătorească a condamnatului.

3. Antecedentele penale generează consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat până la momentul stingerii antecedentelor penale sau al reabilitării.

4. Antecedentele penale se iau în considerare la constatarea existenţei pluralităţii de infracţiuni, şi anume, a recidivei (art.32 alin.(2) şi art.34 CP). Conform art.34 alin.(1) CP, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei sau mai multor infracţiuni de către o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.

5. Antecedentele penale au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselor penale. De exemplu, conform art.82 alin.(2) CP, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă periculoasă este de cel puţin 2/3, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă – de cel puţin ¾ din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din PS a CP.

6. Antecedentele penale pot servi şi ca circumstanţe agravante la stabilirea pedepselor penale de către instanţa de judecată (art.77 alin.(1) lit.a) CP).

ARTICOLUL 111. STINGEREA ANTECEDENTELOR PENALE

(1) Se consideră ca neavând antecedente penale persoanele:

a) liberate de pedeapsă penală;

b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;

c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin sentinţa de condamnare;

d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de probă, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;

e) condamnate la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea – după executarea pedepsei;g) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave – dacă au expirat 2

ani după executarea pedepsei;

h) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani după executarea pedepsei;

i) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au expirat 8 ani după executarea pedepsei;

j) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave – dacă au expirat 10 ani după executarea pedepsei.

(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi complementare.

(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale.

1. Art.111 CP reglementează condiţiile de stingere a antecedentelor penale şi reabilitarea de drept a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi au fost eliberate de răspundere penală sau au executat pedepsele penale numite prin sentinţele instanţelor de judecată.

2. Prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă a acestuia, prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg în general dintr-o hotărâre a unui organ judiciar şi prin repunerea lui, în plan moral şi social, în situaţia pe care o avea înainte de condamnare sau liberare de răspundere penală.

3. Reabilitarea de drept (stingerea antecedentelor penale) se obţine în mod automat, în virtutea legii, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (art.111 CP) pentru acordarea reabilitării, de exemplu, expirarea termenelor indicate în art.111 CP şi nesăvârşirea altor infracţiuni în aceste termene) fără ca să se mai ceară existenţa altor condiţii.

4. Deoarece apariţia antecedentelor penale este condiţionată de numirea unei pedepse penale pentru condamnat, în cazurile de liberare de răspundere penală şi în unele cazuri de liberare de pedeapsa penală (expres indicate în lege – art.53, 89 CP), persoana se consideră fără antecedente penale.

5. La art.111 alin.(1) lit.a) CP se atribuie numai acele persoane liberate de pedeapsa penală în conformitate cu art.93 CP (liberarea de pedeapsă a minorilor), art.94 CP (liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei) şi art.97 CP (liberarea de pedeapsa penală datorită expirării termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare). Celelalte cazuri de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în Capitolul IX CP, nu duc la stingerea antecedentelor penale, deoarece persoana are unele decăderi din drepturi şi unele obligaţiuni, indicate expres în articolele respective ale Capitolului IX CP şi exprimate în sentinţa de condamnare, cât şi alte limitări prevăzute de lege, cum ar fi, de exemplu, concedierea din serviciu a unor categorii de persoane (militarii, poliţiştii etc.).

6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.(1) lit.b) CP se produce din momentul emiterii ordonanţei de încetare a procesului penal potrivit actului de amnistie de către organul de anchetă penală sau de către procuror, sau din momentul emiterii sentinţei (deciziei) de încetare a procesului penal de către instanţa de judecată.

7. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.(1) lit.c) CP (liberarea de executarea pedepsei penale potrivit actului de amnistie) se produce din momentul emiterii sentinţei de condamnare si de numire a pedepsei penale de către instanţa de judecată sau din momentul emiterii deciziei de către instanţa ierarhic superioară despre liberarea condamnatului de pedeapsă potrivit actului de amnistie.

8. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.(1) lit.c) CP (liberarea de executarea pedepsei penale potrivit actului de graţiere) se produce din momentul emiterii Decretului Preşedintelui RM despre graţierea totală a condamnatului (a se vedea şi comentariul de la art.108 CP). Graţierea parţială a condamnatului nu produce stingerea antecedentelor penale.

9. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.(1) lit.d) CP în privinţa persoanelor condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se produce din momentul expirării termenului de probă stabilit prin sentinţa instanţei de judecată în conformitate cu art.90 CP, sau din momentul pronunţării încheierii instanţei de judecată despre anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale în conformitate cu art.90 alin.(8) CP.

10. În cazul condamnării persoanei la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea, antecedentele penale, conform art.111 alin.(1) lit.e) CP, se sting automat, îndată după executarea pedepsei. Pedepse mai blânde decât închisoarea sunt toate celelalte pedepse penale pentru persoanele fizice, indicate în art.62 CP, cu excepţia detenţiunii pe viaţă (art.71 CP). Aceste pedepse pot fi amenda (art.64 CP), munca neremunerată în folosul comunităţii (art.67 CP) etc. Antecedentele penale în cazul amenzii se sting odată cu achitarea integrală a sumei amenzii, în cazul arestului – la sfârşitul ultimei zile de arest executat.

11. În cazul executării pedepselor sub formă de privaţiune de libertate sau detenţiune pe viaţă, antecedentele penale se sting după expirarea unor termene concrete indicate expres în art.111 alin.(1) lit.g)-j) CP. Durata termenelor de stingere a antecedentelor penale depinde de termenul pedepsei executate efectiv. De exemplu, dacă persoana a executat pedeapsa privaţiunii de libertate pe un termen de 1 an, antecedentele penale se vor stinge după expirarea termenului de 2 ani din momentul executării efective a acestei pedepse etc.

12. Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează, conform art.111 alin.(2) CP, pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi complementare.

13. Stingerea antecedentelor penale, conform art.111 alin.(3) CP, anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale. Acest fapt înseamnă reabilitarea totală a persoanei: ea nu se mai consideră condamnată, poate să practice orice activitate legală, chiar şi acele activităţi, care sunt interzise persoanelor condamnate, deoarece după stingerea antecedentelor penale persoana nu mai poate fi considerată condamnată.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CA Chişinău din 26 iunie 2008: „Instanţa de fond eronat a reţinut ca circumstanţă agravantă faptul că infracţiunea a fost comisă de o persoană care anterior a mai comis o infracţiune (f.d. 109 verso), deoarece antecedentele penale sunt stinse şi în aşa împrejurări nu putem reţine în sarcina inculpatului G.S o atare circumstanţă agravantă” (Decizia 1ra-187/08).

CP al CSJ din 4.07.2007: „În partea măsurii de pedeapsă stabilită condamnatului, Colegiul consideră că şi în această latură decizia instanţei de apel corespunde prevederilor legii şi procedurii de stabilire a pedepsei. După cum a motivat instanţa de apel, prima instanţă greşit a reţinut ca o circumstanţă agravantă precum că anterior B. a fost condamnat, deoarece antecedentul penal este stins.

Conform art.111 alin.(3) CP, stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedente penale. Prin urmare, această circumstanţă corect s-a reţinut de instanţa de apel în favoarea condamnatului” (Decizia 1ra-659/07).

ARTICOLUL 112. REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ

(1) Dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă de o comportare ireproşabilă, la cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale până la expirarea termenelor de stingere a acestora. Drept condiţii pentru primirea cererii de reabilitare judecătorească pot fi:

a) condamnatul nu a comis o nouă infracţiune;

b) a expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut la art.111 alin.(1) şi (2);

c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;

d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;

e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a atins vârstă de pensionare sau este incapabil de muncă.

(2) Reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale.

(3) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un an.

(4) Anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, conducea la respingerea cererii de reabilitare.

