Nikos Kazantzakis - Raport Catre El Greco

Raport către El Greco

Nikos Kazantzakis

Cuvînt înainte

Ca orice bun corabier care ştie să-şi aleagă singur momentul

ridicării ancorei, Nikos Kazantzakis îşi stabilise desprinderea de

la ţărmuri la optzeci şi trei de ani. Cînd făcuse acest lucru, abia

trecuse de şaptezeci, şi deşi, după atîtea alte plutiri, trupul dădea

alarmante semne de oboseală, se bucura de anii care-i ma . i-

mîneau, socotindu-i drept cei mai importanţi. „Să nu vă

niştiţi — îi scria el, din Antibes, la 23 septembrie J9Şţ i

Pandelis Prevelakis — din pricina sănătăţii mele. Atît timp eît

sufletul rezistă, trupul trebuie să i se supună. Cum bine

soco't că voi părăsi pămîntul la vîrsta de optzeci şi trei d< mi,

aşa că îmi mai rămîn cîţiva ani, cei mai buni, adică cei » maturi, pe care vă asigur că nu-i voi irosi.''

Nu putem şti cum şi-ar fi folosit marele scriitor grec răgazul acestui

deceniu pe care şi-1 acordase singur. Din-multele scris ri rămase de la el,

proiectele sînt vagi, vorbind deopotrivă de pre roman, poezie sau teatru.

Dar avem toate motivele să c< răm că aceste lucrări care n-au'mai putut fi

scrise — desprinderea s-a produs ia şaptezeci şi patru de ani — n-ar fi fcv |

ţine şi nici neimportante ; amănunt nesubliniat de intei operei sale,

Kazantzakis şi-a elaborat această operă după ( plinise patruzeci şi cinci de ani,

titlurile de mare glorie • ,i chiar de mai tîrziu. Astfel, marele său poem

Odysseea (33.3 versuri...) a fost terminat în decembrie 1938, pe cînd

împlinise cincizeci şi cinci de ani, trilogia Prometeu este datată tn mai

tîrziu, iar romanele Alexis Zorba şi Hristos răstignit c oară au fost scrise pe

cînd avea şaizeci şi patru şi, respectiv, şaptezeci şi doi de ani, vîrste la

care, de obicei, scriitorii europeni se ocupă mai mult cu administrarea gloriei

literare şi mai puţin cu sporirea acesteia.

9

De altfel, nlct între scriitorii greci apropiaţi ca vîrstă lui Kazantzakis —

Kavafis (n. 1863). Kostas Hatzopoulos (n. 1868). Lambros Porfyras (n.

1879), Alexandros Delmuzos (n. 1880), Ma-noliş Triantafilidis (n. 1883),

Anghelos -Sikelianos (n. 1884), Kostas Varnalis (n, 1884) —, ori puţin mai

tineri decît el — Seferis (n. 1900) şi Odysseas -Elytis (n. 1910) — nu ne vom

întîlni cu această lipsă de grabă în ceea ce priveşte creaţia literară, cazul

Kazantzakis fiind pînă acum unic, chiar şi mai departe de literatura

eui'opeană. S-a întîmplat însă ca deceniul pe care şi-1 planificase marele scriitor să

nu se mai producă. Kazantzakis însuşi a simţit umbrele asfinţitului tot mai

alungite şi mai aproape de el, încercînd să-l acopere, şi din multele proiecte

care aşteptau să prindă formă a decis, poate involuntar, să-şi termine cît mai

repede cu putinţă Raportul către El Greco, această carte care, sub multe

aspecte, de construcţie sau de conţinut, rămîne deocamdată singulară în

literatura universală. _ Eleni N. Kazantzaki, cea care i-a însoţit şi vegheat anii cei mai rodnici,

susţine că marele scriitor a început să-şi scrie Raportul.,, în toamna anului

1956, „după întoarcerea de la Viena", intenţia lui fiind, ca de obicei, cea de a-l

rescrie de cîteva" ori, pentru a-i da forma definitivă. Din scrisorile adresate

aceluiaşi nedespărţit prieten, Pandelis Prevelakis, data începerii lucrului e mai

timpurie. Astfel, la 23 octombrie 1954 (deci, cu exact trei ani înaintea

dispariţiei), îl anunţă : „Scriu mereu la noul roman (e vorba de Duşmănia

jraţilor, n." ns.) şi în timpul scrierii a izbucnit în mi|ie o nouă carte,

passionante : Scrisori către El Greco. Sînt nerăbdător s-o termin pe prima, ca

s-o încep pe cealaltă. îmi tremură mina de emoţie la gîndul că voi sta de vorbă

cu Cretanul nostru." Opt luni mai tîrziu, la 25 iunie 1955, dintr-o altă

scrisoare deducem că lucrul nu începuse : „Scrisori către El Greco mă

obsedează. Va fi o destăinuire faţă de străbunul meu şi nădăjduiesc" că

această temă va avea întiietate, că le va înlătura pe celelalte care mă

chinuiesc. Tare n-aş vrea să plec înainte de a sta de vorbă cu El Greco. îmi

dau seama din ce în ce mai mult că el este străbunul meu." în sfîrşit, patru luni

mai tîrziu, la 27 octombrie, Prevelakis este anunţat : „Cartea pe care o scriu se

va numi Raport către El Greco, raport în accepţie militară, al unui ofiţer faţă

de general. Este un fel de autobiografie." Aşadar, lucrul începuse, iar durata

elaborării cărţii, ia

primă sa formă, a fost extrem de scurtă ; la îl Iunie 1956, Kazantzakis îi scrie

aceluiaşi Prevelakis : „Am terminat Raport către El Greco, dar va trece

destulă vreme pînă să-1 public", nuan-ţînd şi diversificînd vestea după alte

trei săptămîni : „Am terminat EZ Greco, totuşi trebuie s-o rescriu de trei ori.

Nu mă grăbesc deloc, această carte este un fel de autobiografie, nu a întregii

mele vieţi, ci numai a unei părţi : cele patru trepte importante pe care le-am

urcat ca să ajung la echilibrul «zguduitor» de astăzi. [...] Evit să mă duc în

Creta, pentru că meleagurile natale mă vor emoţiona peste măsură şi trebuie

să mai trăiesc cîţiva ani. Mă obsedează cîteva subiecte şi îmi trebuie timp ca

să le materializez."

N-am fi insistat asupra acestor amănunte, dacă nu le-am fi considerat

suficient de importante. Mai întîi, reţinem că atunci cînd lucrarea era doar un

proiect, Kazantzakis o vestea sub forma unei suite de scrisori către El Greco.

Cînd lucrul este început, autorul renunţă la genul epistolar în favoarea

Raportului Este o renunţare semnificativă : scrisorile l-ar fi obligat la o

construcţie liniară şi la un dialog permanent cu destinatarul lor. Ceea ce, chiar

şi cînd e vorba de un mare scriitor, ar fi dus la o monotonie greu de

îndepărtat. în schimb, chiar şi militar fiind — desigur, Kazantzakis

menţionează termenul acesta avînd în vedere lunga luptă pentru libertate a

Greciei —, Raportul i-a îngăduit o structură epică apropiată romanului, .pe

capitole mari, ceea ce presupune accesul la planuri diferite de timp sau de loc,

cu inerente intervenţii, precum şi la detalii. Altfel spus, materia narativă se

lasă prelucrată în voie, datele reale câpătînd virtuţi de ficţiune, iar cele

închipuite — nu puţine — participînd la adevăr cu acelaşi statut ca cele dintîi.

Pentru că nu trebuie, să luăm totul, adică toată aceasta frumoasă poveste,

aşa cum apare, Kazantzakis trecînd foarte des frontiera dintre real şi

imaginar, permiţîndu-şi schimbarea de semne a datelor mînuite, precum şi

lungi paragrafe în care face loc eseistului, filozofului sau ideologului direct.

Nici rigorile autobiografiei nu sînt respectate la modul rigid, autorul

supralicitînd fragmente de viaţă personală — călătoria la Athos, de exemplu,

ori zilele petrecute la Ierusalim şi Sinaî — sau aruncînd o umbră tăcută peste

altele, considerate, poate, mai puţin semnificative. Credibil întru totul el

reuşeşte să fie doar cînd traversează, în-

7

eărcat cu nostalgie, teritoriul copilăriei şi al primei tinereţi, cea care-i numără

anii de formare şcolară şi universitară,

Nu-i vorba, să reţinem, de mai puţină sinceritate în alte pagini, în general

însă, cărţile de acest fel, dedicate trecutului trăit, obligă memoria să-1

modifice întrucîtva, nu atît in esenţă, cît, mai ales, în semnificaţii. Şi aceasta

chiar fără ca un autor sau altul sâ şi-o propună cu tot dinadinsul. Astfel că,

adăugind sau ştergînd, autorul răniîne absolut sincer cu sine însuşi, dar şinele

acţionează dintr-un alt timp, dintr-o altă perspectivă, înzestrat cu date şi

emoţii pe care altădată nu le-a avut.

Kazantzakis, aflăm din mai multe scrisori de ale sale. intenţiona să

revină asupra Raportului cel puţin de două ori, aceasta fiind disciplina muncii

lui, mereu în căutarea perfecţiunii. N-a mai putut s-o facă şi. poate, de data

aceasta nu-i vorba de o pierdere, în sensul că adăugind alte amintiri sau

renunţînd la unele pagini, pulsul Raportului, adică cea dintîi stare — emoţie

şi înţelepciune — a redactării s-ar fi alterat, în primul rînd sub raport direct

autobiografic. Nu al unei autobiografii stricte, legată nemijlocit de calendarul

său biologic, ci în ceea ce priveşte misteriosul său laborator de creaţie, acolo

unde nimeni decît creatorul însuşi nu poate şi nu are dreptul să pătrundă.,

înţelegem, aşadar, Raportul către El Greco, mai întîi ca o autobiografie a

acestui laborator de creaţie, a întregii sale opere literare şi -abia mai apoi ca

pe un document direct despre viaţa sa personală, document care trebuie să ne

intereseze mult mai puţin şi pe care se cuvine să-1 parcurgem cu suficientă

circumspecţie. Nu ca neadevărat, ci puţin „mişcat" de trecerea timpului,

capabil să opereze la nivelul memoriei corecturi,* aparent neînsemnate, dar

cu multă semnificaţie. Aşa stau lucrurile, după puterea noastră de înţelegere,

în cazul celor relatate despre profesoara sa de engleză, fiica pastorului

irlandez (să se observe : amintirea îi trece sub tăcere pînă şi numele...), fata

„cu ochii albaştri, puţin adusă de spate" (nimic altceva nu ni se mai spune

despre ea), cea care-1 însoţeşte în prima sa „evadare" trupească de pe

muntele Psiloriti. E greu de crezut că totul s-a petrecut atît de „studiat", ca în

literatură, unde e neapărată nevoie de contrast şi simboluri. închipuirea, în

cazul acesta sau în altele de acelaşi fel, va fi lucrat înaintea faptelor, realitatea

fiind mult mai săracă. Mai tîrziu însă, exact această închipuire anticipativă,

8

I

rămasă în adîncul unor ani atît de îndepărtaţi, va'fi putut umple şi îmbogăţi

realitatea uitată cu desăvîrşire.

Observaţia aceasta nu trebuie considerată drepi o impietate, chiar dacă ar

fi întru totul greşită : cîteva pagini mai tirziu însă. în acelaşi capitol,

Kazantzakis însuşi intră în laboratorul de creaţie, tot pentru prima oară : „A

patra zi, am sărit din pat, dimineaţa devreme, şi fără să am o ţintă sigură în

minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi am început să scriu.... Scriam şi

eram plin de mîndrie ; eram (in Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea

realitatea, o modela aşa cum dorea ; amesteca adevărul şi minciuna

indisolubil, împreună ; nu mai erau adevăr şi minciună ; era un aluat moale pe

care îl frămîntam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia (sublinierile-ne

aparţin), fără a cere încuviinţarea nimănuîa," Aşa s-a născut, aflăm imediat,

una din primele sale opere literare : „Mi-am strîns manuscrisul şi am scris pe

ei Şarpele şi crinul cu caractere bizantine, roşii, apoi m-am ridicat şi m-am

dus la fereastră să iau o gură de aer".

Istoriografia literară înregistrează Şarpele şi crinul, acest mi-crorornan

de dragoste sub formă, de jurnal de adolescent, ca fiind scris în 1906, deci

cînd Nikos avea douăzeci şi trei de ani. în povestea reală, el susţine că

lucrurile se petrecuseră după terminarea gimnaziului, tocmai cînd se pregătea,

să plece la Atena pentru a deveni student, deci măcar patru ani mai devreme...

Mai mult, documente anterioare Raportului, emanate tot de la el, atribuie

naşterea lucrării Şarpele şi crinul cunoaşterii Galateei. prima sa soţie (s-au

căsătorit în 1910), dragoste care în micul tîrg ai Ilera-klionului din Creta a

produs multe legende, dar de scurtă durată, atît eît părinţii, din ambele părţi,

le-au stat împotrivă.

Suprapuse, aşadar, pe „grila de control", datele ce ni se oferă nu seamănă

cu adevărul, şi ar fi inutil să ne mai propunem şt altele. înclinăm să credem,

cel puţin în cazul în discuţie, că la originea acestei prime opere literare au

participat, aproape egal,' două întimplări.

Cîtă verosimilitate au. astfel stînd lucrurile, alte, atît de numeroase,

evenimente asupra cărora Nikos Kazantzakis se opreşte cu insistenţă la

şaptezeci de ani trecuţi ? Cele patru mari momente formative din viaţa sa, de

exemplu, sînt menţionate simetric, într-o onomastică superlativă — Hristos,

Buddha, Lenin şt Odysseu —, ca nişte puncte cardinale, iar paginile ce le sînt

dedicate l-ar putea face pe cititorul neavizat să-1 considere pe

9

Kazantzakis- fie un mistic care se va revolta, fie un revoltat care se va lăsa

învins de credinţ,ă. Ipostaze neadevărate deopotrivă, contrazise de el însuşi

prin nararea altor întîmplări, ori prin interpretarea lor de la distanţă, cu un

ochi critic, retro şi introspectiv. Nietzsche, a cărui înrîurire asupra sa pare să fi

cunoscut două epoci (cea din prima tinereţe, cînd masca acestuia atîrna pe pe-

retele casei, deasupra uşii, la intrare şi, mai tîrziu, cînd se afla în Austria sau

Germania), şi Bergson,, la ale cărui cursuri universitare de la Paris a asistat,

sînt trataţi cu mai multă economie, deşi influenţa lor asupra formării sale a

fost deosebit de puternică. Dintre scriitorii greci contemporani lui

Kazantzakis, poate numai poetul Iannis CI. Zervos (1S84—1944) i-a fost mai

supus lui Nietzsche, dar tinereţea lui Nikos, pe cînd semna cu pseudonimul

Pierre Psiloritis, e vegheată, aproape exclusiv, de prezenţa filozofului de la

Rokken şi 'nu se va sfii s-o spună, chiar dacă destul de grăbit: „Rănile săpate

în mine de Nietzsche erau adînci şi sfinte, iar pomezile mistice ale lui

Bergson nu mă puteau vindeca ; mă alinau o vreme, dar rănile se deschideau

şi sîngerau. Atît cît am fost tînăr, tot ce-am dorit mai profund a fost nu să mă

vindec, ci să-mi provoc alte suferinţe." Această suferinţă, mai exact tristeţe ontologică, coboară în Kazantzakis

foarte de timpuriu, şi nu-1 va părăsi niciodată. Este semnul şi sigiliul lui

pentru intrarea în eternitate, mereu activ, însoţindu-1 atît cît a ţinut drumul

său „printre oameni, patimi şi idei". Şi dacă e să-i dăm dreptate lui

Schopenhauer, un alt dascăl de-al său de mai tîrziu, primul izvor al sincerităţii

din opera sa literară porneşte din această zonă a durerii fără chip şi fără un

motiv imediat. Pentru că alte stări, alte sentimente pot fi simulate, tristeţea

însă nu-i decît tristeţe. Iar Kazantzakis e trist de fiecare dată. E trist cînd, elev

fiind, descoperă că un mitropolit îi poate înşela crtdinţa („avocatul s-a

căsătorit cu tînăra cea bogată", uitîndu-şi adevărata iubire), e trist cînd

străbate de unul singur Megalo Kastro şi. zidul veneţian de aici — veneţienii

au fost stăpîni în Creta timp de patru secole şi jumătate, între 1211 şi 1669 —,

e trist cînd află că nu pămîntul e centrul universului sau cînd descoperă că.

„între maimuţă şi arhimandrit nu se găseşte decît haosul şi funia", e trist cînd

nu mai reuşeşte să vadă în călugării de la Athos decît „nişte gogoşi goale din

care fluturii au zburat de mult". , Avem de-a tace, după toate semnele* în aceste ultime motive de tristeţe,

cu o frustrare care se activează mereu, născută în el

10

mult mai tîrziu decît producerea întîmplărilor ca atare, poate chiar cînd îşi redacta Raportul. Pentru că invectivele sînt prea numeroase : Evanghelia nu-i decît „un ceai de muşeţel", îngerii sînt „diavoli purificaţi de păcate", sfinţii sînt „plini cu pleavă", religia nu-i decît „o tarabă de cămătar", iar biserica „un ţarc în care mii ăe M, cuprinse de spaimă, behăie zi şi noapte, vîrîndu-se unele într-altele şi întinzînd gîtul să lingă mina şi cuţitul care le vor tăia",

Această frustrare din partea credinţei e cea care va face loc „rănilor" deschise de Nietzsche şi „pomeziior" lui Bergsbn pentru ca mai apoi, mereu revoltat împotriva sinelui, Kazantzakis să se lase amăgit de imperiul milei buddhiste, unde totul pare frumos, dar numai la începuturi, cînd pomul la umbra căruia se aşază e tînăr şi plin cu rod. într-un fel, mila buddhistă 'e tot o ipostază a tristeţii, a tristeţii pentru altcineva sau fără obiect. Adică o stare care se modela foarte uşor, ca pe un tipar dinainte făcut, pe structura lui Kazantzakis. Ceea ce explică, în bună măsură, atracţia sa spre acest univers, dar fără a se lăsa modelat prea mult. Căci multele pagini în care vorbeşte despre aceasta par scoase dintr-un curs sau tratat universitar, deci narînd ex-perienţa altora.

Există, în schimb, reţinute în paginile Raportului date pe care biografii scriitorului nu le-ar fi descoperit niciodată şi care, în toate sensurile posibile, au fost cu adevărat hotărîtoare în ceea ce priveşte atît viaţa sa personală, cit şi opera pe care a scris-o. Singurele, poate, care l-au modelat, descoperindu-i semnificaţiile şi sensul existenţei. Dintre acestea, cel dintîi este peisajul natal, Creta, pe care o vede mereu plutind ca o fregată sau ca o „corabie cu trei catarge" alunecînd printre valurile înspumate. în ordine, reţinut din prima sa călătorie, vine peisajul attic, cel care-i sugerează trăsăturile bărbatului ideal: „frumos, bine făcut, cumpănit, eliberat de luxul inutil, puternic, dar capabil să-şi stăpînească puterea şi să pună stavilă imaginaţiei".

Aici, în Attlca, călătorind spre Sounion, Kazantzakis se va afla, brusc, faţă-n faţă cu templul lui Poseidon, întîlnirea cu geometria acestuia rezolvînd într-o clipă îndoielile de ani de zile j „Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit locului... Atît de mare mi-a fost bucuria în clipa aceea, încît, adjnirînd frumuseţea Greciei, am simţit că cele două răni s-au vindecat şi că lumea, aşa trecătoare cum era, chiar pentru "faptul că era trecătoare, avea valoare,*i

11:

Bupă lecţia fascinantă rpstită la ţărmul mării de coloanele acestui templu, va

veni întâlnirea de pe Acropole, comunicarea eu Parthenonul fiind, la începuturi,

destul de greoaie : „Raţionalitatea sobră învelită în marmură nu e pe placul inimii

rebele a iînărului, care vrea să distrugă tot ce e vechi şi să reclădească lumea".

Luni, poate ani, notează Kazantzakis, a durat iniţierea sa în descifrarea tainelor de

aici, atît de la vedere. Pentru ca, tot într-o singură clipă, soluţia să se rostească

singură : „Nu-mi amintesc exact ziua în care m-am oprit, complet iniţiat, în faţa

Par-thenonului, şi inima mi-a tresărit de bucurie. Ce trofeu era templu) care se

înălţa înaintea mea, ce înfrăţire a minţii şi inimii, ce fruct suprem al efortului uman

! Spaţiul fusese cucerit, deose- , birea dintre mare şi mic dispăruse. Infinitul intrase

în acest para-s lelogram îngust, magic, cioplit de om, a intrat şi s-a aşezat acolo in

tihnă. Timpul fusese şi el cucerit, clipa plină de har fusese prefăcută în eternitate."

Nu sînt astfel de pasaje cele mai frumoase din Raportul către E! Greco.

Aparent, ele rămîn nişte simple „note de drum" ; în fapt însă, dincolo de aula

universitară şi bibliotică, reprezintă singurele elemente formative ale

scriitorului de mai tîrziu. Revelaţia peisajului grec, cunoaşterea pe concret a

miturilor şi legendelor (poate că abia acum înţelegem, citind Raportul, ce a

însemnat pentru Grecia figura Elenei), descifrarea luminii spirituale a patriei

(„Spiritul păşeşte pe pietrele Greciei de ani şi ani şi, oriunde mergi, îi

descoperi urmele divine"), lectura templelor sau palatelor antice {Knossos, în

primul rînd), toate acestea sînt decisive în ceea ce priveşte nu doar instruirea

scriitorului, ci, în primul rînd, formarea trăsăturilor sale fundamentale, cele ce

îl vor însoţi toată viaţa, ca date ale unei autobiografii invizibile. Nu întimplătof, la cei şaptezeci de ani trecuţi, cînd se va aşeza să-şi

redacteze Raportul, primul lucru pe care-1 va face Kazantzakis va fi să

arunce o ultima privire peste peisajul natal : „îmi strîng uneltele : văzul,

mirosul, pipăitul, gustul, auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfîrşit,

mă întorc aidoma cîr-tiţei în casa mea, pămîntul. Nu pentru că sînt ostenit de

lucru, nu sînt ostenit, dar soarele a apus. Soarele a apus, dealurile abia se mai

desluşesc ; în lanţul de munţi din mintea mea mai pîl-pîie încă o luminiţă sus,

pe vîrf...".

Ca mulţi ani mai înainte, pe cînd îşi termina marele său poem Odysseea,

Kazantzakis redacta, de fapt, acest prim paragraf

12

din Raport : din Africa, ajuns într-un sat cu case din gheată, Ulise se desparte

de vînătorii de foci, plutind în calea soarelui, cînd, brusc, la prora micii

ambaicaţii, chiar în faţa lui se aşază Charon, Bătrîn, cu barbă albă, acoperit de

răni, seamănă leit cu Ulise însuşi, îşi zîmbesc, dar Ulise simte că i-a sunat

ceasul din urmă. Şi-atunci, primul lucru pe care-1 face e să-şi ia rămas,bun de

la cele cinci simţuri — văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul — mul-ţumindu-

le pentru felul în care l-au slujit...

Identificarea peste ani cu eroul său ne convinge încă o dată că Raportai,

mai înainte de orice, este o autobiografie a operei lui Kazantzakis şi abia după

aceea a creatorului acestuia.

Dar dacă, prin absurd, s-ar fi întâmplat ca Raportul către El Greco să fie

singura operă literară semnată de Nikos Kazantzakis, numele acestuia nu şi-ar

fi pierdut prea mult din lumină, rămî-nînd pe mai departe între cei mai

profunzi scriitori ăi secolului nostru. Cartea, într-o astfel de situaţie, ar fi fost

considerată, roman — ceea ce, de fapt, şi este —, iar personajul principal,

Kazantzakis însuşi, ar fi intrat în galeria ilustrată doar de câţiva mari

prozatori, între aceştia — rămînînd numai în Europa — Thomas Mann, Joyce,

Proust, Hermann I-Jesse, Huxley, Conrad, Istrati şi, parţial, Ştefan Zweig.

Ordinea menţionării numelor nu-i valorică — nimeni n-a riscat pînă acum o

astfel de ierarhie —, dax nici întâmplătoare : există un segment de timp pe

care aceşti scriitori îl parcurg împreună şi depun mărturie despre el (mai puţin

Proust) ; există o nelinişte şi q căutare a sinelui, reflectate de una şi aceeaşi

insatisfacţie a neidentităţii cu modelele ridicate la rang de etalon universal ;

mai există, aproape la toţi, o atracţie spre orizonturile spiritului oriental, spre

civilizaţiile deşertului ş: deserturile civilizaţiei ; în sfîrşit, există starea de fapt,

aceea că aproape toate aceste nume (mai puţin acelaşi Proust), indiferent

motivele imediate şi directe, şi-au încercat desăvîrşirea în afara spaţiului

natal, fără să-1 fi pierdut vreodată din privire.

într-o măsură mai mare sau mai mică — de aici ordinea noastră ipotetică,

— Kazantzakis poate fi regăsit ca stare spirituală în toate aceste nume

(evident, nu sînt singurele), detaşarea şi individualizarea lui ca personalitate

ţinînd de o ambiţie aparte, specifică numai unui cretan, aceea a perfecţiunii şi

a sincerităţii. Sub această ultimă perspectivă de cercetare, Kazantzakis nu se mai

întîlneşte decît foarte rar cu numele menţionate, dincolo de alte multe pagini

care ne-au rămas de la el, cele adunate în

13

Raportul către El Greco reprezentînd o sfîşiere unică în literatura universală, o deschidere absolută a sufletului său de artist-creator şi, în acelaşi timp, de om-trestie gînditoare, în iluzia că misterul poate deveni vizibil.

Nu avem, aşadar, de a face doar cu un roman — după Alexis Zorba, Căpitan Mihalis, Hristos răstignit a doua oară sau Duşmănia fraţilor, pentru Kazantzakis ar fi fost un simplu exerciţiu pe o temă dată —, nici cu „un fel de autobiografie" •» aşa cum el însuşi a crezut, iar criticii şi interpreţii săi continuă să,susţină — şi, cu atît mai puţin, cu un jurnal din seria atît de bogată şi atît de puţin instructivă semnată de multe nume mari, ci cu toate acestea la un loc, contopite într-o specie literară dintre cete mai vechi cu putinţă şi de aceea aproape uitată : confesiunea. Nu în sensul primar al etimologiei cuvîntului, pentru că nu e vorba de recunoaşterea nici unei greşeli, ci în cel al destăinuirii tuturor resorturilor şi resurselor psihice sau biologice care l-au determinat să fie ceea ce a fost ori a vrut să fie. O spovedanie totală a unuia singur către întreaga umanitate şi a întregii umanităţi către unul singur. Pentru că astfel este întreaga operă literară a lui Ka-zantzakis : atentînd la perfecţiune şi sinceritate, ea nu pare scrisă de un singur om, ci de toţi -oamenii unui anume timp pentru lin om ideal, arhetip pe care, negăsindu-1 niciodată, a fost obligat să-1 recunoască, pe fragmente, în toţi cei care l-au înconjurat.

O clipă, la şaptezeci de ani trecuţi, Kazantzakis a desluşit în El Greco arhetipul pe care-1 căutase toată viaţa şi a simţit nevoia să i se mărturisească. La Toledo, privindu-i pînzele pline cu fiinţe care „ard în flăcări, cu puţin inainte de a se preface în cenuşă" (sublimă observaţie despre culoarea lui El Greco), a intuit, poate, că numai marele pictor, bîntuit de nelinişti asemănătoare şi izvorînd din unul şi acelaşi pămînt cretan, ar fi fost în stare să-I înţeleagă cu adevărat. „Toată viaţa — i se va adresa ia sfîrşitul Raportului — amîndoi am urmărit un singur lucru, o imagine nemiloasă, devoratoare şi indestructibilă : esenţa".

Nu trebuie însă să ne lăsăm amăgiţi : această mărturisire e mai degrabă o concluzie. Iar El Greco, cel căruia i se adresează, nu-i El Greco pe care-1 cunoaştem cu toţii, aşa cum a fost, ci un El Greco al său, construit de căutările sale, mereu în plutire, în descoperirea sinelui, Ulise multiplicat la nesfîrşit.

DARIE NOVACEANU

Cum a fost scris Raport către El Greco

Nikos Kazantzakis i-a cerut vieţii încă zece ani, doar zece, ca să-şi termine opera — să spună tot ce avea de spus —, „să se golească". Ar fi vrut ca moartea să vină şi să ia doar o mină de oase. Zece ani erau de ajuns, aşa credea el.

Dar Kazantzakis nu era omul care putea fi „golit". Departe de a se simţi bătrîn ori obosit, la 74 de ani se considera întinerit, chiar după ultima întîmplare cu nefericitul vaccin. Doi mari specialişti de la Freiburg, hematolo-gul Heilmeyer şi chirurgul Kraus, erau de aceeaşi părere.

In ultima lună de viaţă, profesorul Heilmeyer zicea triumfător după fiecare vizită : „Omul ăsta e perfect sănătos, v-o spun eu! Sîngele lui e tot atît de sănătos ca şi al meu."

— De ce alergi aşa ? îl certam pe Nikos, fiindu-mi frică să nu alunece pe terasă şi să-şi rupă oasele.

— Nu-ţi fie frică, Lenocika,. am aripi 1 îmi răspun^ dea el. Lucrul ăsta arată încrederea pe care o avea în constituţia sa, în sufletul care refuza să se întoarcă în ţarină. Uneori ofta :

— O, dacă aş putea să-ţi dictez ! Apoi, apuănd pana, voia să scrie cu mîna stîngă.

— De ce te grăbeşti ? Cine te fugăreşte ? Ce-a fost mai rău a trecut, în cîteua zile vei fi în stare să scrii cu inima împăcată.

A întors capul şi s-a uitat la mine cîteva minute, în tăcere. Apoi a scos un suspin :

— Am atîtea de spus, sînt frămînlat de trei mari teme, de trei romane, dar mai întîi să termin El Greco.

15

^— îl vei termina, nu-ţi face griji. — Aş vrea să-î schimb. Vrei să iei o hîrtie şi un

creion ? Să vedem dacă mă descurc. Dar colaborarea noastră n-a durat ăecît cinci minute. — Imposibil! Nu pot să dictez, nu~s în stare să gîn-

ăesc decît cu pana în mînă.

...Strămoşii, părinţii, Creta, anii copilăriei... Atena, Creta, călătoriile, Sikelianos, Viena, Berlin, Prevelakis, Moscova,..

îmi amintesc'acum un alt moment crucial din viaţa noastră, într-un spital, de data asta la Paris. Ni/cos, grav bolnav, cu peste 40", doctorii îngrijoraţi. Toţi îşi pierduseră orice speranţă : numai Kazantzakis rămmea netulburat.

—'■ Vrei să iei un creion, Lenocika ?

Cufundat încă în viziunea sa, mi-a dictat cu o voce spartă un haiku franciscan atribuit sfînlului :

l-am zis migdalului : Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, Şi migdalul a înflorit.

înainte de a pleca în China a lăsat Raportul în mîinile unui tînăr pictor, „moaşa" lui, cum îi zicea el, pentru că tînărul ăsta avea obiceiul să vină de cum se crăpa de ziuă, urca în biroul lui Nikos, tulburat de toate marile probleme — Dumnezeu, om, artă — şi începea cu interminabilele „cînd ?", „încotro ?" şi „de ce ?", în vreme ce Nikos, rîzînd şi admirînd pasiunea tînârului şi dragostea pătimaşă a acestuia pentru creaţia sa, „dădea viaţă". îşi „lepăda" ideile şi se golea.

— Casa poate să ia foc, îi spunea Nikos, mai bine aş lăsa manuscrisul la tine, dacă ar arde acum, niciodată n-aş mai fi în stare sâ-l scriu încă o dată. Mai mare ruşinea că nu l-am terminat...

■ ', Dar cum ar fi putut să-l termine? Cîte n-a-lăsat neîncheiate în aceste ultime luni dinai7itea marii călătorii ? .4 început Raportul în toamna anului 1956, după întoarcerea noastră de la Viena. Cînd simţea nevoia unei relaxări,

16

lua traducerea Odysscei lui Homer, pe care o făcea împreună cu profesorul Kakridis.

— Trebuie s-o terminăm la timp, înainte de a fi cu un picior în groapă, zicea el pe jumătate glumind, pe jumătate înfricoşat.

în 'aceleaşi luni soseau Ia intervale regulate capitole din traducerea în engleză a propriei lui Odyssel, împreună cu liste întregi de cuvinte greu de tradus. Cit timp, cită muncă a depus la această Odyssee ! Ca să nu mai pomenesc de diversele ediţii ale operelor sale în greacă .' Erau texte care trebuiau corectate, completate. Şi Rusia manuscrisul care s-a pierdut, şi Pierre Spiriot, de la Radio Franţa, care îl sîcîia cu „Colocviile" sale ; şi filmul; şi călătoria în India, la invitaţia lui Nehru, călătorie pentru care ne-am pregătit, dar nu ne-am mai dus, pentru că ne temeam de cîte vaccinuri trebuia să facem.

" Nu, n-a fost în stare să termine Raport către El Greco la timp, n-a fost în stare să-l scrie a doua oară, după cum îi era obiceiul,

A putut totuşi să rescrie primul capitol şi unul din capitolele finale : Cînd germenul ODYSSEEI a prins să rodească în mine, pe care l-a trimis, înainte de a muri, spre ptiblicare, periodicului „Nea Estia". Abia a reuşit să citească în întregime manuscrisul şi să facă corecturi cu creionul sau adaosuri pe ici, pe colo.

Singură, retrăiesc acum amurgul de toamnă, care se lasă blînd ca un copil, din primul capitol.

— Citeşte, Lenocika, citeşte-mi şi lasâ-mă să ascult. — „îmi strîng uneltele : văzul, mirosul, pipăitul, gustul,

auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfîrşit, mă întorc aidoma cirtiţei în casa mea, pămîntul. Nu pentru că sînt ostenit de lucru, nu sînt ostenit, dar soarele a apus..."

Nu mai puteam continua, mi se pusese un nod în gît. Era prima oară cînd Nikos vorbea despre moarte. -

— De ce vorbeşti de parcă ai fi gata să mori ? am strigat eu descurajată. Şi în gîndul meu : de ce acceptă azi moartea ?

— Nu te speria, nevastă, nu mor, a răspuns fără cea mai mică umbră de nelinişte, n-am spus că voi mai trăi

17

incă zece ani ? Vocea ti era stinsă. A întins mina şi mî-a pus-o pe genunchi,

— Citeşte / Hai să vedem ce-am scris. Faţă de mine nu recunoştea, dar el ştia, probabil, adevărul. De aceea, în aceeaşi seară, a pus capitolul ăsta într-un plic, cu o scrisoare către prietenul său Pandelis Prevelakis : „Eleni nu-l poate citi, începe să plîngă. Dar e mai bine pentru ea — şi pentru mine — să începem să ne obişnuim..."

Părea că demonul său lăuntric îl îndemna să abandoneze Faust, partea a treia, pe care dorea atît de mult s-o scrie, şi voia în schimb să se aştearnă la autobiografia sa.

Raportul e un amestec de realitate şl ficţiune — mult adevăr, puţină fantezie. Unele date au fost modificate Cind vorbeşte despre alţii, totul e adevăr nealterat, exact ce a văzut şi a auzit, Cînd vorbeşte despre întîmplările personale, a operat unele mici modificări.

Dar un lucru e sigur : dacă ar fi reuşit să scrie încă o dată acest Raport, i-ar fi dat altă formă. Cum anume, nu putem şti. L-ar fi îmbogăţit, desigur, pentru că în fiecare zi îşi amintea alte întîmplări uitate. De asemenea, ar fi vrut sâ-l toarne în tiparul realităţii (aşa cred eu). Viaţa lui reală era plină de substanţă, de nelinişte omenească, de bucurie, de durere, într-un cuvînt, de „demnitate". Cum. ar fi putut să schimbe această viaţă ? Nu i-au lipsit momentele grele, de slăbiciune, derută şi durere, Dar exact aceste clipe grele-îi serveau lui Kazantzakis drept trepte, ajuUndu-l să urce mai sus, să ajungă pe piscul pe care a promis că va ajunge, înainte de a-şi părăsi uneltele de muncă la căderea nopţii,

„Nu mă judecaţi duţw faptele mele, nu mă judecaţi după măsura comună a omului", implora cîndva un alt luptător. „Judecaţi-mă... după intenţia uscunsă în dosul faptelor mele."

lată cum trebide judecat Kazantzakis. Nu prin ceea ce a făcut, sau daca are sau nu are o valoare supremă ceea ce a făcut, ci mai degrabă prin ceea ce a vrut să facă şi prin valoarea ce o are pentru el şi pentru noi ceea ce a vrut să facă.

Eu, în primul rînd, tcred că aşa trebuie. In cei treizeci şî trei de ani cît am stat alături de el nu-mi amintesc să

18

mă fi ruşinat de un singur lucru urît făcut de el. Era onest, lipsit de viclenie, inocent, infinit de blînd cu alţii, infinit de aspru cu el. Dacă se retrăgea în singurătate, era numai pentru că munca pe care şi-o impunea era aspră şi ceasurile îi erau numărate.

Cu ochii săi mari şi negri ca noaptea, plini de lacrimi, îmi spunea : „Simt nevoia să fac ceea ce spunea Berg-son — să mă aşez la un colţ de stradă şi, întinzînd mina spre trecători, să cerşesc : Eie-vă milă, oameni buni, daţi-mi un sfert de oră, o, daţi-mi o fărîmă de timp, doar atît cit să-mi termin opera, apoi Charon n-are decît să vină."

Charon a venit — blestemat fie !*■— şi l-a luat pe Nikos în floarea vieţii! Da, iubite cititorule, nu rîde ! Pentru că era la vremea cînd trebuia să înflorească şi să rodească tot ce a început el, omul pe care îl iubiţi atît şi care v-a iubit atît de mult, al vostru Nikos Kazantzakis.

Geneva, 15 iunie 1961 ELENI NIKOS KAZANTZAKI

Introducerea autorului

RAPORTUL MEU CĂTRE EL GRECO nu este o auto-biografie : viaţa mea personală poate avea oarecare 'valoare, extrem de relativă, dar numai pentru mine, pentru nimeni altcineva. Singura valoare pe care i-o recunosc este efortul de a urca pas cu pas spre punctul cel măi înalt spre care puterea şi încăpăţînarea m-au condus : piscul pe care, în mod arbitrar, l-am numit Privirea Cretană.

Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu închegat din picăturile sîngelui meu, care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om vrednic de a fi numit fiul omului, îşi ia crucea pe umeri şi urcă propria lui Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulţi, ajung doar pînă la prima sau pînă la a doua treaptă, apoi cad,fără suflare la jumătatea drumului, fără să ajungă în vîrful Golgotei, adică să-şi îndeplinească datoria : să fie răstigniţi, să învie şi să-şi mîntuiască sufletul. înfricoşaţi, se poartă ca nişte laşi, neştiind că singura cale spre salvare e aceasta. Altă cale nu există.

Patru au fost treptele hotărîtoare ale urcuşiilui meu şi fiecare poartă un nume sacru : Hristos, Buddhar Lenin, Odysseu. Drumul însîngerat de la unul spre celălalt este ceea ce vreau să arăt în acest jurnal de călătorie, acum, cînd soarele se pregăteşte de asfinţit : călătoria unui om care urcă, cu sufletul la gură, pe muntele vrăjmaş al destinului său. Sufletul meu întreg e un strigăt şi opera mea ecoul acestui strigăt.

De-a lungul întregii mele vieţi un singur cuvînt m-a umplut veşnic de nelinişte şi de chin, "cuvîntul Urcuş.

20

Acest urcuş aş vrea să-1 descriu aici — împletire de ficţiune şi adevăr —, precum şi urmele pe care le-am lăsat în drumul meu. Sînt nerăbdător să termin cît mai repede, înainte de a-mi pune „coiful negru" şi de a mă întoarce în ţărînă, pentru.că aceste urme însîngerate sînt singurele semne lăsate în trecerea mea pe pămînt ; căci tot ce am scris, tot ce am făcut s-a scris şi s-a înscris pe apă şi a dispărut.

îmi rechem amintirile, îmi adun viaţa spulberată în cele patru vînturi ; stau ca un soldat în faţa generalului meu şi-mi prezint Raportul lui El Gr^co ; pentru că şi el e plămădit,din acelaşi pămînt cretan ca şi mine şi mă poate înţelege mai bine decît orice alt luptător care trăieşte sau a trăit.

N-a lăsat şi el, oare, aceleaşi urme însângerate pe pietre ?

Sufletul meu întreg este un strigăt

şi -opera mea ecoul acestui strigăt.

Exista trei feluri de suflete, trei feluri de rugi :

1 Doamne, sînt im arc în miinile tale, întinde-mă, căci altfel voi putrezi !

2 Nu mă întinde prea tare, că mă voi rupe î 3 întinde-mă cit poţi de tare,

şi dacă mă voi rupe, cu-atît mai rău !

I

Raport către El Greco

îmi strîng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul, auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a si'îrşit, mă întorc aidoma cîrtiţei în casa mea, pămîntul. Nu pentru că sînt ostenit de lucru, nu sînt ostenit, clar soarele a apus.

Soarele a apus, dealurile abia se mai desluşesc ; în lanţul de munţi clin mintea mea mai pîlpîie încă o luminiţă sus, pe viii, dar noaptea cea sfîntă o va stinge, înălţîn-du-se din pământ, coborînd din ceruri. Luminiţa asta a jurat să nu se dea bătută, dar ea ştie prea bine că nu are nici o scăpare ; nu se lasă, dar se va stinge.

Arunc o ultimă privire în jurul meu : cui aş putea să-i spun rămas bu;r ? De la cine aş putea să-mi iau rămas bun ? De la munţi, de la mare, de la iedera care îmi acoperă balconul ? De la virtute, de la păcat ? De la apa răcoritoare ? Zadarnic, zadarnic ! Toate acestea-vor coborî în groapă odată cu mine.

Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile melc, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră, de mai tîrziu, cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în sfîrşit, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se stinge, dar refuză pînă în ceasul morţii să se prefacă în cenuşă ? Cui aş putea să-i povestesc, de cîte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brînci asprul şi necruţătorul drum spre Divinitate, de cîte, ori m-am ridicat plin de sînge şi am început să urc din nou ? Unde aş* putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, plin de răni, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania ?

Strîng în • căuşul palmei, cu linişte şi duioşie, un bulgăre de ţărînă cretană. L-am purtw cu mine în toate peregrinările, iar în momentele de mare nelinişte îl strîn-

25

geam în căuşul palmei şi prindeam putere, o mare putere, ca atunci cînd strîngi mîna unui prieten drag. Dar acum, cînd soarele a apus şi ziua de muncă s-a sfîrşit, ce să mai fac cu puterea ? Nu mai am nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pămînt cretan şi-1 strîng cu nespusă bucurie, cu blîndeţe şi recunoştinţă, de parcă aş strînge sînul femeii pe care o iubesc şi ar trebui să-mi iau rămas bun de la ea. Am fost acest pămînt din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pămînt. O, pămînt sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător a trecut ca un fulger !

Cîtă luptă, cîtă nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute, mîncătoare de oameni, ee forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti sînt în bulgărele ăsta de ţărînă ! Frămîntat cu - sînge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a început urcuşul. Spre ce ? Urcă gîfîind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi caută, bîjbîie, încearcă' să-i găsească chipul.

Şi cînd, în anii de pe urmă., simte, în deznădejdea lui, că piscul întunecat nu are chip, începe un alt chin, plin de îndrăzneală şi de groază, începe să şlefuiască piscul acela neprelucrat, pentru a-i da un chip '-— propriul său chip !

Acum, cînd truda zilei s-a terminat, îmi strîng uneltele. Alţi bulgări de ţărînă să vină şi să continue lupta. Noi, muritorii, sîntem o armie nemuritoare, sîngele nostru e mărgean roşu şi ridicăm deasupra abisului o insulă.

Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o picătură de sînge, ca să-i dau trăinicie şi să nu piară — ca astfel şi el să-mi ăea trăinicie şi să nu pier ; mi-am făcut datoria.

Rămas bun ! întind mîna să apuc zăvorul pămîntului, să deschid poarta şi

să plec, dar şovăi o clipă în pragul luminos, mai întârzii o clipă. Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se smulg anevoie dintre pietrele şi iarba pămmtului. Omul îşi poate spune că e mulţumit şi împăcat, poate să spună că nu mai vrea nimic, că şi-a făcut datoria şi e gata de ducă. Inima însă se împotriveşte, se agaţă de pietre, de iarbă şi se roagă : „Mai stai o" clipă !"

26

Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac, să spună Da, de bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pămînt pedepsiţi ca sclavii, bătuţi, vărsînd lacrimi, ci ca regii care se ridică de la masă îndestulaţi, pentru că au mîncat şi au băut pe săturate. Şi totuşi, inima bate încă în piept, se împotriveşte şi strigă : „Mai stai o clipă !"

Mă opresc şi arunc o ultimă privire spre lumină, care nu se lasă şi luptă, întocmai ca inima omenească. Norii au acoperit cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pămîntuî c înmiresmat. O voce dulce, ademenitoare, se aude din pămînt : „Vino.., vino... vino". , Burniţa e tot mai deasă ; o pasăre de noapte suspină ; plînsul ei, în aerul umed, se lasă uşor pe pămînt din frunzişul întunecat. Pace, blîndeţe, nimeni în casă... Afară, pajiştile însetate sorb primele ploi de toamnă cu recunoştinţă şi o mută mulţumire ; pămîntuî, asemenea unui prunc, se ridică spre cer să sugă.

Am închis ochii şi am adormit, ţinînd ca întotdeauna bulgărele de ţărână cretană în căuşul palmei. Am adormit şi am avut un vis. Părea că se făcea ziuă, luceafărul de dimineaţă spînzura deasupra- mea şi eu, crezînd că era gata să-mi cadă în cap, tremuram şi fugeam singur printre munţii sterpi şi dezolanţi. Departe, la răsărit, ieşise soarele ; nu era soarele, era o tipsie de bronz plină cu cărbuni aprinşi. Aerul a început să fiarbă. Din cînd în cînd, o potîrniche cenuşie sălta de pe o piatră pe alta, dădea din aripi, scotea ţipete, rîdea în hohote şi îşi bătea joc de mine. Cum m-a văzut, un corb şi-a luat zborul de pe coasta muntelui. Fără îndoială, îmi aşteptase apariţia şi acum ţopăia în urma mea şi mă îngîna. M-am aplecat mînios î am luat o piatră* să dau după el. Dar corbul şi-a schimbat înfăţişarea : se prefăcuse într-un bătrînel care îmi zîmbea.

Cuprins de groază, am început .să fug. Munţii se învîrteau cu mine cu tot în cercuri tot mai strînse. M-a cuprins ameţeala. Munţii săltau în jurul meu şi,' deodată, am simţit că nu erau munţi, ei un creier fosil, antediluvian şi că sus, deasupra mea, la dreapta, pe o stîncă, se afla o cruce imensă pe care era încolăcit un şarpe de bronz, monstruos, răstignit.

27

Un fulger mi-a trecut prin minte, luminînd muntele din jur. Am văzut şi am înţeles : intrasem în rîpa întortocheată, îngrozitoare, în care iudeii conduşi de Iehova pătrunseseră, cu mii de ani în urmă, în fuga lor din bogata şi prospera ţară a faraonilor...

M-a cuprins teama şi în acelaşi timp o mare bucurie. M-am sprijinit de stîncă, să-mi mai treacă ameţeala, şi am închis ochii. Totul în jurul meu a pierit pe dată, iar înaintea mea se întindea ţărmul grecesc : marea vînătă, stîncile roşii şi, între stînei, se zărea intrarea într-o peşteră întunecoasă ca smoala. Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mînă. Am înţeles porunca t* am intrat' în peşteră.

Am rătăcit prin apa noroioasă, neagră şi rece ca gheaţa. Stalactite albastre atîrnau umede deasupra capului meu ; pietre mari ieşeau din pămînt, fulgerînd şi hohotind în lumina orbitoare a torţei. Această peşteră fusese leagănul unui rîu care şi-a schimbat cursul de-a- lungul veacurilor şi a lăsat-o goală.

Şarpele de bronz, iritat, şuiera cu mînie. Am deschis ochii, am văzut iar munţii, văile, stîncile. Ameţeala mi-a trecut, totul a revenit la normal şi s-a luminat ; am înţeles : Iehova săpase tunelul prin lanţul de munţi în flăcări clin jurul meu. Intrasem în albia înfricoşătoare a divinităţii şi mergeam — odată intrat în ea — pe urmele sale.

— Asta e calea, am strigat prin vis, asta e calea omului, singura cale care există !

Cînd vorbele astea îndrăzneţe mi-au scăpat de pe buze, un vîr'tej de vînt m-a învăluit, aripi neîndurătoare m-au ridicat şi deodată m-am trezit pe piscul Sinaî. Aerul mirosea a pucioasă şi buzele îmi tremurau ca pişcate ele seîntei nevăzute, fără număr. Am deschis pleoapele : nici-~ cînd ochii mei, fiinţa mea lăuntrică n-au avut parte de o vedere atît de crud inumană şi în atît de perfectă armonie cu inima mea, fără apă, fără verdeaţă, fără o fiinţă omenească. Fără speranţă. Acolo, sufletul unui om mtndru sau disperat se poate cufunda în beatitudine.

Mă uitam la stînca pe care stăteam. Se vedeau două urme scobite în granit, trebuie să fi fost urmele paşilor profetului cu coarne, aşteptînd să apară leul înfometat.

28

Nu-i poruncise el profetului să aştepte acolo, pe muntele Sina'i ? Şi el aşa a făcut.

Şi eu aşteptam. Aplecat peste prăpastie, ascultam încordat. Deodată am auzit paşi înăbuşiţi, departe, foarte departe. Cineva se apropia, muntele se scutura ; nările au început să-mi freamăte. în văzduh se simţea duhoarea ■ţapului din fruntea turmei. „Vine, vine !" şopteam, strîn-gîndu-mi centura. Mă pregăteam de luptă.

O, cit am dorit clipa asta în care să' înfrunt bestia nesătulă a junglei cereşti. Să ne înfruntăm, fără ca pămîn-tenii neruşinaţi să intervină şi să mă îndepărteze ! Aş- fi vrut să înfrunt Invizibilul, Insaţiabilul, pe Tatăl naiv care îşi devoră copiii şi ale cărui buze, barbă şi unghii şiroiau de sînge.

Aş fi vrut să-i vorbesc deschis, să-i vorbesc despre suferinţele omului, ale păsării, ale pomului, ale pietrei. E dreaptă dorinţa noastră de a nu muri. în mîini ţineam o petiţie semnată de toţi : pomi, păsări, i animale şi oameni : „Părinte, nu vrem să mai fim devoraţi de tine". Aş vrea să-i dau această petiţie, aş vrea să nu-mi fie frică.

îi vorbeam, îl imploram, îmi încingeam mijlocul şi tremuram.

în vreme ce aşteptam, părea că pietrele săreau de la locul lor şi se auzea o răsuflare puternică.

— Iată-1, am şoptit eu, a venit !

M-am întors înfiorat, dar nu era Iehova, nici vorbă să fie el, erai tu, străbune, veniseşi de pe pămîntul iubit ai Cretei şi stăteai în faţa mea, un senior neînduplecat, cu bărbuţa ta de ţap, albă ca neaua, cu buzele strînse, cu privirea extatică, plină de flăcări şi de aripi ; rădăcini de cimbrişor îţi atîrnau în păr.

Te uitai la mine şi, cum te uitai, am simţit că lumea era doar un nor încărcat cu fulgere şi cu vînt, sufletul omului e şi el un nor încărcat cu fulgere şi cu vînt, că Dumnezeu suflă peste ele ca să dispară şi am înţeles că nu există scăpare.

Am înălţat ochii, m-am uitat la tine. Am fost gata să te întreb, străbune, dacă e adevărat că nu există rîîci o salvare. Dar cuvintele mi s-au oprit în gît. Voiam să vin lingă tine, dar genunchii nu mă susţineau.

29

în clipa aceea ai întins mîna de parcă voiai să mă salvezi de la înec.

Ţi-am apucat-o cu lăcomie ; era mînjită de toate culorile, părea că încă pictai ; mîna îţi ardea. Cînd am atins-o, am prins putere şi am putut să vorbesc ;

— Porunceşte-mi, străbun iubit ! Zîmbind, mi-ai pus mîna pe creştet. Nu era o mînă, era un

foc în mii de culori. Focul m-a pătruns pînă în adîncul sufletului. -

— Mergi pînă unde poţi, fiul meu. Vocea îţi era gravă şi nedesluşită, parcă ieşea din gîtlejul

obscur al pămîntului. A ajuns pînă în străfundurile minţii, dar inima îmi rămînea

neclintită. — Străbune, am cerut, de data asta mai tare, dă-mi

o poruncă mai greu de împlinit, o poruncă mai pe măsura unui cretan.

Abia«am sfîrşit şi, pe dată, o flacără şuierătoare a spintecat văzduhul, strămoşul îndărătnic, cu rădăcini de cimbrişor în păr, a dispărut din ochii mei şi a lăsat un strigăt pe yîrful Muntelui Sinai, un strigăt înalt, poruncitor, care a făcut să vibreze aerul :

— Mergi pînă acolo unde nu mai poţi ! Am tresărit şi m-am trezit înspăimîntat; se făcuse ziuă. M-

am ridicat, m-am îndreptat spre uşa cu canaturi de sticlă şi am ieşit în balconul cu spalierul încărcat cu viţă frunzele în pomi erau grele de lacrimi. de vie. Ploaia se oprise, pietrele străluceau şi zîmbeau, poruncă âtît de bărbătească — în afară de tine, stvâbuntil meu nepotolit! Nu eşti tu, oare, generalul'disperat şi

Era glasul tău. Nimeni pe lume n-ar fi putut rosti o — Mergi pînă acolo unde nu mai poţi !

inflexibil al neamului nostru de luptători ? Nu sintem noi răniţii şi flămîhzii, neghiobii şi încăpăţînaţii care lasă belşugul şi certitudinea în urmă ea să ia cu asalt hotarele, urmîndu-te pe tine ?

Divinitatea e cea mai strălucitoare faţă a disperării ; eea mai strălucitoare faţă a speranţei. Tu m-ai împins dincolo de speraaţâ şi disperare, părinte, dincolo de hotarele statornicite de veacuri. încotro ? Mă uit în jurul meu, mă uit înlăuntrul meu : virtutea a înnebunit, geometria şi

30

materia au înnebunit. Spiritul dătător de legi trebuie .să vină iar şi să stabilească o nouă ordine, noi legi. Lumea trebuie să devină mai armonioasă.

Iată ce vrei, dată încotro mă împingi, iată încotro m-ai îndreptat întotdeauna ! Ţi-am ascultat porunca zi şi noapte. Am luptat din răsputeri să ating ceea ce era de neatins, porunca ta am luat-o drept datorie, dacă am reuşit sau mi, tu poţi să-mi spui. Stau drept în faţa ta şi aştept.

Generale, bătălia s-a sfîrşit şi eu îţi raportez. Iată cum şi iată unde am luptat : am fost rănit, înfricoşat, dar n-am dezertat. Dinţii îmi clănţăneau în gură de frică, dar mi-am legat strîns fruntea cu năframa roşie, ca să-mi ascund "sângele, şi am pornit la asalt.

înaintea ta îmi smulg nepreţuitele pene de cioară funebră ale sufletului meu. una cîte una, pînă cînd nu va mai rămîne decît un bulgăre mic de pâmînt, plămădit din sînge, din sudoare şi din lacrimi.

îţi voi povesti lupta mea ca să mă simt eliberat. Voi vărsa virtutea, ruşinea,- adevărul, ca să mă golesc. Sufletul meu seamănă cu pînza ta Toledo în furtimă, învăluit în fulgere şi nori negri, apăsători, luptînd cu disperare, o luptă inflexibilă cu lumina şi cu întunericul deopotrivă.. O să te uiţi la sufletul meu, o să-1 cîntăreşti pe sub sprîn-cenele tale ca nişte lănci şi îl vei judeca. îţi aminteşti proverbul cretan care sună aşa ; ,,întoarce-te acolo unde ai pierdut, pleacă de-acolo unde ai reuşit" ? Dacă n-o sa reuşesc, o să mă întorc la asalt, chiar dacă aş mai avea o singură oră de trăit. Dacă voi reuşi, o să trag zăvorul pămîntului să mă aşez alături de tine.

Ascultă, aşadar, raportul meu, generale, şi judecă, ^ Ascultă-mi povestea vieţii, străbune, şi, dacă am lupta*

alături de tine, dacă am fost rănit şi n-am îngăduit nimănui să-mi ştie suferinţele, dacă niciodată n-am întors spatele

inamicului:

Dă-mi binecuvântarea ta !

Strămoşii

Privesc înăuntrul meu şi mă cuprind fiorii. Strămoşii mei dinspre tată : pe apă, piraţi însetaţi de sînge ; pe uscat, căpitani, luptători fără frică de Dumnezeu şi de oameni. Cei dinspre mamă : ţărani posomoriţi şi blajini eare, aplecaţi deasupra pămîntului cît era ziua de lungă, semănau, aşteptau cu încredere ploaia şi căldura, adunau recolta, iar seara se aşezau cu braţele încrucişate pe banca de piatră din faţa casei, punîndu-şi toată nădejdea în Dumnezeu.

Foc şi pămînt. Cum să pun în armonie pe cei doi strămoşi care se războiesc în mine ?

Am simţit că datoria mea, unica mea datorie, era să împac ceea ce era de neîmpăcat, să extrag din măruntaiele mele întunericul apăsător, ereditar, şi jsă-1 prefac, atît cît voi putea, în lumină. Nu e oare aceasta calea cea dreaptă ? Nu avem şi noi datoria să facem la fel ? Viaţa noastră e o scurtă fulgerare, dar e destul şi atît.

Fără să ştie, întreg universul urmează această cale. Iată de ce pomii înfloresc .şi dau roade, de ce animalele se înmulţesc, de ce maimuţa îşi poate depăşi destinul şi se ridică dreaptă în două picioare. Acum, pentru prima oară de la facerea lumii, îi e îngăduit omului să intre in atelierul Creatorului şi să lucreze alături de el. Cu cît trupul se preface în iubire, în curaj şi în libertate, cu atît mai mult omul se poate numi stăpînul său.

Este o datorie nestinsă, apăsătoare. Toată viaţa mea am luptat şi mai lupt încă, dar întunericul şi-a lăsat drojdia în inima mea şi lupta reîncepe fără încetare. Bătrînii strămoşi dinspre tată, adînc înrădăcinaţi în mine, şovăie să mi se arate, şi mi-e tare greu să le deosebesc chipurile în

32

întunericul de nepătruns. Pe măsură ce înaintez, străbătând straturile succesive ale sufletului meu — individ, neam, speţă umană —, în căutarea celui dintîi străbun înfricoşător din mine, mă simt tot mai copleşit de o teamă sacră. La prima vedere pare chipul fratelui sau ai tatălui meu, apoi, coborînd spre ""rădăcini, în adîncul fiinţei mele, dau de un strămoş păros, cu fălcile atîraînd, fiămînd şi însetat, urlînd cu ochii roşii. Strămoşul acesta e taurul, bestia nedesăvîrşită, ce mi-a fost dată ca s-o prefac în om, dacă voi fi în stare. în timpul mie hărăzit. Ce urcuş înfricoşător de la maimuţă la om, de la om la Divinitate !

într-o noapte rătăceam cu un prieten pe un munte înalt acoperit de zăpadă ; ne-am rătăcit şi ne-a prins întunericul acolo. Nici un nor pe cer. Luna plină spînzura mută deasupra noastră, zăpada strălucea albăstruie de pe vîrful muntelui unde ne aflam, pîna în cîmpia de la poale. Tăcerea era de gheaţă, neliniştitoare, de nesuportat. Aşa trebuie să fi fost nopţile cu lună de mii de ani, ca noi trebuie să fi simţit şi Dumnezeu această tăcere de-a luat o bucată de humă şi-a modelat-o.

Mergeam cu cîţiva paşi înaintea prietenului meu ; cuprins de o stranie ameţeală, mă împleticeam ca un om beat, mi se părea că umblu pe lună sau .pe un pămînt străvechi, nepopulat, deşi profund familiar, dinaintea apariţiei omului. Deodată, la o cotitură, am zărit cîteva lumini pvlpîind stins în depărtare, în fundul văii ; era probabil un sătuc în care oamenii nu se culcaseră încă. In clipa aceea mi s-a întîmplat un lucru uimitor. Şi acum mă îofior cînd îmi amintesc. M-am oprit şi, cu pumnii strînşi, ameninţam spre sat strigînd înnebunit :

— ,Yă distrug pe toţi ! O voce răguşită, care nu era a mea ! Cum am auzit glasul

aceia, tot trupul a început să-mi tremure. Prietenul meu a alergat spre mine şi m-a prins de braţ.

— Ce te-a apucat, m-a întrebat, pe cine vrei să omori ? Mi s-au tăiat picioarele şi deodată am simţit o obo-

ţără margini, dar, văzîndu-1 alături, mi-am revenit. — Nu eram eu. nu eram eu ! am şoptit, era altcineva.

Era altcineva. Cine? Niciodată sufletul meu nu s-a

lis atît de adînc, atît de revelator. Din noaptea aceea

- Raport către Eî Greco 9

sînt sigur de un lucru pe care îl presimţeam numai : în noi se află straturi suprapuse de beznă, de voci răguşite, de fiare păroase, flămânde. Nimic nu moare, deci ? Nimic pe lume nu moare ? Foamea primordială, setea, durerea, toate nopţile cu lună de dinaintea apariţiei omului vor continua să existe, să sufere împreună cu noi de foame şi de sete; sa se chinuie. alături de noi, cit vom trăi. M-a cuprins groaza, auzind urletul de fiară, povara teribilă pe care o purtam în fiinţa mea. Nu voi putea fi niciodată izbăvit ? Niciodată fiinţa mea lăuntrică nu se va purifica ? Din cînd în cînd, rar de tot, o voce blîndă răsună în adîneuî sufletului meu :

— Nu te teme. Voi face legi şi voi restabili ordinea, eu sînt Creatorul, ai încredere.

Dar tot atunci un urlet se ridică din măruntaiele mele şi vocea blîndă e nevoită să tacă :

— Nu te mai lăuda. îţi voi desfiinţa legile, voi distruge ordinea şi te voi nimici ; eu sînt Haosul !

Se zice că, uneori, soarele se opreşte din drumul său ca să asculte cântecul unei tinere fete. De-ar fi adevărat ! Dacă necesitatea, fascinată de cînteeul unui suflet de. om de pe pă-mînţ. ar putea să-şi schimbe cursul ! Dacă am. putea, prin plînş, prin rîs, prin cin tec, să creăm o altă lege care să facă ordine în haos ! De-ar putea glasul blînd, lăuntric, să acopere urletul acela !

Cînd sînt bine dispus ori mînios, cînd mă apropii de femeia pe care o iubesc, cînd nedreptatea mă sugrumă şi îmi ridic braţul rebel

-împotriva Domnului, a diavolului, ori a trimişilor

lor pe pămînt, aud cum monştrii din mine urlă si izbesc portiţa lăuntrică mai să o spargă, să iasă din nou în lumină şi să apuce armele ! Sînt cel din urmă şi cel mai iubit vlăstar şi nu le-a mai rămas altă speranţă, nici alt refugiu decît în mine ! Dacă le-a mai rămas vreo răzbunare, vreo bucurie ori vreo suferinţă, numai prin mine o pot împlini. Dacă voi muri, vor pieri odată cu mine. O armată de monştri păroşi vor coborî împreună cu mine în mormînt. Poate de aceea mă chinuie şi smt atît de grăbiţi, de aceea tinereţea mea a fost atît de nerăbdătoare, de nesupusă şi de chinuită.

Ei au ucis şi au fost ucişi fără să le pese de viaţa lor ori de a altora. Iubeau şi dispreţuîau viaţa şi moartea eu

34

aceeaşi extravagantă aroganţă. Mîncau ca uriaşii, sorbeau băutura ca sparţii şi nu se- încurcau cu femeile cînd trebuiau să plece la război. Cu pieptul gol, vara, şi acoperiţi cu piei de animale, iarna ; vara şi iarna duhneau ca fiarele în călduri.

Pe străbunicul dinspre tată îl simt încă viu în sângele meu şi cred că dintre toţi el clocoteşte cel mai puternic în vinele mele. Purta părul ras la frunte şi o coadă lungă la ceafă. Se legase cu piraţii algerieni şi străbătuse mările în lung şi-n lat. îşi făcuseră adăpost în insulele pustii ale Grambousei, în capătul de apus al Cretei ; de unde, desfăşu-rîndu-şi pânzele negre, atacau corăbiile care~ treceau. Unele navigau spre Mecca, ticsite cu pelerini musulmani, altele spre'Sfîntul mormânt, ticsite cu creştini, dornici să se facă hagii. Cu strigăte de luptă, piraţii îşi aruncau ancorele cu ghe'are de pisică, sărind pe punte cu satirele în mîini, fără să se teamă nici de Hristos nici de Mahommed. îi căsăpeau pe bătrîni, îi luau pctineri în robie, se năpusteau asupra femeilor şi se ascundeau iar -în-Grambousa,' cu mustăţile îmbibate de sînge, mirosind a femeie. Se spune că odată au prădat o corabie încărcată cu mirodenii, care venea dinspre Orient.' Bătrânii. îşi aminteau că auziseră povestindu-se că într-o bună zi toată insula Creta mirosea a scorţişoară şi a nucşoară pentru că străbunul meu, cel care purta părul împletit pe spate, prădase un vas cu mirodenii şi, neavînd ce face cu ele, le trimisese în dar tuturor cumetrilor pe care-i avea în satele din insulă.

M-am simţit profund mişcat cînd, în urmă cu cîţiva ani, un bătrîn din Creta, care avea mai bine de o. sută de ani, mi-a povestit această întîmplare ; pentru că, fără să ştiu de ce, în toate călătoriile purtam cu mine o cutiuţă cu scorţişoară şi cîteva boabe de nucşoară pe care-mi .plăcea să le ţin pe masa de lucru.

De eîte ori ascultam o voce ascunsă înlâuntrul meu şi urmam glasul sângelui, nu al minţii care avea respiraţia scurtă şi se oprea repede, ajungeam, cu o mistică certitudine, la strămoşii mei cei mai îndepărtaţi. Mai tîrziu, cu ajutorul timpului, această misterioasă certitudine a devenit mai puternică datorită semnelor palpabile de fiecare zi. La început, mă gândeam cu totul incidental 'te

3C

aceste semne şi nu le dădeam atenţie. Am reuşit, in cele din urmă, îmbinînd glasul jumii exterioare cu glasul mea lăuntric, să pătrund în întunericul primordial, subconştient să deschid o portiţă şi să mă uit.

Din clipa în care am înţeles, sufletul meu a prins consistenţă, nu mai curgea ca apa, în continuă schimbare ; conturîndu-se în jurul unui miez luminos, vedeam chipul pămîntului meu. în loc s-o pornesc pe căi veşnic ocolite, abătîndu-mă cînd spre dreapta, cînd spre stingă, ca să descopăr din ce fiară mă trag, mergeam pe. o cale siguri pentru că îmi cunoşteam adevăratul chip, şi unica mea datorie era să-1 modelez cu toată răbdarea, cu toată dragostea şi priceperea de care eram în stare. Să-1 modelez ? Ce înseamnă asta ? înseamnă să-1 prefac în flacără şi, dacă voi avea timp, înainte de a sosi ceasul morţii, să prefac această flacără în lumină şi astfel moartea să nu mai aibă ce lua. Pentru că cea mai mare ambiţie a mea era să nu las morţii decît o mină de oase.

Ca să ajung la această certitudine m-a ajutat, înainte de toate, pămîntul pe care strămoşii mei dinspre tată s-au născut şi au trăit. Neamul tatălui meu se trage dintr-un sat numit Barbari, la două ore de Megaîo Kastro l Cînd împăratul bizantin Nikiforos Fokas a luat înapoi Creta de la arabi, în secolul X, i-a adunat pe arabii care au. supravieţuit măcelului în cîteva sate care au căpătat numele de Barbari. într-unu] din satele astea îşi au rădăcinile ' strămoşii mei din partea tatii. Taţi au' trăsături caracteristice arabijer : sînt mîndrî, încăpăţînaţi, cu bazele strînse, sobri, nesociabili. îşi adună în ei ani de zile mînia sau iubirea, fără să sufle o vorbă, şi, deodată, ca posedaţi de un demon, izbucnesc frenetic. Suprema binefacere pentru ei nu e viaţa, ci patima. Nu sînt nici buni, nici binevoitori, prezenţa lor e nesuferit de apăsătoare ; cer mult de la sine, nu de la ceilalţi, Poartă în ei un demon ca sugrumă, îi înăbuşă, Se făceau piraţi, se îmbătau, îşi străpungeau braţul cu cuţitul ca să le curgă sîngele .-; - i se simtă uşuraţi. De altminteri, şi-ar fi ucis şi femeia pe care o iubeau ca să nu eadă în robia eî. La fel ca mine,

1 Oraşul Heraklion în care s-a născut Kazantzakis, şi c. i se mai

spunea şl Megaîo Kastro, din cauza ziduri lor (kastro care îl împrejmuiau.

33

urmaşul lor lipsit de vlagă, se trudeau să transform* povara întunericului în spirit. Ce înseamnă, oare, sâ-i prefac pe barbarii mei strămoşi în spirit ? înseamnă sâ-i duc pînă ia sacrificiul suprem şi sâ-i fac să piară.

Şi alte glasuri au marcat tainic drumul spre străbunii mei : inima îmi tresare de bucurie la freamătul frunzelor de curmal, ai crede că vrea să se întoarcă în patria sa, în satul plin'de praf al beduinilor, unde podoaba cea mai de preţ. e.curmalul. Odată, cînd am intrat în deşertul Arabici urcat pe o cămilă şi am văzut dunele de nisip fără sfîrşit şi fără speranţă, întinzîndu-se galbene, roşietiee, vineţii pe înserat, fără urmă de fiinţă omenească, m-a cuprins o beţie ciudată şi inima mea ţipa ca un vultur întors la.cuibul părăsit, după ani de zile, după mii de ani.

Şi iată o,altă întîmplare : stăteam într-o vreme singur de tot într-o colibă izolată la marginea unui sat grec, „păstorind vîntul", cum spun asceţii bizantini, cu alte cuvinte, scriind poezii. Coliba era ascunsă între măslini şi pini, iar Marea Egee se zărea acolo, departe, albastră şi nemărginită, printre ramurile lor. Nu trecea nimeni pe acolo, numai Fioros, un păstor naiv şi soios, cu barbă blondă ; venea cu oile în fiecare dimineaţă şi-mi aducea o sticlă cu lapte, opt ouă tari şi ceva- pîine, apoi pleca. Se uita cum scriam aplecat deasupra hîrtiilor şi dădea din cap : .

— Doamne fereşte şi apără ! Ce faci cu hîrtiile alea, domnule ? N-ai ostenit ?

Spusele lui erau urmate de hohote de rîs. într-o zi a trecut pe la mine în graba "mare, aşa de posomorit şi de mînios, că nu mi-a dat nici bună-dimineaţa.

— Ce necazuri ai, Fioros ? l-am întrebat eu.

Şi-a arătat pumnul de uriaş :

—^ Ce naiba, domnule, dă-mi pace. N-am închis un ochi în noaptea asta. N-ai auzit nimic, dumneata n-ai urechi ? N-ai auzit că un păstor de prin apropiere, Iua-I-ar naiba, a uitat să potrivească clopotele la gîtuî oîlor ? Cum să pot dormi ?... Mă duc !

— încotro, Fioros ?

r- Să le potrivesc clopotele, ca să am linişte."

87

Şi cura spuneam, odată, la amiază, cînd m-am dus să iau solniţa să pun sare pe ouă, ana vărsat un pic de sare pe podeaua murdară. Mi -a stat inima în loc, fn-am aplecat grăbit, am început să adun sarea, grăunte cu grăunte, şi abia după aceea am realizat ce făceam şi m-am înfricoşat : de unde atîta supărare pentru un pic de sare vărsată ? Ce valora ? Nimic,

Mai tîrziu, în timp, ara descoperit alte semne care mi-ar fi ajutat să ajung la strămoşii mei, dacă le-aş fi urmat : focul şi apa.

întotdeauna săream în sus cînd vădeam că focul arde inutil, pentru că nu-mi plăcea să se irosească şi, cînd vedeam că apa curge degeaba, fără să fie un ulcior de umplut, fără ca cineva să bea apă sau să-şi ude straturile, mă repezeam s-o opresc.

Trăiam toate lucrurile astea ciudate, dar niciodată n-am făcut o legătură între ele, n-am încercat să descopăr mistica lor unitate. Mă durea inima să văd apa, focul şi sarea irosindu-se, fremătam de bucurie cînd vedeam un curmal, cînd am păşit în deşert nu-mi mai venea să plec — dar n-am făcut nici o legătură. Trăirile astea au durat mulţi ani., în creuzetul întunecai dinlăuntrul meu ^neliniştea lucra preocupată, in ■ taină, toate lucrurile inexplicabile se uneau în chip secret în sufletul meu, şi, stînd alături, au început să capete un singur înţeles, astfel că, într-o zi, pe cînd hoinăream fără ţintă printr-un mare oraş, fără să mă gîndesc, am descoperit sensul lor. Sarea, focul şi apa erau cele trei avuţii de preţ ale deşertului ! Desigur, din acest motiv un strămoş dinlăuntrul meu, un beduin, sărea şi alerga în ajutorul lor eînci vedea că sarea, focul şi apa se iroseau.

O ploaie blîndă cădea în ziua aceea peste marele oraş ; îmi amintesc că am zărit o fetiţă care se'adăpostise sub o poartă, vînzînd bucheţele ele violete muiate de ploaie. Mă oprisem şi mă uitam la ea, dar mintea liniştită, cuprinsă de fericire, vagabonda departe, departe, prin deşert

Totul poate fi doar imaginaţie şi autosugestie, un dor romantic după locuri îndepărtate şi fabuloase, iar toate întîmplările pe care le-am enumerat pot să nu fie deloc ciudate, pot să nu aibă înţelesul pe care eu l-am descoperit în ele. Da, se poate, Totuşi, influenţa acestei erori siste-

38

matice, cultivate, a acestei amăgiri — dacă se poate numi amăgire — care mă face să cred că un curent dublu de sînge, cel grec din partea mamei şi cel arab dinspre tată, curge în vinele mele, este -pozitiv şi roditor, dîndu-mi putere, bucurie şi bogăţie lăuntrică. Lupta pentru sinteza celor două impulsuri antagonice au dat scop şi unitate vieţii mele. Şi, într-o bună zi, cînd presentimentul nedefinit din sufletul, meu a devenit certitudine, lumea vizibilă a căpătat o anume ordine, viaţa mea lăuntrică şi exterioară, descoperindu-şi dubla rădăcină ancestrală, s-au împăcat una cu cealaltă. De aceea, după mulţi ani, tîrziu, a fost cu putinţă ca duşmănia tainică pe care am simţit-o faţă de tatăl meu să se prefacă, după moartea lui, în iubire.

Tata

Tata vorbea puţin, nu rîdea, nu se certa niciodată. Doar scrâşnea din dinţi şi încleşta pumnii şi dacă cumva avea în palmă o migdală o strîngea pînă cînd o sfărîma. Într-o zi a văzut un agă punînd şaua încărcată în spinarea unui creştin, de parcă ar fi pus-o pe un măgar, şi atît de tare s-a înfuriat, că s-a năpustit asupra turcului. Voia să strige, să-1 înjure, dar buzele păreau că nu-1 ascultă, aşa că, nereuşind să scoată un sunet omenesc, a început să necheze ca un cal.. Eram copil încă, stăteam şi mă uitam la el tremurînd de frică. în altă zi, pe la amiază, trecînd pe o străduţă îngustă în drum spre casă, fiind ora prînzului, a auzit ţipete de femei şi zgomot de uşi trîntite : o namilă de turc beat îşi scosese iataganul şi se luase după creştini, în clipa cînd 1-a văzut pe tata, s-a năpustit asupra lui. Era o căldură năprasnică şi tata, după o zi de muncă, n-avea nici un chef de încăierare ; o clipă s-a gîndit s-o ia pe o străduţă şi să dispară, căci nimeni nu-1 vedea, dar lucrul ăsta i s-a părut ruşinos. Şi-a desfăcut şorţul, şi-a înfăşurat în el pumnul şi, exact cînd namila de turc a ridicat iataganul deasupra capului, ,i-a ars o lovitură în pîntece, doborîndu-I la pămînt. S-a aplecat, a smuls iataganul din strînsoarea celuilalt şi a grăbit paşii spre casă. Mama i-a dat o cămaşă curată să se schimbe, căci era lac de sudoare. Eu, care aveam vreo trei ani, stăteam.pe pat şi mă uitam' la el. Din pieptul păros îi. ieşeau aburi. După ce s-a schimbat şi s-a. mai răcorit, a pus iataganul pe pat, lingă mine. Apoi s-a întors spre femeie :

— Cînd fiu-tău o să crească şi-o să meargă îa şcoală, i-a zis, dă-i-1 să-şi ascută creioanele cu el.

40

Nu-mi .amintesc să-mi fi spus vreo vorbă duioasă. Poate numai atunci cînd ne aflam la Naxos, pe vremea revoluţiei, şi mergeam la şcoala părinţilor catolici. După ce-am 'trecut examenele, am primit drept premiu cîteva cărţi mari în legături aurite. Pentru că nu le puteam duce pe toate, o parte din ele au fost luate de tata. In drum spre casă n-a scos o vorbă ; încerca să-şi ascundă bucuria care-1 stăpînea pentru că fiu-său nu-î făcuse de. rîs Şi numai după ce am intrat în casă, a rostit cu un fel de blîndeţc, şi fără să mă privească :

— N-ai făcut Creta de ruşine. Dar imediat s-a arătat mînios pe propria persoană

pentru că emoţia care pusese stăpînire pe el echivala cu un fel de trădare. A rămas posac toată seara, ocolindu-mi privirile. • !

Prezenţa lui era apăsătoare, greu de suportat. Cînd rudele sau vecinii vefîeau în vizită la noi şi rîdeau stînd la taifas, dacă uşa se deschidea pe neaşteptate şi intra tata, discuţia şi rîsetele încetau şi o umbră uriaşă se aşternea peste odaie. Dădea bineţe cu jumătate de gură, se aşeza în locul lui obişnuit,' în colţul canapelei de la fereastra dinspre curte, lăsa privirea în jos, desfăcea punga cu tutun şi-şi răsucea o ţigară fără să scoată o vorbă.

Musafirii înghiţeau în sec, îşi aruncau priviri furişe, şi, după un scurt răstimp, se ridicau şi păşeau ui vîrful picioarelor spre uşă.

Nu suporta popii. Cînd întîlnea un popă pe stradă, îşi făcea cruce încereînd să alunge ghinionul şi dacă preotul înfricoşat îl saluta cu un „Buna-ziua, căpitan Mihalis", el răspundea : „Mai bine afuriseşte-mă !" Nu se ducea niciodată la slujbă, ea să nu dea ochii "cu popa. Şi totuşi, în fiecare duminică la sfîrşitul liturghiei, după ce toţi plecau, intra în biserică şi.aprindea o luminare la icoana făcătoare de minuni a Sfîntului Minas. îl adula, situîndu-l mai presus decît pe Hristos ori pe Fecioara, Măria, căcâ preasfîntul era căpitan în Megalo Kastro.

Avea totuşi o greutate pe inimă, nu-şi simţea niciodată sufletul uşor. De ce oare ? Era sănătos, totul îi mergea din plin, nu se putea plînge de nevastă ori de copii. Oamenii îl respectau. Unii, cei mai amărîţi, se ridicau

41

..

şi se înclinau cînd trecea pe lîngă ei; îşi duceau palmele la piept şi-i rosteau oiumele : căpitan Mihalis. De Paşte, după înviere, mitropolitul 1-a poftit la palatul episcopal dimpreună cu mai-marii oraşului, servindu-i cu cafea, cozonac şi ouă roşii. în ziua de Sfîntul Minas, pe. 11 noiembrie, cînd oamenii treceau în convoi prin faţa casei lui, căpitan Mihalis stătea în prag şi se ruga.

Şi totuşi n-a scăpat niciodată de povara ce-i apăsa inima. într-o zi, căpitan Eîias din Messarâ a cutezat să-1 întrebe :

—• De ce nu eşti niciodată cu zîmbetul pe buze, căpitan Mihalis ?

— Dar ciorile de ce sînt negre, căpitan Elias ? a replicat taică-meu, scuipînd chiştocul pe care-1 molfăia.

Altădată l-am auzit zicînd paracliserului : — Pe taică-meu ar fi trebuit să-1 vezi, nu pe mine,

pe taică-meu, era un adevărat uriaş. Ce sînt eu pe lîngă el ? Un molîu !

Deşi foarte bătrîn şi aproape orb, bunicu-meu a participat la revoluţia de la 1878, ducîndu-se în munţi să lupte. Turcii însă l-au împresurat, prinzîndu-1 cu arcanul şi căsăpindu-1 mai apoi în curtea mănăstirii Savathiana. Călugării i-au luat ţeasta şi au depus-o în altar. într-o zi m-am uitat pe o ferestruică şi am văzut craniul lustruit, uns cu untdelemn din candela sfîntă, crăpat adînc de lovituri de sabie.

— Cum era bunicul ? am întrebat-o pe mama.

— Ca taică-tău. Posomorit.

— Cu ce se ocupa ?

— Cu lupta.

— Dar cînd era pace ce făcea ?

— Fuma dintr-un ciubuc lung şi se uita spre munţi. Iar eu.

fiind pios în tinereţe, am mai întrebat-o :

— Se ducea la biserică ?

— Nu, dar la întîi a fiecărei luni îl aducea pe popă acasă şi-i cerea să se roage pentru ca Creta să se ridice iar împotriva asupritorilor ei. Fireşte, bunicu-tău suferea mult cînd nu avea ce face. Odată, pe cînd îşi pregătea armele de luptă, l-am întrebat dacă nu-i e frică de

42

moarte... nu mi-a răspuns şi nici măcar nu s-a uitat fa aiCînd am mai crescut, am vrut s-o întreb pe mama dacă a

iubit totuşi cu adevărat vreo femeie. Mi-a fost ruşine n-am îndrăznit. Cu siguranţă a iubit multe femei centru ca, atunci cînd a fost ucis şi cei din familie i-au deschis cufărul, au descoperit în el o pernuţă-plină su şuviţe negre şi castanii.

m

Mama >

Mama era o femeie sl'întă. Cum a fost, oare, în stare să suporte duhoarea şi răgetul "de leu lingă ea timp de Cincizeci de ani, fără să-i plesnească inima? Avea răbdarea, puterea de a îndura şi blîndeţea pămîntului însuşi. Toţi străbunii mei dinspre mamă au fost ţărani — aplecaţi deasupra ţarinei, lipiţi de ţarină, cu mîinile, cu picioarele şi cu mintea pline de ţărână. Iubeau pămîntul şi în el îşi puneau toată nădejdea ; neam de neam, se • făcuseră de-acum una cu eb- în vremurile de secetă se uscau ele sete ca pămîntul $. cînd începeau primele ploi ele toamnă, oasele lor trosneau şi se umflau aidoma trestiilor. Şi cînd tăiau brazde adînci cu plugul în pînfecele pămîntului, în piept şi în coapse simţeau iar noaptea în care se culcaseră pentru prima oară cu nevestele lor.

De două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, bunicul pornea din sătul lui îndepărtat şi venea în Megalo Kastro, să-şi vadă fata şi nepoţii. Atent şi măsurat, venea şi bătea la uşa noastră întotdeauna la. ora cînd ştia sigur că fiara de ginere-său nu se află acasă. Era un om minunat, un băferîn puternic, cu părul alb, netăiat, cu ochii albaştri, veseli, şi cu mîinile mari şi grele, pline de bătături care mă zgîriau cînd mă mîngîîa. Purta întotdeauna bocanci negri, nădragi de sărbătoare vineţii

şi o năframă albă cu buline albastre. In braţe ţinea veşnic acelaşi dar pentru noi : un purceluş de lapte rumenit în cuptor.şi învelit în frunze de lămîi. Rîclea şi îl dezvelea, casa întreagă se umplea de miresme. Devenise una cu purcelul fript şi cu frunzele de lămîi, încît de atunci, cînd simt miros de purcel fript

"44

ori trec printr-o livadă de lămîi, bunicul îmi apare în minte, vesel şi nemuritor, ţinînd în braţe purceluşul. Mă bucur că nimeni pe lume nu-şi mai aminteşte acum de el, căci va trăi în mine cît voi mai îi pe lume. Amîndoi' vom muri în aceeaşi clipă. Bunicul e primul dintre toţi cei .duşi care -nu mă lasă să mor, astfel ca şirul de răposaţi din mine să trăiască mai departe. Pentru că mulţi dintre cei pe care i-am îndrăgit n-au fost îngropaţi în mormînt, ci în inima mea, aşa că vor trăi atît cît voi trăi şi eu.

Cînd îmi amintesc de el, inima îmi prinde curaj şl simte că poate învinge moartea. N-am întîlnit niciodată un om al cărui chip să reverse o strălucire atît de blîndă, de liniştită, ca lumina unei candele. Cînd a intrat prima oară în casă, am ţipat : cu pantalonii lui largi, cu b'rîul roşu, cu faţa lui ca o lună plină, cu felul lui vioi de a fi, îmi părea un duh al apelor, un spiriduş al pământului care se ivise chiar atunci din' grădină, mirosind încă a iarbă umedă. • #

îşi scotea punga de piele de sub cămaşă, îşi răsucea o ţigară, îşi căuta amnarul şi iasca, îşi aprindea ţigara şi fuma uitîndu-se mulţumit la fata lui, la nepoţi, prin casă. Din timp în timp, deschidea gura şi povestea despre iapa care a fătat un mînz, despre ploi şi despre grădină, despre iepurii • care se înmulţeau şi făceau ravagii prin grădina de zarzavat. Eu mă cocoţam pe genunchii lui, îl cuprindeam cu braţul pe după gît şi ascultam. O lume neştiută se desfăşura înaintea mea. O lume alcătuită din câmpii, ruperi de hori, iepuri, şi eu mă prefăceam într-un iepuraş, mă furişam în curtea bunicului şi-i ronţăiam varza.

' Mama întreba de unul şi de -altul din sat — cum o duceau, dacă mai trăiau — şi bunicul îi răspundea uneori că trăiau, că aveau copii, că erau bine ; alteori îi spunea că au murit — altul care s-a dus, Dumnezeu să-ţi dea zile ! Vorbea despre naştere ca şi despre moarte, calm, cu acelaşi glas cu care vorbea despre legume şi despre iepuri. „S-a dus şi el, fata mea, zicea bunicul, l-am îngropat şi i-am pus în mînă o portocală pentru Charon şi le-am trimis veşti neamurilor de pe lumea de dincolo. Totul a fost făcut după datină, Domnul fie lăudat!"

Apoi pufăia din ţigară, scotea fumul pe nări şi zîmbea.

Şi nevasta lui era printre cei duşi ; murise cu mulţi ani înainte. De cîte ori venea la noi, bunicul o pomenea şi ochii i se umpleau de lacrimi. O iubise mai mult decît îşi iubea lanul, decît îşi iubea iapa, şi o respectase. Deşi sărac, a ţinut morţiş să se însoare cu ea. „Sărăcia şi goliciunea nu înseamnă nimic, dacă ai o nevastă bună", zicea el. Pe atunci era un obicei străvechi în satele din Creta, potrivit căruia nevasta trebuia să-1 aştepte cu apă caldă pe bărbat cînd se întorcea seara de la cîmp şi să se aplece să-i spele picioarele. într-o seară, bunicul s-a întors de la lucru frînt de oboseală. S-a aşezat în curte iar nevastă-sa a venit cu un vas cu apă caldă, a îngenuncheat şi a dat să-i spele picioarele. Bunicul a privit-o cu milă, i-a văzut mîinile muncite de truda zilnică, i-a văzut părul care începuse să încărunţească. „E bătrînă acum, săraca, şi-a zis el. Părul i-a încărunţit în mîindle mele." I s-a făcut milă de ea, a dat cu piciorul, a împine vasul şi 1-a răsturnat. „Stai, femeie, a zis el, de azi înainte n-o să-mi mai speli picioarele. Doar nu eşti roaba mea4 eşti nevasta şi stăpînamea."

îritr-o zi l-am auzit zicînd : — Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei, nu mi-a

greşit cu nimic. Doar o singură dată... A oftat şi a tăcut. Apoi, după o clipă : — în fiecare seară, cum era şi firesc, stătea în prag

şi aştepta să vin de la cîmp. îmi ieşea în cale şi-mi lua uneltele de pe umăr şi aşa intram în curte împreună. Dar într-o seară a uitat, nu mi-a ieşit în cale şi lucrul ăsta mi-a rupt inima.

Şi-a făcut cruce :

«— Dumnezeu e mare, a şoptit el, îmi pun nădejdea în el, o s-o ierte.

Ochii îi străluceau, s-a uitat la mama şi a zîmbit.. Altădată l-am întrebat:

— Bunicule, nu ţi-e milă să tai purceluşii, nu ţi-e milă cînd îi mîncăm ?

— Ba da, băiete, Dumnezeu ştie cît mi-e de milă, a răspuns izbucnind în rîs, dar sînt tare buni, mititeii!

De cîte ori îmi vine în minte ţăranul ăsta bătrîn, cu obrajii rumeni, încrederea mea în pămînt şi în lucrarea

46

omului asupra pămîntului sporeşte. E unul dintre stîlpii care au susţinut lumea pe umeri şi n-au lăsat-o să se prăbuşească.

Numai tatălui meu "nu-i era dor de el. Nu-i plăcea cînd intra în casă şi cînd stătea de vorbă cu mine, de parcă se temea să nu-mi spurce sîngele. Cînd ne pregăteam de sărbători, la Crăciun şi la Paşti, nu-1 ajuta să frigă purceluşul de lapte. îngreţoşat de miros, se ridica cît putea mai repede de la masă şi se punea pe fumat ca să alunge mirosul. Nu zicea niciodată nimic. O singură dată s-a încruntat, după ce bunicul a plecat, şi a mormăit cu dispreţ : „Pfui, ochi albaştri !"

Am -aflat mai tîrziu că tata dispreţuia ochii albaştri mai mult decît orice pe lume. „Diavolul are ochii albaştri şi părul roşu", zicea el.

Ce pace aveam cînd nu era tata acasă ! Ce repede şi ce fericite treceau orele în grădiniţa din curtea împrejmuită cu ziduri ! Viţa de vie deasupra fîntînii, sal-cîmul înalt şi înmiresmat într-un colţ al curţii, vasele cu busuioc şi gălbenele, şi jur împrejur iasomia... ! Marna şedea în faţa ferestrei, croşeta. sau curăţa legume, o pieptăna pe surioara mea, o învăţa să umble şi eu. aşezat pe un scăunel, mă uitam la ea, ascultam ce zic oamenii eare treceau pe lîngă poarta închisă şi trăgeam în piept mirosul de iasomie şi de pămînt reavăn, oasele capului îmi trosneau şi se desfăceau ca să cuprindă lumea ce punea stăpânire pe trupul meu.

Orele petrecute cu mama aveau ceva misterios. Aveam obiceiul să stăm unul în faţa altuia — ea pe un scaun lîngă fereastră, eu pe scăunelul meu — şi, în tăcerea aceea, îmi simţeam pieptul cuprins de o mare mulţumire, de parcă aerul dintre noi era de lapte şi eu sugeam ca un copilaş.

Deasupra capetelor noastre se înălţa salcîmul, şi cînd înflorea curtea, se umplea de parfum. Cît de mult îmi plăceau florile galbene cu mireasmă atît de dulce ! Mama le punea în lăzi printre haine, printre cearşafuri, toată copilăria mea are miros de salcîm.

Povesteam mult şi în linişte amîndoi : uneori mama îmi vorbea despre tatăl ei şi despre satul în care se

47

născuse ; alteori îi povesteam eu vieţile sfinţilor, pe care le citisem, înflorindu-le cu imaginaţia mea. Chinurile îndurate de ei nu-mi păreau destule, mai adăugam altele de la mine pînă cînd o făcea'm să plingă ; atunci, mi se făcea milă de ea, mă aşezam pe genunchii ei, o mîngîiam pe cap alintînd-o :

— Au ajuns în rai, mamă, nu fi tristă, acum se plimbă pe sub pomii înfloriţi, stau de vorbă cu îngerii şi au uitat toate chinurile îndurate. în fiecare duminică îşi pun haine cu totul şi cu totul de aur, scufii roşii cu ciucuri şi se duc în vizită la Dumnezeu.

Mama îşi ştergea lacrimile şi se uita la mine, îmi zîmbea de parcă ma întreba :

— E chiar adevărat ?

Şi canarul din colivie ne auzea, îşi întindea gîtlejul şi ciripet' încîntat, plin de mulţumire, de parcă tocmai coborîse din rai, lăsîndu-i o clipă < pe sfinţi, venind pe pămînt. ca să bucure şi inimile oamenilor.

Mama. salcîmul şi canarul s-au unit inseparabil în mintea mea, nemuritori. Cînd simt mireasmă de salcîm, cînd ascult ciripit de canar, o^văd pe mama ridicîndu-se din mormînt — din măruntaiele mele —- şi unindu-se cu mireasma şi cu cîntecul canarului.

N-am văzut-o niciodată pe mama rîzînd ; doar zîmbea şi te privea cu ochii ei negri, ădînci, plini de răbdare şi de bunătate. Intra şi ieşea din casă ca un spirit bun, ghicea tot ce aveam nevoie, fără zgomot şi fără efort, de parcă mîinile ei aveau o putere magică, binefăcătoare, care domnea asupra treburilor zilnice. O priveam şi mă gîndeam că poate o fi o Nereidă din poveşti şi imaginaţia prindea să lucreze în capul meu de copil : tata o văzuse o clipă, dansînd în lumina lunii, într-o noapte cînd trecea rîul. El s-a năpustit, i-a furat vălul şi aşa a putut s-o aducă acasă şi s-o ia de nevastă. Acum mama intra şi ieşea din casă cît era ziua de lungă''căutîndu-şi vălul să şi-1 pună pe cap, să se prefacă iar în Nereidă şi să dispară. Mă uitam la ea cum intra şi ieşea, cum deschidea dulapurile, lăzile, cum descoperea ulcioarele, cum se apleca să se uite pe sub paturi şi eu tremuram de spaimă că va

48

avea norocul să-şi găsească vălul vrăjit şi se va face nevăzută.

Spaima asta a durat mulţi ani, îndurerînd sufletul meu nevinovat, rămînmd pînă azi în mine o teamă neînţeleasă. Mă uit cu nelinişte la oameni, la ideile pe care le iubesc, pentru că ştiu că îşi caută vălul să se facă nevăzuţi.

îmi amintesc numai b împrejurare în care ochii mamei au strălucit cu o lumină ciudată, cînd a rîs şi s-a bucurat aşa cum trebuie s-o fi făcut cînd încă nu era măritată, în ziua logodnei. Era întîi mai şi ne-am dus şi noi la Phodhele, un sat cu ape şi cu livezi de.portocali, unde tata trebuia să boteze un copil. O ploaie 'torenţială, violentă, s-a pornit atunci. Cerul s-a prefăcut într-o mare revărsîndu-se asupra pămîntului care se deschidea gîngurind.şi primind apele bărbăteşti adine, în pieptul său. Oamenii de vază ai satului erau adunaţi împreună cu nevestele şi fiicele lor în odaia cea mare. din casa finului nostru. Ploaia şi fulgerele intrau prin ferestre, prin crăpăturile uşii, aerul mirosea a portocale şi a pămînt... Bunătăţile soseau una după alta : vinul, rachiul, mincărurile. A început să se îptunece, s-au aprins lămpile, bărbaţii se veseleau, femeile îşi ridicaseră privirea, pe care de obicei o ţineau plecată, şi chicoteau ca nişte păsărele. Afară, Dumnezeu tuna şi fulgera, tunetele se înteţeau, uliţele înguste ale satului se prefăcuseră în pîraie, pietrele se rostogoleau la vale, rîzînd sălbatic, cerul se prefăcuse în torent, îmbrăţişînd, udînd şi fertili-zînd pămîntul.

Tata s-a întors spre mama ; îl vedeam pentru prima oară privind-o

cu blîndeţe, era prima oară cînd i-am simţit dulceaţa glasului :

•— Cîntă, Marigo, i-a zis.

îi dădea voie să cînte, o făcuse de faţă cu ceilalţi bărbaţi. M-am mîniat, deşi nu ştiam de ce ; m-am ridicat foarte agitat şi am vrut să alerg la mama, de parcă voiam s-o apăr, dar tata mi-a atins umărul cu degetul şi m-a făcut să mă aşez. Mama era de nerecunoscut, faţa îi strălucea de • pat că ploaia şi fulgerele o învăiuiau. Şi-a dat capul pe spate. îmi amintesc că părul ei negru ca pana corbului s-a

4S

desprins revărsîndu-i-se pe umeri, ajungîndu-i pînă la brîu. A început să .cînte... Ce voce avea, profundă, dulce, uşor răguşită, plină de patimă ! întorcîhdu-şi ochii pe jumătate închişi spre tata, a cînta t o mantinadă

1 pe care n-o voi uita niciodată. N-am

înţeles atunci de ce şi pentru cine cînta ; mai tîrziu, eînd am crescut, am înţeles. Privindu-1 pe tata, cînta cu o voce dulce plină de o patimă stăpîaită :

Mult mă mir de ce nu cresc jlori sub păţii tăi, Şi de ce nu te prefaci în vultur cu pene de aur.

Mă uitam în altă parte, ferindu-mă să-i privesc atît pe tata cît şi pe mama. M-'am dus la fereastră, mi-am lipit fruntea de geam ; mă uitam cum ploaia curgea şi devora ' pămîntul.

Potopul a ţinut toată ziua ; s-a lăsat noaptea, afară totul s-a întunecat,, cerul s-a unit cu pămîntul şi amândouă s-au prefăcut în noroi. S-au aprins alte lămpi, toţi s-au retras spre pereţi, mesele şi scaunele au fost date deoparte, eliberînd mijlocul încăperii; tineri şi vîrstnici laolaltă au început să danseze. Aşezat în mijlocul odăii pe un scaun înalt, lăutarul a apucat arcuşul ca pe o sabie şi, îngînînd pe sub mustaţă, a început să cînte. Picioarele nu mai aveau astîmpăr, trupurile îşi desfăceau aripile, bărbaţii şi femeile se priveau şi se ridicau în picioare, Cea care a început dansul era o femeie palidă, slabă, de vreo patruzeci de ani, cu buzele portocalii căci şi le frecase cu frunză de nuc, cu părul negru ca tăciunele, uns cu ulei dcdafin, strălucind, M-a cuprins teama cînd m-am uitat la ea pentru că ochii îi erau încercuiţi de două inele vinete şi pupilele întunecate îi străluceau din adincuri, nu, nu străluceau, ardeau. O clipă am crezut ca se uita la'mine. M-am agăţat de fusta mamei simţind că femeia aceea voia să mă prindă de mînă şi să mă ducă cu ea...

— Aşa, Sourmelina, a strigat un bărbat voinic cu barbă de ţap. A sărit în faţa ei, şi-a scos năframa neagră, i-a dat un colţ femeii, a apucat şi el de celălalt colţ şi amîndoi, în extaz, cu capetele ridicate, cu trupurile subţiri

1 Cîntec specific cretan, sub formă de cuplet (ital. mattinata,

cîntec de zori).

60

şi drepte ca două luminări, s-au avîntat în dans. Femeia •purta saboţi şi tropăia pe podeaua de lemn, lovindu-şi cu putere călcîiele, încît casa întreagă se zguduia. Basmaua i se desfăcuse lăşînd să se vadă galbenii de aur ce-i împodobeau gîtul. Cu nările lărgite adulmeca aerul, mirosurile bărbăteşti care o învăluiau. Se lăsa pe genunchi, se învârtea, era gata să cadă peste bărbatul din faţa ei, dar deodată cu o răsucire a şoldurilor pierea din faţa lui. Dansatorul, destul de vîrstnie, necheza ca un armăsar, o azvîrlea în sus, o prindea strîns, dar ea îi scăpa iar. Se jucau, se urmăreau.unul pe altul, tunetele Şi ploaia nu se mai auzeau, lumea dispăruse şi nimic nu mai era deasupra abisului decît femeia care dansa, Sourmelina. Nemaiputînd să stea pe scaun, lăutarul a sărit în picioare, arcuşul îi devenise sălbatic, încerca să se supună şi "să urmeze paşii Sourmelinei, oftînd şi gemînd ca o fiinţă omenească. Chipul bărbatului era sălbatic, roşu de tot, fixînd femeia cu buzele tremurînd, şi aveam impresia că era gata să se repeadă asupra ei şi s-o sfîşie în bucăţi. Lăutarul trebuie să fi avut aceeaşi presimţire, pentru că arcuşul lui s-a oprit brusc ; dansul s-a oprit şi el, cei doi dansatori au rămas nemişcaţi, cu un picior în aer, cu sudoarea curgîndu-le pe faţă. Bărbaţii s-au repezit la dansator, l-au tras deoparte, l-au frecat cu rachiu, iar femeile au făcut roată în jurul Sourmelinei ca să n-o mai vadă bărbaţii. M-am strecurat printre ele., eram încă "mic, aşa că nu mă puteau opri. I-au descheiat pieptarul, au stropit-o cu apă de flori de portocal pe gît, la subsuori, pe tîmple ; ea stătea cu ochii închişi şi zîmbea.

De atunci, dansul, Sourmelina şi frica — dansul, femeia şi moartea — s-au unit şi au devenit una în sufletul meu. Patruzeci de ani mai târziu, sus pe o terasă la hotelul „Orient" din Tbilisi, o indiancă s-a ridicat să danseze. Stelele străluceau deasupra ei. Terasa era neluminată, vreo doisprezece bărbaţi stăteau roată în jurul ei şi nu se vedea decît lumina roşietică, slabă, a ţigărilor aprinse. împodobită cu brăţări, cercei şi lanţuri de aur lâ glezne, femeia dansa încet, cu o teamă misterioasă, de parcă plutea pe marginea prăpastiei, ori alături de Dumnezeu, şi se juca cu el. Se apropia, se retrăgea, îl provoca, tremurînd

' 51

din cap pînă în picioare de frică să nu cadă. La un moment dat, trupul îi rămînea nemişcat în timp ce braţele se uneau şi se desfăceau ca doi şerpi care se cuplau erotic în aer. Luminiţele roşii s-au stins, n-a mai rămas nimic în larga noapte decît dansatoarea şi stelele de deasupra ei. Nemişcate, dansau şi ele. Toţi ne ţineam respiraţia. Deodată m-a cuprins frica : nu femeia dansa pe marginea prăpastie!, nu, era chiar sufletul nostru care dansa jocul dragostei şi al morţii.

4

Fiul

--------- __—. --------------- , ------------------------------------------------------------ ' --------------------WC --------------------------------------------------------- "

Ceea ce a rămas în mintea mea de copil s-a imprimat cu atîta intensitate, a fost primit cu atîta lăcomie încît, chiar şi acum, Ia bătnneţe, nu mă mai satur să-mi aduc .-.minte de toate şi sâ le retrăiesc. Cu o precizie uilfiitoare îmi amintesc cea dintîi întîlnire cu marea, cu focul, cu femeia şi cu miresmele lumii.

Cea dintîi amintire din viaţa.mea e următoarea.: nu umblam încă în picioare şi m-am tîrît de-a buşilea pînă în prag ; înfricoşat şi nesăţios, am scos capul piăpind în aerul de-afară. înainte priveam de la fereastră, clar nu văzusem nimic; în clipa aceea nu priveam, ci vedeam lumea reală pentru întîia oară. Ce privelişte uimitoan '. Grădina mi se părea nesfîrşită ; mii de albine bîzîiau, un parfum îmbătător, un soare cald, dens ca mierea ; văzduhul fulgera de parcă era înarmat cu săbii şi printre ele gîze colorate, cu aripi nemişcate ca nişte îngeri, zburau drept spre mine. Am ţipat.de frică, am început să plîng şi lumea a pierit pe dată.

îmi amintesc că într-o zi un om cu barbă aspră m-a luat în braţe şi m-a coborît în port. Cînd ne-am apropia:, am auzit o fiară sălbatică, o fiară care mugea şi şuiera de parcă era rănită sau ameninţată de un pericol. înfricoşat, m-arn zbătut în braţele lui şi am ţipat ca o pasăre ; voiam să plecăm de acolo. Deodată, un miros amărui de roşcove. de smoală şi de lămîi putrede. Măruntaiele mele s-au deschis să primească miresmele. Săltăm în braţele păi care mă ţineau strîns, şi, după o cotitură a străzii, ce fiară. ce prospeţime, ce privelişte infinită — marea întreagă, albastru închis, agitată, numai vuiet şi miresme s-a revăr-

sat în mine, înspumată. Tîmplele plăpînde îmi erau pline de rîsete, de sare şi de teamă.

îmi amintesc de o femeie, de vecina noastră, Anika. nu de mult măritată ; tînără mamă, durdulie şi atrăgătoare, cu părul lung, blond, cu ochii mari. într-o seară mă jucam în curte, cred că aveam vreo trei ani, grădina mirosea a vară. Femeia s-a aplecat, m-a luat în poală şi m-a strîns la piept. Eu, cu ochii închişi, m-am lipit de pieptul ei dezgolit şi i-am simţit mirosul trupului : căldura, mireasma intensă, acrişoară, de lapte şi de sudoare. Trupul ei tînăr, de femeie măritată, parcă aburea. Inspiram mirosul într-o beţie, lipit de pieptul ei. Deodată m-a cuprins o ameţeală şi mi s-a făcut rău, înroşindu-se ca un bujor, vecina m-a lăsat jos şi m-a pus între două vase cu busuioc* După aceea, niciodată nu m-a mai luat în poală ; se uita numai la mine blînd, cu ochii ei mari, şi zîmbea.

într-o noapte de vară şedeam în curte pe scăunelul meu. îmi amintesc că am ridicat ochii şi am văzut pentru prima oară stelele. Am sărit în sus şi am strigat înfricoşat : „Scîntei ! Scîntei !" Cerul îmi părea un imens incendiu, trupuşorul meu luase foc.

Iată cum s-a petrecut prima mea apropiere de păm'înt, de mare, de femeie, de cerul plin de stele. Chiar şi acum, în cele mai profunde momente ale vieţii mele, mă apropiu de aceste patru teribile forţe cu aceeaşi ardoare ca în copilărie. Numai atunci, cînd reuşesc să le retrăiesc cu aceeaşi uimire, cu aceeaşi frică şir bucurie pe care mi \^ provocau pe cînd eram copil, simt aceste patru forţe profund, cu atît mai profund cu cît trupul şi sufletul meu se cufundă mai adînc în ele. Sînt cele dinţii forţe pe care le-am simţit conştient, punînd stăpînire pe sufletul meu, toate patru unindu-se indisolubil în mine, devenind unul şi acelaşi lucru. Pare un chip unic care îşi schimbă înfăţişarea. Cînd privesc cerul înstelat îmi imaginez că e o grădină înflorită, o mare întunecată, periculoasă, sau un chip tăcut şi înlăcrimat

Mai mult : pentru mine fiecare emoţie, fiecare idee, chiar şi cea mai abstractă e compusă din aceste patru elemente primare. înlăuntrul meu cea mai metafizică problemă ia înfăţişarea unui trup cald care miroase a pă-mînt, a sudoare umană. Cuvîntul, ca să mă tulbure, tre-

54

buie să ia forma unui trup viu. Pot să înţeleg numai cînd miros, cînd văd şi cînd ating cu mîna.

în afară de aceste patru contacte, sufletul meu a fost profund înrîurit de întîmplări imprevizibile. Imprevizibile ? Astea sînt doar prudente nebulozităţi omeneşti prin care mintea laşă, tremurînd de teamă, caracterizează tot ce nu e în stare să pătrundă. Să tot fi avut vreo patru ani cînd tata mi-a„ dat în dar de Anul Nou un canar şi un glob care se învîrtea ; avusese „mînă bună", cum se zice în Creta. închideam uşile şi ferestrele din odaia mea, deschideam colivia şi lăsam canarul să zboare liber ; luase ©biceiul să stea cocoţat în vîrful globului şi să cînte ore în şir, iar eu îl ascultam cu răsuflarea tăiată.

Cred că întîmplarea asta, extrem de simplă, mi-a influenţat viaţa mai mult decît toate cărţile şi decît toţi oamenii pe care i-am cunoscut mai apoi. Hoinărind nesăţios prin lume, ani de zile, bucurîndu-mă şi permiţîndu-mi eriee, mi-am simţit capul asemenea unui glob terestru pe care un canar, cocoţat în piscul minţii mele, cînta.

Dacă povestesc cu atîtea amănunte anii copilăriei, n-o fac pentru că cele dintîi amintiri ar fi atât de fascinante, ci pentru că la vîrsta aceea, la fel ca în vis, o întîmplare aparent nesemnificativă relevă adevărul, faţa necontrafăcută a sufletului, mai limpede decît o poate face mai tîrziu orice fel de analiză psihologică. Pentru că mijloacele de expresie în copilărie Ga şi în vis sînt foarte simple, cea mai complicată bogăţie lăuntrică se eliberează de tot ce prisoseşte, rămînînd numai esenţa.

Mintea copilului e maleabilă, trupul său, plăpînd. Soarele, luna, ploaia, vîntul şi liniştea pogoară asupra lui ; îl frâmîntă şi îl modelează. Copilul captează lumea cu lăcomie, o primeşte în măruntaiele sale, o asimilează şi o preface în copil.

îmi amintesc cum stăteam pe treptele casei, soarele era în flăcări, văzduhul ardea şi în casa cea mare din vecini se storceau strugurii, lumea toată mirosea a must, închideam ochii mulţumit, întindeam mâinile şi aşteptam. Dumnezeu venea întotdeauna, şi, atîta vreme cît am fost copil, nu m-a dezamăgit niciodată. Venea întotdeauna,

33

a. un copil ca şi mine. imi lăsa jucăriile lui in palme : arele, luna, vîntul. „Sînt darurile mole. zicea el, ţi le i'uiesc, joacă-te cu ele ; eu am muile/'

Deschideam ochii, Dumnezeu pierea, dar jucăriile mîneau în mîinile mele.

Deşi atunci nu-mi dădeam seama, nu-mi dădeam ama pentru că trăiam acest lucru, aveam atotputernicia uritorului : cream lumea după cum doream. Eram uri uat moale, tot aşa şi lumea. Cînd eram mic, îmi amintesc îmi plăceau cireşele mai mult decît toate fructele. Urneam o găleată cu apă din. fîntînă. băgăm în apă cireşe ?ii sau negre, le învîrteam — mă .aplecam şi mă minuni cit de mari păreau în apă. Cînd le scoteam obser-m, spre marea mea dezamăgire, că iar se făceau mici ; .mei închideam ochii să nu le văd mici şi ie viram, aşa iii cum îmi închipuiam că sînt, în gură.

Acest amănunt nesemnificativ, revelat în totalitatea sa. felul meu de a privi realitatea, chiar şi acum. la bătrî->t-e : o re-creez mai strălucitoare, mai bună. mai pe ăsura scopului meu. Mintea strigă, explică, demontează, protestează, dar dinlăuntru! rneu se înalţă un as : ,,Potoleşte-te, minte, hai să vedem ce spune inima !" '.re inimă ? Nebunia, esenţa vieţii. Şi inima începe >..■ breze. ,,Pentru că nu putem schimba realitatea, hai să himbăm felul ele a vedea realitatea", zicea un mi zantin. Făceam aşa cînd eram copil şi aşa f H.c şi 3.cLIm,. cele mai creatoare momente ale vieţii mele. într-adevăr, ce miracole sînt mintea, ochii şi .urechile ■piluîui !

Cu ce lăcomie pun stăpînire pe lume şi se pă-, und de ea ! Lumea e o pasăre cu pene roşii, verzi şi ilbene, iar copilul o urmăreşte şi încearcă ş-o prindă.

Cu-adevărat, nimic nu seamănă mai mult cu ochit ■eatorului Ca ochii copilului, care văd pentru întîia oară mea şi o creează. în ochii celor doi lumea era un haos, >ate creaturile — animale, pomi, oameni, pietre, forme. fiori, voci, miresme, fulgere, se perindă laolaltă prin va copilului. Nu prin faţa lui, ci prin el însuşi. Şi nu poate conecta, nu le poate pune în ordine. Lumea copilul nu e făcută din lut, ca să dureze ; e făcută din nora, a vânt răcoros bate în jurul tîmplel a sale ?i lumea se mprimă, se rarefiază, piere.

Cînd eram copil, mă făceam una cu cerul, cu gîzele, cu marea, cu vîntul, cu tot ce vedeam şi atingeam. Vîntul avea suflet, avea mîini cu care mă mîngîia. Uneori se mînia şi îmi făcea. în ciudă, nu mă lăsa să umblu, alteori, îmi amintesc, mă trîntea la pămînt. Rupea frunzele de pe viţa de vie, îmi ciufulea părul pieptănat cu atîta grijă de mama. smulgea de pe cap năframa vecinului_ nostru, Dimitris. si ridica fustele nevestei sale, Penelopa.

încă nu mă separasem de lume, dar încet-încet rn-am smuls din îmbrăţişarea ei : lumea s-a plasat de o parte şi. eu de alta, şi aşa a început lupta.

într-o bună zi, în vreme ce stă în pragul casei primind lumea, deasă şi confuză precum un potop, copilul începe să înţeleagă : cele cinci şanţuri s-au maturizat, fiecare şi-a croit un drum propriu şi a pus stăpînire pe partea sa din împărăţia lumii. îmi amintesc că mirosul a fost cel dintîi care mi s-a copt, a fost primul care a pornit să facă ordine în haos.

Cînd aveam doi sau trei ani, fiecare om avea pentru mine un miros aparte. înainte de a mă uita să văd cine e, îl recunoşteam după miros. Mama mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea mirosul său, la fel avea fiecare femeie din vecini. Cînd mă lua cineva în braţe, îl respingeam sau mă atrăgea după miros. Cu timpul, această acuitate a dispărut, diversele mirosuri s-au amestecat, s-au înecat în aceeaşi duhoare de transpiraţie, de tutun şi benzină.

©istingeam, pe deasupra, cu precizie, mirosul de turc de cel de

creştin. O familie cumsecade de turci locuia peste drum de noi. Cînd

femeia venea la noi, mirosea de-mi făcea greaţă şi atunci rupeam un

fir de busuioc şi-l ţineam la nas ori îmi băgăm cîte o floare de salcîm

în nări. Turcoaica asta, Fatma, avea o fetiţă de vreo patru ani — cred

că eu aveam vreo trei ani —, Emine, care răspîndea un" miros ciudat,

nici de turc, nici de grec, şi care îmi plăcea foarte tare. Emine era albă

şi dolofană, cu palmele şi cu tălpile date cu hene, cu părul împletit în

codiţe subţiri, subţiri, la vîrf cu o scoică ori cu o pietricică albastră ca

s-o ferească de deochi. Mirosea a nucşoară..

57

Ştiam cîrid mama ei era plecată de acasă ; atunci ieşeam la poartă şi mă uitam la Emine care stătea în pragul casei şi mesteca mastic. îi făceam semn că mă duc Ia ea,- dar la uşa lor erau trei trepte care mi se păreau grozav de înalte, cum să le urc ? Transpiram, mă trudeam şi, după ce mă luptam astfel, reuşeam să urc prima* treapta, apoi urma altă luptă ca să ajung la a doua ; mă opream o clipă să-mi trag suflarea, îmi ridicam ochii şi mă uităm la ea. Stătea în prag, cu totul nepăsătoare ; în loc să-mi dea o mînă de ajutor, se uita la mine şi aştepta fără să se clintească. Părea să spună : dacă vei învinge piedicile, totul va fi bine, vei ajunge la mine şi ne vom juca împreună, dacă nu poţi, întoarce-te ! Dar eu învingeam după o lungă bătălie şi ajungeam la pragul pe care şedea. Atunci se ridica, mă lua de mînă şi mă ducea înăuntru. Mama .ei lipsea toată dimineaţa, îiind slujnică. Fără a pierde o clipă, ne scoteam şosetele, ne întindeam pe spate şi ne lipeam tălpile goale. Nu suflam o vorbă. închideam ochii şi simţeam cum căldura din tălpile lui. Emine trecea în Le mele, urcînd pînă îmi ajungea la genunchi, pînă la pîntece, pînă la piept, pătrunzîndu-mi -în întreg trupul. Plăcerea pe care o încercam era aşa de profundă, încît simţeam că. leşin... Niciodată în viaţa mea o femeie nu mi-a adus o bucurie atît de fantastică ; niciodată n-am simţit misterul căldurii trupului de femeie atît de profund. Chiar şi acum, după şaptezeci de ani, închid ochii şi simt, urcînd de la tălpi şi cuprinzîndu-mi trupul şi sufletul, căldura lui Emine.

încet-încet teama de a umbla şi de a mă căţăra mi-'a dispărut. Mergeam.şi mă jucam cu copiii de prin vecini, lumea se tot lărgea.

Cînd aveam cinci ani m-au dus la un fel de învăţătoare, să mă înveţe să fac cîrligele şi bastonaşe pe tăbliţa de ardezie, să-mi obişnuiesc degetele pentru a putea scrie cînd voi fi mai mare. Era o femeie tare cumsecade, mică şi grasă, puţin cocoşată, cu un neg în dreapta, pe bărbie. O chema madame Arete^îmi conducea mîna, răsuflarea ei mirosea a cafea, şi-mi explica cum să ţin stilul şi să-mi stăpînesc degetele.

La început n-am vrut să fac nimic, nu-mi plăceau nici mirosul, nici ghebul ei. Dar, treptat, a prins, deşi nu ştiu

58

cum, să se transforme sub ochii mei : negul i-a dispărut, Spatele i s-a îndreptat, trupul ei deformat a devenit suplu şi frumos, incît după cîteva săptămîni se prefăcuse înlr-ur: care purta o tunică albă ca zăpada şi avea Lini o imensă trîmbiţă de bronz. Văzusem un astfel ele înger într-o icoană din biserica Sîîntul Minas şi ochii copilului făcuseră iar minunea : îngerul şi învăţătoarea deveniseră una. Anii au trecut. Am călătorit prin străinătate, apoi : întors în Creta. Am-bătut la uşa învăţăte;r ag, la soare, şedea o bătrânică ; am , negul de pe bărbie. Cind m~am apropiat 1 va-a re- scut, a început să plîngă de bucurie ; îi dar cafea zahăr jşi o cutie cu dulciuri. Am ş clipă, fiindu-mi ruşine* să întreb ; clar imaginea îngeruiui cu trîmbiţă îmi revenise atit de puternic în minte, încît nu m-am putut stăpîni :

— Madame Arete, n-ai purtat niciodată tunică, albă şi n-ai avut o trîmbiţă de bronz în mâini ?

— Doamne, apără şi fereşte ! a strigat sărmana bătrână, făcîndu-şi cruce. Eu cu straie albe şi cu trîmbiţă ? Doamne, păzeşte !.Eu'cîntăreaţă ? Şi a încet lingă.

Toate lucrurile erau replămădite în chip magic în mintea mea tulbure de copil, erau împinse. dir,r-< io de ra ţional, foarte aproape de nebunie. Dar a: mie e. grăuntele ele sare care nu lasă bunul simţ să ească. Trăiam, vorbeam şi mă mişcăm într-un basm pe care eu însumi îl cream în flecare clipă, croindu-mî drum prin el. Niciodată n-am văzut'un lucru de două ori la fel, pentru că îi dădeam o nouă înfăţişare de fiecare dată şi îl făceam ele nerecunoscut. Astfel, puritatea lumii se înnoia în fiecare clipă,

Erau fructe care. exercitau o inexplicabilă fascinaţie asupra mea, cireşele şi mai ales smochinele. Nu numai i, fructul, ci şi frunzele de" smochin şi aroma lor. n ochii şi le miroseam," devenind palid de o plăcere trupească amară. Nu, nu era plăcere, era o agitaţie, o frică, un tremur, de parcă intram într-o pădure întunecoasă şi periculoasă.

5S

mtr-Q zi, mama m-a luat cu ca şi ne-am dus pe o plajă pustie, dincolo de Megalo Kastro, acolo unde se scăldau femeile. Capul îmi era plin de marca întinsă şi agitată ; din /ipa care ardea violet, apăreau trupuri palide, slabe şi ciudate, de parcă erau bolnave. Scoteau ţipete ascuţite şi se stropeau cu apă. Pe cele mai multe le vedeam numai de Ia brîu în sus, pentru că erau cufundate în apă ; de ta mijloc în jos îmi imaginam că ar l'i putut ti peşti ori sirenele despre care se vorbeşte atîta. Mi-am amintit povestea pe care mi-o spunea bunica şi-n care era vorba despre o sirenă, sos-a lui Alexandru col Mare : rătăcea pe mări, în căutarea fratelui său, şi întreba toate corăbiile tare treceau :

— împăratul Alexandru mai trăieşte ? Căpitanul se apleca peste punte şi striga : — Trăieşte, fata mea. trăieşte şi înfloreşte ! Vai de cei care ziceau că împăratul e mort, căci învolbura apa cu

coada ei, iscînd pe dată furtuna şi seu-fundînd vasul. Una dintre sirenele acelea a înotat spre mine, a ieşit din valuri şi

mi-a făcut semn.cu mina. Mi-a strigat ceva, dar -vuietul mării, era atît de puternic, încît n-am înţeles. Eram deja pe tărâmul poveştilor şi mă gîndeam că întreabă de fratele ei, aşa ca i-am strigat înfricoşat :

—: Trăieşte, trăieşte şi înfloreşte.

Deodată, toate sirenele au izbucnit în rîs, mie mi-a fost ruşine şi am fugit de-acolo.

— Sînţ, femei, afurisitele,' nu sînt sirene, am şoptit şi m-am aşezat pe o piatră mică, tare ruşinat, cu spatele spre .mare*.

Mulţumesc lui Dumnezeu că această viziune proaspătă a copilăriei a rămas încă în mine cu toată bogăţia ei de culori şi de sunete. Iată de ce sufletul mi-a rămas neatins de curgerea timpului, nu s-a veştejt şi nu s-a uscat. Aceasta e picătura de apă vie care nu mă lasă să mor. Cînd vreau să vorbesc despre mare, despre femei sau despre Dumnezeu în ceea ce scriu, aplec urechea la sufletul meu şi ascult atent ce spune copilul din mine ; el îmi dictează Şi, dacă uneori îmi apropii aceste mari forţe — marea, femeia şi Dumnezeu — şi le pot descrie prin cuvînt, îi

60

sint Îndatorat copilului care trăieşte încă în mine. Re devin copil ca să arunc asupra lumii o privire curată, s-tr pot vedea mereu ca întîia oară. . '

Amîndoi părinţii pulsează în sîngele meu ; unul aprig, puternic, ursuz ; celălalt blînd, bun, sfînt. I-am purtat cu mine toată viaţa fără să piară nici unul dintre ei. Atît cit voi trăi, vor trăi şi ei în mine şi se vor lupta, fiecare în felul lui, să-mi stăpînească gîndurile şi faptele. Efortul meu de o viaţă a fost să-i împac, luînd de la unul puterea, de la altul blîndeţea, să fac ca discordia care se naşte înlăuntrul meu fără încetare să se prefacă în armonie în inima mea de fiu.

Există chiar şi un lucru incredibil : prezenţa celor doi părinţi se manifestă clar în mîinile mele. Mina dreapta e foarte puternică, complet lipsită de sensibilitate, absolut masculină ; stînga e bolnăvicioasă, excesiv de sensibilă Cind mă gîndesc la sînul unei femei pe care am iubit-o, simt în palma stingă o durere şi o uşoară furnicătură, Cind' stau şi mă uit la o pasăre care se înalţă spre soare, -simt căldura trupuşorului ei în palma stîngă. în mîinile mele, ţi numai în mimi,' părinţii mei s-au despărţit şi izolat, au luat în stăpînire părţi diferite : tata mina dreaptă, mama pe cea stîngă.

Aş vrea să mai povestesc o întîmplare care a avut e profundă influenţă asupra vieţii mele : a fost prima lovitură „sufletească pe care am primit-o. Sînt bătrîn acum, dar rana asta nu s-a vindecat încă.

Cred că aveam vreo patrii ani. Un unchi de-al meu m-a luat într-o zi de mînă, să ne ducem în cimitirul Sfîntul Matei, care se afla în interiorul oraşului, ca să vedem, zicea el, o vecină.

Era primăvară : în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de trandafiri într-un colţ era încărcată cu flori rmei de

Era pe la amiază, soarele încălzea pămîntul, iarba era îi miresmată. Uşa bisericii era deschisă, preotul, cu

i pe el, pusese tămîie în cădelniţă, în prag şi-a făcut cruce şi a pornit spre cimitir. n. — De ce face aşa cu cădelniţa ? l-am întrebat pe iu-meu, trăgînd adine în piept mireasma de tămîie şi de ţarină.

6L

Era o mireasmă caldă şi îmi făcea puţin rău, îmi amintea de baia turcească unde fusesem cu mama sîmbăta ce trecuse. •

— De ce face aşa cu cădelniţa ? l-am întrebat iar pe unchi u-meu care trecea tăcut printre morminte.

— Taci, o să vezi acuşi, ţine-te după mine. Luînd-o pe după biserică am auzit glasuri. Vreo cinci sau

şase femei îmbrăcate în negru stăteau în jurul unui mormînt ; doi bărbaţi' ridicau piatra de pe el, apoi unul a coborît în groapă şi a început să sape. Ne-am apropiat şi am rămas lîngă groapa descoperită.

— Ce fac ? am întrebat. — Dezgroapă oasele. .

— Ce oase ?

— O să vezi numaidecît.

Preotul se aşezase la căpătîiul gropii şi cădelniţa mai departe, îngînînd rugăciuni. M-am aşezat pe pămîntul proaspăt săpat. Ţărînă, putreziciune ; mi--am dus mîna la nas, îmi venea rău de la stomac, dar n-am plecat, aşteptam. Oase ? Ce oase ? Mă întrebam şi aşteptam.

Deodată, omul care săpa a sărit drept în picioare şi pieptul îi apăru deasupra gropii. în mîna avea un craniu ; 1-a curăţat de ţărînă, şi-a băgat degetele şi a scos pămîntul din orbitele ochilor apoi 1-a aşezat pe marginea gropii şi a, continuat săpatul.

— Ce-i ăsta ? l-am întrebat tremur-înd de frică. — Tu nu vezi ? Un cap de mort, o ţeastă. -=» A cui e ?

— îţi mai aduci aminte de ea ? E a vecinei noastre, Anika.

— A lui Anika ?

Am izbucnit în plîns, am început să urlu... „A lui Anika ! A lui Anika !*' strigam eu. M-am aruncat la pă-mînt şi arn strîns toate pietrele pe care le-am găsit~şi am început să dau cu ele în gropar. Mă văităm şi plângeam, strigam cît era de frumoasă şi ce miros avea ! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cîrUonţii cu un pieptene pe care îl scotea chiar din părul ei; mă gîdiia la subsuoară şi eu chicoteam şi ciripeam ca o păsăruică.

62

Unchiul m-a luat m braţe, m-a scos pe o cărăruie şi mi-a zis mînios ;

— De ce plîngi ? Ce-ai vrea ? A murit. Cu toţii trebuie să murim.

Dar eu mă gîndeam la părul ei blond, la ochii ei mari, la buzele ei roşii care mă sărutau. Şi acum... ' — Şi părul ei ? am ţipat eu, şi buzele ? şi- ochii ?...

— S-au dus, toate Srau dus... Le-a mîncat pămîntul. — De ce ? Nu vreau să moară oamenii ! Unchiul a dat din umeri : — Cînd o să fii mare o să afli de ce. N-am aflat niciodată de ce. Am crescut mare, am

îmbătrînit, şi niciodată n-am aflat de ce.

Şcoala primară

Cu ochii mari. de-a pururi fermecaţi, cu capul plin de aumzet de albine şi de miere, cu o căciulită roşie de lînă pe cap şi sandale-cu ciucuri roşii în picioare, am pornit-o într-o dimineaţă, pe jumătate fericit, pe jumătate îngrozit ; tata mă ţinea de mina. Mama mi-a dat un fir de busuioc ca să prind curaj cînd îl voi mirosi şi mi-a pus Ja gît cruciuliţa de aur de la botez.

— Să-ţi ajute Dumnezeu şi fii binecuvîntat, a şoptit ea, uitîndu-se cu mîndrie la mine.

Arătam ca o mică victimă pregătită pentru sacrificiu, împovărat cu podoabe, simţind şi mîndrie şi teamă ; dar mina îmi era vîrîtă adînc în strînsoarea tatii şi mi-o cuibăream ca să prind mai mult curaj. Am tot mers, am-trecut pe multe străduţe înguste, am ajuns la biserica Sfîntul Minas, 'am ocolit-o şi am intrat într-o clădire veche cu o curte largă, cu patru încăperi pe colţ şi un platan prăfuit în mijlocul curţii. Şovăiam, mă ruşinasem. începuse să-mi tremure mîna în palma mare şi caldă a tatii.

vTata s-a aplecat, mi-a pus mîna pe cap şi m-a KBÎngîiat ; am tresărit pentru că, de cînd mă ştiam, era prima oară cînd mă mîngîia ; am ridicat ochii şi ra-am uitat la el înfricoşat. A văzut că mi-era frică şi şi-a tras mîna. .

— O să înveţi să citeşti şi să scrii aici, ca să te faci om, a zis el.

în prag a apărut, dascălul, avea o nuia lungă şi îmi părea o fiară cu colţi, mă uitam fix în vîrful capului să

64

văd dacă are coarne, dar n-am văzut nimic pentru că purta pălărie.

— E băiatul meu, a zis tata. • M-a lăsat de mînă şi m-a întofs spre învăţător. . — Oasele sint ale mele,' pielea e a dumitale. Să nu vă fie milă, puneţi biciul pe el şi faceţi-1 om.

— Nici o Tijă, căpitan Mihalis, a zis învăţătorul arătînd nuiaua,

&asta-i unealta făcătoare de oameni.

Din anii de şcoală mi-au rămas fixate în memorie o grămadă de capete de copii lipite unul de altul ca nişte ţeste. Multe dintre ele or fi acum hîrci. Dar dincolo de aceste capete au rămas" nemuritori cei patru dascăli.

Pateropoulos în clasa întîi : un bătrînel mărunt, i, cu ochi sălbatici, cu mustaţa lăsată în jos, tot timpul cu nuiaua în mînă. Ne urmărea pînă ne prindea, ne aşeza în şir ca pe raţele pe care le ducea în piaţă sa .le vîndă. .,Oasele sînt ale mele, pielea e a dumitale"', îi spunea fiecare părinte ca să-i prefacă iedul sălbatic în om. „Să-1 bateţi şi să. scoateţi om din el." Şi el ne bătea fără milă. Cu toţii, elevi şi dascăl laolaltă, aşteptam ziua în care nuiaua ne va face oameni. Cînd m-am făcut mare şi teorii filantropice îmi purtau .mintea pe căi greşite, această metodă mi s-'a părut barbară. Dar după ce am înţeles mai bine firea omenească, am binecuvîntat şi binecuvînt încă nuiaua si'întă a lui Pateropoulos. El ne-ă învăţat că suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşui care transformă animalul în om.

Tityros a domnit în clasa a doua, a domnit săracul, dar n-a guvernat. Palid la faţă, cu ochelari, cu guler tare, cu cămaşă scrobită; cu pantofi ascuţiţi de lac, scîl-, daţi, cu un nas mare, păros, cu degetele subţiri îngălbenite de tutun. Numele său adevărat nu era Tityros, era Papadakis. Dar într-o zi tatăl său, care era popă într-un sat îndepărtat, a venit la oraş şi i-a adus o roată de caşcaval în dar. „Ce brînză e asta, tată?" a întrebat fiul folosind forma tyros, în loc de tyri.

1 (ca să-şi pună

1 Tyrds, tyri, brînză în limba puristă şi, respectiv, în cea

populară.

5 — Raport către EJ Greco *# m

în valoare catlusrevusa !. S-a întîmplat să fie un vecin în casă care,

auzind, a răspîndit vorba şi sărmanul dascăl a fost poreclit aşa. Tityros nu ne bătea, se ruga de noi. Ne citea Robinson Crusoe, explicîndu-ne fiecare cuvlnt, apoi ne privea ca blindeţe şi nelinişte de parcă se ruga să înţelegem. Dar noi răsfoiam cartea şi ne uitam pierduţi Ia sărmanele poze cu păduri tropicale, la pomii cu' frunze grefase, la Iîobinson cu pălăria lui de paie cu boruri largi şi la oceanul nesfîrşit care se întindea în jurul lui. Sărmanul Tityros scotea punga cu tutun, îşi răsucea o ţigară să fumeze în recreaţie, se uita la noi implorator şi aştepta.

într-o zi la ora ele religie am 'ajuns la Esau care şi-a vîndut dreptul de primogenitură lui Iacov pentru un blid cu ciorbă de linte. La cină l-am întrebat pe tata ce înseamnă primogenitură.

— Du-te şi întreabă-1 pe unchiul Nicolaki, a zis el scârpinîndu-se în cap şi rîzînd.

Unchiul ăsta terminase şcoala primară, ceea ce făcea din el cel mai învăţat membru al familiei. Era fratele mamei : un piticot, scund* şi gros, chel, cu ochi mari şi sfioşi, cu labe monstruoase şi păroase. S-a însurat cu o femeie mai bogată şi nevastă-sa, invidioasă şi veninoasă, avea numai dispreţ pentru el. Era geloasă şi în fiecare noapte îi lega piciorul cu o sfoară de capul patului, ca nu cumva să se scoale noaptea şi să meargă la servitoarea, durdulie, pieptoasâ, care dormea în odaia de jos ; dimineaţa îl dezlega. Unchiu-meu a îndurat martiriul ăsta vreme de cinci ani, dar Dumnezeu, în mila lui, a luat-o pe scorpie — iată de ce zice lumea că e bun — şi unchiul era însurat acum cu o ţărăncuţă voinică, bună la inimă, rea'cle gură, care nu-1 mai ţinea legat. Venea la noi tare bucuros şi o căuta pe mama.

— Cum o duci cu nevasta cea nouă, Nicolaki, se in teresa ea.

■— Marigo, nu pot să-ţi spun cit sînt de fericit : asta nu mă leagă de pat.

Se temea de tata, nu ridica ochii niciodată să-1 privească în faţă ; se uita tot timpul la poartă, freeîndu-şi

1 Limba puristă.

66

continuu labele păroase. Cînd a auzit că-1 cheamă căpitan Mihalis, s-

a ridicat de la masă cu gura plină şi s-a grăbit să vină la noi. Ce-o fi vrînd de la mine tocmai acum, căpcăunul ? se întreba el mînios, înghiţindu-şi ultima îmbucătură. Cum poate trăi săraca soră-mea cu el ? Amintindu-.şi de prima lui nevastă a zîmbit mulţumit şi a îngînat : „Eu pînă la urmă am scăpat, slavă Domnului !"

_ jja] încoace, i-a zis tata de cum 1-a văzut, tu ai

fost pe la şcoli, hai şi explică-i.

Amîndoi s-au uitat în carte şi s-au sfătuit.

_ Dreptul de primogenitură înseamnă permis de

vînătoare, a zis tata după mai mult timp de g'îndire.

Unchiul a dat din cap :

— Eu cred că înseamnă permis pentru armă, a obiectat el. Dar îi

tremura vocea.

— Permis de vînătoare ! a strigai tata. S-a încruntat şi unchiul s-a înspăimîntat.

A doua zi, profesorul ne-a întrebat : - — Ce

înseamnă dreptul de primogenitură ? Am sărit în

picioare :

— Permis de vînătoare.

— Ce prostie ! Ce ignorant nerod ţi-a spus asta ?

— Tata !

Profesorul s-a cam pierdut cu firea. Temîndu-se, ca toţi ceilalţi, ele tata, cum ar fi putut să-1 contrazică ?

— Da, a zis el înghiţind în sec, da, desigur, uneori^ dai- foarte rar, poate să însemne permis de vînătoare. Aici, totuşi...

Religia era materia mea preferată. Era o poveste ciudată,

complicată» şi sumbră, cu şerpi care vorbeau, eu potop şi curcubeie,

răpiri şi crime. Fratele îşi ucidea fratele, tatăl îşi sacrifica unicul fiu,

Dumnezeu intervenea în fiecare clipă şi se făcea părtaş la crimă,

oamenii treceau marea fără să-şi ude picioarele... Noi nu prea

înţelegeam, puneam întrebări, iar dascălul tuşea, ridica nuiaua

ameninţător şi striga :

6?

— Nu fiţi impertinenţi ! De cîte ori să vă spun, nu mai vorbiţi !

— Dar "nu înţelegem, ne plîngeam noi.

— Sînt faptele Domnului, răspundea dascălul, nuv

trebuie să înţelegem, e păcat ! . >

Păcat ! Auzeam acest cuvînt groaznic şi dădeam înapoi înfricoşaţi. Nu era un cuvînt, era un şarpe, acelaşi şarpe care a dus-o în ispită pe Eva şi care acum cobora de pe catedră şi-şi deschidea gura să ne înghită. Ne retrăgeam în bănci şi nu mai scoteam un sunet.

Un alt cuvînt care m-a îngrozit cînd l-am auzit prima oară a fost Avraam. Cei trei „a"' răsunau în mine, păreau să vină de departe, dintr-o fîntînă adîncă, întunecoasă şi periculoasă. Şopteam în taină ,,Avra-am, Avra-am" şi auzeam paşi şi un gîfîit în spatele meu — cineva cu labe mari, desculţ, mă* urmărea. Cînd am aflat că într-o zi a vrut să-şi jertfească fiul, m-a cuprins groaza. Fără îndoială, era unul dintre cei care omorau copii şi m-ani ascuns în spatele băncii ca să nu mă prindă şi să mă ducă cu el. Cînd dascălul ne-a spus că cine respectă cele zece porunci va ajunge în sînul lui Avraam, am jurat să calc toate Cele zece porunci ca să scap de sînul acela.

Aceeaşi nelinişte am siraţit-o, la aceeaşi materie, cînd am auzit prima oară cuvîntul Habacuc. Mi se părea un cuvînt extrem de obscur. Habacuc era „omul negru" care stătea la pîndă în curtea noastră de cum se făcea întuneric, ştiam şi unde se ascundea : după fîntînă. Odată, cînd am îndrăznit să mă aventurez singur de tot noaptea în curte, a apărut din dosul fîntînii, a întins mîna şi a strigat la mine : „Habacuc !" Cu alte cuvinte : „Stai că te mănînc !"

Rezonanţa unor cuvinte mă tulbura teribil, simţeam mai mult frică decît bucurie... Adeseori, cîte un cuvînt ebradc din Vechiul Testament — mai ales cuvîntul fehova — mi se părea o albie căptuşită cu piroane în care cineva voia să mă azvîrle.

In clasa a. treia l-am avut pe Periander Crasakis. Cine l-o fi botezat cu atîta cruzime cu numele tiranului fioros din Corint pe acest om pipernicit şi bolnav, cu guler înalt, scrobit, ca să-şi ascundă gîlcile de la gît, pe omul acesta cu

68

picioare subţiri de ţînţar, cu batista veşnic la gură, scui-pînd gata-gata

să-şi dea duhul ? Avea mania curăţeniei. în fiecare zi ne controla mîinile, urechile,

nasul, dinţii, unghiile. Nu ne bătea, nu ne ruga, dădea din capul prea mare, plin de coşuri, şi striga la noi : . , „' , .

— Animale, turmă de porci ; daca nu va spălaţi zilnic cu săpun, nu veţi ajunge niciodată oameni. Ştiţi voi ce înseamnă să fii om ? înseamnă să te speli cu apă şi cu săpun. Nu ajunge să aveţi creier, diavolilor, vă trebuie şi săpun. Cum vreţi să apăreţi înaintea Domnului cu astfel de mîini ? Duceţi-vă afară şi spălaţi-vă !

Ne împuia urechile ore î-n şir — cu vocalele lungi, cu vocalele scurte, cu accentul grav şi circumflex — iar noi trăgeam cu urechea la strigătele de afară, la vînzătorii de legume şi de stiluri pentru tăbliţă, la răgetele măgarilor, la rîsetele femeilor şi -aşteptam să sune clopoţelul ca să scăpăm. Ne uitam la profesorul care transpira la catedră, repetînd ia nesfîrşit aceleaşi lucruri, căznindu-se să ne vîre gramatica în cap, dar nouă, ne stătea gîndul afară, la soare, ia războiul cu pietre. Ne dădeam în vînt după jocul ăsta şi deseori veneam la şcoală cu capul spart.

într-o zi minunată de primăvară, ferestrele clasei.erau larg deschise ; un mandarin înflorit de peste drum îşi trimitea mireasma in sală. Mintea noastră era un mandarin în floare, nu mai puteam asculta -lecţia despre accentul ascuţit şi circumflex. A apărut o pasăre care s-a aşezat în platanul din curtea şcolii şi a început-să cînte. Atunci, un elev palid, cu părul roşu, care venise în anul acela de la ţară, pe nume Nicolis, nu s-a mai putut stăpîni şi a ridicat mîna :

— Tăceţi, domnule învăţător, a strigat el, nu faceţi gălăgie, lăsaţi-rie să auzim cum cîntă pasărea.

Sărmanul Periander Crasakis ! într-o zi l-am înmor-mîntat. Şi-a lăsat capul pe catedră, liniştit, s-a zbătut o clipă ca un peşte şi şi-a dat duhul. îngroziţi de priveliştea morţii pe care o aveam înaintea ochilor, am fugit urlînd în,curte. A doua zi ne-am pus hainele de duminică, ne-am spălat bine pe mîini, ca să nu-P îndurerăm chiar şi atunci, Şi l-am condus la vechiul cimitir de lingă mare. Era primăvară, cerul zîmbea, pământul mirosea a muşeţel. Sicriul

69

era descoperit, faţa mortului, verzuie, gălbuie, era plină de coşuri supurînde. Şi cînd elevii s-au aplecat unul cîte unul să-i dea sărutarea de pe urmă, primăvara nu mai avea miros de muşeţel ci de putreziciune.

în clasa a patra l-am avut pe directorul şcolii care domnea şi guverna deopotrivă. Era scund, bondoc, gros ca o putină, cu barba scurtă şi ascuţită, cu ochi cenuşii, veşnic mînioşi, şi picioare strîmbe. „Doamne sfinte, uită-te numai la picioarele lui", ziceam între noi, pe şoptite, ca să nu ne audă, ,,-uită-te numai cum i se împleticesc picioarele. Auzi cum tuşeşte ? Se vede că nu-i din Creta." Venise de la Atena, unde-şi făcuse studiile, şi adusese cu el, se pare, o Nouă Pedagogie. Noi ne gîndeam că Noua Pedagogie o fi vreo tînără pe care o chema aşa (cuvîntul „nou" în greacă înseamnă şi femeie tînără), dar cînd l-am văzut prima oară, eră singur : Pedagogia nu era cu el, probabil o lăsase acasă.

Avea o biciuşca împletită. Ne-a ridicat în picioare, ne-a aliniat şi ne-a ţinut o predică. Trebuie să vedem şi să pipăim tot ce învăţăm, zicea el, ori să desenăm pe hîrtie milimetrică.

-— Trebuie să fiţi cu ochii în patru, n-am nevoie de prostiile voastre, nici de rîsete şi de ţipete în recreaţie. Să staţi cu braţele încrucişate la piept şi cînd întîlniţi pe stradă un preot să-i sărutaţi dreapta. Fiţi numai ochi şi urechi, diavolilor, altfel, vedeţi ?, şi ne-a arătat biciuşca. Eu nu vorbesc degeaba, veţi vedea că aşa voi face.

Şi, întrTadevăr, am văzut, cînd nu eram cuminţi, ori el era prost dis'pus, ne descheia la pantaloni, ne făcea să-i dăm jos şi ne lovea cu biciul pe pielea goală. Şi cînd n-avea poftă să ne descheie, ne croia peste urechi pînă ţîşnea sîngelc.

într-o zi mi-am făcut curaj., am ridicat mîna şi am întrebat : . _ **

— Domnule învăţător, unde e Noua Pedagogie ? De ce ti-.o aduceţi la şcoală ?

A sărit de pe scaun şi a luat biciul din cui.

— Vino aici, obraznicule, a strigat el, descheie-te la pantaloni !

N-avea chef s-o facă el.

70

— Aici e, aici, aici ! urla el în timp ce mă lovea. Cînd l-au

apucat năduşelile, s-a oprit.

— Iată unde e Noua Pedagogie, a zis el, altădată

să-ţi ţii gura ! , Soţul Noii Pedagogii-era, de altfel, un diavol viclean.

într-o zi ne-a spus : ' * _ Mîinc o să vorbim despre Cristofor Colurhb, o să

vă spun cum a descoperit America. Dar ca să înţelegeţi mai bine, fiecare să aducă un ou, iar cine n-are ouă poate să aducă şi nişte unt. Avea o fată de vîrsta măritişului pe care o chema Terpsichore, mică de statură dar frumuşică. Deşi avea mulţi admiratori, n-o lăsa să se mărite : ,,Nu permit o astfel de porcărie în casa mea", zicea el. în ianuarie, cînd motanii ieşeau pe acoperişuri şi începeau să miaune pe olane, lua o scară, se suia pe acoperiş şi gonea pisicile. „Natură blestemată, şoptea, n-are nici un fel de morală !" în Vinerea mare ne-a dus la biserică să ne închinăm celui răstignit. După aceea ne-am dus înapoi la şcoală să ne explice tot ce-am văzut, de ce ne-am închinat şi ce semnificaţie avea răstignirea. Stăteam în bănci obosiţi şi ne venea rău pentru că nu mîncaserăm nimic în ziua aceea, în afară de lămîi, şi nu băuserăm nimic, în afară de oţet, ca să putem simţi şi noi aceleaşi suferinţe. Atunci mirele Noii Pedagogii a început cu o voce solemnă şi gravă să ne explice cum Isus a fost răstignit pentru iertarea păcatelor noastre. Care era exact păcatul, noi nu înţelegeam, dar am înţeles limpede că avusese doisprezece ucenici, că pe,unul îl chema Iuda şi că acesta 1-a trădat.

— Şi Iuda semăna cu... ia să vedem, cu cine ? A coborît de la catedră şi a trecut de la o bancă la

alfa, încet, ameninţător, uitîndu-se pe rînd la fiecare.

— Iuda semăna cu... semăna cir...

Ai'ăta cu degetul şi trecea de la un copil la altul, ca să găsească unul care semăna cu Iuda. Toţi- tremuram şi eram morţi de frică, nu cumva teribilul deget să se oprească în dreptul nostru. Deodată, degetul său s-a oprit în dreptul unui copil palid, îmbrăcat sărăcăcios, eu părul frumos, roşcat, acelaşi pare cu un an înainte, în clasa a treia, spusese : „Tăceţi, domnule învăţător, lăsaţi-ne să auzim cum cântă pasărea".

71

— Era ca Nicolis, a strigat directorul. Exact ! Palid ca el, îmbrăcat ca el, avea părul roşu, roşu; ca flăcările iadului !

Cînd a auzit bietul Nicolis una ca asta, a izbucnit în hohote de plîns. Ceilalţi, scăpînd de ameninţare, ne uitam la el cu priviri feroce, pline de ură şi ne-am vorbit tainic, din bancă în bancă, să-1 burduşim bine cînd vom ieşi de la şcoală pentru că 1-a trădat pe Hristos.

Satisfăcut că a mers pe urmele Noii Pedagogii şi ne-a arătat pe viu cu cine semăna Iuda, directorul ne-a dat drumul acasă. Imediat ce am ajuns în stradă, am făcut roată in jurul lui Nicolis, l-am scuipat şi l-am bătut ; el fugea şi pîîngea, dar noi l-am urmărit cu pietre, batjoco-rindu-1 : Iuda ! Iuda ! pînă cînd a aju«s acasă şi s-a strecurat înăuntru.

Nicolis n-a mai apărut în clasă, n-a mai pus piciorul în şcoală de atunci. Treizeci de ani mai tîrziu, cînd m-am întors în Creta, după şederea mea în Europa, într-o zi cineva a bătut la uşă. Un bărbat palid şi slab, cu- părul roşu şi cu barbă, a apărut în prag. Ne adusese pantofii comandaţi de tata, frumos înveliţi în hîrtie colorată. Stătea timid în prag, se uita la mine şi dădea din cap.

— Nu mă recunoşti, a zis el, nu-ţi mai aminteşti de mine ?

Cînd a spus asta, l-am recunoscut.

— Nicolis ! am strigat eu îmbrăţişîndu-1.

— Iuda, a zis el. şi a zîmbit cu amărăciune.

îmi amintesc adeseori şi întotdeauna cu groază de vecinii şl vecinele noastre. Cei mai mulţi erau cam nebuni, aveau tot felul de ciudăţenii şi eu treceam pe lingă poarta lor cît puteam de repede pentru că îmi era frică de ei. Erau tare înapoiaţi poate şi pentru că trăiau izolaţi, închişi tot anul între patru pereţi, clocotind în el înşişi ; poate de frica turcilor, de grija pentru viaţa lor, pentru onoarea şi avutul lor care erau veşnic în primejdie. Mai. ales că auziseră de la bătrîni poveşti despre masacre, războaie, de la se ridica părul în cap de groază. Dacă se oprea cineva la poarta lor, săreau în picioare şi încremeneau de spaimă. Şi cum ar fi putut să doarmă noaptea ?

72

Cu ochii larg deschişi, cu urechile ciulite, aşteptau ceasul rău care era pe aproape.

