Nick Hornby - Cum Sa Fii Bun

8/18/2019 Nick Hornby - Cum Sa Fii Bun

1/385

Nick HornbyCum să fii bun

Traducere din engleză de RADUPARASCHIVESCU


2/385

NICK HORNBY s-a născut în 1957 la Redhill,Surrey (Anglia). A studiat engleza la Cambridge şi a lucrat caprofesor, jurnalist şi critic de muzică pop.După fenomenalul succes înregistrat în carteasa de memorii Fever Pitch (1992), s-a dedicatscrisului, fiind până în prezent autorul apatru romane - High Fidelity (1995), About a

Boy (1998), How to be Good (2001), A Long Way Down (2005) -, toate bestsellers şiecranizate cu actori cunoscuţi (DrewBarrymore, Colin Firth, John Cusak, HughGrant). A editat două antologii, My Favourite Year: ACollection of Football Writing (1993) şiSpeaking with the Angel (2000). în 1999 aprimit premiul E.M. Forster acordat de

Academia Americană de Arte şi Litere. Trăieşteşi lucrează în Highbury (nordul Londrei).


3/385

Pentru Gill HornbyMă aflu într-o parcare dinLeeds când îi spun soţului meu că nu mai

vreau să fiu măritată cu el. David nici măcarnu e cu mine în parcare. E acasă, unde aregrijă de copii, iar eu l-am sunat doar ca să-iaduc aminte că trebuie să-i scrie două rânduriînvăţătoarei lui Molly.Cât despre partea cealaltă, m-a luat gura pe

dinainte. A fost o greşeală, evident. Deşi separe că sunt, spre uriaşa mea surpriză, genulde persoană care-i spune soţului că nu mai

vrea să fie măritată cu el, nu credeam că potsă fac chestia asta într-o parcare, la telefonulmobil.E limpede că am nevoie de o nouăautoevaluare. Pot spune despre mine că suntgenul de om care, de exemplu, nu uită numelecelorlalţi, fiindcă mi le-am amintit de mii deori şi le-am uitat doar o dată sau de două ori.Dar pentru majoritatea discuţiile despredesfacerea unei căsnicii au loc cel mult o dată.

Dacă preferi să ai o asemenea discuţie latelefonul mobil, într-o parcare din Leeds,atunci nu prea mai poţi să spui că e cevanereprezentativ, la fel cum nici Lee HarveyOswald n-ar fi putut să declare că nu-i stăteaîn fire să împuşte preşedinţi. Câteodatătrebuie să fim judecaţi în funcţie de gesturile


4/385

singulare.Mai târziu, în camera de hotel, dincauză că nu pot să dorm - iar asta e un fel deconsolare, fiindcă deşi m-am transformat înfemeia care pune punct căsniciei în parcare,cel puţin am bunul-simţ să mă foiesc şi să nu-mi găsesc locul după aceea -, refac în gândconversaţia pe care am avut-o, intrând îndetalii cât mai mult cu putinţă şi încercând să

văd cum am ajuns de aici (programarea ladentist a lui Molly) acolo (un divorţ iminent) întrei minute. Sau, mă rog, zece. Iar asta setransformă într-o cercetare melancolică afelului cum am ajuns de acolo (o întâlnireîntâmplătoare la un bal al colegiului în 1976)aici (un divorţ iminent) în douăzeci şi patru deani.Drept să vă spun, partea a doua a acesteimeditaţii durează atât fiindcă douăzeci şipatru de ani înseamnă foarte mult, şi existătot felul de crâmpeie disparate care îţi umblăprin minte, mici amănunte narative care nuprea au legătură cu subiectul. Dacă gândurile

mele despre căsnicie s-ar ecraniza, criticii arspune că e vorba doar de umplutură, fărăstrop de intrigă, şi că totul se poate rezumadupă cum urmează: doi oameni se cunosc, seîndrăgostesc, au copii, încep să se certe, ajunggraşi şi morocănoşi (el), respectiv disperaţi şimorocănoşi (ea) şi se despart. N-aş putea să


5/385

contrazic în nici un fel sinopsisul.Nu avem nimic deosebit.Totuşi, convorbireatelefonică... îmi scapă ceva. Mai precis,momentul în care ceea ce era o discuţie relativarmonioasă şi perfect banală despre micichestiuni domestice s-a transformat într-unepisod cataclismic, de sfârşit de lume. îmiaduc aminte începutul, aproape cuvânt cu

cuvânt:Eu: - Salut.El: - Bună. Ce faci?Eu: -Bine. Copiii sunt cuminţi?El: - Da. Molly e aicişi se uită la televizor, iar Tom s-a dus până la

Jamie.Eu: - Te-am sunat să-ţi spun că trebuiesă scrii două rânduri ca s-o învoieşti mâine peMolly. Are oră la dentist.Vedeţi? Parcă vă aud:Nu se poate să fi început din aşa ceva. Dar v-aţi înşela, fiindcă exact aşa a început. Suntaproape sigură că prima poticneală s-a produsaici, la una dintre replicile astea; din câte-miaduc aminte, la celălalt capăt al firului aurmat o pauză, o tăcere de rău augur.Pe urmă eu am zis ceva gen „Ce-i?", iar el a

spus „Nimic". Am mai întrebat o dată „Ce-i?" şimi-a răspuns la fel: „Nimic", dar era clar că nuera nici nedumerit, nici amuzat de întrebareamea, ci mai degrabă prost dispus, ceea ceînsemna, nu-i aşa, că trebuia să insist. Prinurmare, am insistat.- Haide.- Nu.- Haide.- Nu.Ceea ce-ai spus.- Ce-am spus?- M-ai sunat


