+ All Categories
Home > Documents > NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

Date post: 31-Dec-2016
Category:
Upload: vonhu
View: 250 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
37
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I) AUTORI: Alexandru Mariț dr. în drept, conf. univ. Eugen Florea dr. în drept, conf. univ. Lichii Boris dr. în drept, lector superior Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale din: 20.05.2013 , proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013
Transcript
Page 1: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

CALIFICAREA INFRACŢIUNII

(Ciclul I)

AUTORI:

Alexandru Mariț

dr. în drept, conf. univ.

Eugen Florea

dr. în drept, conf. univ.

Lichii Boris

dr. în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Page 2: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

2

Cuprins Tema 1. Calificarea infracţiunii – operaţiune esenţială de aplicare a normelor penale

§1. Noţiunea şi definiţia calificării infracţiunii

§2. Regulile şi scopul calificării infracţiunii

Tema 2. Tipuri de calificări

§1. Calificarea oficială

§2. Calificarea doctrinară

Tema 3. Legea penală—baza juridică a calificării infracţiunii

Tema 4. Componenţa de infracţiune, instrument de calificare a acesteia

Tema 5. Calificarea elementelor obiective a infracţiunii

§1. Calificarea obiectului infracţiunii

§2. Calificarea laturii obiective a infracţiunii

Tema 6. Calificarea elementelor subiective a infracţiunii

§1. Calificarea laturii subiective a infracţiunii

§2. Calificarea după subiectul infracţiunii

Tema 7. Calificarea în cazul pluralităţii de infracţiuni

§1. Calificarea concursului de infracţiuni

§2. Calificarea recidivei

Tema 8. Calificarea în cazul concurenţei normelor

§1. Concurs de calificări

§2. Concurenţa între normele generale şi speciale

§3. Concurenţa între două norme speciale

§4. Concurenţa între parte şi întreg

Tema 9. Calificarea unor forme speciale ale infracţiunii

§1. Calificarea infracţiunii neconsumate

§2. Calificarea participaţiei

Încheiere BIBLIOGRAFIE

_Toc107015788

Page 3: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

3

Introducere

În activitatea sa fiecare jurist zilnic întâlneşte nacesitatea aplicării legilor şi a altor acte normative.

Pentru rezolvarea cu succes a acestei probleme se cere o pregătire deosebită în special cunoaşterea

instituţiei calificării infracţiunii. Această noţiune este pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar

puţin studiată şi comentată de literatura de specialitate.

Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din

aceasta, devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru că cât

de corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea

pedepsei. În cazul unei calificări incorecte se încalcă principiul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e

foarte important de a înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor

juridice .

Actualitatea subiectului abordat se explică nu numai prin includerea în noul Cod penal al

Republicii Moldova unui capitol ce în întregime reglementează instituţia calificării infracţiunii, dar şi prin

faptul că calificarea corectă este o garanţie a: a) drepturilor cetăţenilor; b) politicii statului privind

pedepsirea infracţiunilor; c) autorităţii justiţiei; d) statisticii judiciare.

Calificarea incorectă creiază o imagine falsă despre caracterul şi gradul prejudiciabil al fraudei

comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice

negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării

condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor

penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi

resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează plângeri, reexaminări în instituţia de judecată

a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage atenţia organelor respective.

Cercetări efectuate pe marginea temei propuse. Instituţia calificării infracţiunii a fost analizată de către

savanţii ruşi V.Kudreavţev, A. Gerţenzon, V Kurinov, G. Krigher, A.V. Naumov, A. Nikiforov, ale căror

idei au fost utilizate pe larg la elaborarea notelor de curs respective. Printre autorii români ce sau

aprofundat în cercetarea calificării infracţiunilor putem remarca: V. Stoica, F. Streteanu, V. Dongoroz,

Gh. Nistoreanu, N. Giurgiu. Mai putem remarca ţi autori din alte ţări cum ar fi: A. Dekeuwer, G.

Fiandaca, E. Musco, F. Antolisei, A. Blum. În ce priveşte cercetătorii autohtoni, Al. Borodac, I. Macari,

ş.a. se observă încercări de a aborda tema în cauză pe alocuri aducîndu-se propuneri revolute pentru

principiile statornice ale dreptului penal. Cu toate acestea instituţia calificării infracţiunii nu i se acordă

atenţia cuvenită, ceea ce şi a determinat alegerea temei în cauză pentru studiu în cadrul notelor de curs în

cauză.

Scopul lucrării. Calificarea infracţiunilor fiind un element costitutiv de aplicare a normelor

juridico-penale, este o instituţie specifică a dreptului penal utilizată pe larg în activitatea practică a

organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. În acest context unul din obiectivele studiului

nostru este de a elabora şi a evidenţia noţiunea şi semnele calificării infracţiunii ca operaţiune esenţială a

realizării justiţiei penale, precum şi a elabora o sistematizare a regulilor de calificare a infacţiunilor avînd

rolul de direcţionare corectă a operaţiunii de calificare efectuată de organele judiciare.

Sarcinile lucrării. Pentru a ajunge la obiectivele propuse trebuie de îndeplinit următoarele

sarcini:

reflectarea elucidărilor din domeniul dreptului penal ce ţin de calificarea infracţiunilor la diferiţi

autori şi legislaţii penale străine;

evidenţierea etapelor componente a calificării infracţiunii;

stabilirea elementelor de aplicabilitate practică a lucrării şi constatarea scopului şi importanţei

practice a procesului de calificare a infracţiunii;

a efectua un studiu comparativ a calificării infracţiunilor la diferite etape ale dreptului autohton,

precum şi în diverse sisteme străine de drept;

cercetarea multiaspectuală a istituţiei componenţei de infracţiunii;

determinarea condiţiilor de calificare a elementelor infracţiunii: obiect, latura obiectivă, subiect,

latura subiectivă;

perfectarea modalităţilor de calificare a infracţiunii;

a propune pentru această instituţie a dreptului penal unele recomandări pentru ajustarea calificării

unor categorii speciale de infracţiuni.

Metodologia şi metoda efectuării studiului. Cercetarea ştiinţifică a procesului calificării

infracţiunilor se bazată pe folosirea a unei metodologii şi ansamblu de procedee şi metode cu ajutorul

cărora sa studiat instituţia în cauză în toată complexitatea sa. Din metodele ce stau la baza cercetării

folosite în notele date putem menţiona:

Page 4: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

4

metoda logică – procesul de calificare a infracţiunii după forma sa logică, corespunde

silogismului deductiv. Stabilirea circumstanţelor reale serveşte drept premisă minoră, în calitate de

permisă majoră serveşte norma juridico-penală care "măsoară" datele stabilite, însă procesul de calificare

în genere nu poate fi redus numai la deducţie, deoarece adevărul la calificarea infracţiunii nu poate fi

stabilit fără legătura reciprocă dintre inducţie şi deducţie. De exemplu, circumstanţele reale ale faptei,

precum şi fiecare eveniment în parte poate fi determinat, îndeosebi, prin inducţie. Deci observăm că însăşi

procesul de calificare este o operaţiune logică;

metoda filosofică – norma juridico-penală, analizată din punct de vedere al categoriilor filosofice,

constituie o noţiune a generalului. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată ca o totalitate de

semne, ce se referă atît la persoana care a săvîrşit infracţiunea, cît şi la însăşi fapta prejudiciabilă.

Din alte metode aplicate putem menţiona pe cea cantitativă, calitativă, istorică, comparativă.

Baza normativă a lucrării constituie atît noul Cod penal al R.M. cît şi cel precedent. Pe larg sunt

folosite şi cercetate actele normative de peste hotare , cum ar fi: Codul penal al României, Federaţiei

Ruse, Franţei, în special în capitolul III al lucrării.

Structura lucrării a fost determinată de obiectul şi scopul de cercetare, în ea se conţine trei

capitole, introducere, încheiere şi suportul bibliografic.

Primul capitol format din patru secţiuni şi expune noţiuni generale privind calificarea infracţiunii,

regulile şi tipurile acesteia, precum şi corelaţia dintre calificarea infracţiunii şi legea penală în baza căreia

se face aceasta.

Capitolul doi cuprinde patru secţiuni şi conţin informaţii privind temeiul calificării – componenţa

de infracţiune. În următoarele trei secţiuni din acest capitol sunt expuse procedeele de calificare a:

obiectului, laturii obiective, subiectului, laturii subiective.

Ultimul capitol cuprinde modalităţi a calificării infracţiunii în cazul pluralităţii de infracţiuni,

concurenţei normelor, precum şi calificarea unor forme specialeale a infracţiunilor.

Page 5: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

5

Tema 1. Calificarea infracţiunii – operaţiune esenţială de aplicare a normelor penale

§1 Noţiunea şi definiţia calificării infracţiunii

Este imposibil de a menţine ordinea în societate, de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor

numai prin convingere. De aceea, în unele cazuri, statul este nevoit să recurgă la aplicarea constrângerii

faţă de persoanele care au încălcat în mod grosolan legea pentru a-şi realiza interesele sale şi cele sociale

aplicând sancţiunea penală. Veriga centrală în aplicarea normelor juridice este instituţia calificarea

infracţiunii. Această noţiune este pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi

comentată de literatura de specialitate.

Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din

aceasta, devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru cât de

corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea

pedepsei. În cazul unei calificări incorecte se încalcă principul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e

foarte important de a înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor

juridice .

A califica (din lat. qualis-calitate ), înseamnă a da o nota unui anumit fenomen, proces a

cunoaşte calităţile sale principale de asemenea aceasta presupune procesul de atribuire a unui fenomen,

eveniment fapte după semnele sau particularităţile sale calitative unei categorii, specii sau gen1.

În domeniul dreptului a califica faptă înseamnă a-i da o apreciere juridică, a alege norma juridică

corespunzătoare care conţine elementele acesteia2. Spre exemplu în dreptul internaţional privat,

calificarea este o operaţiune logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al noţiunilor

juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se

include sau nu în aceste noţiuni, sau ca o operaţiune de interpretare a unui raport juridic sau situaţii de

fapt concrete, pentru a vedea în conţinutul şi legătura cărei norme conflictule intră3.

Calificarea infracţiunii este o parte componentă a calificării juridice ce se diferă de alte tipuri de

calificări (Calificarea delictului civil, contravenţiei administrative) prin aplicarea normelor de drept penal.

Codul penal al Republicii Moldova(adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003)

// Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110; conţine un capitol întreg ce abordează

problema calificării infracţiunii în care defineşte în articolul 113 calificarea infracţiunii ca determinarea

şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele

componenţei infracţiunii prevăzute de norma penală.

În dreptul penal calificarea infracţiunii constituie o premiză, etapă, condiţie absolut necesară

pentru aplicarea normelor juridico-penală, adică ai da faptei prejudiciabile apreciere juridică adecvată,

invocând norma juridico-penală din codul penal . Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale cât

şi celei generale. Cu toate acestea în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la

regulile generale şi neglijează legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului penal .

Unii autori susţin că calificarea infracţiunii este aplicarea normei speciale în rezultatul stabilirii

corespunderii semnelor unei fapte prejudiciabile şi elementele unei infracţiuni concrete prevăzută de un

articol din partea specială a codului penal.

Calificarea infracţiunii are două sensuri 4:

1. Procesul de identificare a elementelor unei sau altei infracţiuni în fapta unei

persoane.

2. Rezultatul acestor activităţi a organelor judiciare prin recunoaştere şi consacrare

în documentele juridice corespunzătoare.

Autorii ruşi Kudreavţev şi Kurinov consideră că acestea nu sunt sensuri ci componente a noţiunii

de calificare a infracţiunii. De aceea la definirea acesteia după părerea acestora e raţional a îmbina ambele

aspecte şi a defini calificarea infracţiunii ca determinarea şi consacrarea juridică a corespunderii exacte

între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma

juridică penală5. Aici se are în vedere calificarea oficială, dar calificarea poate fi neoficială (efectuată de

doctrinari, studenţi) de aceea consacrarea juridică nu este component obligatoriu6, astfel A.A.Gherţenzon

consideră că calificarea infracţiunii este stabilirea corespunderii între fapta concretă şi semnele unei

componenţe de infracţiune stabilite de legislaţia penală7. Cu această definiţie puţin nu sunt de acord

11 Dicţionar explicativ, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 25. 2 I. Pitulescu; E. Dersidan; P. Abraham; I. Ranete, Dicţionar de termeni juridici uzuali, explicativ practic, Ed. Naţional, 1997, p. 62. 3 Victor Băieşu, Ion Căpăţână, Drept Internaţional Privat, note de curs, Chişinău, 2000, p.106. 4 Al. Borodac, Drept penal.Clificarea infracţiunii: Pentru instituţii de învăţămînt superior, Chişinău, 1996, p16. 5В.Н. Кудрявцев, Общая теория квалификации преступлений. 2-е изд., Москва, 2001 г. p. 4. 6 А.И. Рарога, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Москва, 2002 г. p.84-85. 7 А.А. Герцензои, Квалификация преступления, Москва, 1947, p.4, cit. de, В.Н. Кудрявцев, op. cit.p.11.

Page 6: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

6

Gorelic U.U., Naumov A.V. şi Novicenco A.S. care susţin că în cazul calificării infracţiunii se stabileşte

identitatea între semnele faptei săvârşite şi semnele componenţei de infracţiunii , dar nu corespunderea

acestora motivând aceasta prin faptul că în cazul calificării se face suprapunerea semnelor faptei

prejudiciabile pe semnele formulate în norma penală, dar nu compararea acestor semne, ce duce la

corespunderea acestuia. Dacă în procesul suprapunerii toate semnele vor coincide atunci va fi o identitate

ceea ce este necesar pentru calificarea infracţiunii8. Consider că o astfel de neînţelegere nu este atât de

esenţială şi ea a parvenit numai din cauza dezacordului în ceea ce priveşte cum se efectuează calificarea

infracţiunii.

Metodele prin care se efectuează calificarea faptei prejudiciabile nu influenţează la conţinutul şi

esenţa calificarea infracţiunii, sau vom suprapune asemenea fapte şi semnele componenţei de infracţiune

sau comparîndu-le pe acestea, în ambele cazuri noi trebuie să stabilim dacă se conţin în cazul concret

semnele componenţei de infracţiune indicate în lege sau să „introducem fapta în tiparul legi”9.

Pentru a obţine acest rezultat calificarea trebuie să fie întemeiată, adică să se bazeze pe fapte

stabilite în lege, exactă adică să aibă trimitere nu la un articol anumit ci la aliniatul în care această

infracţiune este descrisă în detaliu şi în sfârşit deplină adică să aibă trimitere la toate normele juridice în

care sunt stipulate infracţiunile săvârşite.

În literatura de specialitate calificarea infracţiunii mai este denumită şi încadrarea juridică a

faptei10

. În opinia lui Gh. Nistoreanu şi V. Lazăr aceste două noţiuni au conţinuturi distincte, iar

operaţiunile ca atare la care ele se referă sunt de competenţa unor organe ce aparţin unor puteri distincte

de stat. Astfel, încadrarea juridică a faptei este o operaţiune ce se realizează în procesul aplicării legii

penale şi este menită să identifice cadrul ilegal de incriminare, precum şi concordanţa faptei concrete cu

modelul legii, corespunzător, această operaţiune este atribuită organelor judiciare în timp ce calificarea

juridică este o operaţiune care se realizează cu prilejul elaborării normelor penale speciale, atunci cînd

legiuitorul, definind trăsăturile faptei care constituie infracţiune stabileşte apartenenţa acesteia sferei

ilicitului penal, deosebind-o de faptele ce atrag o răspundere juridică de altă natură sau nu atrage nici o

răspundere juridică şi aceasta operaţiune este de atribuţia legiuitorului11

.

Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată, organele de drept trebuie să

hotărască dacă ele constituie o infracţiune şi dacă ele alcătuiesc o infracţiune unică (art.28 C.P.al R.M.), o

pluralitate de infracţiuni (art.32 C.P.al R.M.), sau o concurenţă a normelor penale (art.115 C.P.al R.M.).

În funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau mai multe

articole ale Părţii speciale a Codului penal.

Calificarea infracţiunilor reprezintă numai o etapă în procesul de aplicare a normelor juridice.

Aplicarea normelor juridice ca o formă de realizare a dreptului include atât procesul calificării

infracţiunilor, cât şi stabilirea pedepselor penale şi executarea lor.

Calificarea este un proces dinamic care la diferite etape pe un anumit caz are specificul său. În

linii generale se poate de spus că efectuarea calificării infracţiunii pe parcursul procesului penal merge de

la necunoaşterea la o cunoaştere completă. În timpul anchetării faptei infracţionale numărul, cantitatea

probelor sporeşte spre sfârşitul acesteia. Astfel la finisarea acesteia şi stabilirii ordonanţei de învinuire

organele de urmărire penală trebuie să cunoască toate datele despre infracţiunea săvârşită.

Calificării infracţiunii numai la prima vedere îi este specific caracterul static în realitate aceasta

este relativă. Doar fiind fixată în sentinţa de judecată calificarea infracţiunii devine stabilă.

Stabilirea circumstanţelor de fapt şi alegerea nomei juridice corespund ca parte şi întreg. Astfel la

calificarea infracţiunii se folosesc şi principiile metodologiei şi filozofiei. Din noţiunile filozofiei la

calificarea infracţiunii se folosesc următoarele: singularul şi generalul, concretul şi abstractul12

.

Norma juridico-penală, analizată din punct de vedere al categoriilor filosofice, constituie o

noţiune a generalului. Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce le sunt

proprii, care le deosebesc de alte obiecte, fenomene sau procese. Fenomenul singular are o mulţime de

însuşiri diverse. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată ca o totalitate de semne, ce se referă

atît la persoana care a săvîrşit infracţiunea, cît şi la însăşi fapta prejudiciabilă.

În procesul cercetării şi anchetării cauzei penale pe executor, de obicei, îl interesează numai

semnele faptei concrete care au o importanţă juridico-penală, criminologică, procesuală sau altă

importanţă juridică. Pentru calificarea infracţiunii este necesar a stabili circumstanţele reale ce corespund

8 А.В Наумов, А.С. Новиченко, Законы логики при квалификации преступлений, Москва, 1978г. p 46. 9 O.Stoica, Drept penal, partea speciala, Iaşi, 1998, p.97. 10 Giurgiu Narcis Drept penal general:Doctrină,legislaţie, jurisprudenţă. Iaşi 1997p 21;Basarab Matei Drept penal: Partea generală; Vol.

