+ All Categories
Home > Documents > Niculae Baticu Amintirile Unui Alpinist

Niculae Baticu Amintirile Unui Alpinist

Date post: 02-Aug-2015
Category:
Upload: jurflorin403498152
View: 277 times
Download: 27 times
Share this document with a friend
of 40 /40
ALTE DOCUMENTE Vol.20 Disparitia confidentului POVESTEA LUI LOBO sI A LUI FOFO, FECIORII ZMEULUI ZMEELOR Ciuma - Albert Camus O SANSA FORMIDABILA ISTORICUL UNEI FAMILII OARECARE ANI DE STUDIU INCHISOAREA MILITARA TORGAU SPITALUL SF Username / Parola inexistente email ●●●●●● Login Am uitat parola x Creaza cont nou Home Exploreaza Upload Administratie Arta cultura Biologie Casa gradina Diverse Economie Geografie Gradinita Istorie Jurnalism Limba Literatura romana Carti Fabule ghicitori Gramatica Poezii Management Medicina Personalitati Profesor scoala Sociologie Stiinta Tehnica mecanica Timp liber NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST Carti Coperta: VERONICA ELISABETA DUMITRACHE Fotografii din albumul autorului Imaginea de pe coperta: Strunga Galbenelelor de pe valea cu acelasi nume din Bucegi Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI EDITURA SPORT – TURISM BUCUREsTI, 1981 NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST „Alpinismul este o forma de viata, o filozofie de viata". Reinhold Messner „În alpinism, ca si în oricare alt sport, nu exista minuni. Talentul, experienta, tehnica si antrenamentul constituie cele mai valoroase chei ale succesului". Lionel Terray PREFAŢĂ Marturisesc ca, înainte de a scrie aceasta prefata, am citit cu mult interes si multa placere textul acestor Amintiri. Sînt convins ca si generatiile mai noi de alpinisti din tara noastra vor manifesta acelasi interes si vor simti aceeasi placere la lectura cartii care apare acum. În general, amintirile pe care le evoca cineva prezinta în primul rînd interes istoric si acest interes este cu atît mai mare, cu cît autorul lor a avut o participare mai activa la evenimentele pe care le evoca. Amintirile lui Baticu se refera la o perioada în care alpinismul românesc a facut progrese uriase, ajungînd la nivelul alpinismului din tarile cu veche traditie în acest domeniu. La realizarea acestor progrese autorul acestor amintiri a adus o contributie hotarîtoare; de aceea ele prezinta atîta interes. Evident, procesul de modernizare a durat un numar de ani si el continua sa se desfasoare si astazi. Dar, daca mi s-ar cere sa fixez o data de nastere fazei noi în care a intrat alpinismul românesc, as alege data de 20 octombrie 1935, cînd N. Baticu, însotit de Dan Popescu si Ion Trandafir, au escaladat pentru prima oara peretele Galbenelelor. Este impresionant modul simplu, fara emfaza, în care Baticu povesteste aceasta realizare remercabila pentru vremea respectiva. Dar Amintirile lui Baticu nu prezinta numai interes istoric. Sa-mi fie îngaduit sa evoc si eu aici amintiri din vremea tineretii îndepartate, cînd ascultam cu nesat, împreuna cu fratele meu, fie pe inginerul Nestor Urechia, fie pe tipograful Vasile Teodorescu, fie pe vînatorii de capre Niculae Butmaloi sau Niculae Gelepeanu, cum îsi depanau amintirile. Din povestirile lor capatam nu numai date de interes istoric privind modul cum se mergea la munte la începutul secolului nostru, ci si informatii pretioase privind locuri care ne erau necunoscute; am folosit din plin aceste informatii pentru propria noastra activitate turistica. La fel, din lectura Amintirilor lui Baticu se pot extrage informatii foarte precise cu privire la anumite trasee în munti. Este drept ca astazi exista carti în care sînt descrise multe trasee, dar nu o data, citind astfel de descrieri, am avut impresia ca autorul nu cunoaste traseul decît din auzite. Mai mult decît atît, autorul Amintirilor detine informatii cu privire la tehnica moderna a alpinismului. Ar fi de dorit sa avem si în româneste, asa cum exista si în alte limbi, un manual de tehnica alpina. Cine altul decît Baticu este mai calificat sa scrie un astfel de manual ? El a învatat aceasta tehnica în Italia si în Austria în anii 1937 si 1938. Este drept ca un astfel de manual nu înlocueste învatamîntul practic, asa cum a fost el predat de catre Baticu în scolile din Bucegi si Piatra Craiului în anii 1938 si 1939. Aceste scoli, initiate, organizate si conduse de Baticu, au avut un rol deosebit de important în evolutia alpinismului românesc catre faza lui moderna. În fine, Amintirile lui Baticu mai au si un alt aspect, care mi se pare a fi cel mai pretios: din ele se desprinde o anumita atitudine, sa-i zic morala, fata de munte si fata de mersul la munte, indiferent de gradul de dificultate a traseului parcurs. Muntele trebuie iubit si respectat; trebuie iubit ca cel mai statornic prieten si trebuie respectat, fiindca poate deveni un dusman de temut, înca în Cuvîntul autorului, Baticu scrie: cartea este „o suita de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele...". În alta parte scrie: „...tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cu gînd sa ajung «vedeta», sa ma afirm în fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile întîlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste «catarare». Aceasta este atitudinea pe care ar trebui sa o aiba oricine merge la munte...". Mai departe, citim urmatoarea fraza: „Azi continuu sa merg, mai încet si mai jos, pe la poalele lor (ale muntilor) cu aceeasi dragoste ca în trecut". În afara de un pic de melancolie, senina dealtfel, pe care mi-a provocat-o citirea acestei fraze, ea mi-a amintit si de un pasaj pe care l-am întîlnit în cartea alpinistului italian Guido Rey despre muntele Cervin (sau Matterhorn, cum i se spune de locuitorii din versantul elvetian). El povesteste cum, poposind cîndva împreuna cu cîtiva colegi pe o poteca de la poalele Corvinului, a vazut în departare un drumet singuratic, cu parul carunt, care mergea încet pe poteca si se oprea din cînd în cînd pentru a-si îndrepta privirea catre falnica piramida a muntelui. Cînd drumetul s-a apropiat la o oarecare distanta de grupul care poposea, unul dintre membrii grupului l-a recunoscut si a soptit celorlalti: „este Whymper !" Cînd drumetul a trecut pe lînga grup, toti s-au ridicat în picioare si au salutat cu adînc respect pe cel care pusese primul piciorul pe vîrful Cervinului. As dori ca si alpinistii nostri din generatia mai tînara, cînd întîlnesc un drumet singuratic, care se plimba pe la poalele muntilor si îsi îndreapta adesea privirile spre culmile pe care cîndva s-a catarat, sa salute cu tot respectul ce i se cuvine pe cel care a facut atîta pentru propasirea alpinismului românesc, pe alpinistul Nicolae Baticu. serban Ţiteica CUVÎNTUL AUTORULUI Asa cum lasa titlul însusi sa se înteleaga, Amintirile unui alpinist este o carte de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele, a visat, înca din tinerete, sa-i cunoasca tainele. Asemenea pasiune, asemenea vis au devenit apoi o obsesie; o obsesie pentru frumusetea peisajului montan, în general, dar, mai cu seama, pentru riscul oferit de goliciunea stîncilor, pe care numai îndraznetii le pot iubi, în perseverenta lor de a „cuceri inutilul". Cartea este, în primul rînd, o marturisire despre aceasta pasiune, alpinismul, cataratura pe stîncile dure ale Carpatilor nostri, ale Dolomitilor italieni si ale masivului Wilder Kaiser din Austria. În paginile ei se povestec întîmplari reale petrecute pe munte în decursul cîtorva decenii, cînd semnatarul rîndurilor de mai jos s-a straduit, alaturi de altii, sa determine o opinie, o atitudine într-o vreme de pionierat în tara noastra. Cititorii vor afla, între altele, despre cîtiva din cei mai buni alpinisti ai nostri, despre modul de organizare si succesele Clubului alpin român, dar si despre dificultatile începutului, despre erorile si accidentele dintr-un timp al cautarilor. Vor afla, totodata, si vor aprecia ei singuri care a fost rolul autorului în efortul colectiv de învatare si aplicare a cuceririlor tehnicii moderne de cataratura în Carpatii românesti. Evocarile mele le doresc obiective, capabile sa prezinte adevarul despre framîntarile, aspiratiile si realizarile concrete ale confratilor mei, alpinistii, într-o epoca în care tineretea ma ajuta sa fiu eu însumi în „plutonul fruntas". Citindu-mi amintirile, turistii, alpinistii, toti marii îndragostiti de muntii nostri, de istoria cuceririi lor, se vor convinge, sînt sigur, ca în prea putinele carti Hotel Anna Targu Jiu Only the best for our guests Quality and comfort www.hotelanna.ro Hotel Class Ploiesti Organizam mese festive. Hotel Class Ploiesti www.hotelclass.eu regim hotelier cluj de la 89 lei/zi, zona centrala apartamente in constructii noi www.regim-hoteliercluj.ro Romania Live Meteo Live webcams Harta Romania Televiziuni Ziare online romanialivewebcam.blogspot.com accommodation bucharest cazare ieftina conditii 3 stele oferte speciale in weekend www.booking-hotel-bucharest.com Urlaub2010 schon gebucht? Jetzt schnell buchen sonst sind die besten Hotels ausgebucht! www.Ab-in-den-Urlaub.de/ab-99-Euro NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-... 1 von 40 29.01.2011 01:12
Transcript

ALTE DOCUMENTEVol.20

Disparitia confidentului

POVESTEA LUI LOBO sI A LUI FOFO, FECIORIIZMEULUI ZMEELOR

Ciuma - Albert Camus

O SANSA FORMIDABILA

ISTORICUL UNEI FAMILII OARECARE

ANI DE STUDIU

INCHISOAREA MILITARA TORGAU

SPITALUL SF

Username / Parola inexistente

email ●●●●●●

Login Am uitat parola x Creaza cont nou

Home Exploreaza Upload

Administratie

Arta cultura

Biologie

Casa gradina

Diverse

Economie

Geografie

Gradinita

Istorie

Jurnalism

Limba

Literatura romana

Carti

Fabule ghicitori

Gramatica

Poezii

Management

Medicina

Personalitati

Profesor scoala

Sociologie

Stiinta

Tehnica mecanica

Timp liber

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINISTCarti

Coperta: VERONICA ELISABETA DUMITRACHE Fotografii din albumul autorului

Imaginea de pe coperta: Strunga Galbenelelor de pe valea cu acelasi nume din Bucegi

Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI

EDITURA SPORT – TURISM BUCUREsTI, 1981

NICULAE BATICU

AMINTIRILE UNUI ALPINIST„Alpinismul este o forma de viata, o filozofie de

viata".

Reinhold Messner

„În alpinism, ca si în oricare alt sport, nu existaminuni. Talentul, experienta, tehnica si antrenamentulconstituie cele mai valoroase chei ale succesului".

Lionel Terray

PREFAŢĂ

Marturisesc ca, înainte de a scrie aceasta prefata, am citit cu mult interes si multaplacere textul acestor Amintiri. Sînt convins ca si generatiile mai noi de alpinisti din tara noastra vormanifesta acelasi interes si vor simti aceeasi placere la lectura cartii care apare acum.

În general, amintirile pe care le evoca cineva prezinta în primul rînd interes istoric si acestinteres este cu atît mai mare, cu cît autorul lor a avut o participare mai activa la evenimentele pecare le evoca. Amintirile lui Baticu se refera la o perioada în care alpinismul românesc a facutprogrese uriase, ajungînd la nivelul alpinismului din tarile cu veche traditie în acest domeniu. Larealizarea acestor progrese autorul acestor amintiri a adus o contributie hotarîtoare; de aceea eleprezinta atîta interes. Evident, procesul de modernizare a durat un numar de ani si el continua sase desfasoare si astazi. Dar, daca mi s-ar cere sa fixez o data de nastere fazei noi în care a intratalpinismul românesc, as alege data de 20 octombrie 1935, cînd N. Baticu, însotit de Dan Popescusi Ion Trandafir, au escaladat pentru prima oara peretele Galbenelelor. Este impresionant modul simplu, fara emfaza, în care Baticu povesteste aceasta realizareremercabila pentru vremea respectiva.

Dar Amintirile lui Baticu nu prezinta numai interes istoric. Sa-mi fie îngaduit sa evoc si eu aici amintiri din vremea tineretii îndepartate, cînd ascultam cunesat, împreuna cu fratele meu, fie pe inginerul Nestor Urechia, fie pe tipograful Vasile Teodorescu, fie pe vînatorii de capre Niculae Butmaloi sau NiculaeGelepeanu, cum îsi depanau amintirile. Din povestirile lor capatam nu numai date de interes istoric privind modul cum se mergea la munte la începutul secoluluinostru, ci si informatii pretioase privind locuri care ne erau necunoscute; am folosit din plin aceste informatii pentru propria noastra activitate turistica. La fel, dinlectura Amintirilor lui Baticu se pot extrage informatii foarte precise cu privire la anumite trasee în munti. Este drept ca astazi exista carti în care sînt descrise multetrasee, dar nu o data, citind astfel de descrieri, am avut impresia ca autorul nu cunoaste traseul decît din auzite.

Mai mult decît atît, autorul Amintirilor detine informatii cu privire la tehnica moderna a alpinismului. Ar fi de dorit sa avem si în româneste, asa cum existasi în alte limbi, un manual de tehnica alpina. Cine altul decît Baticu este mai calificat sa scrie un astfel de manual ? El a învatat aceasta tehnica în Italia si înAustria în anii 1937 si 1938. Este drept ca un astfel de manual nu înlocueste învatamîntul practic, asa cum a fost el predat de catre Baticu în scolile din Bucegi siPiatra Craiului în anii 1938 si 1939. Aceste scoli, initiate, organizate si conduse de Baticu, au avut un rol deosebit de important în evolutia alpinismului românesccatre faza lui moderna.

În fine, Amintirile lui Baticu mai au si un alt aspect, care mi se pare a fi cel mai pretios: din ele se desprinde o anumita atitudine, sa-i zic morala, fata demunte si fata de mersul la munte, indiferent de gradul de dificultate a traseului parcurs. Muntele trebuie iubit si respectat; trebuie iubit ca cel mai statornic prietensi trebuie respectat, fiindca poate deveni un dusman de temut, înca în Cuvîntul autorului, Baticu scrie: cartea este „o suita de evocari ale unui om care, chiar dacanu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele...". În alta parte scrie: „...tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cu gînd sa ajung«vedeta», sa ma afirm în fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile întîlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste «catarare». Aceasta este atitudineape care ar trebui sa o aiba oricine merge la munte...". Mai departe, citim urmatoarea fraza: „Azi continuu sa merg, mai încet si mai jos, pe la poalele lor (alemuntilor) cu aceeasi dragoste ca în trecut". În afara de un pic de melancolie, senina dealtfel, pe care mi-a provocat-o citirea acestei fraze, ea mi-a amintit si de unpasaj pe care l-am întîlnit în cartea alpinistului italian Guido Rey despre muntele Cervin (sau Matterhorn, cum i se spune de locuitorii din versantul elvetian). Elpovesteste cum, poposind cîndva împreuna cu cîtiva colegi pe o poteca de la poalele Corvinului, a vazut în departare un drumet singuratic, cu parul carunt, caremergea încet pe poteca si se oprea din cînd în cînd pentru a-si îndrepta privirea catre falnica piramida a muntelui. Cînd drumetul s-a apropiat la o oarecare distantade grupul care poposea, unul dintre membrii grupului l-a recunoscut si a soptit celorlalti: „este Whymper !" Cînd drumetul a trecut pe lînga grup, toti s-au ridicat înpicioare si au salutat cu adînc respect pe cel care pusese primul piciorul pe vîrful Cervinului. As dori ca si alpinistii nostri din generatia mai tînara, cînd întîlnesc undrumet singuratic, care se plimba pe la poalele muntilor si îsi îndreapta adesea privirile spre culmile pe care cîndva s-a catarat, sa salute cu tot respectul ce i secuvine pe cel care a facut atîta pentru propasirea alpinismului românesc, pe alpinistul Nicolae Baticu.

serban Ţiteica

CUVÎNTUL AUTORULUI

Asa cum lasa titlul însusi sa se înteleaga, Amintirile unui alpinist este o carte de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi lamunte, a iubit cu pasiune muntele, a visat, înca din tinerete, sa-i cunoasca tainele. Asemenea pasiune, asemenea vis au devenit apoi o obsesie; o obsesie pentrufrumusetea peisajului montan, în general, dar, mai cu seama, pentru riscul oferit de goliciunea stîncilor, pe care numai îndraznetii le pot iubi, în perseverenta lor de a„cuceri inutilul".

Cartea este, în primul rînd, o marturisire despre aceasta pasiune, alpinismul, cataratura pe stîncile dure ale Carpatilor nostri, ale Dolomitilor italieni si alemasivului Wilder Kaiser din Austria. În paginile ei se povestec întîmplari reale petrecute pe munte în decursul cîtorva decenii, cînd semnatarul rîndurilor de mai jos s-astraduit, alaturi de altii, sa determine o opinie, o atitudine într-o vreme de pionierat în tara noastra.

Cititorii vor afla, între altele, despre cîtiva din cei mai buni alpinisti ai nostri, despre modul de organizare si succesele Clubului alpin român, dar si despredificultatile începutului, despre erorile si accidentele dintr-un timp al cautarilor. Vor afla, totodata, si vor aprecia ei singuri care a fost rolul autorului în efortul colectiv deînvatare si aplicare a cuceririlor tehnicii moderne de cataratura în Carpatii românesti.

Evocarile mele le doresc obiective, capabile sa prezinte adevarul despre framîntarile, aspiratiile si realizarile concrete ale confratilor mei, alpinistii, într-oepoca în care tineretea ma ajuta sa fiu eu însumi în „plutonul fruntas".

Citindu-mi amintirile, turistii, alpinistii, toti marii îndragostiti de muntii nostri, de istoria cuceririi lor, se vor convinge, sînt sigur, ca în prea putinele carti

Hotel Anna Targu Jiu Only the best for our guests Quality and comfort www.hotelanna.ro

Hotel Class Ploiesti Organizam mese festive. Hotel Class Ploiesti www.hotelclass.eu

regim hotelier cluj de la 89 lei/zi, zona centrala apartamente in constructii noi www.regim-hoteliercluj.ro

Romania LiveMeteo Live webcams Harta RomaniaTeleviziuni Ziare onlineromanialivewebcam.blogspot.com

accommodation bucharestcazare ieftina conditii 3 stele ofertespeciale in weekendwww.booking-hotel-bucharest.com

Urlaub2010 schon gebucht?Jetzt schnell buchen sonst sind diebesten Hotels ausgebucht!www.Ab-in-den-Urlaub.de/ab-99-Euro

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

1 von 40 29.01.2011 01:12

www.cablecom.ch

Unbeschwert im Internetsurfen mit cablecom!

Mehr Informationen »

www.vistaprint.ch

Jetzt 250 Visitenkartenplus Etui GRATIS!

Mehr Informationen »

www.mcshave.ch

Gillette Rasierklingen biszu 40% Discount!

Mehr Informationen »

aparute pîna acum nu s-a spus înca totul. Au fost aproape date uitarii — cu mici exceptii (volumele 80 de trasee turistice în Muntii Bucegi de Alexandru Beldie,Bucuresti 1968, Trasee alpine în Carpati de Walter Kargel, Bucuresti 1976, si Calatorie prin vreme de Valentin Borda, Bucuresti 1979, ca sa nu mai vorbim de cele cutotul date uitarii înca de acum 70 de ani: Din plaiul Pelesului de Ion G. Babes, Bucuresti 1893, Sinaia si împrejurimile de Al. G. Galesescu, Bucuresti 1903, sau cele alearhimandritului Nifon) — momentele initiale, istorice, ale cuceririi muntilor României sau alte realizari prestigioase ale românilor, cum sînt urcusul pe Monch, în 1855, alDorei d'Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica) ori cel din 2 octombrie 1877, pe Mont Blanc, al lui Radu Porumbarii. Iata de ce îmi place sa cred ca paginile deacum aduc un plus de informatie, ca, dincolo de evocarile privind implicarea nemijlocita a autorului în evolutia alpinismului în Carpati, ele fac loc reamintirii unorsecvente intrate în umbra, unor nume de precursori care vor trebui sa figureze în „galeria de aur" a deschizatorilor de drumuri.

Alpinismul, urcusul pe vai prapastioase, cataratura pe stîncile golase, escaladele temerare în conditii de iarna aspra, cu zapada abundenta si gheata, au întara noastra traditii destul de glorioase. A sosit vremea sa le facem publice, în toata lumina lor adevarata. Tot asa cum a sosit momentul elaborarii istoriei turismului sialpinismului din România. Cîteva secvente ale acestei istorii vor putea fi închegate, îmi place sa cred, si pe baza evocarilor din modesta mea carte. As fi bucuros dacacredinta mea de acum si-ar gasi ecou în inimile cititorilor îndemnîndu-i, macar pe cîtiva dintre ei, sa porneasca pe drumul greu dar si frumos al cercetarii, al scoateriidin anonimat a faptelor si evenimentelor de rezonanta din istoria alpinismului nostru. Ele s-ar adauga, ca o contributie a trecutului, Ia sirul de întîmplari, fapte sievenimente ale ultimilor decenii, atît de bogate si în domeniul caruia i se circumscriu amintirile mele.

NICULAE BATICU

CU PRIETENII ÎN MICILE EXCURSII

29 iunie 1929 a fost ziua cînd am facut primul drum pe munte. Pîna la aceasta data efectuasem cu scoala, cînd aveam 14—15 ani, doua excursii: una laCalugareni—Oltenita—Turtucaia si a doua la Tîrgoviste—Pitesti—Curtea de Arges. Am calatorit o parte din drum cu trenul, o parte cu furgoane militare si am ramas cuamintiri, îmi aduc aminte, între altele, ca asa cum stam rezemati de partile laterale sau de fundul furgonului, furati de frumusetea privelistii, noi, copiii, nu am observatca anumite proeminente de pe locurile pe care ne rezemam ne rodeau pantalonii. Aceasta s-a vazut abia acasa, bineînteles, nu de noi, ci de parinti... Mai retin ca, dela Curtea de Arges, profesorul ne-a aratat, spre miazanoapte, în departare, la orizont, niste pete mari, albe, parca atîrnate de cer, spunîndu-ne ca sînt MuntiiFagarasului acoperiti de zapada. Despre munte nu stiam decît ca „este o ridicatura de pamînt", cum ni se spusese la scoala, încît, atunci, n-am înteles cum putea fi elacoperit de zapada, de vreme ce acolo, pe locul unde ne aflam noi, nu era zapada, ci soare si iarba înverzita ! Cînd m-am facut mai mare, de 17 ani, si cînddobîndisem oarecare independenta, împreuna cu diferiti prieteni, colegi de scoala sau de serviciu, mergeam în excursii în jurul capitalei, la paduri sau la manastiri, pela Pantelimon, Cernica, Pasarea, Branesti, Veresti, Comana, Gradistea, Ciorogîrla si în alte parti. Ca bucurestean, nascut în strada Orzari si locuind pîna la vîrsta detreizeci de ani în acelasi cartier, vizitam des padurile Pantelimon, Cernica, Pasarea si Branesti, fiindca erau mai aproape de mine. Mergeam pe jos, cu bicicleta sau,arar, cu trenul, la clasa a IV-a, caci exista la tren si clasa a IV-a, formata din vagoane de marfa acoperite, cu banci în interior. Pretul, de persoana, era pe jumatatedecît la clasa a III-a. Faceam aceste excursii pe jos, în majoritatea cazurilor, parcurgînd uneori chiar si 70 kilometri, pîna la Fundulea si Bel-ciugatele, dus-întors înaceeasi zi. Îmi placea sa privesc frumusetile peisajului, sa simt aerul proaspat al diminetilor si roua cîmpului, sa ma bucur de primele raze ale soarelui sau de linisteaînserarilor. Cu trenul mergeam la Veresti, Comana sau Gradistea. Pentru aceste excursii îmi procurasem si un oarecare echipament: bocanci, pantaloni „ofiteresti",jambiere, pulover, sapca si altele. Hrana, cîteodata, mi-o luam de acasa. De cele mai multe ori, însa, cumparam de-ale mîncarii de prin locurile prin care ma purtaupasii de flacaiandru. Plecam cu prietenii, dimineata în zori, duminica sau în zile de sarbatoare, din bariera Vergului, azi Piata Muncii, unde aveam cu totii punctul deîntîlnire. Atunci, pe soseaua Mihai Bravul, în zona barierei Vergului, nu existau case decît pe partea dreapta, adica înspre oras. Locului i se spunea „bariera" fiindcase gaseau acolo o ghereta, o cismea si o Cîrciuma, a lui Nita Georgescu. Carele taranesti, din judet sau din alte parti, daca veneau în Bucuresti prin aceasta bariera,opreau la ghereta si stapînii lor plateau o taxa de intrare, apoi adapau caii la cismea si se opreau la circiuma, sa se cinsteasca ori chiar sa încheie „tîrgul", daca li seiveau cumparatori în cale. Asemenea „bariere" functionau la toate intrarile în Bucuresti, ca si în alte orase ale tarii. Obiceiul era vechi si se pastrase pîna tîrziu. Dinbariera Vergului pornea, catre rasarit, soseaua Vergului, azi bulevardul Muncii. „soseaua" se gasea în stare deplorabila, cu hîrtoape, nu avea trotuare, iar cînd plouaapareau îndata baltoacele mari si înspaimîntatoare. Pe stînga soselei, cum ieseai din Bucuresti, se afla o plantatie cu duzi, frumos amenajata, cu alei drepte, saditapentru azilul „Vatra luminoasa", unde cineva a avut ideea sa faca si o crescatorie de viermi de matase. Mai departe, tot pe partea stînga, se vedea o casa cu etaj,darapanata, o vie „americana" si o groapa de unde se scotea nisip pentru constructii. Pe dreapta soselei, nici o cladire, nici o gospodarie mai acatarii; o singura ulitadoar ducea prin praf ori prin noroaie, în functie de anotimp, la cîteva cocioabe, într-o suburbie numita „Catelu". Mergînd mai departe pe sosea, întîlneai un loc undepamîntul, dupa ploaie, cînd începea sa se usuce, avea o culoare albicioasa. Era, probabil, rezultatul prafului de ciment de la Fabrica Titan, din apropiere, praf care sedepunea peste tot. Locul respectiv se numea Balta Alba, deoarece, cînd ploua, aici aparea o balta mare. Astazi, numele Balta Alba a fost împrumutat de noul cartier ces-a construit în zona aceea, un cartier cu blocuri moderne, dar parca înghesuite, un oras în marele oras, totusi frumos. În continuare, pe soseaua Vergului, puteau fivazute Fabrica de caramizi Rosca si Fabrica de ciment Titan, iar mai încolo trecea linia ferata Bucuresti Obor— Oltenita. Azi, din soseaua Vergului a mai ramas, caamintire, o bucata aflata în partea terminala.

Mai tîrziu, în bariera Vergului, pe stînga soselei Mihai Bravul si pe stînga soselei Vergului, s-a ridicat un nou cartier, al împroprietaritilor de razboi, numitParcul Calarasi. În continuarea parcului s-au construit „Asezamintele Sfînta Elena", spital care a functionat sub conducerea doctorului Gomoiu. Duminicadupa-amiaza, la Asezaminte se tineau sezatori culturale pentru populatia din cartier, îmi amintesc ca noi, „tineretul", am înfiintat un cerc cultural numit „Vergul", încadrul caruia dadeam spectacole ce aveau loc în sala de box, din strada Claudiu, a maestrului Jean Constantinescu. Noi eram „artistii" si tot noi suportam cheltuielilepentru „scena" ! Dupa o iarna de activitate culturala, în primavara, cînd vremea a redevenit frumoasa si nimeni nu mai venea la spectacole, am înfiintat clubul de fotbal„Vergul", care a functionat multi ani. Pusesem ochii pe groapa de nisip, care mai apoi a ajuns groapa de gunoi, vroind sa facem din ea un stadion asemanator cu„Velodromul" din soseaua stefan cel Mare, azi „Dinamo". Consideram ca „malurile" gropii formau tribune naturale, necesitînd doar putina amenajare. Din pacate,demersurile noastre pe la sectorului II Negru n-au gasit nici un ecou, asa ca n-am avut de ales, decît sa jucam fotbal pe unde apucam. Tot în bariera, unul din fecioriicîrciumarului Nita Georgescu, pe nume Mitica Georgescu, a deschis renumitul depozit de vinuri „Valea mieilor". Pe dreapta soselei Vergului, Juliu Meinl, prinreprezentanta sa din România, deschisese un magazin cu produse de cafea si un depozit. La capatul ei, soseaua Vergului se întîlnea cu soseaua Pantelimon, careîncepea din Obor si continua pîna în comuna Pantelimon. Comuna Pantelimon, suburbie a Bucurestilor, avea un spital de boli pulmonare, cîrciumi si o biserica, undeslujea „popa Metru". I se spunea asa fiindca era foarte mic de statura. Asezarea avea case scunde. Locuitorii ei se ocupau cu agricultura si cu îngrijirea vitelor delapte. Cîstigau bine de pe urma vînzarii laptelui proaspat. Pentru a se crea conditii de aer necesare bolnavilor pulmonari din Pantelimon, pe locul din spatele spitaluluiau fost plantati brazi, realizîndu-se, practic, un parc cu alei frumoase. Parcul acesta, cu timpul, a capatat numele de Padurea sau Parcul Pantelimon, într-o vreme, înmijlocul brazilor, s-a înaltat chiar un restaurant, avînd ca proprietar pe un macedonean, Atanasiu, Pe sub arborii din Padurea Pantelimon crestea iarba, care îi îmbiape bucurestenii din apropiere sa vina — duminicile sau în zile de sarbatoare — sa petreaca aici ceasuri întregi, „la padure". La sarbatori mai mari veneau „mahalagii"(asa erau numiti locuitorii din marginea Bucurestiului) în camioane încarcate „ochi". Veneau în ele familii întregi, cu mic, cu mare, si aduceau fripturi, cozonaci,damigene cu vin si sticle cu tuica. Unii purtau cu ei gramofoane sau patefoane. Se auzeau acolo cîntece vechi, imprimari cu „coana Chirita" sau cu tangouri moderne.Nu lipseau nici tarafurile de lautari, nici cobzarii singuratici... Negustorii pricopsiti soseau la Pantelimon în trasuri, în timp ce patronii „Crucii de piatra" veneau încupeuri elegante, trase de cai focosi, cu pneurile de la roti vopsite în alb. Vizitiii erau îmbracati în catifeluri cu zorzoane, aveau joben pe cap si manusi albe pe mîini.Aveau un bici lung, hamurile cailor erau lacuite, iar cataramele de alama erau date cu „Amor", stralucind de parca erau din aur pur. Padurea era vizitata si de tineriîndragostiti, care cautau locuri mai retrase, pentru o îmbratisare sau un sarut. Nu se cadea sa se faca aceasta în public. Era o anumita decenta. Peste tot domnea oatmosfera de voie buna. În timp, cineva a dat ordin ca aceasta padure sa fie taiata. În locul ei a crescut, mai tîrziu, o vegetatie salbatica de foioase, în care nu mai potista, ca pe vremuri, din cauza omizilor. Au disparut brazii si, odata cu ei, farmecul padurii de alta data. Acum, cu asanarea lacului, n-ar fi rau daca s-ar replanta brazii.S-ar realiza, astfel, înca un parc de agrement atît de necesar bucurestenilor.

La Cernica, unde mergeam de obicei cu bicicleta, nu exista strandul de acum. Se vizita doar manastirea. Firesc, aici atmosfera era mai sobra, dar dupaslujba religioasa oamenii mai treceau si la cele lumesti. Cumparau vin bun de la calugari si mergeau în partea din spatele gradinii actuale, înspre lac. Acolo, sub batrîniistejari, monumente ale naturii, erau întinse mesele direct pe iarba. Petrecerea se desfasura fara taraf de lautari si fara cobzari.

Spre deosebire de Cernica, care era manastire de calugari, Pasarea era manastire de maici. Excursiile la Pasarea decurgeau ca si la Cernica. Totusi, îmiaduc aminte ca aici, la Pasarea, padurea fiind mai mare decît la Pantelimon sau Cernica, primaria orasului Bucuresti construise un loc de agrement, cu o cabana. I sespunea Parcul Pustnicul, iar eu si prietenii mei ma simteam bine acolo de fiecare data cînd îl vizitam. Era frumos si era liniste chiar în zilele de mare aglomeratie.

La Veresti sau la Gradistea mergeam pentru baie si soare. La Veresti satenii erau pudici, se scandalizau cînd ne vedeau scaldîndu-ne în costume de baie.Ziceau ca le stricam femeile si fetele. Uneori, taranii chiar ascundeau hainele celor ce intrau în apa, ca sa-i determine sa nu mai vina acolo. Altminteri, erau oameni detreaba, ospitalieri. Grupul nostru tragea, de obicei, la o familie, care totdeauna ne primea cu voie buna, cu lapte proaspat, cu mamaliguta facuta în ceaun, cuoua-jumari cu ceapa prajita. Nu lipsea de la masa nici traditionalul pui cu mujdei de usturoi, cum nu lipsea cîte o tuiculita de pruna sau un pahar de vin, bun, de„buturuga". Satul, prin asezarea sa, putea deveni un punct turistic, dar locuitorii lui nu întelegeau acest lucru. Aveau bunastarea lor, cu gospodarii si copii.

MUNTELE

Anii au trecut, împrejurimile Bucurestiului, mai ales cele apropiate de cartierul unde locuiam, le frecventam, cu prietenii, de primavara pîna toamna tîrziu. Maîndragostisem de ele, de padurile lor, de ochiurile de apa ce le înveseleau, de manastiri.

La sfîrsitul lunii mai sau începutul lunii iunie 1929, nu-mi amintesc exact, colegul meu de birou, Gogu Ionescu, a facut prima lui excursie pe munte.Entuziasmat, cînd s-a întors, mi-a povestit despre frumusetile vazute. Pe loc, am hotarît sa facem împreuna o excursie asemanatoare. Am stabilit sa plecam la data de29 iunie 1929, caci se întîmplase sa avem atunci doua zile si jumatate libere. Gogu mi-a spus ca ascensiunile la munte nu sînt ca plimbarile pe care le faceam noi lases, în jurul capitalei. De aceea, ne-am pregatit rucsacul cu alimente, îmbracaminte mai groasa, pentru vreme buna si pentru ploaie, si, astfel echipati, în dupa-amiazazilei de 28 iunie am plecat din Bucuresti. Am cumparat bilete dus-întors, pe distanta Bucuresti—Busteni—Bucuresti. În tren[1], am mai întîlnit un fost coleg de scoala,Traian Ionescu. Mergea sa se întîlneasca cu fratele sau, Nicu, aflat la Casa Pestera[2] din Bucegi. Traian era un turist experimentat. Avea la activ nenumarateexcursii. Pe drum el a evocat, pentru noi, cîteva din întîmplarile traite în drumurile pe munte, care mi-au aprins imaginatia si mi-au accentuat dorinta si nerabdarea de aajunge cît mai repede la Busteni. Dealfel, ascultîndu-l vorbind, ma trezeam ca privirile îmi aluneca des de pe chipul povestitorului dincolo de fereastra compartimentului,cautînd curioase, în zare, muntii, înainte de a ajunge la Cîmpina, mi s-a parut chiar ca-i vad aievea. Cum nu eram sigur, am întrebat:

— Gogule, aceia sînt muntii ?

— Nu, ceea ce vezi tu sînt dealurile. Pîna la muntii adevarati mai avem de mers, a fost raspunsul.

În seara aceea n-am vazut muntii, deoarece, îndata dupa Cîmpina, a început sa ploua marunt. Dealurile, întinse de o parte si de alta a caii ferate, îmistîrneau si ele interesul. Spre dreapta, pe la Breaza, am zarit, prin pînza deasa a picurilor, primii „pereti" de stînca din gresie; curioasa conformatie, rotunjita. Pestînga ne însoteau dealuri împadurite. La Comarnic, prin cosurile Fabricii de ciment ieseau fumul si praful albind acoperisurile caselor si frunzele copacilor. În drumulsau, trenul trecea, în acest defileu, peste mai multe poduri si prin mai multe tuneluri[3]. În continuare, prin ceata, am vazut o multime de stînci spalate de ploaie. Muntii,

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

2 von 40 29.01.2011 01:12

asa cum mi-i închipuisem eu, nu voiau sa se arate deloc, îi banuiam aproape, aproape de tot, dar nu mi se înfatisau privirilor, nici la Sinaia în gara, nici la Busteni,unde am ajuns seara tîrziu. Aici, dupa ce am gasit repede o gazda pentru înnoptare, am facut o tura prin sat, între strada Valea Alba si Fabrica de hîrtie. TraianIonescu, erijîndu-se în postura de ghid, ne-a dat cîteva informatii despre localitatea în care eu venisem atunci întîia oara. Pe strada principala, pe care tocmai neplimbam, îmbracati toti trei în tinuta de „alpinisti", se afla restaurantul Oancea, cel mai renumit si cel mai elegant local din statiune. Avea si o terasa acoperita, overanda, înspre fabrica, pe partea dreapta, peste drum de gara, functiona magazinul Pandelescu — bacanie, fierarie, cofetarie si restaurant. Mai la vale, în aceeasidirectie, se înaltau cladirile domeniilor regale. Biserica Domneasca reprezenta un deosebit interes pentru vilegiaturistii acelor vremi. Primaria era pe atunci pe loculunde se înalta astazi restaurantul Caraiman. În spatele ei si în vecinatatea casei profesorului Gheorghe Ţiteica[4] se afla jandarmeria. Piata[5], în forma semirotunda,avea vreo douasprezece „compartimente", din care patru functionau ca macelarii. Hotelul si restaurantul Caraiman, transformate azi în spital, se gaseau ceva mai josde piata. Lînga Fabrica de hîrtie si celuloza a fratilor Karol si Samuel Schiel[6] se înalta cel mai elegant hotel, Marasesti, al lui Aldea. Pe partea stînga a drumului, înportiunea situata între Valea Alba si fabrica, am întîlnit gara si monumentul eroului Musat[7] — monument ridicat în cinstea eroilor din Busteni cazuti pe front înrazboiul din 1916—1918 — magazinul de coloniale si restaurantul Iancu stefanescu (acesta închiria si camere de dormit), restaurantul Popescu si complexul „Ursul" alfabricii de hîrtie, cu restaurant, cinematograf, cooperativa si sala de bal.

Cînd am „descins" noi în Busteni, sezonul abia începuse. Satul-statiune climaterica îsi astepta Vilegiaturistii. Noi am mîncat la restaurantul Popescu, încentru. Popescu avea în concesiune si cabana de la Gura Dihamului. Gazda de noapte ne-a fost Iancu stefanescu, care avea doi feciori, Nelu si Gica, mai mici decîtmine, cu care, mai tîrziu, m-am împrietenit. Nelu a murit în al doilea razboi mondial. Casa unde am dormit atunci mai dainue înca, dar are o cu totul alta destinatie. Eaa jucat un rol important în dezvoltarea turismului si alpinismului în Busteni si, în general, pe Valea Prahovei, deoarece multi pionieri ai acestor frumoase îndeletniciri augasit la nea Iancu un adapost confortabil, curat, la un pret acceptabil si o ospitalitate deosebita. Iancu stefanescu a fost membru al Societatii anonime Hanul drumetilorsi al Turing Clubului României. Sotia sa, doamna stefanescu, era din Sacele, iar nea Iancu dintr-un sat de pe Ialomita. Se stabilisera în Busteni de tineri, cu gîndulsa-si faca un rost în viata. Nu-mi dau seama de cîstigurile pe care le-au realizat de pe urma restaurantului si a magazinului de coloniale. stiu, în schimb, ca amîndoi aufost oameni tare muncitori si cumsecade.

Noaptea am dormit bine. M-am trezit din somn la strigatele lui Gogu Ionescu:

— Nae, vino repede sa vezi muntele. Nu mai ploua. Curînd va rasari soarele.

M-am sculat si am alergat la fereastra verandei de la etaj. Panorama din fata ochilor mi-a înabusit aproape respiratia. Cerul era senin, atmosfera clara, pura,ca dupa ploaie. Chiar în dreptul ferestrei, unde stateam parca înmarmurit, se înalta Caraimanul cu Crucea eroilor[8]. În dreapta — Costila. În stînga — Jepii Mici si„claile" sale. Acolo în stînga, în saua ce uneste Jepii Mici cu Jepii Mari, mi s-a spus ca se afla cantonul Jepi. Acolo trebuia sa ajungem...

Nu-mi venea sa ma desprind de la fereastra. Niciodata nu-mi imaginasem ca asa arata muntii, cu paduri imense asezate în terase, ca-ntr-un amfiteatru, cupereti de stînca verticali, uneori crenelati, si cu vîrfuri semete. Ei erau atît de aproape de mine, încît aveam credinta ca, daca as deschide fereastra si as întinde mîna,i-as putea pipai. Le-am si marturisit parerea mea celorlalti doi tovarasi de excursie.

— Nu-i chiar asa ! m-a contrazis Traian Ionescu. Ai sa te convingi singur curînd...

URCUsUL PE DRUMUL SCHIEL[9] - URLĂTORILOR

Pîna la urma mi-am desprins privirea de peisajul acela uluitor, nemaivazut vreodata în viata mea. Prietenii îmi strigau ca trebuie sa ne grabim, asa ca m-amîmbracat, am mîncat si am plecat din casa primitoare a lui nea Iancu. Am luat-o pe lînga Fabrica de hîrtie, pe strada Industriei de azi, La capatul ei, cînd am intrat înpadure, am lasat la dreapta poteca ce duce pe Valea Jepilor si am continuat, pieptis, catre cantonul Jepi, pe poteca marcata atunci cu banda neagra orizontala[10].Conducerea grupului a fost asigurata de Traian Ionescu, cel mai experimentat dintre noi. Drumul pîna „La gratar"[11] — unde se adunau apele captate la cascadaUrlatoarea, si care veneau pe un uluc de lemn, cu cele coborînd din Valea Jepilor, tot pe un uluc, mergînd apoi împreuna, prin conducta, la fabrica — a fost primulmeu contact cu panta. La gratar, am luat o gura de apa rece si, dupa ce am schimbat cîteva vorbe cu paznicul de acolo, am plecat mai departe spre „Vinclu", Poteca aînceput sa devina mai domoala. Am trecut pe sub linia funicularului. Am traversat Valea Seaca dintre Clai sau Valea Seaca a Jepilor, cum i se mai spune, si ne-amapropiat din nou de funicular, ajungînd, în sfîrsit, la „Vinclu"[12]. Am trecut pe sub sopronul care adapostea „Vinclu", am salutat paznicii întîlniti si am continuaturcusul. Abia am facut cîtiva pasi, cînd Traian Ionescu ne-a aratat, în stînga, o potecuta, explicîndu-ne ca ea duce la cascada Urlatoarea, care este formata din apeleizvoarelor aflate chiar sub noi, în stînga, din cele ce izvorasc dintre bolovanii din Valea Comorilor si din apele Urlatorii Mici[13], care-si au sorgintea la acelasi nivel casi cele din Valea Comorilor. Toate aceste ape, a precizat „ghidul" nostru, se unesc deasupra unei stînci si, împreuna, se varsa suvoaie înspumate „de la înaltime",formînd cascada. Tot din acel loc, pe vremuri, ne-a spus Traian, se deschidea, pe dreapta, o potecuta ducînd la „Banca reginei"[14], potecuta care între timp sestricase si a fost acoperita de vegetatie.

De la „Vinclu", poteca urca în panta usoara si, dupa aproximativ 150 de metri, ajunge pe firul Vaii Comorilor. Trecînd de firul Vaii Comorilor, Traian ne-aatras atentia asupra unui imens perete ce sta amenintator deasupra noastra, explicîndu-ne ca este peretele sudic al Claii Mari. Din Valea Comorilor, am luat-o la stînga,pe fata nord-estica a crestei ce separa cele doua vai, Am mers ce am mers si cînd a trebuit sa ocolim iarasi spre dreapta, am lasat, în stînga, pe creasta, un pilon alfunicularului, cel de jos, de la „marele balans". Am continuat urcusul pe noua serpentine inegale, cea mai mica avînd cinci metri lungime, pe fata sudica a crestei cesepara cele doua vai, si am ajuns în firul Vaii Urlatoarea Mica. Celor noua serpentine le-am spus mai tîrziu „serpentinele rosii", datorita frunzelor de fag ce le acoperatoamna si care au culoarea rosie.

Valea Urlatoarea Mica — ne-a spus iarasi Traian — îsi are obîrsia în coama muntelui Jepii Mici, o deschidere în forma de evantai, iar Valea Urlatoarea Mare— în muntele Jepii Mari. Din locul unde ne aflam, am observat ca, mai sus, pe fir, valea se împarte în doua: spre dreapta — Valea Urlatoarea Mica, iar spre stînga —sistoaca Schiel, pe care urcau sau coborau turistii si cantonierii iarna si primavara, cînd serpentinele erau acoperite cu zapada.

Noi am plecat mai departe, luînd-o spre stînga, urcînd patru serpentine situate pe fata Crestei Urlatorilor si traversînd apoi Vîlcelul Crestei Urlatorilor. Amtrecut de sistoaca Schiel si am urcat, pe fata dintre sistoaca si Valea Urlatoarea Mica, zece serpentine scurte, inegale, avînd tot timpul Claia Mare în directia nord,nord-est. Pe ultima serpentina, din cele zece, am mers la stînga, am traversat sistoaca Schiel si Vîlcelul Crestei Urlatorilor si, dupa alte patru serpentine, am ajuns înpunctul numit „La mese"[15]. La capatul celei de a doua serpentine am întîlnit o belvedere, unde am facut un popas si am privit spre Claia Mare, spre Busteni, PiatraMare si spre muntii Baiului.

Punctul „La mese" este format dintr-un pinten ce iese din Creasta Urlatorilor, avînd doua terase. Pe terasa de sus, în decursul vremii, a existat cînd o masa sio banca pentru odihna si masa turistilor, cînd un chiosc cu racoritoare, cînd nimic, totul în raport cu modul în care „turistii" au înteles sa se comporte fata de un bun celi s-a pus la dispozitie. Pe terasa de jos, un bolovan mare ofera, de asemeni, un scurt popas drumetului mai grabit. Aveam, din acest punct, o priveliste fantastica, maibogata decît am vazut-o de la belvedere. La stînga, crestele muntelui Jepii Mici; Valea Urlatoarea Mica, care mai pastra petice de zapada, cobora în jos, la dreapta.Jumatate la stînga vedeam crestele ce separau Valea Urlatoarea Mica de firele Vaii Comorilor, apoi peretele de sud al Jepilor Mici. Claia Mare, vazuta spre nord, neoferea în fata splendoarea peretelui ei sudic. În extremitatea estica a Crestei Claii Mari se aflau Claitele, care ascundeau „Banca reginei". În dreapta am vazutBusteniul, Zamura, muntii. Piatra Mare si Baiului, putin din satul Poiana Ţapului. În spate se afla coama Crestei Urlatorilor.

Dupa ce am trecut padurea de fagi, am intrat într-una de molid, cu arbori drepti, falnici, cu aer înmiresmat de mirosul rasinii, racoros. Cînd am terminat demîncat ceva, odihniti, am plecat mai departe, urcînd înca douazeci de serpentine, ultima ducîndu-ne pe fata nord-estica a Crestei Urlatorilor, unde am mai urcat cinciserpentine si am ajuns pe Creasta Urlatorilor. Am lasat padurea în urma. Aici pe creasta, Traian Ionescu ne-a aratat, în fata, sus pe coama muntelui, cantonul Jepi,prima noastra tinta din acea zi. În stînga cantonului se înalta muntele Jepii Mari, acoperit de jnepeni, cu vîrful lui de 2 075 metri altitudine. Ne-a explicat ca, din acelpunct, drumul are doua variante: 1) poteca de cal de sub Creasta Urlatorilor, care, depasind firul Vaii Mieilor[16], se înscrie pe fata de sub cantonul Jepi si ajunge,dupa un numar de serpentine neegale, la canton; 2) poteca de picior sapata în stînca, care începe cu o scara de lemn si care, dupa ce depaseste Valea Mieilor, seîntîlneste cu aceea de la punctul 1. Noi am urmat varianta a doua. Ne-am oprit pe terasa din spatele cantonului, dotata cu balustrade metalice, si am privit un peisajminunat. La nord vedeam Crucea eroilor, de pe muntele Caraiman, iar în stînga acesteia, Vîrful Caraiman (2 384 m); în prim-plan, peste vale, muntele Jepii Mici (2134

m); spre dreapta, Creasta Vîrfului Jepii Mici; spre nord, nord-est — Claia Mare; iar în spate, spre sud, sud-est, Vîrful Jepii Mari[17] (2 075 m). Sub noi era o padureimensa de jnepeni. Coaste plesuve se întindeau spre padurea imensa, care cobora pîna în Busteni si de acolo urca pe muntii Baiului. În dreapta se afla ValeaUrlatoarea Mare, lipsita de apa.

Cantonul Jepi, construit de fabrica de hîrtie odata cu funicularul ce avea sa transporte lemnul, materia prima, de la Brateiu si de pe cursul Ialomitei,adapostea muncitorii care trebuiau sa supravegheze si sa dirijeze bunul mers al funicularului. El era folosit la nevoie si de turisti, pentru adapost. Sta atîrnat pe marginede munte, asemenea cetatilor medievale, fiind compus din parter, pod si pivnita, cu terasa din spate de care am vorbit, si ea atîrnata. În fata, intrarea se face pe oscara cu patru trepte si are doua ferestre, una în stînga usii si cealalta în dreapta. Pe fata dinspre sud se vad doua ferestre la pod, una la camera cantonierului, iar lapivnita o usa si o fierastruica. În partea stînga se afla lipita de canton o alta constructie mica, numita „Casa naturalistilor". În fata cantonului era o ghereta unde, printr-oteava, curgea un jet de apa rece, captat printr-o conducta de la un izvor de sub Babele, de unde, mai tîrziu, se captase apa si pentru casa din saua Caraimanului.Astazi nu mai functioneaza nici una din aceste captari. Interiorul cantonului, format dintr-o încapere mica, o salita, avea trei usi, care duceau: la dreapta — în cameracantonierului, în fata — în camera rezervata familiei Schiel si functionarilor mai mari ai fabricii, iar la stînga — în camera rezervata turistilor. Cînd mergeai mai des site cunosteai cu cantonierii, mai dormeai si în camera rezervata familiei Schiel sau în cea a cantonierului. Camera turistilor era „mobilata" cu un prici mare, cu cetinade brad în chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la îndemîna o cerga mare, dar cam nespalata. În camera se mai gaseau o masa mare din brad, doua banci si osoba din caramida, care scotea fum mult si dadea caldura putina[18].

Din fata cantonului, dupa ce am baut o gura de apa si ne-am spalat obrajii pentru a ne racori, am privit, cu nesat si curiozitate, ceea ce aveam înainteaochilor...

Casa era situata în mijlocul unei mari de jnepeni. În stînga — muntele Jepii Mari, cu imensul lui covor de jnepeni, apoi saua peste care trecea liniafunicularului si care ne oprea privirile sa vada mai departe. În fata, o poteca, printre jnepenisul defrisat, ducea spre Caraiman si Babele.

PRIMUL AVERTISMENT

În canton am intrat dupa ce, obositi de efort, ne-am odihnit privind împrejurimile. În camera rezervata turistilor, am asistat la o scena care ne-a impresionatprofund: pe prici, întins pe cetina de brad, statea un tînar dezbracat, gol, în nesimtire; un alt tînar si un cantonier îi faceau masaje; în jurul lui se aflau mai multe sticlecu apa calda.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

3 von 40 29.01.2011 01:12

Cît am stat acolo, omul acela nu si-a revenit. Ni s-a spus, a doua zi, la coborîre, ca, dupa ce s-a trezit, totusi, din starea aceea, a fost adus la Sinaia de undea plecat la Bucuresti. Am aflat si povestea lui: era salariat la Banca elvetiana-româna, a venit în excursie pentru doua zile, însotit de un prieten; au calatorit în acelasitren cu noi, dar s-au oprit la Sinaia, de unde, netinînd cont de semnele vremii, au urcat pe piciorul Pietrei Arse. Se pare ca mai fusesera pe munte si cunosteauoarecum drumurile. Cu toate acestea, cînd au iesit în platou, în loc sa se duca la cantonul Jepi, s-au îndreptat direct catre cabana Omul. La vremea aceea nu existaupe platou alte adaposturi, decît cabana Omul, cantonul Jepi si baraca de pe Caraiman, unde locuisera muncitorii care au ridicat Crucea eroilor. Era noapte, ploua sibatea vîntul. Mergînd spre Babele, cei doi au întîlnit mai întîi ploaia transformata în lapovita si ninsoare. Dupa un timp, muntele se acoperise în întregime cu zapada,începuse chiar sa viscoleasca. Drumetii nu mai vedeau nimic împrejur, îmbracamintea lor, uda, a înghetat, încet-încet, devenind o adevarata „platosa de gheata". Cîndsi-au pierdut simtul orientarii, nu mai stiau poteca spre Omul. Au hotarît sa se întoarca, cu gîndul sa mearga la cantonul Jepi. Din nefericire, dezorientati din cauzafurtunii, epuizati, n-au mai gasit cantonul. Au întîlnit în cale o baraca. Au intrat în ea, dar aici, nemaifacînd nici o miscare, i-a învaluit repede frigul. Unul din ei,elvetianul, mai slab fizic, a fost prins de simtoamele mortii albe. Spunea ca îi este cald, voia sa se dezbrace, sa iasa din baraca, sa se racoreasca. Celalalt[19], careera constient, s-a opus dorintei lui, dar a întîmpinat rezistenta acestuia, între ei a avut loc o lupta scurta si, în final, cel înghetat a lesinat. Dimineata, îndata ce au mijitzorii, tovarasul sau a iesit din baraca, sa se orienteze. Nu mica i-a fost mirarea cînd, la 200—300 de metri departare, a vazut cantonul Jepi. si-a dat seama ca, înnoapte, nimerisera într-o baraca de sub podul de descarcare a materialelor, aflata putin mai sus de canton. A alergat, a anuntat pe cantonier si, împreuna, au mers siau transportat pe cel lesinat în încaperea unde, la sosirea noastra, îi faceau înca masaje. Au reusit sa-l readuca la viata abia dupa sapte ore de eforturi disperate...

SPRE BABELE — CASA PEsTERA — CABANA BOLBOCI

Nu era nevoie de ajutorul nostru la canton, asa ca am plecat toti trei spre Babele. La început, poteca îngusta trecea printr-o padure de jnepeni, apoi, catreoriginea Vaii Mieilor, pe sub Vîrful Ciocîrlia, mergea de-a coasta, ca mai departe, în panta usoara, sa urce în plin platou, peste muntele Jepii Mici, pîna în punctulunde se bifurca. Am mers la stînga, urcînd, coborînd si iar urcînd, pîna ce am ajuns la Babele. Drumul era marcat, din distanta în distanta, cu stîlpi de lemn de catreTuring-Clubul României, cu concursul cercetasilor sinaieni si al cluburilor sportive Sport-club si Clubul Peles, din Sinaia.

Babele, acest splendid monument natural, care pe atunci arata asa cum îl daltuise natura, ne-a impresionat. Sînt multe legende în legatura cu Babele, darmodul cum s-au format de-a lungul mileniilor este îndeajuns de cunoscut. Am aflat de la Traian ca în ziua de 15 august a fiecarui an la schitul de la Pestera Ialomiteieste mare aflux de populatie venind din satele dinspre Pietrosita. Acest obicei era foarte vechi. De cînd ? Se stie doar ca primul schit a fost construit pe la 1500—1509,pe vremea lui Mihnea cel Rau...

De la Babele am continuat drumul pe poteca ce coboara pe piciorul Babelor, printre niste stînci, unde am facut fotografii, spre Casa Pestera, situata înPoiana Crucii, la poalele Cocorei. Cabana, construita de Hanul drumetilor în 1923 — visul Bucurei Dumbrava — a fost inaugurata la 21 septembrie acelasi an. Încursul anilor 1924—1925 s-au facut amenajari si adaugiri, încît inaugurarea ei definitiva a avut loc la 29 iunie 1925. La Pestera am întîlnit grupul lui Nicu Ionescu,fratele lui Traian. Cabana era primitoare, avea un bun cabanier, pe Grigore Pescaru[20] din Busteni, ginerele lui Niculae Butmaloi[21]. Constructia era din lemn, aveacamerele tencuite, de forma lunga — dreptunghiulara, dispunea, în fata, de o veranda acoperita din care se intra în sufragerie si în dormitoare. Avea parter si pod. Pefronton, pe o firma, scria: Casa Pestera — Turing-Clubul României. De la Casa am plecat în grup marit sa vizitam pestera Ialomitei. Contra unei taxe infime, amcapatat, de la calugari, lumînari si festile si am intrat în grota. Ghid ne-a fost Nicu Ionescu, care ne-a dat explicatiile necesare despre istoricul geologic al acelui golsubteran, despre importanta lui ca obiectiv turistic de mare interes pentru excursionistii din Bucegi, întorsi la Casa Pestera, am intrat în sufragerie, unde am gasit maimulti turisti, unii în vîrsta, vorbind între ei, mîncînd sau bînd cîte un pahar cu vin, pacura Haret[22]. Ne-a impresionat mult linistea ce domnea acolo în încaperi:oaspetii se comportau de asa maniera, încît sa nu se deranjeze între ei. A doua zi dimineata noi am plecat spre Bolboci. Am trecut prin curtea schitului, peste apaIalomitei, prin bolovanis si peste un pod, am coborît de-a lungul Ialomitei pîna am ajuns la cabana Padina, proprietatea lui Serghie Popescu din Pietrosita[23]. Amgasit acolo lume adunata, la care s-a adaugat si grupul nostru. La intrare în cabana, sus pe prispa, se afla un grup restrîns de oameni. Unul dintre ei tinea o cuvîntare.Am înteles repede — din spusele lui Traian Ionescu — despre ce era vorba: „dizidentii'' Turing-Clubului României, care intrasera în conflict cu Mihai Haret, seconstituiau în asociatie aparte, A.D.M.I.R., adica. Asociatia din muntii iubiti ai României. Cum cei din grupul din care faceam eu parte erau membrii fideli ai Turinguluisi credinciosi lui Haret, dupa ce am vazut despre ce era vorba am plecat mai departe. Pe drumul dintre cabana Padina si cabana "Bolboci”[24] am trecut prinfaimoasele chei ale Tatarului, prin Plaiul Mircii.

POST-SCRIPTUM LA ÎNTÎIA EXCURSIE PE MUNTE

sederea la Bolboci a grupului nostru s-a încheiat dupa odihna binemeritata si dupa foarte scurte „escapade" în jurul cabanei. Cînd soarele lucea înca bine pebolta cerului, coborînd totusi spre amurg, Traian Ionescu a dat semnalul de înapoiere la Casa Pestera. Pe drum ne-a anuntat ca a fost gasit pe Creasta Morarului, laiesirea din Valea Adînca, cadavrul lui Niki Alexandrescu, disparut în iarna trecuta. A urcat singur Valea Adînca si a ajuns în Creasta Morarului. Aici viscolul si obosealal-au doborît, a cazut cu fata în jos, de-a lungul crestei, cu capul spre Vîrful Omul, tinta lui. Asa a fost descoperit de ciobani, care au vazut vulturii dînd tîrcoale loculuiunde se afla cadavrul. Din întîia mea excursie pe munte îmi amintesc si astazi — dincolo de traseul descris mai sus, pe care nu-l voi uita niciodata, dincolo deîntîmplarea de la cantonul Schiel si de povestea mortii lui Alexandrescu — ca atunci Nicu Ionescu, fratele lui Traian, mi-a vorbit de Turing-Clubul României, întors laBucuresti, într-o zi, m-am dus la Societatea româna-americana, unde lucra acesta, si m-am înscris în asociatie. Am primit cartea de membru si, odata cu ea, numerele2 si 3 din Anuarul Bucegilor[25].

Traian Ionescu mi-a spus, tot atunci, ca cel mai greu drum în Bucegi era Valea Seaca a Caraimanului, pe care nu o urca decît un singur grup, care senumea „grupul Ţut". Mai tîrziu am aflat ca Nestor Urechia o urcase în anul 1907, apoi multi altii, între care profesorul Gheorghe Ţiteica cu cei doi fii ai sai, Radu siserban. Mi-am propus, în taina, ca atunci cînd voi urca pe drumul Schiel, în doua ore în loc de patru, sa încerc sa merg si eu pe Valea Seaca a Caraimanului.Bineînteles, nu ma gîndeam ca aceasta însemna antrenament.

SINAIA—PIATRA ARSĂ—VÎRFUL OMUL— VALEA CERBULUI

Prima întîlnire cu muntele a fost hotarîtoare pentru destinul meu de drumet si alpinist. Acasa, zile si nopti întregi, îmi veneau în minte întîmplari al carorparticipant am fost în cele cîteva zile petrecute în Bucegi. Ma obsedau imaginile vazute pe munte: spectacolul cascadei Urlatoarea, privelistile de la cantonul Jepi, de laBabele, de la Pestera. Retraiam intens situatiile, altfel obisnuite, ale primului drum. Ma vedeam cînd urcînd pieptis portiuni dificile de teren, cînd coborînd panteleînverzite, cînd numarîndu-mi pasii, alaturi de ai tovarasilor mei, în mersul nostru în sir indian, ritmic, pe poteci. Revenirea la munte, în a doua excursie, s-a petrecutcurînd. Pentu o noua excursie mai grea, pe ruta Sinaia— Piatra Arsa—Omul—Valea Cerbului, m-am pregatit intens, mai ales sufleteste. Era, cred, prin august 1929.Nu mi-am gasit însotitor, asa ca, într-o sîmbata noapte, am luat trenul din Gara de nord si am coborît dimineata la Sinaia. Am început sa urc pe la manastire, pe drumulducînd prin fata castelului Peles, apoi pe poteca spre Poiana Stînii, unde am poposit de am baut o cana cu lapte. În timpul ascensiunii, am întîlnit un cetatean caremergea tocmai pe traseul ce mi-l alesesem eu. Asa se întîmpla la munte. Pleci singur si uneori te pomenesti cu un grup mare. Am pornit mai departe în doi peserpentinele Pietrei Arse, peste platou, la Vîrful Omul. De la Babele, am continuat sa merg pe lînga „Sfinx" si, dupa înca putin urcus, am început o coborîre lina pîna laobîrsia Vaii Sugarilor, am mai urcat putin si am ajuns la marginea dinspre nord a platoului, deasupra Vaii Cerbului. Pe drum, tovarasul meu se tot lauda cu cît merseseel, cîti ani si cîti munti colindase, încît ziceai, dupa spusele lui, ca era cel mai grozav alpinist. Dar dupa ce am urcat Piatra Arsa, pe platou, omul începuse sa deasemne de oboseala. Nu a vrut totusi sa se opreasca. Sositi deasupra Vaii Cerbului, am mers, la stînga, pe poteca de sub Ceardac (Brîul Obîrsiei) si, într-un loc, ne-amoprit. Am luat din rucsac zahar, i-am întins cîteva bucati tovarasului meu de drum, am mai mîncat ceva si am baut împreuna cafeaua ce o aveam în bidon. Refacuti,am scos harta din rucsac pentru a identifica locurile. Credeam ca ma va ajuta însotitorul, dar nu s-a întîmplat asa: mi-am dat seama de asta cînd am vazut ca nucunostea împrejurimile mai bine ca mine, ca nu era sigur de denumirile din harta. Am reusit, totusi, sa identificam împreuna cîteva repere. În spate, aveam zidul depiatra al Obîrsiei, deasupra caruia trecea poteca de iarna dinspre platou spre Vîrful Omul, pe care noi o ocoleam. În fata, jos, era albia larga si adînca a Vaii Cerbuluicare se înfunda în dreapta, în padure. Tot în fata se întindeau pantele sudice si creasta muntelui Moraru si Vîrful Omul, cu bolovanul lui si cu cabana spre care neîndreptam. La dreapta, privirea se oprea asupra padurilor de pe Muchea Lunga si se pierdea spre muntii Baiului, Piatra Mare si, mai departe, spre Ciucas. În stînganoastra se aflau muntele Batrîna, Coltul Ocolit, Bucura si poteca ce duce la Vîrful si cabana Omul. Dupa un timp de odihna am plecat mai departe. La Omul m-amdespartit de tovarasul meu ocazional. Eu am coborît Valea Cerbului si am ajuns la Busteni[26]. La întoarcerea în Bucuresti, cînd am desfacut rucsacul, nu am maigasit harta. Retinusem ca la plecarea de sub Ceardac m-am uitat în urma, sa nu fi ramas ceva. Harta trecuse dintr-o mîna în alta si, probabil, placîndu-i „omului meu",a retinut-o...