1. Reabilitarea judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numai prin intervenţia organelor judecătoreşti. Caracteristic reabilitării judecătoreşti este faptul că, pentru reabilitarea unui condamnat, nu este suficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, ci este necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţarea reabilitării condamnatului prin hotărâre judecătorească.

2. Procedura reabilitării judecătoreşti poate fi pornită doar la cererea persoanei care execută pedeapsa. Aceste prevederi legale, prevăzute în art.112 alin.(1) CP, indică asupra faptului că reabilitarea judecătorească nu poate fi iniţiată din oficiu sau la cererea altor persoane sau organe.

3. Art.112 alin.(1) lit.a)-e) CP prevede condiţiile de acordare a reabilitării judecătoreşti, acestea fiind:

4. Condamnatul să nu fi comis o nouă infracţiune. Această condiţie presupune faptul ca persoana condamnă să nu fi săvârşit vreo infracţiune în perioada cât antecedentele penale nu sunt stinse. Deoarece legea nu indică exhaustiv categoriile de infracţiuni care ar împiedica aplicarea reabilitării judecătoreşti, rezultă că orice infracţiune, prevăzută de PS a CP, săvârşită de către condamnat până la stingerea antecedentelor penale împiedică aplicarea reabilitării judecătoreşti. În cazul aplicării pedepsei penale pentru noua infracţiune, reabilitarea judecătorească va putea fi aplicabilă doar după executarea pedepsei pentru noua infracţiune şi în prezenţa condiţiilor prevăzute expres în art.112 CP.

5. Dacă pentru noua infracţiune s-a pornit urmărirea penală împotriva condamnatului, cererea de reabilitare judecătorească nu este respinsă, dar examinarea sa se va suspenda până la soluţionarea învinuirii.

6. Să fi expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut de art.111 alin.(1) şi (2) CP. Spre deosebire de reabilitarea de drept (art.111 CP), pentru care legea prevede un termen de reabilitare unic şi fix, pentru reabilitarea judecătorească sunt prevăzute termene mai multe, diferenţiate în raport cu diferite categorii de condamnări şi ţinându-se cont de comportamentul condamnatului. De exemplu, dacă condamnatul a executat pedeapsa de 4 ani privaţiune de libertate pentru o infracţiune gravă, antecedentele penale se vor stinge (reabilitarea de drept) peste 6 ani după executarea efectivă a pedepsei (art.111 alin.(1) lit.h) CP). Reabilitarea judecătorească va putea fi aplicată în acest caz, conform art.112 alin.(1) lit.b) CP, peste 3 ani după executarea efectivă a pedepsei.

7. Condamnatul a avut o comportare ireproşabilă. Reabilitarea judecătorească nu poate fi obţinută în situaţia în care condamnatul nu dovedeşte că a avut tot timpul o comportare ireproşabilă, că a respectat întocmai legile şi regulile de convieţuire socială, dovedind astfel că s-a îndreptat şi că merită reintegrarea socială completă şi din punct de vedere juridic. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii instanţa de judecată trebuie să

administreze probe din care să rezulte conduita bună a condamnatului la locul de muncă, în societate şi în familie pe toată perioada de la executarea pedepsei până la soluţionarea cererii de reabilitare.

8. Art.112 alin.(1) lit.d) CP prevede faptul ca condiţie de admitere a cererii de reabilitare judecătorească şi faptul ca persoana condamnată să fi achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată. Nu pot fi invocate drept încălcări ale acestei condiţii cazurile de neachitare a despăgubirilor civile în cazurile când partea civilă a renunţat benevol la despăgubiri.

9. În cazul în care instanţa de judecată constată că neîndeplinirea acestei condiţii nu se datorează relei-voinţe a condamnatului, ea poate admite cererea acestuia de reabilitare.

10. Art.112 alin.(1) lit.e) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii de reabilitare judecătorească şi faptul ca persoana condamnată îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a atins vârstă de pensionare sau este incapabil de muncă. Aceste condiţii pot exista separat, de exemplu, într-un caz condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, în alt caz a atins vârstă de pensionare, iar în al treilea, este incapabil de muncă.

11. Condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste atunci când are loc de lucru permanent sau provizoriu, lucrează ocazional, sezonier etc., sau are suficiente mijloace de existenţă sub formă de depuneri în bancă, în cazul succesiunii etc. Nu se consideră asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste în cazul cerşetoriei, afacerilor cu droguri, jocurilor de noroc etc. a condamnatului.

12. Conform art.112 alin.(2) CP, reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale (a se vedea şi comentariul de la art.111 alin.(3) CP).

13.Conform art.112 alin.(3) CP, în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un an. Termenul de un an se calculează de la data respingerii cererii de reabilitare. Dacă în această perioadă de un an survine reabilitarea de drept prevăzută în art.111 CP, antecedentele penale se sting automat, nemaifiind necesară reabilitarea judecătorească.

14.Conform art.112 alin.(4) CP, anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care, după acordarea ei, s-a descoperit că persoana reabilitată a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Cauza anulării reabilitării judecătoreşti o constituie deci existenţa, la momentul pronunţării hotărârii de reabilitare, a unei condamnări definitive a petiţionarului, necunoscută instanţei, condamnare intervenită înăuntrul termenului de reabilitare sau al termenului de suspendare condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP) şi descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a acordat reabilitarea.

Capitolul XII

CALIFICAREA INFRACŢIUNII

Doctrină: Borodac A., Calificarea infracţiunilor, Ed.Ştiinţa, Ch., 1996; Codul penal al RM, Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal, Comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005, Berliba V., Cojocaru R., Infracţiunea continuă şi continuată în legea penală a RM (RDP, 4, B., 2006), Borodac A., Gherman M., Calificarea infracţiunilor, Ed.Tipografia Centrală, Ch., 2006.

ARTICOLUL 113. NOŢIUNEA DE CALIFICARE A INFRACŢIUNII

(1) Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală.

(2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători.

1. Subliniem din start că legiuitorul i-a atribuit sintagmei calificare a infracţiunii utilizate în ipoteza normei prevăzute la art.113 alin.(1) CP sensul deplin al încadrării juridice a infracţiunii. Din aceste considerente, în conţinutul interpretării doctrinare, folosirea termenului de încadrare juridică a infracţiunilor echivalează cu noţiunea atribuită de legiuitor calificării infracţiunilor. Calificarea infracţiunilor redată prin prisma acestor interpretări are cu totul alt conţinut.

2. Calificarea infracţiunii constituie stabilirea caracterului penal al unei fapte, încadrarea în textul de lege care o prevede şi o sancţionează şi determinarea, în fapta comisă, a condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa acelei infracţiuni. Cât priveşte încadrarea juridică, aceasta constituie operaţiunea realizată de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi judecători, prin care se stabileşte concordanţa deplină între acţiunea concretă săvârşită de către făptuitor şi norma penală specială care incriminează acea acţiune, precum şi în raport cu dispoziţiile penale generale aplicabile faptei comise. Anume noţiunea de încadrare juridică este folosită pentru realizarea normelor procesual-penale, iar calificarea juridică echivalează cu incriminarea faptei în limitele conţinutului legii penale.

3. Încadrarea juridică temeinică şi legală implică în mod obligatoriu cunoaşterea şi stabilirea exactă a situaţiei de fapt în întreaga desfăşurare a procesului penal; înţelegerea deplină a conţinutului normelor penale speciale şi generale şi dexterităţile de aplicare a lor la infracţiunile concrete săvârşite.