1 , Iaşi 1996, p.38 11 Gh. Nistoreanu ş.a. , Drept penal. Partea specială. Editura „Europa-Nova”, Bucureşti, 1997, p.23. 12 Al Borodac,op.cit., p.10.

Page 7: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

7

normei juridice-penale care formulează componenţa de infracţiune corespunzătore. Procesul de calificare

a infracţiunii după forma sa logică, corespunde silogismului deductiv13

. Stabilirea circumstanţelor reale

serveşte drept premisă minoră, în calitate de permisă majoră serveşte norma juridico-penală care

"măsoară" datele stabilite, însă procesul de calificare în genere nu poate fi redus numai la deducţie,

deoarece adevărul la calificarea infracţiunii nu poate fi stabilit fără legătura reciprocă dintre inducţie şi

deducţie. De exemplu, circumstanţele reale ale faptei, precum şi fiecare eveniment în parte poate fi

determinat, îndeosebi, prin inducţie14

.

Subordonarea circumstanţelor reale ale faptei unei anumite norme juridico-penale se face în baza

teoriei dreptului penal şi a dreptului de procedură penală, verificată de practica judiciară de mai mulţi ani,

precum şi de activitatea practică a organelor de anchetă penală şi a instanţelor de judecată.

§2. Regulile şi scopul calificării infracţiunii

Calificarea justă are o mare importanţă pentru promovarea politicii penale şi în mare măsură

determină succesul luptei contra criminalităţii, consolidarea ordinii de drept, ea este o condiţie absolut

necesară pentru respectarea legalităţii şi este o garanţie a drepturilor cetăţenilor.

Calificarea incorectă creează o imagine falsă despre caracterul si gradul prejudiciabil al fraudei

comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice

negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării

condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor

penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi

resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează plîngeri, reexaminări în instituţia de judecată

a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage atenţia organelor respective.

Prin urmare, calificarea corectă este o garanţie a:

a) drepturilor cetăţenilor;

b) politicii statului privind pedepsirea infracţiunilor;

c) autorităţii justiţiei;

d) statisticii judiciare. De exemplu, calificarea unei lipsiri de viaţă din imprudenţă ca

un omor intenţionat constituie o încălcare flagrantă a drepturilor cetăţenilor, deoarece

în acest caz infractorului, conform art.59 C.P. al R.M., nu i se poate aplica liberarea

condiţionată de răspundere penală.

Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi anumite

greşeli se comit. Anual aproximativ zece la sută din sentinţe sînt supuse modificării.

Numai o conformare cu stipulaţiile legale şi o apreciere juridică corectă a faptei pot garanta o

pedeapsă echitabilă. În aşa fel se poate de spus că calificarea infracţiunii are scopul de a afla dacă conţine

fapta săvîrşită de infractor elementele componenţei de infracţiune, sau nu sa şăvîrşit nici o infracţiune.

Unii autori restrîng conţinutul scopului ce stă la baza calificării infracţiunii, reducîndu-l doar la o parte a

acestuia. Aşa de exemplu Kurinov B.A. spune că calificarea infracţiunii duce la concluzia ce normă

penală reglementează fapta prejudiciabilă15

. Însă sunt opinii care consideră că în procesul de aplicare a

normelor juridice se poate conchide că fapta persoanei nu conţine elementele componenţei de infracţiune.

Şi în acest caz tot va avea loc procesul de calificare a infracţiunii, ce se finisează cu concluzia că nici o

infracţiune nu sa săvîrşit. De exemplu ofiţerul de urmărire penală la calificarea decesului unei persoane

după ce a cercetat toate circumstanţele a ajuns la concluzia că a avut loc cazul fortuit şi moartea a survenit

fără vina cuiva, în aşa caz a indica o normă din partea specială nu este posibilă, pentru că fapta nu

conţine semnele vreunei infracţiuni. Consider ca această divergenţă a survenit din cauza că în cel de-al

doilea caz procesul calificării infracţiunii sa considerat ca o totalitate de acţiuni, cercetări a ofiţerului de

urmărire penală ce se finisează cu o concluzie, deci un proces materializat prin fapte concrete. Aceasta

fiind o definiţie a calificării infracţiunii din punct de vedere practic. Din punct de vedere teoretic

calificarea reprezintă un ansamblu de operaţiuni logice si este situaţia cînd existenţa a unei norme penale

în vigoare are vocaţia de a primi aplicarea cu privire la o faptă reală. În concluzie, se poate se poate de

spus că scopul calificării infracţiunii este de a da răspuns la întrebarea sa săvîrşit ori nu infracţiunea.

13 Dobrinescu, Introducerea în logica juridică, p.252 14 Ivan Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea specială ,Ed.CE USM, Ch 2003, p. 9 15 Куринов Б.А. Научные основы квалификации преступлений. М., 1984. p.21, cit. de В.Н. Кудрявцев, op. cit. p.4.

Page 8: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

8

Pentru o calificare corectă este necesar de a stabili unele reguli ce vor uşura şi vor optimiza

procesul de calificare a infracţiunii. Aceste reguli de calificare sunt nişte principii de aplicare a normelor

juridice ce sunt stipulate în legea penală, hotărîrile Plenumului Curţii Supreme de Justiţie şi desigur

elaborate de practica judiciară şi doctrina dreptului. Este logic şi oportun de a delimita regulile existente

după criteriile calitative şi cantitative. Primele se caracterizează prin aplicarea acestora la mai multor sau

mai puţine infracţiuni şi se folosesc la stabilirea ordinii de drept. Celelalte constau în alăturarea la unul

sau alt compartiment din dreptul penal şi se aplică în scopuri ştiinţifice sau didactice.

Clasificarea regulilor după principiile cantitative se bazează pe corelaţia categoriilor: generalul,

specialul, singularul16

. Regulile generale sunt nişte principii de calificare şi se folosesc la calificarea

tuturor infracţiunilor. Regulile speciale se aplică la cazuri aparte, tipice de săvîrşire a infracţiunilor

precum şi la soluţionarea problemelor locale de drept penal. Numărul regulilor generale este mic şi nu

este nevoie de a le clasifica. Regulile speciale sînt mai numeroase şi este nevoie de a le sistematizează

pentru aplicarea mai uşoară şi rapidă a acestora. Cea mai fregventă clasificare în literatura de specialitate

este în trei grupe:

1. Regulile de calificare a infracţiunilor în limitele unei singure

componenţei de infracţiuni

2. Regulile de calificare a pluralităţii de infracţiune

3. Regulile de recalificare a infracţiunilor

Regulile singulare se folosesc în procesul de analiză juridică a unor componenţe de infracţiuni

concrete de aceia toate acestea constituie baza ştiinţei şi cursului de studiu a Părţii speciale dreptului

penal.

Autorul rus Gauhman diferenţiază următoarele reguli generale17

:

1. Infracţiunea se califică după legea penală, care este în vigoare. Legea penală nu poate

avea efect retroactiv, numai în cazul legii penale mai blînde. Interpretarea excesivă şi defavorabilă

este interzisă;

2. Pentru stabilirea timpului săvîrşirii infracţiunii pentru calificare se ia în vedere timpul

săvîrşirii acţiunii indiferent de survenirea urmărilor prejudiciabile;

3. Legea penală a Republicii Moldova se aplică asupra tuturor faptelor prejudiciabile

săvîrşite pe teritoriul ţării. Infracţiunile săvîrşite pe teritoriul străin pot fi calificate după legea penală

a Republicii Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii

Moldova, împotriva păcii si securităţii omenirii sau constituie infracţiune de război;

4. Fapta infracţională trebuie să se conţină în întregime în conţinutul normei penale din

partea specială şi fără a neglija stipulaţiile din normele aflate în partea generală;

5. Calificarea oficială ce stă la baza învinuirii trebuie să fie întemeiată pe fapte strict

determinate, dovedite după regulile stabilite de Codul de procedură penală al Republicii

Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;

6. Unii lucrători practice susţin că în genere nu există careva reguli generale de aplicare a

legii penale, fiindcă dacă orice faptă este individuală, atunci şi legea de fiecare dată va fi aplicată

altfel18

.

Din regulile speciale de calificare din cadrul unei singure componenţe de infracţiune o importanţă

deosebită au regulile de calificare a infracţiunii legate de specificul semnelor subiective a infracţiunii,

care sînt următoarele:

1. Fapta săvîrşită de o persoană de vîrsta cuprinsă între 14-16 ani, care conţine semnele a două

infracţiuni, pentru una din care răspunderea survine de la vîrsta de 16 ani, iar pentru cealaltă infracţiune

de la 14, fapta se va califica în baza normei ce prevede tragerea la răspunderea penală de la vîrsta de 14

ani.

2. Persoana poate fi pedepsită pentru infracţiunea intenţionată în componenţa căreia intrau şi

caracteristici obiective care nu erau acţiunea(inacţiunea) sau urmarea imediată, numai dacă ea era

cunoscută de existenţa acestora. Ea poate fi pedepsită conform altei norme ce nu prevede aceasta

stipulaţie, dacă nici astfel de normă nu există atunci fapta infractorului nu este infracţiune.

16 Л.Д. Гаухман, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция, 1999, p.44. 17 Ibidem, p.45. 18Al.Borodac, op.cit., p.25.

Page 9: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

9

3. Persoana care crede că fapta sa nu este infracţiune dar în realitate este contrariul,

calificarea se va face în baza normei ce incriminează fapta dată, deci eruarea de drept nu este o cauză ce

înlătură răspunderea penală.

4. Fapta ce de fapt a prejudiciat alt obiect decît asupra căruia a fost îndreptată intenţia

infracţională se va califica ca tentativă de infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei acestuia

indiferent de obiectele lezate, iar dacă a trebuit sau putea să prevadă vătămarea celorlalte obiecte, el va

fi tras la răspundere pentru cumul de infracţiuni

5. Folosirea altor mijloace dar nu mai puţin eficiente (eroare în mijloace) la calificarea

infracţiunii nu influenţează.

6. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace ineficiente, în momentul de faţă, pe

care vinovatul le considera eficiente, se va califica ca tentativă la infracţiune în dependenţă de

îndreptarea intenţiei acestuia.

7. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace inapte, improprii a acelor mijloace

care, în orice condiţii, nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit.19

De exemplu, folosirea pentru

otrăvirea unei persoane a unei substanţe total inofensive, cum ar fi laptele.

8. Fapta ce a cauzat prejudiciu altei persoane decît celei asupra căreia a fost îndreptată

intenţia infracţională din motive independente de voinţa făptuitorului se va califica ca cumul de

infracţiuni: tentativă la infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei şi infracţiunea din imprudenţă

asupra persoanei prejudiciate de fapt.

9. Fapta la săvîrşirea căreia vinovatul conştientizează existenţa circumstanţelor atenuante

sau agravante, care de fapt lipseau, presupune tentativa la infracţiunile cu circumstanţe agravante sau

infracţiunea consumată cu circumstanţe atenuante.

O altă subgrupă de reguli speciale de calificare a unei singure infracţiuni sunt regulile de

calificare a infracţiunilor parţial neconsumate, care prevăd că în limitele unei singure componenţe de

infracţiune etapa ulterioară o conţine pe cea precedentă, adică actele de pregătire se încadrează în

tentativă, tentativa în infracţiunea fapt consumat şi respectiv faptul consumat în infracţiunea fapt epuizat.

Participaţia la infracţiune este una din cele mai periculoase forme de activitate infracţională, de

aceia la calificarea infracţiunii săvîrşite de mai multe persoane trebuie efectuată exact pentru ca fiecare

participant să răspundă personal pentru fapta săvîrşită. Pentru aceasta este nevoie de condus de anumite

reguli cum ar fi:

1. Fapta autorului ce execută şi actele complicelui, organizatorului, instigatorului absoarbe

în sine acţiunile celorlalte persoane.

2. Persoana participantă la săvîrşirea infracţiunii cu subiect special şi care nu are

caracteristicile ultimului, va răspunde doar pentru complicitate la această infracţiune

3. În cazul excesului de autor ultimul va răspunde pentru fapta săvîrşită, iar ceilalţi pentru

acea parte a acestia care se include în intenţia infracţională comună.

Ultimul set de reguli la calificarea infracţiunilor în limita unei singure componenţe de infracţiuni

se folosesc la calificarea legitimii apărări putative:

1. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative nu atrage răspunderea dacă

persoana nu a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea să prevadă lipsa unui atac real şi nu a depăşit limitele

legitimii apărări.

2. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative atrage răspunderea penală pentru

infracţiunea săvârşită dacă persoana nu a prevăzut, dar reieşind din circumstanţele săvîrşirii faptei, trebuia

sau putea să prevadă, că atacul real lipseşte.

Regulile speciale de recalificare a infracţiunii se aplică în cazul în care se schimbă legislaţia

penală. În acest caz recalificarea după o lege nouă este posibilă numai în cazul în care fapta săvîrşită este

reglementată atît de legislaţia precedentă cît şi de cea actuală şi plus la aceasta noua lege să fie mai blîndă

şi nicidecum să nu înrăutăţească situaţia infractorului. Recalificarea se face şi în cazul schimbării

circumstanţelor de fapt ce se oglindesc în materialele dosarului sau poziţia faţă de anumite probe la o

etapă mai avansată a procesului penal. Începînd de la transmiterea cauzei în judecată poate avea loc de

asemenea o recalificare imediată în instanţă. Dacă schimbările sunt esenţiale sau apar unele neclarităţi,

cauza se va transmite spre reanchetare. Poate avea loc modificarea învinuirii în instanţa de judecată, dacă

prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului (art.325 C.P.P. al R.M.) .

19 Al.Mariţ, Drept penal, partea generală. Legea penală, teoria infracţiunii, participaţia penală, vol 1, Chişinău 2002, p.252

Page 10: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

10

Tema 2. Tipuri de calificări

§1 Calificarea oficială

Doctrina dreptului penal conţine două modalităţi de calificare a infracţiunilor: oficială(legală) şi

neoficială(doctrinară). Calificarea oficială este evaluarea juridico-penală a infracţiunii, efectuate asupra

fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii autorităţilor anume împuterniciţi20

. La art.113 C.P. al R.M. se

menţionează că calificarea infracţiunii se face la toate etapele procedurii penale de către persoanele care

efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Adică, organul de urmărire penală, anchetatorul,

procurorul şi judecătorul, care examinează dosarul penal în conformitate cu competenţa sa, efectuează

calificarea infracţiunii concrete, atribuind-o la un articol concret al normei penale. Calificarea infracţiunii

efectuată de colaboratorii organelor de cercetare preliminară, de anchetatori şi procurori poartă un

caracter prealabil. Calificarea definitivă a infracţiunii o face numai instanţa de judecată.

În cadrul procedurii de calificare de către organele oficiale se pot distinge cinci etape esenţiale21

.

O anumită încadrare juridică pe plan mintal este realizată de funcţionarii de stat însărcinaţi cu

descoperirea infracţiunilor şi identificarea infractorilor chiar şi în etape ce preced procesul penal, dar

această încadrare se întemeiază pe elemente de fapt vagi, insuficient conturate. Calificarea juridică

propriu zisă se realizează numai odată cu începerea procesului penal şi reprezintă o operaţiune obligatorie

în anumite momente esenţiale ale acestuia. Prima etapă are legătură cu intentarea procesului pe cauza

săvârşirii infracţiunii. Art. 274 alin.(1) C.P.P. al R.M. stipulează că: Organul de urmărire penala sesizat in

modul prevăzut în art.262 şi 273 C.P.P. al R.M. dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale în

cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezulta elementele

infracţiunii si nu exista vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penala.

Calificarea începe cu înaintarea versiunilor referitor la aprecierea juridică, despre care sa făcut

cunoscut persoanei ce intentează dosarul referitor la o anumită infracţiune. Analizînd datele cunoscute la

acest moment, persoana trebuie să le sistematizeze într-un întreg şi să înainteze o presupunere, cărei

componenţe de infracţiune să atribuie fapta. Concluzia referitor la această problemă este esenţială pentru

desfăşurarea în continuare a procesului. Este evident că calificarea dată este doar una incipientă şi

nicidecum definitivă. În esenţă aceasta este doar o ipoteză referitor la caracterul infracţiunii săvîrşite ce

necesită un control ulterior. Ofiţerul de urmărire penală de regulă dispune doar de unele date de săvîrşire

a infracţiunii Însă pentru a înainta una sau mai multe versiuni referitor la fapta săvîrşită este destul şi

acestea. La calificare trebuie reflectate toate elementele componenţei de infracţiune. Dacă considerăm că

la momentul intentării procesului avem doar unul din ei, atunci celelalte evident că la această etapă

trebuie să le înlocuim cu presupuneri. Calificarea preliminară va fi mai dreaptă cu cît mai multe date

despre şăvîrşirea infracţiunii vom cunoaşte.

A doua etapă de calificare a infracţiunii se începe după intentarea procesului penal şi se finisează

cu emiterea ordonanţei de punere sub învinuire. Articolul 281 C.P.P. al R.M. susţine că: dacă, după

examinarea raportului organului de urmărire penala şi a materialelor cauzei, procurorul considera că

probele acumulate sînt suficiente, el emite o ordonanţa de punere sub învinuire a persoanei. Ordonanţa de

punere sub învinuire trebuie să cuprindă: formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi

modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor

calificative pentru încadrarea juridica a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost

consumata în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formelor de participaţie, dacă infracţiunea a

fost săvîrşită de un grup de persoane; circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre

punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului,

alineatului şi punctului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. Din punct

de vedere a calificării aceasta presupune că pentru înaintarea învinuirii este obligatoriu de stablit obiectul,

subiectul, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii. Dar pentru aceasta este obligatoriu de stabilit în

procesul cercetării datele ce lipsesc şi a examina versiunile stabilite în prima etapă.