METROPOLA

Dupa doua-trei veri de la excursiile evocate[27], în toamna anului 1933, mi-am reluat serviciul la Societatea generala de gaz si electricitate din Bucuresti. Erao vreme cînd înca se resimteau efectele crizei economice începute cu falimentul bancilor Bercovitz si Marmorosch, Blac & Comp, în 1930, continuate cu neplatasalariilor militarilor si functionarilor publici timp de opt luni de zile. Capitala atunci a avut parte, totusi, de un primar bun, cu vederi progresiste, avocatul Dem. Dobrescu.Acesta, cu toata criza, a reusit sa faca unele lucrari de pavare în bulevardul Pieptanari, sa „modernizeze" soseaua Pantelimon, sa opuna rezistenta somajului declansatde criza si speculei. Pentru combaterea speculei, de exemplu, a înfiintat „comitetele cetatenesti" de control a preturilor. Pe cînd se afla Dobrescu în fruntea primariei, afost întocmit planul pe cincizeci de ani de modernizare a orasului. În acest sens, este graitoare scrisoarea compozitorului George Enescu, datata 3 septembrie1931[28], din care redau: „...am avut pentru prima data o impresie placuta. „Ah ! mi se pare ca Bucurestiul nostru e mai spalatel, mai pieptanetel. Cine o fi primarulactualului guvern ? La întrebarea mea mi se r 16316e420q 59;spunde ca tot Dobrescu". Cu toate aceste realizari urbanistice, Bucurestiul acelor ani ramînea orasulcontrastelor. Exista, mai întîi, o zona centrala îngrijita, mai ales dupa modernizarea bulevardului Bratianu (azi Nicolae Balcescu), unde se ridicau blocuri mari. Seînaltau constructii noi — adaugîndu-se celor mai vechi — si pe Calea Victoriei, si în Cotroceni, si la sosea, si în alte parti. Proprietarii lor erau priveligiatii soartei, care,stiind sa-si ridice case frumoase, contribuiau — poate fara sa vrea — la accentuarea notei de modernitate a Bucurestiului deceniului al IV-lea. Alaturi de zonacentrala, curata, sau, mai bine zis, de cele cîteva zone îngrijite, capitala prezenta vizitatorului aspectul unei aglomerari umane în care abundau imaginile saracacioase.Pe Lipscani, de pilda, si în împrejurimile sale, la Obor sau la Piata Matache Macelarul se aflau centrele comerciale. În preajma lor, pe portiuni mari, se întindeaumahalalele, cu multe case din chirpici sau paianta, pe care, vazîndu-le, te mirai cum pot rezista, iarna viscolelor, iar toamna ploilor si vînturilor. Strazile mahalalelorerau rar pietruite, canalizarea lor era abia începuta. Oamenii traiau, aici, în conditii de viata dintre cele mai precare. Pentru a veni în ajutorul lor, o serie deîntreprinderi si institutii faceau eforturi cu scopul ridicarii nivelului de viata a salariatilor. Astfel, Caile Ferate Române, Ministerul de Finante, Banca nationala, Bancaromâneasca, Societatea de telefoane, societatile petrolifere, Uzinele comunale Bucuresti, Societatea de gaz si electricitate au construit locuinte pentru salariatii lor, cuplata în rate, au înfiintat asociatii cultural-sportive. În asemenea împrejurari, dupa plecarea concesionarilor straini ai Societatii de gaz si electricitate, director general alacestei întreprinderi a fost numit inginerul Nicolae Caranfil, un om foarte capabil. Tot lui i s-a încredintat si conducerea Uzinelor comunale Bucuresti. Pentru salariatiiacestor doua întreprinderi, Caranfil a înfiintat o asociatie polisportiva, Metropola. Pentru practicarea sporturilor, Metropola a organizat o baza sportiva la Snagov, undese afla azi clubul sportiv Dinamo. Aici au fost amenajate bazine de înot, terenuri de tenis si un hangar plin cu tot felul de ambarcatiuni: caiace, skifuri, giguri, barci cuvele si barci tip... Cismigiu, pentru plimbatul celor care nu faceau sport. Folosirea bazei materiale a asociatiei era gratuita si nelimitata pentru toti salariatii celor douamari întreprinderi conduse de Nicolae Caranfil. O baza sportiva asemanatoare constituise Metropola si la Herastrau. Avea, în plus, la Predeal, o vila, Aurora, unde

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

4 von 40 29.01.2011 01:12

mergeau, iarna, amatorii sporturilor albe. Pentru montaniarzii Societatii de gaz si electricitate, ca si pentru cei de la Uzinele comunale, inginerul Caranfil si consilierii luiau învestit o mare suma de bani la cabana Babele, în calitate de coparticipanti. La Eforie, o alta vila statea la dispozitia salariatilor ce aveau nevoie de tratamentheliomarin, dar si pentru practicarea sporturilor pe mare. În fine, amintesc ca la sediul Societatii de gaz si electricitate (bulevardul Take Ionescu 33, azi GheorgheMagheru) existau doua sali moderne de sport — una pentru gimnastica, alta pentru scrima. Aici, în cadrul activitatilor „patronate" de Metropola s-au remarcat unii dintrecei mai buni sportivi ai timpului, campioni nationali si internationali, ca: Niculae Ionescu-Cristea si Popa (motociclism), Niculae Ion Ţapu, Niculae Dobrin, Emil Jencecsi fratii Niculici (ciclism), perechea Irca Timcic-Minculescu si Fredi Eisenbeiser-Fieraru (patinaj artistic), Magda Rurac (tenis), Petre Havalet (disc, greutate, scrima),Barbuc (înot), apoi altii la tir, canotaj, vele etc. La munte, Metropola organiza excursii colective gradate, cum proceda si Clubul alpin român. O atentie deosebita acordaMetropola copiilor salariatilor, care erau îndrumati spre sport, în ce ma priveste, de Metropola ma leaga amintiri frumoase. Am practicat în sectiile sale gimnastica,scrima, înotul, canotajul, ciclismul, pilotajul si alpinismul. Toate aceste discipline sportive m-au fortificat îndeajuns ca sa ma ajute la escaladarea muntiilor tarii si acîtorva vîrfuri din strainatate. Succesele mele de mai tîrziu, ca alpinist ori ca pilot, îsi au izvorul, în cea mai mare parte, în participarile la activitatile sportive initiate deMetropola. O parte din ele le voi evoca în paginile ce urmeaza, pentru ca, dupa parerea mea, au constituit începuturi. Pe de alta parte, amintindu-mi-le acum, amintescfapte, întîmplari, evenimente traite de mine, ca alpinist, si de alti înaintasi, care — altfel — ar ramîne uitate pentru totdeauna ori ar fi denaturate grosolan dupa cum auîncercat sa faca unii dintre contemporanii mei...

NOI PRIETENI PE MUNTE

În primavara anului 1934, prin Gogu Ionescu, am cunoscut un grup destul de numeros de tineri care mergeau pe munte. Unii dintre ei facusera parte dinTuring-Clubul României, dar acum, din cauza unor critici formulate la adresa lui Haret, nu se mai întelegeau cu acesta, nu mai activau în cadrul T.C.R. si nu se maiadaposteau la Casa Pestera, ci la cabana Padina a lui Serghie Popescu, zis „Joliul". Din acest grup faceau parte surorile Olly si Mutz Geresch, Frantz Bauschke, fratiiTicu si Gicu Manolelis, Sandu Spek, zis „Pasarica", Alfrei Pugi, Gogu Ionescu si altii. Cu ei am participat la cîteva excursii în lunile martie-aprilie 1934 pe poteci, toateterminîndu-se la cabana Padina, unde familia Serghie Popescu ne primea cu multa caldura sufleteasca. Tot împreuna am facut tentativa urcarii Vaii Galbenelelor si aVaii Seci a Costilei, cu iesirea în Brîul Mare al Costilei, tentative despre care voi povesti mai jos. La Padina ne simteam ca acasa. La fel de bine ne simteam la SchitulPestera, unde parintele Gherasim[29] ne primea cu cîte o afinata, îmi amintesc ca Pugi era mare „specialist" în ciuperci. De aceea, deseori cînd mergeam la Padina,se „pierdea" în padurea de peste apa, culegea ciuperci si pregatea cîte o tocanita. Excursiile pe poteca le faceam fie pe drumul Schiel, fie din Sinaia pe la PoianaStînei si peste Piatra Arsa. Pe serpentinele Pietrei Arse am învatat ca drumul cel mai scurt, _ca timp si ca efort este serpentina. Uneori, cîte unul din noi o lua direct,urcînd în panta, „taind"[30] serpentinele. Rezultatul: cei ce urcau pe serpentine ajungeau într-un anumit loc mai repede si mai odihniti decît cei care „taiau"serpentinele, care soseau în acelasi loc mai tîrziu si mai obositi. Dupa ce ajungeam în platou, urmam marcajul pe drumul lui Butmaloi, care, prin padurea Cocora,ducea la cabana Pestera. Alteori, înainte de a ajunge la padurea Cocora, coboram panta ce se facea la stînga. În capatul de jos al pantei se afla o stîna, de unde, prinpadure, peste un pîrîias, ajungeam la cabana Padina. La Padina, ziua o petreceam facînd mici „escapade" pîna la Pestera, la Bolboci, la Scropoasa, la TurnulSeciului, urcînd Valea Horoabei sau prin spatele cabanei, pe muntele Colti, în fata Culmei Strunga, unde am vazut pentru prima data o piatra de hotar de la fostagranita. Cîteodata, ne ofeream sa conducem, gratuit, pe unii vizitatori pîna la Vîrful Omul, lucru ce s-a întîmplat sa-l facem si de doua ori pe zi. Seara, cînd vremea erafrumoasa, urmaream, dupa lumina lanternelor, grupurile de turisti venind prin saua Cocorei...

PRIMA TENTATIVĂ DE A URCA VALEA GĂLBENELELOR

Prietenii din grupul lui Olly Geresch îmi spuneau în excursiile din primavara 1934 ca în Bucegi exista si alte drumuri decît cele pe care, în mod obisnuit, lestrabateam noi: drumuri fara poteca, unde nu întîlnesti decît stînca si capre, îmi spuneau ca trebuie sa ma pregatesc eu însumi pentru un asemenea drum. De fapt,sufleteste, eram pregatit, deoarece îmi placea prea mult muntele, ca sa nu fiu gata oricînd sa înfrunt orice greutati mi-ar pune în cale.

Asa se face ca, în dimineata zilei de 24 aprilie 1934, am plecat din Busteni cu intentia de a urca Valea Galbenelelor. De data aceasta, plecarea nu s-a maifacut pe la Fabrica de hîrtie, ci pe strada Valea Alba. La capatul ei, am facut la stînga si am intrat în padure. Am urcat aproape la întîmplare, condusi fiind de Olly. Laînceput, nu am vazut poteca si nici marcaj. Ajungînd mai sus, am dat de urma unui drum facut în timpul razboiului din 1916—1918. Grupul se compunea din vreo 12persoane, din care cel putin jumatate mergeau pentru prima data pe un astfel de traseu. Dupa vreo doua ore de urcus prin padure, am ajuns într-o vîlcea. Cei ceconduceau grupul au crezut ca era Valea Costilei. Am urcat pe aceasta vîlcea împrastiati. Cei mai multi preferau iarba si se agatau de jnepeni. Mie mi-a placut stîncasi am ales tot timpul firul vaii sau locurile stîncoase, în ciuda rucsacului voluminos pe care-l aveam în spate. Era un rucsac cu spatar metalic, dintre putinele care segaseau atunci în România. Fusese adus din strainatate de Petrica Condeescu si Gogu Serafim, care cu cîtiva ani înainte facusera ocolul Europei pe jos. In rucsac, înafara alimentelor si rufelor de schimb, aveam o manta mare de ploaie, foarte buna, dar foarte grea, deoarece era din pînza cauciucata.

Grupul nostru, prea numeros, mergea cu dificultate. A trecut destul de mult timp pîna am ajuns la capatul de sus al vîlcelului. Acolo, drumul parea închis. Ollys-a dus singura mai departe sa vada daca exista vreo cale de iesire. La scurt timp s-a întors si ne-a comunicat vestea trista, ca trebuia sa coborîm. Asa e la munte. Deurcat urci mai usor, dar cînd e vorba sa cobori, lucrurile se complica. Cu acest prilej, am învatat ca înainte de a sti sa te catari trebuie sa sti sa cobori.

Coborîrea a fost o calamitate. Se mergea foarte încet, atenti sa nu se întîmple vreun accident. La un moment dat, cineva vazînd în Poiana Costilei, pe care oaveam în fata, o vaca pascînd, s-a exprimat:

— Ce n-as da sa fiu vaca aceea...

Ne-am amuzat, facînd haz de necaz. De la voia buna, la urcus, toti eram stapîniti acum de o stare de pesimism, de teama. Pentru a schimba atmosfera,cineva a început sa glumeasca, spunînd ca locul unde ne aflam „miroase a Policandru". Gluma aceasta a trecut de la unul la altul, fiind mereu rostita de cei din grup defiecare data cînd aveau de coborît o portiune de teren dificila. La Busteni, ne-am hotarît sa-i spunem vîlcelului acela Vîlcelul Policandrului.

Azi, Vîlcelul Policandrului nu mai este, pentru alpinisti, o „încuietoare", ci o cale de acces catre nenumarate trasee alpine ce se gasesc pe peretele care i-aluat numele.

A DOUA TENTATIVĂ: VALEA SEACĂ A COsTILEI[31]

Duminica urmatoare, am facut o noua tentativa în abrupt. Am plecat la ora cinci dimineata din Busteni. Am urcat pe Munticel pîna la Poiana Costilei, de acoloam mers, la stînga, pe malul drept, cum urci, al Vîlcelului Poienitii, pe o panta destul de înclinata. Tot mergînd pe sub perete, am ajuns pe o coama situata într-o sa, deunde privirea se oprea în alta vale, cu pereti si tancuri. Ni s-a explicat: eram deasupra „Hornului pamîntos", pe care l-am coborît pîna la Valea Malinului, la confluentaacesteia cu Valea Coltilor. În coama, în stînga „Hornului pamîntos", urcînd putin, se afla un loc din care, daca priveai în jos spre Valea Coltilor, se vedea o pantastîncoasa, înclinata mai tare, pe care, daca coborai, ajungeai în vale. Acolo, pe vremuri, exista o scara de lemn, de aceea locul se numea „Hornul la Scara".

Am urcat o portiune din Valea Malinului, apoi saritoarea mare. Am trecut peste coama în dreapta cum urci si am ajuns în Poiana Malinului, în Valea Verde. Amtraversat valea si am ajuns în coama ce separa Valea Verde de Valea Seaca a Costilei si am început sa urcam pe malul stîng, la suis, al Vaii Seci, pe Brîul Caprelor.În ascensiunea noastra am depasit o saritoare mare pe care o aveam în dreapta si cînd am terminat de urcat Brîul Caprelor am intrat în firul vaii pe care am mers pînala capat. Acolo, un zid de piatra, Coltul Malinului, ne închidea calea. Grupul nostru voia sa treaca în Valea Ţapului. Componentii lui — desigur, cei cu experienta demunte — nu stiau sau nu au recunoscut locul de traversare, asa ca, pîna la urma, s-a hotarît retragerea si coborîrea. La aceasta a contribuit în buna parte ceata siploaia. Am coborît deci pe Valea Seaca a Costilei pîna la locul de unde venisem, apoi Valea Verde pîna în Valea Cerbului. Eram uzi leoarca si murdari de noroi.Ne-am întors la Busteni unde ne-am uscat hainele si am dormit. A doua zi a fost vreme frumoasa. Avînd zi libera, am urcat pe Valea Cerbului pîna la Vîrful Omul si apoiam mers peste platou. Cînd am trecut peste Costila, am gasit acolo o turma de oi, care, ca de obicei, avea si cîini. Acestia s-au repezit spre noi latrînd. Au fost potolitide ciobani. Ne-am îndepartat de turma mai mult de o suta de metri si, cînd toti ne credeam în siguranta, scapati de furia cîinilor, a aparut în fuga mare unul,înfingîndu-si coltii în pulpa piciorului lui Repanovici, unul din participantii la aceasta excursie. Dupa aceasta isprava, cîinele s-a întors linistit la oi... Cred ca fuseseasmutit de ciobani.

În aceasta excursie, cineva a întrebat-o pe Olly cum face de merge asa de bine pe munte. Ea a raspuns:

— Foarte simplu: în fiecare duminica si zi de sarbatoare, urc o vale si cobor o vale.

Auzindu-i raspunsul, mi-am dat seama ca aceasta însemna antrenament, ca numai facînd antrenament simti adevarata placere a ascensiunilor.

REUsITA

Într-o duminica, l-am întîlnit pe Frantz Bauschke la Busteni însotit de un prieten. M-am alaturat lor si, în trei, am pornit sa urcam Valea Galbenelelor. De dataaceasta am nimerit intrarea în vale. Am urcat Munticelul si am ajuns în Valea Costilei la Ţancul Ascutit, unde s-a construit mai tîrziu refugiul Costila. De acolo, am urcatputin pe vale, apoi în creasta din dreapta ce separa Valea Costilei de Valea Galbenelelor, pîna în sa, si am coborît în Valea Galbenelelor. Ca sa coborîm ne-am folositde un brad, cazut pe panta. Am urcat pe Valea Galbenelelor pîna la locul unde se desparte firul secundar de cel principal. Vremea era frumoasa si valea plina desoarele diminetii. Cerul era senin, albastru. Era un spectacol nou pentru mine. În fund si în stînga se vedeau, ziduri de stînca, care parca închideau drumul. Zidul dinfund era Umarul Galbenelelor, cu fisura lui, iar în stînga — peretele Galbenelelor. Privind peisajul acela nemaiîntîlnit, am simtit o strîngere de inima. Am început saurcam pe firul principal., apoi sa ne cataram. Erau primele saritori pe care le treceam. Mi-au placut foarte mult. Saritoarea mare a fost ocolita pe partea stînga. Cumurcam, peretele Galbenelelor se înfatisa într-o grandoare iesita din comun. Tot timpul ochii mi-au fost la el. Nu de teama ca se va pravalii peste noi, ci pentrufrumusetea lui. Gimnastica catararii mi-a placut mai mult decît mersul pe poteci. Este un joc al tineretii, al fortei, aî mintii, dar si al iscusintei. Urcînd mai sus, tot pestînga, am vazut în perete o mare despicatura. Mi s-a spus ca se numeste Hornul Coamei sau Verticala Galbenelelor. Am ajuns la baza Strungii Galbenelelor odata cuprimele picaturi de ploaie. Ne-am adapostit sub bolovanul strungii. În timp ce rontaiam o bucata de zahar, Frantz, vrînd sa ne arate Coltul Galbenele a vazut si ne-aaratat doi alpinisti catarîndu-se pe Muchea Coltului. Erau legati în coarda. Am aflat mai tîrziu ca erau doctorul Veneriu Stroescu si domnisoara Ivana Popescu[32],englezoaica, cum îi spunea colegul meu Lica Minculescu. Vedeam atunci prima echipa de alpinisti adevarati care se catarau[33].

N-au cazut decît cîtiva stropi de ploaie. Am scapat ieftin de data aceea. Am iesit de sub bolovan si am urcat în Strunga Galbenelelor. Spectacolul din fatamea m-a amutit, pur si simplu. Simteam un nod în gît si o teama. În imensitatea aceea de pereti, nu stiam pe unde vom merge. Peste tot se înaltau numai ziduri depiatra. În stînga era Valea Scorusilor, înainte, spinarile Costilei care formeaza malul drept al Vaii Malinului. Jos, Valea Malinului, iar pe malul stîng al vaii se afla ColtulMalinului si Dintele dintre colti. Peste Coltul Malinului se vedea Creasta Morarului si Vîrful Omul. M-am speriat degeaba. Frantz a început sa coboare spre ValeaScorusilor. Noi dupa el. Ajunsi în firul vaii, mi-am dat seama ca locurile nu sînt asa de salbatice cum le vedeam de sus din Strunga. Mi-am zis: ce înseamna primaimpresie si perspectiva ! Iar am învatat ceva. Numai de aproape, de la fata locului, poti sa-ti dai cu adevarat seama de situatie. Perspectiva te înseala.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

5 von 40 29.01.2011 01:12

Din firul vaii, am urcat un horn scurt, apoi am început coborîrea spre Valea Malinului, pe pantele din stînga firului. Atent la coborîre, nu ma mai interesarestul. Valea Malinului am coborît-o pîna la Hornul pamîntos, apoi, prin Vîlcelul Poienitii si Poiana Costilei, ne-am întors la Busteni.

De data aceasta a fost o excursie reusita. stiam de acum intrarea în Valea Costilei, în Valea Galbenelelor, în Malin si Coltilor. stiam sa ies în platou, cumstiam si de Valea Seaca a Costilei. Aveam, asadar, un bagaj destul de bogat de cunostinte, facusem cîteva drumuri de vale, pe care puteam sa le repet si de unulsingur. În plus, retinusem cele auzite de la Olly, în legatura cu antrenamentul ei, încît, imitînd-o, mergeam la munte în fiecare duminica sau zi de sarbatoare, sa urc sisa cobor o vale.

OBSESIA

Cînd mergeam la munte cu grupul Olly dormeam, noaptea, de obicei, în camerele de sus de la restaurantul Oancea. Acolo, odata, dimineata la plecare, amvazut trei-patru persoane îmbracate cam straniu. Aveau atîrnate frînghii, de gît si de umeri, purtau bucati de fier pe la brîu, purtau ciocane si alte unelte în mîini.Semanau cu niste cosari, dar nu erau negri de funingine ca acestia. Am pufnit în rîs. Olly m-a mustrat, spunîndu-mi ca oamenii pe care-i vedeam sînt cei mai bunialpinisti ai nostri... Altadata, pe cînd ma aflam la Padina, a aparut în sufrageria cabanei un tînar cu o frînghie facuta lat. A desfacut-o, a învîrtit-o si a împrastiat-o petoata podeaua încaperii, ca apoi, strîngînd-o, cu un aer de superioritate, sa întrebe:

— Cine vrea sa mearga cu mine, sa coborîm Valea Adînca ?

Am tacut. Nu stiam despre ce este vorba. A plecat cu el careva. Pe mine m-a urmarit, o vreme, denumirea aceea, parca ciudata — Valea Adînca ! M-aminteresat de ea. Mi s-a explicat ca este situata în Valea Morarului, ca pentru a o coborî trebuie sa merg tocmai la Vîrful Omul. M-am hotarît si am urcat la Omul. Amvorbit cu nea Stanila[34], cabanierul, cerîndu-i relatii despre Valea Adînca, începuse sa-mi dea informatii, cînd, prin fereastra, a vazut ca se apropie, cineva.Cabanierul s-a oprit din relatare spunîndu-mi:

— Uite, vine domnul Belitoreanu. El va va da lamuriri mai complete decît mine.

Traian Belitoreanu, vechi alpinist, membru al Turing-Clubului României, a intrat pe usa, l-a salutat calduros pe nea Stanila, iar mie mi-a întins mîna,prezentîndu-se. Cabanierul, imediat, i-a vorbit oaspetelui de dorinta mea, rugîndu-l sa-mi explice cum trebuie sa procedez ca sa cobor Valea Adînca. Noul venit m-achestionat mai întîi în legatura cu drumurile pe care le facusem pîna atunci. Auzind ca am fost si în Valea Costilei, mi-a spus:

— Daca ai urcat si ai coborît Valea Costilei, Valea Adînca este floare la ureche.

Încurajat de un asemenea „verdict", am ascultat explicatiile domnului Belitoreanu parca si mai atent. I-am multumit, la urma, si am plecat. Am urmat CreastaMorarului, asa cum mi s-a spus, pîna la crucea lui Alexandrescu[35], iar de acolo am început sa cobor primul fir de vale ce se facea la stînga, adica spre nord.Aveam rucsac si piolet. Cînd acestea ma încurcau, ca se întîmpla si asta, le dadeam drumul la vale si apoi coboram si eu. Mi-a placut Valea Adînca, care la coborîre afost într-adevar mult mai usoara decît alte vai pe care le mai coborîsem.

Asa s-a terminat cu „obsesia" Vaii Adînci. Era în vara anului 1934, luna si ziua nu mi le mai amintesc, oricît m-as stradui...

ÎNTÎLNIREA CU NAE DIMITRIU

Dupa exemplul domnisoarei Olly, am tot urcat si am tot coborît cîte o vale, singur, însotit de vreun amic, sau în grupuri organizate de Metropola, pîna înaugust 1934, cînd, într-o sîmbata, în Busteni, am revazut un om de statura mijlocie, slabut, cu un început de chelie, cu nasul acvilin si avînd culoarea fetei putinmaslinie; era avocatul Nae Dimitriu, unul din „cosarii" de la Oancea, care mi-a spus:

— Domnule, te vad des prin Busteni, îti place muntele ?

— Da, i-am raspuns.

— Cu cine esti ? Unde vrei sa urci mîine ?

— Sînt singur si înca nu m-am hotarît pe unde sa merg.

— Vrei sa mergi cu mine ?

— Desigur...

Seara am luat împreuna masa la restaurantul Oancea. În timpul cinei, Nae Dimitriu mi-a vorbit de înfiintarea unei noi grupari alpine, Clubul alpin român.Scopul asociatiei, preciza el, este acela de a initia o serie de excursii colective gradate, pentru popularizarea alpinismului. A doua zi dimineata am plecat pe munte înurmatoarea formatie: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, Ion sincan si eu. Am mers prin Munticel—Poiana Costilei—Vîlcelul Poienitii—Malin—ValeaVerde—Valea Seaca a Costilei pîna la baza Coltului Malin..Acolo, cei trei si-au schimbat încaltarile; purtau acum ghete cu talpa din sfoara sau din pîsla, nu-miamintesc exact; eu am ramas încaltat cu bocancii mei, care aveau pe talpa tinte, iar pe margini asa-numitele „masele" sau „aripi de musca". Cataratura a început dinStrunga Neagra, situata ceva mai la dreapta si mai sus decît intrarea în Hornul Ascuns. Primul care a urcat a fost Nae Dimitriu, apoi Frim, al treilea sincan (acestaavea cu el o cutie cu vopsea rosie cu care însemna pe unde trecea), iar la urma, eu. O lungime, doua, trei de coarda si am iesit sus[36] pe colt. Am trecut Dinteledintre colti si am ajuns în Brîul Mare al Costilei. Mi-a placut înclinarea pantei, fiind ceva mai mare decît a celor întîlnite pe vai si ceva mai aeriana. Din Brîul Mare alCostilei am coborît în Valea Malinului. Acolo ne-am întîlnit cu Alexandru Beldie, care conducea o excursie colectiva pe traseul Valea Alba—Brîul Mare al Costilei—Pripon—Valea Cerbului—Busteni. Dupa ce Nae Dimitriu si ceilalti componenti ai grupului nostru au facut un schimb de pareri cu Beldie despre traseele parcursetocmai atunci, ne-am despartit. Noi am coborît Valea Malinului, iar Beldie cu grupul sau a continuat drumul pe Brîul Mare al Costilei.

Aceasta a fost prima mea ascensiune facuta cu cineva din cadrul Clubului alpin român. Probabil ca am avut o comportare buna. Spun asta pentru ca NaeDimitriu, odata sositi în Busteni, m-a întrebat:

— Vrei sa te înscrii în clubul nostru ?

Cum stiam acum de existenta acestui club si cum ma convinsesem de natura excursiilor efectuate de membrii lui, bineînteles ca nu am asteptat sa mi sespuna de doua ori. Am acceptat imediat, cu emotie, mai ales ca apartenenta mea la T.C.R. si la Metropola nu constituia o piedica pentru activitatea în C.A.R. Amramas chiar foarte surprins cînd, cîteva zile mai târziu, am aflat ca noua asociatie, care ma adoptase, m-a programat, alaturi de Bubi Schefler, sa conduc oascensiune în Bucsoiu. Eu nu mai fusesem, Bubi cunostea drumul.

ÎNTÎIA ASCENSIUNE COLECTIVĂ ÎN CADRUL C.A.R.

Într-o duminica de septembrie, asadar, dimineata la ora cinci, conform programului, ne-am prezentat eu si Schefler în fata statuii caporalului MusatConstantin, erou al razboiului de reîntregire, asezata în spatele garii din Busteni, pe bulevardul Libertatii, vizavi de biserica domneasca. Am gasit acolo, asteptîndu-ne,doua domnisoare simpatice. Purtau palarii mari de pai, cum obisnuiau sa poarte cei de prin Ţara Fagarasului. Se împodobisera cu ele, am ghicit noi, ca sa fie aparatede insolatie. Am facut cunostinta si, cinci minute mai tîrziu, am pornit toti patru la drum. Vremea era frumoasa, tinea cu noi si nici voia buna nu lipsea. Astfel, încet-încet, prin Munticel— Pichetul Rosu[37] — poteca Take Ionescu[38], am ajuns în Bucsoiu. Am urcat Valea Bucsoiului, descurcîndu-ne destul de bine. Pe la saritori,mai ajutam fetele, care erau încîntate de drum, de priveliste. Cînd ne-a razbit foamea, am întins o masa comuna, frateasca. Pe drum, una din fete, Vigi, care ne-aînsotit înca vreo doi-trei ani dupa aceea, exclama mereu:

— Unde-i Titi sa vada frumusetile acestea ?

La început, credeam ca Titi este vreun frate, vreun var sau prieten. Am aflat curînd, însa, ca Titi se numea sora mai mare a ei...

Am ajuns în ziua aceea pe Vîrful Bucsoiului. Daca de pe Valea Bucsoiului privirile ni se opreau asupra muntilor Piatra Mare si Postavarul, asupraPredealului, toate scaldate în lumina soarelui, de pe Vîrful Bucsoiului ni se înfatisa o panorama magnifica. Vedeam cît îi zarea: Valea Malaesti sta la picioarele noastre,întinsa ca un sarpe asezat la soare, cu capul în hornurile Malaesti, iar coada în padurile ce coboara spre Rîsnov; cabana Malaesti parea o cutiuta azvîrlita de cineva,caruia nu-i mai era de trebuinta; Vîrful Omul, la stînga, ne astepta ca oaspeti; mai încolo — muntii Scara, Culmea Ţiganesti, Piatra Craiului, Fagarasul, Magura Codlei(fara caciula)[39], Ţara Bîrsei si, hat, departe, cît cuprindeau privirile. Nu ne mai saturam de atîta maretie. Dar trebuia sa ne vedem si de drum.

Am ajuns, în fine, la Vîrful Omul, am poposit putin la cabana si am coborît Valea Cerbului, la Busteni. Asa a decurs prima excursie colectiva pe care amcondus-o, împreuna cu Bubi Schefler, în cadrul Clubului alpin român. Ea nu s-a deosebit de obisnuitele excursii facute cu diferiti prieteni. Asemenea ascensiunicolective am mai efectuat si în cadrul asociatiei Metropola sau a Asociatiei sportive a functionarilor comunali — A.S.F.C. Nu mi le mai amintesc si, chiar daca mi le-asaminti, n-ar avea rost sa le însir pe toate. Paralel, însa, îmi continuam si drumetiile solitare, pentru sufletul meu. Obiceiul acesta l-am pastrat pîna în prezent, la pestesaptezeci de ani, dîndu-mi satisfactii deosebite. Deseori, în trenul de noapte nu-l întîlneam decît pe doctorul chimist Alexandru Steopoe, si el un singuratic. La Bustenistam adîndoi în sala de asteptare a garii pîna ce se crapa de ziua. Uneori urcam împreuna pe munte, alteori plecam fiecare pe potecile noastre, singuri. AlexandruSteopoe era un foarte bun drumet si un bun tovaras de drum. În anul 1933 a urcat singur, în premiera, Valea Poienei, situata pe versantul nordic al Morarului. Era unom retinut, vorbea putin si nu se întovarasea cu oricine.

Cînd te cunostea si vedea ca esti un om serios, era de o caldura sufleteasca deosebita, era comunicativ. Ne dadea sfaturi, cum sa ne impregnamîmbracamintea pentru a ne ocroti de ploaie. N-am sa uit niciodata pelerina lui larga si lunga, care-l apara de ploaie si de vînt.

MEMBRU FONDATOR AL C.A.R.

În primavara anului 1934, facusem, cu Metropola, cîteva drumuri la casa Grindu din Piatra Craiului, construita înainte de razboi (1907—1908) de Societateaturistilor din România si apartinînd acum asociatiei A.D.M.I.R., care a reparat-o si a pus-o în functiune_în anul 1933. Mersesem si prin satul Pestera, prin zapada, curachete (vîrzobi)[40], si prin „Prapastii"[41].

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

6 von 40 29.01.2011 01:12

Într-o duminica din toamna anului 1934, mergeam cu Bubi Schefler pe Valea Cerbului, îmi povestea despre vizita unor alpinisti cehoslovaci la noi, între careunul Mira Baron. Cehii aveau materiale de cataratura mai evoluate si mai variate decît noi. Chiar Bubi avea un scaun pentru bivuac în perete, primit în dar de la cehi.Era de fapt o scîndura dreptunghiulara, care la cele patru colturi avea cîte un orificiu pe unde erau trecute capetele de la doua bucle de coarda. Aceste capete aveaucîte un nod pe dosul scîndurii, ca sa nu iasa prin orificiu, iar deasupra — buclele, unite, pentru a putea fi prinse în carabiniera. Alpinistul putea sta cu fundul sau cupiciorul pe acest „scaun".

În Valea Cerbului, Bubi mi-a propus sa urcam hornul de la intrarea în Valea Caprelor sau Pripon. Am urcat cît am urcat, am batut si un piton, primit tot de lacehi, dar nu am putut trece. Ne aflam prea la început, nu eram pregatiti.

În 1934 s-a înscris în C.A.R. doctorul Vasile Steopoe, care mai tîrziu avea sa devina presedintele clubului, Victor Knapp, viitorul secretar, Stolear Leova sialtii. Stolear Leova, student în medicina la Grenoble, venise în vacanta dupa primul an de studii. Acolo mergea pe munte cu ghizi francezi si a învatat sa se catare. Lael am vazut pentru prima data o coarda cu adevarat pentru munte, din cînepa, si primele espadrile cu talpa de sfoara. Mi-am exprimat si eu dorinta sa merg în Franta,sa învat tehnica moderna de cataratura. Leova mi-a dat adresa unui ghid din Grenoble sau din Chamonix, amator sa-i învete pe începatori. scolile de alpinism în Frantaerau, deci, particulare — ale ghizilor, nu ale clubului. Asta nu mi-a placut si nu am plecat. Leova a urcat mai multe trasee în Alpi, în 1934 si dupa aceea. În 1938 a fostîmpreuna cu farmacistul Mircea Sterescu si pe Mont Blanc.

În cursul iernii 1934—1935 am învatat de la colegul meu de birou Lica Minculescu sa schiez. Mergeam, cu el, sîmbata noaptea, la Predeal, stateam laCîrciuma lui Butoi, din spatele garii, pîna se lumina, apoi plecam cu schiurile pe coclauri, la Susai, prin Cioplea si Creasta Cocosului; la Trei Brazi prin Fetifoi—Forban, la Diham. Un alt drum era pe la fosta scoala normala si de acolo pe Clabucetul Baiului. Pe o poteca mergeam la Cleste si la cabana Vînatorilor. Numai ca înacele vremi de început nu aparusera nici cabana Cioplea, nici Trei Brazi, nici cabana Vînatorilor. În drumul spre Cioplea, un loc cu o usoara panta spre nord, locul descoala al începatorilor, se numea „Biliard". Aici am învatat prima cristianie, din gresala, ferindu-ma de unul care-mi taiase calea. Fiindca iernile acelea aveau zapadamulta si la Bucuresti, mai schiam la Cocioc sau pe Ţacalie[42].

În iarna 1934—1935 a fost înfiintata sectia alpina a Asociatiei cultural-sportive a C.F.R., al carei conducator era inginerul Ion Nicolau-Ciaun. Pentru a stimulaactivitatea acestei sectii si pentru ca membrii ei sa învete sa se catare, multi dintre ei s-au înscris si în C.A.R. Totodata, o parte din membrii Clubului alpin, la solicitareainginerului Nicolau, s-au înscris în sectia alpina a C.F.R. Printre acestia m-am numarat si eu. Au fost organizate, astfel, ascensiuni cu membrii sectiei alpine a C.F.R.,conduse de noi. Sectia ne oferea, în schimbul serviciului nostru, ordine de transport. Am facut nenumarate ascensiuni cu acesti minunati ceferisti, muncitori, corecti,cinstiti, pastrînd amintiri frumoase despre ei.

Tot în aceasta iarna s-a primit la secretariatul clubului o scrisoare, pe zece pagini, scrisa cu cerneala verde si semnata Ion Ionescu-Dunareanu. Nae Dimitriu a cititscrisoarea care continea numai laude la adresa autorului si a întrebat:

— Cine-l cunoaste, cine a auzit de acest om ?

Tacere de mormînt. Nimeni, absolut nimeni din cei întrebati nu auzisera de el. Asa ca Nae Dimitriu a rupt în bucati scrisoarea si a aruncat-o la cos...

Clubul alpin îsi tinea sedintele în birourile asociatiei functionarilor comunali, din strada Vasile Boerescu. Acolo ne întîlneam în fiecare joi seara, cînd aveauloc sedintele comitetului si apoi sedinta largita cu noi toti. Dupa sedinte, ne duceam prin apropiere, la restaurantul Duque, unde, la o gustare si un pahar de vin bun,continuam discutiile despre cele hotarîte la club. Era o atmosfera de voie buna si dorinta de a realiza ceva, dezinteresati.

Clubul alpin avea trei categorii de membrii: de onoare, activi si aderenti. La înscrierea mea în club, am fost acceptat ca membru aderent si am platit ca atarecotizatia pe semestrul II al anului 1934. În cursul iernii 1934—1935, am facut o serie de ascensiuni pe vai sau pe creste, cu C.A.R., sau singur, în afara celor facutecu Metropola. Aceste ascensiuni de iarna pe vai sau creste s-au repetat an de an, fiind un mijloc de a „intra în forma", de acomodare pentru ascensiunile de vara. Amurcat vaile Galbenelelor, Costila, Rîpa Zapezii si în Piatra Craiului, pe creasta de nord sau de sud. Îmi aduc aminte ca într-o zi, fiind singur pe creasta de sud, mergîndcatre Vîrful „La Om” (Baciului), am întîlnit pe farmacistul Petre Juster care venea tot singur pe creasta de nord, catre acelasi punct. Ne-am salutat si Juster, în calitatede casier al C.A.R., mi-a cerut o suma de bani, drept cotizatie. I-am raspuns ca am platit cotizatia si ca, oricum, daca am ceva de platit, plata se face la club, nu pecreasta Pietrei Craiului. La prima adunare de comitet a clubului Petre Juster a comunicat ca am refuzat sa platesc suma ceruta de el. Dupa sedinta de comitet, amaparut si eu. Nae Dimitriu mi-a comunicat ca, pentru activitatea mea, comitetul a hotarît sa ma coopteze ca membru activ al clubului, înca de la înfiintarea lui. Asa amdevenit membru fondator al Clubului alpin român. Nae mi-a spus, de asemenea, ca pentru aceasta trebuie sa platesc diferenta de cotizatie pentru semestrul întîi sidiferenta reprezentînd noua mea calitate, acea de membru activ. M-a întrebat, în fine, de ce nu vreau sa platesc, fiindca Petre Juster asa informase comitetul. I-amraspuns ca Juster nu mi-a spus ce reprezinta suma pretinsa si ca o cotizatie se plateste la club si nu pe creasta Pietrei Craiului. Cu aceasta explicatie, lumea s-alamurit si totul a fost clar.

Ascensiunile pe creasta Pietrei Craiului, iarna, pot fi periculoase din cauza corniselor ce se formeaza. Odata eram pe creasta de nord cu Nae Dimitriu si cualtii. Nae avansase sus pe creasta si, la un moment dat, cînd a înfipt pioletul în zapada, coada acestuia, dupa ce a strabatut-o, s-a dus în gol. si-a dat seama repedeca se afla pe o cornise si s-a retras.

ALTE ÎNTÎMPLĂRI PE MUNTE

Primavara anului 1935 a debutat cu o serie de ascensiuni. Vremea a fost frumoasa si stabila. Nu cadeau precipitatii. Zapada se fixase pe vai. Nu mai erapericol de avalanse, într-o zi am mers cu Vasile Nicolau, unul din fondatorii Clubului alpin român, sa urcam Valea Seaca a Caraimanului. În Busteni, gospodineleprofitau de vremea frumoasa pentru a-si dichisi casele în vederea noului sezon, acum dupa ce scapasera de iarna. Locuintele, proaspat varuite, aratau care mai decare mai frumoase. Curtile începusera a fi îngrijite si împodobite cu flori, care asteptau caldura ca sa înfloreasca.

Am plecat pe drumul obisnuit, adica prin strada Fîntînii. Am intrat în padure, unde copacii se redesteptau la viata, iar în luminisuri felurite flori împodobeaupeisajul si am urcat pîna în firul vaii. Aceasta era plina cu zapada, buna pentru ascensiuni. De o parte si de alta a vaii, malurile împadurite creau o atmosfera mai rece,mai posaca. Cînd am ajuns în Poiana Mare, peisajul s-a schimbat. Loc larg si cu multa lumina. În fata noastra aveam zidul masiv al Caraimanului, deasupra caruiastrajuia maret Monumentul eroilor. Zidul acesta de conglomerate avea doua adîncituri; în stînga — Hornurile vaii seci, iar în dreapta — Spalatura vaii seci. În dreaptaprivirea ni s-a oprit pe un alt zid de piatra ce cobora spre rasarit, avînd în dreptul nostru si mai jos doua tancuri. Este, desigur, vorba de Creasta Picaturii, cu ColtulStrungii si cu Coltul Picaturii. În stînga, însa, am vazut o coama mai scurta, în care se afla Vîlcelul Mortului, iar mai jos Brîul Portitii, cu acea minunata poarta în stînca,care se numeste „Portita Caraimanului".

Din Poiana Mare, panta a început sa se accentueze, ca apoi, în hornuri, înclinarea sa devina forte. Nu aveam la noi nici frînghie, nici coltari. Numai pioleti.Faceam trepte, în zapada buna, cu vîrful bocancului. Jos, pe firul vaii, mergeam cu Vasile alaturi. Din Poiana Mare am trecut eu înainte, sa fac trepte. Vasile dadeasemne de oboseala si ramînea în urma. Ma opream, îl asteptam si dupa ce se odihnea porneam iar. Am ajuns sub Saritoarea Mare[43], a carei panta se apropie deverticala. Am început sa urc, dar în urma mea l-am auzit pe Vasile spunînd:

— Eu nu mai urc...

Am încercat sa-l încurajez, dar hotarîrea lui era ferma. Nu stiu daca aceasta decizie a fost determinata de oboseala sau de înclinarea pantei. Oricum, înastfel de situatii, este mai bine sa te întorci decît sa fortezi nota. Aceasta însa de la caz la caz[44]. În situatia noastra, fiind de preferat întoarcerea, ne-am coborît siam ajuns în Busteni. Daca am fi insistat, s-ar fi putut întîmpla un accident, ori acesta trebuie totdeauna evitat.

La 14 iulie 1935, am deschis seria ascensiunilor colective de vara ale C.A.R., cu Valea Costilei, la care am avut 15 participanti. Excursia a decurs în conditiinormale. Duminica de duminica, sarbatoare de sarbatoare, conduceam grupuri, îmi placea sa fiu în mijlocul celor dornici sa cunoasca un nou drum si sa mai înveteceva. Odata, urcam pe Valea Rîpa Zapezii cu membrii asociatiei Metropola, colegi, baieti si fete. Pe traseu ne-a prins o ploaie strasnica. Prin suvoiul de apa, formatape firul vaii, urcam uzi pîna la piele. Fetelor li se stricase coafura. Parul le atîrna ca niste late lungi. Ţinta noastra, acum, era sa iesim cît mai repede în strunga, pecreasta Morarului, sa scapam de suvoiul de apa. Chiar în situatia aceea voia buna nu a disparut nici o clipa. Mergeam cîntînd. Am ajuns în strunga vînat de frig.

De obicei, Valea Rîpa Zapezii se urca pe brînele de iarba de pe versantul stîng al vaii, cum urci. Eu, însa, urcam pe firul vaii peste toate saritorile, cuexceptia celei mari de la intrare. În partea superioara, firul se bifurca în trei ramuri, din care una e foarte frumoasa: o succesiune de ferestre prin care treci dintr-unaîn alta.

Într-o duminica, conduceam pe aceasta vale un grup, într-o ascensiune colectiva a C.A.R. Printre participanti o aveam si pe Vigi. În urma noastra — ocolectiva a grupului Brav, devenit în 1937 Clubul carpatin român. Dupa saritoarea mare de jos, am intrat în firul vaii. Am trecut o serie de saritori, apoi a urmat unadubla, destul de dificila. Conducatorul de la Brav mergea cu grupul lui pe brînele de pe flancul stîng. Unul dintre participanti, Viorel Niculescu, si-a parasit grupul si s-aluat dupa noi. Toate au mers bine pîna la saritoarea dubla. Tocmai trecuse ultimul om din grupul meu, cînd s-a angajat si el în trecerea acestei saritori. Vazusem ca nuurca cum trebuie, o facea din ambitie, din orgoliu, nu de placere si, pe deasupra, puterile nu-l ajutau. Am vrut sa-l ajut, dar m-a refuzat. Dupa cîteva încercarinereusite, la un moment, cînd pusese mîna pe o priza, mîna a început sa-i tremure. În clipa urmatoare, i-a scapat de pe priza, încît omul a pornit cu capul în jos, înspaima tuturor, pe prima platforma. A sarit apoi, peste platforma, în saritoarea de dedesubt, tot cu capul în jos, oprindu-se pe platforma acesteia. Toti l-au crezut mort.Salvarea lui a fost sacul din spate, plin cu îmbracaminte; acesta, la fiecare cazatura, o lua înaintea corpului si astfel caderea se facea cu capul pe rucsac. A fost olectie pentru toti cei de fata: ca nu trebuie sa-ti parasesti grupul si conducatorul, ca nu trebuie sa încerci lucruri peste puterile tale, ca niciodata nu e bine sa teambitionezi si sa refuzi ajutorul ce ti se ofera.

Altadata, conduceam, împreuna cu doctorul Vasile Steopoe[45], un grup dintr-o colectiva C.A.R. pe Coltul Malinului, avînd ca obiectiv Hornul Central-Comanescu si Hornul Ascuns. Am dormit la Oancea. Pe la ora patru dimineata ne-am trezit. Dupa vreo jumatate de ora, doctorul a întrebat:

— Cum e vremea afara ? Nu ploua ?,

— Nu, i-am raspuns.

Mi-am dat seama ca nu prea avea chef de mers. Ca si mine, dealtfel. Se întîmpla, uneori, sa nu ai chef de drum. E o stare psihica, careia nu-i poti comanda.Probabil de aceea, în întreaga lume, alpinismul (cataratura) nu a fost acceptat ca sport de performanta, de arena.

Nu am terminat bine dialogul nostru, ca cineva a batut la usa întrebînd de noi. M-am dus sa vad cine este. Venise unul dintre participanti sa ne anunte ca

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

7 von 40 29.01.2011 01:12

grupul a sosit. Nefiind înca ora cinci, ora obisnuita de plecare pe munte, a spus:

— Afara e cam frig. Noi o sa pornim înainte prin padure. O sa ne ajungeti dumneavoastra, cu siguranta.

Am fost de acord cu aceasta solutie, ne-am îmbracat, am mîncat ceva la repezeala si am pornit, dupa ce ne-am întîlnit mai întîi cu niste prieteni, care auvenit la ora cinci, si pe care i-am luat cu noi. În padure, dupa un timp, am ajuns într-adevar grupul. Cu cei adusi de noi eram în total 20 de persoane. Prietenii nostrimergeau bine si contam, la nevoie, pe ajutorul lor. Prin padure i-am întrebat pe unde vor sa mearga, pe care din cele doua trasee programate. Au raspuns ca vor samearga pe Hornul Comanescu. „De acord", am zis eu si doctorul Steopoe. Am ajuns în Poiana Costilei, am mers, la stînga, urcînd panta de pe Vîlcelul Poienitii si amajuns deasupra Hornului Pamîntos. Coborîrea hornului s-a facut cu grija, dar eu, aflîndu-ma în capul coloanei, a trebuit sa fac cunostinta cu cioburile de sticla ascunseîn iarba de pe partea dreapta, tocmai acolo unde trebuia sa ma sprijin si astfel m-am taiat în podul palmei drepte. Am ajuns în Valea Malin, fara alt incident; am urcatsaritoarea mare si am trecut, rînd pe rînd, si pe ceilalti participanti. Asa se întîmpla în colective: la fiecare saritoare trebuia sa-i ajuti pe participanti sa treaca, uneorifolosind frînghia. Peisajul era maret. În fund, spre vest, se vedea din evantaiul de stîncarii al Vaii Malinului, iar mai la dreapta Coltul Malinului se înalta maiestuos. Ceicare au ajuns primii deasupra saritorii, îmbiati de aceste frumuseti, au si început sa faca fotografii, pe cîte o stînca, pentru „eternizarea" evenimentului. Am trecut apoi,prin dreapta, coama în Poiana Malinului, am traversat Valea Verde, am urcat coama ce separa Valea Verde de Valea Seaca a Costilei, am mers pe malul stîng alacesteia, cum urcam, si am continuat drumul pe Brîul Caprelor, pîna în firul vaii, apoi pe fir în sus pîna la zidul de piatra al Coltului, obiectivul nostru din acea zi. La unmoment, am auzit pe cineva spunîndu-i lui Gogu Ionescu sa ramîna cu el, ca nu poate suporta sa fie ultimul. Vazîndu-l ca merge mai greu, am ramas si eu cu el, darnu prea mult, ca trebuia sa fiu si-n fruntea plutonului. L-am dat în seama prietenilor, care s-au îngrijit de el pîna la baza coltului, unde am sosit în jurul orei 11dimineata. În timpul unui repaus de o jumatate de ora, m-am dus cu doctorul Vasile Steopoe, în stînga, sa-i arat ceva în Valea Malinului. Deodata, am auzit un zgomotsi un tipat. Cînd m-am uitat, am vazut pe „omul meu", cel care nu suporta sa ramîna în urma, culcat pe panta cu fata în jos, cu picioarele si mîinile ridicate în sus, casa nu se zgîrîie, facut tampon, si alunecînd la vale. Interventia rapida a altor tovarasi de drum, care l-au prins de chica, i-a oprit alunecarea. Dupa acest incident, i-amrugat sa-mi spuna pe care horn vor sa mearga. Cu totii au spus ca pe Hornul Ascuns. În aceasta situatie, am mers cu cei cinci prieteni în Hornul Comanescu[46] si,de acolo, dupa ce l-am urcat, am venit în Hornul Ascuns, unde, cu ajutorul lor, am întins doua corzi. Astfel, dintr-o coarda în alta, am adus pe toti participantii sus pecolt, fara vreun incident. Am coborît pe creasta si am traversat apoi Dintele dintre colti. Pe un brîu mic de sub Coltul Brîului, am ajuns în Valea Ţapului si în Brîul Mareal Costilei. Speram ca odata ajunsi în Brîu, lucrurile sînt limpezi si ca vom merge repede pîna în Valea Cerbului. Dar nu a fost asa. Oamenii, barbati si femei,obosisera de drum, iar acum se miscau ca melcul. Aveam lanterne putine. Ne-a apucat noaptea cînd am început sa coborîm Valea Priponului. La un moment, GoguIonescu a calcat în gol si s-a prins de un jneapan, dupa ce a facut o tumba. Dupa un timp, alt participant a facut acelasi lucru, îngrijorat, pentru a preîntîmpina uneventual accident, am ales un loc mai plat si am oprit grupul, pîna a trecut noaptea. În situatii similare, conducatorul unui grup trebuie sa stie ca mai important este saduci excursia la bun sfîrsit, fara accidente, decât timpul consumat pentru aceasta. El trebuie sa fie stapîn pe situatie, ferm în hotarîrile sale, sa nu lase nici un momentparticipantilor posibilitatea de a-si pierde încrederea. Am stat cu totii jos, sub cerul liber, un cer cum n-am mai vazut. În atmosfera aceea pura, de la înaltimea care negaseam, peste doua mii de metri, stelele erau mult mai multe si mai stralucitoare. A fost o noapte minunata. Oamenii au povestit între ei, ba una, ba alta. Numai pe unuldintre ei l-am tot auzit vaicarind u-se:

— Domnule Gogu, cine-mi va deschide mîine magazinul ?

Cum a început sa mijeasca de ziua, am hotarît plecarea. Pe drum, cineva mi-a spus ca amicul care nu suporta sa ramîna în urma, prevazator, acolo în loculde popas, a înnodat doua batiste, puse cap la cap. Capetele libere, colturile adica, le-a legat, unul de un jneapan, celalalt de propria-i mîna. În plus, a înfipt în pamînt,între picioare, bastonul ce-l avea cu el si, cu un cordon de la o haina, s-a legat împrejur, cuprinzînd si bastonul. Era obsedat de alunecarea de la baza Coltului Malin !Acest cetatean a perseverat sa mearga pe munte. A început chiar sa conduca si grupuri, dar totdeauna cauta sa fie în fata. În anul 1939 conducea un grup pe ValeaColtilor, tot timpul aflîndu-se în capul coloanei. La un moment dat, a dislocat un bolovan, pe care, în loc sa-l opreasca, sa-l tina pîna cînd ceilalti excursionisti ar fi reusitsa se fereasca din calea lui, i-a dat drumul. Bolovanul s-a rostogolit si s-a oprit în abdomenul unei fete care statea lipita de perete. Moartea a fost fulgeratoare.

UMBRE sI LUMINI

Înca din vremuri foarte vechi, omul a simtit nevoia sa cunoasca splendidul monument al naturii, care este muntele. E drept, l-a cercetat mai întîi cu teamapentru duhurile care, chipurile, salasluiau în el. Apoi, încetul cu încetul, a început sa-l iubeasca, sa-l venereze, îsi însemna — ca sa nu se rataceasca — trecereapasilor prin anumite locuri cu mici gramezi de pietre, mogîldete, ori cu semne facute pe copaci. Cînd a intrat mai adînc în munte a consolidat potecile, drumurile, si nunumai pe cele ciobanesti, ramase din timpuri imemoriale. Nici numai pe cele ale vînatorilor de capre. A construit el însusi, prin propria-i vointa, zeci si zeci de drumuridestinate „promenadei" în munti, a facut marcaje pentru orientare si usurarea excursiilor, a ridicat adaposturi, refugii si cabane. La noi în tara, primele adaposturi aufost schiturile, iar cele montane, construite de înaintemergatorii turistilor din zilele noastre, au fost durate în ultimul sfert al veacului trecut. Tot atunci, prin truda unuimanunchi de entuziasti, au fost „batute" si primele marcaje.

Din pacate, nu toti calatorii prin munti au stiut întotdeauna sa aprecieze eforturile înaintasilor, sa se bucure de ele. Unii s-au pus pe rele, pe stricaciuni,anihilând munca atîtor prieteni ai muntilor si au pângarit frumosul prin faptele lor necugetate...

În iulie 1935 am refacut, cu mai multi colegi de club, marcajele efectuate în 1934 si distruse curînd de „turisti", în Buletinul alpin, anul III, nr. 3—4, pagina45, sta scris: „La mai putin de o luna de la terminarea acestor marcaje s-a constatat ca o buna parte din semne si pancartele de ramificatie au fost distruse. Ceea ceeste mai trist, e faptul ca pe copaci s-au putut identifica, cu precizie, lovituri de piolete". Aceste acte m-au indignat foarte mult, cu atît mai mult ca ele nu erau unfenomen nou, ci vechi, de cînd s-au facut înlesniri pentru vizitarea acestor locuri minunate. De aceea, acum, din perspectiva vîrstei la care am ajuns, sa-mi fie permissa evoc cîteva asemenea fapte, petrecute la diferite epoci. O fac cu durere în suflet pentru distrugerile ireparabile si cu speranta ca factorii de raspundere se vorhotarî sa aplice sanctiuni severe vinovatilor.

Aflat pe ultimul prag al vietii, ma îngrozesc cînd privesc în urma. Ma întreb, de ce unii oameni nu vor sa învete a trai civilizat, cu respect unul fata de celalalt,fata de bunurile aproapelui sau ale obstei, fata de natura, fata de tot ce ne înconjura ? De ce cînd ajung în cel mai splendid templu al naturii, MUNTELE, uita de bruma,de spoiala de educatie si civilizatie pe care o au, lasînd libere baierele instinctelor animalice, barbare, huliganice ? Ma întreb: cîte sute sau mii de ani vor mai trebui satreaca pîna cînd toti oamenii vor întelege ca mai frumos este sa construiesti decît sa darîmi, ca ceea ce ne-a dat natura constituie un patrimoniu care trebuie pastrat învecii vecilor si nu distrus de primul venit ?

M-am îngrozit cînd am citit ca, dupa 1898, cînd Societatea carpatina „Sinaia" a desfundat Pestera Ialomitei, construind podete si balustrade pe o lungime depeste 400 de metri cît avea Pestera dupa desfundare, în loc de 100, montînd lampi cu petrol pentru a putea fi vizitat acest monument al naturii, ei, „turistii", au începutsa traga cu pistolul, la tinta, în lampile cu petrol, în draperii, în stalactite si în stalacmite; ca acesti „turisti", pentru a nu plati infima taxa de intrare, au batut pe paznic, înrepetate rînduri, determinîndu-l sa renunte la aceasta slujba. Iata o singura relatare de acest gen, cutremuratoare: „Acum, gratie vechei Societati carpatine din Sinaiaprin energia mult regretatului ei presedinte Arhimandritul Nifon fost staret al mînastirii Sinaia, care a largit Pasagiul în 1897, trecerea mai departe se poate face relativusor... (dincolo de Grota Mihnea Voda — 110 m)... Au fost Vandali (caci nu-i putem numai altfel) cari au tras la tinta cu revolverul în draperiile boltilor si în lampile cupetrol instalate de Societatea carpatina numai pentru placerea de a auzi un formidabil ecou",[47]. Ce a urmat se stie. Totul a fost distrus.

M-am îngrozit cînd am citit ca „turistii" au dat foc, în Octombrie 1911[48], casei de la Vîrful Omul, construita de “Societatea carpatina „Sinaia" în anul1900[49].

M-am îngrozit cînd am citit brosura Sfaturi folositoare pentru turisti, în munti, scrisa de alpinistul fotograf si tipograf Vasile Teodorescu în tipografia lui dinBusteni în 1921, si din care citez: „La casa de adapost de pe muntele Caraiman (construita în 1899), mai înainte era pe timpul de vara un pazitor, care, pe lîngaîngrijirea casei, mai ajuta si pe turisti, carora le oferea serviciile lui, facîndu-le focul si le prepara ceva de-ale gurii.

„S-au gasit unii nemernici care l-au batut si i-au luat bruma de bani ce o avea la el, facîndu-l ca sa se lipseasca de aceasta slujba...

„Cantonul liniei aeriene de pe muntii Jepi, care adaposteste multi turisti în timpul verii, a fost despuiat de frumoasa terasa de pe care se admira cea maisplendida priveliste asupra Vaii Prahovei..."

M-am îngrozit citind în primul anuar al T.C.R., publicat în 1926: „...caci prin vandali desemnam pe acei pseudo-turisti, pseudo-alpinisti, cari se vede cadescind direct din barbarii navalitori, cari, ca si hunii lui Atila, lasau în urma lor numai foc si pîrjol. Asa si cu acesti nemernici, îmbracati în haine de om civilizat, dar cusufletul ramas tot necioplit, cari strica, sparg si murdaresc tot pe unde trec".

M-am îngrozit vazînd cu ochii mei cum baraca ce a servit ca dormitor muncitorilor care au înaltat monumentul Cruceai eroilor de pe Caraiman, lasataturistilor, dupa terminarea lucrarilor în 1928 a fost arsa de turisti bucata cu bucata, începînd cu bancile si terminînd cu camerele[50].

M-am îngrozit cînd am vazut distruse marcajele si pancartele indicatoare, facute si puse de C.A.R. si de alte asociatii cu mare truda si jertfa de timp si debani.

M-a îngrozit zgomotul în noptile dormite în cabane sau în vile, unde „turistii", în loc sa se odihneasca, ca a doua zi sase duca sa vada frumusetile naturii, cutranzistoare si alte instrumente zgomotoase, faceau din noapte o tortura.

De curând, am plecat de la cabana Bulnoc spre Rentea. La rascrucea de drumuri, unde se desparte cel ce duce la Piatra Mare de cel ce duce la Rentea,deci la scurt timp dupa plecarea de la cabana, am întîlnit un stîlp metalic a carui sageata arata spre stînga, unde cobora un drum. Nu mai fusesem pe-acolo. Am urmatindicatia sagetii si am ajuns într-un drum care venea de jos, din sat, spre Bolnoc. Am fost victima unei farse de prost gust. Cînd, a doua zi, am ajuns la cabana Susai,venind de la Rentea, stîlpul metalic din marginea padurii avea sageata îndreptata spre Piatra Mare, iar pe ea scria: „Spre Predeal". Aceste farse duc la ratacirea celorce nu cunosc drumurile, pentru care dealtfel sînt puse indicatoarele si pot determina chiar accidente.

S-a scris mult si-n ultima vreme despre florile si plantele ocrotite, rupte fara mila. Odata am gasit pe poteca, aproape de Busteni, un buchet mare de flori decolt, pierdut de un tînar bustenean, care le smulsese fara mila. Zilele trecute, oamenii legii au prins pe Brîul Mare al Costilei un pretins, „iubitor" al naturii, care a smulsnu mai putin de una suta-treizeci de flori de colt. Ce a vrut sa faca cu ele ? Specula ? A vrut sa le vînda ? Sa le exporte ?

Un alt obicei rau, primitiv, au unii „turisti": ei arunca pietre în vale, putând accidenta chiar mortal pe cei ce urca pe drumurile sau traseele pe care se aruncaaceste pietre. Urcam odata pe Valea Jepilor, înainte de a ajunge la cabana, pe ultimile serpentine, veneau mereu pietre de sus. Urcînd cu mare atentie pentru a nu filoviti de ele, am gasit pe ultima serpentina, stînd jos pe iarba, la oarecare distanta unul de altul, o fata si un baiat, care discutau, faceau glume si, ca un divertisment,aruncau pietre în jos. Le-am spus:

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

8 von 40 29.01.2011 01:12

— Ce faceti aici ? De ce aruncati cu pietre ? Vreti sa ne spargeti capetele, sa ne omorîti ?

S-au uitat unul la altul, cam mirati, si au raspuns cu un aer de naivitate:

— N-am stiut ca urca cineva !

Fapte ca cele aratate mai sus este bine ca în muntii patriei noastre sa nu se întîmple. Sa urmam, în schimb, exemplul zecilor de mii de tineri constituiti înechipajele numite „Cutezatorii", pe care eu nu o singura data le-am întîlnit pe potecile sau prin vaile muntilor. Sa urmam exemplul acelora care, an de an, marcheazamii de kilometri de poteci si care, în tabere de corturi, în vacante, traiesc cu adevarat viata de munte, calindu-se poate pentru viitoarele lor performante de cataratori pestîncile minunatilor nostri munti ori pe înaltimile mult mai mari ale muntilor din alte parti ale lumii. Sa luam de exemplu pe muncitorii din Pitesti, care, constituiti, într-uncerc turistic numit „România pitoreasca", prin munca.•si eforturi proprii, au construit pe Valea Dragoslavenilor din Piatra Craiului o cabana bijuterie, numita simbolic„Garofita Pietrei Craiului". Sa luam ca exemplu pe acei profesori din toata tara, care îsi „poarta elevii de mîna", învatîndu-i sa simta muntii patriei, cu padurile si apelelor, cu ciutele si cerbii lor, cu florile si fluturii lor.

În drumurile mele de aici înainte pe munti as dori sa stiu ca Natura, acest templu fantastic, care din nefericire este din ce în ce mai amenintat, nu va mai fiprofanata macar în zonele ei de altitudine, unde n-am vazut înca fumegînd cosul fabricilor, nici n-am auzit uruitul concasoarelor...

PREMIERE

Ca sa vorbesc de premierele mele, simt nevoia, mai întîi, sa definesc aceasta notiune. Dar, mai înainte, tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cugînd sa ajung o „vedeta", sa ma afirm în fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile întîlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste catarare. Chiar daca as fimers de o suta de ori pe acelasi traseu, nu m-as fi plictisit, caci de fiecare data descopeream ceva nou, fie în peisaj, fie în modul de a ma catara. Nu am facut partedin categoria „blazatilor", care nu urcau a doua sau a treia oara acelasi traseu. Din aceasta cauza nu ma pot lauda cu multe premiere...

Revenind acum la ideea de la începutul acestor rînduri, afirm ca premiera, asa cum sustine dealtfel si definitia moderna, înseamna parcurgerea, de catre unom sau de catre o echipa, a unui drum pe care nu a calcat picior omenesc de la facerea lumii si pîna în momentul cînd îl calca cel ce descopera si strabate acestdrum. Parcurgerea lui trebuie sa se faca într-un singur efort continuu, într-o zi sau în mai multe, cu bivuac în traseu, acolo unde l-a prins noaptea. Bineînteles ca marefer la alpinism, si înca la alpinismul modern, nu la cel din perioada eroica sau la expeditii. Atunci, fiind perioada de început, s-a mai mers si de mai multe ori, cum afost cu Mont Blanc sau Matterhorn si chiar cu Cima Grande. Au fost tatonari, dar odata angajati în traseu au mers pîna la capat. Valoarea unui traseu creste cu cât sîntfolosite mai putine pitoane, cu cît se merge mai mult la liber si scade cînd sînt folosite mai multe. Acelasi criteriu este valabil si în aprecierea cataratorului sau aechipei.

În sprijinul afirmatiei de mai sus, citez din revista Sport si tehnica., nr. 12/1967, pag. 7, dintr-un articol nesemnat: „În cursul acestui an, patru ghizi dingeneratia tînara au excaladat în premiera absoluta directa peretelui de nord din Petit Dru.

Performanta se situeaza la nivelul celor mai mari realizari din ultimii ani...

Ei au reusit, totodata, sa se conformeze normelor prescrise de alpinismul clasic: realizarea premierei dintr-o singura intrare, transportarea întreguluimaterial de catre echipa, curatirea peretelui dupa ascensiune".

PERETELE DE NORD AL ACULUI MARE DIN MORARU

Mersul pe vai în anii 1934 si 1935, cum am mai spus, au constituit pentru mine un antrenament deosebit. Renuntînd la obiceiul unor înaintasi care ocoleausaritorile si mergeau prin jnepenis, am abordat toate saritorile, chiar si pe cele mai grele. Mai mult, cînd conduceam unele grupuri, dar mai ales cînd mergeam singur,cautam de-a lungul vailor dificultati care în mod obisnuit nu era neaparat nevoie sa le trec. O faceam pentru placerea de a ma catara. Asa am gasit acea surplomba dinValea Galbenelelor, de sub „hotel".

La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi Ţico, fratii Rodica si Dan Popescu, Radu Sturdza si Sorin Tulea în Acele Morarului. Am urcat fata denord a Acului Mare. Cap de coarda a fost Nae Dimitriu. Pentru a face aceasta ascensiune, am urcat Valea Rîpa Zapezii pîna în dreptul unui horn pe care ne-amangajat, parasind firul vaii. Dupa horn am continuat urcusul pe coastele din stînga vaii, am depasit Brîul Mare si am ajuns în Brîul de mijloc, unde am facut un popas. Încontinuare, am urcat un alt horn, am mers la dreapta si în sus si am ajuns la Brîul Acelor. Din Brîul Acelor a început ascensiunea, o lungime de coarda destul deusoara. Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premiera. Gresit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese în anii de dupa 1921 Theodor Rosetti-Solescu — careavea scoala austriaca de cataratura din Keisergebirge — însotit de fratii Vatamanu, doctorul si maiorul. În anul 1921, la o ascensiune pe coama Acului Mare aparticipat si Bucura Dumbrava. Dupa efectuarea acestui traseu, ea a adaugat în Cartea muntilor, editia a doua, capitolul Stîncile.