într-adevăr, mă cuprind fiorii cînd îmi amintesc de vecinii noştri. Madame Victoria, puţin mai jos de casa noastră, uneori te primea cu o avalanşă de vorbe imposibil de stăvilit, alteori îţi trîntea uşa-n nas şi te înjura. Peste drum de ea şedea madame Penelopa, groasă, soioasă, destul de băţrîioară, mestecînd veşnic cuişoare ca să nu-i miroasă gura ; rîdea încontinuu, de parcă o gîdila cineva. Bărbatul ei Dimitris, era tăcut, un maniac care îşi lua deodată umbrela şi o pornea către, munţi. După două, trei luni se întorcea zdrenţăros, mort de foame, cu pantalonii atîrnînd pe el. Cînd îl vedea nevastă-sa, cum apărea de departe cu umbrela deschisă, începea să rîdă. „Iar vine să-şi umple nădragii", le zicea vecinilor şi toţi izbucneau în hohote de rîs. Şi mai jos locuia Manousos, un negustor de mărunţişuri, serios, dar cam • scrin ti t. In fiecare dimineaţă cînd pleca de acasă făcea cu creta pe uşă o cruce şi la amiază, cînd.venea să mănînce, o bătea cu regularitate pe soră-sa, întotdeauna la aceeaşi oră. Cînd auzeam ţipetele ei, ştiam că e ora mesei şi ne duceam să mîncăm. Manousos nu deschidea niciodată gura să dea bună-ziua, se uita pur şi simplu la tine cu'un amestec.de sălbăticie şi teamă. Andrei Paspatoulis, poreclit Pipăită, stătea: într-o casă mare puţin mai sus de noi, în capătul străzii, era bogat şi, avea faţa ciupită de vărsat, şi un nas mare cu nări largi, de vită. De fiecare dată cînd închidea poarta stătea şi o' pipăia preţ de o oră să vadă dacă nu cumva a rămas deschisă, şoptea deseîntece ca să alunge hoţii, focul şi bolile. La'urmă," îşi făcea de trei ori cruce şi-şi vedea de drum uitîndu-se tot timpul înapoi. Copiii din vecini au observat că el călca mereu pe aceleaşi pietre şi puneau pe ele noroi şi balegă de cal ca să-1 necăjească ; dar el dădea la o parte murdăria cu bastonul şi călca tot pe pietrele sale.

Am mai avut un vecin, pe minunatul S. E. M. Pericles, mîndria străzii,'un medic proaspăt, venit de la studii, din Paris. Blond, chipeş, cu ochelari de aur, purta pălărie înaltă, desigur primul Mirabeau descins în Megalo Kastro, îşi vizita pacienţii în papuci de casă pe motiv'că i«e umflau

picioarele. Papucii erau brodaţi de soră-sa, fată bătrînă, care îşi cheltuişe zestrea ca să-1 ţină pe el ia şcoli. Era medicul familiei noastre. Mă aplecam şi admiram broderia : frunze verzi şi trandafiri cusuţi cu mătase. Odată, eâsd am avut febră şi a venit să mă vadă, l-am implorat să-mi dea mie papucii lui dacă vrea să mă fac bine. Şi el, cu cea mai măre seriozitate — nu-şi permitea niciodată să rîdă — mi-a pus papucii în picioare să vadă dacă mi se potrivesc, dar îmi erau prea mari. Ca să mă consolez, mi-am vîrît nasul în trandafirii brodaţi să văd dacă miroseau. Miroseau, dar nu a trandafiri;

Nu-mi pot aminti de vecinii mei fără să-mi vină să rîd şi să plîng. Pe atunci, oamenii nu erau făcuţi după acelaşi tipar. Fiecare om era o lume aparte, cu ciudăţeniile lui, rîdea altfel decît vecinul lui, vorbea altfel, se închidea în el, îşT ţinea cele mai tainice doruri bine ascunse, de -ruşine sau de frică, şi dorurile creşteau de simţea că se înăbuşă, dar nu spunea la nimeni nimic şi viaţa căpăta o seriozitate tragică. în plus, era multă sărăcie şi, ca şi cum asta n-ar fi fost destul, mai era şi mîndria care îl făcea să . nu arate nimănui sărăcia sa. Oamenii se hrăneau" cu pîine, cu măsline şi cu muştar, se fereau să iasă pe stradă tu hainele peticite. Odată am auzit o vorbă rostită de un vecin : „Sărac e cel care se teme de sărăcie : eu nu mă tem de ea".

Moartea

bun icului

Eram încă la şcoala primară cînd a venit în goana mare un cioban din sat şi m-a luat să mă ducă la bunicul care îşi dădea ultima suflare şi întreba' de mine vrînd să mă bineeuvînteze. Era în august, îmi amintesc, era o căldură îngrozitoare. Mergeam călare pe măgar iar păstorul venea în urmă cu o bîtă noduroasă, care avea la capăt un cui îmboldea cles dobitocul cu bîta, îl înţepa de-i curgea sînge, şi măgarul, chinuit, zvîrlea din picioare şi o lua la fugă, M-am înt/>rs spre cioban,

— Fie-ţi milă, l-am implorat,-nu-ţi pare rău de bietul animal ? De ce-1 chinuieşti ?

— Numai de oameni îmi pare rău, măgarul, tot măgar, Dar am uitat de suferinţele măgarului cînd am ajuns

la vie şi la pădurile de măslin. Femeile culegeau şi puneau strugurii pe nişte grătare acoperite cu pânză, pentru stafide. Lumea era înmiresmată, greierii din ierburi te asurzeau. O culegătoare ne-a văzut şi a început să rîdă.

— De ce rîde, Chiriacos ? l-am întrebat pe cel care mina măgSrul ; aflasem de-acum cum îl cheamă.

— Rîde pentru că o gîdilă, a zis el şi a scuipat într-o parte.

— O gîdilă ? Cine, Chiriacos ?

— Diavolul.

N-am înţeles," dar îmi era frică. Am închis ochii ca nu cumva să-1 văd-pe diavol şi dădeam cu pumnii în măgar să ne ducă mai iute. într-un sat prin care am trecut, nişte uriaşi păroşi storceau strugurii. Goi pînă la brîu, dansau deasupra strugurilor, spuneau glume şi rideau în hohote, Pămîntul mirosea a must, femeile scoteau plinea proas-

75

păta din cuptoare, dinii lătrau, albinele şi viespile bîzîiau, soarele se îndrepta spre apus şi îşi legăna faţa roşcovană de parcă şi el călca strugurii împreună cu ceilalţi, beat turtă. Am început şi eu să rîd şi să fluier; am apucat bila noduroasă a păstorului şi îmboldeam măgarul înfigîn-du-i cuiul adînc în crupă.

Am ajuns acasă la bunicul ameţit de oboseală, de soare şi de ţîrîitul greierilor, şi cînd l-am văzut întins în. mijlocul curţii, înconjurat de copii şi de nepoţi, m-am liniştit. Se făcuse seară, soarele descreştea şi bunicul stătea întins cu -ochii închişi, nu aflase încă de venirea mea şi astfel am scăpat de laba lui uriaşă care îmi zgîria pielea cînd mă mîngîia.

— Mi-e somn, i-am spus unei femei care m-a luat în braţe şi m-a dat jos de pe măgar,

— Ai răbdare, a răspuns ea, bunicu-tău o să-şi dea duhul curînd. Mai bine stai lîngă el să-ţi dea binecuvînta-rea lui.

• Ca să-mi dea această binecuvîntare .am bătut atîta cale, s-o primesc ca pe un dar miraculos, ca pe o jucărie preţioasă. Trebuie să fie un fir din părul căpcăunului din poveste : îl porţi ca pe un talisman şi, la vreme de nevoie, îi dai foc şi vine căpcăunul şi te scapă. Stăteam şi aşteptam ca bunicul să deschidă ochii şi să-mi dea un fir din părul căpcăunului.

Chiar în clipa aceea s-a întors icnind pe blana de oaie pe care era întins.

— A venit îngerul, a zis o bătrână,' o să-şi dea sufletul de-acum.

Şi-a făcut cruce, a luat o bucată de ceară şi a început 'să sufle ca s-o încălzească şi s-o frămîntc cu degetele. Făcea o cruce de ceară să astupe cu ea gura bătrînului. 'Unul dintre feciori, care avea o barbă aspră, neagră ca tăciunele, s-a ridicat, a intrat în casă. a luat o rodie şi a pus-o în mîna tatălui ca s-o ducă celor morţi.

Ne-am apropiat cu toţii $i ne uitam la el. O femeie a prins să bocească, dar fiul cu barbă aspră i-a pus mina pe gură :

— Taci odată !

în clipa aceea, bunicul a deschis ochii şi ne-a făcut semn ; toţi au venit mai aproape, feciorii săi în primul

76

rînd, nepoţii de parte bărbătească în spatele lor, apoi fiicele şi nurorile. Bătrînul a întins manile, o femeie i-a pus o pernă sub ceafă. I-am auzit glasul :

— Rămîneţi cu bine, feciorii mei, a zis, eu mi-am mîncat mălaiul, dc-acum mă duc. Curtea mi-e plină de copii şi de nepoţi, ulcioarele pline cu ulei şi cu miere, butoaiele pline cu vin — nu mă plîng de. nimic. Rămîneţi cu bine !

Ne-a făcut semn cu mîna, luîndu-şi rămas bun. S-a întors încet, s-a uitat la fiecare pe rînd. Uitasem cu totul de binecuvîntare, stăteam ascuns în spatele unor.veri şi nu mă vedea. Nimeni nu vorbea ; bătrînul a prins iar glas :

— Desehideţi-vă urechile, feciorii mei, şi luaţi aminte la sfaturile mele de pe urmă. Aveţi grijă de vite.; de boi, de măgari şi de oi. Nu fiţi proşti, şi ele au suflete ca şi noi, şi ele sînt oameni, numai că poartă blană şi nu pot vorbi ; şi ele au fost odată oameni, daţi-le de mîncare destul. Aveţi grijă de măslini şi de vie. Vreau să fiu sigur c-o să le puneţi gunoi, c-o să-i udaţi şi-o să-i curăţaţi de uscături, dacă vreţi să culegeţi roadele ; şi ei au fost odată oameni, dar nu-şi mai aduc aminte cînd. Omul,' însă, îşi aminteşte, de aceea e om, la urma urmelor... Mă ascul taţi ? Ori vorbesc la o ceată de surzi şi de muţi ?

— Te ascultăm, te ascultăm, au răspuns cîteva glasuri. Bătrînul a întins laba lui de uriaş şi 1-a chemat pe cel

mai vîrstnic dintre feciori : . —r Hei, Gostandis ! Costandis, .o namilă cu părul creţ, cu barba sură şi cu ochi

mari, de bou, a apucat mîna tatălui său. — Aici sînt, tată, spune-mi ce ai de spus.

— Am oprit nişte grîu curat, într-un ûlcior mai mic, pentru colivă. Să-1 fierbeţi în- ziua a noua şi ţineţi minte să puneţi multe migdale, avem destule, slavă Domnului, şi să nu vă zgîrciţi la zahăr cum faceţi de obicei. Auzi-tu-m-aţi ? Sînteţi' nişte zgîrie-brînză şi n-am încredere în voi.

— O- să fie după voia dumitale, a răspuns fiul cel mai • mare dînd din cap, o să-ţi fac pe voie, dar şi ceilalţi să împartă cheltuielile. în toată treaba asta să ia parte cu toţii la cheltuieli. O să-ţi facem pomană mare şi asta

77

înseamnă bani, HU glumă ; bani pentru luminări, bani pentru popă, bani pentru gropar, bani pentru colacii de pomană şi pentru mincare, pentru vinul dat de pomană, ca sâ nu mai vorbim de cafeaua pe care or s-o bea femeile. Cu toţii trebuie să împărţim cheltuielile. S-a întors spre fraţii lui : Auziţi ? Toţi, fiecare cu partea lui, să fie drept ! Feciorii morrnâiau printre dinţi, unul dintre ei a deschis gura :

— Bine, Costandis, bine, n-o să ne luăm la bătaie din asta.

M-am strecurat în faţă, moartea era un straniu mister eare m-a ispitit întotdeauna ; m-am apropiat să văd cum murea tatăl mamei mele.

Privirea i s-a oprit asupra mea : — Ei, bine-ai venit, bine-ai venit, mîtiteluîe din

Kastro, apleacă-te să-ţi dau bineeuvîntarea mea, Bătrîna care frămînta ceara m-a prins de cap şi m-a făcut să mă

aplec ; am simţit laba mare şi grea a bunicului euprinzîndu-mi ţeasta : — Fii binecuvîntut, nepoate din Kastro, a zis ci, fie

s-ajungi om într-o bună zi. Şi-a mişcat buzele să mai spună ceva, dar era tare ostenit şi a

închis ochii : — încotro apune soarele ? a întrebat el cu voce

sfîrşită, întoarceţi-mă într-acolo !, Doi dintre feciorii lui i-au prins şi l-au întors spre apus. — Rămmeţi cu bine, a şoptit, eu mă duc ! A scos un lung suspin", şi-a îatins picioarele şi capul i-a alunecat

de pe pernă izbindu-se de pietrele din curte. — A murit ? î-am întrebat pe unul dintre verii^mai

miei. ■ — Pff, gata cu el ! mi-a răspuns, hai să mergem să

mîneăm ceva. " -

Creta în

luptă cu turcii

Ceea ce mi-a înrîurit enorm viaţa — mult mai mult decît i şi dascălii mei şi decît'cele dintîi bucurii şi nelinişti pe care mi le-a relevat cunoaşterea lumii — a fost o stare de emoţie neobişnuită : lupta dintre Creta şi Turcia.

i

Dacă n-ar fi fost această luptă, viaţa mea ar fi luat alt curs. Dumnezeu ar fi căpătat, desigur, alt chip.

Din ziua în care m-am născut am respirat aerul crîncen al luptei făţişe sau ascunse. Vedeam cum creştinii şi paginii îşi aruncau priviri piezişe unii" altora şi îşi răsuceau mustaţa cuprinşi de mînie *, creştinii îşi baricadau porţile blesto-mînd. cînd trupele de soldaţi înarmaţi patrulau pe străzi ; îi ascultam pe bătrîni povestind despre războaie, despre masacre şi despre fapte eroice ; despre libertate şi despre Gr< eia, toate acestea impresionîndu-mă profund ; în tăcere, aşteptam să cresc şi să înţeleg ce sens aveau\toate lucrurile astea., ca să mă pun şi eu în slujba luptei.

Cu timpul, am înţeles eă Creta şi Turcia erau duşmane. Creta lupta să-şi dobîndească libertatea, cealaltă o împiedica, punînd piciorul pe pieptul ei. De atunci, toate lucrurile din jurul meu se identificau, în imaginaţia mea, cu Creta şi cu Turcia, dar nu numai în imaginaţie, ci şi în trupul meu. devenind simboluri care îmi aminteau de teribila, rivalitate. într-o vară, o icoană cu Adormirea Maicii Dorn:: ului a fost adusă în biserică, în ziua de 15 august, şi aşezată în altar. Maica Domnului era întinsă cu mîinile încrucişate pe piept, la dreapta ei se precipita îngerul, la stînga diavolul, amîndoi voiau să-i ia sufletul; îngerul

1 Cirela îşi capătă autonomia în cadrul Imperiului Otoman în anul 1898, iai- în 1913 intră în componenţa Greciei.

79

scosese sabia şi retezase din încheieturi mîinile diavolului care acum atîrnau în văzduh şiroind de sînge. Uitîn-du-mă la icoană, inima mi s-a umplut de * bucurie : Fecioara e Creta, îmi ziceam eu, diavolul negru e turcul, iar îngerul alb ca neaua e regele Greciei. într-o zi, prinţul va tăia mîinile turcului. Dar cînd ? Cînd voi creşte mai mare, îmi ziceam, şi pieptul meu de copil se umfla...

Pieptul acela plăpînd de copil începuse să se umple de patimă şi de ură, strîngeam pumnii micuţi, gata de bătaie. Ştianx prea bine de partea cui trebuia să lupt şi eram nerăbdător să cresc ca să mă arunc în arenă pe urmele bunicului şi ale tatălui meu.

Aceasta fusese numai sămînţa. Din ea a încolţit arborele vieţii mele, i-au crescut ramuri, a înmugurit, a înflorit şi a dat roade.* Cea dintîi nelinişte a sufletului meu n-a fost nici frica, nici durerea, nici plăcerea, nici jocurile ; a fost dorul de libertate. Voiam să mă eliberez. De cine ? De ce ? Anevoie, în timp, am urcat muntele aspru şi necruţător al libertăţii : primul pas era să mă eliberez, înainte de toate^de turci, apoi să scap de-turcii dinlăuntru! meu — să scap de ignoranţă, de răutate, de invidie, de frică, de lene, de ideile false, şi, în cele din urmă, de idoli, de toţi, chiar de cei mai veneraţi şi mai iubiţi.

Iată cum, cu timpul, cînd am crescut şi mintea era mai cuprinzătoare, s-a extins şi lupta, a depăşit hotarele Cretei şi ale Greciei, a ■ invadat toate epocile şi toate locurile —- a cuprins istoria umanităţii. Nu mai luptau Creta şi Turcia, ci binele şi răul, lumina şi întunericul, Dumnezeu şi diavolul. Era aceeaşi luptă, eternă, iar de partea binelui se afla veşnic Creta, de partea întunericului şi a diavolului.se afla veşnic Turcia. Aşadar, născîn-du-mă din întîmplare în Creta, într-un moment de răscruce, cînd Creta lupta pentru libertate, am înţeles foarte de timpuriu că pe lume există un bun mai de preţ decît viaţa, mai dulce decît fericirea : libertatea.

Tata avea un prieten, un căpitan cu părul cărunt, poreclit Omul cu năfrămile, pentru că purta o năframă pe cap, alta sub braţtil stîng, alte două îi atîrnau de cingă-toarea de mătase, iar una o ţinea în -mină, ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Venea adesea la noi în prăvălie. Tata îi aducea o cafea şi o narghilea, cei mai tineri se strîn-

80

http://diavolului.se/

geau în jurul lui, el îşi desfăcea punga, îşi băga tutun în nări, strănuta şi începea să povestească.

Stăteam deoparte şi ascultam : războaie, atacuri, masacre ; Megalo Kastro dispărea şi înaintea mea se înălţau munţii din Creta, văzduhul se umplea de strigăte de creştini şi de turci, pistoale cu mînere de argint fulgerau prin faţa mea. Se lupta Creta cu Turcia. „Libertate !", striga una. „Moarte !", răspundea cealaltă şi tot sîngele mi se urca la cap.

într-o zi bătrînul căpitan m-a privit cu coada ochiului şi m-a cîntărit cu privirea.

— Cioara nu scoate porumbei, a zis el, înţelegi, voi-; nicule ?

M~am înroşit : — Nu, căpitane, am răspuns. — Tatăl tău e un viteaz. Vrei, ori nu vrei, şi tu o să fii un

viteaz. Vrei, ori nu vrei ! Aceste cuvinte mi s-au întipărit în minte,

Creta vorbea prin gura căpitanului. N-am înţeles atunci cuvintele sale, pline de tîlc, doar mult mai tîrziu am simţit că înlăuntrul meu era o forţă mai presus de mine, şi că această forţă mă conducea. Deşi am fost gata să mă dau bătut de multe ori, o forţă nu m-a lăsata Creta.

într-adevăr, de copil am început sărmi domin frica, din orgoliu, pentru că eram cretan şi pentru că îmi era frică de tata. La început, mă temeam să ies noaptea în curte. Un diavol eu ochişori strălucitori mă pîndea, pe furiş din toate colţurile, de după vasele cu flori, de pe marginea fîntînii. Tata îmi trăgea cîte una,, mă îmbrîncea în curte şi încuia uşa în urma mea.

Singura frică pe care n-am învins-o a foât cea de cutremur. Megalo Kastro se zguduia deseori din temelii, un bubuit de tunet răsuna în cămările adîncului, scoarţa pămîntului crăpa şi oamenii îşi pierdeau capul de frică. Cînd vîntul se oprea brusc şi nu mai mişca nici o frunză, cînd o tăcere apăsătoare se aşternea peste toate, locuitorii din Kastro ieşeau de prin case şi, de prin prăvălii, se uitau la cer, apoi la pămînt, nu scoteau un cuvjnt, de teamă că primejdia va auzi şi va veni iarăşi, dar îşi ziceau în sinea lor înfricoşaţi : „Va fi cutremur..." şi îşi făceau semnul crucii.

într-o zi, dascălul nostru, bătrînul Pateroppulos, a vrut să ne încurajeze :

î

— Nu există cutremure de pămînt, ne explica el, nu vă fie frică, e numai un taur sub pămîntul ăsta care rage, dă cu coarnele şi pămîntul se mişcă. Vechii cretani îl numeau Minotaur. Nu-i nimic altceva.

Dar, astfel mîngîiaţi ele dascălul nostru, eram.şi mai îngroziţi ; cutremurul era ceva viu, cu alte cuvinte, o fiară cu coarne care rage.-şi se scutură sub tălpile noastre şi-i înghite pe oameni.

— De ce nu-1 omoară Sfîntul Minas ? a întrebat mi cuţul Stratis, copilul paracliserului.

Dascălul s-a mimat : \ — Nu mai vorbi prostii ! a strigat el coborînd de la

catedră şi trăgîndu-1 de urechi ca să-] liniştească. Totuşi, într-o zi, pe cînd goneam de-mi sfîrîiau eăl-cîicle prin

cartierul turcesc, pămîntul a început să se zguduie, uşile şi ferestrele să zăngâne şi am auzit un uruit puternic de case care se prăbuşeau. M-am oprit, împietrit în mijlocul străzii înguste, cu ochii pironiţi la pămînt, aşteptând să se despice, să iasă taurul şi să mă înghită, cînd, deodată, o poartă boltită s-a deschis larg : am văzut o grădină şi au apărut trei tinere turcoaice, desculţe, cu părul despletit şi cu feţele descoperite ; se uitau în toate părţile, tremurînd de frică, seoţînd ţipete ascuţite ca nişte rîndunele. Toată străduţa mirosea a mosc. Din clipa aceea, cutremurul de pămînt a căpătat o altă înfăţişare, care mi-a rămas întipărită pentru tot restul vieţii : nu mai avea chipul fioros al taurului, nu mai mugea, ci îmi părea că ciripea ca o păsăruică. Cutremurul şi micuţele turcoaice deveniseră una. Era prima oară cînd vedeam forţele întunecate amesteeîndu-se cu lumina şi căpătând strălucire.

De cîte ori în viaţa mea, vrînd-nevrînd, am aşezat în acelaşi fel o mascăxingenioasă pe chipul groazei, pe chipul iubirii, pe chipul virtuţii, pe chipul suferinţei, * făcând astfel suportabilă viaţa !

Legendele

sacre

Prima mea pasiune a fost dorul de libertate ; a doua, care a rămas tainică în mine, tulburîndu-mă şi azi, a fost dorinţa de sfinţenie. Erou şi sfînt : modelul suprem al umanităţii ; din copilărie mi-am fixat această imagine în cerul de azur.

Pe atunci fiecare suflei din Kastro avea rădăcinile adînc înfipte în pămînt şi în ceruri deopotrivă. Şi astfel, după ce am învăţat să rostesc silabele şi să leg cuvintele, prima carte pe care mi-a cumpărat-o mama a fost Episto-lierul. Din el aflasem de pedepsele care se vor abate asupra celor ce mănîncă de dulce în zilele de post. Luam cartea şi o ţineam ca pe un ste'ag, băteam la uşa vecinilor miercurea şi vinerea.— la madame Penelopa, la madame..Victoria, la bătrma Katerlna Delivasiiaina. Intram înăuntru ca un posedat, mergeam direct in bucătărie, miroseăm mîncăru-rile şi vai de ziua în care simţeam miros de carne ori de peşte ! Fluturam Epistolierul ameninţător şi strigam : „Vai, vouă, vai, vouă !"', în timp ce vecinele îngrozite mă îmblânzeau şi mă rugau să mă potolesc. Şi într-o zi'cînd am întrebat-o pe mama dacă îmi dădea să sug miercurea şi vinerea, cînd eram de ţîţă, am aflat că am supt lapte în zilele acelea sfinte şi am început să plîng în hohote.

Mi-am vîndut toate jucăriile şi mi-am cumpărat vieţile sfinţilor într-o ediţie populară. In fiecare seară stăteam în curte, pe scăunelul meu, între vasele cu busuioc şi gălbenele şi citeam cu voce tare toate chinurile pe care le înduraseră sfinţii ca să-şi salveze sufletele. Vecinele se adunau în jurul meu cu lucrul de mînă : unele

83

coseau ori împleteau ciorapi ; altele măcinau cafea sau curăţau frunzele de muştar şi ascultau. Curtea noastră răsuna de bocete la auzul chinurilor şi suferinţelor. Cana-' rul, agăţat în salcîm, asculta istorioara, asculta bocetele şi îşi dădea capul pe spate, îmbătat, şi începea să cînte. Şi astfel, cu trilurile de deasupra, grădiniţa închisă, caldă şi înmiresmată, părea un morminte acoperit de bocetele femeilor : părea sfîntul mormînt acoperit de flori. Trecătorii se opreau şi îşi spuneau :

r— A murit careva. , Şi se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din

cap şi le spunea : -— N-a murit nimeni ; e băiatul meu care îi învaţă -

catehismul pe vecini. în imaginaţia mea de copil se întindeau mări îndepărtate,

corăbii care plecau pe furiş, mănăstiri care străluceau printre steiuri de stîncă, lei care duceau apă pustnicilor ; mintea îmi era plină de curmali şi de cămile, de femei pierdute care încercau să intre în biserică ; căruţe de foc răsăreau pe.cer, deşertul răsuna de tropăitul şi de rîsetele femeilor. Ispita se arăta sub chipul bunului sfînt Nicolae, le aducea schimnicilor daruri şi mîncare, aur şi femei ; dar ei aveau ochii îndreptaţi spre cer şi erau feriţi de ispită.

Fii tare şi răbdător, nu pune preţ pe fericire, nu te teme de moarte, priveşte dincolo de lumea asta spre binele suprem, era strigătul care se auzea necontenit din acea cărticică modestă care dădea învăţături sufletului meu de copil ; în acelaşi timp, creştea în mine o sete puternică pentru plecări pe furiş, pentru călătorii îndepărtate, pentru rătăciri pline de suferinţă.

Citeam vieţile sfinţilor, ascultam poveştile, trăgeam cu urechea la discuţii şi în mine toate se transformau — se deformau — în poveşti uluitoare. îi adunam' pe colegi ori pe copiii din vecini şi le povesteam ca fiind propriile mele aventuri. Le spuneam că abia mă întorsesem din pustiu, acolo era un leu şi eu i-am pus pe spinare două ulcioare şi ne-am dus la fîntînă să le umplem ; că ieri la poarta noastră a.apărut un înger care şi-a smuls o pană şi mi-a dat-o mie; chiar aveam în mînă o pană şi le-o arătam — cu o zi înainte ai mei au tăiat un cocoş alb şi am

84

smuls o pană albă, lungă —, zicîndu-le că vreau să-mi fac din ea o pană de scris.

—r De scris ? Ce să scrii ? i— Vieţile sfinţilor, viaţa bunicului meu., — Bunicul tău era sfînt ? Nu ne-ai spus că s-a luptat cu

turcii ? — E totuna ! am răspuns eu ascuţindu-mi pana cu

briceagul, să-mi fac un condei din ea. Într-o zi, la şcoală, am aflat din cartea de citire că un copil a

căzut într-o fîntînă şi s-a trezit într-un oraş fabulos cu biserici aurite, cu livezi înflorite, cu prăvălii pline cu prăjituri, cu bomboane şi cu pistoale. Mintea îmi luase foc, am fugit acasă, mi-am zvîrlit ghiozdanul în curte şi m-am aplecat pe marginea fîntînii să mă arunc ca Să ajung în oraşul fabulos. Mama era la fereastra dinspre curte şi o pieptăna pe surioara mea ; m-a văzut, a scos un ţipăt, a dat fuga-şi m-a prins de cămaşă tocmai cînd îmi luam avînt să mă arunc în fîntînă.

în fiecare duminică, la biserică, vedeam într-o icoană pe Hristos care ieşea din mormînt şi se înălţa la cer, cu un steag alb în mînă. Jos, paznicii căzuseră pe spate şi se uitau la el îngroziţi. Auzisem multe poveşti, despre cretani care au înviat şi despre războaie, mi s-a spus că bunicul • dinspre tată fusese un mare oştean şi, cum mă uitam la icoană, m-am convins pînă la urmă că era chiar bunicul meu. Mi-am adunat prietenii în jurul icoanei şi le-am spus : .

— Uitaţi-vă la bunicu-meu, "ţine un steag şi se duce la îuptă, vedeţi ? Acolo, jos, sint turcii care aju căzut cu picioarele în sus.

. Ceea ce spuneam nu era nici adevăr, nici minciună, depăşea hotarele logicii şi ale moralei ca să se înalţe într-o atmosferă mai- luminoasă, mai liberă. Dacă cineva nl-ar fi-acuzat de minciună, aş fi plîns de ruşine. Pana, în mîinile mele, nu mai era de cocoş, îngerul mi-o dăruise, nu minţeam., aveam credinţa nestrămutată că acela era bunicul, iar paznicii înfricoşaţi, dedesubt, erau turcii.

Mult. mult mai tîrziu; cînd am început să scriu poeme şi romane, am ajuns să înţeleg că această tainică elaborare se numeşte creaţie.

' 85

Ir.:r-o zi, pe cînd citeam Viaţa Sjîntuliti Ion, am sărit în picioare şi m-am hotărît : ,.0 să mă duc la Athos să mă fac sfînt". Fără să mă întorc s-o privesc pe mama, aşa cum făcuse şi Sfîntul Ion, am trecut pragul şi am ieşit în stradă. Am luat-o pe cel mai scurt drum şi am fugit tot timpul de frică să nu mă vadă vreun unchi de-al meu şi să rnă aducă" înapoi acasă ; am ajuns în port şi m-am apropiat de un caic gata să ridice ancora. Un marinar, ars de soare, se apleca peste parîme şi se căznea să le desfacă! Tremuram de emoţie şi m-am apropiat de el :

— Mă iei şi pe mine, căpitane ? — Unde vrei să mergi ? — La Athos. ■— Unde ? La Athos ? Ce să faci acolo ? — Să mă fac sfînt. Căpitanul a izbucnit în rîs, a început să dea din raliul de

parcă voia să scoată găinile afară şi mi-a strigat : — Acasă, du-te acasă ! Am fugit acasă ruşinat, m-am ascuns sub divan şi n-am

suflat o vorbă nimănui ; astăzi, pentru prima oară povestesc şi admit ideea că tentativa mea de a deveni sfînt a eşuat.

Suferinţa mea a durat ani de zile, poate durează şi acum. Trebuie să spun că m-am născut vinerea, în 18 februarie, ziua sufletelor, cu adevărat o zi sfîntă, şi hătrîna moaşă m-a luat, m-a dus la lumină şi m-a privit îngrijorată de parcă văzuse un semn tainic. M-a ridicat în sus şi a zis : „Luaţi aminte la ce vă spun eu, într-o zi capiîul ăsta o să ajungă episcop".

Mai târziu, cînd am aflat de prezicerea făcută de moaşă-, am început să cred în ea pentru că se potrivea cu cea mai tainicfi dorinţă a mea. Purtam pe umerii mei o grea răspundere şi n-âş fi vrut să fac nimic din ceea ce nu era demn de un episcop. Mai tîrziu, cînd am înţeles ce făceau episco pii, mi-am schimbat gîndul ; de atunci înainte, ca să mă fac vrednic de sfinţenia, la care rîvneam cu ardoare, n-am „făcut nimic din cele ce făceau episcopii.

Dorul de

zbor

Pe vremea aceea zilele se scurgeau încet şi monoton, c sinelui nu citeau ziare ; radioul, telefonul ,ş| cinematograful nu existau, viaţa curgea fără zgomot, oamenii erau măsuraţi şi zgîrciţi la vorbă. Fiecare om era o lume aparte, închisă ; fiecare casă era încuiată, cu lacăte şi zâvoare, stăpînii îmbătrîneau pe zi ce trecea, petreceau în Linişte - ca nu cumva să fie auziţi, se certau pe ascuns, boleau şi mureau în tăcere. Uşa se deschidea doar ca să facă loc rămăşiţelor pămînteşti şi cei patru pereţi îşi dezvăluiau pentru o clipă tainele, dar uşa se închidea iar şi viaţa începea să se macine din nou fără zgomot.

în sărbătorile de peste an — la Paşti şi la Crăciun — toţi oamenii se găteau-şi se împodobeau, ieşeau riir. case şi se revărsau pe străzi, se îndreptau spre biserică unde erau aşteptaţi cu uşile larg deschise. Luminările şi candelabrele erau aprinse şi Sfîntul Minas, stăpînul casei, ieşea în prag să-şi primească prietenii iubiţi din Kastro. Inimile ste deschideau, necazurile erau lăsate la o parte, nu mai existau stăpîni, nici slugi, toţi erau una, nu erau nici certuri, nici turci, nici moarte. înăuntru, în bisericii. în frunte cu Sfîntul Minas călare, toţi făceau parte dintr-0 armie nemuritoare.

Pe atunci, viaţa era profundă şi conservatoare. Rideau rar, lacrimi erau multe şi dureri neştiute şi mai multe. Oamenii înstăriţi erau serioşi, îşi vedeau de treburile lor, iar norodul era supus : se ridicau cu respect, cînd trecea un om de vază. Dar toţi erau uniţi, împărţeau o singură suferinţă care îi făcea să uite grijile şi lipsurile şi îi unea

ca pe fraţi. Nu împărtăşeau nimănui suferinţa asta pentru că le era frică de turci.

Şi, deodată, ca prin minune, apele liniştite au început să se unduiască în valuri. într-o dimineaţă, "în port, a apărut un vapor cu aburi împodobit cu steaguri. Toţi cei care erau din întîmplare pe mal au rămas cu gurile căscate. Ce să fie cu acel vapor împodobit cu mii de culori, plin de steaguri, care aluneca printre cele două turnuri veneţiene spre gura portului ? Se tot apropia. Doamne, apără şi .fereşte ! Unul zicea că trebuie să fie un stol de păsări, altul că slnt măşti de carnaval, altul că e o grădină plutitoare, una dintre acelea pe care Sinbad Marinarul le văzuse în caldele mări îndepărtate. în clipa următoare o voce puternică a strigat din cafeneaua portului :

— Bun venit, pelerini ! Toţi cei de faţă au răsuflat uşuraţi ; înţeleseseră. între timp,

vaporul s-a apropiat şi mai mult, se vedeau mai bine pasagerii : femei împopoţonate, cu pălării cu pene, cu pelerine în toate culorile, cu obrajii sulemeniţi cu *oşu ţipător. La vederea lor, cretanii mai bătrîni îşi făceau cruce şi şopteau :

— Piei, satano ! şi-şi scuipau în sîn, Ce treabă or fi avînd pe aici stricatele astea ? Se aflau în

slăvitul Megalo Kastro, unde nu era loc pentru nici un fel de spurcăciuni !

O oră mai tîrziu au apărut, lipite pe toate zidurile, afişe stacojii şi întregul oraş a aflat că era o trupă de comedianţi care veniseră' să-i distreze pe cei din Kastro. Nici pînă azi nu înţeleg prin ce minune tata m-a luat de riiînă şi mi-a spus :

— Hai să mergem şi noi la teatru, să vedem ce'naiba o fi aia.

Se făcuse noapte, mă ţinea de mînă şi ne-am îndreptat spre port, într-un loc sărac care îmi era total necunoscut ; erau numai stîni şi cîteva case. La o stînă se vedea o lumină puternică, dinăuntru se auzeau clarinete şi tobe, o pînză de corabie era agăţată la uşă ; trebuia s-o dai la o parte ca să poţi intra. Am intrat. Bănci, scăunele, scaune, iar femeile şi bărbaţii şedeau şi se uitau ţintă la cortină, aşteptînd să se ridice. O briză uşoară sufla dinspre mare,

S8

aerul era înmiresmat, femeile şi bărbaţii vorbeau şi rîdeau, ronţăiau alune şi seminţe de dovleac.

— Unde-i teatrul ? a întrebat tata care era pentru prima oară la o astfel de sărbătoare.

'Cineva i-a arătat cortina. Ne-am aşezat şi noi, cu privirea" pironită asupra cortinei. Pe pînză scria cu litere de-o şchioapă : „Hoţii, de Schiller, cea mai amuzantă piesă" şi imediat, mai jos, scria : „Să nu vă fie frică, tot ce veţi vedea e doar o închipuire !"'

— Ce înseamnă închipuire ? l-am întrebat pe tata. — Vorbe goale, a răspuns. Tata voia să mai zică ceva, s-a întors spre un vecin să-1

întrebe cine erau' hoţii, dar era prea tîrziu, am auzit trei bătăi de gong şi cortina s-a ridicat. Stăteam cu ochii holbaţi de. uimire, un paradis se deschidea înaintea mea : îngeri cu chip de femei şi de bărbaţi intrau şi ieşeau, gătiţi cu zorzoane, cu pene, cu aurituri, cu obrajii pomădaţi cu alb şi portocaliu. Vorbeau tare, strigau, dar nu înţelegeam ; erau furioşi, dar nu ştiam din ce pricină. Şi atunci, deodată, şi-au făcut intrarea două matahale, părea că erau fraţi, şi au început să se certe şi să se înjure, se urmăreau, gata să se omoare unul pe altul. Tata stătea cu auzul încordat, mormăind ceva nemulţumit ; se foia pe scaun de parcă şedea pe ace, şi-a scos batista şi şi-a şters sudoarea care-i curgea de pe frunte. Dar cînd, în fine, a înţeles că cei doi lungani mai erau şi fraţi, a sărit în picioare ca un nebun.

— Ce caraghioslîc mai e şi ăsta ? a rostit el cu voce tare, hai acasă !

M-a înşfăcat de mînă şi am plecat răsturnînd, în grabă, cîteva scaune.

" M-a prins de umăr' şi m-a scuturat : — Să nu mai pui piciorul în teatru, nenorocitule, auzi ?

De nu, te snopesc în bătaie ! Aşa am făcut cunoştinţă cu teatrul.

Sufla o briză caldă, în mintea mea încolţise iarba,' iar în măruntaie îmi înfloreau anemone ; a venit primăvara alături de logodnicul ei, Sfîntul Gheorghe, călare pe un cal alb, apoi a plecat ; a venit vara şi Fecioara s-a culcat pe pămîntul roditor de parcă se odihnea după ce adusese pe lume un astfel de fiu. A sosit apoi Sfîntul Dumitru pe

83

un cal roib, Wăgînd după el toamna încununată eu fildeş şi frunze ruginite de viţă de vie. S-a pogorit iarn?. peste noi. Acasă, cind lipsea ţaţa, eu cu mama şi cu s : A-mea aprindeam cărbuni in sobiţă şi stăteam şi coceam ■-lane sau năut pe jăratec. Aşteptam naşterea Domnului ca să vină bunicul cu obrajii lui rumeni si cu purcelul fript învelit în frunze de lămîi. Iarna avea chipul şi ini -arca bunicului meu : cu bocanci negri, eu mustaţă aăbă ?i cu un purcel fript în bi'aţe.

Dar vi'emea trecea şi eu mă făceam tot m-ai mare, vasele cu busuioc şi gălbenele din curte se făceau tot mai mici, urcam scările la Emine dintr-tm singur salt, fără să mai am nevoie de ajutorul ei. Creşteam şi ii mine vechile doruri creşteau şi ele, în vreme ce tot alto şi alte doruri apăreau. Vieţile sfinţilor erau prea limitat:-, mă sufocau, nu pentru că nu mai credeam în ele, credeam, dar sfinţii îmi păreau acum prea slugarnici, prea se plecau înaintea Domnului şi nu ieşeau din vorba lui, Singele de cretan se trezea în mine, aveam presimţirea încă neclară că adevăratul om este acela care se împotriveşte şi iuptă, nu se teme să spună nu, chiar şi în faţa lui Dumnezeu.

Nu puteam să dau un nume acestei noi nelinişti, dar la vîrsta aceea nu aveam nevoie ele cuvinte, înţelegeam exact fără ajutorul minţii sau al cuvîntului. Mă ci.; ndca tristeţea cînd vedeam sfinţii rînduiţi cu braţele îm. ucişate la poarta raiului, milogindi>se, cerînd şi implorînd să Ii se deschidă. îmi aminteau d^Tleproşii pe care îi vedeam mereu cînd ne duceam la vie. Se aflaseră dincolo de porţi! »raşu-lui, cu nasul mîncat de boală, fără degete, cu biizele putrede, întinzîndu-şi cioturile la trecători să-i miluiască. Nu-mi era milă deloc de er, mă dezgustau, întorceam capul şi treceam cît puteam de repede. Cînd mă gîndeam la ei, în mintea mea de copil sfinţii începeau să cadă în dizgraţie.

Nu exista o altă cale' spre rai ? Părăsind balaurii şi zînele din poveşti, am intrat în deşertul theban cu sfinţi milogi, dar acum simţeam nevoia să scap şi de ei.

La toate sărbătorile însemnate mama ne făcea bunătăţi, prăjituri cu migdale, dulciuri,, iar de Paşti cozonac. Îmi puneam haine de sărbătoare şi mergeam la unchii şi la măluşile mele să le duc bunătăţi de sărbători. Şi ei mă

90

primeau cu dragă inimă şi îmi dădeau bănuţi de argint cu gîndui să-mi cumpăr bomboane şrabţibilduri. Dar eu alergam a doua zi la prăvălia lui Lucas şi-mi cumpăram cărţulii despre ţări îndepărtate şi mari exploratori. Fără doar şi poat' sămânţa lui Robinson Crusoe se fixase în mine şi acu: - începea să dea roade.

înţelegeam tot din aceste noi vieţi ale sfinţilor, dar miezul lor se insinua adine în sufletul meu. Mintea mi se deschidea, se umplea de turnuri medievale, de ţări exotice, de insule misterioase care miroseaiua cuişoare şi a scorţişoară. Sălbatici cu pene roşii pe cap dansau şi aprindeau focuri în sufletul meu, frigeau carne de om şi ins Iele din jurul lor zîmbeau ca nişte copii sub ploaia cjm cădea. Aceşti sfinţi noi nu cereau de pomană, tot ce voiau căpătau cu sabia. Ce bine ar fi să ajungă aceşti cavaleri în rai, călare pe cai! Erou si sfînt : iată omul ideal !

a părintească era tot mai strimtă, Megalo Kastro era tot .mai mărginit. Pămîntul îmi părea o junglă tropicală cu păsări în mii de culori, cu fiare sălbatice, cu fructe dulci ea mierea şi voiam, sau îmi imaginam, că străbat jungla asta de dragul unei fecioare în pericol. într-o zi, trecxnd pe la cafenea, i-am zărit chipul : se numea Geno-veva de Brabant.

în imaginaţia mea sfinţii se contopeau cu cavalerii care au pornit să salveze lumea, mormintul sfînt, ori vreo fecioară ; se confundau cu marii exploratori, iar corabia lui Coiumb, care a plecat din micul port spaniol, era la fel cu cele care plecau din sufletul meu spre pustiu încărcaţi cu sfinţi, pentru că în pînzele corăbiilor mele sufla acelaşi vînt.

Maţi tîrziu, cîntl l-am citit pe Cervantes, eroul său, Don Quijote, mi se părea un sfînt martir care a pornit, printre batjocuri şi rîsete, să descopere, dincolo de viaţa umili- -toare de fiecare zi, esenţa care se ascunde în haosul aparenţei. Care esenţă ? Atunci nu ştiam, am aflat mult mai tîrziu. Există o singură esenţă, mereu aceeaşi, pînă acum omul n-a descoperit alt mod de a se înălţa decît să înfrîngă materia şi să supună individualul unui scop care transeende individualul, chiar dacă acest scop e himeric ;

91

pentru o mimă încrezătoare şi iubitoare nu există nimic himeric, nu există decît curaj, încredere şi fapte generoase.

Anii au trecut. Eram tentat să fac ordine, în haosul imaginaţiei mele, dar această esenţă — care exista încă neclară şi cînd eram copil — mi se părea chiar inima adevărului : datoria noastră e să ne fixăm un ţel mai presus de interesele individuale, mai presus de obiceiurile comode şi plăcute, mai presus de noi înşine, de rîsul dispreţuitor, de foame şi chiar de moarte ţ să ne străduim zi şi noapte să atingem acest ţel. Un suflet puternic, imediat ce îşi atinge scopul fixat, îşi găseşte altul şi mai îndepărtat. Chiar dacă nu-1 ajungi, să nu te opreşti niciodată din urcuşul tău. Numai astfel viaţa capătă nobleţe şi coerenţă. ', într-o astfel de ardere mi-am petrecut copilăria. Aventurile sfinţilor şi ale eroilor mi se păreau cea mai simplă şi mai reală cale a omului. Dar văpaia care mă ardea se unise cu alte flăcări, mai mari, care incendiau Megalo Kastro şi Creta în vremurile acelea de robie.

Megalo Kastro nu era, pe1 atunci, numai o adunătură de

case, de prăvălii şi de străzi înghesuite pe un ţărm cretan lingă o mare veşnic agitată. Locuitorii nu erau doar o ceată de bărbaţi, de femei şi de copii, dezordonată şi fără. cap, ori' cu mai multe capete, care îşi risipeau puterile în treburile zilnice: mîncare, copii şi femei. O lege aspră şi nescrisă îi conducea ; nimeni nu ridica braţul rebel împotriva legii de deasupra lui. Cineva, mai pi'esus de capul lor, le poruncea. Oraşul întreg era un fort, fiecare locuitor era el însuşi un fort continuu asediat, iar drept căpitan aveau un sfînt, pe Sfîntul Minas, proteguitorul oraşului. Călare pe uneai sur, înălţînd lancea roşie, ascuţită spre cer, sl'întul stătea toată ziua* nemişcat în icoana din biserică — cu ochi pătrunzători, ars de soare, cu barbă micăf creaţă. împovărat de ofrande de argint — mîini, picioare, ochi, inimi — pe care cei din Kastro i le dăruiau, ca prin graţia lui să se facă sănătoşi, rămînea nemişcat cît era ziua de lungă, şi părea că era doar o icoană, o bucată de lemn zugrăvit. Dar, de cum se făcea noapte şi creştinii se adunau pe la casele lor şi lămpile se stingeau

una cîte una, înlătura zugrăveala şi ofrandele de argint, niăturîndu-le cu -mina şi, mînîndu-şi calul, ieşea să dea o raită pe la casele grecilor. închidea porţile pe care locuitorii le uitau deschise, fluiera pe cei întîrziaţi să se întoarcă la cuiburile lor, stătea în pragul porţii şi asculta atent şi mulţumit cînd cineva cînta : trebuie să fie o nuntă, şoptea el, binecuvîntaţi fie mirii şi să fie dăruiţi cu copii ca să îngroaşe rîndurile creştinităţii. După aceea mai dădea o raită pe meterezele care străjuiau Megalo Kastro şi, la cîntatul cocoşilor, înainte de a se ivi zorile, dintr-un salt era în biserică şi intra iar în icoană. Făcea pe nepăsătorul, dar calul său era asudat, botul şi pieptul îi erau acoperite de spumă şi cînd Haralambis, paracliserul, venea la treabă de dimineaţă să .şteargă praful şi să lustruiască sfeşnicele, vedea calul plin de sudoare şi nu se mira pentru că ştia, ca toţi ceilalţi, că sfîntul făcea de strajă pe uliţe toată noaptea. Cînd turcii îşi ascuţeau cuţitele şi se pregăteau să-i atace pe creştini, Sfîntul Minas sărea iar din icoană să-i apere pe locuitorii oraşului. Turcii nu-1 vedeau, dar îl recunoşteau după nechezatul calului, vedeau scînteile care săreau din potcoave cînd lovea pietrele de pe caldarîm şi se ascundeau cuprinşi de panică prin casele lor,

în urmă cu eîţiva ani îl văzuseră cu ochii lor. Pregăteau un nou atac, dar sfîntul era la datorie în cartierul turcesc, călare pe cal. De cum a apărut în colţul străzii, 1-a văzut hogea Mustafa, cel pe jumătate nebun, care a luat-o la goană strigînd : „Allah, Allah, Sfîntul Minas pogoară asupra noastră !" Turcii întredeschideau uşa şi se uitau pe furiş. Şi cum îl pîndeau pe sfîntul cu armura de aur, cu barbă sură şi creaţă, cu lancea roşie, le tremurau genunchii şi îşi vîrau cuţitele înapoi în teacă. Pentru cei din Kastro nu era doar un sfînt, era căpitanul lor, îi ziceau căpitan Minas şi în taină îi aducea armele să le binecuvîn-teze. Chiar şi tata aprindea luminări pentru el şi numai Dumnezeu poate şti ce îi spunea şi ce reproşuri îi făcea pentru că eliberarea Cretei întîrzia atît.

El era căpitanul creştinătăţii. Era vecin cu Hassan-Bei ; iatacul acestuia era lipit de biserică şi într-o noapte a auzit bătăi în perete, deasupra patului! A înţeles că era Sfîntul Minas care îl ameninţa pentru că exact "în ziua aceea omorîse în bătaie un creştin. Din pricina asta căpita-

m

nul Minas era furios şi îi bătea în perete. Hassan-Bei a ridicat pumnul şi a început să bată şi el în perete.

— Hei, vecine ! a strigat el, ai dreptate, da, p legea mea, ai dreptate. Dar nu mai bate în perete şi-ţi voi dărui în fiecare an două burdufuri de untdelemn pentru c mdelă şi douăzeci de ocale de ceară ca să te împac. Sa x ne certam, doar sîntem vecini !

Şi, de atunci, Hassan-Bei şi-'a trimis slujitorul n de an în ziua de Sxîntul Minas, pe 11 noiembrie, de sa în curtea bisericii două burdufuri cu ulei şi douăzeci ti .cale de ceară. Şi Sfintul Minas nu i-a mai bătut în p rete.

Există un soi de flacără în Creta, hai să-i zicem 'suflet, ceva mai tare decît viaţa şi decît moartea. Minei . , în-dîrjirc, curaj şi încă ceva indescriptibil, inefabil, ceva care te face să te bucuri că eşti .om, dar în acelaşi timp . face să-ţi fie frică.

Cînd eram copil, în Creta, mirosul de turc se simţea în aer. Deasupra capului spînzura un iatagan turcesc. Cu mulţi ani mai tîrziu, cînd am văzut Toleclo în f irtiiîiă, am înţeles ce aer respiram cînd eram eopil şi c. îngeri treceau ca nişte meteori pe deasupra Cretei.

August era luna pe care, o iubeam în copilărie. :■ luna care îmi place cel mai mult şi acum. Ne aduce struguri şi smochine, cantalup şi pepenii li ziceam Sl'întul August. îmi spuneam că e ocrotitorul meu şi" lui ar trebui -ă mă închin. Cînd o să vreau ceva o să mă rog Sfîntului August ; el o să se îndure de mine şi o să capăt ceea ce doresc. Intr-o zi am luat nişte culori şi l-am pictat ; a ieşi*, un ţăran care semăna cu bunicu-meu — aceiaşi obraji rumeni, acelaşi zîmbet larg, era desculţ în călcătoare şi zdrobea strugurii. Picioarele, pînă la genunchi, ba chiar pînâ la coapse, i se făcuseră roşii de must, iar pe frunte i- • ■. pus frunze de viţă de vie. Ceva îi lipsea totuşi : ce M-am uitat atent şi i-am pus două corniţe pe creşte

1,, printre frunzele de viţă,

"pentru că şi năframa pe care c bunicul pe cap avea două noduri mari, unul la dreapta şi altul la stînga. Din clipa în care l-am pictat şi i-am definit chipul, încrederea în el s-a înrădăcinat în sufletul meu şi îl aşteptam să sosească, an de an, să culeagă viile Cretei,

94

să stiingă roadele, să împlinească miracolul, sa scoată vinul din struguri. îmi amintesc cît mă tulbura acest / mister : cum se făcea vinul din struguri ? Numai August avea puterea de a înfăptui acest miracol: O, dacă aş avea norocul să-1 întîlnesc într-o bună zi la via pe care o aveam în împrejurimile oraşului şi să-1 rog să-mi împărtăşească taine, miracolul pe care-tau-i înţelegeam. Agurida se preface in struguri, din struguri se face vinul, oamenii beau vin. ş

:. se îmbată. De ce se îmbată ?

Toate astea îmi păreau nemaipomenite taine. L-am întrebat odaia pe tata, dar el 3-a'în .-.untat şi mi-a răspuns :

— Vezi-ţi de treburile tale ! în August se întindeau strugurii pe grătare aco-. peri ti cu

pînză, "la soare, să se facă stafide. îmi amintesc că ne-ara dus odată, într-un ans în căsuţa noastră de la ţară ; aerul era înmiresmat, pământul ardea, greierii ţî-rîiau 6e mama focului, părea că stăteau pe cărbuni aprinşi.

Era 15 August, ziua Adormirii Maicii Domnului, era o sărbătoare pe care ţăranii o ţineau, şi tata şedea sub un măslin şi fuma. Vecinii; care îşi puseseră şi eLstrugurii la uscat, şedeau în jurul lui şi trăgeau din pipă tăcuţi. Păreau îngrijoraţi. Toţi erau.cu ochii pironiţi pe un noruleţ întunecat, prevestitor de rău, care a apărut pe neobservate pe ce: şi* venea către noi. Stăteam ca toţi ceilalţi lingă tata şi mă uitam la nor ; îmi plăcea. Pufos, mat, sur ca plumbul, se făcea din ce în ce mai mare, îşi schimba mereu forma şi consistenţa ; aci era ca un burduf plin, aci ca un vultur cu pene negre sau ca un elefant pe care îl văzusem într-o poză ; îşi mişca trompa cînd înainte, cînd înapoi, incereînd să atingă pământul. A început să sufle un vînticel cald, frunzele măslinului fremătau. Un vecin a săriî drept în picioare, şi-a îndreptat braţul spre norul care venea.

— Să-1 ia naiba ! a mormăit el, să-mi ziceţi mie mincinos dacă n-o să-i tragă o mamă de ploaie.

— Nu vorbi cu păcat, a zis un bătrîn mai evlavios, Sfînta Fecioară se va îndura, azi e ziua ei.

Tata a mîrîit ceva, dar n-a suflat o vorbă ; credea în Fecioară, dar se îndoia de puterea ei de a stăpîni norii. Pe cînd vorbeam, cerul s-a acoperit complet şi au început să cadă primele; picături de ploaie, mari şi calde. Norii erau

93

foarte aproape de pămînt ; fulgere galbene se întretăiau pe cer.

— Sfîntă Fecioară, strigau cu toţii, ajută-ne 1

Toţi au sărit şi s-au împrăştiat care încotro, fugind spre vii unde toată recolta de stafide era aşternută la soare ; în timp ce alergau, văzduhul se întuneca tot mai tare, şuviţe se desfăşurau din nori şl vijelia se înteţea violentă. Şanţurile, pînă. atunci uscate, se revărsau, pe uliţi curgeau rîuri, glasuri tînguitoare se auzeau din fiecare. vie. Unii blestemau, alţii o implorau pe Fecioară să se, îndure ~de ei şi să-i ajute. Şi în cele din urmă, de prin toate viile, de după măslini, se auzea un plîns jalnic.

M-am furişat din căsuţă şi am început să fug prin ploaia torenţială, cuprins de o stranie bucurie ce semăna cu • beţia. "Făceam pentru . prima oară groaznica descoperire : de cxte ori se.petrecea o nenorocire, mă cuprindea o bucurie inexplicabilă, inumană. Cînd am văzut piima oară un incendiu care a ars casa mătuşii Caliopi. am sărit şi-am' dansat înaintea flăcărilor pînă cînd cineva m-a apucat de ceafă şi m-a împins din drum. Cînd a murit dascălul' Crasakis, ■ abia m-am stăpînit să nu rîd. Mi se părea că dascălul şi casa mătuşii mă scăpau de o. povară şi mă simţeam uşurat. Focul, potopul şi moartea mi se păreau nişte năluci cît se poale de cumsecade ; simţeam că eram şi cu o nălucă din aceeaşi familie, eram acelaşi fel de demoni care se trudeau să despovăreze pămîntul de case şi de oameni.

Am ajuns în drum, dar uliţa era un torent ce curgea la vale şi nu puteam trece, m-am oprit şi mă uitam cum se duceau pe apa simbetei strugurii pe jumătate uscaţi, truda unui an întreg, cum se îndreptau spre" mare şi dispăreau. Bocetele erau tot mai puternice, femeile stăteau în apă pînă la genunchi, luptîndu-se să salveze o parte din stafide, unele îşi scoseseră basmalele şi şedeau pe marginea drumului smulgîndu-şi părul din cap..

Eram muiat pînă la oase, încercam să-mi ascund bucuria şi am fugit înapoi spre casă, curios să văd ce-o fi făcînd tata, O fi plîns? O'fi blestemat ? O fi strigat? Trecînd prin uscătorie am văzut că toate stafidele noastre s-au

96

(

dus. Tata stătea nemişcat în prag, muşeindu-şi mustaţa. Mama şedea în picioare in spatele lui şi phngfea. ~ Tată ! am ţipat eu, stafidele noastre s-au dus - Dar noi n-am pierit, a răspuns el, ţine-ţi gura !

am uitat niciodată clipa aceea ;, cred. că ^servit drent o n ţie în clipele de cumpăna ale Vieţii mele. Mi-am amintit totdeauna de tata, stînd in picioare m prag, calm, nemişcat fără steme, fara să implore, fara Să plinea. Nemişcat, M P^vea dezastrul şi numai

.. i vecinii îşi p demnitatea de om.

.

■J — Raport către Ei Greeo

Masacrul

în Creta se zice că „o nenorocire c bine venită dacă vine singură"', dar adevărul e că nu vine niciodată singură. A doua zi cerul era senin de tot, cu puţin înainte îşi descăr-case mînia asupra oamenilor, iar acum le surîdea. Gospodarii îşi cercetau viile : stafidele erau pierdute, grămezi, grămezi de boabe Se vedeau îngropate în noroi... Pe la amiază tata s-a întors în grabă din Kastro ; dimineaţa, devreme, venise un prieten de-al lui, i-a şoptit ceva la ureche şi a plecat. Se zvonea că undeva într-un sat un agă a fost omorît de creştini, că turcii erau furioşi, creştinii apucau armele ; erau gata să se ridice. Turcii alergaţi spre Megalo Kastro să se pună la adăpost sigur după zidul veneţian.

Umblam prin vie cu mama şi cu sora mea să adunăm boabele

care mai rămăseseră pe araci. Arşiţa era în toi, aerul parcă fierbea.

Deodată, de pe drum, s-au auzit strigate şi zbierete, trecea o ceată de

oameni cu măgari încărcaţi cu ceaune, cu copai, cu turcoaice. în urma

lor alergau bărbaţi cu turban pe cap, înotînd prin mocirlă, unii

desculţi, 'alţii cu tălpile de la încălţări desfundate. Nu rosteau nici o

vorbă, urlau numai şi alergau spre Kastro. . — Turcii ! a şoptit mama.

Ne-a luat de subsuori şi ne-a dus în casă. Mă ţineam de fusta ei.

«- încotro aleargă, mamă, âm întrebat, ce vor să facă ? De ce

tremuri aşa ?

M-a mîngîiat pe cap : • j • . x

— O, Doamne, ce-ţ.i va fi dat să vezi, copile j Groaznic lucru e să

te naşti în Creta !

93

Am întredeschis uşurel fereastra şi ne-am uitat afară. Convoiul se vedea în'depărtare, apoi. a dispărut pe după măslini, pe drum se făcuse linişte.

— Haideţi să plecăm, a zis tata, repede, trebuie să ajungem înainte ele apusul soarelui.

. Mama m-a luat de mînă, tata şi-a scos pistolul de sub pernă şi 1-a cercetat dacă era încărcat, 1-a virît/îru buzunar şi a pornit în urma noastră.

Soarele era aproape de asfinţit cînd am intrat pe poarta fortificată ; pe străzi se, lăsase întunericul, oamenii alergau gi ubiţi, zăvorau porţile, mamele ieşeau şi-şi chemau copiii' în casă. Vecina noastră, turcoaica Fatma, ne-a văzut, dar nu ne-a dat bună-seara.

Tata s-a aşezat în locul lui obişnuit pe canapea, în colţ, lîngă fereastra dinspre .curte," mama stătea în picioare în faţa lui şi aştepta ; ştia că îi va spune ce avea de făcut. Tata şi-a scos punga cu tutun, şi-a răsucit o ţigară încet, pe îndelete, apoi, fără să ridice privirea, a zis :

— Nimeni sa nu pună piciorul dincolo de prag. Şi s-a întors spre mine încruntat : — Ţi-e frică •?

.. :— Nu ! i-am răspuns. — Şi dacă turcii sparg uşa ? Dacă o să intre şi o să te

înjunghie ? M-am cutremurat, simţeam parcă răceala cuţitului- pe gît. Am

vrut să strig da, mi-e frică, mi-e frică !, dar tata se uita fix la mine şi-mi era ruşine. Mi-am simţit pieptul umflat, inima plină de curaj bărbătesc.

— Chiar dacă mă vor înjunghia, am zis eu, nu mă tem de ei.

— Bine, a zis tata şi şi-a aprins o ţigară. Vara trecută, la ţară, cînd a murit bunicul, am dormit cu un unchi

de-al meu afară, pe,cîmp,da pepeni. Şi cînd era gata să adorm, deodată aud prr ! prr ! prr !, pîrîia ceva foarte ciudat. înfricoşat, m-am tras mai aproape de unchiu-meu,

— Ce se aude ? âm întrebat eu, mi-e frică." Unchiul s-a întors cu spatele la mine, nervos că-1 trezisem din

somn. .. ~7 Culcă-te, domnişorule, a zis el, n-ai mai aizit pîrî- itul ăsta ? Cresc pepenii ! -

£0

Tot astfel, în ziua aceea cînd tata se uita fix la mine, simţeam cum îmi creşte inima şi o auzeam cum pîrîie.

Megalo Kastro avea patru porţi fortificate ; turcii le încuiau în fiecare zi la apusul soarelui şi le descuiau cînd ■soarele răsărea. Nimeni nu intra şi nu ieşea din oraş toată noaptea, şi aşa se făcea că uneori creştinii cădeau în cursa de şoareci. Turcii începeau masacrul noaptea, cîtă vreme porţile stăteau zăvorite, pentru că erau mai mulţi decît noi şi aveau şi o garnizoană în orăşel. .,

Atunci am trăit cel dintîi masacru. După cîteva zile am văzut cu ochii mei de copil, dincolo de masca de -frumuseţe a mării, a cîmpiilor înverzite, a viilor încărcate de struguri, dincolo de pîinea albă şi de surîsul mamei, adevărata faţă a vieţii : hîrca.

Tot atunci a căzut tainic în măruntaiele mele o să-mînţă care avea să încolţească mult mai tîrziu, să înflorească şi să rodească în cel de-al treilea ochi înlăuntrul fiinţei mele : limpede; deschis ziua şi noaptea, neştiind ce înseamnă frica sau speranţa.

Am stat, cu mama şi cu sora mea, lipiţi unul de altul, baricadaţi în casă. De afară, din stradă, îi auzeam pe turcii dezlănţuiţi, care blestemau şi înjurau, spărgeau uşile şi îi înjunghiau pe creştini. Se auzea lătratul cîinilor, strigătele şi horcăiturile de moarte ale răniţilor şi un uruit în văzduh de parcă era cutremur. Tata.aştepta îndărătul uşii. Îmi amintesc că în mină avea o piatră lunguiaţă, o cute, cu care ascuţea un cuţit lung cu mîner negru. Aşteptam.

— Dacă turcii sparg uşa şi intră, ne-a zis tata, mai • bine vă omor cu mîna mea decît să cădeţi în mîînile lor,

Eu cu mama şi cu sora mea ne-am împăcat cu gîndul ăsta. Şi aşteptam.

Cred că în orele acelea am simţit că, dacă cele nevăzute ar putea fi vizibile, aş fi văzut cum inima mea se maturiza. Am simţit că în cîteva ore am trecut brusc de la copilărie la bărbăţie. ,

Şi astfel s-a scurs noaptea ; cînd s-a făcut ziuă. uruitul s-a mai potolit, moartea s-a îndepărtat. Am deschis cu mare băgare de seamă uşa şi ne-am strecurat capeteie afară ; femeile din vecini deschideau cu teamă ferestre şi cercetau strada. Atunci a apărut turcul care vindea

100

covrigi cu susan, un spin cu vocea piţigăiată. îşi striga cîntat jimblele cu scorţişoară şi covrigii cu susan, pe care îi ducea pe o tabla mare purtată pe cap. Ce plăcere era să-1 auzi, totul renăştea, părea că vedeam pentru prima oară cerul, norii şi tablaua plină de covrigi cu susan, atît de bine mirositori... Mama mi-a cumpărat şi mie unul, îl mestecam cu o plăcere de nedescris.

— Mamă, s-a sfîrşit masacrul ? am întrebat-o. Mama s-a înfricoşat : — Taci, taci, copile, numai pomeni cuvîntul ăsta ! Să

nu chemi răul ! Şi acum, cînd scriu cuvîntul „masacru

1", mi se' ridică pârul în cap

pentru că acest cuvînt, cînd eram copil, nu însemna doar şapte litere din alfabet puse una iîngă alta, ci un uruit fără sfîrşit; lovituri de picioare în uşă, femei care tremurau de groază şi bărbaţi care îşi incărcau armele şi îngenuncheau în spatele uşilor. Pentru cel care au copilărit pe vremea aceea în Creta erau cîteva cuvinte din care curgeau din belşug lacrimi şi sînge, cuvinte pentru care neamul întreg fusese crucificat : Libertate, Sfintul Minas, Revoluţie...

Cel care scrie are un destin nefericit şi ingrat, pentru că prin natura muncii sale foloseşte, euvinlul ca să-şi fixeze elanul interior. Fiecare cuvînt' e o scoică ce nu poate fi zdrobită şi care închide în ea o mare forţă explozivă';' ca să-i descoperi sensul trebuie s-o laşi să explodeze ca o bombă, ca să elibereze sufletul pe care-Cţine prizonier..

Era odată un rabin .care, cu lacrimi în ochi, îşi lua rămas bun de la nevastă şi de la-copii cînd mergea să-se roage la sinagogă pentru că nu ştia dacă va mai rămîne în viaţă după rugăciune. „Cînd rostesc un cuvînt, zicea el, de^ pildă, Dumnezeule, cuvîntul ăsta îmi zdrobeşte inima, mă cuprinde frica şi nu ştiu dacă voi mai avea puterea să spun mai departe...".

O, de s-ar afla cineva să citească în felul acesta un poem, ori cuvîntul „masacru", ori o scrisoare de dragoste din partea femeii iubite ori acest Raport al unui om care a luptat atît de mult în viaţă şi a împlinit atît de puţin !

A doua zi dimineaţa, devreme, teta' m-a luat de mînă : — Hai să

mergem, a zis.

101

Mama s-a speriat : — Unde duci copilul ? Nici un creştin n-a ieşit încă din

casă. ;— Hai, a repetat tata. A deschis uşa şi am ieşit.

— Unde ne ducem ? am întrebat eu şi mîna îmi tremura în palma lui uriaşă.

M-am uitat în sus şi în jos pe stradă, era pustie ; doar în colţul străzii,-două turcoaice spălau la fîntînă.

— Ti-e frică ? — Da ! — Nu-i nimic, o să te obişnuieşti. Am cotit după colţ şi am luat-o spre intrarea în port. Am trecut pe

lîngă o casă, care fumega încă, şi pe lingă multe altele cu uşile sparte, cu pragul stropit de sînge. Cînd am ajuns în parcul cel mare, la fîntina cu lei, lîngă platanul bătrîn, imens, tata s-a oprit :

— Uită-'te, a zis el arătînd cu mîna. M-am uitat spre platan şi am scos un ţipăt. Trei bărbaţi spînzuraţi

se legănau în platan, desculţi, numai cu cămaşa pe ei, şi limbile vinete le atîrnau afară din gură. Neputind să suport priveliştea, am întors capul şi m-am agăţat de genunchii tatii. Dar el m-a prins de cap cu mîinile şi m-a iniors spre platan.

— Uită-te, mi-a poruncit. Privirea mi s-a umplut de imaginea lor. — Atît cit vei trăi, auzi, să ai înaintea ochilor morţii ăştia. \ — Cine i-a omorît ? — Libertatea, fie binecuvîntată ! Atunci n-am înţeles. Cu ochii holbaţi mă uitam la cele trei trupuri

care se legănau-încet printre frunzele galbene ale platanului.

Tata s-a uitat în jur cu auzul încordat ; strada era pustie. S-a întors către mine.

-— Ai putea să pui mîna pe ei ?

■— Nu, am răspuns îngrozit. \

— Ba poţi... Vino !

Ne-ara apropiat, tata şi-a făcut cruce decîteva ori, repede :

— Pune mîna pe picioarele lor, mi-a poruncit el.

102

/

Mi-a luat mîna, am simţit răceala, asprimea pielii în vîrful degetelor, erau încă umede de rouă nopţii.

— Sărulă-le picioarele, închină-tc ! mi-a poruncit tata. Văzînd că mi se face rău, m-a luat de subsuori, m-a

ridicat şi mi-a aplecat capul forţîndu-rnă să-mi lipesc gura de picioarele lor ţepene.

M-a lăsat apoi jos, nu mă mai ţineau picioarele. S-a aplecat şi s-a uitat la mine :

— Iţi va prinde bine lucrul ăsta, a zis. Iar m-a luat de mînă şi ne-am întors acasă. Mama stătea

după uşă şi ne aştepta nerăbdătoare. — Pentru numele lui Dumnezeu, unde aţi fost ? a întrebat

şi m-a luat în braţe, sărutîndu-mă cu patimă. — Am fost să ne închirtăm, a răspuns tata şi mi-a aruncat

o-privire plină ele încredere.

Porţile oraşului au rămas închise trei zile. în şir ; în cea de a patra s-au deschis ; dar turcii clădeau tîrcoale pe străzi, cafenelele gemeau de ei, se adunau .în moschei, clocotul din ei nu se potolise, în ochi li se citea ura ; Creta era gata să ia foc —■ era de-ajuns o singură seînteie. Creştinii care aveau copii se îmbarcau spre Grecia liberă, cei care nu aveau copii părăseau Megalo -Kastro şi o luau- spre munţi. Noi ne aflam printre cei care se îndreptau spre port cu gînd de plecare ; tata mergea înainte, mama şi soră-mea după el, iar eu la urmă.-

— Noi, bărbaţii, trebuie să apărăm femeile, zicea tata (n-aveam nici opt ani), eu o să merg înainte iar tu la urmă. Şi fii cu ochii în patru !

Am trecut pe lingă, casele incendiate din vecini. Victimele nu fuseseră încă luate, morţii începuseră să miroasă. In faţa unei porţi tata s-a aplecat şi a cules de pe jos o piatră stropită cu sînge :

— Păstreaz-o ! mi-a zis el. Am început să înţeleg de ce-tata se purta cu atita cruzime ;

el nu aplica legile Noii Pedagogii, el urma o lege veche, una care nu ştia ce înseamnă îndurarea şi care era singura în stare să ne apere neamul. Iată de ce lupul îşi învaţă puiul iubit — întîiul născut — să vîneze şi să ucidă, sa scape de capcane prin vicleşug şi curaj. Datorită pedagogiei aspre a tatălui meu am avut îndîrjirea şi puterea

103

de a îndura vremurile grele. Acestei asprimi îi datorez, de asemenea, toate gîndurile nesupuse care mă stăpînesc şi acum, la apusul vieţii, şi care nu vor să ceară îndurare nici lui Dumnezeu, nici diavolului.

—• Hai să mergem în odaia ta să luăm o hotărîre, îmi spusese tata înainte de plecare.

S-a oprit în mijlocul camerei şi a arătat spre harta mare a Greciei, agăţată pe perete.

— Nu vreau nici la Pireu, nici la Atena ; acolo o să se adune toţi. Apoi o să înceapă să se vaite că n-o să aibă ce mînca şi-o să ajungă să cerşească. Nimic nu mă dezgustă mai mult ca asta. Alege o insulă !

— Care vreau eu ? — Da, care vrei tu ! M-am urcat pe scaun, mi-am plimbat privirea peste toate

insulele din Marea Egee : pete verzi în marea albastră.; de la Saritorin mi-am plimbat degetul spre Melos, Siphnos. Mykonos şi Păros ; la Naxos m-am oprit.

— La Naxos ! am spus eu. îmi plăcea forma şi numele ei. Cum aş fi putut să ghicesc ce rol hotărîtor va juca în viaţa mea acea fatală alegere întâmplătoare ?

— La Naxos, am repetat eu, uitîndu-mă la tata. — Bine, mi-a răspuns, să mergem atunci la Naxos.

\

Naxos

Era o insulă fermecătoare şi liniştită, peste tot vedeai grămezi de pepeni, de piersici, de smochine. Marea era mereu calmă. Mă uitam la oameni, pe chipul lor se citea bunătatea, nu se temeau de turci, nici de cutremure, prin ochi nu le treceau flăcări. Libertatea,stinsese aici dorul de libertate, viaţa curgea mulţumită, şi calmă într-o ordine prestabilită, era ca'o apă adormită, chiar dacă, uneori, se tulbura, nu izbucnea niciodată o adevărată furtună. Plimbîndu-mă prin Naxos, primul dar de care am devenit conştient a fost siguranţa, şi, ceva.mai tîrziu, urîtul. L-am cunoscut pe domnul Lazaros, un naxiot bogat care avea o livadă splendidă la Engares, la o oră de oraş. Ne-a invitat la el şi am stat acolo două săptămâni. Ce belşug, c.e pomi încărcaţi de rod, Ce fericire desăvîrşiţă ! .Creta devenise o imagine din poveşti, un nor ameninţător din depărtare.. Nici tu panică, nici .tu vărsare de sînge, nici luptă pentru libertaste, toate s-au topit şi au pierit în moleşeala din Naxos.

într-un dulap din vila lui de la ţară am dat peste o grămadă de cărţi îngălbenite de vreme. Le-am luat pe toate şi în fiecare zi mă aşezam sub un măslin şi le răsfoiam cu lăcomie. Mă uitam la pozele vechi, ştei'se, cu cayaVt:ri şi cu domniţe,, cu fiare sălbatice şi jungle cu bananieri ; în unele vedeam mări îngheţate, vapoare prinse de gheţuri şi pui de urşi rostogolindu-se prin zăpadă, pufoşi, de vată ;" în altele, aflam oraşe îndepărtate, cu coşuri înalte, cu muncitori şi cu focuri uriaşe...

Pricepeam tot mai mult, lumea devenea tot mai largă ; imaginaţia mea era populată cu arbori gigantici, cu animale ciudate, cu oameni negri şi galbeni, şi unele pasaje pe care

105

'le citisem mă tulburau. într-o carte îngălbenită de vreme am dat peste spusele astea : „Fericit e omul care a văzut multe mări şi ţărr'. Şi în alta : „Mai bine taur o zi. decît bou un an". Nu înţelegeam prea bine ce voiau să spună, dar ştiam un singur lucru : n-aş fi vrut să fiu bou. închideam cartea, trăgeam în piept aerul înmiresmat cu ochii ţintă la piersicii şl la caişii încărcaţi de roade ; eram încă un gîndăcel cu «aripile nedesfăcute care îşi făcea, vira picioruşele, trudindu-se să zboare, dar inimioara îi tremura de frică : va reuşi, ori nu va reuşi ? încă puţină răbdare...

Aveam răbdare, fără să-mi dau seama'mă pregăteam, în taină, sufleteşte, pentru clipa cînd rhi-ar fi cresciu aripile şi aş fi putut să zbor.

Nepoata domnului Lăzaros, un băieţoi de fată de doi-sprezece ani, pe care o chema Stela, îşi atîrnase leagănul într-un măşlm tocmai lîngă mine. Se legăna în văzduh şi t'înta ; cum se" mişca, i se ridica rochia si genunchii rotunzi, albi ca zăpada, străluceau în soare. ,Nu mai puteam s-o aud cîntînd şi nici să mă uit la genunchii ei, şi Lntr-o zi am trîntit cartea furios. Ea s-a uitat la mine şi a~ izbucnit în rîs mestecînd mai departe. Tot timpul mă tachina cu cîntece glumeţe ; le-am uitat pe toate în afară de unul :

- Lasă-ţi ochii negri în'jos, Comoara mea, privirea ia mă arde.

— Stela ! am strigat mînios, ori pleci tu, ori plec eu ! A sărit din leagăn : N

— Hai să plecam amîndoi, a răspuns ea fără să mai

rîdă. Apoi cobarînd glasul : Hai să plecăm împreună, bietul meu prieten, pentru* ca de luni te vor închide în şcoala catolică ; l-am auzit pe unchiul vorbind cu taică-tău.

La Naxos, în cetatea în care locuiau de secole cuceritorii franci, se afla faimoasa şcoală franceză condusă de preoţi catolici. împreună cu tata rie-am urcat într-o zi pînă acolo, tata s-a tot uitat şi apoi a dat din cap :

— Un băiat poate primi o educaţie bună aici, dar dascălii, naiba să.-i ia, sînt catolici, te pot atrage la cato licism. .

Deşi n-ara mai vorbit despre şcoală, îmi dădeam ssama «ă ideea îl preocupa, dar nu ştia ce hotărîre să ia. într-o

iOS

seară. Stela m-a pus în gardă că tata voia să mă ia cu el după cină la o plimbare prin grădină. Răsărise luna, totul era liniştit şi înmiresmat.

Multă vreme n-a zis nimic ; cînd să ne întoarcem spre. casa. s-a

oprit şi mi-a zis : — Revoluţia din Creta poate dura mult ; eu o să mă

întorc acolo, nu-mi pot părăsi tovarăşii de luptă ca să mă plimb prin grădini, în fiecare noapte bunicu-tău îmi apare în vis şi mă dojeneşte ; trebuie să plec. Dar în vremea festa tu n-ar trebui să stai degeaba, vreau să fac om clin tine.

Şi iar a tăcut, a mai făcut cîţiva paşi, apoi s-a oprit r — Ai înţeles, m-a întrebat, vreau să fac om din tine — asta

înseamnă să fii folositor patriei. Destul de rău că eşti făcut pentru carte şi nu pentru luptă, dar, clin nefericire, nu putem să mai facem nimic. E drumul tău, mergi pe el. Ai înţeles ? învaţă ca să poţi ajuta Creta să-şi recapete libertatea. Lucrul ăsta să-ţi fie ţelul, altminteri s-o ia naiba de învăţătură ! Nu vreau să te fac nici dascăl, nici călugăr, nici înţelept ca Solomon. Fii < cu băgare de seamă ! Eu am pornit pe-un drum, acum ,e rîndui tău. Dacă n-o să poţi ajuta Creta nici cu arma, nici cu scrisul, e păcat să trăieşi.

— Mi-e frică de părinţii catolici, am zis eu.

— Şi mie. Un bărbat adevărat se teme. dar îşi înv. teama. Am încredere în tine, am încredere în sîngele care îţi curge prin vine — sîngele Cretei. Haide, fă-ţi cruce, strînge pumnii şi de luni, dacă Dumnezeu ne ajută, mergem să te înscriu la catolici.

în ziua în care am urcat împreună cu tata spre cetate, ploua— o burniţă rară de-toamnă care întuneca străzile, în spatele nostru marea suspina, un vînt uşor smulgea frunzele din copaci ; cădeau uîia după alta, galbene, cafenii, împodobind suişul jilav. Norii alergau pe deasupra noastră goniţi de un vînt puternic care sufla în straturile de sus ; cu capul dat pe spate mă uitam lacom cum alergau,' se-uneau, se despărţeau, cum îşi lăsau în jos ciucurii lungi şi suri pînă la pămînt. De copil îmi plăcea să stau în curte, culcat pe spate, şi să privesc norii. Adeseori treceau ca

0 P

asă

re — un corb, o rîndunică ori un

porumbel — şi mă identificam cu pasărea atît de puternic încît îi simţeam căldura pieptului în palmă.

107

—■ Marigo, eu cred că băiatul tău o să fie un visător, i-a zis mamei într-o zi vecina noastră, madame Penelopa, e veşnic cu capul în nori.

—- Nu-i nimic, Penelopa, i-a răspuns mama, cînd va intra în viaţă îşi va coborî el capul din nori.

Dar nu venise încă timpul şi'în ziua aceea priveam cu admiraţie norii, în vreme ce urcam, spre cetate. Mă împiedicam tot timpul şi alunecam. Tata* m-a apucat de umăr şi mă ţinea strîns.

— Lasă norii, uită-te la picioare, dacă nu viei să cazi şi să te nenoroceşti. O fată, cu uh chip şters, s-a ivit de sub poarta boltită a unei case pe jumătate ruinată, şi se uita la cer. Era foarte palidă şi slabă, cu o expresie de nobleţe pe chip şi tremura toată acoperită cu un şal zdrenţăros. Mai tîrziu am aflat ca făcea parte dintr-o familie de nobili catolici, de duci şi contese, care cu secole în urmă cuceriseră Naxo-sul construindu-şi castelul acela. L-ău aşezat în cel mai înalt punct al cetăţii, de unde puteau să-i observe şi să-i vegheze pe plebeii ortodocşi, în truda lor zilnică din port şi de pe cimpia. din vale. Acum scăpătaseră, erau săraci, palatele erau în ruină, iar nobilele lor strănepoate se veştejeau şi mureau de foame, neputîndti-se mărita pentru că bărbaţii din neamul lor dispăruseră, şi cei care erau' nu voiau să se însoare sau n-ar fi putut să ţină nevastă şi copii. Pe de altă parte, să se mărite cu unul din neamul sărman ortodox era un lucru pe care nu se cuvenea să-1 facă nişte doamne de viţă nobilă ; ţineau mîndria la loc de cinste, pentru că mîndria era tot ce le rămăsese... Fata s-a uitat o clipă spre cer şi s-a retras iar înăuntru, îmi. amintesc tot, absolut tot ce s-a întîmplat în ziua cînd urcam spre cetate să mă înscriu, la şcoala catolică. Parcă văd şi acum pisica ce şedea pe-o treaptă în ploaie ; era albă cu pete galbene. Şi fetişcana desculţă, care ducea o lopăţică'de jăratic şi fugea, cu faţa luminată de, reflexele roşii ale cărbunilor aprinşi.

— Iată-ne ajunşi,-xa zis tata, şi a bătut cu pumnul în

poarta cea mare. ', • Acesta a fost primul salt şi probabil saltul decisiv din viaţa mea

spirituală. O poartă fermecată s-a deschis în mwitea mea purtîndu-mă într-o lume uimitoare. Pînă atunci Creta şi Grecia fuseseră o mică arenă în care su-

103

fletul meu-, în veşnică luptă, se simţise izolat ; acum lumea se lărgea, se împărţea altfel şi pieptul meu de adolescent se trudea să ie cuprindă. Pînă atunci presimţeam, dar nu aveam certitudinea că lumea era atît de largă şi că suferinţa şi truda erau tovarăşii de drum şi de arme ai tuturor oamenilor, nu numai ai celor din Creta. Şi mai presus de toate aveam presimţirea unei mari taine : că prin poezie toate suferinţele şi truda pot deveni vise, că, oricît ar fi de trecătoare, poezia le face nemuritoare tran-formîndu-le în viers.

Pînă atunci mă lăsasem mînat de cîteva pasiuni primare : frica* lupta pentru a învinge frica şi dorin-ţa de libertate. In sufletul meu au prins viaţă alte două patimi : dorinţa de frumos şi setea de cunoaştere. Voiam să citesc şi să cunosc, să văd tărîmuri îndepărtate, să sufăr şi să mă bucur. Lumea era mult mai mare decît Grecia, suferinţele lumii erau mai mari decît ale noastre şi dorul de libertate nu era un privilegiu exclusiv • al Cretei, ci era eterna luptă a umanităţii. Dar Creta n-a pălit în mintea mea, lumea întreagă se desfăşura în -sufletul meu ca o Cretă gigantică asuprită de tot felul de „turci", ridicîn-du-se fără încetare, cerînd libertate. Astfel, convertind lumea întreagă în imaginea Cretei, am simţit în anii adolescenţei suferinţa şi chinul întregii umanităţi.

în şcoala, franceză se adunaseră elevi din toată Grecia. Eu eram cretan şi Creta era în luptă cu turcii,pe atunci, de aceea am crezut că datoria mea era să nu-mi fac patria de ruşine ; aveam datoria să fiu primul din clasă. Această convingere care, cred eu, nu izvora din orgoliu, ci din sentimentul datoriei faţă de neam, mi-a dat putere şi, în scurt timp, mi-am întrecut colegii ; nu eu, ci Creta îi întrecuse.

Şi astfel treceau lunile una după alta, într-o stare de beţie pe care înainte n-o cunoscusem, o nemaipomenită dorinţă de a- învăţa şi de a mă ridica, de a urmări pasărea aibastră care (am descoperit mai tîrziu) se numea Spirit, îndrăzneala minţii era foarte mare. aşa că într-o zi am luat -.otărîrea .necugetată să scriu în dreptul fiecărui cuvinte din dicţionarul francez echivalentul său grecesc, Treaba asta mi-a luat luni de zile, folosind diverse .lexicoane şi cînd. în sfîrşit, dicţionarul francez fusese tradus, l-am luat şi i l-am arătat, foarte mîndru, lui Pere Lau-

109

rent, directorul şcolii. Era un preot catolic învăţat, tăcut, cu ochi ■ cenuşii, cu un zîmbet amar şi o barbă stufoasă, blondă cu fire albe. A luat dicţionarul, 1-a răsfoit şi, uitîndu-se la mine, a pus palma pe creştetul meu de parcă voia să mă binecuvînteze :

— Ceea ce ai făcut, tinere creţan, a zis el, demonstrează că într-o zi ai să ajungi un om mare. Eşti norocos că ţi-ai găsit calea de tinăr : drumul ştiinţei e calea ia. Domnul să te binecuvînteze !

Mîndru, m-am dus şi la directorul adjunct, Pete Leiievre, un călugăr cu ochi jucăuşi, căruia îi plăcea viaţa, care rîdea mereu, ne spunea glume şi se distra împreună cu noi. La sfîrşitul săptămînii ne ducea în excursie la grădina şcolii de la ţară. Acolo, scăpaţi de Pere Laurent, ne încăieram şi rîdeam, mîncam fructe, ne rostogoleam prin iarbă şi uitam de grijile săptămînii ! Am alergat să-1 găsesc pe. Pere Leiievre să-i arăt isprava mea. Era în curte şi uda un strat de crini. A luat dicţionarul şi 1-a răsfoit foarte, -foarte încet, uitîndu-se pjin el ; cu cît se uita. cu atît se aprindea mai tare Ia faţă. Deodată a ridicat dicţionarul şi mi 1-a azvîriit drept în faţă :

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, a strigat. Tu, ce eşti,' un băiat tînăr, ori un bătrîn slab de minte ? De ce-ţi pierzi vremea cu lucruri de om bătrîn ? în lac să rîzi, să te distrezi şi să te uiţi după fetele care trec pe sub fe reastră, stai ca un bătrîn ramolit şi traduci dicţionare ! Pleacă, pleacă din ochii mei ! Şi ţine minte ce-ţi spun, daeă ai apucat pe calea asta nu se va alege nimic de tine — în vecii vecilor ! Vei ajunge un biet dascăl gîrbo- yit, cu ochelari pe nas. Dacă eşti un cretan adevărat, azvîrle pe foc dicţionarul ăsta blestemat şi adu-mi cenuşa. Acum, piei din ochii mei !

Am plecat într-o stare de totală confuzie. Cine avea dreptate, ce să fac ? Care dintre cele două drumuri era cel drept ? întrebarea m-a chinuit ani de zile şi cînd, în sfîrşit, am descoperit care era drumul cel drept, părul îmi albise. Sufletul meu şovăia ca, măgarul lui Buridan între Pere, Laurent şi Pere Leiievre. Mă uitam la dicţionarul cu vorbele greceşti scrise mărunt, pe margine, cu cerneală roşie, şi mi se rupea inima cînd mă gîndeam la sfatul lui Pere Leiievre. Nu, nu aveam curajul să-1 arunc p<

110

gj să-i duc cenuşa. Mult mai tîrziu, cînd am înţeles, l-am azvhiit în foc. Dar n-am mai strîns cenuşa pentru că pere Lelievre murise demult.

îndată ce m-a înscris la şcoală şi m-a instalat, tata s-a îmbarcat pe un caic şi a plecat în taină spre Creta, la luptă. O dată am primit de la el o scrisorică pe un petic de hîrtie care mirosea a praf de puşcă :

../îmi fac datoria luptîndu-mă cu turcii, şi tu ai de luptat, ţine-te bine şi nu te lăsa momit de catolici, sînt nişte cîini la fel ca turcii. Nu uita că eşti cretan şi că mintea nu e numai a ţa, aparţine şi Cretei. Ascute-ţi mintea cît mai mult, ca într-o zi s-o pui în slujba eliberării Cretei. Daca n-o poţi ajuta cu arma, ajut-o cu mintea : e şi asta o armă ca oricare alta. înţelegi ce-ţi spun ? Spu-.-ne-mi că înţelegi ! Atît pentru azi, pentru mîine şi pentru totdeauna. Să nu mă faci de rîs !"

Simţeam povara Cretei întregi pe umerii mei ; dacă1

nu reuşeam să-mi învăţ lecţiile ca lumea, să înţeleg o problemă la matematică, mi se părea că fac Creta de ruşine. Am renunţat la nepăsarea, la prospeţimea §i nestatornicia copilăriei ; mă .uitam la colegii mei care rîdeau şi se jucau, aş fi vrut şi eu să rid şi să- mă joc, dar Creta lupta, se afla în pericol. Mai grozav era faptul că profesorii şi elevii nu-mi mai spuneau pe nume, toţi îmi ziceau „cretanul" şi lucrul ăsta era o continuă şi apăsătoare adu-

1 cere aminte a datoriei mele.

Nu-mi era frică de convertirea mea la catoliejsm ; nu pentru faptul că aş fi înţeles, care era adevărata credinţă, ci un alt fapt, în aparenţă nesemnificativ, m-a înrîurit mai -mult deeît toate doctrinele teologice." în fiecare dimineaţă era obligatoriu să ne adunăm în capelă, o cămăruţă goală, în mijlocul clădirii, pe cît de caldă vara, pe atît de rece iarna, cu două statui de ipsos vopsit, Isus şi Măria. In altar erau buchete de crini_albi în vase înalte de sticlă. Cum nimeni nu avea grijă* crinii rămîneau zile întregi in aceeaşi apă care devenea vîscoasă şi cînd intram în capelă, dimineaţa, îmi venea să vărs de miros ; îmi amintesc că o dată am şi leşinat. Şi astfel, treptat, crinii veştejişi capela catolica s-au unit indisolubil în mintea mea Şi de atunci, veşnic, numai gîndul de a trece la catolici îmi produce greaţă.

i N % - , 111

mon mă îndemna. Ce \ aibă acest demon lăuntri tuţii, luînd chiar înfăţ, devreme sau mai tîrziu,

v\

Şi, într-adevăr, i ■aţă a sosit de la, H< Iile catolice clin Levant. cu căptuşeală violetă, o largi, ciorapi fini. violei piatră violetă. li. incit în clipa Ln i are a .siguri că era oi are e: grădinile raiului pe aceea cu inelul do ai Toţi am simţii i pînă în vîrfu creierul ni .si .

Pere Laurent ti că .la plecare mi-a : el în cameră, m-a poftit rele sale.

— Ai vrea să dulce ca mierea.

— Unde. am ir

Cardinalul a rîs boană şi şi«ra.v vîrît-o era proaspăt bărbierit. cîte oii îşi

mişca braţul, Ştiu, ştiu, a zis c

îcienie şi ce răbdare trebuie să c care se ascunde în spatele vir-< virtuţii,

convins că, mai ,i şi rîndul său ! ;.i /i i-a venit rîndul. într-o dimie

cardinalul care inspecta şco-; o haină neagră de mătase, ie violetă pătrată cu boruri pe deget purta un inel- cu Mrul

său o-undă. de parfum, ut înaintea noastră am fost ră care coborîse chiar

din îs o in mă. pitnuţă, albă şi curată, i ne-a dat binecuvântarea sa. a

străbătîndu-ne din cap am fi băut viii vechi şi

ist■ pi ere mine,, pentru emn să-1 urmez. Ne-am dus la

tau pe un scăunel la picioa-

e ? rn-a întrebat cu o voce

Şi totuşi am trăit clipa (şi azi îmi amintesc ruşinat) cina am fost pe punctul de a-mi trăda credinţa. De ce ? Un de-

ins, eu sînt din Creta. ,-his o cutiuţă, a luat o bom-ă. Gura îi era mică, rotundă, ea buzele. roşii, cărnoase. De nea p undă de lavandă. . tiu totul despre tine. Eşti din Creta, cu alte cuvinte un ţap sălbatic, dar ascultă-mă cu răbdare : vom ajunge la .Roma, în oraşul sfînt, vei merge la e şcoală mare ca -să-ţi continui studiile să ajungi cineva şi, cine ştie, poate într-o zi vei purta veşmîntul de cardinal pe care îl port eu acum. Şi nu uita că, dacă cineva din insula ta va fi ales Papă într-o zi, părintele creştinătăţii, va fi mai mare decît un împărat ! Atunci vei putea face în aşa fel încît să eliberezi Creta... Asculţi ce-ţi spun ?

— Da, ascult, am şoptit ; îmi ridicasem capul şi ascultam cu lăcomie.

— în clipa asta, copilul meu, viaţa ta stă în cumpănă, dacă vei zice da, eşti salvat.; dacă vei zice nu. eşti pierdut Ce se va alege de tine dacă rămîi tatăl tău ? — E negustor.

— Ei bine, vei ajunge şi tu negustor, ori în c bun caz, avocat sau doctor, adică un nimeni. Grecia o provincie ; lasă provincia, copilul meu. mi foarte multe despre tine, mi-ar părea rău să te pit

Inima îmi bătea să se spargă. Iar se deschide; căi în faţa- mea. Pe care să merg ? La cine să alor ajute ? Pere Laurent mă împingea pe o cale. Pere pe alta. Care era calea .cea dreaptă ? C pe tata ?

aici

Cînd mi-am adus ai se întorsese din Creta era grav rănit la braţ veacuri şi după atîta şise cu tălpile însînge prinţul George şi i-a < nerăbdare vremea cînd

Imediat după înto; mă vadă ; întîi nu l-ai înainte şi un zîmbet, oară, îi juca pe buze.

— Cum .merge ? Au reuşit să te atragă de pârlea lor 1 m-a întrebat rîzînd.

M-ăm'făcut roşu ca focul. Mi-a pus mîna lui mare pe creştet : .— Am glumit, am încredere în tine. Amintindu-mi de tata în prezenţa cardinalului, cred că mă

făcusem palid pentru că prelatul mi-a pus mîna lui pîinuţă, cu blîndeţe, pe creştet, şi m-a întrebat ;

— La ce te gîndeşti ? — La ce-ar zice tatăl meu, am îngînat.

— El nu trebuie să ştie, nu trebuie să ştie nimeni ; vom pleca în taină, la noapte.'

— Dar mama ce-o să zică ? O să plîngă după mine.

— Cine nu-şi lasă mama şi tatăl nu poate veni după

mine. Acestea sînt cuvintele Domnului. Am

tăcut...

113

Cu ocupa

cioar spus

rzi aici. u două ; să mă .elievrt

întreb

-au

ir 11

ite ele tata m-a ; nirosea încă a u'mele tăceau a tige care ciirses te pe pămîntul inelul de logot reţa şi Grecia s< ercui din Creta, recunoscut : era 2' care îl vedei

rpucat I nea. Abia praf de puşci cum, -după a1

ibe ian.

ii neg pentr

— De acord, i-am zis apoi cardinalului sărutîndu-i dreapta, îmi voi uita mama şi tatăl.

— în clipa asta, fiul meu, am văzut cum spiritul sfînt s-a pogorît deasupra creştetului tău, eşti salvat.

Spunînd acestea, şi-a scos inelul cu ametist, pe care îl purta, ca să-1 sărut.

în. trei zile trebuia să plecăm. Aş fi vrut să-mi văd părinţii ca să-mi iau rămas bun de la ei măcar în gînd, dar cardinalul nu mi-a dat voie.

— Adevăratul bărbat e acela care îi lasă pe cei dragi fără să-şi ia rămas bun.

Dorind să fiu un bărbat adevărat, încercam să mă arăt nepăsător şi am tăcut -din gură. Nu citisem în vieţile sfinţilor de atîtea ori că pustnicii făceau la fel cînd plecau in deşert ? Nu-şi luau rămas bun şi nu priveau înapoi spre mamele lor. Şi eu trebuia să fac la fel.

Am primit o droaie de cărţi grele, legate în aur, am citit despre eterna Romă şi despre sfîntul' părinte, Papa. mă cuprindea ameţeala privind.ilustraţiile : Sfîntul Petru. Vaticanul, picturile, statuile...

Totul mergea strună ; în gîndul meu eram deja plecat, traversasem marea, ajunsesem în oraşul sfînt şi îmi ter-.minasem studiile ; purtam o tichie mare, purpurie, ou un ciucure de mătase şi pe degetul mijlociu de la mîna dreaptă zăream un ametist misterios strălucind în întuneric... în momentul acela a intervenit destinul, brusc a întins braţul şi mi-a închis drumul. Cineva i-o fi şoptit tatălui meu : „Papistaşii vor -să-ţi ia băiatul !" Era noapte, aprigul cretan a sărit din culcuş, a luat cu el cîţiva barcagii şi pescari pe care îi cunoştea. Purtau torţe aprinse şi aveau un bidon cu petrol, drugi de fier şi tîrnăcoape, şi-au apucat-o spre cetate. Au început să bată în. poartă, urlînd c-o să-i dea foc. Călugării s-au speriat. Pere Laurent, cu scufia de noapte pe. cap, ieşise la fereastra şi-i implora vorbind o greacă amestecată cu franceză.

— Daţi-mi băiatul, striga tata învîrtind torţa aprinsă, daţi-mi băiatul, cîini de papistaşi, altfel vă dau foc şi vă omor cu securea. - .

M-au sculat m-am îmbrăcat cît am putut de repede, şi mi-au dat drumul, într-uh coş, pe fereastră, drept în

114

braţele tatii. M-a apucat de ceafă şi m-a dat de trei ori cu capul de pămînt, apoi s-a întors .spre tovarăşii, lui : ' • — Stingeţi torţele şi haideţi să plecăm.

Trei zile, tata n-a vorbit cu mine, credea că fusesem botezat, a poruncit să fiu spălat, să mă ungă cu untdelemn din candela Fecioarei, să-mi schimb hainele şi a chemat preotul să mă stropească cu apă sfinţită, ca să mă vindec de toate spurcăciunile papistăşeşti. Apoi s-a întors spre mine.:

— Iudă ! a şuierat printre dinţi şi a scuipat de trei'ori în văzduh.

Dar Dumnezeu e mare şi după cîteva săptămîni s-a auzit o veste bună : prinţul George al grecilor era în drum spre Creta s-o ia în stăpînire. Tata a sărit în sus, a bătut trei mătănii şi s-a dus drept la bărbier. Nu pusese încă briciul pe obraji, îşi lăsase barba să-i crească pe piept, în jos, pentru că purta doliu după Creta robită. De asta nu rîdea niciodată şi de asta se înfuria cînd vedea vreun creştin că rîde. în mintea lui rîsul degenerase într-un act lipsit de patriotism. Dar acum, slavă Domnului, Creta era liberă. S-a dus drept la bărbier şi, cînd s-a întors, faţa Iui proaspăt rasă, întinerită, strălucea şi toată casa se umpluse de mirosul lavandei pe care bărbierul i-o turnase pe cap.

Apoi s-a întors către mama şi a arătat spre mine zîmbind : — Creta e liberă acum, ce-a fost, a fost, să-1 iertăm

şi pe Iuda ! Cîteva zile mai tîrziu ne-am îmbarcat spre Creta. Ce

călătorie triumfală a fost şi cum pătrundea soarele în ziua aceea de toamnă pînă în a'dîncul inimilor noastre ! Oh, cît de lungă a fost traversarea" Mării Egee cu vaporul [ Zorile l-au găsit pe tata aplecat la prora, uitîndu-se spre miazăzi şi, dacă privirea omenească ar fi fost în stare să mute munţi din loc, am fi văzut Creta trecînd ca o fregată pe dinaintea ochilor noştri.

Libertatea

Ochii mi se umplu de lacrimi, şi azi, după atîţia ani, cînd îmi amintesc de ziua aceea : ziua în care prinţul George al Greciei, cu alte cuvinte Libertatea, a păşit pe pămîntul Cretei. Truda omului e cu adevărat un jurămînt de taină neîntrerupt. Ce e biata scoarţă a pămîntului — o materie inferioară, instabilă, plină de crăpături — pe care oameni, plini de noroi şi de sînge, Se tîrăsc cerînd libertatea ? Ce înduioşător e să-i vezi pe greci în fruntea tuturor — suind urcuşul fără de sfîrşit şi deschizînd calea, dacă nu cu hlamida şi cu suliţa, cu brîul încins peste pulpana hainelor, cu. carabinele de la 1823, purtînd pantaloni largi de cretan !

îmi aduc aminte de un căpitan cretan, un biet cioban care duhnea a bălegar şi a ţap. Tocmai se întorsese din război unde se luptase ca un leu ; într-o după-amiază eram la el la stînă cînd a primit o diplomă pe un per gament, scris cu litere mari, roşii şi negre, de la „Frăţia Cretană" din Atena : îl felicitau pentru faptele sale de vitejie şi-1 proclamau erou. ■ -*"

— Ce-i cu hîrtia asta ? 1-a întrebat iritat pe cel care-o adusese, au intrat cumva oile mele în vreun lan de grîu ? Trebuie să plătesc pagubele ?

Trimisul, foarte bucuros, a desfăşurat pergamentul şi 1-a citit cu glas tare.

— Zi mai pe limba mea, să pot înţelege, ce vrea să zică ? • • • .

— Că eşti erou, şi patria ţi-a trimis această diplomă s-o pui în ramă, să rămînă copiilor dumitale.

Căpitanul a întins o labă de uriaş : — Ia dă-o-ncoace~î"~

116

A luat pergamentul, 1-a rupt în bucăţi şi 1-a aruncat în Ioc ; tocmai fierbea o căldare cu lapte.

— Du-te şi spune-le că nu m-am luptat ca să primesc un petic de hîrtie, ci ca să fac istoria.

Să fac istoria ! Ciobanul acela sărman simţise pi ea bine ce voia să spună, dar nu ştia cum. Ori poate a spus-o într-un chip sublim ?

Trimisul s-a întristat văzînd pergamentul pe foc ; căpitanul s-a ridicat, a umplut o cană cu lapte, a tăiat în o bucată de caş, a luat două pîinişoare de orz, s-a spre celălalt şi i-a zis :' ■

— Hai, frate, nu te supăra, mănîncă şi bea. dă-b naibii rtie ! Să. te spui, mă auzi, să le spui că nu-mi trebuie

"plată, eu lupt pentru că îmi place să lupt, aşa să le spui. Şi acum fă ce ţi-am spus : mănîncă !

Două au fost cele mai importante zile din viaţa mea.: prima.,ziua în care prinţul George a pus piciorul pe pă-mîntul Cretei, a doua, la Moscova, mult mai tîrziu, la cea de a zecea. aniversare a Revoluţiei ruse. în aceste două zile am simţit că zidurile — trupul, mintea şi sufletul — se puteau prăbuşi, că umanitatea putea reveni, după o rătăcire înşîngerată, înfricoşătoare, la vechea şi divina sa unitate. în starea aceasta nu mai există „eu", „tu", şi „el", totul formează o unitate şi această unitate e o beţie profundă în care moartea îşi pierde coasa î încetează' să mai existe. Luaţi separat, murim unul cile unul, dar cu toţii, laolaltă, sîntem nemuritori. Ca nişte- fii risipitori, după ce am îndurat foamea, setea şi revolta, ne deschidem braţele să-i cuprindem pe cei doi părinţi, cerul şi pămîntul.

Cu lacrimile şiroind din ochi pe bărbile lor de oşteni, căpitanii din Creta îşi azvîrleau legăturile de pe cap în văzduh, mamele îşi înălţau pruncii să-1 poată vedea pe uriaşul cel blond, pe prinţul din poveste care a auzit cel dintîi plînsul de veacuri al Cretei şi a pornit să elibereze insula. Ochii sticloşi ai cretanilor erau aţintiţi de veacuri spre mare. E aici! Nu, încă n-a apărut, dar .poate să apară dintr-o clipă în,alta...-Uneori li se părea un nor de primăvară, ori o pînză albă de corabie înşelătoare, alteori un vis în plină zi. Dar norul se risipea întotdeauna, pînza pierea, visul se ştergea şi iarăşi cretanii îşi pironeau ochii

117

spre nord, spre Grecia, spre Moscova, spre Dumnezeu cel neîndurător, care se lăsa tare mult aşteptat.

Şi acum, iaiă ! Creta întreagă s-a mişcat, mormintele s-au deschis şi un glas a răsunat din vîrful muntelui Psi-loriîi : Vine ! Soseşte ! Priviţi-l! Bătrînii căpitani, cu urme de răni, cu pistoale de argint la brâu, coborau din munţi ; tinerii veneau cu pumnale cu mîneve negre şi cu lăute tiuitoare. clopotele răsunau de se cutremurau turlele bi-sericii, oraşul era împodobit cu frunze de palmier şi de mirt — şi prinţul cel blond stătea pe cheiul aşternut cu frunze de laur, marea cretailă strălucind dincolo de «merii săi. ■

Oamenii din Creta cîntau şi dansau în taverne, beau şi cîntau din lăută, şi tot nu se simţeau uşuraţi de povară. Nemaiputînd să«'i stăpînească trupurile apucau cuţitul/ şi îşi crestau braţele şi coapsele, îşi lăsau sînge ca să se simtă eliberaţi. în biserică, bătrânul mitropolit stătea eu braţele înălţate sub cupolă, cu ochii ţintă la cer ; voia să ţină o predică dar vorbele i se opreau în gîtlej...

Eram tinăr şi lipsit de experienţă pe atunci ; în sufletul meu beţia simtă, s-a prelungit vreme îndelungată, poate n-a dispărut nici în ziua de azi. Şi acum, în momentele de profundă bucurie — cînd privesc marea, cerul plin deştele, un migdal în floare, cînd retrăiesc momentul primei iubiri ■— ziua de 9 decembrie 1898, cînd prinţul Greciei a păşit, pe pămîntul Cretei, străluceşte fără de moarte în sufletul meu şi în adîncul inimii mele mă simt împodobit cu mirt şi cu "laur cum era Creta în ziua aceea.

După-amiază, tata m-a luat de mînă, în vreme ce Megalo Kastro chiuia încă de bucurie ; călcam pe mirt şi pe laur, am mers de-a lungul străzii principale, apoi am trecut dincolo de poarta fortificată şi am ieşit în cîmp deschis. Era iarnă, dar ziua era călduţă şi dincolo de ziduri un migdal începuse să înflorească. Cîmpiile înverzeau atrase de blîndeţea vremii, iar în depărtare, la stînga, munţii Şelena străluceau-cu creştetul acoperit de zăpadă. Viţa de vie era încă stearpă, dar,florile,de migdal se deschideau pline de curaj; înaintea altora, vestind sosirea primăverii, şi viţa de vie o să se deschidă curînd să eli-bereze strugurii negri şi albi' pe care îi poartă în ea.

118

Un bărbat voinic venea cu un braţ de crengi de laur ; văzîndu-1 pe tata, s-a oprit :

— Hristos a înviat, căpitan Mihalis ! a strigat el.

— Creta a înviat ! i-a răspuns tata, ducîndu-şi n

la inimă. Ne-am continuat drumul ; tata păşea grăbit şi eu trebuia să

fug ca să mă ţin de el. _ Unde ne ducem, tată ? am întrebat eu cu răsufla

rea tăiată. — Să-1 vedem pe bunicu-tău, mergi înainte ! Am ajuns la cimitir, tata a împins portiţa şi a deschis-o. Pe

pragul de sus erau desenate un craniu şi două oase încrucişate în formă de X.. ~~\ Am luat-o la dreapta pe sub chiparoşi, treeînd peste morminte sărmane cu crucile rupte, fără candelă. îmi era o frică de moarte ; mă ţineam de-haina tatii şi geam în urma lui, împiedicîndu-mă tot timpul. Ta; oprit lîngă un mormînt sărman, o movilită boltită ti mint cu o cruce de-lemn. Numele şters de vreme. Şi-a scos năframa de pe cap, s-a aplecat deasupra pământului,: 1-a scormonit cu unghiile şi a făcut o scobitură în formă de pîlnie ; şi-a apropiat gura cît a putut de mult şi a Strigat apoi de trei ori :

— Tată, a sosit ! Tată, a sosit ! Tată, a sosit ! Cu.glas din ce în ce mai tare ; apoi urlînd. A scos o sticluţă

cu vin din buzunar, 1-a vărsat picătură cu picătură, aşteptînd de fiecare dată să intre în pămînt, să-1 scoarbă adîncul. Apoi a sărit în picioare, şi-a făcut cruce şi s-a uitat la mine. Ochii îi străluceau.

— Ai auzit ? m-a întrebat cu un glas strangulat de emoţie, ai auzit ?

Am rămas tăcut, nu auzisem nimic. — N-ai auzit ? a urmat tata mînios. Oasele lui au

tresărit. . • De cîte ori îmi amintesc de ziua aceea mulţumesc cerului că

mi-a îngăduit să mă nasc. Şi îi mulţumesc că mi-a îngăduit să mă nasc în Creta, pe vremea cînd am putut vedea cu ochii, mei Libertatea călcînd pe frunze de laur şi mergînd din port spre ascunzătoarea Sfîntului Minas. Ce ruşinos că ochii de ţărînă ai om-ului sînt neputincioşi să desluşească ceea ce nu se vede ! In ziua i

113

l-aş fi văzut pe Sîîhtul Minas sărind din icoană şi stind în pragul bisericii, călare pe cal, cu lacrimile curgmdu-i pe obrajii arşi de soare şi pe barba sură, în aşteptarea prinţului grec.

Cîteva zile mai tîrziu, după ce bucuria a trecut, a venit un vînt puternic din sud şi-mi aduc aminte că a risipit toate frunzele de laur de pe străzi, după aceea o ploaie curată a spălat urmele de vin, de pe trotuare, viaţa s-a trezit din beţie, mintea s-a aşezat la locul său. Băr-bierii au măturat bărbile de pe podea, feţele rase ale creştinilor erau netede şi străluceau. Din cînd în cînd, ie* şeau din taverne strigăte răguşite, întîrziate, eu rătăceam pe străzi, ud pînă la piele şi, dacă mă aflam pe o stradă pustie, chiuiam şi urlam ca să-mi descarc sufletul. Mii de generaţii chiuiau şi urlau îniăuntrul meu, ca să se descarce.

Niciodată n-am simţit - atit de profund că strămoşii îndepărtaţi nu mor, că în momentele hotărîtoare chiuie, saltă şi pun stăpînire pe ochii, pe mîinile, pe mintea noas tră, în zilele acel- străbunii mei ucişi de turci, toate străbunele mele torturate, cu pîntecele spintecate, chiuiau şi ţipau de bucurie pe străzile pustii,~~cînd nu ne vedea nimeni. Mă bucuram pentru că, deşi nu înţelegeam încă foarte clar, aveam sentimentul că şi eu voi continua să trăiesc, să gîndesc, să văd, chiar şi după ce voi fi murit, supravieţuind în inimile celor care îşi vor aduce aminte de mine.

Prin această poartă împodobită cu - frunze de laur şi cu oasele străbune, am pătruns în anii adolescenţei. În cetasem să mai fiu copil, i,

Adolescenţă

dificilă

juli-am petrecut anii tinereţii copleşit de dificultăţile obişnuite ale adolescenţei. Două fiare uriaşe s-au deşteptat în mine, leopardul trupului şi vulturul nesăţios — care îşi extrage hrana din măruntaiele omului şi care, pe măsură" ce le devoră, e tot mai flămînd — mintea.

Eram încă mic, aveam doar trei sau patru ani, cînd am ine..'put să fiu grozav de curios să aflu taina venirii pe lume. Le-am întrebat pe mama şi pe mătuşile mele :

— Cum.vin copiii, cum apar aşa, deodată, în casă ? De unde vin ? ,

findeam că trebuie să existe o ţară înverzită,-poate paradisul, unde copiii răsar ca macii roşii şi din cînd în cînd un tată intră în paradis, culege unul şi-1 aduce acasă. Gîndul ăsta îl tot suceam şi-1 răsuceam în minte,' fără să-i dau prea multă crezare. Nici mama, nici mătuşile nu reuşeau să mă facă să cred în poveştile lor. Dar înţelegeam mai mult decît bănuiau ele, mai .mult decît îmi imaginam chiar eu şi nu credeam în poveştile lor.

într-o zi a murit o vecină, Katina, o femeie încă tî-nără ; cînd am văzut c-o scot din casă întinsă pe spate, că. atîta Lume o urma, că au luat-o pe o ulicioară şi au dispar., , m-a apucat frica.

— De ce au luat-o, am întrebat, unde o duc ?

— A murit. . -

— A murit ? am întrebat, cum adică ?

Dor nimeni nu mi-a explicat. Ghemuit într-un colţ pe sofa, acoperindu-mi faţa cu perna, am început să plîng, nu de supărare, nici de frică, ci pentru că nu înţelegeam. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd dascălul meu Crasakis a m^rîi,

m

moartea a încetat să mă mai surprindă; probabil eă pricepusem ce era şi nu mai- puneam întrebări.

Aceste două lucruri, naşterea şi moartea, au fost cele dinţii taine care au provocat zbuciumul sufletului meu de copil şi m-am trezit bătînd cu pumnul meu slab în cele două porţi închise, ca să se deschidă. Am înţeles că degeaba aştept să mă ajute cineva, toţi tăceau sau rideau de mine. Tot ceea ce trebuia să ştiu, trebuia să aflu de unul singur.

Treptat, mi s-a trezit şi trupul, împărăţia -mea făcută din presimţiri şi clin nori a început să se întrupeze ; trăgeam cu urechea la vorbele de pe stradă, nu înţelegeam bine ce însemnau, dar mi s.e păreau pline de o substanţă tainică şi interzisă. Aşa că le ţineam minte şi le repetam întotdeauna cînd eram singur, ca să nu le uit. într-o zi mi-a scăpat un astfel de cuvînt, l-am rostit cu voce tare în prezenţa mamei ; mama s-a speriat : * — Cine ţi-a spus vorbele astea lipsite de ruşine, a strigat ea, să nu le mai rosteşti niciodată !

S-a dus în bucătărie, a luat puţin praf de piper şi mi 1-a pus pe limbă. Am început să urlu, gura îmi luase i'oc, dar, ca să-i fac în ciudă, am jurat în taină că voi continua să le zic, chiar şi numai în gînd. Pentru că simţeam o mare plăcere să le rostesc.

De atunci, orice cuvînt oprit îmi arde buzele şi are gust de piper, chiar şi acum, după atîta^ amar de vreme şi după atîtea păcate !

Pe vremea aceea, în .Creta, pubertatea începea extrem de tîrziu ; fiind extrem de timidă, se lupta să se ascundă sub tot felul de măşti. Pentru mine, cea dintîi mască a fost prietenia pentru un coleg de şcoală, pentru ce| mai insignifiant dintre toţi colegii mei \t era scund, gras, cu picioarele strîmbe, cu un trup greoi, un băiat lipsit de ferice feî de curiozitate intelectuală. Schimbam zilnic scrisori înfocate, dacă trecea o singură zi fără,să primesc o scrisoare de la el mă simţeam nenorocit şi chiar -plîn-geam. Dădeam tîrcoale în jurul casei sale,. îl urmăream pe furiş,' inima îmi sărea din piept cînd îl vedeam că apare. Trupul mi se trezise, dar nu ştia ce chip să-i dea dorinţei, încă nu făceam pre'a bine diferenţa între bărbat

122

şi femeie. Pe de alta parte, compania unui băiat mi se mai puţin periculoasă decît cea a unei fete, mai comodă : cmă

;mtîlneam.o

femeie simţeam o stranie antipatie amestecată cu frică şi cînd vîntul bătea şi le ridica puţin fustele •4ntorceam brusc capul roşindu-mă ca focul de indignare şi'de ruşine.

într-o zi, cred că era pe la amiază pentru că soarele ardea, mergeam pe o ulicioară îngustă şi umbroasă spre casă ; deodată a apărut o turcoaică la colţul străzii, şi-a descheiat puţin bluza şi mi-a arătat sinii. Mi s-au tăiat picioarele şi am ajuns acasă clătinîndu-mă.

După mulţi ani, tîrziu, am descoperit scrisorile prie- neu într-un sertar şi m-am îngrozit. Doamne, ce

. ce inocenţă ! Fără să vrea, ori'--fără să fie con- de asta, colegul ăsta cu înfăţişarea domestică şi

â fusese o mască în spatele căreia atîţia ani se as- se de.mine femeia. Desigur, şi cu el se petrecuse

acelaşi lucru şi amarase puţin clipa fatală cînd .urma să cadă în teribila capcană întinsă de-femeie. Am aflat mai

tîrziu că aşa s-a întîmplat. într-o vacanţă de. vară, .eu, prietenul meu şi un alt coleg de clasă, un băiat cu buze subţiri, cu ochi cenuşii, cu mîini şi cu picioare delicate, am înfiinţat „Societatea" prietenească". Ţineam şedinţe secrete, âm făcut un legămînt, am scris un regulament şi ne-am propus un ţel în viaţă : să ducem p luptă necruţătoare împotriva falsităţii, a servitutii şi a nedreptăţii, pînă la moarte. Lumea ni se părea falsă, nedreaptă, necinstită, şi ne-am legat s-o salvăm noi trei. Ne-am rupt de ceilalţi colegi, ieşeam tot timpul împreună, ne făceam planuri cum să ne atin-gem scopul şi am împărţit fiecăruia un domeniu de acţiune : eu trebuia să scriu piese de teatru, prietenul meu să se facă actor şi să }oace în piesele mele, al treilea, care era pasionat de matematică, trebuia să devină inginer şi să facă o mare invenţie ca să crească venitul societăţii, şi astfel să-i putem ajuta pe cei săraci- şi oprimaţi.

între timp, pînă cînd clipa cea mare urma să sosească, făceam tot ce puteam să rămînem credincioşi jurămin-telor noastre : nu minţeam niciodată, îi băteam pe toţi copiii de. turci pe care îi întîlneam pe uliţele dosnice şi

123

/

în loc de guler şi de cravată purtam maiouri cu dungi albe şi albastre, în culorile steagului grecesc.

Intr-o seară de .iarnă, jos, în port, trăgeam cu coada ochiului la un bătrîn hamal turc, ce stătea ghemuit într-un colţ, tremurînd de frig. Era întuneric şi nu ne vedea nimeni, unul şi-a scos maioul, altul cămaşa şi celălalt vesta şi i le-am. dat omului ; am fi vrut să-1 îmbrăţişam dar nram îndrăznit ; tulburaţi şi jenaţi că nu ne~am făcut pe deplin, datoria, am plecat.

— Haideţi înapoi să-1 găsim, a propus prietenul meu, — Bine, haideţi. Ne-am întors fugind şi l-am căutat pe bătrînul hamal să-1

îmbrăţişăm, dar plecase. într-o zi, am auzit că un distins avocat din Kastrq se

logodise cu o tînără bogată şi că nunta trebuia să aibă loc duminica. între timp, sosise din Atena o altă tînără, săracă, dar foarte frumoasă ; fusese logodnica avocatului pe vremea studenţiei şi el îi promisese c-o va lua de soţie. Cînd am auzit povestea asta urîtă, i-am întrunit pe membrii societăţii ; ne-am adunat toţi trei la mine acasă clo-, cotind de indignare : statutul societăţii noastre nu ne lăsa să tolerăm o astfel de nedreptate. După ce am dezbătut ceasuri întregi ce măsuri trebuie să adoptăm, ,am luat o hotărîre : să ne prezentăm toţi trei în faţa mitropolitului şi să denunţăm acest act imoral. în plus, am adresat o scrisoare avocatului şemnînd „Societatea prie-tenească", ameninţîndu-1 că dacă n-p ia de nevastă pe Dorothy — acesta era numele fetei din Atena — va da socoteală în faţa noastră şi a lui Dumnezeu.

îmbrăcaţi cu cele mai bune haine de duminică, ne-am prezentat la mitropolit. Un bătrînel slab şi măcinat de boală, dar vulpe bătrînă ; cînd vorbea, i se tăia răsuflarea, iar ochii îi străluceau ca doi cărbuni aprinşi. Deasupra biroului avea o icoană cu un Hrist prosper, cu obrajii roşii, cu cărare pe mijloc ; o litografie uriaşă, cu Sfînta Sofia, era agăţată pe peretele opus.

— Ce necazuri aveţi, băieţi ? ne-a întrebat, privin- dii-ne surprins.

— O mare nedreptate, Preasfinte, am răspuns toţi trei într-un glas, gîfîind şi strigînd ca să ne facem curaj. Se face o mare nedreptate !

124

Mitropolitul a tuşit, a scuipat într-o batistă şi nc-a vorbit pe un ton sarcastic :

__ O mare nedreptate ! Şi ce treabă aveţi voi ?, Sîn-teţi şcolari, nu-i aşa ? Ar trebui să fiţi la ore.

— Preasfinte... a început prietenul meu, care era un vorbitor mai bun... şi a povestit pe îndelete binecu noscutul scandal. Nu mai putem dormi, nu mai putem fi atenţi la lecţii, Preasfinte, a zis el drept încheiere. Şi aşa o să -fie pînă cînd se va face dreptate : avocatul trebuie să se însoare cu Dorothy.

Mitropolitul a tuşit iar, şi-a pus ochelarii şi ne-a privit o bună bucată de timp ; ni se părea că o stranie tristeţe trecea peste chipul lui. Toţi trei aşteptam cu sufletul la gură ; în sfîrşit, şi-a descleştat buzele :•'

— Sînteţi tineri, a zis el, sînteţi copii încă, mă întreb dacă Dumnezeu mă va lăsa să trăiesc destul ca să văd cu. ce ochi veţi privi nedreptatea peste cincisprezece sau peste douăzeci de ani.

A tăcut un scurt răstimp, apoi' a şoptit de parcă vorbea cu sine însuşi :

— Aşa încep toţi. t — înalt preasfinţite, am zis eu în clipa aceea văzînd că

schimbă vorba", cum am putea să prevenim această nedreptate ? Spuneţi-nei Chiar dacă ne veţi cere să ne aruncăm într-un cuptor încins, am face-o, numai ca dreptatea să învingă.

Mitropolitul s-a ridicat : — Duceţi-văy ne-a zis întinzîndu-ne mîna să i-o, să-

rutăm, v-aţi făcut datoria, asta ajunge ; restul e treaba * mea.

Am plecat cît se poate de fericiţi. — Bine lucrat! a strigat prietenul meu, şi ne-a cu

prins pe după umeri pe mine şi pe celălalt coleg. în aceeaşi, duminică, avocatul s-a căsătorit cu tînăra

bogată. Iar noi am aflat mai tîrziu că mitropolitul a estit despre vizita şi despre indignarea noastră la

prietenii săi şi că a rîs în hohote de noi. Citeam toate romanele care ne cădeau în mînă, min-

"i ni îe înflăcărase, hotarele dintre imaginaţie şi reali- itre adevăr şi poezie dispăruseră şi ni se părea

■'■ su£] tul omului poate să încei~ce şi să reuşească orice.

125

Dar, pe măsură ce mintea mi se deschidea şi forţa barierele adevărului, îmi simţeam inima copleşită de nemulţumire. Viaţa mi se părea extrem de limitată ; nu puteam să mă adaptez, aş fi vrut să mor, numai moartea îmi părea fără de sfîrşit şi'în stare să mă cuprindă. îmi amintesc că, într-o zi, tind soarele strălucea şi eram sănătos şi mulţumit, le-am propus prietenilor mei să ne sinucidem ;. alcătuisem o scrisoare lungă şi disperată, un fel de testament, în care îmi luam rămas bun de la lume. Dar prietenii mei n-au vrut şi eu nu aveam chef să plec de unul singur.

Mă simţeam pătruns adine de o tristeţe nedefinită, de neînţeles, încît a venit o zi în care chiar prietenul meu mi-a devenit nesuferit. Am început să ies singur seara, să mă plimb pe zidul veneţian deasupra valurilor mării. Ce minune era briza răcoroasă care "sufla dinspre mare ! Şi fetele tinere care se plimbau, cu panglici de mătase prinse în părul lăsat pe spate, şi copilaşii turci, desculţi, care vindeau iasomie şi seminţe, cu vocile lor dulci de fată, şi Barbalaris care aranja mesele şi scaunele în cafeneaua cu vedere.la mare, aşteptînd să vină bărbaţii cu nevestele lor, tinerii cu logodnicele, să ceara cafea, si-rop de migdale, dulceaţă de portocale şi, în vremea asta, să se uite mulţumiţi cum apune soarele.

Dar eu nu vedeam nimic ; nici marea întinsă şi liniştită, nici promontoriul graţios al Sfintei Pelaghia în depărtare, nici Stroumboulas, muntele în formă de piramidă cu bisericuţa celui răstignit, ca un ou mic, alb, chiar în vîrf, nici pe tinerii cu logodnicele lor. Ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi, care nu izvorau din vreo sufe-rinţă personală, sufletul meu fierbea din cauza celor două taine pe care profesorul de fizică ni le-a dezvăluit .în anul acela. Cred că rănile pe care mi le-a făcut nu s-au. închis de tot niciodată. Cea dintîi taină, groaznică, era că pămîntul, contrar credinţei \noastre, nu era centrul universului, soarele şi cerul plin-de stele nu se învîrteau în jurul pămîntului, planeta noastră nu era decît un mic astru neînsemnat,, aruncat cu indiferenţă într-un colţ al Galaxiei, rotindu-se slugarnic în jurul soarelui... Coroana regală căzuse de pe fruntea Mamei Pămînt.

126

Eram cuprins de amărăciune şi de indignare ; împreună cu maica noastră şi noi am căzut din locul de onoare din paradis. Cu alte cuvinte, pămîntul nu stă ca o doamnă ţeapănă în mijlocul cerului, în timp ce stelele se rotesc cu respect în jurul ei, ci, din contră, rătăceşte printre'flăcări înalte în haos, umilit şi în eternă căutare. încotro se îndreaptă ? într-acolo unde e condus. Legat de stăpînul său. soarele, îl urmează. Şi noi sîntem legali, şi noi sîntem sclavi, şi noi îl urmăm. La fel şi soarele, şi el urmează pe cineva. Pe cine ?

Ce erau poveştile pe care ni le-au spus, fără nici o jenă. dascălii noştri de pînă atunci — că Dumnezeu a creai soarele şi luna ca podoabe ale pămîntului şi că a atîrnat cerul înstelat deasupra noastră să ne luminc-ze ca un candelabru ? " .,

A fost'prima lovitură. A doua : omul nu era creatura cea mai dragă şi privilegiată, Dumnezeu n-a suflat scîn-teia asupra lui şi nu i-a dat un suflet nemuritor ; ca şi alte făpturi, e.-o verigă dinţr-un lanţ infinit de animale, un nepot ori un strănepot al maimuţei. Dacă zgîrii puţin pielea, clacă zgîrii puţin sufletul, sub ele o descoperi pe bunica noastră — maimuţa. Amărăciunea şi indignarea mea erau insuportabile. Mă plimbam singuratic pe ţărmul mării, pe cîmp, alergam ca să obosesc şi să pot uita. Dar cum aş fi putut să uit ? Umblam cu capul gol, cu cămaşa descheiată, pentru că simţeam că .mă sufoc. De ce am fost amăgiţi atîta vreme, mă întrebam umbrind de unul singur, de ce âm înălţat un tron împărătesc pentru om. şi pentru maica noastră,. pămîntul, ca apoi să fie dărîmat ? Rezulta, oare, că pămmtul era neînsemnat, că oamenii erau neîns'emnaţi, şi că va veni o zi în care vor dispărea ? Nu, nu, strigam-în sinea mea, nu accept acest lucru. Trebuie' să batem la iestinului, să batem pînă cîncl se va deschide o uşă a ne salva !

mai puteam să îndur. într-o seară, l-am căutat pe sorul- de fizică, cel ce ne-a dezvăluit aceste teribile taine. M-am dus la el acasă. Avea o paloare de hepatic, vorbea cu zgîrcenie,' dar întotdeauna muşcător, caustic. Era foarte inteligent, extrem de maliţios, avea ochii reci Şi ouzele subţiri; ironice, . fruntea îngustă, părul adus

127

pînă la sprîncene, semănând într-adevăr cu o maimuţă — • cu o maimuţă bolnavă. L-am găsit stînd într-un balansoar şi citind. M-a privit şi a înţeles limpede necazul meu, pentru că avea un rînjet sardonic.

— Cărui fapt se datorează vizita .asta, m-a întrebat, âi ceva important să-mi spui ?

— Iertaţî-mă că vă deranjez, am zis cu răsuflarea tă- dar vreau să aflu adevărul.

— Adevărul, a răspuns profesorul cu sarcasm, asta i ra ! întrebi exact ca toţi tinerii ; care adevăr ?

— Că el a luat o bucată de lut, a suflat deasupra lui... — Cine ? — Dumnezeu. ijn tis sec, răutăcios, tăios a izbucnit di zele saie iţiri, dcscăiitate. Aşteptam. Dar profesorul a deschis o cutiuţă, a lui tboană şi a început ş-o ronţăie.

— Nu-mi răspundeţi la întrebare? m~am._avt\ — Ba da, iii voi răspunde, mi-a replicat.

ma dintr-o parte în alta în gură, S-a scurs im timp considerabil. — Cinci ? tn-am aventurat iarăşi. / — Peste zece, peste douăzeci de ani, cînd mintea

:

pigmeu va deveni o'minte adevărată'; acum t prea de-

îe. Du-te acasă; ■

îmi venea să plîng;: *•

—•' Fie-vă milă de mine, domnule,■■şpuneţi-mi adevărul, tot adevărul. Dar vocea mi se oprise în gîtlej.

— Du-te acasă, a repetat profesorul şi mi-a ari •

La întoarcere, în colţul străzii, m-am întâlnit cu arhimandritul care ne ţinuse lecţiile de religie, un om naiv şL.

ernie. grăsan şi tare de urechi. O iubea teribil pe bătrîna lui mamă care locuia într-un sătuc departe de Kastro, şi ne spunea adeseori, cu lacrimi în ochi, că a

at-o. Era dominat de bătrîna lui mamă, excesul de castitate îl ramolise repede. Cînd suna clopoţelul, la sfârşitul lecţiei, şovăia o clipă la ieşire, apoi se întorcea şi ne îndemna de fiecare dată cu o voce dulce şi rugătoare :

— înainte de toate, copii, să vă perpetuaţi neamul !

128

Rîdeam pe înfundate şi strigam destul de tare î» spatele lui, ca să ne audă : '

— N-aveţi grijă, domnule, n-aveţi nici o grijă ! Dascălul ăsta nu-mi plăcea deloc, avea o minte de

oaie, tot behăia şi nu era în stare să aline nici una din neliniştile noastre. într-o zi, în timp ee spunea Crezul, a înălţat un deget triumfător :

— „Cred într-unui Dumnezeu !"... aceasta e condiţia credinţei, pentru că, dacă ar fi doi, aş spune : cred m cei doi Dumnezei.

La toţi ni s-a făcut milă de el şi nimeni n-a aya< cruzimea să-1 contrazică.

Intr-o zi însă, nu m-am mai putut stăpîni, tocmai ne vorbise despre atotputernicia Domnului. Âm ridicat eălimara în sus :

— Domnule, am întrebat eu, Dumnezeu e în stare sâ facă să dispară această călimară ?

Sărmanul arhimandrit s-a făcut stacojiu la faţă, s-gîndit o clipă, muncindu-se să găsească un răspuns, Ir sfîrşit, neputînd să-mi răspundă, a luat o cutie şi nai-; aruncat-o în cap. Am sărit drept în picioare :

— Acesta nu e un răspuns, am rostit cu aroganţi riozitate.

M-a eliminat din şcoală trei zile şi astfel, într-o SE a venit să discute cu tata.

— Fiul dumitale e indisciplinat şi insolent, i-a s copilul ăsta o să ajungă rău, e bine să-1 mai ţineţi în Mu

— Dar ce-a făcut ? Asta şi asta ; şi arhimandritul i-a povestit toată tărăşenia. Tata a ridicat din umeri : — îmi fac griji numai dacă e mincinos şi bătăuş, în

colo, e bărbat, lăsaţi-1 să facă ce vrea. Aşadar cu arhimandritul ăsta m-am întîlnit pe stradă Cînd l-am

văzut, am întors capul în altă parte ca să nu fiu obligat să-1 salut. Eram furios, ştiam că el şi alţii ca el şi-au bătut joc de noi ani de-a rîndul, şi-au hătut joc &€ cea mai sacră nelinişte omenească.

Ce zile erau, ce nopţi, cînd mintea îmi era străbătută de cele două fulgere ! Nu puteam să dorm şi mă sculam din pat pe la miezul nopţii, coboram scările, cît se poate

9 — Eaport către El Greco 129

de încet, ca să nu scîrţîie şi ieşeam afară, deschideam poarta ca un hoţ şi-o porneam pe Străzi. Nu era nici ţipenie de om, porţile erau închise, luminile stinse... Rătăceam pe străduţele înguste din Kastro, ascultam atent respiraţia liniştită a oraşului adormit. Uneori, totuşi, întîlneam îndrăgostiţi care cîntau serenade la ghitară şi lăută sub ferestrele închise ; lamentaţia lor de dragoste, atît de plină de jale şi de rugăminţi, se ridica pînă dincolo de acoperişuri. Cîinii de prin vecini îi auzeau, se trezeau şi începeau să latre. Dar eu dispreţuiam amorul şi femeile ; mă întrebam cum puteau unii să cînte, cum de inima lor nu se străduia să afle ce este Dumnezeu, de unde venim şi încotro mergem. ? Treceam pe lîngj ei cit puteam de repede şi, odată 'ajuns la zid, începeam să respir în voie. Marea, neagră ca smoala, tuna mînioasă, se azvîrlea cu repeziciune spre ziduri să le zdrobească. Valurile săreau peste zid, mă stropeau pe frunte, pe buze şî pe mîini, mă răcoreau. Aş fi stat deasupra mării ore în şir, simţeam că ea, nu pămîntul, îmi era mamă, că numai marea îmi putea înţelege neliniştea, pentru că şi ea avea aceeaşi nelinişte şi nu putea să doarmă : se izbea de ţărm şi primea loviturile drept în piept, încerca să scape, se zbătea să se caţere pe zidurile care se înălţau în faţa ei, vrînd să treacă peste ele. Pămîntul era liniştit şi sigur de sine, naiv şi destoinic ; înflorea, dădea roade, se ofilea, dar nu ştia ce-i frica, era sigur de sine, sigur că primăvara se va întoarce iarăşi pe pămînţ. Maica mea, marea, nu era sigură de sine, nu înflorea şi nu rodea, în schimb se lupta şi suspina ziua şi noaptea. Ascultam marea, ea mă asculta pe mine şi aşa nc-am încurajat şi susţinut unul pe altul pînă aproape în zori. Atunci, de teamă că oamenii se vor trezi şi ne. vor vedea, m-am întors acasă şi m-am vîrît în pat. O mulţu-mire amară, sărată, îmi inunda trupul ; mă bucuram că nu eram plămădit din ţărînă, ci din apele mării.

Un vecin avea o maimuţă, o făptură neruşinată, cu dosul roşu, cu ochi de om ; vecinul nostru fusese prieten cu un bei bătrîn din Alexandria care i-o dăruise ca amintire. De cîte ori treceam, o vedeam ghemuită pe bancă în faţa porţii : ronţăia tot timpul alune, rumega, se pureca, se

130

scărpina. Mă opream mereu, o studiam ; mă amuza. îmi părea o caricatură a omului, o făptură veselă şi neruşinată ; n-avea nimic misterios, omul o poate privi şi rîde de ea, fără nici o umbră de nelinişte.

Acum mă îngrozea, nu mai suportam să văd creatura asta şi mi-am. schimbat drumul. Să fie oare străbunica mea ? Era jalnic pentru fiinţa umană, mă cuprindea ruşinea şi mînia, simţeam că în mine se ruina o împărăţie. Să fie oare adevărata mea străbunică ? Astea să fie rădăcinile mele ? Cu alte cuvinte, era adevărat că nu Dumnezeu îmi dăduse viaţă, că nu mă crease el cu mîinile lui, suflînd peste mine scînteia divină ? Fusesem conceput de un maimuţoi ducîndu-şi sămînţa de la o maimuţă la alta ? Eram, deci, fiul maimuţei, nu al Domnului ?

Deziluzia şi indignarea asta au ţinut luni de zile ; cine ştie, poate mai ţine şi astăzi. De o parte a abisului stă maimuţa, de cealaltă parte stă arhimandritul, o funie fusese întinsă între ei deasupra haosului, iar eu, încercînd să-mi păstrez echilibrul, păşeam îngrozit pe funia asta.

Erau vremuri grele pentru mine, a venit vacanţa şi m-am închis în casă cu o mulţime de cărţi plicticoase despre animale, despre plante, despre stele şi stăteam aplecat asupra lor ziua şi noaptea, ca un om care moare de sete şi se cufundă cu faţa în izvor să bea. Nu ieşeam afară din casă ; mi-am ras anume părul de pe o jumătate de cap şi, cînd prietenii mei mă chemau cu ei la plimbare, scoteam capul pe fereastră şi le ziceam :

— Nu mă vedeţi ? Cum să ies afară în halul ăsta ? Apoi mă adînceam iar în studiile mele. Ascultam uşurat

rîsetele batjocoritoare ale prietenilor mei în timp ce se în-depărtau.

Cu cît aflam mai multe, cu atît inima mi se umplea de amărăciune. Ridicam capul şi ascultam cum ţipa maimuţa vecinului nostru. Într-o zi a scăpat de unde era legată, s-a furişat la noi în curte şi s-a urcat în salcîm ; cînd am ridicat ochii, am zărit-o spionîndu-mă printre crengi. M-am cutremurat ; niciodată în viaţa mea nu văzusem ochi atît de omeneşti fixaţi asupra mea, plini de viclenie, zeflemitori, rotunzi, negri, imobili.

M-am ridicat şi am lăsat cărţile deoparte, nu asta e calea, am strigat, mă pun contra naturii omeneşti şi mă

9* 131

las pradă umbrei ei. Viaţa e o pradă şi mie mi-e foame. M-am aplecat pe fereastră, i-am aruncat maimuţei o nucă : a prins nuca din zbor, a spart-o cu dinţii, a curăţat-o şi a înseput să ronţăie cu lăcomie ; şi mă privea într-un fel batjocoritor şi scotea fel de fel de sunete. Se obişnuise îă bea vin, m-am dus în cămară, am umplut o cană, am pus-o pe pervazul ferestrei ; nările maimuţei fremătau avide, dintr-un salt s-a aşezat pe pervaz, şi-a vîrît gura în cană şi a început să bea, plescăind din limbă cu mulţu mire ; apoi şi-a pus labele în jurul gîtului meu şi mă strîngea, nu mai voia să-mi dea drumul. Duhnea a vin şi a trup nespălat, îi simţeam, căldura pe piept, perii din mustaţă îmi intrau în nas, mă gîdilau şi îmi venea să rîd ; ea suspina în braţele mele ca un om. Căldura mea şi a ei se contopeau, respiram în aceiaşi ritm, ;aţi. In noaptea aceea, cînd a plecat şi s-a întors la

îmbrăţişarea maimuţei mi s-a părut o neagră Bi un

înger întunecat se ducea de la fereastra mea, unei

divinităţi păroase, cu patru picioare. A doua zi, pe la cină, m-am dus în port, plan

dinainte stabilit ; am intrat într-o tată de pescari ; am cerut vin şi o farfurie jit şi m-am pus pe băut. Nu ştiu dacă * ori fericit, totul se încîlcise în mine : ma

1 cu stelele, demnitatea omenească şi mi : pusesem toate speranţele în vin, ca să le

într-un colţ se aflau cîţiva pescari şi b: cunoscuţi, care-şi sorbeau vinul. M~au văzut să rîdă.

— încă are caş la gură şi face pe băi — O ia pe urmele lui taică-său, a început; are

cale lungă.

Auzind acestea, m-am făcut roşu de mînie :

— Hei, oameni buni, am strigat eu, haideţi aici să vă

dau de băut.

S-au apropiat cu rîsete groase. Umpleam paharele cu vîrf, neîncetat, şi ie goleam dintr-o singură înghiţitură, unul după altul, fără să mîncăm nimic. Bărbaţii se uitau la mine nervoşi. Nu vorbeam, nu cîntam, pur şi simplu goleam paharul plin şi ne uitam unul la altul, dornici să

132

i,

me

nici un

recven-

i au

, a T

tul,

<

yedem care va fi mai tare.- Amorul propriu al creta era exasperant, mustăcioşii ăştia, mari băutori de vi ruşinau să se dea bătuţi în faţa unuia ca mine. Unul altul au căzut laţi la podea ; numai eu nu rn-am îmb Atît de mare, atît de vădită îmi era durerea, că a fosl tare decît vinul.

A doua zi la fel, a treia zi iar şi tot aşa în zilele care au urmat. îmi mersese vestea în Kastro de beţivan care se întovărăşise cu toţi amanţii şi hamalii din port.

Prietenii mei se bucurau văzînd că o apucasem pe calea asta greşită. De mult nu mă mai puteau înghiţi pentru că nu le doream tovărăşia, pentru că stăteam închis în casă şi citeam, pentru că, în ultima vreme, mă plimbam d< «nul singur cu o carte în buzunar. Nu mă jucam, nu bîr-feanl cu ei, nu făceam curte nimănui.

„Se va izbi cu capul de stele şi~o să şi-1 crape în de bucăţi", îşi băteau ei joc, privindu-mă cu ciudă. A cînd vedeau că am început să beau şi că mă înhăitasem cu toţi sărăntocii din Kastro, tare se mai bucurau. S-au apropiat iar de mine, poate chiar au început să mă plac într-o sîmbătă seara, m-au luat, cu o perfidie ascunsă, într-un cabaret din oraş, numit cu neruşinare ,,Corni. tanţii de la 1821". Nu demult aduseseră o trupă de franţuzoaice frumoase care îi scoteau din minţi pe burghezii pectabili. în fiecare sîmbătă seara, aceşti prudenţi go dări alunecau tainic în paradisul oprit, pe jumătate luminat, se aşezau jenaţi la cea mai îndepărtată masă, uitîn-du-se în toate părţile ca nu cumva să-i vadă vreun cunoscut, şi pocneau din degete să vină o cîntâreaţă boită şi parfumată care să li se aşeze pe genunchi. Şi astfel, sărmanii burghezi onorabili uitau pentru o clipă cicăleala £i certurile care însoţeau o viaţă virtuoasă.

Prietenii mei m-au făcut să mă aşez chiar la mijlocul sălii şi au cerut de băut ; a venit la noi o femeie grasă, vioaie, ai cărei sîni transpiraţi se revărsau din corsetul descheiat ; femeia ştia toate trucurile meseriei. Tovarăşii

mei au început să-mi umple iar paharul ;

am băut, era tare bine, adulmecam mirosul acrişor al femeii şi simţeam mai-cnuţa din mine trezindu-se. Am scos pantoful cîntăreţei. -am umplut cu şampanie şi am băut din el

13?

A doua zi, în Kastro, mare scandal: sfîntul, înţeleptul Solomon cu nasul pe sus şi-a petrecut, vai ! noaptea, într-un cabaret, şi a băut din pantoful unei cîntăreţe. Sfîrşitul lumii ! Un unchi, ruşinat că nepotu-său ajunsese în halul acela, a dat fuga la tata să-i aducă vestea. Dar tata a ridicat din umeri :

— Va să zică e mare acum, începe să se poarte ca un bărbat, a răspuns el, tot ce ar trebui să facă acum e să-i cumpere cîntăreţei o pereche de pantofi.

în sinea mea jubilam, pentru că scăpasem de arhimandriţi şi de spaimele celor zece porunci, pentru că mergeam pe urmele sigure, ferme, ale strămoşilor mei păroşi.

Apucasem pe un drum greşit şi îmi plăcea ! Eram în ultimul an de liceu, îl fixam cu ură pe arhimandrit, cu zîmbetul lui senin, ocrotit de virtute, sigur de viaţa prezentă şi de cea viitoare, oaia asta care behăia şi se uita la noi, lupii, cu milă. Nu mai puteam suporta, aş fi vrut să-i tulbur pacea, să dezlănţui o furtună în sîngele lui, să şterg zîmbetul moronic care i se revărsa pe faţă. Într-o dimineaţă, aşadar, am făcut un gest de o mare răutate.. I-am trimis un bilet : „Mama e grav bolnavă, pe moarte, gră-biţi-vă s-o vedeţi ca să vă dea ultima binecuvîntare". I-am trimis biletul şi m-am dus liniştit în clasă, aşteptînd. In ziua aceea n-a venit la şcoală, nici a doua zi, nici a treia zi. După cinci zile s-a întors, dar era de nerecunoscut ; avea faţa umflată, desfigurată de o eczemă care cobora spre gît şi spre subsuori. Se scărpina tot timpul, se făcea roşu ca focul, nu mai putea să vorbească şi ieşea înainte de a suna clopoţelul. Trei luni a fost neputincios. Şi, într-o dimineaţă, a venit în faţa noastră cu capul gol, era sfîrşit, cu urmele eczemei încă pe faţă. S-a uitat la noi, blînd, zîmbetul i se revărsa iarăşi pe chip şi primele lui cuvinte au fost :

— Domnul fie binecuvîntat, copii, el a îndrumat mîna care mi-a scris că mama e grav bolnavă şi mi-a dat astfel prilejul să plătesc, la rîndul meu, un tribut omenesc — să sufăr.

Aceste cuvinte m-au făcut să tresar : era aşadar atît de greu triumful asupra virtuţii ? Pentru o clipă, am simţit nevoia să mă ridic şi să strig : „Iertaţi-mă că am păcătuit !" Dar un alt glas s-a înălţat înlăuntrul meu, un

134

glas plin de sarcasm şi maliţie : „Eşti un dine, un cîine de arhimandrit, ai fost bătut şi lingi mina care te-a lovit... Bine ţi-am făcut ! Nu mă căiesc !'

:

A doua zi, i-am adunat pe membrii „Societăţii prieteneşti". Acum, cînd mintea noastră era luminată, aveam datoria să luminăm si minţile altor oameni. Lucrul acesta urma să fie cea mai înaltă misiune a societăţii. Pe unde vom merge şi pe unde vom umbla, fiecare cuvînt, fiecare faptă va trebui să aibă un singur scop : să lumineze.

Drept care, am şi început. Terminaserăm liceul, eram liberi. Tata, care voia să facă din mine un om politic, m-a trimis într-un sat să botez un copil. I-am luat pe cei doi prieteni cu mine ; era un prilej nimerit să luminăm tot satul. După botez ne-am aşezat la masă, şi, cînd ospăţul a început, prietenul meu cel mai bun s-a înflăcărat şi a ţinut o predică în faţa ţăranilor. A prins să vorbească despre originea omului, afirmînd că strămoşul nostru e maimuţa, să nu ne mai mîndrim cu presupusul nostru statut de fiinţe privilegiate, create de Dumnezeu... în vreme ce prietenul meu se desfăşura, popa se uita la el cu ochii holbaţi, tăcînd. Cînd luminarea minţilor s-a sfîrşit, a clătinat din cap cu milă şi a zis : '

— Iartă-mă, tinere, că m-am uitat la tine cît timp ai vorbit ; e posibil, după cum spui, ca toţi oamenii să se tragă din maimuţă, dar, iartă-mă că ţi-o spun totuşi, dumneata te tragi direct din măgar.

Un fior a trecut prin mine. Mă uitam la prietenul meu şi mi se părea că îl vedeam pentru întîia oară. Cu fălcile atîrnînd, cu urechile mari cît o conopidă, cu ochii blînzi şi catifelaţi, semăna într-adevăr cu un măgar. Cum de nu văzusem mai înainte ? Ceva s-a rupt atunci în mine şi din ziua aceea nu i-am mai trimis niciodată scrisori şi nici nu-1 mai invidiam.

în zilele care au urmat, am suferit mult în efortul nostru de luminare a maselor din Megalo Kastro şi de Prin sate. Ne strigau atei, francmasoni, vînduţi. Au început să ne înjure şi să azvîrle în noi cu coji de lămîi,

&ar noi

_ ne ridicam cu mîndrie şi treceam peste insulte, mulţumiţi de faptul că înduram martiriul întru salvarea adevărului. Aşa a fost întotdeauna, ziceam ca să ne con-so am, ce bucurie să mori pentru o cauză măreaţă !

133

intr-o zi, toţi trei ne-am dus într-un tîrguşor, cam la două ore de Kastro. Renumit prin viile saie, oraşul se întindea la poalele muntelui Ida, locul sacru unde fusese îngropat Zeus, părintele zeilor şi al oamenilor, după cum ziceau oamenii Dar, de sub pietrele sub care dormea, zeul avusese puterea să se întruchipeze în muntele de deasupra lui, prefăcînd stîncile, dîndu-le forma unui cap gigantic răsturnat. Se puteau vedea limpede fruntea, nasul şi barba lungă formată din stejari, roşcovi şi măslini, întinzîndu-se pînă jos, în cîmpie.

— Chiar şi zeii mor, a zis unul dintre prieteni, cel care voia să devină inventator ca să îmbogăţească „Societatea prietenească".

— Zeii mor, am răspuns eu, dar divinitatea e nemuritoare. — Ce vrei să spui ? au întrebat prietenii mei, nu înţelegem.

— Nici eu nu înţeleg prea bine, am răspuns rîzînd. Simţeam că aveam dreptate, dar nu-mi puteam clarifica gîadurile şi am dat-o pe rîs. Rîsul îmi servea drept portiţă de scăpare din orice încurcătură.

Am ajuns în tîrg, mirosea a rachiu şi a must. Ţăranii terminaseră culesul strugurilor, puseseră mustul în buşi făcuseră rachiu din

tescovină ; acum stăteau la i pe banca de piatră din faţa casei, sub plopi, beau a şi jucau cărţi ; se odihneau. Cîţiva s-au ridicat

mtîmpine, ne-au făcut loc la masa lor şi ne-au adus - ahare cu sirop de cireşe. Am început să discutăm ; iţeleseserăm dinainte toţi trei şi'

am adus treptat discuţia în jurul miracolelor ştiinţei.