4. Din punct de vedere tehnic, încadrarea juridică a infracţiunilor constituie invocarea concretă şi precisă a normei corespunzătoare a legii penale. Pornind de la specificul diferitelor norme cu caracter penal, nu fiecare trimitere la normă poate fi apreciată drept încadrare juridică. În primul rând, concluzia finală în procesul încadrării juridice a infracţiunilor conţine invocarea normei penale speciale. În acest ultim caz, în funcţie de structura tehnică elaborată de către legiuitor la calificarea infracţiunii, pot fi identificate următoarele posibilităţi: articol/articole, articol/articole-alineat/alineate, articol/articole-alineat/alineate-literă/litere.

5. În cea mai mare parte a cazurilor se face trimitere la o singură normă – norma din PS a CP. În alte cazuri, această invocare, în sens unic, nu este posibilă – în virtutea dispoziţiilor normative cu caracter special ori a realităţilor faptice manifestate. În baza celui dintâi temei, evidenţiem faptul că unele norme din PS a CP nu pot fi aplicate de sine stătător, ci numai în concurs cu alte norme (de exemplu, art.351 CP), iar potrivit celui de-al doilea temei enunţăm anumite posibilităţi de comitere a unui concurs de infracţiuni, temei care oferă posibilitate de alegare a două sau mai multor norme din PS a CP.

6. Trimiterea la normele PG a CP, cu unele excepţii, nu constituie o încadrare juridică a infracţiunii, dar anume cu ajutorul acestora, în cea mai mare parte a cazurilor, se determină semnele conţinutului normativ al normelor speciale. Chiar şi în cazurile de invocare a posibilităţilor de depenalizare nu este vorba de o încadrare

juridică. Excepţiile enunţate sunt determinate de punerea în acţiune a unor norme de extindere. Legea penală operează cu anumite norme de extindere a incriminării în cazul unor activităţi infracţionale atipice. Este vorba, în special, de normele prevăzute în art.26 CP (pregătirea de infracţiune), art.27 CP (tentativa de infracţiune), când se constată o activitate infracţională neconsumată şi se impune precizarea aceasta, fiind făcută prin invocarea normelor descrise în PG, alăturate normelor de incriminare. Or, legiuitorul operează în PS a CP doar cu fapte consumate. De asemenea, ideea PS a CP rezultă din aprecierea infractorului în calitate de autor al infracţiunii. În cazul constatării unei participaţii penale (art.41 CP), acţiunile autorului sunt încadrate numai în baza normei de incriminare, fără trimitere la norma de extindere a incriminării, deoarece acesta realizează activitatea tipică descrisă în dispoziţia articolului din PS a CP; acţiunile coautorilor vor fi încadrate potrivit normelor PS care au caracter de incriminare. În funcţie de faptul dacă conţinutul normei prevede ori nu în mod expres semnul accidental săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane (exceptând situaţiile unor pluralităţi naturale de făptuitori), faptele coautorilor sunt încadrate în limitele acestui semn ori în baza variantei-tip, în acest din urmă caz fiecare având caracter individual de încadrare; acţiunile organizatorului, ale instigatorului şi ale complicelui vor fi încadrate potrivit celor două norme: cea de incriminare a activităţii tipice a autorului, prevăzută în PS, şi cea care prevede activităţile atipice ale organizatorului, instigatorului şi ale complicelui – potrivit art.42 alin.(3), (4) şi (5) CP.

7. Încadrarea juridică a infracţiunilor urmează trei etape: stabilirea circumstanţelor reale ale cauzei; identificarea normei juridico-penale, care prevede fapta prejudiciabilă săvârşită; constatarea corespunderii semnelor faptei prejudiciabile săvârşite cu semnele unei componenţe de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală eludată.

8. În procesul de încadrare juridică a infracţiunilor are loc trecerea de la o formă a cunoaşterii (iniţială) la alta (de decizie). Cunoaşterea iniţială este acea obţinută în urma analizei semnelor faptei săvârşite şi cunoaşterea determinată de conţinutul normei juridico-penale aplicate. Cunoaşterea decisivă constituie însuşi rezultatul încadrării juridice a infracţiunii, în care sunt evaluate faptele infracţionale.

9. Încadrarea juridică a infracţiunilor nu trebuie evaluată ca un act momentan, însă ca o realizare consecutivă a unui şir întreg de acţiuni logice, orientate spre relevarea semnelor faptei care au importanţă juridică, a conţinutului normei aplicabile şi constatarea unei identificări între acestea.

10. Potrivit art.113 alin.(2) CP, încadrarea juridică oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Această modalitate a încadrării juridice a infracţiunilor este realizată în situaţia fiecărei cauze penale concrete la emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale, a ordonanţei de punere sub învinuire, rechizitoriului, în anumite cazuri, a ordonanţei de modificare a învinuirii de către procuror în instanţa de judecată şi la emiterea sentinţei.

11. Spre deosebire de încadrarea juridică oficială, cea neoficială evocă stabilirea caracterului penal al unei fapte comise, a condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa acelei infracţiuni, procedeu realizat de către persoanele ocupate cu activitatea ştiinţifică, autori de manuale, studenţi etc. Încadrarea juridică neoficială nu produce efecte juridice, ci are un rol de bază în dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, elaborarea proiectelor de lege etc.

12. În procesul calificării infracţiunilor, legiuitorul evaluează infracţiunile în funcţie de gradul prejudiciabil al acestora, stabilindu-le o pedeapsă adecvată. Numai încadrarea juridică corectă a acestora determină aplicarea strictă a principiului legalităţii, caracterului personal al răspunderii penale şi individualizării răspunderii şi pedepsei penale.

ARTICOLUL 114. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL UNUI CONCURS DE INFRACŢIUNI

Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală care prevăd faptele prejudiciabile săvârşite.

1. Concursul de infracţiuni presupune comiterea de către o persoană, în condiţiile prescrise de

art.33 CP, a două sau a mai multor fapte infracţionale. În art.114 CP sunt stabilite regulile de încadrare a concursului de infracţiuni, axate pe ideea obligativităţii aplicării pentru faptele aflate în concurs a unei pluralităţi de norme incriminatorii, astfel încât făptuitorului să-i fie aplicată o pedeapsă echitabilă pentru infracţiunile săvârşite.

2. Prescriind obligativitatea aplicării unei pluralităţi de norme pentru concursul de infracţiuni, legiuitorul a lăsat să se înţeleagă că, în cazul unităţii infracţionale şi a concurenţei normelor juridico-penale, devine aplicabilă o singură normă din PS a CP.

3. Prin luarea în considerare a naturii juridice aferente faptelor prejudiciabile ce alcătuiesc concursul de infracţiuni, dispoziţia art.114 CP stabileşte două reguli de calificare a instituţiei vizate:

invocarea a două sau a mai multor articole din PS a CP;

invocarea a două sau a mai multor alineate ale unui singur articol din PS a CP.4. De menţionat că prezenta formulare a art.114 CP este axată pe vechiul concept legal al

concursului de infracţiuni, în care legiuitorul instituia obligativitatea prevederii faptelor concurente la diferite articole sau alineate ale unui singur articol din CP. Potrivit noilor modificări normative, pentru existenţa concursului o asemenea condiţie nu mai apare ca obligatorie, fapt ce solicită intervenţia legiuitorului autohton în vederea reformulării art.114 CP, în corespundere cu noul concept legal al concursului de infracţiuni promovat de către legiuitorul nostru.

5. Prima regulă de încadrare, consacrată de art.114 CP, se aplică în privinţa concursului eterogen, alcătuit din infracţiuni îndreptate împotriva unor obiecte juridice distincte sau a căror natură juridică este diferită (de exemplu, omor intenţionat şi viol). Regula devine funcţionabilă şi pentru concursul omogen de infracţiuni, constituit din infracţiuni ale căror semne sunt descrise în articole distincte (de exemplu, furt şi tâlhărie). La încadrarea concursului de infracţiuni, în formele semnalate, urmează a fi invocate toate articolele care prevăd răspunderea penală pentru faptele ce intră în concurs.