6/385

doar ca să-mi aduci aminte de biletul pentruînvăţătoarea lui Molly.- Şi ce-i cu asta?- Ar fifrumos dacă m-ai suna şi din alte motive. Ştiueu, ca să mă auzi. Ca să vezi ce-ţi mai facsoţul şi copiii.- Aoleu, David.- Cum adică,„aoleu, David"?Păi ăsta a fost primul lucru pecare l-am întrebat. „Ce fac copiii?"Da, mă rog.„Ce fac copiii", dar nu... hm... „Tu cum o mai

duci?".Când lucrurile merg bine, nu ai partede asemenea conversaţii. Nu e greu să-ţiînchipui că în alte tipuri de relaţii, mai bune,un apel telefonic început în felul ăsta nu puteaşi nu avea cum să ducă la ideea divorţului. înrelaţiile mai bune treceai lejer peste partea cudentistul şi ajungeai la alte subiecte - cum afost la serviciu, ce facem diseară sau chiar, încăsătoriile spectaculos de funcţionale, cevacare a avut loc în lumea din afara propriuluicămin, de pildă un acces de tuse în timpulemisiunii Today -, ceva obişnuit şi uşor deuitat, lucruri care alcătuiesc substanţa şi

poate chiar reperele unei relaţii obişnuite, uşorde uitat. Cu toate acestea, David şi cu mine...Situaţia asta nu ni se mai potriveşte.Discuţiile telefonice de genul celei pe care ampurtat-o au loc doar după ce ţi-ai petrecutcâţiva ani jignind şi fiind jignit, până cândfiecare cuvânt pe care-l scoţi are un cod şi o


7/385

încărcătură aparte; sunt discuţii complicate şipline de subînţelesuri ca o piesă deprimantă,deşi strălucită. De fapt, pe când stăteamtrează în camera de hotel şi încercam să punlucrurile cap la cap, m-a frapat cât deinventivi am fost în elaborarea codului. Enevoie de ani buni de ingeniozitate prostfolosită ca s-ajungi aici.- îmi pare rău.- Chiar

îţi pasă cum o duc?- Sinceră să fiu, David, n-am nevoie să te-ntreb. Aud foarte bine cum oduci. Eşti suficient de sănătos ca să ai grijă dedoi copii şi totodată să te iei de mine. Şi foarte,foarte mâhnit, din motive pe care în clipa astazău că nu le înţeleg. Chit că sunt sigură c-o sămă luminezi.- Ce te face să crezi că suntmâhnit?- Ha! Păi, eşti definiţia mâhnirii. înpermanenţă.- Ete, fâs.- David, îţi câştigipâinea de pe urma mâhnirii.Chestia asta eparţial adevărată. Singurul venit stabil al luiDavid e asigurat de editorialele pe care le scriepentru ziarul local. Acestea sunt ilustrate de o

fotografie în care autorul se uită urât laaparatul de fotografiat, iar dedesubt scrie „Celmai supărat om din Holloway".Ultimul pe care am reuşit să-l citesc a fost odiatribă împotriva bătrânilor care merg cuautobuzul. De ce nu au niciodată baniipregătiţi? De ce nu vor să se aşeze pe locurile


8/385

care le sunt rezervate în partea din faţă a vehiculului? De ce insistă să se ridice cu zeceminute înainte de sosirea în staţia unde vor săcoboare, căzând apoi frecvent şi aterizând înpoziţii îngrijorătoare şi nedemne?Mă rog, cred că v-aţi făcut o idee.- In caz căn-ai observat, printre altele fiindcă nici măcarn-ai chef să mă citeşti, futu-i...- Unde-i Molly?-

Se uită la televizor în camera cealaltă. Futu-i,futu-i, futu-i. Căcat.- Foarte matur.- ... Poatecă din cauză că nici măcar n-ai chef să măciteşti, futu-i, editorialul meu e ironic.Am râsironic.- Ei bine, te rog să-i ierţi pe locuitorii depe Webster Road 32 dacă nu se prind depoante. Ne trezim cu cel mai supărat om dinHolloway în fiecare dimineaţă.- Unde vrei s-ajungi?Poate că în filmul căsătoriei noastre,scris de un scenarist dornic să transformediscuţiile plicticoase şi superficiale în ceva maiplin de tâlc, cu ajutorul unor metode conciseşi elegante, ăsta ar fi fost momentul, nu-i aşa?

Ceva gen „Bună întrebare... încotro neîndreptăm?... Ce facem?... Asta, asta şi-astalaltă... Gata, am terminat-o cu tine." Mărog, mai trebuie lucrat niţel, dar până la urmăar ieşi. Totuşi, cum David şi cu mine nusuntem Tom şi Nicole, ratăm orbeşte toateaceste mici momente metaforice.- Nu ştiu


9/385

unde vreau s-ajung. Tu te-ai supărat fiindcănu te-am întrebat ce mai faci.- Mda.- Ce maifaci?- Te-n mă-ta.Am oftat cât mai aproape dereceptor, pentru ca David să audă ce făceam; atrebuit să-mi îndepărtez mobilul de ureche şisă-l apropii de gură, ceea ce a ştirbit dinspontaneitatea acelei secunde, dar ştiu dinexperienţă că am un mobil care nu face două

parale când vine vorba de nuanţelenonverbale.- Dumnezeule mare! Ce-a fostasta?- A fost un oftat.- Parc-ai fi sus pe vârfulmuntelui.Am tăcut amândoi o vreme. El seafla într-o bucătărie din North London şi nuspunea nimic, eu mă găseam într-o parcaredin Leeds şi nu scoteam o vorbă, şi dintr-odată mi-am dat seama dureros de acut cât de

bine cunoşteam tăcerea asta, forma, textura şicolţurile ei ascuţite, de care te puteai lovi câtai zice peşte. (Şi bineînţeles că de fapt nu enici urmă de tăcere. îţi auzi zumzetul doldorade măscări al propriei furii, sângele care îţi

zvâcneşte în urechi, iar de data asta şizgomotul unui Fiat Uno care a băgat înmarşarier în locul de parcare de lângă tine.)

Adevărul este că nu exista nici o legătură întreîntrebările domestice şi decizia de a divorţa.De asta nici n-am găsit-o. Cred că lucrul cares-a petrecut de fapt a fost că am trecut dintr-


10/385

odată la atac.- M-am săturat de asta, Da vid.-De ce, mă rog?- De toate. De certurile asteacare nu se termină. De tăceri. De atmosferatâmpită. De toată... otrava asta.- A. Deasta.Cuvinte spuse de parcă veninul ni s-ar fiscurs peste căsnicie prin găurile din acoperiş,iar el tocmai îşi propusese să-l repare.- Asta e. Acum e prea târziu.Am inspirat

adânc, mai mult pentru mine decât pentru el,aşa că de data asta am ţinut telefonul aproapede ureche.- Poate că nu e.- Asta ce-nseamnă?-Chiar vrei să trăieşti aşa până la sfârşitul

vieţii?- Nu, bineînţeles că nu. Sugerezi oalternativă?- Păi, cred că da.- Binevoieşti să-mi spui şi mie care ar fi aia?- Ştii foarte bine.-Sigur că ştiu. Dar vreau s-o aud mai întâi dingura ta.Iar la faza asta deja nu mi-a mai păsatnici cât negru sub unghie.- Vrei să divorţăm?