Tot pe Acele Morarului, înca de mult, au urcat si brasovenii. Pe fata de vest a Acului Crucii (Degetul Prelungit), cum i se mai spune, se afla în 1924 inscriptia„Kronen Turm".

Asadar, escaladarea peretelui de nord al Acului Mare din Moraru nu poate fi considerata o premiera.

COLŢUL sI CREASTA PICĂTURII

La 22 septembrie 1935 am fost cu Ion Trandafir pe Coltul si Creasta Picaturii. Eram prima echipa care facea traseul complet, din Busteni la Crucea eroilorde pe muntele Caraiman. stiam, la vremea aceea, ca ascensiunea Coltului Picaturii fusese facuta în premiera de echipa Nicu Comanescu si Ion sincan în vara anului1934, prin Vîlcelul Spalat — Brîul Suspendat — Hornul cu Zade. Mai tîrziu am aflat însa ca prima ascensiune a Coltului Picaturii a fost efectuata de echipa ErwinCsallner[51] si Otto Wilk, din Brasov, în 1932, urcînd Vîlcelul Spalat tot pîna la Hornul cu Zade. Creasta Picaturii fusese urcata pentru prima data, din Valea Seaca aCaraimanului — Vîrful Strungii Mari, la Crucea eroilor, de echipa Nae Dimitriu, Petre Balaceanu si Stolear Leova, în ziua de 6 august 1935. Eu si Ion Trandafir amplecat dimineata din Busteni pe drumul obisnuit, pe Valea Seaca. Am depasit aceasta vale si am continuat sa mergem pe poteca ce ducea în Valea Alba, pe care amparasit-o dupa trei-patru sute de metri, cînd am întîlnit un vîlcel care avea la intrare, în stînga, un bolovan mare. Locul se numeste Vîlcelul Spalat. Fiindca vîlcelul era,chiar de la început, plin cu vegetatie si copaci rasturnati, dupa ce am urcat putin pe el, l-am parasit si am suit prin padure, pe malul drept, cum urcam. Mergînd cîtevasute de metri prin padure, am întîlnit un marcaj facut cu vopsea rosie, banda verticala si o sageata, care ne-a îndrumat în firul parasit. Nu am urcat decît putin pe fir,pîna la o saritoare, unde o alta sageata ne-a îndrumat catre un horn, în dreapta. Am urcat hornul si, dincolo de el, am vazut ca se facea o noua vale. Am suit un timppe.malul stîng al acesteia, apoi, printr-o sa, am trecut din nou în Vîlcelul Spalat[52].

Vremea era frumoasa, de toamna, cu soare si cer albastru. Din pacate, din cauza padurii si a crestelor, nu aveam perspectiva. Vedeam doar padurea de peMunticel si auzeam pasarelele cîntînd, bucuroase si ele de lumina neasemuita a zilei. Pe firul vaii, tufe bogate de zmeura, parca niciodata tulburate de mînaomeneasca, ne-au oferit un ospat bogat.

Cît timp am urcat, Ion tot intra cînd pe creasta din stînga vîlcelului, cînd pe cea din dreapta, cautînd un alt traseu de acces la colt. Din aceste cautari, s-aîntors cu doua „trofee": o haina si o manta de ploaie, facute banduliera si parasite acolo cine stie de cine.

Am continuat ascensiunea pîna într-un punct unde, la dreapta, se facea un brîneag. Aici, locul mai larg, mai lipsit de vegetatie, parea mai luminos. Am merspe brîneag la dreapta vreo douazeci de metri. Apoi, la stînga, printre copaci si perete, pe Brîul Suspendat, care urca, spînzurat, deasupra vîlcelului. Dupa vreo doualungimi de coarda, am întîlnit o mica ruptura de panta si o mica grota în stînca, în care, înghesuite, încap patru persoane, la nevoie, pentru a se adaposti de ploaie. Dela grota în sus, brîul se întrerupe. A trebuit sa urcam o fata stîncoasa de vreo 3—4 metri, folosind cele 2—3 pitoane ce le-am gasit batute acolo. Trecut si acestobstacol, am gasit la stînga un brîu îngust, la capatul caruia am intrat în Hornul cu Zade. Ascensiunea a continuat pe horn, printre copaci, cam doua lungimi decoarda, pîna am ajuns la un balcon de jnepeni. În fata si la dreapta aveam Coltul Picaturii. Prima surpriza am încercat-o cînd am ajuns la balconul de jnepeni, undestateau si mâncau patru alpinisti. Erau, pare-mi-se, brasoveni. Ne-am salutat. Ei au ramas acolo, în vreme ce noi am început sa urcam Coltul. Cap de coarda a fostIon. La început, traseul este format dintr-o fata cu o fisura îngusta ce se transforma într-un horn larg, înclinat si cu pernite de iarba. La capatul acestui horn, Ion aîntîlnit o fereastra, prin care a trecut. M-a asigurat si am plecat si eu, urmînd acelasi drum. Trecerea prin fereastra nu mi-a placut. De aceea, de fiecare data cînd ammai fost pe Picatura, am ocolit acest loc prin dreapta. E mai aerian si mai placut. Ani mai continuat putin, cîtiva metri, si am ajuns pe vîrf. Odata cu sosirea noastra peColt, am auzit larma mare: strigate si aplauze la „scena deschisa". Ne-am uitat împrejur sa vedem de unde vin acele aplauze. Am identificat locul. Era Valea Alba, înpunctul „La Verdeata", unde se afla un public numeros. Desigur, aplauzele nu ni se adresau noua. De sus, de pe vîrf, am admirat privelistea. În continuarea Coltului, sevedeau Coltul Strungii si Creasta Picaturii. În stînga lor, în ordine: Spalatura Vaii Seci, Valea Seaca a Caraimanului, cu hornurile ei, si Saritoarea Mare, iar mai lastînga — Vîlcelul Mortului. Totul parea foarte înclinat, aproape de verticala. Deasupra acestor impresionanti pereti de stînca statea Crucea eroilor. De pe Colt, ovedeam mai mare decît de jos, din Busteni, si-mi facea alta impresie. La dreapta Crestei Picatura se profila Valea Alba cu imensul ei perete. De aici parea fantastic sinu banuiam, atunci, ca pe el se vor face atîtea trasee de cataratura, necum ca-l voi urca si eu. Sub noi, spre rasarit, miazanoapte si miazazi, un covor imensmulticolor, de o rara frumusete, ni-l oferea cu darnicie padurea. Mai departe, Piatra Mare, muntii Baiului si, cît vedeai cu ochii, numai munti. În timp ce contemplamaceste frumuseti, au urcat pe Colt si cei patru alpinisti. Trandafir, cu ochii lui ageri, a vazut la unul din ei, atîrnate de brîu, mai multe pitoane. Cum noi duceam lipsa deele, le-a solicitat unul. I-a fost înmînat cu amabilitate sportiva. Se vedea ca erau alpinisti. L-a luat si l-a batut într-o fisura de unde începea coborîrea în Marele V. Semai gaseste si azi acolo. Dupa ce am multumit pentru piton, ne-am pregatit de coborîre. Ceilalti patru alpinisti au ramas un timp pe Colt, apoi au facut cale întoarsa peunde au urcat. Noi, în timp ce faceam primul rapel, am avut o a doua surpriza: din Valea Seaca a Caraimanului, prin strunga Marelui V, au aparut doi alpinisti si aucontinuat ascensiunea pe Coltul Strungii, parca erau la ei acasa. si chiar ca se aflau la ei acasa, cum am aflat mai tîrziu. A plecat Ion primul în rapel, am urmat eu siasa am facut si urmatoarele doua coborîri, repede, pîna în strunga, sa ajungem din urma pe noii musafiri, curiosi fiind sa vedem cine sînt. Ajunsi în strunga, am urcatColtul Strungii, apoi am coborît în Turnuri. Am urcat Fata înalta printr-un horn ce scapa spre Valea Seaca. Sub noi aveam un abis de vreo doua sute de metri, ametitor.Deasupra hornului ne-am întîlnit cu cei doi, care locuiau în Busteni. Am facut cunostinta: Costica Contes si stefan Fontanella, ambii lucratori la Fabrica de hîrtie dinBusteni. Acum ma întrebam: pentru cine venise multimea aceea de oameni de „La verdeata" ? Ce o fi zis vazînd atîtia alpinisti în duminica aceea pe Picatura si peCreasta ei ?

În continuare, se afla o portiune numita Hornurile sau Fata Hornurilor. Pe aceasta fata se gasesc: un horn în extrema stînga, ceva mai greu, de cataratura,avînd stînca curata; la dreapta, am gasit alte doua hornuri, la baza carora se afla un brîu cu iarba; la baza celui din extrema dreapta am gasit un rest de tigara,„marcajul" lui Nae Dimitriu, am zis noi. Am mers pe acesta, pe urmele, închipuite, ale lui Nae. Ajunsi deasupra, panta se îndulceste si curînd am ajuns la Cruce. Peacest traseu am mai mers de nenumarate ori, ba, o data, chiar si singur, neavînd cu cine merge, lucru consemnat în cartea de impresii de la cabana Caraiman. În

aceste peregrinari pe Creasta, am mers pe Fata Hornurilor si pe hornul din stînga, extrem de frumos. Dupa ce am urcat pe el vreo 8—10 metri, am gasit un tunel i,

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

9 von 40 29.01.2011 01:12

care conducea în Valea Seaca. Din tunel, pentru a ajunge din nou pe creasta, deasupra, exista doua variante: a) în continuarea tunelului, pe un brîu de iarbapîna-ntr-un pîlc de jnepeni si de acolo la dreapta în sus pîna în creasta si b) din mijlocul tunelului printr-un horn stîncos ce se face în tavanul acestuia, urcînd peverticala. Ambele variante sînt mai frumoase, mai bogate în imagini si peisaj decît hornul urcat initial.

l Jenica Radulescu, inginer si vînator din Busteni, se tot întreba: cum de dispar, deodata, caprele din Valea Seaca a Caraimanului, fara sa fie vazute trecînd creasta ?Secretul era tunelul... (n.a.).

FISURA DIN UMĂRUL GĂLBENELELOR

Am vortbit despre cele doua ascensiuni de mai sus la capitolul Premiere, fiindca prima a fost considerata pîna acum ca atare. A doua fiindca a fost un traseuurcat în întregime de o echipa[53].

În creasta si Coltul Picaturii l-am însotit pe Ion Trandafir. La 13 octombrie 1935, tot el mi-a propus sa urcam Fisura din Umarul Galbenelelor, pe care nu maiurcase nimeni pîna la data aceea. Ideea mi-a surîs. Am plecat de dimineata de la Dan Popescu de acasa, din Busteni, ca de obicei, la ora cinci, în grup de patrupersoane, ca-ntr-o excursie: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu si eu. Era o zi senina de octombrie, cu cer albastru, fara nori. Nu era nici racoare, dar nici preacald; numai bine de urcat, chiar si pe pereti expusi soarelui.

Am suit Munticelul, apoi Valea Galbenelelor pe firul principal. Trecînd saritorile, ne faceam toti patru „exercitiile de gimnastica matinala". În continuare, ammers pe Coltul Galbenelelor, parca pentru „încalzire", în vederea ascensiunii Fisurii din Umarul Galbenelelor.

Coltul Galbenelelor pare o peninsula îngusta de stînca iesind din stîncaria firului Secundar al Galbenelelor, spre nord-est, deasupra marii abiselor de careeste înconjurat. Indiferent daca ascensiunea începe de pe coama ridicata de la obîrsia firului secundar sau din Strunga Coltilor, pe o fata de circa 6—8 metri înaltime,aproape verticala, în ambele cazuri, deci, se ajunge pe o coama care mai apoi se transforma într-o creasta ascutita. Aceasta creasta nu poate fi trecuta de toticataratorii „în picioare"; cei mai multi o trec „calare" si, astfel, ajung pe Coltul propriu-zis, mai ospitalier, unde întîlnesc, pe o anumita portiune, un pîlc de jnepeni, apoinumai stînca goala. De pe acest Colt, numit Coltul de Sus sau Principal, printr-un rapel, care se face din jnepenis sau de pe un piton batut în regiunea de stînca, seajunge pe al doilea colt unde, pe vremuri, se afla o cruce formata din doua crengi de jneapan.

Noi am urcat Coltul prin Strunga Coltilor si am coborît pe al doilea colt prin jnepenis, pe unde ne-am si întors. Dupa ce am vizitat coltul, Ion întîrzia cu„cercetarile" pe fata de est a acestuia, unde „dibuise" un traseu pe care voia sa-l urce. Eu n-am avut rabdare sa-l astept, asa ca am coborît cu Dan Popescu si ammers direct la Fisura Umarului[54]. Aceasta fisura îsi are originea tocmai sus, într-o fereastra, în Umarul Galbenelelor. Coboara vertiginos pîna în brîul de sub StrungaGalbenelelor, apoi, lin, formînd mai multe saritori frumoase, pîna la punctul de confluenta a Hornului Coamei cu Valea Galbenelelor. Am intrat în traseu prin brîul carevine din Strunga Galbenelelor si duce pîna în Hornul Coamei, acolo de unde azi începe traseul Rosculet. Am plecat eu cap de coarda. Aveam cu mine, ca materialtehnic, doua frînghii de 25 de metri, sase pitoane, patru carabiniere mici, gîtuite, pompieresti, un ciocan complet de metal si înca unul pentru batut cuie. Încaltamintea— o pereche de bocanci cu tinte. Am urcat prima lungime de coarda destul de usor. Cînd am terminat de urcat aceasta lungime, au venit si ceilalti doi, adica IonTrandafir si Sorin Tulea. În patru, ascensiunea a început sa fie mai greoaie. Trebuia sa urce fiecare pe rînd. Cînd panta s-a accentuat, am scos bocancii din picioare,fiindca alunecau pe stînca, si am continuat sa merg în ciorapi. Urcam catarîndu-ma liber. Numai cînd situatia devenea critica, bateam cîte un piton. Tovarasii mei, carema urmau, trebuiau sa scoata pitoanele batute, pentru a le refolosi. La un moment dat, panta s-a accentuat foarte mult si, în final, a trebuit sa ies în dreapta, pe un brîufoarte îngust de piatra, sa urc o fata verticala, care se termina pe o platforma, acolo unde azi se ajunge dupa ce se face rapelul din traseul Rosculet. Am urcat încontinuare hornul care duce în fereastra, usor înclinat, si, dupa ce am trecut prin fereastra, ne-am pregatit sa coborîm în rapel spre Valea Scorusilor. Ion, dupa maimulte încercari, a gasit un loc unde a batut un piton care se misca. El a plecat primul, pentru a „încerca" rezistenta pitonului. Am urmat noi si apoi rapelurile s-aurepetat, pîna în vale. Aceasta ascensiune a fost prima noastra premiera adevarata, facuta, fara sa stim, conform regulilor clasice.

ASCENSIUNEA PERETELUI GĂLBENELELOR PE TRASEUL FURCILE

Odata, pe cînd urcam o vale cu Bubi Schefler, acesta mi-a spus:

— Am fost duminicile trecute pe Valea Galbenelelor si l-am vazut pe Nicu Comanescu în perete[55]. Împreuna cu tovarasii lui pareau agatati de stînca, ca mustele.

Altadata, într-un grup de la Metropola, am ajuns pe Coltul Galbenelelor. Aveam la dispozitie timp suficient, deoarece am plecat din Busteni dis-de-dimineata,asa ca stateam pe coltul principal, la soare, culcat cu capul spre peretele Galbenelelor. Din aceasta pozitie am privit peretele, peste cap, si mi s-a parut completvertical. Am stat mult asa si l-am privit. M-am sculat, m-am întors cu fata spre el si iar l-am privit. si mi-am zis în sinea mea: daca l-as urca vreodata, prin dreapta asîncerca ascensiunea. si ziua aceea a venit pe neasteptate. Dupa ce am urcat Fisura din Umarul Galbenelelor, joi seara, ca de obicei, am participat la sedinta Clubuluialpin, unde am si prezentat comunicarea ascensiunii facute. Dupa sedinta, fara a mai trece pe la Duque, am plecat cu Ion Trandafir si cu Dan Popescu. Pe drum, Ionmi-a spus:

— Vrei sa intram, toti trei, duminica în peretele Galbenelelor ?

— O sa se supere Comanescu, am raspuns eu, surprins de propunere.

— Nu-i nimic, aranjez eu asta, mi-a replicat el.

— Nu am bani pentru tren, am mai completat eu.

— Îti împrumut eu 200 de lei, a intervenit Dan.

Nu mai aveam motive sa refuz. De aceea, chiar de a doua zi am început pregatirile, îmi dadeam seama ca nu puteam urca în bocanci cu cuie. Espadrile nuaveam. Am cumparat niste pantofi de plaja cu talpa de sfoara. Ion a cumparat de la Obor doua frânghii a cîte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de carutasi. Habarn-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenta pe care trebuia sa o aiba o frînghie la cadere. s-apoi, noi mergem, sa urcam, nu sa cadem...

Pregatirile fiind gata, am plecat toti trei din Bucuresti la Busteni, sîmbata 19 octombrie 1935, dupa-amiaza. La Busteni, am trecut prin piata sa facemcumparaturi — cîrnati, slabiciunea lui Dan, si cartofi, pe care i-am preparat singuri, acasa la Dan Popescu, unde am dormit[56].

În afara materialelor mentionate mai sus, frînghii si sandale de plaja, eu mai aveam un ciocan de fier, dintr-o singura bucata, cu gheara extractoare, de cuie,nu si de pitoane. Ion avea, de asemenea, un ciocan de batut cuie, cele sase pitoane si patru carabiniere pe care le folosisem si în Fisura Umarului. Cam la atît sereducea „arsenalul" nostru cu materiale de cataratura. Toti trei mai aveam înca ceva: tineretea, entuziasmul tineretii si, în plus, un foarte bogat si temeinic antrenament;toti fusesem întreaga vara pe munte, efectuînd numeroase trasee pe vai.

La ora cinci dimineata, duminica 20 octombrie, pe întuneric, am plecat din casuta lui Dan. Prin padurea de pe Munticel, fermecatorul fosnet al frunzelor defag ce acopereau poteca ne îmbia la drum. Multe toamne fosnetul frunzelor avea sa-mi calauzeasca pasii si sa-mi încînte auzul cu simfonia lor. Odata cu zorii, amajuns la Ţancul Ascutit. Se prevedea o zi minunata. Am trecut din Valea Costilei în Valea Galbenelelor si am urcat firul ei principal. În sus, dincolo de saritori, Ion a maigasit un piton, pierdut de echipa Comanescu. Aveam acum sapte pitoane. O avere. Ne-am oprit undeva, sub „hotel" Galbenele, acolo unde azi se intra în traseul celorTrei Surplombe. Pe o placa de piatra, cu vopsea rosie, scria: C.F.R. Pe Ion l-a deranjat acest lucru, considerând ca muntele nu trebuie transformat în locuri dereclame. De aceea a spus:

— Eu voi sterge aceste initiale. Nu au ce cauta aici.

Cu un piton si cu ciocanul, s-a apucat de treaba. N-a reusit, însa, sa stearga acea rana din munte, deoarece stînca era poroasa si vopseaua intrase în pori.A fost nevoit, asadar, sa se lase pagubas. Suparat, si-a desfacut „traista cu merinde" si a început,sa manînce. Dan i-a tinut compania. Mie nu-mi era foame, s-apoiardeam de nerabdare sa ne apucam repede de ascensiunea propusa, nu-mi placea sa ne pierdem vremea cu „maruntisuri". Mi-am scos bocancii din picioare si amîncaltat pantofii de plaja cu fete de pînza. Ca sa nu-mi cada din picioare, am facut în pînza cîteva gauri prin care am introdus o sfoara, pentru o legatura suplimentara.Am înfasurat cu sfoara, la fiecare picior, pantoful si gamba. Astfel echipat, le-am spus celorlalti doi coechipieri:

— Voi pierdeti-va aici timpul cu nimicuri. Eu plec în sus sa vad cum merge...

— Du-te, au raspuns ei.

Am luat-o în sus si la stînga, pe drumul pe care-l vizasem de pe Coltul Galbenelelor. Traseul se afla în stînga, adica la est de Hornul Coamei. Urcînd, numi-am dat seama cînd am intrat si cînd am iesit din Horn. Am avut chiar impresia, pe care nici ceilalti nu mi-au dezmintit-o, ca nu am atins Hornul si ca tot timpul ammers în stînga lui. Datorita acestei erori, a aparut gresita descrierea si pe fotografie si în Buletinul alpin. Abia cînd am repetat ascensiunea, în 1937, mi-am dat seamade eroare. Nu luasem cu mine nici un material. Sacul si bocancii ramasesera jos. Urcam la liber, neasigurat.

În timp ce urcam pe o fata destul de înclinata, am auzit pe cineva Strigînd:

— Maaa, nu pe acolo-i drumul, da-te jos !

Am tacut. Dealtfel, nici nu aveam cum sa angajez o discutie, fiindca tocmai ma aflam într-un punct mai critic al ascensiunii. Abia ceva mai tîrziu am întrebat:

— Cine esti ?

— Florin stefanescu, a venit raspunsul.

— Noroc, Florine, aici Baticu, am zis eu.

Cu acest scurt dialog, lucrurile s-au lamurit. Florin stefanescu mi-era prieten. Era secretarul sectiei T.C.R. — Sinaia. Florin venea din Valea Coltilor si cînd aiesit în Strunga Coltilor a dat cu ochii de mine. A ramas mai departe în strunga cu grupul lui, urmarind ascensiunea noastra (caci între timp, au urcat si Dan cu Ion).

Urcînd, am ajuns pe un brîu de piatra destul de larg si lung de 20—25 de metri. Mi-am asteptat prietenii, care au venit tot nelegati în coarda. Dan mi-a adus

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

10 von 40 29.01.2011 01:12

ceva de mîncare: un sandvis cu salam si doua mere. Cu forte noi, am plecat la drum. Am mers pe brîul de piatra spre est, în cercetare, Am urcat pe un bolovan mare,unde Ion mi-a facut o fotografie. Ce am vazut de acolo, nu prea se arata a fi intrarea în traseu. Am coborît de pe bolovan pe brîul de piatra si de acolo, mai în jos, vreo5—6 metri, pîna am dat de alt brîu, tot de piatra. Pe al doilea brîu am mers catre est, pîna într-un mic vîlcel. Aici au venit si ceilalti doi tovarasi de escalada. Amcontinuat drumul urcînd o rampa. În acel timp, în strunga Coltilor a aparut un al doilea grup de alpinisti, condus de doctorul Nini Parhon. Ne-am salutat si l-am rugat peNini, care fusese în perete cu Nicu Comanescu, sa-mi spuna daca ne situam ori nu pe linia obiectivului vizat, deoarece, de unde ne aflam, noi nu ne puteam orienta.Nini ne-a spus ca am depasit intrarea în traseu. Ne-am întors de aceea în vîlcel si am luat-o la dreapta, stînd cu fata spre perete, vreo 4—6 metri. Am urcat mai întîi orampa, apoi alti vreo 4—5 metri, pîna am întîlnit un prag îngust de piatra. Am mers pe acesta, la stînga, adica spre est, foarte atent, si m-am oprit pe o platforma mare,deasupra vîlcelului, la baza unui diedru, care forma începutul traseului nostru. Au venit si prietenii mei. Nini ne-a comunicat ca am ajuns pe linia buna a traseului. Ambatut în diedru un piton gros, solid, cu inel. Am introdus în inel frînghia, pentru a face economie de carabiniere, dupa care m-am legat la capatul ei. Am luat cu mine totmaterialul: sase pitoane, patru carabiniere si un ciocan, pe cel metalic. Am început ascensiunea. Pantofii mei aveau o destul de buna aderenta la perete. Pîna acumma satisfaceau. Stînca era uscata. Urcusul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcam, a fost foarte placut. Am ajuns cu usurinta la capatul lui. Acolo, un bolovanîmi închidea calea. Banuiam ca deasupra lui voi gasi o platforma de regrupare. Nu stiam la vremea aceea ce este o surplomba si mai putin stiam cum se trece pesteun astfel de obstacol. În consecinta, ca sa-l depasesc, am batut sub bolovan un piton si, lasîndu-ma în frînghie, pe care o tineam cu mîna stînga, m-am întins catredreapta, am prins o priza buna de mîna si am iesit pe fata, ocolind locul cu pricina. Aici am constatat ca prizele sînt slabe, ca se rup. Am curatat locul si am început saurc spre platforma visata, întradevar visata, deoarece cînd am ajuns în dreptul locului unde speram sa fie aceasta platforma, peretele se înalta în continuare. Putin maisus am batut al treilea piton. Jos, la baza diedrului, manevre de schimbarea corzii din piton. Ion s-a legat la mijloc, adica între cele doua corzi, si Dan a ramas ultimul.Ion trebuia sa adune carabinierele de pe traseu, iar Dan sa scoata pitoanele. Pîna la capatul celor cincizeci de metri de coarda, am batut sase pitoane. Neavînd decîtpatru carabiniere, la primul piton nu am folosit nici una, asa cum am aratat, iar la al saselea am facut o bucla din sfoara ce o mai aveam în buzunar, prinzînd în eafrînghia si toarta pitonului. La capatul celor 50 de metri, nemaiavînd carabiniere pentru asigurarea secundului, m-am încastrat cu corpul într-un mic hornulet. Cînd Ions-a apropiat si mi-a liberat coarda necesara, am plecat mai departe si am ajuns pe o platforma larga. Rînd pe rînd, asigurati doar în mîinile mele, au venit si Ion cuDan. Lipsa de pitoane si carabiniere si acest mers pe rînd, plus operatiunea de scoatere si recuperare a pitoanelor, ne-a rapit timp pretios. În continuare, traseul eraformat dintr-un horn larg, care mai sus se îngusta. Am plecat, nu în ramonaj, ci mergînd cu mîinile si picioarele pe ambii pereti, formînd un X, sistem numit sprait,învatat mai tîrziu în scoala din Italia.

Prietenii nostri din Strunga Coltilor ne-au urat succes si au plecat. Am ramas singuri. Singuri ? Am simtit atunci un sentiment ciudat, desi eram trei. Dar cîndse urca solitar, cu adevarat singur ? De fapt, nu am fost chiar singuri. Pe lînga noi zbura si se aseza agatata de stînca verticala o pasarica frumos colorata, fluturele depiatra. Am ajuns în locul unde hornul se îngusta si te arunca în afara, cam la 15 metri de la plecarea în horn. Am batut un piton si am depasit si acest punct. A pornit siIon dupa mine. Catre capatul celor cincizeci de metri de coarda, am batut si al doilea piton, pentru a urca si tovarasii mei. Regruparea am facut-o într-o mica grota cufereastra, la capatul acestei lungimi. Fereastra o formase o lespede de piatra ce sta încastrata într-un diedru prin care trecusem. Am crezut ca sta sa cada, de aceeaam cerut amicilor mei sa se fereasca, deoarece voiam sa-i dau drumul jos. Dar cu toate eforturile depuse de mine, nu am reusit sa o clintesc din loc. Sta si acumacolo. Au venit si coechipierii mei în fereastra. Aici, peretele pe care ne cataram si cu o coama a sa formau un unghi drept. Pe ambii pereti, la nivelul ferestrei segasea cîte un prag de piatra, pe care te puteai plimba si sta, ca pe un balcon. Ion era încîntat de aceste „balcoane" si nu mai contenea sa stea locului. Privelistea depe aceste praguri ne încînta. Valea Galbenelelor, sub noi, parea un drum neted pietruit. Coltul Galbenelelor se vedea cu totul altfel de cum îl stiam. În departare, de lastînga la dreapta, vedeam Vîrful Omul, Creasta Morarului, Dinamul, Predealul si Azuga. Munticelul se vedea splendid.

Am început sa cercetez cele doua praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotarît pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocata detavanul de deasupra, de aceea am trecut primii metri tîrîs[57]. În continuare, brîul s-a largit si am gasit chiar si o mica grota, în perete, unde ne-am fi putut adapostide vreme rea. La capatul de est al acestei grote, se vedeau cîteva fisurele pe perete. Nu am putut însa bate nici un piton în ele. A trebuit sa facem o piramida, pentru abate un piton mai sus. Am urcat 4—5 metri, dupa care am mers la dreapta pe o platforma lunga si larga. La capatul ei dinspre vest, unde se facea un unghi drept întreperetele propriu-zis si coama despre care am mai vorbit, am batut un piton de asigurare pentru secunzi. Creasta o vedeam deasupra noastra. În coltul unghiului se aflao stînca pe care am urcat. Am batut un piton în stînga, în fisura ce ducea în creasta, dar, depasindu-l, coarda s-a blocat. Am tras eu în sus, Ion în jos, pîna ce pitonula iesit si am putut ajunge în creasta fara sa mai bat vreun piton. Acolo am gasit un hornulet putin înclinat, m-am oprit si am facut asigurarea pe dupa umar.

L-am adus pe Ion. Se înnoptase, Dan a trebuit sa urce pe întuneric. Nu mai vedea prizele. Pentru a-l trage, ca asa a trebuit sa fac, am dat frînghia pestespate, ma aplecam, scurtam frînghia si apoi ridicam trunchiul si cu el pe Dan. A fost o munca obositoare. Totul a trecut cînd ne-am vazut toti pe creasta.

Astfel s-a terminat ascensiunea pe peretele Galbenelelor. În Busteni si pe toata Valea Prahovei, atît cît puteam vedea, se aprinsesera de mult luminile. Eramfericiti. Ne-am strîns mîinile. Am împartasit celorlalti îngrijorarea mea, ca nu cunosteam drumul în continuare pîna în Brîul Mare al Costilei. Ion m-a linistit:

— Cunosc eu drumul...

Se vede ca mai fusese pe aici, mi-am zis eu în gînd. si, într-adevar, condusi de el, am ajuns în Brîu. Acolo, în pîlcul mare de jnepeni, care acum nu mai sînt,baietii mi-au spus sa ramîn pe loc, pîna se duc ei sa aduca rucsacurile si bocancii. Am stat între jnepeni, unde am gasit adapost, ca vremea se cam racorise. În acesttimp, am rulat, mintal, filmul ascensiunii. Cînd au venit cei doi cu bagajul, am încaltat bocancii. Ma simteam fericit. Calcam iar, cu toata talpa, pe un teren solid. Am iesitîn platou si am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Busteni. Cu un tren de noapte, ne-am întors la Bucuresti. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Labirou, pe la ora 9 dimineata, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a întrebat:

— Ce ati facut ieri ?

Am fost surprins de întrebare, ca si de telefon. Nae nu-mi telefonase niciodata pîna atunci. Eram surprins cu atît mai mult cu cît atunci cînd am acceptat samerg în perete i-am rugat pe ceilalti sa nu scoata o vorba, sa nu spuna nimanui de intentia noastra, fiindca nu se stia daca vom reusi ori nu. si acum ? însemna cacineva vorbise. Am dat un raspuns vag:

— Am fost pe munte !

— Ce ati facut cu peretele Galbenelelor ? m-a întrebat el fara ocol.

— L-am urcat, a fost raspunsul meu.

La celalalt capat al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane, însemna ca „ei" asteptau rezultatul...

Seara ne-am întîlnit la restaurantul Mercur din pasajul Victoria. La un pahar de vin, am povestit cum a decurs ascensiunea, care a însemnat o cotitura pentrualpinismul românesc — trecerea de la vai, hornuri si tancuri, la pereti. Ascensiunea Fisurii din Umarul Galbenelelor si ascensiunea Furcilor din peretele Galbenelelor,cum a fost numit acest nou traseu, au fost facute, fara a ne da seama, asa cum se face cu adevarat o premiera, dintr-un singur efort continuu.

As vrea sa spun si aici ca trebuie sa se retina un adevar de netagaduit. Anume, ca daca cineva a intrat o data (sau de mai multe ori) într-un traseu,încercînd sa faca o premiera, dar a coborît, fie cu gîndul de a se duce alta data, fie pentru ca nu a putut urca, nu se mai poate spune ca acel cineva a facut opremiera. Alpinismul este o îndeletnicire omeneasca, liber aleasa de cei ce o practica. Este o confruntare a omului cu sine însusi. Pentru a avea cu adevarat satisfactiidepline trebuie sa fii corect, cu tine, cu natura. Cu natura, pregatindu-te în antrenamente si procurîndu-ti echipament corespunzator actiunii. Alpinistul trebuie saabordeze traseul în raport cu posibilitatile sale, fara a recurge la gesturi necinstite ca: parcurgerea întregului traseu sau a unor portiuni, în coborîre, cu depuneri demateriale sau diferite amenajari. Aruncarea frînghiei de sus si tragerea (scoaterea din perete) a celor ce nu mai pot urca si nici coborî, înseamna actiune desalvare[58]. Întinderea de cabluri într-un traseu alpin, ca si baterea excesiva de pitoane, reduce gradul de dificultate al acestuia. Un traseu care depaseste gradul treide dificultate nu poate si nu trebuie transformat în bulevard si nimeni nu are dreptul sa modifice ceea ce a lasat natura.

Din pacate, de la asemenea reguli fac exceptie unii oameni. Acestia se mint pe ei si cauta sa induca în eroare si pe altii afirmînd ca au urcat trasee pe carenu le-au urcat sau ca au facut cine stie ce minunatii. Desigur, naivi care sa-i creada se mai gasesc. E timpul însa ca asemenea „cataratori", care umbresc succeselereale ale alpinismului românesc, sa nu mai fie crezuti de nimeni. Ei însisi ar trebui sa se convinga mai repede ca adevarul va iesi pîna la urma la lumina.

Realizînd traseul Furcile, nu mi-am dat seama curînd ca satisfacusem ambitiile si orgoliul unora: daca în lupta dreapta acestia nu se mai puteau masura cuNicu Comanescu, au pus pe altii sa-l împiedice sa realizeze ceva mai mult decît ei.

CUVINTE DESPRE ÎNAINTEMERGĂTORI

În Carpatii României alpinismul poate fi practicat atît vara cît si iarna. Altitudinea, destul de mica (cel mai înalt vîrf, Moldoveanul, are numai 2 543 metrialtitudine), favorizeaza lipsa ghetarilor în acesti munti si ofera posibilitatea patrunderii în cele mai multe locuri, asa încît ei au fost strabatuti, din timpuri foarte vechi, deciobanii cu turmele, de vînatori, de fugarii din fata navalirilor dusmane.

Este fara îndoiala ca altitudinea Carpatilor nostri, conformatia lor geologica si geografica au facut posibil ca multe trasee omologate ca „premiere", dedificultate mai mica, sa fi fost urcate cu secole în urma. Pentru exemplificare, am sa evoc cîteva momente din istoria cuceririi muntilor nostri. Ele constitue dovezi aledragostei pentru mersul la mari înaltimi, dar si ale curiozitatii cunoasterii, sentiment atît de propriu oamenilor.

La 1809, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a urcat pe Ceahlau, „spre a privi tara Moldovei si înca mai departe... pîna la mare si tara ungureasca”. Ela fost condus de calugarii de la schiturile apropiate. Se stie ca acolo, pe Ceahlau, exista schitul Ciribuc, care a fost acoperit de o avalansa în primavara anului 1704,cu calugari si credinciosi cu tot[59]. Desigur, ciobanii, vînatorii si calugarii de pe Ceahlau si-au purtat pretutindeni pasii pe platou si prin padurile masivului, aucunoscut brînele si hatasele lui si, probabil, s-au catarat dupa florile minunate ce împodobesc acest munte. În excursia din 1809 mitropolitul din Iasi a sfintit chiar unizvor, la care cine altcineva îsi astîmpara setea daca nu oamenii din împrejurimi obisnuiti sa urce potecile muntelui ?

Treizeci de ani mai tîrziu, Gheorghe Asachi mergea în Ceahlau, descria drumurile umblate de el si recomanda cine anume trebuie sa fie calauzeleexcursionistilor: „Vrînd a întreprinde calatoria la acest munte neaparat este a fi însotit de locuitori de munte numiti plaiesi sau vînatori de Alpi".

La 1833, spatarul Gane a facut drumul Falticeni-Stînisoara— Brosteni, însotit de clucerul Dragos (Privighetoriu al ocolului muntelui) si a descris în versuricalatoria sa într-o poezie intitulata Calatoria mea la munte.

În Bucegi, la 1839 a facut o excursie J. A. Vaillant si slugerul Angelescu fiind însotiti de Ion Puiu si Stoica Voda ciobani, probabil care cunosteau denumirilemuntilor, vailor si chiar legendele lor[60].

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

11 von 40 29.01.2011 01:12

La 1840 John Paget a fost condus pe Valea Horoabei de trei calugari de la schitul Pestera[61].

Ascensiunile în Bucegi au fost facute si din partea transilvana. Astfel, între 19 si 22 septembrie 1834, un grup de 40 de persoane, unii calari, unii pe jos, înmajoritatea facînd parte din administratia Brasovului, au întreprins o calatorie plecînd de la Bran, peste Gutan si Strunga, la Vîrful Omul si apoi la Pestera Ialomitei.Prima noapte au dormit la Bran, a doua la Pestera, iar a treia tot la Bran. La întoarcere, de la Vîrful Omul au coborît Valea Gaurei pîna în Bran. Conducereaascensiunii a avut-o Andreas Deak, castelanul de atunci al cetatii Branului.

Mihiai Haret a vizitat Valea Horoabei împreuna cu Niculae Bogdan în 1903 sau 1907. Ei au avut ca însotitori, pe Ieronim, fostul staret al schituluiPestera[62].

Muntele Piatra Craiului a fost urcat de doctorul Eduard Myss, pe ambele versante în trei rînduri în anii 1853-1854. El scria ca „Ascensiunile pe Piatra Craiuluinu erau rare nici înainte de 1850. Exista pe atunci la Zarnesti vînatorul de capre Gîrnita, care-si facuse un renume ca ghid pe Piatra Craiului si numele lui eracunoscut tuturor iubitorilor de munte. Cînd în 1853, la prima excursie care am facut-o în Piatra Craiului, m-am interesat de el, mi-a fost prezentat un batrîn de vreo 90de ani. Locul lui a fost luat de un tînar atletic numit Didimok[63], despre care am avut toate motivele sa fim multumiti pentru bunavointa si cunostinta locurilor în toatetrei excursiile pe care le-am facut sub conducerea lui în ultimi mei ani de gimnaziu, 1853—1854... Ghidul Didimok ne spusese dinainte ca stie bine o coborîre pe laturade vest si ca e gata sa ne conduca fara pericol în Valea Bîrsei. Coborîrea, care a durat cinci ore, era foarte abrupta si obositoare, însa în nici un loc periculoasa.Drumul pe care am coborît noi atunci era sigur mai putin periculos decît drumul Deubel din Bucsoiul, pe care l-am urcat în acest an"[64].

Johan W. Filtsch, unul din întemeietorii Societatii alpine din Brasov (10 mai 1873 povesteste ca în 1872, împreuna cu altii 10 tovarasii de drum, a urcat încreasta Pietrei Craiului, coborînd apoi pe versantul de vest, pe a patra vîlcea la nord de Vîrful „La Om". În aceasta ascensiune, unde la coborîre excursionistii au folositsi frînghia au fost condusi de Mihai Bartolomeu Bratu – un vînator batrîn de 70 de ani. Purtator de bagaje, era Dragusi. Cu acest prilej se aminteste si de vînatoriiGligor si Lolu junior. În septembrie 1885, acelasi Johan W. Filtsch a întreprins o noua ascensiune pe versantul de vest al Pietrei Craiului, de data asta sub conducereaunui padurar. “Trecerea peste Piatra Craiului, din aceasta salbatic sapata parte de vest, scrie el, nu fusese niciodata întreprinsa, cu exceptia unor pastori izolati".

Cum se poate observa din evocarea celor cîteva momente de ascensiune a Carpatilor, însotitorii excursionistilor au fost, de fiecare data, localnici români —padurari, vînatori de capre ori pustnici. Ei stiau muntii din drumurile lor anterior facute, desigur, cu alti însotitori mai batrîni si ei buni cunoscatori ai potecilor de pe vaisi de pe culmi. Era, asadar, o traditie în aceasta privinta. Ei au fost, dealtfel, cei care au dat numele locurilor din Carpati, nume care, ulterior, au fost trecute pe harti cuforma româneasca, pastrata din mosi stramosi. Lor li se cuvin, cred eu, de fiecare data, cuvinte de lauda si de emotionante aduceri aminte. Cei ce am venit dupa ein-am facut decît sa ducem mai departe dragostea lor pentru munte. Cataratorii, aceasta categorie aparte de îndragostiti ai înaltimilor, ne-am avîntat pe verticalastîncilor ajutati de cuceririle tehnicii alpine moderne, de care n-au avut cum sa beneficieze marii nostrii înaintemergatori.

ÎN COLŢUL MĂLINULUI, IARNA, PRIN HORNUL ASCUNS

Întreaga iarna am schiat. Nu mai dormeam cu capul pe mesele lui Butoi. Metropola a cumparat, pentru membrii ei, o vila la Predeal, ca acestia sa poatapractica sporturile de iarna. Costa 20 de lei pe noapte cazarea. Practicam schiul în jurul Predealului, cu colegii. Am ramas din aceste excursii cu fotografii si amintirifrumoase. Apoi am început ascensiunile de iarna. Pentru iarna 1935—1936, cele doua asociatii în conflict, C.F.R. si C.A.R., au cautat sa se întreaca în programareatraseelor dificile, ceea ce, cum vom vedea, a dus la un tragic accident. S-a facut o ascensiune pe Valea Galbenelelor, una pe Valea Coltilor si una pe Valea Costilei.Dintre ele, demna de retinut în aceste pagini de memorial este Hornul Ascuns din coltul Malinului...

Pentru ziua de 15 martie 1936, C.A.R. avea programata ascensiunea Hornului Ascuns. S-a stabilit ca ea sa fie condusa de Niculae Baticu si Dan Popescu.S-au înscris la aceasta ascensiune Ion Ionescu Dunareanu, care a venit însotit de un prieten, si Ion sincan. La ora cinci dimineata, pe frig si întuneric, am plecat cutotii de la casa lui Dan Popescu. Am urcat Munticelul, pe o zapada de curînd cazuta, nu prea mare, si am ajuns în Valea Cerbului. Dupa ce am parcurs o micaportiune din aceasta vale, dincolo de poiana cu acelasi nume, am ajuns la confluenta acesteia cu Valea Seaca a Costilei. Valea era plina cu zapada, în cantitate mare.Toate saritorile fusesera acoperite, inclusiv cea mare. A fost o imprudenta ca am plecat în astfel de conditii, dar la vremea aceea nu aveam experienta necesara. Nustiam nimic despre avalanse, despre formarea lor. Am început sa urcam în sir indian, adica unul în spatele celuilalt, pe aceeasi linie de panta. Mergeam nelegati. Euma aflam în capul coloanei si faceam trepte în zapada, pe care le foloseau si ceilalti. Mai sus, am fost schimbat de Ion sincan si apoi de Dan Popescu. La ora 11înainte de amiaza am ajuns la baza coltului.

Coltul Malinului, situat pe coama ce desparte Valea Malinului de Valea Ţapului, sub Brîul Mare al Costilei, este format din coltul propriu-zis si o coama care-lleaga de spinarile Costilei. Pe aceasta coama de legatura se afla „Dintele dintre Colti" si „Coltul Brîului".

Privit din poteca Vaii Cerbului, Coltul Malinului pare, printre alte vîrfuri, ca o cetate medievala cladita în vîrf de munte. Privit mai de aproape, din Valea Seacaa Costilei, pare o mareata catedrala din marmura alba. Sub mantia zapezii si sub scînteierile soarelui, arata în ziua aceea ca ceva fantastic, de basm.

Coltul Malinului are trei laturi abrupte: latura de sud-est, scapînd în Valea Malinului, latura de nord-est, situata deasupra Vaii Seci a Costilei, si latura de nord,pravalindu-se în Valea Ţapului. Fata nord-estica are trei trasee alpine: 1) fata Seaca-Malin sau Creasta Malinului (a fost urcata de echipa: Nicu Comanescu, NaeDimitriu, Gheorghe Frim si Ion sincan, la 19 noiembrie 1933); 2) Hornul Central sau Hornul Comanescu (a fost urcat de Nicu Comanescu si Ion sincan în anul 1934);3) Hornul Ascuns, care a fost escaladat de Nae Dimitriu, Petre Balaceanu, Alexandru Steopoe si Lupescu, tot în 1934. În ascensiunea Crestei Malinului, din 19noiembrie 1933, dupa ce echipa a ajuns pe Colt, a facut coborîrea pe Hornul Ascuns, plin cu zapada si gheata.

În martie 1936, cînd am ajuns noi la baza coltului, am desfacut coarda si i-am spus lui Dunareanu sa se lege si sa porneasca cap de coarda. S-a legat, s-aapropiat de Horn, a încercat ceva, dupa care a spus:

— Nu se poate urca !

Hornul era plin cu zapada si gheata. S-a dezlegat. L-am invitat pe Ion sincan sa plece cap de coarda. A procedat ca si Ion Ionescu Dunareanu. A venit rîndullui Dan Popescu, dar rezultatul a fost acelasi.

Întrucît ascensiunile colective gradate formau si un fel de scoala (asa consideram eu), am procedat în acest mod, atunci si mai tîrziu, oferind participantilorposibilitatea de a se afirma, de a încerca sa devina ei însisi conducatori, nu sa mearga ca niste simple pachete, trasi cu sfoara, fara sa stie pe unde au umblat.Greseala pe care au facut-o toti trei a fost ca au încercat sa urce hornul ca vara, pe verticala, din priza în priza. Desi aveau toti coltari, în modul acesta de a urca,piciorul aluneca. La urma m-am legat eu în coarda si am început sa urc, prin opozitie, cu picioarele pe stînca, cu toata talpa, corpul lasat pe spate, tinîndu-ma cumîinile de buza hornului. Nu stiam atunci ca acest sistem de catartura se numeste “bavareza" sau „Dulfer". Am urcat vreo 15 metri si m-am oprit la un loc convenabil,unde am batut un piton de asigurare. Ca sa pot bate pitonul, am scos manusa din mîna stînga, tinînd-o între dinti. Una din loviturile ciocanului, strasnica, nu a nimeritpitonul, ci mîna mea. De durere, involuntar, am spus ceva nepoliticos ciocanului si, ca pedeapsa, am patit ca-n povestea cu vulpea si corbul. Manusa, nu cascavalul,mi-a cazut dintre dinti, a luat-o la vale pe zapada, transformîndu-se într-un cocolos din ce în ce mai mare. Vazînd ca am urcat, Ion Ionescu Dunareanu a spus ca el siprietenul lui nu merg mai departe si ca vor sa coboare. Dorinta le-a fost îndeplinita. I-am spus lui Dan Popescu sa-i însoteasca. Lui Dan nu i-a convenit sa renunte la oascensiune frumoasa, dar i-a luat si i-a dus în Busteni. Asa cerea disciplina consimtita între noi. Am ramas cu Ion sincan, care (asta mi-a spus-o Dan mai tîrziu —),cînd a vazut ca am început sa urc, s-a dezlegat din frînghie, ca nu cumva, daca am sa cad, sa-l trag si pe el dupa mine. Om prevazator ! Dupa incidentul cu manusa sidupa plecarea celor trei, m-am asigurat cu o carabiniera în pitonul batut, si am pornit mai departe pîna la bolovanul ce închide calea. Am batut un nou piton si l-amadus si pe sincan lînga mine. Am mers putin la stînga, apoi la dreapta în sus, pe hornul care avea foarte multa zapada.

Am putut merge în sprait, adica cu picioarele si mîinile pe peretii laterali, fara a atinge zapada sau fundul hornului. Prima portiune, mai înclinata, avea zapadaproaspata si placi de gheata. Partea de sus fiind mai putin înclinata, am parcurs-o mai usor. Am ajuns, în fine, pe vîrful Coltului. Pe parcurs, ani gasit pitoanele batutede echipa care coborîse la 19 noiembrie 1933. Ajunsi sus, ar fi fost indicat sa coborîm în rapel hornul. Noi însa am continuat drumul. De pe colt am coborît în creasta,apoi am traversat „Dintele". Trecerea lui a fost destul de dificila. Locul de trecere, expus spre nord, l-am gasit cu prizele acoperite de gheata. Agatat de cîte un „dinte"lateral al coltarilor, am reusit sa trec de cealalta parte a „Dintelui". Tot asa de dificila a fost în continuare si drumul pîna în firul Vaii Ţapului. Brîul îngust din aceastaportiune, care vara poate fi depasit cu usurinta, acum era acoperit cu o platosa de gheata.

Sositi în Valea Ţapului, ne-am gîndit ca trebuie sa coborîm. si înca repede. „Dar pe unde ?" ne întrebam. Aveam un singur piolet. Daca urcam în Brîul Mareal Costilei, riscam, deoarece nu stiam daca vom putea patrunde în Valea Malinului. Deschiderea mare a Vaii Malinului, plus Valea Scorusilor, putea da nastere uneiimense avalanse de zapada. Continuarea drumului pe Brîul Mare al Costilei spre Valea Cerbului nu se putea face din cauza alunecarilor de zapada si a noptii care seapropia. Singura solutie era sa coborîm pe Valea Ţapului, unde, dealtfel, ne pastea acelasi pericol de avalanse. stiam ca Valea Ţapului avea, cam pe la mijlocul ei, oruptura de panta de circa 80 de metri. Am hotarît sa nu ne abatem pe fete si sa coborîm numai pe firul vaii, care avea zapada mai multa. sincan a pornit primul, învreme ce eu îl asiguram cu pioletul înfipt adînc în zapada. Am convenit ca el sa coboare încet si sa-mi semnaleze toate denivelarile zapezii, deoarece eu urma sa mergneasigurat. În mers de melc, coborîrea se facea coarda dupa coarda. Se înnoptase. Am ajuns, într-un tîrziu, deasupra rupturii de panta. Ion a luat-o la stînga, olungime de coarda, spre locul prin care se ocoleste aceasta ruptura. Cînd coarda s-a întins, i-am spus sa se opreasca si am pornit dupa el. Coboram foarte atentspunîndu-i mereu sa scurteze coarda, pe masura ce înaintam. Era o noapte fara luna si nu aveam lanterne. În întunericul dimprejur, ochiul se obisnuise, dar nuputeam distinge amanunte. Asa se facu ca, deodata, am calcat în gol. Zapada a fugit cu mine la vale spre ruptura de panta. Inevitabilul s-a produs. Nu m-am pierdut,totusi. Am pus pioletul sub bart încercînd sa frînez, cu toate ca zapada afînata nu ma ajuta. În încercarea mea de frînare, distanta fiind mica de la locul alunecarii sipîna la marginea rupturii, m-am trezit în hornul cel mai din dreapta cum urci Valea Ţapului, cu picioarele într-un perete si cu spatele în celalalt, în pozitia de ramonaj.Zapada continua sa cada peste mine, si, mai departe, peste ruptura, în josul vaii. Cînd s-a îngramadit, încît o simteam apasîndu-ma din ce în ce mai greu, m-amîntrebat: „Voi rezista oare greutatii ?" Cînd am simtit ca zapada asternuta deasupra mea a început sa se miste. Instinctiv, am întrebat:

— Tu esti Ioane ?

— Eu sînt, mi-a raspuns. Nu stiu ce s-a întîmplat ca a fugit zapada cu mine...

I-am spus sa se ridice binisor, sa ia pioletul de la mine si sa se duca în sus. Acolo sa ma asigure, pentru a putea iesi din situatia în care ma gaseam. Dar elmi-a spus:

— Nu stiu de ce s-a agatat frînghia, ca sta întinsa. L-am rugat sa traga usor de coarda si sa vada daca nu se desprinde. A tras si nu s-a desprins. Atunci i-am spus:

— Du-te în sus, tinîndu-te de ambele capete ale frînghiei, ia si pioletul cu tine si vezi de ce s-a agatat coarda. Apoi asigura-ma si pe mine.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

12 von 40 29.01.2011 01:12

Ce se întîmplase ? Fiind atent la traversare, sincan a uitat sa-mi spuna ca în calea lui a întîlnit o denivelare de jumatate de metru. Eu, convins ca nu am încale nici un obstacol, am mers degajat, am calcat în gol si avalansa s-a declansat antrenînd întreaga masa de zapada, inclusiv pe amicul meu. Norocul nostru a fost caîntre noi a existat un mic molid, pe care Ion nu l-a vazut cînd a trecut de el, asa ca noi am fost tinuti de el. Unul de o parte si celalalt de cealalta parte a lui.

Ajuns la arboras, care nu avea trunchiul mai gros de 5—7 centimetri în diametru, Ion m-a asigurat si am putut iesi din horn. Mi-am dat seama ca sîntem lalimita superioara a padurii si ca molidul salvator era cel mai înaintat din „avangarda" acesteia. L-am asigurat pe sincan, care a coborît ceva mai putin de patruzeci demetri, pîna la primul molid. Coborînd mai departe din arbore în arbore, am ajuns sub ruptura de panta. Am gasit, la baza hornului în care ma blocasem, o multime destalagmite de gheata, groase si înalte, între unul si doi metri, ca niste tepi uriase. Parca asteptau sa ne primeasca. Soarta ne-a ferit de aceasta placere. De acolo înjos, valea nu mai prezenta obstacole majore. Marea saritoare de la intrarea în vale era acoperita de zapada. Prudenti, cu asigurarile de rigoare, am ajuns în ValeaCerbului. Aici am vazut urmele lasate de schiurile celor ce coborîsera de la Vîrful Omul. Ne-am dezlegat din coarda, am coborît Valea Cerbului pîna în Poiana cuacelasi nume. Am luat-o peste Gîlma, direct catre soseaua Gura Dihamului—Busteni. Pe la jumatatea drumului, cînd am terminat cu zapada si gheata, am scos coltariide la bocanci. De abia acum, calcînd iar pe pamînt, ne simteam bine. Aventura care putea sa ne coste viata s-a terminat. Am ajuns în sosea si de acolo la Dan acasa.Credeam ca am facut o isprava mare. Nu stiam atunci ca în anul 1855 Dora d’Istria urcase în premiera absoluta pe versantul grindelwaldez muntele Mo'nch, ca RaduPorumbacu urcase în anul 1877 pe Mont Blanc si ca mai aproape de noi în februarie 1929 Karl Lehmann si Erwin Csallner au parcurs creasta Fagarasului de la Bîleala PlaiuL Foii[65] — prima parcurgere a acestei creste — iarna, cînd nu exista cabana Podragu nici corturi izoterme, nici alimente concentrate, vitamine…

UN GRAV ACCIDENT

Cînd am ciocanit în usa casei lui Dan, a aparut îngrijitoarea, speriata. Vazîndu-ne, a facut ochii mari si ne-a întrebat:

— Cum, n-ati murit ?

— Nu, dupa cum vezi ! Dar unde-i domnul Danut ? Nu-i acasa ?

— Nu, nu-i acasa. S-a dus în Valea Alba unde s-a-ntîmplat un accident.

Eram foarte mirati de cuvintele femeii si am cerut lamuriri. Despre ce accident este vorba. Femeia a continuat:

— Domnul Comanescu si cu grupul lui au cazut si au murit. Domnul Danut si cu altii s-au dus acolo.

Acum eram si mai nelamuriti. Unde au fost în Valea Alba ca sa moara. Ne gândeam ca poate femeia a încurcat lucrurile si ca poate exagereaza. Am rugat-osa ne faca un ceai fierbinte pe care l-am baut si, asa obositi, incapabili de a mai face vreun efort, în noapte, ne-am îndreptat spre gara.

La Bucuresti, abia am reusit sa trec pe acasa, sa ma schimb. La serviciu, toata lumea, toti colegii stiau de accident. Ziarele de dimineata publicasera dejatrista veste. Nicu Comanescu avea un frate, Vasile, care lucra la aceeasi întreprindere cu mine. seful meu, Filip Ionescu, cînd m-a vazut, m-a certat ca nu am ramas laBusteni sa dau o mîna de ajutor:

— În asemenea situatii, întelegem cum stau lucrurile si nu te dam absent.

Am apreciat, desigur, atitudinea lui Filip Ionescu, fara sa-i spun atunci ca si eu fusesem la un pas de moarte. Pe deasupra, el nu stia — cum nu stiam nici eu— ca la ora patru dimineata operatiunile de salvare a ranitilor si evacuarea mortilor, cu exceptia lui Gheorghe Botez, acoperit de zapada, se terminasera.

A doua zi, seara, m-am întîlnit cu Dan Popescu, revenit în Bucuresti. Mi-a povestit în amanunt cum, în aceeasi zi de 15 martie, cînd noi am urcat ColtulMalinului, a sosit la Busteni, probabil cu un tren de noapte, Nicu Comanescu împreuna cu un grup din sectia de alpinism a asociatiei C.F.R. Colectivul condus de el eraformat din Gheorghe Botez, Ion Marinescu, Virgil Georgescu, Costache Vintila, Codruta Mihai, Ion Iliescu si Petre Catian. Aveau programata pentru ziua aceea, deurcat, Valea Costilei. Ca si noi, n-au tinut cont de starea zapezii si a vremii, desi Comanescu avea mai multa experienta de munte. Au plecat voiosi la drum si au ajunscam pe la orele 12—13 pe Brîul Mare al Costilei, la baza tancului ce strajuieste intrarea în „Hornul Coltului"[66]. Acolo, la soare, au mîncat si au facut o fotografie,unica gasita în aparatul fotografic. De la locul popasului mai aveau treizeci de metri pîna în platou. Nu au batut în tanc nici un piton sa se asigure si, în plus, au comisgreseala ca au lasat sa plece în cap de coarda pe Ion Marinescu, luptator de greco-romane, cîntarind 120 de kilograme. Acesta a început sa bata trepte într-o zapadaproaspat cazuta, pe un teren înclinat, de care nu avea cum se ancora. De asemeni, echipa Comanescu nu a tinut cont de ora si nici de temperatura. Toate la un loc aucontribuit la declansarea unei avalanse, care s-a produs, într-o cadere fulgeratoare, ea a antrenat pe toti cei opt alpinisti. Comanescu, Botez, Iliescu si VirgilGeorgescu nu au fost legati în coarda, ceilalti, da. În caderea-i vertiginoasa, avalansa i-a împrastiat, în special pe cei nelegati. Cînd ultimile resturi de zapada auîncetat sa mai curga la vale, linistea s-a asternut peste acest loc, unde si-au dat sfîrsitul patru alpinisti...

Deodata, zapada a început sa se miste. De sub ea, ca din valurile unui fund de ocean, a aparut un om buimacit. Era Ion Marinescu. În cadere, nu s-a lovitde stînci si cum a fost acoperit de zapada, a simtit nevoia de aer, s-a zbatut si a reusit sa iasa la suprafata. Primul act reflex, inconstient, a fost tentativa de a fugi dinacel loc. S-a simtit însa retinut de frînghia cu care se legase. si-a revenit fulgerator, într-o clipa, în fata ochilor lui s-a derulat întregul film al ascensiunii: plecarea dinBusteni, sosirea la Ţancul Ascutit, urcarea Vaii Costilei, popasul si catastrofa. S-a întrebat unde-i sînt tovarasii de drum. Cu ultimele resurse fizice, a tras de frînghiade care era legat, a scormonit cu mîinile în zapada de-a lungul frînghiei si a reusit sa dea de Costache Vintila, care traia. O clipa numai si Costache si-a revenit. Auscormonit mai departe, amîndoi, si au gasit-o pe Codruta Mihai, ranita. stiau ca la capatul celalalt al corzii trebuia sa fie Petre Catian. L-au cautat si l-au gasit mort ! încadere s-a lovit de stînci. Zvîrliti sub stîncile unde acum, în amintirea accidentului, strajuieste o cruce, se aflau Virgil Georgescu si Nicu Comanescu. Costache Vintila aplecat la Busteni sa anunte catastrofa si sa aduca ajutoare pentru a transporta ranitii. În drum, acolo unde a fost vechiul refugiu Costila, pe un tanc de piatra, l-a vazutpe Iliescu[67]. Era ranit la cap. Costache a vrut sa-l ia cu sine, dar acesta a refuzat, spunînd:

— Du-te de-i ajuta pe ceilalti !

Cu un prosop, Costache i-a legat rana sîngerînda de la cap. A fugit apoi la Busteni, s-a prezentat la postul de jandarmi si a dat alarma. Jandarmii au pornitdin casa în casa, abia reusind sa adune cîtiva oameni, între timp, s-a înapoiat si Dan Popescu la Busteni. Aflînd de accident, a contribuit la adunarea oamenilor si, cutotii, au mers la locul tragediei. Pe drum i-a apucat noaptea. La luminile lanternelor, cu primul transport a fost luata Codruta Mihai si unul dintre decedati. Iliescu arefuzat sa fie transportat. Avea un suflet deosebit. Cînd salvatorii au venit a doua oara, la miezul noptii, Iliescu nu mai traia. Cîta daruire ! Va ramîne vesnic în amintireacelor ce l-au cunoscut si a adevaratilor alpinisti, ca un exemplu. Lucra la C.F.R. — Ploiesti.

Cînd Dan Popescu si ceilalti salvatori au vrut sa ridice „cadavrul" lui Virgil Georgescu, au constatat ca acesta respira. Cîta rezistenta fizica a avut Virgil !Trecusera douasprezece ore de la accident ! A rezistat, cu tot frigul, si ranit grav ! A fost dus direct la spitalul din Azuga, ca si Codruta Mihai. Nicu Comanescu aveacraniul sfarîmat.

A doua zi, luni, Dan Popescu, Costica Contes si altii, scormonind zapada, l-au gasit si pe Gheorghe Botez. Murise acoperit de zapada. Din grupul de opt, aumurit, asadar: Nicu Comanescu, Ion Iliescu, Gheorghe Botez si Petre Catian; au fost raniti Virgil Georgescu si Codruta Mihai, care au stat mult în spital pentrurefacere; Ion Marinescu si Costache Vintila au scapat neatinsi[68].

EPILOG LA ACCIDENT

O saptamîna mai tîrziu — la 22 martie 1936 — Clubul alpin avea programata ascensiunea Albisoara Gemenilor. Am fost desemnat conducatorul actiunii, daratît de profunda a fost impresia creata în rîndul alpinistilor de tragicul accident din Valea Costilei, ca nimeni nu a mai dorit sa participe. La Busteni, am asteptatzadarnic în gara la ora convenita. M-am dus singur pe Valea Alba. La Verdeata si mai sus am facut dese popasuri si am privit împrejurimile. Din peretele Vaii Albecadeau pietre cu un suierat lung ca sunetul unui proiectil în zbor...

Scurta vacanta de Pasti, în acelasi an, am petrecut-o la cabana Padina cu mai multi prieteni, într-o noapte, am aflat ca la schitul Pestera i s-a facut rauCeciliei Benckner, prietena lui Nicu Comanescu. A fost dusa la cabana, apoi la Bucuresti, unde, în toamna, a murit la spital.

Cecilia era o buna alpinista, dar a fost „eroina" a doua întîmplari neplacute: o data, iarna, împreuna cu Ivana Popescu, au urcat pe Piatra Arsa, pentru amerge la cabana Pestera.

Le-a prins întunericul pe drum si, neputînd trece ultima portiune de poteca, în locul unde se gaseste si azi un jnepenis, au stat toata noaptea în zapadatremurînd de frig... În aprilie 1934, cele doua fete au urcat, însotite de Radu Sturdza, Valea Galbenelelor si Valea Scorusilor. Deasupra Brîului Mare al Costilei, fetelen-au mai putut merge. Au ramas iarasi tintuite locului toata noaptea. Radu s-a dus la Pestera, de unde abia a doua zi a venit cu ajutoare, reusind sa le scoata în platou.Toate acestea si-au spus cuvîntul, contribuind la decesul Ceciliei, care a murit de o boala de inima.

Îmi aduc aminte ca printre cei plecati de la Pestera în actiunea de salvare a fetelor se afla si un batrîn, mos Gheorghe din Azuga, care a uimit pe ceilaltialpinisti prin usurinta cu care se deplasa pe fetele de stînca din Valea Scorusilor. Purta în picioare, ca primii alpinisti din Dolomiti, niste pantofi — scarpe —confectionati de el, cu talpile de stofa sau pîsla. Strabunele espadrilelor la noi...

ASCENSIUNEA CRESTEI COsTILA—GĂLBENELE

Printre cei întîlniti la Pestera Ialomitei si la cabana Padina în scurta vacanta de Pasti 1936 se afla si Costica Contes din Busteni, îl cunoscusem în CreastaPicaturii la 22 septembrie 1935. Acum venise însotit de doi prieteni din Ploiesti, Toma Boerescu si Sica Datculescu, pe care mi i-a prezentat atunci. Toma schiafrumos. Ne încînta pe noi, cei care abia ne miscam pe schiuri. Acolo, la cabana, într-o zi, în timp ce stateam la masa, Toma si Costica mi-au reprosat ca noi,bucurestenii, facem opinie separata, ca nu-i luam si pe ei în ascensiunile noastre. Le-am aratat ca gresesc, deoarece Clubul alpin facea, saptamînal ori la douasaptamîni, ascensiuni colective gradate, cu membrii clubului, mai întîi, dar la ele putea sa participe oricine. Or, pe ei, le-am spus, nu i-am vazut niciodata alaturîndu-ni-se. Le-am vorbit în continuare despre Clubul alpin si fiindca ne-am împrietenit (eu asa credeam), le-am promis ca, la prima ascensiune noua, am sa-i invit si pe ei.

Pusesem ochii pe creasta ce separa Valea Costilei de Valea Galbenelelor. Aceasta, se pare, a fost prima premiera pornita din initiativa mea. Am programatactiunea pentru ziua de duminica 31 mai 1936, comunicînd data si noilor prieteni. Trebuia sa mergem în urmatoarea formatie: Niculae Baticu, Dan Popescu, CosticaContes si Toma Boerescu, patru persoane. În dimineata zilei de 31 mai, la ora cinci, cînd ne-am întîlnit, în loc sa vina numai cei trei prieteni, m-am trezit ca aduceau

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

13 von 40 29.01.2011 01:12

dupa ei înca vreo zece. M-am suparat cînd am vazut ceata aceea de oameni lînga statuia eroului Musat. Nu mai aveam ce face însa. Nu mai puteam da înapoi, maiales ca le dezvaluisem „secretul" traseului ce voiam sa-l urcam.