—- Puteţi înţelege cu mintea dumneavoastră cîtă hîr-lie se fabrică şi cîte ziare se tipăresc ?, am întrebat noi. Ce'miracol! Se taie pădurea, trunchiurile sînt luate de maşini care le prefac într-o pastă, din pastă se face hîrtia, care intră în tipografie pe o uşă şi iese pe cealaltă sub formă de ziare.

Ţăranii ne urmăreau cu auzul încordat, cei de la mesele alăturate s-au ridicat şi s-au aşezat la masa noastră. Am reuşit, i-am lămurit, ziceam în sinea noastră. Dar, în clipa aceea, s->a ivit o matahală cu o legătură de lemne în spinare şi s-a oprit să asculte ce vorbim.

136

— Hei, Dimitris, unde te duci cu lemnele ? 1-a întrebat unul.

— Sâ le fac ziare ! a răspuns omul. Pe loc. toţi ţăranii, care pînă atunci s-au stăpînit din politeţe,

au izbucnit in rîs : tot tîrgul se zguduia de hohotele lor. — Ar fi mai bine să plecăm, am şoptnV'Simt în aer coiile

de lămîi. — Unde plecaţi, băieţi ? strigau sătenii hohotind, mai staţi

şi mai spuneţi-ne ceva de rîs. Şi se ţineau după noi, strigând : — Spuneţi, ce-a fost mai întîi, oul sau găina ? — Şi cum, Doamne, iartă-mă, stau ţiglele pe acoperiş fără

cuie ? — Ce era înţeleptul Solomon, femeie sau bărbat ? Axătaţi-

vă prostia, băieţi ! — Ce paşte oaia cu cinci picioare, puteţi să ne spuneţi ? Dar noi ne-am luat repede tălpăşiţa.

De la o vreme, ne-am săturat de atîta luminat prin viu grai ; într-o zi, ne-am hotărît să tipărim un manifest at maselor, un document în care să expunem, fără patimă, scopul nostru, şi să stabilim care era datoria omului. Fiecare am luat o parte din economiile noastre şi ne-am dus la tipograful Marcoulis, poreclit domnul Să-, pentru că şi el tipărise manifeste ca să-i ridice şi să-i unească pe săraci, să facă din noi o forţă care să fie de partea lui în alegeri. Aşadar, ne-am dus să-1 căutăm. Era un bărbat de vîrstă mijlocie, cu părul cărunt şi creţ, eu ochelari, spătos, cu picioarele scurte şi strîmbe ; la gît purta un batic roşu, slinos. A luat manuscrisul şi a în-fieput să citească cu glas tare, bombastic şi, pe măsură ce citea, entuziasmul nostru creştea. Era excelent scris, ce claritate, ce forţă ! Toţi trei stăteam cu gîturîle întinse, triumfători, ca nişte cocoşei gata să cînte.

— E bine scris, băieţi ! a declarat Marcoulis, răsucind manuscrisul, ţineţi minte cuvintele mele, într-o zi o să fiţi aleşi deputaţi şi-5 să salvaţi Grecia. De ce să nu ne unim forţele ? Şi eu scot manifeste, să batem palma !

Dar eu m-ara împotrivit : > Dumneavoastră yă pasă numai de cei săraci, i-am zis. nouă însă ne pasă de toată lumea, scopul nostru e măreţ. v

137

— I>ar mintea voastră e mai măruntă, ne-a întors-o tipograful înciudat, voi vă închipuiţi c-o să-i convertiţi pe cei bogaţi, aşa-i ? Sa speli un negru înseamnă să faci risipă de săpun. Ascultaţi-mă : omul bogat stă bine cum stă, nu vrea să schimbe nimic, nici pe Dumnezeu, nici patria, nici viaţa lui prosperă. Aşa că bateţi cît poftiţi la poarta surdului. Trebuie să porniţi de la cei săraci, co- coşeilor, de la cei care o duc greu, de la cei care suferă. De nu, mergeţi şi găsiţi-vă alt tipograf, pe mine mă cheamă domnul Sărăcie.

Ne-am retras mai spre uşă toţi trei, să ne sfătuim,' şi repede am luat o hotărîre de comun acord. Prietenul meu s-a întors spre tipograf :

— Refuzăm propunerea dumneavoastră, nu putem face nici o concesie. Spre deosebire de dumneavoastră, noi ţiu facem diferenţă între bogaţi şi săraci, toţi trebuie să jfie luminaţi ! 1 — în acest caz, 'duceţi-vă la naiba, boboceilor, <aj mormăit Marcoulis şi ne-a azvîrlit manuscrisul în faţă.

Irlandeza

Şi totuşi, nu eram pe deplin mulţumit. îmi plăcea drumul pe care pornisem, trebuia să merg pînă la capătul lui. In anul acela sosise în Kastro o irlandeză, care dădea lecţii de limba engleză. Ca întotdeauna, setea de învăţătură s-a trezit în mine şi am luat-o ca profesoară să mă înveţe limba ei, ca să pot scrie manifeste în altă limbă, să-i 'luminez şi pe cei care trăiau dincolo de hotarele Greciei. De ce să rămînă în întuneric ? M-am apucat cu trup şi suflet de engleză, această lume magică şi ciudată. Ce mare bucurie a fost cînd am început să mă plimb prin poezia engleză împreună cu fata ! Limba, vocalele şi consoanele deveniseră tot atîtea păsări cîntătoare. Stăteam la ea pînă noaptea tîrziu, vorbeam despre muzică, citeam poezii şi aerul dintre noi lua foc. Cînd mă aplecam peste umărul ei, să urmăresc versurile lui Keats sau Byron, inspiram mirosul cald şi acrişor al subsuorii ei şi mă apuca ameţeala. Keats şi Byron dispăreau şi două animale neliniştite rămîneau în odaia micuţă, unul în pantaloni, celălalt în rochie.

Terminasem gimnaziul şi mă pregăteam să plec . la Atena ca să mă înscriu la facultate. Cine ar fi putut spune dacă voi mai vedea vreodată ochii albaştri, pe fata un pic adusă de spate şi plină de moliciune a pastorului irlandez ? Pentru că despărţirea noastră se apropia, eram din ce în ce mai agitat. Aşa cum te uiţi la o smochină coaptă din care picură un suc dulce şi, fiindu-ţi foame şi sete, întinzi mîna lacom s-o iei şi pînă s-o cureţi de coajă iţi lasă gura apă, aşa mă uitam şi eu pe furiş, la fata coaptă, pe care în imaginaţia mea o cojeam ca pe o smochină.

139

Intr-o zi de septembrie m-am hotărît : — Vrei să urcăm amîndoi Psiloriti ? am întrebat-o. Se vede toată

Creta din vîrf şi e o bisericuţă mică pe culme, unde ne putem petrece noaptea şi acolo pot să-mi iau rămas bun de la tina

S-a înroşit pînă în vîrful urechilor, dar a acceptat. Ce mister adhac tăinuia drumul făcut de noi, o dulceaţă şi o anticipare neliniştită ca în luna de miere ! Am pornit noaptea. Luna deasupra noastră parcă pieura miere, niciodată nu mai văzusem o astfel de lună : îmi părea întotdeauna atît de plină de tristeţe, tar acum rîdea şi se uita la noi ştrengăreşte, mergînd de la răsărit spre apus şi eoborînd prin cămăşile noastre descheiate, pe gît, şi apoi mai jos, pe piept şi pe pîntese.

Tăceam, de teamă că vorbele ar fi putut destrăma înţelegerea perfectă şi mută atinsă de trupurile noastre care mergeau alături. Uneori, coapsele ni se atingeau, cînd ajungeam pe o potecă îngustă, dar ne îndepărtam brusc unul de celălalt. Părea eă nu voiam să risipim dorinţa noastră fără margini în plăceri mărunte, o păstram întreagă pentru clipa eea mare şi mergeam grăbiţi, cu răsuflarea tăiată, nu doar ca doi prieteni, ci ca doi implacabili duşmani : alergam spre arena unde trebuia să ne luptăm corp la corp.

Deşi nu ne-am spus nici un cuvînt de iubire pînă atunci, în drumul ăsta ne înţelegeam din nimic, amîndoi ştiam prea bine unde mergeam şi de ce ; eram nerăbdători să ajungem — ea,, am simţit, chiar mai mult decît mine.

Zorile ne-au găsit într-un sat la poalele muntelui Psiloriti ; eram obosiţi şi am rămas să înnoptăm în casa preotului din sat. I-am spus că tovarăşa mea de drum era şi ea fiică de pastor dintr-o îndepărtată insulă înverzită, şi că vrea să vadă Creta din vîrful muntelui. Preoteasa a venit şi a pus masa, am mîncat, apoi ne-am aşezat pe sofa şi am început să discutăm. întîi am vorbit despre marile puteri, Anglia, Franţa, America. Moscova, apoi despre vin şi despre măsline ; după aceea, părintele a vorbit despre Hristos, a zis că e ortodox şi că nu s-ar face protestant orice s-ar întîmpla. A pus pariu că, dacă tatăl fetei ar fi fost cu noi, l-ar fi convertit la credinţa noastră

140

într-o singură noapte. Dar ochii albaştri erau somnoroşi şi preotul i~a făcut semn preotesei.

— Fă-i patul să se culce, e femeie şi e obosită. Dar tu egti bărbat, a continuat întorcîndu-se spre mine, tu eşti

it, eşti voinic şi e ruşine pentru un cretan să doarmă wua-n . Vino să-ţi arăt via mea, au .mai

'ţiva ciorchini de struguri neculeşi, o să-i cu-m noi.

m sfîrşit de oboseală şi picam de somn, dar ce m să fac ? Eram cretan şi nu voiam să fac Creta de ruşine. Ne-am dus în vie, am mîneat strugurii rămaşi de la cules, apoi am tras o raită prin sat. Cazanele fier-beau prin curţi şi scoteau licoarea ; am băut rachiu, mai mult decît trebuia, era cald încă, şi ne-am întors acasă ţtnîndu-ne de braţ, clătinîndu-ne. Se făcuse seară, irlandeza se trezise, preoteasa tăiase o găină şi iar am mîneat.

— Nici o vorbă în seara asta, a decretat preotul. Du-te de te culcă, la miezul nopţii o să vă trezesc şi-o să vă dau ciobanul meu drept călăuză, să nu vă rătăciţi cumva.

Â ieşît în curte, a cercetat cerul ca un astronom, apoi a intrat'; intru cu un aer mulţumit : "

noroc, a zis el, mîine va fi vreme bună. Duna t vă aibă în pază, noapte bună !

Spre miezul nopţii, preotul m-a prins de picior şi m-a trezit, a sculat-o şi pe fată bătînd într-o tigaie de aramă ia capul ei. în" curte ne aştepta un ciobănaş cu părul creţ, cu urechile lungi şi cu ochi sălbatici : duhnea a ţap.

— Gata, a zis el apucînd bîta, la drum ! Să ajungem sus, pe vîrf, pînă răsare soarele.

Luna se afla la zenit, fericită, plină de dulceaţă. Era frig afară ; ne-am învelit în mantale, nasul mic al' irlandezei se albise,* dar buzele îi erau foarte roşii, mi-am întors capul în altă parte ca să nu le mai văd. Muntele era sălbatic, am lăsat viile şi păduricile de măslini în urma noastră, apoi stejarii şi chiparoşii albi, am ajuns la stîncile golaşe, era bine să fi avut bocanci cu ţinte, alunecam, irlandeza a căzut de cîteva ori, dar s-a ridicat fără să ceară ajutor. Nu ne mai era frig. trupurile ne erau asudate, strîngeam din buze ca să nu suflăm din greu şi

141

înaintam tăcuţi, ciobănaşul în frunte, fata la mijloc şi eu încheiam şirul.

Cerul începuse să devină aib-albăstrui, pietrele se vedeau, fosforescente, cei dintîi vulturi se roteau în văzduh în căutarea pradei ; şi în cele din urmă, cînd am pus piciorul pe vîrful muntelui, răsăritul strălucea roz-roşietie. Dar nu se vedea nimic în depărtare ; o ceaţă groasă se aşternea în jurul nostru, înfăşurînd pămîntul şi marea, trupul întreg al Cretei era acoperit. Tremurînd grozav de frig, am împins uşa mică a bisericuţei şi am intrat înăuntru. Păstorul, între timp, a început să caute prin pădure crengi uscate să aprindă focul.

Bisericuţa era construită din pietre legate între ele fără ciment. Am rămas singuri înăuntru, eu şi fata irlandeză. Hristos şi Fecioara se uitau la noi dintr-un modest iconostas, dar noi nu ne uitam la ei ; demoni potrivnici lui Hristos, anticrist!, antifeciorelnici, se ridicau înlăuntrul nostru. Am întins mîna şi am prins-o pe irlandeză de ceafă ; ea s-a lăsat supusă, atîta aştepta, şi amîndoi ne-am rostogolit pe pardoseala de piatră.

Eram pierdut : o poartă neagră s-a deschis să mă înghită şi am dispărut prin ea. Cînd mi-am ridicat pleoa pele, l-am văzut pe Hristos fixîndu-mă furios din ico nostas, sfera verde pe care o ţinea în mîna dreaptă se balansa de parcă voia să o azvîrie în mine. M-a cuprins spaima, dar braţele femeii s-au încolăcit în jurul meu şi m-am cufundat iar în haos. <

Genunchii ne tremurau cînd am deschis uşa să ieşim afară ; mîna îmi. tremura cînd am tras zăvorul. M-a cuprins subit o frică ce venea de departe : Dumnezeu va trimite un trăsnet să ne prefacă în cenuşă pe mine şi pe irlandeză, pe Adam şi pe Eva.

Nu rămîne nepedepsit acela care profanează casa Domnului chiar sub ochii Fecioarei.., Am împins uşa şi am ieşit afară, fie ce-o fi, îmi

ziceam, întîmplă-se cît mai repede şi să se termine odată ! Dar cînd am ieşit afară şi am văzut : ce bucurie imensă, ce miracol se desfăşura înaintea mea ! Soarele se ivise, ceaţa se ridicase şi toată insula Creta, de la un capăt la altul, strălucea alb, verde, roz, în toată goliciunea ei, înconjurată de cele patru mări.

142

Cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloriti şi Dikti, Creta era o corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate. Era un monstru marin, o sirenă cu mii de sîni, întinsă pe spate şi încâlzindu-se la soare. îi vedeam clar, în soarele dimineţii, chipul, mîinile, coada, sinii ridicaţi... Multe plăceri mi-a adus soarta în timpul vieţii, n-am motive să mă plîng, dar vederea întregii insule Creta pe deasupra talazurilor e una dintre cele mai mari. M-am întors s-o privesc pe irlandeză. Se sprijinea de bisericuţă, mesteca o bucată de ciocolată şi îşi lingea calmă, indiferentă, buzele pline de muşcături.

întoarcerea în Kastro a fost jalnică. Ne apropiam, a apărut zidul veneţian cu leii săi înaripaţi. Irlandeza, obosită, s-a apropiat de mine ca să se sprijine de braţul meu, dar eu nu puteam să-i suport mirosul, nici ochii cenuşii. Mărul pe care mi-1 dăduse îmi lăsase pe buze şi pe dinţi gust de cenuşă. M-am tras brusc şi n-am lăsat-o să se apropie de mine ; ea, fără să spună o vorbă, a rămas cu un pas în urmă. îi auzeam suspinele, voiam să mă întorc, s-o cuprind în braţe, să-i spun o vorbă bună, dar, în loc să fac asta, am grăbit pasul şi am tăcut pînă cînd am ajuns acasă la ea. A scos cheia din buzunar şi a deschis uşa, apoi a rămas aşteptînd în prag. Cu capul plecat, aştepta. Voiam sau nu voiam să intru ? O milă nespusă şi o mare de cuvinte încărcate de bucurie şi de tristeţe se trezeau în mine şi îmi veneau pe limbă. Dar mi-am lipit buzele strxns şi am tăcut. I-am dat mina, ne-am despărţit. în ziua ur-mătoare am plecat.la Atena ; n-am putut să-i las drept amintire o maimuţică, dar, printr-un student de-al ei, i-am trimis o căţeluşă căreia îi plăcea să muşte, un animal care îmi era tare simpatic. îi ziceam Carmen.

Atena

Tinereţea e o fiară oarbă, fără minte, e flămîndă, dar nu ştie să se înfrupte, pentru că n-are curaj ; dacă ar face doar un semn, fericirea, care umblă în plină stradă, s-ar opri cu dragă inimă, dar nu~i face nici un semn ; seoaa-dopul timpului ca să se risipească în zadar lăsîndu-1 să 5 ca apa. O fiară care nu ştie că e fiară — iată ce-i tinereţea !

se rupe inima cînd mă gîndesc ia anii de studenţie cuţi la Atena. Deşi aveam ochi de văzut, nu vedeam : un văl gros, ţesut clin ceaţa deasă a moralităţii, iei şi a frivolităţii, acoperea şi ascundea lumea de ochii mei. Tinereţea e amară şi dispreţuitoare, nu pr nimic, cînd începi să

înţelegi, tinereţea s-a dus. Era odată un înţelept chinez care s-a născut bătrîn cu părul alb si cu barba albă, cu ochii lăcrimoşi. Pe măsură ce

anii • treceau părul i se făcea negru, ochii îi rîdeau, inima îi era tot mai lipsită de griji şi, cînd a ajuns în pragul rnortii obrajii săi erau

feciorelnici- şi acoperiţi cu un puf delicat... Aşa ar trebui să se desfăşoare viaţa noastră, dacă lui Dumnezeu i-ar fi milă de oameni.

In Creta mă revoltasem împotriva propriului destin o clipă m-am lăsat pradă vinului, o clipă am căzut

; mrejele irlandezei ; dar

nu era drumul meu, mi-era ruşine aveam remuşcări şi m-am întors pocăit, după ce păcă tuisem, La singurătatea şi la cărţile mele.

Din tinereţe pînă la bătrîneţe am socotit un păcat orice cuvînt şi

orice faptă care mă îndepărtau de menirea me^ Gare era soarta mea, încotro mă purta ? Pentru că mint* mea nu putea încă să hotărască, am lăsat inima s-o facă

144

— Fă asta, »u face şi nu plînge ; ai o s:

— Care capăt ? am î;

— Nu pune întrebări.

Ascultam încordat, î şi sfătui ei orgolios, nesaţul meu creş nimic din cele ce vedeam şi auzeam în Atenei nu putea să-mi potolească foa drept nu reuşeau să-mi cît, darmite curiozitatea fel de plăcere la petrec cu - studente şi cu I care mi 1-a dat irlandezi Mă simţeam bine la tea ceva de suprafaţă, nu s ajungeam în stradă, bu învăţ limbi străine, era o p^ îmbogăţeşte, dar tainicul v să sufle şi chiar şi aceste b

- altceva, mai presus de femei şi de studiu, mai presus de frumuseţe — dar ce anume ?

Cele două răni primite în adolescenţă se redeschideau mereu. Totul e zadarnic şi fără de rost pentru că' totul e trecător, precipitîndu-se spre abis, ca o roată minată de o mînă nemiloasă şi nevăzută. Dădeam la o parte masca de prospeţime de pe chipul oricărei fete şi vedeam o bătrînă. floarea/se veştejea şi, dincolo de gura .surâzătoare şi fericită, întrezăream hîrca cu dinţii rînjiţi. în ochii mei lumea o apucase într-un ritm violent şi rapid spre ruină. Tinerii caută nemurirea şi n-o găsesc ; nu fac nici un fel de concesii şi resping totul din orgoliu. Nu toţi, numai tinerii săgetaţi de adevăr.

Duminicile îmi plăcea să mă plimb de unul singur ; simţeam că tovărăşia prietenilor, discuţiile, glumele, rî-setele mînjeau tăcerea sacră. Dinspre munţi venea mireasmă de brad şi de miere, intram în păduricea de măslini şi ochii mi se înviorau, schimbam o vorbă, două, cu orice ţăran care se întîmpla să treacă pe-acolo : vreun albanez, de pildă, cu fruntea îngustă şi cu pălărie soioasă, neagră, mirosind a lapte şi a usturoi. Spusele lor erau prozaice şi confuze, pline de o curiozitate întunecată. Se uitau

io 145

nu te opsi î pînă la capăt

du-te i •ie, să rr

•b"t eu. înainte

singurătate, îăbuinţa inimii je.ste măsură şi ■ cetate a şurile de ti, cît de n nici i ■

se duceau mărul p< pe buzele mele . :uria • ii

Lnuat sS iţea mi se

siaca nevoile s rituală ! Nu s

unde prietenii ritorese. Urme

; stăruiau încă la concert mul pe d trecea. A să simt c

nt călduţ al 1 :urii se ofileau

. porns im dur

la mine din coltul ochilor mici şi vicleni, căznindu-şi bietul lor creier să afle cine eram şi de ce urcam pe munte. Un spion ? Un nebun ? Un marchitan ? Aruncau priviri lacome spre sacul pe care îl purtam în spate.

:— Ce ai de vînzare, prietene, mă întrebau ei, biblii ? Într-o zi am văzut o pasăre albăstruie ca oţelul, caro zbura pe

deasupra mea cîntînd, şi am întrebat un ţăran care tocmai trecea pe acolo :

— ,Ce fel de pasăre e asta, moşule ? am zis nerăbdător. Cum îi spune ?

— Bietul de tine, de asta îţi faci griji, mi-a răspuns dînd din umeri, las-o în pace, că nu-i bună de mîncat.

Mă sculam în zori, luceafărul de dimineaţă picura pe pămînt, lumina se rotea ca o ceaţă pe deasupra muntelui Hymetus, un vînt rece îmi răcorea faţa, ciocîrliile se înălţau cîntînd în văzduh şi dispăreau în lumină. într-o duminică de primăvară, îmi amintesc că am văzut cîţiva cireşi înfloriţi pe un ogor roşietic, -de curînd arat, şi inima mi s-a umplut de fericire. Chiar atunci a apărut soarele strălucind ca în ziua în care a scăpat din mîinile creatorului. Golful Salonic strălucea, Egina, departe, era plină de trandafiri în lumina dimineţii ; doi corbi, cu aripile vibrînd ca o coardă de arc, au zburat în dreapta mea — semn bun.

De o parte, coamele albe ale valurilor ca nişte cai homerici, desfăşurîndu-se larg, evocînd versurile lui Homer, de altă parte măslinele grase şi pline de lumină ale Atenei, dafinii lui Apollo şi strugurii făcători, de minuni ai lui Dionysos, mustind de vin şi de cîntece. Un pămînt uscat, şi sărăcăcios ; pietre roşietice în lumina soa-relui ; munţii care se profilau albăstrui în văzduh, fu-megînd în' lumină liniştiţi, se odihneau complet goi, ca atleţii.

Mergeam şi, pe măsură ce înaintam, mi se părea că cerul şi pămîntul călătoreau împreună cu mine. Mă pătrundeam de toate miracolele din jurul meu. înfloream şi rîdeam, vibram ca o coardă de arc. Cum se pierduse sufletul meu în duminica aceea, cum se înălţa şi cînta în lumina dimineţii, ca o ciocîrlie !

M-am suit pe deal şi mă uitam la plaja îngustă, roşie-tică, la mare, la insulele ce abia se desluşeau. Ce bucurie !

146

Grecia, cu trupul ei feciorelnic, înota printre valuri, se ridica deasupra lor, iar soarele cădea asupra ei ca un mire ! Mă uitam cum a supus pietrele şi apa, cum s-a eliberat de inerţia şi de vulgaritatea materiei reţinînd numai esenţa !

Umblam aşa ca să cunosc Attica, susţineam eu, dar rătăceam ca să-mi cunosc sufletul, să-1 găsesc, să-1 descopăr, în pomi, în munţi şi în singurătate. Zadarnic am încercat, inima nu-mi tresărea de bucurie, semn care îmi dovedea că nu găsisem ceea ce căutam.

Doar o dată, într-o zi pe la amiază, cred că am găsit. Călătoream singur de tot la Sounion. Soarele ardea, venise vara şi răşina care se prelingea din scoarţa crăpată a brazilor umplea văzduhul ca un balsam ; un greier mi s-a aşezat pe umăr şi a rămas acolo, o vreme am călătorit împreună, trupul meu mirosea a brad, mă prefăcusem într-un brad. Şi, deodată, cum ieşeam din pădurea de brad, am văzut coloanele albe ale templului lui Poseidon şi printre ele marea sfîntă, seînteind albastru închis. Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit locului. Iată frumuseţea, mi-am spus, iată Victoria neînaripată, piscul bucuriei ; omul nu poate ajunge mai sus. Iată Grecia !

Atît de mare mi-a fost bucuria în clipa aceea, încît admirînd frumuseţea Greciei am simţit că cele două răni s-au vindecat şi că lumea, aşa trecătoare cum era, chiar pentru faptul că era trecătoare avea valoare. Cred că greşeam cînd încercam să desluşesc chipul femeii bătrîne într-un chip tînăr, şi că era mai bine să recreez şi să re-înviu prospeţimea tinereţii pe chipul femeii bătrîne...'

Peisajul attic e cu adevărat fascinant, are un farmec cu neputinţă de explicat, un farmec care te pătrunde adînc. Aici, în Attica, simţi că fiecare lucru se supune unui ritm simplu, sigur şi echilibrat. Toate au o graţie şi o naturaleţe aristocratică : pămîntul sărăcăcios şi "arid, curburile graţioase ale munţilor Hymetus şi Penteli, măslinii cu frunze de argint, chiparoşii zvelţi şi ascetici, strălucirea jucăuşă a stîncilor în bătaia soarelui şi, peste toate, lumina vie, diafană, complet spiritualizată, care îmbracă şi dezbracă toate lucrurile.

Peisajul attic sugerează trăsăturile bărbatului ideal : frumos, bine făcut, măsurat la vorbă, eliberat de luxul inutil, puternic, dar capabil să-şi stăpînească puterea şi să

io* 147

jjitnâ aginaţiei. Uneun, peisajul attic atinge gra- aiţele i taţii, dar nu le depăşeşte ; se opreşte la hotare seriozităţi binevoitoare, înţelegătoare. Graţia nu degener< ază în romantism, dar nici puterea în asprime. Totul e pi rfect echilibrat şi măsurat, chiar virtuţile pei sajului nu . înt împinse pînă la exagerare, nu-şi pierd laşelesul uman, ci se opresc în punctul dincolo de care, dacă ar continua, ar deveni ori inumane, ori divine. Pri veliştea attică nu e stridentă îtorismul, nu are accese de leşin melodr i - de spus eu o calmă şi virilă depli iă a forţei mă esen ţialul prin cele mai simple m t pir

Dar, din cînd în cînd. "iozităţi apare un surîs — cîţiva sm< i u r< mu

: : ""'ntii, ver-

dele crud al brazilor, ole. aiul unei albii de rîu secate şi albe, un mănun iorele printre pietrele arzînd negre-aibăstrui. I îomiile se unesc, se amestecă, se împacă aici, e premul miracol : armonia. - Cum apare acest miracol ? De unde a luat graţia atîta seriozitate şi seriozitatea atîta gratie ? Cum reuşeşte puterea să evite abuzul de putere ? Toate, dimpreună, constituie miracolul grec.

Cînd mă plimbam prin Attica, erau clipe în care aveam presentimentul că pămîntul acesta poate fi socotit o înaltă lecţie de civilizaţie, de nobleţe şi de putere.

După fiecare din rătăcirile mele prin ţinutul Atticii, fără să ştiu de ce, urcam A a să văd şi să revăd Parthenonul. Acest templu e un mister pentru mine, niciodată n-am reuşit să~l văd "de două ori la fel : pare să se schimbe continuu, prinde viaţă, se ondulează stînd nemişcat, se joacă cu lumina şi cu ochiul omului. După ce-am dorit atîţia ani să-1 văd, cînd m-am aflat în fata lui pentru întîia oară mi-a apărut ţeapăn, scheletul unui animal preistoric, şi inima nu mi-a tresărit de bucurie. Toată viaţa, lucrul acesta a rămas un semn care nu m-a înşelat : cînd văd un răsărit de soare, o pictură, o femeie, o idee care face să-mi tresalte inima, ştiu că mă aflu în faţa fericirii. Cînd am ajuns prima oară în faţa Partherionului, inima nu mi-a tresărit. Construcţia mi s-a părut opera intelectului — a cifrelor şi a geometriei —, o idee fără cusur cioplită în

143

marmură, o reuşită sublimă a spiritului, avmd toate virtuţile în afară de una, cea mai de preţ şi cea mai plăcută : nu reuşea să-ţi ajungă la inimă.

Parthenonul mi-a părut asemeni unui număr cu soţ, La fel ca doi sau patru. Numerele cu soţ sînt potrivnice inimii mele ; n-am ce face cu ele, viaţa lor e confortabil aranjată, stau prea bine înfipte pe picioare, n-au nici cea mai vagă dorinţă de-a se mişca, sînt satisfăcute, conservatoare, fără nelinişti ; îşi rezolvă toate problemele. îsi transpun orice dorinţă în faptă şi sînt liniştite. Numerele fără soţ sînt pe potriva inimii mele. Viaţa numărului impar nu e deloc confortabil aranjată, numărului impai nu-i place lumea aşa cum e şi vrea s-o schimbe, s-o lăr gească, s-o împingă mai departe. Stă înfipt într-un pici'" cu celălalt în aer, gata de plecare. încotro ? Spre număr';! următor,, spre cel cu soţ, să se oprească o clipă, să-şi tragă sufletul şi s-o pornească iar la drum.

Raţionalitatea sobră învelită în marmură nu e pe placul inimii rebele a tînărului, care vrea să distrugă toi ce e învechit şi să reclădească kimea. E ca un bătrîn r, molit care doreşte, cu poveţele sale, să pună un frîu prea scurt imboldului inimii. Am întors spatele Parthenonul" şi m-am cufundat în priveliştea superbă ce se înti departe, pînă în mare. Soarele era la zenit, era am ora cea mai plină, lipsită, de umbre sau de jocul lumini' austeră, sublimă, perfectă. Mă uitam la oraşul linis

+;< strălucitor de alb, marea sfîntă scînteia

lîngă Salami-nn. munţii dimprejur se scăldau în soare, goi şi mulţumiţi ; eufundat în această viziune, am uitat de Parthenonul care se afla în faţa mea.

Dar, după fiecare întoarcere în păduricile de măslini din Attica şi Golful Salonic, dînd la o parte vălurile, un'-' cîte unul, o armonie ascunsă mi se revela treptat. Oînd urcam pe Acropolea, mi se părea că Parthenonul se leagănă uşor într-un dans imobil, se leagănă şi respiră.

Această iniţiere a durat luni, poate ani. Nu-mi amintesc exact ziua în care m-am oprit, complet iniţiat, în faţa Parthenonului, şi inima mi-a tresărit de bucurie. Ce trofeu era templul care se înălţa înaintea mea, ce înfăţişare a minţii şi inimii, ce fruct suprem al efortului uman ! Spaţiul fusese cucerit, deosebirea dintre mare şi mic dispăruse

14'

Infinitul intrase în acest paralelogram îngust, magic, cioplit de om, a intrat şi s-a aşezat acolo în tihnă. Timpul fusese şi el cucerit, clipa plină de har fusese prefăcută în eternitate.

Mi-am lăsat privirea să alunece peste marmura caldă, însorită. Soarele atingea pietrele, le pipăia ca o mînă, descoperind misterele ascunse, se lipise de ele şi nu mai voia să se îndepărteze. Vedeam cum coloanele, aparent paralele, îşi înclinau capitelurile una către alta de parcă se puneau în acord, cu blîndeţe şi cu forţă, să susţină fron-toanele sacre care le-au fost încredinţate. Nicicînd n-au fost create linii ondulatorii atît de ireproşabil corecte, nicicînd nu s-au unit cifrele şi poezia cu-atîta înţelegere, cu-atîta dragoste !

Cred că asta e cea mai mare bucurie pe care am trăit-o în cei patru ani ele studenţie la Atena. Nici o exalaţie feminină nu mi-a înnourat văzduhul în care respiram, dar am avut cîţiva prieteni la care am ţinut foarte mult. Urcam pe munte împreună cu ej şi vara înotam în mare, pălăvrăgeam despre lucrurile mărunte ale zilei, făceam petreceri la care ei îşi aduceau prietenele, rîdeam fără nici un motiv pentru că eram tineri, ne supăram fără nici un motiv pentru că eram tineri. Eram nişte tăuraşi neobosiţi care mugeau simţind că puterea îi înăbuşă.

Şi cîte posibilităţi se deschideau în faţa fiecăruia ! Mă uitam, rînd pe rînd, în ochii prietenilor mei, străduindu-mă să ghicesc încotro îşi vor croi drumul. Unul din ei, cînd deschidea gura să spună ce gîndea ori făcea o glumă de care rîdeam toţi, parcă lua foc ; ne făcea o plăcere imensă să ascultăm forţa satirică cu care, fără nici o ezitare. îşi expunea gîndurile. îl ascultam şi-1 invidiam pentru că eu, de cum deschideam gura să spun ceva, pe dată regretam. Îmi găseam greu cuvintele şi dacă aduceam un argument în sprijinul părerii mele, imediat aveam şi un contra-argument, la fel de corect, care îmi răsărea în minte şi îmi era ruşine să mint, aşa că tăceam brusc... Un alt prieten era tare retras, extrem de scump la vorbă, nu deschidea gura decît la seminariile de drept cînd profesorul şi noi toţi îl urmăream cu admiraţie cum încurca iţele problemelor de drept şi apoi le dezlega cu o dibăcie

150

d^ prestidigitator. Altul făcea pe organizatorul, ştia sâ stăpinească masele. Se amesteca în politică, organiza de-monstraţii, ţinea discursuri, fusese închis, apoi, după ce ieşise, reîncepuse lupta. Toţi ziceau că într-o bună zi va ieşi un mare om de stat. Şi apoi altul, palid, cu vorba blîndă, vegetarian, cu ochii şterşi, albaştri, cu mîini de femeie, înfiinţase, după multă stăruinţă, un club a cărui emblemă era un crin alb şi care avea următoarea deviză : „Picioarele sînt mai curate decît mîinile". Iubea luna. „Singura femeie pe care o ador este luna", zicea el. Altul era un crin neatins, palid, melancolic, cu ochi mari, al-baştri, cu mîinile cu degete lungi, şi scria poezii. Nu-mi amintesc decît prea puţine versuri de-ale lui, dar cînd, în singurătate, îi rostesc stihurile, ochii mi se umplu de lacrimi, într-o noapte, acest tînăr a fost găsit dincolo de zidul mănăstirii Kaisariani, spînzurat de o creangă de măslin. Mai erau şi alţii, fiecare cu sufletul lui, plin de boboci nedeschişi. Cînd vor înflori, mă întrebam eu, cînd vor rodi ? Doamne, mă rugam, ajută-mă să trăiesc destul ca să-i pot vedea, ajută-mă să trăiesc ca să văd ce fel de boboci se vor deschide în mine şi ce roade vor da. Mă uitam la prietenii mei cu nelinişte şi cu o nespusă tristeţe, de parcă trebuia să le spun rămas bun. Mi-era teamă că timpul va fi aidoma furtunii care se dezlănţuie cînd totul e înmugurit, mi-era teamă că va sufla fără milă şi va desfrunzi sufletele.

Plecînd din Atena lăsam în urmă două cununi de laur, singurele de care am fost vrednic toată viaţa mea. Prima am primit-o la un concurs de scrimă ; grea, cu panglici albe.şi albastre şi împletită din lauri culeşi din defileul de la Delfi. Era o iluzie, ştiam asta, toţi ştiau, dar iluzia scălda frunzele în splendoare. A doua am primit-o la un concurs de compoziţii dramatice. Nu ştiu cum s-a făcut că, într-o zi, sîngele a prins să-mi fiarbă în vine şi am scris o dramă înfocată, plină de melancolie şi de patimă. Era o dramă erotică şi o intitulasem Se luminează de ziuă. Să spun drept, aveam impresia că dăruisem lumii o morală superioară, mult mai morală, o libertate măreaţă, o nouă lumină. Profesorul din juriu, un tip serios, corect băr-

151

mea era cea mai bună . concurs. Dar, lăsînd t (într-o ireproşabilă erotismul neînhînat. rea de lauri, a spus el 'trul care a cutezat să lenea lucruri." 1 mijlocul unui auditoriu r numeros, un imberb şi lipsit de ex-

eam şi ascultam . m-am înroşit pînă în vîrful im ridicat ai al cununa

de lauri pe masa ieşit afară. Aveam un prieten care era ataşat la Ministerul Afa-

brilor Externe şi ne făceam planuri să călătorim

îmbuna prin Europa apuseană. ,.Ar fi bine să iei cu tine iftuna de laur de la scrimă, mi-a zis într-o zi, pe-aeole -o să găsim frunze de dafin

şi ne trebuie la gătit." Am agăţat cununa pe perete şi astfel am-salvat-o de la ieire. Anii au trecut, cînd visul nostru s-a împlinit, eu

prietenul meu * am plecat în Germania şi am luat muna cu noi. în cei doi ani de zile, cît am stat acolo, am

jlosit toate frunzele la gătit

1 lannis Stavridakis, cretan, consul general al Greciei în Elveţia

între anii 1918—1919.

152

©ierit, cu guler înalt, a găsi dintre toate piesele pârtie sfiala la o parte, mi-a t eatharevum) frazele îndri „Ii vom oferi poetului ace ta concluzie, dar î! izgoni scrie £ univer

în casă nimic nu se rnişcase de la loc : divanul, oglinda, lămpile

şi, pe pereţi, eroii de la 1821 cu mustăţi groase, cu pioptuî păros, cu pistoale la cingătoare, sălbatici, pătimaşi, are să facă,

aşa cum au şi făcut, bine şi rău deopotrivă, în care se' găseau. Karaiskakis îi se rnaras : „Bravul meu frate, căpitan Ni-it

scrisoarea ta şi am înţeles tot ce mi-ai npetă şi cimbal, cînt la care îmi place." Cimbalul era un instrument turcesc, trompeta era greii erau suflete pure, erau suflete mari : iar sufletele mari

sînt întotdeauna periculoase. Mă gindesc adeseori ce mister face ca albastra floare

a libertăţii să se hrănească şi să dea mlădiţe dintr-un \gar ? Ură, trădare, certuri, fapte de vitejie,

dragoste arzătoare pentru patrie, dansul femeilor din Zalongon !

înviorat, a doua zi devreme, m-am dus să-mi -caut prietenii pe care nu-i văzusem de patru ani. Membrii fondatori ai „eTeriei" noastre erau de nerecunoscut ; viaţa trecuse cu tăvălugul cam devreme peste ei, erau la pă-mînt. Cînd pomeneam despre societate izbucneau în rîs. Unul cînta bine şi era poftit la toate nunţile, Ia toate botezurile şi petrecerile ; mînca, bea şi cînta, era admirat pentru vocea lui plăcută şi era plin de sine. O luase pe un drum greşit, îi tremurau mîinile de prea multă băutură.

153

Celălalt cînta la ghitară ; arii pasionale şi cîntecele uşoare, ţinînd isonul prietenului său. Amîndoi arătau prosperi, plini de sine, mereu cu nasul roşu ; îşi găsiseră de lucru la fabrica de săpun, cîştigau bine, se bucurau de viaţă şi acum umblau să se însoare.

Mă uitam la ei, ascultam ce ziceau, dar nu puteam vorbi, cuvintele mi se opreau în gîtlej. Flacăra se preface atît de repede în cenuşă ? Sufletul e o rudă atît de apropiată â trupului ? Ştiau amîndoi zestrea fiecărei fete, ştiau unde se mănîncă cele "mai pufoase clătite şi la ce tavernă se bea cel mai bun vin.

Am plecat simţind un rău la inimă de parcă aş fi fost la o înmormîntare. Mă gîndeam că virtuţile minore sînt mai periculoase, decîţ viciile minore. Dacă ei n-ar cînta şi n-ar dansa atîţ de bine, n-ar fi poftiţi pe la petreceri, nu s-ar îmbăta, ri-ar pierde vremea şi, poate, ar mai putea fi salvaţi. Dar aşa, cu glaşu^ lor frumos şi cu ghitara lor cu tot, o apucaseră pe Un drun| greşit.

A doua zi cîn4 i-am zărit de departe, am luat-o în altă direcţie. îmi era ruşine câLatîtea prietenii şi atîtea doruri se ştergeau aşa de reped<f, că atîtea planuri măreţe da salvare a lumii se veştejeau., A suflat vîntul şi pomul înflorit al tinereţii şiâ scuturat frunzele. Oare pomul tinereţii nu dădea joade ? Aşadar, flotila se rînduia spre a-şi croi drum pe ocean şi acum se dădea la fund într-o albie domestică !

Rătăceam singur pe străduţele înguste, prin port, respiram mireasma plăcută de roşcove şi de lămîi putrede. Aveam veşnic cu mine o carte, Dante sau Homer ; citeam versurile extraordinare simţind că omul poate deveni nemuritor, că faţa eterogenă a lumii, case, oameni, bucurii, insulte — haosul incoerent pe care îl numim viaţă — puteau să se unească în armonie.

într-o zi am sunat la casa .irlandezei ; plecase. Am trecut şi a doua oară, cu un sentiment de amărăciune şi cu inima plină de o stranie remuşcare pentru tot ce a fost şi pentru tot ce n-a fost. Parcă făcusem o crimă şi acum dădeam tîrcoale în jurul victimei. Nu puteam să dorm. într-o noapte trecînd prin cartierul turcesc am auzit o femeie îngînînd un cîntec oriental, cu o voce tremurată, plină de o patimă dureroasă. Cîntecul suna amar, aspru. izvora din adînc, de undeva din coapsele femeii şi umplea

154

noaptea de disperare şi de dor. îmi era imposibil să merg mai departe şi m-am oprit şi am ascultat, cu capul rezemat de un perete. Nu mai puteam să respir, sufletul meu se înăbuşea, nu mai putea să stea în colivia lui de lut, se cocoţase în vîrful capului şi încerca să zboare.

Pieptul femeii care cînta nu era stăpînit de dragoste, nici de misterul îmbrăţişării bărbatului cu femeia, nici de dorinţa sau de bucuria unui fiu ; era stăpînit de un strigăt, de o chemare : să spargem hotarele moralităţii, ruşinii şi speranţei, să ne pierdem, s-ă ne unim cu înfricoşătorul iubit care stă în întuneric în aşteptare chemîn-du-ne ca o vrajă, şi pe care îl numim Dumnezeu. în noaptea aceea, ascultînd cîntecul dureros şi răscolitor al femeii, am simţit că dragostea, moartea şi Dumnezeu erau acelaşi lucru şi, pe măsură ce anii au trecut, am devenit tot mai profund conştient de această teribilă trinitate care stă la pîndă în fundul abisului. în abis şi în inima noastră. Nu era o trinitate, era ceea ce mistica bizantină numeşte „monada războinică".

Cîntăreaţa a tăcut, eu m-am desprins de perete, lumea ieşea iar din haos, casele îşi recăpătau stabilitatea, străzile se întindeau netede înaintea mea, puteam iar. să umblu. Am rătăcit toată noaptea, mintea mi-era pustie, nici un gînd care să-mi diminueze ori să-mi alunge ne-liniştea. Lăsîndu-mă purtat de trup, m-am plimbat pe . zidul veneţian deasupra mării ; cerul era scînteietor, era o lumină strălucitoare, constelaţiile se mutau, alunecau în jos spre apus şi piereau ; sufletul meu pierea odată cu ele. Un vînt răcoros bătea dinspre munţi şi intra în case prin crăpăturile ferestrelor, răcorindu-i pe cei ce dormeau, acoperiţi de sudoare. Auzeam oraşul respirînd în tăcerea adîncă.

în aceeaşi noapte am trecut iar pe lîngă casa irlandezei, m-am plimbat ore în şir şi, fără să vreau, fără să fiu conştient, m-am trezit mergînd în cercuri din ce în ce mai strînse care mă apropiau de mijloc : casa ei. Părea că un strigăt rămăsese în casă şi strigătul imperios şi plin de reproşuri mă chema ; nu puteam să-i rezist. Spre ziuă, cum iar ajunsesem în faţa ferestrelor şi porţilor închise, un fulger mi-a trecut prin minte şi m-a luminat : Ou era un strigăt, era cîntecul femeii, cîntecul amar şi

155

aspru pe care l-am auzit în noaptea i.ceea treeînd prin cartierul turcesc. Cîntecul se dei în mine, se pre- făcuse într-un urlet de leu, fiară fără pereche, abandonata.

Cîntecul, urletul fiarei, strigătul disperat al irlandezei, toate făceau un laţ în jurul gîtului meu şi mă strangulau. Mi-am amintit cuvintele pline de tîlc pe care le-am auzit ©dată din gura unui musulman bătrîn : „Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu te duci, e păcat, Dumnezeu nu te iartă şi o să ajungi lingă Iuda, în fundul Iadului", îmi era frică ; lac de sudoare, am ajuns acasă, clă-tinîndu-mă ca un animal rănit.

Am urcat scările în vîrîul picioarelor ca să nu scîrţîie şi să-1 trezesc pe tata, şi m-am aruncat "pe pat. Tremuram, mă lua cînd cu frig, cînd cu cald, se vede că aveam febră. Somnul a sosit ca un păianjen veninos şi şi-a ţesut pinza în jurul meu. Cînd m-am trezit a doua zi la amiază, tremuram încă.

Neliniştea asta a durat trei zile ; nu era nelinişte, era un bulgăre greu în inimă, aveî.m gura amară ca fierea. Şi cum mă uitam pe fereastră la salcîmul din mijlocul curţii, ia umbrarul de viţă de vie încărcat cu struguri, la sora mea care broda, la mama care intra şi ieşea îndu-rînd în tăcere sfintele servituti domestice, bulgărele mi s-a pus ca un nod în gît şi mă sugruma. Parcă fusese» alungat din rai, mai bine-zis, se pare că din proprie iniţiativă ara zburat peste gardul raiului, pe care îl regretam acum cînd rătăceam în afara porţilor închise.

A patra zi am sărit din pat dimineaţa devreme şi, fără să am o ţintă sigură în minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi am început să scriu.

A fost un moment crucial în viaţa mea. Intr-un fel, în dimineaţa aceea, tulburarea mea lăuntrică şi-a găsit o portiţă de ieşire. Cine ştie, mă gîndeam eu, deşi nu prea clar : dacă neliniştea se va întrupa, dacă prin cuvinte o să-i dau un trup, o să-i văd faţa şi, văzînd-o, nu-mi ve mai fi teamă de ea. Am făptuit un păcat greu şi dacă îl voi mărturisi, mă voi simţi uşurat.

Am început, aşadar, să-mi mobilizez euvintele, să-mi amintesc cîntece, legende, romane pe care le citisem, luam fără să vreau, cînd din una, cînd din alta, şi am începu* să scriu... De la primele cuvinte pe eare le-am aşternu! pe hîrtie am rămas uimit. Nu avusesem nimic similar în

156

minte, n-am vrut să scriu astfel de lucruri, dar de ce i scris totuşi? Ca şi curo. n-aş fi scăpat pentru tot- :a de întîia mea legătură trupească (eu eram sigur âpasem) am început să ţes o poveste în jurul irlan

dezei, o poveste plină de patimă şi de imaginar. Nici odată n-am încercat aşa e bucurie cînd m-ara apropiat de ea, niciodată nu i-am spus cuvinte atît de tandre ea

pe care le-am aşternut pe hîrtie. Minciuni, toate erau minciuni, dar totuşi, aşternîndu-le pe foaia din faţa

mea. am uimit, că trăisem cu adevărat o plăcere ea. Să fie, oare, minciuni toate astea, ori

adevărul t ? De ce n-am fost conştient de plăcere atunci cînd am trăit-o ? De ce acum, scriind, eram conştient de asta pentru întîia oară ? Scriam şi eram plin de mîndrie : eram un Dumnezeu car: făcea

ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum ; amesteca ade"văru] şi minciuna indisolubil îm-nu mai era adevăr şi

minciună : era un aluat care îl frămîntam şi îl modelam după cum îmi tezia, fără a cere încuviinţarea nimănui. ebuie să existe o incertitudine mai sigură decît cerţi! nea însăşi şi care poate

fi luată drept un lucru mai ■cit acea construcţie foarte pământească a omului ept adevăr. za ştearsă şi un pic adusă de

spate a devenit de în opera mea ;' cît despre mine, cocoş ju-i-am pus nişte pene lungi şi colorate care nu mele. în cîteva zile am terminat. Mi-am strîns sul şi am scris pe el Şarpele şi crinul cu

caractere roşii, apoi m-ara ridicat şi m-am dus la fe-- iau o gură de aer. Irlandeza nu mă mai tulbura, ăsit să se aştearnă pe

hîrtie şi nu se va mai înde niciodată de ea, scăpasem. • ui era acoperit de nori, văzduhul s-a întunecat şi â •jt s>ă

plouă, frunzele viţei de vie străluceau, strugurii graşi iradiau sticloşi ; trăgeam adînc în piept mireasma pămîntului umed, miros care îmi aminteşte mereu, de un mormînt proaspăt săpat. In ziua aceea, oricum, exalaţia feorţii fusese alungată ca de o vrajă şi mintea îmi era plină de o dulce prospeţime. O vrăbiuţă udă de ploaie a venit şi şi-a găsit adăpost sub streaşină ferestrei; pe

157

acoperiş, deasupra capului meu, ploaia susura ca ciugu-litul unui stol de porumbei.

Am închis manuscrisul uşor ca peste o gînganie ce nu voiam să-mi scape, ca şi cum în palmă aş fi ţinut o vrăbiuţă muiată de ploaie. Se pare că făcusem pace cu irlandeza : cenuşa ei se prefăcuse într-un măr şi eu ţineam mărul în palmă.

Am ieşit în curte şi am umblat în sus şi în jos prin ploaie, printre vasele cu flori, gustînd plăcerea pomului însetat şi prăfuit, cînd cerul s-a îndurat de el şi ploile au început să curgă. Ploaia mi-a dat întotdeauna o bucurie inexplicabilă şi, dacă nu m-aş ruşina, aş spune că o bucurie erotică ; îmi pare că eu sînt pămîntul, că sînt însetat, şi o femeie ascunsă adînc, înlăuntrul meu, se trezeşte şi primeşte cerul exact cum ar primi un bărbat. Mă plimbam fericit prin ploaie, despovărîndu-mi inima, nu mă mai gîncleam la irlandeză de cînd am refăcut-o şi am recompus-o din cuvinte, pierise, aşternîndu-se pe hîrtie. Adevărul care m-a tulburat atîta vreme nu era real, adevărul adevărat era o creatură nou-născută prin imaginaţie. Cu ajutorul imaginaţiei am anulat realitatea şi m-am golit.

Această luptă între realitate şi imaginaţie, între Dumne-zeu-creator şi omul-creator, m-a ameţit o clipă. Iată drumul meu,-iată datoria mea, îmi ziceam umblînd domol, în sus şi în jos, prin ploaie. Orice bărbat apreciază statura duşmanului cu care urmează să lupte. Chiar dacă m-ar fi dus la pierzanie, îmi plăcea să mă lupt cu Dumnezeu. El a creat lumea din noroi, eu am creat-o din cuvinte ; el a făcut oamenii aşa cum îi vedem, tîrîndu-se pe pămînt, eu i-am făcut din aer şi imaginaţie, materie din care visele sînt ţesute, am creat un alt om, cu mai mult suflet, în stare să reziste ravagiilor timpului. In vreme ce omul creat de el moare, al meu trăieşte.

Mă ruşinez acum, cînd îmi amintesc această satanică aroganţă, dar pe atunci eram tînăr şi a fi tînăr înseamnă a-ţi asuma dreptul să demolezi lumea, înseamnă a avea neruşinarea să doreşti să înalţi în locul ei una nouă, mai bună.

Pieptul îmi era greu de suferinţă. Deşi vechile nelinişti stăteau ghemuite într-un colţ, apăreau mereu altele ;

158

drumul care a trecut ca un fulger pe dinaintea mea era periculos şi plin de abisuri. Ce fel de drum era acesta care mi s-a ivit aşa, deodată ? Cine a deschis o poartă lăuntrică şi m-a chemat tainic spre ea zicînd că era o portiţă spre salvare ? O fi deschis-o durerea dragostei neîmplinite, ori sfinţii din legendele citite în copilărie ? Ori a făcut-o Creta însăşi, care, văzînd că n-o pot ajuta luptînd, mi-a pus altă armă în mînă ?

Ca să-mi alung gîndurile, a doua zi dimineaţa, în vreme ce clopotele de duminică chemau oamenii să se închine Sfîntului Minas, eu am luat-o spre alt loc sfînt. Mă duceam să mă închin la Creta cea sfîntă, descoperită în anii din urmă pe pămîntul vechi al Knossosului.

Misterul Cretei este extrem de profund. Cine pune piciorul pe această insulă simte o forţă misterioasă trecînd caldă şi binefăcătoare prin vinele sale, simte cum îi creste inima. Acest mister a devenit mai profund şi mai bogat odată cu descoperirea civilizaţiei diverse şi multicolore, îngropată pînă acum sub pămînt, o civilizaţie plină de o nobilă măreţie, de bucurie şi de tristeţe.

Am ieşit din oraş şi am luat-o pe cărarea care ducea spre cimitirul cel nou. Auzeam strigăte şi plînsete şi am grăbit pasul. Un negustor din vecini, un om de vază din Megalo Kastro, murise de trei zile şi îl îngropau în cimitirul cel nou. Era încă tînăr, şi, cînd prietenii s-au pornit să-1 scoată afară, nevastă-sa s-a agăţat de sicriu nelăsîn-du-i să-1 ia. Treceau chiar atunci şi am întors capul să nu văd mortul ; în ziua în care, la patru ani, cum vă amintiţi, am văzut osemintele vecinei noastre Anika, scoase din mormînt, nu mai pot să mă uit la un mort. Mă apucă frica. Anika cea fără păr, fără ochi şi fără buze, îmi apare înainte, vine către mine să mă ia şi să mă aşeze iar pe genunchii ei. Ştiu bine că nu-i adevărat, dar mai ştiu că există ceva mai adevărat decît adevărul şi de aceea mi-e frică şi grăbesc pasul de cîte ori văd un mort.

în jurul meu erau pădurici de măslini şi vii, culesul nu începuse încă, strugurii atîrnau grei pînă la pămînt. Mirosea a frunze de smochin. O bătrînă care venea spre mine s-a oprit, a luat cîteva frunze de smochin care acopereau un coş pe care îl ţinea pe braţ, a scos două smochine şi mi le-a dat.

159

— Mă cunoşti, mătuşieo, am întrebat-o. Ea m-a privit mirată : — Nu, fiule, de ce trebuie să te cunosc ca să-ţi dai,

ceva ? Eşti un om. Şi eu k M, nu-i destwl ? Rîdea ca o fată tînără şi a luat-o înainte, şchiopătînd. spre Kastro. Din smochine picura miere, cred că a\$ fost cele mai dulci pe

care le-am mîncat vreodată. Cuvintele bă ţarinei ma răcoreau în timp ce mîncam : „Eşti un om. Şi eu la fel nu-i destul ?"

O umbră a apărut alături de a mea, m-am întors şi am văzut un preot catolic. S-a uitat la mine şi' mi-. zîmbit.

— Abatele Mugnier, a zis el şi mi-a întins retina te superi dacă aş vrea să-mi ţii tovărăşie ? Nu ştiu g;

..mai greaca veche : „Cîntă, zeiţă, mînia i pe-Ahil Peleianul cuprinse..."

— ,,Mînia ce-atîtea necazuri aheilor aduse..." am con tinuat eu.

Am rîs recitind versurile nemuritoare şi ne-am vâ?in de drum. Mai tîrziu am auzit că abatele care rîdea recita versuri, cu un smoc de păr cărunt atîrmndu-i ra vestit pentru sfinţenia şi inteligenţa sa. A

1

strălucitoare, era om de lume, vorbea şi glumi : ;e sus-puse, dar dincolo de înfăţişarea lui vest şi mobilă se vedea Hristos răstignit, o stîncă imobilă d* nepătruns, nu răstignit, ci înviat din morţi.

Custodele ne-a ieşit înainte, în grabă, să ne salute şi să ne dea explicaţii despre aşezare. Era un eretan simpl' şi vioi care purta nădragi largi şi un toiag lung : îl chem: David". Era de mult custode şi ghid în Knossos şi învăţa« multe lucruri. Vorbea despre palat de parcă era casa Iu ne primea în calitate de stăpîn al casei, ne conducea şi ne arăta locurile cu bastonul.

— In faţa dumneavoastră se află marea curte regală lungă de 60 m şi largă de 29 m, aici sînt magaziile cu amfore uriaşe, cu desene pe ele, în ele regele ţinea pro dusele cu care îşi hrănea supuşii ; în aceste vase s-au găsit urme de vin şi ulei de măsline, sîmburi de măsline şi mazăre, năut, orz, grîu, linte. Toate sînt carbonizate de incendii.

160

Ne-am urcat în magazia de sus ; peste tot coloane Scurte, înguste, vopsite în negru şi purpură, pe coridoarele <Je trecere am văzut pereţi pe care erau pictate flori, scuturi şi tauri. Am ajuns pe terasa de sus, de jur-împre-jur o privelişte plăcută, la orizont era Muntele Ida, capul nepăsător al lui Zeus. Palatul în ruină, pe jumătate restaurat, după atîtea mii de ani îşi arăta iar strălucirea şi se bucura de soarele bărbătesc al Cretei. în acest palat û întîlneşti arhitectura geometrică şi echilibrată a Greciei, aici domneşte fantezia, graţia şi jocul liber al forţei creatoare a omului. Palatul s-a înălţat şi s-a întins în timp, încet, ca un organism viu, ca un pom care creşte. N-a fost construit după un plan fix, dinainte stabilit, s-a înălţat.prin adăugiri, jucîndu-se, punîndu-se în armonie cu necontenitele necesităţi ale timpului. Omul n-a fost condus aici de logica inflexibilă, incapabilă de artificii ; mintea omului a fost servitor, nu stăpîn, altcineva ori altceva a fost stăpîn. Ce nume am putea să-i dăm ?

M-arn întors spre abate şi mi-am. dezvăluit gîndurile, apoi i-am cerut părerea. . .

— Ştii cine era stăpîn ? a răspuns el zîmbind. Ce ins poţi aştepta de la un preot ? Cine să fie altul decît lezeu? El a fost stăpînul cretanilor, el le-a condus

mîinile şi mintea, i-a făcut să creeze. El a fost meşterul constructor. Acest Dumnezeu cretan este la fel de. iscusit şi de vesel ca marea care îmbrăţişează insula. Iată de ce peisajul, palatul, picturile şi marea au o unitate şi o armonie fără cusur.

Coboram scările de piatră şi ne uitam în tăcere la picturile de pe pereţi : tauri, crini, peşti în marea albastră, peştele zburător care îşi desface aripile să sară deasupra valurilor ca şi cum apa, elementul matern, îl sufocă şi vrea să respire un aer mai rarefiat. Ne-am oprit în teatru ; ghidul s-a înflăcărat :

— Aici aveau loc luptele cu tauri, a zis el cu faţa strălucind de mîndrie, dar luptele cu tauri din Creta nu erau barbare ca cele din Spania. Am auzit că acolo taurul e ucis şi calul spintecat'; aici luptele cu tauri nu srau un joc sîngeros. Bărbatul şi taurul se joacă împreună. Toreadorul apucă taurul de coarne, fiafa se înfurie şi îşi azvîrle capul în sus, în aer, lucru care permite luptătorului

11 — Raport către El Greco 161

să profite de moment şi să sară rapid în spinarea taurului ; atunci face încă un salt şi cade în picioare la coada taurului, unde o tînără fată îl aşteaptă şi-1 cuprinde în braţe.

Abatele ţintuia cu privirea şirul de bănci de piatră ale amfiteatrului încercînd să-şi imagineze, în lumină, jocul divin. I-am explicat cuvintele custodelui ; m-a prins de braţ şi ne-am continuat drumul.

■— E teribil de greu să joci fără vărsare de sînge, a murmurat el. Ne-am oprit lîngă o coloană pătrată din ghips smălţuit în vîrful

căreia era încrustat semnul şfînt : securea dublă : abatele şi-a împreunat mîinile, a îngenuncheat o clipă şi îşi mişca buzele ca pentru rugăciune. Am rămas uimit :

— Cum, vă rugaţi ? l-am întrebat. — Desigur, mă rog, prietene. Fiecare neam, fiecare epocă pune

divinităţii propria sa mască, dar dincolo de toate măştile în fiecare epocă şi la fiecare neam se află în veci aceeaşi divinitate.

S-a cufundat în tăcere, iar după un timp a spus : ■— Noi avem crucea ca semn sacru, strămoşii tăi cei mai

îndepărtaţi aveau securea dublă ; dar eu dau la o parte simbolul efemer şi văd aceeaşi divinitate, dincolo de cruce sau de securea dublă, şi mă închin ei.

Eram foarte tînăr pe-atunci, în ziua aceea n-am înţeles, dar cu ani mai tîrziu am priceput tîlcul acestor cuvinte şi le-am făcut Să rodească ; am început să văd şi eu eter-na şi neschimbata faţă a divinităţii dincolo de toate simbolurile religioase. Şi ceva mai tîrziu, cînd mintea pricepea mult şi inima îmi era neînfricată, am început să văd dincolo de faţa divinităţii haosul, întunericul pustiu şi înfricoşător. Fără să-mi dau seama, abatele mi-a deschis un drum în ziua aceea ; la Knossos, am luat-o pe acest drum, dar nu m-am oprit, acolo unde ar.fi vrut el. Posedat de o curiozitate satanică am mers mai departe şi am descoperit abisul.

Ne-am aşezat între două coloane ; cerul lucea ca oţelul. Greierii, în crîngul de măslini care înconjurau.palatul, ne asurzeau. Custodele s-a sprijinit de o coloană, şi-a scos punga cu tutun de sub curea şi a" început să-şi răsucească o ţigară-. Nici unul dintre noi nu vorbea ; simţeam că locul

162

http://ar.fi/

şi momentul erau sfinte şi numai liniştea era potrivită. Doi porumbei au zburat pe deasupra capetelor noastre, apoi s-au.cocoţat pe o coloană. Erau păsările sacre ale marii zeiţe venerate de cretani. Uneori îi vezi pe o coloană, alteori la pieptul roditor al zeiţei.

— Porumbei... am spus eu încet, fiindu-mi teamă că s-ar putea speria la auzul glasului meu şi şi-ar lua zborul de pe coloană.

Abatele şi-a pus degetul pe buze. - — Taci, a şoptit el. Mintea îmi era grea de întrebări, dar am tăcut. Fres

cele extraordinare îmi treceau prin faţa ochilor : ochi mari, migdalaţi, cascade de bucle negre, matroane impo zante cu pieptul gol şi cu buze pline, senzuale ; păsări, fazani, potîrnichi, maimuţe albastre, prinţi cu^ pene de păun în păr, tauri sacri, sălbatici, tinere preotese cu şerpi sacri încolăciţi în jurul braţelor, băieţi albaştri în grădini' înflorite. Bucurie, putere, bogăţie măreaţă, o lume plină de mister, o Atlantida ieşită din adîncurile pămîntului cretan ne privea cu ochi imenşi, negri, dar buzele îi rămîneau pecetluite. r

•Ce fel de lume o fi fost, mă întrebam, cînd îşi va deschide gura şi va vorbi ? Ce isprăvi au împlinit aceşti înaintaşi chiar aici, pe pămîntul pe care călcăm şi noi acum ?

Creta a fost prima punte de legătură între Europa, Asia şi Africa. Creta a fost cea dintîi, din toată întunecata Europă, care a început să se lumineze. Aici a fost locul în care sufletul grec şi-a împlinit misiunea hărăzită: să aducă totul la scara umană. în Creta, statuile ţepene şi monstruoase din Egipt şi din Asiria au devenit statuete graţioase ; trupurile se mişcă, buzele zîmbesc, faptele şi statura idolilor au fost făcute după faptele şi statura omului.- O umanitate nouă şi originală, plină de vioiciune, de graţie şi rafinament f-oriental, a trăit şi s-a bucurat pe pămîntul Cretei care diferă de Grecia care a urmat...

Priveam în jurul meu dealurile blînde şi domestice, frunzele rare ale măslinilor, chiparoşii zvelţi care se clătinau jncet între stînci, se auzea clinchetul armonios şi Jinipede de la o turmă de capre, trăgeam în piept aerul înmiresmat care venea dinspre mare şi învăluia dealul, şi

U* 163

simţeam că batonul secret al Cretei pătrundea în- mine tot mai profund şi în acelaşi timp devenea tot mai obscur. Cretanii nu-şi făceau griji pentru problemele supralumeşti, ci pentru 'cele zilnice, pentru problemele arzătoare, veşnice şi nesecate ale vieţii omului de pe acest pămînt.

— La ce te gîndeşti ? m-a întrebat abatele.

— La Creta, i-am răspuns eu.

— Şi eu mă gîndesc la Creta, mi-a spus tovarăşul meu; la Creta şi ia sufletul meu... Daeă mi-ar fi dat să mă mai nasc 6 dată, aş vrea să văd lumina zilei pe pământul ăsta. Există aici o vrajă de nebiruit... Hai să mergem.

Ne-am ridicat şi am aruncat o ultimă privire spre priveliştea extraordinară ; eu puteam să le mai văd, dar abatele a şoptit cu un suspin : '

— Niciodată... niciodată nu vă voi mai revedea. A făcut cu mîna coloanelor, curţilor, frescelor. — Adio, de la capătul pământului un preot catolic

a venit să vi se închine, şi vi s-a închinat. Acum rămâneţi cu bine.

Am pornit înapoi ; era o căldură teribilă şi drumul plin de praf ; abatele era obosit. Ne-am oprit la o mică mănăs tire unde trăiau dervişii, cei ce dansau în ziua de vineri. Arcul porţii era de culoare verde şi pe pragul de sus era o mînă de bronz, deschisă, simbolul sacru al lui Mahomed. Am intrat în curtea imaculată, pavată cu pietre mari albe, vase eu flori şi plante agăţătoare pe margini, iar la mijloc un dafin cu frunze mari şi grase. Ne-am oprit Ia umbra iui să ne tragem sufletul ; un derviş ne-a zărit din chilie, s-a apropiat şi ne-a salutat ducîndu-şi mîna la piept, la buze, la frunte." Purta o sutană lungă, albastră, şi un turban alb de lînă, înalt. Barba ascuţită îi era neagră ca smoala, un cercel de aur îi atârna în urechea dreaptă. A bătut din palme. Un băiat bucălaţ, desculţ, a venit şi ne-a adus cîteva scăunele pe care ne-am aşezat. Dervişul vorbea despre florile din jurul nostru, despre marea care se vedea strălucind printre frunzele ca nişte lăncii ale dafinului. Apoi a început să vorbească despre dans. y

— Dacă omul nu ştie să danseze, nu ştie sa se roage, îngerii au gură, dar puterea de a vorbi ic e pecetluită ; îi 'vorbesc lui Dumnezeu prin dans...

184

Micul derviş bucălat a apărut iar. cu o tavă cu cafea şi apă rece şi doi ciorchini mari de struguri. O pereche de. porumbei tandri uguiau pe acoperiş, deasupra noastră. Oare erau aceiaşi porumbei pe care i-am văzut la Knossos ? Am tăcut o clipă şi atmosfera monahală s-a umplut de suspine amoroase. M-am întors spre abate, se uita dus la porumbei şi la .cerul de deasupra cu ochii plini de lacrimi. A simţit că mă uit la el.

— e frumoasă, a spus el cu un zîmbet, da, e frumoasă în ţările pline de soare, unf.e cerul e albastru, $i suit porumbei şi struguri. Şi dafini deasupra ta. "

A mîncat strugurii boabă cu boabă, fericit. Parcă ar fi vrut să nu se mai sfîrşească clipa.

— Dacă aş fi sigur că mă duo în rai, a zis el. t. ruga lui Dumnezeu să mă lase să merg acolo pe cel mai lung drum cu putinţă.

e bine ne-ara simţit în mănăstirea mahomedană, 1 ne înduram să mai plecăm. Alţi dervişi au ieşit în

i] chiliilor din jurul curţii ; cei mai tineri aveau feţele le, ochii arzători. Cei mai bătrîni aveau obrajii

rumeni, ochii plini de lumină. S-au aşezat pe jos, în jurul i ; unii şi-au scos mătăniile de sub centurile de piele

şi au început să-şi spună rugăciunile în linişte, uitîndu-se curioşi la călugărul creştin ; alţii şi-au scos ciubucele lungi,

au închis ochii pe jumătate şi au început să fumeze, tăcuţi.

— Ce linişte domneşte aici ! a şoptit abatele.

Mi-a atins umărul într-un gest de rugăminte':

— Vreau să te rog să-i întrebi ceva, dervişii sînt un ordin religios, ce lege au ?

Cel mai bătrîn, un bărbat cu o barbă albă, lungă, şi-a pus ciubucul pe genunchi şi a răspuns :

— Sărăcia, a răspuns el, . sărăcia, să n-ai nimic, să n-ai nici o povară... rîsul, dansul şi bucuria sînt cei trei

arhangheli care ne iau de mînă şi ne arată calea.

Abatele s-a întors iar spre mine :

— întreabă-i, postesc ? — Nu, nu, a răspuns un tînăr derviş rîzînd, noi mîncăm Şi bem,

îl binecuvîntăm pe Domnul care-i dă mîncare şi băutură omului.

165

— Atunci ? a insistat abatele. — Dansăm,, a răspuns. dervişul cel bătrîn car" avea o barbă

albă, lungă. — Dansaţi, a zis abatele, de ce ? — Pentru că dansul ucide eul şi cînd eul e ucis .nu mai există

nici o piedică să te uneşti cu Dumnezeu. ^ Ochii abatelui scînteiau. — Ordinul Sfintului Francisc ! a strigat el şi a strîns mîna

bătrînului derviş. Şi el a trecut dansînd pe pămînt, în felul acesta s-a înălţat înj-ai. Aşa că, tînărul meu prieten, înţelegi, absolut în toate e aceeaşi divinitate.

— Dar în cazul ăsta, am îndrăznit eu să obiectez, de ce se duc misionarii în cele patru colţuri ale lumii şi încearcă să-i facă pe băştinaşi să renunţe la masca zeului care li se potriveşte, şi să-i pună o mască străină — a noastră ?

Abatele s-a ridicat. — Găsesc că e foarte greu să răspund la acei

întrebare, a spus el, cu voia lui Dumnezeu, dacă.jvei > să vii la Paris să-ţi completezi studiile, caută-mă ac:

A zîmbit cu viclenie : _ -— Poate pînă atunci voi fi găsit răspunsul.

Ne-am luat rămas bun de la dervişi, ne-au condus pînă la ieşire cu zîmbete şi plecăciuni, încă o dată ducîndu-şi mîna la piept, la gură şi la frunte.

în prag, abatele mi-a spus : — Spun'e-le, te rog. că şi eu sînt un derviş în sutana

nea_gră. ■

r

Călătorie prin

Grecia

Tata mi-a promis un an de călătorie oriunde .voiam, dacă îmi luam diploma cu cea mai mare notă. Răsplata era măreaţă, aşa că m-am pus pe tocit. Un prieten de-al meu din Creta, al naibii de inteligent, dădea examene odată cu mine. Ziua hotărîtoare a sosit şi am pornit împreună spre universitate, şi unul şi altul extrem de agitaţi ; ştiusem tot,'acum uitasem tot; nu mai ţineam minte nimic, îmi era tare frică.

— Nu-ţi aminteşti absolut nimic ? m-a întrebat prietenul meu.

— Absolut nimic ! — Nici eu ! Hai la berărie, bem ceva, ne ameţim şi aşa o să

ni se dezlege limba. Şi tata pleca beat la război. — Hai ! Am băut un rînd, apoi altul, pînă am început să ne simţim

tare bine. — Cum ţi se pare acum lumea ? m-a întrebat prietenul

meu. — Cam tulbure.

— Şi mie. Te ajută picioarele să umbli ? M-am ridicat şi am î'ăcut cîţiva paşi. — Da ! i-am răspuns. ' — Atunci, hai să mergem, să tremure Dreptul Roman ! Am plecat ţinîndu-ne de braţ, apoi am prins curaj,

încît mergeam fiecare singur. —■ Salut Bahus, viteazule ! am strigat eu, răsuceşte-i

braţul lui Iustinian, trînteste-1 la pămînt cu cărţile lui cu tot ! — De ce-1 invoci pe Bahus ? m-a întrebat prietenul

êu, doar am băut bere, nu vin.

167

— Eşţî sigur ? • — Nu mă crezi ? Hai înapoi să întrebăm. Ne-am întors.

— Bere, bere, ne-a asigurat patronul care murea da rîs. Încotro,, fraţilor- ? *

— Să dăm. examen, la drept.

— Aşteptaţi-rnă, vin. cu voi să mă distrez şi eu puţin. Şi-a scos .şorţul şi s-a luat după noi. Profesorii ni s-au

părut nişte ţînţari, aşa cum şedeau înşiruiţi, în aşteptarea noastră. Din cap ne ieşeau scîntei, răspundeam cu nonşalanţă, cu umor, la întrebări ; un pic cam insolenţi, dădeam mereu citate latineşti, limba ni se dezlegase, aveam o vervă teribilă, im ne mai opream, şi aniîncîoi am reuşit cu foarte bine.

Nu mai puteam de bucurie ; prietenul meu plănuia să-şi deschidă un. birou de avocatură în Creta şi să se lanseze în politică, iar eu mă bucuram că mi se deschidea o portiţă spre libertate. Una dintre marile dorinţe ale-vieţii mele a fost să călătoresc, să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în mări necunoscute, să fac ocolul pămîntului, să cunosc pămînturi noi, mări, oameni şi idei, mînat. de o sete nepotolită, să mă uit ia fiecare lucru pentru întîia şi pentru ultima oară, să mă uit lung la toate, pentru ca, apoi să închid ochii şi să simt comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, cum vor voi să fie, pînă cînd timpul le va cerne şi va reţine floarea bucuriilor sau tristeţilor. Această alchimie a inimii .este, • după părerea mea, o delectare imensă de care numai omul e vrednic.

Canarul, pasărea magică pe care tata mi-a dat-o în dar de Anul Nou pe cînd eram copil, .murise cu. ani în urmă ; sau mai degrabă nu, n-a murit, mi-e ruşine numai la gîndul că am spus aşa ceva, vreau să zic că a dispărut, mai bine zis : cîntecul Iui s~-a întors la ceruri. Am îngropat pasărea în grădiniţa din curtea noastră, soră-mea plîngea, dar eu eram. liniştit, pentru'că ştiam că atît timp cit voi trăi n-o voi lăsa să piară. „N-o să te las să pieri, i-am spus cînd am acoperit-o cu pămînt, o să trăim şi-o să călătorim împreună".

-Cînd m-am făcut mare şi am plecat din Creta, hoinar prin-lume, de multe ori am simţit canarul cocoţat pe capii

168

meu, cîntînd mereu acelaşi refren : „Hai să plecăm, de ce să stăm aici ? Doar sintem păsări, nu scoici, hai să plecăm !" Capul mi se făcea un glob pămîntesc, canarul se.cocoţa deasupra, îşi înălţa gîdejul fierbinte spre rai şi cînta.

Am auzit că odinioară turcoaicele 'din haremuri ş< în fiecare seară , îmbăiate şi parfu: pieptul gol, iar sultanul venea să-şi aleagă una :.". ele. Avea în mină o batistă subţire.pe care o trecea pe sub braţul fiecărei femei şi apoi o mirosea ; îşi a femeia al cărei parfum îi plăcea cel mai mult în •■ aceea.

La fel şedeau înşirate ţările înaintea mea. Grăbit şi lacom .: t-am aruncat ochii pe hartă : încotro să porn Ce contineţit, ee ocean, să văd mai întîi ? Toate ţările îşi întind',V.u braţele şi mă chemau. Domnului, 1. era lar^ă, lăsaţi trîndavii să spun» e lungă, o să avem timp să vedem şi să ne bucurăm de fiecare ţară.

De ce să nu începem cu Grecia ?

Pelerinajul meu prin Grecia a durat trei luni. Chiar şi aram, după atîlia ani

1, inima îmi tresare de bucurie şi de nelinişte cînd evoc

munţii, insulele, satele, mănăstirile, ţărm..;! mării ; să călătoreşti prin Grecia şi s-o în, e o mare bucurie şi o mare suferinţă.

Am străbătut Grecia şi am început, treptat, să văd cu ©chil mei şi să ating cu mîinile mele eeeaee'gîndul abstract nu poate nici vedea, nici înţelege ; felul în care puterea şi graţia se unesc. Mă îndoiesc că cele două componente ale perfecţiunii, Ares şi Afrodita, s-au unit vreodată, atit de organic în altă parte a lumii ca în austerul şi surîzătorul pămînt al Greciei., Peisajul e aspru şi semeţ, uneori, plin de o tandră feminitate, grav, sau plin de veselie şi de graţie. Spiritul planează peste toate şi, prin mijlocirea templelor, a miturilor, a eroilor, dăruieşte un suflet aparte*fiecărui colţ din natură. Iată de ce, pentru cine călătoreşte prin Grecia şi are ochi să vadă şi minte să înţeleagă, căîă înseamnă o unităţi, 'magică neîntreruptă, o trecere de ia o

169

victorie spirituală la alta. în Grecia te convingi de faptul că spiritul e continuarea şi floarea materiei iar mitul este expresia simplă şi complexă a celei mai pozitive realităţi. Spiritul păşeşte pe pietrele Greciei de ani şi ani şi, oriunde mergi, îi descoperi urmele divine.

Uneori peisajul Greciei are o dublă natură şi emoţia care izvorăşte din el are de asemenea o dublă natură. Asprimea şi gingăşia stau una lingă alta, se completează şi se unesc ca bărbatul cu femeia. Sparta e una din sursele acestei asprimi şi delicateţi. In faţa mea era Taigetul, dătătorul de legi, plin de stînci şi' de abisuri, aspru şi dispreţuitor ; la picioarele sale se întinde, ca o femeie îndrăgostită, cîmpia roditoare şi plină de vrajă.

Pe de o parte Taigetul, acest Sinai al Greciei, de unde zeul nemilos al neamului dictează cele mai aspre legi : viaţa e un cîmp de bătălie, o luptă, datoria ta e să cîştigi, nu dormi, nu te amăgi, nu rîde, nu vorbi, lupta e singurul scop al vieţii, deci luptă ! Pe de altă parte, la poalele acestui munte, Elena. Exact cînd începi să te sălbăticeşti şi dispreţuieşti dulceaţa pămîntului, deodată respiraţia Elenei, ca un lămîi în floare, te face să ameţeşti.

Mă întreb : poate fi, oare, această cîmpie spartană atît de blîndă şi de voluptoasă ? Parfumul de oleandri este oare atît de îmbătător, ori această fascinaţie vine de la trupul rătăcitor al Elenei, atît de des sărutat ? Desigur, Eurotas n-ar avea graţia seducătoare de azi, dacă nu s-ar vărsa ca un afluent în apele mitului nemuritor al Elenei. Pentru că locurile, mările, rîurile, cum bine ştim, se unesc cu marile nume iubite şi curg inseparabil în inimile noastre pe veci. Dacă te plimbi pe malurile umile ale lui Eurotas, îţi simţi mîinile, părul, gîndurile cuprinse de mireasma unei femei imaginare, . mai reală şi mai tangibilă decît femeia pe care o iubeşti şi o cuprinzi în braţe ! în zilele noastre de infern anarhic, lumea e înecată în sînge, patimile sînt mistuitoare, dar Elena, nemuritoare şi de neatins, stă nefnişcată în aerul pur ale acestor versuri încînfâtoare, în vreme ce timpul se scurge pe dinaintea ei.

Dacă treci pe malurile lui Eurotas, primăvara cînd ies crinii sălbatici din pămîntul umed şi dacă inima ta e demnă de locul şi de clipa aceea, o,vei vedea, cu siguranţă,

170

ridicîadu-se din pămînt ca o eternă primăvară, cu rîsul şi cu plînsul ei, pe Elena. îşi ridică vălul brodat cu flori de cimp şi cu palma pe buze, fecioară in fiecare clipă, te pe pămînt surîzătoare — iar cînd îşi înalţă gleznele ca zăpada, tălpile ei delicate strălucesc insîngerale ca ale Victoriei.

Pământul era parfumat, picăturile de rouă de pe florile de lămîi jucau în lumina, soarelui, sufla un vînt uşor şi o floare mi-a atins fruntea stropindu-mă cu rouă ; un fior m-a străbătut ca şi cînd o mînă nevăzută m-ar fi atins şi întreg pămîntul semăna cu Elena.

Ce-ar fi fost Elena dacă suflarea lui Homer n-ar fi trecut pe deasupra ei■? O femeie frumoasă, ca atîtea altele, care au trăit pe acest pămînt şi, au dispărut. Ar fi fost răpită la fel ca atîtea alte fete frumoase, atît de des furate în satele de munte» Şi, chiar dacă această răpire ar fi iscat un război, totul, războiul, femeia, măcelul ar fi pierit dacă Poetul n-ar fi întins mîna să le oprească de la pieire. Poetului îi datorează Elena salvarea sa ; lui Homer, cel căruia această mică vale de rîu, Eurotas, îi datorează nemurirea. Surîsul Elenei pluteşte în aerul Spartei. Dincolo de toate, ea a intrat în fluxul sîngelui nostru, fiecare bărbat se bucură de unirea cu ea ; de atunci, fiecare femeie reflectă splendoarea ei. Elena a devenit o chemare de dragoste, ea străbate veacurile şi trezeşte în fiecare bărbat dorul de iubire şi de perpetuare, preface fiecare femeie pe care o îmbrăţişăm, chiar pe cea mai obişnuită, într-o'

iă.

Graţie acestei regine spartane, dorinţele erotice capătă un exaltat titlu de nobleţe, o nostalgie secretă pentru o îmbrăţişare pierdută, îmblînzeşte bruta clin noi. Piîngem, strigăm, Elena azvîrle o iarbă magică în'paharul amar-pe care îl bem şi uităm pe loc durerea ; în mînă ţine o floare al cărei-parfum ascuns alungă chiar şerpii ; la atingerea ei eopiii urîţi se fac frumoşi. Călare pe ţapul din vechile rituri bahice îşi leagănă picioarele în sandalele descheiate Şi lumea întreagă se preface într-o vie.

Odată, poetul antic Stesichorus i-a adresat, într-una din odele sale, cuvinte jignitoare, şi a orbit pe loc ; tremu-rînd şi căindu-se, şi-a luat lira şi s-a dus la un mare festival panelenic cîntînd înaintea grecilor faimoasa palinodie :

171

Ce-am spus despre tine nu e 'adevărat, o, Elena, Tu niciodată nu te-ai îmbarcat în iutile corăbii, Tu niciodată n-ai ajuns la Troia...

A început să plîngă şi să implore şi pe loc lumina, înecată în lacrimi, a coborît în ochii săi.

Strămoşii organizau concursuri minunate în onoarea ei : aşa-numitele Sărbători Helenice. Cu adevărat pămîntul e o palestră şi Elena o ţintă de neatins, o ţintă mai presus de viaţă, poate inexistentă, poate doar o umbră. Într-unui din misterele rituale credinţa împărtăşită celor iniţiaţi era ' că aheii nu s-ar fi luptat în Troia pentru Elena cea adevărată, căci numai statuia Elenei a fost descoperită în Troia ; că Elena cea adevărată s-ar fi refugiat în Egipt într-un templu sacru, unde a rămas neatinsă de suflarea umană. Cine ştie, poate că şi noi aici, pe pămînt, luptăm, plîngem şi ne ucidem unul pe altul numai de dragul chipului Elenei. Dar, cine ştie — în-infern, umbrele învie cînd beau sînge de om viu —, dacă sîngele pe care Elena îl soarbe de atîţia mii de a.ni n-o va readuce la viaţă ? Oare umbra ei nu se va întrupa într-o zi, să îmbrăţişăm un trup cald şi viu, al adevăratei Elene ? Taigetul, luptătorul puternic, şi Elena, femeia sa. Inspirînd mireasma Elenei, printre oleandrii din Eurotas, am uitat dte mine. îmi era ruşine.

Ca să respir un aer mai bărbătesc m-am hotărît într-o dimineaţă.să mă urc pe Taiget. Bucuria muntelui, mirosul brazilor, stîncile aspre, vulturii planînd deasupra mea, singurătatea de neclintit, toate astea mi-au îmbărbătat inima ; am urcat ceasuri în şir, fericit. Pe la prînz, de peste tot, nori negri s-au adunat deasupra capului meu, se auzeau tunete înăbuşite. Am început să- cobor în fugă simţind furtuna în spate, (săream din piatră în piatră, întrecîndu-mă cu furtuna care mă ajungea; Deodată, brazii au început să freamăte, lumea s-a întunecat, fulgerele m-au învăluit, m-a prins un vîrtej de vînt. M-am culcat cu faţa în jos, ca să nu mă doboare vijelia, am închis ochii şi am aşteptat. Muntele se scutura, lîngă mine doi brazi s-au despicat în două şi au căzut cu zgomot la pămînt. Văzduhul mirosea a pucioasă şi deodată s-au pornit ploile ; vîntul a încetat şi lungi şiroaie de apă cădeau din cer. Cimbri-

172

soiul, ierburile, salvia şi menta, spălate de ape, şi-au înteţit mireasma. I M-am ridicat şi mi-am urmat coborîşul ; mă bucuram

de ploaia care îmi biciuia faţa, părui, niîinile. Zeul se cobor;i cu toată puterea pe pâmînt, femeia lui. care . se sul . se deschidea rîzînd şi primea apele Cu. i 1 cerul s-a limpezit, furtuna a fost doar o v lentă am ntire a potopului biblic, se terminase de-ac icul a început să cinte. Chiar atunci soarele apunea ■ irte, zăream ruinele, proaspăt spălate, ale cetăţii francilor din Villehardouin, în vîrful dealului,, lingă Mistra. Cerul întreg era acum verde-auriu.

A doua zi, trecînd prin livezi şi crînguri de chi m-am dus în pelerinaj la Mistra. Pompeiul grecesc. / colină sacră, locul de naştere al Greciei moderne, e trată cu toate farmecele şi tainele pentru a ademeni cele mai pretenţioase spirite : lămîi, portocali, poteci înguste şi întortocheate, copii pe jumătate goi jueîndu-se pe uliţă, femei care se duc la izvor, fete care brodează sub pomii în floare. Viaţa se agaţă de pămînt, luptă să se caţăre chiar pe dealul sacru. E-partea roditoare şi locuită 'a Mi strei. Mai încolo începe urcuşul -arid şi praf os. Treci printre dărîmăiuri şi descoperi fermecătoarele biserici bizantine aflate în bătaia soarelui : Perivleptos, Metropoli, Aghios Theodoros, Aphendiko, Pandanassa, aceasta fiind cealaltă parte a Mistrei împodobită cu biserici.

îmi era sete, am intrat în curtea mănăstirii Pandanassa să le rog pe călugăriţe să-mi dea o cană cu apă. Curtea strălucea, chiliile erau văruite în alb, imaculate, pe divane erau întinse covoare de lînă lucrate cu mina. Călugăriţele au alergat să-mi ureze bun-venit ; unele erau tinere, altele înţepenite de reumatism, unele neobişnuit de palide căci munceau din greu pentru a trăi, vegheau şi se rugau, ne-•nîncînd niciodată destul decît ca să-şi astîmpere foaniea. Gînd au timp se apleacă asupra lucrului de mînă, brodează motive tradiţionale : trandafiri din mătase roşie, cruci, mănăstiri, vase cu garoafe, chiparoşi. Te umple fris | >a cînd îţi arată, mîndre, broderiile, ca şi cum ţi-i ' rata zestrea lor. Ele zîmbese, tu nu zici nimic, dar Şio i â mirele nu exista.

173

Pandanassa strălucea în lumina de miere verzuie ca un sipet bizantin de fildeş, lucrat cu răbdare şi cu dragoste ca să ascundă în ea răsuflarea înmiresmată a Sfintei Fecioare. Ce unitate, ce concentrare şi ce graţie are această biserică, de la pietrele de fundaţie pînă la curburile artistice ale domului ! .Graţiosul templu trăieşte şi respiră liniştit ca un- trup cald, însufleţit. Pietrele, încrusta-ţiile, picturile şi călugăriţele sînt componente organice ale acestei mănăstiri, ca şi cum s-ar fi născut toate deodată, în plină zi, din aceeaşi convulsie creatoare.

Nu m-am aşteptat niciodată să găsesc atîta blîndeţe, atîta caldă înţelegere umană în pictura bizantină. Pînă atunci, văzusem doar chipuri ascetice, purtînd în mîini pergamente" acoperite cu litere roşii care chemau să depăşim propria noastră natură, să plecăm în deşert, să murim, ca să fim mîntuiţi. Acolo însă erau culori splendide, chipuri de o mare blîndeţe, Hristos intră în Ierusalim pe bietul său animal, blînd şi blajin, ucenicii. în urma lui purtînd ramuri de palmier, în vreme ce oamenii îi privesc cu ochi extatici — cum ar privi norii care vin şi se împrăştie... Şi îngerul pe care l-am văzut la Aphendiko, un tînăr frumos, pictat în verde de alamă ruginită, cu părul creţ- prins cu o panglică lată, cu mersul impulsiv şi larg, cu genunchii puternici şi rotunzi semănînd cu un mire care se duce la cununie. încotro se îndreaptă cu-atîta bucurie şi grabă ?

Atunci clopotul a început să bată pentru veghea din Vinerea mare, am intrat în naosul cald al bisericii ; la mijloc, acoperit cu flori de lămîi, era epitaful şi, culcat pe florile de lămîi, e cel ce moare fără încetare şi reînvie fără încetare ; odinioară se numea Adonis, acum se , numeşte Hristos. Femei palide, îmbrăcate în negru, înge-nuncheau şi se aplecau deasupra lui, îl jeleau. Biserica mirosea a ceară ca un stup de albine ; îmi aminteam de alte preotese, melissele, din templul lui Artemis din Efes ; îmi aminteam de'templul lui Apollo de la Delfi, făcut din Ceară şi pene.

Deodată, au izbucnit lamentaţiile femeilor, bocetul ■ insuportabil. Ştiam , că suferinţa omului e forţa care îl

învie pe Dumnezeu ; dar acolo, în împărăţia Elenei, inima mea nu era deloc pregătită să plîngă ; nu era încă

174

întuneric, aşa că m-am ridicat şi mi-am continuat drumul pe colina cu ruinele caselor senioriale, cu turnurile căzute la pămînt,,cu celebra cetate Villehardouin în vîrf, ca un vultur de piatră. Marea poartă fortificată era deschisă, a era pustie, am urcat pe scările dărîmate, am ajuns la creneluri făcînd să zboare un stol de ciori-pe care le-am speriat. Mă uitam la cîmpia fertilă de la poale şi la fumul care ieşea din căsuţele joase, se auzea scîrţîit de căruţe' şi un cîntec plin de dor, aerul din jurul meu suspina, spectre umpleau văzduhul. Fiicele blonde ale seniorului francez se ridicau din morminte împreună cu cavalerii în armură care au venit în Pelqponez în postură de cuceritori, s-au însurat cu grecoaice, li s-a inoculat sînge de grec şi au uitat de pămîntul natal. Graţie femeilor noastre negricioase, cu părul ca pana .corbului, cu ochii mari, învingătorii au fost învinşi.

Cîteva zile mai tîrziu am avut fericirea să văd altă privelişte. Treci albia uscată a unui rîu, umbrită de platani' şi de răchită înflorită, urci un munte aspru, înmiresmat de cimbrişor şi de ierburi mirositoare

1, fără sate, fără

oameni, fără capre şi fără oi, un ..• . at pustiu. Şi, după un cot al muntelui, şe iveşte pe : itaţe, în ij geloponezului, faimosul, templu al lui Apollo, ia Ba E construit din aceeaşi piatră sură din care e alea muntele şi de cum îl vezi simţi profunda eprespond dintre templu şi peisaj. Pare o parte a muntelui,, piatră din piatra sa, fixat indistinct între stînci, el însuşi o stîncă, na peste care a trecut suflarea/spiritului. Aşa cum

modelate' şi aşezate, coloanele templului exprimă usterităţii n ne şi a pusţi

:'. piui pare

peisajului înconjurător, vatra sacră închisă între hotarele sale, în care veghează veşnic spiritul locului. Aici, măiestria anticilor, continuînd şi exprimînd perfecţiunea peisajului, nu te surprinde. Te ridică în punctul cel mai înalt al urcuşului omenesc cu aiîta blîndeţe şi îndemînare, încît ţi se taie răsuflarea. Poţi spune că întreg muntele

a spre ecoul dinlăuntru] întunecatei sale mase, cău-tînd să-1 exprime şi că, în momentul în care a dobîndit templul lui Apollo, s-a eliberat. S-a simţit uşurat, cu alte

ite şi-a descoperit adevăratul înţeles şi se bucură.

175

Piimbîndu-mă pe pămîntul Greciei, am înţeles, cu fiecare zi mai mult, că civilizaţia antică greacă nu era o floare supranaturală căzută din cer, ci un pom înfipt adînc în pămînt, care şi-a tras seva din noroi, prefăcîndu-1 în flori. Cu cît îşi trăgea seva mai adînc din noroi, cu atît mai.bogaţ elaborate deveneau aceste flori. Faimoasă simplitate a antichităţii, echilibrul, seninătatea nu erau virtuţi naturale, uşor de cîştigat, ale unui neam simplu şi echilibrat, erau isprăvi grele, trofeele unor campanii periculoase pline de suferinţă. Seninătatea greacă e foarte complexă şi tragică, un echilibru între forţe antagoniste care, după osteneală şi bătălie prelungită, reuşesc să se împace-şi să atingă punctul prescris de mistica bizantină : „lipsa de efort"; Cu alte cuvinte, piscul efortului.

Elementul care conferă munţilor, satelor şi pămîntului «rec imaterialitate este lumina ; în Italia, lumina e moale şi efeminată, în insulele Ionice e extrem de blîndă şi plină de doruri orientale, în Egipt e densă şi senzuală ; în Grecia, lumina e complet spiritualizată. în această lumină, omul reuşeşte .să vadă limpede, să impună ordinea deasupra haosului, să restabilească cosmosul, şi cosmosul înseamnă armonie.

O bătrînică a apărut pe neaşteptate din căsuţa paznicului de lingă templu ; în palmă ţinea două smochine şi un , ciorchine de struguri ; erau primii care s-au copt pe platoul acela înalt şi voia să mi-i dea mie. Bătrîna era mărunta şi slăbuţă, vioaie, şi, desigur, în tinereţe fusese frumoasă.

— Cum te cheamă, mătuşico, am întrebat-o. — Măria. Dar cînd a văzut că iau creionul să-i notez numele, a întins o

mînă zbîrcită şi m-a oprit : — Mariţa, mi-a spus cu o cochetărie tinerească, Mariţa. Cînd a văzut că eram gata să-i eternizez numele pe

hîrtie, părea că voia să scape de la pieire numele mic, cel preferat, care îi trezea aducerea aminte a celor mai dulci momente din viaţa ei. — Mariţa... a repetat cu frică, nu cumva să nu fi auzit. M-am bucurat văzînd că eternul feminin prinsese rădă cini adinei chiar şi în trupul acela şubred.

— Ce sînt toate astea din jurul nostru ? am întrebat-o

— Pietre, ce altceva să fie ?

176

3 / — Şi de ce vin oameni de la capătul pâmîntului să

le vadă ? Bătrîna a şovăit o clipă, apoi, coborînd vocea, m-a întrebat : — Eşti străin ? — Nu, sînt grec. încurajată, a ridicat din umeri : — Străini nerozi ! a exclamat ea izbucnind în rîs. Nu era prima oară cînd vedeam o astfel de bătrînă,

dintre acelea care păzesc vechile temple şi' faimoasele biserici cu icoane miraculoase, rîzînd cu păcat de sfinţii ori de demonii antici de marmură pe care îi străjuiesc. în ciuda faptului că sînt în preajma lor zi'de-zi, nu se lasă dominate de ele.

Bătrîna Mariţa mă privea cu plăcere cum ciuguleam strugurii acrişori pe care mi i-a dat'. .

— Şi ce părere ai despre politică ? am întrebat-o

vrînd s-o necăjesc.

— Ei, fiule, mi-ă răspuns cu o mîndrie neaşteptată, aici, sus, noi sîntem tare departe de lume, şi nu-i auzim tărăboiul.

„Noi", cu alte cuvinte „templul şi cu mine" ; a spus cuvintele „departe de lume" cu un glas mîndru care însemna „mai presus de lume". Eram bucuros, observaţia bătrînei, mai mult chiar decît templul, mi-a făcut o mare plăcere.

M-am plimbat printre coloane, plouase înainte cu două zile şi ochiuri de apă stăteau încremenite şi limpezi ia spărturile marmurei. M-am aplecat şi m-am uitat în băltoace la norii albi, scămoşi, care treceau ca nişte fantome pe deasupra apei. Citisem că, odinioară, în Orientul îndepărtat, oamenii se închinau divinităţii în ochiuri de apă peste care treceau norii.

Cînd m-am întors de pe deal, am zărit un bătrîa îngenuncheat pe pietre ; stătea aplecat peste pîrîu şi privea cum curge apa cu faţa luminată de un extaz de nepovestit; părea că nasul, gura, obrajii îi dispăruseră, ochii doar trăiau, urmărind apa care curgea printre stînci. M-am apropiat de el şi l-am întrebat :

— Ce vezi acolo, moşule ?

13 177

Şi el, fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii de la apă, mi-a răspuns :

— Viaţa, viaţa mea care se duce la vale...

In Grecia, toate lucrurile, munţii, apele, mările, văile prind viaţă şi-i vorbesc omului într-un limbaj aproape omenesc. Nu.-l supără, nu-1 împovărează peşte măsură, . devin prietenii şi confraţii lui. Strigătul confuz şi nehotărît ai Orientului capătă transparenţă cînd trece prin lumina Greciei, se umanizează, se transformă în

- logos ~ în raţiune.

Grecia e filtrul care preface, prin suferinţă, bruta în .om, servitutea Orientului în libertate, beţia barbară,în raţiune sobră. Să dea chip celor fără de chip, să dea măsură celor fără de măsură, să echilibreze forţele oarbe antagoniste — e misiunea acestei mări şi a acestui pămînt care se cheamă Grecia.

Să călătoreşti prin Grecia e o reală bucurie şi un mare. cîştîg. Pămîntul grec e atît de saturat de-sînge, de sudoare şi de lacrimi, munţii au.fost martori la atîtea bătălii, că te cutremuri gîndindu-te că în aceşti munţi şi pe acest ţărm destinul rasei albe, al întregii umanităţi, a fost pus în joc. Sigur, pe unul clin ţărmurile atît de pline de graţie şi de veselie s-a 'împlinit miraculoasa transformare a fiarei în Fiinţă umană. Trebuie să fi fost o plajă grecească cea pe care Astharte,

cu sîni mulţi ca,o purcea, a ancorat venind i lemn

cu doi Din Asia I, slrigă-

mctul în "i, strigă-

A.f rodită .- ea ei geografică, isterioasă. Două le şi în pămîntul

grafic şi poliţie, asupra

rgînd cu o

178

din Asia Mică şi grecii, luînd statueta lucrată grosolan şi barbar, au purificat-o lăsînd-o doar sîni, i-au dat un trup omenesc, plin de Mică grecii au luat instinctul prii tul bestial — Astharte. Ei au trai

opleţe.

iat ins . e divi ievenit

it, orgia în ad; m sar iubire, muşcaţi tul. în cuvinte de iubire — Astharte a <

Spiritualitatea greacă, la fel ca şi a implică o misiune şi o responsabilitate n curente, active continuu, se ciocnesc în ap său, întotdeauna expus din punct de ve spiritual la necontenite vîrţejuri de hărăzită ei, a exercitat o influenţă hc destinului Greciei şi asupra destinului Iun

Am văzut, am mirosit şi am pipăi; singure pe jos, cu un baston de măslin

in.-

traistă pe umăr. Şi pe măsură ce Grecia pătrundea tot mai adînc în fiinţa mea, simţeam că misterioasa substanţă a pămîntului "său'şi a mării este muzicală. în fiecare' clipă peisajul se schimbă fără să bagi de seamă şi totuşi rămîne veşnic acelaşi, îşi unduieşte frumuseţea, se reînnoieşte. Este o unitate profundă şi în acelaşi timp o diversitate fără încetare înnoită. Mă întreb dacă nu acelaşi ritm guvernează şi arta antieă'greacă, o artă izvorîtă din contemplare, din iubire, din înţelegere şi din dorinţa de a da o expresie concretă lumii vizibile din jur ? Priviţi operele din epoca clasică ! Nu sînt lipsite de viaţă, sînt pătrunse de o imperceptibilă vibrare a vieţii. Aşa cum vulturul în zborul său spre zenit bate din aripi, deşi par nemişcate, tot astfel şi statuile antice se mişcă imperceptibil. Statuile antice trăiesc, continuă tradiţia, pregătesc. drumul artei viitoare, realizează în clipa, nemuritoare echilibrul trinităţii timpului.

I Prin lupta lor grecii au sfinţit fiecare ţinut, i-au conferit un sens exaltat care cuprinde esenţa 'sa definitivă. Prin sensul frumosului şi ăl stăpînirii patimilor ei au convertit natura fizică a fiecărui ţinut în ceva metafizic. Au dat la o parte iarba, pămîntul, piatra şi au descoperit spiritul proaspăt, adînc în pămînt. Acest spirit s-a întrupat în temple pline de graţie, în mituri, în preafericiţi zei indigeni. ^

Ore întregi am admirat priveliştea sacră a Olympiei, nobleţea şi liniştea sa meditativă, valea veselă şi primitoare dintre dealurile blînde, protejate de vîntul rece de nord, de pîrjolul vîntului de sud, deschise numai în partea de .vest, către apă, de unde vine briza răcoroasă a mării, urcîhd pe cursul Alfeusului. Nici un alt loc din Grecia nu-ţi trezeşte un,sentiment de pace, de împăcare cu sine, aşa de blînd şi de captivant. Cu ochi fără greş, anticii l-au ăles^ drept locul în care toate neamurile greceşti puteau să se întîlnească în frăţie la fiecare patru ani o dată ; considerat astfel, primea un sens şi îşi sporea liniştea şi puterea, incitînd la împăcare.

Grecia a vărsat lacrimi de gelozie, de ură, de războaie civile. Democraţi, aristocraţi, tirani s-au distrus unii pe alţii. Strîmtorile, insulele izolate, ţărmurile îndepărtate,

179 '13*

micile oraşe-state independente au creat un singur organism, cu mai multe capete, sfîşiat de o ură nespusă ; patima clocotea în fiecare piept. Şi, deodată, la fiecare patru ani, primăvara, soli încununaţi coboară din aceste văi sacre şi aleargă pînă în cele mai îndepărtate hotare ale Greciei ; proclamă luna sacră a jocurilor, declară armistiţiu general şi invită prieteni şi duşmani să vină cu toţii în Olympia să se întreacă.

Din întregul Peloponez, din Grecia continentală, din Macedonia, Thessalia, Epir, Trăda, de pe malurile Mării Negre, din Asia Minor, din Egipt, Cyrene, Grecia Magna, Sicilia, atleţi şi pelerini se grăbesc spre leagănul sacru panelenic al sportului. Acolo nu aveau voie să pună piciorul nici sclavii, nici criminalii, nici străinii, nici femeile ; numai grecii liberi. Nici un alt popor nu a înţeles valoarea ascunsă şi manifestă a sportului atît de perfect. Viaţa îşi urmează cursul prin efortul zilnic de a cuceri duşmanii care te înconjoară : forţele naturii, fiarele salba setea, boala, şi e un mare noroc să ai încă :

n belşug ; această forţă caută să se ris:_ în sport. Civilizaţia începe în'momentul în care sportul înc< nap oît viaţa luptă doar pentru a sul pentru a se apăra de duşmani,'pentru a exista pe pămînt, civi poate naşte ; se naşte cînd viaţa îşi i face ■ mare şi începe să se bucure dejpuţin răgaz. Cur- acest răgaz, cum e împărţit între clif clase sociale, cum e sporit şi rafinat la extrem ? După felul în care fiecare epocă, fiecare neam îşi rezolvă p blemcle, în acord eu valoarea gradului de civilizaţie

1 atins.

Mă plimbam în sus şi-n jos printre ruinele din Altis privind îneîntat scoicile din piatra folosită la construcţia , templelor. Acestea au fost dărîmate de creştini şi devastate â>e cutremure, ploile şi torentele Alfeusuiui le-au spălat uimitoarea iradiere, statuile au fost sfărîmate, cloar cîteva ne-au mai rămas, ca o consolare. Am rupt cîtcva fire de mentă, din scobitura care se zice că ar fi purtat statuia de aur şi fildeş a lui Fidias, şi parfumul etern mi s-a răspîndit printre degete.

Omul s-a luptat pe aceste locuri sfinte, dar zeii s-au luptat înaintea lui. Zeus s-a luptat cu tatăl sau, Cronos,

130

ca să-i ia împărăţia ; Apollo, zeul luminii, s-a întrecut cu Hermes la fugă şi cu Ares în luptă ; mintea a învins timpul, lumina a învins forţele întunecate ',ale înşelăciunii şi violenţei. Cei care au susţinut luptgi mai tîrziu au fost eroii : Pelops ă venit din Asia şi a înfrînt pe barbarul însetat de sînge, Oenomaus, şl s-a unit cu iapa sa îmblînzită; Hippodamia. Civilizaţia ionică mai-avansată, plină de seninătate şi de graţie, i-a înfrînt pe băştinaşii necivilizaţi ai ţinutului, a luat calul în robie şi a întărit puterea omului. Alt erou, Heracles, a curăţat grajdurile augeene, a adus jertfe lui Zeus, noul zeu. Din cenuşa rămasă după arderea victimelor el a înălţat un altar şi a proclamat primele jocuri olimpice. Acest altar s-a înălţat tot mai sus prin cenuşa noilor jertfe şi Glympia a devenit marele atelier unde, fără încetare, neamurile greceşti îşi făuresc trupurile de bronz.

Nu doar pentru a crea trupuri frumoase ; grecii niciodată nu creează artă de dragul artei, frumuseţea are auna un scop : să se pună în slujba vieţii. Anticii voia i să aibă trupuri puternice şi frumoase ca să fie •iele unor minţi sănătoase şi echilibrate şi dincolo de toate

aveau un scop suprem : să-şi apere cetăţile.

Pentru greci, gimnastica era o pregătire care se cerea fiecărui cetăţean . din sînul societăţii. Cetăţeanul perfect era bărbatul care, frecventmd gimnaziul şi palestra, putea :să-şi dezvolte trupul armonios şi puternic, cu alte cuvinte • frumos, să fie gata să-şi apere neamul. Priviţi o statuie din epoca clasică şi veţi şti imediat dacă cel reprezentat a fost un

1 om liber ori un sclav ! Se vede după trup. O ţinută plină de

seninătate, patimile perfect stăpînite, un trup frumos de atlet : sînt trăsăturile omului liber. Sclavul este reprezentat întotdeauna cu gesturi bruşte, nestăpînite, prea gras ori prea slab. Dionysos, zeul vinului, stă calm în timp ce în jurul său satirii nătângi, silenii, sclavii şi supuşii săi, îşi arată lipsa de pudoare în dansurile' lor obscene.

Armonia dintre minte şi trup era idealul suprem al grecilor ;

hipertrofia unuia în defavoarea celuilalt era considerată barbară. Cînd

a început decăderea grecilor, trupul atletului s-a hipertrofiat

suprimîndu-i mintea.

181

Euripide a fost cel dinţii care a protestat, a arătat riscul pierderii spiritului lăsat pe mîna atletismului. Mai tîrziu, Galen i-a adăugat

denunţul său : „Mănîncă, beau, dorm, se uşurează, se rostogolesc în praf şi noroi, iată ce viaţă duc atleţii !" Heracles, marele martir, care în anii de glorie a trecut prin toate încercările într-un perfect echilibru al minţii

cu trupul, a degenerat într-un trup gigantic, cu fruntea îngustă, un „băutor de vin şi mâncător de boi". Artiştii, care în epoca de glorie au creat tipul ideal al tânărului, încercând să reprezinte trupuri de atleţi,

vedeau acum în jurul lor o realitate brutală, greoaie şi barbară. în Grecia, ca şi în altă parte, odată, ce realismul a început să domnească, civilizaţia

a intrat în declin. Astfel am ajuns în epoca elenistică realistă, grandilocventă, fără credinţă şi lipsită de idealuri suprapersqnale. De la

haos la Parthenon şi de la Parthenon înapoi la haos — un -" ritm nemilos. Emoţiile şi patimile s-au sălbăticit, libertatea individuală şi-a

pierdut puterea disciplinei, a scăpat " din mîini frîul care menţinea instinctele în echilibru. Pasiune, emoţionalitate, realism... Un dor misterios şi melancolic s-a_ răspîndit pe chipuri, viziunile mitologice

înfricoşătoare au devenit vesele şi decorative, Afrodita e dezbrăcată ca o femeie de rînd, Zeus capătă ştrengărie.şi eleganţă, Heracles devine o brută. După războiul pelopo-"-nesian grecii încep să se fărîmiţeze,

credinţa în patria natală s-a pierdut, suficienţa individuală triumfă. Pe enă, protagonistul nu mai este zeul sau tînărul efeb idealizat, este un cetăţean bogat, cu plăcerile şi pasiunile le lascive,

materialist, sceptic şi libertin. Talentul a ilocuit geniul, bunul gust ţinea loc de talent, arta a ceput să fie populată de copii, de femei

cochete, cne realiste, de bărbaţi prea brutali ori prea sprri-ualizaţi.

M-am urcat pe deluşorul care duce la muzeu, grăbit ,-1 văd. pe Hermes al lui Praxiteles,'isprăvile lui He-;::les şi cele două frontoane minunate care au mai rămas ; ergeam de parcă îmi era teamă că pămîntul va înghiţi este relicve înainte de a ajunge acolo. De ce ? Poate ntru că strădania nobilă a omului depăşeşte legile inu-aiie ale eternităţii. Iată de ce viaţa şi strădania noastră v o tragică şi eroică intensitate. Nu avem la dispoziţie

182

decît un moment, haideţi să-1 prefacem în eternitate, nu există altă formă de nemurire !

M-am liniştit cînd am intrat în marea sală a muzeului. Apollo, Heracles, Nike, centaurii, lapiţii străluceau liniştiţi în lumina dimineţii, trăiau încă. M-am' bucurat. Lumea de azi urmează legi extraumane, simţim, în vremurile fatale în care ne-a fost dat să trăim, că în orice""moment o bombă poate să cadă şi să prefacă cele mai preţioase monumente ale omului în cenuşă. Cînd ne bucurăm de o operă de artă, plăcerea noastră e simţitor redusă, gîndirv-du-ne că deasupra atîrnă pericolul despărţirii de ea pe veci.

Admirînd cele două frontoane, realizezi cu cîtă acurateţe înţelepţii din Orientul îndepărtat au formulat scopul artei : „Arta nu este reprezentarea trupului, ci a forţelor care au creat trupul". Aceste forţe creatoare transpar vizibil mai ales pe frontonul de vest. Banchetul abia s-a terminat, centaurii beţi au pornit să fure femeile lapiţilor. în faţă, unul sare şi îmbrăţişează o femeie, apăsîndu-i pieptul cu laba sa uriaşă, ea pare leşinată de spaimă şi în acelaşi timp de o misterioasă şi indescriptibilă plăcere. în altă scenă luptătorii se muşcă şi se înjunghie unul pe altul; fiara a scăpat cu o izbucnire sălbatică a patimii violente, scene străvechi, cu oameni şi oameni-maimuţă, reînvie sub ochii noştri. Şi totuşi, o linişte mistică se aşterne peste aceste surprinzătoare patimi primitive pentru că în mijlocul oamenilor dezlănţuiţi, nevăzut de luptători, stă Apollo cu mîna dreaptă, numai cu mîna dreaptă, întinsă înainte.

Deşi sculptorul, -care a creat această scenă cu cîţiva ani înaintea

Parthenonului, a depăşit neîndemînarea pură a artistului arhaic, n-a

atins perfecţiunea perioadei clasice, e încă la mijlocul urcuşului, n-'a

atins piscul şi arde. de dorinţa pătimaşă şi nerăbdătoare să ajungă la

victorie. A obţinut un echilibru, dar n-a ajuns la următorul; plin de

rîvnă şi impetuozitate aleargă spre punctul de sosire. Acest fronton ne

emoţionează atît de puternic pentru că n-a atins punctul cel mai înalt,

piscul perfecţiunii ; îl surprindem pe erou suferind şi luptînd;

133

Şi a . ele pe acest fronton te urpple ele bucurie ! Distin rangurile ierarhiei : zei, bărbaţi liberi, femei, sclavi. :| stă la mijloc, drept şi calm,, stăpîn pe pi şi vede ororile din jur, nu-i pasă, el îşi cor BîJ şi patima, fără să rămînă indiferent

pentru că işi întinde calm mina şi acordă victoria celui care . Bărbaţii liberi, lapiţii, au, ele asemenea, marca ' . .; pe chip. îşi menţin faţa

cît mai imobilă, nu frică, dar ei sînt oameni, - nu zei, şi ' iie a buzelor, la care se adaugă o încruntare - nelor, lasă să se vadă că

suferă. Femeile suferă şi mai mult, dar durerea lor se îmbină cu o dorinţă întunecată, în ciuda lor înseşi, ele se bucură că sînt răpite de

ite îngrozitoare, parcă le place că se varsă sânge întru salvarea lor. Sclavii, pe de altă parte, se tolănesc cu iritate impertinentă, uitîndu-

se la ceilalaţi, le ■ rea. în epoca în care a fost creat acest fronton, figurile care stau într-o rhiă pe margini nu-i puteau ta pe zei, niciodată zeii nu s-au tăvălit astfel, nici-nu şi-au uitat demnitatea sacerdotală. în

sfirşit, centaurii, bestiile bete şi perverse, se năpustesc urlînd asupra Hor, sînt lipsiţi de minte şi nu există ■ să impună ordine asupra forţei

sau no-blei.c asupra patimii.

ut extraordinar, în care toate rangurile

i îşi păs:' particularităţile intacte. E un timp dăltuit în ă In care există toate elementele : lipsa

de tulburare divină, disciplina omului liber, iirbucnirea bestiei,

reprezentarea realistă *a sclavilor. Cîteva. generaţii mai tîrziu,

ultimele două elemente, cele mai de jos> devin dominante, pasiunea

realistă desfigurează pe bărbatul liber şi pe zeu, hăţurile au slăbit, arta

s-a retras şi a decăzut. De la. tragicul dinamic al acestui fronton,

olimpic şi de la calmul divin al Parthenonului am ajuns la verbalismul

neînfrînat din Pergam.

Pe acest fronton vedem cu bucurie sîmburele apogeu-

lui, proapog'f••ului şi postapogeului, unite pentru un scurt

timp ; pe; ea e un echilibru de o clipă deasupra haosului, cel mai dificil şi cel mai periculos echilibru,

18-1

arunci doar o mică greutate într-o parte sau alta a balanţei. şi echilibrul va dispărea,

O altă mare bucurie descoperi pe acest fronton. Pri-vindu-1, se iseă o mulţime de întrebări, te poartă în "perioada imediat următoare, după ce forţele greceşti au respins perşii, cind un val de libertate, mîndrie şi putere a cuprins întreaga ţară. -Grecia şi-a simţit forţa, lumea dinafară şi dinăuntrul ei s-a reînnoit, zeii şi bărbaţii iradiau o nouă lumină,, toate s-au reînnoit : temple, statui, picturi, poeme. Un monument nepieritor trebuia, să fie înălţat pentru victoriile grecilor asupra barbarilor. Ce formă sculpturală trebuia să ia acest monument ?

Marii artişti privesc dincolo de fluxul realităţii zilnice şi văd simbolurile eterne, neschimbătoare ; dincolo de acţiunile, spasmodice, adesea inconştiente ale omului disting marile fluxuri care purifică sufletul, evenimentele trecătoare le repun într-o atmosferă nepieritoare. Marii artişti consideră reprezentările realiste desfigurarea şi caricatura cele* veşnice.

Iată de ce, nu numai, marii sculptori, ci şi toţi iv artişti ai clasicismului grec, vdnd să asigure veşnicia fiecărui monument închinat unei victorii temporare, plasează istoria în atmosfera elevată şi simbolică a mitului ; în loc să-i reprezinte pe grecii contemporani, i-au reprezentat pe lapiţi şi pe centauri Dincolo de lapiţi şi de centauri, discernem doi mari 'şi eterni adversari ; mintea şi bestialitatea, civilizaţia şi barbaria. Astfel, evenimentul istoric, legat de un timp şi de un loc, scapă timpului, se leagă de întregul neam reprezentat de imaginile antice şi, în cele din urmă, scapă chiar şi neamului şi devine o nemuritoare, panumană memorie.' Prin sensul acestei înnobilări simbolice, victoriile grecilor au fost înălţate la rangul victoriilor umanităţii întregi.

Toate acestea sînt valabile şi pentru cele 'douăsprezece metope care împodobesc templul iui Zeus, reprezentmd cele douăsprezece munci ale lui Heracles. Chiar distruse, în starea jalnică în care s-au păstrat pe pereţii muzeului, cît de profund ne mişcă, spre ce mîndre înălţimi ne înalţă spiritul! Priviţi eum Atena, inteligenţa umană, tînără. dar plină de vigoare, îl. 'ajută pe atlet ! Tot astfel, mai devreme

185

puţin, trebuie să fi coborît din Acropoîis la Maraton şi Salamis ca să-i ajute pe greci. De-a lungul metopelor o vedem pe Atena aşezată pe piatră, puţin obosită de efort, dar mîndră, priviţi cum se uită la atlet şi cum acesta se întoarce triumfător şi îi oferă pasărea Stymphalus drept trofeu ! O vezi apoi cum îşi ridică braţul, stînd dreaptă în spatele lui, şi îl ajută să suporte povara lumii.

Deşi artistul a vrut să aducă, la vremea lui, un imn grecilor, el şi-a îndreptat fuga plină; de respect către He-racles, marele străbun, căpetenia neamului..Imnul pare să spună : nu noi, cei din această generaţie, am obţinut vic-•toria ;.ea a fost obţinută de geniul neamului, a fost obţinută de îndărătnicul nostru strămoş, de dîrzul atlet.- în felul acesta, simbolic formulat, imnul se îndreaptă către întreaga speţă a omului liber : nu noi, grecii, am obţinut victoria. ea nu aparţine numai neamului nostru, ci fiecărui om care înaintează din faptă în faptă eroică şi luptă să cucerească fiarele, pe barbari şi moartea.

Am ieşit pe poarta muzeului şi m-am plimbat prin curtea interioară umbrită de pini ; m-a cuprins o subită disperare. Am putea, oare, noi, modernii, să dobîndim echilibrul, seninătatea şi viziunea eroică a vechilor greci ? Orice călător, după. ce scapă din acest vis olimpic, după ce iese pe poarta muzeului, şi dă ochii cu soarele, îşi pune, în mod sigur, această întrebare dureroasă. Pentru noi, grecii, disperarea e îndoită pentru că ne considerăm descendenţii celor antici şi, vrînd-nevrînd, ne asumăm o datorie egală cu a marilor străbuni, şi mai presus de toate datoria fiecărui fiu este să-şi depăşească părinţii.

Ce bine ar fi ca un grec să se poată plimba prin ţara lui fără să audă glasuri aspre înălţîndu-se din pămînt ! Pentru un grec, însă, o astfel de călătorie degenerează într-un chin epuizant şi fascinant, te substitui pămîntului şi te simţi cuprins de durere ! Este un mormînt

adînc, cu morţii depuşi în straturi, glasuri disperate se înalţă şi te cheamă pentru că glasul e partea nemuritoare din trup. Pe care dintre glasuri să-1 alegi ? Fiecare glas e un suflet ; fiecare suflet tînjeşte după un trup al său şi inima ascultă

183

profund tulburată, nu se poate hotărî pentru că adeseori cele mai iubite suflete nu sint cele care merită să fie iubite, îmi amintesc că am devenit conştient, cu, o epioţie teribilă, de străvechea bătălie dintre inimă şi minte, într-o după-'amiază cînd m-am oprit sub un oleandru înflorit din Eurotas, la jumătatea drumului dintre Sparta şi Mistra. Inima mea neînfrînată s-a pornit cu un elan irezistibil să reînvie trupul palid, cu pecetea morţii, al împăratului bizantin Constantin Paleologul, să întoarcă roata timpului la 6 ianuarie 1449, cînd acolo, pe înălţimile Mistrei, a acceptat coroana vremelnică, stropită cu sînge, a Bizanţului. Suspine ancestrale fără număr, doruri pătimaşe ale neamului ne îmboldesc să cedăm inimii, dar mintea aspră se împo-triveşte ; întorcîndu-şi cu mînie faţa spre Sparta ar vrea să-1 azvîrle pe palidul împărat în viitoarea timpului şi să-1 unească cu efebii aspri spartani. Raţiunea, ştie exact ce pretinde de la noi acest teribil moment în care soarta a vrut să ne naştem şi, dacă vrem ca viaţa noastră să dea roade, trebuie să luăm. o hotărîre care se potriveşte cu. ritmul înfricoşător al timpului nostru.

Cînd un grec călătoreşte prin Grecia, pelerinajul lui se transformă

într-o laborioasă căutare a datoriei sale. Cum să fie demn de înaintaşi

şi cum să continue tradiţiile neamului fără să le facă de ocară ? O

severă şi nestinsă responsabilitate atîrnă greu pe umerii săi, pe umerii

tuturor grecilor care trăiesc. Chiar numele de grec

cibilă şi misterioasă forţă ; cine s-a născv. datoria să

continue' legenda eternă greacă.

în Grecia peisajul patriei natale nu j o

dezinteresată apreciere estetică, fiecare li ■Maraton,

Salamis, Olympia, Terrhopile, IV e legat de o

amintire : aici am căzut în di/ am repurtat victorii şi

deodată locul de; plină de lacrimi şi ele rătăciri,

sufletul pe cuprins de tulburare. Fiecare loc din Gri

< bibat de victorii şi ele. pierderi, de eco de plin de

efortul omului încît se prefj severă de care nu putem

scăpa, devine un s noastră este să receptăm strigătul

său !

1K7

joseaa o mvm- >

în Grecia are

■ovoacă numai are un nume : itra, şi fiecare

raţie, dincoace ne istoria cea

lui grec e tît de îm-

'. atât -o lecţie

şi datoria

Poziţia Greciei e cu adevărat tragică : fiecare grec poartă pe umeri o povară pe cît de periculoasă, pe atît de grea, o datorie greu de împlinit. Forţe noi se ridică de la răsărit, forţe noi se ridică de la apus şi Grecia e prinsă veşnic între două puteri care se ciocnesc, e prinsă iar într-un vîrtej. Urmînd tradiţia raţiunii, apusul înaintează să cucerească lumea ; răsăritul, îmboldit de forţe de temut; înaintează să cucerească lumea. Grecia e plasata la mijloc, la răscrucea de drumuri geografice şi spirituale ale lumii, are iar datoria să împace aceste două impulsuri găsind capacitatea de sinteză. Va reuşi ea

oare ? ■ - E o soartă amară şi sacră. La sfîrsitul călătoriei mele prin Grecia eram plin de tragice şi neaşteptat

0 întrebări

De la frumos am ajuns la neliniştile timpului nostru si '■- datoria de azi a fiecărui grec. Astăzi, un bărbat care simte iubeşte şi luptă, nu mai poate păşi pe calea lipsită de py' ului. Neliniştea se întinde azi ca un >iu, ; nu o brigadă de pompieri ne poate salva. Să lupţi şi js uri de întreaga omenire. Grecia luptă mai- muli decît toate celelalte ţări. Aceasta e soarta sa.

Cercul s-a închis, ochii îmi erau plini de Grecia ; îmi pare că mintea mi s-a copt în cele trei luni. Care a fost cel mai preţios trofeu pe care l-am adus din acea campanie spirituală ? Cred că am înţeles mai clar misiunea istorică a Greciei, plasată între est şi vest, am înţeles că suprema ei realizare nu este frumosul, ci lupta pentru libertate. Am simţit destinul tragic al Greciei mai. profund şi ara înţeles povara datoriei care apasă pe umerii fiecărui grec.

Cred că în pelerinajul meu prin Grecia m-am copt destul pentru a intra în anii maturităţii. Nu frumosul era cel care îmi arăta calea şi mă introducea în bărbăţie, ci responsabilitatea.

Acesta era fructul amar pe care îl ţineam în palmă cînd m-am întors din călătoria mea de trei luni în casa părintească.

Italia

M-am întors iar la casa părintească ; acolo, în tăcerea biîndă a mamei şi sub ochiul sever al tatălui meuy Hii-aia retrăit călătoria încercînd să pun în ordine bucuriile şi tristeţile mele. Un glas lăuntric îmi spunea că nu mai puteam scăpa de responsabilitate, pămîntul îmi vorbea, morţii îhviau, Grecia se înălţa înlăuntrulmeu ca o insulă, Creta uriaşă luptind pentru libertate — acesta era destinul ei — de Ia începutul începutului.. Care era datoria mea? Să lucrez pentru binele său şi să lupt cu trup şi suflet de partea sa.

Dar de cine şi de ce anume aşteptam eu să mă eliberez ? Era o întrebare grea la care nu puteam răspunde. De un lucru eram sigur : simţeam că rolul meu nu era să colind munţii cu arma în mînă şi să lupt contra turcilor ; 'armele mele erau cu totul altele şi mai ales nu-mi ştiam exact duşmanii. Un singur lucru -ştiam/ orice hotărîre urma să iau, îmi voi face datoria cu toată cinstea. De acest lucru eram sigur : de perseverenţa şi de. probitatea mea, de nimic altceva.

Vă amintiţi cînd a venit Ia tata arhimandritul şi s~a plîns că nu mă supun profesorilor ? Tata — eram acolo îniîmplător şi am auzit tot — i-a răspuns : „Mă îngrijorează numai dacă e mincinos sau bătăuş, numai de lucrurile astea, încolo, lăsaţi-1 să facă ce-i place". Spusele astea mi s-au întipărit foarte adînc în minte, cred că viaţa mea ar fi fost cu totul alta dacă nu îe-aş fi auzit. Crescîndu-şi copilul, tata părea să se lase condus de un instinct obscur şi fără greş, instinctul lupului care îşi creşte întîiul pui născut.

189

Nu ieşeam "din casă, n-aveam tovarăşi, societatea întemeiată fusese doar un zmeu de hîrtie al tinereţii care s-a risipit în cele patru viaturi. Am lăsat la o parte grijile care mă tulburau ca urmare a pelerinajului meu prin Grecia şi îmi alungam gîndurile studiind Renaşterea italiană şi marile personalităţi cărora le-a dat naştere. Am luat hotărîrea să fac turul Italiei ca să termin într-un an tot ce mai rămăsese din darul tatii pentru călătorie."

Aşadar, într-o dimineaţă, am plecat iar din casa părintească. Mama m-a întrebat plîngînd : -

— Cît timp o să tot pleci, cît ?

Tinereţea e nesimţitoare şi am vrut să răspund : Atît cîl am să trăiesc, mamă, atît cît am să trăiesc, dar m-am stăpînit, i-am sărutat mîna şi marea m-a răpit iar.

Să fii tînăr şi sănătos, să ai numai douăzeci şi cinci de ani,' să nu iubeşti în mod deosebit pe nimeni, nici o femeie, pentru că îţi limitează sentimentele, nu-ţi permite să iubeş-ti şi alte lucruri cu egal dezinteres şi fervoare, să călătoreşti pe jos, de la un capăt la altul al Italiei, cu o traistă pe umăr, să fie primăvară, să vină vara, încărcată de fructe şi ploi să vină toamna, şi apoi iarna, ar fi o imprudenţă să-ţi doreşti o bucurie mai mare !

Cred că nu-mi lipsea nimic, cele trei fiare sălbatice : trupul, mintea î sufletul se bucurau deopotrivă, -erau la fel de mulţumite, îşi potoleau nesaţul împreună. In luna aceea de miere cu sufletul meu, am simţit, mai mult ca oricînd în viaţă, că trupul, mintea şi sufletul sînt făcute din acelaşi lut. Numai cînd omul îmbătrîneşte, cînd cade bolnav ori cînd e la necaz, acestea se separă şi se împotrivesc unul altuia, uneori trupul vrea să domine, alteori sufletul îşi înalţă stindardul rebel şi vrea să zboare, iar mintea stă neputincioasă privind şi consemnîncT'disoluţia lor. Dar cînd omul e tînăr şi puternic, ce dragoste frăţească leagă aceşti trei gemeni care se hrănesc de la acelaşi sîn !

închid ochii, tinereţea se întoarce, armonia lăuntrică se restabileşte, văd trecînd pe dinaintea mea ţărmul mării, munţii, satele cu clopotniţe zvelte şi pieţe umbroase, platanul, fîntîna curgătoare, băncile de piatră de pe margine, iar seara, bătrînii sprijiniţi în bastoane, povestind

190

liniştiţi mereu aceleaşi lucruri de-atîţia ani, de-atjtea veacuri ! Chiar aerul de deasupra şi din preajma lor e bătrîn ca timpul. Şi cum*tremura inima mea nesătulă cînd am văzut întîia oară faimoasele picturi i Mi s-au tăiat genunchii şi m-am oprit în prag ca să-mi revin puţin pentru că inima îmi bătea atît de tare şi nu eram în stare să suport atîta frumuseţe. Frumuseţea, cum bine am înţeles, e fără milă, tu nu te uiţi la ea, dar ea se uită şi nu te iartă.

Am alergat dintr-un oraş în altul, picturi, statui, bi serici, palate ; ce lăcomie, ce dor arzător ! Foamea şi setea mea erau de nepotolit. Un vînt de iubire sufla în jurul tîmplelor mele, niciodată, mai tîrziu, nici o femeie,- nici o idee, nici o credinţă nu mi-au adus o atît de mare bucurie ! Ideile abstracte nu mă copleşiseră încă şi mă bucuram să văd, să aud şi să' simt ; lumea lăuntrică 'era una cu lumea exterioară, am pipăit-o, era caldă şi avea acelaşi miros ca trupul meu. Dacă ar fi trebuit să-mi creez un Dumnezeu atunci, i-aş fi dat un trup de adolescent, ca un Kouros 'antic cu puf pe obraji, cu picioare solide, cu talie îngustă şi purtînd pămîntul pe umeri, ca pe un viţeluş. . ' ' ' .

Acolo, în Italia, mărul vieţii avea miezul tare, nu era putred, Grecia era cu totul altfel. Pelerinajul meu prin Grecia a fost adesea dureros pentru că acest pămînt îmi era prea aproape, îmi era prea familiar ; cunoşteam suferinţele Greciei atît de bine, i-am văzut urîţenia dincolo de frumuseţe şi am suferit alături de ea. Italia era însă un pămînt străin ; şi ea avea suferinţele ei, dar nu le cu-

team şi, dacă nu le ştiam, nu mă impresionau atît de puternic. Acolo, pe chipul frumuseţii nu era nici o rană, aşa simţeam.

Eram un provincial nesofisticat, cu puf adolescentin pe obraji, care umbla, pentru prima oară, singur şi liber

ntr-o ţară străină, şi atît de mare îmi era bucuria că, îmi amintesc, m-a cuprins spaima. Ştiam că zeii sînt invidioşi şi era o insolenţă să fii fericit şi să ştii că eşti fericit .şi am recurs "la un artificiu ridicol ca să alung piaza rea, să-mi diminuez fericirea. îmi amintesc, mă aflam

Florenţa şi erarx. atî.L de feiidt încît am înţeles că de-

191

păşisem ceea ce era omeneşte posibil ; trebuia să găsesc un mod de suferinţă ; m-am dus şi mi-am cumpărat o pereche de pantofi mult prea mici pentru mine. M-am încălţat dimineaţa cu ei şi atît de mult am suferit încit rfu mai puteam să umblu, săltăm ca o vrăbiuţă. De dimineaţă pînă'.la amiază m-am simţit nenorocit ; dar ce bucurie cînd mi-am schimbat pantofii şi am ieşit după-masa să mă plimb ! Mergeam cu paşi uşori, zburam, era raiul pe pămînt. M-am plimbat pe malul Arnoului, am trecut dincolo de pod, m-am căţărat pe San Miniato, cînd s-a lăsat seara sufla un vînticel răcoros şi oamenii păreau îmbrăcaţi în veşminte de aur cum treceau prin ploaia celor din urmă raze de soare. A doua zi dimineaţa mi-am pus pantofii strimţi şi iar m-am simţit nenorocit, dar zeii nu mai aveau -motive să se amestece. Le-am plătit exact tributul pe care îl'pretindeau de la oameni...

Totul era copilăros de simplu : n-aveam nici o bătaie de cap, mărul vieţii nu avea nici un vierme. Aparenţele îmi ajungeau, nu voiam să descopăr nimic dincolo de ele. Un artist din antichitate a pictat odată o pînză şi a poftit un pictor rival s-o vadă şi s-o aprecieze..

— fei bine, întoarce pînza şi lasă-mă să văd pictura. — Pînza e pictura, a fost replica artistului.

Pînza de munţi, de pomi, de mări şi de oameni care se perindau prin faţa mea era tabloul, iar eu mă bucuram din toata inima, cu nesaţ. *

Revolta anilor de adolescenţă îşi pierduse tăria, am înghiţit ideea umilitoare că pămîntul nu se află în centrul universului, că omul se trage din animal, fiind el însuşi un animal mult mai inteligent şi mult mai moral decît strămoşii săi. Iar pe femeia care mi-a aprins sîngele pentru o clipă am aşternut-o pe hîrtie" şi din clipa aceea nu s-a mai întors să-mi tulbure armonioasa existenţă. Mintea ţine discursuri şi demonstrează faptul că femeia are aceleaşi merite, acelaşi suflet ca şi bărbatul, dar inima mea străveche, inima mea de african, care dispreţuieşte şi nu admite logica de european, respinge femeia, nu are încredere în ea, nu-i permite să pătrundă în sufletul său şi să-1 stăpînească. Femeia este o simplă podoabă pentru bărbaţi, dar mai adesea o boală şi o necesitate.

192

AM Sîndesc la Costandis, un sălbatic care era pa,

de eîmp. ;0 Creta ^ trăia ca un pustnic, niciodată n-a avut o femeie lîngă el. într-o bună zi a început să umble vestea că se însoară. ' - ' doamne, Costandis. i-am spus eu, ce-am a u z i t ? E adevărat că te însori ? Şi ei mi-a răspuns :'

— Ce "pot "să fac, domnule? îmbătrînesc şi eu, d pi răci, cine o să-mi pună ventuze ?

Iar altul care s-a însurat la cincizeci de ani mi-a ppus în chip de scuză : ,,Ce să fi făcut, fiule ? Am făcut-o pentru că vreau să am şi eu nişte bucle creţe pe pernă, ca orice bărbat." Cum spuneam : uneori

o necesitate, alteori o podoabă. în luna aceea de miere în Italia eram liber, - griji,

fără probleme, metafizice, fără. probleme de guste. Bucuriile mele erau neîntinate.

După atîţia ani, acum, cînd îmi amintesc aceste buci sînt uimit ; plăcerile spirituale sînt depozitate adînc în

'■ mine, au devenit" una cu mine, nu pot fi confundate cu Iamintirile ; din memorie au trecut în vîrtejul sîngelui

Funde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale. Cînd ' iau o hotărîre adesea mă gîndesc că nu sînt eu cel cari

[-hotărăşte, ci influenţa, exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anum turn al Renaşterii, de un anume vei s

dnscris de Dante pe una din străzile înguste din vechea Florenţa.

Nu sînt însă bucurii spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi mă privesc cu tandrele şi amărăciune. Din. întreaga aventură a tinereţii m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă ; o tufă di trandafiri care se veştejea la. Palermo, o fetită care plîngea desculţă pe o alee murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, într-o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate să .culeagă memoria omului şi ce poate să reţină din toate cîte îi sînt date ! Se zice că un mare cuceritor ofta pe patul de moarte : „Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut norocul să mă bucur de ele : o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc" ! Din călătoria

13 — Raport El Greco 191

I

tăvi dra

mea în Italia am păstrai, în sufletul m ■'■.. mai orice altceva, două extrem de amare smintiri, care mi apasă şi, pline de reproş, mă vor urmări pină. Ia na chiar dacă eu sînt complet nevinovat.

Iată prima,amintire. Era către seară, toată ziua plouase, un adevărat potop Ud leoarcă

pină la'piele, am ajuns într-un mic sal caja-brez. Aş fi vrut să găsesc o inimă miloasă să mă pot usca, un colţ unde să pot dormi. Străzile erau pustii, porţile erau închise, numai clinii, simţind miros de străin, au Început să latre prin curţi. Prin aceste părţi ţăranii sînt sălbatici şi mizantropi, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare poartă, înlindeam mina. dar nu îndrăzneam să aut. Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care îşi lut*

impasul în fiecare seară dînd ocol satului să vadă dacă nu vine vreun străin ! L-ar fi poftit în casă. i-ar* ii dat să mănînce, i-ar fi făcut patul să doarmă, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas bun de la el cu o cană cu vin şi o felie de pîine... în satele din Calabria n'u existau astfel de bunici. Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, rn-am aplecat, şi

m-am uitat înăuntru: un coridor întunecos, în fund ardea focul şi o femeie bătrînă stătea aplecată lingă foc, parcă făcea mîncare. Nu se auzeau decît U nanele care trosneau, erau înmiresmate ; trebuie să li : ;si lemn de brad. Am trecut pragul, intrînd. M-am lovit âe o masă care era în mijlocul încăperii, apoi m-am apropiat de foc şi m-am aşezat pe un scăunel pe care l-am găsit la îndemînă. Bătrîna stătea pe alt scăunel şi mestecii în mîncare cu o lingură de lemn. ÎVIi s-a părut că s~a uitat la mine iute. fără să se întoarcă, dar n-a zis nimic. Mi-am scos haina şi~am început să mă usuc. Simţeam cum fericirea urca în mine ca o căldură, de la tălpi i:. fluierul picioarelor, la coapse, la piept, îmi era foame ■ inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care se ridicau din fă, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am. . t-les că fericirea pâmîntească e făcută pe -măsura

imului, nu e o pasăre rară pe care o căuîŞrn cînd în rai, cînţl în gîndul nostru. Fericirea e o pasăre domesti, care o găsim chiar în curtea noastră, -

194

Bătrîna s-a ridicat, a luat două farfurii de supă de pe poliţa de lingă ea, cînd 5e-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă ; a luat două linguri de lemn şi o bucală de pune neagră şi ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eia cruce. Am început să mîncăm, ne era foame la amîndoi şi nu suflam nici o vorbă. M-am hotărît să nu vorbesc ca să văd ce se va întâmpla. Poate e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie liniştită ca un fel de sfinţenie.

Cum am. terminat de mîncat, mi-a făcut patul pe o laviţă, în dreapta mesei. M-am întins pe laviţă şi ea s-a culcat în faţa mea pe cealaltă laviţă. Afară ploua cu găleata ; un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu răsuflarea calmă, liniştită, a bătrînei ; trebuie să fi fost obosită pentru că a adormit de cum a pus capul pe pernă. încet, încet,, ascultînd zgomotul ploii şi respiraţia bătrînei, m-a cuprins somnul. Cînd m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpătura uşii.

Bătrîna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să [iarbă laptele. Mă uitam la ea în lumina rară a zilei. Zbîrcilă şi gheboşată puteai s-o cuprinzi într-o palmă, picioarele îi erau umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă răsuflarea. Numai ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de iinereţe. străluceau fără vîrstă. Cît de frumoasă trebuie sa fi

('ost în tinereţe, m-am gîndit, blestemînd soarta omului, degradarea

sa inevitabilă.

Ne-am aşezat unul în faţa altuia şi ne-am băut lap- apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umeri şi

m scos portmoneul... Dar bătrîna s-a înroşit toată.

— Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mina,

Şi cum mă uitam la ea uimit, faţa zbîrcită a început să'-i strălucească :

— Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ?a, să-ţi răsplătească binele pe care mi l-ai făcut ; nici odată, de cînd a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit aşa de bine.

Şi acum iată o altă amjntire, mult mai amară d< cît prima.

La începutul primăverii am sosit în Assisi. cel mai s:iiV oraş din

Italia. în grădini, pe acoperişuri. în curţi, chiar îr aer se simţea prezenţa nevăzuta a Sărmanului clin Assisi. Era duminică, clopotele imense de la biserică răsunau şi, de peste drum. ie răspundea glasul de argint al clopotelor de la mănăstirea S f i n ta Clara, amîndoi sfinţii se v în aer, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuriioar de sfinţenie şi de moarte. ..Părinte Francisc, cinci să ne vezi pe noi. surorile sărace, la mănăstire spinii vor face flori albe..." Şi, iată, spinii înflore de atunci şi porumbelul şi porumbiţa, uniţi pe fîlfîie etern aripile deasupra oraş Suiam străduţele înguste, po mcile apăreau proaspăt spăl părul pieptănat cu grijă. Mi biserică, să vadă şi să fie va lui, primăvară, biserica e odaia nezeu. Bărbaţi şi femei laolaltă s şi încep să tăifăsuiască ba cu Dur vecinele. Slujitorii Domnului vi dantele albe, în sutane negre cu glas blînd, se cîntă psalm; stăpînul lăcaşului, bun şi se îndreapt terminat. Cerul surîde mile îşi deschid pi

. Aveam scrisori de

ekeitd să mă prin ca o

bătrînă- arh servitoare

credincioasă fi fost foarte

fericită de Cîndva fusese

cea n văduvă de la vârsta

de n-a mai cunoscut şi

viţă de vie şi odinio; să-şi

cerceteze de cită, stînd

lingă ş,< cum'şi-ar fi

regretai ,,Vorbeşte-i, mi

s-a ■ i

196

:> dăruit* vei veni "< „Cîrid >C veşnic /eeie, îşi iui Assisi.

file se deschideau şi fe~ mirosihd a levănţieă, eu-

: ăbite, bucuroase, la în această ţară ăsOare-

de primire, a lui Dum~ : duc şi se aşază în bănci nezeu, ba eu vecinii'şi eu

si pleacă, Ln iţi în iotul mie răsună,

: îtitului I

făcută sfînţului s-a . pe pămînt, < ÎJ ciu-

sn- pi niru conte; ; ;, ;; '.;■.■:!

;.- ;..:.ura de toi cu o .

.. . ida si, des

';■■..'. din ■. era m

■■

i Ln fiec dii i

u er; c ră-

;ă plină atfl ci,

mare ca am ar avea

>i musai ir 1 hre. '

bucuros i

recoi ă la reşi fi ită, care '

)e i ompani.

iat. Ave

iţa d ;, priv<

douăzeci şi şase de ani. adu-i. p u ţ i n ă bucurie, chiar dacă tirziu." Era o zi blinda de primăvară, rîndunelele se întorseseră, cîmpiile erau pline de margarete mărunte, albe, ii era cald şi înmiresmat. Dar focul ardea în şemineul din marele palat şi bătrîna contesă stătea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu un şal albastru de mătase pe barul ei alb. A pus scrisoarea în poală, s-a întors şi s-a uitat la mine. Eram îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, genunchii mei — purtam pantaloni scurţi — străluceau în lumina jăratecului. Aveam "doar douăzeci şi cinci de ani.

Ei bine, a spus contesa zîmbindu-mi, Grecia- întreagă a intrat deodată în casa mea, bine ai venit l

A intrat Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre" bună de la stăpîna sa, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt, pîine prăjită şi fructe.

— Sînt foarte fericită, a spus contesa ; acum nu mai sînt singură. — Şi eu, i-am răspuns. In clipa, asta înţeleg ce înseamnă

nobleţea, frumuseţea şi bunătatea. Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a spus

nimic ; am văzut un fulger trecînd prin ochii ei, cred că -se gîndea la ea cu ciudă şi cu nemulţumire. La naiba cu fru-

ţea şi cu bunătatea, numai tinereţea contează, nimic ' altceva !

Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg cu baldachin de catifea ; două ferestre mari dădeau spre stradă, se vedea mănăstirea Sfînta Clara peste drum : călugăriţele care veneau şi plecau în linişte, cu aripi albe de o parte şi _ de alta a capului ; clopotniţa, -acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă.

- Ce fac călugăriţele cu atîţiă porumbei ? m-a întrebat intr-o zi contesa, ce ruşine, oare ele nu văd şi nu aud, nu _ se_ scandalizează deloc ? Ar putea să-i împuşte ori mai bine să-i taie şi să-i măriînce ca să scape de ei, să scăpăm odată-de ei !

Am rămas în Assisi trei luni ; Sfîntul Frăncisc şi contesa Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era

' 197

să mă duc ? Dacă scopul vieţii este fericirea, atunci de ce să fi plecat ? Unde aş fi găsit o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie a Sfîntului Francisc, ori o companie mai fermecătoare decît a contesei, această Sfîntă Clara in viaţă ' Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbric, păşind prin ciingul de măslini şi prin vii. Primăvara mi se părea o pro-cesiune de flori roşii, galbene şi albe ca zăpada : Si'întut Francisc, cu suita sa de flori, se înălţa iarăşi din ţarină să-i salute pe fratele Soare, pe fratele Vînt, pe fratele Foc şi ia fel pe micuţa şi fericita soră Apă... -şi pe contesă.., şi pe fericitul tînăr din Creta.

în fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. Focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, gătită şi pieptănată, cu faţa uşor pudrată Tăcută şi plină de tristeţe, ca de obicei, stătea cu privirea pierdută dar, cînd auzea uşa şi îmi desluşea paşii, ochii i se luminau. îmi arăta fotoliul de lîngă ea, întindea mina şi o^ punea pe genunchii mei.

. — Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai oprî7 e unica mea bucurie.

Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi-i povesteam despre Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre " războaiele.cretane pentru independenţă, despre ziua cînd prinţul George a pus piciorul pe pămîntul Cretei... întreaga insulă era împodobită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrini, cu bărbi lungi şi albe, cu trupurile însemnate de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mîna prinţului grec ; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii lor erau plini de lacrimi... Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcuşul pe Psiloriti, despre ceea ce s-a întîmplaţ în bisericuţă şi despre despărţirea noastră neaşteptată.

—■ De ce, de ce, a întrebat contesa mirată, nu te-a făcut fericit, sărmana ?

— Ba da, foarte fericit. — Şi atunci ?

— Tocmai de aceea, contesă.

— Nu înţeleg.

— Eram prea fericit, mai mult decît \ âe un

tînăr, eram în pericol.

198

_ Ce pi neoJ i ____ ge ptiieau intîmpla două lucruri : ori m-aş fi obiş nuit eu fericirea asta, care cu timpul şi-ar fi pierdut inten- a si măreţia, ori nu m-aş fi obişnuit cu ea şi aş fi frăît-o întotdeauna la fel de intens ca la început şi atunci aş" fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină care se înecase în miere şi am învăţat lecţia.

Contesa a căzut pe gînduri.

_ Eşti bărbat, a spus în cele din urmă. n-ai numai asta. în cap, mai ai şi alte lucruri ; dar noi. femeile...

în seara aceea n-am mai vorbit nimic ; amîndoi ne-am uitat tăcuţi la foc pînă aproape de miezul nopţii.

Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe : „Poate să vă- facă contesa o vizită, după-masă ?" Mă duceam imediat să cumpăr dulciuri şi flori şi mă întorceam s-o aştept ; la ora fixată bătea timidă, şovăitoare, la uşa mea. Alergam să-i deschid şi ea intra înroşindu-se toată ca şi i'um ar fi avut cincisprezece ani şi era la prima întîlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea să vorbească, apoi cu ochii pironiţi în "podea răspundea monosilabic, cu vocea nesigură. Mi se rupea inima vînd vedeam că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie adevărată şi îi dădeau o strălucire disperată şi amară la o vîrstă atît de înaintată !

Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după gîtul meu şi m-a pus să jur că mă voi întoarce în Assisi s-o văd.

77. Dar

reP

e<^

e> Şi a încercat să rîdă, însă n-a reuşit şi ochii i s-au

umplut de lacrimi, repede, pentru că's-ar putea ilec pînă atunci.

Niciodată nu spunea „ o să mor", ci „o să plec". Mi-am ţinut cuvîntul ; doar cîţiva ani mai târziu am primit un

mesaj de la confesorul ei, Don Dionigi : „Vmo, contesa ne părăseşte".

'am în Spania ; am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. Cu un braţ de trandafiri albi am bătut, cu'q mină tremurîndă, Ia poarta palatului său. Mai trăia sau murise ?

deschis Ermelinda, dar n-am îndrăznit s-o întreb, l_a

m dat ti andafirii.

!99

— Contesa vă aşteaptă, mi-a spus ea, e in pat. nu mai poate umbla. \

Am găsit-o aşezată în pai, părul îi era pieptănat cu grijă. îşi pusese bijuteriile, puţin roşu pe obrajii palizi şi o panglica roz legată în jurul gîtului ca să-i ascundă ridurile, îşi tăcuse unghiile cu lac, pentru prima oară. A întins braţele spre mine şi am căzut la pieptul ei. Apoi m-am aşezat pe marginea patului şi am privit-o ; ce frumoasă era la vîrsta de optzeci de ani, ce blîndeţe şi ce nelinişte aveau ochii ei 1 -

-— Mă duc, mi-a spus ea cu glas blînd, mă duc... Eram gata să deschid gura şi să protestez ca s-o mingii, dar

ea mi-a apucat mina ca şi cum şi-ar ii luat rămas bun. — Mă duc, a şoptit iar, mă duc... S-a lăsat noaptea, Ermelinda a intrat să aprindă lampa, dar

contesa n-a lăsat-o. Puteam să-i văd strălucirea stinsă a feţei în lumina slabă, ochii ei începuseră să devină două hăuri pline de întuneric.

Pe măsură ce întunericul se înteţea, simţeam că se îndepărta în linişte, fără speranţă.

Cîteva ore mai tîrziu, către miezul nopţii, a plecat. dintre noi.