Vreau să se consemneze oficial că nu eu amspus-o.- în regulă.- Tu ai fost, nu eu.- Eu, nutu. Haida-de, Da vid, eu încerc să vorbesc

despre un lucru trist care are loc între doioameni maturi, iar tu vrei să punctezi petabelă.- înseamnă că pot să le spun tuturor cămi-ai cerut să divorţăm. Din senin.- Of, chiarcrezi că e din senin? Asta e-n mintea ta, că n-a existat nici urmă de necaz, fiindcă am fostdin cale-afară de fericiţi? în plus, asta te


11/385

interesează? Să le spui tuturor? Aici ai vrut săajungi?- Imediat după ce terminăm, pun mânape telefon. Vreau să-mi transmit versiunea înainte să viitu cu a ta.- Bine. Păi atunci rămân latelefon.Iar după aceea, sătulă de mine însămi,de el şi de toţi cei care aveau de-a face cu noi,am procedat taman pe dos şi am închis. Aşa

se explică faptul că am ajuns să mă foiesc înpat, într-o cameră de hotel din Leeds,încercând să refac paşii conversaţiei, înjurânduneori de supărare fiindcă nu puteam săadorm, aprinzând şi stingând ba lumina, batelevizorul şi în general făcându-i clipe greleiubitului meu. A, cred că ar trebui să apară şiel undeva în sinopsisul filmului. Cei doi s-aucăsătorit, el s-a îngrăşat şi a devenit ursuz, iarea a ajuns la disperare şi a devenit ursuză,după care şi-a găsit un iubit.Uite ce-i, nu suntun om rău. Sunt medic. Unul dintre motivelepentru care am vrut să ajung medic a fost

convingerea că era un lucru bun, nu doarpalpitant, bine plătit sau recunoscut de cei din

jur. îmi plăcea cum sună.„Vreau să fiu medic." „Mă pregătesc să devinmedic."„Sunt medic generalist la un mic cabinet dinNorth London." Mi s-a părut că aveam în felul


12/385

ăsta imaginea pe care mi-o doream -profesionistă, isteaţă, fără să mă dau mare,respectabilă, matură şi plină de solicitudine.Credeţi că nouă, medicilor, nu ne pasă cumse prezintă lucrurile doar fiindcă suntemmedici? Ne pasă, cum să nu. Oricum, sunt opersoană cumsecade, sunt medic, stau într-unpat de hotel cu un bărbat pe nume Stephen,

pe care nu-l cunosc prea bine, şi tocmai i-amspus soţului meu că vreau să divorţez.Delocde mirare, Stephen e treaz.- Eşti bine? măîntreabă el.Nu pot să-l privesc. Cu câteva oreîn urmă mâinile lui mi se plimbau pe totcorpul, aşa cum îmi şi dorisem de fapt, numaică în clipa asta nu-I mai vreau lângă mine înpat, în cameră, în Leeds.- Niţeluş agitată.Măscol din pat şi încep să mă îmbrac.- Mă duc sămă plimb.E camera mea de hotel, aşa că iaucârdul de intrare, dar chiar în secunda când îl

vâr în poşetă îmi dau seama că n-o să mă maiîntorc. Vreau să fiu acasă, să mă cert, să

plâng şi să mă simt vinovată pentru felul cumo să ne batem joc de viaţa copiilor noştri.Camera e plătită de Ministerul Sănătăţii.

Totuşi, Stephen o să trebuiască să achite ce-aluat din minibar.Merg cu maşina câteva ore,după care opresc la un service pentru oceaşcă de ceai şi o gogoaşă. Dacă toată


13/385

povestea asta ar fi un film, s-ar întâmpla cevaîn drum spre casă, ceva care să ilustreze şi săilumineze semnificaţia călătoriei. Aş cunoaştepe cineva, m-aş hotărî să mă schimb sau m-aşlăsa antrenată într-o potlogărie şi aş fi răpităde un delincvent, un narcodependent denouăsprezece ani cu puţine clase de şcoală,care s-ar dovedi nu doar mai inteligent, ci şi

mai grijuliu decât mine - un lucru ironic, datfiind că eu sunt medicul, iar el infractorul.Băiatul ar învăţa ceva de la mine, chit căhabar n-am ce anume, eu aş învăţa la rându-mi ceva de la el, iar pe urmă fiecare şi-arcontinua singur drumul prin viaţă, schimbatpe cât de subtil, pe atât de profund de scurtaperioadă petrecută împreună. Atâta doar cănu e vorba de un film, aşa că îmi mănâncgogoaşa, îmi beau ceaiul şi mă sui la loc înmaşină. (De ce bat câmpii întruna cu filmeleastea? în ultimii ani am fost la cinematografdoar de două ori şi de fiecare dată vedetele

distribuţiei au fost nişte insecte animate. Cineştie, poate că majoritatea filmelor pentrupublicul larg care rulează în prezent suntdespre femei care merg cu maşina din Leeds înNorth London fără să li se întâmple nimic şicare se opresc pe DN1 pentru un ceai şi ogogoaşă.) Drumul ăsta îmi ia trei ore, cu tot cu