Am pornit cu totii spre Valea Costilei. Acolo am intrat în hornul cu iarba si jnepenis situat la 100—150 de metri amonte de Ţancul Ascutit. De la început, cainitiator al traseului, am luat conducerea ascensiunii. Voiam sa urcam creasta, matematic, chiar de jos, de la baza. Dupa o munca titanica cu jnepenisul, am ajuns laPintenul Crestei, unde am facut fotografii. Este un loc minunat, atît pentru fotografii, cît si pentru privelistea ce ti-o ofera. Ziua era frumoasa; soare, lumina, noi —tineri. Baietii venisera si cu o fata, Ghisy Bayca, viitoarea doamna Boerescu. Aveam în fata noastra Creasta Costila—Galbenele, care se înalta spre cer plina demistere. În stînga vedeam Valea Costilei care mai pastra zapada si pe care din locul unde ne aflam o vedeam altfel decît de obicei. În continuare, Creasta Vaii Albesau a Policandrului si, departe, privirile cautau spre Sinaia si spre... Ploiesti. În dreapta priveam Valea si Coltul Galbenelelor cu creasta lui estica. Spre rasarit, padureaMunticelu, Muchea Lunga si muntii Baiului.

Dupa ce m-am legat în frînghie, am plecat cap de coarda, urmînd creasta, pîna în jnepenisul prim, ce se afla pe aceasta creasta. Am avut si o surpriza: unuldin participanti, Valoff, salariat la Fabrica de cabluri „Anglia" din Ploiesti, a venit cu un odgon gros de vreo treizeci de miliemetri, pe care a început sa-l întinda petraseu. Dupa prima lungime de coarda, ascensiunea a început sa fie o parodie. S-a mers în continuare cap schimbat. Capul de coarda ducea dupa el odgonul, pecare participantii urcau „pompiereste", asigurati în coarda. Mîinile lor nu au atins stînca, ba au si fost tractionati.

Ce am dorit sa fac si ce a iesit ? Am ratat una dintre cele mai frumoase ascensiuni. Mi-am jurat sa nu mai repet o astfel de greseala si nu am mai repetat-o.În schimb, am facut altele. Datorita multimii participantilor si a felului în care am fost obligati sa mergem, în loc sa urcam creasta în doua— trei ore, a durat unsprezeceore ! De aceea, cînd am iesit în platou cobora noaptea. Am dormit la cantonul Jepi[69]. Noaptea ne-am trezit cu totii din cauza unui zgomot ciudat: l-am vazut peToma, sarit de la locul lui de dormit, de pe priciul de sus; sub puternica impresie a ascensiunii, a visat ca cineva i-a scapat din mîna si s-a repezit sa-l prinda...

Dupa aceasta ascensiune, am gasit o intrare mai comoda în creasta. Azi se poate ajunge în Creasta Costila Galbenele: a) prin Hornul din Costila, b) prinpunctul cel mai înalt al potecii ce duce în Valea Galbenelelor, acolo unde a fost parasit si a murit Marian Bulearca, c) din Valea Galbenelelor — fie de sub mareasaritoare, spre stînga, fie dupa ultima saritoare.

Din punctul cel mai înalt al potecii ce duce în Valea Galbenelelor, se merge în sus prin padure, se depaseste un fir înclinat si se ajunge la Pinten si de acolola creasta.

Din Valea Galbenelelor, de sub saritoarea mare, putem urca cîteva trepte de piatra în stînga; traseul trece apoi în dreapta, într-un fir pe care-l urcam pîna cese pierde; mergem în continuare, putin catre stînga, pe pragurile de piatra sau de iarba, pîna la un bolovan mare, unde de obicei începe legarea în coarda. La bolovanputem ajunge si urcînd pe firul principal al vaii pîna dupa ultima saritoare, apoi catre stînga pe o potecuta care duce într-un jnepenis, îl ocolim la dreapta, coborîmputin, apoi urcam catre stînga.

De la bolovan continuam ascensiunea spre dreapta, în sus, circa 60 de metri, pîna la o surplomba sub care gasim o platforma cu iarba. Aici ne asiguram înpiton si dupa ce traversam spre stînga 12 metri pe curba de nivel, urcam pe prize de piatra si praguri de iarba catre un hornulet. Trecut si acesta, urcam catre creastafolosind niste prize formate din pietre prinse în masa de conglomerat. Aceasta portiune are o lungime de coarda, adica patruzeci de metri. Urcam pe creasta prinjnepenis si pe stînca, loc usor înclinat, alti 60 de metri si am ajuns în punctul unde panta devine foarte înclinata. În acest loc putem veni si prin Hornul Costilei sautraseul Balcoane. Pentru a continua, am ocolit un pîlc de jnepeni, am urcat o fisura înalta de 3—4 metri marcata de prezenta unei tufe de anin, am trecut la dreapta siîn sus pîna la un prag. În fata am avut o fisura care se apropia de verticala, înalta de vreo opt metri, La început era îngusta si cu pamînt, dar mai sus se largea si seadîncea de am putut baga mîna. În partea de jos au fost batute doua pitoane. La iesirea din aceasta fisura, în stînga se afla un smoc de iarba si o radacina care aufost folosite ca prize de mîna. Pe urma am batut si un piton în dreapta. Cîtiva metri mai sus am facut regruparea. Traseul urmeaza 3—4 metri la stînga pe un prag, amsuit patru metri pîna la baza unui diedru, care poate fi urcat, frumos, în sprait, avînd o iesire interesanta. Deasupra am gasit o platforma larga. Urmeaza o regiuneframîntata de conglomerat si gresie pe care am urcat catre dreapta 10—12 metri pîna la o surplomba, am mers cinci metri la stînga pe un prag orizontal de piatra, lacapatul caruia traseul urca la dreapta înca 80 de metri, într-o regiune de roca friabila si printr-un grup de jnepeni am ajuns pe un tapsan, cu o platforma mai mare. Depe aceasta platforma ascensiunea continua pe creasta înca 60 de metri pîna la un horn. Pe acest horn am urcat cam 20 de metri, punct din care pot fi alese douavariante. În sus, pe o fata expusa, dar frumoasa, sau în dreapta doi pasi si în sus printr-un hornulet se ajunge din nou pe un tapsan. Mai departe înca doua lungimi decoarda, putin spre stînga, am ajuns într-un horn putin înclinat, la capatul caruia am urcat pe un bolovan, apoi 5—6 metri la stînga pe un prag si am ajuns la punctulterminus al escaladei propriu-zise.

Pe tot parcursul crestei, dar mai ales din acest punct, indiferent în ce parte am privi, peisajul este de o frumusete rara. În general, se vad aceleasi locuri decare am mai vorbit la început, la Pintenul Crestei, dar sub alta perspectiva.

ÎNSEMNĂRI RĂZLEŢE

Primavara si vara odata instaurate, am participat la actiunea de efectuare si de refacere a marcajelor. În echipe de cîte trei, patru oameni, cu peria de sîrma,curatam locul unde trebuia aplicat marcajul, apoi, cu pensula, aplicam marcajul rosu sau albastru în chenar alb. Au urmat, în fine, ascensiunile de vara. La 7 iulie amfost cu un grup pe Coltul Picaturii si, dupa ce am coborît cele trei rapeluri pîna în marele V, am continuat coborîrea în Valea Seaca a Caraimanului. Acolo, la primulrapel trebuie sa fi atent sa prinzi brîul ce se face în stînga cum cobori, pentru a iesi în Poiana Mare din Valea Seaca. Netinînd seama de acest brîu[70], te potiaccidenta. La 12 iulie, conducînd un grup de sapte persoane, am urcat Hornul Central — Comanescu, din Coltul Malinului. La 19 iulie am repetat aceasta ascensiunecu un grup de cehoslovaci din Clubul turistic cehoslovac, condus de Jira Holy, care a facut a doua vizita în muntii nostri. La 21 iulie, cu un grup numeros, am urcatPicatura si Creasta Picaturii pe o vreme rea, cu ploaie si negura. La 2 august, împreuna cu doctorul Vasile Steopoe, am condus un grup de 11 persoane pe VîlcelulPortitelor din Bucsoiu. La iesirea din acest traseu, doctorul, prevazator, mi-a facut o fotografie lînga o stînca, sa o aiba pentru o eventuala... publicare în buletin. La 9august am condus un grup de 9 persoane pe Valea Seaca a Caraimanului, pe ploaie. La 20 septembrie am condus o noua excursie colectiva, cu Constantin Contes,pe Coltul Malinului — Hornul Comanescu.

În aceeasi vara am mai facut ascensiuni cu Asociatia Metropola si Asociatia sportiva a functionarilor comunali, al carui presedinte, avocatul Calin, aintentionat, atunci, sa organizeze o excursie în Caucaz. În lotul constituit, am fost inclus si eu. Dar pîna la urma excursia nu s-a mai facut.

MICI DEZILUZII

Într-o duminica dupa-amiaza, coboram cu Costica Contes. Valea Galbenelelor, La un moment dat, ne-am oprit sub perete. Privindu-l, i-am spus prietenuluimeu:

— Costica, vrei sa încercam duminica viitoare Cele Trei Surplombe ?

— Da, Naita, a venit raspunsul.

M-am bucurat atunci de acest raspuns, sperînd în sinea mea ca în compania lui Costica vom reusi ceva. Era, bineînteles, vorba de o încercare, nu stiamdaca vom reusi sau nu. A ramas ca sîmbata urmatoare, cînd trebuia sa vin în Busteni, sa-l anunt, pentru a pleca duminica dimineata împreuna. Cînd am sosit înlocalitate, m-am dus la fabrica, sa-l anunt ca am sosit, sa se pregateasca pentru a doua zi. L-am gasit pe Contes în poarta fabricii stînd de vorba cu Toma Boerescu.Rîzînd amîndoi, Costica mi-a spus:

— Nu mai merg cu tine, ma duc cu Toma !

Am ramas uimit de aceasta atitudine, pentru ca propunerea de a urca traseul Celor Trei Surplombe era a mea, iar el, acum, intentiona sa mearga cu altul.Chiar s-a si dus a doua zi, el cu Toma si cu Sica Datculescu, dar nu au facut nimic. Eu, dupa o saptamîna de pregatire sufleteasca pentru acest traseu, brusc, amsimtit gustul amar al dezamagirii. A fost o grozava lovitura, ca de ciocan. În dimineata aceea, cînd ei s-au dus în perete, eu, descumpanit, m-am dus într-o plimbare peplatou.

Dupa aceea a tot încercat Toma, cu diferiti insi, mergînd din 1936 si pîna în 1945, dar nu a reusit sa urce acest traseu, pe care, ca un facut, tot eu l-amurcat în cap de coarda în 1946. Mai tîrziu, unul din participantii la aceasta premiera a scris ca eu am avut „sansa" (?) sa trec surplombele. Ce a vrut sa spuna nici azinu înteleg. Se vede ca si în alpinism exista un rebus !

DOUĂ ARTICOLE DIN STATUTUL CLUBULUI ALPIN ROMÂN

În vara anului 1936 Clubul alpin român si-a capatat personalitate juridica. si-a întocmit si un nou statut, din care retin articolul 4, litera a, si articolul 6, pentru ale discuta.

În articolul 4, litera a, se scrie: „Efectuarea unui cît mai mare numar de ascensiuni prin tinuturile putin cunoscute sau necunoscute ale muntilor nostri si întarile straine". Era deci vorba de premiere. Pentru aceasta trebuia mers si vazut ce se întelege prin acest cuvînt, cum se efectueaza o premiera si cum se denumesteea. Nu s-a facut asa. Acest rol si l-a luat Nae Dimitriu, care, cu toata dragostea lui pentru munte si dorinta de a face ceva, ca omul, a mai si pacatuit. De unde înalpinism se practica obiceiul ca denumirea unui traseu nou sa fie data dupa numele capului de coarda, ca: Via Comici, Dulferweg, drumul lui Deubel, poteca TakeIonescu sau drumul lui Butmaloi, el a propus ca traseelor noi sa li se dea nume proprii, ca: „Furcile", „Trei surplombe" etc., iar participantilor la aceste trasee numelesa le fie trecut în ordinea alfabetica. Ca nici aceste norme nu au fost respectate, asta este deja altceva. Aceasta solutie a lui Nae a dus la dificultati în ce priveste istoriaalpinismului.

Daca deschidem un ghid alpin din Alpi, vom gasi scris, asa cum am aratat mai sus, Via Bonatti sau Casin. stim, astfel, ca acel traseu a fost urcat cap decoarda, pentru prima data, de Bonatti sau de Casin. Dupa reputatia alpinistului, stim si ce valoare are traseul[71].

La noi, în publicatiile mai vechi (caci azi nu se prea stie cine a facut un traseu), citesti, cu referire la realizarea unui traseu nou, pe Albu în capul coloanei,pentru ca a avut „sansa" ca numele lui sa înceapa cu a, cînd de fapt el a fost codasul echipei, iar pe Radu, care a fost capul de coarda si realizatorul traseului, lacoada coloanei, fiindca a avut nesansa ca numele lui sa înceapa cu r ! Acest sistem a dat loc si la incorectitudini; cei mai „îndrazneti" au revendicat, mai tîrziu, traseeîn escaladare carora au fost doar simpli participanti...

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

14 von 40 29.01.2011 01:12

Tot din lipsa de informare si din „interese" de club, s-au publicat încercari de escaladare a unor trasee ca fiind premiere (extremele din peretele Galbenelelor!) sau nu s-a admis ca se poate catara pe verticala. Asa, îmi amintesc ca într-o seara, dupa sedinta de club, Nae Dimitriu tot învîrtea o revista straina adusa de Leova,pare-mi-se, pe a carei coperta se putea vedea un catarator urcînd pe verticala. Nae a înclinat-o spre stînga dînd pantei o înclinare de 60—70°, dupa care a spus:

— Cam asa trebuie sa fi fost. Ce încearca „astia" sa ne puna barbi ? !

Mai tîrziu, în Kaisergebirge, pentru a-i dovedi ca totusi se poate catara pe verticala am facut eu si Dan Popescu fotografiile de traversare din Totenkirchl,publicate în Buletinul C.A.R.

Articolul 6 din statut prevedea: „Persoanele de sex feminin nu sînt admise în club sub nici un motiv". Acesta a fost punctul de vedere al lui Nae, care sustineaca Nicu Comanescu a plecat din C.A.R. datorita Ceciliei Benckner, ceea ce nu era adevarat.

O STATISTICĂ...

În vara 1936, cu Nae Dimitriu, am participat la punerea pietrei fundamentala a casei BaBele. Aceasta casa, utila pe platoul Bucegilor, putea fi amplasata înalta parte, ceva mai spre est, pentru a nu strica farmecul „Babelor", monument al naturii. În toamna am participat, tot cu Nae, la punerea pietrei fundamentale a alteicase de adapost. Este vorba de cabana Sergiu Dimitriu — Brav, a grupului alpin Brav, cum îsi zicea atunci pe locul vechii cabane construite de Societatea carpatina“Sinaia” în anul 1899.

Iata un rezumat al darii de seama a activitatii acestei societatii, pe anul 1899:

„1. A instalat pe tot timpul sezonului de vara agentul conducator la grote.

2. A sporit numarul lampilor de iluminat.

3. A facut un numar de mantale necesare publicului vizitator, pentru a-l feri de umezeala sau picaturi în grote.

4. Pe lînga aceste lucrari, comitetul, vazînd ca se simte trebuinta de crearea a noi drumuri pe munti, si-a îndreptat activitatea si în aceasta directiune. A facut drumulpe Valea Jepilor, legînd Caraimanul cu Bustenii pe o lungime de 6 km; cu chipul acesta s-a facut accesibil publicului amator unul din cele mai încîntatoare defileuri aleBucegiului, coborînd din cascada în cascada pe scari sapate în piatra si trecînd vaile adînci pe poduri si podete solide.

5. Un alt drum de cal s-a construit asemeni pe muntele Dihamu, legînd astfel Bustenii cu statiunea transilvana Malaesti si Valea Morarului, pe o lungime de 3 km (estevorba de poteca Take Ionescu, de la Pichetul Rosu la Prepeleac, n.n.). Acesta s-a facut cu scopul de a înlesni excursiunile de munte atît ale publicului amator cît si aleelevilor veniti în vilegiatura la Sanatoriul din Predeal.

6. Comitetul a construit si o casa carpatina de munte pe Caraiman, avînd în aceasta privinta initiativa si concursul d-nei si d-lui Take Ionescu, caror comitetul leramîne adînc recunoscator.

7. Eforia spitalelor si în anul acesta ca si în trecut a venit în sprijinul Societatii carpatine, construind pe munti o retea însemnata de drumuri în diferite pozitiunifrumoase, între care: drumul de cal pe Piatra Arsa în lungime de 7 km, legînd astfel Poiana stînei cu casa Caraiman.

8. De asemeni, drumul de cal de la Pavilionul Vîrful cu Dor pîna la Valea Cocorei pe o lungime de 3 km.

9. Ministerul Domeniilor, în vedere ca poseda vaste domenii cu paduri întinse pe Valea Ialomitei, în interesul atît al acelor proprietati cît si pentru a înlesni excursiunilepe domeniile sale a construit, prin serviciul sau silvic din Sinaia, un drum de cal pe o lungime de 6 km, legîndu-se reteaua Sinaia—Vîrful cu Dor, cu schitul Pestera.

În rezumat, reese dar ca în anul 1899 s-au construit drumuri pe munti în lungime de 25 km, legînd între ele pozitiunile cele mai încîntatoare si pline defarmecul variatiuni.

Asadar, iata activitatea Societatii carpatine, care în decursul anului trecut a lucrat cu multa dragoste si rîvna pentru folosul si binele societatii. Credem dar casi în anul viitor Societatea carpatina va avea acelasi succes. Dam mai jos si bilantul societatii pe anul 1899—1900[72].

UN ACCIDENT ALPIN

Dupa prima ascensiune a Crestei Costila—Galbenele voiam sa repet urcarea pe acest traseu, sa gust, cu adevarat, placerea cataraturii pe aceasta frumoasacreasta. Am hotarît acest lucru, împreuna cu Dan Popescu, pentru ziua de l mai 1937. Era cu adevarat o zi frumoasa de mai. Am plecat împreuna de dimineata, amurcat Munticelul si am ajuns la Ţancul Ascutit. Dupa un scurt popas, am mers la Pintenul de la baza crestei. Prima lungime de coarda, pe creasta, s-a desfasurat înmod normal. Am trecut prin jnepenis si am ajuns acolo unde panta se accentueaza. Ascensiunea a început pe o firava fisura cu un anin pe ea, am trecut la dreapta si,în sus, pîna la o platforma, unde am facut regruparea. Am continuat peste cîteva praguri pe fisura cu doua pitoane si „cheia" de mîna, despre care am mai vorbit.Dupa ce am asigurat coarda si în al doilea piton, fara a folosi „cheia", mergeam în afara fisurii. Cu mîna stînga, m-am tinut de o piatra iesita în relief. Piciorul drept îlaveam pe o gramada de pietre suprapuse, care pareau ca stau sa cada, dar care nu au cazut nici pîna azi. Cu mîna dreapta, faceam doar aderenta pentru echilibru.Am încercat sa pun piciorul stîng pe piatra pe care a fost mîna stînga, ca apoi, saltîndu-ma pe el, sa prind pitonul de deasupra si smocul de iarba. Cînd m-am saltat pepiciorul stîng, piatra s-a rupt, iar eu am venit peste cap, fiindca nu aveam prize de mîna, decît pentru aderenta. Am vazut cerul, apoi vaile Costila si Galbenele cu putinazapada pe ele. În cadere, departat de stînca, la un moment am simtit o smucitura, s-a produs o rasturnare si iar am vazut vaile si cerul. Cadeam cu capul în jos.Undeva, am vazut o creanga de jneapan, pe care am sperat, ultima speranta ! sa o prind cu mîna dreapta de care atîrna ciocanul. Un nou soc si... deodata m-am opritpe o platforma destul de mica, ca abia-mi încapeau picioarele, în pozitia „sezînd pe vine". Am stat asa, un timp, fara sa respir. Dan, speriat, astepta din clipa în clipasa-l smulg de pe platforma. Contrariat ca acest lucru nu s-a petrecut, m-a întrebat:

— Ce-ai facut, ma, te-ai oprit ?

Atunci am îndraznit sa ma misc putin, convins ca nu l-am smuls, si sa-i strig:

— Da, m-am oprit. Scurteaza frînghia !

Am vazut cum coarda a început sa se miste si sa plece în sus. Cînd s-a scurtat suficient, am pornit si eu pîna pe creasta. Odata ajuns, m-am asezat jos si auînceput emotiile. Tremuram. Ma ardea pe gît, spatele ma ustura si-mi era sete. Au început momentele de depresiune, regretele. Ma întrebam: ce caut acolo ? de ce numa astîmpar ? de ce nu ma însor si eu ca toti tinerii, sa am familie, nevasta, copii ? Ma gîndeam la atîtea situatii avute, cînd puteam face acest pas, si nu l-am facut,preferînd sa fiu liber, sa merg pe munte...

Am stat pe creasta, deasupra jnepenisului, mai multa vreme, timpul fiind frumos, fiind cald si soare. Am început sa recapitulez cele întîmplate... Dan ma fila întimp ce eu urcam, îmi aminteam ca am asigurat coarda în cele doua pitoane existente, dar batute în locuri necorespunzatoare. Am vrut sa urc pentru a ajunge la altreilea piton, dar priza s-a rupt si, cum cu mîinile nu-mi tineam decît echilibrul, am simtit cum m-am desprins de stînca. Am strigat:

— Dane, tine...

Dan, care ma urmarea în timpul ascensiunii, vazîndu-ma ca scap si ma prabusesc, a dat drumul frînghiei din mîna si s-a lipit de stînca. Astepta momentulfatal, cînd sa-l antrenez în cadere.

Cum s-a întîmplat de am scapat si nu m-am zdrobit de stînci ? Simplu. În caderea mea, coarda a început sa se deruleze. Nefiind controlata, a facut o bucla,care a opus rezistenta în carabiniera. Datorita miscarii accelerate cu care cadeam, trebuiau sa cedeze coarda sau pitonul. A cedat pitonul, iesind, fiind batut într-ofisura cu nisip si pamînt. Rezistenta opusa de piton m-a rasucit si iar am vazut cerul si pamîntul. În momentul cînd cadeam cu capul în jos si voiam sa ma prind decreanga de jnepan, o alta bucla a corzi a opus rezistenta în a doua carabiniera, a amortizat caderea, m-a întors cu picioarele în jos si asa am aterizat usor pe aceamica platforma în pozitia „pe vine". Centrul de greutate fiind jos, nu m-am mai rostogolit. Am cazut circa treizeci de metri, acesta a fost motivul ca nu l-am tras pe Dandupa mine.

Fiind cald si vremea frumoasa, urcam în camasa. Acum spatele camasii era fîsii, fîsii. Rani nu aveam, doar zgîrieturi pe spate. Dupa ce am stat un timp dem-am linistit, am început sa cobor. Mergeam primul. Dan ma asigura. Am ajuns în Busteni, la Dan acasa, înainte de amiaza. M-am culcat într-un pat, cu fata în jos,deoarece spatele ma durea. Simteam totusi niste dureri, la care se adauga acea ardere din gît. Seara ne-am întors la Bucuresti. A doua zi m-am dus la medic, ladoctorul Vasile Steopoe. Diagnosticul: doua coaste fisurate si mai multe alveole pulmonare sparte. Pe corp, la mijloc, aveam doua dungi rosii, facute de coarda, atuncicînd pitoanele au fost solicitate. La gît, în stînga si în dreapta, obisnuitele goluri se umplusera cu aer si gîlgîiau. Prin alveolele sparte, iesise aer în corp. Devenisem,deodata un caz interesant, aparte, pentru medici. Mai multi medici, care au aflat patania mea, au vrut sa ma vada. Eram omul care a vazut moartea. În tot timpulcaderii, m-am gîndit sa fac ceva sa ma salvez. Sa ma agat de acea crenguta de jneapan. Nu a fost o abandonare. Luciditatea s-a pastrat tot timpul. Dupa cum se vede,nu mi-a fost dat sa mor acolo. Timpul a trecut. Vreo doua saptamîni n-am mai urcat pe munte. Au trecut si durerile, s-au dus si remuscarile. Ce buna este uitarea. Amreînceput sa urc, ca si cum nimic nu s-a întîmplat. Activitatea mergea bine. Gimnastica, bicicleta, canotaj si... zbor, iar duminica, pe munte.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

15 von 40 29.01.2011 01:12

ÎN ITALIA

sCOALA DE ALPINISM DE LA VALBRUNA

PREGĂTIRI

Într-o zi de primavara, am intrat în libraria italiana din Bucuresti. Dintr-o publicatie am aflat ca în vara anului 1937 Clubul alpin italian organizeaza o scoala dealpinism pentru amatori. Am redactat o scrisoare si am trimis-o la adresa indicata în acea publicatie. Dupa o vreme, am primit raspunsul: puteam participa la„campamentul" ce se tinea în luna august la Valbruna, în regiunea Alpilor Iulieni. Dorinta mea de a urma o scoala de alpinism, de a învata sa ma catar bine pe stînciputea acum sa se împlineasca. Pentru asta trebuia sa actionez: sa scot pasaport si sa fac rost de bani. Cu pasaportul treaba a fost usoara O cerere la prefectura, oadeverinta de la servici — ca trebuia sa ai o ocupatie - si una ca am satisfacut stagiul militar, o taxa de 500 de lei pentru „turism" si, în trei zile, am devenit posesoruldocumentului. Banii de drum si de întretinere, însa, de unde puteam oare sa-i procur ? Singura solutie era un împrumut la Casa de credit si ajutor din cadrulîntreprinderii unde lucram. Am scris o cerere si m-am dus cu ea, pe scara ierarhica, la seful meu de serviciu, Filip Ionescu. Acesta era un om bun, întelegator si foartemuncitor. S-a ridicat numai prin propria-i munca si vointa, neajutat de nimeni. Ne aveam destul de bine si, uneori, purtam cu el discutii apropiate.

Chiar ma „finanta", daca ramîneam „în pana" de bani. Asa ca, primind hîrtia ce i-am înmînat-o, a citit-o si mi-a spus:

— De ce esti tu prost si soliciti împrumut, în loc sa te adresezi Metropolei, pentru o subventie. Toti sportivii procedeaza asa. si Ion Udriste-Olt, si Niculae Ionescu-Cristea, si Petre Havalet au facut la fel. În concluzie, scrie cererea si da-mi-o mie !

Filip Ionescu era si secretarul Asociatiei polisportive Metropola. stia el ce stia. Am rupt hîrtia prin care ceream împrumut si am facut una pentru subventie. Atrecut un timp. Apoi, într-o dimineata, Filip Ionescu m-a chemat la el comunicîndu-mi ca s-a întrunit comitetul asociatiei si ca mi s-a aprobat suma solicitata de 20 000lei.

În 1937 aveam dreptul la un concediu legal de 20 de zile. Mi s-au aprobat 30, asa ca puteam beneficia de libertate toata luna august. Cursurile la scoala dealpinism de la Valbruna urmau sa dureze o saptamîna. În rest, voiam sa fac cataraturi. Pentru aceasta trebuia sa merg cu un însotitor. M-am gîndit la Costica Contesdin Busteni. L-am întrebat daca poate sa-si plateasca drumul pîna în Italia, care costa 3 500 lei, asigurîndu-i ca, pentru alte cheltuieli, am eu bani destui. Costica a fostde acord, a scos pasaport si am început pregatirile. L-am preferat pe Costica Contes pentru ca mergea bine pe munte si, pe deasupra, ma gîndeam ca, daca mi se vaîntîmpla vreodata ceva, sa ramîna cineva care sa cunoasca cataratura tehnica moderna si care sa locuiasca, în acelasi timp, la munte.

Am fost la agentia C.F.R. de la Fundatie si am scos bilete pe ruta Bucuresti—Triest—Valbruna. Functionarul de la agentie ne-a atras atentia ca în Italia vombeneficia de o reducere de 50% pe caile ferate. Am depus banii, 20 000 de lei, la Banca Nationala, sa fie transferati telegrafic la Triest. Exista la vremea aceea oconventie internationala în baza careia, pentru turism, schimburile valutare se faceau la un curs mai scazut decît cel oficial. Astfel, o lira turistica italiana revenea lacursul de 6 lei în loc de 10, o marca germana — la cursul de 30 lei în loc de 40... Aceasta conventie avea drept scop dezvoltarea turismului. Probabil ca functiona si unsistem de compensare. Oricum, exista numai o anumita cantitate de „moneda turistica", anual, care se epuiza de fiecare data în primele luni. Profitau de acest avantajcei care aveau relatii.

Noi, care am mers realmente pentru turism-alpinism, pentru a face o scoala, nu am primit lire cu pret redus si am platit cursul normal, 10 lei bucata. Pentru20 000 de lei am primit 2 000 de lire italiene care aveau valoare atunci.

CĂLĂTORIA

Am plecat cu trenul accelerat, în ziua de 31 iulie 1937, spre Timisoara—Jimbolia—Belgrad—Triest. Am calatorit bine în tara. Bagaj nu prea aveam, deoarecehotarîsem ca echipamentul necesar ascensiunilor sa-l cumparam din Italia. Fiind noapte, am dormit putin, atît cît se poate dormi într-un compartiment de clasa a III-a.Dimineata am ajuns la Timisoara. Gara era aproape goala. S-au urcat în vagoane cîtiva pasageri obisnuiti, granicerii si vamesii. Pe drum, pîna la Jimbolia, ni s-auverificat actele si s-a facut vama. Intrînd pe teritoriul iugoslav, în scurta vreme am oprit la Belgrad. S-a facut si aici vama si s-au verificat actele. Surpriza am avut-o lacontrolul biletelor de tren, caci în Iugoslavia trenurile accelerate nu dispuneau de vagoane de clasa treia. Trebuia, deci, sa platim diferenta de pret pentru calatoria învagoane de clasa a II-a. Noroc ca mai pastrasem cîtiva lei, încît am putut plati cu ei diferenta.

Printre calatorii urcati în tren se gasea si un tînar medic, care-si facuse studiile în Italia. Acum mergea din nou în Peninsula si pe drum ne-a vorbit despre oserie de obiceiuri din Italia de care sa tinem seama si ne-a recomandat, pentru punga noastra, hotelurile populare.

Ziua si noaptea urmatoare le-am petrecut în tren, strabatînd teritoriul iugoslav. Am trecut, fara a coborî, prin Belgrad, Zagreb si Liublijana. Ne-am multumit saadmiram peisajul ce ni-l oferea fereastra compartimentului. Cînd am trecut prin Liublijana se înserase. Luminile aprinse lasau sa se vada un oras occidental. LaPostumia, punctul de frontiera iugoslavo-italian de atunci, abia se lumina de ziua. Am facut vama si ne-au luat în primire carabinierii italieni. La Postumia, azi Postojna,se afla o pestera renumita, pe care n-am putut-o vizita, desi am fi dorit sa-i cunoastem galeriile cu stalactite si stalagmite, înfatisarea neobisnuita a acelui golsubpamîntean de care auzisem. De la Postumia pîna la Triest, trenul a fost invadat, în toate garile, de tarani ducînd lapte si alte alimente la oras. Vorbeau pe limba lor,astfel ca nu-i întelegeam. Priveau, pe parcurs, la locurile unde se dadusera lupte în timpul razboiului si, dupa gesturile lor, mi-am dat seama ca nu se împacau custarea de lucruri de atunci. Dupa ce am trecut frontiera, am observat ca drumurile secundare erau frumoase, pavate cu piatra marunta de calcar alb, parca fuseserabetonate, fara gropi, cu santuri de scurgere si podete, pe care scria în cifre arabe anul constructiei, iar în cifre romane anul de cînd preluasera fascistii puterea.

Dimineata la ora 7 ajunseseram la Triest. stiam despre localitate ca este port în nord-estul Italiei, situata pe tarmul estic al golfului Triest, la Marea Adriatica.stiam ca printre monumentele ei arhitectonice, se bucurau de faima biserica San Giusto (secolul IX—XV), biserica Iezuitilor (secolul XVII) si castelul Miramore. Atunci,la ceasul matinal al sosirii noastre, orasul era pustiu, dar frumos si curat. Ni s-a spus ca activitatea întreprinderilor si institutiilor începe la ora 9 dimineata. Banca simagazinele se deschideau, desigur, tot la ora 9. Noi, negasind un hotel popular, am tras la unul de mîna a II-a, unde dormitul de noapte, pentru o camera de douapersoane, costa 9 lire. Am lasat lucrurile si am pornit sa hoinarim prin oras. Golful Triest era minunat, marea era linistita si splendida, iar cladirile urbei, masive. Înpartea opusa marii se ridicau dealuri si chiar munti. În hoinareala noastra pe strazi, am dat peste un magazin de sport, în vitrina caruia am vazut atîtea obiectenecesare ascensiunilor, încît mi s-a umplut inima de bucurie. Abia asteptam sa se deschida banca. Cînd s-a facut ora 9, usa bancii s-a deschis într-adevar, noi amintrat înauntru, ca primii clienti. Prezentînd la ghiseu actele de transfer al banilor, ni s-a comunicat ca acestia nu au venit înca. Ne-a cuprins panica. Insistînd sa semai verifice o data, functionarul de serviciu s-a dus într-un birou de la etajul cladirii si, cînd s-a întors, ne-a dat vestea cea buna: banii sosiera ! Am încasat cele 2 000de lire italiene si am dat fuga la magazinul cu articole de sport Tomasini, cel pe care-l vazuseram mai înainte. Patronul ne-a primit si ne-a servit foarte îndatoritor, maiales cînd a aflat ca sîntem români; avea si el un frate la Bucuresti, constructor de monumente funerare prin bulevardul Filantropia. Am cumparat o frînghie de 40 demetri, 25 de carabiniere, pitoane, ciocan, espadrile cu talpa de manson, saci de dormit Pirelli, pantaloni de cataratura, bocanci si alte obiecte trebuitoare unor„adevarati" cataratori. Le-am dus la hotel, am umplut geamantanul, am platit dormitul si am mers sa mîncam ceva. Am petrecut toata ziua în oras, cautînd sa vedem cîtmai mult. M-a frapat faptul ca, la stopuri, nu se opreau masini, ci biciclete. Toata lumea mergea pe bicicleta. Localitatea era plina de turisti straini, care venisera cubicicletele, foarte multi tineri nemti si austrieci. Plimbîndu-ne, ne-a prins si o ploaie. Un nor negru s-a ridicat deodata dinspre mare, apoi, brusc, au început sa curgadin el picaturi mari, care au spalat asfaltul. Acolo nu se gasea praf si nici noroi. Dupa ploaie, cerul s-a înseninat din nou. Seara, obositi, ne-am dus la hotel sa nepregatim lucrurile pentru a doua zi si sa ne odihnim. Dimineata trebuia sa plecam spre Valbruna, localitate situata între munti, la o statie departare de punctul defrontiera cu Austria, Tarvisio-Villach. Pîna sa ne suim în tren, am aflat ceva interesant: în ziua aceea se facea o excursie în diferite localitati din sudul italiei. Astfel deexcursii se organizau din toate orasele tarii, deoarece, si pe atunci, în Italia, miscarea turistica era foarte dezvoltata. Excursiile se anuntau în cursul saptamînii prinziare si prin alte mijloace de informare. Biletele se procurau direct din gara. Participantii beneficiau de mari reduceri la transport. Cine mergea în sud avea reducerede 80% din tariful normal de calatorie, cine prefera restul tarii — 50%. În dimineata aceea, au plecat din Triest douasprezece garnituri de tren pline cu turisti[73].Ne-am suit în vagon si am plecat la drum. Dupa ora prînzului am ajuns la Udine, unde trebuia sa schimbam. Am coborît si am aflat ca legatura spre Valbruna urma sa oavem abia peste cîteva ore. Ca sa nu pierdem timpul, ne-am plimbat prin oras, împrejurul garii. Cînd s-a apropiat ora sosirii trenului, am revenit în statie. Pe peron, amîntîlnit doi italieni echipati de munte, cu rucsacuri mari în spate. I-am întrebat daca nu merg cumva la Valbruna.

Auzind ca vorbeam o italiana destul de stricata si saraca în expresii, într-o explozie de bucurie, cum numai italienii sînt capabili sa o faca, au strigat:

— Voi siete romeni ?

— si ! Noi siamo romeni, am raspuns.

Erau doi tineri milanezi. Mergeau la Valbruna pentru a duce acolo corespondenta si alte mesaje din partea sectiunii Milano a Clubului alpin italian, între altele,„curierii" aveau la ei si corespondenta prin care conducatorul campamentului era înstiintat de venirea noastra.

Cînd am ajuns la Valbruna, era pe înserat. Localitatea se înfatisa ca un sat de munte, cu aspect de orasel, cu strazi pavate, cîteva case cu etaj, curestaurante si un hotel. În afara faptului ca se afla pe linia ferata internationala ce leaga Italia de Austria si numai la o statie departare de frontiera, fiind situata înmijlocul Alpilor Iulieni, constituia si o statiune climatica, însotiti de ghizii nostri ad-hoc, ne-am îndreptat spre hotel, sa cautam camera pentru înnoptare. Hotelul eraocupat, însa, de cei ce venisera pentru noua serie. Neavînd alta solutie, am pornit pe jos spre campament. Italienii, în ciuda sacilor voluminosi, mergeau destul derepede. Eu, cu geamantanul în mîna, plin, cu greu reusiam sa ma tin de ei. În cele din urma, pe cînd valul noptii cuprinsese strîns împrejurimile, am ajuns cu bine ladestinatie. Mai erau cîteva ore pîna cînd orologiile trebuiau sa marcheze trecerea într-o noua zi — duminica 8 august 1937.

ATTENDAMENTO NAZIONALE

Campamentul se afla într-o poiana semanînd cumva cu Poiana Vaii Cerbului. Era format din mai multe corturi, mai mici sau mai mari, rotunde saudreptunghiulare. Un cort imens, dreptunghiular, servea ca sala de mese. Încapeau în el circa 120 de persoane. Mesele, lungi, ca de trupa, stateau asezate în forma deU. De-a lungul celor doua laturi mari, luau loc „cursantii", iar în capul mesei — conducerea campamentului.

Am intrat în acest cort-sufragerie, unde cina se servise de mult. Zaboveau acolo numai cei din conducerea campamentului în asteptarea solilor de la Milano.Am fost prezentati. Ni s-a servit masa la toti patru. Dupa cina, milanezii ne-au invitat într-un cort în care era instalat un bar. Exista si asa ceva. Am fost tratati cu cîte unpaharel, pentru digestie. Dupa aceea ni s-a repartizat un cort de doua persoane. Paturile, mobile, erau construite dintr-un sistem de sipci de lemn, ca la sezlonguri, cupînza pe deasupra. Ni s-au dat cîte patru paturi, doua pentru a le aseza în chip de saltea si doua pentru a ne acoperi cu ele. Am dormit bine. A fost o noapte placuta,

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

16 von 40 29.01.2011 01:12

cu aer rece si proaspat de munte. Cînd ne-am sculat, am observat ca peste noapte am primit si vizita unui musafir neasteptat: un soricel de munte, un „topo", cum îlnumesc localnicii, s-a plimbat în voie prin lucrurile noastre si mi-a ros pantalonul, nou-nout, în dreptul buzunarului. Ne-a amuzat aceasta vizita de bun sosit si am zis:„Asta sa fie paguba". Am iesit apoi din cort. Era liniste, deoarece, fiind duminica, zi în care o serie pleca si alta venea, lumea a dormit mai mult. Ne-am dat seamarepede ca poiana înconjurata de paduri de brad cuprindea o multime de corturi cu destinatii diferite: sufragerie, bucatarie, bar, magazin cu articole sportive, capela,corturi mari pentru barbati nefamilisti, corturi pentru femei nefamiliste, corturi mici pentru familisti. În marginea poienii curgea un pîrîias. Dincolo de paduri — muntiifalnici, cu pereti de stînca, îsi trimiteau vîrfurile catre cer. Înaltimea lor atingea trei mii de metri.

Attendamento nazionale, cum se numea campamentul în care sosisem în ajun, era organizat de Clubul alpin italian prin sectia din Milano, în fiecare an, defiecare data însa în alta grupa de munti. Durata campamentului era de cinci saptamîni si cuprindea cinci serii. Actiunea se desfasura, deobicei, între 20 iulie si 25august. În cadrul programului se executau doua excursii de prezentare a regiunii, la care lua parte cine dorea. În aceste excursii, elevii scolii de alpinism faceau siaplicatii practice. Pentru alpinistii începatori, dornici sa învete tehnica moderna de cataratura, existau instructori care îsi învatau elevii dupa un program bine stabilit.Avansatii aveau la dispozitie ghizi, pentru a-i conduce în locurile de escalada; dar avansatii puteau face si ascensiuni pe cont propriu. Existau, de asemenea, porteuri,care duceau bagajele. Aceste servicii se efectuau, desigur, contra plata, dupa un tarif stabilit în prealabil[74].

Viata în acest campament se dovedea a fi animata si plina de voie buna. Italienii se aratau foarte prietenosi. Noi, românii, constituiam obiectul curiozitatiituturor celor ce plecau si a celor ce veneau. Nu mai vazusera ei pe acolo alpinisti români ! Dimineata, la micul dejun, am fost asezati cam la mijlocul unei laturi a mesei,stînd cu spatele în exterior, asa ca aveam în fata rîndul de la masa noastra si cele doua rînduri de la masa vecina. În dreapta era latura scurta a acelui U, unde stateauconducatorii campamentului. În stînga aveam pe Costica Contes, lînga care s-a asezat o familie de medici, interesati sa stie ce se mai întîmpla prin România. Erauevrei fascisti. Sustineau ca fascismul nu avea caracter antisemit (?!). În dreapta mea statea un tînar care o iubea pe fata proprietarului restaurantului. Aceasta ordine afost pastrata tot timpul cît am stat în campament. La prînz ni s-au servit, printre altele, si traditionalele macaroane. Cînd sa le mîncam, am observat ca mai multi barbatisi femei se uitau la noi. Marturisesc ca nu stiam sa manînc macaroanele ca italienii. Ca sa nu ne facem de rîs, i-am spus lui Costica sa fie atent la mine si sa ma imite.El m-a ascultat, stînd de vorba cu cel ce ocupase locul în stînga lui, dupa ce am intrat eu în vorba cu amicul meu din dreapta, „Romeo". Am procedat asa ca sa vedemcum manînca peninsularii macaroanele, sa le furam „taina" si sa nu dam satisfactie curiosilor. Tactica ne-a reusit, deoarece în vreme ce noi conversam cu vecinii,ceilalti comeseni nu au mai avut rabdare sa astepte. Asa ca, observînd cum procedeaza ei, am înfipt furculita în macaroane, am încarcat-o, am ridicat-o aproapedeasupra capului si am început sa sorb. Contes ma imita întocmai. Uitîndu-se la noi, gazdele cele curioase s-au pornit pe un hohot de rîs. Noi ne-am pastrat calmul siseriozitatea, prefacîndu-ne ca nu stiam cauza hazului lor. Am înfipt din nou furculita în macaroane. De data aceasta n-am mai încarcat-o pîna la refuz. Am înfasuratpe ea macaroanele si, asa, am început sa le mîncam. Efectul a fost invers decît cel asteptat: n-au mai facut haz; dimpotriva, au crezut ca noi eram cei ce ne distrampe seama lor ! Ca bautura, am fost serviti cu un vin rosu. I se spunea „Chianti vero e fresco". Rece era, ca sticlele fusesera tinute în apa pîrîului, dar bautura se situadeparte de Chianti ! Totusi, era buna.

ÎNVĂŢĂTURĂ

În fine, a sosit lunea, prima zi de scoala de tehnica moderna de cataratura. Programul cursului îl stiam din prospectul tiparit, pe care-l primisem. Lectia l:notiuni generale, noduri, asigurarea, folosirea frînghiei si ascensiunea libera pe perete; lectia 2: creste, pereti, hornuri, coborîrea în rapel; lectia 3: aplicatii practice înexcursii; lectia 4: folosirea pitoanelor în asigurare, cataratura la coarda dubla, cataratura eleganta; lectia 5: traversari asigurate în piton (Dulfer), depasireasurplombelor cu ajutorul scaritelor; lectia 6: aplicatii practice în excursii; erau prevazute, în acelasi timp, lectii de topografie si orientare cu ajutorul busolei, recomandariprivind alimentatia, primul-ajutor.

scoala italiana de alpinism, alaturi de cea austro-germana, erau la vremea aceea recunoscute ca cele mai bune din lume. Multi doreau — fie baieti, fie fete— sa învete la una din aceste doua scoli. Aici, la Valbruna, atunci, în afara de noi românii, venisera numai italieni. Ne-au fost repartizati doi instructori simpatici, ghizide profesie: Giuliano, un tip voinic, plinut, antifascist declarat, milanez, care-l simpatiza pe Costica; celalalt, Umberto, subtirel, brunet, nascut în Triest, ma simpatiza pemine. De aceea de fiecare data cînd mergeam cu Giuliano, milanezul îl alegea pe Costica sa execute în cap de coarda diferitele exercitii; cînd ne însotea Umberto,aceasta ma prefera pe mine.

Cînd am plecat din campament catre locul de exercitii, instructorii ne-au sfatuit sa udam talpile espadrilelor în apa pîrîiasului pe care-l traversam, pentru caele sa aiba mai multa aderenta pe calcarul unde trebuia sa facem scoala. Espadrilele erau prevazute cu talpi de pîsla, care avea aderenta la stînca. Odata ajunsi lalocul de exercitii, am început treaba. Ni s-au explicat, mai întîi, cîteva notiuni generale despre alpinism: ce este un traseu, ce este o premiera si cum se face etc, ni s-avorbit despre diferite sisteme de noduri si despre întrebuintarea lor, despre asigurare si despre urcarea pe perete. Dupa ce ni se vorbea, se trecea la aplicarea înpractica a teoriei, cu fiecare elev în parte. Exercitiile au fost foarte frumoase, pline de viata. Instructorii, tineri, competenti, erau prietenosi, fara a fi vulgari, veseli, asaca „sudura" între noi si ei s-a facut chiar din prima zi. Se vedea bine ca aveau experienta lucrului cu „novicii", pareau a fi psihologi fini si talentati practicieni.

Marti, pe un timp splendid, ca si cel din ajun, cu cer senin, în bataia soarelui si în atmosfera creata de frumusetile poienilor alpine, am facut exercitii încataratura libera, folosind toate conformatiile pe care stînca ni le oferea cu generozitate: creste, fisuri, placi, perete pur, hornuri. Am învatat coborîrea pe coardadubla, rapelul în diferite feluri: Dulfer în trei sisteme: a) pe piciorul stîng, b) pe piciorul drept si c) încrucisat-scaun. Sistemul de coborîre pe piciorul stîng consta din aprimi prin fata cele doua corzi ce vin de sus (de la piton, pom, stînca sau orice, de care frînghia este prinsa), a le trece printre picioare, pe sub piciorul stîng, aduse înfata peste piept si umarul drept, lasate peste spate si prinse cu mîna stînga. Mîna dreapta tine echilibrul pe corzile ce vin de sus, cam în dreptul capului. Pozitia mîiniistîngi este adusa în fata în dreptul soldului. Coborîrea se face prin alunecarea corpului printre corzi. Ea poate fi mai lenta sau mai rapida. Mîinile sînt relaxate, încîtcorzile aluneca printre ele. Cînd vrem sa frînam, strîngem corzile în mîini. Pozitia corpului trebuie sa fie lasata pe spate într-un unghi de aproximativ 45 °. Picioarele enecesar sa fie desfacute si sprijinite pe stînca, pentru echilibru. Sînt situatii cînd coborîrea se face peste o surplomba. În asemenea cazuri, picioarele nu mai sîntsprijinite de stînca, iar pozitia corpului este aproape verticala. Capul si privirea, în acest sistem de rapel pe piciorul stîng, sînt îndreptate spre stînga, pentru a urmaritraseul, sau, eventual, pentru a cauta un loc de regrupare. Pentru rapelul pe piciorul drept, se procedeaza asa: trecem frînghia pe sub piciorul drept, o aducem în fata,peste piept si umarul stîng, apoi pe spate, prinzînd-o cu mîna dreapta. Asadar, cînd recurgem la acest al doilea sistem de coborîre, mîna stînga o vom tine pe frînghie,în fata, în timp ce mîna dreapta va prinde frînghia venita peste spate. Capul si privirea vor fi îndreptate catre dreapta. Sistemul „scaun" este un „compromis"(combinatie) între modalitatile descrise anterior. Cu una din cele doua corzi pe care se executa rapelul, se face primul sistem, iar cu cealalta al doilea, adica una pesub piciorul stîng si una pe sub piciorul drept. La acest sistem avem posibilitatea sa ne îndreptam privirea în ambele directii, dupa cum nevoia o cere. Avînd o frecaredubla decît celelalte doua moduri de coborîre, el se foloseste atunci cînd sîntem nevoiti sa facem o coborîre lenta, de regula într-o regiune necunoscuta. Pentrucoborîrile pe locuri cunoscute, sau cînd frînghia este uda si frecarea mare, se foloseste o bucla de coarda. Aceasta bucla, de forma O, se executa dintr-un capat decoarda uzata, cu o lungime de 120—150 de centimetri. Capetele se leaga foarte bine unul de celalalt. Se poate folosi în forma initiala (O), sau în forma de 8. Picioarelese introduc în interiorul cercului, în cazul prim sau în interiorul cercurilor formate de bucla rasucita ca cifra 8. Cu o carabiniera se prinde, printre picioare, în parteasuperioara, latura din spate si latura din fata a buclei sau ambele laturi, acolo unde se intersecteaza în cazul 8. Odata terminata aceasta operatie, se prinde încarabiniera coarda ce vine de sus, iar partea ce atrîna în jos se da peste spate, fie pe umarul stîng, fie pe cel drept; coarda poate fi trecuta însa si peste amîndoiumeri, dupa cum ne convine. Operatiunea de coborîre decurge ca si la celelalte cazuri. Ni s-a atras atentia ca atunci cînd introducem coarda în carabiniera sa avemgrija ca ea sa nu se rasuceasca, ci sa curga lin; altfel va frîna si ne va da bataie de cap, De asemenea, ni s-a spus ca hanoracul sau îmbracamintea de orice fel, dacaatîrna în jos, e obligatoriu sa fie bagata în pantaloni, pentru a nu fi prinsa între carabiniera si coarda. Gulerul de la hanorac sa fie ridicat pentru ca frînghia sa nualunece de pe umar pe gît, ca produce arsuri. Doua sau trei carabiniere, în coborîre, se folosesc pentru a mari procentul de frînare. Pentru a recupera corzile derapel, atunci cînd sînt doua corzi legate una de alta, ni s-a spus, daca inelul mobil al pitonului este înclinat într-o parte, nodul de la corzi sa fie sub inel si oricum sa setraga de capatul de coarda de sub inel. Daca s-ar trage de coarda de deasupra inelului, aceasta ar apasa pe el si prin presiunea exercitata ar bloca frînghia. Lacorzile rasucite trebuie ca ultimul care coboara sa le departeze una de alta, la plecarea în rapel, deoarece la recuperare, datorita toroanelor, corzile se rasucesc unacatre cealalta si se blocheaza.

Miercuri, în ziua a treia, programul prevedea o tura de prezentare a regiunii pentru aplicarea celor învatate anterior. Am urcat pe muntele Jof Montasio, 3 000de metri altitudine. Ascensiunea s-a facut pe un drum sapat în stînca, treapta cu treapta. Era o scara nesfîrsita, construita în timpul razboiului din anii 1914—1918 saupoate chiar mai înainte. În aceasta regiune avusesera loc lupte crîncene între trupele austro-ungare si cele italiene. Cînd am ajuns sus, am vazut, de-a lungul uneicreste, urmele unor baraci ce au adapostit ostasi si munitii. Mai ramasesera înca bucati de cartusiere si de încarcatoare. Vîrful muntelui era sfredelit pe trei laturi,avînd o încapere în interior, unde se spunea ca a fost instalat un tun, care controla valea. Pe peretele vertical al acestei vai, sub vîrf, se vedea, printr-o deschizatura, oscara de frînghie atîrnînd în gol. „Sa fie din timpul razboiului", m-am întrebat ? Pe partea coltului pe unde urcasem se gaseau fel de fel de obiecte militare: cartusiere,casti, bidoane, cartuse, resturi de lopeti Linenmann, baionete ruginite si sîrma, sîrma ghimpata din belsug. Atunci, cînd priveam aceste relicve ale mortii si groazei, nuputeam sa-mi dau seama de tragediile ce s-au consumat, acolo sus, pe acesti munti minunati. stiam ca au luptat în acele locuri si români banateni, transilvaneni sibucovineni, aflati în fosta stapînire habsburga. Mai tîrziu am stat de vorba cu unii dintre cei ce luptasera pe acel front si scapasera din iadul razboiului. Se încreteapielea pe mine si parul mi se sburlea cînd mi se povestea cum mureau oamenii, loviti de gloantele inamice ori secerati de boli, cum nu aveau unde sa-si îngroapemortii, pe stîncile acelea, cum erau arse cadavrele de echipe speciale...

Joi am facut exercitii de folosire a pitoanelor pentru asigurare, dupa ce, mai întîi, instructorul ne-a vorbit despre tipurile de pitoane existente, despre pitoanelede fisura verticala, orizontala, si pentru rapel. S-a facut si un scurt istoric al evolutiei pitoanelor si s-a insistat pe aspectul referitor la raportul între lungimea, latimea sigrosimea lor, asupra modului de batere si a pozitiei lor în fisuri. În fine, tot în ziua a patra am primit explicatiile de rigoare despre cataratura la coarda dubla. Ca si înzilele precedente, exercitiilor practice au fost supusi fiecare elev în parte.

Vineri am exersat traversarea asigurata, cu balustrada (Dulfer) si sistemul prin balansare. De asemeni, depasirea surplombelor cu ajutorul scaritelor sipedalelor, sistemul de catarare prin opozitie, denumit „Dulfer" sau „Bavareza". Ni s-a explicat si cum sa folosim nodul Prusik[75].

Ultima zi, sîmbata, am facut o noua tura de prezentare, pe Jof Fuart, mai putin interesanta decît prima, si am facut din nou cîteva exercitii aplicative.

AGO Dl VILAGO

O saptamîna petrecuta în campament, pe o vreme splendida si într-o atmosfera de neuitat, a costat 105 lire de persoana, adica l 050 lei. În aceasta suma aintrat cazarea în cort, masa, asigurarea si scoala. Aflam pentru prima data ca alpinistii se asigurau pentru cazurile cînd ar fi fost accidentati.

Noi, românii, am fi dorit sa învatam mai mult decît se putea învata într-o serie. Am solicitat, de aceea, sa mai ramînem în campament înca o saptamîna. Nis-a aprobat. S-a întîmplat însa ca din cele sapte zile, trei au fost cu ploaie. În plus, lectiile si exercitiile nu aduceau nimic nou pentru noi. Am hotarît sa urcam, eu siCostica, un perete ce se vedea în apropiere. L-am urcat, dar ascensiunea nu ne-a satisfacut. Era peretele de nord din Grand Nabois. Cu o zi înainte, Umberto ne-aluat cu el — pe noi doi si înca doua fete, surori, Maria si Dana Bandelli. Am ocolit un masiv si am dat de un refugiu. Peste drum de refugiu se ridica un vîrf.Ascensiunea lui începea chiar din drum. Umberto m-a îndemnat sa pornesc eu primul. Am urcat, cap de coarda, cam jumatate din traseu, apoi a trecut el în frunte. Afost o actiune.frumoasa, pe un perete de calcar sanatos, de la care am ramas cu cîteva fotografii, ca amintire. Instructorul italian a afirmat ca acest vîrf se numesteAgo di Vilago si ca noi eram a doua echipa care l-a escaladat[76]. De pe vîrful acestui „ac", Umberto ne-a aratat un „ac" vecin, situat la o departare de circa 30 de

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

17 von 40 29.01.2011 01:12

metri; ne-a spus ca se poate merge, aerian, de pe un vîrf pe celalalt. Atunci ne-a vorbit despre „funicular", despre felul cum se monteaza si cum se face trecerea[77].

ALTE ÎNTÎMPLĂRI DIN CAMPAMENT

Din pacate, în zilele celei de a doua saptamîni a sederii noastre la Valbruna s-a întîmplat un accident mortal: doua fete au încercat sa urce singure un traseu.Au cazut. Una s-a lovit de stînci si a murit. Cadavrul a fost depus în cortul-capela. Au venit carabinierii si au încheiat actele, apoi trupul tinerei femei a fost coborît depe munte, în alta zi, tot cu Umberto, am fost pe o vale unde se mai pastra zapada si unde Costica s-a simtit la largul lui dîndu-si drumul pe bocanci, ca pe Valea Jepilorsau pe Urlatoarea Mica. Acolo am vazut un perete fals, facut din beton, pentru apararea acelei treceri.

În aceasta scoala am învatat, deci, cum se practica cataratura tehnica moderna si, mai ales, ce este si cum se efectueaza o premiera, dintr-un singur efortcontinuu. De asemenea, am învatat despre etica si fair-playul în alpinism. Am mai observat în cele doua saptamîni traite în campament ca italienii scriau foarte multescrisori sau vederi si primeau la fel de multe, cu toate ca stateau numai o saptamîna. Mi-am zis ca acest obicei este consecinta naturala a civilizatiei, a dorului decunoastere, de comunicare.

Înainte de a pleca din Valbruna ne-am înteles cu Umberto sa ne întîlnim, peste cîteva zile, în Dolomiti, sa facem împreuna cîteva ascensiuni.

De la campament la gara, bagajele, de data aceasta, ne-au fost transportate cu caruta, îmi aduc aminte ca aici, la gara, am trait un moment neplacut. Vrîndsa cumparam bilete de tren pe distanta Valbruna—Triest, casierul n-a vrut sa ni le vînda cu reducere. El avea dreptate. De ce ? La agentia de voiaj C.F.R. dinBucuresti, cînd ni s-au înmînat biletele, desi ni s-a spus ca în Italia vom beneficia de 50% reducere pe calea ferata, ni s-au dat, totusi, bilete cu pret întreg. Dispozitiacailor ferate italiene prevedea ca strainii beneficiaza de reducere numai daca intrau în Italia cu bilet cu pret redus. Or, noi... Explicîndu-i sa sîntem straini, ca avempasapoarte, cu greu l-am înduplecat sa ne vînda bilet cu pret redus. A facut-o pîna la urma, dar ne-a recomandat sa ne prezentam la Triest, la birourile cailor feratepentru a obtine mentiunea ca beneficiem de reducere. La Triest, cu toate ca era duminica dupa-amiaza, la birourile cailor ferate am gasit doi salariati de serviciu.Le-am aratat actele si oamenii au înteles greseala facuta la Bucuresti. Pe biletul cu care am calatorit au scris: „e bine aplicata reducerea de 50%" au semnat si-au puso stampila. Atît, fara petitii, referate si suprareferate. Ba, mai mult, functionarii aceeia ne-au rugat sa trecem pe la birourile lor a doua zi ca sa recuperam suma platitaîn plus la Bucuresti. Le-am multumit, dar nu am mai trecut pentru ca în seara aceea plecam spre Dolomiti..!

ÎN DOLOMIŢI

Trebuie sa recunosc un adevar: cînd am plecat din tara stiam sigur ca, în Italia, vom urma cursurile unei scoli de alpinism. În rest, cunostintele mele, ca si alelui Contes, despre Alpi erau extrem de vagi. Asta pentru ca nu exista, pe la cluburi sau asociatii, nici o biblioteca de specialitate, ca si azi dealtfel. Poate doar S.K.V.din Sibiu sa fi dispus de documentarea necesara. În Bucuresti nu era nimeni care sa ne dea vreo îndrumare. E drept ca si ideea cu Dolomitii ne-a venit acolo, lascoala, în discutiile cu Umberto. Asa ca, dupa indicatiile lui, dupa ce am strabatut distanta Triest—Bolzano, cu o scurta escala în Padova, am luat trenul electric spreCortina d'Ampezzo. Drumul acesta a fost minunat, ziua cu soare, frumoasa. Urmînd lungimea unui defileu, avînd tot timpul pe stînga si pe dreapta munti, traseul ofereaochilor nostri privelisti nemaiîntîlnite. Vreme de 7—8 ore, cât am calatorit, am vazut vîrfuri si creste, care mai apropiate, care mai îndepartate. Linia ferata electrica eradublata de o sosea asfaltata, amîndoua trecînd prin tunele si peste viaducte. Am ajuns, în fine, în celebra statiune a sporturilor. Nu-i cunosteam atunci valoarea. Ne-amînvîrtit putin prin centru unde se gaseau hotelurile, restaurantele, magazinele, apoi am pornit spre celebrele „Tre Cime di Lavaredo". Pe serpentinele ducînd spre celetrei vîrfuri, l-am întîlnit pe Umberto. Aveam întîlnire cu el la cabana si s-a tinut de cuvînt. Plecase din Valbruna, unde-i venise înlocuitor, si sosise în Dolomiti înainteanoastra. A avut însa un ghinion: calatorise în compania unor prieteni, cu masina. La un moment dat, la viraj într-o serpentina, cînd soferul a schimbat viteza,autovehiculul s-a oprit. Umberto, totdeauna serviabil, s-a dat jos sa traga la manivela. Ea a facut un recul si l-a lovit la genunchi. Asa ca acum, sarmanul, renuntînd lamunte, cobora schiopatînd. Ghinionul lui Umberto a fost, de fapt, si al nostru: ni s-au spulberat visele frumoase faurite la Valbruna. Totusi, am continuat drumul. Pe laora 10 seara am ajuns la baza celor Tre Cime, la 2 500 metri altitudine. Cerul era plin de stele. Cele trei vîrfuri de cîte cinci-sase sute metri înaltime se profilau maretepe bolta înstelata. N-am prea stat mult sa le admiram, ca frigul ne-a trimis în adapost. Cabana „Principe Umberto" avea parter, etaj si mansarda, functiona zi si noaptesi era asezata în spatele imensului perete de calcar. Am intrat în sufragerie, eu si Costica si, dupa cina, ne-am culcat la mansarda. Aici se gaseau doua rînduri depaturi, unul pe stînga si celalalt pe dreapta. Atmosfera se încalzea, oarecum, de la un tub de tabla ce aducea caldura de la bucatarie si care traversa încaperea de laun capat la celalalt. Dimineata ne-am sculat odihniti, am mers în sufragerie. Conform obiceiului de acasa, am baut cîte un ceai. Am observat ca ceilalti oaspeti aicabanei nu beau ceai, ci mîncau bine; la început, o supa consistenta, apoi alte mîncaruri. Am zis ca asa or fi ei obisnuiti...

Dupa ce am iesit din cabana, la o mica departare, am zarit, sapata în peretele de piatra al muntelui, o grota de dimensiunile unei camere mari. Servise,probabil, în timpul razboiului, ca adapost pentru trupe ori ca loc pentru depozitarea munitiei. Am facut un înconjur si am ajuns în partea de miazanoapte a celor treivîrfuri. Iata-ne la baza peretelui de nord a lui Cima Piccola. Apoi la baza peretelui lui Cima Grande, escaladat prima oara abia cu patru ani în urma, în 1933, de catrecelebrul alpinist italian Emilio Comici, însotit de fratii Giuseppe si Angelo Dimai. Aici la baza lor se afla o potecuta. Umblam încoace si încolo pe ea, cautînd locul undeîncepea traseul si cu speranta ca vom descoperi vreun piton. Nimic ! Stateam sub peretele, imens, vertical si cu surplombe, înalt de 600 meri, si nu-i distingeam vîrful.Am observat ca picaturile de apa ce veneau de sus cadeau la o departare destul de mare de baza peretelui. Uimit de cele vazute, am trecut si pe sub surplombelevîrfului Cima de vest. Pentru a admira cum se cuvine aceste trei piramide de piatra, ne-am îndepartat de ele spre nord. De la distanta de 100—150 de metri le puteamcuprinde cu privirea în toata splendoarea lor. Ne-am dus, de aceea, la cabana situata vizavi de acesti pereti, alta decît aceea în care eram cazati, ne-am asezat la omasa lînga fereastra si am privit cu nesat înaltimile acelea ametitoare. Trei colosi de piatra asezati pe un platou, împrejurul lor, putin grohotis. Baza tuturor, asa cumsînt aliniati ca la parada, nu depaseste înaltimea lor, iar în adîncime — daca au 100 de metri. Cea mai svelta, în centru, este Cima Grande. Ca o sticla de sampanie.Mai lata la baza, abia dincolo de mijloc începe sa se strîmteze, iar sus, în vîrf, surplombele parca ar fi dopul. Surata ei din stînga, Cima Piccola, e mai lata, maicrenelata, e prima care s-a lasat cucerita. La dreapta, Cima de vest, cea mai lata si cu surplombele cele mai afurisite, mult timp a bagat groaza în cataratori. Ea a fostultima care s-a lasat învinsa. Toate trei sînt „pietrele" de încercare a celor mai buni cataratori. În aceeasi zi, dupa-amiaza, ne-am apropiat din nou de ele. Dupa atîtacontemplare, parca se mai îmblînzisera, parca erau mai ospitaliere. Nu ni se mai pareau atît de salbatice, de înfricosetoare, ca atunci cînd le-am vazut întîia data. Ba,chiar începusem sa le îndragim, încet — încet.

Regretam ca nu se catara nimeni pe ele, ca sa putem învata ceva privind.

Dimineata am fost trezit de Costica:

— Scoala Naita, ca austriecii veniti aseara se îmbraca si pleaca.

Am sarit din pat si m-am îmbracat mai repede ca la armata, la alarma. Am luat coarda, carabiniere, pitoane, ciocanul si, dupa ei ! Au intrat în sufragerie s-auasezat la masa si au mîncat copios. Noi, cu ceaiul nostru... Am mers cu totii la baza peretelui Cima Grande. Doi dintre austrieci s-au legat în coarda. Am facut si noiacelasi lucru. Capul lor de coarda s-a urcat în dreapta peretelui pe un bloc de stînca, lipit de perete. De acolo a început catararea putin spre stînga, spre centrulperetelui. Noi eram gata sa-l urmam. A urcat vreo treizeci de metri si s-a oprit. Secundul i-a facut cîteva fotografii, apoi au coborît amîndoi. Ne-a deceptionat multgestul lor, dar noi aflaram punctul de intrare în Cima Grande...

CIMA PICCOLA

Coborînd de pe Cima Grande, capul de coarda austriac a luat-o la stînga, peste un banc de zapada aflata între Cima Piccola si Cima Grande si a început sase catare pe peretele nordic din Cima Piccola. Cînd cei patruzeci de metri de coarda s-au derulat, a plecat si secundul, fara a se regrupa. La doi metri în urma lui ampornit eu, iar cînd coarda noastra s-a întins, a plecat si Costica.