Prietenul u\eu, poetul. Mu ui

ele Atlios

de mur

am aci trupui-tete şi

s-a tul sule

bim

iul de trupul său, de lume : Le oameni ! Sufletul e o cara te sale. pe sufletul meu, iar sufletul i ram inseparabili, contopiţi ; i

; păr; au-itoare de inu Cuc . şi se lasă cucerit la

Ui întotdeauna r. !ocă v ia în stăpînire Iun

ea călătorie în care am cunos i atunci imediat, dar înlăuntrul a au început să se clatine, afinul că mai bogată decît Grecia şi că îrumu-iţa şi forţa pot primi o altă înfăţişare decît u primit-o în Creta şi în Grecia. De cîfce-ori trupurile minunate din pictura Renaşti ne, parcă nemuritoare, mă cuprindea o b indignare insuportabile pentru'că toate foi; ire au fost pretextul acestor picturi s-au ini şi au putrezit ; pentru că frumuseţea şi gli

soarelui doar o cupa.

e au început să se deschidă~iar i dintîi'călătorie, frurm ar al morţii. Prin urrm id o nouă sursă de rev irului nu poate admit ajunge nimic, că Dur idice braţul s-o facă .nen • tînărul, aş împărţi nei

201

rţa, nicăieri ; uf le tul U, ăi\) imţind Lre în I

provinciale

în lum:

răni g ,. De la gustul

igăiit g

:'umusel

ţea mi-a sufletul x. Sufle-fără să . nu

*e. D rirea cu

dărnicie, n-aş lăsa trupul perfect sau sufletul viteaz să snoară; ce fel de Dumnezeu e cel care aruncă frumos şi urît, curaj şi laşitate, în aceeaşi grămadă de gunoi, calcă peste ele fără nici o deosebire şi le azvîrle în noroi ? Ori nu e drept, ori nu e atotputernic, ori pur şi simplu nu înţelege !... Tînărul, adeseori, fără să ştie,. îşi modelează tainic în el un Dumnezeu de care să nu se ruşineze.

Cînd Ernest Renan a fost odată întrebat dacă crede în nemurirea sufletului, bătrînul şi vicleanul prestidigitator a răspuns : „Nu văd ce motiv ar avea băcanul meu să fie nemuritor..Ori, ce motiv aş avea eu ? Dar există motive ea marile suflete să nu moară cînd se despart de trup."

Iată cum ra-am întors în Grecia : rănit. Clocoteam de revoltă intelectuală şi de confuzie spirituală, toate în sufletul meu erau răvăşite şi nesigure ; nu ştiam ce aveam de făcut, înainte de toate voiam să găsesc un răspuns ia eternele întrebări şi atunci m-aş fi hotărît ce să fac. Dacă nu începeam prin a descoperi scopul vieţii pe pămînt, îmi ziceam eu, cum puteam, oare, să descopăr scopul vieţii mele mărunte şi trecătoare ? Şi dacă nu dădeam vieţii mele un scop, cum aş fi putut să mă angajez în acţiune ? Nu mă interesa scopul obiectiv al vieţii, bănuiam că acest lucru era imposibil şi zadarnic, ci pur şi simplu ce scop puteam să-i dau din proprie iniţiativă, in acord cu nevoile mele sufleteşti şi intelectuale. Dacă acest scop era sau nu era adevărat, n-avea prea mare importanţă pentru mine pe vremea aceea, important era să pot găsi (să pot crea) un scop potrivit cu mine însumi 'şi care, dacă l-aş fi urmat, ar fi dus năzuinţele şi aptitudinile mele cit mai departe posibil. Pentru ca în cele din urmă să pot colabora armonios cu întregul univers.

Să ai astfel de preocupări metafizice în tinereţe e o boală, eu eram pe vremea aceea grav bolnav. La Atena mă simţeam ca în pustiu. Cit despre prietenii mei, problemele de fiecare zi le-au secătuit mintea şi inima.

■— N-avem timp să gîndim, mi-a zis unul dintre ei... — N-avem timp să iubim..-, a declarat un altul. ■— Te interesează scopul vieţii, nu-i aşa, mi-a zis un altul,

rizînd, bietul de tine, de ce te frămînţi ?

Mi-arn adus aminte de răspunsul unui ţăran pe care l-am întrebat, arzîncl de curiozitate, cum se numea pasărea

262

care zbura pe deasupra noaslru iar el s-a uitat la mine

batjocoritor: „Bietul de tine, de ce vrei sa ştn, iNu-i

bună de mîncat !" . Un petrecăreţ care era împreună cu pnetenut meu mi-a aruncat o

privire ironică şi maliţioasă : — Stai să-ţi cînt ceva :

Uşurează-te, mânîncă, bea, fii părtaş la viaţa omului,

în cercul intelectualilor : gelozii meschine, -certuri mărunte, bîrfă şi aroganţă. Am început să scriu ca să dau drumul strigătului lăuntric, să nu mă înăbuş. Urcam în. cuibul periculos al viesparului literar din Piaţa Dexamenl şi mă aşezam într-un colţ şi ascultam ; nu bîrfeam, nu frecventăm tavernele, nu jucam cărţi — eram insuportabil. Primele trei tragedii se năşteau în durere din trupul meu^ versurile erau doar o muzică, se forţau să depăşească stadiul de sunet confuz şi să devină rostire.'

Trei mari personaje : CMysseu, Nikiforos Fokas, Hris-tos — se trudeau să se întrupeze şi să se separe de măruntaiele mele, să se elibereze odată cu mine. întreaga viaţă am fost dominat de figuri eroice, poate pentru că am citit legendele despre sfinţi cu atîta patimă cînd eram copil, tînjind să devin, la rîndul meu, un sfînt. Apoi cu cîtă pasiune m-ăm cufundat în cărţile despre eroi — cuceritori, exploratori, doni Quijoţi ! Cînd întîlneam un personaj în care se îmbina eroismul cu sfinţenia,' era pentru mine un tip ideal. Pentru că nu puteam să devin nici sfînt, nici erou, aşteptam să • găsesc prin scris o consolare pentru, neputinţa mea.

..Eşti o capră, îi spuneam adesea sufletului meu, încer-cîncl să rîd, de teamă să nu plîng, eşti o capră, sărmane suflet. Ţi-e foame şi, în loc să bei vin şi să mănînci pîine şi carne,- iei o foaie de hîrtie şi scrii pe ea cuvintele : vin, carne şi pîine, apoi o înfuleci." -

Dar într-o zi o lumină a strălucit în întuneric. îmi găsisem un refugiu singuratic la Kifissia, într-o .căsuţa înconjurată de pini. N-am fost niciodată mizantrop ; întotdeauna mi-au plăcut oamenii, dar de la distanţă ; cînd. cineva venea să mă vadă, cretanul din mine se trezea şi era 3 adevărată sărbătoare să salut un oaspete în casa mea.

20;

O vreme mă bucuraih, îi ascultam, ii arătam înţelegere, şi, dacă puteam să-l ajut in vreun fel, o făceam bucuros, dar cînd discuţia si întîlnirea se prelungeau prea mult mă retrăgeam iii mine şi doream să fiu lăsat în pace. Oamenii simţeau că nu-mi prea lipseai!, că puteam irăi şi fără poveştile lor şi asta nu mi-o puteau ierta. Erau totuşi cîţiva oameni cu caro aş fi stat oricît fără să mă plictisesc, într-o zi o lumină a strălucit. în ziua aceea, la Ivifissia. am întâlnit un tînăr de vîrsta mea, pe care l-am iubit şi l-am respectat fâsă încetare, era unul dintre oamenii a căror prezenţă era mai plăcută decît absenţa. Era. foarte frumos şi ştia asta, era un mare poet liric şi ştia asta. scrisese un poem lung, admirabil prin atmosfera poetică, prin versificaţie, prin limbaj şi magică armonie ; nu mă mai săturam să-l citesc şi să mă bucur. Acest poet era din neamul vulturilor, la prima bătaie ele aripi a atins apogeul! Mai tîrziu, cînd a încercat să scrie proză, am văzut că era într-adevăr un vultur : atunci cînd înceta să zboare şi încerca să umble pe pămînt era tot atît de greoi şi de neîndemînatic ca un vultur, văzduhul era elementul său. Avea aripi, nu avea o inteligenţă practică, vedea departe, ca prin ceaţă. Gîndea în imagini, figurile poetica erau pentru el argumente logice de neclintit ; cînd se încurca în raţionamente şi nu găsea o cale ele ieşire, o imagine strălucitoare îi fulgera prin minte, ori izbucnea in hohote de rîs şi astfel îşi găsea o portiţă de ieşire.

Era de o mare distincţie, de un farmec şi de o rară nobleţe. Dacă te uitai la el cînd vorbea, ochii săi albaştri seînteiau extatici, ferestrele zăngăneau cînd îşi recita poemele. îţi dădeai seama că rapsozii antici trebuie să fi fost ea el, barzii care rătăceau de la- un palat la altul, încunu naţi cu frunze de viţă sau cu violete, şi îi subjugau pe oamenii încă barbari prin intermediul poeziei. în clipa In care 1-anî văzui, am simţit că făcea cinste neamului omenesc. " ,

Ne-am împrietenit pe dată. Atît de diferiţi eram că am ghicit imediat că aveam nevoie unul de altul, că amîndoi ne completăm. Aspru şi măsurat la vorbă, eu aveam firea ţăranului : plin de întrebări şi de nelinişti metafizice. nu mă impresiona înfăţişarea frapantă, ghiceam hîrca sub masca frumuseţii ; nepriceput şi nesigur, eu nu mă născu-

204

:. dar mă străduiam^să deyîn. El era vesel, patetic. distins, sigur de sine, avea o silueta rasata, credea cu

va ii nemuri!or : era convins că se născuse prmt La să sui- . se străduiască să devină prinţ ;

pici iscă după piscuri de vreme ce — şi'era s se afla deja iii vîri Avea convingerea că .era unic şi de neînlocuit; nu

îngâdma să fie comparai eu nici un alt.artist, mort ori uitate îi dădea încredere în sine

i-am povestit că regina albinelor zboară în ziua nunţii, urmată de o armată de trîntori care cu ea. Unul singur reuşeşte, mirele, ecu ea şi toţi ceilalţi cad jos şi mor. i însoţitorii mirelui mor mulţumiţi, i-am spus; i că toţi simt bucuria mirelui din ziua nunţii, iţi ar fi unul singur. ' iul meu a izbucnit în hohote de rîs :

— Nu înţeleg delde ce spui, mirele sînt eu şî nimeni altul.

-— Spiritul nu se numeşte Eu, ci Noi toţi, i-am răspuns eu rîzî amintindu-i cuvintele unui scriitor drag mie : „Eu sînt-încoronat în vreme ce alţii sînt învingătorii".

Mai tîrziu, cînd l-am cunoscut mai bine, i-an — Marea diferenţă dintre noi, Anghelos', e ;

tu crezi că ai găsit o cale de salvare şi, dacă cre eşti salvat ; eu nu cred că există cale de salvare şi, crezînd asta, sînt şi eu salvat.

;. adînc în sufletul lui stătea la pîndă o irezisti

bilă şi tandră slăbiciune : nevoia de a fi iubit şi adu Dacă să pătrunzi dincolo de faţada triumfa: Şi de iţa de sine strigătoare la cer, ai fi desco]

neliniştit întinzînd mîna la trecători. Un v le-al său mi-a zis într-o zi cu cinism : „Fa, i ar e, de fapt, o favorita

-'.

invidie pentru fastul p< n gel 3zi

e ori c

>

r

j

sid

e rau un c

se urn

i

a

de Anţ

:';

>

ieţi

B A-

Gr,

Şi

j 'oria.

Odată vă

:

în

c

■■.

el;

cu

,

de P '

su îl îdîant şi un ipocrit : spune

şi face e mii ;i păun în penele sale ui

celianos (li L), unui dir

osi

cei

teare, dar dacă îl jumuleşti nu vei descoperi c'ieeît un >»eoşel oarecare, fără nici o valoare.

Nu, nu era un comediant ; viaţa lui exterioară — vorbăria, aroganţa, emfaza şi fanfaronada, siguranţa eă e unic în lume şi poate face miracole cînd doreşte, toate erau legate de o absolută sinceritate, de profunda lui siguranţă lăuntrică. Nu pretindea că este unic, ci credea cu tărie în acest lucru. Era m stare să bage mina în foc, sigur că nu s-ar fi ars ; era în stare să se arunce fără grijă în luptă, nutrind convingerea că nici un glonte nu-1 poate atinge ; mînea enorm şi se lăuda cu asta, pentru că era sigur că tât ce mînca el se transforma în spirit. ,,în vreme ce ia alţii... zicea el izbucnind în rîs, în vreme ce la alţii...''

într-o zi, cînd ne plimbam prin bătrîna Atena, mi-a zis : — îl simt pe Dumnezeu atît de puternic în mine, că

dacă îmi atingi mîinile în clipa asta, vor scoate scîntei. N-am spus nimic.

— De ce nu mă crezi ? a întrebat el văzînd că tac. încearcă, atinge-le ! Şi mi-a întins mîna.

N-am vrut să-1 umilesc. • — Foarte, bine, am spus eu, cred, de

ce să mai încerc ?

Bineînţeles, eram convins că nu scoteau scîntei. Bifam care convins? Cine ştie... Acum îmi pare rău că n-am încercat. ~

Anghelos comediant ? El, care arăta atîta simplitate ,şi modestie ? Era omul cel mai sincer din lume. Am eons'a-

Urt asta odată cînd s-a întîmplat ceva ce depăşeşte limitele cului şi intră în domeniul periculos şi înfierbîniat al

nebuniei.

Locuiam împreună într-o casă de ţară aşezată printre pini, pe malul mării. Ne plimbam mult, citeam" din Dante, din Vechiul Testament şi din Homer, el îmi recita din versurile sale cu o voce tunătoare. Erau primele zile ale prieteniei noastre, era vremea promisiunilor. Era-o mare bucurie pentru mine să descopăr un om care nu putea să respire decît în cele mai înalte sfere ale năzuinţei omeneşti. Distrugeam şi reconstruiam lumea, amîndoi eram siguri că sufletul este atotputernic. Cu deosebirea că el credea acest lucru numai despre sufletul său, iar eu despre suf3etul omului.

206

într-o seară, cine! eram gata să ne facem plimbarea obişnuita si stăteam încă în prag privind marea, numai

edem că poştaşul din sat vine într-un suflet ; scoate o scrisoare din tolbă şi i-o dă prietenului meu, apoi se

apleacă la urechea lui şi-i spune agitat şi îngrozit; — Mai aveţi şi un colet foarte mare... Dar prietenul meu nu auzea; stacojiu la faţă, citea scrisoarea. Mi-

a dat-o şi mie : — Citeşte... . Am luat scrisoarea .şi am citit-o. „Dragul meu Buddha. vecinul nostru, croitorul, a murit, bietul de

el. L-am trimis la tine, fă cumva, te rog, să învie." Scrisoarea era semnată de soţia lui. Prietenul meu mi-a aruncat o privire neliniştită : — Crezi că eu... E oare greu ? Am dat din umeri. — Nu ştiu ; în orice caz... e foarte greu. .Dar poştaşul se grăbea. — Ce să fac cu coletul ? a întrebat el gata de plecare. — Adu-1 aici ! a răspuns brusc şi' s-a întors să se

uite ia mine, ca şi cînd aştepta să-i dau curaj, dar eu erate: extrem de tulburat aşa că nu ziceam nimic.

Stăteam nemişcaţi şi aşteptam. Soarele era aproape de asfinţit, marea se făcuse roz închis. Prietenul meu aştepta, muşeîndu-şi buzele.

După scurt timp au sosit doi ţărani care aduceau un coşciug sărăcăcios ; croitorul era înăuntru.

'- Duceţi-1 la etaj. a poruncit Anghelos. Faţa lui radioasă se întunecase. .

S-a întors si s-a uitat la mine : — Tu ce crezi"? a întrebat iar, ultîndu-se fix şi neliniştit drept în

lumina ochilor mei. Crezi că pot face

— încearcă ! i-am răspuns ; mă duc să mă plimb

Stăteam lungit pe ţărm, respiram adînc mirosul pinilor a ai mării şi îmi ziceam : ,,Acum se va vedea dacă e un comediant ori un suflet periculos de îndrăzneţ,, gata să

încerce imposibilul. Ce va face : va încerca să învie mortul, ori. Ihndu-i teamă de ridicol, o să iasă pe furiş ca 6

vulpe vicleană şi o să Se vîre în pat ? Vom vedea diseară..." Eram tulburat şi mergeam cit puteam mai repede, tremu- rînd la gîndul că sufletul prietenului meu era pus astfel la încercare chiar în faţa mea. .: ■ ■

Soarele se cufundase în mare, din pădurea de pini se auzea un ţipăt blîncl şi trist de cucuvea; în depărtare, vîrf urile munţilor dispăreau în amurg.

îmi prelungeam plimbarea, pentru că nu mă simţeam în stare să mă întorc acasă. întîi de toate mă deranja prezenţa mortului ; nu puteam să mă uit la un mort fără să mă înfior de frică şi de scîrbă, aşa că voiam-să amin cît mai mult cu putinţă momentul critic în care se va vedea comportarea prietenului meu.

Cinci am ajuns acasă, odaia prietenului meu, care se afla deasupra odăii mele, strălucea în lumină. Nu m-am simţit în stare să cinez şi m-arn băgat în pat. Dar cum era să dorm ? Toată noaptea, deasupra mea, am auzit gemete înăbuşite şi scîrţîitul patului, apoi paşi greoi în sus şi-n jos prin cameră, o bună bucată de timp, apoi suspine şi iar scîrţîit. Toată noaptea. Din cînd. în cînd îl auzeam of tind adine şi deschizînd f eraştra, de parcă . se sufoca şi avea nevoie de aer. în cele din urmă, obosit, aproape "de ziuă, am adormit. Cînd m-am trezit, m-am dus jos ; se făcuse tîrziu. Prietenul meu stătea la masa, cu laptele" dinaintea lui neatins. M-am speriat cînd l-am văzut : era palid de moarte, cu buzele arse şi două cearcăne mari, vinete, în jurul ochilor. N-am zis nimic ; .tulburat, m-am aşezat lingă el, aşteptînd.

. — Am făcut tot ce-am putut, a zis el, în sfîrşit, de parcă voia să se scuze ; îţi aminteşti cum a înviat mortul

, profetul Elisha ? S-a culcat deasupra lui, şi~a lipit gura de cea a mortului, sufla în gura lui şi gemea ; am

. făcut la fel. A tăcut o clipă şi apoi a zis iar : Toată noaptea..: toată noaptea. Degeaba !

M-am uitat la el cu admiraţie, uluit ; păşise pe tartarul ridicokilui, dar trecuse dincolo de el şi atinsese hotarele tragice ale nebuniei, iar acum se întorsese şi stătea lîngă mine sfîrşit.

S-a sculat şi s-a dus la uşă îngîndurat, de pe frunte îi picurau stropi de sudoare, se uita la marea din faţa lui.

203

— Şi acum ce-i de făcut ? m-a întrebat el mţorc'm-du-se

spre mine. — Cheamă popa să vină să-1 îngroape, i-am răspuns cu,

iar'noi. hai să mergem să ne plimbăm pe malul mării. L-am luat de braţ. tremuram tot. Ne-am scos pantofii şi

ciorapii şi ne-am plimbat pe ţărm să ne răcorim. Nu zicea nimic, dar simţeam că se calma în răcoarea şi murmurul liniştit al apei.

_ Mi-e ruşine... a .şoptit în cele din urmă, va să zică

sufletul nu e atotputernic ? Nu încă ! am răspuns eu, clar ar putea să fie. Ai

făcut un lucru de mare curaj viind să depăşeşti hotarele omeneşti ; dar e 'tot un lucru de mare curaj să admiţi aceste limite fără frică şi fără disperare. Ne lovim cu capetele de gratii, multe se vor sfărîma, dar într-o zi vom zdrobi gratiile astea.

— Capul care le va zdrobi trebuie să fie al meu — iată ce vreau, a declarat el cu încăpăţînare şi a azvîrlit un pietroi în mare. Al meu ! a strigat'el, al nimănui altcuiva !

Am zîmbit; „al.meu", „eu", erau teribila închisoare, turnul fără uşi şi fără ferestre în care se afla închis prietenul meu.

>— Ştii care e cel mai înalt pisc la care omul poate ajunge ? l-am întrebat.în tlorinţa de a-1 îmbărbăta. E să cucerească şinele, eul. Cînd vom ajunge aici, numai atunci, Anghelos, vom fi salvaţi.

Nu mi-a răspuns, dar lovea valurile cu călcîiul ca un nebun. Atmosfera era încărcată.

-— Hai acasă, a zis el, sînt obosit. Nu era obosit, era nervos. Pe drum, la întoarcere, n-am

schimbat un singur cuvînt. Mergeam repede, sufla briza dinspre marea care suspina ; aerul era umed şi sărat.

Cînd am ajuns acasă, am început să caut in biblioteca prietenului meu cu gîndul că alung nenorocita întimplare.

— Uite, am spus eu, o să închid ochii şi o să iau o carte ; şi ea va hotărî.

— Ce va hotărî ? a întrebat iritat prietenul meu. — Ce-o să facem mîine. Am închis ochii, i-am astupat cu palma şi am luat o carte pe

dibuite. Prietenul meu mi-a smuîs-o din mină

209

şi a deschis-o : era un album mare cu poze : mănăstiri, călugări, clopotniţe, chiparoşi, chilii în vîrful slincikm prăpăstioase, marea urlînd sălbatic dedesubt...

— Muntele Athos ! am strigat. Chipul prietenului meu strălucea. — Exact' ceea ce voiam,- a strigat el. vreau asta de

ani şi ani de zile, hai să ne ducem ! Şi-a deschis braţele şi m-a îmbrăţişat uşor. — Eşti gata ? m-a întrebat, o să ne punem încălţări

de şapte poşte, doar sintern căpcăuni, nu-i aşa ? Hai să ne punem încălţări de şapte poşte şi să păşim pe pămîntut si'înt.

. Ploua. Vîrful Muntelui Athos dispăruse după o perdea de ceaţă deasă. Marea era calmă, tulbure, ca o piftie. O mănăstire strălucea albă printre castanii înnegriţi de ploi Cerul coborâse în creştetul copacilor ; ploaia cădea blînd, ca dinlr-o stropitoare, o ploaie care satura pământul ; vreo cinci călugări, uzi pînă la piele, stăteau în ploaie pe chei ca nişte chiparoşi.

în barca cu vîsle care ne-a adus la Daphne, micul port al sfîntului munte, erau şi doi călugări. Cel mai tînăr, care avea barba rară, neagră, şi 'căra un sac greu pe umăr. zicea :

, — Să auzi numai cum cîntă şi uiţi de tine, are glasut mai dulce ca al mamei şi ca al tatălui.

Celălalt i-a răspuns :

— Ce vorbeşti ? La noi la mănăstire avem un mierloi care zice rugăciunile de-ţi stă mintea în loc. L-am poreclit „părintele mierloi", vine la biserică cu noi şi ţine postul cel mare.

— Păi atunci nu- poate fi mierlă, părintele Lavrendios a zis călugărul cel tînăr, după ce s-a gîndit puţin, nu, nu poate fi mierlă.

Am păşit pe pămîntul sacru. Călugării care stăteau de strajă pe chei aruncau priviri la toţi cei care debarcau, nu cumva o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti să se strecoare printre pasageri. în cei o mie de ani de când muntele sfînt fusese consacrat Fecioarei, nici o femeie n-a pus piciorul acolo, nici o răsuflare femeiască n-a profa-

210

nat aerul, nici măcar capre, oi,, găjni sau pisici. Aerul alinat numai de exalaţii bărbăteşti. Cei doi-tovarăşi de călătorie veneau în urma noastră încărcaţi ca nişte măgari. Au grăbit pasul ca sa ne ajungă.

— Pelerini ? a întrebat călugărul cel tînar zimbmd.

Fie ca Sfînta Fecioară să vă ajute ! Pustnicii sînt întotdeauna dornici de conversaţie. Cei doi şi-au dat

drumul, vorbeau despre miracole, despre relicve sfinte, despre asceţi care îşi ridicau braţele în rugăciune, pe vîrful stîncilor uriaşe.

' __ Atîta timp cît ţin braţele înălţate, a zis cel mai tînăr. nu rnă tem că lumea se va prăbuşi ; ele susţin lumea şi nu o lasă să se prăbuşească.

i^jMr E adevărat că niciodată picior de femeie n-a călcat pe muntele

sfînt ? l-am întrebat. I ■— Niciodată, niciodată, a răspuns cel mai bătrîn, scuipînd în sîn şi mormăind „Piei, satano !" Uneori se găseşte cîte o neruşinată de femeie să vină.aici pe chei, îmbrăcată bărbăteşte, dar călugării de pază o scuipă şi o alungă.

— După ce-o recunosc ? a întrebat prietenul meu şi a început să rîdă.

— După miros, ă răspuns călugărul cal tînăr ; între-baţi-1 pe bătrîn, a fost odată de pază pe cheii

. Prietenul meu s-a întors spre bătrîn :

— Femeia are un miros aparte, părinte ? A ce miroase ?

- ■— A dihor, a răspuns bătrînul grăbind pasul.

Ploaia începuse să se oprească, un vînt bătea în straturile înalte ale atmosferei, norii se risipeau şi soarele îşi arăta fata. Pe dată pămîntul a început să zâmbească, scăldat încă în lacrimi şi, odată cu apariţia soarelui, un curcubeu foarte palid se vedea suspendat în văzduh, refă-cînd prietenia dintre cer şi pămînt.

— Brîul Fecioarei, au zis deodată cei doi călugări făcîndu-şi cruce.

Spriiinindu-ne în bîtele puternice de stejar, cu sacul pe spate, ne căţăram pe drumul pietruit ce ducea Ia Karyes, printr-o pădure deasă de castani aproape desfrunziţi, de fistic şi de dafini cu frunza lată. Mirosea a tămîie, ori aşa ni se părea nouă. Parcă intrasem într-o biserică

• 211

imensă : marea; munţii, pădurile de castani şi cerul de -eteasupra drept cupolă. >

M-am întors spre prietenul meu, vrînd să 'sparg tăcerea care începea să mă apese.

— Hai să vorbim puţin, am sugerat eu. — Dar vorbim, a răspuns prietenul meu.atingîn-du-mi uşoi

umăi ui, vorbim, dar în tăcere, limbajul îngerilor. ' Şi de parcă s-a supărat. —- Şi >a ai vrea să zicem? Că e minunat,'că inimile noastre

au prins aripi şi sini gata să zboafe, că am pornii. pe drumul ce duce în rai ? Vorbe, vorbe, vorbe ! Mai bine taci !

Două mierle au ţîşnit dinfr-un nuc, crengile umede s-au ie ploaie ne-au,stropii pe fală.

— împărăţia păsărilor îşi ara căli arii săi, mierlele' a spus părintele cel bătrân, muntele tîrtt e plin de ele.

— Şi ce spui despre stele, părinte, a întrebat călă ul cel tînăr, au şi el >. căJugării loi x

— Toate s'1 \ cîndva c iţe care au jurai,

credinţă lui Hristos, apoi prin mi i iu s-ău înălţat în sînul lui Avraam. Dacă vreţi să ştiţi, sinul lui Avraam e chiar cerul...

După citeva zile de la sosirea n pe muntele sfînt, un ascet cam nebun mi-a spus oeva Ce mi-a închis gura Trăia într-o stare de frenezii extati< într-o peşteră atîrna deasupra mării. -,___ Biet om, văd că ţi-a 1 pierdut mintea, i-am spus ca i 1 necăjesc. El a rîs. , •• .

— pierdut mintea şi'l-am prim ... icnim u, cu alte cuvinte am dat o» para falsă şi aia ral

paradisul. Qsrcrezi, fiule, am făcut «>

i ■ clipă de'tăcere a continuat : — Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva. Ei

care avea trei sute şaizeci şi. cinci Regele -a tare frumos, îi pir; ■ petreacă, zi, s-a dus la o măi m pustnic titat'la el ca milă : ..(

i faci !" a spus el. „Sacrificiul tău e şi

a odată ua de

femei

în mănî

acrifi

a răspuns ascetul. „Cura aşa ." la lumoa trecătoare, iar ' ai

De und< va dini a început sa eh< me

vedea la ca] i

Băcani, vîi lanţ

i, mătură plin de triste femei, castanii mătură,

nişt

e conopide. taton unde-şi aveau reşedinţa e| mănăstiri. Tronau în scaune îna u ochi alunecoşi, răutăcioşi şi bănuitori. I. e ("ram. Sîntem încă tineri, le-am spus a a ne căsători, am venit în grădina Feei ia ei să ne găsim adevăratul drum.

rbea cu glas tunător si elevaţie poi :U Vi tot mai tare, călugării "ascultau cu gur: num

au uşor bărbile. Pe măsură ce prietenul meu voi bea, cu însumi mă pătrundeam de sensul cuvintelor sale şi înţelegeam adevăratul motiv pentru care no-ăm •dus pe muntele sfult. Fără îndoială, nici prietenul meu nu-ştiuse înainte adevăratul motiv, dar îl descoperise în timp ce vorbea.

Călugării s-au aplecat unul spre altul şoptindu-şi ceva ia ureche, apoi s-au ridicat ca un singur trup şi ne-au dat cale liberă să ne plimbăm prin toate mănăstirile şi sihăstriile, şi să stăm pînă cînd Fecioara, în graţia ei," ne va da un semn că prinosul oferit de noi a fost primit.

Aşa a început pelerinajul nostru. Nespus de fericiţi, am mers de la o mănăstire la alta, din miracol în miracol, ca vechii pelerini, vorbeam fără glas despre, credinţă despre destinul omenesc, despre datoria noastră personală, subiecte permanente în întreaga noastră călătorie. Eu ţineam un jurnal în care seara notam noutăţile zilei. Acum, după patruzeci de ani, e îngălbenit de vreme, dar cînd îl.răsfoiesc retrăiesc zilele acelea divine, incredibile ; fiecare cuvînt, chiar cel mai neînsemnat, îmi readuce

2i3

a eu am reni iptat , la cea ve.şr ieăA le noi, un c !

>pot c de căloigă) i se lintre castani, ,me la vecernie aului. Ani

ttori de legume. i de stradă — insuportabil, rîsete.

pas ;l

ri, negustori ambu- lu'gări ! Era un loc al bărbaţilor, Sară

Duca ta toţi că un sat

Doar bărbi negre, blonde, are. albe ca zăpada, unele ascuţite, altele ca o

unele stufoase, altele cveţo şi de nepătruns câ

U': >pii,

s ia I1

reci d

m a . celor dou

priveau c pliqat cin înainte d prin graţ

Prietena ie apvir mii îşi

N

-am noi,

ca

în suflet bucurii şi doruri pătimaşe, neliniştile tinereţii, planurile nebuneşti pe care ni le-am propus întru salvarea sufletului, toată insolenţa, nobleţea şi naiva ingeniozitate a tinereţii.

19 noiembrie, Mănăstirea Iviron. Dimineaţa, plimbare pe malul marii Un izvoraş eu apă sîîntă lingă o bisericuţă, înăuntru icoana Fecioarei ; picături de sînge curgeau de pe obrajii săi. Doi călugări — pescari — întindeau plasele, peştii dansau în ele. (

înapoi la mănăstire. Portaitissa, ce miracol î Doi ochi mari plini de. jale, o gură mică arcuită, bărbia fermă, tristeţe, toată bucuria şi durerea omenească.

Şi seara,-ce clipă divină cînd am văzut marea care strălucea albă ca un briliant şi suspina, o lună imensă, monstruoasă, atîrna deasupra mării. Prietenul meu a spus că în noaptea aceea luna îşi descoperise vocaţia : să lumineze eternitatea.

Vorbeam încet, aplecaţi unul spre altul. Ne spuneam că trebuie să luăm o hotărîre radicală ; trebuia să trăim eternitatea în fiecare clipă.

Peste tot pe unde mergeam eram urmăriţi de un călugăr palid, tăcut, o făptură slabă care. tuşea fără încetare,, scuipa şi se scărpina, dar faţa îi strălucea de fericire.

— Trebuie să fie nehtm, a zis prietenul meu. — Trebuie să fie sfînt, am zis eu,- n-ai văzut cum îi străluceşte

faţa ? Parcă ar fi luminată de soare. Qdată ne-am oprit şi el a venit la noi. — Sînt părintele Lavrendios, a zis el, nebunul, aţi auzit,

probabil, de mine. — Ai mare noroc, a zis prietenul meu, pentru că ai intrat în rai

încă din viaţă. Faţa dumitale răspîndeşte lumină. — Lăudat fie Domnul, a răspuns călugărul făcîndu-şî cruce, ceea

ce alţii numesc nebunie, eu numesc paradis i fost groaznic pînă cînd am deschis poarta.

— Care poartă ?

— Poarta raiului, frate. Cînd am intrat prima oară în mănăstire tremuram şi piîngeam de frică.- Plîngeam cu glndul la rai, plîngeam cu gîndul la iad. Dar într-o-dimi-neală m-am sculat şi mi-am zis : De ce plîngi ? Nu-I

214

Dumnezeu tatăl nostru ? Nu sîntem noi copiii lui ? De ce să-mi fie frică ? Din ziua aceea mă iau drept nebun.

A scos o coajă de pîine de sub rasă şi ne-a dat şi nouă. — Pîinea îngerilor, a zis el, mîncaţi, mîncaţi, diavo

lilor, ca să vă crească şi vouă aripi.

, 21 noiembrie, Mănăstirea Stavronikita. Uluitoare înălţime deasupra mării. Porterul, un bătrîn cretan ca o epavă naufragiată, m-a prins de nună :

— Ei, cine eşti ? — Uri cretan. ■— Intră ! într-una din chilii novicii învăţau muzică bizantină şi scoteau

primele note cu voci puternice. Ţineau datinile ca o candelă luminoasă în mîinile lor murdare de copii.

Marea văzută din turnul mănăstirii : un. arc gigantic, încordat la extrem ! Şi apoi, în aceeaşi mănăstire, Isus 3a doisprezece ani, precoce, plin de o> seriozitate sfîntă greu de înţeles. Fruntea înaltă,, abruptă, cu pieptul alb, cu ochii adinei şi gînditori. Cu adevărat fiul PortaitisseL.i O altă icoană, Simţul Nicolae al stridiilor. Avea o scoică mare încrustată pe frunte, iar din mîinile sale părea să picure sare. ■ . :

Am stat de vorbă cu portarul din Creta : — De ce te-ai făcut călugăr ? — O mătuşă mi-a citit într-o zi din evanghelie şi mi-a

spus că lumea e deşertăciune. . • Dar nu trebuie să-1 uităm pe părintele Filemon care ne servea la

masă. Cu trupul mlădios ca o sabie din oţel de Damasc, ca un înger, ca o flacără. îi plăcea să primească porunci, se bucura să servească, să asculte şi veselia lui era atît de mare că nu se putea stapîni, rîdea tot timpul.

—, Cînd îmi va veni rîndul să-1 văd pe Dumnezeu ? l-am întrebat.

— . E foarte, foarte uşor, a răspuns el, deschide numai •jchii'şi-o să-1 vezi.

Mănăstirea Pantocrator. înainte de a se face ziuă am auzit o melodie ademenitoare care venea din cu mănăstirii, o blîndă chemare. Am sărit la fereastră şi am văzut un călugăr în lumina slabă a zorilor. Purta potcap

noilafca neagră ii curgea în jos pe soaie ; ducea un lung, toaca. în care bătea ritmic ea un ciocănel. a încet în jurul curţii, trecea pe lingă fiecare chilie .să adu ne fraţi i la utrenie.

Prietenul meu., care se sculase şi el, s-â aplecat pe fereastră lingă mine şi amândoi ascultam pătrunşi de fericire. După ce toaca a iacul, ne-am îmbrăcai şi ne-am dus la biserică. Era întuneric şi numai două Eăclii ardeau în iconostas înaintea icoanei lui Hristos şi a Maicii Domnului : a< cui mirosea puternic: a ceară şi a tămîi< . Psalmii de dimineaţă au început blînd, uşor ea a măi de frunze, ca .vuietul mării. Stareţul, cu o luna-: , i in mînă, se apropia de fiecare scaun să < fraţii au eoborît ; muia busuiocul în apa sfin iţa, şi stropea cu nădejde fruntea fiecărui căi ia.

Ne plimbam în sus şi în jos prin curie şi ne ziceam : ce ritm divin, ce cochilie minunai ciupi: produsul a n -.- te generaţii — dar azi, înăuntrul ei, stridia, car . ci ,-i a înfrumuseţat Cochilia, muri ,.,

rea Vatopedion. Ne apropiam de săi >ătq era. o dimineaţă blîn aţă coh

■ er, deşi era doar a cincea / cn Nuna nu făcuse încă omul care să-i încunum Răsăritul se desfăcea blînd ca un trandaf apăreau la orizont ca nişte heruvimi, fă< mari, părînd gata să coboare pe pămtr - 'S

ropite cu rouă s-a lăsat jos ui drui şi se uita la noi ; şi dacă totuşi nu era rlă, ei

duş care ne recunoştea? Nu-i era frică, nici n din drum. O bufniţă micuţă, cocoţată pe o st) ăcită de lumină, ii ' ■

tunericul. Nu vqrbeam. Amândoi simţeam că gla -..menesc, încet, era ca un ţipăt discordant şi.; d -'ramat ■. • care ne învălui, am i i ădeam la o

io de pin care ne au în cale şi ne

i şi pe mîini cu pi. ituri

copleşiţi de fericire : ip '■■

n ta să strig: Ce ferici] !..

Ştiam câ în clipa în car va dispărea. tmi amintesc că într-o după amiază tîrziu în Taiget, aproape de Sparta, am văzu; o vulpe care înainta sprintenă, cu gîtul lungit, cu 'coada stufoasă ridicată în sus, aruneînd o umbră lungă, roşcată, pe pietre. Mi-am, ţinut răsuflarea lăsînd animalul să mă adulmece ca sa nu fugă., dar n-am fost destul de abil să-rni stăpînesc bucuria şi, în ciuda mea, am scos.un ţipăt încetişor. Cum a auzit, vulpea a pierit înainte ca eu să văd încotro Ta luat-o... Fericirea în viaţa omului este întotdeauna exact la fel. Deodată am. auzit vorbe şi rîsete ; ajunsesem la mănăstire. Doi călugări cu înfăţişare prosperă şedeau pe o bancă de piatră în faţa porţii şi

Ne-am oprit br. vri£M$

prietenul meu m-a p Cred că visez, a zis ei am crezut că

aici nu sînt oameni. — Ce păcat, am răspuns eu. Ei. mult superior celuilalt, numai că, pe sub pomii lui Dun zeu, nu se plimbau un bărbat şi o femeie, ci doi pr Şi acum, iată, am fost alungaţi nu de un înger cai repezit cu sabia, ci de o fiinţă înarmată cu glas on Cei doi călugări strigau şi rîdeau în hohote nestă] necăjindu-1 pe portar. Cum ne-au văzut,, au tăcut. T du-şi pîntecele, s-au ridicat şi ne-au întins mîinile să" sărutăm.

---- Fiţi bineveniţi ' a

- Se pare că pet uitîndu-s fu-i pu't

m rei zis unul dîntr< m tăcut chilie, dar « răstit la

noi : e vă uitaţi la noi ş

hrănitoare decît care (.

■ ' • i înăunti

.

:.' 17

portarul. pe un sat' uneau cu i

fi călca'

idu-şi capul, o un

adevărat pari

le îis ei. •eţi bjne, părinte a obrajii rumeni şi t încă pentru, că n

lumea amăgitoare !•

■,u , -

t -replicat pînt'. prietenul

lor mari. din parac

— N(

plâ<

duhneau dornici

A apărut amfitrionul, un bărbat cu ocM albaştri, CVJ barba albă, mătăsoasă şi pielea trandafirie, în.chip evident prea bine hrănit. După ce ne-a ural bun-venit, a luai-. înainte şi noi ne ţineam după el. Era o mănăstire bogată. un adevărat oraş, eu camere de oaspeţi, cu pereţii şi uşile proaspăt vopsite, cu lumină electrică,, cu livezi care dădeau spre mare. Călugării ieşiseră deja din rei'ectoriu şi stăteau în faţa chiliilor făcîndu-.şi digestia la soare. Am intrat în biserică, ne-am închinat la faimoasele icoane ale Fecioarei. Ne-au deschis un relievariu scump şi am sărutat brîul sfînt al Fecioarei. Mi-am amintit de doi călugări care le-au adus în. Creta cînd eram copil. Oamenii alergau spre biserica Si'întuî Minas să li se închine şi umpleau săculeţul călugăi'Şlor cu monede de aur, cu bănuţi de argint, cu cercei şi cu panglici de nuntă. Nu aveam nimic s'ă-i dăruiesc Fecioarei, m-am scotocit prin buzunare, am găsit un condei şi l-am îndesat în sac...

Am ieşit în curte şi am urcat în sala de oaspeţi. O masă bogată fusese pregătită pentru noi, cu toate bunătăţile pămîntului.

— N-o ducem rău aici, a spus prietenul meu căruia n plăcea mîncarea bună, deloc rău, parcă sîntem călugării â.e la Vatropeclion.

— Să bem în sănătatea i'lămîndului Frodromos, am sugerat eu, bietul şi flămindul Frodromos. Cu ce invidie se gîndea la egumenii care rtrîneau în mănăstiri, cum îi lăsa gura apă şi ce plîngere i-a adresat împăratului ! îţi aminteşti versurile ?

— Sigur că-mi amintesc :

Cînd mă gîndesc la egumeni, / Mă pierd, îmi ies din minţi. Ei se îndoapă cu cel mai bun peşte Iar mie îmi dau ton împuţit. Ei beau lacom vin de Chios, pînă se îmbată, în vreme ce sărmanul meu pîntec se chirceşte de-olei. '

Apoi prietenul meu a început să rîetă, dar o umbră i 8-ă lăsat pe faţă.

— E o adevărată bătaie de joc, â zis el, mănăstirea asta mi-a zdrobit inima. N-ai văzut călugării ? Sătui cu

218

toţii Dacă Hristos s-ar întoarce pe pămint şi s-ar intimpla £ se oprească la Vatopedion, o; cura ar şuiera biciul pe jpra capelelor lor ! Hai să plecăm de-aici !

— Unde să plecăm? Nu numai mănăstirea asta ne zdrobeşte inima, ci întreaga lume, nu simţi ? Peste tot unii sînt flămînzi în timp ce alţii,.sătui, îşi lmg buzele ; peste tot sînt oi şi lupi- O singură lege în lume e invio labilă : mânîncă, sau vei fi mîncat — legea junglei.

_ Înseamnă, oare, că nu există nici o salvare? ÎSiu există nici un animal destul de bun şi destul de puternic care să nu mănînce alte animale şi să nu fie mîncat de ele ? -

— Nici unul, dar ar putea să fie' într-o zi. De mii de ani un animal încearcă să reuşească lucrul ăsta, şi n-a făeut-o încă.

— Ce animal ? — Maimuţa. Sîntem la jumătate cale, la pitecantrop. Ai răbdare. — Dumnezeu îşi poate permite să aibă răbdare, el e nemuritor.

Ce importanţă are timpul pentru el ? in . vreme ce omul...

— Omul e şi el nemuritor, am spus eu, dar nu pe •de-a-ntregul. Partea nemuritoare din el poate avea răbdare.

Ne-am ridicat de la masă şi am ceborît pe ţăran, soarele era la apus, nici o frunză nu se -mişca. Doi pescăruşi cu aripile strîose despicau apa cu piepturile lor albeh fericiţi.

— Trebuie să fie o pereche, a zis prietenul meu, uituidu-se la ei cu admiraţie. :

— Ori doi prieteni, am spus ; am luat o piatră de pe plajă şi am aruncat-o ca să-i despart.

Pe măsură ce mă adîncesc mai mult în acest vechi jurnal, acum, la bătrîneţe, şi văd campaniile noastre do» quijoteşti din vremea aceea, lancea zdrobită, scutul mîncat de cari, coiful de tablă, mintea plină de nobleţe şi de vînt, nu-mi mai vine să rîd. Fericit e tînărul care crede c4 datoria lui e să refacă lumea jşi să o pună în acord cu virtutea şi cu dreptatea ; în acord cu inima sa. Vai de acela care îşi începe viaţa fără nebunie !

2ii

Am făcut ocolul muntelui sfînt şi, pe măsură ce respiram aerul de-acolo, inima ni se aprinde;

1, mai tare şi se umplea de entuziasm.

Doamne, ce hdtărîri am Luat,'ce jurăminte am făcut ! Cu ce uşurinţă săream peste stînci, cum umblam de la o mănăstire ia alta simţind în tot trupul, nu numai in închipuirea noastră, că eram purtaţi de aripi îngereşti. Era o atmosferă ce semăna cînd a nebunie, cînd a sfinţenie, cînd a eroism.

în anii rare au urmat, nici eu, nici prietenul meu n-am mai vorbit despre orele acelea sacre, don quijoteşii. Ne ruşinam, nu pentru că flacăra se potolise — vai, nu se potolise —, ci pentru că puterea noastră era slabă, se dovedise mai prejos de dorinţa noastră. Tot timpul am vrut să creăm o lume nouă, mai bună, dar am văzut că n-am reuşit; Eu am recunoscut lucrul acesta, dar prietenul meu s-a ferit toată viaţa să-1 dezvăluie. Iată de ce el suferea mai mult decît mine.

Doar odată, cu mulţi ani mai târziu, într-o seară, cînd o lună plină, uriaşă, a, răsărit tristă din mare, pe cînd ne întorceam de la mănăstirea Spetsai, m-am întors spre prietenul meu şi i-am zis :

—'■ Anghelos, îţi aminteşti... ? ' , Dar el s-a făcut palid, a înţeles că mă gîndeam la luna de pe

Muntele Athos. Mi-a pus palma pe gură şi, poruntindu-mi să tac, a,grăbit pasul.

Acum mă apk* iarăşi peste vechiul jurnal şi-i răsfoiesc paginile.

Mănăstirea Karăkolas. Norii au acoperit clin vîrf pînă la poale Muntele Athos, lăsînd vederii numai partea din mijloc ca un brîu de zăpadă strălucitoare. S-a pornit o ploaie cu stropi mari. Călăuza noastră se duce înainte şi trage un foc de armă. Clopotele mănăstirii băteau ca de sărbătoare, dincolo de un pîlc de brazi, şi stareţul a apărut în prag, însoţit de epitropi, să ne întîmpine.

Am intrat în refectoriu, era lung şi îngust, cit coloane pietate în albastru şi negru. Stareţul stătea în capul mesei, aspru, tăcut, cu barba neagră ; deasupra lui, un Crist sever cu sprâncenele îmbinate, pictat în negru şi verde. într-un amvon, puţin mai sus, un călugăr palid şi tinerel citea din vieţile- sfinţilor cu o voce monotonă, cîntată.

220

1. ■ simeni hu vorbea. ;->u.>•,.•-

c

i trea ; deodalâ a i uat un

şi a sunai de i re: ori. •e cu mmcare; j urnă- ui care servea a îi igenun- rimit bineeir la fel.

c* rîndu- i rea lui.

.1 I

M

fcdus anal ură »p«i i;-;\ DC caue o ci

i tăviţă, uguleau

ână tîrzdu. Ne în ni

■ ■ . ' , Iun Lea

s 5-a maturizat pe ntru

spui ■ os. un a s vi t v' n călugăr la infj nd l-am ia! d< în cii isl cimi ristoi : . fii i găriil

■

s-a 1

linuit

l-a- şi p' putîm earn :■

:;dt... da.

Gal ele, c Lficările. E să si ' şi pu iici ai Grecii ti i. Et ,ă devină grec.

• : ■ - , , ,

vom îoi ! a exciai prie ridiemd mîir iile. de

noi ! am es :clamat pe lume nu pute ■ impi

nese. v \'u ne vom desp ărţi ă, a sti mc ar

"in pune la i . ui !

icelaşi ji ,; o perechi

mai tîrziu an \ înţeles ,

Ne ■-am înp g

i i • . ăzduhul.

căli

Philothion. O plimbare rmn înai; fioşi, strangulaţi de

[oannikios, ciolănqs, cu p

Un arul

aplecaţi pestt tul abia atingea prine;

clopot era la d Top călugării

mminată, raolfăin

(âieat înaintea st cel i

dacă n-a citit cui din

e.

JUI; U C

tltător, p

roşu, Trăncănind Iară încetare ; nu mai sfîrşea voi despre soră-sa, Kallirhoe. posedată de diavol ; se ] că şi el avea*un demon în e), chiar doi, unul numit Hodja, altul Ismael. Aceste făpturi blestemate se împotr: veşnic lui Dumnezeu şi lui Ioannikios, pofteau cari: postul cel mare, îl îndemnau pe Ioannikios să cobeai noaptea scările în vîrful picioarelor, să meargă la bucătărie să înfulece resturile de la prinz. Pe deasupra, în z.01 cînd. Ismael şi Hodja auzeau toaca strigau-:

„Nu mă duc ! Nu mă duc !" ; Ne-am îndreptat spi'e curtea mănăstirii. Iarba cri printre pietrele

de pavaj şi zidurile dimprejur iar chiliile erau înnegrite de umezeală şi mucegai. Biserica era zată în mijloc, am intrat să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni,'Fecioara Blîndului Sărut. Obrajii ei erai; lipiţi cu o nespusă blîndeţe ele obrajii copilului Isus şi «>chii ei, de o tristeţe fără margini, priveau duşi departe.

— Uitaţi-vă cu atenţie la ochii Fecioarei, a spus călu- găvui care ne însoţea, vedeţi ceva ?

Ne-am apropiat şi ne-am uitat. — Nimic, am răspuns amîncîoi, -— Cine are credinţă îl vede pe Hristos răstignit, a zis

călugărul privindu-ne încruntat. A deschis relicvariul de argint în care era un os lung.

— închinaţi-vă, e braţul drept al iui loan Gură de Aur. Faceţi-vă cruce !

Mănăstirea Aghias Lavras. Am plecat dimineaţa la prima oră, nerăbdători să vedem Marca Lavră — moaşa mănăstire,construită de împăratul cu tragic destin, JNiîkii'oros Fokas, care, vrînd să scape de coroană, s-a refi;-giat aici să se facă eremit. Dar dorul de femei nu-i dădes pace şi el a tot amînat şi a tot aşteptat pînă cînd a venii cel mai bun şi cel mai de încredere prieten şi i-a capul cu sabia.

Am ajuns. Doi chiparoşi luxurianţi în curte, unul ;. lat de confesorul lui Fokas, sfîntul Atanasie, alt discipolul, său, _ Eftimie. Muntele Athos, complet ao de zăpadă, agăţat deasupra mănăstirii ca un Pantoc

Am intrat în sacristie unde ni s-au arătat cu rnîndrie odoareîe mănăstirii : craniul Iui Vasile cel Mare,

222

■aVc! Ic-s. braţul sting al lui loan Gură ie ,i. ai|e

telicve. Au deschis faimosul bătut "inpretre .preţioase şi perie. înăuntru era tl-i mare de lemn

din adevărata cruce. Glasul câinii tremura de emoţie, dar eu mi-am .amintii ce im-* .dată un creştin adevărat : „Orice bucata de lemn . tevârată» pentru că clin oricare se poate face o cruce arătat apoi tunica de zile mari a lui Nikifioros toată brodată în. mătase cu crini şi trandafiri, code aur, bătută în pietre preţioase verzi şi roşii : şi ;helia scrisă de mina lui... Apoi o mulţime de regislre( >coteli roase de cari...

şi prietenul meu stăteam cu gura căscată de adie : dar toate astea nu ne prea mergeau la inimă.. , toate. îmi amintesc, cu mare

recunoştinţă, de par-: a doi 'rnoşmom înfloriţi la intrarea în bibliotecă. i trupul meu s-a bucurat şi a inspirat mireasma atît acută,

dulce, piperată, care te îmbată mai rău decît I, decît femeia ori decît alte minuni ale lumii. Dimineaţa următoare am pornit spre vîrful Muntelui Athos înainte de a se ivi zorile. Toaca nu bătuse încă la

ăstire, păsările nu se treziseră, cerul era alb ca laptele, de tot, luceafărul de ziuă strălucea departe, la ră-i. ca un seral cu şase aripi.

Scurt, cu picioarele strîmbe, păruitele Lucas. un .fost r.bandist, mergea în frunte şi ne arăta calea. Din timp

în timp se oprea să fiecărească cu noi despre mare, e petreceri, despre dispute cu turcii. Toată viaţa lui ta, lumească, rămînea ca o poveste în sufletul său,

rea să se fi petrecut într-o altă lume, mai sălbatică şi periculoasă ; plină de ţipete, de ruj mături şi de

•i. Ne-a spus şi ne-a tot spus povestea sa, o retrăia şi s simţea iar fericit. Renunţase la via-ţa de dinainte, dar a

cu el învelită în sutană. Ş-a oprit sub un brad, nerăbdător să vorbească.

- Ne oprim să ne odihnim puţin, copii, ce ziceţi ? schimbăm o vorbă, două, sînţ gata să plesnesc.

a scos punga cu tutun, de sub centură, şi-a răsucit ară şi s-a pornit :

- Eu, omul pe care îl vedeţi acum în sutană, mă nu- i Leonidas, căpitanul Leonidas din Kalymru.s, spaima

223

! iCOdO! s; o mu

• turcilor. Eram contrabandist, dat naibii rum n-a mai fos* altul. Cum am ajuns să port sutană, n iă vă povestesc dată. Ajunge dacă vă spun că in mine niciodată contrabandistul n-a murit. Şi cum ar putea să moară cind ii îmbuib cu mîncare şi cu băutură ca pe un pasă. nu-i nimic daeă-1 ţin legat în mine ca pe un cline de barcă. Lueas mănîncă pîine şi măsline cu ceilalţi fraţi în refec-toriu, clar cind se duce în chilie şi închide uşa, pregăteşte o masă pentru Leonidas şi se îndoapă cu carne. După cum vedeţi, nu- sînt unul singur, sîntem doi. Pricepeţi ?... Iată ce voiam să vă spun : păcatul mărturisit e pe jumătate iertat : am vorbit şi mă simt mai bine. Haideţi să pornim la drum.

-— Bravo, căpitane Lucas, a exclamat prietenul meu izbucnind in rîs, ne-ai demonstrat 'aista de a mînui ceea ce nu e de mînuit. Nu te-ai gîndit niciodată că toate astea înseamnă ducere în ispită ?

— Ba da, ba da, a 'spus călugărul clipind din ochi cu viclenie, în fiecare dimineaţă am bănuiala asta, dar pînă Ia cină uit. " .

— Fă-ţi un nod la batistă, ca să-ţi aminteşti, i-am sugerat eu. A tras adine din ţigară, a dat drumul la fum pe nas. — N-am batistă, a zis. Nc-am reluat urcuşul ; pini, brazi, prăpăstii înfricoşătoare, marea,

liniştită, se întindea la poalele muntelui în lumina blinda a dimineţii. Pe măsură ce lumina creştea. puteam să zărim insulele divine, Imbros, Lemnos şi Sa-mothrace departe, parcă pluteau în văzduh neatinse de ape.

Am ajuns la brîul de zăpadă. Părintele Lucas înainta încet, cu mare atenţie, noi alunecam şi cădeam, făcîndu-ne cu greu drum prin zăpada îngheţată ; muntele era prăpăstios, aspru şi inuman. Deodată, prietenul meu care se căţăra înaintea mea s-a oprit, s-a aplecat şi a privit în jos prăpastia adîncă de la poale ; 1-a cuprins ameţeala. S-a întors spre mine şi. a îngăimat :

—■ Hai. să ne întoarcem. — Mai mare ruşinea, am zis eu uitîndu-mă la el cu

reproş, ţin atît de mult să ajungem în vîrf.

-— Da, da, a murmurat umilit, să mergem înainte .

A început iar să se caţăre.

224

Soarele era sus cînd am pus piciorul pe vîrful muntelui : amîndoi gîfîiam de oboseală, dar faţa ne strălucea de bucurie că ne-am atins ţelul.

Am intrat să rie închinăm în bisericuţa Schimbării la faţă. între timp părintele Lucas a făcut' focul clin scoarţă şi crengi de copac, pe care le adunase de pe drum, apoi a scos din sac nişte cafea şi a fiert-o. Vîrîncîu-ne unul în altul după un colţ de stîncă, pentru că începuse să sufle vîntul şi ne era frig, ne uitam 4a marea tăcută, nemărginită din faţa noastră, la insulele care pluteau albe şi strălucitoare şi, în depărtare, la munţii necunoscuţi care se. înşirau cenuşii în văzduh.

— Se zice că se poate vedea Constantinopolul de pe acest vîrf sacru; a/spus Lucas şi ne-am uitat spre răsărit, căznindu-ne să zărim oraşul. împărătesc.

— L-ai văzut vreodată, părinte ? Călugărul a suspinat : — Nu, niciodată nu m-am socotit vrednic. Se pare că cehii

trupului nu ajung ; e nevoie de alţii,'de ochii sufletului, şi, vai, sufletul, meu are vederea scurtă.

— Dar pe Dumnezeu îl poţi vedea ,? l-am întrebat, , — Ei, pentru asta n-ai nevoie de ochi... ■ ,

Prietenul meu era mîhnit şi tăcut, fără îndoială nu . putea să-şi ierte laşitatea de o clipă: La un moment dat

nu s-a mai'putut stăpîni, a întins mîna.şi a strîns-o pe a I mea cu putere. '..'...';

— Te rog, a zis el, uită asta, jur că nu voi mai face niciodată aşa ceva.

6 decembrie. losafeii. Mi-am petrecut, azi, ziua ono-•mastică, în vestitul atelier de pictură al fraţilor losafeii. Acolo trăiesc zece călugări pictori. în fiecare săptămînâ unul dintre ei face curăţenie, mătură, spală, găteşte, iar ceilalţi pictează. Din acest atelier ies şi se răspîndesc pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii ortodoxe icoane cu Hrişti cu părul frumos pieptănat, cu înfăţişare prosperă, fecioare frumoase. în drapaj bogat, sfinţi prea fericiţi, cu • .obrajii rumeni, lipsiţi de orice sfinţenie ; nişte decalco-manii. Călugării sînt agreabili, primitori, demni şi respecţi, le place mîncarea bună, vinul bun şi pisicile castrate. Ore întregi, după cină, stăteam împreună lîngă focul

aprins în vatră şi vorbeam, noi despre lumea asta, ei. despre lumea de dincolo.

Părintele Akakios, scund şi rotofei, cu picioare scurte.. :. -

petrecuse toată ziua pictînd un Sfint Anton şi acum ţinea o pisică neagră şi grasă pe genunchi şi ne vorbea i tiseatj despre eremit. -Se spune că odată o fată a venit la eJ şi i-a spus :

— N-am încălcat nici una dintre porunci, mi-am pus toată încrederea în Dumnezeu, el o să-mi deschidă porţile laiului.

Sfintui Anton a întrebat-o :' ->— Sărăcia înseamnă bogăţie pentru tine ? ■— Nu. părinte. ■— Nici dezonoarea, onoare ? — Nu, părinte.

■ -— Nici duşmanii, prieteni ?

— Nu, părinte.

— Ei bine, biata mea copilă, du-te şi vezi-ţi de treaba itr'u că abia de acum nu ţi-a mâi rămas nimic.

Mă uitam la naivul Akajrios, care asuda de prea multă mii carfe, de căldura prea'mare din vatră, de amintirea

ascetului care ne înfiora şi, gîndindu-mă ce obraji rumeni. ii pictase Simţului Anton' cit -fusese ziua de lungă, m-& cuprins un îndemn diabolic să-i zic : „Du-te şi vezi-ţi de

treabă, sărmane, pentru că de-acunî nu ţi-a mai rămas nimic". Dar n-am zis nimic. O crustă de grăsime, de obiş-

i linţă şi de laşitate ne înveleşte sufletul ; din adîncul tem- sale sufletul vrea cu ardoare ceva, dar grăsimea, obiş- \; şi laşitatea prefac dorinţa în cu totul altceva, N-am.

timic din laşitate.

— Te-ai reţinut din politeţe, nu din laşitate, îmi zicea ■i ui ca să mă consoleze, din milă pentru că n-ai vrut

necăjeşti un om atît de bun, poate şi din convingerea vorbele tale n-ar fi ajutat la nimic.

— Nu. nu, am protestat eu, chiar dacă gîndeşti aşa, buie să cucerim virtuţile minore despre carejvoro .ţea, mila. dărnicia. Mă tem mai 'puţin de viciile

inore decît de virtuţile minore, pentru că, lu'tnd un chip - teul. acestea ne amăgesc prea uşor. Gestul meu ar ti gravi caţie : am făcut-- din laşitate ; îmi spu-

neam lucrul ăsta pentru că voiam^ ca sufletul meu si rneze şi să-1 împiedic să mai facă aşa ceva.

Dimineaţa următoare, stînd cu cei zece pictoi găriţi in veranda sihăstriei, închisă cu geamuri largi, p

tre sfinţii cu obraii rumeni şi fecioare dolofane, am t le si am ronţăit plinea albă prăjită şi bunătăţile i

o însoţeau. Soarele de iarnă se uita prin ferestre c mă îngăduinţă, lumina se unea. cu mireasma dulci

• mierea a pinilor. Am rîs şi am stat de vorbă,-acolo nu sfîntul munte, Hristos înviase din morţi şi rîdea împre

cu noi. Cînd călugării povesteau despre miracolele Eă< "•iriţi, în ochi le pîlpîia credinţa ori •necredinţa, şi .

strălucea de o lumină" îndepărtată. Părintele .Agapie ne-a arătat cu mina una dintre turîle sale de

pe peretele din faţa noastră. Era cel 1înăr dintre artişti şi avea o barbă neagră, mătăsoas;

e roşii. ■— Este Arsenic, marele ascet, a zis el admirînd upefa ; şi

femeia pe care o vedeţi îngenuncheată la doarele,sale e o frumoasă aristocrată romană care a tre peste.mări şi ţări să vină să se prosterneze înaintea Priviţi cum ascetul arată marea cu degetul şi se cruntă — vreau să arăt ce repulsie are faţă de ea. .. afară !, pare să zică el, şi nu spune nimănui că m-ai vă centru că marea.se va face cale şi femeile vor. veni însele în singurătatea mea." „Roagă-te pentru mim-. rinte", 1-a implorat femeia. „Femeie,, a răspuns aşa mă voi ruga să te uit."

Pictorul s-a întors spre noi, n"e-a aruncat o •şireată şi a întrebat :

_— Cum adică : „Mă vofruga să te uit" ? ..

Neştiind ce avea'-xle gînd călugărul, am tăcut di —; înseamnă că ascetul a fost îmboldit de îi ierneii, aşa se

explică de ce a cerut ajutorul lui Dumn< -o'uite.

~ Şi a uitat-o ? a întrebat prietenul meu, îăcîndu-va\ călugărului.

tate astfel de lucruri ? a răspuns el, itrînul Habacuc fulgerîndu-1 cu privi şi-a muşcat buzele

groase şi r

Pot fi 7-îndu-l pţ

retat ce

http://marea.se/

, Mănăstirea Sfîntuî Paul. O călători< plnă la Sfîntul Paul ! Maree verzuie şi_aidefie. Stînci colţuroase, si necoase. porumbei sălbatici, neaştepts... nisip alb. -

Astăzi, prietenul rn,eu e într~o diâpo: ţie ,; se clatină de hohotele lui de rîs. I-arn spus să h chinezeşte şi el a mceput imediat, cu o surprinzătoare iu ţeală, să arunce pe un ton furios un torent de imaginar..-. cuvinte chinezeşti ; îmi plăcea atît de mult, că-mi venei să leşin de rîs în -barcă, . *

— Acum fă declaraţii de dragoste în arabă, i-am cei eu, şi el'a-început cu o patimă neînfrînată să-şi declare iubirea unei nevăzute arăboaice. Şi astfel, cu iuţeala ful gerului, am ajuns în portul Sfîntul Paul şi am în căţăratul, urcuşul dificil, spre mănăstire.

Portarul era din Kefalonia, un bătrîn şiret şi hîtrjij ca să-i treacă timpul mai uşor, toată ziua şedea îhrfaţo porţii cu un briceag în mînă-şi. cioplea în lemn şi drăcuşori. S-a uitat,ia noi cu mare băgare de seamă şi s-a pus pe rîs : * ., "'

— Ce vreţi să faceţi aici, nătăfleţilor. ? ■ — Vrem să ne închinăm, bătrîne. —. La ce să vă închinaţi ? Nu sînteţi în toate- minţile ? — La imănăstire.

— Ce mănăstire ? ' Nu mai) este mănăstire, s-a terminat ! Lumea e mănăstirea,, ascultaţi sfatul' meu şi în-tdarceţi-vă în lume.

Ne uitam la el cu gurile căscate, părea să-i fie milă cu adevărat de noi.

.— Am glumit, a zis el în clipa următoare, intraţi înăuntru şi fiţi bineveniţi. • Am intrat şi ne-am uitat la chiliile care înconji curtea. Călugărul a arătat cu mîna :-'.„•.'.

-— Iată stupul lui. Dumnezeu, a zis el sarcastic chiliile, odinioară erau populate de albine car miere, acum de trîntori şi ce mai înţeapă !... Domnu! aibă în pază, a adăugat el şi a izbucnit în rîs.

•Nu suflam o vorbă, dar ne venea rău de la inimă ; se golise mănăstirea pină într-atît de conţinutul său

223

1 bare "

rii, peş ini .

■;;', p

sacru ? Călugării erau de-acum nişte gogoşi goale din care

fluturii sacri au zburat. Am urcat cu lehamite scările de piatra ce duceau spre sala

de primire. Prietenul meu m-a prins de bâţ afectuos. — Ai răbdare, mi-a spus el, nu^ţi face sînge rau. Afita

vreme cit sufletele noastre rămîn puternice, atita vreme cit rezistă, nu se întîmplă nimic rău. Din pricina decăderii unor suflete, lumea se prăbuşeşte, sufletele smt stilpn pe care se sprijină lumea. Nu sînt multe, dar srnt destule.

M-a scuturat cu putere : ,/,.*, — Ţine-te bine, sărmane Missolonghi ! a zis el rîzind. Am'intrat în sală. Epitropii, vreo şase bărbaţi masivi

cu mîinile încrucişate pe pîntece, stăteau în jurul stareţului. Acesta trona în mijloc, avea o figură elegantă, cu barbă neagră creaţă, cu faţa efeminată, cu mîini albe şi potcap din mătase neagră. Ne-a întins mina-să i-o .sărutăm, într-o manieră extrem de elegantă, apoi s-a interesat ce se mai întîmplă în lume şi dacă am adus ceva ziare.

— Ce-i cu Anglia, a întrebat unul dintre epitropi, ce . face Germania ? Credeţi că va fi război ?

— Cum va vrea Domnul, a spus altul, clipind spre vecinul său, sper că Germania îşi va'frînge gîtul.

La auzul acestor cuvinte, un tip gras şi înalt de şapte coţi s-a ridicat în picioare împingîndu-şi scaunul.

— Germania îi va sorbi dintr-o singură înghiţitură pe englezi, pe francezi şi pe ruşi. Să-mi tăiaţi mie nasul dacă n-o fi aşa. Germania e mesia zilelor noastre, ea va' salva lumea '.

— Stai jos, Ghermanos ! a zis stareţul, ducîndu-şi mîna albă la gură ca să-şi înăbuşe rîsul.

S-a întors spre noi : . — N-ascultaţi ce zice, numele său e Ghermanos, aşa

se explică de ce e germanofil şi de ce fraţii îl necăjesc mereu.

. în clipa în care discuţia luase o întorsătură mai calmă, uşa s-a dat în lături şi înăuntru a ţîşnit un călugăr scheletic, un diavol nătîng, care avea capul spart si sîngele îi curgea pe barbă şi pe sutana ruptă.

— Părinte, a strigat el, uite cum mă omoară anti- chriştii pentru că te-am ales ieri.

Stareţul s-a ridicat palid de moarte : \

229

— Ieşi afară de-aici, a strigăt" el, nu. vezi că s musafiri ?

Dar călugărul nu avea de gînd să plece,,şi-(1 scos capul siîşiaysi plin de sînge.

— Mă duc să-1 agăţ dinaintea icoanei Sfintulul P să vadă în ce hal a ajuns mănăstirea lui,

Epitropii s-au ridicat agitaţi şi au încercat să-1 îmbuneze ; el nu se lăsa, dar cumva l-au scos de-acolo, iar noi, pînă una alta,' am profitat de moment şi, fofi-liiidu-ne printre călugări, ne-am strecurat afară din sală Ne-am dus în curte unde ne-am plimbat în sus şi în jos tăcuţi. Portarul ne-a aruncat o plivire şi a înţeles, şi-a lăsat sfinţişorii şi drăcuşorii şi a venit spre noi foarte >el. ( / '■

— Nu Vă fie frică, prieteni, a zis el, l-aţi văzut pe părintele Inochentie, aşa-i ? Eu i-am zdrobit ţeasta, dat ii trece, nu vă fie frică, nu-i primajlată.

— Astfel de lucruri se întîmplă des în mănăstire, a întrebat prietenul meu, adică, vreau să spun că diavolul

ige pînă şi aici ? — Oriunde, fiul meu ! Orice ai face, tot vine. Odinioară

era. aici o-mănăstire cu trei sute şaizeci şi cinci de călu gări ; fiecare călugăr avea trei rînduri de armuri şi trei. cai, unul alb, unul roib şi unul negru. Făceau de strajă în jurul mănăstirii de trei ori pe zi, ca să nu intre diavolul ; dimineaţa, pe un cal alb; la amiază pe un cal roşu şi seara pe un cal negru.

—■ Şi diavolul a intrat ? a întrebat prietenul meu. Călugărul a -rîs înveselit. — Glumeşti? în vreme ce ei călăreau în jurul mă

năstirii, diavolul stătea înăuntru în scaunul ecumenic. Ei era stareţul.

— Dar dumneata, paznice sfînt a întrebat prie: i, l-ai văzut pe diavol vreodată ? — Sigur. Te cred că l-am văzut ! — Şi cum arată ? — Bucălat, plăcut şi delicat, are doisprezece ani. S-a uitat la noi şi ne-a făcut cu ochiul.'

' — L-aţi văzut pe stareţul nostru, aşa gîndesc. Cum vi s-a părut ? Binecuvîntarea lui asupra voastră !

A izbucnit în rîs şi s-a încuiat dincolo de poartă. ' cinci sau şase călugări au venit şi ne-au încorv

'230 ~

ni ca : i părint

i ■ ____________ n, i' 1 îs să ne închi i iu

de arg năm la relicvele si

mintele şi d< mimă Ner-au pus să ne a

n, după atîtea vet curi. zi i ei, clan

' mireasma — e un mari m uacoi . 'md ai t în curte si inguri, paze

[acul cu capul, noi ne-ai — u, a zis el printre \i :v de rîs, un n

.ol '. 'Ci'şi colonie peste ele, m roase a Col< aaciul miroase a pac

: uli. (hi ;,■ pui ben/ jenzir ă. E un mare mii aool, '. spun. A ee ..< s< i •zi ?

LE prietenul meu.

pit cu apă de trandafiri. Ved

lemnul pe care îl cioplea rî

în h — ă, de ne văd vorbind,\0 să am

drept nebun, eu îi iau drept şarlatani, ne va lua pînă la urmă.pe- toţi.

Mănăstirea Sfîntului D'ionisie. Dimineaţa ne-arn într-o barcă cu vîsle şi ne-am. îndreptat spre SOntui Di nisie. Părintele Benedict, barcagiul nostru, ne-ă %pus ci cea mai aspră .mănăstire de pe muntele sfînt. Oricit vesel ai fi, .n-âi voie să rîzi, oricit vin ai bea, n-ai v sa te îmbeţi. în curte au plantat' un dafin şi, dacă te . it, pe fiecare frunză îl vezi pe Hristos răstignit.

un episcop cu noi--care mergea la Dăphne. i plece...

sărit deasupra mării calwre, aproap ferm, suplu şi puternic strălucind în soai . A plons i ieşit iar la suprafaţă, a plutit fer:

nul iui. Deodată, a apărut un alt delfin eptat capetele unul spre altul, s-au ?i înotau alături *cu cozile ridicate,

at oTmîna spre cei,doi delfini.

imit, ori e înviat, \am întrebat eu n delfinii ?

231

Da1 a - na a m ■

timp să în n care ar; păşit în curte ne-ar, în-

groziţi; ni se părea ca intrasem într-o închisoare necoasă, umedă, pentru cei condamnaţi pe "viaţă. Jur împrejur coloane scunde şi negre, arcurile dintre eîe pictate în portocaliu închis şi fiecare părticică din pere} acoperită cu scene sălbatice de apocalips : diavoli, focul iadului, femei pierdute cu două rîuri de sînge curgîndu-li* din sini, dragoni hidoşi cu coarne, toate sadismeje prin care biserica vo'ia să-i înfricoşeze pe oameni şi să-i îndrepte spre rai, nu prin. iubire, ci prin teroare.

A venit călugărul care primea; oaspeţii. Văzînd că ne uităm cu, groază la picturi şi-a deschis buzele înguste, galbene şi răutăcioase — părea cuprins de ură cînd ne-a văzut frumos îmbrăcaţi, bine făcuţi, în floarea tinereţii.

— Deschideţi-vă bine ochii, a zis el, nu vă strâmbaţi, priviţi ! Trupul omului e plin de flăcări, de demoni şl desfrînări. Murdăriile pe care le vedeţi nu sînt infernul, ci chiar măruntaiele omului.

— Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, a obiectat prietenul, meu, omul nu e doar murdăria asta, e şi altceva.

— Era, a ţipat călugărul, era. dar nu mai este ;- în lumea în care trăim şi sufletul e parte trupească, păcatul îl ţine la pieptul său şi îl hrăneşte.

— Ce~i de făcut, atunci, am întrebat eu, nu există nici o poartă spre salvare ?

— Ba da, dar e una îngustă, întunecată şi periculoasă, omul nu poate să intre uşor.

— La- ce poartă vă referiţi ? — .La contemplaţie. A întins minaşi ne~a arătat poarta mănăstirii. — ..încă nu sîntem pregătiţi, a spus prietenul meu, care

găsea enervante cuvintele călugăjului, mai tîrziu cînd vom fi bătrîrri şi slabi ; şi trupul e opera lui Dumnezeu. - ■

Un zîmbet veninos a apărut pe buzele călugărului. — Trupul e opera diavolului, a» strigat el, e timpul

să în voi, trimişi ai lumii, că opera lui Dumnezeu e sufls .

■iu-se strîns în sutană, de parcă se temea să nu-] . em cumva, a dispărut pe sub o boltă portocalie. Am i nnguri în mijlocul curţii.

232

is pri chis. călu

:-măit ceva, apoi au închis iar uş bire, a insistat prietenul meu, bat eu, eejzici dacă am in numele a<

de vreme ! ă. Chiar dacă ei nu -vor m

încercat imposibilul. t prietenul meu uitîn-

ins deodată de ea ! Inima îrni spune ti \m adevărat bărbat, stai. aici şi declar

Dar, vai, mintea — satana — nu mă lasă. Doi călugări şi-au luat inima în dinţi şi s-au

de ■■ noi ; ne-au poi'tit înăuntru şi ne-au mănăstirii. Am văzut o frescă cu un uriaş cap d arătîndi colţii monstruoşi. Apî m : i năm la muia-dreaptă a lui Ioan Botezătorul. în n doi. serafimi de foc, amîndoi cu o lance ridic două mîinile, cu picioarele albe ca zăpada pi verde ; pe peretele din stînga era. Fecioara într geri ;'.pomi înverziţi străluceau, de o parte şi ăc păsări cocoţate în ramuri şi un chiparos zvelt îi fiecărui înger. Pe boltă, deasupra noastră, Atotpu o panglică îi ieşea din gură şi pe panglică scria ceva < litere mari, roşii. Ridicînd braţele

1, călugării au arătat sp

Pantocrator : .".-.- ■ . ;— Puteţi citi ce scrie ? ,,Iubiţi-vă Unul pe altul." Dai

'spui vorbele astea -.uriei crengi uscate,, o să"infloreascc spune-le unei fiinţe omeneşti şi nu va înflori. Cu toţii să ne ducem în iad. • Cimitirul era simplu şi fermecător, pendat deasupra mării. Numai cinci" ori distruse de vînt şi de sarea mării. ' Deodată, un stol de porumbei albi a ra noastră, _îndreptîndu-se către i hi ucigaşi şi flămîn vrut să-i prii

ni meu. îări sch

pite: Iii s-a ( voi, ai x exis

i apa.

letici au • Ci

s-au i

să pi'

i ţi-e milă de ei, l-am cîteva zile aici să • ? Ce spui ? ', Imposibil ! Pie nu e pierdut niciodi oi vom fi pentru că eşti serios ?' a îr \e surprins.

aş şii ! am răspun dejde. Ah, dacă aş p dacă

rar;1

vârâtului Hristos . — La ei

— Nimic fi salvaţi.

— Vo du-s-_ Da

război,

propiaî n jurul mistreţ Î

înehi-ectqriu, i amîn-imîntul doi în -ilta, CM

spatele rnicul ;

ca un bal şase cruci

sus-:

emn

\ zburat p Unul din' as o

asu-călu-

înme, de-aş avea o puşcă ! a mormăit el, scrîşnind nţi cu o poftă nebună.

'elerin.ajul nostru se apropia de sfîrşit. Cu cîteva zile ite de plecare am urcat singur la Karoulia, în sihăstria

itică aşezată între stîncile înalte de deasupra mării. inşi în grote şi rugîndu-se pentru păcatele lumii.

mul de altul, lipsiţi de încurajarea din privirea fiinţe omeneşti, trăiau cei mai sălbatici şi aaat'bătrîni

pe muntele sfînt. Lăsau să spînzure un poşuli . : mării şi bărcile care treceau din întâmplare,

ir, puneau în coş o coajă de pîine, cîteva măsline. ca să nu-i lase pe asceţi să moară de foame. Mul ţ i

re "i înnebuneau ; . credeau că le-au crescut aripi. ;(asupra prăpastiei şi se prăbuşeau. Dedesubt,

iul era plin de oase. pe atunci printre eremiti Makarios Speleotul, un

i nit prin sfinţenia sa. Am plecat spre Karou- 1 văd, eram hotărît din clipa în care, am pus

eunte... proape de amiază cînd am ajuns la sihăstrie.; egre în stînci, fiecare cu crucea de fier fixată în n schelet a' ieşit dintr-o grotă, îngrozindu-mă. rea că venise vremea judecăţii de apoi şi sche-ieşise din pămînt şi nu avusese timp să se întrupez* ot. Friea şi greaţa m-au copleşit, dar în acelaşi timp .ie ascunsă, nemărturisită. Neîndrăznind să mâ e el. l-am întrebat pe unde să merg mai departe. orbească, a întins o mjnă descărnată şi m-a în-n sus, spre o vizuină neagră, chiar pe muchia

iceput iar să mă caţăr pe' stînci rănindu-mă în ascuţiţi. Am ajuns Ia peşteră şi m-am aplecat înăuntru ; întuneric beznă, miros de pămînt şi de :. clipă

am zărit un ulcior mic, la dreapta, în des- stîncii. nimic altceva. Eram gata să strig, dar tă-a din bezna

aceea -îmi părea atît de sfîntă, atît de are, că n-am îndrăznit. Acolo, vocea omenească rea un păcat, un

sacrilegiu. )chii mi s-au obişnuit, în cele din urmă, cu întunericul, im cercetam interiorul cu ochii ieşiţi din orbite am

sărit o uşoară fosforescenţă, o faţă palidă şi două braţe scheletice

mişcîndu-st în iunciul peşterii şi am auzit un glas blind, gîfîit : — Bine-ai venit !

Mi-am făcut curai, am intrat în peştera şt m-am dus direcţia glasului: Ascetul era ghemuit pe pămînt, îşi ridicase 'capul şi am putut să-i văd faţa în semimtum • •strălucind din adîncul unei beatitudini de nespus ; complet chel, cu ochii înfundaţi în .orbite, chinuiţi de veţ : şi de foame, părul îi căzuse şi capul lucea aidoma ui craniu.

— Binecuvîntează-mă,:părinte,.am zis eu îngenunchind.

: sărut mina osoasă. Timp îndelungat -nici unul dintre noi n-a spus nimic. Mă uitam cu

lăcomie ia sufletul acela care şi-a anulat pul pentru că îi îngreuna aripile şi nu-1 lăsa să zboare

e cer._Sufletul celui care crede e o fiară mâncătoare de meni, nemiloasă. Fiara îl devorase : trup, ochi, păr, totul, Nu ştiam ce să* zic, cum să încep. Trupul distrus din.

a mea era ca un cîmp de luptă după un teribil ma- ru, puteam să văd zgîrieturile şi muşcăturile celui ce duce în

ispită. în sîîrşit am prins curaj, — Mai lupţi cu diavolul, părinte Makarios ? l-am. întrebat.

< — Nu mai am mult, copilul meu, «am îmbăţrînit şi diavolul a

îmbăţrînit alături de mine ! Nu mai are puU acum mă lupt cu Dumnezeu. • <

— Cu Dumnezeu ! am exclamat uluit. Şi speri să-l învingi ?■.-.-' .

- Sper să pierd, fiul meu, mi-au mai rămas doac oasele şi ele continuă să se împotrivească.

— Duci o viaţă prea aspră, părinte'; şi eu as v fiu mîntuit, nu există altă cale ?

— Mai plăcută ? a întrebat ascetul zîmbind înţe

— Mai umană, părinte. Există una, numai una.

— Care este ? — înălţarea. Să urci o serie de trepte ; de la stoi

a foame, de la gîtlejul potolit la sete, de la ■rinţă. Dumnezeu se-află în vîrful foamei, ai se! 'l-suferinţei;

diavolul stă în vîrfut vieţii plăcute. \ -.-

235

— Sînt încă tînăr ; lumea e prea frumoasă, am timp să aleg.

Intinzînd cele cinci degete osoase ale mîinii, ascetul m-a prins de genunchi şi m-a scuturat :

■— Trezeşte-te, copile, trezeşte-te înainte ca moartea să te trezească.

M-am cutremurat. — Şiiit tînăr, am repetat eu ca să capăt curaj. — Moartea îi iubeşte pe tineri, infernul îi -iubeşte pe tineri

; viaţa e doar o mică luminare aprinsă, uşor de gtins. Fii atent — trezeşte-te !

A tăcut o clipă, apoi : — Eşti gata ? Cuprins de indignare şi îndîrjire am strigat : — Nu ! — Aroganţă a tinereţii ! Spui asta ca şi cum ar fi ceva cu

care să te lauzi, nu mai striga ; nu ţi-e frică ?' — Cui nu-i e frică ? Da, mi-e frică, dar ţie, părinte sfînt, nu

ţi-e frică ? Eşti flămînd, însetat, suferi, ai ajuns în vîrful scării, poarta raiului ţi se arată. Dar se va deschide această poartă să te lase să intri ? Se va deschide ? Eşti sigur?-

Două lacrimi i s-au rostogolit/din colţul ochilor, a suspinat, apoi după o scurtă tăcere/

— Sînt 'sigur *de bunătatea lui Dumnezeu care învinge şi iartă păcatele omului.

— Şi eu sînt sigur de bunătatea lui, cu alte cuvinte poate să-mi ierte insolenţa tinereţii.

— Vai nouă dacă depindem numai de bunătatea lui Dumnezeu ; în aeest caz virtutea şi viciul ar intra. în rai braţ la braţ.

— Şi nu credeţi, părinte, că bunătatea lui e destul de mare ca să îngăduie acest lucru ?

După ce am spus vorbele astea prin minte mi-a fulgerat un gînd, poate lipsit de pioşenie, dar, cine ştie, poate de trei ori mai sfînt, gîndul că va sosi timpul perfectei mîntuiri, al perfectei împăcări, cînd flăcările iadului se vor stinge şi satana, fiul risipitor, va urca în rai, va săruta mina tatălui cu ochii plini de lacrimi. „Am păcătuit !", va. striga şi tatăl, deschizînd larg braţele, \ a

236

cn< ■raa cs

Cine eşti, a întrebat cu un piei din faţa mea, satana !

:ca îşi recăpătase ferm

i a scuipat :

Piei, satano J a repetat el

m atins genunchii, care Iu ni-a îngheţat. Părinte, arn spus eu, n-am venit aici să te duc în ce duce-în

ispită, sînt im tînăr care vre i dea bunicul său, care era ţăran simplu , fără.să-şi pună întrebări ; vreau, dar nu pot.

Vai de tine, vai de tine, nefericit 'copil, vei.fi de-e minte, vei

fi devorat de eul tău, de tine însuţi. ela pe care îl aperi şi vrei să-1 scapi, .ad ? Şi asta pentru că' s-a întors spre Eu". Da, da, ascultă, tinere, ascultă şi un singur lucru se pedepseşte cu iadul.: nat să fie !

cu încăpăţînare. — Datorită acestui eu, acestei conştiinţe de sine, omul a fost separat de animale, nu-1 dispreţul, părinte Makarios. acestei conştiinţe

de sine omul a fost se-:eu. La' început totul era unit, trăiau iul său. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; ?u, al tău, nu existau" două lucruri, totul mos, o fiinţă. Acesta era paradisul despre esta şi numai acesta, de acolo am pornit cu este sufletul, iată spre ce tinde să se.

237

cest

gî!

m

ale pot co ca gî t, nv, -mi a a găsi odil na în

te-ai Dar n-am îndră schimb, o

potecă lătura _ Vi

Dumnezeu i-a auzit suspinele şi 1-a „Ce este ? Ce te face să suspini ?" a fericit ?

;' „Cum ai vrea să fiu fericit

sfintui, tind chiar în mijlocul raiului e, gerii ?" „Ce vale ?" „Lacrimile celor osîndiţi H Ascetul şi-a făcut crace cu mina tremurînd.

' 3 de part

;hemat la iudei ntrebat el. „Nu Doamne, a răsj

ste o vale a \

îşi dade

ib ;um, Şi-a făcut ti

cruc

emil

şi n

ă Luciîer 'Mit i a z în Cc ui, bl< itdin

' de Dun

nu e era care

http://vei.fi/

întoarcă. Bineeuvîntată fie moartea ! Ce crezi că e n tea ? E un măgar pe care ne urcăm şi plecăm.

Vorbea şi pe măsură ce vorbea trăsăturile îi deveneau mai luminoase ; un zîmbet blînd şi mulţumit îi inunda buzele şi se" răspîndea pe faţa lui. Puteai să simţi cum se cufundă în paradis.

— De ce zîmbeşti, părinte ? l-am întrebat. — Cum aş putea să mă stăpînesc ? Sînt fericit, COT pilul

meu, cu fiecare zi, cu fiedare oră aud cum bate din «tpite măgarul : aud cum moartea.se apropie.

Am urcat stâncile cu intenţia sâ mă spovedesc acestui înfocat denigrator al vieţii, dar am înţeles' că era încă prea devreme ; în mine, viaţa încă nu pierise, iubeam VM putere lumea cea văzută, Lucifer strălucea în mintea mea, nu se pierduse încă în strălucirea orbitoare a. lui Dumnezeu. Mai tîrziu, îmi ziceam, mai tîrziu, cînd voi fi bă-trin.şi slab, cînd Lucifer va slăbi înlăuntrul meu. M-am ridicat. Bătrînul şi-a înălţat capul :

— Pleci ? a întrebat. Drum bun şi Domnul să te aibă'în pază. Şi o clipă mai tîrziu, batjocoritor: Multe salutări lumii. .

,— Multe salutări raiului, i-am întors-o eu. Şi .spune-i Domnului că nu-i .vina noastră, ci a lui, pentru că el a făcut lumea atît de frumoasă.

Totuşi nu toţi călugării erau fericiţi, nu toţi erau siguri de sine.

-îmi amintesc, în mod deosebit, de unul, părintele Ignatius. Noi stăteam de vorbă în fiecare noapte după tfe călugării se duceau la culcare Şi ne lăsau singuri în sala de oaspeţi. Discutam despre marile probleme spirituale.şi despre drumul pe care omul îl poate urma şi ne străduiam să dăm un conţinut mai pur cuvîntului divinitate atît de răsuflat în gura preoţilor. •

Odată, pe cînd "stăteam de vorbă — trebuie să fi fost după miezul nopţii — o voce plină de emoţie a izvorî! Deodată dintr-un .colţ întunecos.

— Să dea Dumnezeu să stau aici şi să vă ascult în vecii-vecilor ; nu-mi trebuie alt paradis.

Era părintele Ignatius, care ne ascultase ascuns în întuneric. Nu înţelegea el tot ce vorbeam, -dar fusese

http://moartea.se/

mişcat de cuvintele Dumnezeu, iubire, datorie, care reve-eau mereu în discuţia noastră, de tonul şi de căldura glasurilor noastre, de paloarea chipurilor în- lumina lămpii Ne-am împrietenit şi din noaptea aceea el a, rămas mereu cu noi. nu vorbea, doar asculta. înţelegeam setea lui de a auzi nişte lucruri care depăşeau discuţiite care aveau loc între călugări. în ajunul plecării noastre, m-a chemat la el în chilie, era tîrziu şi prietenul meu s-a dus să se culce pentru că era obosit.

— Vreau să mă spovedesc, a spus el, stai jos. Mi-a dat un scăunel şi m-am aşezat. M-am uitat la el, barba rară,

albă de tot, strălucea în lumina lunii. Şutam-neagră st înverzise de veche ce era, lustruită de atîta purtat, cu pete de grăsime ; obrajii îi erau traşi, faţa plină de cute adinei, ca un cîmp arat; sprîncenele îi erai. scurte, stufoase, încruntate deasupra ochilor înfundaţi

xîn orbite,

negri ca tăciunele. Mirosea a tămîie şi a ulei rînced. Degetul mare de la piciorul drept îi ieşea afara, prin spărtura pantofilor mari şi grosolani.

O bucată de vreme a rămas tăcut, de parcă ar fi luat o hotărîre pe care acum 6 regreta. Pînă la urmă a spus :

— în numele Domnului, ai răbdare şi ascultă-mă, nu vorbi şi nu pleca pînă cînd nu-mi voi termina spovedania.. Fie-ţi milă de mine.

Vocea îi tremura. — Vrei puţină cafea ? m*a întrebat, vrînd, parcă, să

amîne clipa cea grea.. Dar fără să aştepte răspuns s-a aşezat pe patul lui sărman,

mîngîindu-şi barba gînditor şi nehotărît. îmi era miiă de el. — Nu trebuie să şovăi, părinte Ignatius, am zis eu

Sînt un om de treabă, ştiu şi eu cîte ceva despre suferinţa omenească, Vorbeşte deschis, descarcă-ţi sufletul. , ~ „Nu e vorba de suferinţă, a zis 'el şi deodată vocea batrmă a prins putere, nu e vorba de suferinţă, ci de bucurie. Bucuria e blestemată, ori e binecuvîntată ? De mi şi am mă chinuiesc să înţeleg, dar nu pot ; iată de ce le-am chemat, am nevoie de ajutor ; înţelegi ? După ce a spus aceste cuvinte, şi-a deschis inima, nu mai şovaia. Făcîndu-şi cruce şi fixîndu-şi ochii, nu asupra asupra candelei din faţa lui de .sub icoana celui a început :'

•239

— Fiule, ani de-a rîndul am încercat să-1 văd pe Dumnezeu, dar n-am reuşit. De ani şi ani mă prosternez, uită-te aici cit dejaătătorite îmi sînt palmele, de ani şi ani strig : ..Bine, nu pot să-1 văd, de vreme ce sînt nevrednic, dar vreau să-i simt prezenţa^nevăzută ca să mă pot bucura astfel şi eu. chiar dacă numai o frîntură de secundă, să ştiu că sînt creştin >şi că nu mi-am petrecut degeaba atîţia ani în mănăstire". Am strigat, am plîns, am postit, dar în zadar ! Inima nu mi se deschidea ; satana o încu- iase şi ţinea cheile la el.

A ridicat din sprîncene ca să mă vadă ; s-a întors şi s-a uitat la mine.

— De ce îţi spun toate astea, a întrebat el, de parcă mă certa, cine eşti ? De unde vii ? Ce treabă ai pe sfîntul munte ? De ce mă încred în tine şi vreau să-ţi mărtu risesc taina asta pe care eşti gata s-o asculţi, o taină pe care n-am spus-o nici duhovnicului meu şi care mă apasă şi o să mă azvîrle în iad ? De ce ? De ce ?

S-a uitat la mine încurcat, aşteptînd un răspuns.

— Poate aşa "h fost să fie, am răspuns eu, poate am ajuns aici ca să te ascult, părinte Ignatius. Cum vrei să ştie mintea omului ce căi alege Domnul ca să te uşureze de greutatea despre care vorbeşti !

Călugărul şi-a plecat capul şi a căzut un moment pe gînduri. •

■— Poate..., a spus în sfîrşit ; a prins curaj şi a continuat fără să se mai oprească : După cum vezi, m-am chinuit ani în şir şi ara simţit că îmi risipesc viaţa. Rugăciuni, post, singurătate, nimic din toate astea nu mi-a ajutat cîtuşi de puţin. începusem să am o teribilă bănuială că nu asta era calea, nu era calea care ducea spre Domnul. Trebuia să existe o altă cale, • alta, dar care ? Intr-o zi, demult, stareţul mi-a poruncit să merg ca supraveghetor" la o mănăstire închinată nouă, lîngă Salonic. Era vară, în- vremea recoltei, şi eu trebuia să-veghez să nu ne înşele jiiijmaşii.

De douăzeci de ani nu mai pusesem piciorul afara din mănăstire, nu mai văzusem oameni cu copii, nu mai auzisem rîsete, nu mai văzusem picior de femeie. Cîmpia parcă luase foc, eu nu aveam mai mult de patruzeci de am, făcusem douăzeci şi unu de ani de închisoare.

240

acum porţile erau deschise şi respiram aerul curat. Uita sem chipul copiilor care se rostogoleau pe pammt şi se jucau, al femeilor care mergeau la. izvor cu ulciorul pe umăr, al tinerilor care beau în taverne cu un fir de bu suioc după ure*che. .

La uşa mănăstirii era o femeie care ţinea un copii in braţe şi îi dădea să sugă. Pentru o clipă, am crezut ca era Fecioara Măria, am sărit şi am vrut să mă închin. Nu mai văzusem o femeie de douăzeci şi unu de ani, ţi-am spus, şi capul mi se învîrtea.

Ea, de cum m-a văzut şi-a încheiat bluza sa-şi ascundă pieptul, apoi s-a aplecat să-mi sărute mîna.

— Bun-venit, părinte, zice ea, binecuvîntează-ne ! Dar eu m-am mîniat fără şă ştiu de ce, mi-am tras

mîna şi am strigat la ea : • — Nu-i da să sugă în faţa bărbaţilor, du-te înăuntru. Ea s-a înroşit, şi-a tras basmaua cu care îşi învelise

capul, şi-a acoperit gura, apoi speriată, fără să sufle un euvînt, a intrat.

Călugărul a închis ochii, fără îndoială pentru a revedea pragul şi femeia cu bluza descheiată.

— Spune mai departe,; ■ i-am zis eu, văzînd că tace o vreme.

. — De aici începe urcuşul, a replicat călugărul, vreau să zic coborîşul. Ne-am înţeles să mă asculţi fără să vorbeşti şi fără să te ridici să pleci. Nu-i vina mea, e a diavolului, ba nu e chiar a lui, toate vin de la Dumnezeu. Scriptura zice că dacă o singură frunză cade, Dumnezeu o face să cadă, cu atît mai mult atunci, dacă un suflet..: Spun toate astea ca să-mi liniştesc sufletul, dar nu găsesc alinare. Ziua tace, dar noaptea se ridică şi strigă: -e vina ta !-

^Ti-am vorbit despre femeia care şedea pe prag şi alăpta pruncul. Din clipa în care i-am văzut pieptul, n-am mai avut pace. Un mare ascet a spus : Dacă stai liniştit şi auzi doar chemarea unei vrăbiuţe nu-ţi mai regăseşti pacea dinainte. Dacă ciripitul unei vrăbiuţe ne tulbură

mima> atunci ce poate

face sînul dezgolit al unei femei ? «u uita, eram foarte tînăr cînd am intrat în mănăstire cmp

U ^

oscusem nici o femeie. De ce

spun nu cunos-1 ■

Nu atinsesem niciodată o femeie. Ce era de

făcut ?

241

Cum puteam să-1 alung pe satana? M-am apucat de post şi de rugăciuni, am luat biciul cu care minam vitele la lucru şi mi-am biciuit trupul cu furie pînă cînd s-a făcut tot o rană. Iarăşi zadarnic, zadarnic ! Dacă lumina lămpii descreştea un pic eu vedeam sinul alb strălucind în întuneric. Şi într-o noapte am avut un vis atît de îngrozitor,

: azi mă cutremur cînd mă gîndesc la el. Deodată limba i s-a oprit, gura i se uscase. Dar eu i-am poruncit

fără milă : — Ce-ai visat ?

Şi-a şters sudoarea de pe frunte şi şi-a tras răsu-ea,

— N-am visat trupul unei femei, ci sinul ei alb..., întuneric beznă şi în mijlocul,acestui întuneric era-sînu! ei alb şi eu, aşa cum mă vezi, cu rasă, cu potcap, cu barbă, îl

icn şi... sugeam !

A oftat ca un viţel nătîng şi a tăcut.

■— Continuă, spune, am zis eu fără milă. Dorinţa mea de a asculta triumfase asupra bunătăţii mele. Nu era curiozitate, era compătimire pentru nefericitul bărbat care dorea /ttît de mult să vorbească şi nu reuşea.

— De ce stărui atîta.? Nu ţi-e milă de mine ?, a întrebat călugărul, implorîndu-mă din privire.

— Nu, ara răspuns eu, dar imediat m-am ruşinat. Ba da, mi-e milă de dumneata şi de aceea insist ; o să vezi, cu cit vei vorbi mai degrabă, cu atît mai repede te vei simţi uşurat. '.

— Ai dreptate... Da, cu cît voi vorbi, cu atît mă voi

simţi mai repede uşurat de povară. Prea bine, atunci as cultă. In fiecare seară femeia pe care 6 văzusem în prima zi pe prag îmi aducea o tavă cu mîncare şi o cană cu vin la cină. La început mîncam, apoi, în zilele din urmă, am lăsat totul neatins. în fiecare dimineaţă cînd venea să strîngă masa, şovăia o clipă, de parca voia să mă întrebe de

ce nu mănînc, dar niciodată n-a îndrăznit. într-o seară fi., era duminică şi era odihnită, nu se mai trudea pe eîmp, îşi

spălase părul, îşi pusese hainele de duminică, îmi amintesc, avea o fustă cusută cu roşu ; era cald ş^ îşi descheiase un nasture la bluză şLi se vedea puţin pieptul

foi unsese părul cu ulei de dafin după obiceiul femeii ia tară, pentru că-avea un miros plăcut. Nu ştiu de. ce. dar ea îmi aducea aminte de biserică în ziua de Paşii după ce o împodobeam cu mirt şi împrăştiam frunze de dafin ce podea, aerul mirosea a dafin sî a înviere.

A pus tava si vinul pe masă şi. l'ăcîndu-şi curaj, cim ştie de ce, poate pentru că se îmbăiase ? pentru că era odihnită ? — baia,, o mireasmă, un nasture descheial gata să-1 ajute pe diavol să-1 azvîrle pe- om înuad orice caz, a prins curaj şi n-a ieşit, a rămas locului.

— De ce n-ai mîncat jn zilele astea./ părinte Ignal a întrebat ea, cu o voce plină de milă şi de îngriji Să-ţi spun drept, o 2Îcea de parcă copilul n-ar ti sup; i cîteva zile şi-i era teamă să nu fie cumva bolnav.

N-am răspuns ; ea tot nu plecai. Ştii de ce ? Eşti tînăr şi nu ştii. Din pricină că diavolul în mărunt femeii nu doarme ; lucrează*.

— O să-ţi distrugi sănătatea,- părinte Ignat ea. Trupul vine de la Dumnezeu, şi trebuie să-1 hr;

— Piei, satană î am 'şoptit. eu şi nu voiam ochii sa văd femeia. Deodată ara strigat de parcă înecam : Ieşi afară !

Femeia s-a speriat şi a fugit spre uşă. Cînd am văzut-6 apropiindu-se de uşă, parcă îmi era şi mie frică, îmi era teamă că mă părăseşte. Am mers spre ea şi am apucat-o de păr. Am stins lampa, lumina pierise, întunericul era .lăcaşul satanei, o ţineam încă de păr şi am aruncat-o pe'pat. Mugeam ca un taur iar ea tăcea, li pipăiam şi îi strîngeam pieptarul şi, dintr-o singură mişcare, i-am descheiat toţi nasturii bluzei...

Cîţi ani au trecut de-atunci ? Treizeci ? Patruzeci ? Nu, nici un an n-a trecut ; timpul s-a oprit. Ai simţit vreodată în viaţă ta cum timpul se opreşte ? Eu am simţit. De treizeci de ani îi deschei bluza şi descheiatul nu se mai sfîrşeşte.

rămas cu mine pînă în zori, n-am mai lăsat-o să Dumnezeule mare, ce bucurie a fost, 'ce uşurare, viere ! Viaţa întreagă fusesem răstignit, dar în noaptea im înviat. Dar mai e ceva, un lucru teribil, partea instituie păcatul şi de aceea te-

am adus îă mă lămureşti : am simţit pentru

"243

IUS, a inim. să ri

chilia

iară că D a lîngă mine. vei . C-. cunoştinţă, ce rugăciuni am înălţat în

aceea, pînă la ziuă, cum mi s-a deschis inima pi imjfi pe Domnul '.Pentru prima oară în viaţa mea, isero înainte în scriptură dar erau numai vorbe, pen-

lară în viaţa mea inumană, lipsită de bucurie, înţeles cît e de bun şi cît de mult îl iubeşte pe om, din milă pentru bărbat a creat femeia şi i-a dăruit frnec încît ea ne conduce spre paradis pe cea mai

sigură şi mai. scurtă cale. Femeia are mai multă putere decît 'rugăciunea, decît postul şi, iartă-mă, Doamne, 'decât

însăşi virtutea. S-a oprit îngrozit de vorbele pe c?je le-a spus. Doua lacrimi

s-au rostogolit din ochii mici de sub sprîncene şi a aruncat o privire înfricoşată spre icoană. „Iartă-mS, Isuse Hristoase '.". a strigat el şi a închis ochii să nu'mai vadă

v icoana.

Dar imediat şi-a amintit ceva, a deschis ochii şi m-a privit. Eram gata să deschid gura să zic ceva, n-aveam idee ce anume, dar nu puteam să mai suport tăcerea iar lacrimile care curgeau din ochii bătrîni mă înspăî- mmtau. _,,-'•• >•

Dar înainte de a avea prilejul să scot o vorbă a înă mina ca şi cum ar fi vrut să-mi astupe gura cu ea,

— Aşteaptă, a zis el, n-am terminat. în zori, femeia s-a sculat în grabă, s-a îmbrăcat, a des

chis uşa încet şi a plecat. Am deschis ochii şi am. început să plîng, întins pe spate in pat; Dar lacrimile nu semăna! i cu cele pe care le vărsasem odinioară în chilia mea, nu erau amare, erau de o nespusă blîndeţe, pentru că simţeam ca Dumnezeu era în odaia mea şi se aplecase pe perna mea, eram' sigur că, dacă aş fi întins mina, l-aş fi atins. Dar eu nu voiam să-i ating, să fac ca Toma necredinciosul. O femeie îmi dăruise încrederea asta —; o femeie, repet, şi nu rugăciunea sau postul, , era Femeie, Dumnezeu ,'s-o binecuvînteze. . . : - . ' ■ ' . . ,

Din noaptea aceea de acum treizeci sau patruzeci de ani, mă întreb necontenit : Păcatul poate fi oare în slujba Domnului ? O, ştiu ce vrei să-mi spui, ceea ce toată.lume:; spune: Ai păcătuit ca.să te căieşti. Dar eu nu mă căiesc, îţi spun deschis, Dumnezeu poate să trimită fulgerul asupra

241

mea şi să mă prefacă in cenuşă, nu ra-am căit şi nu roa. căiesc' Dacă as avea prilejul s-o mai fac, aş mai face-o \

Si-a scos potcapul să se scarpine, părul alb 1 s-a re vărsat,, acoperindu-i faţa. A rămas puţin pe guidun, pier dut ; am simţit Că îi venea greu să mai continue, dar pma la urmă s-a hotărât. 'v

_ E posibil, oare, ca ceea ce am făcut sa nu iie un păcat? Şi dacă nu e, care e sensul păcatului originar, al şarpelui şi al mărului din pomul oprit ? Nu înţeleg, iată de ce te-am chemat aici. Mă mai ţin în viaţă doar o mina de oase care mi-au mai rămas, vreau să înţeleg înainte de a muri... De ce nu spui nimic? Se pare că eşti la iei de confuz ca şi mine, copilul meu !

Ce puteam să spun ? Păcatul îl slujea pe Dumnezeu ? Era prima oară că această întrebare mă tulbura. Alături de calea virtuţii există alta mai largă, mai netedă, calea păcatului, care ne îndreaptă spre credinţă ?

— Părinte Ignatius, am răspuns eu, sînt încă prea tînăr, n-am avut cînd să fac prea multe păcate, nici cînd să sufăr prea mult şi, prin urmare, nu pot răspunde'la întrebarea dumiiale. Nu vreau să-mi iau mintea dfept judecător, nu mă încred în ea ; nici inima, nu mă încred nici în ea. Prima întotdeauna condamnă, cealaltă întotdeauna iartă. Cum aş putea să decid care are dreptate ? Mintea îmi spune, părinte Ignatius, că drumul păcatului, despre care spui că te duce spre Domnul, e plăcut şi comod, dar nu pot accepta ieleea asta. Inima, pe de altă parte, spune că nu poate fi Dumnezeu atît de crud şi de nedrept să-1 facă pe om să sufere martiriul, foamea, goliciunea, umilinţa ; cu alte cuvinte să intrăm în casa Domnului nebuni şi neputincioşi ? Nu pot accepta nici ideea asta... Cum vezi, părinte Ignatius, ce concluzie aş putea trage, daca cred că amîndouă punctele de vedere sînt drepte" ? ^ In timp ce vorbeam, mă gîndeam în sinea mea, fără sa-mi exprim gîndurile : E necesar un nou decalog ! Un nou decalog !... Dar cum ar putea împărţi acest decalog virtuţile şi viciile, eram neputincios să prevăd. Nu cdtt-erieam sa spun-în sinea mea acest lucru : un nou decalog, nou decalog e absolut necesar. Cine ni-1 va da f slabă

6-^-

UlCa

chiiiei începuse să se albească în lumina > am curtea mănăstirii

se auzea bătaia melodi6asă

245

in toaca de lemn, care trecea de la o chilie la alta, che-mîndu-i pe călugări hi slujba de dimineaţă. Părintele Ignatius s-a uitat spre fereastră :

— E ziuă deja, a murmurat surprins, e ziuă... S-a tras apoi într-un colţ, s-a aplecat gemînd de durere de mijloc,

a luat o sticluţă şi s-a dus la crucifix, a pus puţin untdelemn în candela ce se afla sub el. Flăcăruia a prins viaţă, luminînd trăsăturile palide, chinuite, de sub coroana de spini. Călugărul şi-a fixat ochii pe chipul acela un lung răstimp, apoi s-a întors suspinînd spre mine :

— Pe scurt, n-ai nici un răspuns să-mi dai ? Nici unul ? i .'..'■'■

• Vocea sa era ironică, ori aşa mi s-a părut. M.-am ridicai de pe scăunel, stăteam în,picioare lingă călugăr, mă uitam împreună cu el la cel răstignit. Eram obosit şi voiam să merg să mă culc.

— Nici unul, i-am răspuns eu. ■— Lasă. nu-i nimic, a zis călugărul.

"Şi-a luat bastonul" din colţ, gata să se - ducă la rugăciune. Apoi s-a oprit iar în faţa icoanei să se închine, faţa lui palidă, fără viaţă, lucea în lumina lămpii. A ridicat un deget şi mi 1-a arătat pe cel din icoană.

în clipa aceea cineva a bătut în uşa chiliei. O v chema : .. . -.

— Părinte Ignatius..; — Vin, părinte, a răspuns călugărul şi a tras zăvorul

în timp ce răsfoiesc paginile îngălbenite ale jurnalului, totul îmi apare cu claritate, nimic n-am uitat, totul era doar adormit în mine. Iată, cum- s-au trezit, cum s-au ridicat din uitare ; pagini, aproape indescifrabile, au nit iar mănăstiri, călugări, picturi şi mare. Şi prietenul meu se ridică din pămînt, frumos, aşa cum era "pe vremea

aceea, în floarea tinereţii, cu rîsul său homeric, cu ochi albaştri vultureşti, cu sufletul plin de poezie ! El a dai oamenilor mai mult decît puteau să primească, a cerut mai mult decît puteau să dea şi a murit părăsit de toţi, plin de tristeţe, şi-a păstrat doar zîmbetul amar al sufletulm mîndru şi rănit. Un meteor care a învins întunericul pentru a pierit. Aşa vom pieri cu toţii, dar acesl

lucru nu ne aduce nici consolare, nici justificare pentru faptul că cel ce ne creează ne face să pierim.

Am călătorit pe sfîntul munte timp de patruzeci de zile. încheindu-ne drumul ne-am întors la Daphne în ajunul Crăciunului şi acolo ne aştepta cel mai nebănuit şi mai grăitor miracol. în toiul iernii, acolo, într-o mică grădină era un migdal înflorit ! L-am apucat pe prietenul meu de braţ şi i-am arătat pomul inflorit :

— Anghelos, în pelerinajul ăsta multe probleme com plicate ne-au tulburat inima ; acum, iată răspunsul! Prietenul meu şi-a pironit ochii albaştri pe migdalul înflorit de parcă se afla înaintea unei minuni şi a rămas grai un lung răstimp. Apoi, încet, a zis :

— Un poem se naşte pe buzele mele, un mic poem, âiku.

erusanm

Cînd am rămas singur, am închis ochii şi m-am întrebat , cu ce m-am ales de pe Muntele Athos ? Dintre atîtea întâmplări plăcute şi-*emoţionante,. dintre atîtea întrebări care ne-au tulburat, pe mine şi pe prietenul. meu, ce a rămas, în cele din urmă, în mine ? Ce căutam pe muntele sfînt şi ce am găsit acolo ?

Rănile vechi din adolescenţă,.cînd ni s-au împărtăşii cele două mari taine, că pământul nu e centrul universului şi că omul nue o creatură privilegiată, ieşită direct din mîiniie creatorului, aceste răni vechi, vindecate o vreme, s-au deschis iar pe muntele sfînt — cele Ni ouă surse de suferinţe metafizice : de unde venim şi încotro mergem ? Hristos a dat un răspuns, a adus un balsam care a vinde-cat multe răni ; putea oare, acest balsam, să vindece şi rănile mele ? O vreme, toaca, rugăciunile de diminc psalmii, icoanele, ritmul divin al vieţii ascetice mi-a alinat neliniştea ; am trăit lupta lui Hristos în mod mijlocit, am primit curaj pentru propria mea luptă, calm ş • speranţă ; dar încîntarea s-â stins repede şi iar mi-simţit sufletul pustiu. Ce căuta sufletul meu pe muri sfînt şi ce am reuşit să descopăr acolo ?'

Pe măsură ce anii treceau am început, treptat, înţeleg că am fost.pe muntele sfînt să caut ceea ce căutat toată viaţa : lin mare prieten- şi un mare, duşre nu pe măsura mea, mai. mare, cu care să lupt. Nu o femeie, nu o idee. Altceva. Pe altcineva. Acest lucru, această fiinţă îi lipsea sufletului, meu ; de aceea simţea că se înăbuşă.

Nu cînd eram acolo, ci mai tîrziu, am înţeles că n-am să-1 găsesc pe acel cineva i ntele sfînt. Mă'

li

I fructul îi ; călătorii^

Âtho: n-am deşeope

- aşa roi s-a părut — ca: rănite spre călugării care, treceau. Pi "msir obrajii scofîlciţi • zdrenţuite se vedea trupul numai pic şi eu ochii plini de lacrimi, bătea la toate porţile şi nimeni nu-1 primea, era izgonit de la o mănăstire la alta şi dinu se ţineau dejzdren'ţele lui şi lătrau. într-o seară l-am văzut cum stătea'pe o piatră şi se uita la marea pustie. M-am ascuns după un pin şi mă uitam la el pe furiş ; o vreme a tăcut, apoi, nemaiputînd să se stăpînească, a strigat: „Şi vulpile au o vizuină, iar eu nu am unde să-mi aşez capul ':'■'■ '...L-am căutat peste tot, dar el se făcuse nevăzut, întristat, m-am aşezat pe piatra pe care şezuse, şi am început să mă4amentez. O, dacă aş putea să-i deschid inima mea să intre' şi să nu mai rătăcească fără adăpost; prin Erig l. Mă gîndeam la filozoful Proelus, care a trăit pe vremea cînd oamenii încetaseră să mai creadă în zeii din Olymp şi îi alungau de peste tot. Proelus era culcat într-o cocioabă lîngă Acropolea, deodată, la miezul nopţii, a, auzit pe cineva bătînd la uşă ; a sărit din pat, a alergat să deschidă şi a descoperit-o pe Atena stînd, în armură, în prag : „Proelus, a zis ea, sînt izgonită de peste tot. Am venit sa mă refugiez sub fruntea ta". O, dacă Hristos ar fi putut să-şi găsească refugiu în inima mea !

întoreîndu-mă de pe Muntele Athos, am înţeles pentru prima oară că Hristos rătăceşte printre cei flămînzi, printre cei fără acoperiş deasupra capului, printre cei aflaţi în pericol şi "că acum era rândul' său să fie mîntuit de către om.

_Eram copleşit de'o mare tristeţe şi amărăciune, Ne-vrmd să mă întorc la traiul bun şi liniştit, am umblat zile in Macedonia pînă cînd am dat de un sal :cat, sărman şi nenorocit, cu cocioabe lipite |a, cu o droaie de copii care se jucau în noroi cu wbaţii se uitau la mine cu chipul întunecat, cînd l

m ûnă-ziua

nu-mi răspundeau, femeile, de cum •. Este exact un loc pentru mine,

249

işi întindea braţele arele goale îi erau me, prin hainele şi oase. Tremurînd

le dade

■ mi-am zis. O, suflete, aici, în sate; meni îngrozitori, vei arăta cit eşti i

Luptătorul rănit nu-mi ii fac trupul să sufere şi m-am hotar satul acela. Cu mare greutate am r să-1 fac pe un cioban bătrîn să înţ criminal, nici francmason, nici n< voială să-mi închirieze un colţişor dea puţin lapte şi un codru de pîi aveam mai mult decît destule, stat team; N-aveam altceva decît evan citeam cînd cuvintele lui Hris'tos d< cînd versurile nemuritoare ale pali bun, răbdător şi liniştit ; dacă pi tinzi şi celălalt obraz, viaţa e c viaţă e în ceruri, îmi dicta cel di iubeşti vinul, femeile şi războiul : pentru a păstra demnitatea şi mîn beşţi viaţa pămîntească, mai bine rege în iad — îmi dicta cel de-al cV

Aheii se ridicau din mintea nu ?M labele marî, cu coapsele păros cu claia de păr lung şi unsuros, d roi. Elena se plimba pe ziduri, radi in lumină, cu tălpile înotînd în s! asupra pe nori, liniştiţi, îşi petrec* oamenii se căsăpeau unii pe alţii. Acolo, în singurătate, mi-am ; sul celpr două Sirene. Le-ram ascu rele lor au lăsat urme în măruntaie jind'u-mă la fel de puternic şi nu a ar trebui să-mi las oasele.

Afară ningea, prin fereşti-cădeau fulgii de zăpadă şi acopei In fiecare dimineaţă treceau turm tăiăngiîe lor. Săream din pat şi ui rite de zăpadă, odată cu oile, schii spre sărăcie, despre mureau. Niciodată n-am auzit un bine, nu vorbeau decît despre sărai care mureau...

groaznic, cu ,. să înduri ! minte, voiam să-rr iă-mî petrec iarna cele din ă nu eram ni< h. şi a căzut la î n coliba lui şi să . ■ care zi. Lemr rara sobei şi ci elja şi pe Homer -oire şi umilim; grecilor.,Să .' eşti o palmă să ii criăciune, adevăr a iii puteri : d 'şi să fii ui bătească, să v :lav pe pămînt dei :a. străbunul Grecie aheii cu nasul ă cu bărbile ascuţiş, rinei a vin şi a u; I pură şi nemuritoare e, şi zeii tronau de-limpul privind cs ,

cerii urechea la . undouă, tihea-mele.

amîndouă iam ia umbra i

i mă uitam cum iţenia cătun i i ezindu-mt n. pe cărările acope-: va cuvinte c'J spre oile cînd ceva Erig şi despre

250

Intr-o bună zi totul s-a acoperit cu un. covor gros de Tâoadă oamenii s-au închis în case, din cînd în cînd ta-nga unui catîr răsuna în văzduhul încremenit. Clopotul a început să bată cu glas trist peste sat, cineva treipa să fi murit. Prin fereastră am văzut corbi flămînzi Wma târcoale pe deasupra satului. Făcusem focul, căldura mâ cuprindea duioasă ca o mamă ; mă simţeam fericit. Şi atunci, deodată, ca şi cum bucuria era o înaltă trădare şi un mare păcat, un plîns s-a auzit înlăuntrul meu — un plîns liniştit, disperat şi blînd aşa cum o mamă îngînă un cînţec de leagăn pentru copilul ei mort,

Nu era prima oară cînd auzeam acest plîns lăuntric ; . n trist, plînsul.se liniştea puţin,- se auzea ca un îndepărtat zumzet de

albine ; cînd eram fericit, plînsul nea fără să-1 pot opri. Strigam înfricoşat : Cine plînge une ? Din ce pricină ? Cu ce am

greşit ? Se lăsa noaptea : mă. uitam la foc şi mă ţineam tare, )iam să mă lamentez ; de ce-aş fi plîns ? Nici o tristeţe nu-mi

apăsa sufletul, era linişte- şi caid, aerul din ţărănească mirosea a salvie şi a gutui, stăteam lîngă i şi citeam din Homer — eram fericifc Sînt fericit S Ce-mi lipseşte ? Nimic ! Ei bine, cine

plînge înlăuntrul meu ? Ce vrea ? Ce vrea de la mine ?

O clipă am crezut că aud o bătaie în uşă, m-am dus să văd, dai- nu era nimeni. Cerul era senin de tot, stelele

străluceau ca nişte cărbuni aprinşi, ra-am aplecat şi am căutat pe potecuţa acoperită de zăpadă, la lumina stele

lor, să văd dacă nu descopăr, cumva, urme de paşi ome- • neşti : nimic. Cu auzul încordat ascultam ; un cîine urla

a^moarte la* marginea satului, văzuse moartea vîslind peste zăpezi. Un cioban bătrîn, zdravăn, care părea nemuritor,

căzuse într-o prăpastie cu două zile'înainte şi o zi. în treagă s-a chinui dea sufletul, tot satul striga la

lorcarturile dinainl .iţii ; acum tăcea ; şi nu se mai a decît lătratul jalnic al cîinelui său.

umlf^'6

Să

fi%murit> mi-am zis înfiorat. Moartea mă

ea de mînie, cuvintele de mîngîiere despre judecata de Şi despre viaţa viitoare nu, aveau putere să mă se- ;, ,

ar" P ită parte, n-aveam forţa, necesară să

251

M-am cufundat iar în Homer căutînd refugiu pe ge-j nunchii străbunului ; versurile nemuritoare au început bă se tălăzuiască şi să mă izbească în tîmple. Peste veacuri, auâm vuietul stîrnit de zei şi de muritori bătîndu-se eu lanţile, o vedeam pe Elena care se plimba încet pe zidul. troian, înconjurată d~e bătrînii cetăţii şi, văzînd-o, mă străduiam să" uit, căci eu. mă gîndeam la moarte. O, îmi-ziceam, dacă inima omenească ar fi atotputernică, să poată lupta cu moartea ! De-ar fi ca Măria Magdalena. femeia pierdută, să-î poată învia pe cel iubit !

Eram copleşit de durere. Vai. cum aş putea şi ou să-1 înviu şi să mă eliberez ! El era, simţeam eu, cel mort în măruntaiele- mele, el era cel care plîngea. Se lupta să învie, dar nu putea fără ajutorul omului, iată de ce plîngea cu lacrimi amare înlăuntrul meu. Gum să-1 salvez ■ şi £ă fiu izbăvit ?

Bunicul meu s-a îmbarcat pe vasul lui de pirat şi a trecut printre strîmtori să distrugă vasele turceşti, con-siderîndu-i pe turci şi pe evrei deopotrivă răspunzători de răstignirea lui Hristos ; şi-a vărsat mînia şi s-a simţit uşurat de podară. ,Tatăl meu- şi-a depăşit spaimele în acelaşi fel, i-a atacat pe pagini şi, întorcîndu-se noaptea de la luptă, a. atîrnat turbanele duşmanilor creştinătăţii . în casa noastră sub icoana celui răstignit. Astfel s-a uşurat de povară şi 1-a simţit, în felul său, pe Hristos înviat în inima sa". Tata a fost un luptător şi lupta a fost calea sa de mîntuire.

Dar ce făceam eu, urmaşul neamului nostru ?

Uneori, în Creta, sus, în munţi, se întîmplă, deşi rar,' să se nască un slăbănog într-o familie de căpcăuni. Părintele său se tot uită la el şi nu poate să înţeleagă cum naiba a ieşit acel molîu din măruntaiele lui. îi adună la sfat pe ceilalţi fii cărora le-a dat viaţă, să vadă ce să facă cu el „E o ruşine pentru neamul nostru, spune bătrînul, ce să facem cu el, băieţi ? Păstor nu poate fi, cum ar putea să se repeadă să prade o stînă ? Luptător EU poate fi, o să-i fie milă să ucidă. E o ruşine pentru spiţa noastră : haideţi să-1 facem dascăl."

Vai, eu eram dascălul familiei noastre. „De ce să txw împotrivesc ? N-aveam decît să mă resemnez. Chiar daca

252

ă duceam la lupt-. gea tot timpul i

d laţele lumii. Zdrenţele atîrn

furui bordeiului macedonean, in ca

cuse ;ri aifce

I ii. Din cînd în cînd se auzea un pan

unj ie, un glas de om, dar totul reinl în m j nu se mai auzea decît liniştea...

Am îndesat un buştean în foc şi un braţ cu crer dafin ca să miroasă frumos şi rri-am aplecat iar a iui Homer, dar nu mă mai gîndeam nici la ahei, r troieni şi nici la zeii din Olymp, imaginea seăldi soc prin faţa mea ca un fluture şi a pierit. Şi' iar mi-am auzit plînsul lăuntric... ■ .

Capul îmi era plin -de imaginea învierii, o uşoat .rte blîndă fierbinţeală îmi făcea pleoapele grele şi sîn- gele începuse să-mi bată mai tare în tîmple. La fel ca atunci cînd bate vîntul cu putere şi norii se destramă, se unesc, se prefac în oameni, în animale, în corăbii, tot astfel şedeam ghemuit lingă foc şi în mintea mea viziunea se c >a şi se prefăcea în chipuri omeneşti înveşmîn- tate în'patimă, şi vînt. Dar curînd chipurile astea se diş-x

persau'în mintea mea ca rotocoalele de fum şi vorbele, la început nesigure, apoi tot mai impetuoase şi mai ferme, veneau să închege ceea ce era de neînchegat.' Am înţeles : vîntul generator care trecea prin măruntaiele mele adusese samînţa, devenită embrion, care lovea cu piciorul în dorinţa de a ieşi în lumină.

Mi-am luat pana, ,am început să scriu şi să mă golesc —

să nasc. • N-am început de la capăt; Magdalena a răsărit, cea dmtîi,

nerăbdătoare, aievea, scăldată, în lacrimi, cu părul despletit. înainte de a se face ziuă s-a ridicat dintr-un salt, îi văzuse pe-Rabi în'vis. Ca vînătorul ce îşi ademeneşte prada, a început să-1 cheme :

?' ne ! Nu~mi pot ridica fruntea

niresmat. Ridkă-te, inimă,

253

in

şi loveşte pămînţţil să se deschidă ! Umerii mei de ţarină sînt două aripi,

zorile se lasă aşteptate şi trupul e atît de greoi! Nu te grăbi, suflete, dâ-mi răgaz să mă înveşmînt şi să plec. Uite, mă gătesc ca o mireasă, Palmele şi tălpile mile-ajn făcut cu roşu,

ele mi le-am dat uşor cu negru, miram, unit spurtceneîe cu un semn în frunte. Pentru că aşa cum iubirea bate la poarta pămîntidui, cerul măreţ bate blînd în pieptul meu şi se apleacă să primească Cuvîntul, cu bucurie şi cu jale, ca pe un bărbat. Şi cînd pe poteci înflorite ajung la mormîntul tău iubit, ca o femeie părăsită de iubitul ei iţi cuprind genunchii palizi, Niciodată să nu mă mai părăseşti... 'Iţi voi vorbi şi-ţi voi cuprinde genunchii... Deşi toţi'te-au trădat, tu nu vei muri ' pentru că în pieptul meu port apa vie,, eu îţi voi da să bei şi ie vei ridica iar pe pămlnt, şi vei merge cu mine în păşunile verzi... Ca o pasăre cuprinsă de dragoste voi cînta pe o ramură de migdal iarna, ciripind în extaz . cu ciocul înălţat spre înaltul cerului pînă cînd creanga va înflori l

Nu mai puteam dormi, mă grăbeam ; acum, cînd purile se întrupaseră pentru o clipă, voiam să am timp să

le dau forţă prin cuvînt ■— apostolii, Magdalena, Hristos ; a care se materializa, ficţiunea care devenea ad

tul care se aşezase pe cea mai înaltă ramură a spe- ■ i ii cînta...

După cîteva zile şi cîteva nopţi, manuscrisul întn ediei se întindea

pe genunchii mei, eu îl' ţineam uşor,! :um-o mamă îşi ţine

pruncul după ce i-a dat viaţai

Postul cel mare Începuse şi se apropiau Paştii. Am început să mă plimb pe afară, pe cîmpie, lumea se prefăcuse într-un paradis ;

zăpezile Olympului străluceau in lumina soarelui în vreme ce. Iu poale, cîmpiile erau acoperite de verdeaţă. Rîndunelele se întorceau şi.

ca suveicile în războiul de ţesut, izvodeau eîntecc în aer ; florile mp albe şi galbene străpungeau, pămîntul cu cap-:le lor micuţe, se

îndreptau spre lumina soarelui, spre a de deasupra.. Cineva răsturnase pietrele de pe mor-lor lor : înviaseră. Cineva ?... Cine ?! Fără

îndoială, eu cel cu nenumărate chipuri : uneori -floare sau re, alteori lăstar de vită de vie sau spic de grîu.

plimbam pe cîmpiile înflorite şi simţeam o ame- blîndă care deplasa timpul şi spaţiul în care trăiam,

i mă plimbam prin Palestina, nu prin Grecia... :oîo va trebui să merg ! Să văd şi să ating trupul

i al Palestinei, nu să mă bucur de ea doar în închi- străbătînd munţii şi cîmpiile.din Grecia. Să-i "respir

t! cald, să calc pe pămîntul său... Da, trebuie să plec ! Î acolo o să găsesc ceea ce în van am căutat pe Mun-

Athos. iar a început să bată un vînt de plecare prin mintea . Oare cît timp va

mai bate ? Dea Domnul să bată pină la moarte ! Ce bucurie să laşi pămîntul de sub picioare în urmă şi să pleci ! Să tai sforile care te

leagă de certitudine şi să porneşti ! Să priveşti în urma ta şi să vezi. oamenii şi munţii pe care îi iubeşti cum se îndepărtează \ Săptămîna

patimilor se apropia, în întreaga creştină-Hristos va fi iar răstignit, cele cinci răni nemuritoare se vor redeschide şi inima — Măria Magdalena — va lupta iarăşi cu moartea^Ce fericire să descoperi că ai o inimă da copil, să poţi suferi în zilele acelea, să nu poţi mînca, să nu do mii... să

descoperi' că primăvara intră prin ferestrele deschise ale casei, să'fii îndrăgostit de e fată, e /'prima ţa dragoste. Să fii foarte tînăr, să

tremuri erezînd icătuieşti unindu-ţi buzele cu o femeie pe deasupra ului Domnului...

închis pe Homer al meu. am sărutat mîna ne- a bunicului, fără să îndrăznesc să-1 privesc drept

; nu-efa şi mă temeam de el pentru că ştiam

255-

foarte bine că în clipa aceea ii trădam : îl lăsam în urnj mea şi călcam pe urmele rivalei sale. biblia.

Nici cerul, nici pămîntul nu se treziseră încă ; doar un cocoş pe acoperiş îşi întindea gîtul spre răsărit şi in,' voca soarele, noaptea durase prea mult !

Ca şi cum mă temeam că străbunul meu rn-ar putea auzi, am deschis uşa pe furiş, ca .un hoţ, şi am luat-o spre port avînd de gindr să plec, O mulţime de bărbaţi şi de femei veniseră de prin sate îmbarcîndu-se spre Palestina,' să se închine la sfîntul mormînt. Nu" voi uita niciodată seara îmbarcării mele — blîndeţea, dulceaţa, milostivire^ ei. Cădea o burniţă blîndă, plină de milă şi dacă ţi-ai fi înălţat ochii să priveşti cerul

-, ai fi

putut vedea fata imensităţii scăldată în lacrimi:

Pe vapor şi pe punte se aşterneau chilturi unsuroase, pături multicolore ; bătrînele se înghesuiau, îşi desfăceau coşurile şi molfăiau, mirosea a icre de peşte şi a ceapă. Printre ei se,afla un băţrîn cu obrajii rumeni, cu părul lung, cărunt, care se legăna înainte şi înapoi şi citea viaţa lui Hristos cu voce joasă, cîntată...

Toate bătrînele înveşmîntate în negru suspinau, dădeau din cap, ascultau cu o profundă emoţie în vreme ce rumegau fără zgomot, în linişte, ca oile. Dumnezeu, în inimile lor simjble, se întrupa iar, era crucificat şi din nou îi mîntuia pe oameni. Un tînăr cioban, cu spatele întors către femei, şedea rezemat, ascultînd atent şi cioplind cu briceagul un cap de pasăre în capătul bîtei sale...

Am lăsat Marea Egee în urmă şi ne apropiam de Ori ent. La dreapta se întindea nevăzută Africa, Ciprul era în stînga noastră, la orizont. Marea, în flăcări, strălucea, doi fluturi zburau pe deasupra parîmelor. O păsărică flă mândă care se ţinea de noi s-a repezit şi a înhăţat unul. O yfată palidă şi delicată a ţipat, iar cineva i-a spus : „Aşa e dat să fie". -

Ne apropiam de ţara scăldată în soare, unde odată,! demult, o flacără a ţîşnit dintr-un sărman bordei, o flacără care a pîrjolit şi. a făcut să renască inima omenească. Astăzi viaţa e iar într-o stare de decădere. la fel ca acum două mii de. ani, dar problemele care distrai

256

neîncetat echilibrul dintre minte şi immă sînt mai complicate, soluţiile mai dificile şi mai sîngeroase.

Atunci, ni s-a trimis un mesaj simplu şi mîntuirea s-a întins pe pămînt ca o primăvară ; mesajul acesta simplu şi blînd nu mai există. Acelaşi mesaj ar fi în stare sa ne salveze şi azi — cine ar putea spune ?

S-a lăsat noaptea, m-am dus să mă culc, dar în cală, dedesubt, s-a dezlănţuit o dispută violentă şi am tras cu urechea. Cineva, un bărbat tînăr judecind după glas, condamna cu tărie infamia şi injustiţia vieţii economice şi sociale de atunci. Masele sînt înfometate în vreme ce mai marii şi puternicii huzuresc, femeile se vînd, preoţii nu mai au credinţă ; raiul şi iadul sînt amîndoua aici. pe pămînt, viaţa de apoi nu există, aici trebuie să găsim dreptatea şi fericirea... Se auzeau strigăte : „Da, da, are dreptate !" „Focul şi securea !" Doar unul a îndrăznit să obiecteze, l-am recunoscut după inflexiunile cîntate ale vocii, era diaconul care călătorea cu noi, dar vocea lui era acoperită de rîsete şi de strigăte.

Stăteam ridicat pe pernă şi ascultam cu lăcomie : stîna asta de oi mi se părea o nouă catacombă în care sclavii se adunau să conspire pentru a arunca iarăşi lumea în aer. îmi era frică. Ne duceam să ne închinăm feţei blînde şi familiare a lui Dumnezeu — atît de chinuit, atît de plin de speranţă în viaţa cea veşnică. Bătrînele îi duceau pîine sfinţită, daruri de argint, luminări, lacrimi şi rugăciuni ; sus, la clasa întîi, necredincioşii făceau politică cri dormeau, fără griji, în vreme ce dedesubt, în cală, se ridica glasul mulţimii înfometate.

O lume era în pericol ; o altă lume, aspră, făcută din^ durere şi din flăcări, se ridica clocotind de viaţă din tărînă şi^ din inima omului

; ascunsă bine în adîncul alei, călătorea pe toate vapoarele şi se răspîndea.

A doua_ zi dimineaţa se zărea ţara făgăduinţei — la nceput o linie îndepărtată între cer şi mare, abia vizibilă .n ceaţa lăptoasă ; apoi coamele joase ale munţilor din ludeea, mai întîi suri, apoi

albaştri, în cele din urmă snăl-aaţi în lumina puternică a zilei. Bătrînele s-au ridicat, şi-au strîns bocceluţele şi s-au învelit în broboadele lor

ivr' -ÎŞi

f?

ceau c™ce şi plîngeau.

Nisip, livezi cu pomi fructiferi, femei oacheşe şi grase. Per

* ghimpoşi, curmali... Urcuşul spre oraşul sfînt în

- Raport către El Greeo II 257

ţi c

îl

autobuzele ce gîfîiau. Deodată toate inimile au început să bată cu putere ; ziduri, creneluri, porţi fortificate, miros de mirodenii, de fructe putrede, djelab-uri albe, voci aprige, guturale ; umbrele tuturor profeţilor ucişi înviau din ţărînă, pietrele prindeau viaţă şi strigau, toate însîn-gerate.

Ierusalim !

Nici nu îndrăznesc, nici nu doresc să-mi reamintesc această săptămhră. ...Cu fiecare noapte eram tot mai aproape de zorile sfinte ale zilei de Paşti. Templul învierii zumzăia ca un stup uriaş ; mirosea a ceară de albine şi a sudoare de om emanată de subsuorile asudate, albe, oacheşe, negre, ale femeilor şi bărbaţilor care dor-miseră în noaptea aceea sub bolţile templului, aşteptînd clipa regenerării universului, cînd lumina sfîntă va izvorî din momim tul lui Hristos. Un miros iute de ceară şi de ulei rînced. Sub sfintele icoane, în căni se fierbea cafeaua iar mamele îşi dezgoleau pieptul să-şi hrănească pruncii. Negresele îşi unseseră părul cu seu, care se topea şi le făcea să miroasă a oaie, iar negrii emanau o insuportabilă duhoare de ţap.

Pelerinii soseau val după val, umplînd templul pînâ la refuz. Unii se urcau pe coloane, alţii încălecau băncile din strană, se urcaseră în amvonul femeilor, ochii aprinşi, transfiguraţi erau pironiţi spre mica raclă din mijlocul bisericii din care în orice clipă putea izvorî lumina sacră.

Abisinieni şi beduini, negri cu fes, cu djelab-uri multicolore şi ochi urduroşi, aprinşi — toate neamurile de pe pămînt — strigau, rîdeau şi suspinau ; un tînăr a leşinat, l-au ridicat şi l-au aşezat, ţeapăn ca un lemn, în curte ; un preot maronit, bătrîn si slab, înveşmîntat în sutană albă ca zăpada şi o eşarfă roşie, a căzut lat pe pavajul de pia-tră, cu spume la gură.

Deodată mulţimea a amuţit, se vedeau ochi aprinşi. A apărut patriarhul înveşmîntat în aur şi, în tăcere, singur, s-a îndreptat spre racla sfîntă din mijlocul bisericii. Mamele îşi ridicau copiii pe umeri ca să poată vedea, felahii stăteau cu gurile căscate. Fiecare secundă cădea ca o piatră pe creştetele noastre, atmosfera era încordată, aerul era întins şi vibra ca o darabană. Iată, o seîn-teie a ţîşnît de sub baldachinul"sacru şi patriarhul a păşit

258

. ainte cu un mănunchi de luminări albe, aprinse, în mînă. într-o fulgerare de secundă templul a fost inundat de uS pînă jos de flăcări. Toţi cei de faţă, ridicînd luminările albe, s-au îndreptat spre patriarh să primească lumină ; îşi vîrau mîinile în flăcări şi îşi frecau feţele şi pieptul, femeile ţipau,, bărbaţii au prins să danseze. Toţi se îndreptau spre ieşire strigînd.

Templul a rămas gol ; vuietul înspăimîntător, mulţimea frenetică, zdrenţele multicolore, toate îmi păreau un vis exotic, dar, uitîndu-mă la podea, m-am convins că această viziune fusese reală, pentru că jos, pe pavajul de piatră, erau rămăşiţele certe ale extazului : coji de portocale, sîmburi de măsline şi sticle sparte.

Am ieşit în curte să respir aer curat, voiam să plec spre munţii pustii, golaşi, ce se aflau în faţa mea şi să mă plimb să nu raai văd nimic, nimic altceva decît soarele, luna şi pietrele.

In vreme ce mulţimea, cuprinsă de beţie, se înfier-bînta în jurul meu şi credincioşii năvăleau transportaţi, chemîndu-1 pe Hristos şi poruncindu-i să se ridice din morm'int, eu m-am stăpînit şi nu i-am permis inimii să se îmbete ; sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public. Dar îndată ce am rămas singur, am strigat : trebuie să merg în pustiu ! Acolo suflă un vînt arzător, mă voi dezbrăca şi-1 voi lăsa să mă ardă...

Aş fi vrut să văd prăpastia care s-a căscat să înghită cele două oraşe păcătoase. Marea Moartă : stînci roşie-tice, gri, galbene, fumegau ca un soare de foc, gelatinos, scurgîndu-se pe deasupra lor, tot astfel suflarea fierbinte a vîntului îmi umplea gura şi sufletul de nisip. Pietrele luau foc, nici o floare, nici o picătură de apă, nici un ciripit de pasăre, nici un sunet care să-1 întîmpine pe trecător, ori să-1 alunge. Suspendat deasupra mea era Dumnezeu, numai el, ca o sabie. Dumnezeul ăsta nu e mstos, mă gîndeam înfiorat, nu e bun, n-are vorba blinda ca fiul Măriei ; e Iehova, teribilul antropofag ; i-am căutat pe unul şi am dat de celălalt. Cum aş putea sa scap dintre hotarele întunecate şi de nepătruns ale tăcerii sale ?

259

Pe măsură ce deşertul mă înghiţea, capul îmi lua foc, ii rugam pe Dumnezeu să mi se arate şi să-mi vorbească. Nu el mă făcuse om ? Nu era omul un animal care punea întrebări ? Ei bine, eu întrebam, el putea să-mi răspundă ' ti vorbeam încet în vîntul arzător : „Doamne, am mărturisit eu, trec printr-un moment greu, ce să fac ? Pune un cărbune aprins în gura mea, un cuvînt, un simplu cuvînt care să-mi aducă mîntuirea. Iată de ce am coborît în această fîntînă seacă, în această fîntînă orbită de prea multă lumină — să vorbesc cu tine. Arată-te !"

Am aşteptat şi iar am aşteptat, dar nimeni nu mi-a răspuns.

încă din copilărie, cînd citeam vieţile sfinţilor în casa părintească, ardeam de dorinţa de a pune piciorul pe pămîntul pe care păşeam acum, ardeam de dorinţa de a păşi pe ţărîna şi pietrele călcate de Hristos şi de a-i auzi glasul. Am avut întotdeauna ceva să-i spun, şi mai am încă, îi va fi, oare, milă de mine ? Ar trebui să-mi răspundă ! Pe măsură ce lumea înaintează, îşi schimbă întrebările, neliniştile şi diavolii.

Vorbeam singur şi mergeam înainte, respiram acelaşi aer al deşertului, făcut din flăcări şi nisip, pe care profeţii l-au inspirat şi l-au primit în măruntaiele lor. Am ajuns la marginea hăului şi Marea Moartă strălucea în faţa mea, nemişcată şi cenuşie ca plumbul topit, cu o apă vîscoasă, gelatinoasă, plină de smoală şi, îndreptîndu-se spre Palestina printre trestii şi tamarisc, curgea verde-albăstruie apa Iordanului. Cete de oameni, în cămăşi lungi, îşi făceau semnul crucii ; un preot psalmodia pe malul rîului în timp ce ei se cufundau în apa sfîntă şi deveneau hagii.

Pe mal se înălţase o tavernă, sub un acoperiş de trestie. în vremea asta un gramofon vechi miorlăia răguşit amanele orientale, proprietarul tavernei, rotofei, cu djelab-ul acoperit cu pete de grăsime, frigea ficat de pasăre şi însoţea gramofonul cu vocea lui groasă.

Am grăbit pasul, m-am dus pe ţărmul înveninat al Mării Moarte şi am intrat iar în deşert, cu ochii uimiţi, aprinşi, fixaţi asupra apelor lipsite de viaţă, de parcă mâ străduiam să descopăr pe fundul apei cele două oraşe

260

gemene scufundate. Şi cum mă uitam, un fujger galben mi_a trecut prin minte, am înţeies : un pas atotputernic călcase în picioare, plin de mînie, cele două oraşe, So-dorna şi Gomora, scufundîndu-le.

...Mă simţeam înfricoşat. Uneori mi se părea că So-doma şi Gomora erau însăşi lumea de azi cu puţin înainte de trecerea Atotputernicului peste ele. Mă gîndeam că grozavii paşi se aud deja apropiindu-se.

M-am oprit pe o dună joasă de nisip şi m-am uitat timp îndelungat la apele blestemate luptîndu-mă să smulg de la sînul lor otrăvit fermecătoarele oraşe pline de păcate. As fi vrut să strălucească iar pentru o clipă în lumina soarelui, atît cît să le zăresc, apoi, cu o simplă bătaie a pleoapelor, să dispară iar.

Sodoma şi Gomora se înclinau pe ţărmul rîului ca două prostituate şi se îmbrăţişau ; bărbaţii se cuplau cu alţi bărbaţi, femeile cu alte femei, bărbaţii se cuplau cu iepe, femeile cu tauri. Au mîncat pe săturate din pomul vieţii şi al cunoaşterii. Au sfărîmat idolii sacri şi au văzut că nu sînt altceva decît lemn şi piatră ; sfărîmîndu-şi ideile au văzut că sînt vorbe goale. Au ajuns tot mai aproape de Dumnezeu şi au zis : „Acest Dumnezeu nu e părintele fricii, e fiul fricii", şi nu le-a mai fost frică da el. Pe cele patru porţi ale oraşului au scris cu "litere mari, galbene : „Aici nu există Dumnezeu". Aceasta înseamnă că nu există stavilă pusă instinctelor, nici răsplată pentru bine, nici pedeapsă pentru rău, nici virtute, nici ruşine, nici dreptate ; înseamnă că noi toţi sîntem lupi şi lupoaice în călduri.

Dumnezeu s-a mîniat şi 1-a chemat pe Avraam. — Avraame ! ~ Porunceşte, Doamne !

. 7- la-ţi oile, cămilele, cîinii, servitorii şi servitoarele, *&-ţi soţia, fiul şi pleacă ! Pleacă, aşa am hotărît.

— Pe buzele tale, Doamne, „aşa am hotărît" înseamnă »te voi ucide".

, "—^Mintea lor e prea îndrăzneaţă, inima lor prea se DUcură, pîntecele lor e prea sătul, m-am săturat de ei. îşi

ac case din fier şi piatră de parcă ar fi nemuritori; fac

cuptoare, aprind focuri şi topesc metalele. Am întins un

261

deşert ca o lepră pe faţa pământului pentru că aşa am vrut. Oamenii ăştia din Sodoma şi Gomora irigă deşertul, îl îngraşă şi îl prefac în grădini. Nemuritoarele elemente, apa, fierul, piatra şi focul sînt de acum sclavii lor. M-am săturat de ei ! Au mîncat din pomul cunoaşterii, au cules merele şi acum vor muri.

— Toţi, Doamne ? — Toţi, nu sînt eu atotputernic ? — Nu, Doamne, nu eşti atotputernic pentru că eşti drept,

nu poţi face nimic nedrept, necinstit ori absurd. — Ce poate şti unul ca tine ce e drept ori nedrept, cinstit

ori necinstit, logic ori absurd, voi viermi făcuţi clin ţărînă, hrăniţi cu ţărînă şi făcuţi să vă întoarceţi în ţarină ? Ţelurile mele sînt de nepătruns, dacă le-ai cunoaşte te-ai înfricoşa.

— Tu eşti domn în ceruri şi pe pămînt, ţii viaţa şi moartea una lîngă alta în aceeaşi palmă şi tu alegi. Sînt un vierme, nimic altceva decît ţărînă şi apă, dar tu ai suflat asupra mea şi din apă şi ţărînă ă ieşit sufletul, aşadar voi vorbi. Sînt mii de oameni aici, în Sodoma şi Gomora, care mănîncă, beau, se gătesc, rîd şi îşi bat joc de tine ; sînt mii de minţi aici care se umilă ca nişte şerpi şi îşi împroaşcă veninul cu un şuierat spre cer. Şi totuşi, s-or găsi patruzeci de suflete drepte printre ei. Şi pe ei vrei să-i arzi, Doamne ?

— Nume ! Vreau nume ! Cine sînt cei patruzeci ? — Şl dacă ar fi'douăzeci de suflete drepte, Doamne ? :— Vreau nume ! îmi desfac degetele să-i număr.

— Şi dacă ar fi zece suflete drepte, Doamne ? Dacă ar fi cinci ?

— Avraame, ţine-ţi gura neruşinată. — Fie-ţi milă, Doamne ! Nu eşti numai drept, eşti şi bun.

Ar fi vai de noi dacă ai fi doar atotputernic, ar ii vai de noi dacă ai fi doar drept, toţi ara fi pierduţi. Dar tu eşti bun, Doamne, şi iată de ce lumea nu se prăbuşeşte.

— Nu te apleca şi nu întinde braţele să-mi cuprinzi genunchii, eu nu am genunchi. Nu începe să te vaieţi, să-mi înmoi inima, n-am inimă ! Eu sînt o bucată dură, solidă, de granit negru, nici o mînă nu mă poate modela., am luat o hotărîre : voi arde Sodoma şi Gomora.

262

_ Nu te pripi, Doamne, de ce te pripeşti cînd e o

chestiune de viaţa şi de moarte. Aşteaptă, am găsit unul !

— Ai găsit ceva scormonind în ţărînă, vierme ? _ Un

suflet drept.

— Cine e ?

_ Fiul fratelui meu Haran, Lot.

Stăteam nemişcat pe duna de nisip şi îmi auzeam tîmplele vuind. Inlăuntrul meu auzeam glasul deşertului întrecîndu-se cu glasul omului. Pentru o clipă mi s-a părut că din aer s-a întrupat Lot, stătea înaintea mea, mî-nios, desculţ, cu barba lungă, cu flacăra cinstei pe frunte. Nu, desigur* nu era Lot din Vechiul Testament, supusul, era propriul meu Lot, un revoltat care nu ascultă porunca lui Dumnezeu, nu fuge să scape, în schimb, cuprins de milă pentru fermecătoarele oraşe ale păcatului, s-a aruncat, din proprie voinţă, în foc, să ardă şi să piară odată cu ele.

— Spune-i că nu plec ! i-a strigat lui Avraam, eu sînt Sodoma şi Gomora, spune-i că nu plec. Nu el mi-a spus că sînt liber ? Nu el mi-a spus — şi se mîndrea cu asta — că m-a creat liber ? Ei bine, o să fac ce-mi place, nu plec i

— Eu mă spăl pe mîini, rebelule, eu plec !

— Drum bun, bătrîne izvor al virtuţii, drum bun, mielul lui Dumnezeu ! Şi spune-i stăpînului tău salutări de la bătrînul Lot ! Şi mai spune-i că nu e nici drept şi nici bun, e numai atotputernic. Atotputernic şi nimic mai mult!

< Apunea soarele, lumina era mai blîndă, tîmplele mi se linişteau. Mă simţeam ca întors dintr-o disperată bătălie, am tras aer în piept şi m-am uitat înapoi. Cum a putut să învie un astfel de rebel din măruntaiele mele ? Era groaznic. Unde oare, în ce străfunduri, departe de Dumnezeu, se ascundea acest suflet sălbatic şi nesupus ? Fusesem lîngă Avraam, piosul şi supusul patriarh. Cum se făcea că acum îl părăsisem, am călcat în picioare scriptura, am creat un astfel de Lot şi am devenit una cu el ? Demonul neruşinat uneltea adînc în mine, aşteptînd să â pierd o clipă cu firea, şi mintea să-şi facă uitate

c»eile, ca

să poată deschide o uşiţă, să salte în lumină

263

şi să înceapă să lucreze cu neobrăzare împotriva lui Dumnezeu, eternul său adversar.

Trebuia să scot demonii din străfundurile fiinţei mele — lupi, maimuţe, femei, virtuţi minore, bucurii minore, succese -•-, să pot rămîne numai o flacără înaită spre ceruri. Prea bine, ceea ce am dorit cu atîta ardoare în copilărie, în casa părintească, puteam să împlinesc acum cînd eram bărbat, ne naştem numai o dată, nu voi mai avea niciodată altă şansă !

Era noapte cînd m-am întors în Ierusalim ; stelele păreau nişte scîntei de foc atîrnate deasupra capetelor oamenilor, dar nimeni, pe străzile sfinte ale Ierusalimului, nu-şi ridica ochii să le vadă, nimeni nu se simţea pierdut de teamă. Marea spaimă fusese cucerită de patimile zilnice, de interesele mărunte, de ghiftuială, de jocul de cărţi, de femei, şi astfel oamenii puteau să măi uite şi să trăiască.

Mă suceam şi mă răsuceam pe salteaua tare şi mă gîndeam că era timpul să iau o hotărîre, să împlinesc ceea ce am presimţit în copilărie, cînd laptele Domnului mai era pe buzele mele.

Pe Muntele Athos un călugăr mi-a luat mina şi s-a uitat în palmă ca să-mi citească soarta. Avea într-adevăr o faţă de ţigan, neagră şi tăbăcită, cu buze groase de ţap şi cu ochi de foc.