Dacă prima etapă se reduce la stabilirea unor ipoteze, atunci etapa a doua se axează pe analiza

acestor ipoteze, verificarea acestora în baza practicii şi experienţei. La momentul punerii sub învinuire

este obligatoriu, cel puţin în linii generale, a stabili corectitudinea versiunii înaintate (sau a o exclude şi a

înainta alta). Constatând după intentarea procesului a datelor de săvîrşire a infracţiunii, ofiţerul de

urmărire penală la început se conduce de acea ipoteză care a fost expusă în rezoluţia de începere a

procesului. Aceste ipoteze îi impun o anumită obligaţie şi anume: să studieze amănunţit fapta pentru a

20 Al. Barbăneagră, ş.a. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău, 2003, p. 267. 21Gh. Nistoreanu, op. cit. p.24

Page 11: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

11

stabili dacă sînt toate elementele componenţei de infracţiune. Deseori pot apărea noi date ce pot duce la

apariţia unor noi ipoteze care la rîndul său trebuie dovedite prin anumite date concrete. Astfel

desfăşurarea urmăririi penale se aprofundează.

După încheierea urmăririi penale se începe cea dea treia etapă a calificării oficiale a infracţiunii

ce se fundamentează în înaintarea acuzării.(art. 282 al.(1) C.P.P. al R.M.) “Procurorul, după stabilirea

identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul

ei”. Desigur nu în toate cazurile a treia etapă se termină cu înaintarea acuzării, deseori apariţia unor noi

date contribuie la schimbarea poziţiei din etapele precedente şi cauza va fi transmisă la reanchetare sau va

fi schimbată sau modificată acuzarea. În această etapă are loc terminarea procesului şi trimiterea cauzei

procurorului. „Constatînd că probele administrate sînt suficiente pentru a termina urmărirea penală,

organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează

rezultatul urmăririi”(art.289 al.(1) C.P.P al R.M.). Rechizitoriul este o punte de trecere la etapa a patra a

calificării. Dispozitivul acestuia trebuie să conţină “date cu privire la persoana învinuitului si formularea

învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea

dosarului în instanţa judecătorească competenta.(art. 296 al. (1) C.P.P. al R.M.). Ceia ce pentru organul

de urmărire penală presupune o concluzie pentru instanţele judecătoreşti este un punct de pornire.

Cea de-a patra etapă se începe odată cu trimiterea cauzei în judecată22

. Cauza se trimite în

judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul (art. 297 al. (1) C.P.P. al R.M.). Aici judecătorul

trebuie să stabilească dacă legea penală a fost aplicată just faptelor imputate infractorului. Acuzarea dată

de organele de urmărire penală va fi verificată în instanţă. Aceasta poate fi schimbată în primul rînd în

rezultatul corectării erorilor în calificare, care puteau fi comise în etapele precedente sau din cauza

apariţiei unor date noi.

În aşa mod vine cea dea cincia etapă de calificare a infracţiunilor23

, care se materializează în

sentinţa de judecată. În partea introductivă a sentinţei se conţine “legea penala care prevede

infracţiunea de savîrşirea careia este învinuit inculpatul”.

(art. 393. al. (6) C.P.P al R.M.), iar partea descriptivă a sentinţei de condamnare cuprinde

descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită (art. 394 al. (1) C.P.P. al R.M.) şi încadrarea

juridică a acţiunilor inculpatului (art. 394 al. (5) C.P.P. al R.M.)

Calificarea juridică finală este rezultatul unui proces lung de evaluare sau reevaluare a calificării

iniţiale, proces care este contradictoriu şi priveşte, atît temeiurile de drept cît şi temeiurile de fapt pe care

se fundamentează calificarea juridică cuprinsă în hotărîrea definitivă a instanţei judecătoreşti. La

realizarea acestui proces contribuie multe persoane ce acţionează cu titlu oficial sau particular în forme şi

modalităţi prevăzute de normele dreptului penal şi procesual penal. Calificarea infracţiunilor are o mare

importanţă şi la stabilirea cauzei penale de către instanţele de apel şi recurs.

Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferite etape a procesului penal, trebuie de avut în

vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea aprecierii juridice exacte şi depline a infracţiunii la etapa

iniţială a cercetării şi anchetei penale sînt foarte limitate. În fond la etapa intentării procesului penal

calificarea infracţiunilor poartă un caracter preliminar, orientativ, aproximativ. Din contra, la etapa

consumării anchetei penale calificarea infracţiunii trebuie să fie la maximum deplină şi corectă.

Calificarea juridică oficială apare deci ca o operaţiune care ţine de esenţa însăşi a realizării justiţiei

penale.

§2. Calificarea doctrinară

Calificarea doctrinară este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei prejudiciabile efectuată de

diferite persoane: lucrători ştiinţifici, autori de manuale, monografii articole şi materiale didactice,

studenţi, care cercetează unele dosare penale. Unii savanţi jurişti greşit consideră că deoarece calificarea

juridico-penală constituie o modalitate a activităţii de aplicare a normelor de drept, orice calificare a

infracţiunii poate fi făcută doar de organele statale împuternicite special. Calificarea doctrinară nu are

importanţă juridică şi bineîţeles nu produce consecinţe juridice ale calificării legale, reflectînd numai

opiniile juridice ale unor cetăţeni şi neavînd putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. Cu

toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea

jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de legi, dezvoltarea conştiinţei juridice a populaţiei. Pentru ca

doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor de drept, să

acorde un ajutor real în lupta cu criminalitatea e necesar a cerceta atît probleme cu caracter individual cît

22 Кудрявцев В.Н., op.cit., p.207. 23 Idem.

Page 12: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

12

şi cele generale ale dreptului şi a ramurilor sale, fiindcă anume în baza ultimelor pot fi soluţionate corect

probleme concrete ale practicii judiciare. Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său,

fără îndoială, este o problemă a Părţii generale a doctrinei juridico penale. Calificarea unor categorii

aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal, concomitent cu analiza

juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune.

Calificarea neoficială poate fi făcută chiar de infractor. Astfel infractorul de cele mai multe ori

cunoaşte ce infracţiune săvîrşeşte, care norme penale le încalcă sau poate chiar şi cuantumul pedepsei. O

calificare greşită efectuată de infractor poate avea şi unele consecinţe juridice. Astfel dacă infractorul

califică fapta sa ca o anumită infracţiune, însă întradevăr aceasta nu este prevăzută ca infracţiune de codul

penal(infracţiune putativă), persoana nu va fi trasă la răspundere penală24

. Dacă infractorul consideră că

fapta sa nu este ilegală, iar calificarea greşită se datorează necunoaşterii legii penale sau interpretării

greşite a acesteia (eruarea de drept), care în realitate incriminează fapta social periculoasă, persoana va fi

trasă la răspunderea penală în conformitate cu legea.

24 Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации. Под. ред. Ю.М. Лебедева, Москова 1997, p.41.

Page 13: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

13

Tema 3. Legea penală—baza juridică a calificării infracţiunii

Legea penală este unul din principalele mijloace ale statului în lupta cu criminalitatea, garantul

asigurării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Ea obligă organele corespunzătoare ale puterii de stat ca în

cazul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, interzise de legea penală, să-l tragă pe vinovat la răspundere

penală. Realizarea acestei sarcini se poate efectua doar prin calificarea infracţiunii. Rolul legii penale în

procesul calificării infracţiunilor este deosebit de mare. În primul rînd ea constituie baza juridică a

calificării infracţiunilor. În felul acesta în procesul calificării distingem două extremităţi: pe de o parte,

normele legii penale în care se conţine modelul legislativ al unei anumite categorii de infracţiuni, adică

componenţa de infracţiune, pe de altă parte un caz concret din viaţă, adică fapta infracţională comisă.

Procesul calificării infracţiunii se finisează cu concluzia cu privire la norma juridico-penală

cuprinsă în faptă prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei norme concrete a

legii penale.

Articolul este elementul structural de bază al codului penal, care conţine, în principiu, prevederi

de sine stătătoare. Dar nu orice articol coincide cu norma penală, care are construcţie trihotomică: ipoteza,

dispoziţia, sancţiunea25

. Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică

norma penală. Dispoziţia este partea normei, în care se prescrie sau se interzice un comportament pentru

persoanele, care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză. Sancţiunea este partea legii penale, care

determină tipurile de pedepse pentru fapta săvîrşită descrisă în dispoziţie.

Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se conţin în dispoziţia normei

penale. După natura şi importanţa sa dispoziţia este elementul esenţial al normei penale deoarece

prevede conduita ce trebuie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală.

Calificarea faptelor infracţionale potrivit normelor cu dispoziţie descriptivă se efectuează

prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple. Dar cît de complet n-ar fi descrisă

fapta infracţională în normă penală, totuşi vor rămîne unele momente pe care legiuitorul sau în

genere nu le-a indicat, sau le-a indicat într-o formă generală. Este de observat că dispoziţiile

descriptive singure conţin un şir de termeni care trebuie interpretaţi anume în sensul introdus de

legiuitor în textul legii. De aceea în toate cazurile de aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesar mai

întîi a dezvălui profund şi multilateral conţinutul termenilor stabiliţi de legislator26

.

Dispoziţia de blanchetă nu conţine descrierea tuturor caracteristicilor infracţiunii, dar pentru

dezvăluirea conţinutului se fac trimiteri la acte normative: hotărîrile şi dispoziţiile guvernului, regulile,

instrucţiunile, regulamentele şi ordinele ministerelor şi departamentelor. La aplicarea normelor cu

astfel de dispoziţie, pentru stabilirea semnelor care nu sînt direct indicate în ele, trebuie să ne referim

la acte normative ale ramurii de drept. Într-un caz aceste pot fi norme constituţionale, în altul - norme

ale dreptului civil, muncii, funciar, procedurii penale, ecologic, administrativ. Semnele unor astfel de

infracţiuni sînt, de regulă, multilaterale şi variabile şi de aceea repetarea lor în legea penală ar face-o

voluminoasă, incomodă pentru folosire şi ar necesita schimbarea ei ori de cîte ori ar fi modificate

normele la care se face trimitere27

.

Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să descopere sensul real al normei

juridico-penale. În scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legiuitorului exprimate în

normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili

dacă, şi în ce limite, norma penală îşi găseşte aplicarea în cazul concret. Interpretarea normelor de

drept penal în procesul calificării infracţiunilor este o necesitate, fiindcă oricît de clar ar fi ele

formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu

trăsături proprii, este necesar să se stabilească, de fiecare dată, dacă sînt aplicabile pentru calificarea

infracţiunilor concrete. Varietatea cazurilor infracţionale concrete şi multitudinea aspectelor

particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică necesitatea, în toate cazurile a

interpretării cît mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică prin fapte că unele texte ale legii

necesită o redactare mai substanţială, fiindcă nu sînt destul de clare, conţin termeni cu sensuri

multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale, creează dificultăţi

la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere.

Pentru lămurirea şi concretizarea deplină a conţinutului noţiunii calificării infracţiunii e

necesar a determina locul calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind

25 M. Basarab, Drept penal: partea generală, vol.I, Ed. Lumina LEX, 1997, p.27. 26 Al. Borodac, op. cit., p.24 27 Ibidem, p. 32.

Page 14: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

14

numai o formă de realizare a dreptului. Prin realizarea dreptului se înţelege procesul de transpunere

în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecţi de drept respectă şi

execută dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor.

În literatura juridică există opinia unanimă ca aplicare a dreptului cunoaşte diferite faze, însă

privinţa nominalizării lor sînt păreri diferite. De exemplu profesorul rus V. Kudreavţev, consideră că

noţiunea aplicarea normei juridice include: 1) stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea şi analiza

normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice; 4) elucidarea sensului

şi conţinutului normei; 5) interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare28

. Profesorul român

N. Popa, afirmă că aplicarea dreptului cunoaşte faze: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de

drept; 3) interpretarea normei juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Existenţa acestor faze nu

înseamnă în nici un caz fragmentarea, fărâmiţarea procesului de aplicare; în realitate el este un proces

unitar. Din acest motiv este foarte greu de stabilit o ordine strictă a desfăşurării lor29

. Profesorii ruşi A.

Piontkovski şi V. Menşaghin30

, consideră că „procesul calificării infracţiuni comise de către

condamnat prezintă aplicarea legii penale la un caz concret” adică noţiunile în cauză sînt identice.

Conform afirmaţiilor lui V. Kudreavţev, I. Farber, P. Nedbailov, calificarea infracţiunii cuprinde

numai acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice, care constă în alegerea normei juridico-

penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi în fixarea acestei alegeri în actul de aplicare31

. Stabilirea,

verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei, interpretarea normei juridice reprezintă, după părerea

lor numai nişte premize, condiţii ce asigură calificarea corectă a infracţiunii. Nu trebuie de confundat

fazele aplicării normelor juridice, de asemenea şi ale calificării infracţiunii, cu etapele procedurii

penale.

28 В.Н. Кудрявцев, op. cit. p.13. 29 N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, p.220. 30

Пионтковский А.А., Меныпагин В.Д. Курс советского уголовного права. Особенная часть. Т.1. Москва, 1955 г.cit. de В.Н.

Кудрявцев, op. cit. p.12. 31 Ibidem, p.13.

Page 15: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

15

Tema 4. Componenţa de infracţiune, instrument de calificare a acesteia

În realitate infracţiunea tot timpul este concretă şi răspunderea penală survine doar pentru

fapte reale, concrete semnele căreia se cuprind în componenţă de infracţiune. Pentru a determina ce

infracţiune anume s–a săvîrşit de persoana dată în situaţia concretă, adică a califica infracţiunea, se poate

doar prin intermediul aşa instrument cum este componenţa de infracţiune. Conţinutul infracţiunii este

totalitatea caracteristicilor specifice, tipice şi esenţiale ale acestor patru elemente ale sale, prevăzute în

ipoteza normei de incriminare, datorită cărora o infracţiune se distinge de toate celelalte infracţiuni fie din

grupe diferite, fie din aceiaşi grupă. Componenţa de infracţiune este unicul temei juridic pentru a trage

persoana ce a săvîrşit infracţiunea la răspundere penală. Prin desrierea şi interzierea sub sancţiune penală

a unor fapte, legiuitorul creează noţiunele diferitor infraţiuni. În acest scop, el prevede în fiecare normă

incriminatoare toate condiţiile pe care le considreă necesare şi suficiente pentru ca o faptă anumită să

constituie infracţiune. Totalitatea acestor condiţii formează conţinutul acelei infracţiuni. Desigur,

conţinutul infracţiunii, aşa cum este stabilit în norma incriminatoare, nu este decît tiparul sau modelul

abstrac al infracţiunii, este necesar săvîrşirea une fapte care să se încadreze în adestb tipar, adică să

corespudă mpdelului legal, să îndeplinească tote condiţiile cerite de lege pentru existenţa infracţiunii

respective. Astfel spus pentru a califica o faptă ca infracţiune trebuie de demonstrat că ea prezintă

conţinutul unei anumite infracţiuni.

După părerea lui A. Gherţenzon “toate semnele componenţei de infracţiune se conţin în

dispoziţia normei”. Trebuie de remarcat că dispoziţia normei este un element de structură a normei, în

care se descrie conţinutul acţiunii (infracţiunii) subiectului infracţiunii. Dispoziţia indică forma

comportamentului, ce dă naştere la anumite consecinţe juridice, Această opinie nu corespunde realităţii

“în articolele din legea penală, de regulă, nu-s indicaţii privind obiectul sau subiectul infracţiunii. Rezultă

că funcţia componenţei de infracţiune constă în a fi unealtă de calificare a infracţiunii. În aşa fel , dacă

componenţa de infracţiune ar coincide exact cu dispoziţia normei şi nu ar avea nici un element neprevăzut

de aceasta, atunci problema calificării infracţiunii ar fi foarte simplă era destul de a stabili numai ceea ce-i

stabilit în textul legii. Matei Basarab desfiinţează două tipuri de conţinuturi a infracţiunii: conţinutul

abstract(legal) şi conţinutul concret32

. Conţinutul abstract este acel prevăzut expres în lege iar cel concret

cuprinde pe lîngă caracteristicile specifice, tipice şi esenţiale ale conţinutului legal şi altele care nu au

relevanţă juridică în privinţa considerării fapte ca infracţiune. Între cele două conţinuturi există o strînsă

legătură, în sensul că cel concret îl cuprinde pe cel legal, însă este mai bogat decît acesta deoarece are şi

caracteristici în plus cu ajutorul cărora se stabileşte de către instanţă de judecată pericolul concret, care

poate fi diferit la infracţiuni de acelaşi fel. Totdeauna cînd se sevîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală,

organele judiciare trebuie să constate dacă ea întruneşte sau nu conţinutul legal al unei infracţiuni, după ce

vor stabili conţinutul ei concret . Această operaţie se numeşte încadrarea juridică a faptei adică stabilirea

în conţinutul faptei concrete a conţinutului legal al unei infracţiuni33

.

Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este, deci , cu conţinutul noţiunilor diferitor

infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării interpretării şi aplicării legii , funcţia generală de

determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni , constituind singura bază de caracterizare

juridico-penale a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etape

încadrării juridice a unor fapte concrete34

. Componenţa de infracţiune joacă un rol important la calificarea

infracţiuni, de exemplu: “cendinţă de ai prelevă sau utiliză organele sau ţesuturile înainte de moarte sau

uciderea din acest motiv poate fi ca scopul acestuia şi va fi calificat ca omor cu scopul de a preleva ,

şi/sau utiliza, comercializă organele sau ţesuturile victimei (art.146. lit.(l)). Astfel de acţiuni nu va trebui

suplimentar de calificat conform articolului 158.CP.al RM. deoarece aceste semne caracterizează

infracţiunea de omor.

Teoria dreptului penal cunoaşte mai multe tipuri de clasificări a componenţelor de infracţiune:

După structura sa componenţele de infracţiune se împart în simple şi complexe . Sînt conţinuturi

simple acelea care cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă sau

modalitate normativă. Conţinuturile complexe sînt acelea cînd infracţiunea este reglmentată în două sau

mai multe variante (art.188 C.P. al R.M.”Tîlhăria”) sau aceiaşi infracţiune apare conturată sub mai multe

modalităţi35

. În ipoteza unui conţinut complex alcătuit din variante independente ale aceleiaşi infracţiuni,

deşi conţinuturile acestora sînt alternative, infracţiunea putându-se realiza în oricare din alternativele sale

32 M. Basarab,op.cit., 1997, p.152. 33 А.А. Герцензои, Квалификация преступления, Москва, 1947, p.4, cit. de, В.Н. Кудрявцев, op. cit.p.65. 34 N. Giurgiu, Drept penal general: doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Ed. „SUNSET”,Iaşi, p.109. 35 C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Ed. „AAL BECK”, 1999, P.40.