14/385

pauza de gogoşi. Mă întorc înainte de şasedimineaţa şi reintru într-o casă adormită, care- observ de-abia acum - începe să aibă cevadin mirosul acru al înfrângerii.Nimeni nu setrezeşte până la opt fără un sfert, aşa căaţipesc pe canapea. Mă bucur că m-am întorsacasă, în ciuda discuţiilor la telefonul mobil şiîn ciuda iubiţilor; mă bucur că simt căldura

copiilor mei uituci prelingându-se prinparchetul care scârţâie. Nu vreau să mă vâr înpatul conjugal, nu în noaptea asta, îndimineaţa asta sau ce naiba o fi - şi nu dincauza lui Steve, ci fiindcă încă nu m-amhotărât dacă o să mă mai culc vreodată cuDavid. Ce rost ar avea? Dar în fond şi la urmaurmei ce rost au toate, cu sau fără divorţ?Povestea asta e tare ciudată. Am avutnenumărate discuţii cu sau despre oamenicare „dorm în camere separate", de parcăsalvarea unei căsătorii ar depinde doar dedormitul în acelaşi pat, dar indiferent cât de

mult se înrăutăţesc lucrurile, pentru noiîmpărţirea aceluiaşi pat nu a fost niciodată oproblemă. Oroarea e cauzată de ceea ce seîntâmplă în restul vieţii. în ultima vreme auexistat momente, de la începutul necazurilornoastre, când faptul că-l vedeam pe Davidtreaz, activ, conştient, mergând şi vorbind mă


15/385

făcea să-mi vărs maţele, atât de tare îl uram;şi totuşi, nopţile sunt altfel. încă facemdragoste, mai mult din obişnuinţă şi fărătragere de inimă, dar nu mai e vorba de sex, cide faptul că ne-am obişnuit să dormimîmpreună de douăzeci şi ceva de ani încoace şiştim cum s-o facem.M-am deprins cu conturul coatelor, fundului

şi genunchilor lui şi nimeni nu se mai lipeşteaşa de mine; în nici un caz Stephen, care deşie mai zvelt, mai înalt şi dispune de multecalităţi care în mod normal l-ar recomandadrept partener de culcuş oricărei femei, paresă aibă tot felul de părţi ale corpului în altelocuri decât în cele fireşti. Azi-noapte auexistat momente când am început să măîntreb necăjită dacă David e singura persoanădin lume lângă care o să mă simt în largulmeu în pat, dacă motivul pentru care căsnicianoastră şi poate nenumărate altele ausupravieţuit până acum este un raport perfect

între înălţime şi greutate, pe care nu l-acercetat nimeni cum se cuvine, şi dacă oeventuală abatere fie şi cu un milimetru aoricăruia dintre parteneri ar pune sau nucapăt relaţiei. Şi nu e doar asta. Când Daviddoarme, pot să-l transform în persoana pecare încă o iubesc: pot să-mi impun punctul


16/385

de vedere despre ce ar trebui să fie David (şidespre cum era pe vremuri) în faţa siluetei luiadormite, astfel încât cele şapte ore pe care lepetrec alături de acel David mă ajută să rezista doua zi în compania celuilalt.Prin urmare,moţăi pe canapea, după care Tom coboară înpijama, dă drumul la televizor, îşi toarnă niştecereale într-o farfurie, se aşază într-un fotoliu

şi se uită la desene animate. Nu se uită lamine şi nu scoate un cuvânt.- Bunădimineaţa, spun eu veselă.- Salut.- Ce faci?-Bine.- Cum a fost ieri la şcoală?Dar între timpa plecat; s-a tras cortina peste fereastraconversaţională de două minute pe care mi-ooferă fiul meu dimineaţa. Mă ridic de pecanapea şi pun ibricul pe foc. Molly eurmătoarea care se aşază, îmbrăcată deja cuhainele de şcoală. Mă priveşte ţintă.- Parcăziceai că pleci.- M-am întors. Mi-a fost preador de voi.- Nouă nu ne-a fost. Nu, Tom?Niciun răspuns de la Tom. Se pare că astea sunt

opţiunile pe care le am: o agresiune făţişă dinpartea fiică-mii şi indiferenţa tăcută a lui fiu-meu. La drept vorbind însă, nu fac decât să-miplâng singură de milă, căci ei nu sunt niciagresivi, nici indiferenţi, sunt pur şi simplucopii şi n-au ajuns să aibă o intuiţie de adulţipeste noapte nici măcar peste noaptea


17/385

asta.Ultimul, dar nu cel din urmă, apareDavid, în tricoul lui obişnuit şi în şort. Seduce să pună ibricul pe foc, are un scurtmoment de derută când îşi dă seama căaltcineva a făcut deja acest lucru şi abia dupăaceea aruncă un ochi urduros prin casă, ca să

vadă dacă descoperă vreo explicaţie pentruactivitatea neaşteptată a ibricului.

O găseşte tolănită pe canapea.- Ce cauţi aici?- Am venit să-ţi văd calităţile de părinte cândnu sunt acasă. M-ai dat gata. Te-ai trezitultimul, copiii îşi pregătesc singuri miculdejun, televizorul merge...Sunt nedreaptă,normal, fiindcă aşa se întâmplă mereu,indiferent dacă sunt sau nu acasă, dar n-aresens să aştept să atace David. Sunt genul deom care crede cu fermitate în loviturile deîntâmpinare.- Aşa deci, spune el. Cursul dedouă zile s-a terminat cu o zi mai devreme. Ces-a-ntâmplat, aţi bătut toţi apa-n piuă de douăori mai repede?- N-am avut chef.- Nu, îmi dau

seama. Acum ai chef de ceva?- Nu vrei să vorbim mai târziu? După ce pleacă ăştia micila şcoală?- A, da, sigur. Mai târziu.Davidaproape că scuipă ultimul cuvânt, cu oamărăciune profundă, dar care de fapt teinduce în eroare ca şi cum aş fi vestită pentrucă le fac pe toate „mai târziu", ca şi cum toate