Roca celor trei vîrfuri era stratificata orizontal. Prizele erau foarte bune si sanatoase. Austriecii cunosteau drumul, încît noua nu ne-a mai ramas decît sa netinem de ei. Distanta dintre mine si secundul austriac nu a depasit niciodata doi metri. Cataratura se desfasura pe fata peretelui, fara hornuri sau fisuri, fara sa batemvreun piton. Dealtfel, nu am întîlnit decît pe la jumatatea traseului un piton pe care nu l-a folosit nici unul dintre noi. Alegeam prizele cele mai convenabile, cînd lastînga, cînd la dreapta. Ascensiunea constituia pentru mine o adevarata placere. Atenti la fiecare miscare, am ajuns pe vîrf. Companionii nostri se aratau foartecontrariati de urmaritorii lor. Acolo, sus, se gasea o cutie dubla de tabla zincata în interiorul careia se pastra un registru. Austriecii au luat cutia, au desfacut-o, au scosregistrul, si-au scris numele si data ascensiunii. Am procedat si noi la fel, dupa care ei au luat registrul si au citit: „Niculae Baticu — Bucuresti, Costica Contes —Busteni, ROMÂNIA. 24 august 1937". Curiozitatea lor a fost determinata, cu siguranta, de faptul ca, auzindu-ne vorbind, nu-si dadeau seama ce neam sîntem. Dupa ceau citit, au ramas si mai contrariati; nu auzisera de alpinisti români ! Apoi, dupa ce ne-am prezentat reciproc, am început toti patru o conversatie amicala si ciudata.Ne-am înteles, totusi, într-o „limba" româno-germana-italiana. Austriecii s-au interesat de România si de muntii ei. Am stat putin pe vîrf, privind împrejurimile cu piscurisi creste crenelate, pe care nu le cunoasteam. Ne-am pregatit de coborîre. Din vîrf, se face, obisnuit o coborîre în rapel, pîna la o sa: un rapel de 40 de metri saudoua de 20 de metri, în functie de cîte corzi sînt, una sau doua, si de lungimea lor. Cum ambele „echipe" aveau cîte o singura coarda de 40 metri, le-am unit si amfacut un singur rapel. Dupa aceasta coborîre, am strîns corzile si am continuat drumul neasigurati, din priza în priza, pe un perete destul de înclinat, mergînd cu fataspre stînca. Acest traseu de coborîre era drumul pe care se facuse prima escaladare a Cimei Piccola de catre Hans si Michel Innerkofler în anul 1881. Am gasit petraseu batute în fisuri, simple piroane, din acelea pe care gospodarii le bat în perete pentru a atîrna tablourile mari. Ele au fost folosite, cînd s-a facut premiera acesteifete, doar la coborîre. Se dadea frînghia dupa piron si se cobora în mîini. Traseul pe care l-am urcat pe Cima Piccola avea gradul V, iar cel de coborîre — III. Dupaisprava noastra, conjugata cu a austriecilor pe care, cum am lasat sa se înteleaga, i-am imitat la urcus, ne-am înapoiat la cabana. Ziua se mentinuse în continuaresuperba. Seara, înainte de culcare, firmamentul era ca de basm, cu stelele sclipind stralucitor si cu o luna fara pereche în frumusete. Multumiti de ascensiune, amadormit repede cu gîndul ca în dimineata urmatoare vom urca din nou. A doua zi însa, cînd ne-am sculat, afara viscolea. Eram consternati: cazuse zapada grosa dejumatate de metru ! Ne-am interesat la cei de la cabana si am aflat, cu tristete, ca vreme de o saptamîna timpul nu va mai fi favorabil ascensiunilor. Era 25 august. La 1septembrie trebuia sa fiu la servici. Cu durere în suflet, am hotarît sa coborîm de la cabana.

— Degeaba stim acum locul de intrare în Cima Grande, mi-a spus la plecare Contes. Poate ca vîrful acesta nici nu-l vom mai revedea vreodata.

— Ghinionul nostru, i-am raspuns prietenului meu, prefacîndu-ma ca sînt optimist. Numai Umberto e de vina — am spus în gluma — ca s-a accidentat, si vremea astapacatoasa, care ne alunga de aici. Dar nu-i nimic, vom reveni !

A venit însa razboiul cu grozaviile lui. Dolomitii nu i-am mai revazut, nici eu si nici Contes. Ne-am reîntîlnit, în schimb, în Carpatii nostri dragi, curînd. Nuînainte de a hoinari putin prin orasele italiene...

POPAS LA VENEŢIA

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

18 von 40 29.01.2011 01:12

Am planuit sa mergem sa vedem Venetia, apoi Milano, unde voiam sa-l vizitam pe stefan Fontanella, fostul tovaras de munca a lui Costica la Fabrica de hîrtiesi celuloza din Busteni. Ne-am facut bagajele si am coborît la Cortina d'Ampezzo. De acolo, cu trenul, la Bolzano si, mai departe, la Venetia. Dupa o noapte de motaitîn tren, am ajuns la destinatie dimineata.

Venetia este asezata în nord-estul Italiei, într-o laguna a Marii Adriatice. O parte a orasului e strabatuta de canale, care se revarsa în Canale Grande. Existaînsa si strazi adevarate, pe uscat, ca în oricare alt oras. Canalele sînt traversate de sute de poduri. Legatura cu tarmul continental se face printr-un pod lung, pe caretrece o cale ferata si o sosea.

Vremea era frumoasa, cerul senin, soarele abia rasarise. Cum am parasit tarmul continental, tot drumul pe pod pîna în oras, de o parte si de alta, se întindeamarea. Din gara, am cautat sa ajungem cît mai repede în piata San Marco. Am gasit o camera la niste particulari si am închiriat-o pentru doua zile. Din cauzarenumitilor tîntari, paturile erau acoperite cu cîte un baldachin din tifon sau pînza de perdele. Am vizitat piata si biserica San Marco, la usa careia statea un paznicoprind intrarea în biserica al celor îmbracati indecent. Piata era plina de porumbei, care veneau si se asezau pe umerii vizitatorilor, pe brate sau pe palarie, asteptîndsa li se dea seminte. În oras magazinele cu artizanat erau pline cu fel de fel de obiecte, unele mai atragatoare decît altele.

Bani sa fi avut, sa cumparam tot ce ochilor le placea ? Din distanta în distanta, stateau oameni cu maldare de prospecte pe care le ofereau gratuit, în care teîmbiau sa vizitezi Italia. Aveau prospecte si pliante despre toate regiunile pitoresti ale tarii. Erau atragatoare, cu multe imagini colorate si cu harti. Am luat si noi cîteva,ca amintire. Nu aveam cum sa raspundem îmbietoarelor reclame din ele. Am privit celebrele palate de marmura în care au locuit dogii Venetiei. M-a impresionatmasivitatea acelor palate si valurile apei care bat de secole în zidurile lor. Fiecare din aceste cladiri are cîte o usa mare, intrarea principala, dotata cu o scara, tot demarmura, ce coboara pîna în apa. De fiecare scara sînt ancorate una sau mai multe barci-gondole. În noaptea dintre cele doua zile cît am stat noi acolo, am avutocazia sa asistam la o mare serbare pe Canale Grande. Asemenea serbari se organizau destul de des, deoarece multi turisti, ca si noi, veneau doar pentru doua, treizile. Serbarea a fost feerica. Sute de gondole, conduse de gondolieri frumos costumati, purtau perechi de „tineri îndragostiti" (turisti) în barcile lor discret luminate delampioane si în cîntecul mandolinelor. Spectacolul era întregit de jocurile de lumini si de artificii, de muzica ce invadase, pîna tîrziu în noapte, laguna. Bineînteles, noinu ne-am numarat printre „tinerii îndragostiti". A doua zi dimineata am mers în port. Am urcat într-un vaporas ce ne-a dus în renumita statiune Lido Venetia. Cît neaflam pe mare, am vazut ancorate multe nave de razboi italiene.

Lido Venetia este o insula lunga si îngusta, orientata pe directia nord-est — est-sud. Am acostat, cred, în portul Santo Lazzaro. Din port, am luat-o pe unbulevard, la stînga. Pe partea dreapta a bulevardului se însirau, unul dupa altul, nenumarate hoteluri, de diferite categorii, toate avînd în partea opusa fatadei, spremare, terase si stranduri, cu nisip foarte fin, orientate spre est-sud. La capatul bulevardului se gasea strandul popular. Aici tarifele erau mici, accesibile oricui. Amintrat si noi, ne-am scaldat si am stat tolaniti în nisipul fierbinte aproape o zi întreaga. Marea si cerul se întreceau parca în frumusetea albastrului lor. Nu ne înduram saparasim acel loc. Am mîncat acolo, pe terasa acelui strand, fripturi la un pret foarte convenabil. Spre seara, obositi de cît ne-am balacit în apa, ne-am îndreptat spregara. Peste ani, am regretat mult ca n-am folosit altfel cele doua zile ale popasului meu venetian. Am regretat, mai ales, scaldatul acela prelung în apele marii silîncezeala pe nisipul fierbinte. Ca o consolare, mi-am gasit totdeauna o scuza putinului meu interes de atunci pentru capodoperele Venetiei: dragostea tinereascapentru sport, pentru munte...

De la Venetia la Milano am calatorit noaptea, dormind oarecum în tren. La intrarea în oras, ne-a impresionat, în primul rînd, imensul pod pe care patrundetrenul în inima cetatii si pe sub care treceau, traversîndu-l, strazi circulate de o sumedenie de vehicule. Am ajuns în gara la ora sapte dimineata. Am coborît pe unperon imens, situat la etaj. La capatul peronului se aflau birouri si o scara monumentala, din marmura, pe care trebuia sa coborîm ca sa iesim în strada, pentru a luatramvaiul sau o masina. Totul era splendid si maret. De afara, daca te uitai la cladire si nu stiai ca este gara, puteai crede ca este un palat al unui print. Am cumparat oharta a orasului, care avea strazile trecute pe verso, dupa care ne-a fost foarte usor sa ne orientam. Am gasit, pe harta, strada lui Fontanella, dar, fiind dimineata, nuam vrut sa mergem direct la el. Am cautat un hotel popular, „Albergo populare", de existenta caruia stiam. Era un hotel foarte curat si ieftin, cu restaurant, biblioteca,sala de lectura. Avea mai multe etaje si la fiecare mai multe sali mari. Fiecare sala avea, pe dreapta si pe stînga, o serie de boxe-camere, despartite între ele prin cîte

un perete din placa de marmura, groasa de 2*/2—3 centimetri si înalt, care nu atingea tavanul. Usa era formata dintr-o rama metalica cu plasa de sîrma. Prin plasa desîrma împletita se vedea din camera afara, adica pe culoar, si invers, de pe culoar în camera. Camerile erau mobilate cu cîte doua paturi curate si noptiere. Oaspetiinu aveau voie în ele decît în timpul afectat dormitului, de la ora 8 seara la 8 dimineata. Pretul pentru dormit fiind foarte mic în raport cu celelalte hoteluri, turistii straini îlsolicitau foarte mult. De asemenea, la restaurantul hotelului popular se mînca bine si cu pret convenabil. Noi am ocupat camera, am lasat bagajele si am plecat savizitam orasul. Am observat ca avea cladiri masive, vechi, dar nu prea mari. Am vazut Domul, edificiu impresionant, cu sute de turnuri si turnulete, cu statuete siornamente, si cu numeroase altare în interior. De la Dom ne-am îndreptat spre Scala di Milano. Era închisa, asa ca n-am admirat-o decît dinafara. În drum spre Scalaam trecut printr-un pasaj în mozaicul caruia, pe pardoseala, am vazut un leu, care-si avea povestea lui... Am preferat hoinareala prin oras, uitîndu-ne ba la o cladire,ba la alta, fara pofta prea mare de a le cerceta cu de-amanuntul. Mai tîrziu, în tara, am aflat ca unul din obiectivele demne de vizitat la Milano, cimitirul, se situa peprimul loc, cu monumentele sale mortuare, de mare valoare. În fine, dupa-amiaza am mers la Fontanella. Mama acestuia, românca din Busteni, vazîndu-l pe Costica, laînceput nu-i venea sa creada ca este el, apoi, în izbucnirea ei de bucurie si de emotie a încurcat-o mai mult pe italieneste decît pe româneste. Cu un an înaintea luistefan Fontanella, plecase în Italia un frate de-al lui, mai mare, care lucra deja la uzinele Caproni. A plecat apoi si stefan cu mama lui. Tatal lor, italian, murise laBusteni, unde si fusese înmormîntat. Acasa la prietenul nostru am gasit pe mama si pe sotia lui, o tînara venetianca. Dupa un timp, a venit si el de la servici. Bucuriarevederii a fost mare. În ziua aceea am petrecut toata dupa-amiaza si seara în familia lui. Ne-a povestit de toate. Am retinut întîmplarea legata de intrarea lui în serviciucînd a venit din România... S-a prezentat la un oficiu de plasare a bratelor de munca, unde i s-au cerut acte. A aratat pe rînd: actul de nastere, de cetatenie, delucrator, de mester. Cel ce i le cerea strîmba din nas, spunînd:

— Altceva ?

Nemaiavînd ce prezenta, stefan a aratat cartea de membru al partidului fascist.

— Asta, domnule, trebuia sa o dai de la început ! a strigat respectivul functionar si l-a angajat pe loc.

— A fost pentru mine cea mai trista experienta si întîmplare de cînd am venit în Italia, ne-a spus Fontanella.

A doua zi ne-am luat ramas bun de la familia Fontanella si am plecat spre tara, cu trenul. Pe parcursul calatoriei am mai cumparat ceva de mîncare. Totusi,ajunsi la Timisoara, eram lihniti de foame. Cu ultimi bani, am cumparat din gara pîine, rosii si salam. Ne-am astîmparat astfel foamea, eu pîna la Bucuresti, Costicapîna la Busteni.

Dupa aceasta vizita în Italia si în urma scolii ce o urmasem si cunostintelor noi capatate, am propus Clubului alpin român sa organizez o scoala de tehnicamoderna de cataratura, dupa modelul celei urmate. Clubul a consimtit si au si început pregatirile în acest sens. Aveam si materialele necesare functionarii acestei scoli,cumparate de mine: frînghie speciala de cataratura, din cînepa rasucita, marca „Fussener", lunga de patruzeci de metri, carabiniere, pitoane, ciocane, espadrile.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

19 von 40 29.01.2011 01:12

DIN NOU ÎN BUCEGI

DIFERITE ASCENSIUNI

Înainte de plecarea mea în Italia si dupa aceea am continuat, firesc, în timpul liber, ascensiunile în Muntii Carpati, ca membru al Clubului alpin. Dintreactiunile de acest gen efectuate chiar în 1937 îmi amintesc: tura de schi din Piatra Mare, facuta de doctorul Vasile Steopoe si cu alti sase participanti (7 februarie),excursia din Valea Seaca a Caraimanului (16 mai), la care a luat parte, alaturi de mine, în calitate de conducator, si Victor Knapp; împreuna cu Nae Dimitriu amcondus un grup (11 iulie) si 9 persoane pe Vîrful si Creasta Picaturii, iar cu Costica Contes (l august) — un grup pe Creasta Coltului Malinului.

În legatura cu Victor Knapp, îmi amintesc o întîmplare...

Într-o duminica seara, întorcîndu-ne dintr-o excursie, am mers la restaurantul Oancea pentru a bea o bere, eu, Victor Knapp, Titi Ionescu si poate mai eracineva. Victor, în vremea aceea, lucra la Cluj. Apropiindu-se ora sosirii trenului de Cluj, Victor, în graba, si-a luat ramas bun si a plecat la gara. Cînd s-a apropiat siora sosirii trenului de Bucuresti, Titi Ionescu a observat, pe un scaun, un vindiac, care nu era al nostru. Ne-am amintit ca l-am vazut la Victor. Titi m-a întrebat cefacem cu el. I-am raspuns:

— Ia-l la tine si adu-l sîmbata viitoare, sa-l restituim proprietarului.

Într-adevar, sîmbata urmatoare, cînd Victor a sosit în Busteni, noi i-am predat vindiacul. Foarte emotionat, ne-a spus:

— Am observat lipsa lui în tren, dar nu ma mai asteptam sa-l gasesc. Sînteti niste baieti minunati. De atunci am ramas buni prieteni.

Paralel cu aceasta activitate am continuat si pe aceea de cercetare...

Odata, am mers cu Toma Boerescu pe Valea Policandrului si am ajuns, printr-un brîu, la baza traseului ce se numeste azi „Mult Dorita". Am vrut sa plec eucap de coarda, dar Toma a spus sa-l las pe el. L-am lasat, a înaintat o lungime de coarda, adica pîna la baza surplombei. Ajuns acolo, mi-a comunicat ca nu se poatemerge mai departe. Dupa ce a batut un piton în bolovanul de sub surplomba, a coborît în rapel[78]. La 28 septembrie 1937 am repetat ascensiunea pereteluiGalbenelelor pe traseul Furcilor pe unde nu a mai urcat nimeni de la premiera din 20 octombrie 1935. Au participat la aceasta actiune urmatorii alpinisti: Nae Dimitru,Toma Boerescu, Sorin Tulea, Ion Badila, Edy Aerkeder si eu, deci sase persoane[79]. Fiind foarte multi si trebuind sa se faca fractionarea fiecaruia pe rînd, s-apierdut timp pretios. În plus, Nae Dimitriu a avut o indigestie, poate de emotie, poate pentru ca a mîncat ceva ce nu i-a priit. Oricum, am avut motiv sa întîrziem.Noaptea ne-a prins în grota situata pe terasa de la nivelul „ferestrei". Am stat acolo pîna a doua zi dimineata, pe frînghii, unul în altul, încercînd sa atipim. Morfeu ne-aocolit, desigur, asa ca Sorin a avut prilejul sa-si arate talentele... Unde-i voie buna, noaptea trece repede. A si trecut chiar. Dimineata, ca sa fie tacîmul complet, a maitras si o ploicica. Pîna la „fereastra" am fost eu cap de coarda, ca „gazda". În continuare l-am lasat pe Toma cap. Ghicisem ca avea aceasta dorinta. Dealtfel, trebuiesa recunosc, ploiesteanul s-a descurcat bine. Pacat însa, asa cum am aratat, grupul nostru a fost — iarasi — prea mare...

FISURA ŢAPULUI

Fisura aceasta este o spintecatura distincta, situata pe fata stînga a Vaii Ţapului (cum urcam) în amonte de punctul unde brîul, coborînd din CreastaFrumoasa, atinge firul vaii. Privita de la distanta, pare o despicatura verticala.

Ascensiunea traseului am facut-o la 3 octombrie 1937. Aveam, ca secund, pe Ion sincan. S-a efectuat acest drum pentru a înlesni unor membrii aderenti aiclubului sa promoveze în categoria activi, asa cum cerea statutul: de a fi participat la o premiera.

Primii pasi în Fisura Ţapului i-am facut pe peretele din dreapta, avînd fisura în fata. Dupa ce am urcat liber cîtiva metri, am fost nevoit sa ma întorc catrestînga si sa folosesc muchea din stînga a fisurii. În acest loc am batut un piton pentru asigurare, deoarece peretele ma arunca în afara. Cum fisura era îngusta,neavînd caracter de horn, nu se putea face ramonaj. Singura solutie ca sa avansez a fost sa folosesc prizele mici întîlnite. Am urcat însa în sprait, adica prin opozitie,atît cu mîinile cît si cu picioarele. Dupa ce am parcurs o bucata de drum, am batut un al doilea piton. La capatul unei lungimi de coarda, am ajuns în Hornul Negru, acarui înclinare este mai mica. Am batut acolo al treilea piton ca sa-i asigur pe ceilalti, pe care i-am adus pe rînd în horn. Hornul Negru este scurt, nu prezinta dificultati,asa ca l-am urcat repede si am iesit în Strunga Neagra, de acolo în Valea Seaca a Costilei la baza Coltului Malinului.

LA SCHI PE MARILE ÎNĂLŢIMI

A venit iarna cu zapada. Am început sa merg la schi în Predeal si în împrejurimile lui cu colegii de la Metropola. Cu ei am petrecut zile minunate în excursii,pe schi, de unde am.si ramas cu amintiri imortalizate pe pelicula fotografica. Animatorul unor asemenea „escapade" era Lica Minculescu. Mergeam la Cioplea sau peCreasta Cocosului la Susai, uneori; alteori, la Trei Brazi sau, peste Fetifoi, prin Forban, la cabana Diham. De fapt, nu prea trageam pe la cabane. Masa de prînz o„luam" sub cerul liber, la soare, cînd vremea era frumoasa. Cînd era furtuna, la adapost de vînt, faceam cîte un foculet unde frigeam slanina sau cîrnati, în cîte ovîlcea sau în padure. Aceste mese au fost, fara îndoiala, cele mai grozave din lume, Mîncam cu o pofta de lupi si sorbeam cu nesat aerul curat si rece.

Catre primavara, am cunoscut un grup de schiori cu care am fost în masivul Fagaras, la lacul Bîlea. Am petrecut acolo zilele de Pasti, dar am cunoscut, totodata, altpeisaj, alti oameni., alta zapada si alt mod de practicare a schiului. La Predeal sau la „Cleste" pe Dihamu, am întîlnit schiori mai vîrstnici, în special pe sasii brasoveni.Ei faceau întoarceri în sistemul „Telemark", în vreme ce la Bîlea am vazut întoarceri în cristiane scurte, în viteza, dupa sistemul lui Schnabel, instructorul austriac adusde federatia de schi. Cu aceasta iesire la lacul Bîlea am prins gustul înaltimilor pentru schi. De aceea, de acum încolo, am schimbat Predealul cu platoul Bucegilor, cuVîrful cu Dor, cu Piatra Arsa, Babele, Omul si chiar cu Pestera. Am constatat ca sus, la înaltime, zapada se pastreaza mult mai tîrziu, încît placerea de a schia oputeam simti intens uneori pîna prin mai. Dealtfel, pentru acest sezon de iarna, Clubul alpin a prevazut un program mai bogat, cu excursii de schi si cu obisnuiteleascensiuni pe zapada pe vaile abruptului prahovean al Bucegilor sau pe crestele Pietrei Craiului. Faceam excursii colective, dar am mers pe vai si de unul singur, cums-a întîmplat odata cînd am urcat, cu schiurile în spate, Valea Costilei. Sus în platou fiind zapada, am pus schiurile în picioare si am plecat spre Babele. Era ceata peplatou, atmosfera care mi-a marit placerea drumului deoarece, desi mergeam fara busola nu m-am ratacit; stiam bine conformatia platoului. Acest lucru nu-l recomandînsa celor ce nu au o experienta îndelungata, masurata în ani de ascensiuni de iarna pe vai si cu iesiri sus si care sa aiba, în plus, simtul orientarii foarte dezvoltat.

La 19 martie 1938 s-a tinut adunarea generala a Clubului alpin român. Am devenit membru în comitetul clubului ales pentru anii 1938—1939. Nouaconducere: presedinte — doctor Vasile Steopoe, vicepresedinte — avocat Nae Dimitru, secretar general — Victor Knapp, casier — doctor Barbu Nestorescu, membrii— inginer Radu Ţiteica, Petre Balaceanu, Niculae Baticu si Gheorghe Creanga, ca si cea veche, a avut multe realizari pozitive. S-au înregistrat însa si unele partinegative, despre care voi spune cîteva cuvinte în amintirile de acum...

VIZITA STUDENŢILOR ALPINIsTI ITALIENI

În luna iulie 1938 a venit în Carpati un grup de alpinisti italieni, din proprie initiativa, dornici sa-i cunoasca. Cu trei dintre ei — între care unul, Oreste, ghid,profesionist — am plecat în ziua de 17 iulie în peretele Galbenelelor, pe traseul Furcile. Ni s-au alaturat Toma Boerescu si Sorin Tulea. Cînd eu si italienii am sosit labaza diedrului, dintr-un nor, au început sa cada cîteva picaturi de ploaie. Ele s-au transformat îndata într-o grindina cu boabe mari cît aluna turceasca. Fiind grupati,cei patru, pe linia Furcilor, totul se scurgea în capul nostru. Jos, la picioare, pe platforma, stratul de grindina trecea de glezna. Unul dintre italieni, Toni Citerio, dinComo, tipa:

— Baticu, io more !

Cînd grindina s-a oprit, italienii au refuzat sa mai urce. Erau uzi si vineti de frig. Toma si Sorin, ramasi în urma, au avut unde se adaposti.

Ne-am întors în brîul de piatra si am facut rapel în Hornul Coamei. Ajunsi în Valea Galbenelelor, am intrat într-o zona cu soare. „Ce aproape e viata demoarte", mi-am spus în gînd. La „hotel" Galbenele asteptau mai multi prieteni de alpinism, baieti si fete, veniti sa vada cum urca italienii. La început, spectacolul a fostfrumos, dar cînd a început grindina, între ei si noi s-a întins o perdea alba, de gheata, si timp de 30 de minute au tremurat si ei, nu de frig, ci de grija noastra, a celordin perete.

Vizita alpinistilor italieni a prilejuit un spectacol ciudat din partea conducatorilor cîtorva asociatii de turism, care, la aeroportul Baneasa, au început sa-isuprasolicite, fiecare pretinzînd ca sînt invitatii lor[80]. De la noi, italienii au plecat în Bulgaria[81].

În afara activitatii alpine, în cadrul asociatiei Metropola am continuat sa fac gimnastica, scrima, canotaj, ciclism si, în special, sa ma antrenez pentru zbor. Lagimnastica, dincolo de programul obisnuit, alergam mult pentru a cîstiga suflul si forta necesare în ascensiuni. Dealtfel, toate celelalte activitati sportive le practicam caantrenament pentru cataratura; exceptie facea zborul; aici traiam senzatii si satisfactii aparte. Pentru obtinerea brevetului de gradul II, adica de pilot international peavioane de turism, am reînceput zborul la aceeasi scoala A.R.P.A., la 26 februarie 1938, avînd ca instructori pe fratii stefan si Haralambie Simion, doi piloti excelenti sibuni instructori. Trebuia sa termin si sa obtin brevetul în vara, însa a intervenit ceva neprevazut, scoala de alpinism din Austria, încît abia la 10 octombrie 1938 Comisiade examinare a scris în carnetul meu de zbor: „Trecut cu succes probele de brevet gradul II".

În vara anului 1938 o echipa condusa de Toma Boerescu a reusit sa treaca Surplomba Mare din Peretele Galbenelelor. În legatura cu acest eveniment, înBuletinul de informare nr. 8—9 al I.P.G.G., la pag. 70, Toma Boerescu scrie: „A trecut si anul 1937 si numai dupa ce s-au întors din Italia alpinistii nostri, unde aucunoscut metoda escaladei la coarda dubla, am început sa credem ca este posibila trecerea ei (a surplombei n.a.)... Escalada la coarda dubla si scarite tot ei auadus-o si cînd ne-am hotarît pentru surplomba eu înca nu încercasem urcarea în acest mod".

Anterior, traseul a fost tatonat de Nae Dimitriu în anul 1936 în doua rînduri, dar nu a ajuns decît pîna la baza surplombei. Toma a trecut surplomba în 1938însa nu a reusit terminarea traseului, ci a iesit în dreapta, coborînd în Hornul Coarnei. Abia la 17 septembrie 1939, echipa Dan Popescu, Sorin Tulea si Niculae Cretuau urcat partea finala a traseului, venind din Hornul Coamei. Abia atunci s-a putut vorbi de un traseu nou al extremei vestice a peretelui Galbenelelor sau de traseulSurplomba Mare, cum i s-a spus în final. Un traseu alpin înseamna un drum pornit de jos de la baza, pîna sus în creasta sau vîrf. Încercari nereusite sau portiuni detraseu[82] nu înseamna un drum, un traseu. Cum am mai spus în cuprinsul acestor pagini, premiera este urcarea unui drum, care nu a mai fost urcat de nimeni,niciodata, într-un singur efort continuu, de la baza si pîna la iesire în creasta sau vîrf. Numai aceasta forma de escalada se numeste premiera alpina. Traseele alpine

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

20 von 40 29.01.2011 01:12

noi, facute la longue, nu sînt premiere, ci „constructii" de drumuri „accidentate", încercarile ramîn simple încercari. Exista si în alpinism o etica, care trebuie si la noirespectata, ca orice etica, regula sau fair-play din toate celelalte sporturi. De ce alpinismul sa faca exceptie de la regulile internationale ?

În septembrie 1938 am fost cu Toma Boerescu si altii în Surplomba Mare. Fiind cap de coarda, am trecut surplomba prin metoda Dulfer, de traversare cubalustrada. Dupa ce am ajuns deasupra ei, am adus pe d-na Knapp, pe care am lasat-o sa-l asigure pe Toma, eu continuând mersul catre creasta, fara sa stiu caToma nu terminase traseul. Urcasem vreo 10 metri. Cînd a venit Toma si m-a vazut, mi-a strigat sa ma dau jos. I-am spus ca vreau sa ajung în creasta, dar el nu a fostde acord, asa ca am coborît...

REFUGIUL METALIC „COsTILA"

La înapoierea din Italia am povestit colegilor si conducatorilor Clubului alpin român cum sînt organizati alpinistii italieni, cum functioneaza cabanele lor. Le-amvorbit, de asemenea, despre refugii si despre importanta lor în zonele de cataratura. Cum noi, cei de la C.A.R., ramasesem în urma fata de asociatiile A.D.M.I.R. siBrav în ce priveste constructiile, s-a hotarît realizarea unui refugiu. S-a stabilit ca locul lui sa fie intrarea în Valea Costilei, la Ţancul Ascutit. A fost formata o comisie cusarcina de a se ocupa de aceasta problema. Meritul deosebit l-a avut inginerul Gheorghe Frim. Prin relatiile sale, acesta a procurat materialul necesar.

Despre începutul propriu-zis al acestei initiative de mare perspectiva pentru miscarea alpina din România, las sa vorbeasca urmatoarea pagina din BuletinulC.A.R. anul VI, nr. 1/1938:

„Începînd de duminica 12 iunie clubul a pus în lucru refugiul din Valea Costilei, sub Ţancul Ascutit. Transportul materialelor si constructia se fac numai prinmunca membrilor clubului. Aceasta a continuat în zilele de 13, 19, 26 iunie si 2 iulie.

Membrii sectiunii Bucuresti, precum si cei ai sectiunii Busteni, în frunte cu domnul presedinte Eremia Cretu, au transportat peste l 500 kg sine de fier, tablaondulata de o greutate egala si cheresteaua necesara peretilor interiori. De asemenea, s-au executat sapaturile de nivelarea terenului. extrem de accidentat în acesttinut, si fundatiile. În continuare, urmeaza sa se execute montarea scheletului de fier si a peretilor metalici cu dubla captuseala de lemn, tot de catre membrii clubului.Comisiunea tehnica a lucrarii este compusa din d-nii: inginer Gheorghe Frim, Ion sincan, Ion Marinescu si Constantin Toboc".

As vrea sa mentionez, sa subliniez chiar, contributia de specialitate în constructia refugiului a muncitorilor de la C.F.R., membrii ai C.A.R. Cu munca de terena fost însarcinat Titi Toboc. El, luîndu-si treaba în serios, s-a instalat la Busteni, organizînd transportul materialelor catre Ţancul Ascutit — la „santierul" refugiului.Socoteala era simpla: cînd cineva urca catre locul cu pricina, Titi, fara multa vorba, îi punea doua scînduri în spate, sau punea cîte doi insi la o tabla ondulata, caaceasta atîrna ceva mai mult. Sporul la transport crestea în special sîmbata si duminica. Pentru materialele care nu au putut fi transportate asa cum am aratat mai sus,Titi a aranjat cu nea Marin, un locuitor al Busteniului; care a dus, cu o caruta, materialele grele pîna în poienita de la „Sfatul uriasilor", de unde tot bratelor si spinarilorle-a revenit sarcina de a definitiva treaba. Ajunsi sus, la „santier", dupa ce depuneau sarcina transportata, prietenii nostri, se „odihneau" activ, punînd mîna pe baros sispargînd din stînca, pentru amenajarea unei portiuni plane, pentru constructia refugiului. De asemeni, tot cu barosul si tancusa, au fost sapate în stînca gaurile undeau fost împlântati în beton, stîlpii metalici, scheletul metalic al refugiului. Fotografiile facute cu aceasta ocazie sînt elocvente.

Începuta la 12 iunie, constructia refugiului a fost terminata la jumatatea lunii august a aceluiasi an, putînd astfel gazdui prima scoala de tehnica moderna dealpinism din România.

CĂMINUL ALPIN — BUsTENI

Îndata dupa înfiintarea Clubului alpin român, în martie 1934, în Buletinul alpin, anul II, nr. l, la paginile 27—28, a fost tiparit primul statut al noii organizatii dealpinism. La punctul 10 al documentului se scria ca asociatia îsi propunea „constructii de refugii". Clauza aceasta s-a mentinut si în formularea din 1936 a statutului:„constructii de refugii si case de adapost".

Din nefericire, concretizarea acestei clauze statutare presupunea existenta unui fond financiar la dispozitia clubului. Or noi, membrii lui, eram putini si farabani. În afara de astu, banii adunati din cotizatii se cheltuiau pentru tiparirea Buletinului si a marcajelor, atîtea cîte se faceau. Totusi, C.A.R.-isti au hotarît ca nu potramîne în urma altor asociatii turistice, ca A.D.M.I.R. sau Brav. Mai ales Nae Dimitriu nu putea fi indiferent la o asemenea situatie. Se tot framînta de unde sa scoatabani. Fortuna ajuta pe îndrazneti. Tot discutîndu-se si cautîndu-se solutia care sa puna la dispozitia clubului banii necesari, Bubi Schefler ne-a informat ca are ununchi care profeseaza diferite meserii: macelar, restaurator, chelner pe vagon lits, bucatar pe vapor etc. Daca s-ar discuta cu el, credea Schefler, nu-i exclus sa-sidea acordul privind concesionarea restaurantului ce va lua fiinta la casa ce urma sa o construim. În acest caz, el ar putea avansa o suma de bani. Comitetul C.A.R. aretinut aceasta idee si l-a delegat pe Nae Dimitriu sa discute si sa trateze cu unchiul lui Bubi. Asa se face ca într-o seara, la o gradina de vara din Bucuresti, s-a facuttîrgul: unchiul lui Schefler a avansat Clubului alpin român suma de 200 000 lei si a obtinut în schimb concesiunea restaurantului pe termen de cinci ani. Combinatia a

fost avantajoasa pentru ambele parti. Aflat în posesia acestei sume, clubul a cumparat de la inginerul Octavian Martinian un teren de 500 m2 în Busteni, încheind actulde vînzare-cumparare la 30 octombrie 1937. Cu restul banilor s-au cumparat materiale pentru constructia Caminului alpin, cum a fost numita casa noastra.

Despre momentul de debut al lucrarilor de la Busteni, revista Clubului alpin român consemna în numarul 1, anul VI/1938, la pagina 36: „Primele lucrari alecaminului Clubului alpin, Busteni, au început în ziua de 15 iulie crt. conform planurilor întocmite de arhitect J. Demetrescu si-n antrepriza d-lui Ion C. Marin-Breaza.

Comisia însarcinata cu aceasta constructie, în a carei compunere a intrat inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe si avocatul Nae Dimitriu, a luatmasuri pentru transportarea materialelor pe santier.

Caminul, avînd o suprafata de 250 mp constructie propriuzisa si 90 mp terasa, va fi încheiat în toamna anului acesta, urmînd ca lucrarile interioare siamenajarea (tîmplarie etc.) sa continuie în tot timpul iernii".

Caminul alpin din Busteni, în forma proiectata, nu putea fi construit cu suma de 200 000 lei. De aceea, membrii cu relatii ai clubului — inginerul GheorgheFrim, doctorul Vasile Steopoe si avocatul Nae Dimitriu[83] — au întocmit o serie de pliante cu stadiul lucrarilor casei din Busteni si a refugiului Costila. Ei le prezentaudiferitelor autoritati, institutii si întreprinderi obtinînd, astfel, frumoase subventii. Cînd si aceasta sursa a fost epuizata, printr-o interventie a doctorului Vasile Steopoe,s-a obtinut de la Societatea Creditul Industrial un împrumut de 500 000 lei platibil în cinci ani. Subventia O.N.T. de atunci a fost neînsemnata: 10 000 lei. Valoarealucrarilor Caminului alpin s-a ridicat la peste 2 000 000 lei.

În fine, cînd lucrarile au fost terminate, s-a ridicat o alta problema, aceea a mobilierului. si aici, ca si la constructie, nu s-a facut economie. Au fostcumparate mobila fina pentru dormitoare si pentru sufragerie, lampi fanteziste, doua rînduri de rufarie de olanda fina, plus rezerve. Martore despre cele aratate maisus, în mica parte, stau fotografiile facute la epoca respectiva. S-a depus o munca sustinuta, entuziasta, iar „eroii" ei doreau ca, la sfîrsit, stradania lor sa seconcretizeze în ceva util si frumos. Eu cred, chiar si astazi, ca n-au gresit.

INAUGURAREA CĂMINULUI ALPIN

Inaugurarea Caminului alpin din Busteni a avut loc în ziua de 6 august 1939. Pentru aceasta festivitate s-au facut pregatirile de rigoare. Caminul a fostamenajat ca de mare sarbatoare. Dormitoarele, sufrageria si bucataria, toate într-o perfecta ordine si curatenie, parca rîdeau, erau pregatite pentru aceasta maresolemnitate. Sufrageria, cu mesele frumos aranjate, cu fotografii, mari, de cataratura, ce împodobeau peretii, si cu o vitrina plina cu carti, buletine, prospecte ale scoliide alpinism, stralucea de frumusete.

Vremea, o zi calda de început de august, cu un soare orbitor, a dat concursul ei neprecupetit, din belsug, acestui eveniment, care a însemnat înca un triumfpentru ridicarea turismului si alpinismului românesc.

Participantii, în numar impresionant, veniti, unii din pura curiozitate, altii reprezentînd asociatii si cluburi similare, asa cum vom vedea, au adus salutul sicuvintele de lauda ale acestora. Prezenti au fost si reprezentantii autoritatilor.

La ora 12 a fost deschisa solemnitatea. Doctorul Vasile Steopoe, presedintele C.A.R., dupa ce a citit o serie de telegrame trimise în numele clubului, a tinut ocuvântare în care a aratat evolutia clubului si realizarile lui pe toate planurile, de la înfiintare si pîna la zi. A insistat asupra efortului facut pentru construirea refugiului sia Caminului alpin. Din partea asociatiei Hai la drum, reprezentata de o delegatie de 18 membrii în frunte cu vicepresedintele Ioan Tamasescu, a vorbit ArmisLucasievici, care, dupa ce a omagiat Clubul alpin pentru activitatea depusa, a prezentat un pergament cu urmatorul continut: „Clubului alpin român, sincera admiratiepentru opera înfaptuita, urari pentru izbînda desavîrsita în ceea ce urmareste si încurajari ale unor adevarati camarazi pentru tinuta de perfecti drumeti cu care ne-auîntîmpinat". Dumitru Gherasi, presedintele Clubului carpatin român, a insistat, în cuvîntarea sa, asupra datoriei ce o au forurile oficiale de a sprijini initiativa particularaîn opera constructiva. În numele asociatiei România pitoreasca, presedintele ei, profesorul Nicolae Ioan, într-o cuvîntare plina de poezie, cum numai el stia savorbeasca, s-a referit la rolul turismului si alpinismului în educarea tinerelor generatii. Consilierul Niculae serbanescu, presedintele Federatiei societatilor de turism dinRomânia si al asociatiei Amicii Predealului, dupa ce a adus un omagiu Clubului alpin român pentru opera înfaptuita, din partea Federatiei si a sa personal, a facut unapel la O.N.T. sa sprijine mai larg Federatia si pe membrii ei, pentru a-si putea continua operele începute. Seria cuvântarilor a încheiat-o Vintila Paraschivescu,presedintele Oficiului National de Turism, care, dupa ce a expus programul de viitor al O.N.T., a promis deplina libertate asociatiilor de turism în opera lor constructiva.Doctorul Vasile Steopoe a citit telegrame primite de la Eugen Titeanu, inginer Ion Gigîrtu, Paul Nedelcovici, Nerva Stoica si Mihai Haret, precum si din parteaasociatiilor S.K.V. si Societatea turistica din Brasov, prin care se scuza ca nu au putut participa la inaugurare si prin care au felicitat C.A.R.-ul pentru frumoaselerealizari. Asistenta, circa 100 de persoane, dupa ce a vizitat Caminul, s-a întrunit la o masa comuna, în ambele sali ale sufrageriei. Printre cei prezenti au fostremarcati: profesor Alexandru Marcu, Stavri Cunescu, Otto Schiel, Alexandru Badauta, inginer Grigorescu, Eremia Cretu, Dumitru lanculescu, Dumitru Stoenescu,doctor Marin Ionescu, Izvoranu, Virgil Costescu, Iosif Salter, Ivana si doctorul Veneriu Stroescu, D. D. Popescu, profesoara Viorica Steopoe, plus cei ce au tinutcuvîntari. Din partea Clubului alpin român au fost prezenti: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, inginer Radu Ţiteica, doctor Barbu Nestorescu, d-na siFrancisc Severin, Niculae Baticu, Gheorghe Creanga, Dumitru Teodoru, farmacist Dan Popescu, Victor Knapp, d-na M. Knapp, Titi Toboc, Francisc Jelenici si IonMarinescu.

Refugiul Costila si Caminul alpin au creat baza de plecare a alpinismului românesc. Pentru alpinistii care ajungeau acum în Busteni nu se mai puneaîntrebarea, ca în trecut: unde vom dormi ?

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

21 von 40 29.01.2011 01:12

ÎN AUSTRIA

sCOALA DE INSTRUCTORI DE ALPINISM DIN MASIVUL WILDER KAISER

Ne pregateam pentru scoala de alpinism pe care voiam sa o organizam în cadrul Clubului alpin român, într-o zi, pe cînd faceam aceste pregatiri, VictorKnapp, secretarul general al C.A.R., m-a întrebat daca nu ma intereseaza cursul unei scoli de instructori de alpinism organizata în luna august de catre Clubul austro-german. Citise el undeva, mi-a spus, într-o revista sau într-un ziar, o asemenea informatie. Mi-am exprimat acordul cu propunerea lui Victor, iar acesta a facut, înnumele clubului nostru, o adresa, întrebînd daca putem participa. S-a primit raspuns ca pot participa la acea scoala doi români. Am cautat un tovaras, dispus samearga cu mine. L-am gasit în persoana farmacistului Dan Popescu, vechi tovaras de coarda. De data aceasta, cheltuiala trebuia sa o suportam fiecare din noi.Metropola nu m-a mai ajutat cum o facuse cînd am plecat în Italia. Am început pregatirile de plecare. Urma sa ne însoteasca, într-o calatorie de vacanta, si colegul declub, Gheorghe Creanga. Plecarea din tara am hotarît-o pentru 1 august 1938, cu toate ca scoala îsi deschidea cursurile abia la 20 august. Intentionam sa nerezervam un timp de acomodare si sa urcam cîteva trasee înainte de începerea cursurilor. Lucrurile nu s-au petrecut, însa, asa cum planuisem noi. În ce ma priveste,de exemplu, neprimind concediu suplimentar, fara plata, cum cerusem, am fost silit sa ma urc în tren, nu la l august, ca ceilalti doi, ci la 6 august. Am stabilit sa neîntîlnim în gara la Munchen. Ma despartisem, la Busteni, de Nae Dimitriu si de alti colegi de club, cu care facusem în ziua aceea o tura. I-am rugat sa se ocupe ei maideparte de propaganda pentru înscriere la scoala de alpinism ce fusese anuntata. Am calatorit doua nopti si doua zile. Am trecut prin Budapesta si Viena, fara sa maopresc. Ajuns la destinatie, am asteptat sa coboare din tren toti pasagerii. La urma am coborît si eu. Dupa cîtiva pasi pe peron, m-am auzit strigat în limba româna.Revederea cu prietenii a fost placuta, compatriotii mi-au povestit cu de-amanutul tot ce au facut de la plecarea lor si pîna la sosirea mea. Se oprisera la Budapesta siViena, pentru cîte un tur al oraselor. La Munchen l-a vizitat acasa pe Fritz Schmitt, secretarul clubului alpin austro-german, sectia muncheneza, organizatoarea acesteiscoli. A doua zi, dimineata, ne-am plimbat prin oras. Catre prînz, ne-am îndreptat cu totii spre locuinta lui Fritz Schmitt, situata într-un cartier marginas de vile. În drum,ne-am oprit sa mîncam în gradina unui restaurant. Se facuse ora prînzului. La o masa vecina erau niste muncitori zidari. Auzind ca vorbim alta limba decît a lor, auîntrebat de unde sîntem. Le-am spus. Ei cam încurcau România cu Bulgaria, desi cîtiva dintre ei fusesera în timpul razboiului prin aceste doua tari. Îsi mai aduceauaminte, ca nume, de Ploiesti, Braila, Bucuresti, fara sa stie exact în ce tara se afla aceste localitati. Ne-a frapat cît mîncau: supa, mîncare si friptura, plus berea.Ne-am interesat cît cîstiga. Ne-au raspuns ca ei cîstiga suficient ca sa poata mînca asa cum i-am vazut, acasa sa se gateasca pentru familie, sa poata face duminicao excursie si sa mai puna ceva deoparte pentru nevoi neprevazute.

Fritz Schmitt ne-a primit cu placere, ca un adevarat alpinist. Am fost prezentat si gazda a întrebat cine dintre noi va fi cap de coarda la turele pe care le vomface. Dan si Gigi m-au indicat pe mine. Am încercat un sentiment de vie emotie; eram cel mai prapadit dintre toti; sa tot fi avut vreo 52 de kilograme ! Ne-a fost aratatabiblioteca gazdei. Continea foarte multe volume. Cred ca la noi toate asociatiile si toti alpinistii la un loc nu o puteau egala. Era, de fapt, o casa întreaga de carti ! FritzSchmitt ne-a vorbit si despre ascensiunile lui. La vîrsta de 22 de ani urcase, în premiera, peretele sud-vestic al Christaturm-ului din Wilder Kaiser! Ascensiune degradul VI. În Alpi, a precizat interlocutorul nostru, exista traditie în cataratura, dar chiar cînd nu ai în familie ascendenti alpinisti, poti deveni cineva. Copiii se catara demici pe trasee corespunzînd puterilor lor. Dintre ei, multi devin „asi", în stînca, la vîrsta de 18—22 de ani; escaladarea pe gheata o încep cam la 25 de ani, cîndorganismul este format.

Fritz Schmitt era de profesie scriitor. Scrisese multe carti personale. Ultima se intitula Der Bergsteiger von heute[84]. El scria carti si pentru altii. Alpinistiiveneau la ei si-i povesteau întâmplarile, el transpunea artistic apoi subiectele în scrieri cu mare tensiune dramatica. Cunostea bine tehnica cataraturii, cunosteamuntele, improviza numai în privinta naratiunii. Asa au aparut atunci Ein Bergsteiger[85] semnata de Kasparek, Um die Eiger Nordwand [86] si altele, cu titluri cetratau despre escalade curajoase si periculoase pe Nanga Parbat, în Himalaya. Alpinisti celebri, dar fara talent de scriitori, veneau la el, povesteau, apoi aparea carteape numele lor. Pentru aceasta munca el îsi lua, desigur, „tainul" corespunzator. Dupa razboi, Fritz Schmitt s-a ocupat cu editarea si redactarea revistelor Clubului alpingerman, pîna în 1968 cînd a iesit la pensie. Acum traieste din amintiri. Atunci a fost amabil cu noi, ne-a dat îndrumari, ce sa facem, ce sa urcam. Ne-a împrumutat siun ghid al regiunii Wilder Kaiser, apoi ne-am despartit prieteneste, ca oamenii de munte. Noi am mai cumparat ceva materiale de la magazinul Schuster si am plecatspre munte. Am ajuns cu trenul la Kufstein, localitate situata la frontiera de vest a Austriei. Kufstein, fara a f i un oras mare, era frumos, cu cladiri vechi, solide, în stilgerman, de munte. Noi nu am zabovit.prea mult acolo. Dupa ce am capatat informatiile absolut necesare, am iesit pe una din portile burgului si, în scurt timp, ne aflampe o poteca. Chiar la început de drum, am întîlnit o tînara însotita de o doamna în vîrsta, dar tare grasa. Coborau de la munte. De la Kufstein pîna la prima cabana,Hinterbarenbad, Unde am înnoptat, am strabatut o poteca comoda urcînd în panta lina prin asa-zisul Kaisertal, timp de cinci ore. Cinci ore de poteca, oricît de frumosa fost peisajul, ne-au obosit, asa ca ne-am culcat îndata ce am ajuns. Dimineata, dupa ce am mîncat si dupa ce am scris primele vederi la cei dragi din tara si laprietenii din Italia, am pornit spre cabana Stripsenjoch, tinta noastra, pe o panta ceva mai înclinata decît în ajun. Pîna la locul de popas am facut doua ore. În drum, amvazut undeva, în dreapta, un bloc de stînca marcat de multe placute. Apropiindu-ne, am constatat ca acele placute erau puse acolo în memoria alpinistilor care si-auîncredintat trupurile muntilor. Citindu-le, parca citeam istoria alpinismului, cu figurile ei celebre, ca Hans Fiechtl... În timp ce mergeam pe poteca a început sa ploua.Am scos din rucsac hanoracele nou-noute, cumparate din Munchen, confectionate din acelasi material (asa ni s-a spus) din care fusesera confectionati sacii dedormit „Zdarski", folositi de alpinistii ce se catarasera, în aceeasi vara, pe peretele de nord al Eigerului.

Cabana Stripsenjoch se afla asezata pe o sa, la cumpana dintre doua vaii. Dealtfel Joch, în limba germana, înseamna si sa de munte. Cabana, destul demare, avea parter, etaj si mansarda. Dispunea de lumina electrica si de apa curenta. În fata, spre munte, avea o terasa mare. Probabil ca la aceasta terasa se refereaNae Dimitriu cînd spunea ca în localitatea Munich de lînga Munchen vizitatorii beau bere în timp ce alpinistii se catara, într-adevar, de pe terasa vezi tot Kaiserul,muntii Predigtstuhl, Fleischbank, Totenkirchl etc. Poti vedea chiar cum unii se catara pe stînci, cum poti bea oricîta bere aici. Trebuie precizat însa ca pe terasacabanei Stripsen vizitatorii nu veneau sa chefuiasca. Ei veneau în acest loc ori sa se catare, ori sa priveasca natura, sa petreaca ore de odihna agreabila în aerulozonat de munte. Dealtfel, austriecii nu obisnuiau nici atunci si cred ca nu obisnuiesc nici acum sa priveasca, adunati în cîrduri, „bravadele" cataratorilor. Alpinismultrebuie sa ramîna sportul fara spectatori. Altminteri îsi pierde tot farmecul.

La intrarea în cabana, o sala lata de 2,5 metri si lunga de 6—8 metri ducea, în stînga într-o sufragerie mare, în fund, la alte 2—3 sufragerii mai mici, iar îndreapta — la bucatarie. O bucatarie cum nu mai vazusem. Avea o soba de gatit de vreo 5—6 metri lungime si lata de 2 sau mai bine. Soba avea o plita imensa pe carese puteau pune în acelasi timp zeci de cratite si oale pentru preparat mîncarea. Pe laturi se aflau cuptoare, iar la mijloc, pe toata lungimea sobei, un rezervor înpermanenta cu apa calda. Oaspetele putea comanda orice, cu certitudinea ca va fi servit într-un timp scurt. La intrare, în dreapta, într-o camaruta, statea o doamnamai în vîrsta Se ocupa de cazarea celor ce poposeau la cabana. Noi ne-am instalat în dormitorul comun, de la mansarda. Paturile erau individuale, cu plase de sîrma,puse pe grinzi de lemn, doua cîte doua, avînd saltele de lîna, cearsafuri si paturi. În fata patului, o lada mare cu capac, niciodata încuiata, servea pentru depozitatlucrurile de îmbracaminte si materialul sportiv al fiecarui alpinist în parte.

Primele zile dupa sosirea noastra am stat inactivi din cauza vremii. Ploua. Tot învîrtindu-ne prin cabana, am descoperit, lînga camaruta de cazare, o masa pecare se gaseau mai multe registre. Cîteva din ele erau destinate impresiilor vizitatorilor. În unul însa, trebuia sa scri unde pleci, unde si pe ce traseu doresti sa te catarisi unde te duci dupa coborîre. Utilitatea acestui ultim registru este evidenta pentru oricine...

Masa era servita în sufrageria mare. Fiecare comanda de mîncare ce poftea. Berea se bea în pahare de un litru, bere bavareza, buna. Oficiul de ospatariera asigurat de un om maruntel, mai în vîrsta, si de o fata tînara, înalta si masiva, pe nume — Traudel. Ne amuza dexteritatea lor. Purtau în mîini, pe brate, nenumaratefarfurii, suprapuse unele peste altele, cu fel de fel de mîncaruri. Alteori în mîini tineau o sumedenie de pahare cu bere. Faceau o adevarata echilibristica. La începutnoi, românii, eram mai rezervati. Priveam pe unul si pe altul. Cumparam, cum se spune. Cînd vedeam cîte o figura mai aratoasa, cu cîte o insigna pe piept, neîntrebam, daca omul aceia nu este cumva vestitul Peter Aschenbrenner ?

Dupa vreo doua zile, ne-am obisnuit cu atmosfera de acolo. Curiosi, am început sa întrebam pe doamna de la cazare cînd vine Peter Aschenbrenner ? Nis-a raspuns:

— E pe aici !

Ne închipuiam ca trebuie sa fie o „figura'' cu prestanta, înalt, bine legat, cu o pipa între dinti si distant. Nereusind sa-l identificam, am apelat la Traudel:

— E pe aici, ne-a raspuns si ea.

A mai trecut o zi si nu am reusit sa cunoastem pe viitorul nostru instructor. Am apelat din nou la Traudel. Mirata, ne-a întrebat:

— Cum, nu l-ati gasit ?

La raspunsul nostru negativ, acolo în sufragerie unde ne aflam, s-a oprit, si-a rotit ochii împrejur si cînd omul acela micut, care servea la mese, s-a întors,dupa ce a asezat un platou cu mîncare în fata unor oaspeti, l-a apucat de mîna, l-a tras cu putere dupa ea si... victorioasa, ni l-a prezentat:

— Uitati-l pe Peter !

Am ramas uluiti. Omul acesta pe care-l vedeam zilnic servind la mese, pe care-l întîlnisem pe drum cu cîinele sau cel frumos, era Peter Aschenbrenner,supravietuitorul expeditiei din Nanga Parbat — 1934[87], autorul unor premiere de mare dificultate, conducatorul a numeroase scoli de alpinism de vara si de iarna, celcare urma sa ne fie profesor ? Nu ne venea sa credem. si, totusi, asa era. Traudel ne-a prezentat, spunîndu-i cine sîntem. Peter Aschenbrenner ne-a vorbit linistit,spunîndu-ne ca a primit înstiintarea ca vom veni.

Peter Aschenbrenner, ghid de profesie si administratorul cabanei de la Stripsenjoch, avea la vremea aceea 38 de ani. Era de statura potrivita, cam 1,65 m,dar extrem de viguros. Nascut în Kufstein, mergea pe munte de copil[88]. Trecea drept un om foarte serios. Ducea o viata sobra. Nu privea lucrurile superficial. Cotatca un alpinist cu calitati exceptionale, nu bea, nu fuma, nici chiar pipa, si, pe lînga calitatile lui de catarator în stînca, era un specialist în gheata si un perfect schior. În1934, în Nanga Parbat, împreuna cu Schneider, au fost singurii supravietuitori care s-au salvat coborînd zi si noapte de la lagarul 7 la lagarul 4 prin furtuna groaznica,fara a suferi ceva. În Kaiser, ca si-n alte grupe de munti, o serie de trasee de mare dificultate îi poarta numele, împreuna cu Lucke, care acum avea vîrful degetelor dela mîini amputate din cauza degeraturilor, a urcat un traseu în Fleischbank (Ostwand), extrem de greu, avînd 40 de metri de surplomba. El a fost capul de coarda acelei de a doua ascensiuni a traseului din Cima Grande, facut în premiera de Emilio Comici si fratii Dimai. La cabana îl ajuta sotia, o femeie distinsa. Dupa razboi si-aconstruit cabana lui proprie, tot în Wilder Kaiser. Era cautata si pentru sezon de schi, mai ales ca avea si teleferic.

În putinele clipe din aceste zile cu ploaie, cînd puteam privi peisajul de pe terasa cabanei, masivul Kaiser parea maret, numai stînca, fara pic de vegetatie,paradisul cataratorilor. La stînga, Predigtstuhl cu creasta lui nordica îsi întindea coama spre sud, lasînd spre vest, adica spre cabana, sa se vada peretii sai verticali,cu o diferenta de nivel de 600 metri. La mijloc se afla Fleischbank, al carui perete formidabil nu se vedea. Totenkirchl, la dreapta, parea o catedrala gotica, avînd trei

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

22 von 40 29.01.2011 01:12

terase, cu nenumarate hornuri si turnuri[89].

În ziua de 16 august vremea s-a îmbunatatit si, dupa sfatul lui Fritz Schmitt, am facut, ca prima tura, ascensiunea pe Kopftorlgrat, o creasta frumoasa, cusase vîrfuri. Pentru a ajunge în acest traseu, am ocolit muntele Totenkirchl, am coborît putin pe drumul pe care am venit de la cabana Hinterbarenbad, apoi am mers lastînga si am dat de creasta. În spatele nostru era peretele de vest al Totenkirchl-ului, cu faimosul Dulferweg. În stînga noastra aveam o depresiune, un circ glacial, iarjos, la capatul circului, se vedea cabana Gaudeamus, unde a învatat sa se catare Hans Dulfer[90]. Acolo, la Mutter Maria, el a prins dragostea muntelui, încît dincopilul slabut ce fusese a devenit cel mai mare alpinist al timpului sau. Avea 14 ani cînd a fost trimis la munte. A murit pe front la 15 iunie 1915, luptînd ca voluntar.Alpinismul îi datoreaza o serie de metode de cataratura care-i poarta numele. Nieberl[91], scria despre el: „Einer der besten Kletterer aller Zeiten, eine Klasse fursich"[92]. Kopftorlgrat este ceva mai scurta decît creasta Pietrei Craiului, dar mai accidentata. Pe parcursul ei sînt sase turnuri. Cinci dintre ele pot fi ocolite, dar dacavrei sa le escaladezi, ridica unele probleme. Al saselea turn, Elmauer Halt, 2 344 m, este vîrful crestei. Pe acest vîrf se afla un refugiu, fara paznic. Al cincilea turn,numit die Kapuze, de forma unui capison, de unde-si trage si numele, are fata de sud complet surplombanta. Pe vîrf se gasea montat un cocosel de metal, ca semn cafusese urcat. La baza surplombei am gasit trei tineri nemti, alpinisti; voiau sa urce aceasta surplomba, pentru a ajunge pe vîrful turnului. Cînd am ajuns noi acolo, amvazut ca unul din ei, capul de coarda, angajat în ascensiune, avea o pozitie critica: pitonul era slab batut, încît cataratorul sta sa cada. Le-am spus lui Dan si luiCreanga sa vina repede sub el. Norocul lui a fost ca l-am prins noi în brate. Cazatura a fost pe verticala, de la vreo trei metri înaltime. Am observat ca cei trei nemti nustiau sa faca scarite. Ca scarita, înnodau o bucla de frînghie la mijloc, pe care o atîrnau de piton cu ajutorul unei carabiniere. Punînd piciorul în scarita pe primatreapta, prin greutatea corpului, toata bucla s-a întins si nu a mai lasat posibil sa se aseze piciorul pe treapta a doua. Cînd am sosit noi la baza surplombei, capul decoarda se muncea sa introduca al doilea picior în scarita, operatiune care nu-i reusea. Ceilalti doi tovarasi de ascensiune îl asigurau, tinîndu-l agatat în coarda, farasa observe ca pitonul ceda. Dupa ce l-am prins, ne-am prezentat, apoi le-am aratat cum se face o scarita, astfel ca fiecare bucla sa nu se strînga, atunci cînd prima,aceea de jos, este încarcata cu greutate. Acest lucru îl învatasem în Italia.

Întorcîndu-ne la cabana, Peter ne-a întrebat pe unde am umblat. I-am vorbit despre locurile vazute si i-am relatat si despre patania celor trei tineri nemti.

— Acolo eu urc în mîini, neasigurat si fara piton, ne-a spus el.

Auzindu-1, nu ne venea sa credem. Sesizînd nedumerirea noastra, a facut pe loc o demonstratie, chiar în sala de la intrare. Tavanul acestei sali, format dinscînduri asezate pe grinzi groase de vreo 10 centimetri, vopsite, a fost locul demonstratiei. Peter a întins bratul drept, a prins grinda între degetul mare si celelaltepatru, pe partile laterale, a strîns-o si s-a ridicat într-un singur brat de cîteva ori. A fost o demonstratie de forta, cum n-am mai vazut.

A doua zi, 17 august, am mers sa urcam unul din numeroasele hornuri din partea de sud a muntelui Totenkirchl. Am ales Kraftkamin, un horn, care, ca sialtele, face legatura între prima si a doua terasa. Am ales acest horn pentru ca intrarea în el se face printr-o traversare mai grea, pe o fata verticala. Am facut, cuacest prilej, cîteva fotografii. Unele din ele au fost publicate în Buletinul C.A.R., pentru a arata ca acolo sînt pereti verticali pe care se circula si ca ceea ce se vede înrevistele straine de specialitate sînt realitati, nu povesti. În traversare am gasit, într-un loc, o priza minunata, cum numai în calcar se poate întîlni. O parte din calcaruldizolvat a lasat în margine o coloana, ca o toarta, de care te puteai tine cu mîna si puteai sa dai dupa ea o bucla de frînghie, de capetele careia sa atîrni o carabinierasi sa faci o asigurare. Trecerea avea aproape o lungime de coarda. Chiar de la început, prizele lipseau. Pentru a depasi o portiune de doi metri m-am lasat în frînghiatrecuta dupa un bolovan. Acolo în calcar se gaseau foarte multe proeminente dupa care se putea da coarda si se putea face rapel. Dupa vreo 10 m a urmat iar unpunct greu care a necesitat un sprait (grand-ecart). Hornul a fost destul de dificil. Fiind larg, nu a permis un ramonaj normal, iar în partea superioara era sisurplombant si umed. Pentru a-l urca, am facut totusi un ramonaj, într-o pozitie foarte ciudata. La un moment, ma aflam cu vîrful picioarelor pe un perete, iar pe celalaltcu ceafa si capul, înaintarea se facea foarte anevoios. Dupa trecerea acestui punct dificil a urmat o portiune mai usoara si am ajuns pe a doua terasa, întoarcerea s-afacut pe un drum de coborâre Fuhrerweg (drumul ghidului, al conducatorului) care este mai dificil decît Valea Seaca a Caraimanului prin hornuri, întorsi la cabana,Peter, ca de obicei, a întrebat cum a fost. I-am spus ca a fost frumos, numai ca hornul a fost umed si larg; ca am ramonat greu în el. Ne-a ascultat, a zîmbit si ne-aspus ca el urca acest horn în sprait. Pentru a spulbera nedumerirea noastra, ne-a facut o noua demonstratie, a facut un spagato cu o deschidere de doi metri, ca otînara balerina.

A treia zi, la 18 august, pe o vreme minunata, am facut o tura mai grea: Nordkante în Predigtstuhl. În ajun fusesera doi nemti în acest traseu. Am vazut maimulta lume pe terasa cabanei urmarind aceasta ascensiune. Peter se uita printr-o luneta, lunga de un metru, prin care se distingeau toate detaliile. Urmaream si noi,alaturi de ei, cu ochii liberi. La un moment dat, am vazut iesirea echipei pe o coama, apoi pe vîrf.

Am consultat ghidul primit de la Fritz Schmitt. Seara, am cerut relatii suplimentare celor doi tineri care se înapoiasera la cabana. Cu cele vazute, cuinformatiile culese si cu ghidul în mîna, a doua zi, dis-de-dimineata, am pornit la treaba. Escalada a început din Steinerne Rinne, o vale între Predigtstuhl siFleischbank, printr-o traversare destul de grea. La capatul ei, catre dreapta, am mers în sus pe un fel de horn. Am urcat aproape tot timpul ca pe un marcaj natural.Din loc în loc, acolo unde s-a pus mîna sau piciorul, calcarul era îngalbenit, înnegrit. Pitoanele întîlnite au fost foarte rare.

Dupa ce am urcat o fisura, apoi un horn, cîteva lungimi de coarda pe o muche si înca o portiune mai putin dificila, am iesit într-o coama, unde în ajunvazusem pe cei doi alpinisti. De acolo în sus se înalta vîrful, Nordgipfel, de 40 de metri. Aceasta este portiunea care poate fi urmarita de la cabana. Pentru a urca pevîrf sînt doua variante: una tehnica, adica urcîndu-se la coarda dubla si cu ajutorul pitoanelor, carabinierelor, scaritelor etc. si a doua, în cataratura libera, fara nici unmaterial tehnic, ci folosind doar ce natura a lasat, adica prizele.

Ca alpinisti români, dornici sa aratam ce putem, noi si alpinismul românesc, am ales traseul aerian, adica al doilea, fara de materiale si numai prin mijloaceproprii. Aceasta varianta demonstra curaj si maestrie. Am mers cîtiva metri pe un prag de piatra foarte îngust, avînd sub mine un abis si un perete vertical de 600 metri.Pe acest prag am gasit un piton. Am asigurat coarda în el cu ajutorul unei carabiniere si am început sa urc. Din vîrf, prin topirea zapezilor si scurgerea apelor ploii, pefata de calcar a peretelui, se sapasera santulete. Acestea se uneau aproape de baza vîrfului, într-unul din aceste santulete (al locului de unire a lor) am pus vîrfulpiciorului drept si, cu mîinile, prin presiunea exterioara facuta pe muchiile acestor santulete, am reusit sa fac primii pasi. Am dat apoi de niste prize micute, dar bune.Le-am folosit si, încet, încet, pas cu pas, fara a ma gîndi la haul de sub mine, am urcat cei 40 de metri. Cît de ciudata este psihologia unui catarator ! Eu, de cîte oriurcam o tura, simteam o teama, o retinere, si ma întrebam: oare am sa pot urca ? sînt oare suficient de antrenat ? Odata intrat în traseu, însa, dupa primii pasi, toateîndoielile dispareau si urcam cu o placere pe care niciodata nu o voi putea exprima în cuvinte. Nu am pornit niciodata fara antrenamentul necesar. Antrenamentul erasecretul meu în cataratura. si ca sa nu mint, totusi, am plecat odata sa urc hornul din Costila si Creasta Costilei, cu mai multi prieteni, la un început de sezon. Nuaveam antrenamentul necesar. Urcînd hornul, mi-am dat seama de lipsa antrenamentului, nu am mai urcat creasta si am coborît în Valea Galbenelelor. Nu stiu ce si-auzis prietenii, dar nu mergeam fara sa ma simt bine cînd urcam.