Page 16: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

16

, pluralitatea de variante odată realizată nu reprezntă şi o pluralitate de infracţiuni, deci se va califica ca o

singură infracţiune indiferent de modalitatea efectuării acesteia.

După criteriul formelor infracţiunii se întîlnesc conţinuturi integral trunchiate sau atipice, care

corespund formelor atipice ale infracţiunii (tentativa, actele preparatorii, complicitatea). La calificarea

astfel de infracţiuni trebuie de luat în seamă toate condiţiile cerute pentru infracţiunea tip cît şi condiţiile

pentru existenţa tentativei la acea infracţiune sau, după caz, pentru existenţa instigării sau complicităţii36

.

După gradul prejudiciabil se disting conţinut de bază (tipic) şi conţinut agravant şi atenuant.

Calificînd infracţiunile cu conţinut de bază este necesar să găsim un număr minim de caracteristici ale

elementelor infracţiunii, care sînt necesare pentru existenţa ei37

. De exemplu furtul (art.186 al.(1) C.P. al

R.M.) Conţinutul agravant cuprinde pe lîngă caracteristicile conţinutului infracţiunii de bază şi alte fie

obiective , fie subiective, ori şi unele şi altele , denumite şi circumstanţe de agravare deoarece fac ca

infracţiunea să capete acest caracter. Aceste elemente agravante se întîlnesc în dispoziţia articolului 78

C.P al R.M. din parte generală. Unele circumstanţe agravante sînt stipulate chiar în conţinutul articolului

din partea specială, de exemplu omorul prin mijloace periculoase pentru viaţă şi sănătatea mai multor

persoane. (Art.145.lit.f C.P al R.M.). Conţinutul atenuant are unele caracteristici de ordin obiectiv sau

subiectiv datorită cărora infracţiunea prezintă un pericol mai redus în raport cu conţinutul ei de bază.

Aceste ceracteristici sînt denumite circumstanţe de atenuare. De exemplu: omorul în stare de afec

(art.146. C.P al R.M.). Caracteristic acestor componente în cadrul calificării constă că în faptul că în afară

de elementele constitutive generale ca subiectul, obiectul , latura obietivă şi subiectivă este obligatoriu de

constatat existenţa acelui element atenuant, la momontul de faţă afectul.

Întrucît componenţa de infracţiune are o anumită structură , ea trebuie să aibă o oarecare

costrucţie concretă. Prin structura conţinutului infracţiunii se îngele modul în care se organizează şi se

configurează ca părţi de aceluiaşi ansamblu diferite elemente componente de conţinutului infraţiunii.

Cunoaşterea structurii este importantă atît pentru determinarea elementelor componete ale conţinutului,

cît şi pentru cunoaşterea diferitor condiţii sau elemente pentru existenţa infracţiunii, a relaţiilor reciproce ,

precum şi a naturii şi poziţiei acetora în raport cu actul de conduită interzis. Aceasta înţelegere permite a

se cunoaşte care din elemenele şi condiţiile prevăzute de norma penală incriminatore sînt determinate

pentru existenţă infracţiunii şi deci esenţiale şi care accidentale sau circumstanţiale38

.

Structura componenţei oferă răspuns la întrebarea cînd infracţiunea se consideră terminată, ceia

ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei .

În componenţă de infracţiune se cuprinde o totalitate de semne juridice ce caracterizează

fapta concretă ca infracţiune39

Prin semn se înţelege îsuşirea, proprietatea, trăsătura, particularitatea

fenomenului sau faptului, după care se poate să-l cunoaştem, comparăm, identificăm,. În componenţa

infracţiunii se conţin aşa semne care sînt esenţiale, distinctive, necesare şi suficiente pentru calificarea

infracţiunilor. După opinia academicianului Kudreavţev, semnele componente de infracţiune, cu ajutorul

cărora fapta se califică ca infracţiune, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe40

.

1. Împreună cu alte semne să-i determine caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei.

2. Să deosebească o infracţiune de alte infracţiuni şi contravenţii.

3. Să fie direct indicate în lege sau să reiasă din ea la interpretare.

4. Să nu derive din alte semne.

5. Să fie proprii tuturor infracţiunilor ce aparţin de o anumită categorie.

La multe infracţiuni aceste semne sînt asemănătoare avînd doar o mică diferenţiere spre exemplu

furtul şi jaful se deosebesc doar prin modul sustragerii. Omogenitatea faptei permite legiuitorului a

constata interpretarea largă a noţiunii, săvîrşirea repetată a infracţiunii. Aşa o decizie legislativă

criminologic este foarte întemeiată spre exemplu potrivit art.186 C.P al R.M. repetarea infracţiunii.

Calificarea corectă a componenţelor înrudite e bazată pe strictă determinare a semnelor

distinctive, care există ori lipsesc în componenţa dată de infracţiune. Deseori componenţele înrudite se

raportează ce parte şi întreg. În acest caz fapta se va califica după norma specială ce conţine semnele

faptei comise. La calificarea componenţelor înrudite pe lîngă evidenţierea semnelor distinctive este

important de a stabili de asemenea şi elementele comune.

36

M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. “Chemarea” Iaşi 1999, p.190. 37Al. Mariţ, op.cit., p.110. 38 N. Giurgiu, ibidem, p.110 39 I.Macari, ibidem, p.86 40 В.Н. Кудрявцев, op.cit., p.60.

Page 17: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

17

Tema 5. Calificarea elementelor obiective a infracţiunii

§1. Calificarea obiectului infracţiunii

Stabilirea corectă şi în deplinătate a circumstanţelor obiective ale infracţiunii săvîrşite este

condiţia necesară pentru calificarea justă a faptei. Fiecare infracţiune în parte este însoţită de multiple şi

diferite circumstanţe, factori. Însă pentru calificarea corectă a faptei au însemnătate numai acele

circumstanţe obiective, care sînt totodată şi elemente ale componenţei de infracţiune. Deci, în primul rînd

trebuie stabilit obiectul infracţiunii, prin ce se manifestă latura obiectivă, cum se caracterizează latura

subiectivă a componenţei de infracţiune şi care este subiectul infracţiunii săvîrşite. Toate acestea se

stabilesc în baza prevederilor cuprinse în capitolele VI, VII, VIII şi IX din Partea Generală a Codului

penal al Republicii Moldova.

În primul rînd, se stabileşte conţinutul obiectului componenţei de infracţiune, pentru că anume el

conturează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. În doctrina dreptului penal se consideră de

către mai mulţi autori că obiectul infracţiunii îl formează relaţiile sociale ocrotite de normele dreptului

penal.

Academicianul rus V. Kudreavţev are părerea că obiectul infracţiunii cuprinde41

:

1. Relaţiile sociale reale între oameni;

2. Forma lor juridică, care reglementează conduita subiecţilor şi asigură apărarea

lor;

3. Premizele, condiţiile, formale materiale ale existenţei relaţiilor sociale.

În dispoziţia articolelor codului penal adeseori este descris numai un element din cele enumerate

mai sus, însă pentru calificarea adecvată este necesar a stabili toate elementele acestuia.

Acţiunea omului ca să fie considerate ca infracţiune trebuie să aducă atingere uneia din valorile

ocrotite de normele dreptului penal şi arătate în articolul respectiv a C.P. al R.M.

La calificarea infracţiunii trebuie de stabilit dacă sau lezat ori sau pus în pericol valorile sociale.

Autorul rus Alekseev42

diferenţiază valorile în: materiale şi morale în dependenţă de trebuinţele sociale

fizice şi psihice. Determinarea lezării valorilor la calificarea infracţiunii este mai puţin dificilă prin faptul

că acestea au de obicei o reflectare bănească ce se face prin aprecierea obiectului material. Aceasta este

specific infracţiunilor contra proprietăţii. Anumite dificultăţi survin la constatarea obiectului infracţiunii

la infracţiuni contra persoanei. Are dreptate Narcis Giurgiu43

cînd consideră că cel ce aplică dreptul, poate

deasemenea, deveni subiect evaluator. La un anumit moment se poate produce o discrepanţă flagrantă

între evaluarea abstractă a legiuitorului, materializată în norma penală şi calificarea efectuată de

judecătorul care se confruntă cu o acţiune sau inacţiune, cărei trebuie să i se găsească veşmîntul juridic

adecvat. De exemplu în articolul 14 aliniatul 2 C.P. al R.M. „nu constituie infracţiune acţiunea sau

inacţiunea care, deşi formal conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar fiind lipsită de

importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil a unei infracţiuni” . Astfel putem sesiza că soluţia legală

examinează, opune evaluării legiuitorului pe acea a judecătorului asupra existenţei însăşi a infracţiunii,

implicit asupra caracterului de valoare socială a entităţii lezate de făptuitor. În alţi termeni calificînd

concret fapta săvîrşită şi constatînd o vătămare sau o periclitare neînsemnată a valorii sociale, judecătorul

deneagă valoarea socială respectivă, fapt ce este de competenţa legiuitorului.

Costică Bulai precizează mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii, 44

ţinîndu-se seama de

anumite probleme teoretice şi practice privind structura părţii speciale a dreptului penal, determinarea

gradului de pericol social al infracţiunii, pentru o corectă calificare a acestora.

Sunt cunoscute astfel categoriile de obiecte juridice şi materiale, obiect juridic generic şi obiect

juridic specific, obiect juridic principal şi secundar(adiacent).

Prin obiect juridic generic se înţelege obiectul comun unui grup de infracţiuni, constituit dintr-un

fascicol de relaţii sociale formate în jurul şi datorită uneia dintre valorile fundamentale ale societăţii.

Obiectul juridic generic are o mare însemnătate în activitatea de aplicare a dreptului. Determinarea

corectă a obiectului juridic generic contribuie în special la calificarea infracţiunilor prin reducerea sferei

de căutare a normei de incriminare corespunzătoare. De exemplu, la stabilirea faptului că subiectul a

acţionat cu scopul de cupiditate, apare posibilitatea de a limita aria de căutare în principal la normele din

Capitolul VI „Infracţiuni contra patrimoniului”45

. Obiectul generic al infracţiunii face posibilă stabilirea

41 Ibidem, p.75. 42 S. Brînză, ,Corelaţia dintrerelaţia socială şi valoarea socială în contextul obiectului infracţiunii . //Revista Naţională de Drept,

nr.6/2003. p18. 43 N Giurgiu, op.cit., p.28. 44 C. Bulai ,op.cit., p.196. 45 S. Brînză, Analiza evoluţiei noţiunii de susrtagere. //Revista Naţională de Drept, nr..3/2003, p.4.

Page 18: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

18

caracterului social-periculos al acţiunilor concrete. În unele cazuri deosebeşte infracţiunile de alte acţiuni

ilegale (delicte, contravenţii). Obiectul generic al infracţiunii nu-i permite însă a distinge specificul unor

infracţiuni apropiate una de alta. De aceia la calificarea infracţiunii teoria dreptului penal indică şi

obiectul nemijlocit al infracţiunii care formează valoarea socială concretă asupra căreia a atentat

infractorul. Noţiunea desfăşurată a obiectului nemijlocit se conţine numai în unele articole ale Părţii

speciale a codului penal . De exemplu, în calitate de obiect nemijlocit al Trădării de patrie art.337C.P. al

R.M. indică suveranitatea , inviolabilitatea teritorială sau securitate statului şi capacitatea de apărare a

RM.

În multe articole ale Părţii Speciale obiectul nemijlocit nu e indicat direct şi nu se determină

noţiunea lui. Profesoara rusă N. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinînd cont de regulile tehnicii

legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cît mai laconică, iar volumul cît mai restrîns, mai des

în dispoziţia normelor penale descrie obiectul nemijlocit prin intermediul redării semnelor daunelor

prejudiciabile obiectelor materiale sau victimilor, şi locului săvîrşirii infracţiunii46

.

Distincţia între obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii are în vedere natura obiectului,

material sau nematerial. Obiectul juridic constituie valoarea socială împotriva cărei se îndreaptă acţiunea

sau omisiunea incriminată, şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia. Obiectul juridic al infracţiunii

prezintă interes cel puţin din două puncte de vedere47

:

1. pentru determinarea gravităţii diferitelor fapte infracţionale, gravitate

determinată de însemnătatea valorii sociale vătămate efectiv sau potenţial prin săvirşirea

faptei respective;

2. pentru calificarea juridică justă a infracţiunii, mai ales în situaţiile în care

există similitudini între infracţiuni în planul modului de realizare a acţiunii incriminate.

Obiectul juridic exisă la orice infracţiune, indiferent de existenţa şi a unei expresii materiale a

valorii sociale în cadrul obiectului respectiv. Obiectul juridic şi obiectul material se corelează ca o

categorie socială şi o categorie corporală(materială).

În opinia unor autori, infracţiunea poate aduce atingere obiectului apărării penale, atît în mod

nemijlocit, cît şi în mod mijlocit prin intermediul obiectuluiu material. În legătură cu aceasta, obiectul

material al infracţiunii, fie că este recunoscut ca factor de sine stătător şi obligatoriu, fie că este

recunoscut avind caracter facultativ, specific doar pentru unele infracţiuni. A.Piontkovskii nu consideră

necesară separarea obiectului juridic astfel spunînd „introducerea în teoria despre obiectul infracţiunii a

noţiunii de obiect material al infracţiunii nu este generată de necesitate şi nu este întemeiată

metodologic”. La infracţiunile de rezultat există o legătură mare între urmările prejudiciabile şi obiectul

material. Astfel acţiunea făptuitorului trebuie să fie îndreptat direct spre aceasta de al vătăma, sau

influenţa în altă formă. De aceia, numai condiţionarea reciprocă a celor două aspecte: acţiunea şi

orientarea ei asupra obiectului material al infracţiunii formează temei pentru recunoaşterea acţiunii în

calitate de infracţiune48

.Acele infracţiuni, care au obiect material, pot fi săvîrşite doar pe calea influenţării

asupra acestui obiect. În această ipostază, oricît ar dori subiectul producerea unei atingeri asupra

obiectului apărării penale, aceasta nu se va produce fără o influenţare corespunzătoare asupra obiectului

material. Totodată specificul obiectului material constă în aceia că, în majoritatea cazurilor, infracţiunea,

nu-i cauzează vreo vătămare. De exemplu, în cazul furtului, bunul sustras nu suferă nici o vătămare şi

continuă sa-şi exercite menirea socială, satisfăcînd necesităţile noului lui posesor. În asemenea cazuri la

calificarea infacţiunii este necesar de a stabili doar existenţa acestuia. În mod excepţional obiectul

material al infracţiunii este vătămat în cazul distrugerii sau deteriorării bunurilor, inclusiv a documentelor,

masivelor forestiere a mijloacelor de transport. În asemenea cazuri, la calificarea infracţiunii este necesar

de stabilit atît obiectul material, cît şi gradul deteriorării acestuia.

Există unele infracţiuni pentru a căror existenţă este necesar ca obiectul material să îndeplinească

anumite condiţii, cum ar fi ca să constea într-un bun mobil, să fie de o anumită natură, de exemplu să fie

un dosar, registru, document, sau orice alt înscris, ca în cazul sustragerii sau disrugerii de înscrisuri, să se

afle într-un anumit loc. În toate aceste cazuri la calificarea infracţiunii este necesar de a stabili dacă

obiectul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; în caz contrar fapta nu constituie infracţiune, chiar dacă

toate celelalte condiţii ar fi îndeplinite.

46 Кузнецов Н.Ф. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ, Японии. М. 1998 г., p.56. 47 S. Brînză,Hîrtiile de valoareca obict material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept, nr.9/2003, p.6. 48 S. Brînză,Însemnătatea obiectului material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept, nr.2/2004, p.6.

Page 19: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

19

Există infracţiuni cu pluralitate de obiecte, aşa cum sînt, de exemplu, infracţiunile complexe şi

infracţiunile cu obiect juridic multiplu, necomplex, la care obiectul apărării penale este alcătuit din două

sau mai multe valori sociale. În aceste situaţii, în legătură unuia din acestea cu obiectul juridic generic al

infracţiunii, acestea se împart în obiect juridic principal şi obiect juridic secundar al infracţiunii.

În cadrul calificării stabilirea obiectului juridic principal ne permite a determina cărui grup de

infracţiuni aparţine acesta, căci obiectul juridic principal tot timpul se include în obiectul generic al

infracţiunii. Astfel la infracţiunea de tîlhărie, obiectul juridic principal constituie relaţiile sociale de ordin

patrimonial, deci din start vom atribui această infracţiune Capitolului al VIII-lea a Codului penal

infracţiuni contra patrimoniului. Stabilirea obiectului secundar de asemenea joacă un rol important la

calificarea infracţiunii pentru că în dependenţă de acesta se stabilesc unele din cele mai complicate

probleme a calificării cum ar fi: concretizarea maximă a caracterului prejudiciabil al multor infracţiuni;

precizarea structurii conţinuturilor şi determinarea funcţiilor unor asemenea subelemente structurale ca

metoda, scopul infracţiunii; profilarea momentului consumativ al unui şir de fapte infracţionale.

În concluzie se poate de spus că procesul calificării infracţiunii după obiect presupune elucidarea

următoarelor chestiuni:

1. care relaţii sociale au suferit sau au putut suferi în urma faptei comise;

2. care norme juridico-penale apără aceste obiecte;

3. alegerea dintre aceste norme a unei singure norme penale sau a unui

cumul de norme care trebuie invocate pentru calificarea faptei concrete.

Determinarea obiectului infracţiunii prezintă numai o etapă a calificării ei şi după cum s-a

menţionat, aceasta poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate

porni o cauză penală.

§2. Calificarea laturii obiective a infracţiunii

Latura obiectivă a infracţiunii constă în manifestarea exterioară a omului – acţiunea, inacţiunea –

care atinge, lezează valorile ocrotite prin lega pîna lă, atingere ce se poate manifesta printr-o anumită

schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare imediată infracţională.49

Privind componenţa externă a faptei penale, latura obiectivă cuprinde în mod necesar trei

elemente:

1. un act de conduită interzis;

2. urmare imediată;

3. legătură de cauzalitate între acţiunea şi urmarea respectivă.

Aceste trei elemente sînt necesare pentru structura laturii obiective a oricării infracţiuni. În unele

cazuri, incriminările din partea specială a legii penale prevăd însă şi condiţii, cerinţe suplimentare pentru

configurarea elementului material al infracţiunii, cum ar fi cele referitoare la mijloacele săvîrşirii,

condiţiile de loc, timp sau alte asemenea, situaţie în care demonstrarea prezenţei lor devine necesară

pentru existenţa faptei penale.