6. A doua regulă vizează concursul omogen de infracţiuni, constituit din fapte prevăzute de un singur articol din PS a CP. În acest caz, făptuitorul săvârşeşte de două sau de mai multe ori una şi aceeaşi faptă descrisă de un articol incriminator al PS a CP. Configuraţia infracţiunilor ce alcătuiesc concursul de infracţiuni în situaţia semnalată se poate prezenta sub următoarele varietăţi: două sau mai multe variante tipice ale unei infracţiuni (furt neagravat urmat de săvârşirea unui alt furt neagravat); varianta-tip plus una sau mai multe variante-agravante ale infracţiunii ori viceversa (de exemplu, furt neagravat urmat de comiterea unui furt agravat); două sau mai multe variante agravate ale infracţiunii prevăzute la diferite alineate ale unui articol din PS a CP (de exemplu, furtul agravat prevăzut de art.186 alin.(2), urmat de un furt agravat prevăzut de art.186 alin.(3) CP); două sau mai multe variante agravante ale infracţiunii prevăzute de unul şi acelaşi alineat sau literă a normei de incriminare (furt agravat prevăzut de art.186 alin.(2) CP, urmat de furt agravat prevăzut de acelaşi alineat al art.186 CP).

7. De la cea de-a doua regulă de încadrare a concursului omogen de infracţiuni, alcătuit din fapte infracţionale identice, la art.33 CP este prevăzută o situaţie de excepţie. Potrivit textului de lege, activitatea infracţională urmează a fi încadrară după regulile unităţii de infracţiuni în cazurile „...când săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de circumstanţe care agravează pedeapsa”. Situaţiile de săvârşire reiterativă a unei infracţiuni identice, în atare condiţii, intră în sfera de aplicare a infracţiunii unice, dacă infracţiunea este descrisă printr-un semn calificativ prin care este dozată răspunderea penală pentru săvârşirea reiterativă a aceleiaşi fapte infracţionale (de exemplu, violul neagravat urmat de un alt viol neagravat prevăzut de art.171 alin.(2) lit.a) CP).

8. Totodată, şi în situaţia de excepţie invocată anterior, devin funcţionabile regulile de încadrare a concursului de infracţiuni atunci când: una dintre infracţiunile reiterative a fost întreruptă la o altă etapă a activităţii infracţionale (de exemplu, infracţiunea consumată a fost urmată de o pregătire sau o tentativă de infracţiune, ori viceversa); la săvârşirea infracţiunilor reiterative, făptuitorul a avut diferite contribuţii infracţionale în calitate de participant (de exemplu, la prima infracţiune, făptuitorul a avut calitatea de autor, iar la cealaltă – de organizator, instigator sau complice, ori viceversa).

9. Soluţiile invocate sunt susţinute şi în HP CSJ din 28.06.2004/23, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, în care, la pct.24, instanţa supremă explică „în cazurile în care, după vreuna din infracţiunile prevăzute la alin.(1) art.186-192 CP, a fost săvârşită: (...) c) o infracţiune care a fost întreruptă la o altă etapă a activităţii infracţionale (de exemplu, când furtul consumat a fost urmat de tentativa de furt sau pregătirea de furt, ori viceversa); d) o infracţiune în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul caz a fost autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, ori viceversa), calificarea se face conform regulilor concursului de infracţiuni” (BCSJ, 8, 2004).

ARTICOLUL 115. CALIFICAREA

INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI NORMELOR PENALE

(1) Concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune.

(2) Alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art.116-118.

1. Concurenţa normelor penale prezumă existenţa unei singure situaţii faptice cu caracter

infracţional (adică este comisă o singură faptă sau un singur sistem de fapte prejudiciabile, spre deosebire de unele forme de manifestare a unităţii ori a pluralităţii de infracţiuni), care cade în mod deplin sub incidenţa semnelor a două sau mai multor norme penale, încadrarea fiind posibilă în baza oricărei norme dintre acestea, însă se invocă doar una.

2. În acest context, trebuie aleasă anume norma (doar una dintre mai multe) care reflectă cel mai exact natura juridică şi socială a faptei prejudiciabile comise, care prevede un cumul mai mare de semne ale faptei infracţionale comise în realitate şi, concomitent, se răsfrânge, în afară de fapta infracţională respectivă, asupra unui număr mai redus de alte modalităţi normative ale infracţiunii (care este mai deplină, mai amplă după conţinut şi mai restrânsă ca volum). Între normele concurente există o legătură intrinsecă şi interdependentă. Caracteristica generală a normelor, care se află în concurenţă, constă în faptul că acestea cu diferit grad de generalizare şi cu diferită deplinătate prevăd semnele uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Corespunzător, atât la nivelul conţinutului, cât şi la nivelul volumului, aceste norme parţial coincid.

3. Deseori regulile de concurenţă se înlocuiesc în fapt cu aplicarea normei care prevede infracţiunea mai gravă. Într-o mare varietate a cazurilor, norma mai deplină prevede fapta infracţională comisă şi, de regulă, ea prevede şi o sancţiune mai aspră comparativ cu norma care o cuprinde doar parţial. Ea pune accent, în principiu, pe o gamă mai largă de relaţii sociale apărute în calitate de obiect al infracţiunii, prevede fapte mai complexe, precum şi consecinţe mai grave. Însă a ne baza întotdeauna şi exclusiv pe această modalitate de soluţionare a problemelor de concurenţă, adică pe compararea sancţiunilor conţinute în două sau mai multe articole, ar fi, evident, greşit. Rolul multilateral al sancţiunii, în comparaţie cu conţinutul componenţei de infracţiune, poate fi determinat în mod evident în cazul concurenţei dintre norma generală şi norma specială. Multe norme speciale nu agravează, ci atenuează răspunderea penală comparativ cu norma generală. Această situaţie îşi are explicaţia în faptul că, cu certitudine, legiuitorul, prevăzând cazurile particulare în normele speciale, a apreciat şi gradul prejudiciabil al acestor infracţiuni. Încercând a aplica întotdeauna o normă mai aspră, se ignorează această apreciere impusă de către legiuitor.

4. Dacă în procesul încadrării juridice este exclusă (abrogată) una dintre normele concurente, fapta infracţională comisă urmează a fi încadrată în baza normei care a rămas în vigoare şi, de fapt, acţiona la momentul comiterii infracţiunii.

5. Potrivit art.115 alin.(2) CP concurenţa normelor juridico-penale îşi găseşte cadrul normativ în contextul normelor prevăzute de art.116-118 CP. Evaluând aceste norme, determinăm următoarele forme de exprimare a instituţiei analizate:

concurenţa dintre o normă generală şi o normă specială (art.116 CP). Ca modalitate a acesteia se evidenţiază concurenţa dintre două norme speciale (art.117 CP). Or, anume cea de-a doua formă de manifestare a concurenţei este posibilă în virtutea existenţei doar a celei dintâi. Concurenţa dintre două norme speciale, în baza art.117 CP, are trei varietăţi, care vor fi supuse ulterior analizei şi comentării;

concurenţa dintre o normă-parte şi o normă-întreg (art.118 CP).6. Dacă în contextul unor norme penale se constată prezenţa mai multor categorii de

concurenţă (concurenţa dintre o normă generală şi o normă specială şi concurenţa dintre o normă-parte şi o normă-întreg), concluzia finală trebuie să fie aceeaşi.

ARTICOLUL 116. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI DINTRE NORMELE GENERALE ŞI CELE SPECIALE

(1) Normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială – norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte.

(2) În cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială.