Fiindca în vremea aceea iarna nu ne cataram, începeam activitatea abia în primavara. Dupa o vara întreaga de antrenament, toamna faceam, uneori, undrum frumos, în minimum de timp posibil si în conditiile cerute de practicarea acestui sport al sporturilor.

Ajuns pe vîrf, dupa mine a venit Dan Popescu, apoi Gigi Creanga, pe care l-a asigurat Dan. Am stat putul pe vîrf, am notat ascensiunea noastra în cartea cese gasea acolo si ne-am pregatit de coborîre.

Coborîrea din vîrf trebuia sa o facem pe un horn, numit Botzongkamin, în rapeluri. sase sute de metri de rapel însemnau 15—20 lungimi de coarda. Necazulmare a venit acum. Am facut o trista constatare: Gigi Creanga, desi mergea cu noi în ascensiuni de vreo doi ani, nu facuse nici un rapel pîna atunci. Vrînd — nevrînd,a trebuit sa învete acum, dar asta a costat timp pretios. Cînd am terminat coborîrea si am ajuns la locul de plecare, se întunecase[93]. Încet si cu prudenta am coborîtpe întuneric pîna în poteca si de acolo la cabana. Cînd am ajuns aici, de cealalta parte a usii, cu mîna pe clanta, statea unul din ghizi, iar în spatele lui altii; erauconstituiti în echipa de salvare, gata sa plece dupa noi. Ne urmarisera în timpul ascensiunii si s-au convins ca urcam normal, ne-au vazut si cînd am ajuns pe vîrf, darn-aveau cum sa stie ca Gigi nu se pricepea la coborîrea în rapel.

Aschenbrenner ne-a întrebat din nou cum a fost. Pentru ca ne urmarise cu luneta, i-a facut observatie lui Dan ca nu l-a asigurat corect pe Creanga. Amobservat, în acelasi timp, ca Peter era multumit de noi. Acesta a fost examenul, neoficial, prin care am cîstigat simpatia lui pentru alpinismul românesc. Traseul urcatavea gradul 5.

Ziua a patra, 19 august. Vremea s-a mentinut frumoasa. Ne-am propus sa facem alta tura: Predigtstuhl Westwand-Dulferweg. De cînd doream sa urc undrum realizat în premiera de Hans Dulfer... Situat la jumatatea drumului între Botzongkamin si Angermannweg, traseul ales de noi are intrarea printr-un horn larg, caredevine vertical si surplombant. Am intrat în horn si, în sprait, am urcat pîna la surplomba, unde am facut o traversare la stînga, destul de grea. De îndata ce am depasitsurplomba, am trecut peste o creasta si am urcat din nou 10 metri verticali si o alta surplomba, pe care am trecut-o tot pe stînga pîna într-o fisura. Mai departe, amtrecut a treia surplomba, am atins un perete negru si am trecut a patra surplomba. Acolo a fost cheia ascensiunii. Am facut o traversare extrem de grea la stînga, detrei metri, pentru a intra într-o fisura. A urmat un horn cu o înclinatie medie pe care dupa un timp l-am parasit pentru a urca o banda oblica. Banda, un prag îngust,înclinat, am trecut-o la început pe burta, tîrîs, apoi comod si, dupa ce am depasit un colt si o sa, am intrat într-un horn usor ce ne-a dus în Hauptgipfel. Înainteanoastra mai erau angajate pe acelasi traseu înca trei echipe: trei tineri nemti, ghidul Lucke cu un englez si doi elvetieni. Fiind mai aproape de noi, i-am întrebat peacestia de ce vin în Austria sa se catare, de vreme ce Elvetia e renumita prin muntii ei ? Au raspuns ca la ei în tara trasee de cataratura în stînca nu au decît unelefoarte grele, ce nu depasesc 80 de metri[94]. Pe Hauptgipfel am stat ceva mai mult si am admirat împrejurimile, primind explicatii de la acesti doi elvetieni de limbagermana, cunoscatori ai regiunii. La nord privirea se pierdea în cîmpiile Tirolului catre Walchsee. La sud zaream muntii acoperiti de zapada: Hohe Tauern si vîrful celmai înalt din regiune, Grossglockner. Spre vest vedeam turnurile de calcar ale Watzmann-ului, iar la rasarit Berchtesgarden cu muntii înconjuratori. Coborîrea amfacut-o pe Angermannweg, drumul cel mai usor care duce la vîrf.

Ziua urmatoare, a cincea, 20 august, a fost tot frumoasa. I-am propus lui Dan sa urcam în doi peretele de sud al Fleischbank-ului, traseu de gradul sase.

— Ce-s nebun ? Eu vreau sa mor acasa, a replicat el propunerii mele.

În aceasta situatie, nu am avut ce face. Am regretat mai tîrziu ca nu am solicitat pe altcineva, ori sa fi mers însotit de un ghid...

Gigi Creanga si-a luat ramas bun; pleca sa viziteze Berlinul si alte orase din Germania. Noi am ramas la cabana în asteptarea zilei fixate pentru începereacursurilor. În zilele ce au trecut, Traudel, fata cea voinica, tînara si simpatica, a fost foarte amabila: de cîte ori observa ca ne întoarcem din turele noastre, aparea petreptele terasei cu paharele pline cu bere; stia ca sîntem însetati, ori pusese „gînd rau" unuia dintre noi ? Cui ? N-am aflat niciodata, dar gestul ei ni s-a parut dragut sinu-l voi uita nicicînd.

Aschenbrenner, crescut acolo, în munti, cunostea capriciile vremii. Se ajuta si de semnele unui barometru. Cînd vremea se arata buna, îsi lua nepotul, baiatde 14—15 ani, si pornea cu el în ture, sa-l formeze. Nu stiu ce a devenit adolescentul, îmi aduc aminte ca, într-o zi, era tare încîntat de ce facuse atunci. Simteanevoia sa împartaseasca cuiva bucuria lui. M-a gasit pe mine. A început sa-mi povesteasca, cu pasiune, într-o bavareza din care nu întelegeam nimic. L-am lasat

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

23 von 40 29.01.2011 01:12

totusi sa vorbeasca, vazînd cîta placere îi facea confesiunea. Bucuria i-a stricat-o Traudel; i-a spus ca nu sînt neamt si ca nu stiu bine germana. Bietul copil, s-arusinat...

ÎNCEPEREA CURSURILOR

Duminica 21 august sosise, în sfîrsit, ziua cînd trebuia sa începem scoala sub conducerea lui Peter Aschenbrenner. Avea, ca ajutoare, doi ghizi foarte buni:Weinberger si Lucke.

Odata cu debutul cursului, am fost „coborîti" de la mansarda la etaj, în camere de cîte doua persoane, cu paturi suprapuse si cu lavoar; intrasem în regim descoala. Masa se servea într-o sufragerie mai mica, împreuna cu Peter si cu ceilalti opt elevi. Se crease repede o atmosfera aproape intima, mai ales ca, de la primaprezentare, Aschenbrenner ne-a interzis sa-i spunem domnule.

— Eu sînt pentru voi, du Peter, ne-a atras atentia marele alpinist.

Programul primei zile de scoala prevedea: orientare în teren, folosirea hartii si a busolei, precum si a tuturor modurilor de orientare. Din pacate, cînd ne-amsculat, dimineata, era ceata. Nu se vedea nimic în jurul cabanei, încît am intrat în sufrageria mica, rezervata noua, pentru o lectie teoretica. Peter a facut un istoric alevolutiei fiecarui material în parte. Ne-a spus cînd si unde a fost folosita prima oara frînghia, ca auxiliar în ascensiune, ne-a vorbit despre încercarile de a se folosi —pentru confectionarea ei — materiale ca rafia, manila, cînepa, matasea ori diferite combinatii cu miez metalic. De asemenea, a evocat momentul în care s-a utilizatpentru întîia oara pitonul, evolutia acestuia, de la simplu piron la pitonul de otel în trei muchii, apoi la pitoanele Fiechtl. Ne-a vorbit despre pitoanele de rapel, de fisuraorizontala sau verticala, a insistat asupra modului de batere corecta, în fisura, a unui piton. A vorbit apoi despre carabiniere, piolet si coltari si despre istoricul sievolutia fiecaruia în parte. Tot în prima zi am aflat de la Peter Aschenbrenner ca au existat oameni[95] ce sustineau ca adevarata cataratura este aceea unde sefoloseste numai stînca, cu conformatiile ei, neacceptîndu-se frînghia, pitonul sau carabiniera. A triumfat pîna la urma, ni s-a explicat, cum era si firesc, adevarul camijloacele tehnice reduc numarul accidentelor alpinistilor, ca ele contribue la asigurarea unui moral ridicat, datorita caruia s-au facut escalade deosebit de dificile.

A doua zi, luni 22 august, ploua. Am ramas în cabana, în sufrageria noastra. Am repetat descrierea si folosirea materialelor. Am observat însa o anumitastare de neliniste, de nervozitate a oamenilor, încet, ne-am dat seama despre ce era vorba: o echipa de doi medici plecase în dimineata zilei anterioare sa urce traseulDulfer din Totenkirchl Westwand si înca nu se întorsesera la cabana. Un grup de ghizi, constituiti în echipa de salvare, au plecat, pe traseul Fuhrerweg, în vîrfulmuntelui, sa constate daca se observa ceva jos, în prapastii. Peretele este vertical, iar traseul — de gradul VI — are doua traversari grele, una de 40 de metri si alta de20 metri. În jurul prînzului, echipa ghizilor a cerut ca, imediat, sa plece o alta echipa la baza rutei urcata de cei doi disparuti. Dupa ce am luat dejunul, toti cursanti,condusi de Peter, am plecat la locul indicat. La scurt timp dupa sosirea noastra acolo, au venit si salvatorii care fusesera pe vîrf. Au dat raportul: în perete audescoperit, nu doi, ci patru alpinisti, din care trei erau morti; unul singur mai traia, agatat în perete. Ce se întîmplase ? Cei doi alpinisti plecati de la cabana, alpinistibuni, cunoscuti, s-au dus sa urce drumul mentionat. Au scris în registru în ce loc se duc. Seara, cineva a observat ca nu s-au întors. Ei au plecat dis-de-dimineata.Era ceata, cerul acoperit. Au plecat, totusi. Au ajuns cu bine în locul de acces — o vale (Schlucht). Au lasat la baza bocancii si rucsacurile, cum se obisnuia. Au urcatvalea, care avea ceva înclinatie, din trepte în trepte. S-au angajat apoi, în stînga, pe perete. Urcau cu tot timpul nefavorabil. Nu ploua, e drept, desi cerul era acoperit.Au trecut cu bine prima traversare, de 20 de metri. Abia atunci a început sa ploua marunt, dar nu au dat importanta acestui fapt continuînd ascensiunea. Capul decoarda s-a angajat în traversarea de 40 de metri. Cînd aproape sa-l termine, s-a produs o alunecare. Prabusirea a fost inevitabila. Pitoanele fiind rare, socul a fostputernic. S-a rupt pitonul, s-a dezdoit carabiniera si, în final, s-a rupt coarda. Capul de coarda s-a prabusit în vale si a murit. Secundul, avînd asigurare personala, aramas în perete, de unde a fost scos a doua zi dupa-amiaza.

În aceeasi zi, o alta echipa de doi alpinisti a venit de jos, din Kufstein. Nu a trecut pe la nici o cabana sa se înregistreze. Oamenii au mers sa urce acelasitraseu, nestiind de cei plecati de la cabana noastra. Se pare ca în timp ce echipa din Kufstein facea prima traversare, aceea de 20 de metri, s-a produs prabusireacapului de coarda amintit. E posibil ca acesta, în cadere, sa-i fi antrenat pe cei doi. Dar poate ca emotia, ori ploaia, ori pietrele rostogolite de sus, ori toate la un loc aucontribuit la prabusirea inevitabila a celei de-a doua echipe, fara ca frînghia sa se fi rupt. Au cedat pitoanele si carabinierele. Alpinistii au murit legati în coarda. Acestaccident a impresionat pe toata lumea, chiar si pe ghizii obisnuiti cu astfel de întîmplari.

Aschenbrenner, însotit de cîtiva ghizi si elevi nemti, au plecat pe Winklerschlucht, cum se numea valea. Au luat cu ei saci si cordelina. Mortii au fost bagati însaci, legati cu cordelina. Sacii au fost apoi aruncati din saritoare în saritoare. În timpul acestei operatiuni de „curatire" a muntelui, noi cei de jos taiam crengi mari dejneapan, pentru a face sanii cu ajutorul carora sa poata fi transportate cadavrele. În fine, odata adusi în poteca, mortii au fost bagati într-un alt rînd de saci, curati. Aufost asezati pe crengile de jneapan, legati bine cu cordeline, sa nu se pravaleasca, si caravana a pornit. Unii din noi trageau sania la vale, altii tineau din deal, cu altecorzi, sa nu se rostogoleasca, deoarece drumul era înclinat. Astfel am tîrît acele crengi, cu trupurile neînsufletite, pîna în poteca principala. Le-am lasat acolo,adapostite dupa un copac, unde, probabil, mai „poposisera" si altele. Le-am acoperit cu crengi verzi de brad, ca într-un ritual. Curînd, urmau sa fie transportate la valesi predate familiei...

În vreme ce noi, cei de la cabana Stripsen, participam la aceste operatiuni, cerul continua sa ramîna partial acoperit. Valuri de nori treceau si astupau, dintimp în timp, crestele muntilor. Undeva aproape, pe Kopftorlgrat, urcau alti cataratori, îsi anuntau prezenta acolo prin iodlare. Strigatele lor, mi se parea mie, aveau unecou sinistru în munti în ziua aceea...

A treia zi de scoala, marti 23 august, vremea a fost tot proasta. A început sa ninga înca din cursul noptii. Tot în mica noastra sufragerie, ni s-au aratatdiverse truse medicale, de ajutor imediat, întrebuintate în munte, precum si diferite sisteme de bandajare a ranitilor în diverse locuri ale corpului. Cu toate acestea,printre explicatii, observam ca starea de spirit ramasese încordata. Peter nu se simtea în largul lui. Se tot dadeau sau se primeau de la cabane telefoane repetate.Mereu cîte un ghid venea si-i comunica ceva în taina. El dadea dispozitii scurte. La prînz, s-a întors de pe Kopftorlgrat o echipa de salvare formata din ghizi[96]. Amaflat atunci ca cei doi alpinisti, caci doi erau, de pe creasta, cu care în ajun schimbasem iodlare, nu s-au mai întors acasa, Cu greu, prin viscol si zapada, echipa aajuns la turnul cinci, a auzit semnale de ajutor, dar din cauza furtunii nu a putut afla locul unde se gaseau accidentatii. Dupa-amiaza a plecat însusi Aschenbrennerînsotit de mai multi ghizi. Din aceleasi motive, victimele nu au fost gasite.

A patra zi de scoala, miercuri 24 august, dupa masa de dimineata, s-a întreprins o ampla actiune de salvare. Am primit hrana rece si am plecat cu totii, elevisi instructori, sa cautam victimele. S-a mers, prin zapada mare de o jumatate de metru, pe drumul de coborîre, la refugiul de pe vîrf. Actiunea începea acum de sus înjos. Participau la ea si alti ghizi veniti de la cabana Gaudeamus. Intre salvatori se aflau si cei trei tineri întîlniti în prima noastra ascensiune la turnul „die Kapuze". Aufost constituite, rapid si în ordine, trei grupe. Peter conducea operatiunile. O grupa formata din vechii ghizi a coborît pe creasta, spre turnul cinci. A doua — formatadin noi, novicii — am ramas pe loc, avînd sarcina sa aducem zapada de afara, sa o topim la primusuri si sa facem permanent ceai. A treia echipa asigura legaturaîntre noi si prima grupa, apro-vizionînd-o pe aceasta cu ceai fierbinte. Catre prînz, vremea luminîndu-se, alpinistii au fost gasiti pe fata vestica dinspreGaudeamushutte. Unul era mort. Cel care traia a povestit ca din cauza norilor, atît de desi ca nu vedeau nici unde calcau, au cazut în gol. În cadere, au întîlnit omuche de stînca. Unul a cazut de o parte a muchiei, celalalt în partea opusa. Cînd a sosit echipa de salvare, cel în viata a cerut sa i se arunce un capat de coarda.S-a catarat singur, asigurat, pîna în creasta, dupa 48 de ore de sedere sub cerul liber, în zapada si viscol ! A fost adus la refugiu si de acolo la cabana Gaudeamus.

Am strîns si noi lucrurile si am plecat tot pe drumul de coborîre. A fost cea mai frumoasa si spectaculoasa coborîre din viata mea, Ca în filme. Fiind noapte,s-au aprins facle si lampi cu benzina. Mult în fata noastra mergea grupul cu cel accidentat. Noi, cei de la Stripsen, aliniati, înaintam unul dupa altul la oarecare distanta.Muntele acoperit tot cu zapada stralucea feeric la lumina tortelor si a lampilor. Mortul a mai ramas o noapte în perete, urmînd sa fie coborît a doua zi, cu obisnuitulceremonial. Am ajuns la cabana lihniti de foame.

A cincea zi de scoala, joi 25 august, am mers în apropierea cabanei, pe drumul ce duce spre Totenkirchl si Steinerne Rinne. Aschenbrenner a facut acolo odemonstratie de traversare Dulfer, auserstschwierig [97]. Dupa-amiaza am facut rapeluri si traversari. Traversarile au un mare rol în cunoasterea tehnicii alpine. Mieinstructorul mi-a dat sa urc o fisura oblica, cu niste prize în forma de alveole. Am urcat-o pe toata, dar mi-au înghetat mîinile. În timpul exercitiilor noastre, un faptdeosebit ne-a atras atentia tuturor: a aparut un cetatean, trecut de 40 de ani, îmbracat în haine negre, într-o tinuta corecta, cu palarie pe cap, cu ochelari cu rama deaur si încaltat cu ghete negre; în spate purta un rucsac. Omul s-a oprit în poteca, privindu-ne. Dupa un timp, a dat jos de pe spate rucsacul, l-a desfacut, a scos din elo frînghie nou-nouta, pitoane, carabiniere, ciocan... Cu un aer de seriozitate absoluta, a batut un piton în drum, a asigurat coarda cu o carabiniera si a început sa facarapel pe aceasta panta usoara de 5° înclinatie. M-am întrebat: oare ne parodiaza ? într-un moment de cumpana sau de „oboseala", omul si-a scos palaria de pe cap,lasînd sa-i apara o chelie, cu trei fire de par rasucite în sus. Atunci am exclamat:

— Iata-l pe Nimbus, profesorul Nimbus[98].

Vineri, 26 august 1939. Ziua a sasea de scoala. Am mers cu totii în Predigtstuhl, pe Angermannweg. Românilor ni s-a dat sa urcam o varianta mai grea,foarte aeriana: Siidgrat. Avea Peter pareri bune despre noi. Îl cucerisem. Coborîrea de pe Hauptgipfel am facut-o pe drumul normal pîna în Predigtstuhl Scharte, iar deacolo am urcat o creasta ferestruita, pentru a ajunge pe Vordere Goinger Halt, apoi pe Hintere Goinger Halt si, mai departe la locul de plecare. Am mers pe o muchedestul de larga, înierbata, detasati. Instructorul nostru ne-a spus sa fim atenti, ca foarte multe accidente se întîmpla dupa terminarea traseului, mai ales daca el a fostgreu, deoarece concentrarea scade, favorizînd greseli mici cu efecte mari, care uneori costa viata. Eram în grupul din fata, cu Peter, cu Weinberger si cu doi nemtitineri. Am facut un popas, ceva mai jos de unde lasasem bocancii, sa-i asteptam si pe ceilalti. Venind mai la urma, l-am rugat pe Dan sa aduca si bocancii mei. Cîndam strigat Dan, nemtii tineri s-au pornit sa rîda, fiindca în teoria lor rasista numele de Dan era considerat nume iudaic. Peter i-a mustrat, spunîndu-le:

— Lacht nicht, Sie sind sehr gut ![99]

M-a uns la suflet aprecierea celebrului Peter Aschenbrenner, dar am retinut si mustrarea adresata celor tineri.

Ultima zi de scoala, a saptea: sîmbata 27 august. Am urcat Totenkirchl pe Heroldweg. La început am mers pe Fuhrerweg pîna la traversarea care duce laFuhrerkamin. Am întîlnit acolo cîtiva nemti chinuindu-se sa urce un hornulet. De, nu toti nemtii erau pe masura cuceritorilor Eigerului ! Unul atîrna în coarda ca unsalam, cu fata în afara, cu mîinile si picioarele luate de pe prize, parca se ferea sa nu-l muste sau sa-l zgîrîie. Bietul Peter ! Rusinat, a remarcat:

— Auch wir haben unseren ungeschickt ! [100]

Am continuat drumul pe un brîu de piatra, circular, pîna într-o sa. Ajunsi aici, noua românilor ni s-a indicat sa urcam traseul numit Ullmann-wariante (sehrschwierig)[101]; o fisura verticala, grea apoi un horn si o treapta cu un loc bun de asigurare; în continuare, am urcat alt horn, un turn, am ajuns pe terasa a treia si deacolo pe vîrf. La iesirea din traseu am întîlnit un alt grup de alpinisti, baieti si fete, care au spus ca noi am facut un drum mai greu decît ei. Ne-au si fotografiat caamintire. Pe vîrf ne-am reîntîlnit cu ceilalti colegi, cursanti, si am facut ultimile fotografii.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

24 von 40 29.01.2011 01:12

Dupa-amiaza a urmat o masa de adio. Ni s-a oferit chiar cîte un pahar de vin, însotit de cîntece tiroleze si vieneze. A doua zi am coborît la Kufstein,împreuna cu doi frati din Stuttgart, care urmasera si ei scoala.

Ajunsi la Kufstein am fost condusi de prietenii nostri în subsolul unui restaurant unde se gaseau mai multe încaperi toate avînd pe pereti, pictate sau în relief,scene-motive inspirate de alpinism, de cataratura. Era ceva foarte frumos, sugestiv.

CORESPONDENŢA

Dupa participarea noastra la cursurile de instructori din Wilder Kaiser, între C.A.R. si Deutscher Alpenverein s-a purtat o scurta corespondenta. Transcriumai jos o scrisoare primita din Austria pe adresa C.A.R...

„DEUTSCHER ALPENVEREIN

INNSBRUCK ERLERSTRASSE 9, III

Revenim asupra ultimei dvs. scrisori si ne face o deosebita placere sa va putem aduce la cunostinta ca membrii dvs. N. Baticu si Dan Popescu auparticipat cu succes la cursul de perfectionare de instructori pentru escalada în stînca ce a avut loc de la 20 august la 27 august 1938.

Conducatorul cursului, Peter Aschenbrenner, ne scrie ca, în ce priveste membrii dvs., nu poate comunica decît cele mai bune relatiuni care se pot dadespre un alpinist si ca ambii reprezentanti ai dvs. au dat dovada unor aptitudini cu totul deosebite pentru escalada"[102]. Reproduc, de asemenea, în traducere,un fragment dintr-un articol aparut în revista Der Bergsteiger (Cataratorul) oficios al Deutscher Alpenverein:

„O mentiune elogioasa despre participarea alpinistilor români, membrii ai C.A.R., anume N. Baticu, G. Creanga[103] si Dan Popescu, la cursurile deinstructori ale Clubului alpin german. Fotografiile de cataratura anexate ilustreaza cea mai moderna tehnica, cu coarda dubla si piton, precum si scarite de frînghie".

Concluzia revistei germane era ca, dupa rezultatele ultimului an, alpinismul românesc se putea mîndri cu un remarcabil progres.

Ca urmare a legaturilor stabilite de C.A.R. cu D.A.V. si a schimbului de publicatii, C.A.R. a primit doua colectii întregi ale revistei alpine Der Bergsteiger. Dinnefericire, alpinistii nostri nu au stiut sa le pastreze.

MUZEUL ALPIN DIN MUNCHEN

Dupa vizita interesantului subsol din Kufstein, am plecat cu cei doi frati nemti si cu Dan la Munchen. Aici ne-am despartit. Nemtii se duceau la casele lor, Danurma sa se întîlneasca cu Gigi Creanga, iar eu trebuia sa iau trenul spre Bucuresti.

Cînd s-au întors în tara, Dan Popescu a publicat în Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 2, un articol amplu [104]. Reproduc în întregime, partea care privestemuzeul, pentru a exprima si astfel, înca o data, dorinta si necesitatea înfiintarii unui muzeu al turismului-alpinismului din România, idee pentru care militeaza congeneriimei.

„A doua vizita pe care am facut-o la Munchen, interesanta din punct de vedere alpin, a fost la Alpines Museum, care e unic în lume. Situat în Prater Inseipe malul Issarului, ocupa o cladire destul de mare cu o gradina în care se afla instalata întreaga flora alpina. La parter, primul lucru care îti atrage atentia este ungrup de ceara: tehnica în stînca si gheata. Tehnica în stînca reprezinta o ascensiune la piton, cu maniera corecta de a asigura si a înainta în stînca cu ajutorulpitoanelor. Tehnica în gheata reprezinta o ascensiune în Obergabel-horn, cu taierea treptelor si asigurarea la piton de gheata si la piolet. Chiar pe perlele de lîngausa de intrare se afla reprezentati muntii din lume în ordinea înaltimii.

O piesa interesanta este un tablou cu schema tuturor sectiunilor D.u.O.A.V. În ordinea înfiintarii. Osterreichi-scher Alpenverein s-a înfiintat în 1862, iarDeutscher Alpenverein în 1869[105].

Într-un colt al salii se afla întreaga istorie a pioletului de la Eisbeil, întrebuintat în 1875 de suitorii lui Parseier-spitze si pîna la pioletele moderne. Eisbeilulavea forma unei sâpâligi de gradina cu coada lunga si servea la taiatul treptelor. Ghizii din Garmisch au fost primii care au întrebuintat un piolet asemanator cu celeactuale.

În partea centrala a salii se afla relieful Jungfraului la scara de l: 10 000. Ocupa 15 pîna la 20 de metri patrati. Alte reliefuri mai mici din aceasta sala sîntale muntilor: Berner Oberland, Watzmann, Drei Zinnen, Vajoletturme si, comparativ, Der Dom zu uns Frau din Munchen. Tot la parter se mai afla o frumoasacolectie de stalactite, stalagmite si cristale de munte. Pe doua panouri sînt hartile geologice ale reliefului Austriei si Wettersteinului. Interesanta este prezentareadezvoltarii cartografiei în Austria, Bavaria si Elvetia; de la primele harti, cu desene de animale si case si pîna la hartile moderne. Alaturi, sînt fotografiileinstrumentelor modrne cu care se face o harta. O piesa istorica este foaia din jurnalul locotenentului Nauss, primul suitor al Zugspitzului, cel mai înalt munte dinGermania... Muzeul mai poseda o bogata colectie de desene vechi alpine.

Întreaga flora alpina, clasata pe regiuni, este reprezentata prin fotografii colorate. O piesa rara este o floare de colti enorma, cu un diametru de 8—10centimetri, culeasa în Langental. Pe pereti se gasesc împaiate toate pasarile alpine. Pe o masa se afla o colectie completa de serpi de munte conservati în alcool.Dintre animale: o marmota mumificata, capre negre, rîsi, hermeline etc. Într-o anexa a parterului se afla explicatia curiosului fenomen observat adesea si numitzapada rosie, lucru interpretat de popor ca prevestitor de razboaie. Zapada este colorata în rosu de sporii unor alge. Tot aici este aratata si singura insecta caretraieste pe ghetar: Descria glacialis, numita popular puricele de ghetar. Documente istorice sînt desenele care reprezinta prima ascensiune a Matterhornului, cucelebra catastrofa, si prima ascensiune a Mont Blancului. Aici este aratata trecerea unei crevase din Glacier de belle Cote cu ajutorul unei scari.

Ghetarii sînt si ei reprezentati prin sectiuni în reliefuri si schite care arata modul lor de formare si variatiile pe care le sufera în cursul anilor. O salaîntreaga e dedicata Grossglocknerului cu reliefuri, tablouri, fotografii, ascensiuni noi, ascensiuni grele, panoramice etc. Prima ascensiune a fost facuta de fratiiKlotz Henn si von Hohenwart la 25 august 1799.

Pe peretii scarii care duce la etaj este aratata împartirea regionala a bondarului în diverse regiuni alpine din lume. Acest bondar este caracteristic, caci înfiecare regiune are alta culoare. Afara de aceasta, mai putem admira minunate fotografii în culori de flori alpine. La etaj, o sala e consacrata salvarilor în munti. Omacheta arata coborîrea unui ranit din perete cu ajutorul unui sac special, o sanie pe schiuri, diverse truse medicale pentru ajutor imediat si fotografii de salvari înmunti. O schita arata lucrarile ghizilor în peretele nordic al Eigerului pentru salvarea celor patru alpinisti germani morti acolo în 1936. O serie de 6 fotografii aratacaderea progresiva a unei lavine în Caucaz.

Razboiul în munti este reprezentat într-o sala alaturata. Regiunea cea mai celebra este Marmolada, despre care o macheta arata întreaga situatie a liniilorde lupta. Cîteva informatii interesante: în Eiskofel la 3 400 metri a fost instalat un tun de 149 mm, iar punctul cel mai înalt unde a fost instalat un tun este Ortler-Vorgipfel 3872 metri.

O alta sala contine urmatoarele reliefuri: Dachstein, Pallagruppe, Santis, Marmolada si, comparativ, Vezuviul. O vitrina contine motive de arta taraneascaalpina executata la Cortina de scoala lui K. K. Fach.

Standul rezervat lui Wilder Kaiser, masivul în care s-au format toti cataratorii germani, arata: reliefuri, fotoitinerare si fotografiile celor mai buni cataratoridin acest masiv, cu fragmente din jurnalele lor. Îi putem vedea aici pe Dulfer, Fiechtl, Maduschka etc.

Doua vitrine sînt rezervate insignelor cluburilor alpine si de schi din întreaga lume. Cea mai interesanta si mai simpla insigna este aceea a Alpin-clubuluienglez. Este de marimea unui nasture de haina, de culoare caramizie si are în relief numai literele: AC. Am gasit si insigna S.K.V.

Deoarece numai insigna Clubului alpin român lipsea, am predat una d-lui Schmitt spre a completa pretioasa colectie a Muzeului alpin.

O alta sala este rezervata costumelor taranilor din regiunile muntoase. Sînt interesante costumele de nunta ale taranilor din Grodner.

Expeditiilor alpine din strainatate, care au adus celebritatea alpinistilor germani si austrieci, au rezervata o sala mare. Pe ferestre sînt diapozitiveminunate din expeditia din Nanga Parbat 1934. Tot aci sînt reliefuri ale Everestului, Kilimandjaro, Uschba, Matterhorn etc. Într-o vitrina se pot vedea bocancii dinexpeditia Nanga Parbat 1934 si un fel de ghete de pîsla prin care ies numai vîrfurile coltarilor. Bocancii care erau enormi si foarte grei nu se mai întrebuinteaza azi.Lînga relieful muntelui Uschba din Caucaz se afla o scrisoare prin care, în 1903, un print tatar facea cadou unei alpiniste, care vizita regiunea, muntele Uschba. Celmai greu perete al acestui Matterhorn al Caucazului, cel apusean, a fost suit pentru prima oara de Schmaderer acum 2 ani[106].

Urmeaza tablourile alpinistilor morti în expeditiile Himalaya: H. Pfann, W. Merkl, H. Schaller, Catastrofa din Nanga Parbat 1934 are o placheta în care sînttrecuti toti alpinistii si ghizii cazuti acolo. O fotografie arata si pe membrii expeditiei din Nanga Parbat 1937 care au murit aproape în întregime. Kangchendzonga areun minunat panoramic. Relieful Nanga Parbat lipsea, caci era dus pentru a fi rectificat dupa datele aduse de ultima expeditie.

Subsolul muzeului e rezervat: reliefurilor istorice, tehnicii în stînca si ghiata, cabanelor, echipamentului si ascensiunilor de iarna.

Cabanele D.u.OA.V. sînt reprezentate prin diferite machete...

În jurul unui stîlp sînt o serie de piolete istorice: al lui E. T. Compton, L. Purtscheller, Eckenstein, Frantz Steiner etc. Un perete întreg e rezervat evolutieicoltarilor, legaturilor de schi, pitoanelor si întregului material de escalada la diverse popoare.

Fotografii cu trasee indica coborîrile celebre pe schi: Marmolada, Kandahar, Wiesbachhorn, Parsenn, Derby Davos, Grossglockner etc.

O sala întunecoasa contine urmatoarele diorame: razboiul în munti, cu o galerie sapata în stînca prin care iese teava unui tun, liniile de lupta în ghetarulMarmoladei si St. Christoph am Arlberg.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

25 von 40 29.01.2011 01:12

Tehnica moderna în stînca este ilustrata printr-o serie de fotografii de traverseuri si ascensiuni la coarda dubla în: Fleischbank Sudostwand,Schusselkarspitze Sudver-schneidung, Bauern Predigtstuhl Westwand, Riffelkopf-ostwand si Schusselkarspitze Sudostwand.

Pe veranda care duce în gradina gasim o colectie de stalactite si stalacmite din diverse regiuni, iar în curte — toate rocile din care sînt alcatuiti muntii.

Alt lucru demn de vazut din punct de vedere alpin îl constitue Alpenvereinsbucherei de sub conducerea doctorului Biihler. Biblioteca contine 56 000volume alpine, 24 000 fotografii si tot atîtea diapozitive.

Pe fiecare vîrf mai important din Germania si Austria, D.u.O.A.V. are un registru, «Gipfelbuch», asezat într-o cutie solida de tabla si care imediat ce setermina este instalat la Alpenvereinsbucherei, asa încît putem urmari aici întreaga colectie a registrelor cu numele celor care au ajuns pe vîrf".

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

26 von 40 29.01.2011 01:12

IARĂsI ACASĂ

PRIMA sCOALĂ DE TEHNICĂ MODERNĂ DE ALPINISM DIN ROMÂNIA

În 1937, cînd am plecat la scoala de alpinism din Italia, m-am gîndit ca la întoarcere sa fac o scoala de alpinism la noi în tara. Am considerat ca este necesarca alpinistii nostri sa cunoasca tehnica moderna de cataratura, ca este mai important sa înveti si pe altii sa se catare, decît sa te ridici numai pe tine. Ca organizator,am optat pentru Clubul alpin român, judecînd ca el era singurul club de specialitate din România.

Propunînd functionarea scolii de alpinism în cadrul C.A.R., comitetul a aprobat imediat initiativa si a trecut la propagarea ideii cu ajutorul presei, a BuletinuluiC.A.R., prin prospecte si, în final, prin vitrina librariei Cartea româneasca.

Îmi aduc si astazi aminte cum m-am prezentat în fata lui Leon, seful raionului de materiale sportive de la Cartea româneasca, veche cunostinta, caruia i-amîmpartasit gîndurile. El m-a ascultat, apoi, împreuna, am mers la directorul sau, Ioanitiu. Acesta a acceptat imediat propunerea, ba, mai mult, a contribuit la reusitabunei organizari a vitrinei. Astfel, în vitrina[107] larga de vreo patru metri si înalta de doi, în partea stînga, pe un panou, erau expuse o frînghie, un sac de dormit„Pirelli", pedale, scarite si bucle. Pe panoul din dreapta — ciocane, carabiniere, pitoane de diferite forme. Pe panoul din mijloc — insigna C.A.R., fotografii marite cupeisaje de munte, un colt de cabana. Jos se aflau diferite materiale sportive ce se gaseau în magazia Cartii românesti, între ele, o pancarta pe care scria: „Clubul alpinromân, primul curs de escaladare moderna în stînca. Durata cursului: 21 august—11 septembrie 1938".

Aranjarea vitrinei s-a facut cu sprijinul membrilor C.A.R., fiindca eu am plecat la scoala de instructori din Austria.

Întors în tara, m-am oprit la Busteni si am urcat imediat la refugiul Costila, unde l-am gasit pe Titi Toboc tinîndu-mi locul, cum convenisem la plecare. Avea lascoala doi elevi, pe fratii Vlad si si Sergiu Cunescu, elevi de liceu. Am preluat conducerea si am început exercitiile. Cu fratii Cunescu, care locuiau vara la Busteni,venea la refugiu un domn mai în vîrsta, prieten al familiei. Acesta urmarea cu viu interes cursul pe care-l faceam cu baietii. În cea de a doua zi a vizitei sale, pe cîndfaceam exercitii, mi-a facut un compliment:

— Ai mult talent pedagogic, domnule. Ţi-o spun eu care ma pricep !

Am rosit, de emotie, auzindu-l ca ma lauda. Practic, m-am pierdut tot, ca nu eram obisnuit cu asa ceva. Faceam scoala din placere, cu daruire si cu dorintaca din ce în ce mai multi sa învete din cunostintele acumulate de mine în Italia si Austria. Lucram cu pasiune sincera. Cît despre omul care mi-a facut primulcompliment în calitatea mea de instructor, abia mai tîrziu, în alta împrejurare, am aflat ca era profesorul universitar Alexandru Marcu.

Cursul cu fratii Cunescu s-a încheiat sîmbata 3 septembrie. Luni, 5 septembrie 1938 au început cursurile adevarate, cu elevii care au venit si-au locuit larefugiu. Dar, cu toata propaganda facuta prin vitrina de la Cartea româneasca, prin Buletinul C.A.R., prin ziarele cotidiene si prin intermediul unui prospect-brosura,participarea a fost foarte redusa; asta în conditiile cînd cursul si cazarea erau gratuite ! S-au prezentat: doctorul Francisc Severin din Cernauti, Francisc Jelenici dinCîmpulung-Bucovina, Constantin Toboc, Victor Knapp, Ion Bedreag, domnisoara Rodica Popescu si doamna Madeleine Knapp.

Dupa modelul cursurilor pe care le frecventasem eu însumi, în prima zi am vorbit despre materialele necesare în tehnica moderna de cataratura, începînd cufrînghia. Am explicat ca frînghia a fost folosita înca de la începuturile alpinismului. Primul care a aratat necesitatea legarii în coarda, pe gheata, a fost parohul dinZurich, Josias Simler, în cartea Vallesiae et Alpium descriptia — publicata în 1574 si considerata primul manual de alpinism. De la folosirea frînghiei pe gheata, s-atrecut usor la utilizarea ei pe stînca. Ca material pentru confectionarea corzilor, alpinistii tuturor timpurilor au încercat folosirea rafiei, manilei, sisalului, cînepei simatasei. Au optat în final, pentru stînca, la cînepa italiana cu firul mai lung, din care, la vremea aceea, se confectionau corzile Fussener. Pentru gheata au alesmatasea, ce nu se îmbiba cu apa si deci nu devenea rigida. Le-am spus elevilor mei, cum învatasem si eu, ca frînghiile sînt de doua tipuri: împletite sau rasucite.Uneori, pentru rezistenta, s-a recurs la sîrma, ca un „miez" mai puternic al frînghiilor, dar repede s-a renuntat la el, constatîndu-se ca ataca fibra de cînepa. Corzilerasucite sînt confectionate din trei toroane si au lungimea între 25 si 40 de metri (azi se folosesc curent corzi de 60 si 80 de metri). Am aratat, de asemenea, cumtrebuie îngrijita si tratata o coarda. Am trecut apoi la explicarea modului de folosire a funiei si de confectionare a nodurilor. Am aratat cum se leaga o frînghie de alta,cum trebuie sa se lege capul de coarda, secundul si ceilalti participanti. Am demonstrat practic cum se face nodul ghidului, nodul Bulin, simplu si dublu, cu si farabucla diagonala, nodul marinaresc sau chirurgical, nodul de vacar si altele. Am aratat de asemeni cum se confectioneaza nodul-scaun, cu ajutorul caruia poate fi trasun accidentat din perete sau crevasa, ori poate fi lasat în jos. O atentie deosebita a fost acordata nodului Prusik, cu multiplele lui aplicatii. Trecîndu-se la punerea înpractica a celor învatate, fiecare cursant a facut numeroase exercitii, pîna le-a învatat pe toate. Desigur, tot în cadrul lectiei de început, am aratat cum seconfectioneaza o pedala si scaritele.

Considerînd ca în cataratura mai înainte de a sti sa urci trebuie sa sti sa cobori, am trecut la locul de exercitii, numit „Belvedere". Aici, dupa ce am aratatpersonal cum se executa un rapel, am cerut fiecarui elev în parte sa treaca la executarea lui. S-a executat toata gama de rapeluri pe care am învatat-o de la italieni.Acest exercitiu a placut, desfasurîndu-se într-o atmosfera de veselie, fiecare dintre participanti cautînd sa-l execute cît mai corect.

Odata coborîrea învatata, am trecut la capitolul ascensiuni. Am vorbit mai întîi despre prize si despre rolul lor în cataratura — prize de picior, de mîna, prizeconcave, în relief, muchii, fisuri, hornuri. Exercitiile de escalada libera au fost executate, în prima zi, pe placa de la Ţancul Ascutit, de lînga refugiu[108], Amdemonstrat cum se face cataratura adevarata, mersul pe vîrful labei piciorului, cu pasi marunti, tinînd mîinile la înaltimea umerilor, corpul departat de stînca.Ascensiunea aceasta, le-am atras atentia cursantilor, se face tot timpul numai pe picioare, mîinile servind la mentinerea echilibrului. Le-am vorbit, în continuare, despre„legea" celor trei puncte de sprijin, dupa care le-am aratat cum se urca. Apoi, fiecare participant, pe rînd, a trecut la exercitii aplicative cu asigurare si filare printr-unpiton batut sus. Aceste exercitii au placut, dar fiind mai dificile, am insistat mai mult asupra lor.

Odata terminate aceste exercitii, am revenit, dupa o pauza, la materiale. Am vorbit despre espadrile, ca auxiliar pretios pentru ascensiunile mai dificile. Amprecizat ca prima espadrila dateaza din 1780, cînd Hacquet a întrebuintat pentru prima data în cataratura sandale cu talpa din sfoara tesuta, ca alpinistul Grohmann[109] a vazut, între 1860—1870, primele „scarpe" [110], la vînatorii din Dolomiti, ca espadrila cu talpa de manson a fost introdusa pe la 1910, odata cu pitonul sicarabiniera, ca în 1937 exista în Italia încaltaminte cu talpa de Vibram, folosita atunci, pentru ascensiunile mixte — stînca si gheata. Am trecut apoi la piton, aratînd caalpinistii din Dolomiti, în încercarile lor de a cuceri Cima Piccola, au folosit piroane în forma de L. Ei bateau în fisuri bratul lung al acestor piroane, pîna aproape decapat. Le foloseau doar la coborîre, dînd frînghia dupa bratul scurt, care era îndreptat în sus. Asemenea piroane se folosesc si în gospodarii pentru atîrnat tablourilemari. Mai tîrziu s-au încercat pitoane în trei muchii, din otel, care nu au dat rezultate. Pitoanele folosite în scoala erau model Fiechtl, realizate în anul 1910 în treivariante: pentru rapel, pentru fisura orizontala si pentru fisura verticala, din otel moale, prin forjare. Ni s-a atras în mod special atentia la scoala din Austria, lucru cel-am spus si eu aici, ca otelul, în conditiile implantarii sale în stînca, „îmbatrîneste", devine casant[111], si se rupe, de aceea, cam la 10 ani, pitoanele trebuieînlocuite, bineînteles, ca nu este vorba de acelea numite „morcovi". Am mai spus elevilor, ceea ce învatasem si eu, ca nu este admisibil sa se foloseasca pitoane cuinel mobil, fara ca cele doua capete ale inelului sa fie bine sudate.

Carabinierele au aparut tot în 1910, fiind folosite de Otto Herzog la o încercare de a urca peretele de est din Fleischbank. El le-a vazut folosite de pompieri.Am aratat ca s-au experimentat trei variante de carabiniere: forma rotunda, ovoidala si paroidala. La carabiniera rotunda s-a renuntat de la început fiind periculoasa,clapa putîndu-se usor deschide prin frecarea cu stînca sau pitonul, ori la cea mai mica solicitare. S-au mentinut celelalte modele, care azi au evoluat mult.

Dupa terminarea partii teoretice s-a trecut la cele practice, la aplicarea lor. S-a insistat mult asupra modului de alegere a fisurilor, de batere a pitoanelor si afelului de introducere a carabinierei cu coarda în piton. Trecîndu-se din nou la exercitii, am insistat asupra pozitiei corpului si am aratat ca nu este recomandatafolosirea genunchilor ca mijloc de catarare.

A doua zi de scoala, marti 6 septembrie 1938, s-au întreprins doua ture de prezentare si cu aplicatii practice pe traseu. Prima, condusa de inginerul RaduŢiteica si avînd ca participanti pe Victor Knapp si Francisc Severin, a urmat itinerarul: Poiana Costilei—Poiana Morarului—Valea Morarului—Casa Omul—VîrfulCostilei—Valea Priponului—Valea Cerbului— Poiana Costilei-refugiu. A doua, condusa de Niculae Baticu si avînd ca participanti pe Ion Bedreag, Constantin Toboc siFrancisc Jelenici a mers pe itinerarul: Valea Cerbului—Valea Priponului—Brîul Mare al Costilei—Brîul Caraimanului— cabana Brav, cantonul Jepi—poteca Schiel—Busteni — refugiu. Vremea frumoasa a facut ca ambele drumuri sa încînte pe participanti.

Miercuri 7 septembrie, a treia zi de scoala, s-a facut o ascensiune cu caracter aplicativ pe firul principal al Vaii Galbenelelor. Sub conducerea subsemnatului,au participat: Francisc Severin, Francisc Jelenici, Victor Knapp, Ion Bedreag si Rodica Popescu[112]. Cu ajutorul frînghiilor, acolo unde a fost cazul, s-au trecut toatesaritorile, insistîndu-se asupra felului de catarare, de folosire a prizelor, a fisurilor, facîndu-se si lectii de ramonaj si mersul în sprait. Am urcat apoi cu totii pe ColtulGalbenelelor. Mersul pe creasta acestui colt a fost ceva mai dificila, datorita ascutiimii ei.

Ziua a patra, joi 8 septembrie, a fost rezervata traversarilor. Am vorbit de traversarea prin balans si apoi de traversarea Dulfer. La partea aplicativa, lucrurileau mers mai greu, doar pe „balustrada" s-au mai descurcat oamenii. Pentru a executa aceasta traversare, am procedat în felul urmator. Am ales ca punct de plecarefata de perete din stînga drumului cum urci la „Belvedere", într-o fisura oblica am batut un piton gros, cu inel. Dupa ce m-am legat cu un capat al corzii la mijloc, ca deobicei, am prins coarda într-o carabiniera, si aceasta în inelul pitonului, ca pentru asigurare. Alta coarda am prins-o la mijloc în alta carabiniera si apoi în acelasi inelmobil al pitonului gros. M-am asezat în aceasta a doua frînghie în pozitia de rapel Dulfer pe piciorul stîng. Pîna acum ma aflam în rapel asigurat. Pentru a face otraversare la stînga, cît mai aproape de aceeasi curba de nivel la care ma gaseam, nu am slabit frînghia de rapel ca sa nu alunec în jos, am strîns piciorul stîng catrepiept, vîrful tinîndu-l sprijinit pe stînca pentru echilibru, iar cu piciorul drept, cu vîrful pe o priza sau prin aderenta, am împins corpul catre stînga si cît mai sus. Maaflam acum cu corpul sprijinit în funie, departat de stînca, de care se sprijineau numai vîrfurile picioarelor. Am cautat cu mîna stînga o fisura pîna am gasit-o, am înfiptîn ea un piton, pe care l-am batut cu ciocanul. Odata pitonul batut, am introdus în el o carabiniera cu coarda de asigurare. Secundul a tras de aceasta coarda, pîna ceam ajuns cu mijlocul la piton. Pentru a ajuta munca secundului, m-am apucat si eu cu mîinile de capatul de care el tragea, încarcînd acesta cu o parte din greutateamea, si saltîndu-ma cu mijlocul catre piton. În aceasta pozitie, pentru a nu-l obosi pe secund, care ma tinea în coarda, am prins cu o carabiniera bucla ce o aveam lamijlocul corpului pentru asigurarea personala si am fixat-o în piton. Acum stateam agatat în piton numai prin bucla de asigurare. Pentru a nu obosi, aveam trei solutii:sa prind o scarita în piton si sa stau cu picioarele în ea, sa stau pe vreo platforma — daca exista — sau sa stau sprijinit cu picioarele pe perete. Am ales ultima solutie.Am slabit putin coarda de rapel si am introdus-o în carabiniera în care era si coarda de asigurare. Asezat iar în pozitia de rapel asigurat, pentru a merge mai departeam procedat ca la început. Am ajuns la capatul traverseului, unde, gasind o platforma, m-am oprit pe ea. Mi-am facut o asigurare proprie cu bucla ce o aveam la brîu.Am iesit din rapel si, atent ca cele doua corzi de rapel sa nu fie rasucite, am tras de ele, sa fie întinse, am facut o bucla si, cu o carabiniera, am prins-o în piton. Deacum, balustrada era gata. Secundul si participantii puteau veni. S-a facut si acest exercitiu. Pentru trecerea pe balustrada a unui participant s-a procedat astfel:secundul meu a tras frînghia de asigurare la el, cît s-a putut; a facut o bucla pe ea, în care a legat pe participant; acesta mai avea o bucla de asigurare personala,legata de mijloc; cu o carabiniera, a prins bucla de asigurare personala de balustrada; lasîndu-se cu greutatea corpului în balustrada si cu picioarele sprijinite de

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

27 von 40 29.01.2011 01:12

stînca, a început sa se deplaseze spre stînga; cînd a ajuns la primul piton, cu o cordelina, agatata de piton, s-a sprijinit în ea, pîna ce a putut scoate carabiniera dinpiton, apoi s-a lasat iarasi usor în balustrada si a continuat înaintarea pîna la capat; au venit ceilalti participanti si la urma secundul. Pentru recuperarea corzii de rapela fost scoasa bucla din carabiniera si desfacuta. Dupa ce am verificat din nou sa nu fie corzile rasucite, am dat drumul corzii de jos si am început sa trag de capatulcare era deasupra. Am tras pîna am recuperat întreaga funie. Acest gen de traversare, foarte spectaculos, ajuta mult pe cel pregatit sa-l execute si încurca pe cei cenu sînt pregatiti. S-au exersat mult aceste treceri, care au placut.

În ziua a cincea de scoala, vineri 9 septembrie, am urcat din nou Valea Galbenelelor, am traversat vaile Scorusi si Malin si, de pe Brîul Mare al Costilei, amcoborît pe coltul Malinului, apoi pe Hornul Ascuns pîna în Valea Seaca a Costilei. Am avut în aceasta tura numai trei persoane: Francisc Severin, Ion Bedreag si d-naKnapp. Am urcat cu ei Hornul Central-Comanescu. Suisul a fost cam greu si pentru Francisc Severin, care era cam voluminos iar hornul îngust, si pentru mine, care atrebuit sa trag 84 de kilograme. Ascensiunea terminata cu bine, ne-am întors la refugiu pe acelasi drum.

Pentru ziua a sasea s-a programat ascensiunea Crestei Vaii Albe, pe traseul urcat de Nicu Comanescu. Conducerea turei a avut-o Constantin Toboc. Auparticipat Francisc Severin si Madeleine Knapp. Drumul a fost frumos si cu perspectiva, fiind prima ascensiune, dupa premiera. S-a iesit pe platou si de acolo,coborînd Valea Jepilor, s-a ajuns în Busteni.

Duminica 11 septembrie a fost ultima zi de scoala. Am urcat Coltul si Creasta Picaturii, pe care le aveam programate, ca ascensiune colectiva, alaturi dedoctorul Barbu Nestorescu. El nu a venit, fiind retinut la serviciu. Au venit alti amatori pentru aceasta ascensiune. La ora cinci dimineata, ca de obicei, din fata statuiieroului Musat, am plecat însotit de Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Ion Bedreag si domnisoara Titi Rossignon. Am urmattraseul pe care l-am mai descris. Desi grupul a fost cam numeros, totusi, s-a mers bine. Dupa o saptamîna de vreme frumoasa, de asta data si-a facut prezenta si oploaie. Am fost bine udati, dar numai în partea finala a traseului. Nu stiu cine a fost cu ghinionul, cine a adus ploaia. De la Crucea eroilor am mers la cabana Brav siapoi la Busteni pe Valea Jepilor[113].

Acesta a fost primul curs de alpinism tinut în cadrul Clubului alpin român. Profesorul doctor Francisc Severin a venit din Cernauti, iar Francisc Jelenici dinCîmpulung Moldovenesc, ambii fiind membrii T.C.R...

În paginile de mai sus am relatat cum s-au desfasurat cursurile primei scoli de alpinism din tara noastra. Am vorbit despre programul teoretic si despreaplicatiile practice de la aceste cursuri[114].

Ma simt însa dator sa fac o precizare... Buletinul C.A.R., anul VI, nr. l, pag. 37, însera urmatorul anunt: „... cursurile fiind conduse de d-nii Toma Boerescu,Niculae Baticu, Constantin Contes, Nae Dimitriu, Ion sincan, inginer Radu Ţiteica etc.".

Citind aceste rînduri, cercetatorul de astazi poate da crezare continutului lor. În realitate, cei care au publicat acest anunt s-au grabit[115].

Dealtfel, în Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 31, a trebuit sa scrie adevarul: „Delegat al clubului, însarcinat cu organizarea si conducerea acestor primecursuri de alpinism, care se vor repeta si în anii viitori, a fost d-l Niculae Baticu".

UN ACT INSOLIT

Pîna în primavara anului 1933 activa, în cadrul Turing-Clubului român, un grup de tineri: „Gruparea alpina". Datorita divergentelor cu Mihai Haret, aceastagrupare a parasit Turingul si s-a încadrat în asociatia A.D.M.I.R., ai carei membrii fondatori se desprinsesera tot din Turing în anul 1929. În cadrul asociatieiA.D.M.I.R., Gruparea alpina a activat un an, pîna în martie 1934, cînd a fondat Clubul alpin român. În anul în care au activat la A.D.M.I.R., membrii gruparii alpine auorganizat o serie de ascensiuni colective si au editat Buletinul alpin, anul I, nr. l—2, 3 si 4.

Constituindu-se în Club alpin român, fosta Grupare alpina, creatoarea Buletinului alpin, a luat revista, care, începînd cu anul II, nr. l, a aparut sub egidaClubului alpin român. Transferarea revistei s-a facut prin buna întelegere, ca între alpinisti, fara nici un act autentic, recunoscîndu-se ca, material si editorial, întreagacontributie a fost a Gruparii alpine. Dupa constituirea Clubului alpin român, în Buletinul alpin, anul II, nr. l, pagina 29, la Cronica alpina, a aparut urmatoarea nota:„începînd cu numarul de fata, Buletinul alpin apare sub egida «Clubului alpin român». Comitetul de redactie aduce viile sale multumiri «Asociatiei Drumetilor din MuntiiRomâniei», Bancii Nationale a României si abonatilor, pentru pretiosul concurs dat revistei în cursul anului 1933".

În acelasi Buletin, la pagina 28, se arata ca secretar general al C.A.R. a fost ales Ion Udriste Olt, la a carui locuinta este si redactia revistei, iar printremembrii de onoare ai C.A.R., proaspat proclamati, figura si doctorul Gheorghe Dumitrescu, presedintele asociatiei A.D.M.I.R. Raporturile între cele doua asociatii, casi între membrii lor, au ramas bune. În fiecare numar din Buletin aparea si o nota întitulata De la asociatia A.D.M.LR...

În 1938, asociatia A.D.M.I.R., în taina, folosind un exemplar al Buletinului, vechi din 1933, cînd publicatia a aparut sub egida acestei asociatii, a înscris laCamera de Comert, cum era pe atunci, Buletinul alpin, ca „proprietate" a ei. Functionarul care a facut aceasta înregistrare a omis, „din greseala", sa ceara si alteexemplare, pîna la zi. Cu actul de înscriere în posesia ei, asociatia A.D.M.I.R. a dat Clubul alpin în judecata si a obtinut o hotarîre de sechestru asupra Buletinuluialpin, a cliseelor si a întregului material ce apartinea de Buletin. Comitetul Clubului alpin nu a stiut nimic de aceste manevre, pîna într-o noapte cînd s-a pomenit cuportareii si delegatul A.D.M.I.R., care venisera sa confiste ceea ce niciodata nu le-a apartinut[116].

Ca urmare a acestui fapt, Comitetul Clubului alpin român a fost obligat sa schimbe titulatura si coperta Buletinului si a editat în continuare Buletinul C.A.R.,anul VI, VII si VIII, pîna a început razboiul. În timpul razboiului si mai tîrziu, Buletinul C.A.R. nu a mai aparut.

În sase numere consecutive ale Buletinului C.A.R., doctorul Alexandru Rudeanu a scris articolul Ascensiuni grele în muntii Fagarasului, în care, cucompetenta cunoscatorului, a descris întregul masiv. Profesorul doctor docent Radu Ţiteica a scris: Lacurile de altitudine si Asupra istoriei alpinismului românesc.Victor Knapp, articolul intitulat Salvati flora alpina, Vasile Steopoe si Victor Knapp — Nodul prusik. Profesorul doctor Francisc Severin, farmacistul Dan Popescu siNiculae Baticu au scris despre scolile de alpinism, inginerul Ion Coman, doctorul Oscar Schobesch, farmacistul Dan Popescu, Niculae Baticu, Sorin ^ulea si FranciscSeverin au descris diferite trasee noi în Bucegi, Piatra Craiului si Fagaras. Au fost publicate, de asemenea, Cronica Clubului alpin român, semnata de Nae Dimitriu,articole privind constructia refugiului Costila si a Caminului alpin, darile de seama ale activitatii clubhii, recenzii despre articole scrise în revistele: Le Alpi, DerBergsteiger, La Montagne etc. „Cronicari" ai vremii, Buletinul alpin si Buletinul C.A.R., au fost îndrumatoare în dezvoltarea alpinismului, în care s-au scris pagini dinistoria alpinismului din România.

PE CREASTA FĂGĂRAsULUI, IARNA

Iarna 1938—1939 am mers la schi si am facut cîteva ascensiuni pe vai. În vacanta de Pasti, avînd patru zile libere, împreuna cu Dan Popescu, MadeleineKnapp si doctorul Oscar Schobesch, am hotarît sa parcurgem creasta Fagarasului de la lacul Bîlea pîna la cabana Sîmbata. Nu stiam atunci ca, cu zece ani maiînainte, echipa Karl Lehmann[117] si Erwin Csallner o parcursesera pîna la Plaiul Foii.

Pentru tentativa noastra am facut unele pregatiri. Aveam doua corturi de cîte doua persoane, din care unul izoterm, celalalt obisnuit. Pentru înnoptare aveamsaci de dormit Pirelii, din pînza cauciucata, în care transpirai, neexistînd posibilitatea de aerisire. Am mai luat, pentru fiecare cort în parte, cîte o patura. Ca materialenecesare la ascensiune, am luat schiuri, frînghii, pioleti, coltari, spirtiera. Am plecat seara din Bucuresti. Am schimbat trenul la Brasov si, de la gara Arpas, am merspîna la Glajarie cu o caruta. De acolo, pe jos, pîna la cabana de la lacul Bîlea. Dupa o noapte de odihna binemeritata, am plecat catre creasta. Bagajele, multe si grele,sacii încarcati au facut ca urcusul, în zapada, sa fie greu. Am ajuns în saua Caprei, unde, jur-împrejur, am avut o frumoasa priveliste: spre vest se vedea lacul Bîleaacoperit de gheata si zapada; dincolo de el — Piscul Bîlei si saua Curmaturii Bîlei prin care se ajunge în Valea Doamnei; catre dreapta — Vaiuga, Netedul, întorsi cufata spre est, am vazut, în jos, lacul Capra si, în zare, Muchia Rîiosului. Am coborît catre lacul Capra si, pe un loc aproape orizontal, am instalat corturile. Am asezatpe zapada mai întîi schiurile, cu talpile în sus, apoi deasupra lor am întins corturile. Pentru a simti mai putin frigul, am asternut, jos în cort, patura. Dupa operatiunea deasezare a corturilor, Dan si Schobesch au coborît la cabana unde au dormit. Noi am dormit în cort, îmbracati, sacul de dormit dovedindu-se a nu fi practic. În cursulnoptii am mai aprins spirtiera pentru a încalzi atmosfera si pentru a prepara un ceai. A trecut noaptea si dimineata a fost senina, cu soare. Pîna ce au venit ceilalti doitovarasi ai nostri, noi ne-am încalzit la soare, am mîncat, am strîns cortul si am facut rucsacul, fiind gata de plecare. Dupa sosirea lor si dupa ce si-au strîns si eilucrurile, am coborît spre lac, pentru a evita o eventuala avalansa. Coborîrea si traversarea spre est a fost destul de anevoioasa, am folosit si frînghia din cauza ghetii.A urmat urcusul pe piciorul sudic al Buteanului, am coborît si, dupa ce am trecut pe sub peretii sudici ai crestei Arpaselului, bineînteles mai pe jos, am urcat catrePortita Arpasului sau Strunga mica. De la Portita Arpasului am mers pe versantul nordic al muntelui, pîna într-o caldare, Caldarea Pietroasa, se pare, unde am asezatcorturile. Am înnoptat aici. A doua zi dimineata, ningea. Doctorul Oscar Schobesch, care a avut conducerea acestei încercari de parcurgere a Crestei Fagarasului,sustinea sa ne continuam drumul, dar noi nu am fost de acord, trebuind sa mergem la serviciu. Doctorul s-a urcat pîna pe coama spre sud-est, si ne-a comunicat cade acolo se vedea lacul Podragul sau Podragelul, nu-mi mai amintesc. Am strîns corturile si am coborît pe Valea Arpasului Mare, plina de zapada. Jos la Glajarie amdormit la o casa de vînatoare. Gazdele, foarte primitoare si binevoitoare, ne-au ajutat cu de toate si, împreuna, am vorbit pîna noaptea tîrziu despre munte si despreanimalele padurii, capre, lupi, ursi si despre vînatoare. Acolo am citit, în revistele de vînatoare, frumoase si interesante povesti din viata animalelor: despre prietenia sidevotamentul cîinelui, despre recunostinta ursului caruia i s-a extras un ghimpe din laba piciorului si altele. A doua zi am plecat la gara si de acolo la Bucuresti.

ALTE PREMIERE

În vara anului 1939 intentionam sa merg din nou în Alpi. Nu neaparat pentru a mai învata ceva, desi în cataratura tot timpul se învata, cît pentru a escaladacîteva trasee de rasunet si pentru a duce mai departe ce facusera, înaintea mea, Dora d'Istria în 1855, Radu Porumbaru în 1877 sau alti români mai apropiati devremea noastra; Rosetti-Solescu, în Wilder Kaiser în perioada 1902—1914. Alexandru Colfescu si Gogu Popescu, în 1928, pe Mont Blanc, fara ghid. Gîndul rneu nus-a putut concretiza din cauza norilor negri ce se adunau, tot mai amenintatori, pe cerul Europei si al lumii întregi.

La Clubul alpin, lucrurile au început si ele sa se tulbure. Pentru anul 1939, conducerea asociatiei a hotarît, între altele, sa nu se mai efectueze ascensiunicolective. O abatere de la statut !...

Personal, am initiat, cît a fost posibil, excursii colective în cadrul Metropolei si A.S.F.C. Sectia C.A.R. de la C.F.R. si cea de la Busteni au continuat, deasemeni, sa faca ascensiuni colective. În acelasi timp, munca de reîmprospatare a marcajelor era o actiune care nu încetase nici în noile conditii, cînd, în mod firesc,preocuparile oamenilor nu puteau ramîne în afara de grijile cotidiene.

Chiar în astfel de împrejurari, oarecum trist ca nu aveam cu cine sa urc trasee mai grele, am urcat la 23 iulie 1939 Hornul din peretele Costilei, iar la 23

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

28 von 40 29.01.2011 01:12

august 1939 — Fisura Scorusilor din Umarul Galbenelelor.

HORNUL DIN PERETELE COsTILEI

Este situat în partea inferioara a peretelui scapînd spre sud din creasta Costila—Galbenele, perete care formeaza malul stîng al Vaii Costilei. Ca sa-l„cucerim", în dimineata zilei de 23 iulie am pornit de la refugiu în urmatoarea formatie: Niculae Baticu, Gheorghe Creanga, Madeleine Knapp, Giulio Goretti, DanPopescu. Era vorba de o ascensiune scurta, usoara si aproape de „casa", asa încît numarul participantilor a fost mai mare decît se obisnuieste la o premiera. Amurcat pe Valea Costilei, cîteva sute de metri amonte de saritoarea mare, si am ajuns la baza traseului. Am escaladat o fata marcata de o fisura, situata pe peretele dindreapta, cum am urcat, pe prize mici. Dupa vreo treizeci de metri de la plecare, ascensiunea a devenit mai usoara; am intrat într-un gang putin înclinat. Ceva mai sus,cînd frînghia s-a derulat toata, am batut un piton de asigurare si am facut regruparea. Am continuat drumul pe acest gang, pîna am ajuns la hornul propriuzis, înalt devreo 15 metri, care în partea finala era putin surplombant. Fiind cap de coarda, am urcat în ramonaj cu fata spre peretele din dreapta si cu spatele spre vale. Lacapatul hornului, am gasit o platforma. Am suit pe ea, apoi am urcat înca un mic hornulet, pîna în zona unde panta scade. Am batut un piton si, cu asigurarearespectiva i-am adus si pe ceilalti. Pentru mine, fiind subtirel, trecerea a fost usoara. Nu tot asa s-au întîmplat lucrurile cu Creanga si cu Goretti, care, fiind plinuti, s-auchinuit putin[118]. Mai departe, am mers cu totii pe un horn nu prea înclinat, un fel de jgheab de stînca, unde nu a fost nevoie de asigurare. În continuarea traseuluiurmeaza un horn înclinat pe care l-am ocolit, preferînd cataratura pe fete, nu în hornuri[119]. Am urcat, deci, pe stînga hornului, pe fata. La o oarecare distanta demers, am batut un piton, am trecut din nou în dreapta si am iesit într-un brîu larg. Dupa regrupare, am luat-o la dreapta pe brîu si am ajuns pe Creasta Costila—Galbenele. Din acest punct se poate urca în continuare creasta ori se poate coborî în Valea Galbenelelor.