Fapta materială reprezintă principalul element al laturii obiective şi constă în actul de conduită

interzis, care poate fi o acţiune sau inacţiune. Acţiunea reprezintă o comportare pozitivă, o conduită a

făptuitorului prin care se face ceva, de natura să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale. Acţiunea

este legată de o normă prohibitivă. De cele mai multe ori acestea sînt descrise în dispoziţiile articolelor

din Partea specială de exemplu art. 140 „Propaganda războiului”, art. 168 „Muncă forţată”, art. 171

„Violul”, art.177 „Încălcarea inviolabilităţii vieţii personale” din Codul Penal al Republicii Moldova. În

asemenea dispoziţii sînt exact şi exhaustiv enumerate toate acţiunile prin care se poate săvîrşi fapta. De

exemplu art. 165 Codul Penal al Republicii Moldova „Traficul de fiinţe umane” se face prin recrutare,

transportare, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane cu un anumit scop. În asemenea cazuri

este destul de uşor a califica fapta doar prin identificarea unei acţiuni incriminate de legea penală.

Anumite probleme apar în cazul cînd legiuitorul nu descrie fapta infracţională doar numai urmările

prejudiciabile. De exemplu art. 145 Codul Penal al Republicii Moldova „Omorul intenţionat”. La

calificarea acestor infracţiuni trebuie de stabilit ce anume fapte ar putea să ducă la astfel de urmări căci un

anumit obiect nu poate fi lezat, sub diversele lui aspecte, prin orice acţiune, spre pildă, viaţa nu potae fi

lezată prin cuvinte, iar unele obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate prin acelaşi fel de acţiuni. De

exemplu, prin lovire se poate vătăma sănătatea, sau integritatea corporală, poate fi ucisă o persoană ori să

se distrugă sau să degradeze un bun.

49 M. Basarab,op.cit., p.194.

Page 20: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

20

Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o faptă pe care legea pretinde să fie îndeplinită,

încadrîndu-se în acest mod într-o normă onerativă. Inacţiunea nu este o caracteristică fizică, dar socială.

Din punct de vedere fizic persoana poate să se comporte activ, însă dacă ea nu îndeplineşte anumite

indicaţii prevăzute de lege, încălcînd-o în acest mod, sîntem în prezenţa unei infracţiuni. Prin esenţa sa

inacţiunea este o formă de comportare a omului mult mai complicată decît acţiunea. La calificarea unei

inacţiuni drept faptă infracţională în afară de legea penală încalcătă trebuie de stabilit existenţa unei

obligaţii şi posibilităţi reale a persoanei de a acţiona într-un anumit mod. Obligaţiunea de a acţiona poate

să reiasă din:

1. Indicaţia directă a legii sau a unui act normativ;

2. Îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau profisionale, precum şi din

relaţiile de rudenie sau alte relaţii personale;

3. Activitatea anterioară a persoanei.

La calificarea acţuinii (inacţiunii) o mare atenţie trebuie acordată infracţiunilor continuate sau

prelungite. În aceste cazuri trebuie să se ţină cont de faptul că ele necesită a fi delimitate de pluralitatea de

infracţiuni.

Calificare juridică penală după latura obiectivă a infracţiunii presupune pe lîngă elucidarea

acţiunilor periculoase şi determinarea consecinţelor survenite. Fiecare faptă infracţională săvîrşită aduce

anumite schimbări în lumea obiectivă şi are diferite consecinţe. Acestea se califică ca atare doar atunci

cînd acţiunea sau inacţiunea infracţională au pricinuit sau au putut să pricinuiască o daună reală esenţială

valorilor sociale ocrotite de legea penală. Ele în nici un caz nu pot exista fără obiect, sînt determinate de

conţinutul lui şi îi aduc daune social periculoase.

În funcţie de faptul dacă consecinţele criminale se includ sau nu în componenţa de infracţiune în

calitate de semne de sine stătătoare ale ei, în dreptul penal este acceptată divizarea tuturor componenţelor

de infracţiune în materiale şi formale.

Din ipotezele menţionate se poate de tras următoarea concluzie importantă. Dacă consecinţele

prejudiciabile nu sînt incluse în calitate de semn obligatoriu al infracţiunii, atunci lipsa lor nu exclude

posibilitatea calificării acţiunii (inacţiunii) infracţionale potrivit articolului care prevede infracţiunea dată.

Dacă însă consecinţele faptei prejudiciabile sînt prevăzute ca semn al componenţei de infracţiune

examinate, atunci lipsa lor exclude calificarea acţiunii(inacţiunii) săvîrşite drept componenţă de

infracţiune consumată iar uneori omite în genere existenţa oricărei componenţe de infracţiune.

Raportul de cauzalitate constituie a treia componenţă a laturii obiective a infracţiunii şi constă în

legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între fapta incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta

o produce. Raportul de cauzalitate deşi caracteristic la toate infracţiunile în mod practic la calificarea

infracţiunii, problema stabilirii sale se pune numai în legătură cu infracţiunile materiale.

La calificarea infracţiunii pentru stabilirea existenţei raportului cauzal trebuie de respectat

următoarele reguli50

:

1. stabilirea corectă a antecedenţei cauzale. În acest scop, urmează să fie

identificate, în antecedenţa rezultatului, toate contribuţiile umane care ar putea avea

legătura cauzală cu aceasta;

2. stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. În antecedenţă

cazuală a rezultatului pot fi reţinute numai acele contribuţii cu privire la care sa stabilit nu

numai aspectul fizic, ci şi aspectul psihic al legăturii de cauzalitate;

3. determinarea contribuţiilor esenţiale şi a celor înlesnitoare.

În afara celor trei subelemente ale laturii obiective a infracţiunii analizate mai sus, există şi unele

împrejurări ca timpul, locul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii. Acestea sînt prezente cu

ocazie săvîrşirii oricărei infracţiuni concrete însă la calificarea acestora ele sînt obligatoriu de determinat

doar cînd acestea fac parte din componenţa de bază a infracţiunii sau în componenţa de agravare.

50 C. Bulai, Drept penal. Partea generală. Ed.” ALL BECK”, Bucureşti, 1997, p.185.

Page 21: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

21

Tema 6. Calificarea elementelor subiective a infracţiunii

§1. Calificarea laturii subiective a infracţiunii

La calificarea infracţiunii latura obiectivă trebuie analizată în strînsă legătură cu latura subiectivă,

deoarece pentru existenţa infracţiunii nu se poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o

unitate. Ca atare nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acţiunii

(inacţiunii) şi urmarea periculoasă a acesteia, ci trebuie să se constate şi ca acestea au fost precedate şi

însoţite de procese psihice specifice vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii, întrucît răspunderea penală

presupune atît un temei obiectiv, cît şi unul subiectiv.

Trebuie de remarcat, că în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti

din toate elementele componenţe de infracţiune cel mai dificil de stabilit şi demonstrat anume latura

subiectivă. Şi asta e destul de evident, pentru că să pătrunzi în gîndul, intenţiile, dorinţele, sentimentele,

persoanei ce a săvîrşit infracţiunea este practic imposibil fără dorinţa acestuia.

Latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi însoţesc

actele exterioare. Elementul de bază ce trebuie stabilit la calificarea infracţiunii este vinovăţia. În cazul

anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sînt

prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop sau mobil 51

.

În conţinutul fiecărei infracţiuni intră un element subiectiv care este indicat în textul legii. Codul

penal al R.M. foloseşte pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infracţiuni două procedee

cu privire la anumite tipuri de participare la infracţiune (art. 17, 18 al Codului penal al R.M. unde sînt

descrise formele vinovăţiei), însă el indică, în mod special forma vinovăţiei necesară în însuşi textul

incriminator. Elucidarea intenţiei sau imprudenţei persoanei se poate efectua pe diferite căi. Forma

vinovăţiei poate52

:

a. fi direct indicată în lege, de exemplu omorul intenţionat (art. 145 C.P. al

R.M.);

b. rezultă direct din esenţa termenilor utilizaţi, bunăoară oprirea

samovolnică, fără necesitate, a trenului (art.270 C.P.al R.M.), poate fi savîrşit numai

intenţionat, iar pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art. 345 C.P. al R.M.)

poate fi comisă numai din imprudenţă ;

c. reieşi din indicaţiile legii privind, buna ştiinţă motivului sau scopului

infracţiunii, ce caracterizează infracţiunea intenţionată, de exemplu art.192 C.P. al R.M

„Pungăşia”;

d. fi numai intenţionată în cazul componenţelor formale de infracţiune;

e. decurge din interpretarea sistematică a legii, cînd nu există condiţiile

subliniate mai sus. Trecerea sub tăcere a formei vinovăţiei în unele articole ale Părţii

speciale nu exclude chestiunea despre vinovăţia, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a

părerilor legiuitorului referitor la forma ei.

Intenţia este prevăzută în art.17 al C.P al R.M. şi există atunci cînd persoana care a săvîrşit-o îşi

dădea seama de caracterul prejudiciabil a acţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau

admitea, în mod conştient survenirea acestor urmări. Numai unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc

atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune (inacţiune) şi concomitent, faţă de consecinţele, alcătuiesc

noţiunea penalo-juridică a intenţiei stabilite de legiuitor. Eliminarea din intenţia a unuia dintre aceste

elemente înseamnă golirea de conţinut a noţiunii.

Proba prevederii rezultatului se face analizîndu-se modul cum se acţionează şi împrejurările în

care a acţionat făptuitorul, ţinînd seama de experienţa de viaţă. Intenţia prezintă două modalităţi în funcţie

de atitudinea făptuitorului faţă de producerea faptului socialmente periculos; inenţia directă, intenţia

indirectă 53

.

Intenţia directă este cea mai gravă formă de conştientezarea a conduitei criminale şi deci a dolului

penal şi presupune două componente:

1. prevederea rezultatului;

2. urmărirea producerii sale.

De regulă, constatarea că făptuitorul a prevăzut, voit rezultatul socialmente periculos al faptei

săvîrşite, este suficient pentru a pune în evidenţă urmărirea acestuia. De aceia cînd rezultatul faptei este

51 V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea generală, Ed.Bucureşti, 1992, p. 114 52 Al. Borodac, ibidem, p.105 53 Al. Basarab, op.cit., p.111.

Page 22: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

22

prevăzut şi producerea sa apare ca inevitabilă va exista întotdeauna şi vinovăţia sub forma intenţiei:

directe, chiar dacă nu toate urmările antrenate prin comiterea faptelor a fost şi dorită54

.

Dacă făptuitorul nu dorea şi nici nu accepta survenirea urmărilor prejudiciabile atunci fapta se va

califica în baza unei norme analoge ce presupune imprudenţa.

Pentru a califica o infracţiune ca săvîrşită din imprudenţă trebuie de stabilit dacă persoana care a

săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei,

dar a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu-şi dădea seama de caracterul

prejudiciabil al acţiunii, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile; deşi trebuia şi

putea să le prevadă (art. 18 al C.P al R.M). Prin urmare, culpa în codul penal se înfăţişează în modalitatea

uşurinţei ori a neglijenţei. 55

Între modalităţile intenţiei şi ale imprudenţei nu se face vreo deosebire în privinţa calificării

infracţiunii. Acestea sînt definite însă pentru a distinge intenţia eventuală de culpa cu prevedere şi culpa

cu neprevedere de cazul fortuit56

. Cînd se constată că făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu

putea să prevadă producerea rezultatului, nu mai există culpă şi deci vinovăţie; avem de a face cu un caz

fortuit.57

La cazul fortuit imposibilitatea, imprevizibilitatea este obiectivă şi generală, privind limitele

cunoaşterii în general, pe cînd în cazul inexistenţei vinovăţiei, din cauza lipsei de prevedere,

imprevizibilitatea este subiectivă şi deci personală, fiind determinată de starea şi condiţia făptuitorului

(debilitatea mintală, lipsa de discernămînt)58

.

Vinovăţia mixtă stipulată în articolul 19 C.P. al R.M. este o reunire a intenţiei şi imprudenţei,

adică există atunci cînd persoana prevede rezultatul acţiunii sale pe care-l doreşte, însă se produce un

rezultat mai grav decît acesta, pe care însă nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.59

În Codul penal al Republicii Moldova infracţiunile praeterintenţionate apar de principiu, ca

agravante ale unei infracţiuni tip. De exemplu art. 151 p.(2) Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii

corporale care a cauzat decesul victimei60

.

Motivul şi scopul infracţiunii interesează calificarea infracţiunii doar în cazul cînd în textul legii

penale se fac menţiuni despre acestea, atunci ele constituie semne esenţiale ale infracţiunii. Efectuînd

calificarea infracţiunii, trebuie de ţinut cont de faptul că legiuitorul, formulînd componenţele de

infracţiune, utilizează diverse construcţii lingvistice şi tehnico-juridice pentru includerea motivului şi

scopului în calitate de semne obligatorii ale laturii subiective. Alături de normele unde motivul şi scopul

sînt indicate clar, în Codul penal există şi aşa componenţe de infracţiuni în care legiuitorul n-a

nominalizat motivul şi scopul, însă ele reiese din construcţia legislativă a acestor componenţe.

§2. Calificarea după subiectul infracţiunii

Subiecţii infracţiunii sînt persoanele implicate în săvîrşirea unei infracţiuni, fie prin suportarea

consecinţelor, a răului cauzat prin săvîrşirea acesteia61

. Calificarea după subiect se face în baza articolului

21 C.P. al R.M., unde sînt stipulate condiţiile indispensabile pentru existenţa subiectului infracţiunii ce

sunt de două tipuri:

- unele dintre ele au un caracter general, propriu unei persoane pentru a putea fi subiect al

oricărei infracţiuni;

- altele sunt condiţii speciale, necesare pe lângă cele generale pentru ca o persoană să poată fi

subiect al anumitor infracţiuni.

Condiţiile generale ale subiectului nu sînt prevăzute în conţinutul ei juridic, ci rezultă din

momentele cu caracter general, cuprinse în partea respectivă a Codului Penal.

Condiţiile speciale, dimpotrivă, fiind necesare existenţei subiectului anumitor infracţiuni, trebuie

să fie prevăzute în conţinutul juridic al acestor infracţiuni sau să rezulte nemijlocit din ea.

Dar, cum am spus mai înainte pentru ca ele să existe se cere ca autorul să posede o anumită sau

anumite calităţi.

54 N. Giurgiu, op.cit., p.117. 55 V. Dobrinoiu, op.cit., p119 56 M. Basarab, op.cit., p.118 57 E V. Dongoroz, S.Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Romîn. Vol. IV. Partea specială. Ed.Academiei Republicii

Socialiste Romînia, Bucureşti, 1972, p.384; 58 Al. Mariţ, op.cit., p.196 59 M. Basarab, op.cit., p.242 60 Al. Mariţ, op.cit., p.209 61 C. Bulai, ibidem, p.201

Page 23: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

23

Subiectul, de la care legea cere să posede o anumită calitate sau calităţi prevăzute în componenţa

infracţiunii, poartă denumirea de subiect special (calificat, propriu). El trebuie să aibă calitatea impusă de

lege în momentul săvîrşirii infracţiunii.

Calitatea este cerută numai pentru persoana autorului, dar nu şi a celorlalţi participanţi, care pot

să nu posede această calitate.

După cum rezultă din cele menţionate, subiect special al infracţiunii e persoana care, pe lângă

condiţiile subiectului general - responsabilitate şi vârsta minimă cerută de lege – trebuie să mai

întrunească cumulativ şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzute în norma de drept sau nemijlocit

să rezulte din ea, condiţie ce restrînge cercul de persoane, ele putînd fi trase la răspundere penală în

conformitate cu legea dată.

O parte importantă a doctrinei fundamentează ideea imposibilităţii angajării răspunderii penale a

persoanei juridice pornind de la premisa absenţei capacităţii ei de acţiune. În această opinie, persoanele

juridice nu au capacitate proprie de a acţiona, aşa zisele lor acţiuni nefiind decît acte comise de persoane

fizice şi atribuite entităţilor colective, ceea ce nu este suficient pentru realizarea laturii obiective a unei

infracţiuni. Astfel calificarea acţiunea unei persoane juridice nu este decît rezultatul cercetării acţiunilor

unui număr mai mic sau mai mare de persoane fizice, căci atunci cînd se vorbeşte despre “actele

persoanei juridice” se foloseşte de fapt o expresie abreviată pentru a desemna actele care, în numele

persoanei juridice, sunt comise de organele sau reprezentanţii săi..

Faptul că acţiunile comise de organele sau reprezentanţii persoanei juridice sunt imputate acesteia

este demonstrat şi de împrejurarea că aceste organe sau reprezentanţi nu îşi asumă nici o răspundere

personală pentru acţiunile pe care le efectuează în numele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au

fost conferite, ci angajează persoana juridică.

Codul Penal al Republicii Moldova în art.21 stabileşte că: “persoana juridică este vinovată

de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc

îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi”.

Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru

o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiţii:

a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a

dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite

activităţi;

b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de constituire

sau scopurilor declarate;

c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei,

societăţii sau statului a fost săvîrşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă,

sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii de conducere a persoanei

juridice respective.

Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător poartă răspundere penală pentru

infracţiunile săvîrşite, prevăzute la art.215-218, 221, 223-246, 248-251, 257, 259-261 C.P. al R.M.

Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu

exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvîrşită. Legiuitorul nostru recunoscînd

responsabilitatea penală a persoanei juridice a recunoscut implicit şi existenţa elementului subiectiv în

cazul persoanelor juridice.

Problema existenţei elementului subiectiv în cazul persoanelor juridice a constituit mult timp

nucleul confruntărilor intre partizanii şi adversarii răspunderii penale a persoanelor juridice. Astfel, s-a

susţinut în mod frecvent ideea absenţei vinovăţiei corporaţiilor ca un argument irevocabil în sprijinul ideii

de iresponsabilitate penală a acestor entităţi arătîndu-se că pentru a califica o faptă drept infracţiune,

trebuie să se constate existenţa unei voinţe, elementul subiectiv fiind în majoritatea sistemelor de drept,

unul dintre cele mai importante elemente ale infracţiunii. Răspunderea penală implică existenţa capacităţii

de a-şi motiva acţiunile şi de a accepta consecinţele acestora, cu alte cuvinte existenţa libertăţii de voinţă.