18/385

problemele pe care le avem ar fi cauzate deobsesia mea de a amâna lucrurile. Râd de el,ceea ce nu alungă deloc tensiunea.- Ce e?- Ce-a fost rău dac-am sugerat să vorbim maitârziu?- Jalnic, spune el, dar fără să ofere celmai mic indiciu legat de motivele uneiasemenea aprecieri.Sigur că e tentant săfacem după capul lui şi să vorbim despre

dorinţa mea de-a divorţa în faţa celor doicopii, dar unul dintre noi trebuie să aibă oconcepţie de om în toată firea, fie şi temporar,aşa că mă mulţumesc să clatin din cap şi să-mi iau geanta. Vreau să mă duc sus şi sădorm.- Să vă meargă bine, copii.- Da vid seholbează la mine.- Unde te duci?- Suntfrântă.- Parcă ziceai că una dintre problemelenoastre legate de diviziunea muncii e că nupoţi să-i duci niciodată pe copii la şcoală.Parcă ziceai că ţi se refuză un drept maternfundamental.Trebuie să ajung la cabinetînainte de plecarea copiilor, aşa că sunt

scutită de drumul cu ei până la şcoală.Şi deşi sunt recunoscătoare pentru asta,gratitudinea nu m-â împiedicat să-mi jelescsoarta ori de câte ori ne-am ciondănit desprecine ce face şi ce nu. Iar David, inutil s-ospun, ştie că nu-mi doresc de-adevăratelea să-i duc pe copii la şcoală şi tocmai de aceea îi


19/385

place atât de mult să-mi amintească de felulcum m-am plâns până atunci.La fel ca mine, e extrem de bine pregătit înarta războiului conjugal, aşa că am unmoment de obiectivitate în care îl admirpentru rapiditatea perfidiei. Bine jucat,David.- Am stat mai mult trează azi-noapte.-Nu contează. Le-ar face plăcere.Jigodia.M-am

mai gândit şi altădată la divorţ, bineînţeles.Cine nu s-a gândit? îmi închipuiam cum e sădivorţezi încă dinainte de-a mă căsători. înfantazările astea eram o mamă singură detoată isprava şi stăpână pe meserie, care avearelaţii excelente cu fostul soţ - participăricomune la şedinţele cu părinţii, serimelancolice petrecute în faţa albumelor plinecu fotografii de demult, cam aşa ceva - şi oserie de aventuri cu boemi mai tineri sau mai

bătrâiori (vezi Kris Kristofferson în Alice numai locuieşte aici, filmul meu preferat pe cândaveam şaptesprezece ani). Ţin minte că exact

cu o noapte înainte să mă mărit cu David amavut o fantezie care ar fi trebuit să-mi dea degândit, dar nu mi-a dat. Cred că mă deranjaabsenţa evenimentelor spectaculoase dinpropria biografie: am crescut într-o zonă cumultă verdeaţă (Richmond), părinţii aveau şiau în continuare o căsnicie fericită, am fost


20/385

şefa clasei la şcoală, mi-am luat examenele,m-am dus la facultate, mi-am găsit un post

bun, am cunoscut un bărbat cumsecade şi m-am logodit cu el. Singurul spaţiu în care îmiputeam exersa în voie sofisticatele variaţiunimetropolitane era perioada de după nuntă,care a devenit în acest fel ţinta asupra căreiami-am concentrat energia mentală.Am avut o

fantezie chiar şi despre momentul despărţirii.David şi cu mine ne uităm prin broşurile unoragenţii de turism; el vrea să meargă la New

York, eu visez la un safari în Africa, şi cum e anu ştiu câta oară când ne distrămexprimându-ne preferinţele, ne uităm unul laaltul, râdem afectuos, ne îmbrăţişăm şi cădemde acord să ne despărţim. El se duce sus, îşiface bagajele şi se mută - eventual într-unapartament la doi paşi de mine.In aceeaşi zi, dar mai târziu, luăm cinaîmpreună cu noii noştri parteneri de viaţă, pecare am reuşit într-un fel să-i găsim în cursul

după-amiezii, şi fiecare dintre noi se simtenemaipomenit şi-i tachinează de mama foculuipe ceilalţi.însă acum îmi dau seama cât de...fantastică e această fantazare; am începutdeja să suspectez că serile melancolice în faţaalbumelor cu fotografii de demult n-or să dearezultate. Ba chiar e mult mai probabil ca


21/385

fotografiile să fie rupte în două - iarcunoscându-l pe David, cred că au fost deja,noaptea trecută, după ce-am vorbit la telefon.în fond, e ceva de domeniul evidentei: dacă-lurăşti pe celălalt atât de mult încât nu maisuporţi să trăieşti în aceeaşi casă cu el, epuţin probabil să vrei să mergi cu el în

vacanţă după aceea. Marea problemă a

fantazării mele a fost că a sărit de la fericitanuntă direct la fericita despărţire; ce-i dreptînsă, între nunţi şi despărţiri se întâmplă totfelul de lucruri neplăcute.Mă urc în maşină, îiduc pe copii la şcoală şi mă întorc. David edeja la el în birou, cu uşa închisă. Astăzi nu ezi de editorial, aşa că ori scrie un materialpublicitar (pentru care primeşte o grămadă de

bani), ori îşi continuă lucrul la romanulpentru care nu încasează nimic.Petrece mai mult timp în folosul romanuluidecât în al broşurii publicitare, ceea ce e doaro sursă de tensiuni când lucrurile nu merg

bine între noi; când ne înţelegem vreau să-lsprijin, să am grijă de el, să-l ajut să-şifructifice potenţialul la maximum. Când nu,îmi vine să-i iau tâmpenia aia de roman, să-lrup în bucăţi şi să-l fac să-şi găsească unserviciu ca lumea. Am citit o parte din el maidemult şi m-a scos din papuci. Se cheamă


22/385

Paznicii verzi şi e o satiră despre culturasensibilităţii senzoriale din Anglia perioadeipost-Diana. Ultima parte pe care am citit-o eradespre felul în care angajaţii de la Paznicii

verzi, o firmă care vinde cremă de bananepentru coate, loţiune Brie pentru picioare şimulte alte cosmetice amuzante prin însăşiinutilitatea lor, solicită în bloc consiliere de

specialitate în momentul când le moarecatârul pe care l-au adoptat. De acord, nusunt în măsură s-o fac pe criticul literar,printre altele şi fiindcă nu mai citesc. Ofăceam pe vremea când eram o fiinţăomenească diferită, mai fericită şi maiangajată, dar acum adorm în fiecare searăţinând în mână un exemplar din Mandolinacăpitanului Corelli, din care tot n-am terminatprimul capitol, după şase luni de încercări.(întâmplător, nu e vina autorului, şi suntconvinsă că romanul e grozav, aşa cum mi-aspus prietena mea Becca în ziua când mi l-a