1. Prima categorie de concurenţă a două norme juridico-penale este caracterizată prin faptul că una

dintre normele concurente prevede un anumit cerc de fapte prejudiciabile, iar cea de-a doua normă – cazurile particulare ale acestui cerc larg de fapte. Este vorba de concurenţa dintre o normă generală şi o normă specială. Dacă este necesar să comparăm mai multe norme care concurează de la general la special, în cazul tuturor normelor concurente în asemenea modalitate sunt prezente anumite semne comune, care au un anumit grad de abstractizare (de fapt, specific fiecărei componenţe de infracţiune), însă cel mai scăzut nivel de abstractizare este în cazul normei speciale.

2. Potrivit art.116 alin.(1) CP, norma generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar norma specială – norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte. În acest context, norma generală cuprinde un conţinut generic, iar cea specială – un conţinut tipic de infracţiune. Drept conţinut tipic apar normele care indică fapte infracţionale şi, evident, se includ în limitele conţinutului generic respectiv, dar la care se adaugă şi anumite semne speciale. Norma specială se află într-o legătură strânsă cu cea generală, constituie o continuare logică a acesteia, o varietate a ei.

3. În corespundere cu principiile de încadrare juridică a infracţiunilor şi în baza art.116 alin.(2) CP, în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială. Nu are importanţă convenţionalitatea sancţiunilor acestor norme.

4. Norma generală este rezervată pentru anumite situaţii care nu sunt expres prescrise de norma specială. Această soluţie este dictată de faptul că legiuitorul, delimitând norma specială din spectrul amplu de fapte pe care le conţine norma generală, a determinat în mod direct raportul faţă de asemenea varietate a faptelor prejudiciabile.

5. Norma generală şi norma specială pot fi aplicate în procesul încadrării juridice şi concomitent. Aceasta, însă, are loc doar în cazurile în care se constată un concurs real de infracţiuni.

6. Concurenţa dintre norma generală şi norma specială poate fi parţială sau deplină.7. Concurenţa dintre norma generală şi norma specială poate avea mai multe varietăţi. Una dintre

ele este situaţia în care sunt prezente două (sau mai multe) articole aparte din PS, unul dintre care are caracter general, iar altul – caracter special.

8. Concurenţa însă poate interveni şi între două modalităţi normative incluse în cadrul unei singure norme prin diferite alineate. Este vorba despre concurenţa între componenţa de bază şi componenţa circumstanţială. Evident că oricare componenţă circumstanţială are prioritate faţă de componenţa de bază. În cazul în care există o concurenţă dintre o componenţă de bază şi o componenţă circumstanţială cu efect agravant, lipsa ultimei determină încadrarea potrivit primei norme.

9. Astfel, potrivit HP CSJ din 22.11.2004, 37, pct.6, Cu privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii: conform alin.(2) şi (3) ale art.165 şi 206 CP răspunderea penală poate surveni în cazurile când dispoziţiile alineatelor (1) din aceste articole sunt însoţite de calificativele respective // BCSJ,8, 2005.

10. Asemenea regulă se aplică şi în cazul în care există o concurenţă dintre o normă generală şi o normă specială cu efect atenuant, însă incriminate în articole distincte din legea penală.

11. Aplicarea eronată a normei generale în locul celei speciale, ori invers, ar însemna că norma care, de fapt, corespunde faptei comise este substituită cu o normă mult mai severă ori mai blândă (în mare parte), însă întotdeauna mai largă sau mai redusă ca volum.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2002: „(...) acţiunile persoanei legate de punerea în circulaţie a banilor falşi pot fi încadrate ca escrocherie doar în cazul în care bancnotele (ori monedele) false vădit nu corespund cu cele autentice şi în mod normal nu pot fi puse în circulaţie, însă persoana urmăreşte intenţia de înşelare şi profită de anumite condiţii, lipsă de iluminare, vederea slabă a persoanei înşelate şi alte asemenea condiţii...” (Decizia 1ca-13/2002).

ARTICOLUL 117. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI DINTRE DOUĂ NORME SPECIALE

Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:

a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante – infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;

b) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante – infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă;

c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante – infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră.

1. Ca modalităţi ale normelor speciale apar conţinuturile cu circumstanţe agravante sau cu

circumstanţe care atenuează răspunderea penală. Din aceste specificări, putem determina anumite modalităţi ale concurenţei dintre două norme speciale, care au un cadru legal bine determinat (art.117 CP):

dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante; dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante; dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante.2. În cazul concurenţei dintre două norme speciale, trebuie aplicată norma care conţine mai multe

semne speciale, ce se răsfrâng asupra unui cerc mai restrâns de situaţii. Cu alte cuvinte, concurenţa dintre mai multe norme speciale trebuie soluţionată în favoarea normei cu caracter mai special, indiferent de faptul care pedeapsă este prevăzută de această normă – mai blândă sau mai aspră. Această regulă îşi are explicaţia în faptul că legiuitorul, bazându-se nu numai pe existenţa gradului prejudiciabil mai mare al infracţiunii, dar şi pe caracterul şi gradul pericolului social mai ridicat al comportamentului infracţional, adoptă norme speciale.

3. Legiuitorul s-a condus, în esenţă, la stabilirea normelor conţinute la lit.a) şi b) ale articolului supus comentariului, de principiul juridic al dreptului penal – umanismul legii penale, dând prioritate de aplicaţie în cazul unor asemenea forme de concurenţă normei mai blânde (bazându-se pe caracterul pedepsei pasibile aplicării).

4. La concurenţa normelor speciale cu circumstanţe agravante prioritate de încadrare trebuie acordată normelor cu circumstanţe deosebit de agravante. Aceasta rezultă din faptul că legiuitorul a prevăzut, prin norma juridico-penală care conţine circumstanţe deosebit de agravante, şi posibilitatea altor cazuri de comitere a faptelor analoage, în speţă cu efect de agravare a răspunderii penale.

5. În baza explicaţiilor conţinute în HP CSJ din 07.11.2005/17/7, Cu privire la practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală (HP CSJ din 28.06.2004, 23, 8, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor) (4)... Dacă violul sau acţiunile violente cu caracter sexual au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute la diferite alineate ale art.171 şi/sau 172 CP, atunci, în absenţa concursului real de infracţiuni, faptele se califică numai potrivit acelui alineat ale art.171 şi/sau 172 CP care prevede o sancţiune mai severă (dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia a fost săvârşită în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute la diferite alineate ale articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate doar conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă) // BCSJ, 3, 2006 (BCSJ, 8, 2004). Cu referire la HP CSJ din 07.11.2005, 16, pct.17, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj dacă şantajul a fost săvârşit în prezenţa câtorva circumstanţe agravante prevăzute la diferite alineate ale art.189 CP, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, faptele comise trebuie calificate numai conform acelui alineat al art.189 CP care prevede o sancţiune mai severă// BCSJ, 4, 2006.

6. Fapta care cade, concomitent, sub incidenţa mai multor norme, când una dintre ele prevede semne circumstanţiale cu caracter agravant, iar alta – semne circumstanţiale cu caracter atenuant, urmează a fi încadrată în limitele conţinutului normativ atenuant. Această aplicare se bazează pe principiul umanismului, precum şi pe faptul că legiuitorul oferă o mare importanţă circumstanţelor care atenuează răspunderea penală a persoanei în detrimentul celor cu caracter invers.

ARTICOLUL 118. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI DINTRE O PARTE ŞI UN ÎNTREG

(1) Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai multor norme penale, una din ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte – numai unele părţi ale ei.

(2) Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvârşite.

 1. Cea de-a doua modalitate a concurenţei este legată de conţinutul normelor concurente – concurenţa

dintre o normă-parte şi o normă-întreg. Această regulă, în afară de definirea tradiţională este numită şi concurenţa dintre o normă mai mult şi una mai puţin deplină. În cazul celui de-al doilea tip de concurenţă delimitarea normelor este cu mult mai complicată. Semnele acestor conţinuturi normative se referă la diferite elemente constitutive, neprezentând în sine concretizarea unui semn generic.