Persoana juridică nu are însă voinţă liberă sau mai exact nu are deloc voinţă. Singurii care au voinţă şi

conştiinţă liberă sunt persoanele fizice care au conducerea activităţii persoanei juridice şi numai aceşti

conducători trebuie să răspundă pentru faptele săvîrşite în numele persoanei juridice.62

Tot aşa s-a

apreciat că voinţa persoanelor juridice nu este o voinţă în sens juridic, căci ea nu este decît voinţa

membrilor sau administratorilor săi, motiv pentru care ea poate fi incriminată ca voinţă a acestor membri

sau administratori, dar nu ca voinţă a persoanei juridice. De fapt, intenţia sau neglijenţa imputate unei

62 Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Editura All. Bucureşti 1997 p. 203.

Page 24: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

24

persoane juridice sunt în realitate ale unor persoane fizice, orice decizie a persoanei juridice nefiind

altceva decît decizia unor persoane fizice care au ajuns într-o poziţie în care voinţa lor este considerată a

fi voinţa entităţii colective, deci urmează să răspundă persoana fizică vinovată de faptele săvîrşite.63

63 Constantin Mitrache, op.cit., p. 85.

Page 25: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

25

Tema 7. Calificarea în cazul pluralităţii de infracţiuni

§1. Calificarea concursului de infracţiuni

Studiind faptele infracţionale, de fiecare dată organele de drept trebuie să hotărască dacă ele

constituie o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni. În funcţie de aceasta faptele infracţionale

trebuie calificate în conformitate cu un singur sau cu mai multe articole ale legii penale. Iată de ce este

necesară mai întîi de definirea noţiunii de infracţiune unică şi delimitarea ei de pluralitate de infracţiuni.

Infracţiunea unică constituie o acţiune (inacţiune), sau un sistem de acţiuni ce nimeresc sub

dispoziţia unei singure norme juridico-penale, adică a unui articol, aliniat, sau punct al unui articol al

Părţii speciale a Codului penal.

Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiune au fost puse în evidenţă, în doctrină,

pornindu-se de la definiţia legală, aşa cum este formulată în art. 33 C.P. al R.M., La art.114 C.P. al R.M.

este reglementată calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni. În cazul de faţă legea

stabileşte că calificarea unui concurs de infracţiuni determinat la art.33 C.P. al R.M. se efectuează cu

invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol al legii penale, care prevede faptele

prejudiciabile săvîrşite.

După cum e ştiut, concurs de infracţiuni se consideră săvîrşirea de către o persoană a două sau a

mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau alineate ale unui singur articol din Partea Specială

a Codului penal, fără ca ea să fie condamnată pentru vreuna dintre ele. De exemplu, A. a pătruns în

apartamentul lui B. de unde a sustras bunuri în sumă de 3500 lei. Peste trei zile a început să se certe cu

prietenul său D.; cearta a trecut în bătaie, în timpul bătăii A. i-a cauzat lui D. vătămare medie a sănătăţii,

în cazul de faţa acţiunile lui A. vor fi calificate conform prevederilor art.114 C.P. al R.M., în următoarea

ordine: lit.e) alin.(2) art.186 (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane prin pătrundere în locuinţă)

şi alin.(1) art.152 C.P. al R.M. (vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii).

Pentru existenţa concursului de infracţiuni este subordonată îndeplinirea următoarelor condiţii:

comiterea a două sau mai multe infracţiuni;

săvîrşirea infracţiunilor de aceiaşi persoană;

comiterea infracţiunilor înainte de a fi intervenit o hotărîre de condamnare

pe vreo una din ele;

infracţiunile sau cel puţin două di ele să atragă o condamnare64

.

Atare caracteristică juridică a concursului de infracţiuni permite al delimita strict de concurenţa

normelor penale. Aceasta constă în faptul că una şi aceiaşi infracţiune este prevăzută de dispoziţiile a

două sau mai multe norme penale, dar ea poate fi cuprinsă deplin de una din aceste norme penale65

Aceasta este ipoteza cunoscută în doctrina noastră sub denumirea de „concurs de legi penale" şi

care-şi găseşte soluţionarea pe baza principiului specialităţii, norma specială primind prioritate de aplicare

faţă de norma generală66

.

Care sunt însă elementele care disting această situaţie faţă de concursul ideal? Răspunsul

trebuie căutat pornind de la raportul dintre cele două norme legale. Dacă există o normă specială, care

conţine toate elementele normei generale, la care se adaugă altele, neprevăzute de aceasta, este vorba de

un concurs de calificări. Aşa de pildă, în practica judiciară s-a decis că dacă se reţine infracţiunea de fals

intelectual (art. 332 C.P. al R.M. ”Falsul în acte publice”) comisă de inculpat în calitate de funcţionar

aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu se mai poale reţine şi infracţiunea de abuz de putere sau abuz

de serviciu (art. 327 C.P. al R.M.) deoarece elementul material al acesteia din urmă - îndeplinirea cu

ştiinţă în mod defectuos de către funcţionar a atribuţiilor de serviciu - se regăseşte integral în art. 332 C.P.

al R.M. Dacă o normă care conţine clemente în plus faţă de cealaltă omite însă unele dintre elementele

acesteia, va exista un concurs ideal de infracţiuni deoarece ambele norme trebuie să primească aplicare

pentru reprimarea acţiunii ilicite sub toate aspectele ei

În literatura de specialitate s-a avansat relativ recent ideea că în situaţia infracţiunii de trafic de

influenţă art. 326 C.P. al R.M. comisă în modalitatea primirii unor bunuri de către o persoană ce doar

pretinde că are influenţă asupra funcţionarului, ar exista un concurs de infracţiuni între traficul de

influenţă şi înşelăciune67

, în motivare se arată că sfera de aplicare a celor două texte legale nu se

64 Florin Streteanu, Concurs de infracţiuni, Ed. „LuminaLex” 1999, p.146. 65 Al. Borodac, op.cit., p.168. 66 M. Basarab, op.cit., p.92. 67 S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă. // „Studia" nr. 1-2/1996, p.150.

Page 26: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

26

suprapune, căci înşelăciunea se consumă odată cu producerea pagubei în vreme ce traficul de influenţă se

consumă în momentul pretinderii sau acceptării de promisiuni de daruri.

Considerăm discutabilă această susţinere, în primul rând sfera de incidenţă a unei norme legale şi

momentul consumării infracţiunii, sunt două aspecte diferite care nu se condiţionează reciproc. Atunci

când se încearcă o comparaţie între domeniile de incidenţă a două texte legale trebuie avute în vedere

toate modalităţile alternative şi urmările fiecăreia dintre infracţiunile în discuţie, pentru a constata dacă

una dintre incriminări cuprinde toate elementele celeilalte. Or, în cazul analizat, se observă că una dintre

modalităţile normative ale infracţiunii de trafic de influenţă este „primirea de bani sau alte foloase, pentru

sine, de către o persoană, care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar". Este oare posibilă

comiterea infracţiunii de trafic de influenţă în această modalitate fără a se săvârşi „o inducere în eroare" şi

a se cauza o „pagubă" în patrimoniul celui care remite bunurile? Evident că nu, traficul de influenţă în

această modalitate incluzând toate elementele specifice infracţiunii de înşelăciune. In aceste condiţii ne

aflăm în prezenţa unui caz tipic de calificări redundante şi deci se va reţine numai infracţiunea de trafic de

influenţă.

Aşa cum corect s-a decis în practica judiciară, va exista un concurs între traficul de influenţă şi

înşelăciune numai atunci cînd făptuitorul pretinde că, pentru a-1 determina pe funcţionar, trebuie să-i

ofere o sumă de bani sau alt folos şi obţine astfel de la cel interesat bani sau alte foloase peste suma care

reprezintă preţul influenţei sale.

Trebuie precizat de la început că în ipoteza în care una dintre calificări reprezintă un element

constitutiv al celeilalte, este exclusă existenţa unui concurs ideal. În doctrina franceză de la începutul

secolului a fost exprimată opinia de către Rougier R. potrivit căreia în cazul dat ar exista un concurs ideal

de infracţiuni. În argumentare se arată că o incriminare nu dispare prin absorbţia ei de către alta, ci ea

subzistă în stare latentă, putând redeveni activă atunci când este necesar, aşa cum se întâmplă în cazul în

care infracţiunea absorbantă nu poate fi reţinută sau sancţionată68

. Aşa cum s-a remarcat în literatura de

specialitate, nu este nevoie să se extindă în acest caz teoria concursului ideal acolo unde în realitate nu

există o pluralitate infracţională. În ipoteza analizată, actele de executare sunt susceptibile de o calificare

„alternativă": pe de o parte ele sunt acte care, analizate ele însele, constituie o infracţiune autonomă, iar

pe de altă parte, analizate în raport cu altă infracţiune reprezintă acte de executare ale acesteia, în măsura

în care în această din urmă calitate ele nu pot fi sancţionate, fiind de pildă în prezenţa unei desistări - vor

fi sancţionate în considerarea lor ca acte constitutive ale infracţiunii de sine stătătoare.

§2. Calificarea recidivei

În literatura juridică sa susţinut că recidiva nu este o noţiune stabilă, ci o noţiune convenţională,

care depinde de concepţia Codului penal care o reglementează, de aprecierea jurisprudenţei şi de doctrină.

Ca urmare în funcţie de concepţia cosacrată pe plan legislativ, în concret într-o ţară sau alta, noţiunea

recidivei a fost definită mai mult sau mai puţn diferit de la un sistem juridic la altul. Pretutindeni unde

este admisă, recidiva presupune doi termeni: o primă condamnare, conţinînd implicit un avertisment dat

delicventului şi noua infracţiune, cei doi termeni implicând îndeplinirea unor condiţii care diferă de la un

sistem de drept la altul. În această accepţiune recidiva se deosebeşte de recidivism, noţiune utilizată

frecvent în criminologie şi care este mult mai largă, ea desemnând şi alte varietăţi de reiterare a

infracţiunilor cum sunt: recidiva generică (concursul real de infracţiuni), recidiva socială, care există

încă de la condamnarea anterioară chiar dacă condiţiile recidivei legale nu sunt reunite şi recidiva

penitenciară, care presupune executarea efectivă unei pedepse în închisoare. În legislaţia noastră recidiva

se cuprinde în articolul 34 C.P al R.M. Recidivă se consideră comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor

infracţiuni de o persoană cu antecedente penale, pentru o infracţiune intenţionată. Recidiva este o

circumstanţă de agravare ce caracterizează subiectul infracţiuni, întrucît repetarea uneia şi aceleiaşi

infracţiuni (recidivă specială) sau a diferitor infracţiuni (recidivă generală), dau dovadă de o anumită

calificare criminală a infractorului şi îi sporesc pericolul social69

.

La calificarea infracţiunii ca recidivă în baza sentinţei de condamnare, hotărîrea judecătorească

nu are un caracter constitutiv al stării de recidivă ci doar constatator, întrucît priveşte o situaţie ce sa

68 Florin Streteanu, op.cit., p.160. 69 Gheorghiţă Mateuţ, Recidiva în teoriea şi practica dreptului penal , Ed. „LuminaLex”, 1997, p. 51.

Page 27: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

27

întîmplat anterior momentului comiterii celei dea doua infracţiuni, moment în care sa conturat starea de

pericol social al inculpatului şi sa pus evidentă nacesitatea unui tratament penal agravat corespunzător.

Recidiva este compusă din infracţiunile săvîrşite succesiv şi care intră în calcului recidivei.

Aceste infracţiuni mai sînt denumite şi termene a recidivei70

.

Pentru calificarea recidivei de infracţiune este necesar de stabilit existenţa:

Săvîrşirii de o persoană a mai multor infracţiuni;

Unei condamnări definitive pentru o infracţiune intenţionată;

Antecedentelor penale nestinse în baza articolelor 110 şi 111 C.P. al R.M.;

Săvîrşirea din nou cu intenţie a unei noi infracţiuni.

Nu vom califica drept recidivă faptele în cazul:

În care infracţiunea pentru care a fost deja condamnat sa săvîrşit în timpul minoratului;

Infracţiunii săvîrşite din imprudenţă;

Faptelor dezincriminate de legiuitor;

Antecedentelor stinse.

Tema 8. Calificarea în cazul concurenţei normelor

§1. Concurs de calificări

Concursului de legi penale presupune existenţa a două sau mai multe norme aflate concomitent

în vigoare şi care au vocaţie de a primi aplicare cu privire la aceeaşi faptă. Cu alte cuvinte fapta comisă

este susceptibilă în aparenţă de calificare potrivit mai multor norme juridice, deşi în realitate este vorba

de o singură infracţiune. De aceea, se impune alegerea normei aplicabile dintre normele aflate în

concurs.

Sub aspect terminologic, în doctrina română este preferată noţiunea de „concurs de norme",

„concurs de texte" sau „concurs de legi", în ceea ce ne priveşte, sîntem de acord cu terminologia folosită

de doctrina franceză, şi anume aceea de „concurs de calificări" Este însă vorba de o simplă diferenţă

terminologică, fără implicaţii asupra soluţiei fondului problemei.

În funcţie se specificul lor, calificările în concurs sunt susceptibile de clasificare în mai multe

categorii.

Suntem în prezenţa unor calificări alternative în situaţia în care între conţinuturile legale ale

infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o

exclude în mod necesar pe cealaltă, în acest caz există doar în aparenţă un concurs de calificări, căci la o

analiză atentă doar una dintre calificări are vocaţie de aplicare în cazul faptei comise. De aceea, în

doctrină, această ipoteză mai este numită şi concurs aparent de calificări. În plan practic, soluţionarea

acestui gen de concurs nu ridică probleme deosebite, căci opoziţia celor două calificări face ca, în

realitate, să fie întrunite elementele constitutive doar în cazul uneia dintre cele două incriminări.

Un alt tip de concurs de calificări sînt cele incompatibile adică când o infracţiune este consecinţa

logică şi întrucîtva naturală a alteia cu care se confundă intim, căci ele tind să protejeze acelaşi interes

colectiv sau individual şi au la bază o rezoluţie infracţională unică, în acest caz se va reţine doar

calificarea principală, cea subsidiară fiind înlăturată71

.

Spre exemplu, s-a pus în practică problema de a şti dacă unele acţiuni exercitate, ulterior

sustragerii, asupra bunului, ar putea întruni elementele constitutive ale unei alte infracţiuni aflate în

concurs real cu furtul. Astfel, într-o speţă s-au reţinut în concurs infracţiunile de furt şi distrugere în

sarcina inculpatului care şi-a însuşit un bidon de 20 kg de vopsea din unitatea în care lucra, iar când a fost

surprins de un poliţist în timpul transportului, a izbit de pământ bidonul, făcând să se împrăştie vopseaua.

Soluţia este discutabilă după părerea noastră întrucât, din momentul în care furtul s-a consumat, bunul

intră în stăpânirea făptuitorului, astfel încât distrugerea ulterioară a acestuia - ca de altfel şi abandonarea,

transformarea, vânzarea, consumarea lui etc. - are semnificaţia unui act de dispoziţie care nu poate

constitui o nouă infracţiune. Suntem deci în prezenţa unui concurs de calificări, având o rezoluţie

infracţională unică ce vizează însuşirea bunului - distrugerea nefiind decât o materializare a atributului de

dispoziţie ce derivă din însuşire - şi o singură valoare socială ocrotită - integritatea patrimoniului.

Într-o altă speţă s-a decis că este vorba de un concurs de infracţiuni între furt şi nerespectarea

regimului armelor şi muniţiilor dacă inculpatul, după sustragerea unei muniţii, a deţinut un oarecare

70 Octavian Pop , Recidiva postexecutorie, Ed.” MIRTON” Timişoara ,2003, p. 45. 71 Florin Streteanu,op.cit., p.169.

Page 28: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

28

interval de timp această muniţie. Împotriva acestei soluţii s-a obiectat că, prin actul sustragerii, are loc

imposedarea făptuitorului, adică trecerea bunului în deţinerea sa şi deci, această activitate, fiind inerentă

furtului, nu mai poate fi reţinută şi ca o deţinere ilegală a obiectului sustras, chiar dacă ar exista o

reglementare specială care interzice deţinerea unor asemenea bunuri72

. După părerea noastră obiecţia nu

este întemeiată, în speţă fiind, aşa cum corect sa reţinut, în prezenţa concursului de infracţiuni şi nu a unui

concurs de calificări. Aceasta deoarece, deşi cele două acţiuni se subsumează unei rezoluţii unice ce

vizează însuşirea bunului, nu este îndeplinită condiţia unităţii de interes juridic protejat prin normele

respective, într-adevăr, prin incriminarea furtului se urmăreşte protejarea integrităţii patrimoniului în

vreme ce incriminarea faptei din art. 291 C.P. al R.M. vizează asigurarea respectării regimului legal al

armelor şi muniţiilor. Apare deci ca nefondată susţinerea potrivit căreia nu se poate comite furtul unui

astfel de bun fără a săvârşi şi infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, acest lucru

fiind posibil în situaţia în care autorul furtului posedă autorizaţie pentru deţinerea muniţiilor din categoria

celor sustrase. Dacă însă infractorul nu are o astfel de autorizaţie se va reţine un concurs de infracţiuni,

soluţie justificată şi de pericolul social mai ridicat al activităţii infracţionale într-o asemenea ipoteză.

O altă modalitate a concursului de calificări este în situaţia calificării redundante. O calificare

apare ca redundantă atunci când acoperă exact faptele deja incluse într-o altă calificare, în practică această

situaţie poate apărea în două ipoteze. Este vorba de situaţia conflictului între o calificare generală şi una

specială şi respectiv de aceea în care o calificare se regăseşte ca element sau circumstanţă în structura

altei calificări.

Suntem în prezenţa unor calificări echivalente în cazul în care aceeaşi activitate materială intră

sub incidenţa a două calificări ce o acoperă în întregime.

§2. Concurenţa între normele generale şi speciale

La art.115 CP al Republicii Moldova se indică cum trebuie calificate infracţiunile în cazul

concurenţei normelor penale. Concurenţa normelor penale presupune săvîrşirea de către o persoană sau de

către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, care e cuprinsă în întregime de dispoziţiile a două

sau a mai multor norme penale şi care constituie o singură infracţiune.

La acest articol se prevede, de asemenea, că alegerea uneia din normele concurente care reflectă

cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se face în conformitate cu regulile prevăzute la

articolele 116, 117 şi 118 C.P. al R.M.