împrumutat. De vină sunt doar pleoapelemele.) însă chiar şi aşa, chit că nu mai ştiucum arată literatura pasabilă, îmi dau seamacă Paznicii verzi e o carte groaznică: spiritualăcu forţa, lipsită de amabilitate, plină de sine.La fel ca David, sau mai bine zis ca acel Davidcu care am de-a face de vreo câţiva ani.A doua


23/385

zi după ce am citit scena aia, am văzut ofemeie care născuse un copil mort; fusesesilită să treacă prin travaliu ştiind că va dănaştere unui corp neînsufleţit. Bineînţeles căam trimis-o la consiliere pentru situaţii limită,

bineînţeles că m-am gândit la David şi lacartea lui mustind de batjocură şi bineînţelescă am găsit o plăcere amară în a-i spune,

imediat după ce-am ajuns acasă, că motivulpentru care stăteam liniştiţi, ştiind că ipotecaavea să fie plătită lună de lună, era acela căreuşeam să câştig bani recomandând tocmailucrurile pe care el le găsea demne de dispreţ.

A fost încă o seară de pomină.Când uşa de la biroul lui David e închisă înseamnă că nupoate fi deranjat, chiar dacă nevastă-sa vreasă-i spună că divorţează. (Sau cel puţin aşapresupun - nu c-am fi formulat nişte prevederispeciale pentru genul ăsta de situaţie.) îmi maifac un ceai, iau ziarul Guardian de pe masadin bucătărie şi mă vâr la loc în pat.In ziar

găsesc o singură poveste pe care să vreau cuadevărat s-o citesc: o femeie măritată areprobleme fiindcă a făcut o partidă de sex oralcu un necunoscut în secţiunea exclusivistă aunui avion. Soţul femeii are la rândul luiprobleme, dar cea care mă interesează efemeia. Oare tot aşa sunt şi eu? Nu, sau în


24/385

orice caz nu când mă găsesc printre alţioameni. Numai că în minte exact aşa sunt. Nuştiu cum se face, dar mi-am pierdut definitivcontrolul, iar lucrul ăsta mă sperie. îl cunoscpe Stephen, normal că-l cunosc, dar după ceeşti măritată de douăzeci de ani cu acelaşi

bărbat orice contact sexual cu altcineva pareabsurd, desfrânat, întâmplător, aproape

animalic. Să te întâlneşti cu un bărbat la unforum pe probleme de sănătate comunitară, să

bei ceva cu el, să mai bei un pahar şi să-lsăruţi, pentru ca până la urmă să aranjezi săte culci cu el undeva în Leeds dupăconferinţă.. . Pentru mine ăsta e echivalentulrămasului îh sutien şi chiloţi în faţapasagerilor dintr-un avion şi al unui actsexual efectuat, după cum scrie în ziar, încompania unui străin desăvârşit. Adormînconjurată de fragmente din Guardian şi am

vise care sunt sexuale, dar câtuşi de puţinerotice, vise cu oameni care le fac tot felul de

chestii altor oameni, ca într-o viziune a iaduluiaşa cum s-ar putea ea naşte în mintea unuiartist.Când mă trezesc, David e în bucătărie şiîşi face un sandviş.- Bună, spune el şi aratăspre fundul de lemn pe care se taie pâinea şispre cuţit. Vrei şi tu?Simplitatea domestică aofertei are ceva care mă face să vreau să


25/385

plâng. Divorţul înseamnă să nu-ţi mai facă,nimeni sandvişuri - în orice caz nu fostul soţ.(Oare chiar aşa o fi, sau sunt doar nişte aiurelisiropoase? Oare e absolut imposibil să-miînchipui un moment din viitor în care David săse ofere să-mi pună o felie de brânză întredouă felii de pâine? Mă uit la David şi decid căda, e imposibil. Dacă David şi cu mine

divorţăm, o să fie supărat pentru tot restul vieţii - nu fiindcă mă iubeşte, ci din cauză căăsta e şi aşa se comportă. în general, e posibilsă-ţi imaginezi o situaţie în care n-ar da cumaşina peste mine dac-aş traversa strada - săzicem că Molly e obosită, iar eu trebuie s-oduc în braţe -, dar este greu să te gândeşti laun context în care s-ar arăta dispus la unsimplu gest de cumsecădenie.)- Nu, mersi.-Sigur?- Sigur.- Cum vrei.Aşa mai vii de-acasă.O mică urmă de înciudare a apărut din senin,de parcă încercările lui sârguincioase de a facedragoste, nu război au fost întâmpinate cu o

agresivitate permanentă.- Vrei să stăm de vorbă?El dă din umeri.- Mda. Despre ce?-Păi... despre ieri. Despre ce-am zis la telefon.-Ce-ai zis la telefon?- Am zis că vreau sădivorţez.- Zău? Ce chestie. Nu-i foarteprietenos, nu? Nu aşa vorbeşte o soţie cu

bărbatul ei.- Te rog, nu face asta.- Ce vrei să


26/385

fac?- Vorbeşte cum trebuie.- In regulă. Tu vreisă divorţezi, eu nu. Asta înseamnă că dacă nupoţi să dovedeşti că te-am neglijat, m-amcomportat cu cruzime faţă de tine sau mai ştiueu ce eventual că m-am trosnit cu altcineva -,trebuie să te cari, iar pe urmă, după cinci anide stat în altă parte, eşti liberă să divorţezi. Inlocul tău, m-aş pune în mişcare.

Cinci ani înseamnă foarte mult. Nu-i bine săamâni.Nu mă gândisem la asta, bineînţeles.într-un fel, îmi băgasem în cap că era suficientsă scot cuvintele astea pe gură, că simplaexprimare a unei asemenea dorinţe era odovadă că nu aveam o căsnicie reuşită.- Şi ce-ar fi dacă... ştii tu.- Nu, nu ştiu.Nu suntpregătită pentru chestii din astea. Mi se parecă sunt nişte lucruri care pur şi simplu aparde la sine.- Adulter.- Tu? Statuia Cinstei şi-a

Virtuţii? râde el. în primul rând c-ar trebui săgăseşti pe cineva care să vrea să te-adultereze.Pe urmă trebuie să-ncetezi să fii Katie Carr,

medic generalist, başca mamă a doi copii, şisă-l adulterezi şi tu pe individ. Dar nici măcaratunci n-ar fi mare scofală, fiindcă tot n-aşdivorţa. Să te-aud.Sunt sfâşiată între uşurare- m-am retras de pe marginea prăpastiei, amărturisirii fără de întoarcere - şi revoltă.Chiar nu crede că am curajul să fac ce-am


27/385

făcut deja azi-noapte! Mai mult, i se pare căoricum nu există nimeni care să vrea să mă

bage-n aşternut! Uşurarea are câştig de cauză, bineînţeles. Laşitatea mea e mai puternicădecât insultele lui.- înseamnă că n-o să ţiicont de ce-am spus ieri.- Mda. Cam aşa ceva.