2. Prin această modalitate a concurenţei se înţelege situaţia în care sunt prezente două sau mai multe norme, una dintre care inhibă fapta infracţională comisă în întregime, iar celelalte – doar unele părţi ale ei. Aceste norme se află într-un raport de subordonare după conţinut.

3. La concurenţa între o parte şi întreg este necesar a stabili, mai întâi de toate, care dintre elementele constitutive ale conţinutului normativ mai deplin sunt prevăzute de normele respective. Ulterior, trebuie să determinăm după care semne ale conţinutului normativ această concurenţă decurge. Concurenţa dintre o parte şi întreg poate avea loc după obiect, subiect (condiţii preexistente), latură obiectivă şi latură subiectivă (conţinut constitutiv), ori concomitent după câteva elemente ale componenţei de infracţiune.

4. Concurenţa dintre o parte şi întreg, punând accent pe obiectul infracţiunii, de regulă, este alăturată şi concurenţei după alte elemente ale componenţei de infracţiune în această varietate. Explicaţia acestei idei iniţiate o găsim în faptul că nu pot exista infracţiuni care se deosebesc numai după obiectul de atentare. Oricum, în cazul concurenţei părţii şi întregului în baza obiectului infracţiunii se aplică articolul, în care este prevăzută protecţia juridico-penală a unui obiect mult mai amplu şi complex. Deci, fiecare infracţiune cauzează daune anumitor relaţii sociale care formează categoria obiectului infracţiunii sau le pune în pericol. Urmarea imediată (dauna pricinuită), însă, constituie un semn constitutiv al laturii obiective. Din aceste considerente, delimitarea pe baza obiectului este întotdeauna legată, cel puţin, şi de delimitarea pe baza semnelor laturii obiective.

5. Conform laturii obiective, concurează normele care prevăd răspunderea penală pentru atentate asupra unuia şi aceluiaşi obiect juridic (obiecte juridice). În teoria dreptului penal, este indicat că modalităţile de bază ale concurenţei după latura obiectivă a infracţiunii presupun o asemenea corelaţie între două sau mai multe norme care se reduc la următoarele situaţii: faptele, prevăzute de una dintre norme, constituie doar o parte a celor prevăzute de cealaltă normă; consecinţele infracţionale, prevăzute de o normă, constituie o parte a consecinţelor prejudiciabile prevăzute de altă normă; una dintre norme poate prevedea doar faptele prejudiciabile care nu au cauzat anumite consecinţe infracţionale sau au creat doar pericolul cauzării unor daune, pe când cea de-a doua normă cuprinde şi consecinţele survenite.

6. În principiu, acest tip de concurenţă există atunci când se întâlneşte o infracţiune unică simplă şi o infracţiune unică complexă compusă, când una dintre infracţiuni (infracţiunea unică simplă) constituie un semn obligatoriu sau circumstanţial al celei de-a doua infracţiuni (infracţiunea complexă compusă). Spre exemplu, tâlhăria. În acest context, la concurenţa dintre o parte şi întreg, prioritate la încadrare se acordă normei conţinute în întreg. Din această regulă generală, practica judiciară a modelat o anumită excepţie: dacă partea reprezintă o infracţiune mult mai gravă decât cea a întregului, fapta urmează a fi încadrată în baza regulilor concursului de infracţiuni. În cadrul concurenţei dintre o infracţiune simplă şi o infracţiune complexă compusă prioritate de încadrare i se acordă celei complexe compuse.

7. Infracţiunea, metoda de comitere a căreia constituie o infracţiune de sine stătătoare, este încadrată doar în limitele normei care conţine mai deplin fapta comisă. Invocarea suplimentară a articolului care prezumă răspunderea penală pentru însăşi metoda de săvârşire a infracţiunii, în acest caz nu este necesară. Aceasta constituie o varietate a concurenţei dintre parte şi întreg.

8. Potrivit laturii subiective, concurează infracţiunile la care elementele obiective ale infracţiunii sunt omogene. Se presupune că diferite forme ale vinovăţiei pot fi enunţate în asemenea consecutivitate, în care fiecare formă anterioară a vinovăţiei e mai deplină şi mai largă la nivel de conţinut decât cea imediat următoare. O asemenea consecutivitate va fi: intenţia directă, intenţia indirectă, încrederea exagerată în sine, neglijenţa criminală. Dacă o asemenea presupunere ar fi corectă, atunci în prezenţa altor condiţii analoage problema concurenţei după latura subiectivă întotdeauna trebuie soluţionată în favoarea unei forme mai grave de vinovăţie.

9. În limitele uneia şi aceleiaşi forme de vinovăţie o importanţă definitorie îi este atribuită orientării mai largi a intenţiei (sau posibilităţii mult mai largi de previziune în cazul imprudenţei), precum şi prezenţei unui anumit scop comparativ cu lipsa acestuia.

10.La nivelul concurenţei motivelor de comitere a infracţiunilor, fapta se încadrează în limitele acelei norme, care prevede acel motiv, în baza căruia a fost ales actul volitiv şi care a fost pus la baza luării deciziei.

11.Este posibilă şi concurenţa după subiectul infracţiunii. În acest caz, însă, concurenţa dintre parte şi întreg coincide cu concurenţa dintre norma generală şi norma specială. În cazul acestei modalităţi de concurenţă întotdeauna trebuie aplicată acea normă, care cuprinde mai deplin toate semnele ce corespund faptei infracţionale.

12.Problema corelaţiei între parte şi întreg, în cadrul concurenţei normelor penale, intervine şi în cauzele vizând pregătirea de infracţiune sau tentativa infracţională. După regula generală, mai completă este norma care prevede infracţiunea consumată, comparativ cu cea vizând tentativa infracţională, iar cea din urmă normă – comparativ cu norma referitoare la pregătirea de infracţiune. Deci, etapa infracţională ulterioară inhibă etapa anterioară (această regulă elementară uneori este scăpată din vedere la examinarea cauzelor cu privire la sustrageri, fapt care determină, spre exemplu, încercarea nereuşită de a sustrage anumite bunuri dintr-un depozit, repetată în imediat următoarea zi şi dusă până la capăt, încadrarea neîntemeiată ca o infracţiune aparte, de fapt reprezentând doar o parte a unei infracţiuni). Acest lucru este posibil doar în cazurile în care pregătirea, tentativa şi infracţiunea consumată sunt prevăzute de una şi aceeaşi normă a PS a CP. În cazul în care este vorba despre compararea diferitelor infracţiuni, pot fi luate şi alte decizii, în funcţie de faptul care anume normă prevede mai deplin fapta comisă. Această normă poate fi şi cea care prescrie răspunderea penală şi pentru activitatea infracţională neconsumată.

13.În cazul în care fapta este prevăzută de două sau mai multe norme, una dintre care o cuprinde în întregime, iar celelalte – doar unele părţi, infracţiunea urmează a fi încadrată conform normei care cuprinde mai deplin toate semnele faptice.

14.Pornind de la explicaţiile HP CSJ din 28.06.2004, 23, 8, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor „(1) Semnele de cauzare a vătămării intenţionate... medii a integrităţii corporale sau sănătăţii victimei în cadrul tâlhăriei sau şantajului sunt cuprinse în dispoziţia art.188 şi art.189 CP şi nu necesită o încadrare separată şi în baza art.152 CP. 15. (4) Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a unui document, falsificat anterior de o altă persoană urmează a fi calificată doar conform art.190 CP... 18. (3) Atunci când abuzul de putere sau abuzul de serviciu reprezintă metoda de săvârşire a escrocheriei sau a delapidării averii străine, trebuie aplicate numai prevederile de la lit.d) alin.(2) art.190 şi lit.d) alin.(2) art.191 CP...”// BCSJ, 8, 2004.