— Nu cred în vrăjitoriile tale, i-am răspuns eu rîzînd. — Nu-i nimic, mi-a răspuns el, important e să cred eu. S-a uitat la liniile din palmă, la stele, la cruci, la fie care cută. După ce a studiat-o îndelung, mi-a spus :

— Nu-ţi băga nasul în treburile altora. Nu eşti făcut pentru faptă, stai deoparte. Nu te poţi lupta cu oamenii', lupţi şi la un moment dat ai impresia că duşmanul tău s-ar putea să aibă dreptate şi îl ierţi, orice ţi-ar face după aceea. Înţelegi ?

— Spune mai departe ! i-am zis, şi eram un pic impresionat pentru că, deşi nu mă văzuse niciodată pînâ atunci, călugărul avea dreptate.

S-a uitat iar la mîna mea cu mare băgare de seamă *.

264

_ O să te roadă muite griji, eşti prea neliniştit, îţi pui prea multe întrebări, îţi macini inima ; dar ascultă sfatul meu : nu îi nerăbdător să afli răspunsul ; nu trebuie să-1 cauţi, o să vină el la tine. Ascultă ce-ţi spun şi aşteaptă în linişte, răspunsul o să vină. Lasă-mă să-ţi spun ce mi-a zis cîndva stareţul : un călugăr 1-a căutat toată viaţa pe Dumnezeu şi numai cînd era pe patul de moarte a înţeles că Dumnezeu era acela care îl căutase pe el.

S-a aplecat iar asupra palmei mele. Apoi s-a holbat la mine cu ochii ieşiţi din orbite.

— O să te călugăreşti la bătrîneţe, a zis el, nu rîde, o să te faci călugăr.

Uneori, o falsă profeţie se poate împlini : ajunge să crezi în ea. Mi-am amintit o altă prezicere pe care a fă-cut-o moaşa mea, pe cînd mă privea în lumină : „într-o bună zi copilul ăsta o să ajungă episcop".

Am strigat îngrozit : — Nu, nu, nu vreau să mă călugăresc, şi mi-am tras

mîna de parcă presimţeam pericolul. Uitasem vorbele călugărului şi, deodată, după atîţia ani, în

noaptea aceea, mi-au revenit în minte. Voiam să rîd, dar nu reuşeam. Se pare că vorbele lucraseră în mine tainic toată vremea şi m-au dus exact acolo unde n-aş fi vi ut să merg. Nu-mi mai prea venea să rîd.

Am închis ochii să adorm şi să scap... Am visat că eram un rebel, urmărit pe străzile unui mare oraş ; am fost prins, judecat şi condamnat la moarte. Călăul m-a luat în primire şi m-a pus să merg înainte în vreme ce el venea în urma mea cu securea pe umăr. Am început să fug.

— De ce fugi ? m-a întrebat călăul care începuse să gîîîie.

Mă grăbesc, i-am răspuns eu şi, cum am spus asta, ^ boare uşoară a suflat şi călăul a dispărut, nu era un călău, era un nor negru care s-a făcut nevăzut.

yoiam să merg înainte, dar nu mai puteam ; un munte se malta în faţa mea şi-mi închidea drumul. Era făcut r,

n piatră dură, de cremene şi un steag mare, roşu, fîl-

Ua ™

vîrf. Mi-am zis : dacă vreau să merg mai departe,

ebuie să mă caţăr pe munte. Atunci, Doamne-ajută !

265

Mi-am luat avînt şi am început să urc. Purtam bocanci cu ţinte şi săreau scîntei cînd se frecau de cremene. Urcam, alunecam, cădeam, mă ridicam şi urcam tot mai sus. Cu cît mă apropiam mai mult de vîrf, vedeam că nu era un steag, ci o flacără. Am continuat urcuşul, cu ochii ţintă la pisc.

Mi s-au tăiat picioarele, o clipă am fost gata să mă întorc, dar îmi era ruşine.

— De-acum e prea tîrziu să te opreşti, am şoptit eu: — Nu ţi-e frică ? întreba o voce slaba de femeie din-

lăuntrul meu. — Ba da, mi-e frică ! am strigat eu atît de tare şi cu atîta

spaimă încît m-am trezit. Stăteam culcat' pe pernă, visul îmi atîrna încă de gene ; m-

am tot gîndit, dar n-am fost în stare să-1 tălmăcesc. De ce un rebel ? Am dat din cap : răspunsul vine cînd încetăm cu întrebările, mi-am zis eu, ca să mă liniştesc. Vine cînd întrebarea coboară din creierul limbut şi ne cuprinde inima şi trupul.

„O, dulce izvor pentru cei însetaţi, tu eşti închis pentru cei care vorbesc şi deschis pentru cei care tac. Acela care păstrează tăcerea, o, izvor, vine, te găseşte şi bea." Erau vorbe din bătrîni, cuvinte fără de moarte pe care buzele mele le şopteau cu recunoştinţă în ziua aceea.

O procesiune religioasă trecea pe sub fereastra mea; văzduhul era plin de cîntări şi de miros de tămîie. Deodată am simţit că eram fericit; o hotărîre tainică se cocea în mine, pe întuneric, încă nu o puteam numi, dar aveam încredere în ea.

M-am sculat şi m-am îmbrăcat, apoi am deschis fereastra ; cerul strălucea, străzile erau pline de fel de fel de oameni, toţi grăbiţi. Mirosea a tămîie, a fructe putrede şi era un miros greu, neplăcut, de fiinţe omeneşti. O negresă grasă purta pe cap un coş cu porumb fiert şi îşi striga marfa cu o voce subţire iar dinţii îi străluceau în soare ca nişte briliante. Evrei cu perciuni lungi se furişau pe lîngă zidurile caselor. Preoţi catolici, ortodocşi şi armeni îşi încrucişau drumurile fără să se salute...

Am coborît în stradă şi m-am plimbat prin oraş, vedeam totul pentru ultima oară şi voiam să-mi iau rămas bun. Intr-o "vitrină am zărit o gravură veche reprezentînd

266

Muntele Sinai : Sfînta Caterina stătea în mijloc cu coroana împărătească pe cap ; la dreapta şi la stînga, lipiţi de umerii ei ca o pereche de aripi colosale, erau cei doi munţi, Sinai şi Episteme. într-o mină ţinea o pană, cu alta parcă mîngîia uşor roata care fusese unealta martiriului său. Dedesubt, scris în greaca veche : „Ce valoare au munţii statornici ? De ce se fălesc că sînt plini de verdeaţă, de arbori, de păşuni cu iarbă deasă ? Unul şi numai unul este compact, masiv, pios, adînc, sfînt, onorabil, virtuos, pur, ceresc, spiritual, angelic şi divin, muntele Sinai".

O bună bucată de vreme n-am fost în stare să-mi iau ochii de la gravură ; pe măsură ce mă uitam, eram tot mai sigur că, dacă visul ar fi continuat, dacă n-'aş fi strigat : mi-e frică ! şi dacă nu m-aş fi trezit, muntele pe care urcam s-ar fi prefăcut într-o pereche de aripi. Pentru că muntele, cu totul şi cu totul de cremene din care scăpărau scîntei, era drumul în sus al luptei mele şi, dacă aş fi ajuns pînă la capăt, aş fi prins aripi şi m-aş fi unit cu acel ceva care fîlfîia în vîrf şi care putea să fie un steag roşu, o flacără, ori poate Dumnezeu.

Vise, doruri copilăreşti, preziceri absurde, îmbinate acum cu tabloul din faţa mea care reprezenta Muntele Sinai. Deodată, tainica hotărîre care se cocea în mine s-a conturat.

-— Iată calea ! am exclamat eu. Am descoperit ce am de făcut : o să mă duc în Sinai. Acolo ochii mi se vor deschide !

Deşertul.

SinaY

De multă vreme, Sinai, muntele pe care Dumnezeu s-a arătat, strălucea în mintea mea ca un pisc inaccesibil. înainte de a ajunge la faimoasa mănăstire, treci Marea Roşie, Arabia Petreea, micul port Ea.tho, călătoria lungă cu cămilele prin deşert şi drumul ocolit printre munţii groaznici, inumani, în care neamul evreiesc a gemut în suferinţă atâta amar de vreme.

Galileea, cu graţia ei idilică, cu armonia munţilor, cu marea albastră, cu lacul mic şi fermecător, se întinde zîmbitoare ca un comentariu simplu şi luminos pe marginea Vechiului Testament ; acolo Dumnezeu se arată împăciuitor, îndurător, primitor, ca un om de treabă.

Vechiul Testament m-a tulburat întotdeauna, are un răsunet mult prea adînc în^sufletul meu. De cîte ori-am răsfoit această biblie plină de cruzimi, de răzbunări şi de fulgere, această carte care fumegă la orice atingere ca muntele pe care s-a pogorît Dumnezeu, am simţit o dorinţă arzătoare să mă duc şi să văd piscurile inumane unde s-a născut, să văd cu ochii mei şi să ating totul cu mîinile mele.

N-o să uit niciodată o discuţie pătimaşă pe care am 'avut-o odată într-un parc cu o fată.

— Mi-e silă de poezie, de artă şi de cărţi, am zis eu, toate îmi par lipsite de substanţă, sînt false. Eşti flămînd şi în loc să primeşti pîine, vin şi carne, primeşti lista de bucate s-o înfuleci, exact ca o capră.

Nu ştiu ce mă apucase de eram atît de mînios ; poate pentru că îmi plăcea fata şi nu mă puteam apropia de ea.

268

Fata era palidă, cu pomeţii ieşiţi şi cu gura mare, ca o rusoaică de la ţară. Mă uitam la ea şi mînia îmi creştea. Am rupt un trandafir şi am început să smulg petală cu petală.

— Iată cum sărmanele noastre suflete îşi potolesc foa mea : ca nişte capre.

Fata a clipit ştrengăreşte din ochi şi mi-a răspuns rîzînd : — Vorbeşti prea pătimaş, dar de fapt sînt de aceeaşi

părere. Singura carte adevărată e Vechiul Testament, e făcută din carne şi oase, din el picură sînge. După mine, evanghelia e un ceai de muşeţel pentru creduli şi neputincioşi. Iehova e Dumnezeul meu ; sever, necruţător, învelit cu piei de fiară sălbatică, ucisă de mînă lui, cu securea la cingătoare, un barbar ieşit din sălbăticie. Cu securea îşi croieşte drum spre inima mea şi încearcă să intre.

A tăcut o clipă cu obrajii în flăcări, dar, cum flacăra nu se stingea, a continuat :

— îţi aminteşti cura le vorbea oamenilor ? Ai văzut eum oamenii şi munţii s-au topit în mîinile sale, cum îm părăţiile s-au scufundat sub tălpile lui ? Omul strigă, plînge, imploră, se ascunde în peşteră, se ascunde în vi zuină, caută să scape, dar Iehova e înfipt ca un pumnal în inima lui.

Şi iar a tăcut fata ; am tăcut şi eu, dar simţeam pumnalul înfipt adînc în inima mea.

Din ziua aceea s-a trezit în mine dorinţa de a vedea şi de a ajunge să pun piciorul în albia pe care Dumnezeu a trasat-o în trecerea lui prin deşert ; să intru aşa cum ar intra cineva în vizuina leului. Şi, iată, a sosit ceasul să-mi potolesc setea arzătoare.

Călătoria a fost ca un vis trecător şi încîntător ; de la

Ierusalim la Suez, de la Suez la Ra'itho, portul Arabiei Petreea, de acolo pornind spre Sinai. Munţii erau vineţi,

apa verzuie, portul larg şi deschis, cîteva caice roşii, gal- «ne şi negre se vedeau în port şi cîteva căscioare de-a

Ur>gul ţărmului. Linişte fantastică. Pe chei au apărut două

269

cămile, şi-au întors o clipă capetele spre mare, şovăind, apoi, cu paşi mari, ritmici, au dispărut pe după case,

A venit după mine un vas mic cu pînze albe condus de un călugăr foarte tînăr. Părinţii sinaiţi, cu reşedinţa la Cairo, dăduseră de ştire despre sosirea mea.

Am tresărit cînd am pus piciorul pe nisipul tare, era oare un vis ? Ţărmul era plin de scoici mari, casele erau făcute din lemn pietrificat scos din mare, din corali fosili, din bureţi, din stele de mare şi cochilii de ţestoase uriaşe. Pe chei, la debarcader, cîţiva felahi străluceau oacheşi în djelab-urile lor albe ; o fetiţă neagră ca ciocolata se juca în nisip îmbrăcată într-o rochie de un roşu ţipător.

Ceva mai în spate erau cîteva case europene din lemn, cu verandă, cu umbrele mari, colorate, cu grădini bogate, cu bidoane vechi aruncate alandala. Două englezoaice şedeau într-un balcon înverzit; în deşertul fierbinte arătau tot atît de palide ca după leşin.

Călugărul cel tînăr, care a venit după mine, mi-a explicat că acolo, în Raitho, se ţinea postul de 40 de zile al musulmanilor care se întorceau de la Mecca. Atunci ţărmul pustiu e populat de mii de hagii, se face zarvă mare, cu tobe şi surle, şi hogea stă pe nisip cu picioarele încrucişate şi citeşte din Coran cu glas tare, psalmodiind.

Am ajuns la domeniul pe care cei din Sina'i îl aveau la Raitho. De acolo trebuia să luăm cămilele şi să pornim spre Sinai. O curte largă, jur-împrejur chilii, casa de oaspeţi, o şcoală de băieţi şi alta de fete, cămări, bucătării şi grajduri, iar în mijlocul curţii, biserica. Dar cel mai mare miracol din tot deşertul arab era inima caldă, iubitoare, a arhimandritului Theodosie, stareţul domeniului.

Rar veneau greci în pustietatea lor şi stareţul Theodosie, înalt, impunător, grec înfocat, născut în Tsemes, în Asia Minor, m-a întâmpinat de parcă Grecia însăşi ar fi venit la dînsul.

Ritualul divin al ospitalităţii sacre, atît de bine cunoscut : o linguriţă cu dulceaţă, cafea şi un pahar cu apă rece ; apoi o masă cu o faţă albă, plăcut mirositoare ; bucuria ce strălucea pe chipurile celor care serveau oaspetele.

270

Pe fereastră se vedea Marea Roşie scînteind şi munţii Thebaîd în depărtare, scăldaţi în lumină. Am discutat cu stareţul despre „cei şaptezeci de palmieri" care, după cum spune scriptura, ar fi fost găsiţi în acel mic cătun, de evrei, după ce au trecut Marea Roşie. Am întrebat de „cele douăsprezece izvoare cu apă", de parcă mă interesam de nişte rude iubite care trăiau printre străini. Şi m-am bucurat cînd mi-a spus că pădurea de palmieri există încă şi izvoarele mai curg la vale.

Adeseori, în viaţa mea, am avut parte de o fericire' asemănătoare : după o călătorie obositoare, un pahar cu apă rece, un acoperiş simplu şi plăcut, o inimă omenească trăind neştiută la una din vetrele lumii şi aşteptînd cu căldură nestinsă un oaspete străin. Şi cînd la capătul uliţei apare străinul, o, cum îi tresare inima şi cum se mai bucură că a întîlnit o fiinţă omenească ! în ospitalitate, ca şi în dragoste, e mult mai fericit cel care dă decît cel care primeşte. -

Am mîncat împreună cu stareţul la masa caldă a ospi-talităţii şi am vorbit ca doi vechi prieteni, fericiţi că s-au regăsit. Acolo, în deşert, o mulţime de întrebări se iveau în sufletul lui şi era însetat să primească un răspuns. I-am vorbit despre marile oraşe, despre necredinţa şi suferinţa omului din vremea mea, despre lipsa de ruşine a celor bogaţi, despre mizeria celor săraci, despre neputinţa oamenilor cinstiţi şi despre Marea Revoluţie care avusese loc în Rusia.

— Moscoviţii cred în Dumnezeu ? a întrebat părintele stareţ cu teamă.

— Nu, ei cred în om.

— în viermele ăsta ? a întrebat stareţul cu dispreţ. — Da, în viermele ăsta, părinte Theodosie, am răspuns cu

îndărătnicie, simţind nevoia să apăr acest vierme, u dorinţă satanică punea stăpînire pe mine, şarpele se caţara în pomul cunoaşterii şuierînd. Călugărul asculta

cu lăcomie.

în felul ăsta l-am răsplătit pentru ospitalitate în cel mai nobil

fel cu putinţă : ducînd în ispită inima senină a semitului şi prefăcîndu-i liniştea în teamă.

"V71

Au venit apoi Ta^ma, Mansour şi Aoua : îmbrăcaţi în stra< pestriţe, cu turbane din păr de cămilă pe cap şi cu iatagane lungi la brîu, cei trei conducători de caravană — beduini cu picioare subţiri şi mlădioase, cu ochi ageri de vultur — care urmau să mă însoţească în călătoria ce dura trei zile şi trei nopţi pînă la mănăstire, apărîndu-mă totodată de primejdii. După cum atestă scrierile vechi, „beduinii văd de două ori mai departe decît vedem noi, simt fumul de la o distanţă de trei mile şi-ţi spun exact ce fel de lemn arde în foc, pot deosebi urmele lăsate pe nisip de bărbat ori de femeie şi pot să-ţi spună dacă femeia e măritată, ori dacă e însărcinată..."

Au salutat fără un cuvînt, ducîndu-şi palmele la piept, la buze, la frunte. în fundul curţii se vedeau trei cămile încărcate cu provizii, pături şi un cort pentru călătorie. învăţasen\ între timp cîteva cuvinte arabe, cuvinte absolut necesare în cele trei zile pe care urma să le petrec cu beduinii : cum se spunea pîine, apă, foc şi Dumnezeu.

Cămilele s-au aşezat în genunchi. Ochii le străluceau fără contur, lipsiţi de bunătate. Căpestrele erau împodobite cu ciucuri de păr portocalii şi negri.

— Dă nişte curmale la cămile, a poruncit stareţul şi călugărul cel tînăr s-a şi repezit cu un pumn de curmale.

Eu şi stareţul am căzut unul în braţele celuilalt, gata să ne dea lacrimile.

Am plecat. Nu departe de acest domeniu începea deşertul cenuşiu, mohorît şi sterp. Ritmul sigur şi legănat al cămilei îţi poartă trupul ; sîngele şi sufletul urmează ritmul acestui legănat. Timpul se eliberează de subdiviziunile matematice în care a fost fărîmiţat atît de umilitor de gîndirea seacă şi lucidă a Occidentului. Acolo, legănat de „corabia deşertului", timpul scapă dintre hotarele fixe, matematice, devine o substanţă fluidă şi indivizibilă, o lumină, un vertij ameţitor care preface gîn-dul în reverie şi în muzică.

Lăsîndu-mă ore în şir pradă acestui ritm, am început să înţeleg de ce orientalii citesc Coranul legănîndu-se înainte şi înapoi, de parcă ar sta pe spinarea unei cămile. Ei imprimă astfel sufletului mişcarea monotonă, ameţitoare, prin care marele deşert misterios îi conduce spre extaz.

272

înamtea noastră, cît vedeam cu ochii, st desfăşura o jntinri :e sălbatică, de culoare roşietică, parcă era marea. Cei trei beduini s-au adunat la un loc, şi-au şoptit ceva tainic, apoi s-au despărţit iar. Mergeam înainte ; nu era marea, toată întinderea aceea roşietică era deşertul bin-tuit de furtuni înfricoşătoare, care dădeau dunelor de nisip o culoare roşie. în scurt timp am simţit simunul, nu mai puteam respira. Taema nu mai cînta. beduinii s-au înfăşurat strîns în burnuz, şi-au acoperit gura şi nasul.

Nisipul se ridica în aer, izbindu-ne feţele şi mîinile, făcîndu-ne răni, cămilele se răsuceau pe loc, nu-şi mai puteau ţine mersul legănat. Deşi traversarea încîlcită a durat trei ore, mă bucuram tainic că mi-a fost dat să adaug trăirilor mele şi teribila furtună din deşert.

Soarele începea să apună, furtuna s-a îndepărtat şi ne apropiam, în sîîrşit, de munţi. Rînd pe rînd, deşertul se făcea violet, acoperindu-se de umbre. Taema, care mergea în frunte, a dat semnalul de oprire la popas : „Drr ! Drr !", strigau beduinii. Cămilele fornăiau pe nări ; se lăsau pe picioarele de dinainte, apoi pe cele de dinapoi, făcînd un zgomot de case care se dărîmă.

Am descărcat totul şi am înălţat un cort, punînd mina cu toţii, Aoua a ascuţit o grămadă de ţăruşi de lemn pe care îi sţrînsese cu grijă tot timpul drumului, tot el a făcut şi focul. Mansour a scos dintr-un sac din pai împletit o cratiţă, orez şi unt şi a început să pregătească mîncarea, în vreme ce Taema mesteca făină de porumb cu apă, frămînta aluatul într-un castron cu degetele sale subţiri : a făcut un fel de plăcintă. Pilaful răspîndea o aromă îmbătătoare-; aşezaţi în jurul focului am mîncat, am băut ceai, ne-am aprins pipele şi am fumat uitîndu-ne din cînd în cînd la tăciunii care se stingeau şi la stelele mari şi neliniştitoare care spînzurau deasupra capetelor noastre.

O senzaţie ciudată de fericire îmi inunda trupul şi sufletul, dar încercam să-mi înăbuş pornirile romantice - Arabia, deşertul, beduinii — şi am rîs de tulburarea mea şi de inima care bătea să se spargă.

întins pe spate în cort, am închis ochii şi toate şoaptele înăbuşite, enigmatice, ale deşertului, s-au revărsat

273

peste mine. Afară, cămilele rumegau, se auzea cum scrîş-neau din dinţi ; deşertul întreg rumega ca o cămilă.

A doua zi, în zori, am început călătoria prin munţii dezolanţi, arizi, care urăsc şi resping fiinţa omenească. Din vreme în vreme o potîmiche cenuşie bătea din aripi, scoţînd un sunet metalic, în cuiburile negre de pe stînci ; un corb dădea tîrcoale deasupra capetelor noastre, de parcă voia să adulmece de nu cumva miroseam a stîrvuri ca să se năpustească asupra noastră.

Ziua întreagă, ritmul cămilei şi cîntecul monoton şi adormitor al lui Taema, soarele care cădea peste noi ca un foc ; aerul tremurînd deasupra pietrelor şi capetelor noastre.,.

Mergeam pe drumul pe care 1-a urmat neamul evreiesc înainte cu trei mii de ani în fuga lor din bogata ţară a Egipetului. Sălbăticia pe care o străbăteau fusese teribilul atelier în care neamul lui Israel a fost făurit prin foame, sete şi prin suspine. Cu ochi nesăţioşi mă uitam la fiecare stîncă, intram în văgăunile şerpuitoare, îmi fixam în minte crestele aprinse ale munţilor. Mi-am adus aminte cum odată, pe coasta greacă, am mers ore în şir printr-o peşteră cu stalactite enorme, gigantice semne falice, care străluceau roşii în lumina torţei. Cu mult înainte fusese albia unui rîu larg şi acum rămăsese goală, pentru că rîul îşi schimbase cursul de-a lungul veacurilor. Un gînd mi-a fulgerat prin minte : acelaşi lucru s-a petrecut şi cu văgăuna pe care o străbăteam în bătaia soarelui. Dumnezeu — lehova cel fără de milă — a săpat-o în munte ca să putem trece.

înainte de a fi străbătut sălbăticia, lehova nu-şi definise identitatea, neamul său nu fusese clar definit. Diverşii Elohimi nu alcătuiau un tot, erau nenumărate spirite, răspîndite în văzduh, necunoscute şi invizibile. Ei suflau scmteia vieţii asupra lumii, procreau pogorîndu-se asupra femeilor, azvîrlind tunete şi fulgere, se prăbuşeau asupra pămîntului. N-aveau patrie, nu aparţineau nici unui om. nici unui trib. Dar, cu timpul, s-au întrupat, s-au arătat, mai ales pe stîncile mari, pe înălţimi. Oamenii ungeau stîncile acelea, aduceau sacrificii stropind pietrele cu sînge. Omul era obligat să sacrifice lui Dumnezeu ceea ce avea

274

mai scump — întîiul născut, unica fiică — pentru a afla

îndurare. De-a lungul veacurilor, prin prosperitate, neamul a devenit

mai blînd, mai civilizat ; Dumnezeu a devenit şi el mai blînd, mai civilizat. în loc de oameni, jertfeau animale, Dumnezeu lua înfăţişări mai accesibile : şarpe, vultur, viţel de aur, sfinx înaripat. Şi astfel, în ţara Egipetu-lui, cea bogată şi îndestulată, Dumnezeul evreilor a început sjî-şi piardă vigoarea. La un moment dat s-au ridicat faraonii ostili, i-au dezrădăcinat pe evrei din pămînturile lor bogate şi i-au aruncat în pustiul Arabiei ; a început foamea şi setea, suspinele şi revolta.

Valea aridă, golaşă, inumană, pe care o străbăteam, fusese învelişul teribil al lui Iehova, pe acolo a trecut mugind ca o fiară !

Cum ar putea cineva să înţeleagă cu adevărat neamul evreiesc fără să străbată deşertul îngrozitor, fără să treacă prin această încercare ? Trei zile lungi, nesfîrşite,, am străbătut deşertul călare pe cămile. Gîtlejul îţi sfîrîie de sete, capul ţi se învîrte, mintea ţi se răsuceşte ca şarpele, trecînd prin văgăuna stearpă, îngrozitoare. Cum ar putea un neam să piară cînd a fost făurit, atîta amar de vreme, în cuptorul ăsta încins ? M-am bucurat cînd am văzut stîncile groaznice pe care s-au născut virtuţile evreilor : perseverenţă, voinţă, încăpăţînare, răbdare...

în aceeaşi zi, pe la amiază, am ajuns în sfîrşit la mănăstirea Sinai. Ne-am căţărat pe platoul Midian, la o înălţime de peste 1500 de metri. Noaptea care trecuse am petrecut-o într-un cimitir mahomedan, unde ne-am înălţat cortul lîngă mormântul unui şeic. Se făcuse frig, cortul s-a acoperit cu brumă, întinderea era de un alb strălucitor. Am doborît acoperişul unei colibe dărîmate din cimitir şi am aprins focul; flăcările se înălţau ca nişte limbi de foc, toţi patru ne-am strîns în jurul focului să ne încălzim, cămilele s-au apropiat şi ele cu gîturile întinse Peste noi. Am băut rachiu de curmale şi ne-am făcut un ceai, apoi beduinii au întins un covoraş peste brumă, au

îngenuncheat şi au început să se roage, cu feţele lor înguste, arse de soare, îndreptate spre Mecca.

275

Căzuseră în extaz, feţele lor iradiau. Mă uitam cu respect la cele trei trupuri chinuite şi flămînde, care se mai puteau bucura, mai puteau mînca. Mansour, Taema şi Aoua se înălţau la cer, raiul îşi deschisese porţile ca să intre. Era raiul lor, mahomedan, raiul beduinilor : cu soare, cu cămile albe, cu oi ce păşteau iarba verde, cu corturi pestriţe şi cu femei care şedeau cu picioarele încrucişate în faţa cortului şi rîdeau cu capul dat pe spate, cu brăţări de argint la încheieturile mîinilor şi la glezne, cu ochii făcuţi cu negru, părul vopsit cu hena, cu două aluniţe făcute pe obraz. Mîncarea aburea ; pilaf, lapte, curmale, pîine albă şi un ulcior cu apă rece. Şi acolo erau trei corturi mai înalte decît toate, erau 33 de cămile mai iuţi decît toate şi 333 de femei mai fermecătoare decît toate femeile : corturile, cămilele şi femeile lui Taema, Mansour şi Aoua.

Rugăciunea s-a terminat, raiul şi-a închis porţile, beduinii au coborît pe platoul Midian, au venit lîngă foc şi, fără să spună un cuvînt, şi-au reluat lucrul de fiecare zi. Cît poate să dureze viaţa asta? Or să ajungă în rai, aşa că trebuiau să mai aibă răbdare.

Am întins mîna spre Taema care şedea în dreapta mea şi i-am spus în arabă crezul sîînt al mahomedanilor : „La illaha illa—Hali wa Muhammad rascvĂu—llah l"

1 A tresărit

surprins, de parcă îi descoperisem o taină, cu faţa radiind de bucurie m-a privit şi mi-a strîns mîna.

Am pornit iar. Eu mergeam pe jos, nemaiputînd suporta ritmul monoton, lent, al cămilei. De o parte şi de alta se zăreau munţii de granit roşu şi verde. Cînd şi cînd o pasăre mică şi neagră, cu pene albe la cap, trecea ca o părere pe deasupra capetelor noastre. La capătul drumului a apărut un alt şir de cămile, beduinii scoteau strigăte de bucurie şi ne-am oprit. „Salaarn aleiJcum" — pace vouă — au salutat cei doi cămilari apropiindu-se. Au dat mîna cu beduinii noştri, se aplecau unii spre alţii, obraz lîngă obraz, vorbeau cu voci cîntate, liniştite, prelungin-du-şi salutul. Şi, dialogul simplu, de cînd lumea, a început : „Ce mai faci ? Ce-ţi fac nevestele ? Cămilele ? De

1 „Nu există alt Dumnezeu decît Allah, iar Mahommed e Profetul său."

276

unde veniţi ? încotro vă duceţi ?" Cuvintele „salaam" şi .Allah" reveneau des pe buzele lor şi această întîlnire în deşert avea înţelesul sacru, înălţător pe care îl are întâlnirea dintre fiinţele omeneşti.

îi admir din toată inima pe aceşti copii ai deşertului. Uitaţi-vă numai cum trăiesc — cu cîteva curmale, cu o mînă de făină de porumb, cu o cană de cafea ! Au trupuri vioaie, glezne subţiri de căprioară, ochi de vultur. E neamul cel mai sărac de pe lume şi cel mai ospitalier, chiar dacă sînt flămînzi nu mănîncă să se sature, pun deoparte un pic de cafea, un pic de zahăr, o mînă de curmale să le ofere unui străin. La Ra'itho stareţul mi-a povestit că, odată, o mică beduină se uita la un turist englez care tocmai îşi deschidea autia de tablă cu hrană şi mînca. Englezul i-a oferit o îmbucătură dar ea a refuzat, demnă, şi apoi a căzut jos leşinată de foame.

Beduinul îşi iubeşte cel mai mult cămilele. Mă obişnuisem să fiu atent la Taema, Mansour şi Aoua care ♦ chiteau urechile cu nelinişte la auzul celui mai mic sunet scos de cămile. Se opreau, le aranjau şeile, le cercetau pîntecele şi copitele, strîngeau iarba uscată care se întîmpla să fie la îndemînă şi le dădeau să mănînce. Seara le scoteau şeile şi acopereau cămilele cu o pătură de lînă, apoi aşter-neau pe jos o pînză şi curăţau cu atenţie grăunţele de gunoi. -

Un vechi poem arab aduce laudă însoţitoarei iubite a beduinului :

Pasul cămilei trece prin deşert şi se tot duce... Sigură ca un coşciug de seînduri, crupa fermă —

poartă de fortăr2aţă — Urmele de chingi pe spate sînt lacuri secate

pline de pietricele. Dacă pui mina, atingi o râzătoare. E ca un pod acoperit cu olane, închipuit de

un constructor grec !

Am grăbit urcuşul pe munte, arzînd de dorinţa de a ajunge, în cele din urmă, la mănăstire. Un strop de apă totr-un bazin natural, cîţiva curmali, o colibă de piatră

277

şi ceva mai departe o cruce de lemn fixată în stîncă. Deodată Taema a ridicat braţul în sus :

— Drr ! a strigat el, mănăstirea ! Intr-o vale deschisă a apărut vestita mănăstire Sinaî,

înconjurată de ziduri înalte. Visasem atît de mult clipa asta, încît acum, cînd ţineam în mînă răsplata unui atît de mare efort, nu puteam'să strig, mă bucuram în tăcere. Şi nici n-am grăbit pasul. O clipă am simţit nevoia să mă întorc, mă fulgera, aspră, plăcerea atît de des repetată, de a nu culege fructul dorinţei mele. Dar, un vînticel cald a suflat aducînd cu el mireasma pomilor înfloriţi, omul a triumfat în sufletul meu şi am mers mai departe.

Zăream exteriorul mănăstirii mai clar acum, zidurile, turnurile, bisericuţa, chiparoşii. Am ajuns în livada călugărilor care se întindea în afara zidurilor mănăstirii ; m-am urcat pe gard şi-am văzut măslini, portocali, nuci, smochini, migdali sacri, înalţi, strălucind în soare în plin deşert ! Căldură blîndă, miresme, bîzîit de insecte ; era raiul pe pămînt !

O bună bucată de vreme m-am bucurat de această faţă a divinităţii, de chipul vesel, prieten cu omul, plămădit din pămînt, din apă şi din sudoare. Cu trei zile înainte mă izbisem de o altă faţă, cioplită din granit, groaznică, fără pomi în floare. Mi-am zis atunci că ăsta era Dumnezeu cel adevărat, un foc care arde, un granit dur care nu poate fi modelat după dorinţa omului. Dar, rezemat de gard în grădina aceea înflorită, mi-am amintit cu emoţie cuvintele unui schimnic : „Dumnezeu e fiorul şi blîndeţea lacrimii".

Buddha susţine că sînt două feluri de minuni : ale trupului şi ale sufletului ; eu cred în cele din urmă, nu în ceîe dintîi ! Mănăstirea Sinaî e un miracol al sufletului. Construită în jurul unei fintîni, în mijlocul unui deşert inuman, înconjurată de triburi lacome de pradă care au o altă religie, vorbesc o 'altă limbă, mănăstirea stă dreaptă de patrusprezece secole şi rezistă naturii şi omului care o asaltează mereu. Mă gîndeam plin de mîn-drie că acolo virtutea omului a supus deşertul.

Cu greu mi-am stăpînit bucuria : mă aflam . între piscurile biblice, pe platoul înalt al Vechiului Testament 5

273

La răsărit se întindea Muntele Recunoştinţei, unde Moîse a încrustat şarpele de alamă, în spate erau Munţii Amale-kiţi şi Amoriţi. La nord erau Kedar, Idumeea, Munţii Thaiman pînă la deşertul Moabit. La sud, Capul Pharan şi Marea Roşie. Pe urmă, -spre apus, lanţul Sinai, piscul sfînt, pe care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi, în depărtare, munţii Sfintei Caterina. Grădina mănăstirii strălucea în soare şi zăpadă, măslinii foşneau uşor, portocalii străluceau în frunzişul lor sobru, chiparoşii se înălţau ascetici, negri ca smoala. Mireasma migdalilor înfloriţi venea în valuri, uşoară ca o răsuflare, înfiorîndu-ne nările şi sufletul de bucurie.

Cum fusese, oare, în stare să reziste citadela monahală vîntului care sufla atît de ademenitor ? Vreme de atîtea veacuri cum de nu s-a prăbuşit într-o zi de primăvară ?

Am intrat în mănăstire pe poarta înaltă a citadelei. In mijlocul unei curţi largi era bisericuţa şi lîngă ea o mică moschee cu un minaret zvelt : în cele din urmă, crucea şi semiluna s-au unit. Pe margini, acoperite de zăpadă şi strălucind în albeaţa lor, erau chiliile, camerele de oaspeţi şi magaziile. Trei călugări şedeau şi se încălzeau la soare ; am stat o bună bucată de vreme şi i-am ascultat fascinat : cuvintele se auzeau limpede în marea linişte. Fiecare era nerăbdător să vorbească şi să-şi golească sufletul ; unul povestea despre minunile pe care le văzuse în America — vapoare, zgîrie-nori, femei, lumini orbitoare noaptea ; altul povestea cum se face mielul la frigare în satul lui ; al treilea vorbea despre minunile Sfintei Caterina — cum a luat-o îngerul din Alexandria şi a adus-o acolo, pe vîrful muntelui, unde se vede şi acum urma trupului pe o stîncă.

M-am urcat în turn ca să văd împrejurimile. Un călugăr tînăr, palid, m-a văzut şi a alergat să-mi spună bun-venit. Să tot fi avut 18 ani şi zicea că e din Creta. în lumina soarelui barba lui creaţă şi deasă avea o transparenţă blond-castanie. în timp ce discutam despre îndepărtata noastră patrie, a apărut gîfîind un bătrîn liniştit, plăcut la

chip, de vreo 80 de ani. Cu un picior

în groapă, nu mai

279

avea tăria să dorească nici răul. nici binele, măruntaiele sale se goliseră — aşa cum ar îi dorit Buddha.

Ne-am aşezat toţi trei la soare pe o bancă de lemn. Tînărul a scos o mină de curmale de sub rasă şi mi le-a dat ; încă păstrau căldura trupului său. Bătrînul şi-a pus mîna pe genunchii mei şi a început să-mi spună cum a fost construită mănăstirea, cum a luptat atîtea veacuri. Stînd la soare printre munţii legendari, istoria mănăstirii imi părea simplă şi adevărată ca o poveste.

Mănăstirea a fost ridicată de împăratul Iustinian în jurul fîntînii unde fiicele lui Jetliro veneau să-şi adape oile, chiar pe locul „rugului care a luat foc dar n-a fost mistuit". Iustinian a trimis două sute de familii din Pont şi din Egipet să se aşeze în jurul mănăstirii, s-o slujească şi s-o apere, să fie sclavii ei. Un secol mai tîrziu a venit Mchammed, a trecut Muntele Sinai, urmele paşilor cămilei sale se mai văd .şi azi pe o lespede roşie de granit, gării l-au primit cu daruri care i-au făcut plăcere lui Mohammed — arde-1-ar focul iadului ! — şi l-au făcut să acorde mari privilegii mănăstirii. Acestea au fost înscrise pe o piele de căprioară în vechea scriere arabă ; a pecetluit-o cu palma, nu ştia să scrie. Privilegiile sună astfel : „Cînd un călugăr sinait se refugiază în cîm-pie, ori în deşert, ori în munţi, ori în peşteră, eu voi fi cu el şi-1 voi apăra de toate relele. îi voi apăra pe sinaiţi oriunde vor fi — pe uscat sau pe apă, la răsărit sau la apus, la miazăzi sau la miazănoapte. Ei nu vor fi obligaţi la plata tributului, nu vor fi luaţi ia oaste, nu vor plăti impozitul de locuitor, nu vor plăti dijmă după recoltă. Aripile îndurării vor străluci veşnic deasupra capetelor lor..."

Şi cum vorbea bătrînul, cu glasul venind de departe, şi dădea viaţă munţilor, zidurilor bizantine care mă înconjurau, văzduhul se umplea de^sfinţi şi de martiri. Tînărul cretan de lîngă mine asculta legenda miraculoasă cu gura căscată, căzut în extaz. Jos, în curte, călugării ieşeau din chilii să cîntărească porumbul pe care ii aduseseră arabii. Uşa de la bucătărie era deschisă şi mă uitam pe furiş la masa lungă, încărcată cu homari roşii. Un călugăr,palid, învelit într-o pătură^ cafenie, desena o scoică marină uriaşă.

280

— E părintele Pahomie, a zis bătrînul rîzînd, e cam nebun, sărmanul, tot timpul pictează.

— Şi apostolul Luca a fost pictor, am zis eu vrînd sâ iau apărarea pictorilor.

— E o ispită grozavă, fiul meu — să te ferească Dumnezeu de ea, trebuie să fii apostol ca să rezişti.

Avea dreptate, am tăcut din gură. M-am ridicat şi am coborît în curte, călugării se jucau eu zăpadă ca nişte copii, se bucurau că ninsese, însemna că va fi iarbă în deşert, şi oile şi caprele vor avea ce mînca şi oamenii vor 'avea cu ce să-şi astîmpere foamea.

Au sosit cîţiva oameni dintre cei ce ţineau de mănăstire şi s-au aşezat lîngă zid ; fumau, dădeau din mîini, vorbeau cu glas tare. Printre ei erau şi cîteva femei murdare şi desculţe, îmbrăcate în negru, cu părul făcut conci pe frunte ca oblîncul şeii, cu faţa acoperită, de la nas în jos, cu lănţuguri fragile de care atîrnau scoici şî piaştri de argint. Femeile şi-au desfăcut veşmintele şi au scos la iveală. copiii pe care i-au aşezat pe pietre, dinaintea lor. Cu toţii aşteptau să apară călugării, să le azvîrle de sus porţia zilnică : trei pîinişoare rotunde pentru fiecare bărbat, cîte două pentru femei şi copii. Regula cerea.ca fiecare să vină să-şi primească hrana, aşa că-şi părăseau corturile cu cîteva ore mai devreme, ca să ajungă la timp. Dar aceste pîinişoare nu le astîmpărau foamea, culegeau lăcuste pe care le uscau, le zdrobeau şi făceau din ele pîine.

Eram profund mişcat uitîndu-mă la fraţii aceia îndepărtaţi. De veacuri dădeau tîrcoale zidurilor bizantine şi pîinişoarele, făcute adesea din tărîţe, erau aruncate spre ei ca.nişte pietre. Trăiesc şi mor ameninţînd mănăstirea.

Şi azi, ca pe vremea lui Jethro, numai fetele merg cu oile la păscut ; nimeni nu le face vreun rău. Cînd doi tineri se iubesc, se furişează noaptea, în taină, şi se duc în nunţi. Fata îngînă un cîntec, tînărul cîntă din fluier Şi nu se ating unul de altul. Apoi băiatul coboară şi încearcă să cumpere fata, se duce şi se aşază în faţa cortului viitorului socru, vine şi fata, el îşi scoate burnuzul şî-o acoperă cu el; vine şi tatăl băiatului, apoi şeicul. Cei doi părinţi ţin o frunză de palmier şi-o rup în două. Tatăl

281

fetei zice : „Vreau o mie de lire pentru rata mea", „O mie de lire !, exclamă şeicul, dar fata merită două mii, şi mirele e gata să dea mai mult... De hatîrul meu, însă, mai lasă cinci sute." „De dragul şeicului, răspunde tatăl fetei, mai las cinci sute." în vremea asta mai vin, pe rînd, şi alte rude care se aşază cu picioarele încrucişate în faţa cortului. Şi atunci unul se ridică : „Mai lasă o sută, de dragul meu". „Şi încă o sută", zice altul. „Şi încă cincizeci..." „Mai lasă încă douăzeci şi cinci..." Pînă cînd, în cele din urmă, se ajunge la preţul de o liră. în acel mo-ment, femeile care zdrobesc porumb într-un colţ încep să îngîne : „la... la... la... la..." Tatăl fetei se ridică : „De dragul femeilor care zdrobesc porumbul, îmi dau fata pentru o jumătate de liră". Apoi toţi mănîncă, beau şi dansează, în ziua nunţii fiind foarte darnici. De mii de ani obiceiurile deşertului au rămas nestrămutate.

Tînărul din Creta a venit la mine şi mi-a spus : — Sfinţii părinţi vă aşteaptă în sala de primire. Pof

tiţi, vă rog. Vreo douăzeci de călugări stăteau în marea sală de primire

a oaspeţilor. Se uitau la mine curioşi. Cît pe ce să le sărut mîna la toţi, dar erau prea mulţi, aşa că m-am gîndit că ar fi prea obositor şi am sărutat numai mîna stareţului. Uscat şi sever, stătea în mijlocul lor, fără să rostească un cuvînt. Şi iarăşi cafeaua, linguriţa cu dulceaţă, paharul cu vin de curmale, vorbele vechi, pline de căldură : De unde vii ? Cine eşti ? Fii binevenit !

Stareţul, un stejar bătrîn ars de fulgerul Domnului, se uita la mine, dar eram sigur că nu mă vedea, ochii începuseră să-i slăbească, nu mai distingea clar lumea văzută, acum o vedea numai pe cea nevăzută. Se uita la mine şi vedea dincolo de mine marile oraşe, „lumea" care se tăvălea în păcat şi vanitate, în neruşinare şi moarte.

I-am spus că trecusem printr-o criză şi-i ceream îngăduinţa să stau cîteva zile la mănăstire, ca sufletul meu să se poată limpezi şi să ia o hotărîre.

— Vrei să-1 găseşti pe Dumnezeu ? m-a întrebat sta reţul. Am înţeles că atunci mă vedea pentru prima oară, înainte se uitase pur şi simplu la mine.

282

. — Aş vrea numai să-i aud glasul, am răspuns eu, să-mi spună pe ce cale să apuc ; numai aici, în pustiu, sufletul ţi poate auzi glasul.

— In pustiu pot fi auzite fel de fel de glasuri, a zis stareţul, şi mai ales două care pot fi uşor confundate : al lui Dumnezeu şi al diavolului ; fii cu băgare de seamă, fiul meu.

în sală de primire au intrat doi călugări să-1 vadă şi să-1 salute pe noul pelerin. Unul era amfitrionul, rotofei, cu barba creaţă, cu nişte ochi albaştri plini de veselie, meseria lui era să aibă grijă de oaspeţi ; celălalt avea un zîmbet ironic, plictisit, era înalt, cu mustaţă, cu favoriţi şi cu sprîncene albe. ca neaua, avea nişte mani cu degete lungi şi uimitor 'de albe. Nu vorbea cu mine, mă privea pur şi simplu rîzînd cu ochii săi sclipitori. Rîzînd sau bă-tîndu-şi joc de mine ? In clipa aceea nu reuşeam să înţeleg, dar cîteva zile mai tîrziu am înţeles.

Stareţul s-a ridicat, mi-a întins mîna şi a zis : — Să dea Dumnezeu să poţi găsi în pustiu ceea ce

ai căutat zadarnic prin lume. Un călugăr s-a repezit să-i deschidă uşa şi a dispărut cu un mers

încet şi greoi. Amfitrionul a venit la mine : — E vremea mesei, veniţi, vă rog, în refectoriu.

Călugării şedeau în jurul unei mese lungi, iar stareţul stătea în capul mesei. Călugărul care servea a adus mîn-tearea — crabi fierţi şi legume, pîine şi o ulcică cu vin pentru fiecare. Fraţii au început să mănînce, nici unul nu vorbea. Dascălul s-a urcat într-un amvon mai înalt şi a început să îngîne tîlcuiri pe marginea textului evanghelic : întoarcerea fiului risipitor.

De multe ori, în alte mănăstiri, am trăit acest ritm liturgic din vremea mesei ; în felul ăsta se acordă mesei sensul său profund mistic. Un rabin zicea undeva : „Mîn-cînd, omul virtuos îl eliberează pe îngerul ce se află în bucate".

Dascălul psalmodia pe nas parabola fiului risipitor : suferinţele şi umilinţa îndurată departe de casă, cum a Ptâncat roşcove ca porcii şi cum într-o bună zi, ■nemaipu-tînd îndura, s-a întors la tatăl său..

283

în toiul acelei profunde stări de spirit a evlaviei creştine, mă gîndeam : într-o altă mănăstire adaptată la revolta şi la neliniştea spirituală de azi, se va citi un finai răsunător pe care un contemporan frămîntat l-ar adapta : fiul rătăcitor se întoarce obosit şi învins, în liniştea casei părinteşti. în aceeaşi noapte cînd s-a întins să se culce în patul moale, uşa se deschide şi fratele său mai mic intră. „Vreau să plec, zice el, casa părintească mă înăbuşă." Auzind acestea, fratele care abia se întorsese se bucură, îşi îmbrăţişează fratele şi începe să-i dea sfaturi, ce şi cum să facă, încotro s-o apuce îndemnîndu-1 să fie mai curajos şi mai mîndru decît el şi să nu se mai întoarcă niciodată la „staulul" părintesc (aşa numea el casa părintească), îşi însoţeşte fratele pînă la poartă, îi strînge mîna gîn-dindu-se : „Poate el va fi mai tare decît mine şi nu se va mai întoarce."

Cum aş putea să uit cea dintîi noapte petrecută în citadela aceasta din pustiu ? Tăcerea era fantomatică, se înălţa în jurul meu de parcă aş fi căzut într-o fîntînă seacă, apoi deodată a devenit sonoră şi inima a început să-mi bată cu putere :

— Ce cauţi aici, în casa mea ? Nu eşti nici pur, nici cinstit, ochii tăi caută cînd la stînga, cînd la dreapta, nu mă încred în tine. Eşti gata să trădezi în orice clipă, credinţa ta e un mozaic de necredinţe. N-ai înţeles că Dumnezeu se află la capătul fiecărui drum, veşnic te grăbeşti, eşti veşnic descurajat şi la calea jumătate te întorci şi-o apuci pe alt drum. Oamenii obişnuiţi nu văd sirenele şi nici nu le aud cîntecul în văzduh ; orbi şi surzi ei stau îngrămădiţi în cala pămînteană şi vîslesc. Dar cei aleşi, căpitanii, aud o sirenă — în sufletul lor — şi o urmează vitejeşte. Ce altceva crezi că ar putea face astfel ca viaţa să merite osteneală ? Bieţii căpitani, care nu aud cîntecul sirenei şi nu vor să creadă că e adevărat, se apără prin prudenţă şi laşitate, toată viaţa judecă pro şi contra, pe o baianţă foarte şubredă. Şi Dumnezeu, neştiind ce să facă cu ei, nu-i trimite ca podoabă iadului, nici în armata de îngeri a raiului, ci dă poruncă să fie spînzuraţi cu capul în jos, în văzduh, între desfrîu şi integritate.

284

Apoi glasul a tăcut, aşteptam cu obrajii roşii ca focul de ruşine şi de mînie. Şi atunci de undeva — mă întreb dacă nu era chiar pustiul ? — am căpătat putere să-mi înalţ capul rebel şi să mă împotrivesc :

— Am mers pînă la capăt şi la capătul fiecărui drum am descoperit abisul.

— Ai descoperit propria ta neputinţă de a merge mai departe. Abisul e numele pe care îl dai lucrurilor pe care nu le poţi învinge. Nu există nici abis, nici capăt de drum, există doar sufletul omului care, în funcţie de curajul sau de laşitatea sa, dă nume lucrurilor. Hristos, Buddha, Moise, toţi au descoperit abisul, dar ei au înălţat un pod şi au trecut peste abis. De% veacuri turmele de oameni îi urmează trecînd peste abis.

—- Una e să devii erou prin decizie divină, alta e prin luptă. Eu unul mă lupt.

Un rîs înfricoşător a izbucnit lîngă mine, apoi înlă-untrul meu.

— Erou ? Eroismul înseamnă să te supui unui ritm care îl transcende pe cel individual. în ce te priveşte eşti plin de nelinişte şi de revoltă. Incapabil să domini haosul din tine şi să creezi Verbul pur, tu te lamentezi în auto-jbstificări : „Vechile forme mă încorsetează..", dar dacă te duci mai departe cu gîndul şi cu fapta vei putea ajunge k hotarele eroice în care alte zece suflete asemănătoare sufletului tău îşi vor găsi tihna. Dacă vei lua bineştiutele simboluri religioase vei ajunge la propriile tale trăiri religioase şi vei descoperi ceea ce cauţi fără să ştii...

— Eşti nedrept, nu cunoşti mila. Te-am auzit, o, glas fără îndurare, de fiecare dată cînd mă opream la o răscruce de drumuri să-mi aleg calea.

— Şi mă vei auzi întotdeauna : de cîte ori vei încerca să fugi.

— N-am fugit niciodată, am mers veşnic înainte, părăsind tot ceea ce am iubit cu inima frîntă în două.

— Şi cît timp vei mai face aşa ?

— Pînă cînd voi ajunge în piscul meu ; acolo mă voi

odihni.

— Nu există nici un pisc ; există numai înălţimi; nu ex

istă odihnă, există numai o luptă continuă. De ce te

285

miri ? De ce te uiţi cu ochii ieşiţi din orbite ? încă nu mă cunoşti ? Tu crezi că e glasul lui Dumnezeu, nu-i aşa ? Nu, sînt glasul tău. Călătoresc tot timpul cu tine, niciodată nu te părăsesc. Ferească sîîntul să te las de unul singur ! într-o bună zi am ţîşnit cu mînie din adîncul fiinţei tale şi mi-ai dat un nume care îmi place şi-1 păstrez. Sînt tovarăşa ta de călătorie, Tigroaica.

Glasul a tăcut. L-am recunoscut şi m-am liniştit. De ce să-mi fie teamă de tigroaica asta ? Doar călătorim mereu împreună, vedem şi ne bucurăm de toate împreună, de oraşe, de femei, de idei. Cînd ne întoarcem în chilia noastră, încărcaţi de trofee şi plini de răni, tigroaica îşi caută locul cu ghearele în creştetul capului meu, unde se află bîrlogul ei. Mi se lipeşte de creştet, îşi împlîntă ghearele în creierul meu şi, împreună, fără să vorbim, cugetăm la toate cele văzute şi tânjim după toate cele nevăzute.

Ne bucurăm că întreaga lume, văzută şi nevăzută, e un mister profund, de nepătruns, de neînţeles, mai presus de raţiune, mai presus de dorinţă, mai presus de certitudine. Stau la taifas cu Tigroaica, tovarăşa mea de drum, şi rîdem de noi care sîntem atît de aspri, atît de blînzi şi atît de nesăţioşi. Rîdem de nesaţul nostru, deşi ştim sigur că într-o seară vom muşca din ţărînă şi atunci ne vom sătura pentru totdeauna.

O, suflete, o, tovarăş al meu de călătorie, Tigroaico, ce bucurie să trăieşti, să iubeşti pămîntul şi să priveşti moartea neînfricat l

M-am sculat în zori, nerăbdător să mă plimb prin deşert. Luceafărul de ziuă veghea încă, o lumină palidă învăluia crestele munţilor, potîrnichile se treziseră şi muntele, cu piscul sîînt pe care a coborît Iehova, răsuna de cîrîitul lor. Cerul s-a luminat, zăpada de la poale se topise şi se scurgea în nisip, dar sus, pe munte, zăpada strălucea roşietic în cele dintîi raze ale soarelui. Nici urmă de glasuri, de apă, de iarbă verde. O solitudine inumană, nisipul şi cerul.

într-un astfel de pustiu pot trăi doar două feluri de oameni : nebunii şi profeţii. Acolo, mintea se clatină, nu de frică ci de o teamă sacră ; îşi pierde cumpăna... Numai

286

în pustiu se nasc sufletele aprinse, nesupuse, care se revoltă împotriva lui Dumnezeu şi stau neînfricate înaintea lui, * şi acolo mintea străluceşte ca veşmintele Domnului...

A doua zi, împreună cu părintele Agapie şi cu părintele Pahomie, pictorul, arn urcat pe „vârful sfînt , citadela rîpoasă în care Moîse a stat faţă în faţă cu Dumnezeu şi a vorbit cu el. De departe acest lanţ de munţi abrupt de tot pare o coamă de mistreţ.

...Şi cum urcam cele 3.000 de trepte care duc de la poalele muntelui în vîrf, am trecut pe sub o poartă boltită săpată în stîncă. în clipa în care omul tremura de teama de a atinge piscul, un duhovnic aştepta în prag şi îi asculta mărturisirea. Cel care urca pe muntele Domnului trebuia să aibă mîinile curate şi sufletul pur, astfel îşi pierdea viaţa. Astăzi, pragul e pustiu, mîinile sînt murdare şi sufletele păcătoase pot trece fără frică pentru că piscul nu le mai ucide.

Am trecut şi noi. Mai sus, deasupra noastră, era peştera în care profetul Elias a avut viziunea sa măreaţă.

Iată cum se naşte spiritul. După furtună, după cutremur şi după foc : un vînt blînd şi răcoros ; tot astfel se naşte şi în vremea noastră. Trecem prin vremuri de cutremure, focul se apropie şi poate (cînd oare ? peste cîte generaţii ?) va sufla iar un vînt blînd şi răcoros.

Ceva mai sus, părintele Pahomie s-a oprit şi ne-a arătat o stîncă.

— Aici a şezut Moîse în ziua în care evreii s-au luptat cu ămaîekiţii. Atîta vreme cît ţinea braţele înălţate, evreii câştigau, dar cînd obosea şi le cobora, erau puşi pe fugă.. Atunci doi preoţi, Aaron şi Hur, şi-au înălţat braţele pînă cînd, în cele din urmă, ultimul duşman a fost zdrobit cu tăişul săbiei.

în sufletul naiv al lui Pahomie aceste legende aveau <$ semnificaţie fără echivoc, stătea cu ochii holbaţi de uimire,' de parcă vorbea despre monştri sacri — dinozauri şi megateri — care rătăceau încă prin munţi, şi puteau fi văzuţi numai de cei cu sufletul curat.

287

Slab şi uscat, părintele Agapîe mergea în frunte cu O vioiciune tinerească. Nu vorbea ; iritat de pălăvrăgeala lui Pahomie, era nerăbdător să ajungă în vîrf.

Cînd am pus piciorul pe muntele sfînt am tresărit; ochii mei n-au avut parte pînă atunci de o privelişte atît de extraordinară, atît de plină de tragism. Dedesubt, Ara-bia Petreea cu munţii de purpură, în depărtări lanţul de munţi albaştri ai Arabiei Felix şi marea verde, strălucitoare ca o peruzea. La apus, deşertul fumega în soare şi, dincolo de el, departe, în spate, munţii Africii. Aici, mă gîndeam eu, sufletul unui om mîndru sau disperat descoperă înţelesul ultim al fericirii.

Am intrat în bisericuţa de pe vîrful muntelui. Pahomie a început să zgîrie pereţii cu unghiile în căutarea urmelor vechii fresce. A arătat triumfător spre coloanele mici, bizantine, ale ferestrelor şi, mîndru, m-a chemat să văd simbolul duhului sfînt, cei doi porumbei cu ciocurile unite. Se chinuia să reconstituie viaţa de odinioară, ne-vrînd s-o lase trecutului. Acolo, pe vîrful unde Dumnezeu s-a pogorît în chip de flacără, spiritul lui de arheolog mă Irita. M-am întors spre călugăr şi l-am întrebat :

— Părinte Pahomie, cum ţi—1 închipui pe Dumnezeu ? Mi-a aruncat o privire perplexă. Apoi, după ce s-a

gîndit o clipă, mi-a răspuns :

— Ca pe un părinte care-şi iubeşte copiii.

— Ce ruşine ! am strigat eu, aici pe vîrful muntelui Sinaî ai curajul să vorbeşti astfel despre Dumnezeu ? N-ai citit scriptura ? Domnul e o „flacără mistuitoare".

— De ce-mi spui mie asta ?

— Ca să-1 laşi să mistuie tot trecutul. Urmează focul divin, Pahomie, şi nu aduna cenuşa,

— Ascultă-mi sfatul şi nu te mai osteni singur să înţelegi ce este Dumnezeu, a zis părintele Agapie, deschi-zînd gura în sfîrşit, nu te apropia de foc, te vei arde, nu dori să-1 vezi pe Dumnezeu, căci vei orbi.

A dezlegat sacul pe care-1 purta în spate şi a scos doi porumbei fripţi, doi crabi, cîteva nuci şi curmale, o plosca cu rachiu de curmale şi o pîine mare de făină de grîu.

— Haideţi să mmcăm.

288

Ne->*m adus aminte deodată cît de flâmînzi eram cu toţii '• sm

Pu$

merindele pe o bancă de piatră în locul unde . paşii lui Moîse mai pot fi văzuţi, după cum se spune : o adîncitură ce seamănă cu un sicriu de copil mic. Uitând de porumbeii de piatră cu ciocurile unite, Pahomie s-a aruncat asupra porumbeilor fripţi cu o foame de lup. Rar ara văzut un om repezindu-se atît de lacom cu ochii, cu iminile, cu dinţii, adumnd toate oscioarele care rămăseseră, îngrămădindu-le în faţa lui şi apoi rozîndu-le.

— Au înviat porumbeii, părinte Pahomie, am zis eu rîzînd, du-te în bisericuţă şi-o să vezi că nu mai sînt acolo.

— Rîzi tu, rîzi, a zis Pahomie, dar totul se poate-ntîmpla. — Da, şi dacă duhul sfînt ar fi un porumbel, î-ai mînca şi pe el !

a exclamat Agapie căruia nu-i plăcea deloc lăcomia celuilalt. Şi-a făcut cruce, şi s-a uitat peste deşert oftînd.

— De ce oftezi, părinte Agapie ? l-am întrebat eu vrînd să aflu mai multe despre călugărul aspru care, în ciuda vîrstei, urcase muntele atît de uşor.

■ — Cum să nu oftez, fiul meu, a răspuns el, cîtă vreme Huinile, picioarele şi sufletul îmi sînt pline de noroi ? Vine în cele din urmă şi ceasul în care trebuie să mă înfăţişez înaintea Domnului cu astfel de mîini şi de picioare, cu un astfel de chip ! Mîinile îmi sînt pline de sînge oicioarele îmi sînt pline de noroi, cine o să mi le spele ?

— Hristos o să facă asta, părinte Agapie, a zis Pa homie ca să-1 încurajeze, altfel de ce ar mai.fi coborît pe pămînt ? Trebuie. să te rogi : „Doamne Isuse Hristoase, iată mîinile mele, iată picioarele mele, ţi le dau ţie spre curăţire".

Am rîs, oare asta era treaba lui Dumnezeu, să ne spele picioarele ?

Pahomie s-a simţit jignit.

— De ce rîzi ? a întrebat el.

— Dacă-rni dai voie, părinte Pahomie, am zis, îţi voi răspunde cu o parabolă. Trăia odată în Arabia un rege >>e viclean. în fiecare dimineaţă îşi aduna sclavii,

289 19 — Raport către El Greco «■

http://mai.fi/

înaintea zorilor, şi nu-i lăsa să înceapă lucrul pînă cînd nu-i poruncea soarelui să răsară. într-o zi a venit Ia, el un înţelept bătrîn şi i-a zis : Nu ştii că soarele nu aşteaptă porunca ta să răsară ? Ştiu, bătrîne, ştiu. Dar, ia spune-mi, ce fel de zeu ar fi acela pe care n-aş putea să-î fac unealta mea ?... înţelegi, părinte Pahomie ?

Dar în timp ce vorbeam, Pahomie a mai descoperit un pic de carne pe un oscior şi rodea înainte fără să răspundă.

M-am întors spre Agapie ca să schimbăm subiectul.

■— Cum de te-'ai călugărit, părinte Agapie ?

— Cum m-am călugărit ? Nu eu am vrut, Dumnezeu a vrut. Cînd am împlinit douăzeci de ani m-a cuprins teribila dorinţa de a îmbrăca rasa, dar diavolul mi-a pus beţe în roate. Ce piedici ? mă vei întreba. Iată ce piedici : afacerile îmi mergeau, bine, cîştigam frumos. Şi ce în seamnă să cîştigi bani ? înseamnă să-1 uiţi pe Dumnezeu. Eram antreprenor de construcţii, făceam poduri, case, drumuri, cîştigam bani cu nemiluita. Cînd o să pierd ce-am cîştigat, îmi ziceam eu, mă fac călugăr. Dumnezeu s-a îndurat de mine ; am jucat la bursă şi am pierdut pînă şi cămaşa de pe mine. Doamne, fii lăudat, mi-am spus : am tăiat sfoara c'are mă lega şi am plecat. Ştii cum se taie sfoara unui balon ca să se înalţe spre cer ? Exact aşa cum am părăsit şi eu lumea.

Faţa lui palidă a prins culoare ; îşi aducea aminte cum a scăpat de lume şi se simţea fericit.

■— Aşa am ajuns aici. Nu ştiam încotro să merg ; Dum-nezeu, în bunătatea sa nemărginită, m-a luat de mînă şi m-a adus aici. Am venit, dar aveam prea multă forţă ; mi te uita la mine aşa, acum am îmbătrînit, m-am topit şi m-am uscat ca o smochină. Pe-atunci, sîngele îmi fierbea în vine, nu puteam sta cu mâinile în sîn, fără să fac nimic, rugăciunile nu mi-au adus alinarea, aşa că am început să lucrez. Am făcut drumuri. Toate drumurile care duc aici sînt ale mele. Datoria mea e să fac drumuri, pentru asta m-am născut. Dacă o să mă duc în rai o să merg pe un drum făcut de mine.

Apoi, bătîndu-şi joc de speranţa lui, începu să rida :

— Pfui, raiul ! Asta-i calea spre rai ?

290

Pah'omie, îngreunat de prea multă mîncare, pe jumătate adormit. învelit într-o pătură groasă, a auzit ce-a spus la urmă Agapie şi a deschis ochii :

__ O să ajungi în rai, Agapie, a zis el cu blîndeţe, o să ajungi acolo... Nu-ţi face griji.

Agapie rîdea pe înfundate. La tine, bineînţeles, totul e minunat, nu ţi-e frică

de nimic. Iei o pensulă şi culori, pictezi raiul şi intri în el. par cu mine cum rămîne ? Eu fac drumuri tot mai departe de rai ! Ar trebui să fac un drum care să ducă drept la poarta raiului, că altfel nu văd cum o să intru acolo. Face fiecare ce poate.

S-a întors spre mine. — Dar dumneata, cum stai ? — Eu ? Eu sînt deja în rai. în mintea mea raiul îmi pare un

munte înalt cu o bisericuţă în vîrf ; şi, lîngă bisericuţă, o bancă de piatră, pe bancă o ploscă cu rachiu de curmale, doi porumbei fripţi, o mînă de nuci şi de curmale ; şi doi oameni cumsecade drept tovarăşi, cu toţii împreună vorbind despre paradis.

Dar Pahomie tremura de frig, s-a înfăşurat şi mai strîns în pătură şi s-a ridicat ; buzele îi erau vinete. S-a aplecat, a luat plosca şi a tras o duşcă din rachiul rămas pe fundul ei.

— Pentru numele lui Dumnezeu, haideţi să mergem înapoi. O să îngheţăm aici. Şi, spunînd asta, a început să coboare.

Noaptea, singur în chilie, păstrînd înlăuntrul fiinţei mele imaginea deşertului, am răsfoit Vechiul Testament. Citeam atent Vechiul Testament, acel rug care a luat foe fără să fie mistuit, şi mi se părea că intrasem în înfricoşa-toarea văgăună pe care Iehova a săpat-o printre munţi ca să poată trece. Biblia mi se părea un lanţ de munţi cu o mulţime de piscuri de unde profeţii îmbrăcaţi în zdrenţe, legaţi cu sfoară la brîu, coborau lamentîndu-se.

Şi cum stăteam aplecat peste Biblie şi săltăm de pe Un pisc pe altul, răsfoindu-i paginile, mi-am adus aminte de fata care odată-mi-a vorbit impresionant despre tînă-

rul „cu părul roşu şi

ochi frumoşi" pe care Dumnezeu 1-a ales să fie rege, înciuda voinţei oamenilor. Bă triaul pro-

291

fet Samuel, care s-a împotrivit lui Dumnezeu, dar a fost o iucărie în mîinile sale, mi-a umplut sufletul de tristeţe. Ca să mă liniştesc am luat pana şi am început să scriu, învăţasem să mă închin în faţa acestui mod laş de a-mî descînta tristeţile...

Cu viziunea omului care s-a împotrivit în zadar voinţei Domnului, somnul m-a furat şi eu m-am lăsat, fără să spun nici o rezistenţă, în mîini nevăzute. De aceea noaptea de care m-am temut atîta a trecut cu bine, fără vise.

în zori am coborît în curte, ameţit de somn. Călugării treceau uşor ca nişte umbre şi dispăreau unul după altul te» bisericuţă. Am intrat şi eu cu dînşii înăuntru să ascult slujba de dimineaţă şi m-am ghemuit în utrnnfi. Două făclii ardeau sub iconostas — nu era nici o altă lumină —, âar am zărit în întuneric chipul sever al lui Frist.os şi Saga el chipul blând şi îndurerat al Fecioarei. Mirosea a ceară şi tămîie, crenguţe de dafin de la Paşti mai zăceau încă pe pardoseala de piatră.

Ce fericire, ce izolare ! îmi ziceam, să fii departe de lumea care se tăvăleşte şi urlă ! De ce să zbor de aici, încotro să mă duc oare, de ce să mă complac în interese-mărunte, în bucurii mărunte ? Scoica se afla acolo, şî „mărgăritarul cel mare" se afla într-însa. Va trebui să-mi stapînesc trupul, să-mi strunesc sufletul, să curăţ pomul de uscăturile care seacă puterea coroanei ; să rămână mimai coroana,, să se înalţe. Am în faţa mea un mare luptător, trebuie să-1 urmez ; el se caţără pe un teribil urcuş, trebuie să urc alături de el...

Din tinereţe, neliniştea mea dinţii şl izvorul tuturor tristeţilor şi bucuriilor a fost lupta neîncetată şi nemiloasă între spirit şi trup.

în mine sălăşluiesc forţele imemoriale 'ale diavolului ; în mine sălăşluiesc de asemenea forţele imemoriale ale lui Dumnezeu, iar sufletul meu a fost cîmpul "de bătaie în care aceste două armii s-au întâlnit şi au intrat în conflict.

Chinul a fost cumplit. îmi iubeam trupul, şi n-aş fi vrut să piară ; îmi iubeam sufletul, şi n-aş fi vrut să se înjosească. M-am luptat să împac aceste două fiinţe potrivnice, creatoare, să le fac să înţeleagă că nu sînt duşmani,

292

ci confraţi, să se bucura împreună şi să mă bucur şi eu de propria lor armonie.

Fiecare om e pe jumătate zeu, pe jumătate om, e deopotrivă trup şi suflet. Lupta aceasta izbucneşte în fiecare dintre noi în acelaşi timp cu dorinţa de împăcare. De cele mai multe ori, această luptă e inconştientă şi de scurtă durată, un suflet slab nu rezistă mult timp ispitelor trupului, se îngreunează, devine parte trupească şi încetează să mai lupte. Dar în oamenii responsabili, care stau zi şi noapte cu ochii fixaţi asupra datoriei supreme, conflictul între trup şi spirit izbucneşte nemilos şi poate dura pînă la moarte.

Trece prin cer şi pe pămînt, prin inimile noastre, prin inima fiecărui lucru trăitor, un suflu uriaş. Un strigăt puternic. Viata care zace în plante ar vrea să-şi continue somnul nemişcat lîngă apele stătătoare, dar în ea se aude strigătul care o scutură cu putere din rădăcini :

— Ieşi afară, du-te pe pămînt ! Umblă ! Dacă planta ar putea să gîndească, să raţioneze, ar striga : — Nu vreau, de ce îmi porunceşti? îmi ceri impo

sibilul ! Dar strigătul neîndurător o scutură din rădăcini şi strigă : — Ieşi afară, du-te pe pămînt, umblă ! Astfel strigă de mii de veacuri şi, iată ! ca rezultat al

dorinţei şi al luptei, viaţa părăseşte arborele imobiL se eliberează.

Se nasc animale — viermi — clădindu-şi casa în noroi şi în ape :

— Ne place aici, zic ei, avem linişte, siguranţă, nu ne clintim de aici !

Dar teribilul strigăt se înfige fără milă în măruntaiele lor. — Ieşiţi din noroi, ridicaţi-vă, renaşteţi în forme noi ! ■— Nu vrem I Nu putem ! — Voi nu puteţi, dar eu pot, ridicaţi-vă ! Si iată, după mii de veacuri, omul şi-a făcut apariţia,

tremurînd pe picioarele sale nesigure. Lumea e un centaur, cu copitele de cal înfipte în pă-Siînt,

iar trupul, de la piept pînă la cap, muncit şi chinuit

293

de strigătul neîndurător. Mii de veacuri s-a luptat să se smulgă, ca o sabie, din teaca sa animalică. Se luptă acum — şi asta e noua lui bătălie — să scape din teaca sa ome-nească. Omul se întreabă cu disperare :

— Încotro să mă îndrept ? Am ajuns pe culme şi dincolo e abisul...

Petrecîndu-mi zilele în izolare evlavioasă, sufletul meu s-a liniştit, părea să fi găsit răspunsul dorit ; nu mai puneam întrebări, eram sigur. Totul — de unde venim, încotro mergem, care e scopul nostru pe pămîn-t — îmi apărea extrem de simplu, de sigur, în locul acela de izolare, încet-încet, sîngele meu prindea un ritm evlavios. Utrenia, liturghia, vecernia, psalmii, soarele care răsărea dimineaţa şi apunea seara, stelele care atârnau ca nişte candelabre în fiecare noapte deasupra mănăstirii : toate apăreau şi dispăreau, se supuneau eternelor legi şi făceau sîngele omului să pulseze în acelaşi ritm paşnic. Lumea mi se părea un arbore, un plop uriaş, iar eu eram o frunză verde cu codiţa fragilă, atîrnînd pe o creangă. Cînd vîntul trecea printre crengi, eu săltăm şi dansam odată cu pomul.

îmi întrebam sufletul, îl întrebam neliniştit : Crezi ? Crezi cu întreaga fiinţă? Eşti pregătit ?

Voiam să mă supun unui ritm auster, să mă înrolez sub steagul

care pornise să cucerească speranţa supremă, să mă îmbarc şi eu pe corabia argonauţilor printre creştini, printre eroii abstinenţi, nevoiaşi şi puri ; am înăl ţa catargul roşu şi vinul mistic al Euharistului va ţîşni din arborele mare al corăbiei, iar noi am naviga ca nişte piraţi să furăm lîna de aur. a nemuririi ! Voiam să triumf şi eu asupra tri-vialităţii, asupra plăcerii şi a morţii.

în fiecare zi mă plimbam ore în şir prin deşert, conştient că o hotărîre ascunsă se cocea îniăuntrul meu, o hotărîre căreia încă nu îndrăzneam să-i dau un nume. Cînd mă întorceam seara îi găseam pe călugări ieşiţi afară âin chilii ; căldura de peste zi se domolise şi respirau răcoarea nopţii care se lăsa.

Solitudinea e fatală oricărui suflet care nu e cuprins de o mare

patimă. Dacă, în această solitudine, călugării nu l-ar iubi pe Dumnezeu cu frenezie, ar fi pierduţi. Unii

294

îşi pierduseră minţile, nu se mai gîndeau la nimic, nu mai voiau nimic. Cu ochii pe jumătate închişi stăteau grămadă în curte şi aşteptau ceasul cînd trebuiau să meargă la biserică, la masă, în chilie — şi atîta tot. Memoria îi lăsase, nu mai aveau dinţi, îi dureau şalele. Nu mai erau nici oameni, nici animale, nu erau nici îngeri; nu mai erau nici bărbaţi, nici femei, nici vii, nici morţi. Cu braţele încrucişate, prostiţi, aşteptau moartea aşa cum lujerul dezgolit al viţei de vie aşteaptă primăvara.

Unul dintre ei îşi aducea aminte de nevasă-sa şi scuipa fără încetare ; un altul purta ascunse sub veşminte un caie-ţel şi cîteva creioane colorate pe care le scotea adeseori şi desena mereu acelaşi chip — un Hrist care-şi alăpta mama la piept. Altul, după ce se trezea dimineaţa, cobora în curte şi se spăla la fîntînă, frecîndu-şi pielea ca un nebun, ca să înlăture murdăria lăsată de visele de peste noapte. Veşnic în acelaşi loc în curte, cu o carte închisă pe genunchi, era călugărul ciudat care intrase la stareţ împreună cu amfitrionul, în prima zi a sosirii mele. Nu vorbea cu nimeni şi cînd coboram în curte înălţa ochii şi mă privea zîmbind, uneori cu un fel de bunătate — aşa mi se părea —, alteori batjocoritor. De vreo cîteva ori, cînd am trecut pe lîngă el, s-a ridicat de parcă ar fi vrut să-mi vorbească, dar s-a aşezat iar şi zîmbetul i-a pierit de pe buze.

M-am bucurat de această divină singurătate vreme de şapte zile. în cea de-a şaptea zi, amfitrionul, vesel ca întotdeauna, a venit la mine în chilie.

— Stareţul m-a trimis să te întreb cum te simţi sufleteşte şi ce hotărîre ai luat ?

— li sărut dreapta, am răspuns eu, aş vrea să mă duc la el să mă spovedesc înainte de a-i da un răspuns.

Amfitrionul a tăcut o clipă. — Vrei să rămîi cu noi ? a întrebat în cele din urmă. — Aş vrea să rămîn cu Dumnezeu ; aici, în deşert, l-am

simţit mai aproape ca oriunde. Totuşi, mă tem că rădăcinile care mă ţin legat de lume nu le voi putea smulge. Mă voi spovedi stareţului şi el va hotărî.

— Ai grijă ! Stareţul aşteaptă foarte mult de la oameni.

■— Eu aştept foarte mult de la mine, părinte,; iată de ce sînt nehotărît. . •

29*

A şovăit o clipă înainte de a deschide uşa, apoi s-a oprit : — Părintele loachim m-a însărcinat să-ţi spun că vrea să te

vadă. — Părintele loachim ? — Bătrînul care a venit cu mine în sala de primire, să-ţi

spună bun-venit ! Vestea mi-a făcut mare plăcere ; voi afla, în sfîrşit, taina

acestui călugăr ciudat şi tăcut. — Cînd ? am întrebat eu. — A zis că diseară, în chilia lui. — Prea bine, spune-i că voi fi acolo. — Pe vremuri a fost cineva ; acum nu e prieten cu nimeni.

A aflat cum te cheamă şi vrea să te vadă ; să-i vorbeşti cu respect.

Zicînd acestea, păşi peste prag fără să mai aştepta răspunsul meu.

Am aşteptat pînă cînd noaptea a coborît de-a binelea şi călugării au adormit. Luminile în chilii s-au stins una eîte una, am trecut în vîrf ui picioarelor prin gangul nesf îr-Şit şi am ajuns la chilia părintelui loachim. M-am oprit să-mi trag răsuflarea pentru că gîfîiam de parcă alergasem ; era lumină, am tras cu urechea la uşă, cu auzul încordat. Linişte. Exact cînd am vrut să ridic mîna şi să bat, uşa chiliei s-a deschis şi a.apărut părintele loachim, fără potcap ; părul alb i se revărsa pe umeri, era încins cu o sfoară cu noduri şi desculţ.

— Fii binevenit ! a zis el. Să sperăm că nu te-a văzut nimeni, intră !

Pereţii chiliei erau goi, în colţ, pe un pat de fier, o saltea îngustă umplută cu paie, două scăunele, o măsuţă, un ulcior într-o nişă în perete ; pe masă o carte groasă, legată, desigur, Biblia, şi o cruce mare de lemn pe peretele din faţa mea, o cruce de lemn pe care nu era pictată răstignirea, ci învierea. Mere erau înşirate pe rafturi ca nişte mărgele, chilia mirosea a fructe putrede.

Părintele loachim a arătat cu braţul în jurul său, chilia era atîî de strimtă încît pereţii puteau să-şi dea mîna.

— Aici e gogoaşa mea, a zis el zîmbind, m-am închis • aici ca o larvă, aştept ziua cînd mă voi face fluture.

296

A dat din cap ; îl vedeam cum îşi muşcă buzele subţiri, stfînse, în flacăra lămpii care îi lumina faţa lungă, uscată ; vocea îi era acum plină de amărăciune şi dispreţ.

.— Ce să rîvnească biata larvă ? Aripi ! A tăcut, s-a întors şi s-a uitat la mine, dispreţul i se ştersese de pe

chip ; avea privirea unui om care cere ajutor. — Ce crezi ? De ce visează larva aripile astea ? Să

fie pur şi simplu sărmana ei naivitate ? Ori neruşinare ? Ori, poate, simte furnicînd-o prin umeri aripile care-i cresc ?

A trecut rapid cu braţul prin aer de parcă avea un burete în mînă şi ştergea ceva.

— Să nu mergem prea departe, a exclamat el, am intrat prea repede într-o apă adîncă, destul ! Ia-ţi un scaun şi i-te. Altceva vreau să-ţi spun, ceva pentru care te-am tat... Ei bine, stai jos. nu te uita la mine, eu nu pot să stau jos. Apoi a rîs :

— Face parte dintre erezii, ştii bine : „veşnic în picior": !" Am subscris la această erezie de ani de zile, de cîn . ram copil.

rinte, am subscris la altă erezie : „veşnic nelin it !:' Mă lupt încă de cînd eram copil. ^H Cu cine te lupţi ?

Ltat să răspund, m-a cuprins groaza aşa, deodată. o ? a repetat călugărul. Apoi, aplecîndu-se spre : i coborînd glasul : cu Dumnezeu ? ____ pja i

ui şi--a pironit ochii asupra mea şi n-a zis pm:c.

— Să fie o boală, părinte ? Cum aş putea să mă vindec?

— Fie să nu te vindeci niciodată.

A ridicat mîna de parcă mă binecuvînta — sau mă ţBestema.

— Vai de tine dacă ai lupta cu cei care-ţi sînt egali sau inferiori, dar de vreme ce lupţi cu Dumnezeu, vai de tine dacă te-ai vindeca de boala asta ! ,

A tăcut o clipă, apoi a urmat :

297

'— Ispitele ne încearcă adeseori aici, în deşert.,. Ei, ajunge acum cu lucrurile astea, hai să vorbim despre altceva !... Pari obosit, aşază-te !

M-am aşezat pe un scăunel sub icoană, mă uitam la picioarele goale ale călugărului pe pardoseala de piatră, la forma lor delicată, la gleznele fine, la degetele aristocratice ; lumina lămpii le dădea o strălucire de marmură veche, uşor îngălbenită de soare.

S-a tras înapoi doi paşi, apoi a venit iar în faţa mea, cu braţele încrucişate pe piept.

— Uită-te, a zis cu o voce blîndă de parcă vorbea cu un copilaş, uită-te bine la mine ; nu mă recunoşti ?

■— Nu te-am văzut în viaţa mea, am răspuns uimit.

— Nimic nu se şterge din mintea copilului, chipul meu există sigur undeva, adine fixat în memoria ta. Nu cel de acuma, veşted, chipul meu de altădată cînd eram voinic şi puternic, cînd eram bărbat. Ascultă-mă : am petrecut o vară în Creta, pe cînd aveai vreo cinci ani. Eram angrosist pe vremea aceea, făceam afaceri cu lămîi, cu roşcove, cu stafide. Taică-tău era unul dintre misiţii mei. Mai trăieşte ?

— Da, dar acum e bătrîn, e gîrbov şi ştirb. Stă în pat toată ziua şi citeşte dintr~o carte de rugăciuni.

— Ce nedreptate ! a strigat călugărul ridicînd braţul în sus, un trup ca al lui nu poate îi doborît, moare în picioare, umblînd, şi pămîntul se zguduie sub greutatea lui. Moartea e opera lui Dumnezeu, e pata făcută omului ; dar degradarea trupului e opera perfidă şi necurată a diavolului... Aşadar, căpitan Mihalis e bătrîn şi neputincios ?

A tăcut o vreme, avea acum privirea sălbatică, dar imediat a tras aer în piept şi a continuat :

— Taică-tău cumpăra în contul meu stafide, lămîi şi roşcove. Eu le încărcăm pe un vapor şi le trimiteam la Triest. îmi mergea tare bine, aveam bani cu nemiluita şi-i aruncam pe fereastră. Eram o fiară sălbatică ce nu-şi mai potolea setea de mîncare, de băutură, de femei. Îmi vîndusem sufletul satanei, trupul îşi pierduse orice stăpl- nire de sine şi nu cunoştea nici o oprelişte. îmi băteam joc de cele sfinte. Noapte de noapte, după ce-rai terminam

298

treburile, mă aruncam , pătimaş în petreceri neruşinate

pînă-nzori. . încearcă acum să-ţi aminteşti : intr-o dimineaţa stăteai în faţa

prăvăliei tatălui tău şi deodată s-au auzit cîntece şi rîsete şi a trecut o trăsură cu patru cai în galop ; te-aâ întors şi ai văzut o ceată de femei bete — cîntăreţe de cafenea —, rîdeau toate şi ţipau din rărunchi, azvîrlind celor de pe stradă nuci şi smochine. Vizitiul era un bărbat impunător, cu pălărie înaltă, lucioasă ; nebuneşte dădea bice cailor şi caii nechezau şi fremătau în galop. Atunci te-ai speriat, ai crezut că vin drept spre tine, ai ţipat şi-ai alergat să te ascunzi sub şorţul tatălui tău... îţi mai aduci aminte ? Mai vezi întimplarea aceea ? Vizitiul mort de beat eram eu ; repet,. purtam pălărie înaltă, joben, şi ca să te necăjesc puţin am îndreptat biciuşca spre tine şi am plesnit în văzduh... Acum îţi aminteşti ?

S-a aplecat, mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a dat un brînci. — îţi aduci aminte ? Stăteam cu ochii închişi. în timp ce-1 ascultam mă străduiam să

dau la o parte straturile de amintiri în care se ascundeau anii copilăriei. încet-încet s-a făcut lumină şi deodată cei patru cai, cîntăreţele bete şi pălăria înaltă, înspăimîntătoare, pocnetul biciuştii deasupra capului meu, toate au înviat din străfundurile memoriei.

— Da, da ! am strigat, dumneata erai ăla, părinte ? Dumneata ?

Dar bătrînul călugăr nu mă auzea, stătea rezemat de perete, cu ochii închişi. Şi astfel, cu genele plecate, a continuat :

— într-o dimineaţă mi-am dat seama că eram sătul pînă peste cap. Viaţa pămîntească nit e veşnică, se apropie repede de sfîrşit. Mănînci, bei, îmbrăţişezi ; iar mănînci, iar bei,, iar îmbrăţişezi — n-ai cum să ajungi prea departe. La urmă, repet, eram sătul pînă peste cap. Mi-am adus aminte de suflet, nî-am aruncat într-o trăsură şi m-am dus la Muntele Athos. Am rămas acolo trei luni ; rugăciuni, Post, utrenie, sfînta liturghie, ocupaţii mărunte, pîine de °fz, măsline, fasole uscată... Mi s-a făcut greaţă de toate astea ; am trimis iar după vizitiu, a venit şi m-a luat de acolo. Dar ce mai aveam de făcut în lume ? Nu mai aveam

m

de cules nici o plăcere, nu mai rămăsese nici un păcat pe care să nu-1 fi gustat. M-am întors la mănăstire, dar m-arn înţeles cu vizitiul să stea pe aproape o vreme, să aştepte într-un sat învecinat în caz că voi avea nevoie de el. Şi, într-adevăr, nu după multă vreme, am avut nevoie de el; din nou am şters-o de la mănăstire.

Viaţa mea era atît de bicisnică, încît nu mai puteam suporta. Stăteam suspendat între cer şi pămînt legănîn-du-mâ între ele, alungat de amîndouă. M-am dus la un pustnic bătrîn care trăia departe de mănăstiri, într-o peşteră săpată în stîncă, deasupra mării, şi m-am spovedit.

— Ce să fac, părinte ? Sf ătuieşte-mă ! . Bătrînul ascet şi-a pus mina pe creştetul meu :

— Fiule, ai răbdare, nu te grăbi ; graba e una din capcanele diavolului. Aşteaptă liniştit, cu încredere.

— Cît să aştept ? — Pînă cînd izbăvirea se va coace înlăuntrul tău. Strugurii acri

au nevoie de timp ca să se facă dulci ca mierea. — Şi cum o să ştiu, părinte, cînd strugurii acri vor fi dulci ca

mierea ? — într-o dimineaţă cînd o să te scoli şi-o să vezi ca lumea s-a

schimbat. Dar nu lumea se va schimba, fiul meu, ci tu vei fi acela care se va fi schimbat; salvarea s-a copt înlăuntrul tău.

Aşa s-a şi întîmplat. într-o dimineaţă am deschis fereastra, abia se luminase de ziuă, luceafărul strălucea încă pe cer, marea calmă suspina uşor şi blînd, izbindu-se de ţărm. Deşi eram încă în toiul iernii, un moşmon înflorise în faţa geamului meu ; mireasma era pipărată şi dulce ca mierea ; noaptea plouase şi de pe frunze alunecau stropi mari, întreg pămîntul s'trăjucea, era fericit. „O, Doamne, ce miracol !" am şoptit şi am început să plîng. Am înţeles : izbăvirea mea se apropia. Am venit aici în deşert şi m-am îngropat înăuntrul acestei chilii cu patul sărăcăcios, cu ulciorul cu apă, cu scăunelele astea. Şi acum stau şi aştept. Ce aştept ? Dumnezeu să mă ierte, dar nu ştiu crea bine ce aştept. Nu-mi bat capul cu asta. Orice se va întîmplă. va fi binevenit şi. oricum, eu sînt mai cîştigat. Dacă viaţa de apoi există cu-adevărat, voi putea să mă căiesc în

300

clipa de pe urmă. Dacă, pe de altă parte, viaţa de apoi nu există, cel puţin m-am bucurat de viaţă, i-am stors zeama şi am aruncat-o peste umăr ca pe o coajă de lămîie... Pricepi ? La ce te gîndeşti ?

— Mă întreb de ce m-ai chemat în noaptea asta în chilia dumitale, părinte ; sigur voiai să-mi spui şi altceva în afară de lucrurile astea.

Aplecînd ulciorul, a umplut b cană cu apă şi a sorbit o înghiţitură. De atîţia ani se dezvăţase de vorbit şi gîtlejul i se uscase.

— Sigur că vreau să-ţi spun şi altceva, dar mai întîi trebuia să fi aflat cine sînt, numai în felul ăsta o să poţi înţelege ce vreau să-ţi .spun şi-o să vezi că am dreptul să-ţi spun asta. -

A tăcut o clipă, apoi, cîntărindu-şi vorbele, a adăugat cu un glas plin de emoţie :

— Nu am numai dreptul să ţi-o spun, ci am chiar datoria să ţi-o spun. Am înălţat ochii şi l-am privit. Stătea ţeapăn şi drept în mijlocul chiliei, ca un stîlp. M-am uitat la el şi m-am minunat, ce plăceri, ce umilinţe a gustat acest om, ce zneală a dovedit, provocîndu-1 pe Atotputernic. M-am minunat cum a pătruns în deşert fără a găsi de cuviinţă să uite, cum a permis, vitejeşte, alaiului de păcate să-1 turneze şi, plin de încredere, să se îndrepte împreună spre Dumnezeu.

A rămas tăcut ; părea că se luptă să aleagă ce să-mi spună şi cum s-o facă fără să mă rănească ; a observat că mă foiesc nervos pe scaun.

— Aş vrea să ştii, a zis el în cele din urmă, că dintre toate bucuriile lumeşti — şi sînt destule, blestemul să cadă asupra lor ! — tinereţea e cea pe care o respect cel mai mult. Cînd văd că un tînăr este în pericol, mi se pare că viaţa însăşi ar fi în pericol. Alerg cît pot de tare să-1 ajut, să scap tinereţea de la pieire, cu alte cuvinte să nu se treacă, să nu-şi scuture florile şi să se usuce înainte de vreme. Iată motivul pentru care te-am chemat în seara asta în chilia mea.

Am sărit în picioare :

301

— Ce, eu sînt în pericol ? am întrebat neştiind ce să fac, să mă înfurii ori să izbucnesc în rîs.

Bătrînul a făcut urî semn uşor cu mîna să mă liniştesc. — Poţi să te superi, poţi să rîzi şi să-ţi ieşi din fire, dar

ascultJL-mă cu atenţie. îţi vorbesc din amara mea experienţă ; e de datoria ta să mă asculţi. De şapte zile te văd dînd tîrcoale flăcării lui Dumnezeu ca un fluture de noapte. Nu vreau să te las să fii mistuit de foc, nu, nu-i vorba de tine, ci de tinereţe ; mi-e milă de obrajii tăi încă acoperiţi cu puf, de buzele care nu s-au săturat încă de sărutat ori de hulit ; mă gîndesc la sufletul tău nevinovat care are curajul să se mistuie în flacără cum zăreşte undeva o licărire de lumină. Dar n-o să te las ; eşti pe marginea prăpastie!, n-o să te las să cazi în abis.

— Care abis ? » — Al lui Dumnezeu ! Pereţii au tresărit cînd a pronunţat teribilul cuvînt, o fiinţă

nevăzută intrase în chilie. Niciodată acest cuvînt, rostit atît de des şi fără de respect, niciodată nu m-a înspăimîntat atîta. E vie încă în mine teama din copilărie pe care am simţit-o cînd am auzit cuvîntul „Iehova", ce izvora parcă dintr-o peşteră întunecată şi răsunătoare ; la fel, groaza pe care mi-o trezea cuvîntul „masacru".

M-am ridicat de pe scaun şi m-am ghemuit într-un colţ. — Nu te opri, părinte, am şoptit, te ascult. ■— Te frămîntă o mare grijă ; se vede după ochii tăi

aprinşi, după freamătul neîncetat al sprîncenelor, după mhnile cu oare bîjbîi în aer ca un orb, de parcă văzduhul ar fi un trup şi tu vrei să-1 pipăi. Ai grijă, neliniştea asta te poate duce ori la nebunie, ori la desăvîrşire,

I-am simţit privirea pătrunzînd în mine şi sîrede-lindu-mă pînă în măruntaie.

— Ce nelinişte ? Nu ştiu despre ce nelinişte vorbeşti, părinte.

— Neliniştea sfinţeniei. Nu te speria ; tu nu eşti conştient de asta, pentru c-o trăieşti. De ce-ţi spun asta ? Ca să-ţi dau putinţa să înţelegi încotro ai apucat-o, ce cale ai ales, să te feresc s-o iei pe un drum greşit. Deşi ai pornit spre cel mai dificil urcuş, eşti tare grăbit să ajungi în vîrf, crezi că poţi ajunge înainte de a urca povîrnişu» muntelui, de parcă ai fi un vultur. înaripat. Dar .tu-eşti

302

om, nu uita lucrul ăsta, un om — nici mai mult, nici mai puţin, ai picioare, n-ai aripi. Da, ştiu : dorinţa supremă a omului e sacralitatea. Toate bune, dar mai întîi trebuie să trecem prin_ toate dorinţele comune, trebuie să învăţam să desconsiderăm trupul şi de asemenea setea de putere» de aur şi de revoltă. Ceea ce vreau să spun e că trebuia: să ne trăim tinereţea şi toate patimile omeneşti din plin, apoi să-i spintecăm pe toţi aceşti idoli şi să vedem că sînt plini cu pleavă şi că fluieră vîntul prin ei, să ne golim şi să ne curăţim de ei, să nu mai fim nicicînd ispitiţi să privim înapoi... Aşa face un adevărat luptător.

— Nu pot să nu mă lupt cu Dumnezeu, am răspuns eu, mă voi lupta chiar şi în clipa de pe urmă cînd mă voi înfăţişa lui, cred că asta mi-e soarta. Nu să-mi ating sco pul — asta nu va fi niciodată — ci să lupt mereu.

S-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr.

— Lupta asta e fără încetare ; nu există disciplină mai aspră. Dar nu cred că e nevoie să-ţi smulgi rădăcinile întunecate dinlăuntrul tău, instinctele, ca să lupţi cu mai multă convingere. Te temi de moarte de privirea unei femei ; îţi spui că e ispita diavolului : „Piei, satano !" Da, e diavolul, dar dacă vrei să învingi o ispită, există o singură cale : ia-o în braţe, muşcă din ea, învaţă s-o foloseşti. Şi atunci nu te va mai ispiti niciodată. Altfel, chiar dacă ai trăi o sută de ani, dacă nu te-ai bucurat de femei, ele vor veni la tine cînd dormi, ori cînd n-ai somn, şi-ţi vor spurca visele şi sufletul. Am spus-o şi o s-o mai spun : cine îşi smulge din rădăcini instinctele, îşi smulge din rădăcini puterea ; numai în timp şi cu ajutorul disciplinei, al îndestulării, materia asta întunecată se va preface în spirit.

S-a uitat în jurul lui şi s-a dus către fereastră de parcă-i era teamă că ne ascultă cineva. Apoi, apropiindu-se de mine, mi-a şoptit cu voce înăbuşită 5

— Mai am să-ţi spun ceva ; sîntem numai noi doi şi nu ne aude nimeni.

— Ne aude Cel-de-Sus, am sas.

I — De oameni mi-e frică, nu de El, oamenii nu înţeleg •Şi nu iartă şi, în nici un caz, n-aş vrea să-mi pierd liniştea

re am găsit-o aici, în deşert... Ascultă, totuşi, şi tine

303*

h"n" minte ce-o să-ţi spun, sînt sigur că-ţi va fi de mare ajutor. s>-a oprit o clipă cu ochii pe jumătate închişi şi m-a privit printre

gene, de parcă mă cîntărea. — Nu ştiu dacă o să suporţi ce-o să-ţi spun, a şoptit el. — O să suport, o să suport, am răspuns nerăbdător, vorbeşte

deschis, părinte. A mai coborît puţin glasul: — îngerii nu sînt altceva — ascultă-mă ! — nu sînt

altceva decît -diavoli purificaţi d-e păcate. Va veni ziua — — numai de-aş trăi să văd asta — în care oamenii vor înţelege lucrul ăsta...

Eram profund mişcat.

— îţi mulţumesc, părinte, pentru darul preţios pe care mi l-ai făcut.

— Pînă în clipa asta am tot căutat un tînăr căruia să-i împărtăşesc toate astea, înainte de a mă prăpădi ; acum, slavă Domnului, ai venit tu ; primeşte fructul uceniciei mele în slujba trupului şi a sufletului.

— Mi-ai dăruit flacăra vieţii tale întregi. Voi fi, oare, în stare s-o duc mai departe şi s-o prefac în lumină "?

— Nu întreba dacă vei reuşi sau dacă nu vei reuşi ; nu ăsta-i cel mai important lucru ; singurul lucru care contează e strădania ta de a duce mai departe flacăra. Dumnezeu va scrie în contul nostru asaltul —* riimic altceva, dacă vom pierde sau vom cîştiga e treaba lui, nu a noastră.

O vreme, nici unul n-a mai spus nimic. Noaptea deşertului cu nenumăratele voci tulburătoare trecea pe sub fereastra cea mică a chiliei. Urletul şacalilor se auzea în depărtare, erau şi ei cuprinşi de chinurile dorinţei şi ale foamei.

— E glasul deşertului, a şoptit bătrînul făcîndu-şi sem nul crucii, .păpălude'e şi şacalii, iar în depărtare leii ; şi, în mănăstire, călugării care dorm şi visează, iar sus, pe cer, deasupra capetelor noastre, stelele.

Mi-a întins mîna.

— Nu mai am nimic să-ţi spun, fiul meu.

M-am întors în chilia mea, cu mers uşor, cu mintea limpede, cu inima bătînd liniştită. Fusesem însetat şi cuvintele părintelui Ioachim erau ca un pahar cu apa

S04

proaspătă ; răcoarea apei mă ajungea pînă în măduva oaselor. Mi-am adunat lucrurile, le-am împachetat şi le-am săltat în

spinare ; am deschis uşa. Se crăpa de ziuă pentru că cerul se înălbea şi stelele mărunte începuseră să se stingă ; jos, în vale, o potîrniche şi-a început uguitul.

Am tras adînc în piept aerul sfînt al zorilor, mi-am făcut cruce şi am şoptit : „In numele tatălui..."

Am trecut iar prin gangul nesf'îrşit, lumina mai ardea în chilia bătrînului, am bătut la uşă. I-am auzit paşii desculţi Innecînd pe pardoseala de piatră, a deschis uşa şi s-a uitat la mine. Văzîndu-mă cu sacul în spinare, a zîmbit.

— Plec, părinte, am zis şi m-am aplecat să-i sărut dreapta, binecuvîntează-mă '

Şi-a pus palma pe creştetul capului meu : — Fii binecuvîntat, fiul meu, du-te. Domnul să

te-nsoţească !

Creta

Mă simţeam istovit. Eram tînăr şi nesaţul tinereţii e nemărginit, trece dincolo de hotarele omeneşti, caută mult, dar găseşte puţin ; am luptat să trec de hotarele astea şi, istovit de luptă, m-am întors pe pămîntul natal. Voiam să regăsec munţii mei, să-i văd pe bătrînii întorşi de la luptă cu căciula pe-o ureche, să aud rîsul straşnic, să-i ascult vorbind despre lupte şi despre libertate, să pun piciorul pe pămîntul natal ca să prind iar putere.

— ,De unde vii ? m-a întrebat tata. — De departe, de foarte departe, i-am răspuns, şi

n-am suflat nici o vorbă despre aventura mea din Sinai, unde am vrut să mă călugăresc.

Era pentru a doua oară cînd dădeam greş în încercarea mea de a mă face sfînt. Prima oară, vă amintiţi, s-a întâmplat în copilărie, cînd. mergind în port, m-am repezit la căpitanul vasului, care tocmai îşi cîntărea ancora, şi l-am rugat să mă ia şi pe mine la Muntele Athos ca să mă fac călugăr. Căpitanul a izbucnit în rîs : - — Acasă, du-te acasă ! mi-â strigat, dînd din mîini, încereînd să mă izgonească ca pe un pui ele găină.

La fel s-a întîmplat şi a doua oară... Părintele Ioachim mi-a strigat :

— în zilele noastre lumea este adevărata mănăstire, acolo trebuie să te faci sfînt.

Era timpul să mă întorc vpe pămîntul natal. Am ieşit.. din Megalo Kastro şi am colindat prin sate, am mîncat şi am băut împreună cu păstorii şi cu plugarii. Mă simţeam ruşinat văzînd că viaţa tihnită şi impostura din mănăstiri erau atît de potrivnice cu pămîntul Cretei, cu lupta sa neîncetată, dacă nu cu seceta şi cu potopul, cu sărăcia,

3Q6

cu boala şi cu turcii. Şi era cit pe aci să mă pun împotriva vrerii sale şi s-o trădez, făcîndu-mă călugăr ! Părintele Ioachim avea dreptate : lumea e mănăstirea noastră, adevăratul om e cel care trăieşte printre oameni şi se uneşte cu ei în contactul cu ţărîna. Divinitatea nu sade pe tron deasupra norilor, ea luptă pe pămînt alături de noi. Singurătatea nu mai e calea unui luptător, şi adevărata rugăciune, cea care ajunge direct la Domnul, constă din acţiunile nobile. Aşa trebuie să facă astăzi un adevărat luptător !

Un bătrîn din Creta mi-a zis odată : — Cînd o să ajungi în faţa porţilor raiului, şi n-or să se

deschidă, nu bate cu ciocanul. Ia arma de pe umăr şi trage ! — Crezi că Dumnezeu o să se teamă şi-o să deschidă

porţile ? — NNU, băiete, el nu poate fi înfricoşat, dar o să deschidă

pentru că înţelege că te întorci de la luptă. Niciodată n-am auzit din gura unui învăţat vorbe atît de

profunde ca cele pe care le-am auzit de la ţărani şi mai ales de la moşnegii care şi-au încheiat lupta, şi-au domolit patimile şi stau de-acum în aşteptarea morţii, aruncînd înspre viaţă o ultimă privire duioasă şi liniştită.

într-o după-amiază, pe panta muntelui m-am întîlnit cu un bătrîn uscăţiv, cu părul alb ca neaua, cu nădragii peticiţi şi cu încălţările găurite. După obiceiul ciobanilor din Creta îşi ţinea bîta pe umerii amîndoi. Se căţăra încet, din stîncă în stîncă, se oprea mereu, întîrziind cu privirea peste munţii din jur, peste cîmpia care se zărea în depărtare, la poale, şi, mai încolo, peste fîşia de mare ce se desena între pereţii unei văi adinei şi înguste.

— Ziua bună, moşule ! i-am strigat de departe, ce faci pe aici aşa, de unul singur ?

— îmi iau rămas bun, fiule, îmi iau rămas bun. — în locul ăsta, pustiu ? Nu văd nici un suflet de om, de la

cine-ţi iei rămas bun ? Bâtrînul a scuturat din cap mînios : — Ce pustiu ? Nu vezi munţii şi marea ? De ce ne-a

dat Dumnezeu ochi ? N-auzi păsările deasupra ta ? De ce ■ne-a dat urechi ? Zici ca.e un loc pustiu ? Ăştia sînt priete- <nii mei, vorbim unul'. cu, altul. Eu îi chem pe nume şi ei

307

îmi răspund ; sînt cioban şi de-o viaţă am stat în tovărăşia lor, de-acum a sosit timpul de plecare. Se lasă noaptea...

— E încă ziuă, moşule, i-am zis, crezînd că privirea îi era întunecată de bătrîneţe, nu-i încă noapte.

A dat din cap : — Ştiu eu ce zic ; se lasă noaptea, ţi-o spun eu. Rămîi cu bine. — Dar, moşule, dumneata eşti în stare să birui şi moartea, i-am

spus eu, ca să-i dau curaj. A rîs : — Am mai făcut-o, ce naiba ! Da, da, am călcat-o în

picioare pe ticăloasa aia, pentru că nu mi-a fost frică de ea... Rămîi cu bine. Fii mai tare ca moartea, băiete, şi te-oi binecuvînta.

Nu puteam să-1 las să plece aşa. — Spune-mi cum te cheamă, moşule, vreau să te ţin minte. — Atunci, apleacă-te, ia o piatră, întreab-o şi o să-ţi răspundă : e

bătrînul Manoussos clin Cavrohori, asta o să-ţi spună... Ei bine, destul acuriî ! Să-mi fie cu iertare, cum vezi, mă grăbesc. Dumnezeu să te ţină în pace !

Zicînd acestea şi-a continuat urcuşul, poticnindu-se mereu, pentru că nu mai vedea bine.

E drept că nu putem învinge moartea, dar putem, oricum, învinge teama de moarte ; omul ăsta îşi aştepta sfîrşitul cu sufletul împăcat : dealurile îi dăduseră nu voia să îngenuncheze în faţa morţii. Avea nevoie, acum, cloar de cîteva zile ca să-şi ia rămas bun de la vechii lui prieteni : aerul curat, cimbrişorul şi piatra.

Altădată, mă plimbam într-o zi pe-aproape de Faistos, jos, în cîmpia roditoare din Messera şi am văzut un bătrîn care avea mai bine de o sută de ani. Stătea la soare pe pragul căsuţei lui sărmane ; ochii îi erau două răni roşii, nasul îi picura, din gură i se prelingea salivă şi duhnea a tutun şi-a urină. .

Cînd am intrat în sat, un nepot de-al bătrînului mi-a povestit rîzînd despre hunicu-său. Mă îndemna să mă duc să-1 văd, zicea că acum dăduse în mintea copiilor. Seară de seară se aşeza anume lîngă izvorul din sat şi aştepta să vină fetele să-şi umple ulcioarele. „îşi lungeşte gîtul în clipa cînd aude saboţii, mi-a spus nepotul, e aproape orb

308

şi nu le mai vede bine, aşa că întinde braţele şi le întreabă : *Tu, de colo, care eşti ? Vino aici, copila mea, dacă vrei să te binecuvîntez, vino mai aproape şi lasâ-mă să te văd." Fetele se duc lîngă el şi rîd, bătrînul le pipăie faţa, pune mina cu lăcomie, ai crede că vrea să le înghită, le mîngîie cu nesaţ pe nas, pe gură, pe bărbie, apoi încearcă spre gît, dar fetele ţipă şi nu-1 lasă, şi se duc pufnind în rîs. Bătrînul rămîne cu mîinile întinse şi oftează. Şi cum mai suspină, trebuie să mergi să-1 auzi : ca un bivol. L-am întrebat într-o zi : Bunicule, de ce oftezi ? Ce-i cu tine ? Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi : „Tu ce crezi că.am, pe naiba, tu n-ai ochi în cap ? O să mă duc în mormînt şi-or să rămînă atîtea fete frumoase în urma mea ! Dacă aş fi rege aş pune să le omoare pe toate ca să le iau cu mine !" Şi plin de regrete, începe «ă îngîne o melodie, mereu aceeaşi, cu glas melancolic :

Vai, cum zboară timpul, vai, timpul iubit. De-aş putea întoarce umbra unei zile doar !

îl ascultam pe nepot şi eram nerăbdător să merg şi să mă minunez de stejarul ăla de o sută de ani. Cineva mi-a arătat căsuţa lui. Cînd ana ajuns acolo, moşul stătea la soare şi se încălzea. M-am îndreptat spre el şi i-am spus :

— Ziua bună, moşule, am auzit că ai împlinit o sută de ani. Spune-mi, cum ţi s-a părut viaţa vreme de un veac ?

M-a privit cu ochii lui umflaţi, fără gene : — Ca o cană cu apă rece, fiul meu.

— Si ţi~e sete, încă, moşule ? A rid

;cat braţul ca şi cum voia să arunce un blestem :

— Blestemat fie cui nu-i e sete ! a rostit bătrînul.

Am s+at trei zile într-o mănăstire ce străjuia de pe înălţimi Marea

Libiana. Mi-au plăcut întotdeauna viaţa anacronică din mănăstiri, ritmul lent care domneşte aici, călugării cu ochii lor vicleni ori somnoroşi, cu pîntecele umflat, ori lipit de spate, cu mîinile lor mari, apucînd cuţitul de curăţat pomi şi hîrleţul ori sfîntul potir. Mi-au plăcut întotdeauna mireasma de tămîie, rugăciunile cîntate. călugării mergînd spre marea iesle, refectoriul duhnind a resturi de mîncare şi a ulei rînced. Şi seara, liniştea de

309

pe terasa mănăstirii, tăcerea apăsătoare, plină de ecourile -îndepărtatei lumi. Rareori vorbeam despre Hristos ; era un stăpîn sever, dar absent, care plecase în rai, lăsîndu-şi supuşii singuri în castelul său, unde aceştia invadau fără ruşine cămările, coborau în pivniţa cu vinuri, se întindeau pe divane, dansau pe masă, căci „pisica", nu era acasă. O, de-ai apărea în prag, deodată, cum ar răsturna mesele, ce strigăte ar scoate aceşti purtători de straie monahale, şi cum ar vibra arcul tău, Doamne !

într-o zi, cînd şedeam pe terasa mănăstirii eu un călugăr, am adus vorba despre sfîntul care îmi place atît de mult, Francisc din Assisi. Călugărul nu auzise niciodată de el, a făcut o faţă acră, era un sfint catolic, un eretic, dar curiozitatea sa de grec a învins în cele din urmă.

— Prea bine, spune-mi şi eu te voi asculta. Şi-a încrucişat braţele pe burtă, gata să condamne tot ce urma să spun eu.

— Sfîntul ăsta, am început eu, avea obiceiul să-1 roage pe Domnul în rugăciunile sale : „Cum să mă bucur de rai, cînd ştiu că există iadul ? Doamne, ori ai milă de cei pedepsiţi şi—i aşezi în rai, ori lasă-mă să merg în iad să îe alin suferinţele. Voi întemeia un ordin al cărui scop va fi să coboare în infern şi să-i ajute pe cei pedepsiţi, şi, dacă nu vom putea să le alinăm durerea, atunci vom rămîne şi noi acolo să suferim alături de ei."

Călugărul a izbucnit în rîs.

— Acum lasă-mă să-ţi spun şi eu o istorioară, a zis el. Odată, paşa a poftit un om sărac la cină. I-a pus în faţă o farfurie cu măsline şi una cu icre negre ; fără să se uite la măsline, săracul s-a repezit la icrele negre şi le-a mîncat fără nici o ruşine.

— Ia şi cîteva măsline, frate, i-a spus paşa.

— De ce, efendi ? a răspuns celălalt, nici icrele negre nu-s rele !

Pricepi ? Icrele negre înseamnă paradisul. Îmi pare rău, dar, din cîte am înţeles, prietenul tău Francisc îmi pare că e, nu ştiu cum sărţî~zic, un nărod de papistaş.

în ziua plecării m-am sculat devreme şi m-am dus la slujba de dimineaţă să ascult cîntecele monotone pe care călugării Ie înalţă Domnului...

3Î 0

M-am aşezat în banca de lîngă fereastră de unde se vedea marea, departe, fără margini, pustie, încă albă în ceaţa dimineţii, întinzîndu-se pînă la nisipurile fierbinţi ale Africii. Păsările s-au sculat odată cu călugării şi şi-au început cîntecele întru slăvirea luminii, în mijlocul curţii coroana chiparosului ardea in timp ce frunzele portocalului de alături rămîneau cufundate în întunericul verde. Călugărul cu toaca a trecut pe lîngă chilii să-şi trezească fraţii, apoi a intrat în bisericuţa pe jumătate luminată, aranjîndu-şi sutana care atîrna pe el; şi-a agăţat toaca lîngă uşă. Cum stătea în prag, subţirel, cu barba creaţă şi neagră ca pana corbului, cu părul revărsat pe umeri, era nemaipomenit de frumos. înalt, cu faţa negricioasă, aflîn-du-se în floarea tinereţii. Ce păcat că un trup ca acela nu era sortit să îmbrăţişeze o femeie şi să facă copii ! Fiii şi fiicele lor ar umple lumea de frumuseţe.

în timp ce mă gîndeam la ceea ce pierde lumea de cîte ori cîştigă Dumnezeu, o femeie, înfăşurată într-un şal negru, s-a ivit şovăind în prag. Stareţul m-a prevenit înainte cu. o zi, cu un zîmbet viclean, să nu fiu surprins cînd o să văd că vine o femeie, nu demult măritată, dintr-un sat vecin, să-i ceară să se roage pentru copilul ei ca să-1 ferească de deochi ; precum se vede, era tare frumos şi l-ar fi putut deochia oamenii cu sprîncenele îmbinate.

Stătea lîngă uşă şi aştepta cu capul plecat să se termine slujba de dimineaţă. Atmosfera se schimbase, mirosul de mănăstire se îmbina acum cu răsuflarea femeii, bisericuţa mirosea a lapte şi-a ulei de laur din părul proaspăt spălat al tinerei femei. Şi glasul molcom al stareţului a prins putere exact în clipa în care înălţa imnul de slavă. Călugării se foiau în strane, aruncau priviri piezişe spre uşă, vreo doi au început să tuşească. Călugărul cel tînăr s-a dus la femeie şi i-a şoptit ceva la ureche şi ea, fără să ridice capul, a făcut doi paşi înainte şi s-a aşezat în strana de lîngă uşă. Puteţi să vă închipuiţi că nimeni nu mai avea linişte, nici călugării, nici chiar eu nu mai aveam răbdare să ascultăm sfîrşitul slujbei î

în vremea asta a răsărit soarele, curtea s-a umplut de lumină, razele piezişe pătrunseră în bisericuţă dînd strălucire sfintelor icoane şi" chipurilor monahale. Toţi au ieşit din strane cin tind. Slujba se terminase.

Stareţul a pregătit masa şi a luat mătăuzul, călugărul cel tînăr se afla în spatele lui cu căldăruşa cu apă sfinţită. Femeia stătea în uşă, cu trupul în lumina şi-şi desfăcuse vălul negru arătîndu-şi faţa. Ridicase ochii şi-1 privea pe stareţul care îşi pusese mîinile pe căpşorul copilului, în timp ce începuse rugăciunea ; mai apoi şi-a îndreptat privirea spre călugărul cel tînăr. Ochii ei mari, negri şi plini de tristeţe, de o blîndeţe nespusă, îmi aminteau de ochii vestitei icoane Portaitissa de la mănăstirea Iviron —■ aceeaşi blîndeţe, aceeaşi nelinişte a mamei pentru copilul său.

Deodată, copilul a început să dea din picioare şi să urle ; ca să-1 liniştească, mama s~a descheiat şi şi-a desco perit sînul, copilul 1-a prins şi s-a liniştit. A fast o clipă pe care n-am s-o uit niciodată : sînul tinerei femei stră lucea plin şi alb ca zăpada, aerul a început să miroasă, mai tare decît a lapte, a transpiraţie uşoară, şi marea &e întindea, albastră acum, dincclo de umerii f ■meii. O clipă, stareţul a rămas mut, car numai o i care a ţinut sluj ba pînă la sf îrşit, fără să se facă ■

Diavolul m-a înghiontit să-i vorbesc căi ;, m-am dus după el în curte, deşi nu ştiam ce să-i spi .

— Părinte Nicodim... am început, dar el a , caşul şi a intrat în chilie.

O oră mai tîrziu mi-am reluat călătoria i, aşa cum îmi plăcea întotdeauna.

Cîţi ani au trecut de atunci ? Patruzeci ? seci ? Mănăstirea s-a stins în memoria rnoa, dar al ei, strălucind' deasupra mării, nu există nimic t,. t decît nemuritorul sîn alb şi rotund al mamei...

A doua zi m-a apucat noaptea în. apropiere sat ; eram flărnînd şi obosit de-atîta umblat pe jos, o zi pe părnlntul arid şi pietros. Dar, deşi nu c in pe nimeni'din sat şi nu aveam ii mică

; - o cum

îi zice locului, eram liniştit. Ştiam ca, la orie» poartă ai bate în satele din Creta, ţi se va deschide, masa se va aşterne în cinstea ta şi vei dormi învelit cu cele mai bune albituri din casă. în Creta, un străin e încă un zeu necunoscut, înaintea lui toate uşile şi toate inimile se deschid !

012

Era noapte cînd arh intrat în sat, porţile erau toate închise, în curţi cîinii, simţind miros de străin, au început să latre. Unde să mă duc şi la ce poartă să bat ? La casa popii unde toţi străinii găsesc adăpost ! Preoţii din satele noastre nu sînt oameni prea învăţaţi, educaţia lor e mai săracă şi nu poţi avea cu ei o discuţie teoretică despre doctrina creştină ; dar Isus trăieşte în inima lor şi uneori îl văd cu ochii lor la căpătîiul unui rănit în război, sau aşezat sub un migdal înflorit primăvara.

S-a deschis o poartă, a ieşit o bătrînică, ţinînd o lampă ţn mînă, să vadă cine era străinul care sosise atît de tîrziu fa sat. M-am oprit :

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, mătuşico, i-am zis, Sndulcindu-mi glasul ca să nu-i fie frică de mine ; nu sînt de pe aici şi n-am unde dormi, vrei să fii aşa de bună să mă îndrepţi spre casa parohială ?

— Cu bucurie, tinere, o să ţin lampa să nu te împiedici. Domnul, fie-i lăudat numele, la unii le-a dat pămînt, ia alţii pietre ; nouă ne-a dat piatră. Uită-te la picioare şi ţine-te după mine. Mi-a luminat drumul cu lampa ; am dat un colţ şi am efuns la

o poartă zăvorită ; un lămpaş era agăţat afară. , — Aici e casa popii, a spus bătrîna.

A ridicat lampa şi mi-a luminat faţa ; a oftat ; era gata să zică ceva, dar s-a răzgîndit.

— Mulţumesc, femeie bună, am zis, iartă-mă că te-am deranjat, noapte bună.

Ea se uita la mine şi nu pleca. — Dacă nu vă e cu supărare să înnoptaţi într-o căsuţă

săracă, puteţi veni să dormiţi la mine. Dar eu bătusem deja la poartă. Am auzit paşi greoi în curte,

poarta s-a deschis, în faţa mea a apărut un om bătrîn cu o barbă albă ca neaua, cu părul'lung, căzut pe fcmeri. Fără să mă întrebe cine eram, ori ce voiam, mi-a întins mîna :

— Fii binevenit ! Nu eşti de pe aici ? Intră ! Cînd am intrat am auzit voci, uşi se închideau şi se

deschideau şi cîteva femei se furişau grăbite şi dispăreau într-o odaie vecină. Preotul m-a poftit pe divan.

— Nevasta mea nu se simte prea bine, o s~o iertaţi, dar o să pregătesc eu singur ceva de mîncare pentru dum-

313

neata, o să pun masa şi o să aştern patul să poţi dormi,' Glasul îi era greu şi îndurerat. M-am uitat la el, era tare palid, ochii îi erau umflaţi şi roşii, parcă ar fi plîns. Dar nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi vorba de o nenorocire, am mîncat, m-am culcat şi dimineaţa preotul a venit şi mi-a adus o felie de pîine, brînză şi lapte. Am dat mîna cu el, i-am mulţumit şi mi-am luat rămas bun.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu, du-te cu Domnul!

Am plecat. în capul satului m-am întâlnit cu un bătrîn ; şi-a dus mîinile la piept şi m-a salutat.

— Unde ai înnoptat, fiule ? m-a întrebat el. — La părinte, moşule ! Bătrînul a suspinat : — O, sărmanul de el, n-ai prins nimic de veste ? — Ce veste ?

— I-a murit feciorul ieri dimineaţă, singurul copil, n-ai auzit bocetele femeilor ?

— N-am auzit nimic, moşule, chiar nimic !

— L-au pus în odaia din mijloc, şi-au înăbuşit plînsul ca să n-auzi, să nu te supere... Călătorie bună !

Ochii mi s-au mplut de lacrimi.

— De ce plîngi ? a întrebat bătrînul cu mirare. Se vede că eşti tînăr şi nu eşti deprins încă cu moartea. Drum bun.

E minunat în Creta, dar numai cît să prinzi putere. După cîteva luni mă simţeam din nou stînjenit, străzile mi se păreau prea strîmte, căsuţa noastră se făcuse mică de tot, busuiocul şi gălbenelele din curte îşi pierduseră parfumul. Văzîndu-i pe prietenii mei ce oameni aşezaţi erau, m-a apucat frica. Eu jurasem : niciodată n-o să mă închid între patru pereţi, fie ei şi-ai unei cafenele ; nici să mă pun pe trai bun, nici să semnez un contract cu necesitatea. Coboram adeseori în port să privesc marea ; îmi părea o poartă spre libertate. Ah ! s-o deschid şi să zbor. Am început să umblu în sus şi în jos prin casă, într-o tăcere posomorită ; tata se uita la mine şi încrunta din sprîncene. într-o zi l-am auzit din întâmplare spunîndu-i - mamei :

314

— Ce-o fi cu feciorul ăsta al nostru ? Ce vierme 51 roade ? în loc să se uite înaintea lui şi să apuce cu mîinile

ce poate, aleargă după cai verzi pe pereţi. Dă pasărea din mină pentru cea de pe gard. Să-mi zici tu mie mincinos, dacă fiul nostru nu-i ca ăla din poveste care s-a dus pînă ]a capătul pămînttiiui să găsească apa vie.

Nu eram pe placul lui ; aştepta să-mi deschid un birou şi să încep cumetriile prin sate, să botez şi să cunun, să-mi fac prieteni ca să fiu ales deputat, să scriu articole în ziarul local, să scot pamflete în care să arăt că totul se duce pe apa sîmbetei şi că este imperios necesar ca cei tineri să se grăbească să preia cîrma.

într-o zi, n-a mai putut să se stăpînească şi m-a întrebat : — De ce nu faci nimic ? Ce tot aştepţi de nu deschizi un birou să

te pui pe treabă ? — Nu sînt încă pregătit. — Ce-ţi lipseşte ? Nu-mi lipsea nimic sau îmi lipsea totul. Eram încă tulburat de

insolenţa şi nesaţul tinereţii ; trăiau încă în mine, şi probabil că trăiesc-şi acum, asceţii tebani, cuprinşi de setea lor de absolut, şi marii călători care, prin drumurile lor, lărgiseră pămîntul.

Mi-am luat inima în dinţi.şi am repetat : — încă nu sînt pregătit ! Universitatea din Atena nu-mi ajunge :

vreau să-mi continui studiile ! — Ce-nseamnă asta ? Şovăiam să răspund. Tata stătea în locul său obişnuit, pe colţul

canapelei, la fereastra dinspre curte. Îşi tot sucea şi răsucea o ţigară, fără să mă privească. Era duminică după-masă, razele soarelui îi luminau capul, cădeau pe faţa lui aspră şi arsă de soare, pe mustaţa groasă şi pe semnul de pe frunte lăsat de o sabie turcească.

— Ce-nseamnă asta ? m-a întrebat încă o dată şi a ridicat capul să mă privească. Vrei să mergi în străinătate ?

— Da. — Unde ? Cred că glasul îmi tremura :

— La Paris, i-am răspuns.

A rămas tăcut cîteva clipe.

r- Prea bine, a rostit în cele din urmă, du-te !

315

Tata era un sălbatic şi un om neînvăţat, dar niciodată nu se împotrivea cînd era vorba de pregătirea mea intelectuală, într-o zi, fiind bine dispus, l-am auzit, din întîm-plare, spunîndu-i unui prieten :

— Cui îi pasă de blestemata de vie, de stafide, de vin, de uleiul de măsline ; ducă-se toată recolta mea pe cerneală şi pe hîrtie pentru fecioru-meu ; eu cred în el.

Făcea orice sacrificiu, părea că-şi pusese în mine toate speranţele : dacă eu aş fi fost salvat, şi el ar fi fost salvat şi, odată cu el, tot neamul nostru obscur. • Cînd eram copil i-am spus odată că aş vrea să învăţ ebraica să pot citi Vechiul Testament în original. Pe atunci, erau evrei în Megalo Kastro şi tata 1-a chemat pe rabin şi s-au înţeles să mă duc de trei ori pe săptărnînă să iau lecţii de ebraică. Dar în clipa cînd prietenii şi rudele noastre au auzit, li s-a ridicat părul în cap şi s-au dus ţintă la tata :

— Ce faceţi ? au strigat îngroziţi. Nu vă e milă de copil ? Nu ştiţi că în Vinerea patimilor ucigaşii ăştia ?J lui Dumnezeu iau copiii creştinilor, îi bat în cuie şi le beau sîngele ?

v Tata s-a săturat pînă la urmă de strigătele lor şi de plînsul mamei

: — Asta ne aduce numai necazuri ! Lasă ebraica, o s-o

înveţi cînd o să fii mare. Cînd îi spuneam că vreau să învăţ o limbă străină, îmi zicea : "— Prea bine, apucă-te şi învaţă, dar cu o condiţie : să mai porţi o

cămaşă pe dedesubt. Eram slăbuţ şi se temea pentru sănătatea mea. Aşa am învăţat trei

limbi străine înainte de a pleca din Creta şi tot aşa am fost obligat să port alte trei flanele : numai cînd am plecat la Universitatea din Atena am scăpat de ele.

— Bine, du-te, a mai spus el.

Nu mi-am putut stăpîni bucuria, m-am repezit la el, dînd să-i sărut mîna, dar a fost mai repede ca mine şi s-a ferit :

— Doar nu-s popă !

A doua zi i-am sărutat mîna mamei. Ea s-a aplecat să-mi dea binecuvîntarea ei şi m-a sfătuit să nu trec, în

316

ruptul capului, la papistaşi. Mi-a pus o amuletă în jurul gîtului, făcută dintr-o bucată din sfânta cruce ; se pare că bunicul o purtase în lupte şi nici un glonte nu 1-a nimerit.

Tata m-a însoţit pînă în port uitîndu-se la mine din cînd în cînd, tulburat şi curios, cu coada ochiului. Nu înţelegea ce fel de om eram, ce voiam şi ce mă mîna din-tr-un loc în altul, de nu puteam să stau acasă, în Creta.

— Mă gîndesc că semeni cu bunicu-tău, mi-a spus pe neaşteptate cînd am ajuns în port, nu cu tatăl maică-ti, cu tatăl meu, piratul. După o clipă de tăcere a continuat : ■— Dar el a prădat corăbii, a omorît şi-a jefuit, a făcut avere. Tu cu ce pradă o să te-alegi ? Am ajuns în port, tata mi-a strîns mîna :

— Mergi cu bine, îţi doresc noroc şi, deschide bine ochii !

A dat din cap, nu era deloc mulţumit de unicul său fiu. Şi, de fapt, cu ce pradă m-am ales ?

Paris.

Nietzsche

Se iveau zorile. Cădea o ploaie blîndă, măruntă. Cu faţa lipită de geamul vagonului priveam Parisul prin pînza diafană de ploaie, rîzînd printre lacrimi şi urîndu-mi bun venit. Treceau poduri şi clădiri cu multe etaje, înnegrite de fum, parcuri şi catedrale, castani despuiaţi de frunze, oameni grăbiţi, pe străzi largi, strălucitoare. Prin ploaia care şiroia pe fire atîrnate de cer, vedeam chipul Parisului plin de farmec şi veselie, cu surîsul voalat, aşa cum zăreşti ţesătoarea printre firele urzite la război.

Mă întrebam ce mă aştepta în îndelung rîvnitul oraş şi mi-era milă de sufletul omenesc pentru neputinţa lui de a vedea viitorul măcar cu o oră mai devreme. Sufletul nu face altceva decît să aştepte să se nască ceea ce nu s-a născut încă, era plicticos şi neputincios ca şi'trupul. Mă întrebam dacă o să găsesc în acest oraş ceea ce căutam. Dar ce căutam ? Ce voiam să găsesc ? însemna, oare, că nu-mi era de folos călăuza cu cunună de spini pe frunte, aşezată ca o piatră de hotar pe cel mai înalt vîrf <le munte, făcut din piatră şi sînge, arătîndu-mi calea ? Oare, părintele Ioachim să fi avut dreptate îndemnindu-mă să cunosc bucuria, durerea şi păcatul, cerîndu-mi să trec prin infernul şi purgatoriul pămîntesc, ca, apoi, să trec de bucurie, de durere şi de păcat, dacă voiam să fiu izbăvit ?

Lumina se înălţase puţin ; un soare lipsit de raze, suspendat de un cer ciudat, făcut din ceaţă, din melancolie şi o nespusă bîmdeţe. Ce jalnic arăta nesăbuitul Phaeton al Greciei, cu plete lungi, pe pămîntul exilului ! ~Departes în patria sa, ei îşi aruncă hainele şi se înveleşte în lumină ;

318

sufletul străluceşte, neavînd nici o taină, la fel ca trupul. Acolo demonii ies din chiliile lor întunecoase, lumina le pătrunde în măduva neagră a oaselor şi îi preface în creaturi neprihănite, cu vorba dulce, la fel ca oamenii. Dar aici soarele e altfel, ceea ce înseamnă că sufletul şi faţa pămîntului sînt altfel. Să învăţăm să iubim fruntea înnourată, zîmbetuî discret şi înţelesul ascuns al noii frumuseţi.

„Este o nouă faţă a divinităţii", reflectam eu, privind lacom pomii şi casele, femeile vopsite, bisericile sumbre. Era o nouă faţă a lui Dumnezeu ; am căzut în genunchi şi i-am preamărit frumuseţea.

Prima întîlnire cu noua înfăţişare a pămîntului a fost o beţie caiê a durat zile şi săptămîni întregi. Străzile. parcurile, bibliotecile, muzeele, bisericile gotice, bărbaţii şi femeile din teatre şi de pe străzi, zăpada care începuse să se cearnă, toate păreau cuprinse de beţie, se clătinau înaintea sufletului meu în extaz ; apoi beţia a pierit şi lumea s-a aşezat, recăpătîndu-şi stabilitatea.

într-o zi, pe cind eram cufundat într-o carte în biblioteca Sainte-Genevieve, a venit la mine o fată ; ţinea în mînă o carte deschisă şi mi-a arătat chipul unui bărbat ; acoperise partea de jos a paginii cu mîna ca să-i ascundă n-umele. S-a aplecat şi mă privea uimită arătînd spre fotografie.

-— Ştii cine e ? m-a întrebat.

Am dat din umeri :

•— De unde vrei să ştiu ?

— Dar eşti tu, e chipul tău ! Uită-te la frunte, la sprîncenele dese, la ochii adînciţi in orbite. Cu deosebirea că el poartă o mustaţă groasă, lăsată în jos, şi tu nu porţi.

M-am uitat la fotografie şi am tresărit mirat.

— Ei bine, cine e ? am întrebat încereînd să dau la o parte mîna fetei, ca să văd numele.

— Nu-l recunoşti ? îl vezi pentru întîia oară ? E Nietzsche ! Nietzsche ! Auzisem de el, dar nu citisem nici una din cărţi.

;' — N-ai citit Originea tragediei, Aşa grăit-a Zara-■thusira ? Despre „eterna reîntoarcere", despre „supraom" ?

— Nimic, nimic ! am răspuns ruşinat.

319

— Aşteaptă o clipă, a exclamat fata şi a zburat. In cîteva clipe s-a întors cu Zarathustra.

— Aici, a spus ea rîzînd, aici se află ceva înţelepciune pentru mintea ta, dacă ai minte, şi dacă e flămîndă !

A fost unul din momentele hotărîtoare din viaţa mea. Prin intermediul unei studente necunoscute de la universitate, destinul mi-a întins o cursă în biblioteca Sainte-Genevieve ; acolo mă aştepta Antichristul, aprigul luptător scăldat în sînge.

La început m-a îngrozit ; nimic nu ţinea ascuns : ghearele, colţii şi aripile de Lucifer se vedeau clar ; nu-i lipseau neruşinarea şi aroganţa, mintea neînduplecată, furia turbată a distrugerii, sarcasmul şi cinismul, rîsul nelegiuit. Dar impetuozitatea şi mîndria sa m-au cucerit, pericolul mă îmbăta şi m-am cufundat în opera lui cu. frică şi cu patimă de parcă intram în agitaţia junglei plină de sălbăticiuni înfometate şi ameţitoare orhidee.

Abia aşteptam să se termine cursurile la Sorbona şi să se facă noapte. Voiam să ajung acasă, să vină gazda să-mi aprindă focul, ca să pot deschide cărţile, care erau toate îngrămădite pe masă, şi să iau parte la lupta lui. Incet-încet m-am obişnuit cu glasul, cu respiraţia lui întretăiată, cu strigătul lui de durere. Nu ştiam, doar atunci descoperisem, că Antichristul luptă şi suferă întocmai ca Hristos, că uneori, în clipele de disperare, chipurile lor se aseamănă.

Declaraţiile sale îmi păreau blasfemii. Totuşi, acest rebel exercita o fascinaţie tainică, cuvintele lui aveau o putere de atracţie care mă ameţea şi mă îmbăta, făceau să-mi salte inima. Cu adevărat gîndirea sa era un dans dionysiac, un înalt imn de izbîndă se ridica triumfător în clipa cea mai fără de speranţă a tragediei umane şi supraumane, tn ciuda voinţei mele îi admiram durerea, curajul şi puritatea ; părea că picături de sînge îi împroaşcă fruntea, părea că el purta o cunună de spini.

Cu timpul, studiind opera acestui profet potrixmic lui Dumnezeu, m-am îndreptat pas cu pas spre o temerară şi mistică unitate. Primul pas al iniţierii era acesta : binele şi răul sînt duşmani ; al doilea pas îl depăşea pe primul : răul şi binele sînt confraţi ; cel mai înalt pas la care am fost în stare să ajung era acesta : răul şi binele sînt

320

totuna ! Pe dată m-am oprit străfulgerat de o teribilă suspiciune : probabil sfintui blasfemator mă îmboldea sâ mă unesc cu el în blasfemie !

Mi-am petrecut toată iarna angajat în noua bătălie ; pe măsură ce timpul trecea lupta devenea tot mai înverşunată şi mai strînsă ; auzeam gîfîitul adversarului, respiraţia lui profund chinuită, de la o distanţă care descreştea mereu, pînă cînd ura începea să se schimbe, să se transforme şi, fără să ştiu, lupta devenea îmbrăţişare. Niciodată în viaţă n-am simţit cu atîta tărie şi uimire că ura, trecînd succesiv prin înţelegere, prin milă şi prin simpatie, se poate preface în iubire. Mă gîndeam că acelaşi lucru se petrece cînd binele se luptă cu răul ; se pare că înainte vreme fuseseră unite, apoi separate şi acum luptă să se întîlnească din nou. Dar se vede că timpul perfectei împăcări n-a venit încă. Deşi nu vorbesc din proprie experienţă, un astfel de timp va veni în mod sigur, va veni ziua cînd va exista stimă faţă de adversar şi faţă de libera lui participare la marea sinteză pe care o numim „cosmos", adică „armonie".

Cel mai mult mă impresiona, o, măreţ martir, viaţa ta sfîntă şi tragică. Cel 'mai mare duşman şi cel mai mare prieten, fiindu-ţi credincios pînă la moarte, a fost boala ; nu ţi-a permis niciodată o relaxare, nu te-a lăsat o clipă, niciodată nu te-a lăsat să poţi spune : mi-e bine, aici, nu mai plec. Erai o flacără, te aprindeai şi ardeai pînă la capăt, lăsai cenuşă în urma ta şi plecai:

Eu ştiu sigur de unde vin. Nesătul ca o flacără, Ard pînă la capăt. Orice ating se preface în lumină, Orice -las se preface în cenuşă. Fără îndoială, eu sînt o flacără...

Cînd primăvara a venit şi vremea s-a încălzit puţin, am plecat în pelerinaj pe urmele picăturilor calde încă ale sîngelui tău, pe drumul luptei şi al martiriului tău eroic.

într-o dimineaţă ploioasă rătăceam prin ceaţă şi te căutam pe ulicioarele înguste şi pline de noroi ale satului în care te-ai născut. Am descoperit casa mamei tale în-

32J J}1 — Eaport către El Greco Tjj

m

tr-un mic orăşel cu o catedrală gotică superbă ; în clipele de ardere teribilă adesea ţi-ai aflat acolo refugiul, regăsind pacea şi devenind iar copil. Apoi, străzile minunate pe malul rîului Genoa, unde te-ai bucurat de curgerea apei, de dulceaţa cerului, de oamenii simpli... Erai atît de blînd şi de blajin, atît de sărac şi de vesel, că bătrînele din vecini te-au numit „sfînt". Şi îţi făceai planuri, îţi aminteşti, să începi o viaţă excesiv de simplă şi de liniştită : „M-am hotărît să fiu liber astfel ca libertatea mea să nu supere pe nimeni, mîndria să fie ascunsă în glasul blînd şi dulce, să dorm fără griji, să nu beau, să-mi fac singur mîncarea săracă, să n-am prieteni iluştri ori impozanţi, să nu mă •uit la femei, să nu citesc jurnale, să nu fug după onoruri, să caut numai cele mai alese suflete şi, dacă nu găsesc nici unul deosebit, să-i caut pe oamenii simpli".

Ce mişcat eram căutînd, sub soarele de primăvară, în Engandine, între Sils-Maria şi Siîvaplana, stînca în formă de piramidă unde ai avut pentru prima oară viziunea „veşnicei întoarceri". Ai strigat printre hohote de plîns : „Oricît de amară şi insuportabilă ar fi viaţa mea, fie binecuvîntată şi fie s-o retrăiesc iar şi iar, de nenumărate ori !" Pentru că ai gustat bucuria amară a eroilor, o bucurie pe care sufletele jalnice o simt ca pe un martiriu : să vezi abisul înaintea ta şi să te îndrepţi spre el fără să-ţi fie teamă.

Piscurile din jur străluceau albastre în lumina soarelui ; am auzit un zgomot, departe, şi un munte de zăpadă s-a prăbuşit. Mi-am amintit ce, ţi-a scris prietenul tău : ..în cărţile tale mi se pare că aud în depărtare sunetul unei căderi de apă".

în drumul meu prin Sils-Maria, cînd treceam podeţul de lingă cimitir, exact aşa cum tu l-ai simţit pe Zarathustra îîngă tine, şi eu am văzut umbra mea despărţită în două, in timp ce mă uitam în jos, erai tu cel care păşeai alături de mine.

Toate întîmplăfile vieţii tale mi-au venit în minte, o, măreţ martir. Tînăr şi plin de ardoare te-ai oprit insistent lingă fiecare erou ca să găseşti unul care să-ţi subjuge inima ; a venit ziua cînd l-ai întâlnit pe brahmanul nordului, pe Schopenhauer. La picioarele lui ai descoperit eroica şi disperata viziune a vieţii : lumea e propria mea

322

creaţie ; deopotrivă, lumea văzută şi nevăzută este un vis amăgitor. Nu există nimic decît voinţa oarbă, fără început şi fără sfîrşit; lipsită de ţintă, indiferentă, nici raţională, nici iraţională. Nonraţională, monstruoasă. închisă în timp şi spaţiu, se preface în mii de forme pe care le şterge, apoi creează noi forme, le face să dispară, con-tinîiînd etern în acelaşi fel. Beligia, moralitatea sînt consolări nevrednice, bune doar pentru laşi şi pentru proşti. Omul puternic, lucid, înfruntă fantasmele lumii lipsite de ţintă, în linişte, şi se bucură să destrame vălul efemer şi sclipitor ce acoperă iluzia.

Tot ceea ce ai presimţit, o, viitor creator al supraomului, s-a. aşezat înţr-o strictă şi bine închegată teorie : poetul, filozoful şi luptătorul, care erau în dezacord în inima ta)' s-au înfrăţit. O vreme, tînărul a"scet s-a bucurat fericit de muzică, de solitudine şi de lungi plimbări. Odată^ cînd o ploaie torenţială te-a prins pe munte, ai 'scris : „Ce-mi pasă de preceptele morale, fă asta, nu face asta ? Ce diferite sînt de ele lumina, furtima, grindina, forţele libere, lipsite de învăţături morale ! Ce fericite şi viguroase sînt aceste forţe netulburate de raţiune !"

Sufletul tău a. fost cuprins de o amărăciune eroică într-o zi, în floarea tinereţii tale, cînd destinul te-a pus faţă în faţă cu cel ce ţi-a fost călăuză după Schopenhauer, omul care ţi-a adus cea mai puternică bucurie a vieţii — Wagner.

A fost un moment măreţ. Aveai douăzeci şi cinci de ani, erai înfocat şi reţinut, cu maniere blînde şi calme, cu ochi adînci, profunzi şi arzători ; Wagner avea cincizeci şi nouă de ani, în culmea puterii, plin de visuri şi de acţiune, o forţă a naturii care a explodat deasupra capetelor tinerei generaţii. „Vreau un teatru unde să creez liber, veniţi şi daţi-mi-1 !", Ie-a spus tinerilor. „Vreau oameni care să mă înţeleagă, veţi fi publicul meu, ajutaţi-mă, e de datoria voastră, ajutaţi-mă şi vă voi acoperi de glorie]" _ Artşi e singura salvare. „Reprezentînd viaţa ca un joc, î-a scris Wagner lui Ludovic al Il-lea, arta transformă cele mai înfricoşătoare aspecte ale vieţii în tablouri minunate care ne înalţă şi ne alină."

Ascultai atent şi dădeai viaţă cuvintelor maestrului, luptai de partea lui. Ţi-ai aruncat apoi privirea asupra filozofilor presocratici şi deodată o epocă 'măreaţă şi

323

eroică s-a tălăzuit deasupra ta, o epocă plină de extraordinare fulgere ale cunoaşterii, de legende înfricoşătoare, de gînduri tragice, de spirite tragice care au cucerit abisul acoperindu-1 cu mituri încurajatoare. Nu mai era imaginea idilică a Greciei pictată de maeştri, echilibrată, fără griji, înfruntînd viaţa şi moartea cu o seninătate şi o naivitate surîzătoare. Această seninătate se ivea la sfîrşit, fructul unui copac arzător care începea să se veştejească. Haosul vuia în piepturile grecilor înainte -de a se aşterne seninătatea. Un zeu neînfricat, Dionysos, conducea bărbaţi şi femei în' dansuri frenetice, pe munţi şi în peşteri, întreaga Grecie dansa ea o bacantă...

Cu febra înţelepciunii tragice te trudeai să adaptezi N

părţile viziunii tale unui întreg. Apollo şi Dionysos au fost perechea sacră eare au dat naştere tragediei ; Apollo visează şi contemplă armonia şi frumuseţea lumii, în forme senine. închis în sine însuşi, el stă liniştit şi senin în mijlocul tumultului agitat al mării de fenomene şi se bucură de valurile din visul său. Privirea sa e plină de lumină, chiar cînd tristeţea sau indignarea îl copleşesc, nu-i tulbură echilibrul divin.

Dionysos nimiceşte individualitatea, se azvîrle în marea aparenţelor şi se lasă purtat de valurile ei teribile şi ca-leidoscppice. Oameni şi animale se înfrăţesc, moartea însăşi e "văzută ca una din măştile vieţii, vălul pestriţ al iluziilor se destramă şi ne trezim noi înşine faţă în faţă eu adevărul. Ce adevăr ? Adevărul că toţi sîntem una, că noi creăm zeii, Dumnezeu nu e strămoşul omului, ci urmaşul lui.

Retraşi în cetatea lui Apollo, grecii au luptat să pună stavilă acestor forţe dionysiace incontrolabile care veneau pe toate drumurile de uscat şi de apă să se azvîrle peste pămîntul grec, dar n-au reuşit să-1 supună total pe Dionysos. Cei doi zei s-au luptat fără să se învingă unul pe altul ; atunci s-au împăcat şi au creat tragedia.

Orgiile dionysiace au fost purificate de bestialitate, străluceau în blîndeţea reţinută a visării. Dionysos a. rămas singurul erou constant al tragediei ; toţi eroii şi toate eroinele tragediei sînt doar măştile zeului, surîsuri calme şi lacrimi fierbinţi ale graţiei apollinice.

Dar tragedia greacă a pierit brusc ; a fost ucisă de logică. Socrate, cu dialectica sa, a ucis sobiietatea apolli-

324

nică şi beţia dionysiacă ; la Euripide" tragedia a degenerat într-o pasiune mai mult umană decît divină, un discurs sofisticat de propagandă a noilor idei ; şi-a pierdut esenţa tragică şi a pierit.

Dar beţia dionysiacă a supravieţuit perpetuîndu-se în cultul misterelor şi în măreţele momente de extaz ale omului. Mă întreb dacă s-ar mai putea întrupa în materia divină a artei ? Spiritul socratic — cu alte cuvinte ştiinţa — îl va ţine pe Dionysos pe veci înlănţuit ? Sau acum, cînd raţiunea umană îşi recunoaşte limitele, va apărea, oare, o nouă civilizaţie al cărei simbol va fi Socrate, în cele din urmă, învăţînd muzică ?

Pînă acum idealul civilizaţiei noastre a fost cel al erudiţiei alexandrine, dar coroana de pe fruntea ştiinţei a început să se clatine, spiritul dionysiac se trezeşte mereu ; muzica germană, de la Bach la Wagner, a proclamat venirea sa. Sînt zorii unei „civilizaţii tragice", tragedia renaşte. O, cum s-a. transformat această lume de iluzii, deşertul întunecat al lui Schopenhauer ! Cum tot ceea ce era mort şi inert a intrat în vîrtejul criticismului german ! „Da, prieteni, a strigat tînărul'profet, învăţaţi să credeţi aşa cum cred eu în trăirea dionysiacă,' în renaşterea tragediei dionysiace. Epoca socratică s-a sfîrşit !• Luaţi tirsul în mîini, încununaţi-vă cu iederă, , îndrăzniţi să deveniţi fiinţe tragice, pregătiţi-vă pentru marile bătălii şi cre-deţi în zeul vostru, Dionysos."

Astfel erau, o, Nietzsche, speranţele de regenerare a universului clădite pe opera lui Wagner. O nouă civilizaţie tragică era gata să .izvorască din Germania, un noy Eschil trăia şi lupta sub ochii noştri şi cerea ajutorul nostru.

Dar profeţiile tale au rămas fără dcou, . erudiţii te dispreţuiau, tinerii rămîneau nepăsători. Cuprins de amă-. răgiune, îndoieli au apărut în sufletul tău, te întrebai dacă omul contemporan mai poate căpăta nobleţe. Ai căzut bolnav, iar la universitate studenţii te-au părăsit.

Sfîşietoare nelinişte.! Poetul din tine a acoperit haosul cu florile artei ; dar filozoful din tine, vrînd să cunoască cu orice preţ, dispreţuia orice confort, chiar şi pe acela al arfei. Cel dintîi găseşte alinare creînd, celălalt analizează, disecă şi ajunge la disperare. Spiritul critic a dă-rîmat idolii. Ce valoare avea arta lui Wagner ? —■ ai în-

325

ceput să te întrebi. E fără formă, fără credinţă, nimic decît o retorică patetică, lipsită de beţia sacră şi de. nobleţe, exact ca arta lui Euripide. Bună pentru femei isterice, şarlatani şi neputincioşi. Semizeul tău a devenit un şarlatan ; ţi-a jucat o farsă, nu s-a ţinut de cuvînt. Acum compunea pe teme creştine, scria Parsifal. Eroul era învins şi cădea la picioarele crucii, omul care a promis să creeze noi mituri şi să prindă leopardul raţiunii la căruţa diony-siacă !

Arta acoperă adevărul înfricoşător cu imagini frumoase şi este, deci, o consolare pentru cei laşi. Era noul tău strigăt, Lăsaţi-ne şi pe noi să găsim% adevărul, chiar dacă lumea va fi să piară ! Acest strigăt *îl contrazice pe cel dinţii ; criticul din tine a triumfat asupra poetului, adevărul asupra frumuseţii. Dar acum nici Schopenhauer nu reuşea să satisfacă nevoile exagerate ale minţii tale ; "viaţa nu înseamnă numai voinţa de a trăi, înseamnă mult mai mult : voinţa de a domina. Viaţa nu se mulţumeşte cu simplul instinct de autoconservare, vrea să cucerească, să domine.

Arta nu mai e scopul vieţii, ci, mai degrabă, un răgaz în lupta vieţii. Cunoaşterea e mai presus de poezie, So-_crate e mai mare decît Eschil, adevărul, chiar fatal, e superior celei mai strălucitoare şi fecunde ficţiuni.

Cu inima frîntă, hoinăreai bolnav din loc în loc. arşiţa te paraliza, zăpada îţi ardea ochii, vîntul îţi biciuia nervii. Nu mai puteai dormi şi ai început să iei sedative ; stăteai în odăi mizere, neîncălzite, lipsite de confort. Dar ziceai în sinea ta cu mîndrie că omul bolnav nu are dreptul să blesteme viaţa. în toiul suferinţei, senin şi inflexibil, înălţai un imn de slavă bucuriei şi sănătăţii.

Simţeai că un germene măreţ creştea înlăuntrul tău şi îţi devora măruntaiele. Cum te plimbai într-o zi prin Engadine, te-ai oprit brusc, cuprins de spaimă. Ai înţeles că timpulê infinit, în vreme ce materia e limitată. în mod necesar va veni o nouă clipă cînd toate aceste combinaţii ale materiei vor renaşte exact la fel cum au fost înainte.

Te-ai cufundat în extazul durerii. Toate arătau că suferinţa ta nu va avea sfîrşit şi suferinţa lumii era incurabilă. Dar orgoliul de ascet te-a făcut să saluţi cu bucurie martiriul.

328

Te-ai Sîndit că trebuie să creezi o nouă opera, era de datoria ta s-o creezi. Dar ce formă va avea ? Un sistem filosofic ' Nu, gîndirea trebuie să se reverse lrnc. bau epic? Profetic? Şi deodată imaginea lui Zarathustra ţi-a fulgerat prin minte.

în toiul acestor suferinţe acceptate cu bucurie, Lou Salome ţi-a ieşit în cale. Sclavă ardentă, cu spirit incisiv, plină de entuziasm şi de curiozitate, s-a înclinat în faţa ta măreţ martir, şi te-a ascultat cu nesaţ. Ţi-ai lăsat sufletul în mîinile ei, iar ea 1-a primit lacomă .ca pe un fruct.