Ai bătut câmpii.- Eşti fericit?- Dumnezeulemare.Există un anumit grup de oameni care

răspund până şi la întrebările elementare şipertinente printr-o blasfemie moderată şinervoasă; David este unul dintre membriimarcanţi ai acestui grup.- Ce legătură are astacu toate celelalte?- Am spus ce-am spus ierifiindcă nu eram fericită.Şi cred că nici tu nu eşti.- Normal că nu sunt,dar-ar dracii. O-ntrebare tâmpită.- De ce nueşti?- Din aceleaşi motive afurisite.- Care-anume?- în primul rând, tuta de nevastă-mea

vrea să divorţeze.- Scopul întrebării mele a fostsă te ajut să înţelegi de ce vrea ruta denevastă-ta să divorţeze.- Cum adică, vrei să

divorţezi fiindcă eu nu sunt fericit?- Parţial.-Ce generos din partea ta.- Nu sunt generoasă.Dar nu pot să sufăr să trăiesc cu cineva care-iatât de nefericit.- Nasol.- Nu, nu-i nasol. Potsă fac ceva în legătură cu asta.Nu pot să trăiesc cu cineva care e atât denefericit. Mă faci să mă sui pe pereţi.- Fă ce


28/385

vrei, futu-i.Şi-l văd că se întoarce, cusandvişul în mână, la romanul lui satiric.întotal, suntem treisprezece oameni la chirurgie,cinci generalişti şi toţi angajaţii care asigurăactivitatea centrului - un administrator, câtevasurori medicale şi fetele de la primiri, fie cunormă întreagă, fie cu jumătate de normă. Măînţeleg bine cam cu toată lumea, dar prietena

mea de nădejde e Becca, unul dintre ceilalţigeneralişti. Becca şi cu mine prânzimîmpreună când putem, o dată pe lună ieşim să

bem ceva şi să mâncăm o pizza, iar ea ştiedespre mine mai mult decât toţi ceilalţi colegi.Suntem foarte diferite, Becca şi cu mine. Eapriveşte cu un fel de cinism vesel ceea cefacem la spital şi motivele pentru care o facem,fără să vadă vreo deosebire între medicină şipublicitate, de pildă, şi fiind de părere cămulţumirea de sine sub aspect moral e uncaraghioslâc. Totuşi, dacă nu vorbim despre serviciu, de

obicei discutăm despre Becca. Mă rog, şi eamă întreabă mereu de Tom, Molly şi David, iareu de obicei pot să-i furnizez câte un exemplude mojicie a lui David care o amuză, însă amimpresia că despre viaţa ei sunt şi mai multede spus. Becca vede şi face tot felul de lucruri,iar viaţa ei amoroasă e suficient de haotică


29/385

pentru a produce povestiri doldora deîntorsături cronofage. E cu cinci ani mai micădecât mine şi trăieşte singură de vreo câţivaani, în urma despărţirii prelungite şidureroase de iubitul ei de-atunci. în seara astaîşi face sânge rău din cauza unui individ pecare l-a văzut de vreo trei ori în ultima lună;crede că n-or să ajungă nicăieri împreună şi

nu e sigură că sunt pe aceeaşi lungime deundă, cu toate că în pat lungimea e cât sepoate de bună... De obicei, mă simt bătrână,dar interesată când o aud vorbind despreasemenea chestii - măgulită de faptul că Beccaare încredere în mine, pradă unor emoţii prinricoşeu faţă de toate despărţirile, regăsirile şiflirturile, ba chiar vag invidioasă pesingurătatea acută de care are parte laintervale regulate, când nu se petrece nimic.

Toate acestea par să sugereze ritmurile vii ale vieţii, activitatea electrică în compartimenteleinimii pe care eu una le-am închis cu mult

timp în urmă. Numai că în seara asta suntplictisită. Cui îi pasă? N-ai decât să te vezi sausă nu te vezi cu el, pentru mine e totuna. Şi laurma urmelor, care-i miza aici? Pe când eu, pede altă parte, o femeie măritată şi care are unamant...- Şi dacă nu eşti sigură, de ce trebuiesă iei o decizie? De ce nu tergiversezi o vreme?


30/385

îmi aud plictiseala din voce, dar ea n-oobservă. Totuşi, de obicei nu mă plictisesccând o văd pe Becca. Nu aşa stau lucrurile.-Nu ştiu. Cum să-ţi spun, dacă sunt cu el, numai pot să fiu cu nimeni altcineva. Cu el faclucruri importante, în loc de lucruri pur şisimplu. Mâine seară mergem la Screen on theGreen să vedem un film chinezesc.

Şi totul e-n regulă dacă eşti sigură de celălalt. Asta faci, şi tu, nu? Dar dacă nu eşti sigură,atunci e pierdere de vreme. în fond, cu cine osă mă-ntâlnesc la Screen on the Green? Şiîncă pe întuneric? într-un loc unde nu poţi să

vorbeşti?Dintr-o dată mă apucă un chef nebunsă merg şi să văd un film chinezesc la Screenon the Green - de fapt, cu cât ar fi maichinezesc, cu atât mi-ar plăcea mai mult. Asta e o altă despărţitură a inimii mele carenu indică nici o activitate electrică -despărţitură care obişnuia să se trezească la

viaţă când vedeam un film care mă

impresiona, citeam o carte care mă inspirasau ascultam o muzică după care îmi doreamsă mă apuce plânsul. Am închis eu însămidespărţitură asta, pentru motivele obişnuite.Iar acum se pare că am încheiat un pact cuun diavol filistin: dacă n-o să încerc săredeschid despărţitură, o să am parte doar de


31/385

energia şi optimismul necesare ca să închei ozi de muncă fără să-mi vină să mă spânzur.-Iartă-mă. Cred că ţi se pare că vorbesc îndodii. Mi se pare până şi mie. Dacă aş fi ştiutcă sunt genul de femeie care o să ajungă săstea cu prietene măritate şi să-şi plângă demilă fiindcă e singură, mi-aş fi tras un glonţ încap. Pe cuvânt. O să mă opresc. Chiar acum.