În teoria dreptului penal sînt prevăzute trei modalităţi de concurenţă a normelor penale:

1) concurenţa dintre norma generală şi norma specială;

2) concurenţa dintre două norme speciale;

3) concurenţa dintre o parte şi un întreg.

La art.116 C.P. al R.M. e stabilită ordinea de calificare a infracţiunilor în cazul concurenţei dintre

normele generale şi cele speciale. Conform legii, normă generală se consideră norma penală care prevede

două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială - norma penală care prevede numai cazuri

particulare din acest număr de fapte, în cazul unei concurenţe dintre norma generală şi norma specială se

aplică numai norma specială. Această idee va fi explicată în baza unui exemplu. Astfel, contabilul A.,

dorind să ascundă deficitul de bani ce s-a creat nu din vina sa şi folosindu-se de funcţiile sale de serviciu,

a introdus în documentele financiare (oficiale) unele date vădit false. Prin aceasta întreprinderii i-a fost

cauzată o daună enormă. Acţiunile lui A. sînt prevăzute la art.332 C.P. al R.M. "Falsul în actele publice",

însă acţiunile contabilului A. sînt prevăzute şi la art.329 C.P. al R.M., care stabileşte răspunderea penală

pentru neglijenţa în serviciu, în acest caz are loc concurenţa dintre două articole (norme) din Partea

Specială a Codului penal, însă fiecare din ele prevăd în principiu semnele uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Şi

atunci apare întrebarea: care normă trebuie să fie aplicată în cazul de faţă? La această întrebare găsim

răspuns la alin.(2) art.116 C.P. al R.M., unde se stabileşte că în acest caz se aplică numai norma specială.

Ca urmare, acţiunea lui A. trebuie calificată conform art.332 C.P. al R.M. (falsul în acte publice).

Care normă penală este generală şi care specială? Norma generală descrie un cerc de cazuri mai

larg, care corespund ei, iar norma specială descrie numai unele din ele. în exemplul nostru, falsul în acte

publice este caz particular din cel general - folosirea ilegală a funcţiilor de serviciu. Tot astfel multe

72 Av. Filipaş, Comentariu, în Practica, Ed.”LuminaLex”, 1995, p. 127-128.

Page 29: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

29

articole din Capitolul XIV al Părţii Speciale a Codului penal "Infracţiuni contra justiţiei" sînt norme

speciale: tragerea cu bună ştiinţă la răspunderea penală a unei persoane nevinovate (art.306 C.P. al R.M.),

pronunţarea unei sentinţe, hotărîri, încheieri sau decizii contrare legii (art.307 C.P. al R.M.), reţinerea sau

arestarea ilegală (art.308 C.P. al R.M.) etc., însă pot fi considerate şi ca infracţiuni contra puterii de stat,

contra intereselor serviciului de stat şi ale organelor administraţiei publice, prevăzute la articolele care

alcătuiesc Capitolul al XVII-lea şi care la fel sînt norme speciale, în aceste cazuri se aplică normele

Capitolului al XIV-lea "Infracţiuni contra justiţiei", nu însă normele prevăzute la Capitolul al XVII-lea

"Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat".

Ca norme speciale se consideră şi alineatele articolului în care sînt prevăzute circumstanţele

agravante (semnele calificative) ale infracţiunii în comparaţie cu componenţa de bază. Aşa, de exemplu,

dacă a fost săvîrşit un furt prin pătrundere în locuinţă, fapta va fi calificată nu conform alin.(1) art.186

C.P. al R.M. (componenţa de bază a furtului) care prevede răspunderea penală pentru furt, ci potrivit lit.e)

alin.(2) art.186 C.P. al R.M.- ca furt săvîrşit prin pătrundere în locuinţă, în cazul de faţă al in.(2) al art.186

C.P. al R.M. este o normă penală specială. Aşa norme în literatura de specialitate se mai numesc şi norme

"prioritare" faţă de normele generale.

În practica judiciară s-a pus problema încadrării juridice a persoanei care pune în circulaţie o

monedă falsificată, prin vânzarea acesteia. Unele instanţe au decis că în acest caz se va reţine numai

infracţiunea prevăzută de art. 236 C.P. al R.M soluţie privită favorabil de o mare parte a doctrinari. În

susţinerea acestui punct de vedere se arată că punerea în circulaţie a unei monede falsificate despre care

autorul ştie că este falsă presupune în mod necesar înşelarea bunei credinţe a celui care o primeşte ca o

monedă adevărată. De aceea, fiind vorba în esenţă de o înşelăciune incriminată în mod special, punerea în

circulaţie a unei monede falsificate are o existenţă exclusivă, care înlătură posibilitatea reţinerii ei în

concurs cu o infracţiune autonomă de înşelăciune.

În ceea ce ne priveşte apreciem că nici în acest caz nu este vorba de un conflict între o normă

specială şi una generală. Este adevărat că bunei credinţe a celui care o primeşte, dar nu e mai puţin

adevărat că această infracţiune subzistă şi atunci când punerea în circulaţie a monedei s-a făcut cu titlu

gratuit, aşa încât persoana indusă în eroare nu a suferii nici o pagubă. Cum însă dispoziţia art.190 C.P. al

R.M. condiţionează existenţa infracţiunii de înşelăciune de producerea unei pagube, se poate observa că

aşa-numita „normă specială" 236 C.P. al R.M omite un element esenţial prevăzut de norma generală -

producerea pagubei. Aşa fiind, nu se mai pune problema alegerii uneia dintre cele două calificări ci a

reţinerii amândurora, în situaţia în care în urma punerii în circulaţie a monedei falsificate s-a produs şi o

pagubă73

.

§3. Concurenţa între două norme speciale

În practica judiciară se întîlnesc şi alte cazuri. Aşa, de exemplu, bărbatul s-a întors acasă în stare

de ebrietate şi a sărit la bătaie la soţie, lovind-o cu pumnii în diferite părţi ale corpului. Soţia, apărîndu-se,

a luat în mîină toporul, care era în apropiere, şi i-a cauzat soţului 12 lovituri la diferite părţi ale corpului,

din care cauză soţul a decedat, în acest caz a fost săvîrşit, pe de o parte, omor cu deosebită cruzime lit.(h)

alin.(3) art.145 C.P. al R.M.), iar, pe de altă parte, în acţiunile soţiei sînt semnele omorului, săvîrşit în

stare de afect (art.146 C.P. al R.M.). Cauza omorului este starea de afect, care a survenit în urma actului

de violenţă al soţului în privinţa soţiei sale. Ambele norme sînt speciale şi concurente între ele.

Situaţia este asemănătoare cu aceea a conflictului dintre o calificare generală şi o calificare

specială, în sensul că şi în acest caz există două norme care reglementează aceeaşi materie. Diferenţa

constă însă în faptul că toate calificările echivalente conţin aceleaşi elemente, neexistînd între acestea

diferenţe de conţinut care să fundamenteze concluzia că una ar fi specială şi alta generală.

Cum trebuie de procedat în cazul cînd infracţiunea comisă cade sub incidenţa a două norme

speciale? Un răspuns corect la această întrebare găsim la art.117 C.P. al R.M., care stabileşte ordinea de

calificare a infracţiunilor în cazul concurenţei dintre două norme speciale. La art.117 C.P. al R.M. se

menţionează că concurenţa dintre două norme speciale au următoarele varietăţi:

1) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante -

infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;

2) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se califică în

baza normei penale care prevede o pedeapsă mai blîndă;

73 Florin Streteanu, op.cit., p. 156.

Page 30: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

30

3) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în

baza normei care prevede o pedeapsă mai aspră.

În toate aceste situaţii este vorba despre un conflict de calificări, fiind exclusă existenţa

pluralităţii de infracţiuni. Cele două norme în concurs, conţinând aceleaşi elemente de incriminare, nu pot

fi niciodată aplicate cumulativ, ci doar alternativ.

§4 Concurenţa între parte şi întreg

A treia modalitate de concurenţă este concurenţa dintre o parte şi un întreg. Ea are loc atunci, cînd

o normă din Partea Specială cuprinde în întregime fapta săvîrşită, însă altă normă numai o parte din ea.

Situaţia apare cel mai frecvent în ipoteza infracţiunilor complexe, când norma de incriminare a faptei

complexe şi norma incriminatoare a infracţiunii absorbite par a avea deopotrivă aplicabilitate în speţă. În

realitate, atunci când există un asemenea raport de absorbţie, se va aplica doar norma absorbantă74

. De

exemplu, A., cu scopul de a sustrage din bunurile proprietarului, l-a atacat pe B. cu un cuţit de buzunar,

lovindu-l de trei ori în piept, cauzîndu-i vătămare intenţionată gravă a sănătăţii. La prima vedere, acţiunea

lui A. trebuie calificată conform alin.(1) art.151 C.P. al R.M.- ca vătămare intenţionată gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii, însă dacă vom lua în consideraţie intenţia infractorului, atunci trebuie să ne

referim la art.188 C.P. al R.M. (tîlhărie), care prevede "atacul săvîrşit în scopul sustragerii bunurilor altei

persoane, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei care a fost supusă atacului,

ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe", în cazul de faţă caracteristica infracţiunii

săvîrşite este cu mult mai amplă, de aceea acţiunea lui A. trebuie calificată conform lit.(c) alin.(3) art.188

C.P. al R.M..

În context, art.118 CP "Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg"

stabileşte, în primul rînd, că concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau a mai

multor norme penale: una din ele cuprinde fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte numai unele părţi

ale ei, prevăzute şi de alte norme penale. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un

întreg se face în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvîrşite.

Concurenţa dintre o parte şi un întreg este legată în genere cu corelaţia dintre obiectele

nemijlocite ale infracţiunii, precum şi dintre semnele laturii obiective a acesteia. Uneori, obiectul unei

infracţiuni este numai o parte a altui obiect, iar latura obiectivă alcătuieşte, de asemenea, numai un

fragment al laturii obiective a altei infracţiuni. De exemplu, excesul de putere reprezintă un întreg, iar

aplicarea loviturilor - numai o parte a faptei.

În practica judiciară s-a decis că, în cazul violului comis de tată asupra fiicei minore, se vor reţine

în concurs infracţiunile prevăzute de art. 171 alin. 3 lit. a C.P. al R.M. - viol asupra victimei care se afla în

îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului - şi incest (art. 201 C.P. al R.M.). în

doctrină s-a arătat că, într-adevăr, reţinerea infracţiunii de incest nu este incompatibilă cu reţinerea

agravantei prevăzute de art. 197 alin. 2 lit. b C.P. al R.M., deoarece incest există ori de câte ori autorul şi

victima se află în relaţia de rudenie prevăzută de art. 203, chiar dacă victima ar fi majoră şi nu s-ar afla

într-una din situaţiile avute în vedere de art. 197 alin. 2 lit. (b) C.P. al R.M.75

74 I. Macari , Drept penal al Republicii Moldova: partea specială, CE USM, 2003, p.11. 75 V. Dobrinoiu, I. Pascu, Viol agravant. Incest.// R.D.P. nr. 4/1995, p.111.

Page 31: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

31

Tema 9. Calificarea unor forme speciale ale infracţiunii

§1. Calificarea infracţiunii neconsumate

O mare importanţă, atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic, o are soluţionarea problemei în

ceia ce priveşte gama actelor preparatorii ce urmează a fi supuse răspunderii penale, precum şi a dilemei

unde începe răspunderea pentru săvîrşirea activităţii infracţionale76

.

În actuala legislaţie fazele externe de executare a infracţiunii sînt prevăzute la art.25 din C.P al

R.M. „Etapele activităţii infracţionale”. Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvîrşită

întruneşte toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune. Se consideră infracţiune

neconsumată pregătirea şi tentativa de infracţiune. Pentru a demonstra că infracţiunea din punct de vedere

al calificării, n-a fost dusă pînă la capăt, este necesar să facem trimitere la articolul corespunzător din

partea specială, ca şi pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la articolele 26, 27 şi 81 din C.P al R.M.

Deci calificarea corectă a infracţiunii trebuie să reflecte gradul neterminat al activităţii infracţionale.

Aceasta este necesar atît pentru aprecierea juridico-penală corectă a faptei comise, cît şi pentru a aplica

infractorului pedeapsa meritată77

.

Actele preparatorii constituie toate actele prin care se pregăteşte săvîrşirea acţiunii ce constituie

elementul material al infracţiunii, caracteristic pentru ele fiind faptul că intervin înainte de executare şi

teleologic năzuiesc să asigure buna desfăşurare a acesteia. Prin crearea condiţiilor şi apropierea

mijloacelor necesare înfăptuirii infracţionale78

.

Componenţa de infracţiune a actelor preparatorii are specificul ei. Aceasta se referă atît la

elementele obiective cît şi subiective. În primul rînd în cazul pregătirii de infracţiune nu există violarea

nemijlocită a obiectului juridic cu toate că acesta persistă sub forma punerii în pericol a relaţiilor sociale

apărate de norma penală.

În ceia ce priveşte elementul material, toate actele preparatorii formează o latură obiectivă, însă

aceasta nu constituie latura obiectivă a infracţiunii. În aşa fel latura materială79

este expres prevăzută de

articolul 26 din Codul Penal al Republicii Moldova - înţelegerea prealabilă de a săvîtşi o infracţiune,

procurarea, fabricarea sau adoptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale,

de condiţii pentru săvîrşirea ei.

Specificul laturii obiective constă şi în faptul că infracţiunea nu a fost dusă pînă la capăt din

motive independente de voinţa făptuitorului. Concomitent trebuie de constatat momentul că actelor

preparatorii pot forma de sinestătător infracţiune consumată. Aşa, de exemplu, păstrarea, procurarea,

fabricarea, repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor, art.290.C.P al R.M. poate fi

efectuată pentru săvîrţirea ulterioară a unei tîlhării (art.188 C.P al R.M), în acest caz faptele se vor califica

ca concurs ideal de infracţiuni: ca infracţiunea consumată în baza art.290 C.P al R.M. şi pregătirea de

tîlhărie.

Privitor la locul de comitere nu este necesar ca actele de pregătire şi cele de executare să fie

săvîtşite în acelaşi loc, ele pot fi comise în locuri diferite, indiferent de distanţa, care le separă80

.

În evoluţia progresivă a procesului infracţional, tentativa de infracţiune, reprezintă acel segment

al activităţii infracţionale care corespunde sensului generic de „încercare nereuşită” a săvîrşirii

infracţiunii81

. Legiuitorul a definit tentativa de infracţiune în art.27 C.P a R.M ca „acţiunea sau inacţiunea

intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa

făptuitorului, acesta nu şi-a produs efectul”. Din definiţia legală a tentativei rezultă că pentru existenţa

acesteia trebuie îndeplinite anumite condiţii, de ordin subiectiv şi obiectiv.

Obiectul juridic este acelaşi ca şi la infracţiunea consumată, dar nu este sau insuficient lezat pentru a fi

infracţiune şi constituie doar o punere în pericol a acestuia. Acţiunea sau elementul material al tentativei

trebuie să i se acorde un anumit sens în cazul calificării infracţiunii, înţelegîndu-se atît realizarea unui act

sau a unor acte ce se înscriu în acţiunea tipică, cît şi înfăptuirea unei acţiuni care, fără de a face parte din

acţiunea incriminată, este legat direct de aceasta. După cum prevede legea, tentativa constă în punerea în

executare a hotărîrii infracţionale. Acţiunea poate fi întreruptă la limita inferioară a tentativei chiar la

începutul acesteia sau să nu fie întreruptă şi executată integral, dar neproducîndu-şi efectele. Anumite

76 Alina Şavga. Prgătirea de infracţiune- o formă incrininată şi sancţionată de legea penală. Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat

din Moldova, seria stiinţe socioumanistice, Vol-1, Chişinău 2002, p. 226. 77 Al. Borodac op. cit., p. 132. 78 C. Bulai , op. cit., p.163. 79 M. Zolyneak, op. cit., p.145. 80 Al. Mariţ, op. cit., p.219. 81 N. Giurgiu, op. cit., p.169.

Page 32: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

32

particularităţi în calificarea tentativei poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe în

conţinutul cărora, intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune care constituie prin ea însăşi o

faptă prevăzută de legea penală, ciar dacă una din faptele incluse se realizează integral, iar cealaltă parţial,

întreaga faptă va trebui apreciată ca tentativă şi nu ca faptă consumată82

. O caracteristică a acţiunii constă

în faptul că aceasta, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu-şi produce efectul prescris de lege

pentru infracţiunea consumată. Dacă în cazul infracţiunii consumate, urmarea este bine idevidualizată şi

diferă de la o infracţiune la alta, atunci în cazul tentativei, indeferent de modul în care se manifestă,

activitatea şi gradul de realizare a acesteia, trebuie să producă, în toate cazurile aceiaşi urmare, raportate

la valoarea spre care sa îndreptat acţiunea ilicită83

.

În cazul tentativei, neexistînd un rezultat material ca element al laturii obiective, raportul de

cauzalitate nu se poate lega cu un asemenea rezultat. Relaţia de cauzalitate se stabileşte însă, întotdeauna,

între actele de executare intreprinse de făptuitor şi starea de pericol pe care ele o creiază pentru valorile

sociale, însă aceasta nu este nevoie de demonstrat la calificarea infracţiunii. Tentativa, constînd în

punerea în executare a hotărîrii infracţionale, presupune în mod obligatoriu, sub aspect subiectiv, forma

vinovăţiei a intenţiei84

.

Este absolut necesar ca intenţia să se raporteze la consumarea şi nu la tentativa, adică agentul să

intenţioneze comiterea completă a infracţiunii şi nu numai începerea executării acesteia. În cazul agentul

intenţionează numai începerea executării acesteia, de exemplu, să rănească victima, fapta nicidecum nu

poate fi calificată ca tentativă de omor85

.

În funcţie de valoarea obiectului şi a mijloacelor de antrenare, doctrina penală mai cunoaşte o

clasificare a tentativei: tentativa la un obiect nul şi tentativa cu mijloace nule, care, de altfel, sînt, în fond,

două varietăţi ale erorii de fapt. Este vorba, în esenţă de greşeala persoanei faţă de circumstanţele ce

caracterizează fapta comisă86

.

§2. Calificarea participaţiei

Structura legislativă a majorităţii normelor penale permite comiterea infracţiunii de o singură

persoană. Însă infracţiunea poate fi săvîrşită şi de două sau mai multe persoane. În cel din urmă caz prin

stabilirea unor semne apare participaţia penală. Legiuitorul defineşte participaţia în art. 41 C.P. al R.M :

se consideră participaţia cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvîrşirea unei

infracţiuni intenţionate.