De mult timp nu ţi-ai mai deschis inima cu atîta încredere ; te-ai bucurat de patimă, de tulburare, de rodnicia născută în noi de femeie, ai simţit că inima ta blîndă se topea sub armura dură de războinic ! în seara aceea, cînd ai intrat în chilia ta de schimnic,. pentru prima oară ai simţit mireasmă de femeie în aerul casei tale. Această înfiorare dulce te-a urmărit, o, pustnice, pe munte, unde ţi-ai găsit refugiu şi unde, cu sufletul la gură, aşteptai scrisoarea femeii. într-o zi ţi-a trimis opt versuri, inima îţi " bătea cu putere de parcă erai un flăcău de douăzeci de ani, le-ai citit cu glas tare sub brazii solitari :

Cine poate fugi dacă tu îmi ţii mîna, dacă tu mă priveşti cu ochii tăi gravi ? Nu voi putea scăpa nicicînd din strînsoarea ta ; Nu există lucru pe care tu să nu-l poţi distruge Ştiu că trăieşti în toate fiinţele de pe pămînt ; n-a mai rămas un lucru neatins de mîna ta. Viaţa fără tine ar putea fi frumoasă ! Şi totuşi, ce bine e să trăieşti şi tu !

La scurt timp a sosit ziua fatală a despărţirii. Femeia se temea de tine, erai ca o pădure întunecată în care se vedea un spiriduş zîmbindu-i cu degetul pe buze. A început din nou martiriul, boala, părăsirea, tăcerea. Erai

ta„ ^

n P

om

aPlecat sub

greutatea roadelor aşteptînd o mînă care să vină să le culeagă. Şedeai la margine de drum .şi te uitai spre oraşul de la poale, cu atîta lume, dar nimeni nu s-a apropiat de tine..„Nu-i nimeni care

s§

m^ iubească ?, ai strigat în singurătatea ta, nu-i nimeni să

mă batjocorească ori să rîdă de mine ? Unde e bise-

327

rica să-şi arunce blestemele ? Unde e legea să-mi reteze capul ? Strig şi iar strig şi nimeni nu mă aude ?"

Oh, singurătatea, despărţirea de fiinţa iubită ! ziceai în sinea ta : niciodată nu voi mai retrăi orele acelea. Tre buie să deschid o portiţă de salvare în cercul închis al veşnicei întoarceri. s

O nouă speranţă a izvorît din străfundurile fiinţei tale, o nouă sămînţă, supraomul. El era sămînţa lumii, el ţinea izbăvirea în mîinile sale şi îţi dădea răspunsul la vechea în-trebare dacă omul de azi îşi mai poate recăpăta nobleţea, Da, poate. Dar nu cu ajutorul lui Hristos, cum propovăduia Wagner-apostatul în noua lui operă, ci omul însuşi, prin virtuţile şi lupta lui. Omul poate să zămislească supraomul. Veşnica întoarcere te sugruma, supraomul era o nouă himeră cu care se puteau vrăji ororile vieţii. Nu era vorba de artă, ci de putere. L-ai luat pe Dumnezeu drept moară de vînt, o, Don Quijote, şi l-ai dărîmat.

„Dumnezeu a murit", ai declarat tu, şi ne-ai dus pe marginea prăpastiei ■; există numai o singură • speranţă ; omul îşi poate depăşi propria natură. întreaga organizare a cosmosului va cădea pe umerii săi şi atunci va avea forţa să-şi asume o astfel de responsabilitate. Dumnezeu e mort, tronul său e vacant, va trebui să ne înscăunăm noi în locul lui. Vom rămîne singuri de tot pe lume ? Stă-pînuî a plecat ? Cu-atît mai bine-! De acum vom munci, nu pentru că ne porunceşte el, ci pentru că noi înşine vrem să muncim.

Veşnica întoarcere e lipsită de speranţă, Supraomul e o mare speranţă ;*cum se puteau împăca aceste două noţiuni contradictorii ? Durere fără margini... De atunci înainte aripile sufletului tău au început să fluture deasupra abisului nebuniei. Zarathustra a rămas doar im Strigăt. Ai părăsit acest poem tragic, scris pe jumătate, te-ai străduit să dovedeşti ştiinţific că esenja vieţii e dorinţa de putere...

N-ai găsit .răspuns la toate întrebările tale, mintea ţi s-a tulburat, te-ai întors iar la vechile tale poeme diony-siace şi, cu cea mai amară presimţire, ţi-ai cîntat cîntecuî de lebădă :

Apune soarele.

în curînd nu vei mai simţi setea,

328

O, inimă în flăcări. - în aer e o prospeţime, Şi simt cum guri necunoscute o inspiră : răceala cea de gheaţă va veni... Văzduhul e străin şi pur. Nu-mi aruncă, oare, această noapte o privire tainică şi ademenitoare ? Fii tare, inimă vitează 1 Nu întreba de ce... Seară a vieţii mele, Apune soarele l

-Ai văzut ceea ce omului-nu-i e permis să, vadă şi ai orbit ; ai jucat, dincolo de curajul omenesc, pe marginea prăpastiei şi te-ai cufundat în abis.

Întunericul ţi-a cuprins cu repeziciune mintea şi a •durat vreme de unsprezece ani, .pînă la moarte. Uneori

luai o carte în mînă şi întrebai : „Şi eu am scris cărţi minunate ?" Şi cînd ţi s-a arătat portretul lui Wagner, ai

exclamat : „L-am iubit mult pe omul ăsta !"

Niciodată .un strigăt atît de sfîşietor n-a izvorît din sufletul omului şi niciodată n-am citit viaţa - unui sfînt cu atîta ardoare, nici Ghiar-în copilărie cînd am citit legendele sfinte. Eu cred că, după ce pelerinajul la această nouă Golgotă a luat sfîrşit şi m-am întors la Paris, inima mi ş-a schimbat mai mult decît mintea. Am trăit durerea acestui mare martir şi ateu, vechile mele răni s-au redeschis, umblînd pe drumul"însîngerat, străbătut de el, şi m-am ruşinat de viaţa mea potolită, ordonată, laşă, care nu îndrăznea să arunce toate punţile în urmă, să intre singură de tot pe tărîmul curajului extrem şi al durerii. Ce a făcut acest gînditor ? Care e porunca lui supremă ? Ne-a spus să tăgăduim toate consolările noastre : zei, moralitate, adevăruri, şi să rămânem singuri, fără tovarăşi şi, prin propria noastră putere, să începem să plămădim o lume de care să nu ne fie ruşine. Care e calea cea mai periculoasă ? Pe asta o să apuc. Unde se află abisul ? într-acolo o să merg. Care e cea mai bărbătească bucurie ? Să-ţi asumi completa responsabilitate !

329

Uneori îi simţeam umbra lîngă mine, cînd mă plimbam pe sub castanii din Paris, ori pe malurile faimosului fluviu. Mergeam unul lîngă altul-în linişte pînă cînd apunea soarele. întotdeauna avea o răsuflare scurtă, gîfîită, şi parcă mirosea a pucioasă ; mi se părea că tocmai se întorsese din iad şi propria mea suflare devenea greoaie şi începeam să gîfîi. Dar acum nu ne mai luptam, eram prieteni ; el niă privea şi eu .îmi zăream chipul în luminile ochilor săi. Dar neliniştea contaminează, mi-a dat toate neliniştile lui ; împreună cu el am început propria mea luptă pentru a pune în armonie ceea ce nu era cu putinţă, pentru a împăca extrema speranţă cu extrema disperare şi pentru a deschide o poartă mai presus de raţiune şi certitudine.

Într-o seară, pe cînd soarele apunea şi amîndoi eram gata de plecare, el, care niciodată nu vorbea, s-a întors şi mi-a s'pus,: „Eu sînt Dionysos cel crucificat,_eu sînt, nu el !" Vocea îi era plină de invidie, de ură şi de iubire.

Cînd m-am duş a doua zi să ascult glasul vrăjit al lui Bergson mi-am regăsit pacea inimii ; cuvintele sale aveau un accent magie care deschidea o portiţă în adîncul destinului implacabil şi îngăduia luminii să intre. Dar lui îi lipseau rănile, sîngele, suspinul colosal —t aceste lucruri atît de fascinante în tinereţe — şi m-am întors să mă plimb pe sub castani ca să-1 întîlnesc pe celălalt care mă făcea să sufăr.

Pe atunci durerea nu mă atingea prea adînc, împărţeam durerile cu el, dar superficial. Ca Sfîntul Francisc eram şi eu însemnat, acolo unde sălbaticul profet avea o rană dureroasă, pielea se înnegrea şi se învineţea. Doar mai tîrziu, cînd am avut viziunea îngerilor apocaliptici aruncîndu-se asupra oamenilor, propriile mele răni au început să sîngereze. Eram la Londra, îmi amintesc, cu mulţi ani mai tîrziu, venise toamna şi eu stăteam pe o bancă în parc. Spaima plutea în văzduh ; undeva în Europa un tigru însetat de sînge se credea Supraomul, nu putea să se mai stăpînească în cuşca lui, era cuprins de furia dominaţiei. Genghis-Han avea un inel de fier pe care erau gravate două cuvinte : „Puterea e dreaptă

-'. Epoca noastră a primit în dar

acelaşi inel de fier. Demonul epocii noastre semăna cu legendarul rege african care s-a urcat în cel mai înalt turn luînd cu el douăspre-

330

■«.re femei, doisprezece cântăreţi şi douăzeci şi patru de hurdufuri cu vin. Regele era înalt cît un turn, gros ca o buturugă şi păros ca o maimuţă. întreg oraşul se cu tremura de cîntece şi dans, casele cele mai şubrede s-au dărîmat. Mai întîi regele a dansat, apoi, plictisit, s-a aşe zat pe o piatră şi a început să rîdă. După ce s-a plictisit de rîs a început să caşte şi, ca să-şi petreacă timpul, a aruncat din turn mai întîi femeile, apoi cîntăreţii şi la urmă burdufurile de vin goale. Dar în inimă nu simţea alinare şi a început să deplîngă suferinţele inconsolabile ale regilor... ,■ - _

A trecut un vînzător de ziare care aducea la cunoştinţa comunicatul - despre război. Oamenii s-au oprit în drum pietrificaţi, ca şi cînd inima ar fi încetat să le mai bată, alţii au luat-o la fugă spre casă, nerăbdători să vadă dacă copiii lor mai erau în viaţă.

O umbră a venit şi s-a aşezat lîngă mine pe bancă ; m-am întors' şi m-am cutremurat : era el. Aşadar, cine propovăduia că esenţa vieţii e dorinţa de a, cuceri şi de a domina, că singură puterea îşi merită drepturile ? Aşadar, cine a fost profetul supraomului şi, prin "profeţie, 1-a ademenit ? Supraomul venise, şi el era profetul de taină care se ascundea sub un pom în toamnă !

Atunci am simţit prima oară pentru el o tragică simpatie, pentru prima oară înţelegeam limpede că fiecare dintre noi e un fluier de trestie în mîinile unui păstor nevăzut, că jucăm aşa cum el cîntă, nu cum am vrea noi.

M-am uitat în ochii săi adînci, la fruntea boltită, la mustaţa lăsată în jos.

— Supraomul a venit, am şoptit eu, ai vrut asta ?

S-a aplecat mai tare, ca un animal încolţit şi rănit care încearcă să se ascundă. Glasul i-a răsunat mîndru şi plin de tristeţe de pe cealaltă bancă :

— Da!

Simţeam că i se rupe inima în două.

Ai semănat, vezi acum ce recoltă se culege, îţi

place ?

Ş Da, îmi place !

331

.De pe cealaltă - bancă a ajuns la mine un strigăt disperat şi sfîşietor :

Din nou singur, m-am ridicat de pe banca să plec, exact cînd un bombardier trecea pe deasupra oraşului cufundat în întuneric'

Aparatul de zbor imaginat de Leqnardo da Vinci ca o pasăre artificială benignă care să aducă zăpadă din creierul munţilor, vara, şi să o 'împrăştie pe deasupra oraşelor să le răcorească, trecea acum încărcat cu bombe.

Tot aşa — mă gîndeam avînd mereu în minte pe-profetul paşnic al războiului —, în mod similar, ideile ţîşnesc ca ciocîrliile din creierul omului ; dar, cînd privirea rapace a omului cade asupra lor, iute se prefac în păsări de pradă flămînde. Nefericitul lor părinte ,strigă şi protestează disperat : Nu asta am vrut ! Nu asta am vrut! Dar păsările de pradă trec pe deasupra capului său, cu strigăte ascuţite, şi se reped asupra lui.

Nietzsche" m-a hrănit cu înţelepciune în cel mai important, cel mai_nesăţios moment al tinereţii mele u am prins putere căci mă simţeam incomodat deopotrivă de omul contemporan cît şi de Hristos sau de ceea ce făcuseră din el oamenii. Oh, ce şiretlic religios, ziceam cu indignare, a plasa răsplata şi pedeapsa în viaţa viitoare ca să-i întăreşti pe cei laşi, pe sclavi, pe cei necăjiţi, punîndu-i să-şi plece gîtul supuşi în faţa atăpînilor, făcînd să îndure viaţa pămîntească fără să crîcnească, singura viaţă de care putem fi siguri ! Ce tarabă de cămătar este religia, să n-ai para chioară în viaţa asta şi să primeşti milioane fără număr în cea viitoare ! Ce simplism, ce vicleşug, ce cămătărie ! Nu, omul care speră să ajungă în rai, sau care se teme de iad nu poate fi liber _ E o ruşine să ne îm-bătăm în tavernele speranţei sau în chiliile fricii ! Cîţi ani am trăit fără să înţeleg toate astea ?

Pmă acum, omul 1-a investit pe Dumnezeu cu întreaga grijă a pămîntului. E, oare; rîndul omului să-şi ia asupra lui întreaga răspundere, e rîndul nostru să creăm o lume, propria noastră lume, cu sudoarea frunţii noastre ?

Un vînt diabolic al aroganţei în jurul tîmplelor mele ; îmi spuneam cu insolenţă că e timpul ca omul să ia asupra lui toate bătăliile, toate speranţele, să facă ordine în haos, fără să aştepte ajutorul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte să prefacă haosul în cosmos.

Să na menţinem libertatea personală inflexibilă şi dreaptă, să putem sta pe propriile noastre picioare în,

332

mijlocul delirului sălbatic al lumii, cînd va veni vremea să prefacem strigătul dezarticulat într-un mesa] simplu şi adevărat — într-o Bunavestire. Auzeam aceasta Bunavestire în mine ca un ciripit îndepărtat, ca o adiere _ de primăvară. Inima mea semăna cu un migdal, care, deşi m jur domneşte iarna şi cerul de deasupra e întunecat, primind mesajul tainic al primăverii, se acoperă, deodată, cu flori în toiul lui ianuarie şi stă tremurînd în vîntul de gheaţă. Tot astfel şi inima mea stătea tremurînd, plină de flori. Un vînt puternic poate să sufle şi să-i risipească floriie, dar nu-i nimic, şi-a făcut datoria, a vestit cu un strigăt venirea primăverii.

într-o noapte am avut un vis ; toată viaţa visele mi-au fost un îndreptar fără greş. Toate problemele care îmi frămîntă mintea trează, sucind-o şi răsucind-o, fără speranţă, ca să descopăr o soluţie simplă, oarecare, se limpezesc în vis. Visele renunţă la tot ce e superfluu, nu mai rămîne decît esenţa, complet eliberată. In perioada aceea mă simţeam străpuns, ca Sfîntul Sebastian, de arcul cu care profetul tragic al veşnicei întoarceri trăsese în mine ; mintea se căznea zadarnic să descopere, prin întunericul ce ne înconjura şi ne sufoca pe toţi, care era datoria omului. Atunci, într-o noapte, am avut un vis. Se făcea că eram pe un ţărm îndepărtat şi mă uitam în jurul meu : marea era neagră ca smoala, clocotind plină de mînie, cerul, deasupra, êra la fel de negru, greu, ameninţător ; coborînd tot mai jos şi mai jos, la un moment dat cerul păru să atingă marea. Nici o adiere de vînt, liniştea şi nemişcarea erau de moarte ; mă sufocam, nu mai puteam să respir. Deodată o pînză albă, luminoasă, a fulgerat prin despicătura îngustă rămasă între cer şi mare. ^

ra .° .bărcuţă care strălucea între cele două întunecimi,

precipitîndu-se rapid înainte în calmul sufocant, cu pîn-zele umflate gata să plesnească. Am întinse braţele spre barcă şi am strigat: „Inima mea !" şi'm-am trezit.

Visul ăsta mi-a fost de' mare ajutor în .viaţă. Ce rău îmi^pare că nu pot să-1 găsesc pe părintele speranţei, cel iară de speranţă, şi să-i spun despre semnul tainic pe care mi 1-a trimis în somn. Nu e, oare, o soluţie pentru toate neliniştile mele ? Nu se gîndeşte şi el, oare, în culmea celei mai mari disperări, la barca asta îndrăzneaţă, plu-

333

tind purtată ,de propriul său vînt, luminată de propria sa lumină, neavînd nevoie de nimeni ?

De cîte ori,- în clipele grele, cînd vedeam totul în negru şi cei mai scumpi prieteni şi cele mai încrezătoare speranţe mă părăseau, închideam ochii şi desluşeam printre gene această barcă ! Inima mea prindea curaj, sărea drept în picioare cu un strigăt : „Întinde pînzele, şi nu-ţi fie teamă, fă-ţi drum prin întuneric !

:i

Rănile săpate în mine de Nietzsche erau adinei şi sfinte, pomezile mistice ale lui Bergson nu mă puteau vindeca; mă alinau o vreme, dar rănile se redeschideau şi sîngerau. • Atît cit am fost tîhăr, tot ce-am dorit mai profund a fost nu să mă vindec, ci să-mi provoc alte suferinţe.

Pe-atunci a început lupta mea cu Invizibilul, o luptă fără răgaz şi fără milă.

Indignarea mă stăpînea la vîrsta aceea. îmi amintesc că nu mai puteam suporta focul de artificii al existenţei umane : faptul că viaţa se aprindea o clipă, sărea în aer în miliarde de scîntei multicolore şi apoi pierea. Cine îi dădea foc ? Cine îi dădea o astfel de fascinaţie şi frumuseţe ca apoi, deodată, fără milă, s-o stingă ? „Nu ! strigam eu. Nu voi accepta lucrul ăsta, nu pot subscrie la aşa qeva, 5 să găsesc o cale să opresc viaţa de la dis-pariţie !"

Pentru că îmi era milă de sufletul omului şi mă minunam de înfăptuirile sale, de felul cum acest biet vierme ţese fire de mătase, atît de divine, din măruntaiele sale. Viermele de mătase e cel mai ambiţios dintre viermi ; nimic altceva decît pîntece şi gură, se tîrăşte, mănîncă, murdăreşte, iar mănîncă, un tub scîrbos cu două găuri, iar tot ce mănîncă se preface în mătase.

Omul este la fel. Cerul şi pămîntul strălucesc, ideile strălucesc în mătasea scumpă cu care omul le-a învăluit ; şi după aceea apare un pas uriaş şi striveşte viermele miraculos.

S-au dus pe veci naivitatea şi buna credinţă nesofisticată a copilăriei ; acum,ştiu că cerul e un haos negru în care domneşte tăcerea şi indiferenţa, am văzut ce-rămîne din tinereţe şi din frumuseţe cînd coboară în pămînt şi

334

sufletul meu nu mai binevoia să accepte consolarea ofe rită de speranţele agreabile şi laşe. > . .

Treptat, cu paşi nesiguri, mă apropiam de abis, dar privirea mea nu era încă obişnuită şi nu îndrăzneam sa-1 privesc drept în faţă. Sufletul meu clocotea încă, nu se limpezea, ba se ridica şi provoca destinul cu bravura tinereţii, ba se retrăgea în -sine cuprins de o melancolie romantică. Abia mai tîrziu, mult mai tîrziu am fost m stare să stau pe marginea prăpastiei, fără să-mi tremure genunchii, şi să privesc abisul fără teamă şi fără urmă de insolenţă.

Ce divine şi netulburate nopţi de veghe şi de studiu în cămăruţa mea departe de casă ! Cînd şi cînd se auzeau ţipete şi rîsete în vuietul străzii şi cîhtece de. dragoste în miez de noapte, uneori doar zăpada cădea lin pe acoperiş. Lampa ardea pînă tîrziu în noapte, focul ardea în inima mea, şi, aplecat deasupra cărţilor, retrăiam isprăvile minţii omeneşti.'

Cu aceste preocupări, datorate cu desăvîrşire tinereţii, cu aceste preocupări de "om bătrîn, mi-am petrecut anii la Paris. Gazda mea a început să aibă niscaiva bănuieli şi să dea semne de nelinişte. îmi arunca priviri piezişe de dezaprobare şi mă saluta cu jumătate de gură, pînă cînd, într-o zi, nu s-a mai putut stăpîni :

— Odată pentru totdeauna, domnule, a strigat ea, cît timp o să mai dureze starea asta de lucruri ?

■— Ce stare de lucruri ?

— Cum ce stare ? Vii acasă devreme în fiecare seară, niciodată n-ai musafiri, nici femei, nici bărbaţi, ţii lampa aprinsă pînă după miezul nopţii, dumneata crezi că asta-i normal T ■ .'

— Bine, dar eu sînt la cursuri toată ziua, la universitate, noaptea studiez şi scriu, n-am voie ?

— (Nu, n-ai. Se plîng şi ceilalţi chiriaşi ; ascunzi ceva. Atîta decenţă, atîta izolare şi linişte, fără o femeie, sfinte Dumnezeule, fără prieteni, trebuie să fii bolnav, ori alt ceva, cu tot respectul cuvenit, dumneata coci ceva. îmi pare rău, dar pur şi simplu aşa nu mai merge.

în prima clipă am fost cît pe ce să mă supăr, dar am înţeles pe dată că gazda avea dreptate. Cînd cineva e-rer

335

tras şi liniştit într-o societate turbulentă, imorală şi intrigantă, cînd nu-ţi aduci nici femei, nici bărbaţi în odaie la tine, încâlci regulile. Aşa ceva nu este şi nu poate fi tolerat. Am observat lucrul ăsta de-a lungul vieţii ; fiindcă viaţa mea era foarte simplă, oamenilor li se părea periculoasă şi complicată ; orice ziceam, orice făceam era răstălmăcit, se străduiau să ghicească ce anume tăinuiam, ce aveam de ascuns.

Mai tîrziu, chiar prietenii mei cei mai buni n-au crezut într-o atît de mare simplitate şi cînd„ în fine, s-au convins de asta, au găsit că era de nesuportat. într-o noapte şedeam în curte şi mă uitam la stele. Pentru mine cerul înstelat a fost întotdeauna cea mai sfîşietoare şi mai neliniştitoare' dintre toate priveliştile lumii ; nu-mi aduce bucurie, mai mult mă înfricoşează, nu mă uit la stele fără să mă cuprindă frica.

Prietenul meu a ieşit şi el în curte. — Ce faci aici ? m-a întrebat mirat. Nu vrei să-mi

spui ? De ce nu vrei ? A venit mai aproape, s-a aplecat spre mine şi a văzut

două şiruri de lacrimi izvorîndu-mi din ochi. A izbucnit în hohote de rîs : ' . •

— Mincinos şi prefăcut ce eşti ! a strigat el.' Vrei să spui că, uitîndu-te la stele, te-a cuprins emoţia. Pe mine nu mă duci, iezuitule ! Trebuie să te gîndeşti la vreo fe meiuşcă dintre alea care se gudură şi se învîrtesc în ju- Vul tău.

Altă dată, mai apoi, după ce l-am cunoscut pe_.Panait Istrăti în Rusia şi ne-am întors împreună în Grecia, Panait mă privea uimit tot timpul călătoriei, cercetîndu-mă întruna, şi nu ştia ce să creadă despre mine. La Atena 1-a întrebat pe un ziarist :

— Ce-aş putea să vă spun ? Ceva nu~i în regulă ! i-a răspuns ziaristul.

— Ce face ? a întrebat sărmanul Panait, destul de neliniştit. — Chiar nimic. Nici măcar nu fumează.

Asta a fost viaţa mea la Paris, în cei trei ani de şedere : ani plini de pace, ani arzători, fără nici o aventură dinafară, fără poveştile de dragoste studenţeşti, fără beţii,

336

fără conspiraţii politice ori intelectuale. Pina la urmi- •razda s-a obişnuit şi ea cu mine, credea ca mi-a înţeles taina şi a.dat uitării treptat-treptat puritatea şi decenţa vieţii mele, lucruri ce ei, personal, i se păreau de ne înţeles : ■ .

— Poate face parte dintr-o secta religioasa acolo, in ţara lui, am auzit-o zicînd, în. spatele meu, către o vecină, o femeie care, şi ea, mă cerceta zi şi noapte cu ochi iscoditori. El ar vrea, săracul, ar vrea, dar n-are voie.

— Dacă face parte dintr-o sectă, de ce n-o părăseşte, a întrebat vecina iritată.

_ Ce să-i faci, atîta pricepe, a replicat gazda cu in dulgenţă. ^■

Cînd mi-am făcut bagajele şi eram gata de plecare, a venit la mine cu fiica ei, Suzanne.

— Hai, sărut-o. pe .fata. mea înainte de plecare, â zis mama, vrînd să mă ducă în ispită.

— Dxr nu pe frunte, a protestat fiica văzînd că mă apropii ; nu pe frunte.

— Atunci, unde ? — în altă parte, nefericitule ! — Pe gură, neghiobule, a ţipat mama izbucnind în rîs. M-am aplecat şi-am sărutat-o pe obraji.

înainte de a părăsi Parisul, m-am dus' într-o după-amiază tîrziu să-mi iau rămas bun de la Notre-Dame. Voi rămîne veşnic recunoscător acestei catedrale -pentru imensa emoţie pe care ini-a produs-o cînd am văzut-o întîia oară.

La bisericile noastre, cupola impresionează prin acordul plin de graţie între finit şi infinit, între om şi Divinitate. Templul se înalţă spre tării, aspiră să ajungă la cer, apoi, cu o pioasă resemnare, îşi subordonează avîntul măsurii sfinte, se apleacă supusă, se înclină şi se curbează în faţa inaccesibilei nemărginiri şi devine cupolă pe care Pogoară Atotputernicul.

. Aspiraţia îndrăzneaţă a catedralei gotice mă izbea, rai se părea prea mîndră. Notre-Dame se înalţă părînd sa mobilizeze toată piatra pămîntului ca s-o disciplineze într-o terminaţie ascuţită, într-o săgeată îndrăzneaţă care se azvîrle spre cer ca un paratrăznet. Fiecare părticică

337

din această sacră arhitectură ia forma unui pisc de munte, totul se preface în săgeată. Nu mai descopeream logica liniei drepte şi a pătratului din stilul grecesc, care plasează rînduiala omenească deasupra haosului, echilibrând perfect frumosul cu utilul; instaurînd un acord rezonabil intre om şi' Divinitate. Descopeream ceva impetuos şi iraţional, o inspirată frenezie divină care îi înalţă pe oa-meni şi-i îndeamnă să pornească asaltul împotriva deşertului albastru, atît de periculos, ca să atragă pe pămînt fulgerul luminos, numit Dumnezeu.

Aidoma sînt, poate, rugăciunea şi sufletul omului, mo-bilizînd speranţele şi temerile omeneşti pe care sîntem datori să le azvîrlim ca pe-o săgeată spre înălţimile supraumane, de neatins ; un impuls şi un orgoliu, un strigăt în tăcerea laşă, intolerabilă, o lance, stînd dreaptă şi neînduplecată, neîngăduind cerului să se prăbuşească deasupra capetelor noastre...

Privind săgeata, care se înălţa fără teamă pînă la ceruri, îmi simţeam sufletul puternic, înălţîndu-se şi devenind el însuşi o săgeată.

Am scos un chiot plin de bucurie : nu era oare strigătul lui. Nietzsche exact la fel ? Nu era strigătul, lui o săgeată care se înălţa spre cer, un fulger ca un paratrăznet, vrînd să-1 apuce pe Dumnezeu şi să-1 detroneze ?

Ce fericit eram rătăcind aşa pe sub arcadele gotice, la ceasul amurgului; scăldat în sufletul zarathustrian, făcut din piatră şi din fier, cu strălucitoare şi multicolore vi tralii, şi purtat în extaz divin de profunda rezonanţă a unei orgi,nevăzute. . ' -

în felul ăsta, fără grabă, cu inima plină de întrebări şi cu o frenetică disperare şi speranţă, mi-am luat rămas bun de la Paris, Ce blîndeţe ! Ploaia măruntă deasupra Parisului, bruma uşoară, castanii înfloriţi, pletele blonde !

Părăseam Parisul şi inima mea îşi pierduse pacea şi seninătatea. Ce păcătos zicea aşa : „Stai şi inima ţi-e liniştită, dar, dacă auzi mai mult decît un ciripit de vrăbiuţă, inima îşi pierde pacea de altădată" ? Dar eu, eu, care am auzit ţipătul asurzitor al uliului sălbatic ? Pără-seam Parisul, rănit la mîini, la picioare şi în coaste, toate rănile răstignirii, cu capul .vindecat, cu sufletul zbătîn-

338

'du-se ca un val înlăuntrul meu, însîngerat şi rebel, făcîn-du-mă să sufăr grozav.

întotdeauna cînd ajungeam la o certitudine, răgazul şi siguranţa dispăreau în scurt timp, îndoieli şi nelinişti izvorau cu repeziciune din această certitudine şi eram silit să găsesc alta pînă cînd, în cele din urmă, aceasta se cocea, la rîndu-i, transformîndu-se în incertitudine. Cum am putea-o defini, aşadar ? Incertitudinea e mama unei noi certitudini. ■ .

Nietzsche m-a învăţat să nu mă încred în nici o teorie optimistă ; ştiam că inima de femeie a omului are o nevoie constantă de alinare, o nevoie căreia acest sofist super- pătrunzător— 'mintea — e gata tot timpul să-i" slu jească; Simţeam că orice religie, care promite să împli nească dorinţele omeneşti, e pur şi simplu un refugiu pentru fricoşi şi e nevrednică de un bărbat adevărat. Mă întrebam, oare, calea lui Hristos e cea care duce spre mân tuire, ori e pur şi simplu un basm bine ticluit care promite paradisul şi nemurirea, cu mare înţelepciune şi îndemî- nare, astfel ca drept credincioşii să nu poată afla că acest paradis nu e altceva decît reflectarea dorului lor ? Putem şti acest lucru numai după ce murim şi nimeni n-a putut şi nu va putea să -se întoarcă de pe cealaltă lume să ne spună ! • . ,

Să alegem, deci, cel mai lipsit de speranţă punct de vedere al lumii şi dacă, spre norocul nostru, ne înşelăm că speranţa există, cu atît mai bine ! în acest caz, sufletul nu va putea li umilit şi nici Dumnezeu, nici diavolul nu vor putea să-şi bată joc de el, zicînd că se îmbată ca "un fumător de haşiş, că şi-a făurit un paradis imaginar, din naivitate şi din- laşitate, ca să acopere abisul. Credinţa cea mai lipsită de speranţă poate nu e cea mai adevărată, dar e, sigur, cea mai bărbătească. Consider speranţele metafizice o momeală ademenitoare din care adevăratul om nu binevoieşte să muşte. Voiam ceva mai greu, cu alte cuvinte mai vrednic de om, de omul care nu se plînge, Jiu imploră şi nu cerşeşte. Iată ce voiam. De trei ori ura pentru Nietzsche, ucigaşul lui Dumnezeu ! Ele cel care mi-a dat curajul să spun : iată ce vreau !

Biserica, în starea în care au adus-o purtătorii sutanelor, e ca un ţarc în care mii de oi, cuprinse de spaimă,

339

behăie zi şi noapte, vîrîndu-se unele într-altele şi întinzînd gîtul să lingă mîna şi cuţitul care le vor tăia ; unele tremură de teamă c-or să fie fripte veşnic în furia flăcărilor, în timp ce altele abia aşteaptă să fie tăiate, ca să poată paşte în vecii vecilor iarba nemuritoare a primăverii.

Dar adevăratul om nu-i nici oaie, nici cîine ciobănesc, nici păstor ; e un împărat care îşi poartă cu sine împărăţia şi care merge înainte, ştiind încotro se duce şi, ajungînd pe marginea prăpastiei, îşi scoate coroana de mucava de pe frunte şi-o aruncă. • Apoi se debarasează de împărăţia sa şi, complet gol, ca un scufundător, îşi împreună mîinile, apoi picioarele, se aruncă cu capul înainte în haos şi piere.

Mă întreb dacă voi putea să privesc abisul cu o astfel de privire liniştită şi neînfricată ?

Mă întreb dacă un astfel de strigăt s-a mai auzit vre odată pe pămînt, un strigăt atît de mîndru' încît să dispreţuiască speranţa ? Chiar Nietzsche a cedat groazei pentru o clipă. Veşnica întoarcere i se părea un nesfîrşit martiriu şi, de frică, a modelat o mare speranţă, supra omul. Dar supraomul e doar un alt paradis, un alt miraj făcut să-l ademenească pe bietul om fără de noroc, aju- tîndu-l să îndure viaţa şi moartea. .

yiena. Boala mea

Trupul îmi era atît de ostenit, iar sufletul într-o astfel de Stare de surescitare, încît în tren am închis ochii şi nici nu mi-am ridicat pleoapele să văd locurile pe unde treceam. Arcul fusese încordat peste măsură, încît auzeam vibraţia corzii întinse de la o tîmplă la alta, gata să se rupă.

Tîmplele îmi vuiau, vinele ■ de la gît stăteau gata să plesnească, îmi simţeam creierul, şalele, gleznele golite de putere. Mă gîndeam că aşa.trebuie-să fie şi moartea : li niştită, foarte blinda, de parcă ai intra într-o baie caldă şi ţi-ai tăia venele... O femeie cu un copilaş în braţe a deschis uşa compartimentului în care stăteam lungit numai eu singur. Cum m-a, văzut a închis brusc uşa şi s-a retras îngrozită. Cred că arătam ca un mort, de aoeea femeia s-a speriat aşa ; dar bine că moartea nu m-a lovit în suflet, cum te-a lovit pe tine, dascăl al meu ! [

Cînd am ajuns la Viena, mi-am adunat toate puterile să cobor din tren şi să cumpăr un ziar de la chioşcul de dincolo de peron. Am alunecat, m-ara lovit de o bară de fier şi ara căzut fără cunoştinţă la pămînt.

Nu-mi mai amintesc nimic altceva ; cînd am deschis ochii, m-am trezit într-un salon mare cu cîteva şiruri de paturi; era noapte şi, deasupra mea, ardea o lampă .mică, albastră ; capul îmi era înfăşurat în vată şi tifon. O umbră albăstruie, cu două aripi mari la tîmple, plutea uşor printre paturi. A venit la mine, şi-a pus mîna proaspătă şi gingaşă pe mîna mea să-mi ia pulsul şi a zîmbit.

— Culcă-te, mi-a zis cu blîndeţe. ■ Am închis ochii, somnul m-a cuprins iar, un somn greu, ciudat. Se făcea că înotam în plumb topit, călduţ, cu mîi-

341

nile şi picioarele atît de grele, încît nu"*îe puteam urni şi parcă aripile sufletului meu erau lipite una de alta.

Un somn greu mi s-a părut şederea în patul de suferinţă; zile în şir n-am putut să deschid gura ca să mănînc: eram topit de tot. Nu puteam nici să mă ridic, nici să mă mişc, simţeam cum mă cufundam cu fiecare zi tot mai mult, întîi pînă la mijloc,.apoi pînă la piept, apoi pînă la *gît, într-un noroi moale şi călduţ care mirosea a frunze veştede. Trebuie să fi fost moartea.

Din timp în timp îmi ridicam capul din toropeală, mintea ieşea iar la lumină şi o chemam pe soră ; ea, cu aripi albe la tîmple, venea blinda cu creionul şi cu hîrtia în mînă, gata de scris. Mintea se împotrivea, încerca să re-•ziste, să lucreze, să nu se cufunde în noroi împreună cu trupul şi mă deprinsesem s-o chem pe soră să-i dictez cuvintele care ieşeau din haos, nişte haiku-uri, şi ea să le noteze. Multe dintre aceste poeme s-au pierdut, cîteva le-am inserat în scrierile mele după ce-am scăpat din noroiul morţii. Sora îmi lua mîna şi zîmbea :

— Sînt gata, zicea ea. , < Scria cu hîrtia aşezată pe genunchi, n-am să uit degetele ei

subţiri de un alb strălucitor. Eu închideam ochii şi-i dictam : „Te salut, omule, cocoşel jumulit cu două picioare ! E

adevărat căv nu te uita ce zic 'oameni, soarele nu răsare în zori fără cîntecul tău !''

Sora rîdea : — Ce născoceşti cînd ai febră ! zicea ea. — Scrie : „Un vierme doarme în inima lui Dumnezeu şi

visează că Dumnezeu nu există". — Scrie : „Dacă mi-aş putea deschide inima, ai vedea un

munte abrupt, groaznic, şi un om, singur de tot, care se caţără". — Şi mai scrie : „Dacă înfloreşti acum, în mijlocul iernii,

migdal fără minte, va veni zăpada şi te va distruge". „Cu-atît mai rău ! .răspunde' migdalul în fiecare primăvară."

— Ajunge, destul pentru azi, îmi zicea sora văzînd că mă făceam palid.

— Nu, nu, mai scrie ceva : „Mă bucur văzînd mintea că -bate la porţile raiului şi cere voie să intre, iar DUBI-

342

nezeu nu vrea să deschidă poarta şi să-i dea o bucată de pîine".

— Destul, destul, insista sora.

— Nu, nu n\ai scrie încă, trebuie să se ştie acolo, departe, în Grecia, dacă o să mor : „Oriunde merg şi oriunde mă opresc, port

Grecia tntre dinţi ca pe o frunza de laur". f Am închis ochii, creierul mi se golise. — Sînt obosit, soră... şopteam şi mă cufundam iar îri

mocirlă. Bucuriile şi necazurile vieţii mele, oamenii pe care i-am iubit,

ţările pe care le->am văzut îmi treceau prin minte ca norii, se opreau o clipă apoi se dizolvau şi piereau, în vreme ce alţi nori se ridicau, uneori din tîmpla dreaptă, alteori din cea stingă, după cum bătea vîntul.'..

în toiul febrei, într-o zi, mi-am amintit de ■ Fecioara treptelor de aur, Chrysoscalitissa, o mănăstire din Creta ce se înclină spre Marea Libiana. 'Ce zi era, ce soare blînd de primăvară, ce mare strălucitoare se vedea pînă la coasta barbară ! Şi stareţul, scund şi îndesat, dar solid, un bătrîn hîtru cu barba albă, în furculiţă, cu -mustaţa răsuci lâ ca un oştean, ce umor avea, ce minte seînteietoare ! Ne-a luat într-o plimbare să vedem cimitirul mănăstirii, unde ne-a arătat mormintele călugărilor, săpate în stîncă deasupra apei. Cînd era furtună, marea împroşca crucile negre de lemn şi ştergea numele gravate pe ele. Am vrut să mă întorc, nu-mi plăcea plimbarea printre morminte, dar stareţul m-a prins de braţ şi- m-a strîns de-a început ■să mă doară.

— Vino, vino, - bravul meu băiat, mi-a spus el rîzînd, nu-ţi fie frică. Se zice că numai omul este un animal care se gîndeşte la moarte. Dar eu zic altfel : omul nu e un animal care se gîndeşte la moarte, ci la viaţa veşnică. Vino să vezi !

S-a oprit lîngă un mormînt descoperit şi gol. — Uitaţi-vă, ăsta-i al meu. Nu vă temeţi, băieţi, veniţi

mai aproape ; e încă gol, dar nu peste mult o să fie plin ! A izbucnit în hohqte de rîs ; el singur îl săpase în stîncă cu o

cazma şi îşi făcuse şi piatra de mormînt.

— Uitaţi-vă ce?am scris pe piatră, ne-a chemat el. De ce nu vă aplecaţi să citiţi, terminaţi odată cu frica asta!

343

S-a lăsat în genunchi, tx\ şters praful de pe literele săpate în piatră şi a citit : „Hei, moarte, nu mă tem de tine !" Se uita la noi rîzînd cu gura pînă la urechi.

— Şi de ce mi-ar fi frică de şarlatana astabătrînă ? E numai un măgar pe care mă pregătesc să-1 încalec ca să mă duc în rai".

Cele mai pline ore ale omului, cred eu, cele mai detaşate, cele mai eliberate de timp, de loc şi de raţiune, sînţ orele de febră.

Era luna mai cînd, în sfîrşit, am reuşit să părăsesc clinica şi să ies la lumină. în parcuri liliacul era înflorit, femeile purtau rochii subţiri, cu desene florale, fete şi băieţi îşi şopteau pe sub pomii înverziţi, de parcă ar fi avut mari taine de împărtăşit. în după-amiaza ieşirii mele sufla un vînţicel blînd, purtînd cu el mireasma părului şi a pudrei femeilor. îmi ziceam tot timpul : Iată pămîntul, iată lumea de sus ! Ce plăcut e să trăieşti cu toate cele cinci simţuri normale, cele cinci porţi prin care pătrunde lumea ! Ce plăcut e să poţi spune : lumea e minunată, îmi place !

Pămîntul scăldat în soare trezea în mine valuri de duioşie şi mă emoţiona puternic. Mă simţeam ca un nou-năs-cut ; coborîsem în lumea morţii pentru o clipă, i-am văzut ororile, am sărit în sus şi, cînd am deschis„ochii, m-am regăsit iar în lumina sfîntă şi atît de dragă ; păşeam pe sub copaci şi ascultam, rîsetele şi vorbele semenilor mei.

Mergeam încet, genunchii îmi tremurau încă, o ameţeală plină de culori şi blîndă ca o dimineaţă îmi învăluia mintea într-un fel de ceaţă ; dincolo de ceaţa asta vedeam lumea pe jumătate reală, pe jumătate de vis. Mi-am amintit de o icoană pe care o văzusem într-o bisericuţă, nu ştiu exşct unde. Icoana era împărţită în două registre : în partea de jos era pictat un Sfînţ Gheorghe blînd şi puternic, călare pe un cal furios, înfigînd lancea în fiara îngrozitoare care se zvîrcolea cu spume Ia gură, o gură stacojie, deschisă şi gata să-1 înghită. Aceeaşi luptă turbată -în partea de sus, cu deosebirea că Sf întul Gheorghe, calul şi fiara erau făcuţi din nori delicaţi, gata să se destrame şi să piară în văzduh. Mă plimbam, deşi abia mă ţineau picioarele, prin parcurile şi pe străzile Vienei, şi

344

ved-am numai partea de sus, care era doar icoana lumii, si" îmi era frică să nu bată vîntul şi s-o risipească.

Cum puteam să ştiu că în cîteva zile un vmt adevărat va bate şi-o va împrăştia !

Viena este un oraş fermecător, ademenitor, iţi aminteşti veşnic de ea ca de o iubită. Frumoasă, cochetă, nestatornică, ştie să se îmbrace, să se dezbrace, să cedeze, să înşele, nu din ură, nici din dragoste, ci în glumă. Ea nu umblă ci dansează ; nu te cheamă, ea cîntă. întinsă pe spate pe malul Dunării, ploaia o udă, zăpada o acoperă, soarele o încălzeşte ; o zăreşti numai, ea mi se lasă văzută de tot şi îţi spui : Thalia, Aglaia, Eufrosina, Viena ; cele patru graţii!

In primele zile ale întoarcerii mele la viaţă m-am bucurat de acest oraş surîzător, de lumina, de parfumul pămîntului, de discuţiile bărbaţilor ; şi, mai tare m-am bucurat de apa proaspătă, de pîinea delicioasă, de fructe... închideam ochii în balconul de la camera, mea şi ascultam vuietul mulţimii ; era ca un stup plin de oameni harnici, \de trîntori, de miere ; iar vîntul de primăvară era ca o mînă răcoroasă pe faţa mea.

Pe măsură ce trupul meu se înzdrăvenea şi sufletul prindea-iar hăţurile, treptat, această veselie mi s-a părut extrem de superficială şi de frivolă, era potrivnică exigenţei mele profunde ; mi se părea că toţi bărbaţii şi toate femeile de acolo erau gîdiiaţi de cineva, ceea' ce explica' rîsul lor continuu. Pe-atunci nu consideram omul un animal metafizic ; rîsul, nepăsarea, canţonetele erau o trădare şi o neruşinare. Mă gîndeam la. tata care socotea rîsul o lipsă de ruşine, fără să ştie de ce ; eu, totuşi, ştiam de ce şi ăsta era singurul pas prin care fiul îşi depăşea părintele. _ Inlăuntrul meu răsuna tot mai clar vocea aspră, nemiloasă a filozofului pe care îl iubeam atît : Ruşine ! striga glasul lăuntric, unde-i- înţelepciunea pe care ţi-am dat-o ? Nu te~am învăţat să nu te mulţumeşti cu gîndul consolării ? Numai sclavii şi laşii speră, mai bine să-ţi iei,orice nădejde. Lumea e o capcană întinsă cînd de satana, cînd de Dumnezeu, nu încerca să muşti din momeală ; mai bine să crapi de foame. Şi apoi tainic, cu Voce înceată : Din laşitate, m-am prăbuşit, e rîndul tău acum să arăţi ce poţi !

345

Altădată glasul era un şuierat ironic : De ce-'ţi dai aere şi predici mereu că vrei tot ce-i mai greu, că credinţa ta nu are nevoie de consolări şi în acelaşi timp continui viclean, să te îmbeţi în tavernele speranţei, în biserici; te apleci adînc, te închini şi îl rogi pe nazaritean : „Doamne, întinde mîna şi izbăveşte-mă !" Apucă pe drumul tău singur, mergi înainte, ajungi pînă la capăt şi acolo vei găsi abisul. Tot ce îţi cer e să priveşti în abis fără să te apuce frica, atît şi nimic mai mult. Şi eu am făcut la fel, dar mintea mi s-a prăbuşit ; dar tu păstrează-ţi mintea limpede şi de neclintit, depăşeşte-mă !

Inima omului e un mister întunecos, de nepătruns; E un ulcior cu guri veşnic deschise, deşi toate rîurile pă-mîntului curg în el, rămîne gol şi însetat. Speranţele cele mai mari nu-1 pot umple, ar putea, oare, să-1 umple cele mai mari disperări ?

Era calea pe care glasul fără milă mă îndemna să merg. Am ghicit ai cui paşi se trudea să mă facă să-i urmez, paşi care mergeau, fermi şi fără să şovăie, spre abis, fără răgaz şi fără grabă, cu o nobilă şi maiestuoasă cadenţă. El e cel din urmă mîntuitor, a prins vocea să-mi spună, el scapă omul de speranţă, de frică, de zeţ, urmea-ză-1 ! Eu. n-am reuşit sro fac la timp, căci 'a' sosit supraomul, posedat de o mare speranţă, m-am pierdut ; n-am avut norocul să scap de el. Dă-1 la o parte pe supraomul tău, pe nazaritean, ca să ajungi acolo unde timpul nu mi-a permis să ajung, la extrema libertate-.

Aşa mă îndemna glasul fără milă, cu îndărătnicie, încet-încet, profetul absolutului, al totalei mîntuiri a început să se înalţe tăcut în mine ; fiinţa mea se prefăcea într-o floare de lotus pe care el stătea cu picioarele încrucişate, cu cele două roţi 'mistice gravate, pe tălpi, cu degetele îmbinate cu îndemînare şi cu o spirală neagră între sprîncene, ca un al treilea ochi ; zîmbetul său înşe--lător, neliniştitor, se întindea de pe buzele subţiri pînă la urechile monstruoase, de acolo pînă la frunte, apoi în jos, curgînd ca mierea de pe această stîncă înaltă, să cuprindă întreg trupul, şi ajungînd exact pînă la tălpile picioarelor, unde cele două roţi se mişcau neliniştite să pornească.

346

Baddha ! Citisem despre viaţa lui şi despre mesajul său mîndru şi disperat, cu mulţi ani înainte, poate mult orea devreme, dar uitasem totul ; încă nu eram copt, aşa ca nU i-am dat atenţia cuvenită. Glasul lui mă atrăgea ca un sunet exotic vrăjit, izvorînd din adîncul Asiei, din pădurile plane'de şerpi şi ameţitoare orhidee, dar nu m-a ameţit, un alt glas, mai cunoscut, mă chema dinlâuntrul 'meu cu o blîndeţe nespusă şi eu mă duceam în întâmpinarea lui cu încredere... Dar atunci, în mijlocul oraşului cu rîsul său zgomotos; mi-a răsunat în urechi iarăşi fluierul exotic şi vrăjit ! O, cum am închis ochii şi i-am urat bun-sosit ! Glasul îmi era atît de aproape, de parcă nici-odată n-ar fi încetat, ci pur şi simplu fusese doar acoperit de trompeta creştină a judecăţii de apoi !

Fără îndoială, mi-a dat putere înţelepciunea profetică a discipolului luciferic şi am început să mă ruşinez de încercările mele de a acoperi abisul cu un văl pestriţ ; nu îndrăzneam să-1 privesc direct, gol cum era şi respingător. Hristos, cu braţele întinse cu milă, s-a aşezat între mine şi abis ca să nu mă uit şi să mă înfricoşez.

Îmi provocam sufletul, îl tulburam ; voia să se încurce cu trupul ca să aibă şi el gură şi mîini cu care să sărute şi să pipăie lumea, nu mai voia să privească trupul în care era învelit ca pe un. duşman, ci voia să se împace, să călătorească împreună, mînă în mînă,~ separîndu-se doar în mormînt. Deşi sufletul voia toate astea, eu stăteam în calea lui. Care „eu" ? Un demon din mine, un nou demon -— Buddha. Demonul ăsta a prins să strige : „Dorinţa e o flacără, iubirea e o flacără ; virtutea, speranţa, eu, tu, raiul şi iadul sînt flăcări, un lucru şi numai unul este lumină : renunţarea la flacără. Ia flăcările care te ard, ia-le Şi prefă-le în lumină, apoi stinge lumina."

In India, la capătul unei zile de muncă, atunci cînd umbrele cad pe vîrfurile acoperişurilor, pe uliţele satului şi Pe pieptul oamenilor, un vraci bătrîn iese din colibă şi dă ocol satului, cu fluierul magic din trestie, pe care îl duce la gură, şi trece din poartă în poartă cîntînd o melodie dulce' şi legănată, ca o vrajă, cu care vindecă sufletele. E ,,cîntecul tigrului", aşa se numeşte, şi se zice că vindecă rănile de peste zi. Asta era melodia pe care doream s-o ascult şi, ca s-o aud, m-ara închis în cameră şi m-am

347

aplecat zi şi noapte peste cărţile grele, studiind predicile şi învăţăturile lui Buddha.

Mila e ghidul călătoriei buddhiste. Prin milă ne eliberăm de trupurile noastre, dărîmâm peretele despărţi- >• tor, înaintăm spre neant. „Toţi sîntem unul şi unul acesta suferă, el se cere eliberat. Dacă doar un singur strop de apă suferă şi eu sufăr împreună cu el."

„Cele patru sacre adevăruri" au răsărit în mintea mea. Această lume e o plasă în care sîntem prinşi, moartea nu ne eliberază pentru că ne naştem din nou. Să triumfăm asupra setei, să stîrpim dorinţa, să ne golim fiinţa noastră lăuntrică ! Nu spuneţi „vreau

7 să mor", ori „nu vreau să mor". Spuneţi „nu

vreau nimic". Niciodată ideile lui Buddha nu mi-au apărut scăldate -l într-o

astfel de lumină strălucitoare. Odinioară, cînd identificam nirvana cu nemurirea, credeam că Buddha era şi el un general al speranţei care îşi conduce armia în con-tra-mersului lumii. Numai atunci am înţeles că Buddha îl îndeamnă pe om să accepte moartea, să iubească fatalitatea, să-şi pună inima în armonie cu fluxul universal şi,, văzînd cum moartea şi spiritul se urmăresc, se unesc, se nasc şi dispar, să spună : „Iată ce vreau !"

Dintre 'toţi oamenii care s-au întrupat pe pămînt, Buddha strălucea pe culme, un spirit absolut pur. P^ără frică, fără tristeţe, plin' de milă şi de judecată dreaptă, el întindea mîna-ş"iy cu un surîs grav, îmi deschidea calea spre salvare. Toate fiinţele trebuiau să-1 urmeze impetuos, să se supună libere fatalităţii, să salte ca iezii cînd merg să sugă. Nu numai oamenii, ci toate fiinţele : oameni, fiare, copaci... Spre deosebire de Hristos, Buddha nu alege numai oamenii, lui îi e milă de toţi şi de toate.

în lumină simte cum apare şi dispare lumea —- singur, fără ajutorul forţelor nevăzute. Bolta cerească se condensează în ţeasta arsă de soare şi devine o nebuloasă, nebuloasa devine o stea, steaua, ca o sămînţă, formează o crustă şi naşte pomi, animale, oameni, zei ; apoi focul pogoară asupra capului său şi totul se preface în fum şi piere.

Am trăit multe zile şi săptămîni cufundat în această nouă aventură. Ce abis e inima omului ! Cum se dezlăn- -ţuie bătăile inimii şi o apucă pe căi neprevăzute ! Mă

348

conduceau dorurile arzătoare şi patima mea pentru nemurire spre moartea absolută ? Qri .însemna că moartea şi nemurirea erau unul şi acelaşi lucru ?

Cînd Buddha s-a'ridcat de sub pomuLsub care timp de şapte ani şi-a căutat mîntuirea, a pornit eliberat şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate în piaţa unui .mare oraş şi, înconjurat de seniori, de comercianţi, de luptători, a început să vorbească-şi să predice despre mîntuire., La început toţi aceşti necredincioşi au rîs de el, dar, rînd pe rînd, şi-au simţit fiinţa lăuntrică golindu-se ; s-au simţit purificaţi de dorinţă şi, încet-înce't, veşmintele lor de sărbătoare, albe, roşii, albastre, s-au făcut galbene ca sutana lui Buddha. Tot astfel şi eu îmi simţeam măruntaiele golite şi sufletul se îmbrăca în sutană galbenă.

într-o noapte, cînd am ieşit să mă plimb puţin prin Prater, parcul cel mare din Viena, o fată, o soră fardată, s-a luat după mine pe sub copaci. Cuprins de spaimă am grăbit pasul, dar ea m-a întrecut şi m-a prins de braţ ; duhnea a parfum greu de violete, în lumină puteam să-i văd ochii, albaştri, buzele vopsite şi sinii aproape goi.

— Vino cu mine... mi-a şoptit ea f ăcîndu-mi cu ochiul. — Nu, nu ! am' strigat eu de parcă eram în pericol. .— De ce nu ? a întrebat ea şi m-a lăsat de braţ. — îmi pare rău, dar n-am timp. — -Eşti nebun ? a spus fata privindu-mă cu simpa

tie. Ce, eşti călugăr ? Nimeni nu ne vede. „Buddha ne vede", era gata să-i răspund, dar m-am stăpînit.

între timp, fata a ochit un alt plimbăreţ singuratic şi s-a grăbit să-1 agate. Am respirat adînc, de parcă scăpasem de un, mare pericol şi m-am întors în grabă în camera mea.

M-am cufundat iar în cărţile lui Buddha. Mintea mea era ca o floarea soarelui galbenă, iar Buddha era soarele Şi-1 urmăream cum răsare, cum atinge zenitul şi apoi dispare... „Şi apele dorm, dar sufletele nu au somn", mi-a spus odată un bătrîn din Rumelia, dar în zilele acelea mi se părea că sufletul meu intrase într-un somn fericit, cufundat în nepăsarea buddhistă. Ca atunci cînd visezi şi Ştii că^ visezi î, orice vezi în somn, bine sau rău, nu te bucură, nici nu te întristează, nici nu te temi pentru că Ştii că te vei trezi şi toate or să dispară ; astfel, nesim-

349

tind nici bucurie, nici frică, nepăsător, aşteptam să treacă fantasmagoriile lumii prin faţa mea.

Ca să scap viziunea de la pieire prea grabnică, ca să susţin prin cuvinte perfecta mîntuire şi sufletul meu s-o poată pipăi cit de cit, am început să scriu un dialog între Buddha şi discipolul său iubit, Ananda.

Barbarii au coborît din munţi şi au încercuit oraşul. Buddha stătea cu picioarele încrucişate sub pomul înflorit şi zîmbea ; Ananda stătea cu capul pe genunchii lui Buddha şi închisese ochii pentru ca nălucile lumii să nu-i tulbure gardurile.' în jurul lor stăteau o mulţime de ascultători care doreau să-i devină discipoli, ascultau cuvintele izbăvitoare. Dar cum au auzit că barbarii se răz-boiau, au fost cuprinşi de furie.

. — Ridică-te, dascăle, au strigat ei, hai cu noi să-i alungăm pe barbari şi-o să ne spui după aceea secretul mîntuirii.

— Nu, ,eu nu vreau să vin cu voi, a zis el dînd din cap.' ■— Eşti obosit ? au strigat ceilalţi mînioşi, ţi-e frică ? — Eu mi-am încheiat călătoria, a replicat Buddha cu o

voce mai presus de oboseală sau de frică, mai presus de patrie. — Ei bine, lasă-ne pe noi să mergem să apărăm pă-mîhtul

strămoşilor, au strigat cu toţii şi s-au îndreptat spre oraş. ' — Mergeţi şi fiţi binecuvîntaţi, a spuse Buddha ridi-cînd

braţul să-i binecuvînteze. Am fost acolo unde mergeţi voi, am fost şi m-am întors. Eu voi sta aici sub pomul ăsta înflorit aşteptînd.să vă întoarceţi. Numai dacă am stă toţi sub acelaşi pom înflorit, fiecare vorbă pe care o spun eu şi fiecare vorbă pe care o spuneţi voi ar avea acelaşi înţeles pentru toţi ; acum e încă prea devreme, eu spun una şi voi înţelegeţi alta, nu vorbim acelaşi limbaj. Aşadar, călătorie plăcută, aş fi fericit să ne în-tîlnim iar !

— N-am înţeles, părinte,, a zis Sariputta ; ne vorbeşti iar în parabole ?

'— Vei înţelege după ce te vei întoarce, Sariputta. Cum spuneam, e încă prea devreme. Ani de-a rîndul am văzut viaţa şi suferinţele omului, ani de zile mi-au trebuit ca

350 )

să mă maturizez ; abia acum am ajuns la o atît de totală libertate, prieteni. Şi de ce am ajuns la această libertate ? Pentru că am luat o mare hotărîre.

— Ce hotărîre, părinte ? — Nu vreau să-mi vînd sufletul lui Dumnezeu, .celui pe-

care voi îl numiţi Dumnezeu ; nu vreau să-mi vmd sufletul diavolului, celui pe care voi îl numiţi diavol ; nu vreau să mă vînd nimănui. Sînt liber ! Fericit e omul care scapă din ghearele lui Dumnezeu sau ale diavolului, acela, şi numai acela, e salvat.

— Salvat de la ce ? a întrebat Sariputţa şi picături de sudoare îi curgeau de pe frunte. Salvat de ce ? Cuvintele ţi-au rămas pe buze, părinte, te ard.

— Fu, Sariputţa, nu mă ard, mă răcoresc ; iartă-mă, dar eu nu ştău dacă ai puterea să înduri aceste cuvinte, fără să fii cuprins de groază.

— Părinte, a zis Sariputţa, noi plecăm la luptă şi poate nu ne vom mai întoarce, poate niciodată nu te vom mai revedea. Dezvăluie-ne aceste cuvinte de pe urmă, ultimele tale cuvinte... Salvat de ce ?

încet, cu greu, ca un trup ce se cufundă în abis, cuvintele,s-au prăbuşit de pe buzele strînse ale lui Buddha:

— De mîntuire. — De mîntuire, a strigat Sariputţa, salvat de mîntuire ?

Părinte, nu pot înţelege. — Cu-atît mai bine, Sariputţa, dacă ai fi înţeles te-ai fi

înfricoşat. Şi totuşi, aş vrea să ştiţi, prieteni, că aceasta e forma mea de libertate. Am scăpat de mîntuire.

S-a cufundat în tăcere, dar nu mai putea să se abţină : — Aş vrea să ştiţi că orice altă formă de libertate e

sclavie ; dacă ar fi să mă mai nasc o dată aş lupta pentru această măreaţă libertate, pentru salvarea de mîntuire. Dar e destul, e prea devreme să vorbim ; vă voi spune lucrul ăsta cînd o să vă întoarceţi din război — dacă o să vă mai întoarceţi. Adio !

A răsuflat adînc, vedea că discipolii săi şovăiau şi a' zimbit : — De ce mai staţi ?• Lupta e datoria voastră, duceţi-vă

departe, departe la luptă. Adio ! — Pînă cînd ne vom revedea, stăpîne, a spus Sari-Putta.

Haideţi să plecăm şi Domnul fie cu noi !

351

Ananda nu s-a mişcat; Buddha îl privea satisfăcut cu coada ochiului.

— Eu rămîn aici cu tine, părinte, a spus discipolul înroşindu-se puternic.

— De frică, Ananda, dragul meu ? — Din dragoste, părinte. — Numai dragostea nu ajunge, credinciosul meu tovarăş. — Ştiu asta, părinte ; cînd vorbeşti văd flăcări licărind pe

buzele tale. — Nu sînt flăcări, Ananda, sînt cuvintele mele. înţelegi

vorbele astea supraomeneşti, credinciosul şi tînărul meu prieten ?

— Cred că da ; iată de ce am rămas cu tine. — Ce înţelegi ? — Cine susţine că există mîntuire este sclav pentru că îşi

cîntăreşte tot timpul fiecare vorbă şi fiecare faptă: voi fi pedepsit, ori mîntuit ? — se întreabă tremurînd ; voi merge în rai, ori în iad ? Cum poate fi liber un suflet care speră ? Cel care speră se teme de viaţa asta şi de cea viitoare, atîrnă nehotărît în văzduh şi aşteaptă norocul sau mila lui Dumnezeu.

Buddha şi-a pus palma pe părul negru al lui Ananda. — Rămîi, a zis el. Au rămas în linişte o vreme sub pomul în floare, Buddha

mîngîind încet, cu înţelegere, părul discipolului său iubit. — Salvarea înseamnă eliberarea de orice mîntuitor ;

aceasta e suprema libertate, ,cea mai înaltă, ,în care omul respiră anevoie. Ai puterea să suporţi ?

Ananda şi-a plecat capul şi n-a spus nimic. — Cu alte cuvinte, tu înţelegi acum cine e perfectul

mîntuitor... A tăcut o clipă apoi, răsucind între degete o floare căzută

din pom :

— Salvatorul este cel care scapă omenirea de mîn tuire.

Cu cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, n-am alte pietre, nici altceva, am pavat calea cea nouă ce duce spre mîntuire. Ştiam acum, ştiam şi priveam lumea cu

352

linişte, fără frică, pentru că acum nu mă mai putea amăgi. Stăteam la fereastră şi mă uitam la bărbaţi, la femei, la maşini, la magazinele pline cu carne, cu articole de băcănie, băuturi, fructe, cărţi şi zîmbeam ; toate astea erau doar o grămadă de nori pestriţi, o boare uşoară va sufla şi vor dispărea. Puterea ispitei le-a generat, foamea şi setea omului le va menţine o oră, două, cit va putea, pentru că o boare va sufla şi le va risipi.

Am ieşit pe stradă şi m-am lăsat dus de un val de oameni, toţi mergeau undeva în mare grabă. Alergam împreună cu ei, nu mai aveam de ce să mă tem de ei, sînt doar fantome, o ceaţă alcătuită din picături de rouă, de ce să-mi fie frică ? Am ajuns la un cinematograf cu lumini roşii, albastre şi verzi, am intrat înăuntru cu toţii şi ne-am aşezat pe scaunele căptuşite cu catifea. In fund era un ecran strălucitor pe care treceau în grabă umbre neliniştite. Ce făceau ? Se sărutau, se omorau, erau omo-rîţi. Lîngă mine şedea o fată, suflarea ei mirosea a scor-ţişoară ; pieptul i se ridica şî cobora la fiecare răsuflare. Din cînd în cînd genunchii ni se atingeau ; mă înfioram, dar nu mă retrăgeam. S-a întors şi m-a privit o clipă, îrs semiîntunericul din sală mi s-a părut că zăresc un zîmbet.

M-am săturat să mă tot uit la umbrele de pe ecran şi m-am ridicat să plec ; fata s-a ridicat şi ea. La ieşire iar s-a întors şi mi-a zîmbit. Am intrat în vorbă, luna strălucea deasupra noastră, am luat-o spre parc şi ne-am aşezat pe o bancă. Era vară, noaptea era dulce ca mierea, liliacul era parfumat; perechi treceau, unii erau îmbrăţişaţi, se pierdeau în iarbă. O privighetoare, ascunsă în liliac, a început să cînte deasupra capetelor noastre şi inima mi se oprise. Nu era o pasăre, trebuie să fi fost un spiriduş viclean, mai ascultasem glasul ăsta, înainte, cred că atunci cînd urcam spre Psiloriti, şi ştiam ce voia să spună... Am întins mîna şi am pus-o pe părul fetei.

— Cum te cheamă ? am întrebat-o eu.

— Frieda, mi-a răspuns ea rîzînd. Ce întrebare l Numele meu e Femeie.

în clipa aceea un cuvînt teribil mi-a venit pe buze ; nu venea dinlăuntrul meu, trebuie să fi aparţinut unui străbun, nu tatălui meu care dispreţuia femeile, ci alt-

353 23 — Raport către El Greco

cuiva. în clipa în care l-am rostit m-a apucat groaza, dar era prea tîrziu.

— Frieda, vrei să rămîi noaptea .asta cu mine ? Fata a răspuns calmă : — Nu pot astă seară ; o să vin mîine. Scăpasem ; m-am ridicat în mare grabă şi ne-am despărţit.

M-am dus repede acasă. Atunci s-a întîmplat ceva de necrezut, ceva care mă face să

mă cutremur chiar şi azi cînd îmi amintesc. Sufletul omului e cu adevărat incoruptibil, e plin de nobleţe, dar ţine în braţele sale un trup care putrezeşte pe zi ce trece. în drum spre casă auzeam cum sîngele mi se suia la cap, sufletul meu era cuprins de furie, simţise că trupul era gata să păcătuiască, a sărit să-1 împiedice, plin de mîndrie şi dispreţ, nevrînd să-1 lase. Sîngele se suia neîncetat şi s-a oprit în zona feţei şi atunci mi-am dat seama că buzele, obrajii şi fruntea îmi erau umflate K Ochii mi s-au micşorat atît de tare, încît n-au mai rămas decît două tăieturi prin care cu greu puteam zări ceva. Mă împiedicam tot timpul, grăbeam pasul, alergam neliniştit spre casă să iau oglinda să văd în ce hal eram...

în sfîrşit am ajuns şi, cînd am aprins lumina, am scos un ţipăt de groază. Faţa îmi era umflată şi oribil desfigurată, ochii de abia se vedeau între cele două mase de carne roşie revărsată, gura era o tăietură lunguiaţă, n-o mai puteam deschide. Deodată mi-am amintit de fată, de Frieda, în starea asta .dezgustătoare, cum aş fi putut s-o văd a doua zi ? I-am trimis o telegramă : „Nu pot veni mîine, vin poimîine", şi m-am aruncat în pat cu disperare. Ce boală putea fi ? mă întrebam eu. O fi lepră ? Copil fiind, în Creta, am văzut adeseori leproşi cu faţa veşnic amflată, roşie ca sîngele, cu părul căzut. Şi acum îmi amintesc ce frică îmi era de ei. într-o zi am zis : „Dacă aş fi rege i-aş aduna pe toţi leproşii, le-aş pune o piatră de gît şi i-aş arunca în mare". Era oare posibil ca invizibilul, ceva nevăzut să-şi fi amintit vorbele mele inumane şi să-mi trimită această boală înfricoşătoare drept pedeapsă?

în noaptea aceea n-am avut nici o clipă de somn, aşteptam nerăbdător zorile, îmi ziceam că de seara pînă dimi-

1 Este prima manifestare a leucemiei care, ani mai tîrziu, îi

va provoca moartea.

354

neaţa probabil va trece, tot timpul îmi cercetam faţa să văd dacă umflătura începe să dispară. în zori am sărit din pat şi m-am dus direct la oglindă. O mască de carne oribilă mi se lipise de faţă, pielea începuse să plesnească şi curgea un lichid gălbui ; nu mai eram un om, eram un demon.

Am sunat-o pe cameristă ca să-i dau telegrama ; cînd a deschis uşa şi m-a văzut, a ţipat şi şi-a ascuns faţa în mîini; nu îndrăznea să se apropie de mine, mi-a smuls telegrama şi a plecat. Au trecut o zi, două, trei ; apoi o săptămînă, două săptămîni. In fiecare zi, de frică să nu apară fata în cameră şi să mă vadă, îi expediam aceeaşi telegramă : „Nu pot veni azi, vin mîine". Nu mă durea nimic, dar nu puteam deschide gura să mănînc, singura mea hrană era laptele şi limonada, pe care le beam cu paiul. In cele din urmă n-am mai putut să rămîn aşa, citisem cîteva cărţi de psihanaliză scrise de celebrul dis-cipol al lui Freud, Wilhelm Stekel, şi m-am dus să-1 caut. Psihicul îmi provocase această boală, fără să ştiu de ce, dar ghiceam că psihicul era vinovat.

Eruditul profesor mi-a ascultat povestea vieţii : cum, încă din adolescenţă, am căutat o cale de salvare, cum l-am căutat pe Hristos mulţi ani, -dar în ultimul timp religia lui mi se părea prea naivă, prea optimistă şi l-am părăsit ca să urmez calea lui Buddha...

Profesorul a zîmbit. — A căuta începutul şi sfîrşitul lumii este o boală, mi-a zis

el, oamenii normali trăiesc, luptă, cunosc bucuria şi tristeţea, se căsătoresc, au copii şi nu-şi pierd timpul întrebînd de unde, încotro şi de ce... Dar nu ţi-ai terminat povestea ; îmi ascunzi ceva, mărturiseşte totul.

L-am povestit cum am întîlnit-o pe Frieda, cum mi-am dat întâlnire cu ea.

. Profesorul a izbucnit într-un rîs strident, sarcastic ; eu rna uitam la el iritat. începusem deja să-1 urăsc pe omul acela pentru că îmi cerceta secretele de sub nişte ochelari indiscreţi, care măreau, şi forţa uşile închise cu lacăte ale sufletului meu.

t "~.Destul, destul, a spus el şi a început iar să chico- sta 1 "M

aSCa vă rămîne pe faţă atîta timp cît veţi mai

ţilor^ na

' Boala pe care o aveţi se numeşte boala asce- >

e extrem de rară în zilele noastre. Ce trup îşi as-

355

cultă, astăzi, sufletul ? N-ai citit niciodată vieţile sfinţilor ? Iţi aminteşti de sihastrul care a părăsit deşertul teban şi a alergat spre oraşul cel mai apropiat pentru că demonul preacurviei intrase în el şi a simţit nevoia să se culce cu o femeie ? Fugea în goana mare şi cînd era gata să treacă de porţile oraşului s-a uitat şi a văzut, cu groază, că trupul îi era acope'rit de lepră. Dar nu era lepră, era aceeaşi boală pe care o aveţi. Cu aşa un chip, cum era să se ducă în faţa unei femei ? Ce femeie ar fi dorit să-1 atingă ? Aşa că a alergat înapoi în sihăstria sa din deşert şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că 1-a ferit de păcat, drept care Dumnezeu, după cum spune legenda, 1-a iertat şi 1-a vindecat de lepră. înţelegeţi acum ? Cufundat în doctrina buddhistă, sufletul, mai bine zis ceea ce înţelegeţi prin suflet, crede că a te culca cu o femeie este un păcat de moarte şi nu îngăduie trupului să păcătuiască. Astfel de suflete, în stare să se înalţe atît de mult deasupra trupului, sînt rare în vremea noastră. în întreaga mea carieră ştiinţifică am întîlnit doar un singur caz similar, o doamnă onorabilă, foarte pioasă, o vieneză ; îşi iubea soţul mult de tot, dar era departe, pe front, şi s-a întîmplat să întîl-nească un tînăr de care s-a îndrăgostit. _ într-o noapte a fost cît pe ce să cedeze, dar deodată sufletul ei s-a revoltat, s-a împotrivit şi faţa i s-a umflat respingător, exact cum este a dumneavoastră acum. Disperată, m-a căutat şi eu am liniştit-o : vă veţi vindeca doar cînd soţul dumneavoastră se va întoarce de pe front, i-am spus eu şi, într-adevăr, cum s-a întors soţul ei, cu alte cuvinte cînd pericolul de a păcătui a trecut, faţa şi-a recăpătat frumuseţea. Cazul dumneavoastră este identic. Vă veţi vindeca cu cît vă veţi îndepărta mai repede de Viena şi-o veţi lăsa pe Frieda în urmă.

N-am crezut ; poveşti ştiinţifico-fantastice, mi-am spus; plecînd într-o stare de constantă vexaţie. O să stau la Viena, o să stau şi-o să mă fac bine... Am mai rămas o lună, dar masca n-a dispărut ; am continuat să trimit telegrama zilnică Friedei : „Nu pot veni azi, vin mîine". Totuşi, acest „mîine" n-a sosit niciodată. într-o dimineaţă, istovit de toată povestea, m-am.sculat din pat hotărît să plec. Mi-am luat valiza, am coborît scările, am ieşit în stradă şi m-am îndreptat spre gară. Era dimineaţă devreme

356

- sufla un vînticel rărocos, muncitorii şi muncitoarele se ndreptau spre muncă într-un cîrd vesel, mestecînd o îmbucătură de pîine. Soarele nu coborîse încă pe străzi, ferestrele se deschideau, oraşul se trezea. Mergeam cu naşi uşori, bine dispus, mă trezeam asemenea oraşului ; pe măsură ce înaintam, simţeam că faţa îşi pierdea povara, ochii mi se eliberau, îi puteam deschide ; buzele au început să se dezumfle şi m-am trezit fluierînd ca un co-pil. O boare răcorasă sufla peste faţa mea ca o mină miloasă, ca o mîngîiere. Cînd am ajuns, în sfîrşit, la gară, şi mi-am scos oglinda de buzunar să mă privesc, ce bucurie, ce fericire ! Faţa mi se dezumflase complet, trăsăturile de odinioară, nasul, gura, obrajii, mi-au revenit ; demonul plecase, eram iar o fiinţă omenească.

Din ziua aceea am rămas pentru totdeauna cu ideea că sufletul omului e un resort teribil şi periculos ; o mare forţă explozivă ascunsă sub carnea şi grăsimea noastră, fără să ştim de ea. Mai rău e că nu vrem să ştim, pentru că, dacă am şti, viclenia, laşitatea şi falsitatea ar fi de neiertat ; nu ne mai putem ascunde după presupusa neputinţă a omului, după mizerabila lui nepricepere. Trebuie să ne socotim vinovaţi dacă sîntem vicleni, laşi- şi mincinoşi, pentru că, deşi avem în noi o forţă atotputernică, nu îndrăznim s-o folosirm de frică să nu ne distrugă. Alegem o cale uşoară, comodă, o facem să se piardă încetul cu încetul, pînă cînd degenerează şi ea în carne şi gră-sime. E groaznic să nu ştim că avem o asemenea forţă ! Dacă am şti, am putea fi mîndri de sufletul nostru. Nimic, în ceruri şi pe pămînt, nu seamănă atît de mult cu Divinitatea ca sufletul omului.

Berlin.

Evreica

De la Viena am plecat în mare grabă la Berlin. Buddha îmi mai' potolise'setea lăuntrică dar n-a reuşit să-mi stingă dorul de a vedea mereu alte şi alte feţe ale pămîn-tului, mereu alte şi alte mări şi oceane. M-a înzestrat cu ceea ce el însuşi numeşte „ochi de elefant", cu darul de a privi şi de a accepta toate lucrurile ca şi cum le-aş vedea pentru întîia oară ; cu darul de a privi toate lucrurile ca şi cum le-aş. vedea pentru ultima oară ,şi ar trebui să-mi iau rămas bun.

îmi spuneam mereu că lumea e o nălucire, oamenii sînt fantasme, stropi de rouă, copii efemeri. Buddha, soarele negru, a. răsărit şi a pierit în neant, Dar mila pusese stă-pînire pe sufletul meu, mila#şi iubirea ; o, de-aş putea să reţin nălucile imaginaţiei mele măcar o clipă, să le opresc de la pieire ! O părticică din inima mea nu era drapată în sutană galbenă, o bătaie de inimă mistuitoare ■ continua să pulseze cu încăpăţînare, nelăsîndu-1 pe Buddha să mă stăpînească de tot. Cretanul din fiinţa mea îşi ridica braţele revoltat şi nu voia să mai plătească nici o centimă tribut biruitorului paşnic.

Eram la Berlin cînd am ajuns să înţeleg acest fapt. Acum, cînd închid ochii şi-mi amintesc păcatele din oraşul ăsta ingrat, păcate de moarte pentru un discipol buddhist, amintirea se umple de rîsete, de cuvinte arzătoare, de nopţi minunate fără somn, de castani şi de vişini în floare, de ochi nesăţioşi de evreică, de mirosul înţepător al subsuorii femeii şi nu mă simt în stare să fac ordine printre amintiri.

Răsfoiesc cu stîngăcie caietul cu note îngălbenite de vreme, căznindu-mă să-mi amintesc ce s-a întîmplat mai

358

întîi ce a urmat după aceea, ce jurăminte am făcut şi cum' ne-am despărţit... Cu adevărat mare e puterea literelor cei douăzeci şi şase de soldăţei care stau pe marginea prăpastie! şi apără inima omului, vreme îndelungata să nu cadă şi să se înece în ochiul negru, insondabil al lui Buddha.

2 octombrie. De trei zile rătăceam pe străzile plicticoase, nesfîrşite ale Berlinului, castanii erau desfrunziţi, sufla un vînt aspru şi inima îmi era de gheaţă. Astăzi am trecut pe sub un portal deasupra căruia scria cu litere mari: „Congresul reformatorilor şcolari radicali" ; ningea şi îmi era frig, aşa că am intrat înăuntru.

' Sala era plină de profesori, o mare de bărbaţi şi 'de femei, căutam un loc unde să mă aşez. Deodată am văzut o bluză portocalie, lucind printre hainele negre şi cenuşii; aşa cum gîzele sînt atrase de culoarea florii, aşa m-am dus şi eu spre fata aceea ; lîngă ea era un loc liber şi m-am aşezat acolo. Unul din profesorii ăştia gesticula înnebunit, răguşise de atîta strigat, a băut puţină apă, s-a mai liniştit puţin, apoi a început iar să scoată flăcări pe gură, ce-rînd să se schimbe programul de învăţămînt, pentru a făuri o nouă generaţie de germani, care să dispreţuiască, deopotrivă, viaţa şi moartea. Era un alt mîntuitor, se străduia să salveze lumea cucerind-o.

M-am întors spre vecina mea ; avea un păr negru cu reflexe albăstrui, ochii imenşi, negri, migdalaţi, nasul puţin coroiat, pielea oacheşă, de culoarea ambrei vechi, uşor pistruiată. M-am aplecat spre ea şi am întrebat-o :

:— De unde crezi că vin eu ? — Din ţara soarelui răsare, mi-a răspuns ea, înroşin-

du-se puternic. '. "~ „

E_ adevărat, din ţara soarelui.; mă sufoc aici, n-ai vrea

sa ieşim afară şi să ne plimbăm puţin ?

— Ba da, hai să ieşim. tirJ

:înd am

ieşit

afara

> ea

a început să sară, să rîdă, să FPe ca un copil

care primise o jucărie nouă. — Mă cheamă Sărita, sînt evreică şi scriu poezii.

fosnlt~am

5US

în parc

> frunzele galbene căzute pe pămînt »«*u sub paşii noştri; mi-am pus palma pe părul ei,

.359

era cald şi moale ca mătasea. Fata s-a oprit, tăcută, şi şi-a lungit gîtul de parcă asculta,ceva anume.

— Mina ta îmi dă putere,, a spus ea ; .mă simt ca un 1 ulcior care se umple la izvor.

Era aproape de amiază. — Hai să mergem să mîncăm ceva, am propus eu,

puţină supă, bună şi fierbinte, să ne încălzim. . — Astăzi noi postim, e păcat să mănînci. Şi mie mi-e foame

şi mi-e frig, dar e păcat. — Hai să păcătuim atunci, ca să ne putem căi în cele

din urmă şi să fim iertaţi de teribilul vostru Iehova. Părea iritată auzindu-mă vorbind despre el în* glumă. — Şi, mă rog, cine e zeul tău ? Lucrul ăsta m-a făcut să tresar. Pe dată am simţit că şi eu

păcătuiam faţă de un zeu ; uitasem.că ochii ei, părul, pielea de chihlimbar nu erau decît năluci, iar eu îmi ţineam răsuflarea, nu cumva s-o risipesc.

— Dionysos ? a întrebat fata rîzînd, beţivanul ăla ? — Nu, nu, altcineva, mai teribil decît Iehova al vostru... Nu

mă mai întreba ! Aş fi vrut să mă ridic în clipa aceea şi să plec, dar îmi era

milă de trupul meu, de trupul ei, şi am rămas. — Recită-mi din poeziile tale, am spus eu, ca să*-mi

abat gîndurile. Faţa îi strălucea ; glasul îi devenise foarte blînd şi plin de

amărăciune :

* Se exilează cel ce n~a înţeles Că exilul este casa. Cînd colindăm prin. oraşe noi, Patria păşeşte alături, ca o soră.

Se exilează cel ce n-a înţeles Că în inimile noastre exilate, Cînd ne vom dărui un zîmbet, Cîntarea cîntărilor începe.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. — Plîngi ? am întrebat-o eu, aplecîndu-mă mai tare spre ea. — Oriunde atingi im evreu, a răspuns ea, vei descoperi o

rană.

360

3 octombrie. De-ar put«a omul să-şi păstreze beţia ! Tte-ar îi"Dionysos un zeu atotputernic! Dar beţia piere reoede mintea

se purifică şi trupul cald, real, devine iar nălucă. A doua zi mintea, dezmeticită, mă privea nemulţumită şi severă ; îmi

striga : infidel, trădător, inconstant, mi-e ruşine să trăiesc şi să călătoresc cu tine : Buddha, poate, a. să te ierte, dar eu nu pot să

te iert. Nu mai face nici un pas spre capcana de culoarea portocalei ! Cu toate astea, primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a fost s-o iau pe acelaşi drum şi să mă întorc la

congres. Mă tot uitam, dar bluza portocalie nu se vedea nicăieri. Voiam să mă bucur, dar nu puteam. Am ascultat iar frunzele

răsunătoare şi bombastice ; unii ascultători mîncau mere să-şi mai astîmpere foamea, alţii, aplecaţi, .luau note, să nu scape o iotă. Deodată am simţit vag în spatele meu ceva ca o respiraţie caldă, cineva se uita' la mine insistent şi mă sfredelea cu ochii.

M-am întors şi am văzu-t-o în celălalt capăt al sălii ; purta un şal vechi, verde-oliv şi îşi ridicase gulerul uzat de blană pentru

că în încăpere era frig. Mi-a zîmbit şi faţa ei strălucea ca un cap de marmură în lumina soarelui.

Nu m-am mai întors să mă uit la ea, am aşteptat momentul să pot ieşi, dar ea m-a ajuns în coridor. Mi-a dat un volumaş subţire cu versurile ei ; rîdea şi zburda, beţia din ziua trecută nu-i dispăruse. Dar eu eram nerăbdător să ies şi să plec de lîngă ea. In clipa în care m-am aplecat şi i-am întins mîna, i-am văzut ochii privindu-mă întrebători, nesiguri, cu o umbră de frică. Trupul i s-a făcut mai mic, s-a gheboşat, s-a retras în ea însăşi ; inima mi se rupea de dragul ei. Am cuprins-o cu mîinile şi i-am strîns umerii slăbuţi ; a ţipat de durere şi de plăcere.

— De ce vrei să mă doară ? a întrebat ea, încfercînd să scape.

— Pentru că eşti făcută din alt lut, pentru că ai alt Dumnezeu, pentru că toată noaptea m-am gîndit la tine. Vreau să te întreb ceva, dar trebuie să-mi spui adevărul.

— De ce n-aş spune adevărul ? Nu mă tem de el ; eu sînt evreică !

— Ce poruncă, ce datorie îţi impune zeul tău 7 Asta aş vrea să ştiu înainte de a merge mai departe.

rr Lupta — asta-i cea dintîi datorie. Eşti mulţumit"?

361

Faţa ei s-a schimonosit dintr-o dată ; buzele subţiri tă- I ceau şi tremurau. Doi ochi galbeni şi o gură larg căscată de tigroaică s-au ivit dincolo de frumoasa ei faţă brună.

— Eşti mulţumit ? a şuierat iar, provocator. — Ce ai împotriva lumii ? De ce vrei s-o distrugi ? • — Mă

îndoiesc că ai fost vreodată flămînd, nu, tu n-ai dormit niciodată sub poduri, niciodată mama nu ţi-a fost ucisă în pogrom ; aşa că n-ai dreptul să întrebi. Lumea asta — lumea voastră — e nedreaptă şi venală, dar inima noastră nu-i aşa ; aş vrea să-mi ajut tovarăşii să distrugă şi să ridice una .nouă, o lume de care să nu ne fie ruşine,

Ne-am plimbat" pe sub pomii golaşi ; doar cîteva frunze mai atîrnau în crengi, dar o rafală de vînt rece le-a smuls şi. au căzut pe capetele şi pe umerii noştri. Evreica tremura, mănuşile îi erau găurite, bluza e"ra de bumbac,- pantofii cu tocurile scîlciate de atîta purtat. M-am uitat pieziş la ochii ei şi, o clipă, am văzut înfricoşat că mă fixau arzînd de ură.

Prin ce trebuie să fi trecut fata asta dacă vorbea cu atîta patimă ! Probabil, îmi ziceam, îi era frică în clipa aceea că' s-ar putea îndrăgosti de un, bărbat din tabăra duşmană !

Buzele i se învineţiseră de frig, dinţii îi clănţăneau în gură. De ruşine, mi-am scos paltonul de blană şi, repede, i l-am pus pe umeri, înainte de a avea timp să-mi scape. S-a scuturat mânioasă, încercînd să-1 arunce, dar.i l-am aşezat pe spate, şi am implorat-o să-1 ia.

Ea s-a oprit, de parcă nu mai putea să respire ; dar nu se mai împotrivea. Simţeam cum ieşea din palton căldura trupului meu şi cum pătrundea încet, adînc, în trupul ei ; buzele i-au prins iar culoare, treptat faţa ei şi-a recăpătat frumuseţea. Şi-a sprijinit braţul de al meu, genunchii parcă îi erau paralizaţi.

— E bine să-ţi fie cald,' a şoptit ea, altă viaţă ! Cu ochii aproape în lacrimi mă gîndeam : un pic de

căldură, un pic de pîine, un acoperiş deasupra capului, o vorbă bună şi ura dispare...

Am ajuns acasă la ea. — Cînd aş putea să te mai văd ? am întrebat-o. — Ia-ţi paltonul, mi-a spus ea, abia acum înţeleg de ce

vorbeşte aşa unul care are un asemenea palton îmbla-.

•;362

nit. Ia-ţi-1, pentru că simt cum inima mea e gata să-şi dea drumul.

— Nu inima ta, Santa, ura ta. „../..

— E acelaşi lucru. Binecuvîntate fie frigul şi foamea , fără ele

am fi înghiţiţi de comoditate, cu alte cuvinte am ajunge nişte

neputincioşi. Rămîi cu bine !

Nu mi-a întins mîna, a deschis 'geanta şi a scos cheia să deschidă

uşa. — Cînd aş putea să te mai văd ? am repetat eu. ^ ^ Dar faţa îi devenise iar o mască galbenă de ura ; fara

să-mi răspundă, a deschis uşa şi a dispărut în întuneric. N-am mai văzut-o niciodată.

M-am închis iar în cameră, inima mea era ca un sac plin cu omizi. O clipă lumea se întrupase, părea să existe cu-adevărat, toate cele cinci guri însetate au prins viaţă în trupul meu şi am început să-1 implor pe Buddha să vină şi să-1 vrăjească pe demonul ispitei. Trăia odată un 'Sfînt care, în patruzeci de ani de pustnicie, tot n-a putut ajunge pînă la Dumnezeu ; ceva îi stătea în cale, îl oprea mereu. După patruzeci de ani a înţeles : era un ulcioraş care îi plăcea foarte mult pentru că ţinea proaspâ

fă apa de băut. A spart ulciorul şi pe loc s-a

unit cu Dumnezeu. Ştiam ;• ulciorul meu era trupul mic şi irezistibil al fetei. La

rîndul meu, dacă voiam să mă unesc cu divinitatea, trebuia să nimicesc trupul care îmi şedea în cale. Dacă o viespe se, furişează în stup, albinele lucrătoare se reped şi o învelesc în ceară parfumată şi o înăbuşă ; capcana mea de ceară e alcătuită din cuvinte, din versuri, din metri ;. cu aceste învăluitoare şi sfinte giulgiuri voiam s-o înfăşor pe Sărita şi s-o opresc să-mi prade mierea.

^ Tîmplele îmi zvîcneau, mi-am adunat cele mai răzleţe gmduri ; mă luptam să-mi concentrez puterea asupra unui trup, asupra unui glas, asupra ochilor negri, nesăţioşi. Voiam sa-i vrăjesc pentru că mă separau de Buddha.

_ Am mobilizat cuvintele, m-am aşezat în fruntea lor şi am pornit la război. Scriam şi, pe măsură ce scriam, Scopul meu se îndepărta şi dorul meu creştea ; Sărita se îndepărta tot mai mult, se făcea tot mai mică, pînă cînd

a Pierit şi un urcuş mi-a fulgerat pe dinainte, un urcuş

363

de piatră, abrupt, o dîră roşie pe care se căţăra un om, o simplă hieroglifă schiţată din cîteva linii, în care am recunoscut propria mea viaţă. Am descifrat-o şi am înţeles cu cîtă naivitate şi cu cîte speranţe am pornit la drum, în ce locuri m-am oprit să-mi trag o clipă sufletul şi să ajung la treapta următoare — eul, neamul, umanitatea —, am înţeles cum am zărit piscul deasupra mea : tăcerea, Buddha. Am înţeles dorinţa mea fierbinte de a scăpa de toate greşelile, de cele lumeşti şi de cele cereşti, şi să reuşesc să ating piscul dezolant şi pustiu... Am ridicat paginile risipite pe podea şi am citit tot ce scrisesem, m-am îngrozit : am vrut să găsesc o formulă magică prin care s-o nimicesc pe Sărita, iar eu am găsit o formulă magică prin care puteam să nimicesc întregul univers ! Buddha stătea imobil, sigur de sine, pe culme, şi privea lupta mea de la poalele muntelui, zîmbind cu înţelegere şi bunătate.

Am făcut ordine printre vechile întrebări, am găsit cu-vîntul potrivit, am închegat un răspuns şi mă simţeam golit. M-am ridicat şi am ieşit afară să-mi mai scutur amorţeala trupului care stătuse închis atîte'a zile. Era noapte, oamenii cinaseră deja, nu ploua, nici nu ningea, toată lumea rătăcea pe străzi. Deasupra unei intrări largi am văzut lumini şi reclame multicolore „Dansuri din Java". Dinăuntru se auzea o muzică gravă, plină de patimă ; bărbaţi şi femei intrau, am intrat şi eu înăuntru.

Spectacolul de care sufletul meu se bucură cel mai mult este dansul şi cerul înstelat ; niciodată vinul, femeile, ideile nu mi-au tulburat întreaga fiinţă — trupul, mintea şi sufletul — ca dansul şi cerul plin de stele. Eram fericit cînd mă gîndeam că în noaptea aceea, după atîtea zile de pustnicie, nu numai trupul va ieşi din toropeală şi se va bucura, ci şi mintea şi sufletul, toţi trei tovarăşii mei de călătorie.

Cînd am intrat în sală, dansul era în toi ; luminile erau stinse, în afară de o lumină misterioasă, albastră-verzuie, ce inunda scena făcînd-o să pară fundul unei îndepărtate mări orientale. Un tinerel oacheş, subţire, purtînd ciudate, ameţitoare podoabe şi un costum verde-auriu, ca o gîză vara, în timpul împerecherii, dansa în faţa unei femei mărunte, fragile, cu pielea ca grîul, care stătea ne-

361

mişcată. Gîza asta dansa, dansa, etalîndu-şi supleţea în faţa femeii, puterea şi graţia. îi arăta că el şi numai el merită să fie ales să se împreune cu ea şi să aibă un fiu, ca astfel marile virtuţi, puterea, supleţea şi graţia, să poată fi. transmise unui fiu, să nu se irosească.

Femeia stătea nemişcată, uitîndu-se la el, cîntărindu^l, înainte de a decide. Deodată s-a hotărît şi s-a avîntat în dans. înfricoşat, bărbatul s-a dat la o parte, acum era rîndul lui să stea nemişcat şi vrăjit, privind femeia. Ea dansa, dansa, în faţa bărbatului cuprins de tremur, des-chizînd braţele şi dînd la o parte vălurile, lăsînd să i se vadă trupul, strălucind ălbastru-verzui, apoi să-1 ascundă iar, se apropia de el cu gîndul de a-i cădea în braţe, el scotea un strigăt de triumf, îşi deschidea braţele, dar femeia îi scăpa, îi scăpa mereu, cu un şuierat, dansa fără să-1 atingă şi se îndepărta...

La fiecare răsucire a dansului, animalele, păsările,- oamenii îşi aruncă măştile şi de sub ele se arată întotdeauna eterna faţă a' iubirii... Cei doi dansatori, bărbatul şi femeia, se uniseră între timp, dansau înlănţuiţi, în extaz, săreau în 'aer, reveneau pe pămînt, se înălţau iar, se străduiau, printre gîfîielile dorinţei, să păşească dincolo de graniţele-fiinţei umane.

Am ieşit afară şi am colindat străzile pînă tîrziu după miezul nopţii. Fulgi de nea au început să cadă, i-am primit cu un oftat de uşurare pentru că îmi răcoreau buzele aprinse. întrebări noi se năşteau în mine. Dansul din seara aceea deschisese vechi izvoare în măruntaiele mele, izvoare care păreau secate, şi am simţit atunci că fiinţa lăuntrică a unui cretan nu poate fi golită. în mine erau strămoşi groaznici care n-au mîncat şi n-au băut cît ar fi vrut, care n-au îmbrăţişat atîtea femei cîte ar fi dorit Şi acum săreau încinşi să mă scape, pe mine şi pe ei, de moarte. într-adevăr, ce legătură putea să fie între Buddha

§1 ivr

a' ^

6 speran

tă putea să-şi pună el în Creta ?

Ma uitam la fulgii de zăpadă care se învolburau în

^mţ

lănipilor de pe stradă, amintindu-mi de bărbatul

de 1 i?eia

Pe care

îi văzusem dansînd în seara aceea, dansul

lmea *l

e bărbaţi şi de femei care înfăptuiesc

:— urmărirea, lupta, dorinţa —, ca în cele din

;S65.

urmă să se unească pentru a da naştere unui fiu care să-i facă nemuritori. Setea lor de nemurire e mai puternică decît setea de moarte.

Frînt de oboseală, m-am vîrît în pat cu gînd să dorm ; şi, ca de obicei, spre norocul meu, cînd mintea, trează şi tulburată de întrebări, nu poate găsi un răspuns, vine somnul să le purifice şi să le prefacă în, poveste. Aceasta e forma pe care o ia adevărul gol cînd povestea înfloreşte.

Visam că urcam pe un munte, cu o bîtă pe după umeri, cum poartă păstorii în Creta, şi cîntam. îmi amintesc că era un cîntec popular care îmi plăcea foarte mult :

Am semănat un bob de piper pe buzele lui Marigd, Bobul a încolţit şi s-a făcut o plantă Uriaşă — Grecii au secerat-o, .turcii au cărat-o Şi Marigd, călare pe cal, a treierat-o.

Deodată, dintr-o peşteră, a apărut un bătrîn cu mi-necile suflecate,'cu mîinile pline de lut. A dus degetul la buze şi mi-a făcut semn să tac, apoi mna poruncit pe un ton aspru-':

— Nu mai cî-nta ; vreau linişte. Nu vezi că lucrez ? şi mi-a arătat mîinile.

— Ce lucrezi, l-am întrebat eu. — Nu vezi şi singur ? în peştera asta modelez mîn-tuitorul.

— Mîntuitorul ? Ce mîntuitor ? am strigat eu şi răni vechi s-au redeschis în sufletul meu.

— Acela care trăieşte, înţelege şi iubeşte întregul univers, a răspuns bătrînul, ascunzîndu-se grăbit în peştera lui.

„Acela care trăieşte, înţelege şi iubeşte întregul,univers"... A doua zi am repetat cuvintele din vis, şi nu mă mai săturam auzindu-le. Era, oare, glasul divin cel care se auzea numai noaptea cînd creierul limbut îşi închide, în sfîrşit, gura ?

întotdeauna am primit cu încredere sfatul pe care orele nopţii mi l-au dat ; cu siguranţă, noaptea e mai profundă şi mai sfîntă decît ziua cea neghioabă ; nopţii i se face milă de om.

366

Au mai trecut cîteva zile. Şi ca de atîtea ori în viaţa mea- cei doi demoni neadormiţi, da şi. nu, se luptau şi se pîlceveau în sufletul meu. De cîte ori găseam un răspuns la întrebările care mă chinuiau, îl primeam cu tulburare pentru xă ştiam că acest răspuns va naşte, fără îndoială, noi întrebări, şi astfel vînătoarea condusă de cei doi demoni era fără sfîrşit. Părea că răspunsul ascundea întrebările ce vor veni în faldurile certitudinii vremelnice. Iată de ce priveam întotdeauna răspunsul, nu cu uşurare, ci cu o nelinişte ascunsă. Hristos ascundea sămînţa lui Buddha îngropată adine în el. Mă întrebam ce fel de sămînţa ascundea Buddha în faldurile sutanei sale galbene ?

Odată, într-o duminică ploioasă, rătăceam printr-un muzeu şi mă uitam la măştile sălbatice africane, făcute din lemn, din piele şi din ţeastă de om şi mă căzneam să descifrez taina măştilor. îmi ziceam că masca e adevărata noastră faţă ; aceşti monştri cu guri sîngeroase, cu buzele atîrnînd, cu ochi înspăimîntători sîntem noi. O mască respingătoare strigă de sub chipul minunat al femeii pe care o iubim, haosul se află dincolo de lumea văzută, Buddha se află sub faţa blinda a lui Hristos, Uneori, în marile momente de iubire şi de ură,' sau chiar în clipa morţii, farmecul amăgitor dispare şi noi vedem spectacolul înfricoşător al adevărului. înfiorat, mi-am amintit de irlandeză în bisericuţa din vîrful munţilor, în Creta. Pe cînd buzele mele le atingeau pe ale ei, părea ca faţa i se descompunea şi se topea ivindu-se o oribilă, îngrozitoare maimuţă leşinată, care mă dezgusta şi mă înfricoşa. De atunci nu mai caut să dezvălui adevărata ţaţa a oamenilor pentru că atunci iubirea, curtenia, înţelegerea ar dispărea. îmi impun să cred în chipul oamenilor şi astfel pot să trăiesc printre semenii mei. ...

n Secare dimineaţă, aborigenii care sculptaseră măş-

&i|

afgâ pe deal, înainte de a se face ziuă, şi invocă soarele, îl

roagă fierbinte să apară ; tremură ca nu cumva, in mtîmplare, să nu mai răsară. Ploaia e pătrunsă de w-b

-1^

bâr°ătesc făcînd

pămîntul să rodească, fulgerele Frun°aq

e -

SÎnt P

rivirue mînioase

ale stăpînului nevăzut. ie e în pomi vorbesc ca buzele omului şi

unii bătrîni

367

le înţeleg graiul. Rîul, pe care îl trec, îi trage la fund să-i înece, dar ei îşi adună forţele şi trec vîrtejul cu iuţeală, apoi rid în hohote, ajungînd pe celălalt mal, pentru că au scăpat. Toate lucrurile vorbesc, suferă de foame, se împerechează, procreează. Văzduhul e intens populat de spiritele morţilor şi, ca să le dea la o parte, oamenii, cînd umblă, dau din mîini şi se mişcă de parcă ar înota. Iată de ce ei au văzut miezul lucrurilor atît de clar şi de ce, dincolo de chipul efemer, au dezvăluit masca cea veşnică, O fată a apărut, s-a apropiat de mine ; se uita şi ea la măşti. In prima clipă a fost cît pe-aci să plec ; întot-deauna simt un fel de iritare cînd mă uit la ceva emoţionant şi vine un altul şi se uită şi el odată cu mine. Era scundă şi plinuţă, cu pieptul mare, cu bărbia puternică, cu nasul coroiat şi cu ochii umbriţi de gene imense, S-a întors şi s-a uitat la mine, scrutător, de parcă eram şi eu o mască.

— Eşti african ? m-a întrebat ea. Am rîs : — Nu chiar de tot, am răspuns eu, numai inima. — Şi chipul, a spus ea, şi mîinile... Eu sînt evreică.

— Un neam îngrozitor, am spus ca s-o necăjesc, periculos : parcă toţi vor să salveze lumea. Vă aşteptaţi încă salvatorul ?

— Nu-1 mai aşteptăm, a venit.

— A venit ?

— Ha ! Am rîs iarăşi :

— Cînd ? Unde ? Cum îl cheamă ?

— Lenin.

Glasul i-a devenit dintr-o dată profund, ochii i s-au ■ întunecat.

Lenin ! Pentru o clipă toate măştile din faţa mea păreau să se mişte şi să-şi deschidă cu zgomot fălcile. Fata tăcea şi se uita pe fereastră la cerul întunecat.

Da, Lenin era un alt mîntuitor, mă gîndeam eu, un mîntuitor creat de, robi, de flămînzi şi de oprimaţi ; ca să poată înlătura sclavia, foamea şi oprimarea. Exprimînd disperarea şi speranţa omului.

368

_ Eu ştiu un altul care scapă omul de foame şidesa* de nedreptate

şi de dreptate şl ce e mai important, îi scapă de toţi mîntuitorii. — Şi numele său este...

— Buddha!

Ea a zîmbit cu dispreţ şi mi-a spus inimoasa :

— Am auzit de el, e doar o fantomă. Salvatorul meu

e făcut din carne şi oase. ' Parcă luase foc; mirosul înţepător al trupului sau

ieşea prin bluza descheiată, pentru o clipă ochu mi s-au făcut de plumb. .'

— Nu trebuie să te superi, am spus, lumd-o de braţ, tu eşti femeie, eu sînt bărbat şi am putea să ne înţelegem unul pe altul.

' S-a uitat la mine cu ochii pe jumătate închişi şi genele i se zbăteau cumplit.

— Locul.ăsta parcă-i un cimitir, a zis ea, uitîndu-se la măşti, la zeităţile de lemn, la simbolurile ciudate şi exotice din jurul nostru ; parcă-i un cimitir, mă sufoc aici. Afară plouă, hai să ne ude şi pe noi ploaia !

Ne1am plimbat ore întregi prin ploaie pe sub copaci, prin parcul

cel mare. Ea se întorsese din Rusia numai cu cîteva zile înainte — din paradis — şi din întreaga sa fiinţă izvora iubire şi îndîrjire. O chema Itka.

0 ascultam şi la început o contraziceam, dar am în ţeles repecie că credinţa guvernează de la un nivel su perior, mai presus de mintea omului şi din acest motiv nu se poate -baza pe raţiune. Am lăsat-o să vorbească, să distrugă şi să reclădească lumea.

Se însera, trecătorii se răreau, lămpile se aprindeau. Case, oameni, pomi păreau toate înecate într-o cădere de ploaie luminoasă.

— Sînt obosită, a spus fata, sprijînindu-se de braţul meu. Hai să mergem la mine !

Am ieşit din parc şi- am luat-o pe nişte străduţe înguste, am intrat într-un cartier sărăcăcios.

. Ow să cunoşti trei prietene de-ale mele ; în seara cu

a °i

Să *

u^

m

ceaiul împreună. Una e pictoriţă, se luptă

nici°U creează, apoi sfîşie pînza, caută, dar nu ştie

1 ce caută. „Cînd o să găsesc, atunci voi descoperi

369

cine sînt", spune ea. O cheamă Dina şi e evreică. Alta este actriţă, caută la fel ca Dina ; se confundă cu fiecare personaj pe care îl interpretează, dar cînd iese din rol se sfîşie în bucăţi. O cheamă Lea şi e tot evreică. Cea de-a treia e foarte frumoasă, foarte fandosită ; o fată de, bani gata. Tatăl ei e bogat, o ţine cu bani grei, îşi cumpără rochii de seară, parfumuri, îşi alege ce bărbaţi îi plac şi se culcă cu ei. O cheamă Roşa, nu e evreică, e vieneză. Îmi place, nu ştiu de ce... A tăcut o clipă şi apoi :

— Poate pentru că aş vrea să semăn cu ea. Cine ştie ? Mă făceam că nu ascult, dar îa sinea mea mă bucuram

tainic că eternul feminin, tălăzuindu-se pe deasupra ideilor, pe deasupra tuturor teoriilor despre distrugerea şi reconstrucţia lumii, era nemuritor.

Prietenele ei erau deja acolo, Roşa adusese dulciuri şi fructe, masa eâ pusă şi aşteptau. Roşa stătea pe divan şi se ruja iar celelalte fete citeau lacome un ziar pe care îl ţineau deschis în faţa lor ; omenirea fierbea iai?, lumea se agita.

Mă uitam la cele patru sălbatice din jurul meu şi mă gîndeam, binecuvîntată fie soarta care mă aruncă mereu printre evrei, cu" care mă potrivesc mai bine decît cu creştinii ceilalţi.

Cînd am intrat noi, cele trei fete au scos un ţipăt, nu se aşteptau să apară un bărbat.

— Nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, a spus Itka rîzînd, l-am găsit în Muzeul etnologic, e o mască.

Roşa s-a ridicat, mirosea a parfum ; emanaţia de respiraţii şi de nerăbdare tinerească mă stingherea. Nu ştiu de ce, dar stînd printre atîţia sîni de femeie, privit de atîţia ochi nesăţioşi şi de atîtea buze date cu roşu, m-a cuprins sfiala şi frica, aş fi preferat să.plec, dar ceaiul fusese adus şi noi şedeam pe perne, pe jos, cu genunchii apropiaţi. Şi azi, după atîţia ani, nu-mi amintesc din seara aceea, seară care atîrnă greu în viaţa mea, decît de Itka vorbind cu ardoare despre Moscova, noua capitală a lumii, şi de Roşa care rîdea făcîndu-şi buzele cu roşu, după ce băuse ceaiul, şi de celelalte două fete care stăteau cu ochii căscaţi şi tăceau.

37P

S-a făcut tîrziu, toate trei fetele s-au ridicat saplece, m-am ridicat şi eu odată cu ele, dar Itkt. m-a stnns de braţ şi mi-a făcut semn să rămîn. Am rămas. In noaptea aceea Buddha a început să pălească în mine. Atunci am simţit că lumea nu e o fantasmă, că trupul femeii e cald, puternic, că poartă în el apa vie şi că moartea nu exista.

Am stat cu ea multe nopţi ; nu scotea un singur cuvmt de iubire, inima nu îndrăznea să ne tulbure jocul jocul sfînt de atleţi, cu suspinele şi cu jurămintele sale. Ne luptam numai cu trupul, ca două animale, apoi ne lungeam în somn obosiţi şi fericiţi. Ah, Buddha, Buddha, ma gîndeam eu şi rîdeam.

. Ce liber te simţi cînd trupul nu e prins în plasa preocupărilor spirituale şi rămîne pe pămînt, curat şi nepătat, ca un animal. Creştinismul a întinat unirea bărbatului cu femeia, stigmatizînd-o ca pe un păcat ; odinioară era un act sfînt, o supunere bucuroasă la voinţa lui Dumnezeu ; în sufletul plin de griji al creştinului a degenerat într-un păcat. înainte de venirea lui Hristos, erosul era un măr roşu ; după venirea lui, un vierme a intrat în măr şi a început să-1 roadă.

Mă uitam cu admiraţie la fata aceea aprinsă. Toată noaptea era o fiară care îşi devora masculul cu fiecare părticică a sufletului său prefăcut în trup şi toată ziua era o flacără de o mare puritate. îmi aducea aminte de o femeie extraordinară, de asemeni ori toată numai trup, ori toată numai suflet : Sfînta Teresa. într-o zi, călugăriţele de la mănăstire au văzut-o înfulecînd cu lăcomie o potirniche friptă ; călugăriţele naive s-au arătat uimite, dar ea a rîs : „La vremea rugăciunii, roagă-te, a ,zis ea, la vremea prînzului, mănîncă !" Se dăruia întreagă în tiecare din actele sale, îşi hrănea trupul şi sufletul cu o egala lăcomie.

• ?,k?.

se J

uca cu

mine toată noaptea ; dar cînd se făcea ziua ÎŞI încrunta sprîncenele şi mă privea cu ciudă : Cpn~~

NU *

i-e ru

Sine

să

trăieşti în confort şi avuţie ? în-aW â *

ă mă

întrebe

- Să nu ştii ce-i foamea, să nu tre-rusin -

g iama

' să

ai cu

ce

să

te încal

ti ? Nu ţi-e ninaex

S*

a *

e ?

limbi P

e stră

zi- Şi să-ţi spui : „Lumea e frumoasa, îrm place" ?

371

'— Eu nu spun : lumea e frumoasă şi îmi place, eu zic că lumea e o fantasmagorie, un vînticel va bate şi o ya împrăştia. Iată ce spun eu !

Mă ataca cu frenezie şi îmi astupa gura cu palma î •— Taci, taci ; nu mai vreau să aud nici un cuvînt! Poate fi

ăsta adevărul cînd toţi cei îndestulaţi nu ştiţi ce-i mila ? Nici unul n-aveţi ochi de văzut. Vino să-ţi arăt !

M-a luat cu ea şi m-a condus prin cartierul săracilor. Toţi o ştiau, se strecura în magherniţe nenorocite, îmi arăta copii flămînzi, mame plîngînd, şomeri muşcîndu-şi buzele în tăcere. Dacă-i întrebam ceva mă măsurau din cap pînă în picioare şi îşi întorceau faţa în altă parte.

— De ce nu vorbesc, am întrebat-o pe Itka, de ce ? — Vorbesc, urlă, dar cum ar putea unul ca tine să-i audă ?

Nu-ţi fie frică, într-o zi o să-i auzi prea bine. Şi-a pironit ochii asupra mea în speranţa că fusesem

pătruns de suferinţa omenească, dar eu i-am răspuns bat-jocoritor :

— Regret că eu nu mestec bomboane să-mi îndulcesc răsuflarea, unul din produsele alea delicioase confecţio nate de îndemînarea omului : Dumnezeu, patrie.^

1 Glumeam, dar, în timp ce vorbeam, simţeam mila şi

amărăciunea ăpăsîndu-mi sufletul. Falsul înţeles al respectului de sine,nu mă lăsa să arăt ce simt şi continuam s-o contrazic şi să mă mîndresc cu faptul că nu mă puteam consola mestecînd şi eu bomboane. > i— Nu vreau un astfel de sprijin. O credinţă care promite

răsplata şi fericirea îmi pare o laşă consolare, bună pentru ramoliţi, pentru slăbănogi şi pentru vegetarieni,

— Eu nu sînt ramolită, nici slăbănoagă, nici vegeta- riană, mi-a răspuns cu mînie tovarăşa mea. Nu mai face atît pe grozavul, şi Buddha al tău e o bomboană tocmai bună de supt, ca oricare alta. Şi să ştii că nu vreau să te mai aud şi nici să te mai văd vreodată !

Dînd din cap furioasă, m-a lăsat de braţ şi a luat-o pe prima stradă care i-a apărut în cale, lăsîndu-mă în drum.

Dar seara buzele ei subţiri zîmbeau î

— Tot ce spunem ziua se duce ca fumul, rosti ea rîzînd.; acum e noapte.

372

Ne despărţeam în fiecare dimineaţă ; ea se ducea la uf- 5 la lucru, eu îmi făcusem obiceiul să mă plimb

■ l l i v ' vnn cartierul săracilor. N-aş fi vrut să mai merg In cind era şi Itka, pentru că orgoliul mă făcea s-o

3nntrazic şi să nu arăt ce simt. Cînd eram singur, sufe-

C-nta oamenilor înceta să mai fie o fantasmă, nu mai era " umbră, ci un trup real care suferea de foame, plîngea

si sîngera. Doamne, nu da omului cît poate să îndure ! Nu ştiam că poate

exista atîta suferinţă, atîta foame şi atîta nedreptate' în lume ; n-am fost niciodată atît de aproape de faţa atroce a inevitabilului. Alte legi domneau 'acolo şi ura era cea dintîi datorie. Cele zece porunci, iubirea, ura, războiul, moralitatea, căpătaseră un nou înţeles. într-o zi am văzut, lungită pe asfalt o femeie numai piele şi os... Rochia zdrenţăroasă i se ridicase şi i se vedea goliciunea. Mi-a fost milă de ea şi m-am oprit să-i spun să-şi tragă rochia în jos.

— Nu sta aşa, i-am zis. Ea a dat din. umeri şi a rîs batjocoritor, strîngîndu-şi buzele :

— Mie mi-e foame şi tu vorbeşti de ruşine. Ruşinea e doar pentru cei bogaţi.

Nu mai puteam să vad atîtea orori : obraji scofîlciţi de foame, copii răscolind în lăzile de gunoi în căutare de hrană ; cu burţile verzi şi umflate, cu picioarele numai os sub pielea galbenă ca ceara ; unii umblau în cîrji pentru că nu-i mai ţineau picioarele, alţii nu-şi mai rădeau barba de pe obrajii scofîlciţi.

Nu mai puteam suporta şi mi-am întors capul în altă parte — să nu mai văd — pentru că îmi era ruşine.

îmi amintesc perfect; înainte de a-mi fi milă de oameni, am simţit că mi-e ruşine de ei. Mă jenam de toţi oamenii care sufereau, în vreme ce eu mă străduiam să prefac ororile intr-un spectacol deopotrivă efemer si zadarnic, îmi spuneam că nu-i adevărat, nu trebuie să mă buc^L

aS

Cf -

U? .°

m

S™

plu

şi

naiv >

foamea ^ saţietatea, ST/

tristetea'

viata ?i

moartea, toate sînt fantasme ! Asttel zlCeam mereu în sinea mea, dar cînd am văzut co-

373

piii plîngînd de foame şi femeile cu obrajii supţi, cu ochiij plini de ură şi de durere, inima a început să mi se în_| moaie. Eram profund emoţionat văzînd această schimbare! neprevăzută în mine. La început, ruşinea pulsa ]n inimal mea, apoi mila, simţeam suferinţa altora ca pe propria! mea suferinţă. A venit apoi revolta, setea de dreptate,] şi, mai presus de toate, responsabilitatea. Simţeam căi purtam răspunderea pentru foamea şi nedreptatea din] lume.

Ce trebuia să fac ? Datoria mea se schimba ;' lumea era mai largă, necesitatea se dezlănţuia, mi se părea că datoria stătea întemniţată, sufocîndu-se, într-un singur] trup, într-un singur suflet. Ce puteam face ? încotro pu-l team s-o apuc ? Adînc, în sufletul meu, ştiam ce trebuia! să fac, dar nu îndrăzneam s-o spun deschis. Drumul ăstal părea să fie contrar firii mele şi nu eram sigur că omul] ar putea prin iubire şi prin efort să-şi depăşească înclinarea firească. Se punea întrebarea dacă omul poate avea j -o astfel de forţă creatoare ? Dacă poate, atunci n-are nici o scuză, dacă, în momentele grele, uită să-şi depăşească; limitele fireşti.

în acel moment greu, cînd mă luptam cu firea mea, I să depăşesc eul odios şi să fac tot ce puteam ca să alin suferinţa oamenilor, mi-a venit în minte un model extraordinar de sacrificiu şi de iubire. Voia parcă să-mi arate calea şi mi-am amintit ce mi-a spus într-o zi : „întotdeauna trebuie să ţinem seama de strigătul celui care cere ajutor".

Cînd umblam pe străduţele înguste din Assisi, în pele-rinajul meu prin Italia, şi am auzit, într-o seară, bătînd voios clopotele în turnul bisericii Sfîntul Fra-ncisc, sărmanul lui Dumnezeu, şi în micuţa mănăstire Sfînta Clara, am simţit o nespusă fericire. Şedeam la palatul bătrînei contese Erichetta, am rămas în oraşul sfînt cîteva luni, n-aş mai fi vrut să plec de acolo...

M%«m amintit de ziua întunecoasă cînd am urcat Della Verna, muntele martiriului şi al gloriei lui Francisc. Sufla un vînt puternic, de gheaţă, stîncile erau sure şi golaşe, fără un smoc de iarbă, pomii goi şi negri ; locul gemea adînc, mohorît, chinuit şi aspru — nimic altceva

374

*,cH sărăcie goliciune şi dezolare. Se întuneca, lumina ên^TmKabă, îşi pierdea strălucirea doar pisoU se mai desluşea deasupra mea. în zadar ma gindeam intens la dorinţa mea, luptam să-mi adun puterile ; simţeam panica punînd stăpînire pe trupul meu amorţit şi flămînd, gata să se piardă în sălbăticie. Atunci _ s-a in-tîmplat brusc un miracol. Locul acela inuman şi pustiu din jurul meu păru să se mişte, păru sa urce pe scara mistică pe care toate cele reale tînjesc sa urce şi am simţit că în jurul meu era sărăcia franciscana, aspra ţaţa de trup, fără milă faţă de năravurile plăcute ale omului şi faţă de plăcerile vinovate şi trîndave...

A venit primăvară. Cum era să plec ? Eram fericit să trăiesc peste drum de mica mănăstire Sfînta Clara, în palatul contesei Erichetta, invadat de bucuria, şi graţia franciscana. Niciodată n-am încercat atît de profund identitatea dintre Sfîntul Francisc şi primăvară, pentru că dintre cele trei importante precepte franciscane, sărăcia, castitatea şi supunerea, nici unul nu este atît de complet în armonie ca sufletul pur, veşnic renăscut, al Sfîntului Francisc, ca marele precept al primăverii : castitatea.

In alte părţi, primăvara trezeşte în sufletul fermecat şi nostalgic al bărbatului amintirea tinereţii, a femeii iubite, a surorii mai mici, îi trezeşte regrete : de ce natura renaşte în vreme ce omul nu-şi mai poate recăpăta tinereţea ? Sufletul omului invidiază munţii şi văile pentru că acestea „nu mor şi nu ştiu ce-i bătrîneţea".

Aici, în Assisi, primăvara, surîzînd, ia chipul Sfîntului Francisc. Această ţărînă din Umbria, care a avut no-ocul sa dea naştere unui astfel de fruct, are o măreţie, e mai tertila, aduce o primăvară mai bogată ; fiecare floare înaits ^'^

să-şi

piardă

nicidecum fericitul destin, se

maiţa şi devme simbolul sacru al înfloririi sufletului omenesc... oar?^

Va l"

ni,

mai

tîrziu am

vizitat Assisi pentru a doua briei' put

1md

rezista prea mult depărtării. Cîmpia Um-de măr •

boS

ate, cu plantaţii de

smochini şi cîmpuri sîneurH ! fTa

încărcată

de fructe acum. Mă plimbam Pămîntnf ti

mer§

înd din

sa

t în sat, şi mă bucuram de "i-ui atît de roditor, în tăcere ; pămîntul sacru şi

375

fecund care s-a născut în durere, cu plugul şi cu spadaJ într-o tăcută resemnare, se întindea pe spate acum, sgj odihnea mulţumit, cu sînul plin de fructe. Simţeai că ţi mulţumit şi liniştit pentru că îşi făcuse datoria. SupunîriJ du-se eternelor legi, trecînd cu încredere şi răbdare prijJ toate stadiile suferinţei, a ajuns la recolta bogată a frucJ telor virtuţii sale.

Deodată, fără să-mi dau seama, am înţeles s< profund al supunerii. Să asculţi semnalul aspru şi să tm abandonezi cu încredere marilor forţe din afară şi dini lăuntru, celor văzute şi celor nevăzute, neabătut în erei dinţa că ele ştiu totul, iar rtoi nu ştim nimic — iată sinj gura cale spre rodnicie. Toate-celelalte căi sînt sterile şi amăgitoare, pentru că nu duc nicăieri, ba chiar te arunca înapoi în şinele mizerabil şi blestemat, după vane"şi prel supuse căutări.

Luni de zile, rătăcind pe străduţele din Assisi, pe cîm-j piile dimprejur, admirînd picturile din marele palat afl sărmanului lui Dumnezeu, voiam să trăiesc şi eu o astfel] de primăvară şi o astfel de toamnă. Erau anii tinereţii] nesupuşi şi nesăţioşi ; în fiecare dimineaţă, la revărsatul] zorilor, ieşeam şi hoinăream prin' locurile acelea sfinte. Trăiam ceea ce trăieşte fiecare tînăr, ceea ce trebuie sa fi trăit tînărul spartan care a ţinut vulpea în, sîn, pe,' trupul gol, şi n-a scos nici un strigăt, deşi tremura din tot trupul, a suferit, dar era mîndru că a reuşit să-şi supună durerea.

Totuşi, fără să vreau, faţa mea trebuie să-mi fi trădat, fără îndoială, lupta şi durerea, pentru- că, într-o dimineaţă, pe cînd ieşeam pe poarta mănăstirii Sfînta Clara, m-a oprit un bărbat slab şi uscăţiv, cu părul blond care începuse să încărunţească. Deşi îl văzusem adeseori rătăcind ca şi mine prin ţinutul care atrăgea mulţi pelerini, n-am schimbat niciodată măcar o Vorbă. Ne zîmbeaffl doar, politicos, cînd cărările ni se întîlxie'au, apoi mergeam fără să vorbim, cu pas mai uşor, ca şi cum nici unul nu voia să tulbure liniştea şi solitudinea celuilalt-

Dar în dimineaţa aceea necunoscutul s-a oprit, s-# uitat la mine şi, după o clipă de ezitare, a întrebat :

*- N-ai vrea să ne plimbăm puţin împreună 1 •

376

— Ba da, vreau. După ce am făcut cîţiva paşi, i-am spus :

— Eu sînt din Grecia, am venit in Assisi şi m-am îndrăgostit de

Sfîntul Francisc. — Eu sînt din alt capăt al Europei, 'a spus necunoscutul din

Danemarca : şi eu m-am îndrăgostit de acest sfînt. Trăiesc de ani de zile aici, în Assisi, şi nu mă îndur să plec. Mă numesc Jorgensen.

Am tresărit : . _ Cel care a scris strălucita carte despre Francisc ? Jorgensen a zîmbit amar şi a dat din cap. — Cine poate să-i facă dreptate lui Francisc ? Nici

chiar Dante. Ştii cîntul al Xl-lea din Paradisul ? Am fost tare încîntat. Pe "vremea aceea eram îndrăgostit de

cîntul ăsta şi cînd mă plimbam pe străzile din Assisi, ori prin satele din împrejurimi, adesea şopteam primele versuri ale cîntului :

O, grijă nesăbuită a muritorilor, Ce fals e argumentul Care vă face. să plecaţi aripile !

Am început să recităm împreună minunatul cînt italian; uniţi frăţeşte sub marea aripă a poeziei. Am luat-o pe drumul care domină valea adîncă şi îngustă plantată cu viţă de vie şi măslini. Soarele răsărise şi umplea lumea de lumină şi de umbre lungi care se tot măreau. Am rămas o vreme tăcuţi. In sfîrşit, tovarăşul meu s-a întors spre mine şi m-a întrebat :

— De ce-ţi place Sfîntul Francisc ? Dar imediat a regretat întrebarea.

- Iartă-mă, a spus el, sînt cam indiscret.

Dpn"j~, iubesc

din două motive, am răspuns eu. Primul,

tere °a i

e P°

et'

unul din

cei

mai

mari

din

Prerenaş-

turi raSe

-ap chiar

şi asu

Pra

celei

mai

mărunte crea- melodia

83 asculte

elem

entul nemuritor care zace în ele :

— Şi al doilea ? a întrebat Jorgensen. Plină ai f

01îea

' U iubesc

pentru că prin iubire şi disci-euca

sufletul său a învins realitatea : foamea,

377

I

frigul, boala, dispreţul, nedreptatea, urîţenia, tot ceea Ce oamenii fără imaginaţie numesc realitate, şi a ajuns s-3 prefacă într-un vis fericit, tangibil, mai adevărat decftl adevărul însuşi. El a descoperit secretul atît de căutat <jj alchimiştii din evul mediu : cum să prefacă cele maj| obişnuite metale în aur curat. Pentru el, „piatra filosofală"! nu era un lucru inaccesibil, exterior omului, care ar fi putut fi descoperit numai provocînd confuzie în legilej naturii, ci era chiar inima sa. Astfel, prin miracolul alJ chimiei, el a supus realitatea, a scăpat omul de fatalitate,! şi-a transformat trupul în spirit. Sfîntul Francisc e penJ tru mine un nîare general care conduce armia omeneasca spre o victorie neîndoielnică.

— Nimic altceva ? — Ştiu ce vreţi să mă întrebaţi, am răspuns eu" ; nn; nimic

altceva. General şi poet, nimic altceva. Am tăcut iar, apoi Jorgensen a replicat : — Asta nu-i destul. Cu toate că îşi ridicase mîna de parcă ar fi vrut să mă bată

pe umăr, să mă calmeze din pricina frazei salej prea aspre, a ridicat-o totuşi în văzduh şi a repetat mau decis de data asta :

— Nu, nu-i destul. Era gata să-i răspund, dar m-am abţinut de frică să nu spun

ceva prea aspru. — Iată de ce pe chipul tău se citeşte îngrijorarea, a spus

Jorgensen, de parcă urmărea un gînd tainic. Te lupţi încă, nu ai ajuns la eliberare şi lupta asta continuă te oboseşte. Din acest motiv te-am oprit azi dimineaţă şi ţi-am vorbit.

— Aţi bănuit că mă puteţi ajuta în lupta mea ? l-am întrebat cu un glas care, împotriva voinţei mele, ieşise plin de ciudă şi ironie. M-am simţit ruşinat; uneori vor-: bim înainte ca sufletul să aibă timp să strunească trupul.

— Stăpîneşte-te, mi-a spus Jorgensen. Nu pot să te ajut. Fiecare om trebuie să-şi găsească o cale proprie de salvare. Să scape de ce ? De tot ce e trecător, să scape de tot ce e efemer şi să descopere ceea ce e etern.

încă iritat, i-am spus : ' *— Judecind după chipul dumneavoastră senin, calmi sigur, vesel, după tonul veşnic blînd al glasului, se pârS

378

,ă ati găsit deja calea. Fără îndoială ca n priviţi pe c -Şti cu? simpatie, poate chiar cu condescendenţa pe toţi Slti care luptă încă. Poate v-aţi născut privilegiat cu o natură echilibrată, şi niciodată n-aţi cunoscut lupta

Jorgensen s-a oprit şi s-a uitat o clipa la mine. Mi-a întins mina, hotărît de data asta, ca la un om care se îneacă si m-a prins de braţ. _

— Eşti încă tînăr, a zis el, am fost şi eu odată tinai şi ştiu. Eşti nerăbdător. îţi lipseşte umilinţa, crezi ca e nedemn să ceri ajutor. Lasă-mă să-ţi vorbesc. Nu, eu nu m-am născut privilegiat, cunosc înţelesul neliniştii, al bătăliei al arogantei, îl cunosc prea bine. Cmd eram tinar ca tine aveam ambiţii satanic de mari ; "scriam romane pline de senzualitate, de pasiune şi de ironie ; cu timpul, arta mi s-a părut- îngustă, m-am apucat de ştiinţă, am devenit un fanatic susţinător al darwinismului şi al ateismului. Voiam să distrug biserica, statul, moralitatea, toate cătuşele, în centrul vieţii am aşezat eul. Am proclamat război contra bătrînului duşman, aşa îl numisem pe Dum-nezeu. Scriam, ţineam conferinţe, alergam peste tot cu steagul în mîini. Dar, deodată, m-am oprit şi am tăcut. O indispoziţie necunoscută şi inexplicabilă a început sa-mi cuprindă inima ; nu ştiam nici cum a apărut, nici de unde a venit, probabil fusese în mine tot timpul, aştep-tînd să-i vină rîndul. Am plecat din Danemarca,, să scap de prieteni şi de vechile. năravuri, am călătorit prin Germania, apoi am coborît în Italia şi am ajuns la.Assisi. A zîmbit : Asta se întîmpla cu treizeci de -ani înainte. Cei treizeci de ani i-am petrecut în Assisi. — Şi... ? am spus eu profund mişcat. N-am citit deeît una din cărţile

dumneavoastră, numai Sfîntul Francisc. ^ Cu-atît mai bine. Am publicat un Itinerariu în care vorbesc, mai bine zis încerc să vorbesc despre emoţia pe care am simţit-o văzînd oraşele vechi, castelele, Disencilfe, picturile... înainte de asta fusesem într-o mă-dS - $?

n<r

dlctină>

dar m-am înfricoşat şi am plecat ime-a căi

m ?

imineaţa

următoare. Comunitatea calmă, fericită, potriv8'*

1*^ •

îmi

parea Piăcută

şi ademenitoare, complet să vMKa

V16

îi Pe

care

° Parăsisem

> da

r, deşi m-a făcut nu TYI .

pf?

tru Prima oară care era calea spre fericire, ™ m-arn

lăsat dus pe drumul ăsta...

5Î»

Jorgensen s-a întors şi mi-a arătat cu o bucurie plinj Se emoţie oraşul sfînt, Assisi, zidurile sale vechi, forina acropolei, Rocca Grande, şi biserica cu trei turnuri înalte ca o fortăreaţă, a Sfîntului Francisc.

— Ai vrea să ne întoarcem să ne uităm ? a întrebat eL Am luat-o pe drumul spre Assisi ; ţărani uscăţivi, cu

priviri aprinse, păşeau alături de noi, urmaţi de perechi de boi, celebrii boi albi de Umbria, păşind greoi în jug, cu coarnele răsucite împodobite cu spice de grîu. O ţărăncuţă tînără cu părul negru ca pana corbului ne-a salutat voioasă cu un glas ca un clopoţel de argint.

— Pax et bonum, a zis Jorgensen, răspunzîndu-i la salut.

A arătat spre marea basilică de la picioarele oraşului Assisi, în interiorul căreia se putea vedea capela mică a Sfîntului Francisc, Porziuncula.

— Acolo, în Porziuncula, a spus el, am îngenuncheat fără să vreau pentru prima oară, cînd m-am uitat la sfîntul cel cu cinci răni pe trup. Dar m-am ruşinat, m-am ridicat mînios şi am plecat. Ce m-o fi făcut să îngenunchez, ce s-o fi întîmplat cu mine ? am început să mă întreb furios. In acelaşi timp o pace inexplicabilă mi-a invadat profund fiinţa. De ce, de ce, mă întreb iarăşi, de ce am simţit o astfel de uşurare ? Şi într-adevăr această fericire depăşea tot ceea ce trăisem în viaţă pînă atunci. în ciuda acestui lucru, ceva din mine nu voia să creadă. Acel ceva dispreţuia tot ce era supranatural şi credea doar într-un singur lucru': în raţiunea umană. Cuvîntul său era lege pentru mine. Stătea în pragul inimii mele şi nu lăsa miracolul să intre.

— Ei bine, şi atunci ? am întrebat eu nerăbdător, văzînd că tovarăşul meu a tăcut iar. Cum aţi ajuns la izbăvire ?

— Calm, fără zgomot, aşa cum se întîmplă întotdeauna. Aşa cum fructul se coace şi se face zemos şi dulce, tot astfel şi inima mea s-a copt, s-a făcut dulce şi zemoasă. Brusc toate mi s-au părut simple şi sigure.

Am ajuns, în sfîrşit, aproape de Assisi. Soarele stra' lucea peste oraş, roşu ca sîngele, peste cetatea pe junia' tate-ruinată, clopote cel mic cu glas de argint al mănăs''

380

■ •• Sfînta Clara a început să bată vesel, gmgunnd ca o î^tîrniche de munte. ^ __ Trebuie să mă ierţi că am vorbit atîta despre mine,

DUS Jorgensen. Ia-o drept o mărturisire. Sînt mai h'trîn decît tine şi mă bucur să mă confesez tinerilor, entru că asta-i singurul fel de mărturisire care, probabil, fe e de folos celor mai tineri.

Ca să-mi ascund emoţia am spus sîzînd : _ Ah, numai dacă' Sfîntul Francisc ar sta în poarta

raiului, ce bucurie ! Ar intra înăuntru virtuoşi şi păcătoşi, credincioşi şi necredincioşi, chiar şi cei bogaţi. Da, chiar şi cele mai scîrboase animale : şobolani, viermi, hiene.

_ Ar fi anarhie, a spus Jorgensen fără să zâmbească, n-ar fi numai anarhie, ci şi nedreptate.

Am trecut pe sub poarta fortăreţei ; mănăstirea Sfînta Clara era la stînga, casa în care stăteam era la dreapta.

— O să vin cu tine cîteva clipe s-o salut pe bătrîna contesă, a. spus tovarăşul meu. îmi amintesc cînd am venit prima oară ; era cea mai nobilă şi mai frumoasă doamnă din Assisi. A rămas văduvă de tînără şi nu s-a mai căsătorit niciodată. îmi amintesc că umbla pe un cal alb şi-şi cerceta domeniile : cîmpurile de.măslini şi viile. Bacă ar fi trăit pe vremea Sfîntului Francisc, ar fi putut deveni o Sfîntă Clara.

— Mă întreb dacă ea împărtăşeşte credinţa dumneavoastră ?

— Nu i-ai văzut chipul ? a răspuns Jorgensen. Străluceşte ! Am urcat scările. Era frig în marele palat pustiu şi tecul

ardea în camera contesei ; servitoarea ei, Ermelinda, se apucase să pună măsuţa cea joasă, aducînd stăpînei calea, lapte şi pîine prăjită. Văzîndu-ne, a mai pus nişte ceşti, ne-am aşezat şi noi.

ne ,a' bătrîna aristocrată strălucea pe drept cuvînt; ochii cer

l f-

a

mu:T

a> âri, catifelaţi, au rămas neatinşi de tre-0 .

a tlm

Pului. Uşa care dădea în grădină era deschisă, o

a

cu

trandafiri înfloriţi

strălucea în lumina soarelui, întrph Vnc

*e

a$i fost arnîndoi asa

de dimineaţă ? ne-a Franci COntesa

- Sint

siS

ură că

âţi vorbit despre Sfîntul

381

— De unde ştiţi, contesă ? a întrebat Jorgensen şi ^J privit zîmbind.

Contesa a început să rîdă :

— O clipă mai înainte, cînd am ieşit în grădină, v~m văzut în depărtare luînd-o pe acest drum şi amîndoi erai învăluiţi în flăcări ! >

Cît de clar îmi vin în minte zilele petrecute la AssiJ în cele mai mici amănunte ! Nu-i cerusem ajutorul SfW tului Francisc, dar el alerga să-mi arate cale,a. Numai de-J găsi destulă putere ! Cînd l-am zărit de departe îmbrS şînd un lepros, m-a cuprins scîrba şi spaima ; cînd 1-aj văzut umblînd desculţ, cu faţa strălucind de fericire, i vreme ce oamenii îl huiduiau, îl loveau şi aruncau J pietre în el,' abia îmi puteam stăpîni inima. Deşi era* conştient de împotrivirea mea, îmi ziceam : orice, în afară de asta ! Mai bine să mori pe neaşteptate într-un mal tiriu... Să înfrunţi batjocura, zi de zi, trece dincolo dl puterea mea de a îndura.

Găseam întotdeauna obositoare legătura directă ■ oamenii. îî ajutam cu dragă inimă atît cît puteam, dar dl la distanţă. O făceam cu mare plăcere, îi iubeam pe toj$ le plîngeam de milă, dar de la distanţă. Cînd eram prea aproape de ei, îmi era imposibil, să-i suport mult timp â ei simţeau acelaşi lucru şi ne despărţeam. Iubesc cu patima singurătatea şi liniştea. Pot privi ore în şir focul, marejj fără să am nevoie de altă tovărăşie. Aceştia au fost cei maij iubiţi prieteni şi ori de cîte ori m-am îndrăgostit de o fei meie sau m-a pasionat o idee, am găsit în ele principalei

6 caracteristici ale focului şi

ale mării. Mi-am zis apoi, ca să justific neputinţa mea de a urM

drumul Sfîntului Francisc, cum s-ar putea oare, ca uBj sărac al Domnului, un Don Quijote ceresc, avînd aceea?' simplitate, aceeaşi puritate şi dragoste, cum s-ar pute* oare, să reapară pe pămînt, în vremurile în care trăim ?

îmi spuneam toate astea ca să mă liniştesc ; nu şti^l că un alt sărman îşi făcuse dejşk apariţia pe pămînt °F leproşii care îl înconjurau pe acesta erau negri. Dacă *»

382

„i ÎTI momentele arele. de răscruce, din Urinam aruncam Masivitatea buddhistă în oHunea revoluţionară, m-aş fi jenat şi mai mult de laşi-Sea mea Am aflat despre el mult prea tîrziu cind nu mai pranid posibil, nici potrivit să-mi schimb viaţa ; apucasem oe un drum cu totul diferit prin care îmi împlineam datoria. Am fost copleşit de emoţie în după amiaza aceea de au«ust cînd am luat-o pe drumul îngust ce duce in sătucul Guhsbach, din pădurile alsaciene. Sfmtul Francisc al zilelor noastre mi-a deschis chiar el, cînd am bătut la uşa, si mi-a întins mîna. Glasul îi era profund şi liniştit, s-a uitat la mine şi mi-a zîmbit pe sub mustaţa groasă şi căruntă. Văzusem bătrîni luptători în Creta exact ca el, plini de bunătate şi cu o voinţă de neîmblînzit.

A fost un moment bun al destinului meu. Me-am deschis inima unul în faţa altuia, am rămas împreună pînă noaptea tîrziu vorbind despre Hristos, despre Homer, despre Africa, despre leproşi şi despre Bach. Tîrziu, după amiază, ne-am dus la bisericuţa din sat.

— Să nu mai vorbim, mi-a spus el pe drum, şi o emoţie profundă îi năpădise faţa aspră.

S-a îndreptat spre orgă să cînte din Bach. S-a aşezat la orgă ; cred că ziua aceea a fost una din cele mai fericite din viaţa mea...

La întoarcere, am văzut o floare de cîmp pe marginea drumului şi m-am oprit să o rup.

— Nu ! mi-a spus el, oprindu-mi mîna. Floarea asta trăieşte, trebuie să avem respect pentru viaţă.

O furnică i se plimba pe reverul hainei ; a luat-o cu o gingăşie nespusă şi a pus-o jos pe pămînt, la o parte, ca sa n-o calce cineva. Deşi n-a spus nimic, cuvintele „surioara furnică" îi şedeau pe vîrful limbii, cuvintele duioase ale străbunului din Assisi.

Cind s-a făcut noapte ne-am despărţit ; eu m-am întors nLts

n^

Ura .

te'

dar ziua

aceea

de

au

§ust

n-a apus nici- Suran«!T T^

N"

mai er&m

SingUr

' lîn

§ă mine

' cu

° P?s Wm , neclmtlt

' acest

luptător îşi urma drumul cu cSa&rt^fT*

aducîndu-mi o mare mîngîiere, o învingeref£ -£?

severă'

văzîndu-l că urcă cu atîta con-

că omul LafCa

^nare

- De

atunci

înainte

am

fos

* convins Poate sa facă miracole pe pămînt. Am văzut mira-

383

colul, am dat mîna cu el, am vorbit, am rîs şi am tăcut împreună.

Din ziua aceea inima mea nu mai poate face deosebire între cele două profund ademenitoare personaje, atît de îndepărtate de vremea trecătoare, atît de strîns unite în eternitate. Ei seamănă unul cu altul ca doi fraţi : Sfîntuj Francisc din Assisi şi Albert Schweitzer.

Aceeaşi gingaşă şi puternică dragoste pentru natură Un imn pentru fratele Soare, pentru sora Lună, pentru sora Mare, pentru fratele Foc răsună zi şi noapte în inima lor. Amîndoi ţin o frunză cu vîrful degetelor, o ridică în lumină şi văd în întregime miracolul creaţiei.

Aceeaşi gingaşă simţire reverenţioasă pentru oameni, şerpi, furnici, pentru tot ce respiră şi trăieşte. Pentru amîndoi viaţa e ceva sacru. Amîndoi tremură de bucurie cînd îşi apleacă ochii asupra oricărei fiinţe şi văd reflec-tîndu-se în ea Viaţa. Privind furnica, şarpele, fiinţa omenească, au descoperit fericiţi că toate trăiesc în frăţie.

Aceeaşi milă şi bunătate, în faptele lor, pentru toţi şi pentru toate cele ce suferă. Amîndoi au ales leproşii, cea mai adîncă şi mai oribilă prăpastie a nenorocirii şi a durerii, unul leproşii albi, celălalt leproşii negri din Africa. Am spus milă şi bunătate, dar am vrut să spun Metta, numai acest cuvînt buddhist exprimă cu fidelitate sentimentul născut în cei doi fraţi întru suferinţa omenească, în bunătate şi în milă sînt doi : cel care suferă şi cel căruia îi e milă de el. în Metta, pe de altă parte, este o absolută identificare : cînd văd un lepros eu însumi simt că sînt un lepros. Un mahomedan din secolul al nouălea, Sari-al-Sakadi, a formulat perfect această idee : „Iubirea absolută între doi oameni există numai cînd unul se adresează celuilalt cu vorbele : O, eu însumi !"

Aceeaşi divină nebunie : să renunţi la bucuriile vieţn, să sacrifici mărgăritarele mici pentru a obţine „Mărgări tarul cel Maţe", să laşi drumul neted care duce la o fericire uşoară şi să porneşti pe drumul sălbatic în sus, printre două prăpăstii adînci, spre divina nebunie. Nebunia de a alege liber imposibilul. „ ,

Acelaşi umor neprefăcut există în amîndoi : rlS

ţîşneşte din adîncul inimilor binevoitoare ; bucuria,

ce mai dragă şi cea

mai iubită fiică a sufletului plin

384

. tfMje, puterea' de a accepta înţelesul realităţii zilnice ,° gingăşie şi cu înţelegere. Spartanii, care nu ştiau să rîdă; au ridicat un altar în cinstea zeului Rîsului ; cea mai mare austeritate invocă continuu rîsul pentru că numai el e vrednic să ajute un suflet profund să îndure viaţa..- Natura i-a înzestrat pe, cei doi fraţi cu o inima plină de veselie şi; pentru că el le-a dăruit-o, călătoresc veseli spre piscul strădaniei lor.

Aceeaşi dragoste pasionată pentru muzică. Ceea ce a spus Thomas de Celano se potriveşte şi unuia şi celuilalt : „Un perete foarte subţire îl desparte pe fratele Francisc de eternitate" ; iată de ce el aude întotdeauna melodia divină trecînd prin acest perete delicat"'.

Ascultînd această melodie, amîndoi jubilează în extaz. s,Dacă îngerii care cîntă la vioară în visele mele ar trage' cu arcuşul pe strune "încă o dată, sufletul meu ar zbura din trup, atît de greu de suportat e beatitudinea." Ace'asta a spus-o primul, cel de-al doilea, sînt sigur, trebuie să fi simţit aceeaşi extremă beatitudine cînd cînta Bach.

Amîndoi. cunosc „piatra filosofală" care preface cele mai obişnuite metale în aur, iar aurul în spirit. Boala, foamea, frigul, nedreptatea, urîţenia, cele mai.- oribile realităţi, le prefac într-o lume mai reală unde suflă vîntul spiritului ; nu numai al spiritului, ci şi al iubirii. Şi în inimile lor, ca soarele deasupra marilor imperii, iubirea nu încetează niciodată.

Dar eu am învăţat toate astea prea tîrziu, nu le ştiam în zilele cruciale de ia Berlin. Cînd am văzut miracolul uman în sătucul alsacian, degetele îmi erau mînjite deja cu cerneală," eram ispitit de mania profană de a converti viaţa în cuvinte, în comparaţii şi in rime ; devenisem, nici acum nu înţeleg cum, un simpliî mînuitor de condei. Mi s-a întîmplat exact" ceea ce dispreţuiam "nai mult : să-mi astîmpăr foamea cu hîrtie, ca -e-. capră.

Aceşti sărmani ai lui Dumnezeu m-au ajutat într-un singur fel, unul nepreţuit : mi-au demonstrat că omul e în stare şi e dator să atingă punctul cel mai îndepărtat

al drumului pe care şi 1-a ales. Cine

ştie, poate la capătul drumului se vor întîlni toţi luptătorii ! Şi astfel au devenit modele pentru mine, nobile exemple de stăruinţă, de

■ . - 335 85 — Raport către El Greco

răbdare, de speranţă. Domnul să-i binecuvînteze, pentru că aceşti eroi ai faptelor mari m-au învăţat că numai pfjn speranţă putem atinge ceea ce se află dincolo de Spe_ ranţă.

încurajat de ei am încercat să-mi înving firea, am urmat cărarea pe care mi-au deschis-o mila, indignarea şi vorbele usturătoare ale Itkăi. Am făcut acest lucru şi nu mă căiesc. Cînd m-am întors la cărarea mea fireasca mi-am simţit inima încărcată de suferinţa omenească, arS simţit că datoria sufletului este să-i salvezi pe alţii, sam să lupţi pentru a-i salva pe ceilalţi. Am învăţat că lumea! e reală, nu.e o fantasmă, că sufletul omului e învelit dej trup, nu de vînt, cum susţinea Buddha.

Dar, în vreme ce luptam să iau o hotărîre, mintea sej împotrivea. Era încă drapată în sutana galbenă a lui Buddha. „E zadarnic ceea ce vrei să faci, îi şoptea ininsB mele. Lumea pe care o rîvneşti, o lume în care nimeni na J suferă de foame, de frig, de nedreptate, nu există şi rudi nu va exista vreodată." Dar inima îmi răspundea dini adîncul ei : Deşi nu există, ar putea exista pentru că eul vreau să existe ; o vreau cu fiecare bătaie a inimii mcle.1 Cred într-o lume care nu există şi, crezînd în ea,' o creez. \ Numim inexistent ceea ce nu putem dori cu suficientă- tărie. s

Acest răspuns al inimii m-a tulburat ; dacă ceea ce spune e adevărat, ce responsabilitate teribilă poartă omul pentru nedreptatea şi necinstea lumii !

Pe măsură ce zilele treceau, ritmul se precipita, poate \ pentru că sufletul meu era, în sfîrşit, pregătit ; întînvî plările veneau una după alta, presante. Altădată le-aş fi considerat spectacole vesele, dar acum erau carne din" carnea mea. într-o dimineaţă, înainte de a ne scula, am auzit un

zvon vag, nesfîrşit, un sunet îndepărtat, de parcă, în depărtare, o cireada de vite în drum spre abator simţeau deja legătura roşie în jurul gîtului şi ar fi înpeput să ragă. • Itka a sărit din pat, s-â înfăşurat în pardesiul ei

vechi şi, fără să se întoarcă spre mine, a coborît scările-Răgetul se auzea tot mai aproape. Am alergat la fereastra

386

şi am deschis-o;.fulgi de zăpadă uşori cădeau aârâ în rvp'ia munţii si plajele cu siguranţa străluceau acum in foarele dimineţii, dar aici lumina care se furişa pe asfaltul acoorrit de zăpadă era bolnavă şi murdara. ' .

mei un om, nici un cîine, strada era complet puîe. Din depărtare, din văzduh, răgetul greu venea tot mai aproape Aşteptam ; încet-încef strada s-a luminat;, doua ciori au venit şi s-au aşezat într-un copac îmbrăcat in promoroacă, fără să scoată un cîrîit ; aşteptau şi ele.

Deodată, la capătul străzii a ţîşnit o femfeie malta şi osoasă, cu părul despletit pe umeri ; nu mergea, se legăna-"ca într-un dans şi flutura un steag negru pe deasupra capului său. Tot atunci a apărut în spatele ei o armată de bărbaţi, de femei şi copii înotînd prin zăpadă ; erau înşiraţi cîte- patru şi înaintau grăbiţi. Lumina murdară îi izbea în faţă, nu vedeai altceva derît feţe palide^ furioase, cu ochi întunecaţi adînciţi în orbite, de parcă o armată de orbi, de cranii mîncate de viermi ieşiseră din morminte.

-■ S-a luminat mai bine, vedeam mai clar acum. Peste drum cîţiva negustori îşi .scoteau cheile să deschidă magazinele, dar, cînd au văzut armata aceea, şi-au pus cheile în buzunar şi s-au' lipit de zid. Femeia i-a văzut, s-a urcat cu paşi mari pe trotuar, s-a apropiat de ei-şi a fluturat steagul negru ameninţător pe deasupra cape telor lrr şi un glas răguşit a sfîşlat văzduhul : „Sîntem flămînzi !" ^ în âceeaşi clipă m-a văzut la geam şi a căscat gura sa zică ceva. Ghicind cuvintele pe care era gata să mi le strige, m-am îngrozit şi, fără să-mi dau seama ce spun, am început să ţip : „Taci ! Taci odată !" - Am trîntit fereastra şi ra-âm lipit de perete — cum Sf

a ^WrtOTii. Rătăcit de tot am început să

flămînzi " flămînzi> sînt flămînzi, armata celor

de fî«Sla

a-°

eea

n"

am P

utut>

n'am

îndrăznit să ies afară femeia °f a? P

utea

s"° întîlnesc în drumul meu pe repezf ^ "

gUl ^

ne§

ru

al

foamei î

d* data

asta si Ştiam cj ^\ SpU

-na

Vorbele

usturătoare, insuportabile. fricosat si nîşinat

a"

mi SPUnă

ŞÎ de

&€eea

mă

sim

*eam

în

~

387

I Itka a sosit pe la prînz, palidă şi fără putere ; ş;„a I aruncat

pardesiul uzat pe podea, a început să se plimbe I in sus şi în jos prin camera îngustă. Eu mă ghemuiseia 1 într-un colţ şi aşteptam; îi auzeam răsuflarea greju I S-a întors brusc şi s-a uitat fix la mine :

— Tu eşti de vină, tu eşti ! a ţipat ea. Tu şi ceilalţi I ea tine : cei cu bune intenţii, bine hrăniţi, indiferenţi. I Aş vrea să cunoşti foamea şi frigul, să-ţi plîngă copiii de I foame şi de frig, să vrei să lucrezi şi să n-ai unde ! Nu 1 să rătăceşti dintx-un . oraş într-altul, să căşti gura prin I muzee şi prin biserici- vechi şi să plîngi cînd te uiţi la I stele pentru că îţi par ori prea frumoase, ori prea în- I fricoşătoare. Biet nebun, coboară-ţi numai privirea, I uită-te la copiii care mor de foame la picioarele tale î

A tăcut o clipă şi apoi a luat-o de la capăt; — Scrii poezii, vorbeşti, ai curajul să vorbeşti, despre

: I

sărăcie, despre exploatare, despre ticăloşie, prefaci dure- I rea noastră în frumuseţe şi o excluzi din gîndirea ta. Blestemată frumuseşte care te face să uiţi suferinţa ome- I nească.