15.Apelând la HP CSJ din 07.11.2005, 17, Cu privire la practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală „11. (4)... în urma violului calificarea suplimentară conform art.211 sau 212 CP nu este necesară. 15. (1) Violul sau acţiunile violente cu caracter sexual, care au cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se califică numai conform art.171 alin.(3) lit.d) sau art.172 alin.(3) lit.c) CP. În aceste cazuri nu este necesară calificarea suplimentară potrivit art.157 CP. Violul sau acţiunile violente cu caracter sexual, care au provocat din imprudenţă decesul victimei, se califică numai conform art.171 alin.(3) lit.e) sau art.172 alin.(3) lit.d) CP şi nu este necesară calificarea suplimentară potrivit art.149 CP. 15.(3) dacă în timpul violului sau al acţiunilor violente cu caracter sexual constrângerea fizică s-a exprimat în vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, faptele săvârşite se califică numai conform art.171 sau 172 CP, nefiind necesară calificarea suplimentară potrivit art.152 CP”// BCSJ, 3, 2006.

16.Asemenea reglementări le conţine HP CSJ din 07.11.2005, 16, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj // BCSJ, 4, 2006, HP CSJ din 19.06.2006, 4, Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism //BCSJ, 1, 2007 etc.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 31.05.2005: Calificarea infracţiunii în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg. „Fapta comisă de către inculpat se cuprinde în întregime în componenţa de infracţiune prevăzută de art.191 alin.(2) lit.c) şi d), CP şi încadrarea acţiunilor lui şi în baza art.327 alin.(1) CP este de prisos, suplimentar calificat” (Decizia 1re-56/2005).

CP al CSJ din 28.06.2005: Calificarea infracţiunii în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg. „Vătămarea gravă a integrităţii corporale este semnul calificativ al art.188 alin.(3) lit.c) CP, de aceea condamnarea inculpatului şi în baza art.151 alin.(2) lit.d) şi h) CP este de prisos” (Decizia 1ra-411/2005).

Capitolul XIII

ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL COD

ARTICOLUL 119. DISPOZIŢII GENERALE

Ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele definite în prezentul capitol, înţelesul lor este cel prevăzut la articolele ce urmează.

ARTICOLUL 120. TERITORIUL

Prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul ţării se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele Republicii Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.

ARTICOLUL 121. SECRETUL DE STAT

Prin secret de stat se înţeleg informaţiile protejate de stat în domeniul activităţii lui militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de investigaţii, a căror răspândire, divulgare, pierdere, sustragere sau nimicire poate periclita securitatea statului.

ARTICOLUL 122. PERSOANA CARE SE BUCURĂ DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ

Prin persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege:

a) şeful statului străin, inclusiv fiecare membru al organului colegial care exercită funcţiile şefului de stat conform constituţiei statului respectiv, fie şeful guvernului, fie ministrul de externe al statului străin, precum şi membrii familiilor lor care îi însoţesc;

b) oricare reprezentant ori persoană cu funcţie de răspundere a statului străin sau oricare persoană cu funcţie de răspundere ori alt agent al organizaţiei internaţionale interguvernamentale care, conform dreptului internaţional, are dreptul la protecţie specială contra oricărui atac asupra persoanei, libertăţii şi demnităţii sale, precum şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei.

ARTICOLUL 123. PERSOANA CU FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE

(1) Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.

(2) Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de răspundere al cărei mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de răspundere le-a delegat împuternicirile sale.

ARTICOLUL 124. PERSOANA CARE GESTIONEAZĂ O ORGANIZAŢIE COMERCIALĂ, OBŞTEASCĂ

SAU ALTĂ ORGANIZAŢIE NESTATALĂ

Prin persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală se înţelege persoana căreia, în organizaţia indicată sau într-o subdiviziune a acesteia, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor sau acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.

ARTICOLUL 125. DESFĂŞURAREA

ILEGALĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR

Prin desfăşurare ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege:

a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele autorizate;

b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie;

c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie;

d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sau plastografiate.

ARTICOLUL 126. PROPORŢII DEOSEBIT DE MARI, PROPORŢII MARI, DAUNE CONSIDERABILE ŞI DAUNE ESENŢIALE

(1) Se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 5000 şi, respectiv 2500 unităţi convenţionale de amendă.

(2) Caracterul considerabil sau esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în considerare valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege – gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

[Art.126 modificat prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2007, în vigoare 08.02.2008][Art.126 modificat prin Legea nr.277-XVI din 04.11.05, în vigoare 02.12.05][Art.126 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

ARTICOLUL 127. TIMPUL DE RĂZBOI

Prin timp de război se înţelege intervalul de la data declarării mobilizării sau a începerii operaţiilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace.

ARTICOLUL 128. INFRACŢIUNI MILITARE

(1) Prin infracţiuni militare se înţeleg infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a serviciului militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar prin contract, în termen, cu termen redus sau ca rezervişti concentraţi ori mobilizaţi.

(2) Militarii care au săvârşit infracţiuni sunt traşi la răspundere penală în conformitate cu prevederile părţilor generală şi specială ale prezentului cod.

[Art.128 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]

ARTICOLUL 129. ARMELE

(1) Prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale.

(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi folosite ca arme sau care au fost întrebuinţate pentru atac.

ARTICOLUL 130. MERCENAR

Prin mercenar se înţelege persoana care activează pe teritoriul unui stat implicat într-un conflict armat, în acţiuni militare sau în alte acţiuni violente orientate spre răsturnarea sau subminarea orânduirii constituţionale a acestuia ori violarea integrităţii lui teritoriale în scopul primirii unei recompense materiale, nefiind cetăţean al acestui stat, neavând domiciliu permanent pe teritoriul acestuia şi nefiind împuternicită cu executarea unor obligaţii oficiale.

[Art.130 modificat prin Legea nr.282-XVI din 10.11.05, în vigoare 02.12.05]

ARTICOLUL 131. FAPTA SĂVÂRŞITĂ ÎN PUBLIC

Prin faptă săvârşită în public se înţelege fapta comisă:

a) într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă în momentul săvârşirii faptei în acel loc nu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului;

b) în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvârşirii faptei erau de faţă două sau mai multe persoane;

c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută, dacă aceasta s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate cu caracter familial, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;

e) prin orice mijloace recurgând la care făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

ARTICOLUL 132. MIJLOACELE DE TRANSPORT

Prin mijloace de transport se înţeleg toate tipurile de automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice.

ARTICOLUL 133. VALORI CULTURALE

Prin valori culturale cu caracter religios sau laic se înţeleg valorile indicate în Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 14 noiembrie 1970 privind măsurile îndreptate spre interzicerea şi prevenirea introducerii, scoaterii şi transmiterii ilicite a dreptului de proprietate asupra valorilor culturale.

ARTICOLUL 134. RUDENIA

(1) Prin rudenie se înţelege legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz – în linie colaterală.

(2) Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri.

(3) Rudele unuia dintre soţi sunt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul de afinitate sunt asimilate liniei şi gradului de rudenie.

(4) Rude apropiate sunt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii lor.

[Art.134 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

ARTICOLUL 1341. SUBSTANŢE NARCOTICE, PSIHOTROPE ŞI PRECURSORI

(1) Prin substanţă narcotică sau psihotropă se înţelege substanţa de origine naturală sau sintetică şi preparatul conţinând o astfel de substanţă, care provoacă dereglări psihice şi dependenţă fizică la consumul lor abuziv.