Prin calificarea infracţiunii săvîrşite prin complicitate se înţelege determinarea şi consacrarea

juridică a coincidenţei exacte între semnele faptei prejudiciabile comise prin complicitate şi semnele

componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală. Pentru stabilirea coincidenţei este

necesar mai întîi, să fie cunoscută noţiunea complicităţii şi natura juridică a activităţii infracţionale a

fiecărui participant la săvîrşirea infracţiunii87

.

Pentru existenţa participaţiei la calificarea infracţiunii trebuie ca aceasta să întrunească

următoarele condiţii:

1. Pluralitate de infractori, adică să contribuie la săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni de două sau

mai multe persoane în calitate de autor, instigator, organizator sau complice. Aceştea toţi trebuie

să întrunească condiţiile articolului 42 C.P. al R.M. precum şi cele ale existenţei subiectului

infracţiunii cum ar fi vîrsta, responsabilitatea. La infracţiunea cu subiect special toţi trebuie să

întrunească condiţiile speciale ale subiectului. Persoana care participă la săvîrşirea nemijlocită a

infracţiunii cu subiect special şi nu întruneşte condiţiile acesteia, (art.147 C.P al R.M.

pruncuciderea, unde subiectul trebuie să întrunească condiţia de mamă) răspunde penal pentru

complicitate la infracţiunea dată 88

;

2. Legătura subiectivă între participanţi. Contribuţia a mai multor persoane la săvîrşirea a

aceleiaşi infracţiunii este o realitate de fapt. Pentru ca această realitate să fie calificată drept

participaţie, trebuie să se constate că persoanele au cooperat cu intenţie la comiterea infracţiunii.

Dacă nu există intenţii nu există nici participaţie propriu zisă, ci o pluralitate de activităţi care pot

constitui infracţiuni distincte89

. Coeziunea psihică trebuie să fie constată între fiecare participant şi

82 O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal: partea specială, Bucureşti,1983, p. 113. 83 Al. Mariţ, op. cit., p.238. 84 Ibidem, p.239. 85 O. Pop, Tentativa ca formă a infracţiunii, Ed. MIRTON, Tmişoara, 2002,p.28. 86 Al. Borodac, op. cit., p.136. 87 Ibidem, p.142. 88 Л.Д. Гаухмана, op. cit., p.310-311. 89 M. Basarab, op. cit., p. 117.

Page 33: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

33

autor. Această legătura trebuie să fie chiar şi atunci cînd avem de a face cu o instigare la instigare

sau o complicitate la complicitate. Intenţia participantului sub aspectul prevederii se

caracterizează prin faptul că acesta cunoaşte acţiunea, inacţiunea pe care urmează să o comită

autorul şi că ea produce o anumită urmare periculoasă prevăzută de legea penală. Latura

subiectivă a participaţiei se caracterizează prin dubla intenţie, adică nu numai cooperarea să fie

intenţionată dar şi fapta autorului să fie săvîrşită cu intenţie. Nu este necesar ca modalitatea

intenţie participantului să fie identică cu a autorului, atunci cînd infracţiunea se poate comite sub

aspect subiectiv cu oricare din modalităţile ei. În privinţa mobilului şi a scopului, nu trebuie să fie

identic la toţi participanţii. Cînd însă acestea fac parte din conţinutul legal al infracţiunii acestea

trebuie să acţioneze cu acelaşi motiv şi să urmărească scopul prevăzut de lege deoarece toţi

participă la săvîrşirea aceleiaşi infracţiunii. La infracţiunile praeterintenţionate în cazul în care

infractorii au acţionat cu acte de executare, coautoratul este posibil la actul iniţial intenţionat însă

pentru rezultatul mai grav produs din culpă cu neprevedere, nu mai poate subzista legătura

subiectivă, condiţie necesara participaţiei90

;

3. Cooperarea materială sau intelectuală care constă în faptul ca participantul să fi contribuit

la comiterea infracţiunii cu acte prevăzute de lege care defineşte pe autor, coautor, instigator ori

complice (art.42 C.P al R.M);

4. Săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni. Aceasta reiese chiar din natura juridică a participaţiei. Cu

toate că unele legislaţii susţineau participaţia ca delict distinct şi în caz de participaţie se comit

atîtea infracţiuni cîţi participanţi există. Aceasta a fost consacrată în codul penal norvegian din

1902 şi în cel danez91

. În literatura de specialitate precum şi majoritatea codurilor penale,

consideră că toţi participanţii răspund pentru aceiaşi infracţiune, deoarece participaţia este un mod

de săvîrşire a acesteia. Actele participanţilor trebuie să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect

juridic, iar infracţiunea se realizează cel puţin în forma actelor preparatorii pedepsibile. Deci,

calificarea infracţiunii se face în baza aceleiaşi norme penale din partea specială ţinînd cont de

dispoziţiile părţii generale unde sînt expuse condiţiile existenţei acestora. Aici trebui de asemenea

de luat în consideraţie faptul să nu fie excesul de autor(art. 48 C.P al R.M.) în care autorul unor

acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru exces de

autor, ceilalţi participanţi nu sînt pasibili de răspundere penală;

5. Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii. Între

acţiunea (inacţiunea) autorului şi actele de participaţie există o legătură strînsă, astfel încît dacă lipseşte

prima nu poate fi vorba de participaţie. Legătură există indiferent de faptul că autorul este pedepsit în

concret sau nu, deoarece răspunderea fiecărui participant este individuală, personală.

Toate condiţiile arătate mai sus trebuie întrunite cumulativ. Lipsa oricărei dintre ele atrage după

sine inexistenţei participaţiei propriu-zise.

Codul penal reglementează deasemenea şi unele forme speciale ale participaţiei cum ar fi grupul

criminal organizat art.46 C.P al R.M. şi organizaţia criminală art.47 C.P al R.M. În cazul grupului

organizat, între participanţi sînt stabilite legături esenţiale, fapt care permite o coordonare mai strictă a

acţiunilor ilegale. La calificarea în baza articolului 46 din Codul Penal al Republicii Moldova trebuie

deduse suplimentar următoarele condiţii:

-stabilitatea structurii organizatorice a grupului, comunitatea de intenţii, comunitatea metodelor şi

formelor de săvîrşire a infracţiunii;

-înţelegerea prealabilă;

-elaborarea planului săvîrşirii infracţiunii;

-stabilirea mijloacelor şi modul de realizare a planului infracţiunii oral elaborat.

În literatură de specialitate grupul criminal este definit ca grupul, reunit în baza săvîrşirii faptelor

prejudiciabile, şi ilegale a persoanelor, tinzînd atingerea unui scop, structurat într-un anumit mod şi

formînd un subiect unic de acţiune92

.

În ceia ce priveşte organizarea criminală pentru a califica o infracţiune drept săvîrşită de aceasta

trebuie de constatat existenţa acesteia în baza articolului 47 din Codul Penal al R.M. şi că infracţiunea a

fost săvîrşită de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al

organizaţiei respective, la însărcinarea acestuia al.(2) art. 47 C.P. al R.M.

90 L. Gramă, S. Botnaru, Participaţia la infracţiunele săvîrşite cu vinovăţie dublă// Revista Naţională de Drept, nr. 5/2003, p.17. 91 M. Basarab, op. cit., p. 425. 92 В. Бужор, В. Гуцуляк, Групповая преступность:меодологические основы изучения и классификации, Монография. Кишинэу,

1998. p.46.

Page 34: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

34

Organizaţia criminală în legislaţie poate fi întîlnită ca unul din semnele distinctive la calificarea

infracţiunilor contra statului – trădare de patrie(art. 337 C.P al R.M.), banditismul(art.283 C.P al R.M.)- şi

ca semn calificativ pentru un şir de infracţiuni legate de activitatea organizatorică, îndreptată spre

săvîrşirea unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului.

Putem concluziona că în toate infracţiunile indicate mai sus legislatorul aplică formularea

„organizaţie, cu excepţia art.337 C.P al R.M.” în care legislatorul aplică formularea, complotul în scopul

de a pune mîina pe putere, care, de asemenea, în esenţă, reprezintă un caz separat al organizaţiei

criminale.

Page 35: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

35

Încheiere

Concluzii şi recomandări. Legislaţia penală determinînd faptele infracţionale pedepsibile, dă

posibilitatea organelor de drept să opună rezistenţă infracţionalităţii. Aceasta este posibilă prin aplicarea a

operaţiunilor de calificare a infracţiunilor. Ca rezultata al încălcării normelor penale devine inevitabilă

intervenţia statului în organele competente să restabilească ordinea în societate. În urma acestor

considerente procesul de aplicare a normelor penale de organul de urmărire penală şi cele judecătoreşti se

realizează prin instituţia calificării infracţiunii, adică prin determinarea şi consacrarea juridică a

corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune

prevăzute de norma juridică penală. Pentru a obţine acest rezultat calificarea trebuie să fie întemeiată,

adică să se bazeze pe fapte stabilite în lege, exactă adică să aibă trimitere nu la un articol anumit ci la

aliniatul în care această infracţiune este descrisă în detaliu şi în sfârşit deplină adică să aibă trimitere la

toate normele juridice în care sunt stipulate infracţiunile săvârşite.

Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată, organele de drept trebuie să hotărască

dacă ele constituie o infracţiune şi dacă ele alcătuiesc o infracţiune unică (art.28 C.P. al R.M.), o

pluralitate de infracţiuni (art.32 C.P al R.M.) sau o concurenţă a normelor penale (art.115 C.P al R.M). În

funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau mai multe

articole ale Părţii speciale a Codului penal. Pentru o calificare corectă este necesar de a stabili unele reguli

ce vor uşura şi vor optimiza procesul de calificare a infracţiunii. Aceste reguli de calificare sunt nişte

principii de aplicare a normelor juridice şi pot fi clasificate în:

a. Regulile de calificare a infracţiunilor în limitele unei singure componenţei de

infracţiuni;

b. Regulile de calificare a pluralităţii de infracţiune;

c. Regulile de recalificare a infracţiunilor.

Importanţa practică şi valoarea aplicativă a lucrării. Calificarea justă are o mare importanţă

pentru promovarea politicii penale şi în mare măsură determină succesul luptei contra criminalităţii,

consolidarea ordinii de drept, ea este o condiţie absolut necesară pentru respectarea legalităţii şi este o

garanţie a drepturilor cetăţenilor. Din punct de vedere teoretic calificarea reprezintă un ansamblu de

operaţiuni logice şi este situaţia cînd existenţa a unei norme penale în vigoare are vocaţia de a primi

aplicarea cu privire la o faptă reală. Din punct de vedere practic procesul calificării infracţiunii sa

considerat ca o totalitate de acţiuni, cercetări a ofiţerului de urmărire penală ce se finisează cu o

concluzie, deci un proces materializat prin fapte concrete. În concluzie, se poate se poate de spus că

scopul calificării infracţiunii este de a da răspuns la întrebarea sa săvîrşit ori nu infracţiunea.

Pentru ca notele dată să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor de

drept, să acorde un ajutor real în lupta cu criminalitatea am cercetat atît probleme cu caracter individual

cît şi cele generale ale dreptului şi a ramurilor sale, fiindcă anume în baza ultimelor pot fi soluţionate

corect probleme concrete ale practicii judiciare. Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul

său, fără îndoială, este o problemă a Părţii generale a doctrinei juridico penale. Calificarea unor categorii

aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal, concomitent cu analiza

juridică a fiecării componenţe concrete de infracţiune.

Propuneri de lege ferenda. Noţiunea calificării infracţiunii ţine în special de doctrina dreptului

penal, astfel nu este necesar de a defini calificarea infracţiunii în cod, căci în aşa mod devine prea

doctrinar şi greu de aplicat. Astfel că de lege ferenda aşi propune scoaterea definiţiei calificării

infracţiunii în capitolul al XII –lea şi introducerea unor principii generale şi reguli speciale de calificare a

infracţiunii ce în prezent au un suport doar în Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care după

cum ştim nu sunt obligatorii la soluţionarea cauzelor penale. De aici rezultă necesitatea legiferării

acestora prin introducerea în capitolul al XII –lea din Codul Penal al R.M. a regulilor de calificare în

cazul: tentativei, participaţia, pluralităţii de infracţiuni pentru completarea modalităţilor de calificare a

infracţiunilor existente.

Page 36: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

36

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 1994, nr.1;

2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la

12.05.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;

3. Codul Penal al Republicii (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;

4. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat la 26 decembrie 1964;

5. Codul Penal al Federaţiei Ruse adoptat 24 mai 1996;

6. Codul Penal a Republcii România.

Literatura de specialitate

1. G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995;

2. Gheorghe Antoniu, Constantin Bulai, Practica Judiciară Penală, partea specială. Vol. III. Bucureşti,

1992;

3. M. Basarab, Drept penal. Partea generală. Vol.1, Editura „Lumina-Lex”, Bucureşti, 1997.

4. Al. Barbăneagră, ş.a. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău, 2003;

5. Al. Borodac "Drept penal" Calificarea infracţiunilor, Chişinău, 1996;

6. Al Boroi, Drept penal: partea generală, Ed. ALL BECK, 2000;

7. S. Brînză, Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, Ed. Ştiinţa, Chişinău,

1999;

8. C. Bulai. Drept penal. Partea generală. Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1997;

9. C. Bulai , A. Filipaş , C. Mitrache "Drept penal român", Bucureşti, 1994;

10. C. Bulai. Drept penal român. Partea generală. V.1., Editura „Şansa”, Bucureşti, 1998;

11. C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Ed. „AAL BECK”, Bucureşti, 1999;

12. V.Creţu, Drept internaţional penal. Editura „Tempus”, Bucureşti, 1996;

13. Dicţionar explicativ, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996;

14. I. Dobrinescu, Introducerea în logica juridică, Ed. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 1996;

15. V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea generală, Ed. “Europa Nova”, Bucureşti, 1992;

16. V. Dongoroz, S.Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Romîn. Vol. IV. Partea specială.

Ed.Academiei Republicii Socialiste Romînia, Bucureşti, 1972;

17. Av. Filipaş, Comentariu, în Practica. Ed.” Lumina Lex”, Bucureşti, 1995;

18. Narcis Giurgiu, Drept penal general:Doctrină,legislaţie, jurisprudenţă. Iaşi, 1997;

19. I. Pitulescu; E. Dersidan; P. Abraham; I. Ranete, Dicţionar de termeni juridici uzuali, explicativ

practic, Ed. Naţional, 1997;

20. O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal: partea specială, Bucureşti, 1983;

21. O. Loghin, T .Toader. Drept penal român: Partea Specială, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994;

22. I. Macari, Drept penal: partea generală, Ed.”Ştiinţa”, Chişinău, 1999;

23. I. Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea generală, Ed.Academiei de Drept din Moldova,

Chişinău, 2002;

24. I.Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea specială ,Ed.CE USM, Chişinău, 2003;

25. Al.Mariţ, Drept penal, partea generală. Legea penală, teoria infracţiunii, participaţia penală. Vol. 1,

Chişinău, 2002;

26. Gheorghiţă Mateuţ, Recidiva în teoriea şi practica dreptului penal, Ed. „LuminaLex”, Bucureşti,

1997;

27. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală., Editura „Şansa”, Bucureşti, 1997;

28. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed.”ALL BECK”, Bucureşti, 2002;

29. O. Pop, Tentativa ca formă a infracţiunii, Ed. „MIRTON”, Tmişoara, 2002;

30. Octavian Pop , Recidiva postexecutorie, Ed. „MIRTON”, Timişoara, 2003;

31. N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002;

32. Şt. Stăncescu, Studiu asupra responsabilităţii penale a persoanei juridice, Ed. „Alcaly”, Bucureşti,

2000;

Page 37: NOTE DE CURS CALIFICAREA INFRACŢIUNII (Ciclul I)

37

33. O.Stoica Drept penal, partea speciala. Iaşi, 1998;

34. Florin Streteanu, Concurs de infracţiuni, Ed.”LuminaLex”, 1999;

35. M. Zolyneak, M, I. Gheorghiu-Brădeţ, Drept penal român. Partea specială. Vol.I, Bucureşti,

Ed.”Europa Nova”, 1993;

36. M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal. Partea generală. Ed. Chemarea, Iaşi, 1999;

37. Gh. Nistoreanu ş.a., Drept penal. Partea specială. Editura „Europa-Nova”, Bucureşti, 1997;

38. . I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Chemarea, Iaşi, 1999;

39. О. Бобылев, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция, 1999;

40. В. Бужор, В. Гуцуляк, Групповая преступность:меодологические основы изучения и

классификации, Монография, Кишинэу, 1998;

41. Л.Д. Гаухман, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция,

1999;

42. А.А. Здравомыслов, Уголовное право. Часть особенная. Москва, 1995;

43. В.Н. Кудрявцева, А.В. Наумова, Российское Уголовное Право. Москва, 1997;

44. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений. 2-е изд., перераб. и дополн.

Москва, 2001;

45. Н.Ф Кузнецов. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ, Японии. Москва,

1998;

46. Куринов Б.А., Научные основы квалификаци преступлений. Москва, 1984;

47. Ю.М. Лебедева Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации. Москова, 1997;

48. А.В. Наумов, Российское Уголовное Право. Общая часть, Москва, 2000;

49. Наумов А.В., Новиченко А.С., Законы логики при квалификации преступлений. Москва, 1978;

50. А.И. Рарога, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Москва, 2002;

Reviste de specialtate

1. S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă.//

„Studia", nr. 1-2/1996;

2. V. Dobrinoiu, I. Pascu, Viol agravant. Incest, // Revista de Drept Public, nr. 4/1995;

3. L. Gramă, S. Botnaru, Participaţia la infracţiunele săvîrşite cu vinovăţie dublă. // Revista

Naţională de Drept, nr. 5/2003;

4. Alina Şavga. Prgătirea de infracţiune- o formă incrininată şi sancţionată de legea penală. //

Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria stiinţe socioumanistice. Vol-1,

Chişinău, 2002;

5. S. Brînză, Însemnătatea obiectului material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept,

nr.2/2004;

6. S. Brînză, Hîrtiile de valoareca obict material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept,

nr.9/2003;

7. S. Brînză, Analiza evoluţiei noţiunii de susrtagere. //Revista Naţională de Drept, nr..3/2003.


Recommended