FISURA SCORUsILOR DIN UMĂRUL GĂLBENELELOR

De cîte ori am trecut pe Valea Scorusilor, am privit fisura ce pare ca scapa vertical din Umarul Galbenelelor. În ziua de 23 august am hotarît, împreuna cuToma Boerescu si doamna Knapp, sa o urcam. Am plecat toti trei de la refugiul Costila, am urcat Valea Galbenelelor si, dupa ce am trecut prin Strunga cu acelasinume, am urcat pe Valea Scorusilor circa 15 minute. Privind la stînga, aveam fisura în fata. Am mers, pastrînd aceeasi curba de nivel, pîna la baza ei. Ne-am legat încoarda si am suit cap, prima portiune, destul de scurta, zece metri, pe o fisura din dreapta, cum mergeam, si am ajuns pe o platforma comoda. Aici se gaseste si omica grota în care te poti adaposti de ploaie si de pietrele care pot sa cada de sus, mai ales la rapel, De la platforma în sus am urcat o lungime de coarda, patruzecide metri, pe un horn framîntat ce ofera variate forme si posibilitati de cataratura. Se poate folosi ramonajul. Eu am urcat în sprait, aratînd însotitorilor mei cum sepractica acest mijloc de cataratura si avantajele lui; efort mic si randament mare. Dealtfel, hornul îmi era cunoscut, îl coborîsem toti cei patru care am urcat, la 13octombrie 1935, fisura din Umarul Galbenelelor. Ajunsi în fereastra descrisa la ascensiunea Umarului, Toma a luat conducerea grupului si a urcat pîna în creasta luifolosind un singur piton. Am continuat cu totii drumul pe creasta pîna în Brîul Mare al Costilei si am iesit în platou.

PIATRA CRAIULUI

REMEMBER

În primavara anului 1934 am facut, cu asociatia Metropola, sub conducerea lui Ion Udriste Olt, o ascensiune la casa Grind, mergînd prin satul Pestera.Zapada era mare si am mers greu, grupul fiind numeros. Tot cu Metropola am mers, prima data, si pe peretele de vest, pe drumul Deubel. Am mai urcat si singur, varasau iarna, asa cum am aratat, cînd l-am înîtlnit pe Petre Juster. Am fost si cu alti prieteni sau cu sotia mea de atunci, cu care am stat un timp la Cabana Ascunsa.

Un mare pasionat al Pietrei Craiului a fost si tovarasul meu de coarda, Ion Trandafir, care colinda singur masivul sau cu diversi prieteni. Ion era tareîndragostit de Ţimbale. Am si acum de la el niste fotografii cu Piatra Craiului.

În Piatra Craiului a umblat si Titi Ionescu, un alt pasionat de munte. Cu Titi eram prieten din copilarie. Stateam foarte aproape unul de altul si am fost colegide scoala primara. Amîndoi am învatat la scoala Arhiereul Calist. Acum, faceam amîndoi parte din asociatia Metropola. De la mine a învatat Titi sa mearga pe munte sisa se catare, în turele ce le faceam cu Metropola. Apoi, prin forta lucrurilor, a trebuit sa se înscrie si în asociatia A.D.M.I.R., Udriste fiindu-i sef de serviciu. Asa s-audespartit drumurile noastre. Titi îmi povestea cu sinceritate ca pe unde umbla în Piatra Craiului gasea mogîldete de pietre, numite „momîi", puse de Karl Lehmann sialtii, ca sa marcheze locurile pe unde au trecut.

Piatra Craiului a fost un masiv foarte cunoscut brasovenilor, cît si locuitorilor din Cîmpulung Muscel si chiar pitestenilor.

La constituirea Societatii turistilor din România, printre membrii figura si farmacistul Gabriel Dimitriu din Cîmpulung Muscel, care a înfiintat o sectiune S.T.R.În acest oras, cu 24 de membrii, carora li se datoreste constructia cabanei Grind (1907).[120]

Prima atestare documentara despre ascensiunea acestui masiv dateaza din anul 1843, cînd un grup din care a facut parte si Anton Kurz, povestitorul, subconducerea unui batrîn vînator de capre (o fi fost Gîrnita, Mihai Bartolomeu Bratu sau altul, nu stim, deoarece nu se da nici un nume, n.a.) a mers la „Moara Dracului".În aceasta descriere[121] Anton Kurz vorbeste pentru prima data despre piton: „Accesul ar fi posibil numai daca s-ar folosi pitoane cu scari de frînghie..." AceeasiMoara a Dracului a fost descrisa la 1875 de Mehely Lajos [122]. În revista Turismul popular, seria a II-a, nr. 5, septembrie 1949, s-a publicat un extras din descrierealui Anton Kurz si s-a pus problema elucidarii acestui „mister" care înconjura Moara Dracului. În zilele de 13 si 14 septembrie 1950 elevii scolii de alpinism a C.G.M., dela cabana Curmatura, seria a III-a, sub conducerea instructorului lor, Erwin Csallner, au elucidat aceasta problema, urcînd în toate cele trei „mori" descrise de AntonKurz, care se afla pe drumul Deubel — „La lanturi" — si au mers si în pretinsa moara din peretele Marelui Grohotis, unde nimic nu corespunde descrierii de la 1843.

Pentru a ne da seama cît de dezvoltat era alpinismul în Piatra Craiului este suficient sa amintesc ca acolo a luat fiinta prima asociatie de pe pamîntul patrieinoastre, într-adevar, în septembrie 1872 un grup din Brasov format din 10 persoane (...) au hotarît, acolo, pe Vîrful Pietrei Craiului, fondarea unei “societati alpine aTransilvaniei". Johan W. Filtsch, unul din fondatorii acestei societatii, în septembrie 1885, însotit de un padurar care a fost cioban, a urcat peretele de vest, dupa cetimp de sase ore a fost purtat de acesta întîi spre sud, apoi spre nord trecînd peste vai si creste. Asadar, în ultima parte a secolului trecut, peretele de vest eracutreierat de ciobani si vînatori de la un capat la altul.

Dupa razboi, farmacistul Gabriel Dimitriu a facut parte din Turing-Clubul României si, la urma, din A.D.M.I.R. El a înfiintat o sectie a acestei asociatii laCîmpulung Muscel.

Piatra Craiului a fost „patria" brasovenilor, rîsnovenilor, zarnestenilor si a celor din Cîmpulung Muscel. În afara ascensiunilor de vara, a fost parcursa, iarna,creasta de la un cap la altul în ambele sensuri; în 1924, Erwin Csallner si Andreas Streitfert a urcat Padina Hotarului. Tot asa au fost urcate tot iarna, Padina Popii,Padina Închisa, Padina sindileriei, Calinetul, drumul Deubel si altele. Nume ca: Anton Kurnz, Gîrnita, Lolu, Mihai Bartolomeu Bratu, Gligore, Dragusin, Johan Filtsch,Mehely Lajos, Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Erwin Csallner, Dresnand, Otto Wilk, Iosif Puscariu, Bomches, Gabriel Dimitriu, Blebea, Mirean, Nicolaescu-Bugheanu,din generatiile vechi, chiar daca realizarile lor nu s-au publicat la timpul respectiv, vor ramîne legate de istoria Pietrei Craiului.

sCOALA DE ALPINISM — PIATRA CRAIULUI 1939

Dupa ce am absolvit scoala de perfectionare a aviatiei, de la Buzau — în luna iulie — la 6 august am participat la festivitatea de inaugurare a Caminului alpindin Busteni. În aceasi seara, cu întregul bagaj, corturi si echipament, am plecat în Piatra Craiului. Citez din Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3:

„În vara anului acesta Clubul alpin român a organizat ca si în anul trecut o scoala de tehnica moderna de escaladare în stînca. Cursul a fost împartit în douaserii. Prima serie a avut loc în abruptul de apus al Pietrei Craiului de la 6 la 13 august..

Alegerea sediului primei serii în acest masiv si anume în regiunea numita Capul Tamasului a fost determinata de dorinta ce o manifesta echipele C.A.R. sa cerceteze,în cadrul scolii, versantul de apus al Pietrei Craiului, cuprins între Capul Tamasului si Drumul Granicerilor, versant cunoscut sub denumirea generica de Marele pereteal Grindului.

Cu toate ca multi dintre turistii bucuresteni sustin ca atît aceasta portiune cît si cea cuprinsa între Tamas si Curmatura sînt necunoscute, adevarul este caturistii brasoveni, îndeosebi, au cunoscut si cercetat amplu si de multa vreme aceste tinuturi"[123].

Într-adevar, am ales aceasta regiune fiindca, în parte, o cunosteam si stiam ca Umerii Pietrei Craiului se preteaza la o scoala. De aici, din Umeri, deseori amiesit în creasta, pe un drum umblat ce abia acum are un nume (!?). Aici, pe acest drum, l-am întîlnit si l-am cunoscut pe Karl Lehmann, cu care mai apoi m-amîmprietenit. Lehmann este un om care nu se împrieteneste cu oricine. Tot pe aceste drumuri am întîlnit alpinisti din Cîmpulung, cum sînt fratii Sandescu.

Aici, în Capul Tamasului, dupa alegerea unui loc convenabil, am instalat cele patru corturi. Am gasit chiar si un izvor cu apa rece. Au participat la aceastaprima serie: doamna Severin si profesorul Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Knapp, Gheorghe Creanga si eu. Dupa instalarea corturilor, s-a facut o tura deprezentare si recunoastere. Echipele au urcat pe drumul Deubel, au parcurs Creasta sudica, iar întoarcerea la corturi s-a facut pe drumul Granicerilor, peste seriile degrohotisuri. Patru zile vremea a fost urîta, cu ploaie. Printre picaturi s-a mai facut cîte un exercitiu în Umeri.

Vineri 11 august, Dan Popescu si Francisc Severin au plecat si au urcat un traseu în peretele Marelui Grohotis. Ceilalti am ramas la corturi si am facutexercitii.

La 12 si 13 august am urcat eu în cap de coarda doua trasee în peretele Marelui Grohotis, numite mai tîrziu Peretele Mare din Padina Lancii si Muchia dinPadina Lancii. Pe cît pare de impresionant acest perete, pe atît de usoare sînt traseele, dar roca este friabila. Iata si descrierea acestor doua trasee, dupa notitele deatunci:

„Mergînd spre sud din Capul Tamasului vreo 30 de minute, peste trei grohotisuri si înainte de a ajunge la Marele Grohotis, de care ne desparte înca un fir devale ce urca în sus pîna în Poiana închisa ne aflam în fata unei vai înguste în forma de canion. La baza sa are un grohotis întins. O parcurgem totusi usor în circa 30de minute, dupa care ea este închisa de o saritoare spalata, de 8 m înaltime. Se poate urca, fie mai jos 30 m în stînga, pe un horn usor si pe fete de iarba sau, tot înstînga saritorii, printr-un horn de o înclinatie mai pronuntata si în cele din urma chiar direct prin saritoare. Traseul prin dreapta saritorii este mai greu.

Deasupra acestei saritori se afla un circ în care vedem, la stînga, un fir de vale, la centru altul (continuarea celui parcurs pîna aici) si în extrema dreapta acircului o strunga. Prin aceasta strunga trece brîul de mijloc[124] care vine din drumul Deubel [125]...

În acest circ descifram cinci trasee:

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

29 von 40 29.01.2011 01:12

1.Firul din stînga, creasta—vîlcel—Creasta sudica;

2.Firul principal, fata din stînga—Creasta sudica;

3.Firul principal;

4.Fata dintre firul principal si strunga din dreapta— Creasta sudica;

5.Creasta din Strunga pîna în Creasta sudica.

Descrierea primului traseu. Din circ, mergînd la stînga vreo 50 m pe un grohotis care aluneca, ajungem la un vîlcel pe care urcam 50 m. Ajunsi sus siprivind în jos, avem în fata noastra corturile campamentului instalate pe Capul Tamasului si la stînga Plaiul lui Ivan. Pornind de aici la dreapta 40 m, ajungem pe ocreasta cu destula iarba pe care, dupa un urcus de vreo 40 de minute am parasit-o si ne-am lasat putin spre dreapta si apoi am mers de-a coasta pîna într-un vîlcel.De acolo, urmînd vîlcelul, dupa 30 de minute de urcus, am ajuns în Creasta sudica.

A fost traseul cel mai usor, avînd o splendida priveliste catre apus. S-a parcurs în doua ore, plecînd din circ, fara întrebuintarea vreunui mijloc tehnic.

Sa nu fi fost oare parcurs de altcineva pîna atunci, ma întreb eu azi ?

Descrierea celui de al doilea traseu. „Am urcat firul principal de deasupra saritorii spalate pîna în punctul unde brîul de mijloc traverseaza acest fir si apoine-am angajat pe fata din stînga ce parea a fi traseul cel mai greu dintre toate cele cinci enumarate mai sus. Aceasta fata este formata dintr-o stînca foartesfarîmicioasa.

Am parcurs 90 de metri direct în sus, apoi, dupa o traversare de 20 m spre stînga si dupa escaladarea unei noi fete, am ajuns într-o sa. De acolo amobservat în partea stînga un vîlcel care nu e altceva decît continuarea (partea finala) a traseului descris mai sus. Am pornit mai departe pe fata cuprinsa între acestvîlcel si firul principal. Pe aceasta portiune, înalta de 90—100 m, panta se apropie din ce în ce de verticala. Dupa folosirea a 2—3 pitoane de asigurare, am rezolvat siaceasta ultima parte si am ajuns dupa 2 h 30'—3 h de parcurs, în Creasta sudica. Dificultatea întregului traseu nu depaseste gradul 3".

Dupa aceste zile de ploaie si putina vreme frumoasa, ne-am strîns corturile si, dupa ce am facut o halta într-un smeuris, unde alaturi de un urs, pe care nu-lvedeam, dar îl simteam, ne-am ospatat din plin cu smeura, am plecat catre casa[126].

BUCEGI — REFUGIUL COsTILA — 1939

Doua saptamîni mai tîrziu, la 27 august, ne-am întîlnit din nou la refugiul Costila unde îsi tinea cursurile seria a doua a scolii de alpinism, pe 1939. Clubulalpin român facuse o întîmpinare scrisa la O.N.T. pentru transformarea scolii de alpinism a C.A.R., în scoala nationala de alpinism, dar, datorita evenimentelor sau altorcauze, aceasta nu s-a putut realiza.

Prima zi de scoala, duminica 27 august, inginerul Radu Ţiteica a facut o prezentare a masivului Bucegi; geografie, geologie. Erau de fata; profesorulFrancisc Severin si Liviu Ţopa de la Cernauti, avocatul E. Pînzaru din Focsani, Niculae Cretu din Busteni, iar din Bucuresti: doctorul Vlad Sidorovici, doctorulSchobesch, Giulio Goretti si Constantin Culica.

Luni 28 august, a doua zi de scoala, am facut prezentarea materialului tehnic: frînghie, cordelina, pitoane, carabiniere, ciocane, bucle — de rapel si pentrunodul Prusik — scarite, pedale[127] etc. S-a vorbit despre fiecare în parte. Am facut un scurt istoric al evolutiei lor si diferentierea calitativa la fiecare obiect în parte,ca si în anul precedent. Am aratat cum se strînge si cum se desface o frînghie, acesta avînd un rol important în cataratura. Am aratat si am exersat tot felul de noduri,pentru asigurare, salvare, coarda dubla, pedale etc. Ca si la celelalte cursuri, fiecare participant a trecut la executarea lor. Dupa-amiaza au urmat coborîrile în rapel,exercitiu foarte placut, care s-a desfasurat într-o atmosfera de voie buna.

înca de dimineata, venind din sus, de pe Valea Costilei sau a Galbenelelor, a aparut un tînar, care tot timpul, toata ziua a stat si a urmarit desfasurareacursurilor. Seara mi s-a adresat:

— Ma numesc Ionel Coman, sînt din Bucuresti. Am stiut de acest curs, dar nu m-am dus la doctorul Steopoe sa ma înscriu. Vreti sa ma primiti si pe mine în continuare?

— Sigur ca da, dar de unde veniti ?

— Din Piatra Craiului !

— Înseamna ca sînteti un alpinist încercat, daca ati venit aici peste munte. Ce trasee ati mai urcat pe aici ?

— Am fost pe Picatura si în alte locuri.

— Cu cine mergeti de obicei ?

— Cu fratele meu, dar mai mult singur.

Dupa acest dialog, care a fost un prilej de a ne cunoaste, dar si de a ne apropia, sudura s-a facut si Ion a intrat între noi, ca un vechi prieten. El a fost alzecelea cursant.

Marti 29 august, a treia zi, s-a repetat facerea nodurilor, pîna ce toti le-au executat corect. În continuare, am vorbit despre fisuri si despre baterea pitoanelor.Fiecare elev a trebuit sa caute fisuri prin apropiere. Am aratat care fisura e mai buna, de ce una e mai buna decît alta. Am aratat cum se bat si cum se scot pitoanele.Am insistat asupra importantei acestui lucru în raport de solicitarea ce se exercita asupra pitonului în caz de cadere în coarda. Am aratat cum trebuie sa fie pozitiatoartei pitonului fata de conformatia fisurii. Apoi am trecut cu totii la exercitiile de escalada. Fiecare a trebuit sa caute prize, sa le încerce si sa foloseasca materialultehnic. Executam escalada libera, cu asigurare. Dupa-amiaza am trecut la învatarea nodului Prusik; confectionarea si folosirea lui. Totodata, la confectionareapedalelor, absolut necesare la folosirea nodului Prusik. Seria aceasta avînd un numar mai mare de participanti, fiecare exercitiu a luat un timp mai îndelungat pentru catoti sa-l execute în parte.

Miercuri 30 august, lectia a patra, am repetat nodurile si suitul pe coarda cu ajutorul nodului Prusik. Apoi am exersat cu totii escalada pe verticala, întraverseuri si traversarea Dulfer, pe care am descris-o la primul curs din 1938.

A cincea zi, joi 31 august, am facut aplicarea practica a celor învatate. Cum s-ar spune, am trecut pe teren. Am mers în Hornul din peretele Costilei. PeValea Costilei, la fiecare saritoare ne-am oprit si am aratat cum trebuie trecut si, acolo unde a fost cazul, am urcat pe mai multe variante. Am insistat asupra escaladeilibere, a evitarii hornurilor, a ramonajului si la urcatul elegant, departat de stînca, pe vîrfuri si cu pasi marunti, fara tractionari în brate. De-a lungul Vaii Costilei, ne-amdat seama ca o parte din elevi, care la terenul de scoala începusera sa se descurce, pe traseu, adica pe vale, aveau probleme, cea ce demonstra ca, alaturi decursurile la locul de scoala, se impunea iesirea în afara, în locuri necunoscute, unde sa aiba realitatile în fata. Dupa ce acest „extemporal" de pe Valea Costila a fosttrecut, am ajuns la baza hornului. Capul de coarda l-am încredintat unuia din elevi, Niculae Cretu, care a trecut cu usurinta cei treizeci de metri ai primei fete. Dupapatruzeci de metri, o lungime de coarda, s-a oprit si a facut asigurarea pentru toti ceilalti. Acolo, în culoarul acela larg si putin înclinat, a încaput toata lumea. NiculaeCretu a continuat ascensiunea, întîi pe culoar, apoi pe hornul propriu-zis, pe care în prima parte l-a urcat convenabil, dar s-a poticnit în partea finala. Am constatat cas-a bagat prea adînc în horn, nu a ramas în afara. Cu îndrumarile date de jos, a reusit în final sa urce si ultima parte. A ajuns pe platforma, unde a facut asigurarea,pentru venirea celorlalti. Pentru trecerea acestui horn, puterile si nervii elevilor au fost puse la grele încercari. Au avut ocazia sa constate, înca o data, sa comparedeosebirea dintre exercitiile facute la scoala si obstacolele din traseu. Am putut verifica si progresul facut de elevii care au participat la curs în anul precedent. Datoritanumarului mare de participanti si diverselor exercitii efectuate pe drum timpul a trecut, încît riscam sa ne apuce noaptea. De aceea, am hotarît coborîrea si întoarcereape acelasi drum. S-au facut rapeluri în bune conditiuni si seara am fost la refugiu.

Vineri 1 septembrie, a sasea zi, o parte din elevi au mers sub conducerea profesorului Radu Ţiteica într-o tura de prezentare pe Valea Alba—Platou—VîrfulOmul—Brîul Bucsoiului si înapoi la refugiu. Ceilalti, ramasi la refugiu, au continuat exercitiile învatate. Toate au mers bine, afara de traversarea Dulfer, cînd se cerecataratorului o mare doza de abilitate si suplete.

A saptea zi, sîmbata 2 septembrie, s-a mers pe Valea Galbenelelor si pe coltul cu acelasi nume. Fiecare a fost pus sa urce toate saritorile si chiar sa încercemai multe variante. Acum fiecare se întrecea sa caute un loc mai greu de trecut.

Am urcat Coltul Galbenelelor, am trecut pe îngusta lui creasta si am coborît pe al doilea colt. Întoarcerea la refugiu am facut-o pe firul secundar al vaii. Searaam stat la un foc în jurul refugiului.

Ultima zi, duminica 3 septembrie, am petrecut-o tot la refugiu. Am facut o recapitulare a exercitiilor, cu care ocazie si cei care nu reusisera traversareaDulfer au executat-o acum în bune conditii. Cursul, condus de Niculae Baticu, Dan Popescu si inginer Radu Ţiteica, s-a încheiat într-o atmosfera prieteneasca si demultumire ca s-a realizat un lucru frumos[128].

SCURTĂ EVOCARE

Scriind aceste amintiri, ar fi nedrept sa vorbesc numai de mine si sa nu evoc eforturile facute de ceilalti colegi de club sau de alpinism pentru ridicareaacestuia si îmbogatirea patrimoniului sau.

Pe primul loc se situeaza inginerul Nicu Comanescu, care a urcat Turnul Seciului pe traseul ce-i poarta numele, Hornul Comanescu din Coltul Malinului,premiera de iarna a Vaii Seci a Caraimanului si altele.

Nae Dimitriu, cum a scris cineva, „a fost sufletul Clubului alpin român". El i-a dat viata si el este întemeietorul Buletinului alpin si al Buletinului C.A.R. El aavut flerul de a depista tineri, pe care-i lua cu el, le dezvaluia tainele muntilor, încît unii dintre ei au ramas credinciosi toata viata acestor minuni ale naturii.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

30 von 40 29.01.2011 01:12

Inginerul Gheorghe Prim si doctorul Vasile Steopoe, care au fost presedinti ai clubului, au avut calitatea de buni organizatori.

Constantin Contes si Toma Boerescu formau o echipa omogena. Ei mergeau, conform unei întelegeri prealabile, cînd unul cînd altul cap de coarda. Asa s-afacut ca în trecerea Surplombei Mari din Peretele Galbenelelor, cap de coarda a fost Toma. Costica Contes, care fusese cu mine în Italia si cunostea, deci, tehnicamoderna de cataratura l-a îndrumat competent, încît ceea ce nu a reusit Toma sa faca la încercarile anterioare, a reusit în august 1938. Aici a folosit Toma, pentruprima data, scaritele si metoda de cataratura la coarda dubla. În august 1938, venindu-i rîndul, Costica Contes a urcat în cap de coarda traseul Hornul Mare al Ţapului,traseu frumos, de cataratura pura, tehnica. Ascensiunea a durat o zi.

Farmacistul Dan Popescu, inginerul Tulea si altii au urcat partea finala a traseului Surplomba Mare. Intrînd prin Hornul Coamei, au ajuns deasuprasurplombei, de unde a început escalada portiunii finale. Ascensiunea a durat o zi, 17 septembrie 1939.

Alexandru Beldie si Leova Stolear au urcat fata de nord a Coltului Galbenelelor. Ascensiunea a durat o zi, 8 octombrie 1935.

Ion Coman si Mircea Ismail au urcat traseul Coman din peretele Galbenelelor si Creasta estica a Coltului Galbenelelor.

Dar întorcîndu-ma în urma, nu pot trece peste contributia adusa de grupul fratiilor Radu Ţiteica, serban Ţiteica si Ion Cantuniari, despre a caror activitateserie în Anuarul Bucegilor, anul III. În mod exceptional, trebuie mentionate cele doua harti ale abruptului prahovean al Bucegilor, aparute în al II-lea si al III-lea Anuaral Bucegilor si care sînt opera lui Radu Ţiteica.

Acestor nume li se pot adauga, desigur, înca multe altele din perioada anilor 1930—1940. Li se poate adauga pleiada de nume ale alpinistilor de dupa razboisi din anii din urma, cînd în cadrul diferitelor cluburi au fost obtinute rezultate remarcabile. Eu nu-mi propun, însa, în Amintirile de acum, sa fac o istorie a alpinismuluinostru. Cum am precizat înca în Cuvîntul autorului, am consemnat, mai ales, fapte si întîmplari în care am fost implicat nemijlocit, în tentativa de a releva rolul meu, maimult sau mai putin important, în galeria alpinistilor de la noi. Despre succesele (multe) si insuccesele ultimilor ani (si ele multe) se va scrie curînd, sînt sigur...

PERETELE VĂII ALBE — FISURILE CENTRALE

Duminica 27 august 1939 am pornit cu Toma Boerescu si cu Madeleine Knapp sa urcam împreuna un traseu din centrul peretelui Vaii Albe, care mai fuseseîncercat în cîteva rînduri de Nae Dimitriu, Toma Boerescu, Ion sincan si altii. Am plecat de la refugiu si am ajuns în circuri, între circul II si III am urcat pe uncontrafort, am mers la dreapta 2—3 metri pe un prag de piatra, apoi la stînga, ca pe o serpentina, si, dupa cîtiva metri, am dat de o coama de piatra ce separa fundulcircului II de circul III. Coama este destul de înclinata, dar cu prize bune. Am urcat-o, toti trei, nelegati. Pe parcursul drumului am întîlnit cîteva pitoane de care eraulegate tuburi mici, metalice, de medicamente, semn ca trecuse cineva pe acolo. Coama s-a terminat în perete. Pentru a merge în hornul din dreapta, cum urcam, tintanoastra, am facut un rapel mic, folosind un piton gasit în marginea coamei. Dupa rapel am mers la dreapta, am urcat un prag si am ajuns pe un brîu de iarba, de undeazi începe Fisura Rosie. În continuare, urmeaza un horn înclinat. Toma a cerut sa mearga el cap de coarda. A plecat si a încercat mai întîi sa urce pe fata din dreaptahornului, deci în exterior, unde a batut cîteva pitoane, dar nu a reusit sa urce decît vreo doi metri. A coborît si a intrat apoi în horn, unde a încercat sa urce prinramonaj, încercarile au durat trei ore, dar, ca si alta data, nu a reusit sa urce. Istovit, a coborît. Am luat materialul de la el si m-am pregatit de plecare. Asa seobisnuieste. Cînd unul nu poate trece un pasaj, încearca celalalt. Toma vazînd ca m-am pregatit, mi-a spus:

— Ce faci ? Unde te duci ?

— Sa urc, sa încerc si eu !

— Dar eu nu te asigur...

— Nu-i nimic, ma asigura Madeleine.

— Eu nu o las, ti-am spus. Nu tu vei urca traseul. Vreau sa-l urc eu, altadata.

Vazînd aceasta împotrivire a lui de a fi eu cap de coarda, am renuntat si am pregatit coborîrea [129]. Am cautat un loc bun pentru a bate un piton de rapel,un „morcov". Dupa ce am încercat doua, trei locuri, am gasit unul bun si am batut pitonul cu „sete", varsîndu-mi tot naduful. Am înnodat cele doua frînghii, le-amintrodus în piton si, dupa ce le-am strîns în mîna, colac, le-am aruncat în aer pentru a se desfasura, fara a se încurca. Aceasta operatiune se face ca si aruncarealassoului. Pentru a încerca daca am batut bine pitonul, am coborît primul. A urmat doamna Knapp si apoi Toma. Ne gaseam acum, tustrei, pe un prag subtire de piatra,la capatul de jos al corzii, la 40 de metri de la plecare. Am tras de capatul de coarda pe care era nodul, dar dupa ce a venit un metru si ceva s-a oprit. Am tras toti trei.În zadar ! Coarda nu a mai circulat. Situatia a devenit critica. Cobora noaptea si pe brîul acela nu puteam bivuaca. În plus, pietrele ce cadeau din perete ne puteaulovi. Toma, care a coborît ultimul, s-a simtit vinovat ca nu a avut grija sa departeze corzile una de cealalta. A vrut sa se urce în mîini, pompiereste, la locul de plecare,pentru a descurca corzile. Operatiunea era foarte periculoasa, tinînd seama de înclinatia pantei, de cele doua surplombe peste care trecusem la coborîre, plus abisulde sub noi.

M-am uitat la doamna Knapp. Domnia sa mi-a ghicit gîndul. Am luat trei bucati de cordelina, ce le aveam cu mine, si din doua am facut pedale pe care le-amasezat pe una din corzi cu ajutorul nodului Prusik. Cu a treia, dupa ce am asezat-o ca si pe celelalte doua pe aceeasi coarda, tot cu nodul Prusik, m-am legat la piept,pe sub brate. Toma, cu ochii mari, se uita la mine, la preparativele ce le faceam. Bucla de la piept era prima prinsa pe coarda, adica cea mai de sus. Am ridicat-o pefrînghie cît am putut de sus, apoi am ridicat nodul urmator de pe funie, sub cel al buclei de mijloc, si am introdus un picior în pedala respectiva. M-am ridicat pe acestpicior, departîndu-ma de pragul pe care statusem. Am saltat mai sus nodul de la bucla de mijloc. Acum, în aceasta pozitie, atîrnam pe coarda, în bucla de la piept siaceea de picior. Prin greutatea corpului, nodurile Prusik se strînsesera si se fixasera pe frînghie, fara sa alunece. Am ridicat si nodul de la a doua bucla de picior, încare am introdus bocancul. Acum aveam trei „puncte" de sprijin. Cu rabdare, cu calm, usor, fara oboseala si fara riscuri, am parcurs cei patruzeci de metri si amajuns pe platforma de unde plecasem în rapel. Am gasit acolo corzile încurcate. Fiind confectionate din cînepa, rasucita în trei toroane, prin frecare cu stînca s-aurasucit ca un tirbuson, una catre alta. Nefiind suficient de distantate si datorita unor pernite de iarba, s-au rasucit si s-au încurcat. La aceasta au contribuit si capetelede coarda ramase de la noduri. Le-am desfacut si le-am departat suficient. Am coborît apoi din nou în rapel, la tovarasii mei. Am tras iar de frînghie si acum a venitjos, cuminte[130]. Am suit un horn din stînga si am ajuns pe coama, acolo de unde am facut primul rapel. S-a înnoptat si am fost obligati sa ramînem peste noapte peloc, pe o platforma mica, stînd pe corzi. Nu am fost îmbracati pentru a dormi sub cerul liber. Norocul nostru a fost vremea frumoasa, cerul senin si plin de stele. Nu amavut nimic de mîncat si nici nu am putut dormi, pozitia fiind destul de incomoda. si apoi, fiecare cu gîndurile lui. Nu stiu la ce se gîndea Toma. Eu ma gîndeam ca,daca nu ma oprea, puteam fi la ora aceea pe platou sau la vreo cabana. În rest, am petrecut noaptea numarînd stelele sau privind cum, rînd pe rînd, se stingeauluminile pe la case, ramînînd doar cele de pe strazi. De asemeni, urmaream masinile si trenurile ce treceau prin Busteni. Am mai depanat si amintiri sau ne-am maipovestit cîte ceva unul altuia. Noaptea a trecut. Dimineata am coborît coama de piatra în rapeluri repetate, pîna în circuri. În Valea Alba, în punctul „La Verdeata", l-amîntîlnit pe Mitica Teodoru, coleg de club, care, vazînd ca nu ne-am întors la refugiu si crezînd ca sîntem înca în perete, a venit sa ne vada.

UN GEST...

Duminica 3 septembrie, pe cînd eram înca ocupat cu probleme legate de scoala de alpinism, Ion sincan, împreuna cu domnisoara Titi Rossignon si VirgilGeorgescu, au plecat la ora 8 dimineata de la Caminul alpin prin padure. S-au întors la ora 16, tot la camin, afirmînd ca au urcat traseul Fisurilor Centrale din pereteleVaii Albe. Mi-am dat seama, imediat, ca nu spun adevarul. În prima sedinta de comitet, eu am facut contestatie scrisa. Totusi, descrierea traseului a fost publicata înBuletinul C.A.R., anul VII, nr. 4—1939, însotita de fotografii. În aceasta situatie, membrii comitetului C.A.R. au înaintat presedintelui o scrisoare[131], cerînd caechipa formata din cei trei sa repete traseul, într-o zi fixata, în prezenta delegatilor clubului. Luînd act de aceasta scrisoare, comitetul a hotarît ca cei trei sa „refaca"traseul, în prezenta delegatilor, în limita unui termen de un an de zile. Aceasta hotarîre a comitetului nu a fost respectata de echipa Ion sincan, Titi Rossignon si VirgilGeorgescu. În consecinta, nerepetînd ascensiunea, aceasta s-a considerat de la sine ca nefacuta. În afara acestei hotarîri a comitetului C.A.R., în luna iulie 1946, larestaurantul Pandelescu din Busteni, Virgil Georgescu, muncitor ceferist, cinstit, a recunoscut în fata a doi martori ca atunci nu au urcat traseul Fisurile Centrale dinperetele Vaii Albe si ca descrierea aparuta în Buletinul C.A.R. a fost facuta dupa fotografii.

La 6 octombrie 1940, acest traseu a fost urcat cu adevarat de echipa Ion Coman si Oscar Schobesch. La o saptamîna, adica la 13 octombrie, am repetataceasta ascensiune cu Dan Popescu si am constatat ca el a fost urcat de echipa Coman si ca descrierea lui sincan nu corespunde defel cu terenul. Pentru lamurireacititorilor, radau cele doua descrieri, a lui sincan si a lui Coman, dupa Buletinul C.A.R.[132].

DESCRIEREA LUI sINCAN Buletinul CAR., anul VII nr. 4 1939, pagina 102

Atingem o brîna de piatra care dupa vreo 20 m spre dreapta se transforma într-un brîu larg si care ne conduce la baza unui perete brazdat de numeroasefisuri (6)[133].

Trei fisuri au o configuratie mai definita, acestea converg spre vîrf, iar înclinatia lor e de 85—90 de grade. Escaladarea se face prin fisura din stîngaîntrebuintînd un mijloc artificial, utilizat pentru prima oara în alpinismul pur. Dimensiunile fisurii nu permit nici ramonajul si nici baterea pitoanelor.

Instrumentul întrebuintat si numit tendor se întepeneste între cei doi pereti ai fisurii, servind ca punct de sprijin. O serie de 4—5 asemenea tendoare, puse din ce în cemai sus, fac un fel de scara si astfel catararea de-a lungul fisurii este foarte usoara.

Fisura escaladata astfel (7) se termina la nivelul unui mic prag ierbos de la care pleaca spre dreapta alta brîna. Aceasta se termina la baza altei fisuri (8)care se escaladeaza prin acelasi procedeu ca si precedenta, însa si cu ajutorul cîtorva pitoane. si aceasta a doua fisura se termina într-un prag, care la dreapta setermina la baza unui horn (9). Hornul se parcurge destul de usor, iar extremitatea lui superioara se termina în Creasta Costila —Valea Alba. Timp necesar 7 ore".

DESCRIEREA IUI ION COMAN Buletinul C.A.R., anul VIII, nr. 2, 3, 4 — 1940, pag. 64

„Printr-o pendulare spre dreapta se ajunge pe o serie de brîne de iarba, care conduc sub o serie de fisuri ce alcatuiesc «Fisura Centrala». Deasupra brîneide sus, într-o fisura a peretelui gasim un piton vechi[134].

Coman ia din nou capul de coarda si porneste pe o placa înclinata, lunga de vreo 7 metri, spre prima fisura (socotindu-le de la perete spre abrupt). Aceastapare sa fie cea mai accesibila din seria de 4—5 crapaturi ce formeaza Fisura Centrala în portiunea ei inferioara. Fisura pe care se urca este atît de larga si de adîncaîncît permite introducerea corpului în întregime. Marginea ei din dreapta este întoarsa înauntru si se prezinta sub forma unei creste ce urca sub un unghi de 75—80°

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

31 von 40 29.01.2011 01:12

catre dreapta. La 2,5 metri de la intrarea în fisura, gasim un piton vechi. Deasupra, de partea peretelui, deci înspre stînga noastra, urmeaza o mica treapta de piatra.Se urca cu ajutorul tractiunii la coarda înca vreo 7—8 metri în aceasta fisura, dupa care aceasta se îngusteaza în asa fel încît ne obliga a iesi din ea spre dreapta. Înacest punct se gaseste un alt piton cu o carabiniera.

Pentru a iesi complect pe creasta, mai este nevoie de baterea unui al 3-lea piton prin care se trece o pedala. Astfel, cu tractiune la coarda, primul reusestesa încalece creasta pe care o urmeaza folosind prizele rare si destul de farîmicioase. Dupa un parcurs de 25 metri (de la brîna de iarba) se ajunge pe o platformadestul de mare unde se bat 2 pitoane de asigurare. Unul este scos ulterior. Imediat deasupra acestui loc confortabil, se ridica o alta serie de fisuri care continua pecele lasate în urma. Intrarea în fisura prima (de la perete) se face cu ajutorul unei piramide. Dupa aceea se ramoneaza 2—3 metri si se trece într-un horn de vreo 10metri pentru a iesi pe o portiune de bloc aproape orizontala. Din cauza ca hornul se îngusteaza prea mult sîntem obligati de a urca din nou pe o creasta îngusta sifoarte înclinata din stînca friabila. Apoi se trece spre dreapta în fisura din mijloc si se urca pe pernite de iarba, a caror stabilitate lasa de dorit. Iesim pe o platformasemilunara. Distanta dintre prima si a doua platforma este cît o lungime de coarda. Se bate un piton de asigurare.

Din acest nivel pornesc aproape vertical 3 fisuri aproximativ paralele. Dupa un scurt popas, capul de coarda urca fisura din stînga care are aspect de hornîngust si bate un piton dupa 6—7 metri de parcurs. Ceva mai sus se mai bate unul (pe care-l vom lasa împreuna cu carabiniera pe loc), de data aceasta dupa ce amiesit din horn, în blocul de stînca care margineste fisura catre abrupt. Se trece peste un fel de brîna îngusta, înconjurînd blocul iesit, catre dreapta înspre o grota mica.

Pornim din nou în ramonaj vreo 4 metri între 2 fete pîna ce un bloc opreste înaintarea. Se trece în stînga si pe urma în sus peste trepte de iarba destul delata. Distanta: 14 metri... urcam o brîna de iarba cu o gradinita de flori pîna la un horn vertical si îngust (o lungime de coarda). Apare în fata o brîna de iarba îngusta,lata de 60—70 cm si care se margineste înspre dreapta cu abisul de peste 200 metri. Aceasta brîna se urca întîi si dupa aceea se coboara. În sfîrsit, se escaladeazaun horn vertical cu prize multe, pe care îl parasim în locul unde se strîmteaza, pentru a trece în dreapta pe o muche. Restul de 20 metri se urca pe iarba (o brînalarga) pîna într-o sa a crestei Vaii Albe.

Timpul total de ascensiune din primul circ pîna în creasta Vaii Albe: 11 ore".

PE CREASTA FĂGĂRAsULUI

În toamna anului 1939 am hotarît sa merg în Fagaras, sa caut locuri de cataratura. Am plecat cu Madeleine Knapp si cu Gigi Creanga, urmînd sa vina,curînd, si Dan Popescu. La plecarea din Bucuresti, la trecerea pe Valea Prahovei si prin cîmpia transilvana, vremea a fost.frumoasa, încît îmi dadea mari sperante înîndeplinirea scopului propus. Cînd am trecut prin Sinaia si Busteni, am privit spre Bucegii atît de dragi si am simtit ca ceva din sufletul meu a ramas acolo, cu ei. Amcoborît din tren în gara la Sîmbata de Jos — Herghelie. De aici si pîna la manastirea Sîmbata, ctitorie brîn-coveana, am mers cu caruta lui Filip Ruja din Sîmbata deSus, vechi caraus si gazda. Drumul a fost placut, drum de tara, în leganatul carutei, prin lanurile de porumb ce se întindeau în aceasta cîmpie de la poaleleFagarasului. Sositi la manastire, unde am gasit ordine si curatenie exemplare, dupa ce am vizitat-o si ne-am odihnit putin, cu sacii încarcati în spate, 25—30 dekilograme fiecare, am pornit în sus, pe firul apei, catre cabana Sîmbata, a Societatii S.K.V., sectia Sighisoara. Am strabatut o regiune de vegetatie bogata si amadmirat firul apei care salta peste bolovani, uneori formînd mici cascade, alteori unduindu-se dupa pietre si bolovani. Nu cunosteam mai dinainte regiunea. Dreptcalauza, ne luasem o harta si descrierile doctorului Alexandru Rudeanu facute în Buletinul Clubului alpin. Astfel, ne-am descurcat usor. Am trecut de stîna din ValeaSîmbetei, am lasat pe dreapta Muchia Dragusului si pe stînga Muchia Sîmbetei si am ajuns la cabana. Fiind în cursul saptamînii, zi lucratoare, nu am gasit aglomeratie,asa ca problema dormitului a fost rezolvata de la început. Pîna la cina am facut un tur de orizont în jurul casei care era asezata (nu am mai fost pe acolo în ultimiipatruzeci de ani) într-un gol alpin, cu o priveliste fantastica spre sud, marcata de un mare circ glaciar ce se sfîrsea în zidurile crestei. Fagarasul îsi are maretia luinemaiîntîlnita în alta parte, înca de acolo, de la cabana, ne-am dat seama de acest lucru. Am mîncat si ne-am culcat. Odihna a fost bine venita. A doua zi în zori amplecat la drum. Marcajul, banda rosie-alba, ne-a condus pe poteca de pe malul stîng al Vaii Sîmbata. Caldarea, bucuria schiorilor iarna, am gasit-o acum plina debolovani rupti din coasta muntelui si cu malurile împadurite. La început, panta este mai accentuata si simti acest lucru datorita greutatii din spate. Continuîndu-nemersul printre bolovani, am ajuns în sa, de unde aveam o cu totul alta priveliste. La stînga, coltul Balaceni (sau Sfinxul; nu însa „Budru", cum îl numeste doctorulSzalay[135]), în fata — caldarea Bîndii, iar spre nord-vest, Piscul Slaninii (Vîrful Glemea; Vîrful dintre ferestre; Piramida turistilor S.K.V.). Din Fereastra Mare, cumse numea saua, unde am ajuns pe un marcaj galben-rosu, am plecat la dreapta, pe fata de sud, înierbata, a Vîrfului Glemea. Urcînd usor, am trecut de fereastra Bâlii,am mers în continuare pe fata sudica (urmînd poteca) a Galesescului Mic, apoi a Galesescului Mare si am ajuns într-o coama, la originea Vaii Rele, numita Galbenelesau Galbenelele.

La plecarea de la cabana, am avut vreme frumoasa, asa cum a fost si în cursul noptii. Dar, ca la munte, cîte un nor a început sa apara, ici-colo, cerul s-aacoperit si a început sa ploua tocmai cînd am ajuns pe aceasta coama. Ne-am oprit, am desfacut si am instalat corturile, doua la numar, asteptînd sa se potoleascaploaia. Dar nici chip de asa ceva ! Am dormit în corturi, iar dimineata, mai din cauza vremii, mai datorita faptului ca lui Gigi Creanga i-a disparut rucsacul cu tot ceavea în el, am renuntat la proiectul nostru si am hotarît sa ne retragem. Am strîns corturile si, cu tot bagajul în spate, am luat-o catre est pîna la Fereastra Mica, pecare am coborît pîna la Valea Sîmbetei si la cabana. Aici l-am întîlnit pe Dan Popescu, care a venit asa cum stabilisem. Dan s-a întristat tare din cauza vremii rele, adisparitiei rucsacului lui Gigi si, bineînteles, din cauza ratari unui proiect frumos.

Tot aici am cunoscut pe profesorul universitar Dan Radulescu de la Cluj, un vechi si pasionat alpinist, astazi aproape uitat[136]. Doctorul AlexandruRudeanu, în articolele lui din Buletinul C.A.R[137], citeaza pe un alt pionier al alpinismului, farmacistul Gabriel Dimitriu, despre care am mai vorbit cînd am facutdescrierea Pietrei Craiului, citez: „Printre acestia, cel mai cunoscut, acela care timp de 30 de ani a petrecut în fiecare an cel putin o luna de zile în Muntii Fagarasului,acela care explora vagaunile de stînca si vîrfurile, adapostindu-se de furtuni sub o umbrela uriasa, acela pentru care toate poienile, potecile, izvoarele si vîlcelele de peversantul sudic al Fagarasului nu mai au nici un secret, este d. Gabriel Dimitriu...".

Anul 1940 a fost anul concentrarilor. Cei mai multi alpinisti au fost concentrati. De aceea, cursurile scolii de alpinism, desi programate, nu s-au mai tinut. Înschimb, s-a revenit la ascensiunile colective. Desi Clubul alpin a facut un program încarcat de ascensiuni colective, cele mai multe nu au avut loc. Am fost în februarieconcentrat la aviatie, tot la scoala din Buzau, sa fac vînatoarea, vechea mea pasiune, acrobatia. Din cauza unor neîntelegeri, a protectionismului si în urma unuiaccident de schi, am renuntat.

Singura ascensiune mai serioasa a fost repetarea traseului Fisurile Centrale, facuta cu Dan Popescu.

INSTRUCTOR DE ALPINISM LA VÎNĂTORII DE MUNTE

În primavara anului 1941, Corpul Vînatorilor de Munte intentiona sa organizeze o scoala de alpinism. Locotenentul de rezerva Theodor Rosetti-Solescu, elînsusi alpinist si schior, a informat ca în cadrul Clubului alpin român activeaza „absolventi" ai scolilor de alpinism din strainatate, care au înfiintat si condus scoli si lanoi în tara. Corpul Vînatorilor de Munte s-a adresat Clubului alpin. Acesta a propus patru alpinisti: Niculae Baticu, Constantin Contes, Niculae Cretu si Sorin Tulea.Corpul Vînatorilor a retinut pe primul si pe ultimul. Fiind concetrati la aviatie, cei doi, prin ordin al Marelui Stat Major, au fost detasati la Corpul Vînatorilor de Munte,adica la Predeal, unde se afla sediul scolii.

Cursurile au început la l iunie 1941, sub conducerea maiorului lon-Jenica Dumitrescu, profesor la scoala de razboi, autorul cartii Viata în munti, aparuta în1932, primul manual de tehnica alpina din România. Adjutant al comandantului a fost locotenentul de rezerva Theodor Rosetti-Solescu care, studiind în Germania între1902 si 1914, s-a catarat acolo, facînd coarda comuna chiar cu celebrul Hans Dulfer. Instructori, asa cum am aratat, au fost desemnati Niculae Baticu si Sorin Tulea,înca de la început, maiorul Dumitrescu a statornicit o atmosfera de camaraderie, ca între alpinisti.

La scoala au participat 25 de ofiteri si 25 de subofiteri. Cursurile practice se tineau în cheile Rîsnoavei, unde ne deplasam cu masinile. Lectiile teoretice sedesfasurau la Predeal. În primele zile, cum se obisnuieste, s-a facut descrierea materialelor, s-a vorbit despre istoricul si utilitatea lor. A doua zi s-a purces la învatareaexercitiilor de rapel. Sorin Tulea conducea o grupa, eu alta. Fiecare modalitate de coborîre era executata, mai întîi, de cîteva ori, de catre noi, instructorii. Numai dupaaceea treceau elevii sa execute fiecare exercitiu. Dupa cîteva zile, s-a trecut la învatarea exercitiilor de cataratura libera, dar cînd ne-a fost lumea mai draga am primitordin sa ne întoarcem la unitatile noastre, începea razboiul !

DIN NOU PREMIERE ALPINE

A trecut razboiul. Un vis urît. Am cautat pacea si linistea în maretia muntilor. Am reînceput sa merg pe munte în primavara anului 1946. La început, am urcatdoua trasee de încercare, pe zapada abundenta, singur: Valea Costilei si Valea Rîpa Zapezii.

La 17 aprilie 1946, am urcat, cu Gica Rosculet din Busteni, Vîrful Picaturii din Caraiman. Dupa aceasta ascensiune ne-am înteles sa ne cataram împreuna învara aceea. Gica mergea bine si voiam sa mi-l fac tovaras de ascensiuni. De cîte ori ma duceam la Busteni, însa, nu-l gaseam. Mi se spunea ca e plecat la Brasov,unde era student...

În acea perioada am primit mai multe telefoane de la o veche cunostinta, Gica Bucur, care voia sa ma vada. Ne-am întîlnit si m-a rugat sa-l iau cu mine peEmil Cristea. Mi-a comunicat ca aceasta era dorinta lui Cristea. La început am refuzat. În drumurile mele pe munte, prin anii 1938—1940, îl vazusem o data în preajmarefugiului Costila, jumatate îmbracat militar, jumatate civil. La insistentele lui Gica Bucur, mai ales ca nu aveam cu cine sa urc pe munte, am acceptat compania luiEmil. Asa se face ca, într-o zi, am mers, însotit de Gica Bucur, la atelierul de vulcanizare din strada Niculae Filipescu, azi Snagov, unde lucra Cristea, pentru a sta devorba, întîlnindu-l si ascultînd dorinta lui, i-am propus sa mai gaseasca cîtiva amatori, ca, împreuna, sa facem o saptamîna de scoala la refugiul Costila. El s-a scuzat,motivînd ca nu are în grija cui lasa atelierul si ca nu poate merge decît duminica. M-a rugat, totusi, sa-l iau cu mine. Pîna la urma, i-am spus ca atunci cînd îl voi întîlnila refugiu am sa-l, iau. La scurt timp dupa discutia avuta, l-am întîlnit pe Emil Cristea la refugiu, fiind însotit de Niki Petit si Gicu Nicolescu. Am mers toti patru pe ValeaGalbenelelor. Pe drum, Cristea mi-a propus sa mergem în traseul celor Trei Surplombe. M-am uitat la el si i-am spus:

— Într-un traseu si mai ales într-o premiera nu se merge fara antrenament. Eu la ora actuala, fiind început de sezon, nu am antrenament.

— Eu sînt antrenat, mi-a raspuns el.

— Vei fi, dar nu uita ca eu, fara antrenament, nu ma pot hazarda într-o ascensiune dificila.

Dupa acest dialog, am continuat drumul si am ajuns la un punct sub „hotel" Galbenele, sub locul de confluenta a Hornului Coamei cu Valea Galbenelelor.Acolo se afla pravalit pe vale un bolovan mare care poate fi ocolit pe dreapta printr-un mic hornulet sau trecut direct. I l-am aratat lui Cristea, îndemnîndu-l:

— Încearca, te rog, sa-l treci direct, pe aici, si i-am aratat locul. El a încercat si nu a putut. M-a întrebat:

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

32 von 40 29.01.2011 01:12

— Dumneata îl poti urca ?

— Sigur ca da.

— Încearca tu, Gicule, i-am spus lui Nicolescu.

A încercat si Gicu, dar nu a reusit sa treaca. Am urcat eu aceasta „saritoare", aratîndu-le cum trebuie procedat. Ei au încercat din nou, fara succes. Amurcat din nou si ei au tot încercat. Dupa ce am urcat, asa, de cinci ori, a reusit Cristea sa treaca o data. Dupa ce am urcat si a saptea oara, a trecut si Gicu.Demonstratia se facuse. I-am spus lui Cristea:

— Zici ca esti antrenat. Daca întîlneai un astfel de obstacol în perete, ce faceai ?

Cristea a lasat capul în jos si a tacut.

Cu Gicu Nicolescu m-am înteles foarte bine. Eu plecam joi dimineata din Bucuresti. Ma întîlneam cu el la Cîmpina, orasul lui de resedinta, si împreunamergeam la refugiu. Ne cataram vineri, sîmbata si duminica. La început urcam cîte un, traseu pe zi, apoi cîte doua si la urma chiar cîte trei, asigurati, în merscontinuu, fara regrupari.

TREI SURPLOMBE

Mergînd asa, ne-am antrenat si am intrat, cum se zice, „în forma". Gicu învatase sa se catare. Simtindu-ma suficient de antrenat pentru a trece orice fel deobstacol, duminica 6 iulie 1946 am intrat în traseul celor Trei Surplombe, cu Emil Cristea si cu un alt prieten, Mircea Gheorghiu. Pe drumul de acces, Cristea m-a rugatsa mergem cap schimbat, adica el sa mearga o lungime de coarda în cap, conducator, apoi eu, motivînd ca asa învata mai bine; ca, atunci cînd urc eu, el sa vadacum ma catar, iar cînd urca el, eu sa-l corectez. Am fost de acord, ca si cu cererea lui de a pleca el cap de coarda în prima lungime. Lungimea a doua, rapelul, l-amexecutat eu. Cînd am ajuns la capatul lungimii a treia, Cristea si Mircea stateau jos, cu rucsacul desfacut. Deasupra rucsacului, scos din el, se afla un pachet mare curahat, foarte rar la vremea aceea, si un bidon cu apa. Am fost invitat sa ma servesc. Urma lungimea a patra de coarda. Cristea mi-a spus:

— Acum urci dumneata !

Abia am facut trei pasi si am gaait trei pitoane batute la o distanta de 15—20 centimetri unul de altul, legate între ele cu sfoara. M-am minunat si m-amîntrebat, cu voce tare, cine oare s-a apucat sa coasa muntele ? Nu a raspuns nimeni. Le-am scos destul de usor, ca nu erau grozav de batute si am continuat drumul.La capatul frînghiei, adica dupa o lungime, am batut un piton de asigurare si am adus pe cei doi la mine. Lungimea urmatoare a plecat Emil cap de coarda. Mergeaîncet, batînd multe pitoane. La capatul celei de a cincea lungimi de coarda, unde am gasit si o platforma mai confortabila, am stat si ne-am odihnit putin. Stînd asa, cuoarecare jena, Cristea m-a întrebat:

— Vreti sa stiti cine a batut cele trei pitoane ?

— Daca vrei sa-mi spui...

— Eu le-am batut. Acolo m-am „încuiat" anul trecut (1945). si cît de simplu ai trecut dumneata !

A sasea lungime de coarda, în traversarea la stînga, am mers eu cap, o lungime si ceva. Aproximativ 50 de metri. În diedrul oblic catre dreapta, a mers Emilcap. Aici s-a pierdut foarte mult timp cu baterea pitoanelor. Numai la plecare s-au batut patru. Fisurile nu erau prea bune. Dupa ce Emil a ajuns pe o platforma, lacapatul frînghiei, noi nici nu am mai urcat. Timpul trecuse si venea noaptea. Am coborît în rapeluri, în mod normal. Duminica urmatoare am urcat numai eu si Cristea.Pe traseul deja urcat, el mi-a cerut sa-i cedez lui capul de coarda, o data sau de doua ori, cînd era rîndul meu. Mi-am zis în sinea mea: iata un om care vrea sa învete,cîta stradanie îsi da !

Dupa diedrul pe care a mers el cu o saptamîna în urma, venea rîndul meu sa urc cap. El m-a rugat din nou sa-l las pe el. L-am lasat. În continuare, se aflaun horn de aproape 40 de metri a carui ascensiune se face într-o etapa sau în doua. Dupa ce a urcat prima portiune, încet si cu multe pitoane batute, m-a rugat sa-llas si urmatoarea lungime. Cum nu aveam nici o veleitate, l-am lasat. La capatul acestei lungimi, am gasit o platforma comoda cu iarba. Pe aceasta platforma am gasit,spre surprinderea mea, vreo 10—15 pitoane-teava, groase cam de un tol si lungi de 40 de centimetri. Mirîndu-ma, m-am întrebat:

— Cine le-o fi adus ?

Cristea a tacut chitic. Tot eu am spus:

— Probabil ca Toma Boerescu, în încercarile lui, de-a lungul anilor...

De la platforma în sus, începeau surplombele. Nu prea se aratau îmbietoare. Curajos, Cristea mi-a cerut din nou sa-l las pe el cap de coarda. L-am lasat. Abatut un piton în fisura din dreapta. Eu îl asiguram. În fata aveam o placa foarte înclinata, iar din dreapta vine catre stînga o muche stîncoasa care lasa, între ea siplaca, o fisura oblica. Pe aceasta placa si fisura a început ascensiunea. Dupa doi pasi a mai batut un piton iar în capatul fisurii o teava. În continuare, în fata, peperete, era o mica fisura înclinata spre stînga, unde nu se putea pune decît rama espadrilei de la piciorul stîng. Catre dreapta, pîna în grota primei surplombe, un botde stînca închidea calea, (azi nu mai exista), între acest bot de stînca si perete se afla o despicatura, sus, unde doar capul îl puteai baga, ca era la nivelul lui, si atît. Astat Cristea în acest loc foarte mult si nu a reusit sa treaca. A coborît si a spus:

— Nu pot. Doar dumneata daca ai sa poti trece !

Începuse sa cada putina ploaie, în acea vara secetoasa. Am hotarît sa coborîm, fiind deja tîrziu.

Duminica urmatoare, 20 iulie 1946, am hotarît „lovitura finala". Planul întocmit a fost urmatorul: Niculae Baticu, Sorin Tulea si Gicu Nicolescu vor dormi la „hotel"Galbenele, pentru a cîstiga timp. Emil Cristea trebuia sa vina aici duminica dimineata. La ora 6 dimineata, am fost toti prezenti la intrarea în Hornul Coamei. Pentru cafaceam scoala, am hotarît sa intram pe traseul Furcilor si de acolo sa facem un traverseu Dulfer, cu balustrada. Dupa ce am facut o fotografie a noastra si una amaterialului, înainte de plecare, am pornit în urmatoarea formatie, pastrata asa tot timpul: Niculae Baticu, Sorin Tulea, Emil Cristea si Gicu Nicolescu. Am mers peHornul Coamei si de acolo am trecut în perete, pe brîul de piatra, la baza Furcilor. Am urcat diedrul si în pitonul de deasupra surplombei, cu ajutorul unei carabiniere,am prins frînghia de asigurare si aceea de rapel. Am început traversarea catre stînga, pe aceeasi curba de nivel, asa cum am mai descris-o. Sorin, cu aparatulfotografic, el fiind si fotograful echipei, a imortalizat momentul. Dupa ce am trecut pe fata cealalta, în traseul celor Trei Surplombe, am batut un piton, am fixatbalustrada si am adus pe rînd, lînga mine, pe toti coechipierii. A urmat traversarea, diedrul si cele doua hornuri scurte, pe care le-am mai descris. Am luat un scurtrepaus, timp în care am privit peisajul înconjurator si am schimbat cîteva cuvinte cu... „asistenta" ce se afla pe Valea Galbenelelor si la „hotel". Erau prietenii nostri carevenisera sa ne vada...

Am început iar urcusul. Am trecut cei cîtiva metri parcursi de Emil duminica precedenta, am examinat terenul si am vazut ca nu se poate bate nici un piton. sitotusi, punctul acesta trebuia trecut. Ideea mi-a venit fulgerator. Am strîns doi, trei metri de frînghie, colac, în mîna dreapta si am rugat pe Tulea (el ma asigura) sa fieatent si sa-mi lase coarda libera la nevoie. Acum urma nebunia... Cu piciorul stîng pe fisura aceea oblica, cu fata spre vest, cu mîna stînga pe perete, iar mîna dreaptape botul de stînca... o încordare fulgeratoare a tuturor muschilor si o saritura în brate, peste „bot", pîna în grota surplombei. Un moment de odihna si relaxare psihica sinervoasa. Am început apoi sa caut un loc pentru baterea pitonului de asigurare. Am batut unul, dar nu era sigur, am batut pe al doilea si pe al treilea. Nici unul nu m-asatisfacut. Azi sînt tot aceleasi pitoane si tot atît de nesigure. E timpul sa fie schimbate. L-am adus la mine pe Sorin. A venit si Cristea. În urcare a gasit undeva o fisurasi a batut un piton. L-am certat:

— De ce bati pitoane, unde eu am trecut fara ?

— Poate mai vin si eu si sa am un piton batut acolo...

Nu stiu daca nu a pus si vreo scarita sau bucla. Am urcat si surplomba a doua, fara probleme. A treia surplomba nu prea se arata a fi ospitaliera. Trebuiaufolosite tevile. Am încercat întîi sa merg pe o fata aeriana, în stînga, unde am si batut un piton. Ma aflam într-un moment de euforie, capabil sa fac orice, chiar sigreseli. Acesta este momentul periculos. Am revenit în fisura din dreapta, unde am simtit nevoia tevilor. Am scos din buzunar o sfoara lunga si mai groasa. Aveam unghem întreg. La capatul sforii, am legat un piton, ca greutate, si l-am lasat în jos, pîna la Gicu, care se afla pe platforma de plecare. L-am rugat sa lege de sfoara douatevi, pe care le-am tras la mine. Asa am transportat trei— patru tevi, de care am avut nevoie. Ţevile nu le bateam în fisura, ci doar le împlântam. Cautam locul maiîngust, pe care se putea sprijini la exterior si aveam grija ca în fundul fisurii sa se blocheze. Ele serveau doar în caz de cadere pe verticala. Altminteri, usor puteau fitrase afara, cu mîna. Acest sistem de transport de materiale a fost folosit prima data de Emilio Comici în ascensiunea pe Cima Grande. Cu asigurarile respective, amtrecut si surplomba a treia si am ajuns pe un prag de piatra, unde am gasit un piton batut acolo. În acest piton am asigurat coarda si l-am adus si pe Tulea. M-amdezlegat din coarda, l-am lasat pe Sorin sa faca asigurarile mai departe, iar eu, prin dreapta, am iesit în creasta. Cînd am ajuns cu totii în creasta, Sorin ne-a maifacut o poza, pe care o mai pastrez si astazi. Ascensiunea traseului Trei Surplombe a ridicat gradul de dificultate la V, cu un punct de gradul VI, la prima surplomba.

CREASTA VĂII ALBE[138]

într-o duminica eram la refugiu cu Ion Coman, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu, Oscar Schobesch si altii. stiam ca Nicu Comanescu urcaseCreasta Vaii Albe, dar nu de jos, de la baza ei, ci din Brîul aerian descoperit de el. Mi-am propus sa o urcam de jos. Am împartasit celorlalti intentia si, asa, am plecatcu totii. Am intrat în Vîlcelul Policandrului si am mers urcînd catre dreapta, pîna ce am prins coama dintre Vîlcelul Policandrului si Vîlcelul Hornului Negru. Am urcataceasta coama un timp, apoi am mers la dreapta în Vîlcelul Hornului Negru, am prins un brîu scurt de iarba la stînga si, printr-o fereastra, am ajuns din nou în creasta.Am mers pe ea cîtiva metri, pîna ce drumul s-a închis. Am facut un scurt rapel, o traversare la stînga printr-o balustrada, si am ajuns într-un horn framîntat. Princataratura obisnuita am ajuns într-o sa. Acolo am avut o surpriza: am gasit un piton batut în stînca, ceea ce dovedea ca a mai fost cineva. În sus se vedea o fisurasuspendata, larga de 8—10 centimetri. Mi-am dat seama ca, cu materialele ce le aveam la noi si cu lipsa de antrenament, fiind la început de sezon, nu puteam realizaceva. Ion Coman s-a oferit sa confectioneze niste „pitoane" din tub de proiectil. Am fost de acord si am hotarît sa coborîm.

Pe drumul de întoarcere, Ion m-a întrebat daca vreau sa urcam împreuna acest traseu. I-am raspuns ca da. Dupa ce am mai coborît o portiune, m-a întrebatdaca nu intra Cristea în traseu. L-am linistit, spunîndu-i ca daca nu merg eu, nu suie nici Cristea. Dupa ce am mai coborît, m-a întrebat daca vreau sa-l luam si pe

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

33 von 40 29.01.2011 01:12

Emil. Am fost de acord, dar dupa un timp m-a întrebat daca vreau sa mearga si Gicu Nicolescu. si astfel grupul s-a facut de patru, înainte de a ajunge în Busteni, mi-aspus ca el nu poate veni duminica urmatoare, ci numai peste o luna.

A trecut luna si Ion Coman nu a venit, între timp, eu si Gicu Nicolescu ne continuam antrenamentele. Gicu dovedea mari calitati de catarator. În doua lunidevenise un as.

La 20 iulie, în timp ce urcam în Trei Surplombe, a venit Coman la refugiu. Trecusera sapte saptamîni de la fixarea întîlnirii. Cînd am sosit si noi la refugiu, Ionne-a felicitat. Nu a pomenit nimic de proiectul nostru. A doua zi dimineata, în timp ce mîncam, m-a întrebat:

— Ce facem, nea Baticu, mergem asa cum am vorbit ?

— Da, desigur. Imediat ce termin de mîncat.

De jos, dinspre Busteni, urcau doi alpinisti. Ion i-a vazut, si-a luat rucsacul si a plecat cu ei !..

Am mai stat putin si apoi am coborît în Busteni. Dupa-amiaza am urcat din nou cu Dan Popescu. Pe drum i-am întîlnit pe cei trei. Dan a stat de vorba cu unuldin ei. A aflat ca nu urcasera decît o lungime de coarda, cea mai grea din tot traseul. Ne-am continuat drumul si am dormit la refugiu.

A doua zi dimineata, împreuna cu Dan Popescu, am urcat întreaga creasta a Vaii Albe, din Vîlcelul Policandrului si pîna în Brîul Mare al Costilei. A fost la 21iulie 1946.

FISURA DIN PINTENUL VĂII ALBE

Ascensiunea noastra a început în dimineata zilei de 28 iulie 1946, cînd am pornit din circul I înspre fisura. Am ajuns pe brîul de sub Pinten si, pe nistepraguri de iarba, am mers, catre dreapta, în sus. Pe parcurs am dat de doua locuri mai dificile, dupa care am ajuns la baza fisurii. L-am lasat pe Emil Cristea sa urcepîna la pitonul 14, sa vad cum se descurca pîna acolo. În cele din urma, mi-a comunicat ca mai departe nu se mai vad pitoane. M-a întrebat:

— Ce fac, cobor ?

— Nu, continua drumul si unde simti nevoia, bate cîte un piton de asigurare !

A batut mai multe pitoane si a ajuns într-o grota sub o surplomba. Am sosit si eu lînga el. Am privit conformatia locului si mi-am zis: iata prilejul de a-l învatatrecerea unei surplombe. L-am pus sa bata un piton într-o fisura din tavan. I-am aratat cum sa se asigure si cum sa foloseasca scaritele în astfel de situatii[139]. Amers asigurat la coarda dubla, din scarita în scarita, batînd pitoane, si a ajuns la marginea exterioara a surplombei. L-am întrebat:

— Ce vezi în sus ?