(2) Prin analog al substanţei narcotice sau psihotrope se înţelege substanţa care, conform componenţei sale şi efectului pe care îl produce, se asimilează cu substanţa narcotică sau psihotropă.

(3) Prin precursor se înţelege substanţa de origine naturală sau sintetică utilizată ca materie primă la producerea de substanţe narcotice sau psihotrope.

(4) Listele substanţelor narcotice, psihotrope şi precursorilor se aprobă de Guvern.

(5) În cazul sustragerii, însuşirii, extorcării sau altor acţiuni ilegale cu substanţe narcotice, psihotrope, cu analoage ale acestora şi cu plantele care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, proporţiile mici, mari sau deosebit de mari se determină conform cantităţilor mici, mari sau deosebit de mari ale substanţelor narcotice, psihotrope şi ale plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope.

[Art.1341 introdus prin Legea nr.277-XVI din 04.11.05, în vigoare 02.12.05]

ARTICOLUL 1342. AERONAVĂ AFLATĂ ÎN ZBOR ŞI AERONAVĂ AFLATĂ ÎN EXPLOATARE

(1) O aeronavă se consideră a fi în zbor din momentul în care, fiind terminată îmbarcarea, toate uşile exterioare ale acelei nave au fost închise şi până în momentul în care una dintre aceste uşi este deschisă în vederea debarcării. În caz de aterizare forţată, se consideră că zborul continuă până în momentul când autorităţile competente iau în primire aeronava, precum şi persoanele şi bunurile de la bord.

(2) O aeronavă se consideră a fi în exploatare din momentul în care personalul de la sol sau echipajul începe să o pregătească în vederea efectuării unui anumit zbor şi până la expirarea unui termen de 24 de ore după orice aterizare. Perioada de exploatare cuprinde, în orice caz, întreaga durată de aflare a aeronavei în zbor.

[Art.1342 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 1343. PLATFORMĂ FIXĂ

Prin platformă fixă se înţelege o insulă artificială, o instalaţie sau o lucrare ataşată permanent de fundul mării în vederea explorării şi exploatării resurselor sau pentru alte scopuri economice.

[Art.1343 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 1344. DISPOZITIV EXPLOZIV SAU ALT DISPOZITIV CU EFECT LETAL

Prin dispozitiv exploziv sau alt dispozitiv cu efect letal se înţelege:

a) arma sau dispozitivul exploziv sau incendiar destinat sau capabil să cauzeze moartea, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune materiale esenţiale;

b) arma sau dispozitivul destinat sau capabil să cauzeze moartea, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune materiale esenţiale prin eliberarea, diseminarea sau acţiunea substanţelor chimice toxice, a agenţilor biologici ori a toxinelor sau a altor substanţe analoage, a radiaţiei sau a substanţelor radioactive.

[Art.1344 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 1345. OBIECT DE STAT SAU GUVERNAMENTAL

Prin obiect de stat sau guvernamental se înţelege obiectul permanent ori temporar sau mijlocul de transport care este utilizat sau ocupat de reprezentanţii statului, membrii Guvernului, ai organului legislativ sau judiciar, fie de persoane cu funcţie de răspundere ori funcţionari ai unei autorităţi publice sau ai oricărui alt organ ori instituţii publice, fie de funcţionari sau persoane cu funcţie de răspundere ale unei organizaţii interguvernamentale, în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

[Art.1345 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 1346. OBIECT DE INFRASTRUCTURĂ

Prin obiect de infrastructură se înţelege orice obiect aflat în proprietate publică sau privată care oferă sau distribuie servicii populaţiei, cum ar fi: canalizare, asigurarea cu apă, cu energie, cu combustibil sau telecomunicaţii.

[Art.1346 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

 

ARTICOLUL 1347. LOC DE UTILIZARE PUBLICĂ

Prin loc de utilizare publică se înţeleg părţile clădirii, ale terenului, ale străzii, ale canalului navigabil ori ale unui alt loc care sunt accesibile sau deschise publicului permanent, periodic sau ocazional şi care includ orice loc comercial, de afaceri, cultural, istoric, educaţional, religios, de stat, de divertisment, de recreaţie sau oricare alt loc similar accesibil sau deschis publicului.

[Art.1347 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 1348. MATERIAL NUCLEAR

(1) Prin material nuclear se înţelege: plutoniu, cu excepţia plutoniului a cărui concentraţie izotopică în plutoniu 238 depăşeşte 80%; uraniu 233; uraniul îmbogăţit în uraniu 235 sau 233; uraniul care conţine amestecul de izotopi care se găsesc în natură altfel decât sub formă de minereu sau de reziduu de minereu; orice material conţinând unu sau mai multe din elementele menţionate la prezentul alineat.

(2) Prin uraniu îmbogăţit în uraniu 235 sau uraniu 233 se înţelege uraniul care conţine fie uraniu 235, fie uraniu 233, fie aceşti doi izotopi într-o astfel de cantitate încât raportul dintre suma acestor doi izotopi şi izotopul 238 să fie superior raportului dintre izotopul 235 şi izotopul 238 din uraniul natural.

[Art.1348 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

 

ARTICOLUL 1349. INSTALAŢIE NUCLEARĂ

Prin instalaţie nucleară se înţelege:

a) instalaţia, incluzând clădirile şi echipamentul aferente, în care se produce, se prelucrează, se utilizează, se manipulează, se stochează intermediar sau se depozitează definitiv material nuclear şi care,

dacă este avariată ori dacă se produc intervenţii asupra acesteia, poate duce la eliberarea unor cantităţi semnificative de radiaţii sau material radioactiv;

b) orice reactor nuclear, inclusiv reactoarele instalate pe mijloace de transport aerian, maritim, auto sau feroviar ori pe obiecte spaţiale pentru a fi utilizate ca sursă de energie în scopul propulsiei unor astfel de mijloace de transport ori obiecte spaţiale sau pentru orice alte scopuri;

c) orice edificiu sau orice tip de transport utilizat pentru producerea, stocarea, prelucrarea sau transportarea materialului radioactiv.

[Art.1349 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 13410. DISPOZITIV RADIOACTIV

Prin dispozitiv radioactiv se înţelege:

a) orice dispozitiv exploziv nuclear;

b) orice dispozitiv de dispersie a materialului radioactiv sau de emitere a radiaţiei care, datorită proprietăţilor radiologice, poate cauza moartea, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune esenţiale proprietăţii sau mediului.

[Art.13410 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

ARTICOLUL 13411. INFRACŢIUNE CU CARACTER TERORIST

Prin infracţiune cu caracter terorist se înţelege una din infracţiunile prevăzute la art.1401, 142, 275, 2751, 2752, 278, 2781, 2791, 2792, 280, 284 alin.(2), art.2891, 292 alin.(11) şi alin.(2) în partea ce vizează faptele prevăzute la alin.(11), art.295, 2951, 2952, 342 şi 343.

[Art.13411 introdus prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

 

ARTICOLUL 13412. STAREA DE EBRIETATE

(1) Prin stare de ebrietate se înţelege starea de dereglare psihofuncţională a organismului survenită în urma consumului de alcool, de substanţe narcotice, psihotrope şi/sau de alte substanţe cu efecte similare.

(2) Prin stare de ebrietate alcoolică cu grad minim se înţelege starea persoanei care are concentraţia de alcool în sânge de la 0,3 până la 0,8 g/l şi concentraţia vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,15 până la 0,4 mg/l.

(3) Prin stare de ebrietate alcoolică cu grad avansat se înţelege starea persoanei care are concentraţia de alcool în sânge de la 0,8 g/l şi mai mult şi concentraţia vaporilor de alcool în aerul expirat de la 0,4 mg/l şi mai mult.

[Art.13412 introdus prin Legea nr.16-XVI din 03.02.2009, în vigoare 03.03.2009]