Două lacrimi îi curgeau pe obraji. M-am apropiat, am vrut s-o mîngîi, s-o liniştesc, să pun mîna pe creştetul I ei ; dar ea a tresărit, m-a împins şi a strigat :

■— Ia mîna de pe mine ! Privirea pe care mi-a aruncat-o era plină nu numai de

resentimente şi dispreţ, ci şi de ură. Sîngele mi s-a, urcat la cap :

■— Ce aştepţi de la mine ? am strigat mînios. Ce pot să j fac ?... Lasă-mă în pace !

—'■ Nu, nu te las în pace ; ţi-ar plăcea să te las în pace, ai vrea tu să scapi, dar mie nu-mi convine. Tu nu poţi urî, nu-i aşa ? Ei bine, o să te învăţ eu.

O încercare de rîs i-a schimonosit chipul. Nu era rîs, era o convulsie insuportabilă a feţei. A venit mai aproape -de mine :

—• Cunoşti proverbul oriental, „Cine încalecă un tigru nu *se mai poate da jos de pe el" ? Ai încălecat un tigru, eu sînt ăla, şi n-o să te las niciodată să mai pui piciorul p

e pămînt !

A deschis un dulăpior, a adus nişte pîine, puţin unt, cî-teva mere ; a aprins primusul şi a făcut ceaiul. Fără să

388

im un cuvînt, ne-am aşezat pe cele două scăunele, sin-9U

e]e care erau în cameră ; am tras o măsuţă lingă noi şi !m început să mîneăm.

Sprîncenele îi fremătau, ridica ceaşca să bea şi rămî- eu e~a în aer ; mintea îi era în altă parte, un gînd o tul

bura. Mestecam înainte cu capul plecat, teribil de jenat, mă simţeam umilit fiindcă această femeie era mai tare decîtmine. ■ „ .

Am terminat de mmcat ; ea a ridicat capul şi m-a -pn-vit • ochii îi străluceau, buzele îi erau iar roşii.

!— Iartă-mă că am vorbit atît de urît, dar abia am venit din armata Foamei.

S-a ridicat, s-a dus la fereastră şi a tras perdelele zdrenţuite ; o lumină blîndă, miloasă, s-a revărsat.în cameră. A dat măsuţa la o parte, ca să facă loc, apoi s-a aşezat pe divan şi a tras cuvertura ; o urmăream cu coada ochiului şi, cînd şiţa descheiat bluza, s-a întors şi m-a privit :

■— Ţi-e somn ? am întrebat-o zîmbind. ■— Nu, a răspuns ea cu glas morocănos. Hai lîngă mine. ! A doua zi s-a sculat înainte de-a se face ziuă, şi-a făcut în grabă

o valijoară, s-a apropiat de divan şi m-a trezit : — Eu plec, mi-a spus. Am tresărit : — Pleci ? Unde pleci ? ■— Departe, nu mai pune întrebări. Rămîi cu bine şi sper că ne

vom întîlni din nou. — Cînd ? A ridicat din umeri. Şi-a înfăşurat o eşarfă în jurul capului, s-a

aplecat şi şi-a luat valiza. Apoi s-a uitat la mine ; ochii ei albaştri erau aspri şi uscaţi, buzele subţiri zîmbeau.

,. '"~ *# mulţumesc pentru toate nopţile, a zis ea. "Ne-am ţscut datoria faţă de trup pînă la capăt. S-a sfîrşit cu yiddha, l-am alungat... De ce mă priveşti aşa ? îţi pare

N-am spus nimic ; simţeam o dulce amărăciune în mă-juntaiele mele ; zilele şi nopţile se amestecau înlăuntrul.

1i!

Itr^

ă umpleau de

bucurie şi de chin. — Iţi pare rău ? a mai întrebat 6 dată.

339

Ajunsese la uşă şi tocmai întindea mina s-o deschicjB — Da, îmi pare rău, am răspuns iritat. L-ai distrus r»l

Buddha şi acum îmi simt inima goală. ' — Aşadar ai nevoie de-un stăpîn, nu-i aşa ? Avea Ul. J rîs

ironic. — Da, am nevoie, mai bine un stăpîn decît anarhie I

Buddha a imprimat un ritm vieţii mele, mi-a dat un scop 1 a pus frîu demonilor din mine, dar acum....

Ea s-a încruntat, nu mai rîdea. — Tovarăşe, a zis ea (era prima oară cînd îmi,spunea

tovarăş), inima ta s-a golit şi s-a curăţat, acum e gataj Asta ara şi vrut. Am încredere în tine, nu- te uita la cel spun cînd sînt supărată. Eşti un om cinstit şi plin de ne-J linişti, am încredere în tine...

S-a gîndit o clipă, apoi a adăugat : — Nu* nu în tine, ci în strigătul vremurilor noastre;]

fii liniştit, b să-1 auzi. Rămîi cu bine ! A deschis uşa, i-am auzit paşii grăbiţi pe scară,

„Fii liniştit, o să-1 auzi !" Vorbele astea m-au obsedaţi multe zile şi nopţi. îmi păstram calmul, ciuleam urechea] să-1 aud. Mă duceam la conferinţele ţinute de prietenia Rusiei, citeam cărţile şi pamfletele lor, rătăceam tîrziu înj noapte prin cartierele sărace din Berlin ; am văzut sărăcia] şi goliciunea, auzeam vorbe prevestitoare de rău, respiram! o atmosferă plină de indignare. La început m-au copleşit| tristeţea şi mUa, apoi mînia, apoj certitudinea că eu în-j sunii eram' răspunzător, că evreica aprigă avea dreptate. Greşeala era a mea ! De ce ? Pentru că nu mă ridicam; să strig, pentru că, după ce vedeam şi mi se făcea milă,! uitam apoi repede ; pentru că mă întindeam şi dormeam noaptea într-un pat, cald, fără să mă gîndesc la cei care n-aveau un acoperiş deasupra capului.

într-o noapte, unul dintre discipolii lui Francisc din Assisi şi-a descoperit stăpînul dîrdîind de frig şi umblînd în toiul iernii dezbrăcat.:

— De ce umbli dezbrăcat pe frigul ăsta, a întrebat el uimit. _

— Frate, mii şi mii de fraţi şi de surori suferă de frig în clipa asta ; n-am cu ce să.-i acopăr şi să-i încălzesc, aşa că sufăr alături de ei.

390

Mi-am amintit atunci cuvintele astea, dar numai acum «Keănu-i destul să suferi alături de ceilalţi. Unul

f hi să stĂe- porniţi înainte, voi. toţi cei oropsiţi, Sfcei Sre suferi/de frig, sînt zeci de pături pufoase,

lnâti-le şi acoperiţi-vă goliciunea ! , Treptat, am început, să pătrund semnificaţia general umană a

încercării sîngeroase care a avut loc in ţara ne-mărginită a Rusiei, în sufletul ei nemărginit. _

Am început să accept şi să mă împac cu lozincile revoluţionare care înainte mi se păreau atît de naive şi de utopice. Mă uitam la feţele flămînde, la obrajii scohlciţi, la pumnii strînşi şi presimţeam privilegiul divin al omului : să creadă în mit, să-1 dorească, să-1 stropească cu.sînge, cu sudoare şi cu lacrimi (dar numai lacrimile nu ajung,' nici sîngele, nici sudoarea) şi să prefacă acest mit în realitate.

Eram îngrozit ; pentru prima oară am înţeles ce creatoare e intervenţia omului şi ce mare e responsabilitatea acestuia ! Noi sîntem vinovaţi dacă realitatea nu ia chipul dorit ; ceea ce nu e dorit cu destulă tărie, e ca şi inexistent. Doriţi acel, ceva, stropiţi-l cu sîngele vostru, cu sudoarea şi cu lacrimile voastre şi se va întrupa. Realitatea nu este altceva decît o himeră supusă dorinţei şi su-, ferinţei noastre.

Inima mea a început să bată pentru cei flămînzi şi exploataţi. Răbdarea. lor a ajuns la margine şi au pornit la asalt. Părea că sîngele meu de cretan mirosea revoluţia şi începuse să clocotească. Am văzut iar libertatea şi sclavia — eternii adversari — şi Creta se ridica în sufletul meu şi chiuia.

«. 3r?S

oare'

stl-igătul pe care-1 aşteptam ? în momentele rxotantoare ale

vieţii mele, Creta nu înceta să tresară mlauntrul meu şi să chiuie. ' «„liS?

Seai'ă' °

bosit

de

sP

ectacolul oribil al zilei, ra-ara

S? ™asa

4 mea

P^te o carte despre arta Renaşterii, m n *w

Sa- i

ot

ceea

ce

am

văzut> tot ce am auzit şi

tare a ,H Sf

r

în P

limbarea mea de dimineaţă. Mai

eîn LI -SfU ?

a

dragostea, mai tainic decît ideile, arta

Arta tini i " ! aS

iemen'ească pe om şi să-1 facă să uite.

efemer în dat°riei, luptă să transforme ceea ce e

frumuseţe pVa

.eter

" 9* să prefacă suferinţa omului în P*.>ui i-ar fi: păsat că Troia a fost prefăcută în

391

cenuşă, că Priam şi fiii săi au fost ucişi ? Lumea n-ar fi cîştigat nimic, sufletul omului ar fi fost mai sărac dacă Troia ar fi continuat să existe fericită, dacă Homer n-ar fi venit să transforme măcelul în hexametri nemuritori!

O statuie, o poezie, o tragedie, o pictură sînt momentele supreme pe care omul le-a ridicat pe pămînt.

Supreme, dar şi cele mai periculoase pentru suferinţa de fiecare zi a omului. Arta ne face să dispreţuim preocupările ingrate ale zilei, grija pentru hrană şi chiar pentru dreptate şi uităm că astea sînt rădăcinile care hrănesc floarea nemuritoare.

Cei dintîi creştini aveau dreptate nevrînd să-i dea un chip prea frumos Fecioarei în sfintele icoane, pentru că, seduşi de frumuseţea ei, oamenii ar fi uitat că este Maica Domnului. >

Deodată cineva a bătut la uşă, am deschis ; o telegramă de la Moscova ! Am citit-o şi răscitit-o, frecîndu-mă la ochi cu nerăbdare. M-am uitat la ea în lumină şi am cercetat-o, ca şi cum ascundea un secret periculos pe care aş fi vrut să-1 descopăr înainte de a lua o hotărîra Mă gîndeam că acest petic de hîrtie ar putea fi un mesaj al destinului, trimis să-mi schimbe viaţa. Spre binele sau spre răul meu ? Cine se poate încrede în destin ? El nu e orb, dar ne orbeşte.

- Să mă duc ori să nu mă duc ? Telegrama mă invita să călătoresc la Moscova,' să-i reprezint pe intelectualii greci la cea de-a zecea aniversare a revoluţiei. Pelerini se vor grăbi spre Mecca roşie din toate părţile lumii... Cine mi-a înlesnit această invitaţie pomenindu-mi undeva numele ? De ce aş fi fost ales ? Trei zile mai tîrziu am înţeles ; am primit o scrisoare scurtă de la Moscova, un apel în care Itka mă tachina :

„Te salut, pseudo-buddhist cu stomacul plin, aristo-cratule, diletant în suferinţă ! Pînă acum te-ai gîndit ia Dumnezeu trecînd de la un fals zeii la altul. Vino aici, bietul meu prieten, să descoperi chipul adevăratului zeu, al omului. Vino, dacă vrei să fii izbăvit. Lumea pe care o clădim e încă un şantier, apleacă-te. pune o piatră, la rîndul tău, construieşte şi tu ! Buddha e bun, e într-adevăr bun, pentru cei cu barbă albă !".

392 .

c_a făcut iar noapte. M-am sculat şi am deschis fe- c+ra : afară totul era plin de pace, ninsoarea se oprise ;

IrnU'-un turn, un orologiu bătea melodios în aerul rece ; mul de pe stradă strălucea, acoperit de promoroacă. Şi

P privirea mi se pierdea în ceaţa nopţii, deodată Rusia nrins să se desfăşoare înaintea mea, nesfîrşită, îngropata "n alb cu izbele calde, luminate, cu săniile care alunecau

zăpadă ; din nările cailor ieşeau aburi şi auzeam chiar clinchetul clopoţeilor de la gîtul lor. Dincolo, la marginea zăpezilor, domuri aurite fulgerau strălucitoare, încoronate, nu de cruci, ci de steaguri roşii ca flacăra. Mi-ana amintit de călugărul de pe muntele Athos, pe jumătate nebun, care mi-a spus aşa : „Fiecare om şi fiecare lucru e încununat de un nimb de flăcări. Dacă flăcările .se sting, şi omul. şi lucrul, piere." Avea dreptate ; Rusia, mă gin-deam eu, era şi ea încununată de un nimb de flăcări ; daca flăcările s-ar stinge, Rusia ar pieri.

Am închis fereastra în mare grabă ; eram hotărît s|^

pornesc spre Moscova.

Rusia

Miracolul străpunge realitatea cu coarnele ca să-şi facăl loc în lume. Cînd s~a scurs un an de zile, Lenin şi-a strîns I bietele sale haine, şi-a adunat manuscrisele, a, îngrămădit I avuţiile astea într-o bocceluţă şi. şi-a luat rămas bun del la gazda sa, un-cîrpaci elveţian eare îi închiriase o odaieI în casa lui din Elveţia.

— Unde pleci, Vladimir Ilici? 1-a întrebat proprie-1 tarul, apucîndu-1 de mînă şi uitîndu-se la el cu milă. Cel vînt de nebunie te face să te întorci în Rusia ? Ce-o să faci acolo ? Crezi că o să ai unde să stai, crezi că o să.] găseşti ceva de lucru ? Ascultă sfatul meu, Vladimir llici, Stai liniştit aici.

— Trebuie să plec, trebuie, a răspuns Lenin. •—

Trebuie ? De ce ?

— Trebuie, a repetat calm Lenin.

— Dâr mi-ai plătit chiria pe o lună înainte şi încă nu-i I sfîrşitul lunii. Ştii prea bine că n-o să-ţi dau înapoi banii. I

— Nu face nimic, i-a răspuns Lenin, ţine-ţi banii, eu I trebuie să plec.

Şi a plecat. A pus piciorul pe pămîntul rusesc, cu cămaşa lui curată şi veche, cu şapca şi cu trendul ponosite, o armată de unul singur, mărunt, palid şi liniştit. împotriva ■ lui : pămîntul rusesc nemărginit, mujicii întunecaţi Şi abrutizaţi, aristocraţii fanfaroni, clerul atotputernic, for*j tăreţele, palatele, închisorile şi cazărmile, legile vechi, morala veche şi cnutul : un imperiu îngrozitor, înarmat pîna în dinţi. Şi el, cu şapca pe cap, cu ochii înguşti, pironiţi în văzduh, simţea că înlăuntrul său juca un soi de demoB I scrîşnind şi şoptindu-i printre dinţi :

394

Tonte sînt aii lJ*Io, Vladimir Ilici ; ţi le dau pe ■ ... | Spune doar L'ra/a magică pe care ţi-am dictat-o cu

: ani [nai etari din toate ţările, uniţi-vă !". J/v H, q ţarii împodobiţi cu galoane, preoţii eu bărbile

.jg ţap, înveşmintaţi în odăjdii, pîntecoşi, vor cădea 1 - "avânt dintr-o singiu ă suflare. Treci peste cadavrele lor, -n^diroir Hici ! înainte, treci peste ei şi urcă ; • pune steagul roşu pe Kremlin.

"__ Cine eşti tu ? a întrebat Lemn ascultînd, eu pumnii strînşi» demonul diniâuntrul său, spune-mi cum te cheamă, aş vrea să ştiu cine eşti.

• £u sînt Miracolul, a răspuns demonul, şi a străpuns pămîntul cu coarnele.

Pînă acum, puţini au reuşit să privească Rusia cu un ochi limpede, imparţial, să vadă nenumăratele ei feţe, pline de lumini şi de umbre, unite într-o singură sferă. O mare prăpastie desparte sufletul slav de cel occidental. Numai slavii pot să împace contradicţiile interioare, incompatibile cu raţionalitatea europeană. Europenii plasează .raţionalitatea deasupra tuturor lucrurilor, raţiunea pură- supusă scării raţionale a valorilor. Slavii plasează sufletul deasupra tuturor lucrurilor, această forţă întunecată, fertilă şi complicată care împinge omul dincolo de raţional, spre violenţă, spre. patimă necugetată. Forţele oarbe creatoare nu sînt ordonate într-o ierarhie raţională. Sufletul rus e încă strîns lipit de ţărînă, e îngreunat de pămînt şi de tenebre cosmogonice.

_ Eu respect figura lui Lenin, chipul lui scăldat în lumină şi în flăcări ; am văzut cu ochii mei masa întunecată, mujicul, pe care cu mintea lui încrezătoare şi-a asumat răspunderea s-o plămădească. în sufletul meu creştea din e în ce mai mare dorinţa de a vedea cei doi primordiali, implacabili duşmani şi aliaţi, Spiritul şi Materia, luptînd

unul cu altul îA palestra

însîngerată a Kremlinului. Zăpada se cernea mărunt şi acoperea cu o pătură de ftea

arăturile şi, sub zăpadă, bobul de grîu îşi primea hrana ; mujicii treceau liniştiţi şi fără grabă de parcă erau nemuritori. Cînd şi cînd o cioară plana în tăcere, în-dreptîndu-se spre curţile oamenilor ca să ciugulească ceva.

Am aşteptat ore în şir trenul într-o gară, înconjurat ae feţe de

mongoli, de ochi piezişi, de bărbi pline de coji

395

de seminţe de dovleac ; două femei îşi dădeau în că. mujic bătrîn îşi turnase ceaiul într-o farfurioară şi sorbJ cu zgomot şi cu o plăcere animalică ; chinezoaice în 9 foaice murdare purtîndu-şi copiii în spinare ori agă« de gîtul lor, ca nişte canguri. O masă umană fierbinte cJl asuda şi duhnea.

S-a făcut amiază, s-a lăsat seara, noi aşteptam. C\M purile din jurul meu erau grave şi liniştite, nimeni Jâ îndrăznea să iasă afară să vadă dacă vine sau dacă nuF vine trenul. Fiecare aştepta, sigur că, azi. ori mîine, trenJ va sosi fără nici o îndoială ; nu măsurau orele după ceas! ştiau că timpul e un aristocrat, un duce măreţ şi se temea* să-1 contrazică.

Spre ziuă, şuierul trenului s-a auzit în depărtare ;B oamenii s-au ridicat cu toţii şi şi-au strîns bocceluţele făraB nici o grabă. Un bătrîn cu barba sură, care se culcaseH lîngă mine şi sforăise toată noaptea, m-a privit, atunci, şiş., mi-a făcut cu ochiul triumfător, de parcă ar fi vrut să». spună : „Vezi, măi omule, de ce sa te superi că nu vineK trenul şi să nu închizi un ochi toată noaptea. Vezi, e aici,H a sosit !"

Iar ninsoare, sate, bisericuţe cu vîrful ascuţit, verzui,! fumul încremenit deasupra acoperişurilor; multe ciori,t cer posomorit, zăpadă. Mă tot uitam şi privirea mi se! cufunda în adîncurile albăstrui îndepărtate, ca privirea! omului care trăia în cîmpii nemărginite. Şi cum mă uitam,! deodată turle aurite şi rotunde au apărut şterse, departe,! profilate pe cerul întunecat.

Era aproape de amiază, ne apropiam, ajungeam, înl fine, în noua cetate, ce avea alt stăpîn, Muncitorul, înl inima Rusiei, poate în inima lumii de azi, Ia Moscova !l

Itka mă aştepta Ia gară. Cînd m-a văzut, a început 1 să rîdă. — Ai căzut în capcană, dar nu te teme, e o capcana I foarte

largă, oricît vei căuta nu-i vei da de margini, astaj înseamnă libertate. Bine-ai venit !

Mă plimbam din zori şi pînă în noapte ; priveam cu ochi nesătui haosul atît de pestriţ, atît de fertil, nunii* Moscova. întreg Orientul se revărsa peste zăpadă. Vînza~ îori ambulanţi din Anatolia cu turbane ; chinezi cu piele

3

396

îă5-,n si de hîrtie ; fiecare părticică din trotuar era ocu-

t8nrezentîndu-l pe Lenin. Fetişcane cu ţigara în gură ^ndeau ziare,

treceau muncitoare cu baticuri roşii pe cap ; fetnei grase, cu pomeţi şi ochi alungiţi, copii pe jumătate dezbrăcaţi, purtînd căciuli ţuguiate de astrahan, ologi care se tîrau pe trotuare cu mina întinsă şi cereau "mila de la fiecare trecător. Treceau mujici cu haine de piele roşcată, cu bărbi stufoase şi creţe ca mătasea pprumbului si în aer se simţea mirosul lor.

Biserici cu turle verzi şi aurite înalte pînă la cer. Proletari din toate ţările, uniţi-vă l'\ scria pe străzi, pe zidurile

bisericilor, pe tramvaie şi, cu vopsea roşie, pe un zid : ..Religia e opiu pentru popor !" Spre seară, peste vacarmul dezordonat a început să răsune bătaia profundă şi armonioasă, blîndă, a clopotelor ruseşti, care mai chemau încă la vecernie. Freamătul — iată care a fost prima impresie despre Moscova.

A doua impresie a fost neliniştea. In nici un oraş din lume nu puteai vedea chipuri atît de aspre, atît de dîrze şi de ursuze ; ochi de flăcări, buze strînse, o febră tensionată şi violentă. Parcă erai într-un oraş medieval, plin ce turnuri şi' creneluri, iar cavalerii îşi puneau armurile dincolo de porţile baricadate, în vreme ce duşmanul se apropia. Văzduhul era plin de o pregătire sălbatică de luptă. O mare ameninţare şi o mare speranţă atîrna deasupra fiecăruia. Ceva pîndea în văzduh. Chiar ciocîr-liile «-ar fi înălţat în văzduh cu frică. Un heruvim de foc, numai ochi şi săbii, stătea pe turnul Kremlinului ca o himeră medievală pe o clopotniţă gotică, veghind fără odihnă, pe deasupra Moscovei, cu cei. o mie de ochi, cu cele o mie de săbii.

. Deodată un detaşament de soldaţi roşii, cu feţe aspre 51

concentrate, au apărut de după un colţ al străzii. Pavajul e Suduia, trecătorii se dădeau la o parte din calea lor, !LÎ

Gm(;'e

scundă şi grasă, .care purta un coş cu mere, a at fuga şj merele s-au risipit şi s-au rostogolit prin

_^Padă, roşii, strălucitoare. Soldaţii mărşăluiau cu paşi °i> purtau căciuli joase şi mantale sure, enorme,

397

ită vînzînd curele de piele şi jucării mititele de

lemn rie bărbaţi şi de femei care îşi strigau marfa cu voce Pa -.

peşte afumat, biberoane, păsări jumulite, statuete

care le ajungeau pînă la călcîie. Ofiţerul care mergea u.1 frunte a intonat un cîntec. L-am văzut cînd a trec lingă mine : gura i se mişca spasmodic, venele de la gfl îi erau umflate, gata să plesnească, sudoarea îi curgea nM obraji; o vreme a cîntat singur, părea.că dansează, inl timp ce mărşăluia, atît de necontrolat de extatic era ritmul 1 trupului său. Cînta de unul singur şi deodată soldaţii s-aj pornit şi ei să cînte şi strada amorţită a fost cuprinsă del flăcări şi răsuna ca un cîmp de luptă.

în aceeaşi seară m-am întîlnit cu poetul mistic, cell mai sensibil dintre poeţii mujici, Nikolai Klinev. Cu barba] rară, blondă, cu părul retrăgîndu-se de pe frunte, trebuie! să fi avut vreo patruzeci de ani şi arăta de şaptezeci! Glasul îi era grav, blînd :

— Eu nu sînt dintre cei care se ocupă de politică şi| de tunuri, mi-a spus cu o mîndrie ascunsă ; fac parte dini filonul de aur care făureşte icoane şi poveşti; adevărata! Rusie depinde şi de noi.

S-a oprit, părea să regrete că vorbise atît de deschis. 1 Dar mîndria I-a împins mai departe şi, nemaiputînd să se I stăpînească, a continuat :

— Taurii şi urşii nu pot sparge uşa destinului, dar] inima unui porumbel o va sparge.

Şi-a umplut un pahar cu votcă şi a început să bea cirj sorbituri mici, plescăind din limbă cu mulţumire. Şi iarj a regretat cele spuse ; cu ochii pe jumătate închişi s-a] uitat la mine :

T— Nu asculta ce-ţi spun, nu ştiu ce vorbesc, eu sînt i poet.

Ajunul măreţei zile ; Revoluţia rusă îşi celebra naş-' terea. Pelerini albi, negri şi galbeni au venit din toate colţurile lumii. în alte vremuri, neamurile întunecate ale Orientului trebuie să fi descins în mod similar lai Mecca, cei cu pielea galbenă se adunaseră în mod asema-' nător la Benares, ca într-un furnicar tăcut. Centrul pă-mîntului se deplasează : astăzi, deopotrivă prieteni şi duş- ■ mani, vrînd-nevrînd, cu dragoste sau cu ură, au ochii aţintiţi asupra Moscovei. în centrul Pieţei Roşii, sfîntul mormînt contemporan era acoperit de zăpadă. Şiruri dese, compacte, de cîte patru, aşteptau să se deschidă poarta

398

Bărbaţi. femei şi prunci veniseră de la capătul »"

4.„iîii să vadă si să aducă omagiul lor conducătorului P

ărmi li se părea viu sub pămînt. Şi eu venisem cu ei. ii.nu

vorbea. Ara aşteptat ore în şir în zăpadă şi în ^cu ochii pironiţi pe sf intui mormînt. Deodată, masa

*°Joaie a început să se agite, garda deschidea mausoleul. încet, tot cîte patru, fără să scoată o vorbă, mulţimea cufundat în intrarea întunecată şi a pierit. Am discut şi

eu odată cu

ceilalţi. Am coborît sub pămînt, aerul" era greu de răsuflarea şi de mirosul mulţimii. Deodată, chipurile inexpresive, brutale, a doi mujici din fata mea au prins să iradieze, parcă luminate de un soare subpămîntean. Mi-am întins şi eu gîtul: jos, la oarecare depărtare, se,vedea, în sfîrşit, sticla care acoperea relicvele sacre ; dedesubt lucea capul pleşuv al lui Lenin.

Era întins, parcă viu, în bluza luirde lucru cenuşie ; de la mijloc în jos era acoperit cu un steag roşu ; mîna dreaptă avea pumnul strîns, cealaltă era deschisă pe piept. Faţa îi era-rumenă şi părea că zîmbeşte ; barba scurtă, foarte blondă ; un aer de - seninătate umplea cristalul incandescent. Mulţimea, în extaz, îl privea cu aceeaşi privire fixă cu care, cu cîţiva ani înainte, se uitau la faţa rumenă şi blondă a lui Isus din iconostasul aurit. Bărbatul acesta era şi el un idol. Esenţa era aceeaşi : esenţa eternă a umanităţii plămădită din speranţă şi din teamă.

Călcam gînditor prin parcul acoperit de zăpadă. Cît a luptat omul ăsta, reflectam plin de admiraţie.' Cîte a îndurat în exil : sărăcie, trădări, calomnii. Cum l-au părăsit şi cei mai buni prieteni, înfricoşaţi de credinţa şi de îndîrjirea lui ! în capul acela pleşuv pe care-1 văzusem sub cristal, dincolo de ochii mici, acum stinşi, Rusia, cu, «rasele şi satele sale, cu stepa nesfîrşită, cu apele line şi ^'gi, cu tundra dezolantă, cu pustiuri cu tot, striga şi cerea libertate.

Centru că a fost spiritul cel mai puternic şi cel mai esponsabil al Rusiei, el a crezut că Rusia îl chemase şi îi

êdinţase datoria de -a o salva. La urma urmelor, de ce sî

1 P^P^dit Rusia acest suflet puternic, din lupta, din

te K-f ^ ^n ^

acrmi^

e S£

de> dacă nu pentru a-i încredinţa

nbila; împovărătoarea datorie ?

389

în timp ce rătăceam gînditor prin Piaţa Roşie. Itka iuîndu-şi

atribuţia de ghid, îmi tot vorbea şi eu mă m[l nunam de tinereţea şi de credinţa ei ; pe măsură ce vorbea trupul i se prefăcea într-o flacără, exact ca sfinţii l^j El Greco.

— Nu mă întreba de Lenin, a protestat ea. Ce-aş putea să spun ? De unde să încep ? El nu mai e un om, e un strigăt de luptă. Şi-a pierdut caracteristicile umane şi a I devenit o legendă. Copiii născuţi în anii revoluţiei se nu- I mese copiii lui Lenin ; bătrînul misterios care vine de I Anul Nou încărcat cu daruri pentru copii nu mai e Sfîn- I tul Nicolae, nici Sfîntul Vasile, e Lenin. Mujicii şi bătrînele I ţărănci au nevoie de o încurajare, de un protector supra- I uman ; atîrnă chipul sfînt al lui Lenin în noul lor iconostas I si aprind o candelă sub el. In cele mai îndepărtate sate I ale Rusiei, din Oceanul Arctic pînă la aşezările tropicale I din Asia Centrală, oameni simpli, pescari, plugari, păstori I îşi petrec serile sculptînd chipul lui Lenin în vreme ce I povestesc, rid şi oftează. Femeile îl brodează în fel şi chip I cu mătase, bărbaţii îl cioplesc .în lemn, copiii îl desenează I pe pereţi cu o bucată de cărbune. Odată şi-a descoperit un I portret într-un sătuc ucrainian : un mozaic făcut din | boabe de grîu şi din boabe de piper roşu.

— Lenin e o deviză pentru toţi, învăţaţi ori neînvăţaţi. Pentru noi, majele bărbat nu stă suspendat deasupra ma selor care i-au dat naştere, el a ieşit din măruntaiele po-, porului său... Deosebirea constă în faptul că masele ex primă prin strigăte confuze acelaşi lucru pe care a reuşit să-1 formuleze el, alcătuind un mesaj. Din momentul în care a reuşit lucrul ăsta, n-a mai fost cu putinţă să se .împrăştie şi să piară, devenind o chemare. Şi chemarea înseamnă acţiune. Ce spui despre Stalin ? am întrebat ar- zînd de dorinţa de a auzi ceva d&pre mustăciosul acela sălbatic, cu trup pătrat şi greoi, eu ochi vicleni, cu gesturi grave, măsurate. Ce specie de monstru sacru era Stalin ?

Itka a tăcut o «clipă de parcă îşi măsura vorbele, ca nu cumva să-i scape mai mult decît trebuia : se vedea că întrase în zona interzisă. Pînă la urmă şi-a găsit cuvintele şi mi-a răspuns :

400

. Lemn e lumina, Troţki, flacăra, iar Stalin ţărîna, ămîntul rusesc. A primit sămânţa, bobul de -grîu, acum. „diferent ce se va. întâmpla — dacă va ploua şi dacă va ' inge, ori o fi secetă — va păstra această sămînţă, n-o ,a lăsa, pînă cînd nu va deveni spic de grîu. E răbdător, încăpăţînat» sigur de sine, are o putere de a îndura de neimaginat. Iţi voi povesti o singură întîmpîare din tinereţea lui, pe cînd era muncitor la Tiflis, şi o să înţelegi ceea ce am vrut să spun :

In vremurile acelea, care ne apar acum ca din poveşti, aristocraţii ruşi, cînd se îmbătau, îi înşiruiau pe mujici în grădini şi-i foloseau drept ţinte. Dar muncitorii începuseră să se organizeze şi poliţia ţaristă îi aresta destul de des pe liderii clasei muncitoare, îi întemniţa, îi deporta în Siberia ori îi împuşca. într-o zi, muncitorii care descărcau vagoanele de marfă la Tiflis au declarat grevă : ori ne îmbunătăţiţi condiţiile de lucru ca să putem trăi omeneşte, ori nu mai lucrăm. Poliţia s-a năpustit asupra lor, a' arestat vreo cincizeci şi i-a aliniat pe cîmp, în afara oraşului ; soldaţii s-au aşezat în rînd drept ţinînd fiecare în mînă un cnut garnisit cu ţinte. Unul după altul, muncitorii şi-au dezgolit spatele şi-au trecut prin faţa plutonului : fiecare soldat îi lovea cu cnutul. Sângele ţîşnea, durerea era insuportabilă^ multora le-a fost imposibil să treacă prin faţa întregului şir de soldaţi : unii au leşinat, cîţiva au căzut morţi la pămînt. A venit rîndul liderului muncitorilor. Şi-a dat jos cămaşa, şi-a dezgolit spatele, dar înainte. de-a începe martiriul, s-a aplecat şi-a luat un smoc moale de iarbă şi 1-a băgat între dinţi. Apoi şi-a purtat crucea prin faţa şirului de soldaţi, încet, ţeapăn. Cnutul se abătea asupra lui cu furie, sîngele îi ţîşnea din răni, dar nu şi-a descleştat gura, n-a scos un singur ţipăt. Soldaţii, furioşi, au fost gata să-1 omoare : fiecare 1-a lovit de două, de trei ori, dar n-au reuşit să scoată de la el nici un strigăt. A trecut Prin faţă şirului de soldaţi fără să se clatine, fără să geamă şi, cînd a ajuns la ultimul soldat, şi-a scos iarba dintre dinţi şi i-a dat-o : „Ţine-b şi adu-ţi aminte de mine", i-a zis. „Uite, nici măcar n-am muşcat-o. Numele

meu e Stalin !"

401

Itka m-a privit zîmbind. — Fiecare rus ţine de ani de zile smocul ăsta de iarfaj

între dinţi, străduindu-se să nu muşte un singur fir dijj el... înţelegi ?

— Da, i-am răspuns înfiorîndu-mă, viaţa e dură, ex-trem de dură...

— Sufletul omului e şi mai dur, -a spus Itka şi mi-a I strîns mîna de parcă voia să-mi dea curaj.

Mi-am înălţat fruntea cînd am auzit cuvintele aprinsei ale Itkăi ; simţeam parcă răsuflarea îndepărtată şi impetuoasă a stepei sufiînd peste mine. Un vint dinspre rasă-rit, aducînd cu sine şi distrugerea şi creaţia, îmi purta mintea într-un vîrtej.

Ceea ce mă Inişca cu fiecare zi mai mult -era faptul acesta : niciodată Invizibilul nu fusese atît de vizibil ca în oraşele gălăgioase şi în cîmpiile acoperite de zăpezi ale Rusiei. Cînd spun Invizibil, şînt departe de orice viziune preoţească a lui Dumnezeu ori a conştiinţei metafizice, ori a. fiinţei absolute, perfecte ; e vorba de o Forţă misterioasă care foloseşte oamenii, şi înainte de oameni animalele, plantele, materia, drept cărăuşi şi animale de povară şi îi mînă ca şi cum ar avea un ţel şi ar urma un drum anume. Te simţeai înconjurat de forţe oarbe care creau ochiul şi lumina.

Dincolo de orice raţiune, dincolo de disputele savante, dincolo de nevoile economice şi de programele politice, pe deasupra sovietelor şi comisarilor domneşte Spiritul vremurilor noastre care acţionează şi imprimă o anume direcţie, domneşte spiritul întunecat, entuziast şi nemilos al acestor vremuri. De la mujicii simpli pînă la figura de sfînt a lui Lenin, toţi sînt colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi. Spiritul e mai presus de programe, de conducători, mai presus de Rusia. Suflă asupra lor, îi mînă din urmă' şi mobilizează lumea întreagă,

Cînd am intrat, în acel laborator măreţ am. început să pun întrebări filozofice credincioşilor care construiau noua Rusie. Eram încă stăpînit de preocupările inutile, mondene, ale citadinului posedat de plăcerea de a discuta şi de a se amuza pe îndelete. Nu vedeam lumea cea reală, eu vedeam una invizibilă. Tocmai sosisem din cîmpiile acoperite de narcise ale lui Buddha.

402

ee spune că bătrînul Socrate se plimba într-o dimi- tă pn

n cetate şi aştepta să treacă vreun tînăr ca să-i

ne3uească

şi să-i farmece sufletul. Dar, în dimineaţa aceea, f°\oC de un tînăr, a văzut un bătrîn înţelept indian venit !vn Orient. înţeleptul pornise pe jos cu mulţi ani înainte .".-l găsească pe Socrate. Cum 1-a văzut, i s-a aruncat la picioare, i-a cuprins genunchii şi a zis : p " __ Bud'dha, o, înţelept eliberat de tot ce e. lumesc,

cuceritor al vieţii şi al prefacerii, suveran peste zei, elefant alb care calcă şi sfîşie în bucăţi vălul orb al vanităţii amăgitoare ; o, trup mai presus de văz şi de auz, mai presus de miros, de gust şi de pipăit, revarsă cupa milosteniei, ce se află la tine, şi risipeşte-mă ca pe o picătură în oceanul nefiinţei. Stăpîne, întinde mîna şi arată-mi calea veşnicieir

Şi Socrate^ ascunzîndu-şi politicos zîmbetul provocat de aceste cuvinte barbare, i-a răspuns :

— Străine, dacă am înţeles bine, vorbeşti despre zei şi despre veşnicie. O să te duc la un prieten, la un hiero-fant din Eleusis. El ştie cum s-a format lumea, de unde venim şi încotro mergem şi cum se face că stelele sînt mai mari decît PeloponezuL; pe deasupra, mai ştie că Dumnezeu e un ou care străluceşte în Erebus şi te va învăţa glasul de vrajă al chiparoşilor albi... Cît despre mine, îmi pare rău, dar eu mă ocup numai de lumea asta şi de oameni,

Ce-ar mai rîde Stalin, îmi ziceam, dacă aş intra mîine la Kremlin şi i-aş povesti întîmplarea cu bătrînul indian !

Zori de ziuă. Mă aplec pe fereastră ; constelaţii ciudate, ciocane, seceri, stele roşii pîlpîie fosforescent din toate luminile electrice multicolore, în zorii întunecaţi. Mă străduiesc să discern literele din inscripţiile roşii etalate pe toate străzile. Lumina creşte şi pot silabisi : „Muncitori... ora şapte... marea revoluţie a lumii..." „ M-am îmbrăcat în grabă. Pe coridoarele hotelului am "ralnit toate neamurile pămîntului, coborînd de la un

etaj la altul, o mulţime de invitaţi, muncitori

şi intelectuali. M-am înclinat adîne cînd m-am întîlnit cu scriitorii japonezi, cu delegaţii din Persia şi din Afganistan, cu doi Preoţi musulmani arabi, cu trei tineri studenţi indieni şi

403

cu două indience fermecătoare cu şaluri portocalii c|e caşmir. La primul etaj m-am salutat cu doi mongoli uriâJ şi cu trei generali chinezi în miniatură : în vorbele şi a ochii lor am simţit agitaţia asiatică clocotitoare.

Alergam să ajungem la timp, să nu pierdem începutu} ceremoniei. Foarte frig, boltă cenuşie, clin nas şi din gură ne ieşeau aburi. Piaţa Roşie era deja plină de lume. OftV cialităţile stăteau deasupra sfîntului mormînt al lui Lenin în faţa lor, în tribune, etajate ca într-un amfiteatru, erau invitaţii din lumea întreagă. Trupele' de soldaţi aliniate, nemişcate, mulţimea în spatele lor ; un vacarm continuu, surd, ca un îndepărtat cutremur subpămîntean. Pămîn-tul se zguduia'sub paşi. In capătul pieţei, mîndra catedrală a lui Ivan cel Groaznic, cu turle în mii de culori, apărea ca o fantomă din ceaţa dimineţii.

Generalii chinezi, mărunţei de statură, cu pieptul acoperit cu decoraţii, s-au strîns în jurul meu ; apoi indienii şi indiencele, intelectualii japonezi şi un negru uriaş cu un cercel de aur în ureche. Ne uitam unii la alţii cu blîn-deţe, zîmbeam, ne arătam o afecţiune tacită. Un poet japonez mi-a strîns mina ; ştiam un singur euvînt japonez, ,,kokoro", care înseamnă „inimă". Ducînd mîna la inimă, aşadar, m-am aplecat la urechea lui şi i-am spus ,,ko-koro !", la care el a scos un strigăt de bucurie şi m-a îmbrăţişat.

Deodată — trompete marţiale ; âm sărit cu toţii în picioare, cu feţele radioase. Trecea la pas cavaleria reunită a circazienilor, caucazienilor, mongolilor şi calmucilor ; comandantul înainte, cu sabia ridicată, cavaleriştii în urma lui în costume naţionale, cu lăncii şi stindarde multicolore, după ce au salutat mormîntul lui Lenin, au dispărut. Unul după altul, în şiruri compacte, au trecut infanteria, artileria, marinarii de pe Baltică şi de pe Marea Neagră, aviaţia, garda moscovită, securitatea, muncitorii cu bluzele de piele şi cu puştile lor scurte pe umăr, muncitoarele cu basmale roşii,*cu puşca, pe umăr. A~urmat apoi uimitoarea şi interminabila paradă a oamenilor muncii. Trei fluvii roşii, curgînd încet, au izvorît din cele trei colţuri ale uriaşei pieţe. Au trecut studenţii, apoi pionierii, uteciştii, ţăranii, asiatici pe cămile, chinezi cu un dragon colosal, care clămpănea din fălci. Pe uri car alegoric

404

«lob terestru, enorm, înlănţuit, şi un copil lovind eu ■'ocanul lanţurile şi zdrobindu-le ; după aceea, care ale-oirice'cu veterani invalizi agitîndu-şi cîrjele în văzduh şi t'tri<nnd urale, apoi mamele ridicîndu-şi copiii în braţe. Orele au trecut şi deodată soarele a străpuns ceaţa ; mulţimea de feţe strălucea, ochii scînteiau. întreaga piaţă se cutremura de urale, de paşii grei de paradă. Indienceîe din faţa mea îşi scoseseră şalurile şi le învîrteau în aer.

M-am uitat în jur, toată lumea plîngea ; iar m-am uitat, dar nu mai vedeam nimic acum, ochii îmi erau plini de lacrimi. M-am năpustit spre minusculul general chinez de lîngă' mine, l-am îmbrăţişat cît am putut de strîns şi amplîns amîndoi. Negrul s-a repezit şi ne-a cuprins-pe amîndoi' în braţe, - rîdea şi plîngea... Cîte ore a durat această beţie divină ? Cîte secole ? Era a. doua zi măreaţă din viaţa mea, cea mai aleasă dintre toate ; prima fusese ziua în care prinţul George al Greciei pusese piciorul pe pămîntul Cretei. îl strîngeam pe generalul chinez în braţe, negrul ne strîngea pe amîndoi, simţeam că gra-niţele au dispărut, că numele, ţările, neamurile au dispărut : oamenii deveniseră, una, plîngînd, rîzînd şi îmbră-ţişîndu-se ; un fulger a trecut prin mintea lor şi au înţeles că toţi erau fraţi !

Şi mi-am simţit biata mea inimă strigînd aidoma pă-mîntului nesfîrşit al Rusiei. Am jurat că viaţa mi se va îndrepta către un scop unic, că mă voi elibera de miiie de forme pe care le ia sclavia, că voi "triumfa asupra fricii şi a minciunii ; că n-o să mai accept exploatarea omului de către om ; am jurat că vom dărui copiilor lumii aer curat, jucării şi educaţie ; că vom acorda femeii libertate şi tandreţe, bărbatului bunătate şi politeţe, şi o mînă de grăunţe acestei codobature, inima omului.

„Acesta e glasul Rusiei", mi-am zis şi am jurat să-1 urmez pînă la moarte.

Jurăminte de îndrăgostit. Credeam ceea ce spuneam Şi eram gata să-mi dau şi viaţa. Am înţeles pentru prima oară ce bucurie trebuie să simtă cei ce sînt lapidaţi, arşi pe rug sau crucificaţi în numele unei idei. Era prima oară cind simţeam sensul frăţiei atît .de profund, sensul ideii

Ca ..toţi oamenii sînt

unul". Am înţeles că există un bine ma

i presus de viaţă şi o forţă care învinge moartea.

405

Cunoşteam viaţa eroică, plină de necazuri, a lui-Panaitf Istrati şi-i citisem povestirile pline de farmecul oriental dar nu-1 văzusem niciodată. într-o zi am primit un bilet mototolit şi pătat, scris cu litere mari, grăbite : „Vino să mă vezi. Tatăl meu era grec, marna româncă, eu SÎM Panait Istrati."

Cînd am bătut la uşa camerei sale de la Hotel Pasaj din Moscova, eram de-a dreptul fericit la gîndul că voi vedea un bărbat care cunoaşte înţelesul luptei. Mi-am învins neîncrederea care mă stăpînea cînd era vorba să fac o nouă cunoştinţă şi m-am- dus să-1 caut plin de în-credere. Zăcea bolnav în pat, şi în clipa cînd m-a, văzut s-a ridicat şi a strigat foarte bucuros în greceşte ; „Mori \ bine ai venit ! Bine ai venit, more !"

Prima întîlnire, cea decisivă, a fost cordială ; ne priveam unul pe altul de parcă voiam să ne ghicim din privire — ca două furnici care se pipăie cu antenele. Faţa, mult prea palidă a lui Istrati, era slabă şi cu riduri adinei; părul cărunt, lucios, îi cădea neglijent pe frunte, ca unui -copil ; ochii îi străluceau plini de vioiciune şi blîndeţe, buzele lui mari îi erau răsfrînte senzual.

:— Ţi-am citit cuvîntarea pe care ai ţinut-o la Congres alaltăieri, mi-a spus el, mi-a plăcut. Bine le-ai zis-o ! Exact ceea ce merită. Europeni imbecili, care cred că vor opri războiul cu vorbele lor mari, fiindcă se pricep s-o aducă din condei, sau că, dacă războiul va izbucni, muncitorii se vor sustrage şi vor depune armele.' Baliverne ! Ii ştiu prea bine pe muncitori. Vor fi tîrîţi din nou în măcel şi vor lupta fără îndurare. Da, le-ai zis-o, îţi spun. Cu sau fără voia noastră, un alt război mondial va izbucni, aşadar, să fim pregătiţi !

Privindu-mă drept în ochi, a întins mîna şi m-a bătut pe genunchi. '

— Mi s-a spus că eşti mistic, a zis el rîzînd ; dar eu văd că ai ochii larg deschişi şi că nu trăieşti numai cu aer şi cu apă sfinţită. Asta înseamnă să fii mistic ? Zi-mi ! De fapt, ce ştiu eu despre toate astea ? Vorbe şi iar vorbe ! Mai bine să dăm mîna !

Bre, măi, apelativ afectuos, familiar.

406

Ne-am strîns mîinile rîzînd amîndoi ; dintr-un salt sărit "din pat. Avea ceva de pisică sălbatică în mişcările hruste şi

a§^

e'

m privirea rapace, în bucuria sa de sălbatic A aprins o

lampă de petrol şi a pus să fiarbă

un ibric. __ Şi o cafea nu prea dulce ! a rostit cu o voce cmtată, ca

de chelner. Grecia s-a redeşteptat în fiinţa lui şi sîngele lui de che-

falonit a prins să clocotească în el ; a început să fredoneze cîntece vechi pe care le auzise în cartierul grec din Brăila.

0, un fluturaş de-aş fi în jurul tău să zbor...

Grecia se înălţa din străfundul fiinţei şale şi fiul risipitor tînjea să se întoarcă în patria tatălui său. Deodată, cuprins de patimă, a luat o hotărîre :

— Mă întorc în Grecia ! Era obosit, tuşea ; s-a culcat iar în pat, sorbindu-şi cafeaua. Stătea culcat şi aprindea ţigară de la ţigară ; a început

să povestească pasionat, sărind de la una la alta, "despre Rusia, despre opera lui şi despre eroul său preferat, Adrian Zograffi, care suferă pentru că a căutat toată viaţa un prieten şi n-a găsit nici unul ; dorinţele îi erau nepo tolite, inima răzvrătită, mintea incapabilă să pună rîn- duială în acest haos. _

Mă uitam la Istrati cu multă dragoste şi milă. Simţeam că trecea printr-un moment hotărîtor, dar nu ştia încă pe ce cale să apuce. Se uita la mine cuoehuMui mici, arzători, de parcă îmi cerea ajutor.

•— Adrian, eroul cărţilor tale, eşti tu, i-am spus rîzînd, bucăţică ruptă !' Nu eşti un revoluţionar, cum ere», ci numai un revoltat! Revoluţionarul dispune de un sistem, are o ordine şi o coerenţă în acţiune, îşi înfrînează inima ; •u eşti un rebel ; e foarte greu să rămîi credincios unei tâei. Acum, că ai pus piciorul în Rusia, trebuie să faci ordine în fiinţa ta şi să iei o hotărîre ; acum ai o răspundere !

— Lasă-mă-n pace ! mi-a strigat de parcă l-as fi strîns de gît. • ".■■..(

407

Dar o clipă mai tîrziu m-a întrebat pe un ton răstit;] — Eşti sigur ? — Românul Adrian Zograffi a murit ' am declarat eu şi am

apucat braţul scheletic al lui Istrati, de parei voiam să-1 consolez, trăiască rusul Adrian Zograffi ! Pa--nait, e timpul să părăseşti îngustele mahalale ale Brăilei neliniştea şi speranţa lumii au căpătat azi noi proporţii, şjj Adrian al tău e un spirit mai larg. Lasă ca ritmul personaj şi dezordonat al vieţii sale să se unească cu ritmul Rusiei, ca, în cele din urmă, să capete coeziune şi credinţă. E timpul să se înfăptuiască echilibrul nobil al iui Adrian -- şi al lui Panait — pe care l-au căutat zadarnic aiîta amar de ani ; pentru că acum se poate baza nu pe destinul incert al unui individ rebel, ci pe masa statornică şi re-zistentă a unui popor- uriaş aflat în luptă.

— Destul ! a strigat Istrati iritat, destul l Cine naiba te-a adus aici ? Şi eu m-am gîndit zi şi noapte la ceea ce mi-ai spus, stînd culcat în patul meu, dar nu mă întrebi dacă pot. Îmi strigi : Sări ! dar nu mă întrebi dacă pot.

— Vom vedea, Panaitaki', am răspuns eu, nu te enerva ; sări şi vom vedea cît de departe o să ajungi.

— Dumnezeule mare, ăsta nu-i un joc ! Oufn poţi vorbi aşa ? E o chestiune de viaţă şi de moarte.

— Viaţa şi moartea sînt un joc, am spus eu ridieîn-du-niă, un joc şi, dacă pierdem ori cîştigăm, depinde numai de un moment ca ăsta.

— De ce te-ai ridicat ? -— E mai bine să plec, mă tem că te-am obosit. — Nu pleci nicăieri ! Stai aici, o să mîncăm şi după-masă o să

mergem undeva împreună... — Unde ? — Să-1 vedem pe Gorki. Mi-a trimis vorbă că mă aşteaptă.

Astăzi îl voi vedea pe acest faimos Istrati al Europei pentru prima oară.

Vocea sa plină de amărăciune trăda o invidie copilărească faţă de această, figură măreaţă. A sărit din pai şi s-a îmbrăcat ; am ieşit ; mă ţinea strîns de braţ.

— O să fim prieteni, a început să-mi spună, da, o să fim prieteni, pentru că simt de pe-acum nevoia să-ţi trag un pumn în nas. E bine să ştii că eu nu concep prietenia Căra pumni şi palme. O să ne certăm din cînd în cînd şi-o

4J'«3

gpargem unul altuia capetele — auzi ? Asta în- sâ "inâ iubire.

sed

intrat într-un restaurant şi ne-am aşezat la o ■ A scos o sticluţă mică cu ulci^ de măsline pe care o îîia

ta la gît ca pe un talisman şi a turnat cîteva picături P

u jej în supa slabă de carne. După aceea a adăugat

■ el- din belşug dintr-o cutiuţă pe care a. scos-o din buzu-£-ul

jdetcii. ' __ ulei şi piper, a zis el lingîndu-şi buzele ; exact ca

sa Brăila. Am mîncat cu poftă. Istrati îşi aducea aminte cuvinte greceşti şi

la fiecare vorbă care îi venea în minte bătea dir. palme vesel ca un copil.

_ Fii binevenit, striga la fiecare vorbă. Ge mai faci ? Cum te simţi astăzi ?

Totuşi, era foarte atent şi se uita la ceas din minut în minut ; deodată s-a ridicat :

— E timpul să plecăm, a zis el. A chemat chelnerul şi a cumpărat patru sticle cu vin bun

armenesc, pe care le-a îndesat în buzunarele pardesiului, alături de- pacheţele cu gustări ; şi-a umplut tabachera cu tutun şi am ieşit.

Istrati era emoţionat. îl va vedea pe marele Gorki pentru întîia oară. Fără îndoială că se aştepta să fie primit cu îmbrăţişări, cu mese întinse, în timpul discuţiilor rîse-' tele să se amestece cu lacrimile," şi, clin nou. îmbrăţişări interminabile.

— Eşti tulburat, Panait, i-am spus. Nici un răspuns ; a grăbit pasul, nervos. Am ajuns în faţa unei clădiri mari şi am urcat scările. Mă uitam la

tovarăşul meu cu coada ochiului şi-mi ,.ea

Placer

e să-i privesc trupul subţirel şi neîndemînatic,, ^îinile de muncitor' care cunoscuseră atîta

tiudă, ochii săi nesăţioşi.

— Ai să fii în stare să te stăpîneşti cînd o să-1 vezi pe Gorki ? l-am întrebat, poţi să te reţii şi sâ nu te lansezi ln

îmbrăţişări şi strigăte ?

~ Nu ! a răspuns el mînios, ce crezi că sînt, englez 1 \p cîţe ori să-ţi spun că sînt grec, că sînt din Chefalonia ?

*lP Şi îmbrăţişez, îmi ies din fire. Tu n-aji decît s-o faci pe

fcglezul, dacă doreşti... Şi, dacă vrei să ştii. a adăugat el

409

o secundă mai tîrziu, aş fi preferat să fiu singur, preze^l ta mă enervează.

N-a terminat bine ce avea de spus, cînd, în capul scâ I rilor, a apărut Gorki cu ţigara lipită de buze. Era înalţi ciolănos, cu obrajii supţi, cu pomeţii proeminenţi, cu ocfel mici,, albaştri, care priveau neliniştiţi şi îndureraţi, şi cui o gură de o indescriptibilă amărăciune. Niciodată în viata I mea n-am văzut atîta amărăciune pe chipul unui oal

Istrati, de cum I-a zărit, a urcat scările âte trei deodată I şi i-a întins mina :

— Panait Istrati, a strigat el, gata să se prăbuşească I peste umerii laţi ai lui Gorki.

Gorki i-a întins mîna calm, fără să vorbească, se uitjB la Istrati cu o expresie care nu trăda nici cel mai micB semn de bucurie ori de curiozitate.

După o clipă a spus : — Să intrăm ! El a intrat primul, cu pas măsurat, Istrati în urma lui,J

nervos, pachetele cu gustări: şi cele patru sticle de vin I îi ieşeau

din buzunarele pardesiului. Ne-am aşezat într-im birou mic, plin de lume. Gorkt'B nu-

vorbea decît ruseşte, aşa că discuţia s-a înfiripat cu I greu. Istrati a început să sporovăiască într-o m'are agitaţie. I Nu-mi amintesc ce spunea, dar nti voi- uita niciodată ar- I doarea discursului său, intensitatea glasului, gesturile largi, I ochii înflăcăraţi. .

Gorki răspundea calm şi scurt, cu un glas blînd, egal,,! aprinzînd fără încetare ţigară de la ţigară. Zîmbetuî său I amar dădea cuvintelor pline de calm un puternic tragism. 1 Simţeai că acest om a suferit mult şi continua să mai su- I feret că văzuse lucruri atîtde năprasnice, încît nimic, nici I uralele, şi nici sărbătoarea sovietelor, nici onorurile, nici j gloria cu care fusese acoperit nu le vor putea şterge din j amintire ; dincolo de ochii săi albaştri se revărsa o calm* ] şi incurabilă tristeţe.

— Pentru mine cel mai mare dascăl a fost Baîzac, * spus el. îmi amintesc, cînd l-am citit, că ridicam paginile în lumină, mă uitam la ele, şi ziceam plin de uimire : Unde se ascundă atîta viaţă şi atîta forţă ? Unde se ascunde marea lui taină ?

— Dar Dostoievski, Gogol ? am întrebat eu.

410

Nu nu, dintre ruşi numai unul singur : Les"kov. A"

tăcut o clipă, apoi a zis : __, Si mai presus de toate — viaţa. Am suferit mult ine s-a

născut o mare iubire pentru toţi cei care ■ în nune =>-<*• .—.

••feră ; nimic altceva. A rămas tăcut urn ,ate fumul albastru ; ' panait scoase sticlele, pachetele şi pacheţelele cu gustări si

le puse pe masă, dar nu avea curajul'să le deschidă. A înţeles că nu era momentul potrivit, atmosfera, pe care o dorise nu se crease. Se aşteptase la ceva cu totul diferit; isi închipuise că ei, cei doi luptători năpăstuiţi ai vieţii, vor bea şi vor striga, vor ţine discursuri, vor cînta şi vor dansa pînă cînd pămîntul însuşi va începe să duduie. Dar Gorki era cufundat în necazurile vieţii lui, era limpede că 'nu mai avea nici o bucurie.

Gorki s-a . ridicat. Cîţiva dintre tinerii care erau de faţă l-au chemat şi s-a închis împreună cu ei în biroul alăturat.

— Ei bine, Panait ? am întrebat eu după ce a plecat, cum ţi se pare maestrul ?

Istrati a destupat o sticlă cu o mişcare spasmodică : — N-avem pahare, a zis el, poţi să bei din sticlă ? — Sigur că pot. Am luat sticla cu vin. — Asta-i, am zis eu, omul este un animal părăsit ; fiecare e

înconjurat de o prăpastie peste care nu există nici o punte. Nu trebuie să te doară, nu ştiai lucrul ăsta ?

— Bea mai repede şi dă-mi şl mie, a zis el scîrbit, mi-e sete.

Şi-a şters buzele. — Ştiam asta, dar uit mereu. — Asta-i marea ta virtute, Panait. Rău ar fi dacă

n;ai şti

lucrul ăsta — ai fi un nerod ; ştiind lucrul ăsta, û ar fi dacă n-ai uita — ai fi un om rece şi nesimţitor. - vreme ce aşa stau lucrurile, eşti un adevărat bărbat cald, plin de absurdităţi, un ghemotoc de speranţe şi

lezamăgiri — şi aşa

ai să rămîi pînă la moarte. ~~ Ei bine, l-am văzut pe Gorki, asta-i! . A. pus din nou

sticlele în buzunare, a strîns pachetele » Pacheţelele şi am plecat.

411

A. rămas tăcut urmărind pe sub pleoapele pe jumătate lăsate fumul albastru al ţigării sale.

Pe drum mi-a zis : ■— Gorki mi-a părut foarte rece. Dar ţie ?

— Plin de amărăciune ; de neconsolat.

— Ar trebui să strige, să bea, şi să plîngă ca să-şi $J\ earce sufletul de povară, mormăia Panait indignat.

— Odată, un musulman, care-şi pierduse pe toţi A săi în război, le-a poruncit celor din neamul lui : ^J pîîngeţi şi nu strigaţi, ca nu cumva durerea să se poto, îească !" Asta e, Panait, cea mai mîndră disciplină pe care omul şi-o poate impune sieşi. Iată de ce mi-a plăcut Goii atît de mult. • .

A doua zi am trecut pe lingă catedrala din Moscova şi am intrat înăuntru. Templul imens, care fusese fala Rusiei ţariste, era gol, neluminat şi neîncălzit, procesiunile

1! pestriţe ale sfinţilor cu nimb

auriu îngheţau în întuneric! dezolant de iarnă. Bătrîna, care supraveghea o tavă pe . care nu se afla nici o copeică, nu reuşea, cu răsuflarea care-i ieşea ca un fum din gură şi din nas, să încălzeasJ turma sfîntă, înfrigurată.

Deodată am auzit glasuri dulci, îngereşti, de bărbaţi şi de femei cîntînd în galeria de sus a femeilor. Pe dibuite am găsit scara de marmură în spirală şi am început să urc. Am desluşit în întuneric cîţiva bătrîni şi cîteva bătrîni care purtau.văluri şi urcau cu răsuflarea tăiată, Cînd am ajuns în capul scărilor m-am trezit într-o firidă încălzită, aurită, cu luminări aprinse, cu oameni îngenuncheaţi şi cu altarul înţesat de diaconi, preoţi şi înalţi prelaţi înveşmîn-taţi în aur şi mătase...

Nu voi uita căldura şi liniştea din colţul acela. Bărbaţii erau mai toţi bătrîni, cu favoriţi, fără îndoială- nobili de odinioară, foşti slujitori în case nobile. Femeile.aveau părul acoperit cu şaluri albe ca zăpada, Hristos strălucea 1 iconostas, mulţumit, în culori vii, cu pieptul acoperit de daruri : mîini omeneşti, picioare, ochi, inimi de aur şi de argint.

Am rămas în picioare alături de mulţimea îngenuncheată ; îmi era cu neputinţă să-mi stăpînesc emoţiai Trăim într-un moment de răscruce, nemilos, în care o veche religie moare şi se impune una nouă, născută din lupt*

«12

T ,ernurile prin care trecem, şi ceea ce mi se pare şi groaznic, şi vremurile prin care vor trece copiii şi

fflai tii noştri, sînt. vremuri

grele. Greutăţile au fost şi ne

p£j jntotdeauna un stimulent al vieţii, ne trezesc şi ne

Vf"tă pornirile, pe cele bune şi pe cele rele, şi ne fac

''depăşim obstacolele care ni se ivesc în faţă. în felul StesU,

mobilizîndu-ne forţele care ar rămâne astfel amor.r tite şi şovăitoare, lipsite de concentrare, atingem uneori un ounct mai îndepărtat decît am sperat. Pentru că aceste forţe nuse în mişcare nu sînt numai ale noastre, personale, şi nu sînt nici pur umane. în avîntul pe care îl luăm pentru a face un salt se eliberează dinlăuntrul nostru trei feluri âe forte : personale, panumane şi preumane. în clipa în care omul se încordează ca un arc pentru a face un salt, în noi se încordează însăşi viaţa planetei luîndu-şi avînt, înţelegem limpede cel mai simplu adevăr, pe care adesea îl uităm în momentele plăcute şi sterpe ale vieţii de zi cu zi : că omul nu e nemuritor, ci mai degrabă slujeşte Ceva sau pe Cineva nemuritor.

Cînd liturghia s-a terminat şi cei din urmă credincioşi au început să coboare încet scara de marmură, s-a apropiat de mine un tînăr palid şi slab ; avea o barbă blondă scurtă, ochi albaştri osteniţi şi tuşea mereu. A intrat în vorbă cu mine.

- Eşti de-al nostru ? m-a întrebat agitat. Nu l-ai trădat pe Hristos ? _. — Eu nu-1 trădez decît dacă şi el mă trădează, pe mine, i-am răspuns.

— Hristos nu trădează, a zis tînărul surprins de vorbele mele, numai el e trădat. Dar vino, e frig afară, hai sâ mergem la mine să bem un ceai fierbinte.

Era fiul unui vechi nobil care avusese un palat şl acum se înghesuiau în două camere ; restul încăperilor

erau ocupate de familii

de muncitori; fostul stăpîn primise camerele cele mai puţin însorite pentru că, spre deosebire

e muncitori, nu avea copii mici, deci nici

nevoie de e°are. Ca să poată trăi, tînărul lucra jntr-o fabrică, dar e! "ra

Po^t şi scria versuri cînd avea puţin timp...

rin * m^

sură ce zilele treceau, simţeam fascinaţia mişte-

as» a Rusiei

pătrunzîndu-mă tot mai adînc. Ceea ce mă

413

fascina nu era numai. spectacolul exotic al unei jer

hiperboreene, nici cea dinţii întîlnire cu viaţa tipic si» — oamenii, palatele, bisericile, troicile, balalaica, dansuri}.*

1 Era

altceva, ceva mai misterios şi mai .profund : p pămîntul rusesc am simţit cele două forţe primordial, ciocnindu-se făţiş, aproape vizibil. Atît de mult te patru»! deai de atmosfera de luptă din jur că, vrînd-nevrînd, m aruncai tu însuţi în luptă alături de una ori de alfa dintre forţele cosmogonice. Ceea ce eu însumi trăisem aaj 'de violent în microscopica mea existenţă, vedeam desfăş3 rîndu'-se acolo pe pămîntul fără sfîrşit şi -neîndurător al Rusiei. Era aceeaşi bătălie, b bătălie identică, între aceiaşi eterni adversari : întunericul şi Lumina. Şi astfel, propria mea luptă a devenit- una cu a Rusiei, salvarea Rusiei devenind propria mea salvare. Căci lumina e una ş{, indivizibilă şi, oriunde triumfă, oriunde e învinsă, triumfi ori e învinsă în noi înşine.

Din clipa în care am ajuns Ia această identificare, soarta Rusiei a devenit soarta mea. Luptam şi suferam alături de ea. Moscova nu-mi mai ajungea, am plecat să văd tot teatrul bătăliei — de la Leningrad la Vladivostok, de Ia Murmansk, de pe coasta Oceanului Arctic, pînă la Buhara şj.Samarkand, unde vechii duşmani şi aliaţi se luptau.

Fiecare om şi fiecare popor îşi poartă crucea. Cei mai mulţi o poartă pe umeri pînă la- moarte ; nu-i nimeni care să-i răstignească. Fericit e omul.crucificat, pentru că numai el se va bucura de înviere. Rusia fusese crucificată şi, străbătînd ţările, satele şi oraşele sale, m-am înfiorat de o sacră veneraţie. Niciodată nu văzusem atîta luptă, atîta suferinţă, atîtea speranţe. Pentru prima oară înţelegeam ce greu e pentru om să.se decidă să facă primul pas ea să învingă dragostea de odinioară, Dumnezeul de odinioară, moravurile de odinioară. Deşi toate acestea fuseseră cîndva spirit, ajatîndu-l pe om în urcuşul său, au devenit, cu timpul, ceva greoi, aşezat în mijlocul drumului) nelăsînd rioul suflu creator să treacă;

Milioane de mujici se împotriveau, nu înţelegeau, se lăsau greu izbăviţi ; băteau în propria lor Mamă cufc Lucrînd pămîntul, neam de neamul lor, deveniseră u"

3 cu pămîntul.

urau flacăra. Muncitorii flămînzi şi lovip»

414

tii o flacăra, împingeau masa aspră pe calea salvării, °U ori

prin puterea convingerii, alteori prin violenţă. UIl6

Jar popoarele lumii stăteau prudente şi mulţumite în .1 irenei ruseşti unde Lumina si întunericul seânga-iaseră in lupta.

J S-a terminat

! S-a terminat cu Rusia !" hohoteau ei, eniru că cei precauţi şi mulţumiţi nu pot înţelege nici-

"datâ forţele nevăzute care îl învie pe cel crucificat. Dar, bobul de grîu să devină spic de grîu, trebuie să coboare

i pămînt şi să rodească. Rusia era şi ea un bob de grîu, o mare idee... •

Nu e nevoie de nimic altceva ; în felul acesta va fi iar salvată lumea. Ce înseamnă va fi salvată ? Înseamnă ca va '^ăsi o nouă raţiune de a trăi pentru că cea veche şi-a pierdut forţa şi nu mai poate susţine edificiul uman. Fericit e omul care aude strigătul vremurilor sale, căci fiecare epocă are strigătul său propriu, şi lucrează în urtire eu acesta.

Noi ne trăim epoca şi în consecinţă nu o înţelegem, dar dacă ideea, care azi e crucificată, aprinde şi reînnoieşte lumea, .atunci intrăm în -primul cerc de foc. Multe secole de acum înainte epoca noastră e posibil să fie numită un ev .mediu, nu o renaştere. Ev mediu, cu alte cuvinte un interval : o civilizaţie oboseşte, îşi pierde forţa creatoare, sefârîmiţează, un suflu nou e adus de noua clasă care se trudeşte cu dragoste, cu rigoare şi cu credinţă să creeze o nouă civilizaţie. . Crearea acestei noi civilizaţii nu este garantată ; în actul creator nimic nu poate fi anticipat, viitorul poate fi o totală catastrofă, sau un compromis laş, dar poate fi o victorie pentru suflul creator — perioada prin care trecem e una în care încercăm durerile chinuitoare, ale Procesului de naştere a civilizaţiei. _ Nimic nu e sigur ; iată de ce omul, fiecare individ are '

azi o

responsabilitate mai mare decît înainte. Aşa se face ca

; în astfel de vremuri în care orice e posibil, contribuţia Caselor şi a individului poate avea o- valoare incalculabilă. Care este, atunci, datoria noastră ? Â discerne cu atenţie Momentul istoric în care trăim şi a ne dărui conştient Puţina noastră energie pe cîmpul de luptă. Cu cît ne

sarn duşi de curentul care ne arată calea, cu atît mai

415

j

mult ajutăm omul în urcuşul greu, nesigur şi pljn I pericole, către

eliberare.

Cînd mi-am încheiat pelerinajul, m-am oprit în Bu^^l eîteva zile ca să mă odihnesc ; simţeam, după gerul jn, I man din Siberia,. soarele iubit coborînd asupra mea J ineălzindu-mi oasele şi sufletul. Am ajuns cu puJJ înainte de amiază ; se făcuse foarte cald, dar străzi erau spălate, mirosea a iasomie. Musulmani cu turbaiJ pestriţe şedeau sub umbrare de rogojini şi sorbeau băuturi răcoritoare. Băieţandii cu feţe bucălate, cu cămăşii»f descheiate, cîntau amanele orientale pline de patimă, insta-f laţi pe scaune înalte în cafenea. Eram foarte flămînd sij însetat, am cumpărat un pepene si m-am. aşezat la umbra i faimoasei moschei Kok-Kouba, mi-am pus pepenele pe I genunchi, l-am tăiat felii şi am început, să,mănînc ; aromai şi dulceaţa lui m-au pătruns pînă în oase. Eram ca floarea! veştejită a Jerichonului, m-am cufundat în răcoare* pepenelui şi am înviat.

A trecut o fetiţă, cam de vreo şapte-opt ani, pe spate I îi cădeau o mulţime de codiţe mici, mici, şi de fiecare era prinsă o scoică, o peruzea, ori o semilună de bronz, ca s-ol ferească;de deochi. A trecut prin faţa mea mişcîndu-şij şoldurile ca o femeie în toată firea, şi aerul mirosea a mosc.1

La amiază, un muezin cu turban verde şi cu barbă albă s-a urcat în minaretul de peste drum, şi-a dus palmele Ia urechi, s-a uitat la cer şi a început, cu un glas blînd şi sonor, să cheme credincioşii la rugăciune ;"în vremea asta, o barză a planat prin văzduhul încins şi s-a lăsat într-un picior pe vîrful minaretului.

Stăteam şi ascultam cu urechile larg deschise, priveam cu ochii larg deschişi. Savuram fructul aromat mai dulce ca mierea, eram fericit. Am închis ochii, dar, fiindu-ffl teamă că o să mă fure somnul şi-o sâ pierd toate minunile acelea, i-am deschis iar.

înaintea mea se afla celebra piaţă Registan din Buh» pustie acum. Cîndva, de mult, în fiecare primăvară, pelenfl maniaci veneau aici din toate ţările musulmane şi-i j

e|ea

pe Hassan şi pe Hussein, cei doi fii ai lui Aii, ucişi P* nedrept. Soseau caravane încărcate cu mirodenii, • ' mere, curmale şi prostituate ; tinerii veneau călare pe

c

416

■ tinînd un porumbel alb în palmă şi cu capul ras, erit cu cenuşă ; erau urmaţi de credincioşi în delir,

aC° fraie albe strălucitoare,

izbindu-se în capete cu iata-CU

Sele pî

n^

c*

n(* sîngele curgea "cle-a

lungul mustăţilor ûcite, pe bărbile şi pe hainele lor albe. Se lamentau natruzeti de zile şi patruzeci de nopţi strigînd Hassan ! Wussein ! Hassan ! Hussein ! După aceea, lamentîndu-se taci

se

culcau sub pomii înfloiiţi şi se uneau, încă gemînd si plini de sînge, cu prostituatele sacre.

Acum piaţa Registan era pustie şi moscheea în mii de culori, care îţi stîrnea cîndva admiraţia, zăcea pe jumătate jn ruină : fuseseră fantome care pieriseră*la înthul cîntat de cocoş.

La ce bun toată divina nebunie, tumultul şi jalea oamenilor ? Ce sperau ?

Sufletul îmi era cuprins de amărăciune, eram istovit tot înviind morţii ; am închis ochii să dorm, să scap. Am avut un vis. Două buze fremătînde, buze de femeie, suspen date în văzduh fără nici un chip, se mişcaţi, şi am auzit un glas : - -'....

— Cine e zeul tău ?

— Buddha, am răspuns eu fără nici o ezitare ; dar buzele s-au'mişcat iar :

— Nu, nu, este Epaphos !

Am sărit în picioare ; chinurile ascunse care m-au .muncit vreme de trei luni în adîncul sufletului meu au ieşit toate la iveală ; o portiţă lăuntrică" s-a deschis şi am înţeles. Tot timpul am suferit şi m-am zbătut ca un şarpe printre" spini, mă chinuiam să-mi schimb pielea, să capăt alta nou4; sufeream şisiiu ştiam de ce. Şi, iată ce îmi spunea visul: Buddha fusese vesmîntul cel vechi,"Epaphos era cel nou.

Epaphos, zeul pipăitului, căruia îi place trupul, nu Umbră lui. şi care, întocmai ca lupul, nu se satetră cu Poveşti.. Zeul ăsta nu 'se încrede nici" în văz, nici în

a^

2 [ el vrea să

pipăie, să apuce cu mîinile amîndpuă Pămîntul şi oamenii, să le simtă căldura, s-o amestece

cu căldura lui, să fie una cu ei. Ar vrea

să-şi prefacă şi ^«etul în trup ca să-! poată pipăi. Cel mai de nădejde, e' "lai sîrguincios, cu picioarele pe pămînt, cel ce iubeşte

Raport vMrv El Cirpco

pămîntul şi vrea să-1 refacă după chipul şi asemă lui — ăsta era zeul meu.

Rusia îşi -împlinea miracolul fără zgomot, fără cuvim Ca şarpele care nu-şi refăcuse încă veşmîntu], că e frig .şi se târăşte la soare să se încălzească, tot ^H sufletul meu se tîra la căldura noului soare. Cînd i^H deşteptat nu mai eram acelaşi om pentru că acur ,Ma ceea ce înainte' nu înţelegeam. Mă întrebam cum visul să schimbe viaţa unui om. Nu o schimbă, corectat eu, vesteşte doar schimbările care au avi

— Către cine îşi î ă oamenii frenetica luptă de care se^ simt atraşi ? Care e scopul? Odinioară, surîdeaml fericit şi răspundeam : Fantasmagorie. Lumea nu cxi<M nedreptatea, foamea, bucuria, tristeţea şi lupta nu există j sînt doar fantasme ; sufli numai, şi totul se va risipi.

Dar acum ani sărit în sus cu o senzaţie de uşu^H Amurgul începuse., să coboare peste piaţa Registan, mi-aua înălţat capul.

— Care e scopul ? Nu întreba, nimeni nu ştie, nici chiar Dumnezeu ; căci şi el păşeşte alături deôi, bîjbîinda luînd parte la luptă, expus primejdiilor. în sufletul omulii continuă să existe foamea, nedreptatea şi ■ întunericul, Lucrurile pe care le vezi nu sînt fantasme, poţi să, sufli cit vrei, nu se vor risipi, sînt făcute din carne şi oase, pipăie-le.; există ! Auzi un strigăt în văzduh ? Ele strigă. Ce strigă 1 Ajutor ! De la cine ? De la tine, de la fiecare om. Ridi-j că-te ! Datoria noastră nu e să punem, întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mîini şi să urcăm împreună.

La întoarcerea mea în Grecia, la sfîrşitul celoi trei luni, cînd m-am oprit la Berlin şi la Viena, lumea se schimbase. Mai bine zis ochii mei s-au schimbat. Dansurile indecenţe, barbaria muzicii moderne, femeile fardate, bărbaţii fardaţi, surîsul ironic . şi muşcător, pofta de aur şi de sărutări, tot ceea ce înainte îmi părea atît ele ciudat şi de ademenitor, îmi făceau greaţă, mă îngrozeau acuifli vedeam în ele prevestiri ale sfârşitului. O duhoare apăsa' toare plutea în văzduh, de parcă lumea putrezea. Sodofag şi Gomora trebuie să fi duhnit la fel. Aşa trebuie S&M duhnit Pompeiul cu puţin înainte de a fi acoperit °

e cenuşă. '

418

_.*a venit în minte oraşul damnat, oraşul plăcerilor, noapte cînd străbăteam străzile luminate ca ziua

^Vieneii străzi ce mişunau de femei şi răsunau de rîsete. :l}

e foarte tînăr cînd am văzut Pompeiul şi atunci n-am

Seat să descopăr mesajul înfricoşător pe care ni-1 emitea, nici nu l-am căutat; pe vremea aceea nu-mi

a"a prin

minte că soarta. Pompeiului ar putea fi într-o Eroă zi şi soarta noastră...

M-&m hotărît să fac un scurt ocol la întoarcere ca să mai văd o dată Pompeiul.

Cerul era uşor întunecat, iarba de primăvară acoperise nra

fful porţilor şi curţilor ; străzile erau aşa cum îmi plăceau,

pustii, hoinăream de unul singur prin oraşul pustiu, fluierînd. Casele erau> deschise, fără porţi, fără stăpîni ; tavernele,

templele, teatrele, băile, toate erau pustii. Pe pereţi se mai vedeau, în culori şterse, dansatoare goale, amoraşi cu priviri tîmpe, cocoşi, cîini, împerecheri neruşinate între oamenfşi animale.

Cămările Pompeiului fuseseră, pline, femeile neruşinate şi sterpe ieşeau din baie ; bărbaţii necredincioşi, batjocoritori,, plictisiţi.

Toţi zeii repudiaţi — greci, africani, asiatici — se îmbulzeau lamentabil într-o turmă democrată a slăbiciunii, lipsită de credinţă şi zîmbind. cu viclenie, îşi împărţeau ofrandele şi sufletele. Oraşul întreg stătea lăţit pe spate la poalele Vezuviului şi hohotea lipsit de griji.

Urcat pe o colină, mă uitam ; abia atunci,. după atîţia ani şi după atîtea lupte, am înţeles. Binecuvîntat fie

acest oraş plin de.păcate pentru mesajul pe care ni 1-a transmis : lumea este un nou Pompei cu puţin timp

înainte de erupţie ! Ce folos de o"astfel de lume,.cu femei neruşinate, Cu bărbaţi care nu cred în nimic,. plină de

mfamie, de Aedreptate şi de boli ?. De ce să mai trăiască wţi negustorii ăştia, toţi asasinii antropofagi, preoţii care

" vînd pe "Dumnezeu cu bucata, toţi proxeneţii şi eunucii ? ~

e ce să mai crească copiii ăştia ca să ia locul părinţilor

n taverne, în uzine şi în lupanare ? Toate scursorile

^cesţea împiedică spiritul să înainteze. Spiritul care a ornmaţ lumea s-a risipit în crearea unei civilizaţii străluci- °are : idei, religii, arte, meşteşuguri, ştiinţe, fapte măreţe.

419

Acum, lumea şi-a pierdut puterea. Să-i lăsăm pe au.. să înlăture piedicile din cale şi să taie o nouă albie pr;' care să treacă spiritul.

Văd mulţimea de oprimaţi şi de înfometaţi repezindu-şe spre masa la cave stăpînii stau îmbuibaţi de prea nm]ţ« mîncare şi băutură. Himera dă tîreoale celor care se năpus. I tesc în asalt ; cei care zac în letargie, aud, deodată, zgomo- I tul, şi se întorc ; încep să rîdă, apoi, pieriţi, se uită la I picioarele lor neliniştiţi, îşi dau seama că sclavii lor, servi- I torii, «arendaşii, muncitorii, desculţii se ridică: O, ciipj I sacră ! Cele mai mari fapte ale gîndirii, ale artei şi ale acţiunii au fost create în vremurile de ascensiune impe-« tuoasă a omului.

Stăpînii se "adună cu toţii ca să, se împotrivească. Dar I elanul vremurilor* noastre este împotriva lor : au mîncat şi au băut, au creat o civilizaţie, sînt 'sfîrşiţi. A sosit I momentul datoriei de pe urmă : să piară. -

Pe măsură ce masa cea nouă va fi încărcată cu bunătăţi, sclavii se vor îngraşă, se vor moleşi. Altă mulţime tiranizată se va ridica pe pămînt, Foamea şi Iluzia, generalii I sufletului, vor deschide încă o dată calea. Şi acest ritm va fi veşnic, va fi fără încetare.

Aceasta e legea, numai astfel viaţa poate să se înnoiască şi să progreseze. Toate organismele care trăiesc, iar ideile şi civilizaţiile sînt organisme care trăiesc, simt I o nevoie lăuntrică irezistibilă, ba chiar o obligaţie, să apuce şi să asimileze tot ce pot din jurul lor, să-şi însuşească j pentru a stăpîni, dacă pot, lumea. Nu există fiară mai lacomă şi mai f lămîndă ca o nouă idee.

în acelaşi timp, o lege nemiloasă intră în "-acţiune : pe măsură ce un organism viu îşi împlineşte datoria de a cuceri şi de a domina, se apropie de propria sa cădere. Lipsa de măsură, e, poate, unicul lucru pe care armonia universală îl consideră un păcat de moarte, %de neiertat. Ajuns în culmea puterii, orice organism generează propria j sa distrugere.

La aceasta se adaugă un fapt de neînţeles.: un orga- ■ nism. viu e anihilat, cu siguranţă, pentru că şî-a îndenli-■nft datoria. Dacă nu şi-ar fi împlinit datoria, ar fi trăit şi ar fi vegetat multă vreme fără să stînjenească P

e nimeni şi fără să fie stinjenit.

\ 420

ce pare' că această datorie a distrugerii e sădită în . a sa ca să-1 ajute să dispară, odată ce* şi-a împlinit

lB-siunea, odată ce a ajuns pe

culme şi a luat în stăpînire Tmea, să

dispară ca să nu stea în calea altui organism caVe îşi înalţă braţul revoltat şi vrea să stăpînească ..• el lumea. S-ar părea că o forţă puternică, explozivă, există in fiecare părticică de viaţă, parcă fiecare părticică a comprimat în ea elanul vieţii înseşi, gata să explodeze la arice atingere ; astfel viaţa dă drumul dorinţelor adînci care se află în ea şi se duce înainte. ,

Această lege ne pare nedreaptă la prima vedere şi ne umple de mînie, dar privind lucrurile mai profund sîntem cuprinşi de admiraţie ; graţie acestei legi, forţa barbară îşi pierde atotputernicia. Cel puternic nu se umflă peste măsură, cu îndrăzneală şi insolenţă pentru că această lege' a armoniei, deşi îl îmboldeşte să-şi extindă puterea la extrem. îi reaminteşte, totuşi, că în fiecare clipă înain-tează, în slujba marelui Tot, către propria sa anulare.

Mă lupt să cuprind întregul ciclu al acţiunii umane, eu toată pricepera de care sînt în stare, să ghicesc ce vînt ridică spre înălţimi toate valurile astea de oameni. Mă aplec asupra epocii în care trăiesc, acest arc mic şi imperceptibil al imensului cerc, şi mă străduiesc să disting clar .datoria din ziua de azi. Poate că asta e singura cale prin care omul poate împlini ceva nemuritor în Viaţa lui trecătoare, deoarece se supune, unui ritm nemuritor.

Simt tot mai profund că omul care luptă urcă de la .materia brută la plantă, apoi la animal, de la animal Ia om şi luptă pentru libertate.

E'drept şi e bine* ca toţi cei care luptă pentru lin •ideal să creadă că îl vor atinge şi că, în momentul în care îl vor atinge, fericirea va domni în lume. Astfel, spiritul e neînfricat şi prinde curaj pentru urcuşul fără de sfîrşit. La fel face şi căruţaşul cînd pune o mînă de fîn la botul calului. Calul trage căruţa încărcată, întinde gîtul să ia o ,gură de fîn, dar nu-1 poate ajunge, calul merge mai departe, se străduieşte să ajungă la fîn şi astfel se duce Înainte şi tot urcă neîncetat. \

Sînt copleşit de respect. în sînul acestei întunecate mase discern cu claritate Strigătul Invizibilului care urcs| V îmboldeşte omenirea să urce odată cu el. Dacă aş fi

42Î

trăit în alte veacuri, aş fi auzit strigătul venind din masa

nobililor,'a burghezilor, a meseriaşilor, a negustorilo s-ar fi ridicat şi eu aş fi luptat de partea lor, Oamenii sînt prinşi într-un etern asalt, mai presus de om, care îi împinge spre înălţimi, îi părăseşte cînd sînt complrf istoviţi şi se năpusteşte spre o altă materie brută care e plină de vigoare.

In Caucaz

Eram -încă în Italia cînd am primit o telegramă din Atena de la Ministerul Asistenţei publice prin care mi se cerea să accept funcţia de director general în minister urmînd să plec într-o misiune specială în Caucaz unde mai mult de o sută de mii de greci trebuiau repatriaţi. Trebuia să încerc să găsesc o cale de repatriere a acestor oameni în Grecia, să-i salvez, cu alte cuvinte.

Pentru prima oară în viaţă aveam prilejul să intru în viitoare, să lupt cu oameni vii, în carne şi oase, nu doar cu teorii, cu idei, cu Hristos şi cu Buddha. Eram încîhtat. Mă simţeam istovit tot luptînd cu fantasmele, rătăcind dintr-un loc, în altul, tot întrebînd şi căutînd un răspuns, întrebări noi apăreau fără încetare, răspunsul se schimba mereu ; întrebările, încolăcite ca şerpii, mă sugrumau. Era momentul cel mai potrivit să trec la fapte, să văd dacă aşa o să găsec un răspuns, tăind cu sabia nodul încîlcit al speculaţiei abstracte.

Am acceptat şi din altă raţiune : îmi era milă de neamul meu, etern răstignit, care se afla din nou împericol pe muntele lui Prometeu, în Caucaz. Nu Prometeu, Grecia însăşi era. ţintuită de către putere şi violenţă în munţii Caucaz.- Grecia îi implora, de data asta, nu pe zei, ci pe bărbaţi, pe fiii săi, s-o salveze. De aceea, identificînd adversităţile din vremea noastră cu eterna suferinţă a Greciei, înălţînd la un simbol tragica aventură contemporană, am acceptat. Am părăsit Italia, m-am oprit la Atena, am ales doisprezece colaboratori de frunte, cei ma

-i mulţi din Creta, şi am plecat în Caucaz să vedem

423

la faţa locului cum puteam scăpa atîtea mii de viej omeneşti. ll

E o mare bucurie să porneşti către un ţel atît de dificil, înconjurat de tovarăşi înfocaţi şi cinstiţi. Am lăsat în urma noastră ţărmul Greciei şi într-o dimineaţă Constat»] tinopolul ne-a apărut în faţă şters, în orizontul întunecat

Cădea o ploaie măruntă, minaretele atît de albe şj chiparoşii negri străpungeau ceaţa aidoma turnurilor unui oraş scufundat. Sfînta Sofia, palatele, zidurile bizantine, în ruină, se pierdeau în ploaia tăcută, disperantă. Eram adunaţi cu toţii la prova şi ne străduiam să pătrundem cu privirea prin ceaţa groasă. Unul dintre tovarăşii, mei a început să înjure.

Dar inima îmi rămînea nesimţitoare. în alte vremuri, dacă aş fi străbătut aceste ape de legendă, sufletul mi s-ar & umplut de cfcitece, de patimă şi aş fi simţit picurîn-du-mi în palmă lacrimi grele şi fierbinţi din icoana Fecioarei. Dar în ziua aceea, legendarul oraş părea o reflectare îndepărtată, nesigură, a unui sentiment de regret ; părea o făptură ivită din ceaţă şi iluzie.

Două zile am privit în depărtare Constantinopolul, aşteptînd să se

liniştească marea ca să.putem porni în larg. Eram felicit că ploaia nu mă lăsa să văd oraşul, eram fericit că soldaţii de santinelă, lungi- cît o prăjină, au urcat pe vas şi nu ne-au permis să coborâm şi să punem piciorul pe pămîntul turc. Totul era în acord perfect cu amărăciunea

sufletului meu îndărătnic, cu inima mea plină de mîndrie, care nu lăsa să i se vadă suferinţa.

Ploua mereu. Constantinopolul se scufunda continuu ; marea se făcuse verde-deschis, valurile descreşteau şi, în sfîrşit, a treia zi, dimineaţa, am plecat. Am trecut. prin Bosfor, livezile se-răreau, casele dispăreau, la dreapta şi îa stînga ţărmul Asiei, şi al Europei lua

o înfăţişare din ce în ce mai sălbatică ; intrasem în teribila Mare Neagră. Vînt puternic, miros de apă sărată ; valurile se izbeau, se arcuiau înspumate şi nechezau ca armăsarii albi ai lui Homer. Adunaţi în cabina mea; vorbeam despre Grecia — de mii de ori nedreptăţită, de mii de ori lovită, despre nemuritoarea Grecie şi despre responsabilitatea pe care o

424

luna ■eună cu tovarăşii mei am petrecut acolo o

mergînd prin oraşele şi prin satele în care erau suflete de greci; am trecut prin Georgia şi am

risipite intrat în Armenia... ...........................

_ , Unul, am zis eu, trebuie sa ramina m Kars sa-i ■dune pe toţi grecii, bărbaţi, femei, copii, cu vite şi cu unelte, să se pună în Jruntea lor şi să-i aducă în portul Batumi. Am făcut deja un raport şi ,am cerut să vină vapoare încărcate cu provizii, cu haine şi cu medicamente, iar la întoarcere vor lua mulţimea de oameni. Cine vrea să 'rămînă în Kars ? Trebuie să ia aminte, misiunea mi va fi periculoasă !

Notabilităţile greceşti din Kars stăteau în jurul nostru si ne ascultau cu privirea lipită, de buzele noastre.

Toţi cei zece tovarăşi au păşit înainte, toţi voiau să rămînă. Am ales pe cel mai zdravăn, un fost coleg de şcoală, la care ţineam foarte mult şi care fusese rănit în alta luptă. Era un adevărat viteaz, plin de nerăbdare şi de umor, se bucura la gîndul că se va juca cu moartea.

— Rămîi tu, îraclis, am spus eu, fie ca Dumnezeul Greciei să te ajute.

I-am strîns mina şi l-am lăsat acolo. Cîteva săptămîni mai tîrziu a apărut la Batumi plin de praf, negru ca tăciunele, cu hainele zdrenţuite ; mergea în frunte şi după el venea convoiul de greci din Kars, cu boi, cu cai, cu unelte şi printre ei, preotul cu evanghelia din biserică., bătută în argint, şi bătrînii care purtau sfintele icoane în braţe. îşi smulseseră rădăcinile şi se îndreptau spre Grecia 'liberă să prindă alte rădăcini acolo. între timp noi i-am strîns pe toţi grecii din Georgia.şi, într-o bună dimineaţă, ™ auzit ţipete, strigăte de bucurie şi împuşcături ; am alergat în port. Apăruseră primele vapoare greceşti să ia oamenii.

A fost o luptă grea, eram frînţi de oboseală, de griji, «e nopţi nedormite. Mă uitam pe furiş la munţii sălbatici

sgendari, la cîmpiile liniştite, la acest neam de oameni j^munaţi, cu ochi mari orientali, de o blîndeţe cuceritoare,

1 sufletul liber, nesupus. Care iubeau rîsul : beau şi dan-

4"sa

acolo unde ne duceam şi unde nu trebuia s-o facem. »vea -ă

vreau să povestesc peripeţiile mişunii mele ; Nu

sează, se îmbrăţişează şi se omoară unii pe alţii cu graţj» şi cu eleganţă, ca nişte gîndăcei în fel de fel de culori.

N-aveam timp şi nici nu voiam să-mi îndrept gînduriu spre altceva decît spre datoria gravă care mă îndreptat într-acolo. Vedeam în jurul meu bărbaţi, femei, copii gj^ mînzi şi disperaţi, se vîrau unul în altul, se uitau în ochii mei şi aşteptau să le aduc salvarea, cum aş fi putut să-ii trădez ? „Nu vă temeţi, fraţilor, le spuneam eu, sînteta •' împreună, o să vă scap său voi pieri împreună cu voim Uneori le vorbeam despre neamul nostru chinuit care se' luptă de veac-uri cu barbarii, cu foamea, cu sărăcii, cu discordia şi cutremurele ; dar e nemuritor şi, iată, acest neam de mii de ani continuă să existe şi să înflorea sdj Astfel, cu gîndul la Grecia, sărmanele suflete îşi păstrau" puterea de a rezista.

într-o singură seară am fost la un, pas de' trădare/ îmi aduc aminte şi mă ruşinez : era seara, în Batumi,.. într-o grădină închisă, pe malul mării, pardosită cu pietricele albe şi împrejmuită cu trestii unduioase din care se iveau flori de culoarea purpurei. Atunci eram ci de o nelinişte insuportabilă : nici un semn încă despre vapoarele cerute, mai veneau sau nu mai veneau ? O să pot ajuta sufletele astea care se agăţau de gîtul meu ? Cu cîteva zile mai înainte o cunoscusem pe Georgiana Barbara Nikolaevna şi în seara aceea mă invitase în grădină la ea pentru că văzuae cît eram de necăjit şi i se făcuse milă de mine. Era cea mai frumoasă femeie pe care am întîl-nit-o vreodată, nu cea mai frumoasă, avea ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte — ochi verzi, ademenitori şi periculoşi ca ochii de şarpe, xm glas uşor răguşit, plin de promisiuni, de refuz şi de blîndeţe. Cînd m-am uitat la ea, mi s-au tulburat minţile, un geamăt ancestral • se înălţa dinlâuntrul fiinţei mele : hăuri adînci, negre, se căscau în mine şi strămoşi sălbatici din vremuri de demult se trezeau cu răcnete de fiară, văzînd-o pe Barbara Nikolaevna.

- Nu-mi luam ochii de la ea şi mă gîndeam : clipa asta nu se mai întoarce, pe femeia asta fi-6 s-o mai văd niciodată. Aventuri fără număr, coincidenţe, întîmplări neprevăzute, soarta însăşi — lucrau de milioane de ani pentru ca această femeie şi bărbatul ăsta să se nască şi să se

.426

Inenscă pe ţărmul mării în Caucaz, în grădina asta cu î*i'de trestie. Vom lăsa, oare, să ne scape clipa divină ?

penieia s-a întors spre mine cu ochii, pe jumătate

închişi '■ ~ __ Nikolai Mihailovici, ai venit să mă răpeşti ? 3,1-am speriat ; femeia îndrăznise să spună ceea ce

clocotea în mine, dar nu îndrăzneam s-o spun. "1- Să te răpesc ? Unde să te duc ? — Departe de-aici ; soţul meu mă plictiseşte de

moarte, mă sufoc aici, mă ofilesc, mi-e milă de trupul meu, vino şi ia-mă ! M-ani' ţinut, strîns de scaunul pe care stăteam, un îşi aruncase ancora în faţa noastră şi mi-era teamă că voi sări şi-o voi apuca de mijloc, că o să ne urcăm în el şi-o să plecăm. Mă luptam să-i rezist.

'— Dar datoria mea, Barbara Nikolaevna, miile de suflete care aşteaptă de la mine salvarea ?

Cu o mişcare iute femeia şi-a desfăcut panglica de mătase din jurul capului, părul negru-albăstrui i s-a revărsat pe umeri. Şi-a strîns buzele cu încăpăţînare şi a rostit ironic :

— Datoria ! Nu există decît o singură datorie, ascul- tă*mă pe mine, numai .una : nu lăsa fericirea să-ţi scape, prinde-o de păr ! Apucă-mă de păr, Nikolai Mihailovici ! Nimeni nu ne vede !

Mă uitam spre mare ; înlăuntrul meu toţi diavolii se luptau şi nici un înger nu era printre ei. Destinul aştepta înaintea mea. A trecut un moment nesfîrşit ; deodată, femeia a sărit în picioare, palidă de tot :

— Prea tîrziu, a spus ea, n-ai acceptat imediat, n-ai vi"ut să mă apuci de pâr, te-ai gîndit ce cîştigi şi ce pierzi,

e prea tîrziu. Acum, chiar dacă o să vrei, eu n-o să mai

vreau, în sănătatea ta, Nikolai Mihailovici ! Bravo ! Eşti un omuleţ onorabil, un adevărat stîlp al societăţii, în sănătatea şi pentru fericirea dumita'le !

Spunînd acestea, a golit paharul cu vin acrişor ar menesc. •

Şi azi, cu' o mie de ani mai tîrziu, în miezul ingratei ^trîneţi, închid ochii şi parcă văd trestiile înflorite, Marea Neagră îmi vuieşte în tîmple, Barbara Nikolaevna vine şi

e aşază în faţa mea, nu pe scaun, se aşază cu picioarele

427

încrucişate pe pietricelele albe. Mă uit la ea şi mă î n t r eb J am făcut bine, oare, că nu am apucat de păr clipa divină j I Suspin şi răspund : da, şi nu-mi pare rău !

Două săptămîni mai tîrziu, am plecat din Caucaz Ultimele zile au fost foarte grele. într-adevăr, vapoarele au pornit luînd cu ele cea mai mare Rarte a oamenilor am văzut că amestecul meu pe tărîmul acţiunii dăduse roade. în închipuirea mea îi vedeam pe aceşti harnici greci j prinzînd rădăcini în Macedonia şi în Tracia, în vechiul nostru pămînt, devastat de barbari, pe care îl vor acoperi I cu grîne, cu tutun, cu pui de greci, şi simţeam o mare satisfacţie. Dar un viermişor lucra tainic înlă-untrul rneu şi începuse să-mi roadă inima. Nu eram în stare să disting chipul noii nelinişti, dar îi simţeam din plin amărăciunea.

Cînd eram gata de îmbarcare, un bătrîn din Pont s-a apropiat de mine :

— Am aflat că eşti om învăţat ; dacă nu ţi-e cu supă rare, mi-ar plăcea să te întreb ceva : lydienii care au luptat în războiul troian erau tot greci ?

Am rămas uluit ; nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată că lucrul ăsta ar putea chinui pe cineva.

— Greci ? am repetat eu. nu erau greci de fel, erau lydieni, orientali.

Omul a dat din cap. — Bine zic cei care zic că te-ai rupt de tradiţiile

neamului. Rămîi sănătos !

A fost cel din urmă cuvînt pe care l-am auzit în Caucaz.

Mai tîrziu, m-ara gîndit adeseori la bătrînul din Pont. încet-încet am început să înţeleg că n-are importanţă dacă lucrul care ne tulbură este mare sau mic, importantă este însăşi neliniştea ; să avem un motiv de nelinişte, adică să ne exersăm mintea ca să avem certitudinea că nu ne. abrutizăm, să găsim o poartă închisă şi s-o forţăm să se deschidă. „JSTu pot trăi fără certitudine", zice omul grăbi să se aşeze, să găsească un teren sigur pe care să pună piciorul, să mănînce fără să ia aminte la nenumăratele gup flămînde care stau căscate uitîndu-se la el cum înfuleci ;JDar noi nu vrem să trăim fără incertitudine !", strigi

428

i care nu înfulecă, cei care • care nu dorm fără coşmaruri, cei care nu spun că lumea ^ nerfecta şi nu se roagă Celui-de-Sus să rămînă astfel pe :>ci ! Aceştia, fie binecuvântaţi, sînt sarea Domnului, care , |aSă sufletul să putrezească. Am rîs şi m-am amuzat, aSciiltîndu-l pe bătrânul din Pont şi neliniştea lui caraghioasă ; acum, dacă te-aş vedea iarăşi, m-aş arunca în braţele tale, o, frate, şi tovarăş de luptă !

Vaporul gemea de făpturi omeneşti pe care urma le răsădesc în Grecia. Oameni, cai, boi, laolaltă, leagăne, saltele, icoane sfinte, biblii, sape, lopeţi, toate se îndreptau spre Grecia liberă. Nu mi-e ruşine să-spun că eram adânc mişcat ; mi se părea că sînt un centaur al cărui trup, de la git in jos, îl forma mulţimea care umplea vaporul.

Marea Neagră se unduia uşor, talazurile albastru-închis miroseau a pepene verde. La stînga, ţărmul şi mur:Iii Pontului, care odinioară fuseseră ale noastre, la dreapta,' marea întinsă, sclipitoare. Caucazul se pierdea în lumină, dar bătrînii stăteau la 'pupa, întorşi cu spatele la noi, nu puteau să-şi ia ochii de la marea şi de la cerul iubit. Caucazul a dispărut, era o fantasmă, se spulberase, dar, adine în luminile ochilor celor bătrîni, rămînea ca un soare care nu apune niciodată. E greu, e foarte greu pentru suflet să plece din locul unde s-a născut, departe, de munţi, 'de mare, de cei dragi, ele sărmana şi scumpa sa casă s Sufletul e o caracatiţă şi toate astea sînt tentaculele sale.

Stăteam la prova pe o grămadă de funii. Strânşi în jurul meu şedeau bărbaţi şi femei, veniţi din Kars, din Suhumi sau din taiga. Suferinţa lor era fără margini, fiecare ardea de nerăbdarea să povestească, să scape de povară. Ascultam şi admiram tainic puterea de a îndura a neamulm grec: în toiul lamentaţiilor, cineva scăpa cîte o glumă eocheată, făcmdu-i să uite de nenorociri şi frunţile se descreţeau iarăşi. în vreme ce o tînără femeie-îşi plîngea paî'batul ucis, un uriaş cu mustaţa ca pana corbului, lăsată

m ]os, a întins o

labă şi a prins-o de umăr. ~ Nu mai plînge, Mariţa, a zis el, chiar dacă ar. faini ne numai

doi oameni pe lume — să zicem tu şi cu mine —r am umple din nou pămîntul grec de copii,

A măturat puntea cu privirea. sa

429

nu au conştiinţa împăcată.

— Fraţilor, ştiţi unde zaee speranţa lumii ? în can vreţi să ziceţi ? Nu, mai jos ! în inimă vreţi să ziceţi ? W fraţilor, mult mai jos !

A aruncat iute o privire spre femeie. — Pe Dumnezeul meu, dacă nu mi-ar fi ruşine de

femei, v-aş arăta eu unde zace speranţa lumii !... Aşa e& nu mai plîngeţi atîta ! •

Femeile s-au ruşinat iar bărbaţii au rîs. — Theodoris, altul ca tine nu mai există, au zis ei

fii binecuvîntat că ne-ai făcut să rîdem ! Numai unul stătea deoparte şi tăcea. Nu rîdea, nu-şi povestea

suferinţele, nu-1 lăsa inima să se descarce;' Era o namilă de om, cu o ceafă de taur, cu două labe mari şi lungi care îi ajungeau pînă la genunchi. Prin cămaşaf descheiată i se vedea pieptul păros. Niciodată n-am văzufc un om care să semene atît de bine cu un urs.

Cînd ceilalţi şi-au aşternut pe jos şi s-au întins pe-zdrenţele lor să se culce, omul a rămas privind mare* cu capul plecat. M-am apropiat de el. Simţeam o forţa tulburătoare care izvora din namila asta de om, care stătea încremenit.

— N-ai scos o vorbă, am început eu, ca să deschid. discuţia.

S-a întors, m-a privit şi s-a întins de i-au trosnit oasele. — Despre ce să' vorbesc ? Să-mi înşir suferinţele ca

să, mă simt uşurat ? Dar nu vreau să mă descarc ! S-a cufundat iar în tăcere. S-a ridicat apoi de parcă voia să

plece, dar s-a aşezat din nou. Simţeam cum se luptă cu sine, nu voia să vorbească, dar inima îi era peste măsură de plină şi, pentru că se lăsase noaptea şi eram singuri, s-a mai înmuiat.

— Ai văzut munţii şi pădurile din Caucaz ? Le-am străbătut ani de zile, de unul singur, mi se spunea mistreţul sălbatic, pentru că nu mă însoţeam cu nimeni, nu m* duceam nici Ia tavernă, nici la biserică. Cum îţi spuneam, colindam dejunul singur munţii şi pădurile. Am tocit' munţii piatră de piatră, am fost pietrar, tăietor de lemne, cărbunar, eram gol şi sărac, dar tînăr şi puternic ca un taur şi nu aveam nevoie de nimeni. Dar într-o zi, pe cînd mă căţăram pe munte, am simţit că atîta putere mâ înăbuşă ; ca să mă descarc, m-am apucat să cioplesc mun- ,

430

ie sâ tai grinzi din cei mai înalţi brazi şi să-mi fac o ifsă lîngă izvor. Spre primăvară era gata, uşi, -ferestre,

totul- Au venit femei şi bărbaţi din satul vecin s-o vadă :. lus vin şi mîncare. Eu stăteam pe o piatră şi mă uitam

L ei; a venit o fată şi s-a aşezat lîngă mine. Şi în vreme amândoi ne uitam la casă, capul a început să mi se

învîr.tească. A doua zi m-am trezit însurat. A suspinat. — M-am trezit însurat ; ameţeala îmi trecuse, mintea îmi

venise iar la cap. — Ce-o să marcăm, nevastă ? i-am zis, eu nu pot sătura o

gură, cum o să satur două ? Dar copiii ? — Nu-ţi face griji ! a zis ea, hai să ne ducem la biserică. — Ce sa fac la biserică ? Nu merg !

s— Hai să mergem, aşa trebuie. Ne-am dus, ne-am făcut cruce şi am mai prins curaj. — Acum hai să lucrăm pămîntul, a zis nevastă-mea, — Pămîntul, ce pămînt, proasto ? Vrei să zici pietrele

astea. — Le sfăfîmăm. le zdrobim şi le facem ţărmă. Ne-am dus, am sfărîmat pietrele, le-am prefăcut în

ţărînă, apoi am semănat. — Acum, hai să curăţăm măslinii de uscături, mi-a zis de

data asta femeia. — Ce măslini ? Uscăturile alea ? — Haide, dacă-ţi spun eu ! Ne-am dus, am curăţat măslinii de uscături. Am semănat,

am curăţat uscăturile, am strîns roadele, ne-am umplut burta cu pîine şi cu ulei de măsline. Dumnezeu să-1 'odihnească pe moşu-meu. „Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic, nici de goliciune, nici de sărăcie, zicea el, dacă ai o nevastă bună,''

Şi iar a tăcut. A apucat un capăt al Mnghiei şi a niceput' s-o destrame cu unghiile, ca o - pisică sălbatică ;

auxeam, în

întuneric, cum scrîşnea din dinţi. Şi-apoi ? Şi-apoi ? l-am întrebat îngrijorat.

— Destul ! Aştepţi să-mi arăt suferinţa ca toţi ceilalţi ? ~- Ce s-a ales de nevasta dumitale ? -7 Destul, ţi-am spus ! • , Şi-a prins capul în mîini şi n-a mai scos o vorbă.

431

Lacrimile omului pot urni toate morile, de apă clin lume. dar moara Domnului n-o pot urni ; aşa mi-a zis într-3 zi un bătrîn, dintr-un sat macedonean, care avea mai biiJ de o sută de ani şi stătea pe pragul bordeiului sărman încălzindu-se la soare. Iubirea şi mila sînt fiicele omului nu sînt ale Domnului. Ce suferinţa de nespus purta vaporul acela şi le ducea în Grecia ! Dar timpul a toate protector se îndură de noi. Timpul e ca un burete, şterge totul.-Iarba de primăvară acoperă mormintele şi viaţa îşi reia cursul firesc.

Cerul era plin de stele, constelaţia mea iubită, Scorpionul, cu coada răsucită şi cu ochii roşii, ieşea furioasă din mare. In jurul meu dureri înăbuşite, deasupra mea cerul plin de stele, mut şi inuman, ameninţătpr. Sigur, toate

: aceste semne luminoase au un înţeles

ascuns, acest Argus cu o mie de ochi ascunde o taină teribilă, dar ce taină ? Ua singur lucru simt. adînc în sufletul meu, că taina asta nu are nici cea mai mică legătură cu inima omului. Se pare că în lume există două împărăţii complet separate : împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu.

Prinşi cu astfel de poveţi, cu astfel de gânduri, am străbătut Marea Neagră şi am văzut iar, de -departe, Constantinopolul, scâlciat acum în lumina soarelui, plin de livezi, de minarete, de ruine. Tovarăşii mei de călătorie şi-au făcut semnul crucii, adînc mişcaţi, şi s-ău închinat. Un om s-ă aplecat la prova şi a strigat :

— Curaj, măicuţă, curaj !, '• Cînd ne-am apropiat de ţărmul.,grec, preotul din Suhumi, care

era şi el cu noi, s-a ridicat, şi-a pus patrafirul şi a înălţat braţele sale bătrîne spre cer :

— O, Doamne, a zis el cu glas tare, ajută poporul tău să prindă rădăcini în pămîntul cel nou, să prefacă piatra şi lemnul în biserici şi în şcoli, să-ţi slăvească numele în graiul iubit de tine !"

Am trecut de ţărmul Traciei şi al Macedoniei, ani trecut pe Jîngă Muntele. Athos şi am intrat în portul Salonic, însărcinarea mea durase unsprezece luni.. Vapoare încărcate cu oameni şi cu vite soseau continuu din Caucaz, sîngele Greciei se primenea. Am străbătut Macedonia şi Traeia să descopăr pămînturile şî*satele părăsite de turci la plecare. Oamenii au pus stăpînire pe ele şi au început

i 432

re să semene, să construiască. Eu cred. că una dintre •^

â jâj îndreptăţite plăceri ale omului este să trudească

*f- 6 greu şi să-şi vadă roadele trudei. Odată, un agronom

^ ne-a iuat, pe mine şi pe Istrati, în deşertul de lîngă Astrahan ; a întins braţul şi a cuprins triumfător nisipurile fără margini : •

_- Am mu de muncitori, a zjs el, vom semăna un soi de iarbă cu rădăcini adinei care va fixa terenul şi va reţine ploaia. în cîţiva ani deşertul ăsta va fi o grădină.

Ochii îi străluceau : _ Uitaţi-vă ! Uitaţi-vă la satele, grădinile şi apele din

jurul vostru ! — Unde ? a strigat Istrati cu mirare, unde ? Nu vedem

nimic. Agronomul a zîmbit : — O să.le vedeţi pe toate peste cîţiva ani, a zis el

şi a înfipt bastonul în nisip, de parcă făcea un legămînt. Acum înţelegeam şi eu că avusese dreptate. Mă uitam cu aceiaşi

ochi la pămîntul devastat pe care tovarăşii mei de călătorie îl împărţeau între ei §i îl vedeam acoperit de oameni, de grădini, de ape. Şi auzeam clopotele de la bisericile pe care le vor înălţa, vedeam copiii jucîndu-se şi rîzînd în curtea şcolii şi înaintea mea era un migdal înflorit... trebuia numai să întind mîna şi să rup o'creangă înflorită. Dacă crezi cu putere în ceva ce nu există, creezi acel ceva ; nu există decît ceea ce nu dorim cu destulă tărie, ceea ce n-am stropit cu sîngele nostru'ca să prindă putere şi să păşească peste pragul întunecat al nonexis-tentului. .'.'..

Cînd totul s-a sfîrşit, am simţit o oboseală fără de margini. Nu mă mai puteam ţine nici pe picioare, nu mai dormeam, nu.mai mîncam, nu mai puteam citi, eram sfîrşit. îmi mobilizasem toate forţele atîta vreme cît a fost absolută nevoie de mine. sufletul meu sprijinise trupul H nu 1-a lăsat să se prăbuşească. Dar, imediat ce bătălia

s~a

terminat, mobilizarea lăuntrică s-a sfîrşit ; trupul, rămas fără apărare s-a prăbuşit. Nu înainte însă de

a~mi îndeplini datoria care mi s-a

încredinţat ; de-acum eram liber şi mi-am dat demisia"? M-am întors iarăşi cu

Iata spre Creta ; voiam să păşesc pe pămîntul natal, să

c"°hnd din nou munţii ca să prind iar putere.

. - 433

întoarcerea

fiului* risipitor

Cînd cineva-se întoarce în patria sa după mulţi ani de peregrinări şi lupte prin ţări străine, se aşază pe pi strămoşeşti, îşi plimbă privirea peste plaiurile atî1 de cunoscute, atî-t de înţesate de spiritul locului, de amintirile i din copilărie, de doruril-e tinereţii, şi se simte cuprins de fiori reci. *

întoarcerea pe pămîntul strămoşesc ne tulbură inima,; parcă ne-am întoarce din aventuri ce nu se pot povesti, pe tărîmuri străine şi, deodată, acolo, departe, pe pămîntul: exilului, simţim o greutate pe inimă,- Ce treabă avem pe aici ? Ne întoarcem cu gîndul spre patria părăsită şi suspinăm ; ne aducem aminte de căldura, de pacea, de traiul tihnit şi ne întoarcem ca fiul risipitor la sînul mamei, întoarcerea asta mi-a "dat întotdeauna un fior tainic, ca presimţirea morţii, de parcă mă întorceam pe pămîntul strămoşesc, îndelung rîvnit, după dueluri şi -risipiri. Se pare că forţe tainice, întunecate şi de care nu poţi scăpa, îi încredinţează omului o datorie precisă de împlinit şi, odată întors, o voce aspră se ridică din măruntaiele pămîn-tuîui său şi—1 întreabă : „Ţi-ai făcut datoria ? Să dai socoteală acum 1"

. Această matrice a pământului natal cunoaşte exact valoarea fiecăruia dintre copiii săi ; şi cu cît sufletul pe care 1-a plămădit s-a ridicat mai sus, cu atît mai împovărătoare e datoria lui : să se salveze pe el, neamul său ori lumea întreagă. Sufletul omului e judecat după'datoria care i se cere : cea dintîi, cea de a doua sau cea de a treia dintre ele.

E firesc ca fiecare om să vadă urcuşul, pe care sufleti)| său.e obligat să-1 urmeze, înscris cît mai adine in pămîntul

434

care s-a născut. E o comuniune mistica între pămintul f* are ne-am născut şi sufletul nostru. Aşa cum rădăcinile

trimit pomului porunca tainică de a înflori şi a rodi 11 ntru

a"Şi justifica menirea şi a ajunge la capătul călăto-

^■ei tot astfel pămîntul strămoşesc încredinţează roluri dificile sufletelor cărora le-a dat viaţă. Sufletul şi ţarina

ar a fi din aceeaşi substanţă, pornesc spre acelaşi asalt ; ufletul nu este decît capătul cel mai îndepărtat al victoriei.

Să nu-ţi trădezi tinereţea, pînă la adînci bătrîneţe, să lupţi toată viaţa pentru a preface florile adolescenţei într-un pom încărcat de roade, aceasta e,. cred eu, calea spre împlinire a omului.

Sufletul ştie prea bine, deşi se face'uneori că uită, ştie că trebuie să dea seamă pămîntului părintesc. N-am spus patriei, am spus pămîntului părintesc care înseamnă ceva mult mai profund, mai modest, mai tăcut, fiind plămădit din oasele străbunilor noştri.

Aceasta e pămînteasca şi unica judecată de apoi la care viaţa îţi e judecată pînă în adîncul fiinţei *tale. Auzi un glas de judecător, sever, drept, ridicîndu-se din pămîntul înaintaşilor şi te cutremuri. Ce răspuns poţi să-i dai ? îţi muşti buzele şi-ţi spui : „O, de-aş putea să mai trăiesc o dată !" Dar e prea tîrziu : avem numai o şansă, o dată pentru totdeauna, în întreaga veşnicie. Nicicînd altădată !

Amintirile din copilărie vin de peste tot să-ţi sporească suferinţa. O carapace groasă ne înveleşte sufletul avîntat, îl ţine legat în ghemul şi în cutele unor năravuri meschine. Sufletul arzînd în flacăra vie şi jucăuşă a tinereţii, vrînd să cucerească lumea, sufletul care nu mai încăpea în trupul strălucitor de adolescent stă acum tremurînd într-un colţişor al trupului, încordat şi chircit. Zadarnic înţelepciunea antică şi modernă îl sfătuieşte să se supună gu înţelegere Şi răbdare destinului implacabil. Această înţelepciune ir spune ca un fel de laşă consolare că plantele, animalele,

zeii, toate cresc,

triumfă, sînt învinse şi sfîrşesc exact în acelaşi fel. Un suflet exigent nu binevoieşte să accepte astfel de consolări. Cum ar putea să le accepte ? El e născut să declare război legii destinului ce i-a fost hărăzit.

întoarcerea pe pămîntul natal e un fapt hotărîtor. Carapacea comodă şi trădătoare crapă, o portiţă se des-

435

chide ; în conştiinţa noastră răsare tot ce e mai bun }n noi, tot ce am fi vrut să fim, dar n-am reuşit din cau^, lenei, a laşităţii, a meschinăriei.

Acest martiriu devine chinuitor' cînd pământul străriio, şese e dur şi intransigent, cîpd munţii, mările şi sufletele plămădite din piatră şi din sare nu-ţi permit nici o clipi de'răgaz ca să simţi dulcea mulţumire şi să poţi spune-,,Destul !" Creta are ceva crud şi inuman ; nu ştiu deci îşi iubeşte copiii ori dacă îi face să sufere pentru că îj iubeşte ; ştiu doar- un singur lucru : că îşi biciuieşte fii pînă la sînge.

Odată, şeicul Glailan, fiul lui Harassa, a fost întrebat: ,Cum puteţi scăpa voi, arabii, de decădere ? .El a răspuns „Totul e bine atîta vreme cit alergăm pe cai, cu sabia în mină şi cu turbanul pe cap". Respir aerul din Creta, mă uit la oameni şi.mă gîndesc că nici un popor de pe lume nu a urmat această poruncă arabă cu mai multă credinţă decît Creta.

în clipa hotărâtoare a vieţii — cînd tînărul alege,, din mulţimea de posibilităţi care i se oferă, una singură, se- identifică cu ea şi intră în maturitate — în momentul acesta al vieţii mele trei întîmplări tipice Cretei mi-au salvat sau au încercat să-mi liniştească sufletul. S-ar putea să scape şi alte suflete şi astfel o să fiu iertat pentru că le-am povestit. Sînt naive, de o simplitate ţărănească, dar cine va pătrunde tîlcul lor va sorbi trei picături ele înţelepciune. ■'".'.

Un cioban din Anoghia. un sat sălbatic şi stîncos pe coasta muntelui Psiloriti, îi tot auzea pe oamenii din sat povestind minuni, cîte-n lună şi-n stele, despre Megâlo Kastro. în oraşul ăsta puteai afla toate plăcerile lumii • bobi — cu lingura cea mare, morun sărat — cu sacul, grămezi de butoaie cu sardele şi cu heringi afumaţi ; prăvă-" Ui ticsite cu încălţări, muschete de vmzare, cîte vrei, praf de puşcă, bricege şi pumnale ; în alte prăvălii se revărsau cuptoare întregi de pîine în fiecare dimineaţa, pîine albă şi jimble subţiri ; şi, tot acolo, dacă mergi seara, găseşti fete care,- dacă pui mîna pe ele, nu sar să te omoare ca fetele de pe la noi, şi trupul lor e alb şi gustos ca pîinea caldă.

436

Ciobanul ascultase cam tot ce se spunea despre minune de acolo şi începu să-i cam lase gura apă : în închipuita lui Megalo Kastro strălucea ca un paradis plin cu moruni, cu muschete şi cu femei. Tot ascultînd aşa, odată, ne la amiază, nemaiputînd să stea locului, şi-a strîns cingă-toarea, şi-a pus pe umăr cea mai bună traistă, frumos cusută, şi-a apucat bîta şi a coborît de pe muntele Psiîo-riti. In cîteva ceasuri a ajuns la Megalo Kastro ; era încă ziuă şi porţile mai erau deschise. Ciobanul s-a oprit în pragul poTţii ; încă un pas şi o să intre în rai. Dar, deodată, sufletul i-a tresărit mînios ; simţea, că se pleca în faţa dorinţei, că nu făcea ceea ce voia, că n-ar fi intrat ele bunăvoie, şi s-a ruşinat. Cretanul s-a încruntat o clipă, mîndria 1-a oprit în prag :

-r- Dacă vreau, intru, dacă nu vreau, nu intru, a zis el. Nu intru ! , _

S-a întors cu spatele la oraş şi a apucat-o înapoi spre munte.

într-un alt sat de munte din Creta, a murit un tînăr frumos şi voinic ; cei patru' buni prieteni ai lui s-au sfătuit :

— Ce-ar fi să mergem. să-1 priveghem noi, să lăsăm femeile să se mai odihnească, după atîta bocit ?

— Hai să mergem, au zis toţi, cu glas sugrumat. Fusese cel mai viteaz flăcău din sat, avea numai douăzeci

de ani şi moartea lui le împlîntase parcă un cuţit în inimă. — Am adus azi rachiul, a zis unul, un rachiu de dude

care te scoală şi din morţi ! Ce ziceţi, fraţilor, umplu o sticlă s-o luăm cu noi ?

— Mama a copt azi, aş putea să iau cîţiva colăcei. —- Mie mi-au mai rămas nişte cîrnaţi, o să luăm cu noi

cîţiva. — Eu aduc pahare şi nişte castraveţi ca să ne răcorim. Fiecare a luat tot ce trebuia să ia, ascunzîndu-le sub

CoJoc, şi, cînd s-a înserat, toţi patru au intrat în casa •bortului.

împodobit cu busuioc şi magheran, mortul era pus pe năsălie în odaia din mijloc, cu picioarele către uşă. De Jur

împrejur stăteau femeile jelindu-1 şi bocindu-1.

43?

— Mergeţi de vă culcaţi puţin, le-au zis ciobanii > dîndu-le bună-seara, o să-1 priveghem noi.

Femeile au ieşit din odaie şi au încuiat uşa. Prietenii şi-au apropiat scăunelele, au pus rachiul şi mîncai picioarele lor şi se uitam, cu ochii plini de lacrir mort. Nici unul nu zicea nimic. A trecut o jumăfe: ceas, apoi un ceas. în sf-îfşit, unul dintre ei şi-a luat ochii de la mort.

— Ce ziceţi, fraţilor, tragem o duşcă ? — Cum să nu, au răspuns ceilalţi, doar nu l-am furat şi

nici n-am murit încă, hai să bem ! S-au aplecat -să ia mînearea, unul a aprins o hîrtia şi a

pîrlit cîrnaţii. Un miros îmbietor a umplut odaia mortului. Au turnat în pahare şi, ţinîndu-le în palmă ca să nu facă zgomot, au ciocnit.

— Dumnezeu să-1 ierte... şi să ne ierte şi pe noi ! —vNci să fim sănătoşi! Dumnezeu să-1 ierte ! •Au tras o duşcă, două, trei, au mîncat bine şi, cînd au ajuns

la fundul sticlei, începuseră să fie cam veseli. Apoi şi-au pironit iar ochii la mort. Deodată, unul din ei a

sărit în picioare. —

: Ce ziceţi, fraţilor ? — şi a tras cu coada ochiului spre

mort — îl săltăm ? — Haideţi ! I Suflecîndu-şi partea largă, slobodă, a pantalonilor, au

vîrît-o sub cingătoare ca să nu-i împiedice la fugă, apoi au pus sicriul pe prag şi au deschis uşa dinspre curte.

— Hopa ! Hopa ! Au scuipat în palme, şi-au luat avînt şi au început să salte mortul.

Şi acum cea din urmă întîmplare. Era în ziua "de Paşti, puţin înaintea zorilor. în Creta,' în

munţi, părintele Cafatos alerga dintr-un sat în altul, înviindu-1 pe Hristos în mare grabă, pentru că mai multe sate aveau acelaşi preot şi trebuia să facă învierea în fiecare din ele, înainte de a se lumina de ziuă. Cu mînecile suflecate, împovărat de veşminte şi de Biblia grea, bătută în argint, se căţăra printre stînci, alerga în noaptea cea sfîntă, cu răsuflarea tăiată, cum ajungea într-un sat striga : „Hristos a înviat" şi se năpustea spre alt sat, cU răsuflarea tăiată.

433

în ultimul sat, un cătun mititel aşezat într-un loc f-ncos, oamenii erau adunaţi în bisericuţă, aprinseseră

f cliile' icoanele şi uşa le împodobiseră cu laur şi cu ■ mirt

ules di" va

ê > Şedeau cu luminările neaprinse în mină,

c„ţeptînd să vină Cuvîntul să le aducă lumină.

Şi atunci, în tăcerea care domnea, au auzit scrîşneţ de pietre, de parcă un cal urca în galop muntele, făcînd să s'e prăvale bolovanii :

__ Vine ! Vine ! Toţi s-au ridicat dintr-o dată. Răsăritul.se făcuse roşu,

cerul zîmbea. Se auzea o răsuflare greoaie, crinii de la stînă lătrau veseli ; şi, rje dată, de după un stejar^trîmb, cu cămaşa descheiată, asudat, roşii la faţă de atîţa alergă tură, ameţit de toţi Hristoşii pe care îi înviase, a răsărit, mărunt şi negricios, cu pletele în vînt, bătrînul părinte. Cafatos. •■

Chiar atunci soarele s-a ivit pe după creste ; popa a făcut un pas, s-a oprit în faţa sătenilor şi a deschis larg braţele :

— Hristos a răsînviat, fraţilor ! a strigat el. Cuvîntul obişnuit, „a înviat", i s-a părut deodată prea

meschin, prea sărac, nu putea să cuprindă vestea cea mare. Cuvîntul a crescut grandios pe buzele preotului ; tiparele limbii au fost uitate şi sfărîmate datorită elanului inimii, sale şi un. nou tipar a fost creat. Şi iată, în dimineaţa aceea, creînd un nou cuvînt, bătrînul cretan a simţit pentru prima oară că îl înviase cu-adevărat pe Hristos — în întreagă statura lui măreaţă.

Să iubeşti libertatea : să nu accepţi sclavia inimii, chiar cu preţul paradisului ; jocul viteaz, trecînd cbe iubire şi suferinţă, călcînd pre moarte ; să spargi pînă şi cele mai vechi şi mai sfinte tipare cînd sînt neputincioase să exprime elanul sufletesc — iată cele trei mari porunci ale Cretei.

Din aceste trei întîmplări, un lucru ne umple sufletul de bucuria cea mai curată ; în ele nu vorbesc niti filozofi, nici moraliştii, cei care elaborează şi decretează, în timpul liber, teorii elevate ; în ele vorbesc nişte- oameni Simpli, nişte ţărani din Creta care, urmîndu-şi chemarea lăuntrică, urcă, fără să-şi piardă răsuflarea, pe cele mai Bialte piscuri pe care omul poate să le atingă : Kberta-

439

tea, dispreţul pentru moarte, crearea unei noi legi. JJ ele' ni se dezvăluie originea plină de nobleţe a omului. Vedem cum animalul ăsta cu doua picioare, urmînd al;e căi decît cele ale raţiunii, reuşeşte să se facă om. Mersul nostru ^spre implacabila Golgotă a gîndirii e tot mai încărcat de responsabilitate, căci luînd aminte la omul simplu din Creta înţelegem că, dacă n-am reuşit să devenim oameni, greşeala e a noastră şi numai a noastră ; această specie sublimă — omul — s-a întrupat aici pe pămîot 'j şi nu mai avem nici o scuză pentru decăderea şi laşitatea -j noastră.

în Creta, mai degrabă decît în otice altă parte, un suflet . care nu se înşală nici pe sine, nici pe alţii, înfruntă pe zeiţa amazoană, cu pieptul gol, zeiţa care nii face nici un fel de concesii şi nu se aşază nici pe genunchii zeilor, nici ai oamenilor : Responsabilitatea.

Am colindat zile de-a rîndul locurile vechi şi dragi în care mi-am petrecut tinereţea. M-am plimbat pe malul mării unde, cînd se lăsa seara, sufla aceeaşi briză răcoroasă care se juca în părul meu pe cînd era negru, venea aceeaşi mireasmă de iasomie, de busuioc şi de măgheran pe uliţele înguste, în amurg, cînd porţile erau încă deschise şi fetele udau vasele cu flori de prin curţi.

Aerul proaspăt, miresmele şi marea erau nemuritoare ; numai casele şi foştii mei prieteni îmbătrîniseră. Pe mulţi nu i-am recunoscut, eu, mulţi nu m-au recunoscut ei pe mine. Se uitau o clipă, parcă le aminteam We cineva, dar de cine anume ? N-aveau curajul să-şi amintească şi-şi vedeau de drum. Numai unul şi-'a desfăcut larg braţele, uimit, cînd m-a văzut şi s-a oprit.

— Tu eşti, bătrîne ? a strigat el, ia te uită ce j întîmplare ! >

Fusese prietenul meu cel mai apropiat, unul dintre cei trei cu care am înfiinţat „Societatea prietenească". Se vedea că" trăia bine, în gură ţinea o pipă goală, amăgi n-du-se doar cu mirosul de tutun, vrînd să se lase de fumat S-a uitat lung la mine, m-a studiat şi m-a cuprins în braţe cu un aer de compătimire.

— Ce slab şi ce negru eşti, ce obraji traşi ai, frunte» parcă ţi-a săpat-o cineva ; sprîncenele îţi sînt ţepoase ca nişte spini şi ochii parcă îţi ard. Unde vrei să ajungi .

440

• ă cind ai de gînd să te mai risipeşti ? Pînă cînd o să falergi pi in

lume ? Pină cînd ? __ Atît cit o să trăiesc, atunci cind n-o să mai pot

e nimic o să stau cu o pipă stinsă în gură şi-o să-mi bat 0c de semenii mei. „_ Vrei să spui că eu sînt bătrân ? Că sînt deja mort ? zis prietenul

meu izbucnind într-un rîs şuierător, batjocoritor. Nu i-am răspuns nimic. Vorbele lui m-au umplut de tristeţe şi de

mânie. Cît îl iubisem ! Pe vremuri, plini de offioliul pe care mi-1 dădea credinţa unică şi sfântă a tinere-Hi băteam străzile din Megalo Kăstro pînă în zori ; cu convingere şi cu înflăcărare dărîmam şi reclădeam lumea Ne simţeam întemniţaţi între zidurile orăşelului nostru, învăţătura primită de la dascălii noştri ni se părea neînsem-nată. Nu puteam să înţelegem bucuriile şi aspiraţiile obişnuite ale omului. „Să spargem hotarele !" ziceam ryai 'Ce hotare ? Nu ştiam. Dădeam numai din mîini de parcă nu mai aveam aer.

Acum, prietenul meu şedea cu manile în jos şi respira cu uşurinţă ; dacă îi mai rămăsese vreo dorinţă condamnabilă se străduia s-o înăbuşe fumînd' dintr-o pipă goala,

— De ce-ai fost în Rusia, ce-ai făcut pe-acolo ? m-a întrebat tata în seara sosirii mele.

Se uita la mine chiorîş, stăpînindu-şi cu greu mînia. De ani şi ani aştepta să-mi deschid un birou şi s-o pornesc prin sate să botez şi să cunun ca să-mi fac prieteni mulţi, apoi să-mi depun candidatura şi să fiu ales deputat. Şi iată că acum mă vedea colindînd lumea, şi mai auzise că scriam şi cărţi. Ultima oară cînd ne-am întîlnit m-a întrebat :

— Ce fel de cărţi — ' scorneli, cîntecele, văicăreli n

"u ţl-e ruşine ? Numai eunucii şi călugării se ocupă cu grisul. Aşază-te odată la locul tău, doar eşti bărbat, «eabă de bărbat!

Şi acum se uita la mine cu coada ochiului şi zicea ^ ~~ Nu cumva te-ai Întors bolşevic şi tu ? N-ai nici "Umnezeu, nici patrie, nici onoare, vezi că pun clini: ^ tine '

Mi-am zis : e momentul să-i explic ce se întîmr Rusia, ce fel de lume se construieşte acolo. Aşa că ara £1 ceput să povestesc, pe înţelesul lui, că acolo nu ^ J există nici săraci, nici bogaţi, că acolo cine nu munedM nu mănâncă ; oamenii- nu mai sînt sclavi sau stăpîni, jH sînt stăpîni : acolo o lume nouă s-a născut, o.morală siul perioară, o onoare mai onorabilă, un alt fel de familigf Rusia s-a aşezat în fruntea noastră .şi ne arată calea, lumea] întreagă e gata s-o urmeze ca dreptatea şi fericirea ,sj| poată domni, în sfîrşit, pe pămînt.

Mi-am dat drumul la gură înflăcărat, îi ţineam o adevărată, predică. Tata mă asculta în tăcere, a început să«fl răsucească o ţigară, o sucea, iar o răsucea şi nu se hotări s-o aprindă. „Slavă Domnului, îmi ziceam eu, â înţeles 1 Deodată a ridicat mîna şi eu m.-am oprit.

— Tot ce spui e bun şi frumos, a îs el dînd din cap,. dar dacă n-o să fie aşa, te-âi gîndit ?

Cu alte cuvinte : n-ai decît să dai din gură, xdacă crezi că merită osteneala, sînt vorbe goale, baliverne, nu fac nici un rău, dar ia seama, nenorocitule, să nu le pui în] aplicare!

Aş'fi vrut să pot traduce în faptă aceste cuvinte. Dar mi-era frică, nu credeam c-o să pot ; tăria de fier a neamului meu se terminase pînă să ajungă la mine, corabia de pirat a bunicului se scufundase, de la vorbă pînă la faptă mai era mult, sîngele mi. se prefăcuse în cerneală; în loc să apuc lancea şi s-o învîrtesc în luptă, în mînă ţi-j neam un biet condei cu care scriam. Legăturile cu oamenii mă plictiseau, îmi ştirbeau puterea şi dragostea faţă de ei ; numai cînd stăteam singur şi mă gîndeam la destinul omenesc inima mi se umplea de milă şi de speranţă. • La-întoarcerea din creuzetul sovietic în care se năştea o nouă lume, prinsesem ceva curaj. îmi spuneam : omul poate să triumfe asupra mizeriei şi asupra naturii sale imperfecte. Poate, cu siguranţă. E o ruşine să accept cu pasivitate ceea ce natura mi-a dăruit, o să mă răzvrătesc.

Şi, exact în clipa în care aveam mai-mare nevoie, ui? unchi mai norocos mi-a dăruit o sumă de bani ca să nu mai hoinăresc prin lume ca unul fără de lege, să mă nun o

e treabă : să-mi

deschid un birou de avocat, să fiu ale? deputat, poate, într-o bună zi, o să ajung ministru Ş

1

442

neamul nostru care ajunsese om învăţat, cel dintîi , a deschis o car' ôxergjriai departe.

Suceam şi răsuceam lucrurile în. minte : nu puteam ă să mă închid într-un birou, m-aş fi sufocat, voiam .s săsesc

o altă cale spre viaţa practică. Dar care ? Habar Laveam. în închipuirea mea angajam muncitori, ne în-tjămam împreună la muncă, mîncam din aceeaşi mîncare, purtam acelaşi fel de haine ; nu mai erau nici stăpîni, nici Muncitori, ci confraţi, avînd aceleaşi drepturi ca şi mine. Abia întors din Rusia, aş fi vrut să fac şi-eu o măruntă încercare ca să ies din turnul meu de fildeş şi să z cu fiinţe omeneşti.

Chiar atunci — de parcă soarta avea poftă de şagă — am cunoscut un miner" bătrîn, pe nume Al exis Zorba.

o să aduc glorie numelui nostru. Eram cel dintîi "^'ă deschis o carte să citească. De aceea eram dator

Zorba

Cei mai mari binefăcători ai vieţii mele au fost călătoriile j şi visele ; dintre semenii mei, vii sau morţi, foarte puţini au fost cei care m-au ajutat în lupta mea. Dacă totuşi j ar trebui să-i numesc pe cei care au lăsat urme adinei în sufletul meu, aş vrea să-i pomenesc aici : Homer, Buddha, Nietzsche, Bergson şi Zorba. Cel dinţii a fosf pentru mine ochiul paşnic, strălucitor ca roata soarelui care luminează întreg universul cu splendoarea sa mîntuitoare de neca-zuri şi poveri sufleteşti ; Buddha, ochiul de tăciune insondabil în care lumea se cufundă şi se izbăveşte ; Bergson m-a scăpat de problemele filozofice insolvabile care mi-au chinuit anii primei tinereţi ; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat cum să prefac nenorocul, amărăciunea şi incertitudinea în mîndrie ; Zorba m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.

Dacă în viaţă s-ar fi pus problema alegerii unui mentor ■spiritual, a unui „guru", cum zic hinduşii, sau a unui „părinte'', cum zic călugării de pe Muntele Athos, e sigur că l-aş fi ales pe Zorba. L-aş fi ales pentru că avea tocmai ceea ce-i lipseşte unui mîzgălitor de hîrtie pentru a se izbăvi : privirea primară, care se hrăneşte, ca săgeata, din înălţimi ; ingenuitatea creatoare, reînnoită în fiecare dimineaţă, Jrorţa de a vedea lucrurile mereu ca în prima clipă şi de a conferi virginitate elementelor eterne şi celor de fiecare zi : vîntul, marea, focul, femeia şi pîinea. L-aş fi ales pentru mina lui sigură, pentru inima lui curată, pentru îndrăzneala minunată de a-şi bate joc chiar de sufletul lui, de parcă avea în fiinţa lui o forţă mai puternică tîecît sufletul ; l-aş fi ales pentru hohotul sălbatic şi $&" bordant ieşind dintr-un izvor adînc, mai adînc decît fiint

3

444

lăuntrică, un hohot care, în momentele cele mai grele, ^bucnea salvator din pieptul bătrîn al lui Zorba : izbuc-

lZ,nd. era în stare să

doboare toate barierele — le-a şi Jjobo'rît — morală, religie, pămînt natal — pe care bietul m plin de frică, le-a înălţat în jurul său ca să se strecoare şchiopătînd prin sărmanul hăţiş al vieţii.

Cîrid mă gîndesc la învăţătura luată din cărţi, de la. dascălii mei, atîta amar de vreme, în nevoia de a potoli foamea sufletului meu, şi la înţelepciunea sădită de Zorba în numai cîteva luni, îmi stăpînesc cu greu amărăciunea' şi indignarea. Nu pot să-mi aduc aminte, fără să mă aprind, vorbele pe care mi ie-a spus, dansul său,, cîntecele pe care mi le cînta pe ţărmul mării, în Creta, unde am petrecut sasc luni, cu o groază de muncitori, sperînd că vom găsi cărbune. Amîndoi ştiam prea bine .că scopul ăsta era doar praf de aruncat în ochii lumii ; aşteptam nerăbdători sâ apună soarele şi oamenii să înceteze munca, iar noi - ne aşezam să cinăm pe plajă, să ne înfruptăm din delicioasa mîncare ţărănească, să bem vin acrişor din Creta şi apot să ne aşternem la poveşti.

Rar deschideam şi eu gura. Ce-aş fi putut să-i spun eu unui ,,căpcăun" ! li ascultam povestindu-mi despre satul său de pe coasta muntelui Olimp, troienit de zăpezi iarna, despre lupi, despre eomitagii, despre Sfînta Sofia, despre cărbune, despre femei, despre Dumnezeu, despre dragostea de. patrie şi despre moarte, iar cînd nu-i mai ajungeau cuvintele şi simţea că se înăbuşă sărea în sus şi începea să danseze pe prundişul aspru de pe ţărm Lung.cît o prăjină, zdravăn şi drept, cu ochi rotunzi de pasăre,' dansa cu capul aplecat, chiuind şi izbind ţărmul cu picioarele lui de uriaş, stropindu-se apoi pe faţă cu apă de mare.

'■' _ Dacă aş fi ascultat glasul lui, nu glasul, strigătul iui, viaţa mea ar fi avut alt înţeles. As fi trăit, cu trup şi suflet, ceea ce acum visez, ca un fumător de haşiş, sâ mfăptuiesc cu hîrtie şi cu cerneală. Dar n-am îndrăznit Am privit dansul lui Zorba, am ascultat chiuitul lui în mi

ez de noapte chemîndu-mă să mă zmulg şi eu din raiul Plăcut al prudenţei şi al obişnuinţei, să plec cu el în marea călătorie din care nu mai există întoarcere, dar am rămas P

e loc, cuprins de teamă.

4-55

M-am ruşinat de multe ori în viaţă descoperind c*] sufletul n-are curaj să facă ceea ce suprema nebmjy — esenţa vieţii — îmi cerea să fac, dar niciodată nu m-am simţit a'tît de ruşinat ca în faţa lui Zorba.

Afacerea cu cărbunele s-a dus dracului. Ara rîs, aijj dansat şi • am povestit, am făcut tot ee am putut ca sj| ajungem la catastrofă. N-am săpat ca să dăm de cărbune' era doar un pretext pentru naivi şi un soi de prudenţă -J' „să nu arunce în noi cu roşii stricate", zicea Zorba mereu/ rîzînd în hohote. . — Cît despre noi, stăpîne (îmi <zicea „stăpîne" şi pufj nea în rîs), noi avem ţeluri mai măreţe.

—. Ce ţeluri, Zorba ? îl întrebam eu. — "Cred că săpăm să dăm de diavolii din noi. în scurt timp am topit tot ceea ce bietul meu unchi mi-a dat

ca să-mi deschid un birou de avocatură ; dupj$ ce am scăpat de 'muncitori, am pus un miel la frigare,. am umplut un ulcior cu vin, am întins masa pe ţărm, mai;: jos de mină, şi am început să înfulecăm şi să bem. Zorb* şi-a luat şanţuri, şi-a. dres gîtlejul bătrîn şi a îneeput săr cînte o amanea.

Am mîhcat şi am băut bine, nu-mi .amintesc să mai fi , i'eodată atît de bine dispuşi.

— Doamne, iart-o pe răposată, strigam noi, iartă-ne ultima ispravă şi dă-ne viaţă lungă la amîndoi ! Ducă-se dracului cărbunele !

A doua zi ne-am despărţit... Eu m-am. întors la cerneala şi la .hîrţoagele mele, incurabil rănit de săgeata în-sîngerată pe care, neştiind cum S70 numim, îi zicem spirit ;,. el a apucat-o spre nord şi s-a,stabilit în Serbia,, lîngă Skopje, la munte, unde se pare că a descoperit <$ vînă bogată de magnezit şi, învîrtind cîţiva bogătani pe degete, şi-a făcut rost de unelte, â recrutat lucrători şi a început să deschidă, din nou, galerii în pămînt. A aruncat în aer stînci, a construit drumuri, a captat ape, şi-a făcut o casă şi, fiind încă în' putere, s-a însurat, la bătrîneţe, cu. o văduvă frumoasă şi nurlie pe care o chema Liuba şi

a făcut un.

copil cu ea. Drept care am primit odată o depeşă de la el : „Am găsit

piatră verde, minunată, vino imediat. Zorba". Er* pe vremea

cînd se auzeau tunetele îndepărtate ale eeluî

4-ÎS

jg-al doil< război mondial, cînd furtuna se abătuse de-supi'a pămîntului. Milioane de oameni tremurau văzînd ea, măcelul, nebunia. Diavolii din oameni se deşteptau au însetaţi de sînge.

Erau zile înveninate cînd am primit depeşa lui Zorba. biţii m-am înfuriat : lumea era cu susul în jos, onoarea, sufletul, viaţa omului, se aflau în pericol şi, colac peste pupăză, o telegramă care mă chema să fac un drum de o mie de kilometri să văd nişte piatră verde. Fie blestemată useţea ! mi-am zis eu, n-are inimă şi nu-i pasă de erinţa omului !

odată mi s-a făcut frică; mînia mi-a trecut şi mă am cu groază că strigătul inuman al lui Zorba răs-

:>a unui alt strigăt inuman dinlăuntrul meu. O pasare de pradă sălbatică din fiinţa mea dădea din aripi să

e. Totuşi n-am plecat, iar*ăşi n-am avut curaj. Nu ~t pregătit de călătorie, n-am ascultat strigătul divin,

tul sălbatic dinlăuntrul meu, n-am săvîrşit fapta i îndrăzneaţă şi absurdă. Urmînd vocea de gheaţă a

vii umane am luat pana şi i-am scris lui Zorba o scrisoare în care mă explicam...

Mi-a răspuns : „Să-mi fie cu iertare, stăpîne, eşti tobă de carte, dar eşti doar un mîzgălitor de hîrtie. Bietul de tine, ai avut o singură dată în viaţă norocul să vezi o piatră verde atît de minunată şi n-ai vrut să vii. Pa Dumnezeul meu, stau cîteodată, cînd n-amnimie mai bun de făcut, şi mă întreb : este ori nu este iad ? Dar ieri, cînd >rimit scrisoarea ta, mi-am zis : iadul există sigur' pentru mîzgălitorii de hîrtie." ~ "

. Au trecut ani lungi, teribili, ani în care timpul şi-a pierdut capul de parcă înnebunise, ani -în care graniţele. dansau şi statele se întindeau şi se strîngeau ca o , armonică. Eu şi Zorba ne-am pierdut unul pe altul în îurtună ; din cînd în cînd primeam cîte o scrisorică de la el, din Serbia : „Mai trăiesc, e al dracului de frig aici, aşa că a trebuit să mă însor. Uită-te pe dosul scrisorii să-t vezi mutriţa. Bună' bucăţică, ce zici ? E drept că pîn-tecele ei e cam umflat pentru că o să-mi facă un Zorba Pititei. O cheamă Liuba. Paltonul pe care îl port, cu guler P blană de vulpe,, e din zestrea neveste-mi; şi, pe de-

447

asupra, mi-a adus şi o scroafă cu şapte purcei. Te îj^ brăţişez cu dragoste, Alexis Zorba, fost văduv.''

Altădată mi-a trimis din Serbia o căciulită brodată din Muntenegru, de pompon îi atîrna un clopoţel de -M gint. ,,Poart-o, stăpîne, mi-a scris el, cînd mîzgăleşti neroziile tale. Şi eu port una la fel cînd lucrez. Oamenii M de mine : «Eşti nebun, Zorba ? mă întreabă ei, de ce porţi clopoţelul ăla ?» Dar eu dau din cap şi nu le răspund. K0{ doi, stăpîne, ştim de ce purtăm clopoţelul."

L-am cunoscut pe Zorba prea tîrziu, mă înhămasem deja la jugul cernelii şi al' călimării, din păcate nu mai aveam nici o scăpare, mă făcusem un incurabil mîzgăM tor de hîrtie.

M-am pus iar pe scris. Dar tot ce scriam — poezie, teatru, proză — fără un efort conştient, prindea avînt şi mişcare dramatică, *în tot ce scriam erau forţe care se înfruntau, era nelinişte, indignare, revoltă, urmărirea echilibrului pierdut ; în tot ce scriam erau prevestirile şi scîn-teile furtunii care se apropia. Mă străduiam să dau o formă echilibrată scrierilor mele, dar ele prindeau rapid un ritm dramatic şi vehement ; în ciuda vrerii mele-, glasul paşnic pe care voiam să-1 fac auzit se prefăcea în strigăt. Iată de ce, cînd terminam o operă, nu mă simţeam uşurat de povară, şi. atunci, disperat, mă apucam de alta, cu tainica speranţă că voi putea să împac forţele întunecate cu cele luminoase, aflate în continuă stare de luptă, şi să prevăd armonia viitoare.

Forma dramatică dă creaţiei posibilitatea de a exprima şi de a întrupa în personajele antagoniste forţele dezlănţuite ale timpului şi ale sufletului nostru. Atît cît anr putut, cu credinţă şi cu tărie, am încercat să trăiesc epoca, însemnată în care s-a nimerit să mă nasc.

Chinezii au un blestem ciudat : „Fii blestemat să te naşti într-o epocă însemnată !" Noi ne-am născut într-o astfel de perioadă, plină de evenimente caleidoscopice, de aventuri şi de conflicte. Conflictul nu este numai între virtuţi şi vicii, ca altădată, ci, mult mai tragic, între virtuţile înseşi. Vechile virtuţi au început să piardă teren,-nu mai pot face faţă multă vreme cerinţelor morale, religioase, intelectuale şi sociale ale sufletului contemporan. Sufletul omului pare să fie mai mare şi nu se mai potri-

448 -

>qte cu vechile tipare. Un război civil, fără milă, a izbuc-'"•f

7 conştient sau .inconştient, în însăşi fiinţa epocii noas-

P în fiinţa fiecărui om al timpului nostru, un război între jlitui'Lte vechi, eîndva atotputernice, care şi-au pierdut

zi puterea, dar încă luptă cu disperare pentru a da un «tm vieţii noastre, şi noile mituri care încearcă, stîngaci • haotic, să ne stăpânească sufletele. Iată de ce fiecare om trăitor se simte chinuit de destinul dramatic al vremii sale. Creatorul e chinuit mai mult decît toţi. El are buze. si degete atît de sensibile, încît prin ele simte furnicăturile apropiatei furtuni ca şi cum ar fi pişcate de o mie de ace ; căci aşa sînt buzele şi degetele celui care creează ! Cînd el vorbeşte, cu atîta siguranţă despre furtuna care vine asupra noastră, n-o spune din închipuire, ci din buzele şi din vîrfurile degetelor care au început să simtă cele dinţii seîntei ale furtunii. Trebuie să ne împăcăm eroic cu ideea că pacea, bucuria, lipsa de griji, tot ce se cheamă fericire, aparţin unei alte epoci, trecute sau viitoare, dar nu vremii noastre. E multă vreme de cînd epoca noastră a intrat iu constelaţia neliniştii.