— O fata fisurata...

Încearca si bate un piton deasupra, într-o fisura, introdu o carabiniera cu una din corzile de asigurare, pe aceea libera. Asa ! Am tras de coarda si l-amapropiat de stînca. Mai departe i-am spus sa prinda o scarita în piton si sa puna piciorul în ea.

— Salta, i-am strigat, tragînd de coarda de asigurare.

Am auzit din nou ciocanul intrînd în functiune. A mai batut doua pitoane, urmate de comanda: scurteaza... slabeste... La un moment, în loc sa mai audloviturile de ciocan, am auzit un tipat... Imediat am strîns frînghiile în mîini, pentru a preveni scaparea corzilor. Dar nu a fost ce am crezut eu. Nu am simtit o greutatecare sa ma solicite. Din contra. Dupa tipat, a urmat un hohot de rîs si am auzit:

— Am gasit o fereastra !

— Intra în ea si vezi ce-i mai departe, i-am strigat. Dupa un timp, corzile s-au oprit a mai circula si am auzit:

— Am ajuns pe un prag de iarba. Puteti veni.

— Scurteaza, i-am strigat.

Corzile au început sa circule iar. Cînd au fost trase complet de la mine, am plecat. Am trecut surplomba, am urcat fata si am ajuns într-un hornulet, unde,pîna a intra în fereastra, mi-a curs în cap atît praf si tarina, cît s-a strîns acolo de mii de secole ! Am ajuns pe pragul de iarba. De aici în continuare am preluat eucapul de coarda. Am încercat sa iau de la Emil pitoanele si carabinierele. De necrezut: nu mai avea decît un singur piton ? Ce puteam face ? Cu un piton, nu te apucisa continui o premiera. A fost o greseala comuna ca nu am tinut socoteala pitoanelor. Pe parcursul ascensiunii, trebuia sa mai scot din cele batute. Am hotarît iarcoborîrea. Emil a batut ultimul piton, pregatind rapelul. Dupa prima lungime de coarda, am intrat în sirul de pitoane batute de Coman. Le-am folosit si am ajuns la loculde plecare si de acolo în Valea Alba.

ASCENSIUNEA

Am hotarît amîndoi sa revenim duminica urmatoare. I-am atras atentia lui Emil sa nu vorbeasca nimic despre aceasta încercare, deoarece traseul nu-i facutsi oricine se poate duce sa-l continue.

Sîmbata 3 august am urcat la refugiu urmatorii: Oscar Schobesch, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu si eu. Gicu ramas sa doarma acolo, noi,ceilalti, am urcat pe Vîlcelul Pietros, vîlcel descoperit de mine în cautarea unui drum mai scurt între refugiu si circurile Vaii Albe si am dormit în grota ce se afla înperete pe drumul spre circuri. Duminica 4 august, cum a început a se lumina, eu si Cristea am plecat catre Pinten, între timp a venit si Gicu. În traseu am intrat doareu si Cristea, pentru a-l termina mai repede. De data aceasta am luat eu capul de coarda. Dupa ce am urmat traseul facut cu o saptamîna în urma, Cristea,vazîndu-ma cum am urcat, a spus:

— Abia acum îmi dau seama ce este cataratura si cum trebuie sa urci.

În continuare aveam necunoscutul. Traseul începea cu un bloc de piatra. Am batut un piton în fisura abia perceptibila dintre blocul de piatra si perete. Nu aintrat. Am încercat mai sus, mai jos si, în sfîrsit, i-am gasit un loc. M-am lasat mult în stînga si în afara pentru a gasi o priza de picior si una de mîna. Usor, le-am gasitsi am reusit sa trec deasupra blocului. Aici, pe bloc, am gasit un loc comod, ca buturuga unui macelar, pe care taie carnea. Fisura continua sa fie tot putin ospitaliera.Am batut un piton, nu prea grozav, atît cît s-a putut. Am urcat un pas, doi si cînd frînghia a fost scurtata, urgent am cazut pe locul de unde am plecat, în nedumerireasecundului si în emotia amicilor care urmareau ascensiunea. Un pic de emotie, si am reluat cataratura. Am cautat un loc mai bun pentru piton. L-am gasit. Am maibatut unul si dupa doi metri de mers în stînga am intrat într-o fisura cu iarba, care mai departe s-a transformat într-un horn. L-am adus aici si pe Emil. Am continuat samerg pe acest horn, suspendat deasupra abisului, cu panta lina si plin cu iarba si bolovani, înca 40 de metri. Am ajuns în fundul unei mari grote, formata de un blocenorm care bareaza drumul. Calcam în aceasta grota, pe un praf pufos si toate pietrele, mici si mari, stateau gata sa fuga. Tavanul era de asemeni format din blocuriîncastrate între doi pereti. Printr-o fereastra ce am gasit-o spre peretele exterior, am urcat deasupra tavanului, unde am gasit aceeasi situatie. Totul se misca sipicioarele se înfundau în acel praf. Am mers repede catre fundul hornului, unde terenul parea mai stabil. Am urcat ultimul obstacol, unde am si gasit un piton vechi cuinel, batut probabil de sincan cînd a urcat pe vîrful Pintenului, si am ajuns în strunga formata de vîrful pintenului si perete. Ascensiunea s-a terminat la ora 12.

FISURA ALBASTRĂ

Cînd Nae Dimitriu a patruns în circurile Vaii Albe a dat diferite denumiri circurilor, peretilor, fisurilor si tancurilor. Peretele dinspre est, asemanator înoarecare masura cu cei din Alpi, este strabatut de o „crapatura", vazuta si din Busteni, careia i s-a spus Fisura Mare.

Acest perete si aceasta „crapatura" m-a atras, poate din cauza disputei lui Nae Dimitriu cu Nicu Comanescu, dar si pentru asemanarea cu pereti dinDolomiti, pe care ma catarasem. Dupa întoarcerea din Italia, înca din 1937, am început sa caut o intrare spre locul numit acum „marele traverseu", de unde începe,propriu-zis, Fisura Albastra. În una din tatonarile mele eram cu farmacistul Dan Popescu. Acesta vazîndu-ma ca ma uit atent si cu insistenta la aceasta fisura, m-aîntrebat:

— Ce, ma, te uiti la ea ? E albastra ! (în sensul ca e greu de urcat).

— Da, ma uit ca e frumoasa si merita a fi încercata. stii, ca e frumos numele de albastra ? Ce ar fi sa-i spunem Fisura Albastra ? si asa i-a ramas numele.

Am încercat toate intrarile în circuri si voiam sa urc Fisura Albastra, dar, asa cum am aratat, nu aveam cu cine. Dupa ascensiunea traseului Trei Surplombesi a Pintenului eram antrenat si mergeam ca niciodata. I-am propus lui Emil Cristea sa încercam împreuna aceasta tura. A acceptat, chiar si-a cumparat si o frînghienoua de 40 m. Am stabilit împreuna ziua de 11 august 1946 cînd sa facem aceasta încercare. Dimineata, am plecat de la refugiu, noi doi, împreuna cu alti 7—8prieteni care voiau sa asiste. Cu frînghii, pitoane, carabiniere, ciocane, scarite, bucle, într-un cuvînt cu tot echipamentul alpin, am pornit cu voie buna. Am trecut firulVîlcelului Policandrului si pe pantele de iarba de sub perete ne îndreptam spre Vîlcelul Pietros, pentru a merge în circuri. Pe acele pante de iarba fînul era cositproaspat si raspîndea un miros placut. Cosasii, probabil, facusera un foc pe acolo, care, se pare, mai fumega cînd am trecut noi prin acel tinut, înainte de a intra înVîlcelul Pietros, cineva din grup uitîndu-se înapoi, a strigat:

— Arde padurea !

Ne-am uitat cu totii si am vazut un falnic molid în flacari. Ardea ca o torta. Imediat am hotarît sa lasam corzile într-o mica grota lînga stînca si, cu ciocanele,cu pitoanele, cu mîinile, cu toata fiinta noastra sa încercam sa stingem focul. Ne-am luptat cu flacarile de la ora 8 dimineata pîna la 3 dupa-amiaza, cînd le-am învins.Padurea fusese salvata. Am sapat santulete, am aruncat peste flacari pietris si nisip, am facut tot ce a fost posibil si am învins. Eram obositi. Totusi, am urcat în circurisi sub bolovanul de la intrarea în traseele din perete, am lasat pitoanele, urmînd sa venim duminica urmatoare, însa Cristea a schimbat programul si am mers în CheileBicazului, unde el s-a îmbolnavit si nu am facut nimic, întors la Bucuresti, am avut un accident stupid de bicicleta si nu mai m-am catarat. Emil Cristea si Aurel Irimia

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

34 von 40 29.01.2011 01:12

au continuat sa mearga în Fisura Albastra si au terminat în 1953 o varianta a acesteia[140]. Fisura Albastra a fost urcata, pe întregul ei traseu, în 1955, de AlexandruFloricioiu si Norbert Hiemesch.

ALPINISM COMPETIŢIONAL

În 1948 au fost dizolvate vechile asociatii de turism si alpinism si s-a înfiintat Asociatia Turismul popular, apoi, în cadrul C.G.M., a functionat o sectie deTurism si alpinism, care a creat noi scoli de alpinism, de vara si de iarna. Din anul 1953 s-a introdus sistemul competitional. Am practicat si eu, mai tîrziu, un timp,forma competitionala a alpinismului, întîi la Clubul Metalul, apoi la Asociatia „Sanatatea" — Bucuresti. La aceasta asociatie, pentru introducerea în tehnica alpina sicunoasterea unor notiuni simple, am organizat în anii 1971 si 1972 o serie de colective gradate. Cele din 1972 au fost:

— 28 mai, Valea Coltilor, cu 19 participanti.

— 11 iunie, Valea Ţapului, cu 25 de participanti.

— 25 iunie, Valea Costilei, cu 34 de participanti. Ascensiune întrerupta la refugiu, datorita unei ploi torentiale.

— 9 iulie, Coltul Galbenelelor, cu 26 de participanti.

— 30 iulie, Coltul Malinului, cu 26 participanti.

— 13 august, Valea Bucsoiului, cu 19 participanti.

— 27 august, Valea Seaca a Caraimanului, cu 15 participanti.

— 10 septembrie, Valea Rîpa Zapezii, 30 de participanti. În poiana Morarului ascensiunea s-a întrerupt din cauza ploii.

— 24 septembrie, Valea Coltilor, pe zapada noua, 10 participanti.

Ca prim rezultat al acestor ascensiuni colective gradate, la care au luat parte foarte multi amatori, în toamna au fost legitimate, pentru alpinismulcompetitional, treisprezece persoane: Sanda Dumitrescu, Doina Enculescu, Nadia Popovici, Coca Profir, doctor Vîja Ion, doctor Viorel Nicolaescu, Dan RadesiuMircea, Paul Alboteanu, Samoila Gheorghe, Huma Alexandru si Hors Deppner. Ei au obtinut atunci si insigna de alpinist, iar acum, Sanda Dumitrescu, ViorelNicolaescu, Dan Radesiu si Paul Alboteanu sînt cataratori de înalta clasa. Am continuat apoi sa ma catar în sistemul neorganizat si am condus, neoficial, grupurilecare m-au solicitat în ascensiuni colective. În toamna 1975 am urcat pentru ultima data, cu Bolchi Dumitru, el cap de coarda, traseul Furcile din peretele Galbenelelor,aniversînd astfel 40 de ani de la premiera din 1935.

De la pereti, la vai si apoi la poteca, „am coborît scara". si azi, ca la început, continui sa merg, mai încet si mai pe la poalele muntilor, cu aceeasi dragosteca în trecut.

FISURA MARE DIN PERETELE VĂII COsTILA

Într-o toamna, am urcat cu inginera Valeria Brâna Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe. La început, am urcat eu cap de coarda, dar, dupa ce am trecuthornul de deasupra brîului din care începe Fisura Rosie, respectiv dupa prima lungime de coarda, a preluat capul de coarda tovarasa mea de ascensiune. De dataaceasta, a doua lungime de coarda s-a efectuat prin fisura din mijloc. Pîna în Creasta Vaii Albe, capul de coarda a mers foarte bine, ceea ce dovedea talent si otemeinica pregatire. Vremea a fost frumoasa si a contribuit mult la o placuta ascensiune.

Din Creasta, privind peste Valea Costilei, spre nord, aveam în fata peretele sudic al acestei vaii. La un moment, am vazut, mai mult mi-a aratat tovarasa meade drum, un perete ce parea vertical si pe care se catarau niste alpinisti. Verticalitatea peretelui, asa cum îl vedeam de pe locul pe care ma aflam, m-a impresionat. Amaflat, curînd, ca acei alpinisti erau din sectia noastra si ca printre ei se afla si Codrut Brâna. Am urmarit mai mult timp cataratura lor. Dupa ce urcau o fata verticala seregrupau într-o mica grota. Asa aveam eu impresia. Unii mai scapau în coarda pe acea fata verticala, dar nu se întîmpla nimic grav.

Am aflat ca acest traseu se numea Fisura Mare. Cum eram amator de o astfel de cataratura, m-am antrenat si am asteptat momentul potrivit pentru a o urca.

Într-o zi, am plecat de la refugiul Costila cu Dan Vasilescu, pentru a-mi îndeplini dorinta. Dan a mers cap de coarda. El mai fusese în acest traseu. Am urcatValea Costilei pîna catre sfîrsitul Vîlcelului de sub perete si de acolo, pe dreapta cum urcam, Dan s-a angajat într-o traversare scurta, spre dreapta, pe o fata înclinatasi lipsita de prize, pîna într-o fisura oblica, catre stînga. Acolo a gasit primul piton în care s-a asigurat. Fisura avea o lungime de coarda. Pentru a o urca, Dan a folositmetoda prin opozitie, numita Dulfer sau bavareza. Ascensiunea a fost spectaculoasa. Pentru asigurare s-au folosit cele 2—3 pitoane existente. La capatul fisurii Dan agasit o platforma comoda unde s-a facut regruparea. Ca secund, am urcat usor pîna la platforma. Apoi capul de coarda a pornit tot catre dreapta pe un brîu cu iarba,a coborît putin, iar a urcat, pîna într-un loc unde din stînca mustea putina apa. În continuarea acestui urcus, lung de 35 m, s-a mers în sus 5—6 m si dupa o asigurareîntr-un piton nesigur (la a doua ascensiune a iesit) traseul continua printr-o traversare la stînga peste o serie de placi spalate, foarte înclinate. La capatul traverseului,dupa ce a mai urcat pe verticala cîtiva metri, Dan, a facut regruparea. Lungimea urmatoare de coarda a fost în continuare pe verticala, de cataratura frumoasa, libera.A urmat un scurt horn, în diagonala catre dreapta, ce a luat sfîrsit sub o enorma surplomba. Pentru depasirea acestei surplombe, capul de coarda a iesit mult în stîngape fata si printr-o cataratura fina a ajuns la acea grota pe care o vazusem din Creasta Vaii Albe si care nu era decît un prag în roca de gresie, cu o alta surplombadeasupra. Ultima lungime de coarda a fost printr-un horn framîntat si cu roca friabila, întregul traseu, foarte frumos, e de cataratura pura.

Am mai urcat acest traseu si cap de coarda, avînd ca secunzi pe Simion Codreanu si Walter Kargel. În cap de coarda, ascensiunea a fost mult mai placuta.

FISURA MULT DORITĂ

Numele i-a fost bine dat. si eu am dorit sa urc acest traseu, dar pîna la urma l-au urcat altii. Disputa pentru premiera este între Octav Bratila, zis Bulinel, siGheorghe Enache.

Eu am mers acum cu Walter Kargel, el fiind capul de coarda. Am plecat de la refugiu, am mers pe Vîlcelul Policandrului si apoi pe malul stîng al acestuiapîna catre Fisura Suspendata. Pe un brîu de iarba, am mers la stînga si, dupa ce am depasit intrarea în traseul Policandrului, am ajuns pe Brîul Suspendat la bazatraseului.

Prima lungime de coarda a fost de-a lungul unui diedru cu o traversare la dreapta. A doua lungime, cu un horn si un diedru, se termina într-o surplombadelicata, cu iesire spre stînga. Trecerea acestei surplombe a fost frumoasa si mi-a placut. A treia lungime, tot cu horn si diedru, se termina pe un prag îngust de gresiesi apoi catre dreapta am iesit în Brîul Interzis. Punctul acela cu gresie, nu mi-a placut. Pentru secund e mai greu de recuperat scarita. Norocul meu a fost ca dupa noiurcau Gica Enache, zis Geaca, si cu Irina Zaharescu, zis Motanu, asa ca scarita a ramas sa o scoata ei. Din Brîul Interzis, lungimea urmatoare, pe care a urcat-oToma Boerescu în încercarea de care am mai vorbit, a fost urcata la liber. Doar un singur piton, si acela cam sus asezat — acest piton mi-a fost adus altadata larefugiu, rupt numai prin greutatea unui alpinist care agatase o scarita în el — a fost singura asigurare pîna la un mare bolovan ce sta la baza surplombei celei mari.Aceasta surplomba, ce se gaseste pe peretele din fata, face un unghi drept cu peretele din dreapta, lasînd între ei o fisura, cînd mai larga, cînd mai îngusta. Am urcatîntîi pe fata peretelui cu surplomba, apoi, dupa cîtiva pasi, am trecut pe fata din dreapta facînd un sprait, dar folosind si o scarita. Trecerea nu mi s-a parut atît de greape cît auzisem. Am trecut apoi în stînga într-un horn în care am intrat cu bratul si piciorul drept. Am reusit sa progresez folosindu-ma de prizele gasite în horn, cubratul si piciorul drept, iar cu bratul si piciorul stîng foloseam prizele ce le gaseam pe muchea din afara a hornului. Dupa o „strecurare" prin acest horn, am ajuns acolounde el se mai deschide si escalada a devenit mai usoara. Ascensiunea noastra a luat sfîrsit în creasta Vaii Albe sau a Policandrului, cum i se mai spune. A fost oascensiune frumoasa, Walti a urcat bine si amîndoi am ramas cu amintiri placute.

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

35 von 40 29.01.2011 01:12

ÎN LOC DE EPILOGAmintirile mele îsi încheie acum firul povestirii.

Am încercat, cum am spus în cîteva rînduri, sa pun în lumina fapte si întîmplari la care am fost martor nemijlocit si, în paralel, sa evoc chipul unor oameni,multi dintre ei precursori, care au avut o contributie esentiala în evolutia alpinismului nostru. Din cînd în cînd, pe baza documentelor de arhiva, am alaturat amintirilorpersonale secvente ce dovedesc ca muntele, acest minunat templu al naturii, a fost cunoscut, si la noi, înca din timpuri vechi. Nu mi-am propus, desigur, sa fac ocercetare asupra rolului pe care l-au avut ciobanii, vînatorii si padurarii în cunoasterea muntelui românesc. Rolul lor a fost imens, dintre ei au fost selectati, în vremurilemoderne, „calauzele", ei au condus pe poteci tainuite pe întîii drumeti. Dar ei n-au lasat documente scrise despre drumurile lor. Despre ei s-au scris însa, poate preatîrziu, cuvinte de lauda, au fost amintiti de catre cei ce s-au bucurat de sprijinul lor. Eu însumi am mentionat cîteva nume, poate prea putine. Tot asa cum, îmi dauseama abia acum, trebuia sa vorbesc mai mult despre confratii, mei, alpinistii, pe multi cunoscîndu-i direct, catarîndu-ma cu ei, stimulîndu-ne si sprijinindu-nereciproc.

Amintirile mele se încheie cu rememorarea unor momente cînd vîrsta nu mi-a mai permis sa fiu catarator. De atunci si pîna azi succesele nu au încetat sa fieremarcabile, în cadrul cluburilor si asociatiilor sportive si sub îndrumarea Federatiei de turism — alpinism. În acest fel, cataratura moderna a fost si continua sa fieînvatata de un numar tot mai mare de tineri curajosi. Eu m-as bucura daca însemnarile de acum si-ar gasi ecou în sufletele lor, îndemnîndu-i sa evite greselile facutede noi, „veteranii", dar, totodata, aducîndu-le aminte ca si în alpinism exista o traditie glorioasa, care nu trebuie niciodata uitata...

Ianuarie, 1981

CUPRINS

Prefata

Cuvîntul autorului.

Cu prietenii în micile excursii

Muntele

În Italia

Din nou în Bucegi

În Austria

Iarasi acasa

În loc de epilog

[1] În anul 1929 trenul personal parcurgea distanta dintre Bucuresti si Busteni în circa patru ore. Numai în gara la Ploiesti-Sud stationa 20 de minute (n.a.)

[2] Casa Pestera din Bucegi, construita din initiativa Hanului drumetilor, a fost inaugurata oficial în ziua de 29 iunie 1925 (n.a.).

[3] Peste ani, aceste poduri si tuneluri au fost abandonate, construindu-se, prin apropiere, linia ferata care functioneaza si astazi (n.a.).

[4] Gheorghe Ţiteica (1873—1939), profesor de matematica, universitar. si-a cumparat o casa în Busteni în anul 1908. De aici, împreuna cu fiii sai, Radu si serban, faceau deseexcursii în Bucegi. Era un drumet pasionat, membru al Societatii turistilor din România si al Turing-Clubului. Casa din Busteni se pastreaza înca pe strada Paltinului nr. 7 (n.a.).

[5] Piata a fost construita, odata cu vechea primarie, în anii 1911—1912. Vezi ziarul Bucegii din Busteni, 1911—1912, Editura „Vasile Teodorescu", Busteni (n.a.).

[6] Fabrica de hîrtie a fost fondata în anul 1882, iar fabrica de celuloza în anul 1903, cînd firma „Fratii Karol si Samuel Schiel" a devenit societate anonima pe actiuni. Funicularul,denumit atunci „calea ferata aeriana", a fost construit în doua etape: a) Busteni—Bolboci, în anul 1908, cînd a circulat si primul vagonet, b) Bolboci—Brateiu, în anul 1909 (n.a.).

[7] Caporalul Constantin Musat s-a nascut în anul 1890, în comuna Domnesti, Arges. A facut parte din batalionul I al regimentului 2 graniceri, care pazea granita în sectorulmuntelui Susai si Valea Prahovei. A luptat în jurul Brasovului, apoi în defileul Oltului. A fost ranit de mai multe ori si a refuzat evacuarea în spatele frontului. Transferat cu unitatea înmuntii Vrancei, este ranit la bratul stîng. La spitalul militar din Iasi i se amputeaza bratul. Refuza sa fie reformat, lupta în continuare, aruncînd grenade cu bratul sanatos. În luptelede la Oituz cade eroic în primele rînduri. Vezi Monografia orasului Busteni, 1975 (n.a.).

[8] Crucea eroilor a fost ridicata de catre Caile Ferate Române în memoria ostasilor români cazuti pe Valea Prahovei în razboiul din 1916—1918. Lucrarea a fost efectuata înanii 1926—1928 sub conducerea maistrului ceferist V. Bumbulescu (n.a.).

[9] Ca un omagiu adus deschizatorilor sau constructorilor de drumuri în munte, s-a dat numele acestora drumurilor respective. Asa, existau drumul Take Ionescu în Bucsoiu,drumul Friedrich Deubel în Piatra Craiului si în Bucsoiu si drumul Niculae Butmaloi în Bucegi. Tot asa s-a dat numele de drumul Schiel, de catre localnici si de catre vechiituristi, potecii de sub funicular, în amintirea fabricii care l-a construit, atît pentru nevoile întretinerii funicularului, cît si pentru nevoile turistilor. Din pacate, în ghidurile recente nu s-auimpus aceste denumiri (n.a.).

[10] Vezi primul Anuar T.C.R., 1924—1925, pag. 38, pct. 5 (n.a.).

[11] În locul numit „La gratar" exista un bazin mic, unde se adunau cele doua ape coborînd din munte, ca, apoi, printr-o conducta, sa curga spre fabrica. La capatul conducteiexista un gratar, avînd rolul de a opri lemnele si pietrele aduse de ape. Primul uluc, din lemn, nu mai exista astazi, iar al doilea a fost înlocuit cu unul din beton, acoperit. Mai jos deel au aparut doua conducte care transporta apa din Valea Jepilor (n.a.).

[12] Locul numit „La Vinclu" este un teren orizontal. Aici, înainte de constructia funicularului, existau niste mese. Li se spunea „La mese". Odata cu constructia funicularului, s-aridicat o casa pentru cantonierii care se ocupau cu dirijarea vagonetelor, deoarece acolo funicularul facea un unghi. Locul era împrejmuit si acoperit cu un sopron. Pe sub acestaputeau trece si turistii, pîna cînd în acea locuinta s-a înfiintat un post de jandarmi. De la aceasta data, locul era ocolit pe o potecuta situata deasupra. Acum pe acest loc nu maieste nimic, în afara de tone de metal rezultate din desfiintarea funicularului si kilometri de cablu, din care cel gros, purtator, se zice ca este din cupru (n.a.).

[13] Dintru început s-a facut în harti si descrieri o greseala inversîndu-se denumirea justa a vailor Urlatoarea Mica si Urlatoarea Mare. Localnicii, începînd cu Nita Morarescu (93de ani) si Dumitru Chivu (maestru emerit al sportului la alpinism), sustin, si pe buna dreptate, ca, din batrîni, denumirea s-a dat în functie de zgomotul apei în cadere. Dupa ojudecata logica, zgomotul cel mare îl face cascada Urlatoarea, încît vaii care o formeaza i s-a dat numele de Urlatoarea Mare. De la Cascada, mergînd spre sud 10—15 minute,pe aceeasi curba de nivel, se întîlneste alt fir de apa, fara cascada, care este Urlatoarea Mica. Ar fi de dorit ca si geografii si turistii sa se puna de acord cu localnicii si sa deaacestor vai numirile juste (n.a.).

[14] Banca este asezata sub o stînca înclinata, la sud de Claite si se compune din patru lespezi de piatra fasonata. Doua lespezi frumos lucrate, ca doua brate de fotoliu,formeaza partile laterale ale bancii. O lespede lunga, dreptunghiulara, formeaza partea pe care se sta. A patra lespede — spatarul bancii — este frumos sculptata si serie pe ea:„MARIA THEREZA", iar dedesubt: „7 SEPTEMBRIU 1888" (n.a.).

[15] Punctul „La mese" indicat aici nu este unul si acelasi cu cel indicat de Michai Gold în cartea În muntii Sinaei, Rucarului si Branului, publicata în 1910. Pe atunci, în punctulnumit mai tîrziu „La Vinclu" se gaseau acele mese si banci destinate odihnei si mesei turistilor (n.a.).

[16] Valea Mieilor îsi are obîrsia între coama Jepilor Mici si Vîrful Ciocîrlia. Este orientata spre sud, se varsa în Valea Urlatoarea Mare si este lipsita de apa. Nu are izvoare(n.a.).

[17] Jepii Mici sînt mai înalti decît Jepii Mari. Denumirea de Mici si Mari au primit-o dupa dimensiunea de jnepeni ce se gasesc pe ei (n.a.).

[18] Cantonul Jepi mai dainuie si azi, fiind anexa cabanei Piatra Arsa. Are gaze naturale la sobe si paturi individuale suprapuse, cu saltea, cearsafuri si paturi (n.a.).

[19] Cu ocazia depanarii amintirilor de munte, într-o discutie la el acasa, doctorul docent Alexandru Beldie mi-a spus ca stie peripetiile acestor doi tineri, ca îl cunoaste pe acelace si-a pastrat calmul si n-a suferit de pe urma viscolului. Numele lui este Matei Danatoiu (n.a.).

[20] Grigore Pescarii, casatorit cu fata lui Butmaloi, l-a înlocuit pe acesta, în 1928, la conducerea Casei Pestera. Sotia lui lucra tot acolo, ca meteorolog. Nea Grigore, cum îispuneam noi, a fost un foarte bun si priceput cabanier. Pasionat vînator, cunostea muntele foarte bine si de la el puteai, la nevoie, capata pretioase informatii. A fost si dulgher,astfel ca a lucrat la constructia cîtorva cabane. Pasiunea pentru munte, pentru padure si pentru vietuitoarele lor, l-a dus la pasiunea împaierii si conservarii pasarilor si animalelor.Grigore Pescaru mai lucreaza si azi, iar colectia lui este de mare valoare (n.a.).

[21] Niculae Butmaloi a fost un exemplu de cabanier. Buna lui reputatie si recunoasterea turistilor, fata de el si de sotia lui Mina, sînt consemnate în registrele de impresii alecabanei si în primele trei anuare ale Bucegilor. A gospodarit Casa Pestera de la înfiintare si pîna în 1928. „Drumul lui Butmaloi", una dintre cele mai circulate cai de acces laCasa Pestera, începea din Plaiul lui Pacala (la iesirea din drumul Piatra Arsa) si ducea, peste saua Cocorei si prin padurea Cocora, la casa (n.a.).

[22] La Casa Pestera si la alte cabane ale T.C.R., Mihai Haret, presedintele Touringului, comercializa vinul obtinut din viile sale, vin negru, caruia drumetii îi spuneau „pacura dePestera" sau „pacura Haret" (n.a.).

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

36 von 40 29.01.2011 01:12

[23] Serghie Popescu, împreuna cu, altii, au cedat asociatiei ADMIR un teren pe care aceasta, în anii 1936-1938 a construit cabana “Babele", în locul numit „Altarul Babelor"(n.a.).

[24] Cabana Bolboci era proprietatea S.K.V. — (Societatea carpatina transilvana), o foarte bine organizata societate, înfiintata în anul 1880, la Sibiu. A fost construita în 1926de sectia Bucuresti a S.K.V.

[25] Anuarul Bucegilor nr. l, 2 si 3 au fost editate de Sectia alpina a Bucegilor-Sinaia, din cadrul T.C.R. Pe coperta avea mentiunea: „publicat de C. I. Ionescu, institutor,secretarul sectiei". Primul numar a fost tiparit la Busteni în tipografia lui Vasile Teodorescu. Numerele 2 si 3 prezinta si cîte o harta a abruptului prahovean al Bucegilor, întocmitede inginerul Radu Ţiteica. Aceste anuare cuprind articole foarte interesante. Unul din aceste articole publica traseele „grele" efectuate în Bucegi în anul 1927. Este o pagina deistorie a alpinismului românesc. Din cauze „neelucidate", dupa nr. 3, anuarul nu a mai aparut (n.a.).

[26] De la Vîrful Omul am coborît uneori, cu diferiti prieteni, la Bran prin Valea Gaurei si simon sau prin Strunga. Alteori, pe la cabana Malaesti si, de acolo, mai departe, laRîsnov, pe Valea Glajariei, unde am dormit si am facut fotografii la fosta uzina electrica (cu aceasta ocazie am vazut ca pe valea Glajariei nu exista decît o uzina electrica si nudoua, cum indicau unele harti). De cîteva ori ne-a prins întunericul la coborîre, singura lumina fiind aceea a licuricilor. La Rîsnov, am tras si am mîncat la restaurantul din spatelegarii, care avea si un bazin de înot, unde am facut si baie si de unde am iar amintiri fotografice. Pe peretele restaurantului scria: RECOMANDAT DE TURING-CLUBULROMÂNIEI (n.a.).

[27] Între 1931 si 1933 am satisfacut serviciul militar (n.a.).

[28] Scrisoarea se afla, în original, expusa la Muzeul de istorie a orasului Bucuresti (n.a.).

[29] Ultima data l-am vazut pe parintele Gherasim în iunie 1976, cînd împreuna am mai depanat firul amintirilor. În toamna aceluiasi an a trecut în „lumea dreptilor" (n.a.).

[30] Taierea serpentinelor contribuie la distrugerea lor si la degradarea solului de pe munte, formîndu-se viroage prin care curge apa, marind opera distructiva (n.a.).

[31] Acest traseu a fost urcat de Niculae Bogdan, cu un însotitor, fiind condusi de Niculae Butmaloi, Descrierea a aparut în Anuarul S.T.R., 1910. În al doilea anuar al Bucegilor(1927), Mihai Haret, la pag. 10—18, reia povestirea, schimba calauza Butmaloi cu Gelepeanu si pretinde ca a urcat si Valea Ţapului de la cota 2125 în sus. Ori: a) descriereaVaii Ţapului nu corespunde cu terenul; b) profesorul doctor-docent Radu Ţiteica, în Buletinul de informare I.P.G.G. nr. 10—11, la pag. 14, atribuie lui Haret ca „o eroare dememorie", afirmatia ca a urcat în 1915 Valea Seaca a Costilei, iar în ce priveste Valea Ţapului spune: „îndraznim sa afirmam ca autorul a facut-o numai dupa examinarea vaii dedeparte, fara sa o fi parcurs într-adevar" (n.a.).

[32] Ivana Popescu a facut parte din grupul lui Nicu Comanescu, care a urcat la 31 ianuarie 1932 Valea Seaca a Caraimanului în premiera de iarna (n.a.).

[33] Coltul Galbenelelor a fost urcat prima data din Strunga Coltilor de catre Alexandru Beldie si Niculae Ţipei (bun fotograf), iar la 15 octombrie 1933, pe creasta ce pleaca dincapatul de sus al firului secundar, de echipa Nicu Comanescu si Ion sincan. Urcarea din Strunga Coltilor e mai scurta dar mai verticala, pe cînd cealalta e mai lunga dar mai putinînclinata (n.a,).

[34] Ion Stanila a fost cabanier la cabana Omul din iarna 1925—1926, pîna în 1937, cînd s-a retras. Era fiul lui Gheorghe Stanila, vechi cabanier la Casa Malaesti (n.a.).

[35] Crucea lui Niki Alexandrescu a fost ridicata de prietenii acestuia, pe Creasta Morarului, la iesirea din Valea Adînca, pe locul unde si-a dat obstescul sfîrsit (n.a.).

[36] Aceasta tura a fost data ca „premiera" de Nae Dumitriu, dar cînd am învatat ce este o premiera am considerat ca ceea ce s-a facut atunci era, de fapt, o varianta la intrareaîn Hornul Ascuns (n.a.).

[37] Se numeste asa fiindca era vopsit în rosu (n.a.).

[38] Take Ionescu a fost fiul lui Ion Gheorghe, mic negustor din Ploiesti. Cînd era copil, fiind debil, parintii l-au trimis la manastirea Sinaia, pentru a se întrema. Acolo a prins eldragostea de munte, caruia i-a ramas credincios toata viata. Împreuna cu sotia, cu arhimandritul Popescu I. Nifon, superiorul manastirii Sinaia, si cu inginerul Iosif Sângeorzan dela Eforia spitalelor civile au pus bazele Societatii carpatine „Sinaia", a carei activitate prodigioasa era recunoscuta si peste hotare. Take Ionescu a fost membru donator alS.K.V. La început a facut parte si din Societatea turistilor din România. Drumul de la Pichetul Rosu la Prepeleac a fost construit, asa cum arata darea de seama, în 1899, deSocietatea carpatina „Sinaia", dar, ca un omagiu si în semn de recunostinta pentru sumele donate pentru acest drum, ca si pentru constructia casei de pe Caraiman, s-a hotarîtca drumul sa poarte numele lui Take Ionescu (n.a.).

[39] Cînd Magura Codlei este acoperita de nori (are caciula) se stie ca va ploua, la fel ca în Postavarul (n.a).

[40] Colac de lemn de forma ovala, în interiorul caruia este o plasa de sfoara. Se prinde de picior pentru ca acesta sa nu se afunde în zapada (n.a.)

[41] Prapastiile Zarnestilor sau Cheile Prapastiilor au o lungime de 3—4 km si sînt strajuite de pereti între 100 si 200 metri înaltime. Prin „Prapastii", un drum turistic duce laVîrful „La Om". Altul la cabana Curmatura (n.a.).

[42] Cartier din soseaua Panduri, unde strazile sînt în panta (n.a.).

[43] Prima ascensiune, de iarna, a Vaii Seci a Caraimanului a fost facuta duminica 31 ianuarie 1932 de echipa: Nicu Comanescu, Aurel Teodorescu, Sepe Zavazal si IvanaPopescu (n.a.).

[44] Într-o iarna, un grup de alpinisti urca pe o vale din Bucegi. La un moment, conducatorul grupului si initiatorul ascensiunii a declarat ca el nu merge mai departe. Momentfoarte penibil. O înapoiere putea costa viata unora din participanti si a conducatorului ! Singura solutie era mersul înainte. Unul dintre participanti, mai energic si cu mai multaexperienta, a preluat conducerea grupului. Ba, mai mult: cu ajutorul cozii pioletului, l-a determinat si pe conducatorul initial al grupului sa continue drumul. Argumentul nu a fost„elegant", dar a salvat viata conducatorului si a altora. De aceea, conducatorul unui grup de excursionisti trebuie întotdeauna sa ia o hotarîre lucida, care sa duca la salvareaîntregului grup sau echipe (n.a.).

[45] Doctorul Vasile Steopoe a fost un pasionat alpinist. A urcat mult în Alpi, cu ghid. A fost pe Mont Blanc (1928), pe Matterhorn (1929), pe Bernina (1930), pe Jungfrau (1931).A fost membru T.C.R. Înca de la început. În 1934 a devenit membru al C.A.R. În 1935 a fost ales secretar general iar din 1938 pîna în 1944 a îndeplinit functia de presedinte alC.A.R. Doctorului Vasile Steopoe i se datoreste curmarea spiritului polemic dintre C.A.R. si A.D.M.I.R.. A contribuit mult si la realizarea Caminului alpin din Busteni. Era un omdevotat trup si suflet miscarii turistice din tara. De aceea, pentru mine a fost si este surprinzator cum de a publicat, ca prim redactor al Buletinului C.A.R. si presedinte al clubului,articolele: Noi mijloace tehnice pentru escaladarea stîncii si Peretele Vaii Albe — Fisura Centrala (Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 4) (n.a.).

[46] Ca un omagiu adus inginerului Nicu Comanescu, în Buletinul alpin, anul V, nr. l, la pag. 28, a aparut urmatoarea nota: „În amintirea aceluia care a legat atîta pasiune deideea de alpinism, pe al carui altar si-a jertfit însasi viata, Clubul alpin propune si invita pe toti alpinistii, autorii de harti, lucrari turistice etc., ca Hornul Central din Malin, a caruiescalada a fost efectuata initial de def. inginer Nicolae Comanescu, sa poarte pe viitor numele regretatului disparut: Hornul Comanescu (n.a.).

[47] Citatul l-am extras din lucrarea Pestera Ialomitei si Casa Pestera, de Mihai Haret, Editura Vasile Teodorescu, Busteni 1924 (n.a.).

[48] Vezi articolul Criminalii, semnat de Vasile Teodorescu, în ziarul Bucegii din Busteni, anul I, nr. 13, marti 15 noiembrie 1911, în care se spune, între altele: „Casa deadapost de pe culmea muntilor Bucegi, de la Vîrful Omul, la 2500 metri, a fost arsa cu desavîrsire" (n.a.).

[49] Casa de lemn de pe Vîrful Omul a fost construita de Societatea carpatina Sinaia în anul 1900. Vezi Anuarul S.K.V., anul XX — 1900, pag. 71 si Anuarul S.K.V., anul XXII— 1902, pag. 8 (n.a.).

[50] Cred ca ar fi fost de datoria asociatiilor turistice existente la vremea aceea sa preia acea baraca, sa o fi amenajat asa cum trebuia, sa fi pus un paznic si s-o fi pus ladispozitia turistilor, nefiind alta cabana pe platou (n.a.).

[51] Erwin Csallner n-a publicat relatarea acestei ascensiuni, cum nu a scris nici despre ascensiunea de pe creasta Fagarasului de la Bîlea la Plaiul Foii efectuata în februarie1929 în compania lui Karl Lehmann si nici despre ascensiunea din Piatra Altarului despre care au scris altii în revista Erdely — 1934, nr. 6, pag. 98 (Az Oltarko megmaszasa, deSzekely Geza) si în Jahrbuch des S.K.V., 1935. Informatia o detin de la Erwin Csallner (n.a.).

[52] Acum pe Vîlcelul Spalat se urca direct, fara abateri la stînga sau la dreapta (n.a.).

[53] În legatura cu acest traseu este necesara o precizare la regula generala a premierelor. Se numeste traseu alpin un drum care pleaca de jos, de la o baza si urca pîna într-unpunct final, creasta sau vîrf. Exemplu: se stie ca în peretele Galbenelelor primul care a urcat pîna la Surplomba Mare a fost Nae Dimitriu, ca Surplomba a fost trecuta de TomaBoerescu si ca portiunea de deasupra surplombei a fost urcata de Dan Popescu. De fapt, traseul Surplomba Mare începe din Brîul de piatra si se termina în Creasta Costila-Galbenele. Se poate spune ca unul din cei trei a urcat în premiera acest traseu ? Nu. Se consemneaza ce a facut fiecare în parte, iar premiera apartine acelui care a urcat acesttraseu în întregime, sau nimanui. Asa e logic (n.a.).

[54] Sînt informat ca, la sugestia mea, acest traseu s-a amenajat si pentru coborîrea din Umar, primavara si toamna, cînd în Valea Scorusilor este zapada si gheata (n.a.).

[55] Nicu Comanescu a încercat, fara rezultat, escaladarea peretelui, în trei-patru rînduri. De ce nu l-a urcat Nicu, ca doar conta ca cel mai bun catarator la vremea aceea ? Nu avrut ? Nu a putut ? Nu a avut însotitori corespunzatori ? (n.a.).

[56] Tatal lui Dan avea o casuta la Busteni, unde eu si alti membri ai C.A.R. am dormit deseori (n.a,).

[57] Locul a fost numit de Ion Coman „Picior de lemn". Azi se trece catarîndu-te (n.a.).

[58] Este o actiune Salvamont (n.a.).

[59] Vezi Buletinul alpin, anul V, nr. 3, pag. 7—8 (n.a.).

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

37 von 40 29.01.2011 01:12

[60] Vezi Anuarul S.T.R., vol. V-VI, 1907—1908, pag. 76—84 (n.a.).

[61] Vezi Anuarul S.T.R., vol. XIII — 1915 (n.a.).

[62] În unele lucrari, Mihai Haret afirma ca a fost în valea Horoaba în 1903. Într-o scrisoare din 1930, scrisa din Valea Calugareasca, afirma ca a mers în 1907, indicînd luna siziua. În lucrarea în muntii Sinaei Rucarului si Branului, aparuta în 1910, la paginile 193—207, sînt recomandate excursiile ce se pot face în Bucegi. La pagina 201 sînt mentionatesi unele cai, pe care „nu le-am vizitat înca". Valea Horoabei nu este inclusa în traseele din Bucegi (punctul „k"). Ea este doar mentionata, la pagina 176, ca afluent, pe dreapta, aVaii Ialomitei (n.a.).

[63] Desigur, numele este românesc, dar a fost transcris în limba germana, asa cum este si al lui Gîrnita (Gîrnitze) (n.a.).

[64] Ascensiunea a fost facuta în anul 1887 („Der Weg den wir damals hinabgestiegen sind, war sicher weniger bedenklich als Deubels Weg auf den Bucsoiu, den ich în diesemJahre im Aufstieg gemacht habe", Jahrbuch S.K.V., 1888 (n.a.)

[65] Aceasta informatie o detin de la Erwin Csallner, membru în Comisia centrala tehnica de alpinism din F.R.T.A. (n.a.).

[66] Amfiteatrul de obîrsie al Vaii Costilei, traversat de Brîul Mare, este strabatut de trei fire desprinse din Vîlcelul Hornului. Firul de nord se opreste în Brîu, iar în continuare sedesfasoara un evantai de stînci si pernite de iarba, peste care se poate iesi în platou. Este recomandata aceasta iesire iarna, spre dreapta cum urci, pentru cei ce vin din HornulCoamei sau de pe Creasta Costilei. Centrul amfiteatrului este strabatut de un vîlcel, framîntat, în terase, care vine din marginea platoului în forma de horn. I se spune „HornulMare" si formeaza, în jos. Vîlcelul Hornului. Spre sud de acesta, se gaseste un alt horn plecînd tot din platou, ca o pîlnie rasturnata, cu vîrful conului în sus si care, în Brîul Mare, areun tanc asezat în centrul lui. Acestui horn i se spune gresit „Hornul lui Gelepeanu"; de asemeni, tancului i se spune gresit „Coltul lui Gelepeanu". Propun ca acestui horn sa i sespuna „Hornul Coltului", iar tancului „Coltul Brîului". De lînga acest tanc s-a prabusit grupul lui Nicu Comanescu. Mai spre sud, acolo unde Brîul Mare atinge cea mai înalta cota,exista o iesire spre platou. Acela este Hornul lui Gelepeanu, iar Stînca lui Gelepeanu este în stînga, adica la sud de horn. Denumirea i-a dat-o inginerul Nestor Urechia. Localniciinumesc aceasta stînca „Nasul lui Traian," avînd forma unui nas acvilin a unui cap culcat cu fata în sus (n.a.).

[67] În aceasta avalansa, dupa cum se vede, nu s-a produs nici fenomenul astuparii cailor respiratorii cu zapada si nici suflul, asa cum se întîmpla prin muntii Alpi sau Himalaya,desi diferenta de nivel, parcursa de avalansa, a fost de 750 metri. Dovada, prezenta lui Iliescu pe acel colt de stînca. si mai este ceva de observat: ca din cei patru legati încoarda a murit unul, în timp ce din cei nelegati a scapat unul cu viata. Concluzia: legatul în coarda poate fi salvator (n.a.).

[68] Acesta a fost rezultatul tragicului accident care a pus capat rivalitatii dintre Clubul alpin român si sectia alpina a Asociatiei cultural-sportive a C.F.R. La înmormîntarea luiNicu Comanescu, care a avut loc la Calarasi-Ialomita, locul lui de nastere, din partea Clubului alpin au fost delegati doctor Vasile Steopoe si Niculae Baticu (n.a.).

[69] Între timp, în camera turistilor de la cantonul Jepi, priciul a fost supraetajat, datorita numarului mare de vizitatori (n.a,).

[70] La aceasta coborîre s-a accidentat mortal fratele lui Ion Coman (n.a.).

[71] Asa, de pilda, cînd mergi la noi pe un traseu realizat de Alexandru Floricioiu, stii ca este un traseu putin pitonat, de cataratura, care-ti ofera o adevarata satisfactie (n.a).

[72] La punctul 5 se arata ca poteca Take Ionescu avea 3 km si nu 4, cum a aparut în unele publicatii. La Prepeleac, ea întîlnea drumul Deubel, construit de S.K.V. În1897—1898. Iata ce scrie, în acest sens, în Anuarul S.K.V. vol. XVIII — 1898, pag. 110: „Pentru a face accesibila urcarea Bucsoiului si pentru a da posibilitatea accesului înBucegi, în sezonul cînd alte drumuri sînt sub zapada, s-a hotarît la propunerea... comitetului, sa se porneasca la construirea unui drum care sa fie terminat în vara urmatoare...Construirea drumului a fost un lucru greu, deoarece în mai multe locuri au trebuit sapate • trepte în stînca si pe un traseu destul de lung au trebuit curatate desisuri de zade... Dupaterminarea lucrului, drumul a fost verificat de Friedrich Deubel si cum dînsul s-a declarat foarte multumit s-a platit pretul convenit (200 fi., o galeata de spirt si furnizarea daltilornecesare. Cu aceasta ocazie s-a facut si marcarea drumului). Ca recunoastere pentru meritele pe care acest membru al nostru le are în turism, în general, în trasarea siconstructia acestui drum, în special, adunarea generala a hotarît, la propunerea comitetului, sa se dea noului drum numele Friedrich Deubel (n.a.).

[73] Pentru organizarea excursiilor externe functiona Compania italiana de turism, care era afiliata la Societatea marilor hoteluri, organizatie internationala prin care se puteauangaja excursii oriunde, avînd asigurate toate serviciile la date dinainte stabilite (n.a.).

[74] Iata un exemplu, dupa programul din anul 1939: traseul Torre-Cappuccino, pentru ghid 120 de lire, pentru porteur 96 de lire. Pentru cei care mergeau fara ghid, se aflau încampament harti si îndreptare turistice tiparite (n.a.).

[75] Amanunte despre nodul Prusik se gasesc în Buletinul C.AR, nr. 4 anul VII, pag: III—116. Nodul Prusik înlocuieste un „lacat" de catarare pe frînghie folosit mai înainte. Dintr-obucla de cordelina, înnodata la capete, înfasurata prin ea însasi în jurul unei corzi, odata sau de doua ori, se realizeaza o pedala, care prin greutatea corpului se strînge pe coardasi se blocheaza. Prin descarcarea greutatii poate fi manevrata în sus si în jos. Se foloseste pentru urcarea pe frînghie, asigurare si transportul greutatilor si a ranitilor (n.a.).

[76] Vezi revista Clubului alpin italian 1937 — XV, vol. LVI, Nr. 9, pag. 5 (n.a.).

[77] Într-o seara, urcînd la refugiu Costila cu un prieten, avînd în fata si în spate alte grupe de alpinisti, am auzit pe cineva strigînd ajutor. În clipa urmatoare, cobora din fatanoastra inginerul Coliban, care, de asemeni, auzise acest strigat si-l localizase în Valea Seaca a Caraimanului. Acolo, în actiunea de salvare a unui accidentat, în noaptea aceeas-a folosit funicularul (n.a.).

[78] Acest piton a fost gasit mai tîrziu de Octav Bratila, zis Bulinel (n.a.).

[79] Dupa aceasta ascensiune, Toma a mai urcat traseul si cu alti prieteni. Edy Aerkeder a fost însotit de Pincu Weintraub, care la rîndul lui l-a dus si pe Emil Cristea. Asa s-afacut popularizarea acestui traseu (n.a.).

[80] În revista România a O.N.T., nr. 7 si 8 din 1938, se spune ca grupul universitar din Milano a sosit la Bucuresti, „invitat de Clubul carpatin român si A.D.M.I.R.". În realitate,studentii, intentionînd sa vina, s-au adresat legatiei Italiei la Bucuresti ca aceasta sa le indice cine le poate da informatiile necesare. Legatia le-a indicat: C.A.R., C.C.R. siA.D.M.I.R. Studentii au purtat corespondente cu toate trei asociatiile (vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3 n.a.).

[81] Studentii au venit la noi ca sa se catare în Bucegi. Au fost dusi la Snagov, la Luna Bucurestilor, la rafinaria Brazi si la teatrul Carabus (n.a.).

[82] În Nomenclatorul traseelor alpine al F.R.T.A. si în cartea Trasee alpine, de Walter Kargel, pag. 144 si 269, apare un traseu cu numele de Fisura Surducului Mare, 11lungimi de coarda si gradul 6 B. Traseul Fisura Surducului Mare începe din traseul Fisura Artei, dupa ce s-a urcat pe aceasta 5—6 lungimi de coarda si continua catre dreapta 7lungimi = 170 metri diferenta de nivel si are gradul 4. Fisura Artei a fost urcata în 1959 de Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch, Teodor Hurbean, Roland Welkens si NaeJitaru. Fisura Surducu Mare a fost urcata în 1962, cap de coarda fiind Petre Cristina si secund Emil Cristea. Petre Cristina urcase cu un an înainte, la un concurs, Fisura Artei încap de coarda, avînd secund pe Ladislau Caracsoni (n.a.).

[83] Realizarile mentionate mai sus sînt opera întregului club, a întregului comitet, dar în special a celor citati. Este gresit ce fac azi unii „prieteni", din afara clubului, atribuind uneisingure persoane toate meritele (n.a.).

[84] Cataratorul de azi (n.a.).

[85] Un catarator (n.a.).

[86] Pe peretele de nord al Eigerului (n.a.).

[87] Nanga Parbat: 8125 m. Face parte din terminatia vestica a marelui lant himalayan. A atras atentia alpinistilor de timpuriu. Se pare ca primul a fost Adolf Schlagintweit, la1856, apoi Albert Fred Mummery, la 1895; expeditia germano-americana (Willy Merkl, Fritz Bechtold, Felix Simon, Fritz Wiessner, Herbert Kunigk. Peter Aschenbrenner, HugoHamberger, Rand Herron si Elisabeth Knowlton în 1932); expeditia germana din 1934 (Willy Merkl, Willo Welzenbach, Peter Aschenbrenner, Fritz Bechtold, Alfred Drexel, PeterMullritter, Erwin Schneider, Uli Wieland si dr. Willy Bernard. Dupa ce au instalat tabara 7 la 7 050 m, vremea a început sa se strice si au fost obligati sa coboare. Furtuna a fostatît de groaznica, încît nu au reusit sa ajunga la lagarul 4, cu eforturi supraomenesti, decît Peter Aschenbrenner, Erwin Schneider si cîtiva serpasi. Au murit Uli Wieland, WillyMerkl si Willo Welzenbach, plus cîtiva serpasi. (vezi Himalaya de Marcian Bleahu, Gheorghe Epuran si Mircea Bogdan, Editura stiintifica, Bucuresti 1966) (n.a.).

[88] Peter în tinerete a practicat, ca sport, si boxul (n.a.).

[89] Dupa o brosura din 1923, Das Totenkirchl avea, atunci 50 de trasee (n.a.).

[90] Fiind debil fizic, parintii l-au trimis la munte sa se întremeze (n.a.).

[91] Der Bergsteiger von heute, de Fritz Schmitt — Miinchen — 1937, pag. 331 (n.a.).

[92] Unul din cei mai buni cataratori al tuturor timpurilor, o clasa aparte (tr.a.)

[93] În Alpi, deci si în Kaiser, este obiceiul ca fiecare alpinist sa vina pîna la baza traseului cu un rucsac, avînd în el cele necesare. Acolo schimba bocancii cu espadrilele, îsi iacu el numai materialul strict necesar pentru cataratura, iar restul ramîne jos. Dupa tura, revine de unde a plecat si îsi ia rucsacul. Asa am procedat si noi (n.a.).

[94] Exceptie face Matterhorn care-i la granita cu Italia (n.a.).

[95] Paul Preuss (1886—1913), unul din cei mai mari reprezentanti ai escaladei libere din toate timpurile. În scurta lui viata a urcat l 200 de trasee, din care 150 de premiere. Elsustinea ca adevarata cataratura este aceea în care nu folosesti nici un mijloc tehnic. În opozitie cu el, Hans Dulfer, creatorul unor mijloace tehnice de cataratura, sustineanecesitatea folosirii acestora, aratînd avantajele, între ei era numai o “lupta" de idei. A învins ratiunea. La moartea lui Paul Preuss, Hans Dulfer a plîns mult... (n.a.).

[96] Pentru salvari în munti, Clubul alpin austro-german avea atunci alocat, anual, un fond de 600000 marci. Acest fond se împartea în fiecare an, ca stimulent, celor ceparticipasera la actiunile de salvare, în raport cu numarul de participari. Echipele de salvare se formau din ghizii care stateau la cabane, astfel ca interventia lor era prompta,

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

38 von 40 29.01.2011 01:12

operativa. Prin regulamentul ghizilor, intra în atributia lor si participarea la actiunile de salvare. Statul nu cheltuia nimic. Totul era o actiune obsteasca (n.a.).

[97] Exceptional de greu (n.a.).

[98] Personaj care aparea în revistele de umor ale timpului (n.a.).

[99] Nu rîdeti, ei sînt foarte buni ! (n.a.).

[100] Avem si noi nepriceputii nostri (n.a.).

[101] Foarte greu (n.a.).

[102] Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 4/1939, pagina 22 (n.a.).

[103] Gigi Creanga, asa cum s-a vazut, din eroare a fost trecut ca participant la cursuri. El a fost cu noi si ne-am catarat împreuna pîna la începerea cursurilor, apoi a plecat(n.a.).

[104] Extras din articolul De la scoala de alpinism germana de Dan Popescu. Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 21—27 (n.a.).

[105] Aceste doua cluburi, pentru a avea o mai mare putere organizatorica si a realiza lucruri frumoase si deosebite, au fuzionat în 1874, fuziune care a durat pîna dupa aldoilea razboi mondial, cînd s-au despartit. Initiativa înfiintarii acestui muzeu au avut-o germanii, de aceea resedinta lui a fost la Munchen. Muzeul prezenta, în general, evolutiaalpinismului în lume si în particular în Austria si Germania. Asemenea încercari de a înfiinta muzee alpine s-au facut de catre S.K.V., în 1895, la Sibiu, si de catre Societateacarpatina „Sinaia", în aceeasi vreme, la Sinaia (n.a.).

[106] Adica în 1936 (n.a.).

[107] Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 32 (n.a.).

[108] Azi traseul Întrerupta (n.a.).

[109] Paul Grohmann (1838—1908), unul din fondatorii Clubului alpin austriac si unul din cei mai prolifici alpinisti, explorator al Dolomitilor (n.a.).

[110] Scarpa = pantof. Scarpone = bocanc (n.a.).

[111] Am avut deseori ocazia sa vad pitoane vechi, care s-au rupt numai la solicitarea scaritii, deci la 60—80 de kg. De asemeni, numeroase inele, din pitoanele mobile, carese rupeau în mîna (n.a.).

[112] La acest prim curs au participat permanent, din cadrul clubului, Victor Knapp si Titi Toboc. Din afara clubului, Francisc Severin si Ion Bedreag. Francisc Jelenici a statpîna miercuri inclusiv Restul cursantilor au venit cînd au putut (n.a.).

[113] Am considerat necesar sa dau unele detalii despre aplicatiile practice de la aceste cursuri, cît si date istorice privind evolutia materialelor tehnice folosite în cataratura,deoarece manualele tehnice apar rar, iar ceea ce se preda în scolile de alpinism ale F.R.T.A. sînt cunoscute numai de cataratorii de performanta. Cît priveste „datele istorice"despre evolutia materialelor tehnice, ele aproape ca lipsesc din manualele de alpinism (n.a.).

[114] Doctorul Francisc Severin a scris despre aceasta scoala un articol care a aparut în Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3/1938, si în Enciclopedia turistica, vol. VI, cu impresii dincare dau un rezumat: „O cina comuna ne uneste în aceasta seara pentru ultima data, caci cursul de alpinism s-a ispravit, iar pe noi ne cheama datoriile la ocupatiile noastreobisnuite. Un vis a trecut, realitatea vietii se anunta. Dar noua tuturora, care am avut fericirea sa fim uniti într-o camaraderie rara prin aceeasi dragoste de munte, saptamînaaceasta plina de soare si farmec ne va ramîne scumpa pentru tot restul vietii noastre...

Realizarea acestui prim curs de alpinism în tara noastra reprezinta un eveniment istoric în evolutia sportului alpin din România" (n.a.).

[115] Aceste cursuri s-au bucurat si de concursul inginerului Radu Ţiteica si al lui Constantin Toboc. Ceilalti, cu exceptia lui Costica Contes, care fusese cu mine în Italia, nucunosteau tehnica alpina moderna. Daca ar fi cunoscut-o, poate ca ar fi facut scoala de alpinism înainte si nu ar mai fi fost nevoie sa plecam în Italia si Austria (n.a.).

[116] Comitetul Clubului alpin a facut apel la tribunal si a obtinut ridicarea sechestrului. Vezi Buletinul alpin si Buletinul C.A.R. pe 1937 - 1939 (n.a.).

[117] În Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2/1938, pagina 4, în articolul Ascensiuni grele în muntii Fagarasului, doctorul Alexandru Rudeanu la punctul „f" calauze, scrie: „Pentruversantul nordic trebuie sa vorbim în primul rînd de Lehmann de la Oficiul de turism Brasov. Trebuie sa spunem numaidecît ca nu este vorba de o calauza obisnuita, ci de uncamarad de munte. Cunoaste regiunea foarte bine, stie nomenclatura exacta a locurilor si este un gentleman perfect" (n.a.).

[118] Mai tîrziu am urcat acest horn în sprait. În acest mod, ascensiunea e mai placuta, usoara si spectaculoasa (n.a.).

[119] Astazi toata lumea prefera hornul, e mai „sigur" si mai „pitonat" (n.a.).

[120] S.K.V. sectia Brasov, a construit o cabana în Poiana Vladusca a carei inaugurare s-a facut la 17 septembrie

[121] Vezi Blattern fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunde, Brasov, 1844 (Foaia pentru suflet, inima si geografia patriei) si Anuarul S.K.V., anul IV/1884, pag. 25—28 (n.a.).

[122] Descrierea a depus-o la muzeul Ţarii Bîrsei, iar o copie se afla în posesia lui Erwin Csallner (n.a.).

[123] Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3/1939 (n.a.).

[124] Acel brîu a fost marcat de brasoveni cu zece ani si mai bine, în urma (n.a.).

[125] Drumul Deubel a fost marcat în 1887 cu vopsea rosie, cruce (n.a.).

[126] În cartea Piatra Craiuiui de I. Ionescu Dunareanu, editia 1943, la pagina 129, vorbindu-se de cercetarile facute în acest masiv, se mentioneaza: „... cît si cercetarilorneobosite ale membrilor C.A.R. cantonati în saua Tamaselului, între l—15 august 1939 în cadrul unei scoale de alpinism pusa sub conducerea d-lor N. Baticu si Dan Popescu".Aceeasi carte si acelasi autor, 15 ani mai tîrziu, nu mai repeta aceasta nota. Descrie traseul Peretele Central la pagina 228— 231, peretele din Padina Lancii la pagina232—234, dar Muchia Padina Lancii ramîne cu semn de întrebare. Walter Kargel în Trasee alpine în Carpati, la pagina 95, atribuie aceasta denumire traseului 2 urcat de mine,iar în Piatra Craiului, desi este descris, nu i se da nici un nume (vezi pct. 2, pagina 233—234) (n.a.).

[127] Vreau sa mentionez ca întregul material tehnic pus la dispozitia scolii si a elevilor, la toate cursurile si la toate seriile, a fost al subsemnatului, cu exceptia corturilor, care, înparte, au fost ale doctorului Barbu Nestorescu. A fost eronata informatia din Buletinul C.A.R., anul VII nr, 2 ca... „si-a luat angajamentul (C.A.R.) de a pune la dispozitia amatorilor,materialul tehnic necesar". Clubul nu a avut în inventarul lui nici un fel de material tehnic (n.a.).

[128] În afara de aceste doua scoli nu s-au mai facut altele în cadrul C.A.R. Totusi, în revista România, anul 1946, nr. 2, 3 si 4, s-au publicat cîteva note în care se arata ca va fiorganizata o scoala în Piatra Craiului între 10 si 20 august sub conducerea lui Emil Cristea. Informatia a fost neîntemeiata ca si cea privind constructia unor cabane în PoianaCostilei si Muchea Lunga. Emil Cristea se afla cu mine la 4 august în Pintenul Vaii Albe, la 11 august am încercat amîndoi sa mergem în Fisura Albastra, iar la 18 august am fostîmpreuna în Cheile Bicazului unde am stat cîteva zile si el s-a îmbolnavit (n.a.).

[129] Pe Toma Boerescu eu l-am considerat si-l consider prieten. A fost un mare iubitor al muntelui. Dragostea lui pentru munte l-a determinat sa îmbratiseze profesiunea decabanier. A fost cabanier în Postavar, la Babele, si la Bîlea în Fagaras. Dorinta lui era sa stea cît mai mult pe munte. A fost un bun schior. Schiul i-a dat multe satisfactii personalesi i-a creat o faima. Mergînd pe munte si practicînd cataratura, a avut succese, dar multe încercari nu i-au reusit. La Bîlea, Toma a facut si scoala cu amatorii de alpinism,înfiintarea asociatiei ,,Amicii muntilor" si organizarea Salvamontului din Sibiu sînt opera lui Toma. Atitudinea lui în tentativa urcarii Fisurilor Centrale nu mi-o pot explica nici astazi,daca ma gîndesc la pasiunea pentru munte a acestui om... (n.a.).

[130] Este de recomandat alpinistilor sa aiba asupra lor în timpul ascensiunilor cîteva bucle de repsnur, care în afara operatiunilor aratate mai sus, pot servi si altor nevoi ivite întimpul cataraturii (n.a.).

[131] Copia scrisorii se afla la mine (n.a.).

[132] Am dat aceste doua descrieri deoarece în cartea Trasee alpine în Carpati, de Walter Kargel, Editura Sport-Turism, 1976, premiera a fost atribuita echipei sincan (n.a.).

[133] Descrierea traseului începe de pe platforma de la intrarea în Fisura Rosie, iar numerele din paranteze corespund acelora de pe fotografia de pe care s-a facut (n.a.).

[134] Pitoanele si carabiniera au fost lasate de Toma Boerescu în încercarea din 27 august si de care sincan nu a stiut (n.a.).

[135] Vezi Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 1/1939, pag. 7 (n.a.).

[136] Dan Radulescu (1884—1969), profesor universitar, pionier al alpinismului care înca la 1906 a urcat valea Horoabei (vezi Nota istorica asupra Horoabei, de Mihai Haret, înAnuarul S.T.R.). Niculae Bogdan arata ca Dan Radulescu a fost printre primii care au urcat Valea Malinului din Bucegi. Prin 1925—1926, împreuna cu mos Niculae Butmaloi, aumarcat Brîul Mare al Costilei. Numit profesor la Cluj în 1919, împreuna cu Emil Racovita, Leon Daniello, Alexandru Borza, Doctor Remus, Valeriu Puscariu si altii, a contribuit, înnoiembrie 1921, la înfiintarea Societatii Fratia munteana. Membru în S.K.V., Hanul drumetilor, Turing-Clubul României, îl gasim în 1927 presedinte al sectiei T.C.R. „MuntiiApuseni" (n.a.).

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

39 von 40 29.01.2011 01:12

[137] Vezi Buletinul C.AR., anul VI, nr. 2/1938, pag. 4 (n.a.).

[138] Numesc Creasta Vaii Albe coama ce coboara din Brîul Mare al Costilei pîna jos în Vîlcelul Policandrului. Portiunii inferioare, i se mai poate spune Creasta Policandrului(n.a.).

[139] Scriind aceste rînduri, am în fata niste file îngalbenite de vreme. Este articolul scris atunci, dar care nu a vazut lumina tiparului. Citez: „Se aud loviturile de ciocan în teava...Dupa sunet îmi dau seama ca prinde în fisura. Emotia creste. Va trece peste obstacolul care altora le-a închis calea ? Scurteaza neagra, slabeste alba, se aude în tacerea..."(n.a.).

[140] Vezi Sportul popular, nr. 2738 din 10 decembrie 1955 si Calatorie prin vreme, de Valentin Borda, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979, pag. 240 (n.a.).

Document Info

Accesari: 795

Apreciat:

Comenteaza documentul:Nu esti inregistratTrebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?Daca documentul a fost util si crezi ca meritasa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codulin pagina web a site-ului tau.

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2011 )

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

40 von 40 29.01.2011 01:12


Recommended