încercind să dau glas acestei nelinişti, mă luptam, fără un efort conştient, s-o depăşesc şi să găsesc, ori să creez o formă de izbăvire. în scrisul meu, .adeseori mi-am luat motivele din alte vremuri şi din vechi legende, clar substanţa lor e modernă şi viabilă, măcinată de problemele şi de angoasele prezentului.

Dar eu eram chinuit şi atras mai puţin de această nelinişte cît de nedefinite şi vagi speranţe pe care mă străduiam să le definesc, marile speranţe care ne dau pul sa stăm drept, să privim cu încredere, pe deasupra furtunii, destinul omului. Eram îngrijorat, nu atît pentru omul zilelor noastre, pe cale

de disoluţie, cît pentru omul viitorului pe cale de a se naşte.

Mă gîndeam că, dacă astăzi, cei ce creează îşi Ur

mează presimţirile cele mai profunde, ar putea grăbi 'naşterea omului nou cu o oră mai devreme, făcîndu-1

m&car cu un strop mai

bun. ' Simţeam tot mai limpede responsabilitatea creatorului. Realitatea, mă gîndeam eu, nu există în afara omului, de-a ■

ap se creează cu ajutorul omului şi e direct proporţio-

»ală eu valoarea lui. Dacă tăiem o albie, cu pana sau cu

Î9 * . >!9 -" Raport către El Greco

19

fapta, realitatea poate curge prin aceasta albie î iUc care ar fi posibil şi fără intervenţia noastră. Nu r întreaga responsabilitate, fireşte, dar purtăm o mart din ea.

în alte timpuri, echilibrate, meseria de scriitor putea, însemna un simplu joc ; astăzi a scrie este © datorie şi scopul celui ce-scrie nu e să îmbete mintea cu poveşfi şi s-o facă să uite, ci să mobilizeze toate forţele lumi i care supravieţuiesc încă în perioada noastră de trecere, si să îndemne omul să depăşească, atît cît va putea, fia™ din el.

în tragediile antice greceşti eroii nu erau altceva decît părţi fragmentate ale lui Dionysos, ciocnindu-se între ele. Se ciocneau pentru că fuseseră separate, pentru că fiecare reprezenta doar o parte a divinităţii, nu alcătuiau zeul în întregime., Dionysos, zeul intact, stătea nevăzut în centi'ul tragediei şi guverna naşterea mitului, desfăşurarea lui şi catharsisul. Pentru spectatorul iniţiat, părţile risipite ale zeului, luptînd între ele, erau deja în chip tainic unite şi împăcate în sinea lui, el recompunea trupul intact al zeului şi reinstala armonia.

Consider că numai pe această cale poate fi realizată, în tragedia

modernă, armonia viitoare, pe deasupra urii şi a luptei, intactă, printre mădularele separate ale eroilor antagonici. E o încercare foarte dificilă, poate încă imposibil de împlinit. Ne găsim într-un moment de distrugere şi de recompunere universală, în care chiar şi cele mai generoase încercări individuale sînt adeseori soi tite

eşecului ; dar aceste eşecuri sînt totuşi fecunde, nu pentru noi, ci pentru ceice vor veni după noi. Toate acestea sînt deschizătoare de drumuri şi ajută viitorului găsească drumul.

Scriam în tihna casei mele, dus în al nouălea cer. dar această teribilă responsabilitate n-a dispărut o clipă din mintea mea. Cu adevărat la început era Cuvîntul, înaintea fapter era Cuvîntul. Cuvîntul a fost sămînţa care a creat amîndouă lumile, pe cea văzută şi pe cea nevăzută..

Treptat, m-am trezit, cu bucurie, înghiţit de cerneala , marile umbre se înghesuiau în adîncul inimii mele şi caii'

450

,,-tJ să bea singele cald care le-ar ii putut readuce la viaţă- Iulian Apostolatul, Nikiforos Fokas, Constantin îogul, Prometeu. Suflete mari şi chinuite care au «oferit 5'

au iubit prea mult în viaţă şi care s-

au împotrivit fâră teamă lui Dumnezeu şi destinului. încercam să-i scot JHn infern ca să arăt oamenilor suferinţa şi lupta lor şi a întregii omeniri. Ca să găsesc eu însumi curaj. Ştiu că tot ce scriu nu va fi ■ niciodată desăvîrşit ca ■«jftă pentru că

lupt anume să-depăşesc hotarele artei, chitii' clacă aş distruge esenţa frumosului şi a armoniei. Pe măsură ce scriam, simţeam tot mai

profund că r\u scriu, că nu creez de dragul frumosului ci al izbăvirii. Nu un veritabil mîzgălitor de hîrtie pentru că nu aveam satisfacţia unei fraz-e bine aduse din condei, a unei, rime sonore, eu eram un om care

lupta şi suferea, un om care căuta izbăvirea. Voiam să scap de tenebrele din mine însumi şi să le prefac în lumină, să scap de

urletul de fiară al străbunilor, să-i prefac: în oameni. Iată de ce evocam sufletele tari care au învins cele mai grozave şi grele încercări

: ca să capăt curaj văzînd puterea sufletului omenesc. Vedeam şi pricepeam : aceeaşi eternă luptă, care începuse pe cînd eram

copil, izbucnea fără răgaz în fiinţa mea şi în întreaga lume, acesta a fost leit-motivul nesecat al vieţii mele. Iată de ce, în întreaga

mea operă, doi ători. şi numai doi, au fost întotdeauna protagoniştii, ■şi dacă am scris, am făcut-o pentru că, din păcate, numai tu pana i-

am putut ajuta în lupta lor. Binele şi răul, i şi Turcia, lumina şi întunericul s-nu luptat neîn-ipt în fiinţa mea şi scopul scrierilor mele, la început inconştient apoi conştient, a fost să fac tot ce era cu putinţă să ajut Creta, binele şi lumina să învingă. Scopul ierilor mele n-a fost frumosul, ci împăcarea. Soarta a vrut. să vin pe lume într-o vreme în

care lupta era atît de violentă şi nevoia de ajutor atît de imperioasă, încît am înţeles repede că lupta mea omenească ntifică cu marea luptă

a lumii de. azi : împreună lup-wn să scăpăm de întuneric, eu de întunecaţii mei stră-i, iar lumea de vechile ei nedreptăţi. Cînd s-a.

declanşat al doilea război mondial şi întreaga lume era în delir, am înţeles prea bine că fiecare epocă -rmonul său ; el ne conduce, nu noi,

demonul epocii

451

noastre e însetat desînge şi aşteaptă clipa în care lumea ] putrezit destul ca să .piară. Se pare că o raţiune inum^î j sau supraumană ajută spiritul să se elibereze de omJ putred şi să se înalţe ; clacă vede că îi stă în cale, trimit» demonul prăpădului care distruge lumea şi deschide dru! mul insîngerat, ca să poată trece spiritul.

în jurul meu vedeam şi auzeam cum lumea se prăbu. şea fără Încetare. Cu toţii vedem lucrul acesta, sufletele

! cele mai

curate încearcă să se opună, darNdemonul sufli peste ele şi face să le cadă aripile.

Cînd s-a declanşat războiul, am pornit iar spre munţi • ştiam că numai acolo voi găsi, nu pacea sau mîngîierea Ci mîndria de care omul are nevoie în momentele grcld ca să.nu se creadă un om de nimic. într-o duminică, după I liturghie, am văzut un bătrîn stînd pe pragul bisericii, spunîndu-le celor tineri un lucru de preţ : „Priveşte frica drept în ochi, dacă poţi ! şi frica se va înfricoşa şi va pleca". Aşadar mi-am luat bîta, mi-am pus o traistă pe umeri şi am'luat-o spre munţi'. Era tocmai pe vremea cînd nemţii atacau Norvegia, vrînd s~o cucerească. într-o zi, pe' la chindie, eram la poalele muntelui Psiloriti şi numai ce aud un glas sălbatic, sus de tot, deasupra mea :

— Hei, omule, stai puţin ! Vreau să te întreb ceva! M-am uitat în sus şi am zărit un om care apăruse de

clupă un bolovan şi care venea prăvălindu-se la valw Cobora cu paşi de uriaş, din stîncă în stîncă, pietrele se rostogoleau sub picioarele lui, făcînd o zarvă teribilă de parcă muntele întreg se prăvălea odată cu el. îl vedeam acum bine, eră un cioban bătrîn, o namilă de om. M-am oprit şi î-am aşteptat. Ce-o fi vrînd de la mine, m-am întrebat eu, şi de ce atîta zor nevoie ?

S-a apropiat, oprindu-se pe o stîncă, din pieptul lui gol, păros, ieşeau aburi.

—- Hei, cumetre, ce-i cu Norvegia ? m-a întrebat ea gîîiind.

Auzise că o ţară era gata să cadă în robie, habai n-avea ce-o fi aia Norvegia, unde se afla, ce fel de oameni or fi locuind acolo, dar pricepuse un singur lucru : libertatea era în primejdie.

— E mai bine, moşule, nu-ţi face sînge rău, i-am răs puns eu, e mai bine.

452

_. Slăvit fie numele Domnului, a zis bătrînul cioban f&cîndu-şi cruce,

__ Vrei o ţigară ? l-am întrebat. _— Ce să fac cu ţigara ? Nu-mi trebuie nimic. Dacă în

Norvegia e bine, pentru mine e prea destul atîta. Şi zicînd acestea şi-a smuls bîta şi a început să se caţăre din

nou, căutîndu-şi turma. Aerul Greciei e cu adevărat sîînt, mă gîndoam eu, fără doar şi poate libertatea s-a născut aici. Nu cred că încercarea prin care trecea 0 ţară necunoscută şi îndepărtată luptând pentru libertate ar fi putut fi trăită cu atîta durere dezinteresată de vreun ţăran sau de vreun cioban din altă parte de lume 1 Lupta Norvegiei devenise lupta acestui păstor grec ; simţea că libertatea era fiica lui legitimă.

Făcîndu-mi o datorie din lupta despre care scriam în pacea casei părinteşti, încercam să joc un rol în eterna bătălie. Uneori lăsam hîrţoagele şi cerneala şi o luam pe drumul dintre măslini şi dintre vii, drum care duce la Knossos. Cînd am văzut întîia oară acest neaşteptat miracol cretan, izvorit din pămînt, ca primăvara, scările de piatră, coloanele, curţile, frescele, m-a cuprins o inexplicabilă bucurie şi tristeţe gîndindu-ma că lumea aceasta a pierit, cum piere orice faptă "omenească : stă doar o clipă în lumină apoi se cufundă în haos pentru vecie.' Pe măsură ce era refăcut, palatul regal se arăta iar în lumina soarelui, luptele cu tauri şi femeile cu pieptul înalt şi gol, cu buzele roşii, cu bucle creţe şi neastâmpărate, au prins iar viaţă pe pereţii.aproape dărîmaţi ! Se desfăşura înaintea mea o. judecată de apoi ; bătrîni strămoşi necunoscuţi de demult au răsărit din pămînt, bărbaţi tăcuţi, veseli şi vicleni şi femeile lor, purtând veşminte brodate cu stele de pe cer, cu stele de mare, cu flori de pe pămînt, răsîăţînd pe braţe şerpi sacri veninoşi.

într-una din zile, cînd am luat-o iar pe drumul înverzit Şi am ajuns pe dealul sacru al judecăţii de apoi, plimbîn-to-mă ore în şir printre miracolele în ruină, atunci, o

scenă m-a

tulburat mai mult decît toate ; mi se părea că 0 vedeam pentru

prima oară. Fără îndoială, corespundea Neliniştilor şi speranţelor sufletului meu, de aceea i-am înţeles tîlcul în ziua aceea pentru întîia oară. O mulţime de P

eŞti pluteau pe apă cu

cozile ridicate în sus, zbenguin-

453

du-se fericiţi şi, deodată, dintre ei un peşte zburător şiJ în!ins aripile mititele, şi-a luat avînt şi a sărit deasupJ apei" să respire. N-a reuşit să trăiască toată viaţa în apă i-a fost imposibil să mai îndure condiţia sa umilitoare cjj peşte ; a vrut să-şi depăşească destinul, să respire aerul curat, să devină pasăre. O fulgerare de secundă, atît cit a putut, dar a fost de ajuns, această clipă era o eternitate. Acesta e, poate, înţelesul veşniciei.

Mă simţeam tulburat uitîndu-mă la peştele 'zburător ş] mă .stăpînea un sentiment cunoscut, de parcă vedeam propriul meu suflet zugrăvit pe peretele palatului, ridicat cu mii de ani înainte. „Acesta e peştele sacru al Cretei, ari şoptit eu, peştele care sare să depăşească orice construi-gere şi să respire în libertate." N-a căutat şi Ichtys acelaşi lucru ? Să depăşească destinul uman şi să se unească cu. Dumnezeu, cu alte cuvinte cu libertatea absolută ? Nu doreşte orice suflet, care luptă, acelaşi lucru : 'să-şi depăşească condiţia ? Ce noroc, reflectam eu, că în Creta s-a născut, poate pentru întîia oară pe pămînt, acest simbol al sufletului care luptă şi moare pentru libertate ! Peştele zburător este sufletul nesupus al omului care luptă !

Mă uitam la peştele zburător făcînd saltul mortal deasupra apei. la bărbaţii şi la femeile cu talia îngustă jucîn-du-se voioşi cu taurul în arena pietruită, mă uitam la leoaica dormind placidă între crini şi mă străduiam să înţeleg sensul lor ascuns : de unde venea atîta curaj, atîta bucurie, ce rugăciune adresau şi cărui zeu, braţele goale şi triumfătoare ale femeii, braţele pe care se încolăceau şerpi negri ? Setea asta nepotolită de viaţă şi acest zîmbet eroic, fără teamă în faţa primejdiei şi a morţii, trezeau în mine isprăvi ancestrale -de vitejie, îndelungi şi rîvnîte confruntări cu moartea. Taurul şi omul, moartea şi sufletul păreau să fie prieteni, amîndoi goi, unşi ca atleţii cu ulei aromat, se jucau amîndoi o oră, două, pînă la apusul soarelui. Emoţionat şi tulburat mă gîndeam că în acest teribil moment al confruntării dintre Creta şi abis se ascundea misterul Cretei. Iată ce trebuia să descopăr î

Hristos. Buddha, Lenin au pălit în sufletul .meu ; i-BtR alungat de pe pămîntul Cretei. Fără să mă uit înapoi mi-am înălţat ochii cu dor şi cu frică spre un pisc ne-

454

ăzut, învăluit încă în nori. Un Sinî pe .care au pogorît eji, cu tunete şi fulgere şi cu porunci aspre, unde presim-eam că sălăşluia Dumnezeul meu.

Am simţit o nouă forţă, o nouă responsabilitate trecîn-du-nii prin vine. Sufletul meu era mai bogat trăind alături de pămîntul Cretei, plămădit mai mult din lacrimile si din rîsetele trecutului şi am înţeles cu ce misterioasă siguranţă şi cu ce intensitate simte sufletul legătura să cu oămîntuî ! Aşa trebuie să simtă şi floarea cum suie în ea noroiul din adîncul rădăcinilor sale spre a-1 preface în culoare şi parfum.

Simţeam că sufletul se tălăzuia în sîngele meu aidoma unei Crete misterioase în miniatură : avea aceeaşi formă de corabie cu trei catarge, navigînd prin aceleaşi veacuri, printre aceleaşi grozăvii şi bucurii, plutind printre cele trei continente — mînată de trei vînturi fecunde — al Orientului sfînt, al arzătoarei Africi şi al sobrei Europe. Dorinţa, ştiută ori neştiută care mă încercase ani de-a rîndul, s-a trezit şi mai imperios în mine : să pun în armonie aceste trei elemente disparate, să le conduc spre suprema sinteză, sacra şi întreita Monadă.

Simbolul religios, acelaşi la toată lumea, Si'înta trinitate, în fiinţa mea se situează pe un plan mai puţin simbolic, a devenit o imperioasă realitate, o datorie supremă şi imediată. „Astfel sau deloc !", am jurat în sinea mea într-un moment de exaltare. Trinitatea asta nu mi-a fost dată de-a gata, de sus, trebuia să o creez eu însumi. Asta era datoria mea, doar asta ! Nu întîmplător Creta era situată între cele trei mari Sufluri şi nu degeaba sufletul meu şi-a asumat destinul şi forma Cretei. Era de datoria mea să înţeleg strigătul de secole al Cretei, cu oamenii, cu munţii, cu marea înspumată din jurul său, cu trupul Şi cu sufletul ei, în oreie sale de veghe şi de somn, şi să-1 Prefac într-un mesaj desăvîrşit. Nu eram eu fiul Cretei ? Nu eram plămădit din lutul său ? Nu-mi poruncise, în vreme ce contemplam trecuta ei splendoare, să descopăr sensul ascuns al luptei şi al strigătului său de veacuri, al Mesajului eretan pe care se străduieşte să-1 trimită oamenilor ?

; Am luat-o înapoi spre casă. Cînd am trecut printre Măslini şi prin vie, cînd am intrat în Megalo Kastro şi cînd

455

am ajuns acasă ? Nu mai vedeam nimie, peştele zburător făcea salturi disperate în faţa ochilor mei. Ah, dacă aş putea crea un suflet care să sară şi să dărîme hotarele omeneşti doar pentru o clipă, să scape din ghearele soar-tei, o fulgerare de o secundă, să lase de-o parte bucuriile, tristeţile, ideile şi pe toţi zeii, ca să respire aerul pur şi neîntinat !

O scrisoare într-un plic cernit mă aştepta acasă. Un timbru clin Serbia, ani înţeles. Am luat-o cu' o mînă tre-murîndă. De ce s-o deschid? Am ghicit imediat vestea amară. A murit, a murit, mi-am şoptit şi lumea întreagă s-a întunecat.

Mult timp m-am uitat pe fereastră la noaptea care se lăsa. Vasele cu flori din curte fuseseră udate, se simţea un miros de pământ reavăn. Luceafărul de seară 'spînzura în ramurile cu spini ale salamului ca un strop de roită. Seara era plăcută, viaţa mi se părea minunată, o clipă am uitat scrisoarea plină de amărăciune pe care o ţineam în mină.

Am priceput că mă străduiam, admirînd frumuseţea lumii, să uit de moarte. Ruşinat, am rupt- plicul cu un gest brutal, la început literele dansau înaintea ochilor mei, apoi, încet, s-au aşezat la locul lor, ţepene, şi am putut citi :

„Sînt dascălul din sat şi vă scriu ca să va anunţ trista veste că Alexis Zorba, care avea aici o mină de mag-nezit, s-a dus dintre noi duminică, la ora şase seara. înainte de a-şl da sufletul, m-a chemat şi mi-a spus : «Hai încoace, dascăle, am un prieten în Grecia. Cînd n-o să mai fiu, scrie-i că am murit şi că pîhă în clipa de pe urmă am rămas în" toate minţile, şi că m-am gîndit la el. Şi că nu mă căiesc de nimic. Spune-i că-i doresc sănătate şi că e timpul să-şi bage minţile-n cap... Şi dacă vine popa să mă spovedească şi să-mi dea sfînta împărtăşanie, spune-i s-o şteargă, mai bine să mă afurisească ! Am făcut de toate în viaţa mea şi, totuşi, parcă n-am făcut aproape nimic, dacă stau şi mă gîn-desc bine. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o roie de ani Noapte bună.»"

456

Am închis ochii. Simţeam lacrimile rostogolindu-se fcceî şi fierbinţi pe obraji. A murit, a murit, şopteam ca, Zorba s-a dus. s-a dus pe veci ! Rîsul a murit, eîntecui s-a şanţuri s-a spart, s-a sfîrşit cu dansul de pe ţărmul mării, gura nesătula, care întreba cu o sete incurabilă, e plina acum de pămmt, nu va mai fi niciodată o mină atît de blinda, atotştiutoare, care să mîngîie piatra, marca, plinea, femeia..: Nu durerea mă stăpînea, ci mînia. E ne drept, am strigat eu, un astfel de suflet nu moare. Cirul va mai putea pămîntul, apa, focul şi întîmplarea să creeze iară.i un Zorba ? '

T- eouseră multe luni ele clnd-n-ara mai primit veşti de la ci, clar nu-mi făceam griji. îl credeam nemuritor. Mă ptrebam cum poate o astfel de fîntina să sece ? Cum poate Moan> a birui un astfel de potrivnic viclean, să-1 facă să puste din ţărână? N-a putut el găsi, în ultimul moment, un hohot de rîs, un dans, un truc ca să scape de moarte ? N-am putut să închid ochii toată noaptea. Amintirile Iteneau grăbite, se înghesuiau, se înălţau neliniştite, gî~ jŞind în mintea mea, vrînd să-1 refacă pe Zorba, să-1 îm-â se risipească în cele patru vînturl. Chiar cele pai mărunte întâmplări legate de el străluceau clare şi sprintene în memoria mea ca peştii în mii de culori din. apa limpede a mării, vara. Nimie din ce era legat ele el nu iauriiie in sufletul meu, parcă tot ceea ce Zorba atinsese devenise nemuritor.

Toată noaptea m-am gîndit. Ce să fac, ce să fac ca să |lung moartea,, moartea lui ?

O portiţă s-a deschis înlâuntrul meu şi amintirile mă tt&pădeau, se înghesuiau una pe- alta, să pună stăpînîre pe jpima mea. tşi potriveau buzele şi mă îndemnau să-1 adun

iOrba dm pămînt, din mare, din vînt şi să-1 aduc -i la viaţă. Nu asta era, oare, datoria inimii ? Dunv

;■• i ne-a dat inima cu gîndul ăsta : sâ-i înviem pe cei

• să -i readucem la viaţă. -l readuc la viaţă !

Inima omenească e un vas adine, pliu cu stnge, cîncî e it, toate umbrele neîmpăcate, însetate, pe care

bit, aleargă să bea şi să învie, se înmulţesc în stru, întunecînd zarea. De ce aleargă să bea sînge

pin inima noastră ? Pentru că ştiu, co altă înviere nu

45Î

există... în ziua aceea Zorba alerga în fruntea tuturor, cu paşi mari, împi«gîndu-le îa o parte pe toate celelalte ambre, pentru că ştia că, dintre Iuţi cei pe care i-am iubit fa viaţa mea, pe el l-am iubit cel mai mult.

Spre dimineaţă eram hotărît. Mă simţeam calm de parcă c înviere ar fi avut loc în fiinţa mea, de parcă inima mea era o Magdalenă grăbindu-se spre mormîntul învierii !

Am rămas în pat mai mult ca de obicei. Soarele voios de primăvară intra în odaie luminînd basorelieful de deasupra patului, care îmi plăcea foarte mult. Tata îl găsise andeva şi îl agăţase deasupra patului meu pe cînd eram copil. Nu cred în coincidenţe ; cred în destin. Basorelieful ăsta mi-a dezvăluit taina vieţii mele cu o surprinzătoare simplitate, poate chiar taina vieţii lui Zorba. Era o copie-făcută după o piatră de mormînt antic : un luptător gol care nu-şi lepădase coiful nici chiar în moarte îngenunchea pe piciorul drept, îşi apăsa pieptul cu amîndouă mîinile şi un zîmbet liniştit flutura în jurul buzelor strînse/ Mişcarea graţioasă a trupului puternic e de aşa manieră că nu poţi şti dacă dansează sau moare. Ori, poate sînţ dansul şi moartea împreună ? Chiar dacă e moartea, 6 vom preface în dans, mi-am zis eu, încurajat de soarele vesel care lumina luptătorul dîndu-i parcă viaţă. Hai, inimă, gări dăm o picătură din sîngele nostru ca să poată reveni la viaţă,, să facem tot ce putem să mai trăiască puţin acest nemaipomenit mîncău, băutor, rîndaş de cai şi vî-aător de fuste, acest vagabond. Dansatorul şi luptătorul. Sufletul nemărginit, trupul cel mai sigur de sine, chiotul cel mai straşnic pe care l-am auzit în viaţa mea...

-4

Carul germenul OiA'SSEKI

a prins să rodească în mine

Mitul lui Zorba a început să se erisfalfzeze în fiinţa mea lăuntrică. Mai întîi a fost doar o emoţie muzicală, un ritm nou, de parcă sîngele ar fi început să-mi pulseze mai iute prin vine. Simţeam un fel de febră şi de ameţeală, un. amestec nedefinit de plăcere şi de greaţă, parcă ceva străin, nedorit, mi-ar fi pătruns în vîrtejul sîngelui. Trupul meu se pregătea să-1 atace, să-1 alunge, dar acel ceva se împotrivea, .mă implora, prindea rădăcini, se agăţa de tot ce apuca şi nu mai voia să iasă afară. Devenise o sămânţă, un bob de grîu, care simţea că spicul şi pîinea întemniţate înlăuntrul său se aflau în pericol şi lupta cu disperare să nu le lase să piară.

Ieşeam afară şi mă plimbam ore în şir pe cîmp. înotam în mare, mă întorceam mereu la Knossos. Mă scuturam şi loveam ca un cal pe care se aşezase o muscă flămînclă şi acum se lupta să scape de ea. Zadarnic. Să-mînţa prindea rădăcini şi punea stăpînire pe mine.

în acelaşi timp, un proces tainic a început în fiinţa mea : hrănind

şi udînd sămînţa cu sîngele meu, o făceam o parte din măruntaiele mele şi o supuneam ; asimilind-o, nu aveam nici o speranţă să mai scap de ea. Sămînţa, lătrată în mine în chip de cuceritor, se făcuse una cu mine şi astfel amîndoi eram, în acelaşi timp, cuceritori şi cuceriţi.

' Poem în 24 de cărţi (corespunzîud fiecărei litere a alfabetului grec), cuprinzînd 33.333 versuri ; capodoperă a literaturii universale, cu o structură şi un stil anticlasice, fiind cel mai elaborat Portret al lui Odysseus din întreaga tradiţie posthomericu,

, 459

Cuvinte, rime şi comparaţii au început să se reverse peste sămînţâ nepoftită, s-o hrănească şi s-o învelească ea pe un embrion. Amintiri nedesluşite, bucurii şi tristeţi cufundate în uitare, râsetele şi poveştile - noastre prindeau iar viaţă. Zilele petrecute împreună zburau pe dinaintea mea ea nişte porumbei, albi şi graţioşi. Amintirile- se află mai presus de adevăr şi mult mai presus de născocire. Zorba se metamorfoza treptat şi se prefăcea în legendă.

Noaptea, nu mai aveam curajul să merg la culcare.;" sămînţa "continua să lucreze şi în somn. în pacea sfîntă a nopţii o auzeam cum rodea recunoscătoare frunzele, adine, în inima mea, ca un vierme de mătase : voia să le pre facă în mătase. -

Noaptea hoinăream pe uliţele înguste din Kas'tro, din fiecare colţ răsăreau vechi amintiri, mă vedeam copil singuratic, nu voiam să mă joc cu ceilalţi copii, apoi adolescent, plimbîndu-mă cu prietenii mei pe zidul veneţian pe deasupra mării. Era seară şi dinspre mare sufla o briză blinda, sărată, care aducea miros de iasomie din grădinile de prin apropiere şi parfumul fetelor care se plimbau şi rîdeau de noi pentru că ar fi vrut să întoarcem capul după ele, dar noi. vorbeam despre Divinitate şi ne întrebam dacă sufletul este sau nu este nemuritor... Cînd era lună plină şi luminoasă, mă stăpînea o beţie adîncă şi plină de vrajă, porţile şi acoperişurile caselor se îmbătau şi ele — pietre, lemn, fîntîni, clopotniţe se dezbrăcau de trupuri, eliberîndu-se de povara care le apăsa în timpul -zilei, şi sufletele lor străluceau goale în lumina lunii.

Au început primele ploi de toamnă ; cerul s-a scurs pe părnînt, seminţele îşi scoteau capetele din brazdă, se uitau în sus şi se bucurau. Casa părintească îmi stătea, parcă, pe cap, şi atunci m-am refugiat singur de tot într-o căsuţă părăsită a unui prieten de-al meu, la marginea oraşului, pe malul mării. O curte pătrată închisă cu ziduri înalte, doi lămîi, un chiparos, cîteva vase cu busuioc şi măgheran, o poartă grea, făcută din trei rlnduri de seîn-duri, ca poarta unei cetăţi, cu un zăvor greu, pe care trebiiia să-1 tragi cu toată forţa, cu amîndouă mîinile

Ce fericire cînd zăvoram poarta, cînd rămîneam singur şi nimeni nu mai putea să pună piciorul în sihăstria mea !

460

Ke voi ascunde sub braţ, cînd o s-ajung în rai, şi o să intri odată cu mine", i-am spus zăvorului uitîndu-mă la el cu recunoştinţă, Unul îşi ia uneltele cu care îşi eîştigă traiul zilnic, sau lancea cu care mergea la luptă ; altul pana cu care a scris sau femeia iubită. Eu o să iau zăvorul ăsta. .

Ce plăcere să fii singur, să auzi marea suspinând dincolo de prag, să vezi căzând primele ploi peste lămîi şi .peste chiparoşii din curte şi să simţi sămînţa hrănindu-se din măruntaiele tale !

Zovba se odihnea în mine ca o crisalidă, învelită într-o coajă tare şi diafană, nu se' mişca, dar simţeam că, tainic, ;fără zgomot, în crisalida

- asta mută continua un .proces neîntrerupt, t

misterios. Vinele' ei amorţite începeau să prindă viaţă, trupul ei de iască se înrnuia, învelişul era gata să crape pe spate, sus, şi nişte aripi imature, încîr-ligate şi fără putere, erau gata să crească. întins în crisalidă era un vierme împins afară de o subită şi divină nebunie, vrînd să se prefacă în fluture. Iar eu, eu ascultam primele ploi, auzeam cum tresare pămîntul care primea revărsarea de ape, auzeam cum germenul griului sorbea lacom apa din pământ, cum îşi scotea cârligele verzi ;şi puternice şi se agăţa de ţărînă, apoi se ridica în lumină, să se facă spic de grîu şi apoi pîine, ca să aibă oamenii cu -ce trăi, slavă Domnului!

Atent, pândeam în dreptul fiecărui fir subţire de iarbă un spirit care îl ajuta să crească, să-şi împlinească datoria pe pămînt. Acolo, în solitudinea mea inviolabilă am simţit că şi cea mai măruntă creatură, bobul de grîu, viermele, ■furnica, îşi aminteşte originea sa şi, posedată de o nebunie, de inspiraţie divină, vrea să urce pas cu pas pînă în .înăltuţi. Bobul de grîu, viermele, furnica vor să ajungă să stea sus, alături de îngeri şi arhangheli.

Şi eu, care l-am cunoscut pe Zorba cînd încă mai făcea umbră pământului, eu, care ştiam că nici trupul, nici pntecul, nici dansul nu ajungeau să-1 cuprindă, mă întrebam, cu patimă, ce fel de fiară va ţîşni, cînd va sosi ceasul, cînd va sfâşia învelişul în care stă nemişcat, în măruntaiele mele. Ce fiară, ce dezolare nesăţioasă, ce flacără nepotolită şi fără de nădejde va răsări ? Dacă vier-

461

mele, nimicul ăsta, vrea să se facă fluture, mă întrebam ce-o fi vrînd Zorba să devină ?

Zile neuitate de sfîntă meditaţie ! Ploua, apoi norii .se risipeau, soarele răsărea parcă proaspăt spălat. Florile de lăTRiîi au dat roade şi lămîile sacre, încă verzi, străluceau în pomi. Noaptea, stelele răsăreau, se învîr-ieau pe deasupra mea şi apuneau spre vest ; timpul curgea ca o apă vie, îmi simţeam capul ca o arcă plutind pe deasupra potopului timpului, cu încredere şi cu siguranţă, încărcată cu tot felul de seminţe : de animale, de păsări, de oameni, de zei.

îmi rechemam toate amintirile, retrăiam toate călătoriile, mă gîndeam la toate sufletele pentru care am aprins o luminare în viaţa mea, îmi trimiteam sîngele, val după val, să hrănească sămînţa dinlăuntrul meu şi aşteptam. Hrăneam sămînţa cu , mierea preţioasă pe care am cules-o de-a lungul vieţii din cele mai înveninate şi mai parfumate flori. Pentru prima oară în viaţă gustam înţelesul dragostei de părinte şi înţelegeam ce izvor de veşnicie poate fi un fiu ! Aşa este şi mărgăritarul : suferinţa şi în acelaşi timp suprema împlinire a scoicii. Simţeam un fel de tulburare şi de fierbinţeală în sînge şi un mesaj secret din adîncuri : ajunsesem — eram pe punctul de a ajunge ■— în momentul hotărîtor al vieţii mele ; soarta mea se va hotărî după această sămînţa, după acest fiu ! A trecut toamna, am intrat în iarnă. Mă plimbam pe «goareîe din jurul ascunzătorii mele şi admiram răbdarea ca care pămîntul, golit de ierburi, veghează seminţele şi aşteaptă cu încredere venirea primăverii ; aşteptam şi eu cu răbdare împreună cu pămîntul. Mi se părea că mă preschimbasem în femeie, la fel ea,pămîntul, hrăneam şi eu sămînţa, Cuvîntul, şi aşteptam. îmi ziceam : o, dacă aş putea să întrupez toate neliniştile şi toate' speranţele în acest Cuvînt şi să las în urma mea un fiu fără seamăn cînd voi deschide poarta pămîntului şi mă voi duce departe ! Mi-am adus aminte de un sihastru pe care l-am întîl-oit îniT-o zi pe Muntele Athos. Ţinea cu degetele o frunză de plop, se uita la ea în lumina şi îi curgeau lacrimile. M-am oprit surprins şi î-am întrebat :

— Ce vezi în frunza asta, părinte, ce te face să plîngi ?

— Văd durerea,-mi-a răspuns el.

Atunci a întors frunza pe partea cealaltă şi faţa îi strălucea de bucurie :

■— Ce vezi acum de eşti aşa de fericit ? l-am întrebat iar. — Văd bucuria, fiule ! O, dacă cel care creează ar putea vedea astfel în cei mai

mărunt lucru din lume, într-o insectă, într-o scoică. într-o picătură de apă, toate neliniştile şi speranţele sale dar nu numai neliniştile şi speranţele sale, ci şi pe cel-ale lumii întregi ! Să vadă omul cu fiecare bătaie d» inimă. Să înţeleagă că furnicile, stelele, fantasmele, ideile că noi toţi ne-am născut din 'aceeaşi mamă, că toţi suferim şi sperăm cu toţii că va veni o zi cînd ochii ni se vot deschide şi o să înţelegem că sîntem una.

N-o să uit niciodată lunile acelea de misterioasă aşteptare. Foşnetul frunzelor de lămîi, albinele care zburau în aer, marea neliniştită vuind la poarta mea, ciorile treci rid peste acoperişul casei mele în nopţile de iarnă toate mă făceau să sufăr şi îmi venea să urlu de parcî> un zeu îmi luase pielea şi nu puteam suferi nici măcar o pală de vînt.

într-o bună zi n-am mai putut suporta această stare Ştiam de ani de zilş, că nU era decît o singură cale să scap de o mare durere ori de o mare bucurie, să mă izbăvesc : să "vrăjesc durerea şi bucuria prin farmecul al cuvintelor. în ţările tropicale, cînd un vierme cît un vîrf de ac intră sub pielea cuiva şi începe să roadă puţin cîte puţin, atunci vine vraciul, cîntă din fluierul său lung,, magic, şi viermişorul, vrăjit, apare, se încolăceşte încetişoi |şi iese afară. Fluierul artei seamănă cu cel al vrăjitorului

Au sosit zilele alcioniene din ianuarie, zile scăldate în soare, cînd Dumnezeu, în infinita sa bunătate, ne dă o clipă de răgaz în toiul iernii, astfel ca bietele păsări de mare să-şi poată depune ouăle în deplină siguranţă pe stînci. într-o dimineaţă din zilele acelea minunate, m-am aruncat în'mare," am înotat, m-am încălzit puţin, apoi am ieşit să mă usuc la soare. Rareori în viaţă mi-am simţit 'trupul atît de uşor şi sufletul atît de fericit. M-am întors

482

acasă, am luat condeiul -— acesta e fluierul meu magic — şi, cu o mişcare gingaşă, m-am aplecat asupra hîrtiei albe.

Scriam, ştergeam, nu găseam cuvintele potrivite ; ba erau plicticoase şi lipsite de viaţă, ba indecente şi ţipătoare, ba abstracte şi goale, fără irup^fără căldură. Atunci cînd îmi făcusem socotelile, ştiusem ce trebuia să spun, dar cuvintele îndărătnice şi dezlănţuite mă duceau aiurea. Ideea gîndită la început creştea cu o risipitoare bogăţie, depăşea tiparele în care o plasasem, invada fără ruşine spaţiul şi timpul. Ideea iniţială se schimba mereu, nu puteam s-o conturez ; sufletul meu se schimba mereu odată cu idee'a, mi mai puteam să-1 stăpînesc.

Zadarnic mă trudeam să găsesc o .limbă simplă, fără ornamente strălucitoare, fără podoabe care să-mi aliereze emoţia. Era odată un musulman foarte credincios şi, fiindu-i sete, a coborît ciutura în fîntînă să scoată apă să bea. A scos ciutura plină cu aur : a golit-o înapoi, A dat iar drumul 3a ciutură şi a tras-o. afară : de data asta era plină cu argint ; şi iar a golit-o : „Doamne, ştiu că eşti plin de comori, a zis el, dar dă-mi doar un strop de apă să beau, mi-e sete". A coborît din nou ciutura în fîntînă, a scos-o plină cu apă şi a băut. Aşa ar trebui să fie şi limba — fără podoabe.

Am înţeles că nu venise încă vremea, că metamorfozele tainice din sămînţă nu se încheiaseră şi m-am oprit. Mi-am adus aminte că, odată, am dezlipit o crisalidă de pe trunchiul unui măslin şi am ţinut-o în paîmă. Prin învelişul diafan se vedea ceva viu, mişeîndu-se ; lucrarea tainică ajunsese la capăt şi fluturele, încă înlănţuit, aştepta cu un tremur liniştit ora sfîntă în care va zbura spre soare. Nu se grăbea ; avea încredere în lumină, în aerul cald, în legea cea*veşnică, şi aştepta.

Dar eu mă grăbeam. Voiam să văd miracolul mai repede decît era cu putinţă ; să văd cum trupul se ridică din mormînt şi din giulgiurile sale, prefăcîndu-se în suflet, în fluture. M-am aplecat şi am început s-o încălzesc cu răsuflarea mea. învelişul s-a crăpat şi giulgiul s-a sfîşiat de sus pînă jos şi am văzut un fluture imatur, verde strălucitor, încolăcit strîns, cu aripile răsucite, cu picioruşele strînse. Se foia gingaş şi prindea viaţă sub suflarea mea caldă şi îndărătnică. O aripă, palidă ca o

464

frunzuliţă de plop abia înmugurit; s-a dezlipit de trup şi a început să palpite, încercînd să se întindă de tot, dar ţn zadar ; a rămas pe jumătate întinsă, chircită. Curînd «i cealaltă aripă s-a mişcat, încerca, la rîndul oi, să se întindă, dar n-a reuşit şi a rămas pe jumătate desfăcută, tremurătoare. Cu neruşinarea mea de om, suflam căldură aplecat peste aripile schilodite, dar acestea nu se mai mişcau şi căzuseră la loc ţepene şi veştede.

• Mi s-a făcut rău : în graba mea, călcînd legea cea veşnică, l-am. ucis ; în palmă ţineam un fluture mort. Ani după ani au trecut, dar fluturele acela mort atîrnă ■greu în conştiinţa mea.

Omul se grăbeşte, dar Dumnezeu nu se grăbeşte ; de 'aceea creaţia omului e nesigură şi imperfectă, pe cînd ■ cea divină e fără cusur şi trainică. Ochii mi s-au umplut ;de lacrimi şi am jurat să nu mai calc legea cea veşnică ; să stau ca un pom bătut de vuituri, ars de soare şi udat $e ploi să aştept cu încredere îndelung rîvnita oră a florilor şi a fructelor. I Dar iată că acum era gata să-mi calc jurămîntul. Deşi

crisalida lui Zorba nu era încă matură, eram grăbit sâ-i iaşii giulgiul. Mi-a fost ruşine, am mototolit hîrtiile şi, uitîndu-mă chiorîş la ele, am ieşit afară, să mă întind pe malul mării. Mi-am amintit ce a spus odată Zorba : „Mă port întotdeauna ca şi cum aş fi nemuritor". Acest fel vine de la Dumnezeu şi noi muritorii ar trebui să facem ca el, nu din grandomanie sau neruşinare, ci pentru că lafletul tînjeşte după tot ce este mai presus de el ; ispita ide a-1 nega dste singura cale de a depăşi limitele condiţiei umane, fie şi numai pentru o clipă — care ne aminteşte' de peştele zburător !

Atîta timp cît sîntem prizonieri ai trupurilor noastre, fctîta timp cît sîntem încă nişte crisalide, cel mai preţios îndemn este să fim răbdători, meditativi, încrezători.

Mă- uitam cum apune soarele, insula din faţa mea se îmbujora ca un obraz înflorit de un sărut; ascultam ciripitul păsărelelor întorcîndu-se moţăind la cuiburile lor, obosite de atîta cîntat şi de go'ana lor după pradă. Curînd stelele vor răsări, ocupîndu-şi locul, una cîte una, şi roata Copţii va începe să se învîrtească. O să vină miezul nopţii,

465

apoi zorile, o să iasă soarele ,şi roata vieţii se va pune îo mişcare. Un ritm divin. Stelele de pe cer, păsările în văzduh seminţele în

pămînt.,. toate i se supun. Numai omul îşt ridică braţele rebel şi vrea să calce legea cea veşnică, şt să prefacă supunerea în libertate. Iată de ce omul este singura dintre făpturile de pe pămînt care păcătuieşte. Ce înseamnă a păcătui ? înseamnă a atinge armonia.

M-am gîndit să fac o călătorie ca să capăt puterea âe a aştepta. Am pornit cu un caic care mergea spre graţioasele insule ale Mării Egee : Santorin, Naxos, Păros, Mykonos. Am spus şi voi mai spune : una din cele mai mari plăceri -date omului pe această lume este să călătorească pe Marea Egee, primăvara, cînd suflă o briză uşoară : nu-mi pot închipui altfel paradisul. Ce altă bucurie, în cer şi pe pămînt, ar putea fi în mai perfectă armonie cu trupul şi cu sufletul omului ? Această bucurie duce pînă la exaltare, dar, slavă Domnului, nu trece de hotarele ei, aşa că lumea vizibilă nu dispare ; dimpotrivă, nevăzutul devine vizibil şi ceea ce numim viaţă fără de moarte, beatitudine, urcă la bordul caicului şi pluteşte împreună cu noi în larg. închideţi ochii în ora grozavă a morţii şi, dacă aţi văzut Santorin, Naxos, Păros, Mykonos, veţi intra direct în rai fără să mai treceţi prin ţărînă. Cum ar putea sînul lui Avraam şi toate viziunile raiului creştin să se compare cu această Grecie veşnică, făcută din apă, din piatră şi din vîntul atît de dătător de viaţă ?

Eram fericit că sînt om, că sînt grec şi că pot; fără amestecul deformant ăi reflecţiei abstracte, să simt instinctiv că Marea Egee îmi aparţine, că era o moştenire din străbuni, şi că pot pluti printre insule de la o bucurie la alta fără să ies dintre hotarele sufletului meu. Insulele străluceau ca pieptul pufos al unei potîrnichi, vibrau şi se. schimbau în fiecare clipă în lumină şi umbră, cînd. brun închis, cînd pudrate în praf de aur ; acoperite de trandafiri dimineaţa, de crini imaculaţi la amiază şi de violete la ora cînd soarele se duce la culcare.

Călătoria asta, ca o lună de miere, a durat două săp-tămîni. Cînd m-am întors în căsuţa de pe malul mării)

468

ţintea îmi venise la ioc, inima bătea liniştită. Hristos, 0uddha şi Lenin, cei trei iubiţi piraţi ai vieţii mele. nu dispăruseră, ci luceau într-o lumină palidă în amurgul Senioriei ca nişte hieroglife decorative a căror semnificaţie exaltată fusese depăşită.

■, Nici un singur îndemn intelectual nu m-a încercat de-a lungul călătoriei mele, nimeni n-a venit prin somn B|-mi aducă aminte de chinurile creatoare cărora nu le .puteam găsi o dezlegare. Priveam, ascultam şi miroseam lumea cu o simplitate lipsită de griji. Sufletul meu se prefăcuse, parcă, în trup, ca să vadă, să audă şi să miroasă lumea fericit.

Se spune că doi artişti din antichitate s-au luat la ■trecere să picteze lumea cea văzută cît mai fidel cu putinţă :

— O să-ţi arăt că eu sînt cel mai bun, a zis unul dintre ei arătîndu-i celuilalt pînza pe care o pictase.

— Ei bine, trage perdeaua ca să vedem tabloul, a zis [rivalul său.

— Perdeaua e tabloul, i-a răspuns pictorul rîzînd.

în călătoria mea pe Marea Egee am simţit că pînza era adevărata pictură. Vai de cel care sfîşie pînza ca să vadă pictura ! Nu va vedea nimic altceva decît haosul.

Am rămas multe alte zile cufundat în tăcerea austeră a solitudinii. Era primăvară şi stăteam sub lămîiul înflorit din curte, amintindu-mi, fericit, haiku-ul pe care îl auzisem pe Muntele Athos :

l-am spus migdalului : Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, Şi migdalul a înflorit...

într-adevăr, pînza cusută cu flori, cu păsări şi cu oameni trebuie pă fie veşnicia ; lumea aceasta nu e tiaina ei, cum credeam _ odată, este chiar veşnicia ; forma şi materia sînt totuna. M-am întors din pelerinajul meu egeeăn cu această certitudine, cu acest nepreţuit trofeu. Zorba ştia lucrul ăsta, dar nu putea s-o spună fi atunci a spus-o prin dans. Mă gîndeam să prefac acest dans în cuvînt !

46?

Gîndindu-mă la toate acestea, mintea nii s-a limpezit Am înţeles că încercasem să aflu veşnicia ani de zile, fără să înţeleg că se afla înaintea mea ; ca fata care, ere că şi-a pierdut inelul de logodnă, îl caută neliniştită peste tot şi nu-1 găseşte pentru că e chiar pe degetul ei.

Singurătatea, tăcerea, Marea Egee colaborau secret şj înţelegător cu mine. Timpul, şi acesta unul dintre confraţii mei, îmi trecea pe deasupra capului şi cocea sămînţa în măruntaiele mele. împreună cu păsările şi cu stelele m-am înjugat ia roata cea veşnică ; pentru prima oară în viaţă.am înţeles ce înseamnă adevărata libertate : să te prinzi la jugul armoniei.

Creaţia e o vînătoare seducătoare plină de nesiguranţă şi de bătăi de inimă, la fel ca dragostea. în fiecare dimineaţă cînd începeam vînătoarea misterioasă, inima îmi bătea puternic, de nelinişte, de curiozitate şi de o stranie şi diabolică aroganţă, care semăna profund, nu ştiu cura şi de ce, cu o nespusă umilinţă. Fără să mă gîndesc, din primele zile am înţeles înfricoşat ce pasăre nevăzută, poate inexistentă, urmăream. Munţii erau plini de potîrnicbi, văile erau pline de turturele, apele pline de raţe sălbatice ; dar eu treceam cu dispreţ pe Ungă aceste gingaşe trupuri zburătoare şi urmăream o pasăre nevăzută pe care, uneori, o auzeam cum bătea din aripi în adîncul inimii mele ; n-avea încă decît aripi şi mă chinuiam să-i dau un trup şi s-b pot prinde în laţ.

La început nu î-am dat nume păsării, poate nu voiam. Căci .ştiam prea bine că numele întemniţează sufletul, îl ajustează ca să încapă în cuvînt, îl obligă să lase în prag inefabilul, ceea ce are mai preţios şi pentru' care nu poate fi găsit nici un înlocuitor.

Dar am înţeles tot aşa de repede că un astfel de anonimat face vînătoarea şi mai dificilă. Nu puteam să-mi localizez prada şi să~i întind un laţ ; prezenţa ei nevă-- zută plana'peste tot în văzduh, peste tot şi nicăieri. Omul nu poate suporta libertatea absolută, o astfel de libertate îl duce spre haos. Dacă omul s-ar naşte cu o libertate absolută, prima sa datorie, dacă vrea să fie de folos pe pămînt, este să îngrădească această libertate.- Omul poate lucra numai într-un spaţiu fixat, clar delimitat. Trebuia

460

sa mă supun acestei incapacităţi umane dacă voiam s-o depăşesc, astfel că, m-am văzut obligat să-mi reprim dorinţa, trebuia să-i dau un nume misterioasei păsări pe care o urmăream. Un nume cu hotare cit se poate de mobile, cu ziduri cit se poate de transparente, ea să văd, măcar ca prin ceaţă, ce se întîmplă în spatele, în jurul f lor şi dincolo de ele.

Această nevoie lucra tainic în mine, zi şi noapte ; din fericire, raţiunea nu avea nici un amestec ; totul se petrecea fără ştirea sa.

într-o dimineaţă, cînd m-am sculat, ^numele păsării a .strălucit pe neaşteptate, teribil, în văzduh : nu era o pasăre, era un strigăt

pornit din nenumărate guri, pe care l-am recunoscut imediat ; strigătul pe care îl urmăream era Strigătul viitorului. Mă

chinuiam, f;mă luptam pentru el, eram născut de dragul lui. Toate celelalte lucruri, bucuriile, tristeţile, călătoriile, virtuţile şi viciile mele nu erau altceva decît paşi spre acest Strigăt. Hristos,

Buddha, Lenin n-au fost decît opriri în acest . drum, eram obligat să trec pe drumul lor, ei au fost reperele care au marcat

trecerea păsării' nevăzute, ei au fest hăitaşii care au stîrnit vînatul din culcuş. | Nimic nu se pierde aşadar ? Luate în parte, fiecare ^divagaţie a minţii şi fiecare drum ocolit poate fi socotit ■pierdere de timp, opera unei minţi necugetate, anarhice ; j dar luate împreună alcătuiesc o linie dreaptă, neabătută, care ştie că

numai drumurile ocolite te fac să înaintezi pe acest pămînt bolovănos. Şi infidelităţile mele faţă de I marile idei pe care

le-am abandonat, după ce am fost rînd I pe rînd fascinat şi deziluzionat, luate împreună, constituie, în fond, o credinţă de

neclintit faţă de esenţă. Totul s-a < petrecut de parcă hazardul — cum să-i spun, hazard sau '. destin ? — ar fi avut ochi şi o inimă

înţelegătoare şi m-a [ purtat de mînă. Numai acum am înţeles încotro mă purta ;.'şi ce aştepta de la mine : să ascult strigătul

viitorului, să înţeleg de ce îşi înalţă glasul şi încotro ne cheamă.

Sîngele mi s-a suit la cap într-un susur de bucurie ; am luat pana şi am scris sus, pe foaia de hîrtie, refrenul vesel al celei din urmă opere pe care o începusem :

469

,.Salutare, omule, biet cocoşel jumulit cu două picioare \ E foarte adevărat, nu te lua după alţii : dacă nu cînţi îR z tri, nici soarele nu răsare !'

:

• O flacără rece, jucăuşă, mi s-a lăsat pe creştetul capului. O simţeam fluturînd în vînt ca o aripă roşie. Ers o pasăre cinlâtoare, misterioasă, un coif în'flăcări ce avea puterea magică de a spori ferocitatea şi încrederea luptătorului. Inima îmi ardea de nerăbdare, voia să-şi ia avîm dar, cvnd a văzut abisul — abisul ori pe Dumnezeu ? — ;. început să şovăie. Trupul, vrednic de milă, nu avea nie-ea mai mică poftă pentru aventură, se simţea bine ÎT. căsuţa liniştită, cu lămîiul, cu marea, şi cu zăvorul greu. dădea înapoi şi striga. Dar un trup nevăzut, mai presat şi mai real decît al meu, mi se tălăzuia pe deasupra capuhr şi mă conducea. Devenisem o corabie şi mă pregăteam sâ ies în larg : o sirenă s-a aşezat la prova cu o mînă odih-nindu-se' pe piept şi cu cealaltă întinsă drept înainte ca c comandă. Nu era Victoria, era mărea Chemare, şi îiru ai ăla "drumul între cer şi mare.

Toate cuvintele, toate poveştile şi toate glumele pe care le ştiam au urcat pe corabie odată cu mine. I-am luat ia bord pe cei mai iubiţi prieteni, cele mai năstruşnice îndrăzneli ale imaginaţiei, provizii bogate, burdufuri pline cu vin. o grămadă de zei antici ciopliţi în lemn, ca să-mi trec timpul mai uşor ; am înălţat catargul şi am pornit în larg

I ncotro ne îndreptam ? Nu aveam nici o idee, capul îrrr era gol, toate cele patru vînturi suflau cu aceeaşi putere în mină ţineam o bucat.ă de lut : viitorul ; l-am frământat i-am dat chip de om, de Dumnezeu, de diavol, apoi am distrus totul şi i-am dat alt chip. Formele astea ieşeau dintre degetele mele, se întrupau o clipă în aer şi cădeau înapoi în haos. Veţi zice că mă jucam, nu mă jucam, vai luptam. Mă chinuiam să dau lutului chipul sufletului meu

Lupta era grea şi disperată ; nu ştiam ee chip ave» sufletul meu ; mă străduiam, modelînd lutul, să-1 găsesc Nu aveam încredere în raţiune, pentru că nu are discer-nămînt, nu vede decît trupul, conturul lui ; nu vede flacăra care învăluie trupul, înălţîndu-se deasupra capului fluturînd în vînt ca un stindard : iată. acesta e sufletul

vn

■şadar. mă lăsam in voia forţelor mistice care-mi cs Kau degeiele.

Trei zile. concentrat, tăcut şi nemişcat ca un fachir, K-am' retrăit viaţa. Nimic n-am pierdut. Nici cel mai mic amănunt, o rodie înflorită lîngă Calamata, un pepene ■prfumat într-un sat din Santorin, aşa de mare că abia H puteam cuprinde cu braţele, o fetiţă oacheşă care vindea iasomie la Neapole, tropăitul de saboţi, vesel şi triunv <p\ unei văduve ce juca în curte la 'o nuntă, arcul sprintenelor unei cireaziene la Moscova, toate ieşeau prii! portiţa memoriei şi mă înfiorau de bucurie. Cînd mă duceam la culcare, continuam călătoria în somn ; nuni..: că noaptea aceste călătorii pluteau în aer, eliberate de povara adevărului, alcătuite dintr-o substanţă mai' preţioasă şi mai uşoara.

. Există ceva mai adevărat .decît adevărul ? Da, există : legenda; ea dă un sens etern adevărului efemer. Toate rătăcirile mele se. armonizau într-o singură şi nepreţuită călătorie despre care ştiam foarte bine de unde a p i -de ce a pornit şi încotro se ducea, fiecare oprire n-a un capriciu de neînţeles al hazardului, ci mai mult împlinirea unui plan logic al destinului. Ţoale călătoriile mele au devenit un fir roşu care pornea de la om şi urca pînă la Absolut, cu alte cuvinte spre. cel mai înalt pisc al speranţei.

A patra zi de cînd mă chinuiam să înţeleg unde aj şese firul roşu care marca urcuşul meu, am fost cuprins de o sacră teamă : firul roşu nu era înscris cu sîngek imeu. Altcineva, un străbun uriaş, mult mai marc decît mine, un pirat al mării, un om al muntelui era cel care urca ; sîngele curgea din rănile sale, mareînd o linie roşk în drumul său peste pămînt şi peste ape.-Nu eram decît © umbră credincioasă care îl urma. Nu reuşeam să-1 auzeam doar suspinul sau hohotele lui de rîs, din vreme In vreme ; simţeam răsuflarea lui puternică deasupra re» a.

Cu ochii plini de prezenţa lui, cu alţi ochi decît cei de ţarină, m-am aplecat deasupra foii de hîrtie. D< asta foaia albă nu era, ca înainte, o oglindă în cai vedeam chipul ; vedeam un alt chip, pentru prima oară, al Marelui Tovarăş de drum, şi l-am recunoscut pe ■

471

purta o şapcă de marinar, avea o barbă scurtă şi creaţă, o privire de vultur, ochii mici şi îndrăzneţi, înşelători ca ai şarpelui, sprîncenele uşor încruntate ca şi cum ar fi cîntărit cu privirea un ţap pe care i-ar îi plăcut să-1 fure, ori norii încărcaţi de vînt venind dinspre mare, ori puterea lui în faţa forţei zeilor, înainte de a hotărî ce ar fi mai bine să-şi arate, puterea sau viclenia ?

Pe chipul lui se.citeşte forţa tăcută, imobilă, gata să se năpustească înainte. El e un atlet, un bărbat care respectă moartea şi, se luptă corp la corp cu ea, atent şi plin de'măiestrie, fără strigăte, fără înjuraturi, privind-o drept m ochi. Amîndoi unşi cu uleiuri aromate complet goi, se luptă în lumină, respectînd regulile luptei. Deşi Marele ; Tovarăş de călătorie ştie foarte bine cine este adversarul său, nu intră în panică ; ridică ochii şi priveşte moartea drept în faţă, o vede cum se schimbă luînd diverse înfăţişări : cind o femeie pe plajă cu pieptul gol, cîntînd/cînd (Un zeu care stîrneşte furtuni gata să-1 înece, cînd un fum uşor deasupra acoperişului casei sale. Muşcîndu-şi buzele, se joacă cu toate apariţiile morţii, se luptă cu ele, îmbră-ţişîndu-le cu lăcomie.

Tu erai, cum aş fi putut să nu te recunosc pe-dată, o. Căpitan de corabie al Greciei, părinte, iubit străbun ! Cu mintea lui iscoditoare şi nesătulă ştiind să născocească şi bucurîndu-se de născocirile sale ca de lucrurile cele mai de preţ, fermecător şi încăpăţînat, suprem amestec de prudenţă umană şi divină nebunie, stînd drept şi mîndru pe corabia Greciei, nepărăsind cîrma de-atîtea veacuri trecute şi tot atîtea veacuri viitoare !•

îţi văd toate feţele şi mintea mi se clatină'. Uneori îmi pari un patriarh de o sută-de ani, alteori un zdrahon cu părul creţ şi vlnăt, stropit de valurile mării, şi alteori un copilaş- care apucă sînul pămîntului şi al mării să sugă. îţi văd toate chipurile şi mă străduiesc să te întemniţez intr-un singur cuvînt, să te imobilizez şi să pot spune : „Te-am prins, n-o să-mi mai scapi". Dar tu sfărfmi cuvîn-tuî — cura ar putea să te încapă ! —, scapi din ghearele mele şi îţi aud rîsul în aer, deasupra mea. . CSte nume nu ţi-am întins drept laţ, ea să te prind ! Ţi-am zis : profanator şi duşman al zeilor, distrugător şi

i?5

amăgitor de zei, omul cu şapte vieţi, viclean, urzitor de intrigi, echivoc ca o răscruce de drumuri, un munte cu vîrfuri fără număr, o minte care nu se clatină de la stînga la dreapta, amăgitor de inimi, .vrăjmaş al inimii, bărbat priceput în ale inimii, inaccesibil ca o casă zăvorită, |ioţ de suflete, cea dinţii călăuză a sufletului omenesc, marinar de strajă la hotare, rătăcitor prin lume, culegător de roade, suflet încordat ca un arc, făuritor şi distrugător de fortăreţe, pirat al mărilor, sin al oceanului, delfin, nestatornic, ora al piscurilor, stăpîn, păsărar, singuratic, Kăreţ şi etern navigator, maiestuoasă goeletă a speranţei cu trei"catarge !

■ Şi, odată, la începutul începutului, cînd nu ştiam cum să fac să nu-mi scapi, ţi-am pus în drum cea mai vicleană cape.-uia dintre toate : Ithaca. Dar ai izbucnit în rîs, ai ftras adînc aer în piept şi Ithaca s-a prefăcut în mii de ■fcrîme. Atunci am înţeles, datorită ţie, rătăcitor singuratic, că Ithaca nu există/ Singurul lucru caro există e marea şi o barcă minusculă, la fel de fragilă ca tropul omului, avînd sufletul drept căpitan. Stînd drept, în ■cabina sa făcută din oase, din bărbat şi din femeie, sufletul seamănă şi aduce pe lume tristeţile şi bucuriile, frumuseţile, virtuţile şi aventurile, fantasmele ei iubite şi jpsîngerate ! Stă în picioare, nemişcat, cu ochii fixaţi, asupra cataractei morţii, care atrage corabia lui fragilă M aşteaptă, atentă şi nesătulă, eu cele cinci tentacule fiă-■aînde întinse peste pămînt şi peste mare.

„Tot ce putem apuca, strigă el, o cupă cu apă rece, suflarea brizei pe tîmple, răsuflarea caldă'a femeii, o idee, îtot ce ne iese în cale, treceţi iute la fapte, băieţi, nu cumva să le pierdem S" ]

M~am străduit o Viaţă întreagă să-mi întind sufletul "ea un are, vibrînd gata-gata să plesnească, pentru a întrupa o idee măreaţă care să dea un înţeles nou vieţii, un înţeles nou morgii şi să aducă puţină mmghere omului.

Şi lată, acum, cu ajutorul timpului, al singurătăţii, al lâmîiului înflorit, ideea s-a prefăcut în poveste. Era o mare bucurie, oca binecuvmtată sosise, larva se prefăcuse în fluture.

473

Bătrînul rabin Nahman m-a învăţat, cu mulţi ani în urma, să înţeleg cînd vine ceasul în care pot să-mi deschid gura şi să vorbesc, cînd să iau pana şi să scriu. Era un om simplu, voios şi sfînt care îşi sfătuia învăţăceii cum să devină simpli, voioşi şi sfinţi. Dar într-o zi aceştia s-au aruncat la picioarele lui şi s-au plîns astfel.:

— Bunule rabi, de ce nu vorbeşti ca rabinul Zadig, de ce nu rosteşti idei mari, de ce nu alcătuieşti teorii măreţe ca oamenii să te asculte duşi, cu gurile căscate ? Nu ştii decît să vorbeşti în cuvinte simple, ca o bunicuţă, şi să spui poveşti ?

Bunul rabin a zîmbit. S-a gîndit puţin înainte de a răspunde, apoi şi-a deschis gura :

— într-o zi urzica a întrebat o tufă de trandafiri : „Surioară, nu vrei să mă înveţi taina ta ? Cum ajungi să faci trandafirul ?" Tufa de trandafir i-a răspuns : „Taina /nea e tare simplă, soră urzică. Toată iarna lucrez sub pămînt cu răbdare, cu încredere, cu iubire şi n-am decît im singur gînd : trandafirul. Ploaia mă biciuieşte, vîntul îmi rupe frunzele, zăpada mă apasă, dar eu am un singur gînd : trandafirul. Iată taina mea, soră urzică."

— Nu înţelegem, stăpîne, au zis învăţăceii. Rabinul a rîs : — Prea bine nu înţeleg nici eu.

— Atunci, stăpîne ?

— Mă gîndesc că şi eu fac ceva asemănător : cînd am un gînd, îl macin îndelung, în linişte, cu răbdare, cu încre dere, eu iubire. Şi cînd deschid gura, -ce mister e ăsta copii !, gîndul lese sub forma unei poveşti.

Şi iarăşi a rîs : " .

— Noi, oamenii, îi spunem poveste, a zis el, tufa de trandafir îi spune trandafir.

Niciodată n-am fost duios faţă de tata. Frica ce se năştea în mine era atît de mare încît dragostea, respectul, apropierea, toate piereau. Vorba iui era apăsătoare, tăcerea lui era şi mai apăsătoare. Vorbea rar şi, cînd deschidea gura, vorbele Iui erau cumpătate şi măsurate, n-aveai nici un motiv să-1 contrazici ; avea întotdeauna dreptate, ceea ce părea să-1 facă invulnerabil. Mă gîndeam adeseori că

474

j aş vrea- să greşească măcar o dată, poale pentru a-mi lua | inima în dinţi să-1 contrazic, dar niciodată nu dădea 9

[ asemenea ocazie, lucru pe care nimeni nu i-1 ierta. Era un stejar, cu trunchiul puternic, cu frunze aspre, cu fructe

amare, care nu înflorea niciodată. Sorbea toată puterea din jurul lui, în umbra sa orice pom se usca. Şi eu mă cam în umbra iui, nu puteam să respir în vecinătatea

lui. Cînd eram tînăr a izbucnit în mine o revoltă nebună, eram gata să mă arunc în aventuri periculoase, dar cînd mă gîndeam la tata mă simţeam pe dată descurajat. Iată

de ce, în loc să ajung un adevărat luptător, un om ai faptei, de frica tatălui meu, am fost silit să scriu despre

ceea ce aş fi vrut să fac. El e cel care mi-a prefăcut sîngela în cerneală.

Cînd m-am întors în căsuţa de pe malul mării, trei zile mai tîrziu, am simţit o uşurare de-a dreptul nepotrivită, de nespus. O greutate, o umbră mi se luase de pe inimă. Fusese tăiată coarda misterioasă şi nevăzută care mă ţinea legat de supunere şi de ascultare. Acum puteam să vorbesc, să scriu şi să fac ce voiam, nu mai eram obligat să mă mai supun nimănui. Paznicul plecase, ochiul neadormit şi neiertător s-a închis, contractul de robie fusese rupt în bucăţi, eram liber acum, izbăvit.

Era însă prea tîrziu. Alesesem deja un drum — nu eu l-am ales, el m-a ales pe mine, toate celelalte drumuri din faţa şi din urma mea erau închise ; aveam năravurile mele, ştiam exact ce-mi place şi ce-mi displace, era prea tîrziu să mă întorc şi să-mi schimb cîmpul de bătaie. Trebuia să merg mereu pe drumul pe care am apucat şi să ajung la capătul lui ; nimic mai mult. Totuşi, acum aveam un mare avantaj : scăpasem de povară, de acum înainte puteam merge fără frică aşa cum îmi plăcea : puteam' să cînt, să joc, să rîd, să mă opresc ; nu-mi mai era ruşine de nimeni, mă temusem numai de un singur om în viaţă, d • tatăl meu, acum de cine să-mi mai fie frică ? Cînd eraw copil şi ridicam ochii spre el mi se părea un uriaş : pe măsură ce creşteam, toate lucrurile din jurul meu se făceau tot mai mici : oamenii, casele, pomii ; numai e> rămînea cum îl văzusem în copilărie : un uriaş. Se înalţ;-în faţa mea ca un turn înalt şi acoperea o parte din soare. Zadarnic ani fugit de casa părintească, de vizuina

leului; în zadar m-am revoltat, am călătorit, rn-am aruncat în aventuri spirituale dintre cele mai dificile, umbra lud se aşeza veşnic între mine şi lumină. Am călătorit sub o eclipsă de soare fără sfîrşit.

înlăuntrul.meu domneşte un întuneric adînc : tatăl meu. Toată viaţa' am luptat cu disperare să prefac întunericul în lumină, într-un strop de lumina ; o bătălie aspră, nemiloasă, fără răgaz. Dacă aş fi obosit doar o clipă şi mi-aş fi îngăduit un interval în toiul luptei, aş fi pierit. Şi dacă uneori am ieşit învingător, a fost cu preţul neliniştii şi al suferinţei ! Nu m-am născut pur, dar am luptat să devin pur. Pentru mine virtutea nu este fructul naturii mele, este fructul luptei mele, Dumnezeu nu mi-a dat acest dar, am luptat cu sabia să-1 cuceresc. Floarea virtuţii e transubstanţierea unei grămezi de gunoi.

Această luptă nu s-a încheiat încă ; pînă acum n-am fost învins de tot, dar nici n-am triumfat de tot ; lupt tot timpul, în orice clipă pot să pier, în orice clipă pot să scap, trec fără încetare pe un fir de păr puntea care se cir. tină deasupra abisului.

M-am dezbrăcat, m-am arunc'at în mare. am înotat." Am simţit, în ziua aceea, botezul sacru, în toată simplitatea lui fără de moarte, am înţeles de ce atîtea religii consideră apa, baia, cu alte cuvinte botezul, condiţia prealabilă, necesară iniţierii .neofitului, înainte de a începe o viată nouă. Răceala apei te pătrunde pînă în măduva oaselor, pînă la creier şi ajunge pînă la suflet. Sufletul. văzînd apa, dă din aripi fericit, ca un pui de pescăruş. se spală, se bucură, se împrospătează, apa banală de fiecare zi se preface, devine apa vie prin care omul renaşte. Cîncl neofitul iese din apă, lumea i se pare altfel. Lumea nu s-a schimbat, e la'fel de minunată şi de oribilă, plină de fărădelegi şi 'de frumuseţi ; ochii sînt cei care văd altfel lumea, dună contactul cu apa.

Cînd am ieşit din mare, soarele apunea ; de partea cealaltă două insule pustii, între cer şi mare, erau roşie-tice, de parcă se făcea ziuă. Valurile uşoare murmurau blînd peste pietricelele albe, ţărmul bătrîn al mării zîmbea fericit. O barcă de pescar trecea, lăsînd dîre de aur topit, cînd lovea şi tăia apa cu vîslele lucitoare. în barcă, pescarul ofta adînc şi suspinul lui răsuna în tăcerea serii plin de

476

"jale şi de patimă. Era tinăr şi singur. Frumuseţea mării .era atît de greu de suportat încît numai un „ah !" putea să-i aline sufletul.

Insulele minuscule erau acum violete, marca se întu--ncca. Simţind dulceaţa nopţii pe gene, păsările de noapte deschideau ochii : le era foame.

M-am întors acasă şi gîndul ăsta mi-a adus alinare toată noaptea. Spre ziuă, tata mi-a apărut în somn ; faţa lui imobilă strălucea de gingăşie. Stătea în picioare în faţa ' mea, pe 6 pajişte verde, foarte înalt şi diafan, parcă era făcut din nori. Mă uitam la el şi voiam să deschid gura, bucuros, să-i spun un cuvînt afectuos pe care nu l-am putut spune cît a trăit, dar un vînt gingaş — era vîntul, sau propria mea suflare ? — a suflat şi norul s» a* tulburat, s-a rărit, apoi şi-a pierdut forma de om,şi s~'a împrăştiat peste iarbă ca o brumă. . Cmd m-am trezit, soarele năvălise în odaie umplîn-: du-mi patul de lumină. Sprijinit în coate, mă uitam pe fereastră la marea care rîdea şi se vălurea mărunt, astfel ca razele soarelui s-o poată mîngîia. Era o altă zi divin de frumoasă ; în fiecare dimineaţă pămîntul îşi recapătă virginitatea, pare că iese chiar în clipa aceea din mîinile lui Dumnezeu. Pămîntul e lipsit de memorie şi'de aceea pe faţa lui nu apar riduri; nu-şi aminteşte ce a făcut ieri, nu-şi face griji pentru "ce va fi mîine ; trăieşte clipa prezentă de parcă ar fi veşnică ; altceva nu ştie, înainte şi pă clipa aceasta se află neantul.

M-am aşezat la fereastră să mă bată soarele drept în piept şi m-am aplecat deasupra paginii albe. Nu era o foaie albă, era o

oglindă în care mi-am văzut chipul. Ştiu că tot ce am scris poate fi luat drept o spovedanie. Ca în clipa cea mare a, judecăţii din

urmă. Stai în faţa judecătorului nevăzut şi inima începe să-şi verse eu neruşinare toate păcatele : ăm furat, am. ucis, am minţit, am rîvnit la femeia aproapelui meu, mi-am făcut o mulţime de .chipiul cioplite la care m-am închinat, le-am

distrus şi am fâcuj altele. Am avut neruşinarea să trec dincolo de fiinţei omeneşti şi să fac ceea ce tu n-ai putut sau n-ai vrut să faci. Am complotat cu toate forţele luminii şl le întunericului şi m-am folosit de ele ca să te azvîrl : tron, să mă aşez în locul

tău şi- PĂ fac o lume mai

477

■ ... a. fără foamete^ cu virtuţi mai gingaşe, eu o iubire ri cată. a, izeăm cum inima piingea in adîneul fiinţei mi avi a destule să-i reproşeze lui Dumnezeu şi era timpul -, idreseze o plingere, spunîndu-i pe şleau indignarea 'crea sa. Anii se scurg unul după altul şi eu od;. ir ţărîna nu-mi va astupa gura pînă cînd nu voi spunt • ,. ce am de spus. Fiecare om are un strigăt, stri •■-aii pe care îl azvîrle în văzduh înainte de a muri ; har să ne grăbim, ca să avem timp pentru aşa ceva. E adevărat < ă strigătul se poate risipi în văzduh fără nici o urm; ■ că poate nici pe pămînt, nici în cer, nu~şi apleacă nimeni urechea să-1 asculte. Nu-i nimic, nu eşti o oaie, eşti un (rin, ceea ce înseamnă că poţi striga neîmblînzit. Strigă, <w ci ! Nu fi laş, îmi ziceam eu. nu te gîndi că eşti un biet animal trecător şi nu te poţi vîrî în orînduielile lumii. Dacă ii- a cunoaşte puterea, ai trece dincolo cie hotarele fiinţei orn< neşti.

Primăvara a venit şi m-a găsit luptîndu-mă şi ehinu- indu-mă să supun aceste iepe sirepe : cuvintele. Deşi au trecut mii şi milioane de ani. de cînd omul a apărut pe pămînt, arta ademenirii celor nevăzute a rămas mereu aceeaşi, regulile vînătorii nu s-au schimbat! Folos : aceleaşi artificii, aceleaşi rugăminţi egoiste, implor; ameninţăm; pîndim invizibilul eu aceleaşi vicleşug obişnuite. Căci sufletul nu-şi poate întinde aripile îngreunat de povara trupului, e obligat să urmeze pe jos cărările sale trupeşti.

Oamenii primitivi, în peşteri,' au încercat să picteze fiară sălbatică pe care voiau s-o prindă ; făceau acest liscru pentru că le era foame, nu aveau nici cea mai mică intenţie de a crea o operă de artă, frumosul gratuit. Forma ia ; ei, pictate sau săpate în piatră, era ca o vrajă, o magie, o capcană misterioasă care atrăgea animalul în ea, fiind astfel mai uşor de prins. Iată de ce era absolut necesar să fie redată cît mai fidel cu putinţă imaginea fiarei : ca să poată fi mai uşor păcălită. Tot aşa aşezam şi eu cuv: drept capcane, cu toată viclenia de care eram în stare, ca sa cadă în ele strigătul, atît de greu de prins, care trecea ca o săgeată pe dinaint.

#78

Deodată, zic. i. . . slutea în cale s-a dărîmat fără zgomot. Ca Li care, după ce au descoperit

numele zeului sau al demonului de care se temeau, i se închină şi îi adresează rugăminţi să le împlinească vrerea, [ aşa şi eu, după ce i-am dat un nume eroului meu, mă simţeam cuprins de forţa lui, ca un călăreţ care se pă -trunde de forţa calului, şi m-am azvîrlit impetuos înainte Toate îmi treceau pe dinaintea ochilor : umbre tînjini după sîngele meu ca să se întrupeze, călătorii şi aventuri eroice, războaie, masacre, incendii, iubiri, Intîlniri misterioase cu spirite deosebite şi, în sfîrşit, călătoria ce.* de pe urmă, într-un sicriu lung şi îngust ca o barcă şi în

doi bătrîni vîslaşi, doi uriaşi, eroul meu şi Charon.. '- leam cum valurile mării se ridicau în larg, sclipind şi

md în lumina soarelui ; alergau unul după altul, ca o turmă de oi, se spărgeau murmurînd peste pietricelele Se pe plajă, se prefăceau în octametri, şi creierul meu, scăldat în soare, le primea şi hohotea aidoma bătrîmilui

EI creta». Au trecut zile şi săptămîni întregi, eram foarte neliniştit de

apropiata mea prăbuşire, aşa că m-am aplecat, asupra hîrtiei să văd ce face eroul meu, încotro va p urni, cum

se va lupta cu puterile luminii şi ale întunericului, ajutat de arcul orizontului şi de corabia lui CJ pînzele umflate de vînt. Nu ştiam ce să povestesc, scriam fără un plan dinainte stabilit, forţele care mă stăpîneau nu sălăşluiau' în cap, ci în fiinţa mea. Forţele astea îmi purtau mîna şi îmi sileau mintea să ie urmeze şi să ie dea coerenţă. Nicicînd nu m-am identificat atît de adînc cu neliniştea mută a viermelui de mătase, cu izbăvirea i acestuia. După ce mănîncă toate frunzele de dud. începe procesul creator, se preface pe dinăuntru în mătase. Le-gănîndu-şi capul dintr-o parte într-alta, îşi smuceşte măruntaiele şi, cu o mişcare convulsivă, trage mătasea fir cu fir şi, răbdător, cu o misterioasă înţelepciune, îşi ţese sicriul alb, auriu, din materia cea mai de preţ.

Nu 'există chin mai dulce, nu există datorie mai imperioasă decît cea a viermelui care se preface ^îr. mătase, a trupului care se. preface în spirit,..

479

Privirea creta na

în momentele de creaţie mă încearcă neliniştea femeii care îşi hrăneşte pruncul la sîn. Nu suport pe nimeni, cel mai uşor zgomot mă face să tresar, mă simt jupuit de Apollo şi nervii, dezgoliţi, mă dor la cea mai mică pală de vînt.

Octametrii se rostogoleau învolburaţi, unul după altul, şi se întindeau ca o mare deasupra hîrtiei. Stăteam imobil şi trăiam isprăvile şi încercările lui Odysseus. El se pregătea pentru marea călătorie fără întoarcere : insula i se părea prea mică, nevasta prea ştearsă, feciorul prea naiv şi supus, i se "părea, de-acum, că nu mai are nevoie de ei. S-a smuls, sătul de toate, şi a plecat pentru totdeauna, oprindu-se în Sparta ca s-o răpească pe Elena sătulă de viaţa ei prea tihnită. Şi-a oprit corabia în Creta, s-a aliat cu barbarii, a dat foc palatului decăzut ; simţind ca se sufocă şi în această mare insulă, care i se părea prea strimtă pentru el, a plănuit să plece iar, spre sud. M-am îmbarcat şi eu pe" corabia lui, călătorind ca simplu ajutor imaginar la prova ; mintea mi s-a prefăcut într-o sferă perfectă, într-un glob pămîntesc, pe care am îri--semnat cu cerneală roşie toate porturile, în care am intrat şi în care ne-am oprit, pînă la capătul pământului. Ţin minte fiecare lucru, am văzut totul, am stat mereu de veghe în drum ; fantastica rută străluceşte limpede în sufletul meu. Dar ce chin să cuprinzi această viziune în cuvinte, fără să laşi să se piardă un singur strop ! .

Creatorul se luptă cu o materie dură şi invizibilă, mult superioară iui. Chiar cel mai mare învingător iese învins din această luptă pentru că cel mai adînc mister, singurul

430

care merită să fie exprimat, rămine întotdeauna nespus. Acest mister nu se supune niciodată conturului material al artei. Ne sufocăm prin fiecare cuvînt : vedem un pom •înflorit, un erou, o femeie, luceafărul, strigăm : Ah !, nimic altceva nu pare cu putinţă să exprime bucuria. Apoi, analizăm acest „Ah !", vrem să-1 prefacem într-o idee, într-o poezie, eu gîndul de a-1 împărtăşi oamenilor şi de a-1 scăpa de propria noastră disoluţie, dar, vai, cum se banalizează în simple cuvinte de mascaradă, în goale închipuiri !

Şi totuşi nu există altă cale de a împărtăşi oamenilor stropul de nemurire din noi, decît acest „Ah !..." Cuvinte ! Cuvinte ! Pentru mine, vai, nu există altă scăpare ! Am sub puterea mea doar douăzeci şi şase de soldaţi de plumb, cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului : voi proclama mobilizarea generală, voi i'ace o armie şi voi lupta împotriva morţii !

Ştiu prea bine că moartea e de nebiruit. Dar datoria omului nu e victoria, ci lupta pentru victorie. Mai ştiu că datoria omului nu înseamnă doar lupta pentru victorie, înseamnă şi altceva : să trăiască şi să moară ca un viteaz, fără să aştepte nici o

v răsplată.

De asemenea, mai ştiu un alt lucru şi mai important : certitudinea că nu există nici 0 răsplată nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne umple sufletul de bucurie, de mîndrie şi de curaj bărbătesc. Pe măsură ce scriu, vrînd-nevrînd, ..văd două cuvinte ivindu-se mereu sub pana mea, nu dispar, chiar dacă ' încerc să le evit. Cuvintele sînt divinitatea şi înălţarea, t urcuşul. Ce este Dumnezeu : suprema Himeră, suprema 'Speranţă ori suprema Certitudine ? Ori poate suprema ; Incertitudine ? Deşi m-am chinuit ani de zile, nu pot ..răspunde odată pentru totdeauna la această tragică întrebare. Răspunsul se schimbă după preţul, după adevărul, după descumpănirea pe care sufletul meu le simte în meditaţia sa, asupra divinităţii. N-am fost niciodată sigur la care dintre cele trei Sirene — Speranţa, Himera ori Certitudinea — să-i dăruiesc sufletul meu. Toate trei m-au vrăjit la fel cu cîntecul lor şi, cu cît le ascultam mai mult, cu atît voiam să mă duc mai departe.

Şi totuşi există un lucru de care am fost sigur toată viaţa : o singură cale şi numai una te 'apropie de esenţa

* 431 31 — Raport eătre El Grec» '..-

vieţii : urcuşul, Înălţarea. Niciodată c©borî'ş\3ă, ori calea netedă, numai urcuşul. Neputinţa mea de a distinge cu absolută claiitate înţelesul esenţei, a acestui cuvânt atît de întinat şi de tocit de către oameni, m-a făcut să ezit de multe ori, dar niciodată n-am şovăit cu privire la drumul care duce spre ea, cu alte cuvinte spre piscul suprem al năzuinţei umane.

Şi mai este încă ceva : am fost veşnic fascinat de trei creaturi ale naturii, de larva care se face fluture, de peştele zburătorNcare sare deasupra apei, în efortul de a-şi depăşi starea, şi de viermele care îşi preface măruntaiele în fire de mătase. întotdeauna am simţit o comu-niune misterioasă cu aceste făpturi pentru că veşnic rai le-am închipuit ca nişte semne ce marchează drumul sufletului meu. E cu neputinţă să descriu bucuria pe care am simţit-o cînd am văzut întîia oară o larvă gravată pe talerul unei delicate balanţe de aur, descoperită în mormintele de la Mycene, şi un fluture pe celălalt taler, simboluri luate, fără îndoială, din Creta. Pentru mine. năzuinţa de a deveni fluture a fost mereu cea mai imperioasă şi mai legitimă datorie a larvei şi a omului. Ne naştem larve şi, prin strădanie proprie, trebuie să ne prefacem în fluturi.

Am simţit aceeaşi bucurie şi emoţie cînd am văzut peştele zburător din frescele de la Knossos săltînd deasupra apelor mării cu aripile desfăcute. Am simţit comuniunea mea cu strămoşi .îndepărtaţi ; după mii de ani, păşeam şi eu cu încredere pe urmele lor, prefăcînd pâ-mîntul Cretei în aripi !

Altădată, într-o bisericuţă de ţară. într-o insulă gre cească, am văzut —■ am văzut ori am visat că am văzut ? —

o icoană a Fecioarei pe care dreptcredincioşii au înrămat -a cu o cunună de frunze pe care erau risipite ouă de viermi,

de mătase. Ouăle au crăpat şi viermisorii miracuîoşi au ieşit .din ele şi au ros zi de zi frunzele de dud, în ziua în care am văzut icoana, viermii îşi împliniseră datoria, prefăcu se! ă frunzele în mătase încadrînd icoana în gogoşile lor

strălucitoare. „O, de-aş fi puiuţ să stau in fa primăvara, să văd >■ n - cum fluturii

..sufletele", rum ie zic ţăranii >i J ochii sclipitori şl reticr >-

■

■

_ 1 văzu t n-a fc cînd o mint, o Să fluture aripi ume în

ar ii spus : ii viermi, eram noi, să

ne împlinim datoria pe pă-i apoi sufletele noastre o să-şi jeeii vecilor...

în ziua ac< ra strălucitoare şi vaporoasă, o furtună puternica izbucnise peste noapte şi pămîntul uscat' a primit apele cereşti şi s-a înviorat. Dimineaţa, cînd am ieşit Ia fereastră, am simţit mireasma pămîntului şi a mării, cerul era proaspăt spălat şi strălucea ca un briliant în bătaia soarelui. Inima mea, ca un bulgăre de pămînt, s-a răcorit primind, aidoma pămîntului uscat, vijelia de peste noapte. Simţeam o bucurie aşa de mare, că mi-a fost imposibil să mă aplec asupra hîrtiilor mele ca să prefac lumea în oetametri. Am deschis uşa şi am afară !

Era August, cea mai darnică şi cea mai iubită lună a anului, un

stăpîn puternic cu braţele pline de fructe zemoase care, trecînd prin,

grădini şi prin vie, cu barba stropită cu must, cu o sfîntă şi dublă

bărbie, cu pîntei revărsat, un satir cu coada în sus — fie binecuvîntat'!

— care se bucură şi îşi culege etern strugurii din via cea veşnică,

Grecia !

Aceştia sînt zeii cu. care ne-am născut, cei adevăraţi,

■nemuritori. Sub un soare fără seamăn, lîngă o mare fără seamăn, în

mijlocul unor munţi fără seamăn, cum ar putea să se nască altfel '3e

zei, fără pîntece, fără bucurie, fără frunze de viţă pe frunte şi cum ar

putea altfel să reziste ? Şi cum ar putea fiii şi fiicele Greciei să

_exeadă într-un alt paradis decît în paradisul pămîntese ?

Am luat-o spre vii; fete tinere culegeau, cu feţele ascunse în

marame albe ca să nu le ardă soarele. Cînd cineva trecea, ridicau

capul şi nu îi se vedeau decît ochii mari şi negri ca noaptea, strălucind

în soare, plini de chipurile. bărbaţilor.

I-am îngârîuît trupului să apuce orice cărare a dorit, de fapt trupul mă conduce pe mine şi nu eu p-e el, di

du-mi ceîe mai mari plăceri. Am încredere în el. Trupul nu este o materie oarbă şi neşlefuită, cînd se scaldă în soarele Greciei, peste el se revarsă un suflet bogat care îl luminează şi, dacă-i dai libertate, poate să hotărască singur ştiind să descopere calea cea dreaptă, fără ca mintea să-1 ajute. Chiar sufletul nu este o fantasmă nevăzută, a luat ceva din siguranţa şi din căldura trupului, ca un drept al său, şi se bucură de frumuseţea lumii prin aşa-ziseîe plăceri trupeşti, ca şi cînd ar avea gură, nări şi mîini cu care să mîngîie. Adesea omului îi lipseşte stăruinţa de a-şi menţine esenţa umană, se schilodeşte vrând să scape uneori de suflet, alteori de trup ; să se bucure deopotrivă de amîndouă pare a fi o grea pedeapsă. Doar în Grecia, sufletul şi trupul, nemuritoare elemente pline de graţie, ştiu să se amestece ca apa caldă cu apa rece, sufletul să ia ceva din trup, iar trupul să ia ceva din suflet. Se împrietenesc şi omul, In pragul Greciei divine, poate să trăiască şi să umble pe pămînt, păstrîndu-şi in-tactă esenţa Ivii omenească.

în drum am dat peste un izvor şi m-am oprit puţin. O cupă de bronz atîrna de un lanţ delicat, îmi era sete. Am băut şi răcoarea apei m-a pătruns pînă la călcîie, făcînd să-mi trosnească oasele. O clipă m-am oprit la umbra unui măslin ; greierii lipiţi de trunchiul măslinului au început să cînte, dar deodată au tăcut, înfricoşaţi

1 de ţîrîitul lor asurzitor. Au trecut

pe-acolo doi ţărani cu măgăruşii lor încărcaţi cu struguri. — Să trăieşti ! mi-au urat ei punîndu-şi palmele pe piept. De barbă li se prinseseră pieliţe de struguri şi totul mirosea

a must. M-am uitat o clipă de cealaltă parte a drumului şi am zărit chiparoşii, crucile negre, înălţîn-du-se peste gardul vopsit în alb, din grădina liniştită în care morţii îşi dormeau somnul de veci. Acolo se odihnea şi tata. Am luat o frunză de măslin, am băgat-o în gură şi am mestecat-o. Gura mi s-a umplut de amăreală.

Am lăsat umbra măslinului, grăbind pasul. Trupul niă purta spre bătrînii strămoşi, cu ochi în formă de migdală, cu buze pline şi senzuale, cu mijlocul tras prin inel care, cu mii de ani înainte, s-au luptat cu zeul atotputernic : taurul.

4«4

Cred că omul nu simte o veneraţie sacră mai genuină şi mai profundă decit cea pe care o simte cînd păşeşte pe pămîntul strămoşilor, pe rădăcinile sale. Picioarele îţi .prind rădăcini cu care coboară în pămînt şi caută să se unească cu rădăcinile veşnice ale celor morţi. Mirosul acrişor de pămînt şi de muşeţelîţi umple măruntaiele de linişte şi de un dor de supunere totală la eternele legi... Şi atunci, dacă fructele dulci ale morţii nu s-au copt încă in sufletul tău, te ridici înfuriat, nevrînd să te lipseşti de lumină, de luptă, de necazurile vieţii, în amestecul lor pămîntesc. Şi, pe dată, grăbeşti pasul'.pe pămîntul plămădit din oasele şi creierul străbunilor, înainte ca picioarele să-ţi prindă rădăcini, şi zbori din nou afară, în palestra sfîntă, în lumină. •

Emoţia pe care o simţeam plimbîndu-mă pe pămîntul vechi al Knossosului era mult prea bogată, prea încărcată de viaţă şi de moarte, încît mă simţeam neputincios s-o Judec cu claritate. Nu era nici tristeţe, nici dor de moarte, nici linişte de veci. Legi aspre porunceau buzele acoperite de pămînt, simţeam morţii atârnaţi în lungi şiraguri de picioarele mele, nu ca să mă tragă în întunericul cel rece,, ci ca să înceapă iar lupta. O bucurie şi o sete nestinsă, taurii mugind în păşunile lumii de deasupra, mi-rosul de sare şi de iarbă pătrunzînd de. mii de ani scoarţa pămîntului şi împiedicînd morţii să moară.,. *

Am văzut luptele cu tauri pictate pe pereţi : vioiciunea şi graţia femeii, lupta perfectă a .bărbatului care se joacă cu taurul înfuriat, întîmpinîndu-1 cu o privire neînfricată. Nu-1 omoară ca semn al adoraţiei, ca să se unească cu el,, ca în religiile orientale, ori pentru că le e frică, neîndrăznind nici să-1 privească. Se joacă cu taurul cu încăpăţînare, plini de respect, fără ură. Poate chiar cu recunoştinţă : pentru că această sacră bătălie cu taurul ascute puterea bărbatului, îi cultivă vioiciunea şi graţia trupului, precizia de fier şi sîngele rece al mişcării, disciplina voinţei, preţul, greu de dobîndit, al măsurii puterii sale faţă de bestia puternică şi neînfricată, fără să se teamă. Astfel cretanii transformă spaima într-un joc exaltat, în care virtutea bărbatului, pusă faţă în faţă cu atotputernicia absurdă, e stimulată şi iese biruitoare, învinge fără a anihila taurul pentru că nu-1 consideră nu

485

un duşman, ci un confrate. Fără el, trupul n-ar deveni aut de flexibil şi de puternic şi nici sufletul atît de viteaz

Desigur, omul are nevoie de un mare antrenament al trupului şi al sufletului ca să poată indura spectacolul oferit de vederea animalului furios şi să participe la un ioc atît de periculos. Dar-, odată ce s-a exersat, are simţul jocului, fiecare mişcare devine simplă, sigură, calmă, şi el priveşte frica drept în ochi, fără teamă.

Priveam lupta de pe pereţi, vechea luptă dintre om. şi taur, pe care ăzi îl numim soartă, şi mă gîndeam. că privirea cretană e fără seamăn pe lume ! Şi deodată răspunsul a năvălit în mintea mea, nu numai în mintea ci şi în inima şi în măruntaiele mele. Iată ce căutam şi ee voiam : să pun în ochii lui Odysseus această privire cretană !

Epoca noastră e una feroce ; Taurul, puterea întunericului subpămîntean, a scăpat prin scoarţa căscată a pă-mîntului. Cavalerism, armonie, echilibru, fericire, dulceaţa vieţii, toate astea au fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să ne luăm, cu destul curaj, rămas bun ; ele aparţin altei epoci, poate trecute sau poate viitoare. Fiecare epocă are esenţa sa, cea a vremurilor noastre e ferocitatea, şi sufletele plăpînde h-ău curajul s-o privească drept în ochi.

Odysaeus, cel care a navigat peste octametrii pe care i-am scris, e gata să privească abisul cu o astfel de. privire cretană, fără speranţă şi fără frică, dar şi fără neruşinare, stînd mînclru şi drept, chiar pe marginea pră-pastiei.

Viaţa mea s-a schimbat din ziua aceea, Ziua Privirii

Cretane, cum am numit-o. Sufletul meu şi-a descoperit,

locul şi privirea. Marile probleme care mi-au tulburat

sufletul s-au liniştit, zîmbeau de parca ar fi venit pri

măvara peste hăţişurile sălbatice şi spinii s-ar fi acoperit

cu viclenie de flori. Era o întinerire tîrzie şi neaşteptată

La fel ca bătrînul înţelept chinez mi se părea că mă năs

cusem cărunt, un bătrîn decrepit cu barba albă ca ză

Şi cum treceau anii, barba mi s-a făcui l apoi, b

încet, mi s-a făcut neagră, apoi a că băti un puf adolescentin mijea pe obrajii r

488

Tinereţea mea n-a fast altceva nelinişte, coşma- ruri, întrebări ; maturitatea nimic altceva clecît răspunsuri care lasă de dorit. Am căutat oamenii, stelele, ideile — ce haos ! Ce nelinişte să urmăreşti mereu pasărea albastră cu gheare roşii pînă în tării ! Am apucat-o pe un drum şi cînd ara ajuns la capătul lui am descoperit haosul, înfricoşat, m-am. întors şi am apucat-o pe alt drum la capătul căruia era din nou abisul. M-am întors, am început o altă călătorie şi deodată acelaşi abis s-a căscat înaintea mea. Toate drumurile minţii sfîrşesc în abis. Tinereţea şi maturitatea s-au dus, învîrtindu-se în jurul celor doi poli : frica şi speranţa. Dar acum, la bătrîneţe, stau pe marginea prăpastiei liniştit, neînfricat, nu voi mai fugi mult timp, nu mă voi .mai umili eu însumi, nu eu, doar Odysseus pe care l-am făurit. L-am creat ca să stau calm în faţa prăpastiei şi, creîndu-1, m-am străduit să semăn cu eî. Eu însumi am fost creat. I-am încredinţat toate dorurile mele ; e tiparul pe care l-am săpat astfel ca omul ce va veni să treacă prin el. Lucrurile pe care le-am rîv-nit şi nu am fost în stare să le ajung, elTe va ajunge ; e vraja ce cheamă forţele luminii şi' ale întunericului care vor crea viitorul. încrederea mută munţii din loc, credeţi şi va veni ! Cine va veni ? Odysseus pe care l-am creat. El este Arhetipul. Responsabilitatea scriitorului este imensă, el deschide un drum care ademeneşte viitorul şi îi struneşte spiritul.

Mă uitam Iatmarea cretană, la valurile care se ridicau victorioase, străluceau o clipă în soare şi se grăbeau să se piardă, azvîrlindu-se-peste pietricelele de pe plajă. Mi-am simţit sîngele urrnînd 'acelaşi ritm pornind de la inimă şi răspîndindu-se pînă în vîrful degetelor şi pînă la rădă cina fiecărui fir de păr. Deveneam o mare, o călătorie fără sfîrşit plină de aventuri îndepărtate, un poem mîn- dru şi disperat navigînd cu corăbii negre, cu corăbii roşii deasupra abisului. Şi deasupra poemului se vedea o.şapcă de marinar sub care era o_ frunte aspră şi arsă de soare, doi ochi negri pe care stropi de sare s-au pietrificat, şi, ceva mai în jos, două labe mari şi bătătorite care ţineau cîrma. * \

m că se înăbuşă, ne "sufocam amîndoi, în patria tare se făcuse atît do neîncăpătoare", am ales de pe insulă

48?

cîteva suflete, nesupuse, am luat ce am apucat de acasă, ne-affi îmbarcat pe o corabie şi am plecat. încotro ? Vîn-tul va suflă şi ne va arăta drumul. Spre Sud ! Spre Elena care zace în Eurotas, împovărată de certitudine, de virtute şi de viaţă tihnită ! Spre cea mai mare insulă, spre Creta, care se vestejeşte pentru că bărbăţia 'a dispărut din şalele stăpînilor săi şi acum îşi ridică braţele, în mijlocul mării, implorîndu-i pe barbari să facă copii cu ea ! Spre Africa, la capătul pămîntului, spre zăpezile veşnice, spre moarte !

- Un timp. pasărea albastră cu gheare roşii a zburat înaintea noastră, apoi am lăsat-o în urmă, rămînînd liberi în aerul pur, fără călăuză. Din timp în timp mari spirite nemuritoare se prindeau de funiile corăbiei noastre şi îngînau cîntece încereînd să ne ademenească, dar ho.-hotele noastre de rîs băgau spaima în ele şi ne lăsau în pace. Uneori se auzea un strigăt groaznic ridicat din adîncurile mării :

— Opriţi-vă, unde mergeţi ? Destul! Atunci ne aplecam peste bord şi răspundeam : — Nu, ftu-i destul! Nu-i destul ! Taci odată ! -v într-o seară, cineva a venit şi s-a încolăcit la prova.

Era îmbrăcat ca şi noi în piei de vulpe, cu o şapcă albastră cu pompon roşu pe cap, avea o barbă albă ca zăpada, iar faţa, pieptul, braţele şi coapsele îi erau brăzdate de cieatrici, se uita la noi şi ne zîmbea cu biîndeţe : era moartea. Am înţeles că ne apropiam de sfîrşitul călătoriei. Am scos un suspin, - ne-am întins pe puntea corăbiei, am închis ochii şi, ce să vezi ? Mai sus de continentele şi de mările pe care le-am străbătut, de oamenii pe care i-am întîlnit şi de femeile pe care le-am sărutat, mai sus de pămînt, de apă, de foc şi de trup se vedea o altă călă-torie, într-o corabie de nori, iar continentele, mările şi oamenii erau din fire de mătase care ieşeau din măruntaiele noastre... Şi mult mai sus, în cel mai înalt strat al cerului, corabia noastră de nori s-a risipit, firele de mătase s-au topit, imaginea lumii a dispărut şi n-a mai rămas nimic decît un soare orb şi tăcut, nemişcat, mai negru decît întunericul. Ce să fie oare ? ne-am întrebat noi. Cine ştie... Am încercat să-1 salutăm, dar nu ne puteam ridica braţele.

■v-.

în timp. ce scriam Odysseea pe malul cretan, puteri diavoleşti pregăteau al doilea război mondial ; un vînt de nebunie bătea deasupra umanităţii, temeliile pămîntului . se surpau. Eu mă aplecam deasupra hîrtiei şi ascultam vuietul făcut de valuri, de oameni şi de forţele diabolice, îmi stăpîneam .sufletul din toate puterile, încercînd să-mi înving teama ce începuse să pună stăpînire pe mine. Mă străduiam să divinizez şi să ademenesc omul. în cuvinte potrivite, pe deasupra masacrului şi a lacrimilor, mai presus de omul-maimuţă al timpului nostru. Deşi omul ăsta era doar un spectru în văzduh, simţeam, aplecîndu-mă asupra hîrtiei albe şi scriind, că îi dădeam sînge din sîngele meu ; eu mă goleam, el se împlinea şi trupul i se făcea tot mai puternic. începuse să se mişte şi să se apropie.

Căzusem într-un vis adînc ; vechiul adevăr, împuţinat, a dispărut, un altul, puternic, -zăcea încă lungit la pă-mînt. în aer se înălţa, se răspîndea, ca un foc împrăştiat, de un vînt puternic, forma superioară a adevărului : sufletul omului.

Lucram toată ziua, dormeam toată noaptea. Niciodată în viaţă n-am putut^să lucrez, noaptea ; sînt ca un ceas solar : „sine sole silea" —• fără soare mă opresc. Noaptea cu visele ei, cu liniştea şi cu porţile întunecate deschise înlăuntrul. meu pregăteşte munc'a pentru ziua care vine.

Suprema binefacere pentru. mine în momentele. acelea era timpul. Cînd vedeam oameni plimbîndu-se ori hoinărind fără nici un rost, pierzîndu-şi timpul cu vorbe de prisos, simţeam nevoia să mă aşez la colţ de stradă şi, întinzînd mîna ca un cerşetor, să cerşesc :

—- Fie-vă milă, oameni buni, daţi-mi un strop din timpul vostru pe care-1 pierdeţi, numai un ceas, două, daţi-mi cît vreţi !

Ziua era pe sfîrşite. Mi-am încrucişat braţele, mi-am rezemat spatele de perete şi mă uitam cum apune soarele. Nu simţeam nici bucurie, nici tristeţe, nici oboseală ; doar un fel de uşurare, parcă fiinţa mea lăuntrică s-ar fi golit şi mi s-ar fi scurs tot sîngele din vine. Parcă eram giulgiul aspru şi transparent uitat de greiere pe trunchiul măslinului, cînd ieşea din ou. O barcă mică, cu pînze roşii, i

' 489

se-nlorcea de la pescuit ; se vedea peştele strălucind pe punte. Se zărea o insuliţă violetă. O bisericuţă solitară strălucea albă în vîrful muntelui ca o coajă de ou ; lumina se lipise de pereţii ei albi şi nu se mai îndura să plece...

Din dreapta se auzea nisipul scrîşnind ; cineva călca cu paşi mari peste prundiş, se tot apropia. M-am întors. O şapcă a strălucit o clipă în amurgul de purpură şi un •miros acru de sudoare se simţea în aer. M-am dat la o parte pe banca de piatră pe care stăteam şi i-am făcut loc jîngă mine.

— Bine ai venit ! i-am urat eu, te 'aşteptam !

S-a aplecat şi a luat nişte alge de mare, aruncate de valurile, de la ţărm, şi le-a băgat în gură.

— Si'nt aici, mi-a spus el, mă bucur că te văd.-

O noapte albastră şi pufoasă cobora din cer, se urca din mare. Dincolo de noi, pe pămînturi, păsările de noapte zburau printre măslini ; două chemări imense şi nemuri-loare, de dragoste şi de foame, răsunau în neagra tăcere. Vietăţile mărunte ascunse în tufişuri erau şi ele flămînde, u şi ele să iubească, şi un eîntec măreţ şi jalnic ieşea din pămînt.

m rămas în tăcere. Fiecare îşi asculta inima bătîncl încetare ; părea 'că toate dorurile ascunse ale nopţii,

vocile distonante se armonizau trecând prin mărun ţi ie noastre. ' ,

Bucuria şi blîndeţea erau atît de mari, încît mi-au dat :.iile. Vechi şi mistice cuvinte izvorau sfielnic pe bu-■■ mele :

Moartea şi naşterea sînt una, copii, Totuna e durerea şi bucuria. A ajunge sau a pleca departe e una, Totuna e întîlnirea şi despărţirea.

M-am întors spre tovarăşul din dreapta mea, care '■ <;a :

— Ne mişcăm, căpitane Odysseus, l-am întrebat eu, am ajuns?

490

Timpul, deşi prefăcut în eternitate, mi se pare că s-a opî'it, spaţiul îşi rulează întinderile în mina mea ca ua pergament vechi însemnat cu pămmturi şi cu mări. Iar salvarea — ceea ce noi numim mîntuire şi disperaţi întindem braţele să o găsim — a devenit un fir de busuioc după urechea mea. Nu-i simţi mireasma în aer ?

Tovarăşul meu a tras aer adine în piept şi a zîmbii : — Ai scăpat de mîntuire, mi-a zis el. Avea .o voce

groasă, răguşită de.vîntul mării. Ai scăpat de mîntuire, ăsta e gestul suprem al omului. Termenul tău în- serviciul speranţei şi al fricii a luat sfîrşit, poţi să te apleci deasu pra prăpastiei, poţi să vezi lumea cu susul în jos şi n-o să te mai apuce spaima. O să ne aplecăm împreună deasupra prăpastiei, scump tovarăş, şi n-o să ne fie frică. îţi njai aduci aminte ?

Teribila călătorie se tălăzuia în mintea mea, marea tuna de la o tîmplă la alta, memoria mi s-a umflat ca o pînză de corabie şi am văzut şi am revăzut, cu aceeaşi bucurie, cum am lăsat în urma noastră : fiu, nevastă, viaţă tihnită, virtute şi adevăr ; am văzut cum am trecut printre Scylla şi Charybda lui Dumnezeu, fără să ne pierdem corabia, şi cum am trecut marea cu toate pînzele sus, pornind plini de curaj pe drumul nostru.

— A fost o călătorie plăcută, am spus, punîncl. mina cinstit pe genunchii tovarăşului meu ; acum am ajuns.,

■— Am ajuns, a întrebat surprins, ce vrei să spui ? — Ştiu ce vreau să spun : acum plecăm. — Da. Acum plecăm. Fără corabie, fără mare. fără trup. — Liberi. — Liberi de libertate. Dincolo. —5 Dincolo ? Unde ? Mintea mea nu poate să price; — Dincolo de libertate, scumpul meu tovarăş. Cur — Mi-e frică' să te urmez. N-am putere să merg departe,

mai încolo nu pot merge. — Nu-i nimic, Tată ! Ţi-ai făcut datoria : ai dat \ unui fiu

mai mare decît tine. Tu rămîi aici ca o dură. Eu voi merge mai departe.

S-a ridicat, şi-a aranjat cureaua, a privit în depărtare," în noapte. O stea s-a desprins şi a căzut ca o lacrimă pe obrazul nopţii. Un vînt venea dinspre pămînturi, valurile

491

nechezau în marea linişte ca nişte cai în aşteptare. El toi-a întins mîna.

— Pleci ? am strigat eu ca şi cum propriul meu suflet ar fi plecat.

S-a aplecat şi m-a sărutat pe umărul drept, pe umărul sting, pe amîndoi ochii. Buzele lui m-au acoperit cu sare. A zîmbit şi glasul îi suna blînd şi voios :

— îţi aminteşti de eremitul care 1-a căutat pe Dum nezeu vreme de patruzeci de ani şi tot nu 1-a găsit ? Ceva întunecat îi stătea în drum şi se tot împiedica de el. într-o bună dimineaţă a înţeles ce era : o blană veche, la care ţi nea mult şi pe care nu-1 lăsase inima s-o arunce. Atunci a azvîrlit-o şi deodată 1-a văzut înaintea .lui... Scumpul meu tovarăş, tu eşti blana mea cea veche. Rămîi cu bine !

Cuvintele din urmă păreau să vină de departe, de foarte departe, de pe celălalt mal. Ani sărit în picioare şi am căutat în noapte. Nu era nimeni.

Lui El Greco

îţi sărut mîna, străbun iubit, îţi sărut umărul drept şi umărul stîng. Spovedania mea s-a terminat ; acum poţi să mă judeci. Nu ţi-am povestit nimicurile vieţii de fiecare zi, astea sînt nişte coji bune de aruncat la gunoi în fundul prăpastie!, cum am şi făcut de altfel. Viaţa, cu micile şi cu marile ei tristeţi, cu micile şi marile ei bucurii, cîte-odată m-a lovit, uneori m-a răsfăţat, doar toate astea sînt lucruri obişnuite ele fiecare zi ; lucruri uitate şi nu merită să te oboseşti ca să le smulgi din abisul uitării. Lumea nu va pierde nimic dacă oamenii pe care i~am cunoscut vor fi daţi uitării. Legăturile cu contemporanii mei n-'au avut mare influenţă asupra vieţii mele. N-am ţinut la prea mulţi, fie că n-am reuşit să-i înţeleg, fie că i-am privit cu dispreţ, sau că n-am avut norocul să întîlnesc oameni care meritau să fie iubiţi. Cu toate astea, n-am urît pe nimeni, chiar dacă pe cîţiva i-am rănit fără să vreau. Erau doar sărmane vrăbii şi eu voiam să-i fac vulturi... Mă încăpăţânam să-i scap de mediocritate şi de rutină, îi hărţuiam fără să ţin seama că nu pot zbura mai sus, şi făcîndu-i să se prăbuşească la pămînt. M-au ademenit numai cei nemuritori, marile sirene : Hristos, Buddha şi' Lenin ; de copil m-am aşezat la picioarele lor, să le ascult cîntecul seducător, plin de iubire ; toată viaţa am luptat să scap de aceste-sirene.

Femeile pe care le-am iubit : am avut norocul să întîlnesc în drumul meu femei extraordinare ; nici un bărbat nu mi-a făcut mai mult bine şi nu m-a ajutat mai mult în luptă decît m-au ajutat aceste femei şi, mai presus de

493

toate, cea din urmă. Peste trupurile lor îndrăgostite arunc vălul pe care fiii lui Noe l-au azvirlit peste tatăl IOT beat. îmi place mitul nostru vechi despre Eros şi Psyche. sînt convins că şi ţie îţi place, străbune. E ruşinos şi periculos să aprinzi lampa, să alungi întunericul şi să vezi două trupuri înlănţuite în îmbrăţişare. O ştii prea bine, tu. care ţi-ai ascuns soaţa iubită, Jeronima de Las Cuevas, în întunericul divin al dragostei ; iac şi eu la fel cu Jeronima mea, un partener curajos, o mare mîngîiere, o fîntînă răcoroasă în pustiul inuman prin care trebuie să trecem. Sărăcia şi goliciunea —■ cretanii au dreptate cînd spun astfel — nu înseamnă nimic, dacă ai o nevastă bună. Noi am avut neveste bune : pe a ta o chema Jeronima, pe a mea o cheamă Eleni. Ge mare noroc am avut, părinte ! De cîte ori am zis în sinea noastră, uitîndu-ne la ele : binecuvîntată fie ziua în care ne-am născut !

Dar nu le-am îngăduit femeilor, nici celor mai iubite, să ne ducă la pierzanie. N-am mers pe drumul lor semănat cu flori, ci le-am luat pe ele cu noi, nu le-am forţat, aceste soaţe neînfricate au urcat odată cu noi, de bunăvoie.

Toată viaţa am urmărit amîndoi un singur lucru : o imagine nemiloasă, devoratoare şi indestructibilă, esenţa. De dragul ei am, băut paharul amărăciunii pe care ni l-au întins zeii" şi oamenii,, de dragul ei cîte lacrimi am vărsat, cît sînge şi cîtă sudoare au curs ! Atît cît am trăit pe lume, un diavol — un diavol ori un înger ? — s-,a ţinut scai de noi ; se apleca, se lipea de noi, ne şuiera în urechi : ,,în zadar ! în zadar !" Credea că o să ni se taie picioarele de frică, dar îl alungam, scuturînd o dată din cap şi strîngînd din dinţi, şi îi răspundeam : „Facem ce vrem ! Nu lucrăm pentru bani, nu ne trebuie nici o. răsplată, ne luptăm cu văzduhul, mai presus de speranţă, mai presus de paradis".

Această esenţă a căpătat multe nume, pe măsură ce o urmăream îşi schimba mereu măştile ; îi ziceam suprema speranţă ori suprema disperare ; uneori îi ziceam pisc al sufletului omenesc, alteori miraj al deşertului, pasăre albastră şi libertate. în cele din urmă o vedeam ca un cerc perfect cu inima omului exact în centru şi nemurirea drept circumferinţă.

Orice om normal poartă în adîncul inimii sale un punct misterios în jurul căruia se mvîrteşte întregul uni-

494

vers. Aceasta tainică mişcare de revoluţie dă unitate gîn-dixrilor .şi acţiunilor sale. îl ajută să găsească ori să inventeze armonia lumii. Pentru unii. punctul ăsta central e dragostea, pentru alţii e bunătatea sau frumuseţea ; pentru unii e setea de cunoaştere, pentru alţii setea de aur şi de putere. Ei judecă valoarea.relativă a tuturor celorlalte lucruri şi le subordonează acestei pasiuni fundamentale. Nefericit e omul care nu se simte dominat de un monarh absolut din sufletul lui : viaţa lui, anarhică,- incoerentă, se risipeşte în cele patru viaturi !

Punctul nostru central, străbune, care prinde lumea cea văzută în vîrtejul său, străduindu-se s-o ridice la cel mai înalt nivel al curajului şi al responsabilităţii, a fost lupta cu Divinitatea. Care Divinitate ? Piscul sălbatic al sufletului omenesc, de care ne apropiem fără încetare dar care ne scapă mereu şi, dintr-un simplu salt, se înalţă, fără încetare, tot mai sus.

— Omul poate să se lupte cu Divinitatea ? m-a în trebat batj ocoritor într-o zi cineva.

Am răspuns : " — Cu cine ai vrea să se lupte ? într-adevăr, 6u cine

altcineva ? Iată de ce viaţa noastră a fost un urcuş, părinte. Un urcuş, o

prăpastie, un deşert. Am pornit cu mulţi tovarăşi de luptă, cu multe idei, cu numeroşi însoţitori. Dar pe măsură ce urcam şi piscul se retrăgea şi se îndepărta, tovarăşii-de luptă, ideile, speranţele îşi luau rămas bun de la noi. li se tăia răsuflarea, nu aveau putere să urce mai sus, Am rămaslnoi singuri eu ochii pironiţi pe Monada mişcătoare, culmea care se îndepărta mereu. Nu aveam nici înfumurarea, nici naivitatea să credem că într-o zi piscul va sta pe loc şi vom ajunge sus ; nu credeam că,, dacă am fi ajuns acolo sus. am fi putut găsi fericirea, izbăvirea şi paradisul : urcam pentru că urcuşul însuşi însemna pentru noi fericirea, mîntuirea, paradisul. Sînt plin de admiraţie pentru sufletul omenesc : nici o putere în cer sau pe pămînt nu este atît. de mare ; fără • dăm seama, purtăm în noi atotputernicia. Dar ,su~ I nostru e strivit de greutatea trupului înecat în grăsime şi moare fără să înţeleagă cine sîntem şi ee putem ini. Ce altă putere din lumea toată e în stare să

40§

privească, drept în faţă, începutul şi sfîrşitul lumii, fără să-şi piardă lumina ochilor ? La început nu era Csvlntul, cum predică sufletele strivite de. greutatea trupului, nici Fapta, nici mina Creatorului mînjită de lutul vieţii : ia început era Focul, iar la sfîrşit nu va_ îi nemurirea, nici răsplata, nici raiul, nici iadul ; la sfîrşit va fi Focul. între aceste două focuri, scump părinte, am călătorit şi am luptat urmînd porunca Focului, ne-am străduit să transformăm trupul în flacără ; în flacăra speranţei şi a disperării, a onoarei şi a dezonoarei, în'flacăra gloriei. Tu mi-ai arătat calea şi eu te-am urmat. Tu m-ai învăţat că fia noastră lăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului, se înalţă fără încetare de-a lungul anilor. Iată de ce te admir : erai tot mai înflăcărat cu cît îmbăirîneai, tot mai curajos cu cît te apropiai de abis. Ai aruncat trupuri, sfinţi, seniori, călugări în creuzetul privirii tale şi, topuv-du-le ca pe nişte metale, curăţindu-le de rugină, le-ai prefăcut sufletul în aur curat. Ce suflet ? Flacăra ! Ai prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut, în văpaia care o să ne ardă în flăcările ei..

Prudenţii ne-au acuzat că ne-am pus aripi îngereşti prea mari şi că am îndrăznit să azVuiim săgeata dincolo de hotarele omeneşti. Dar nu noi am vrut să tragem, cu arcul dincolo de graniţele umane ; un demon dinlăuntru! nostru — căruia îi zicem Lucifer, pentru că el poartă lumina — ne-a îmboldit tot timpul. El ne-a făcut să depăşim hotarele, să nu mai ştim încotro mergem — ştiam doar atît : mai sus ! Ca Sfîntul Gheorghe purtînd pe cal prinţesa pe care balaurul voia să o sfîşie, diavolul ăsta purta viaţa, care se înăbuşea şi se afla în pericol în orice om şi încerca să scape. Maimuţele trebuie să fi simţit şi ele elanul cosmic îmboldindu-le să stea pe picioarele dinapoi, chiar dacă urlau de durere, să ia două beţe şi să le frece ca să scoată o scînteie, chiar dacă celelalte rîdeau de ele. Aşa s~a născut pitecantropul, aşa s-a născut omul. lată acum, părinte străbun, forţa de neînîrînt, necruţătoare, care ne izbeşte în piept fără milă ca să scape, să se ducă pe lumea cealaltă. Iată de ce ne-am sfîşiat şi am suferit atît de mult printre oameni ; nu mergem cu voi mai departe, strigau ei, retezaţi-vă aripile, nu trageţi cu arcul atît de sus, nu vă temeţi de Dumnezeu, nu ascultaţi de

496

glasul lui ? Potoliţi-vă ! Dar noi nu ziceam nimic, continuam să dăm din aripi şi să ne încordam arcul. Ne spintecam măruntaiele ca să iasă afară demonul din noi.

— Nu-mi plac îngerii pe care îi pictezi, nici sfinţii, ţi-a reproşat într-o zi marele inchizitor din Toledo. Nu-i în deamnă pe oameni la rugăciune, îi fac să-i admire : fru museţea e o stavilă între Dumnezeu şi sufletul nostru.

Ai rîs şi ai gîndit în sinea ta ; Dar eu nu vreau să-i fac pe oameni să se roage. Cine ţi-a spus că vreau să-i îndemn la rugăciune ?... Dar ai tăcut.

Şi altă dată, un pictor şi prieten apropiat, cînd a văzut Toledo..., a dat din cap şi a zis :

— Ai călcat în picioare regulile artei, asta nu se mai cheamă artă, ai depăşit hotarele raţiunii şi ai intrat pe tă- rîmul nebuniei..

Ai zîmbit — cum de n-ai explodat mînios ? — şi i-ai răspuns : "

— Cine ţi-a spus că fac opere de artă ? Nu fac artă, nu mă interesează frumosul ; raţiunea şi regulile mă incomo dează. Ca peştele zburător salt din apa liniştită şi mă înalţ într-o atmosferă mai uşoară, plină de nebunie.

.Ai tăcut o clipă şi ai privit Toledo -pe care l-ai pictat : învăluit în nori negri, despicat de fulgere, turlele, palatele, bisericile, eliberate de trupurile lor de piatră, ieşeau din întunericul nopţii ca nişte fantome învăluite în lumina tulburătoare a fulgerelor.- Te uitai şi nările au început să-ţi freamăte, simţind mirosul de pucioasă. Ai stat puţin pe gînduri apoi ai strigat, vîrîndu-ţi unghiile în piept :

— Ce demon o fi în mine ? Cine a dat foc oraşului Toledo ? Cu adevărat se simte un vînt plin de nebunie şi de moarte. Vreau să zic plin de libertate.

v Singurul în stare să7ţi înţeleagă 'divina frenezie a fost un

poet, n-are nici o importanţă faptul că era călugăr, părintele Hortensio Felix Paravicino. S-a uitat la întunericul ameninţător, la fulgerele sacre, la aripile uriaşe, la sfinţii ale căror trupuri se topiseră devenind făclii aprinse şi, într-o zi, ţi-a luat mîna mînjită de culori şi ţi-a sărutat-o.

— Tu faci şi" zăpada să ardă, a zis el, ai întrecut natura, sufletul rămîne nehotărît în faţa acestui miracol, nu ştie

497

dacă — creaţia divină ori creaţia ta — merită să trăiască ; şi zicînd aceste cuvinte, glasul îi tremura.

Ascultai, nepăsător, laudele şi insultele şi zîmbeai; dacă îţi arătai supărarea, mînia era o furtună de suprafaţa pe chipul tău, în adîncul fiinţei tale rămîneai netulburat, Pentru că ştiai marea taină, nu cunoşteai frica, nici speranţa, nici vanitatea. Omul se luptă cu capul plecat cu cele două forţe — cine ştie, poate cu cele două feţe — ale divinităţii : binele şi răul. Cei negîndiţi susţin că binele şi răul sînt duşmani ; alţii urcă mai sus şi susţin că binele şi rău] sînt aliaţi. Iar. alţii, privind 'jocul vieţii şi ai morţii pe faţa pămîntului. le unesc în armonie şi zic : binele şi răul sînt totuna.

Dar noi, părinte al meu, ştim o mare taină. Noi doi am. descoperit-o, nu ne pasă că nu crede nimenea ; cu atît mai bine : omul e neputincios, are nevoie de consolare, dacă ar şti i s-ar tăia picioarele de frică. Dacă ar şti, ce ? Că acest totuna nu există. .-'-."•

într-o zi m-am dus în casa ta. părinte,- la Toledo. să-ţi văd sfinţii, apostolii şi seniorii pe care i-ai pictat, despo-vărîndu-i de greutatea trupului şi prefăcîndu-i în flăcări. Niciodată-n-am văzut flăcări mai arzătoare. Iată cum trupul este învins, mă gîndeam eu, şi astfel scapă de la pieire, nu picioarele şi mîinile de humă, nu părul blond sau negru, ci esenţa preţioasă care se luptă în acest sac de piele şi pe care unii o numesc suflet, alţii flacără.

Dacă ţe-ai fi putut întrupa iar, părinte, ţi-aş fi adus în dar miere, brînză şi portocale din Creta, şi pe Haridhemos, faimosul lăutar cu un fir de busuioc la ureche, să-fi cînte mantinada care îţi plăcea atît de mult :

Cîrma la prova, orice va fi crede în tine . Cui îi pasă cfe tine la rău sau la bine \ Fă-ţi datoria, împlineşte-o, ia cîrma şi, fără v Dăruieşte-ţi tine.reţea fără nici o lacrimă, Sînt fiul fulgerului, nepotul tunetului. Tun şi fulger şi clnd vreau arunc grindh

Dar tu erai, de-acum. o flacără. Unde să te :'

ic să te văd. ce dar să-ţi aduc ca să-ţi a i ş1 I i Ci eta şi să te ridici din mormînt ? Numai fla<

în ochii tăi. O, de-aş putea să mă fac o flacără să mă unesc cu tine ! Treizeci şi şapte de ani ai stat cocoţat pe stînc'a asta numită

Toledo, treizeci şi şapte de ani ţi-ai purtat paşii pe terasa pe care stau eu acum, privind cursul tulbure al rîului Tajo pe sub arcul dublu al podului Alcantara, privind cum curge la vale şi ducîndu-se să se verse şi să se piardă în mare. Mintea ta curgea împreună cu apa, la fel şi viaţa ta, se ducea să se verse şi să se piardă în moarte. Strigăte amare de revoltă izbucneau din adîncul fiinţei tale. N-am făcut încă nimic, nimic, îţi ziceai frîngîndu-ţi mîinile ; nu te plîngeai, te cuprindea mînia ; n-am realizat nimic, ce să facă sufletul meu cu pînze şi culori ? Doar n-o să stau cocoţat aici, la capătul pămîntului, araes-tecînd culori, jucîndu-mă cu penelul, pictînd sfinţi şi Hrişti pe cruce. Nu-mi pot uşura sufletul cu decalcoma-niile astea, lumea e prea mică, viaţa e prea scurtă, Dumnezeu nu e nemărginit ; aş vrea să iau focul —• focul, marea şi pietrele — şi să ridic o lume cum vreau eu, pe mă' sura mea !

Soarele cobora spre apus, acoperişurile caselor se făceau de aur, rîul se întuneca, luceafărul de seară cobora din vîrfui munţilor. în casa ta ardeau luminări, bătrâna şi credincioasa ta servitoare, Măria Gomez, punea masa, Jeronima, soaţa iubită a orelor tale de veghe şi de somn, a apărut pe terasă şi ţi-a atins mîna uşor, ca întotdeauna, de teamă să nu te sperie.

— E seară, a zis ea, ai lucrat toată ziua şi n-ai mîncat nimic. Nu ţi-e milă de trupul tău ? Vino...

Dar tu, încetînd o clipă să te mai gîndeşti la crearea lumii tale, ai pornit în larg spre Creta şi nu auzeai vocea blîndă, nu simţeai mîna albă... Colindai munţii din Creta, nu aveai nici' douăzeci de ani, vîntul aducea miros de cimbrişor. Cîntai mantinada- care îţi plăcea atît de mult, purtai o năframă albă cu ciucuri lungi, peste părul tău negru ca pana corbului, aveai un fir de gălbinele la ureche şi mergeai spre vestita mănăstire Vronclissi să pictezi Nunta din Caana, la cererea stareţului.

Mintea îţi era ticsită de culori albastre, purpurii şi verzi, mirele şi mireasa tronau pe scaune înalte sculptate cu vulturi cu două capete, masa ele nuntă era deja pusă,

499

oaspeţii mîncau şi beau, lăutarul stătea în mijloc şi cînta din lăută eînteee vesele de nuntă ; Hristos s-a ridicat, băuse şi el, obrajii îi erau aprinşi şi a lipit un florin de argint pe fruntea lăutarului...

Deodată, ţi s-a părut că glasul iubit venea de departe, de foarte departe, şi l-ai auzit. „Vin", ai răspuns tu, cu zâmbetul pe buze, şi ai păşit în urma femeii care te-a readus cu milă pe pămînt. Dar Nunta din Coana prindea viaţă în mintea ta, lăuta din Creta, împodobită eu clopoţei, răsuna şi se jelea în sufletul tău şi masa de fiecare zi îţi părea un ospăţ de nuntă ; ţi-ai tocmit doi lăutari să-ţi cînte din lăută şi din ghitară pe cînd tu, mirele, mîncai, şi astfel vinul şi mînearea simplă ţi se păreau ea la nunta din Caana. Cînd ai terminat de mîncat, te-ai ridicat .şi, venindu-U în minte scena pictată de tine, cu o generozitate de mare senior, ai lipit doi ducaţi de aur pe fruntea lăutarului.

Pentru că ai trăit ca un mare senior. Tu erai un mare senior. Dispreţuia! prudenţa, risipeai tot ce cîştigai prin arta ta. Prieteni şi duşmani, laolaltă, te judecau şi te dojeneau :

— De ce-ţi trebuie o casă - cu douăzeci şi patru de camere, te întrebau ei, de ce-ţi trebuie lăutari ? De ce nu-ţi iei icoanele în spinare, ele ce nu mergi, ca toţi cei lalţi, să le vinzi pe la biserici şi pe la mănăstiri/?

Ziceau că te ţii cu nasul pe sus, ea eşti arogant şi capricios. Te aprideai de mînie dacă te contraziceau cu un singur cuvînt, turbai de furie cînd cineva te întreba cîţi ducaţi ceri pe un tablou :

— Tablourile mele nu sînt de vînzare, le răspundea! tu, nu pot fi cumpărate, operele mele sînt mai scumpe decît punga nu ştiu cui. Ţi-l dau amanet, cînd o să cred de cuviinţă îţi dau ducaţii înapoi şi-mi iau tabloul. \

— De unde vii ? te-au întrebat judecătorii tăi. De ce ai venit la Toledo ? Cine eşti ?

Dar tu irai oprit :

— Nu sînt obligat să vă răspund şi nu voi răspunde.

Cînd nu te obliga nimeni, îţi scriai numele, larg. cu litere mari pe tablouri şi. dedesubt, cu mîndrie şi măreţie, îţi sei I titlul tău de nobleţe : CREŢANUL.

500

Cînd veninosul rege Filip s-a speriat văzîndu-1 pe , Sfîntul Mauriciu, pe care l-ai pictat la -cererea lui, ţi-ai muşcat buzele şi nu te-ai învrednicit nici să-1 implori, nici să faci concesii, dar ai plecat, cu mînia ta, cu arta nesupusă şi cu mîndria ta cu tot, în Toledo-ul cel învăluit în flăcăii.

A fost un moment măreţ : conştiinţa pură şi dreaptă stătea pe un taler al balanţei, o împărăţie pe celălalt taler, şi ceea ce făcea balanţa să se încline era conştiinţa. Ea va sta înaintea Domnului la judecata de apoi şi nu va fi judecată, ci va judeca. Căci demnitatea umană, puritatea şi valoarea îl înfricoşează pe Dumnezeu.

lartă-mă, străbune, dacă nu sînt în. stare să mă stăpânesc. Te admir nespus de mult pentru clipa în care ai păşit cu mîndrie peste pragul Escorialului şi te-ai îndepărtat cu fruntea sus, iăsînd departe de tine, eu dispreţ, măreţia lumii şi profiturile ieftine, încît îndrăznesc să prelungesc această clipă în versuri şi în rime ca s-o scap de la pieire. Am scris omagiul meu cu litere roşii, cu litere negre şi l-am spînzurat în văzduh...

Am rătăcit toată ziua pe străduţele. înguste din To~ ledo, în văzduh mirosea a pucioasă de parcă ar fi căzut un fulger ; vîntul aducea încă duhoare de fiară sălbatică, după mai bine de trei secole de la trecerea ta, de parcă un leu ar fi trecut pe acolo. Ce spaimă şi ce bucurie să mergi şi să. simţi că un suflet mare bate din aripi deasupra capului tău !

Noaptea, cînd m-am dus la culcare, străbun iubit, cu măruntaiele pătrunse de răsuflarea ta, m-# prins somnul. Era somnul, ori o corabie cu trei catarge ? Tocmai îşi ridica pînzele sus, ne-am îmbarcat şi, chiar cînd voiam să-1 întreb pe căpitan încotro ne ducem, am ancorat în ÎVÎegalo Kastro, în Creta. Leii de piatră veneţieni, înaripaţi, băteau în roşu în soarele de după-amiază, steagul de pe J3aint~MaTco fiu- m tura deasupra marelui turn, cheiul duhnea a vin, a ulei de măsline, a lămîhşi a portocale. Peste drum de intrarea în port, taverna lui Geronimo zumzăia plină de marinari veneţieni şi genovezi beţi, de femei care nu ştiau ce-i ruşinea, erau obişnuitele cheiului. Ne-am aşezat amîndoi după un

501

butoiaş. Ni s-au adus crabi şi stridii prăjite, umpleam şi goleam paharele, tăcuţi, uitîndu-ne unul în ochii celuilalt

Eram tineri amîndoi, tu aveai douăzeci de ani, eu şaptesprezece, iubeam aceeaşi fată, dar nu ne certam, pentru că eram prieteni adevăraţi şi noaptea cîntam amîndoi serenade pe sub ferestrele ei închise. Tu aveai o lăută, eu o ghitară, ne arătam suferinţele inimii, cîntîndu-i mantinade. Vocile ni se armonizau, a ta era adîncă şi bărbătească, a mea încă necoaptă, şi lăsam fata să aleagă între noi doi, singură, în dosul ferestrelor ei închise. în zori ne despărţeam ; tu luai pensula, nu te mai culcai, şi pictai, de obicei îngeri Înaripaţi uriaşi care ieşeau din cadrele pînzei, în timp ce eu, frînt de oboseală, mă duceam, acasă să mă culc şi să visez că fereastra s-a deschis şi un măr roşu mi-a căzut în palmă.

Şi acolo, în tavernă, ne uitam, unul la altul şi nu vorbeam pentru că ufma să ne despărţim a doua-zi în zori, Am băut ca să uităm durerea despărţirii.

Era aproape de miezul nopţii cînd am ieşit din tavernă, băusem vin nou, acrişor, malevizian, şi mintea ne era largă de încăpea în ea lumea întreagă.

— Lumea e a noastră, frate Meneghi, am zis eu, hai ■ să plecăm.

Ne-am luat pe după mijloc ca să nu ne clătinam, simţeam răsuflarea ta pe obraz. Cît timp mai avem, cît timp ? mă întrebam eu. Peste cîteva ore zorile se vor ivi şi răsuflarea iubită va dispărea şi niciodată n-o voi mai simţi pe obrazul meu ! Dar eram tînăr, îmi stăpîneam durerea şi ochii nu-mi erau plini de lacrimi.

Am ieşit prin poarta fortificată a portului, am luat-o' la dreapta, ne-am urcat pe zidul veneţian care înconjura oraşul. O lună plină, tristă, spînzura deasupra noastră, numai stelele cele mai mari rezistau luminii sale şi străluceau pe cerul mut, alb ca laptele ; în dreapta noastră vuia marea cretană.

Te-ai oprit, iubite prieten, şi ai întins braţul.

— Uită-te,- mi-ai zis tu, uită-te la mare, năvăleşte sâ roadă zidul şi să-i alunge pe veneţieni. Vezi ? Uită-te bine, astea nu-s valuri, Meneghaki (cu porecla asta mă necăjeai), sînt cai, o cavalerie de temut.

Eu am rîs :

50?

— Sint valuri, Meneghi, nu sînt cai. Ai dat din umeri :

— Tu vezi cu ochii tăi de humă, eu cu alţii ; tu vezi trupul, eu văd sufletul.

•— Poate aşa se face că sîntem atît de buni prieteni şi nu vrem să ne despărţim. Vrea, oare, sufletul să se despartă de trup ?

Ne-ara adus aminte de despărţire şi ni se rupea inima.

—: Vino ! ai zis tu, strîngîndu-mă de braţ, nu v încă de plecare.

Ne-am mai purtat paşii pe.sub clarul de lună un timp, dar gîndurile ne zburau la despărţire. Amîndoi ne căzneam să ne abatem gîndurile ca să nu cădem pradă lacrimilor, ne era ruşine să plîngem. Amîndoi citisem legendele cu sfinţi, îi invidiam pe sfinţi pentru tăria lor de a rezista suferinţei, pentru faptul că ochii nici măcar nu li se umezeau, deşi plecau pentru totdeauna de lîngă cei iubiţi şi dragi — şi am jurat să le urmăm pilda.

-— La ce te gîndeşti ? m-ai întrebat tu ca să alungi tăcerea. • ■ -— La nimic, am răspuns eu, încereînd să-mi ascund emoţia.

— Ei bine, mă gîndeam cît de sălbatică e marea în Creta, şi'acum, spunînd asta, simt nevoia să cobor pe ţărm să mă lupt cu valurile, chiar dacă ar fi să pier.

— Tinereţea se crede nemuritoare, iată de ce se joacă cu moartea, ai răspuns tu şi m-ai prins de mină de parca voiai să mă împiedici să cobor pe ţărm.

Eram fericit ; apăsarea mîinii tale era foarte blinda şi durerea de a te pierde creştea.

Dar făceam pe nepăsătorul. Am adus-vorba as: grijilor de fiecare zi ca să uităm, măcar o clipă, amărăciunea despărţirii.

—: Cum poţi să te duci să trăieşti pe pămînt străin. Meneghi ? l-

am întrebat eu. Nu cunoşti nici un suflet de om, nimeni nu te cunoaşte, steaua ta n-a început să strălucească încă. Ducaţii pe care fratele tău Manoussi • ii i-a dat nv.-li ajung şi eu ştiu ce mină spartă eş să-i cheltuieşti repede de tot şi după aceea ? Nu ţi-e frică ?

.

— Nu-ţi face griji pentru mine, Meneghakî, ai, răspuns tu ; dacă am puţin e destul, dacă am mult iar tfu-i destul. înţelegi ce vreau să. spun ?

— Nu.

Ai rîs ca un copil. — Nici eu, şi totuşi, aşa stau lucrurile. Dar ai văzut că eram tulburat, m-ai prins de urnă? i-ai spus, ca să mă încurajezi:

— Nu-ţi face griji, Meneghaki, n-o să pier. Am planuri mari în cap şi o mare forţă în mîini. Mă duc în Europa, printre străini, să mă lupt cu cei mai buni pictori, vreau să-mi pun sufletul la încercare : să cîştige, ori să piară. O să vezi, o să vezi. Şi înainte de toate, nu te speria, vreau să mă măsor cu Michelangeîo, Mai demult am văzut o reproducere după Judecata de apoi pe care ă pictat-o la Roma. Nu-mi place.

Ochii tăi, în lumina lunii, scoteau văpăi, glasul îţi era răguşit. Te-ai aplecat, ai luat o piatră de jos şi ai azvîr-lit-o în mare. Parcă voiai să-ţi arăţi forţa lovind valurile cu pietre.

v- De ce te uiţi aşa la mine ? Crezi că am băut prea mult şt m-am îmbătat ? Nu sînt beat, nu-mi place îmbăt. Ei a reînviat trupul, a umplut iar lumea de trupuri, nu-mi trebuie aşa ceva ! O să pictez o altă judecată de apoi. Cu două registre : registrul de jos, morminte care se deschid şi din ele ies viermi mari cît un stat de om, ies nerăbdători, cu capul înălţat, parcă adulmecînd aerul ; registrul de sus, Hristos. Singur de tot. El se apleacă, suflă peste larve şi văzduhul se umple de fluturi. Asta înseamnă învierea : larvele să devină fluturi, nu să se întoarcă pur şi simplu iar pe pămînt, în chip de viermi nemuritori.

Am ridicat capul şi m-am uitat la tine în lumina magică a lunii; văzduhul, în jurul capului tău în flăcări, \ eră plin de fluturi.

Am deschis gura să vorbesc,' această judecată de apoi mi se părea într-adevăr foarte eretică, clar tu încercai tocmai atunci să-mi împărtăşeşti tainele tale, zorile erau aproape şi ne obligau să ne despărţim curînd. Mi se părea că nu-mi mai vorbeai mie, vorbeai de unul singur, şi mergeai înainte;

504

— Pictează duhul sfînt coborînd asupra apostolilor ca nişte porumbei, şi nu le e ruşine ! N-au simţit, oare, niciodată flacăra duhului sfînt ? De. unde au scos pasărea asta nevinovată, bună de mîncat, pe care o iau drept spirit ? Nu, duhul sfînt nu e un porumbel, e un foc, un foc mîncător de oameni înHgîndu-şi ghearele drept în creş tetul sfinţilor, al martirilor, a! marilor luptători, prefă- eîndu-i în cenuşă. Sînt suflete meschine cei care îl iau drept porumbel, ăştia îşi închipuie că îi pot suci gîtul ca sâ-1 mănînce.

Ai început sa rîzi :

— într-o zi, cu voia lui Dumnezeu; o să pictez duhul sfînt deasupra capetelor apostolilor şi atunci o să vezi tu.

Ai tăcut şi.dădeai cu mîna în sus şi în jos de parcă pictai viitorul penticostal, în aer.

—- Nu poţi să prefaci focul în lumină ? l-am întrebat eu, dar am regretat vorbele astea imediat pentru că faţa ta se întunecase.

!— Tu şi mania ta pentru lumină '. mi-ai răspuns 'încruntând din sprîncene şi, după felul în care te uitai la mine, am crezut o clipă că erai mînios. De ce te grăbeşti, asta nu-i treaba ta. Aici sîntem pe pămînt, nu sîntem în nori,.aici e părnîntuî cu trupurile sale făcute din carne, grăsime şi oase, să încercam să le prefacem în flacără '. Sînt puţine cele pe care le .putem preface, pe cele mai multe nu ie putem, dar e destul şi atît. Focul stă adormit chiar şi într-un ciot uscat, într-o frunză, în cea mai strălucitoare mantie de mătase a unui rege, şi aşteaptă să vină omul sâ-1 trezească. Asta e datoria omului. Flacăra care pă-trunde pietrele, oamenii, îngerii — este tot ce aş vrea să pictez. Nu vreau să pictez cenuşa, sînt pictor, nu popă. Clipa pe care aş vrea s-o surprind este aceea în care creaturile ard în flăcări, cu puţin înainte de a se preface în cenuşă. Numai de-aş ajunge la timp. Iată de ce mă grăbesc aşa şi simt că mă înăbuş, aş vrea să ajung înainte de a t'amine numai cenuşa. " • — Taci ! am zis eu, simt că trupul tău e cuprins de flăcări, taci, frate, mi-e frică.

— Nu-ţi fie frică, Meneghaki, focul e Maica Fecioară, din care se naşte fiul nemuritor. Care fiu ? Lumina. Lu-

* 505

mina e purgatoriul, in care ardem noi. E datoria efisului să ia îlaeăra pe care am aprins-o şi s-o prefacă în lumină, să-i dăm voie paradisului-să facă lucrul ăsta.

Şi iar te-ai cufundat în tăcere, dar după o clipă ai spus : — Iată, aş vrea să ţii minte, aşa lucrează omul.'

Unii îmi zic eretic, lasă-i să zică ! Eu am propria mea scriptură şi acolo scrie ceea ce alţii au uitat, ori nu Îndrăznesc s-o spună. O deschid şi citesc în Geneză : Dumnezeu a făcut lumea şi s-'a odihnit ziua a şaptea. Atunci 1-a chemat pe om, ultima dintre creaturile sale, şi i-a spus : „Ăscultă-mâ, fiule, dacă vrei să te binecu- vîntez. Am făcut lumea,, dar, din păcate, n-am termi nat-o ; tu să continui creaţia : aprinde lumea, prefă-o în ioc şi apoi adu-mi-1 mie, o să-1 prefac în lumină."

Aerul proaspăt şi discuţia noastră gravă au început să ne alunge aburii beţiei. Ne-am aşezat pe o stîncă şi priveam marea. La răsărit, cerul începuse a se înălbi; Ia picioarele noastre marea era încă întunecată şi vuia. Mi s-a părut, cînd m-am întors o clipă, Meneghi, că erai învăluit în flăcări.

— Eşti un inchizitor lipsit de îndurare, am zis eu, torturezi şi ucizi trupul ca să salvezi sufletul.

— Tu-îi zici suflet, eu îi zic flacără, mi-ai răspuns. — Iubesc • trupul, mi se pare sacru, şi el vine de la

Dumnezeu. Şi nu te supăra, dacă îţi mai spun ceva : trupul are un strop de suflet, iar sufletul e făcut din pulbere trupească ; trăiesc împreună într-o stare de armonie ca două Jete tinere care sînt, vecine şi prietene. Tu

seşti echilibrul sacru. — Echilibrul înseamnă nemişcare şi nemişcarea în-9 mnă

moarte. — în acest caz viaţa e o neîntreruptă negare. Tu respingi,

de dragul echilibrului, ceea ce se opune disolu Ud. Tu sfărîmi certitudinea şi cauţi incertitudinea.

— Caut certitudinea, îi smulg măştile, dau la o pi straturile de carne, vreau să cred că ceva nemuritor exişi . sub greutatea ei, mi poate fi altfel, iată ce caut, ia ■ vreau să pictez. Toate celelalte : măşti, trupuri; frumv le dau cu plăcere Tîzieniîor şi Tîntorettilor şi să h de bine !

506

J— Vrei să-1 depăşeşti pe Tizian şi pe Tintoretto ? Nu uita vorba

cîntecului cretan : ,.Dacâ îţi faci cuibul prea se rupe craca de sub el". Ai dat din cap :

— Nu, nu vreau să depăşesc pe nimeni, sini singur. sînt un izolat.

-— Eşti extraordinar de mîndru, Meneghi, ca Lucâfet — Nu, sînt extraordinar de singur.

— Ai grijă, dragul meu prieten, Dumnezeu pedepseşte ;anţa şi izolarea.

Fără să-mi răspunzi ai aruncat o ultimă privire s Hiarea care vuia şi ţi-ai plimbat privirea îndelung oraşul adormit ; cocoşii au cîntat întîia oară. Te-ai ridicat ; , — Să plecăm, ai zis tu, se face ziuă. „ M-ai prins de mijloc şi am pornit iar. Mormăiai ceva,. tot deschideai şi închideai guta, se vede că voiai să-trti spui ceva, dar ezitai. Pînă la urmă nu te-ai mai putut ini :

— Ceea ce vreau să-ţi spun e foarte grav, Meneghaki, iai'iă-mă, pune-o pe seama vinului.

Am izbucnit în rîs :

— Dacă eşti beat, e foarte nimerit să spui ceea ce te sfieşti să zici cînd eşti treaz. Vinul malevizian vorbeşte, nu tu... Ei bine ?

Glasul tău răsuna grav şi. amar în lumina zorilor :

— într-o noapte l-am întrebat pe Dumnezeu : „Doamne, cînd ai să-1 ierţi pe Lucifer ?" şi Dumnezeu a uns : „Cînd şi el are să mă ierte pe "mine". înţeleg;, ui meu prieten ? Dacă vei fi întrebat, într-o zi l mai apropiat colaborator al lui Dumnezeu, pe spui : Lucifer. Dacă vei fi întrebat care e cea mai adîn ită dintre făpturile lui Dumnezeu, poţi să spui : Lucifer. în cele din urmă, dacă vei fi întrebat cine e fiert risipitor pe care tatăl îl aşteaptă cu braţele dese tăind pentru el viţelul cel gras, poţi să spui : Luciîe îţi voi împărtăşi cele mai ascunse taine pentr; ică eu nu voi fi în stare să împlinesc tot ce mi-am pu.. nd, să ştii că.tu va trebui să continui lupta. Continuii

'

fără frică şi fără să uiţi vreodată sălbatica porunca din Creta : „Dăruieşte-ţi tinereţea fără nici o lacrimă".

Iată ce înseamnă să fii bărbat, să fii cu adevărat viteaz, iată ce înseamnă curajul şi dorinţa flăcării sfinte. îmi dai cuvîntul tău ? Poţi să faci asta ? Nu ţi-a pierit curajul ? Nu te uita în urma ta, nu te gîndi la traiul tihnit, nici la îmbrăţişarea femeii, nici la glorie. De ce taci ?

— Porunca pe care mi-o dai e prea grea, Meneghi. N-ar putea să fie mai puţin amară datoria omului ?

— Ba da, dar nu pentru mine şi pentru tine. Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi. Prima : „Doamne, sîn.t un arc-în mîinile tale, întmde-măr căci altfel voi putrezi". A doua : „Nu mă întinde prea tare, că mă voi rupe". A treia : „întinde-mă cît poţi de tare, şi dacă.mă voi rupe, cu-atît mai ră'u î"

Alege, deci ! M-am trezit. Clopotele de la biserica Santo Tome, din

vecinătate chemau la slujba de dimineaţă, începea o nouă zi ; se auzeau strigăte de pe stradă, tocurile femeilor răsunau pe pavajul de piatră, un cocoşel cînta răguşit într-o curte : Toledo se trezea. Visul îmi atîrna încă de gene, auzeam încă ultimul tău cuvînt lipsit de îndurare care m-a înfricoşat şi m-a trezit din somn :

„Alege !" Părinte iubit, cît timp s-a scurs, o clipă, ori trei secole, din

noaptea în care am dormit la Toledo şi tu ai simţit că lingă tine a.sosit cineva din Creta, te-ai sculat din mor-mînt, te-ai prefăcut în vis şi m-ai găsit ? înconjurat' de iubire, cine poate face deosebirea între o fulgerare de o clipă şi eternitate ? O viaţă a trecut de atunci, părul negru a albit, tâmplele s-au adîncit, ochii s-au stins. N-am putut afla în ale cui mîini, ale lui Dumnezeu ori ale diavolului s-a rupt arcul. Dar m-am bucurat să simt o forţă, mult mai mare şi mai pură decît a mea care îmi potrivea mereu săgeata şi trăgea. Orice bucată de lemn e din adevărata cruce pentru că din orice bucată de lemn se poate face o cruce ; la fel, toate trupurile sînt sfinte pentru că din fiecare trup se poate face un arc. Toată viaţa am fost un arc în mîini nesăţioase, nemiloase. De cîte ori aceste mîini nevăzute au întins arcul pînă cînd 1-em auzit pîrîind, gata să plesnească ! ,-,Să se rupă !", strigam eu de

508

fiecare data. Tu mi-ai poruncit să aleg, părinte, şi eu ara ales. Am ales. Acum amurgul îşi aruncă pîcla peste dealuri,

umbrele s-au lungit, văzduhul e înţesat de morţi. Lupta a încetat, Am învins, ori. am fost învins ? Ştiu doar că sînt plin de răni, dar mă ţin încă pe picioare.

Sînt plin de răni şi toate în piept. Am făcut tot ce am putut, străbune, mai mult decît m-au ţinut puterile, aşa cum mi-ai poruncit, nu te-am făcut de ruşine. Acum, cînd lupta s-a sfîrşit, vin să mă aşez lîngă tine, să mă fac ţărînă alături de tine şi să aşteptăm judecata semenilor împreună.

îţi sărut mina, străbune. Iţi sărut umărul drept, îţi sărut umărul stîng.

Primeşte salutul meu, străbune !

CUPRINS

CUVINT ÎNAINTE (âarieHovăceanu)- .';.:':

CUM A FOST SCRIS Raport către El Greco (E leni N. Ka-

z a n t z s k i ) ............................................................................... INTRODUCEREA AUTORULUI ..:».... RAPORT CĂTRE EL GRECO .:;.:... STRĂMOŞII .................................... .::;... TATA . . . : . : : : : : ; ; . . . MAMA . . .- : : : : :

:

:

: • • • •

FIUL ~. ~. " e l " ' î ■ * l . ", ŞCOALA PRIMARA . ::::::-::;. MOARTEA BUNICULUI ::::::::.. CRETA ÎN LUPTA CU TURCII X L ::",'. I '. LEGENDELE SACRE DORUL DE ZBOR MASACRUL . . : NAXOS . . ; ; LIBERTATEA' ,' . ADOLESCENŢA DIPICILĂ : : : : : : : IRLANDEZA .............................. : : '. ', ', î l ATENA . . . ; : , . : ; ; : : : ÎNTOARCEREA IN CRETA. KNOSSOS ! J *, ". CĂLĂTORIE^ PRIN GRECIA . . 'I ". ', '. ITALIA . • ............................... ;::-:;: PRIETENUL MEU, POETUL. MUNTELE ATHOS

IERUSALIM * DEŞERŢI SINAÎ CRETA . ' PARIS HE V1ENA MEA

BERE: t. \ . RUSIA . .

53

<■-■

88

105 Oi 3 21

139 -A 15

3

167 189

201 248

268

306

318

341

358

394

510

ÎN CA.UCAZ ■ . . . : ■ ; ; . : : . - ; : : j :;' 4sa

ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR .::*,;:, 4:;4

............................................................. :;;;:. 444

1ERMENUL ODYSSEEÎ A PRINS SÂ RODEASCĂ

tN MINE ....................................................................... î . 458

[REA CREŢ ANA . I l : l î ". I l l . i:!0

. EL GRECO . , ; ; ; ; : : ';;■::. 49s

\ Lector : MIHAELA C1UNCAN tehnoredactor : ELENA DINULESCU

Bun de tipar : 20.XI.198

Coli de tipar : 32

Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii" Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti

REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA

bşî

Date post:	03-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	markimark800
View:	371 times
Download:	30 times

Nikos Kazantzakis - Raport Catre El Greco

Documents