N-o să mai aduc vorba de asta.Inspiră adânc,parodiind un gest tradiţional, şi continuăînainte să expire.- Dar individul ar putea fiOK, nu? Şi la urma urmei cum să-mi dauseama? Aici e buba. Sunt atât de grăbită, cănici măcar n-am timp să mă hotărăsc dacăsunt drăguţi sau nu. E ca şi cum ai merge lacumpărături în ajunul Crăciunului.- Am oaventură.Becca zâmbeşte ca lovită cu leuca şi,după o scurtă pauză, vorbeşte mai departe.-îngrămădeşti totul în coş. Iar după Crăciun tetrezeşti că...Nu termină fraza, probabil fiindcăa început să-şi dea seama că analogia ei nu

duce nicăieri şi că ieşitul cu un bărbat nuseamănă deloc cu cumpărăturile şi coşurile deCrăciun.- Ai auzit ce-am spus?Zâmbeşte dinnou.- Nu. Nu prea.Am devenit o fantomă, dincategoria fantomelor neameninţătoare şi comicde impotente pe care le găseşti în cărţilepentru copii şi în programele TV de pe


32/385

timpuri.Oricât aş zbiera de mult, Becca n-o să măaudă niciodată.- Frate-tău trăieşte singur,nu?- Frate-meu e un depresiv semisalariat.-

Asta e cumva o chestie genetică? Sau doar oîntâmplare? Fiindcă dacă-i genetic... existăunele riscuri. Nu imediat, ce-i drept. în fond,n-ai atâţia copii deprimaţi, nu? E un fenomen

de maturitate. Iar eu sunt deja atât de bătrână, încât n-o să mai apuc ziua când ei orsă ajungă adulţi deprimaţi. Aşa că poatemerită să ne gândim mai bine. Se bagă el, mă

bag şi eu.- O să-i spun. Cred că într-adevăr i-ar plăcea să aibă copii.- Bravo. Grozav.- Ştiicare-i lucrul pe care nu l-ai auzit?- Nu.- Cândte-am întrebat „Ai auzit ce ţi-am zis?", iar tumi-ai spus „nu".- Nu.- Aha.- E de vârsta mea,aşa e? Mai mult sau mai puţin.Ne apucăm să

vorbim despre fratele meu, despre depresia şidespre lipsa lui de ambiţie, până când peBecca n-o mai tentează deloc ideea de-a avea

copii cu el.Timp de două-trei săptămâni nu seîntâmplă nimic. Nu mai purtăm nici odiscuţie, indiferent de subiect; respectămagenda socială pe care am pus-o deja lapunct, ceea ce înseamnă mese în weekend cualte cupluri cu copii, cupluri care au camacelaşi plafon de venituri şi acelaşi oficiu


33/385

poştal ca noi. Stephen îmi lasă trei mesaje petelefonul mobil, iar eu nu-i răspund la niciunul. Nimeni nu observă că n-am mai ajuns laa doua zi a atelierului pe probleme de sănătatefamilială din Leeds. M-am întors în patulconjugal, iar David şi cu mine am făcut sexpur şi simplu fiindcă eram acolo, unul lângăaltul.

(Diferenţa dintre sexul cu David şi sexul cuStephen e aceeaşi ca diferenţa dintre ştiinţă şiartă. Cu Stephen totul înseamnă empatie,imaginaţie, explorare şi şocul ineditului, iarrezultatul este... nesigur, dacă mă-nţelegeţi.Sunt absorbită de ceea ce se întâmplă, dar nusunt foarte sigură despre ce e vorba. David, pede altă parte, apasă pe butonul ăsta, pe urmăpe celălalt şi gata! Lucrurile se pun înmişcare. E ca şi cum ai acţiona un lift - la felde romantic, dar şi la fel de util.)Noi, cei careîmpărţim acelaşi plafon de venituri şi acelaşioficiu poştal, avem mare încredere în puterea

cuvintelor: citim, stăm de vorbă, scriem, avemterapeuţi, consilieri şi chiar preoţi cărora leplace să ne asculte pe toţi şi să ne spună ce săfacem. Aşa că am un fel de şoc când îmi dauseama că e posibil ca propriile cuvinte cuvintemari, cum credeam cândva, cuvinte capabilesă-mi schimbe viaţa - să fi fost nişte simple


34/385

baloane de săpun: David le-a făcut vânt câtcolo, iar ele au pocnit, fără să rămână o cât demică dovadă că au existat vreodată.Şi-acum?Ce se întâmplă când ne trădează cuvintele?Dacă aş duce un alt fel de viaţă într-un alt felde lume, o lume unde acţiunea să conteze maimult decât cuvintele şi sentimentele, aş faceceva, m-aş duce undeva, ba chiar aş lovi pe

cineva. însă David ştie că nu trăiesc în lumeaaceea şi mi-a descoperit cacealmaua; pur şisimplu nu respectă regulile. Odată l-am duspe Tom la un parc de distracţii, la un standunde te puteai juca de-a soldaţii; trebuia să-ţipui un soi de rucsac cu senzori, care scoteaun sunet când erai lovit, iar asta însemna cămuriseşi. Sigur, puteai să nu ţii cont de sunetşi să continui, dacă voiai să fii anarhic şi săstrici jocul, fiindcă la urma urmelor un beepera doar un beep. Se vede treaba că exact,asta am făcut şi eu când am spus că vreau sădivorţez.

Am scos un beep pe care David nu l-a băgatîn seamă.Impresia pe care-o am e următoarea:pătrunzi într-o cameră, uşa ţi se încuie înspate şi pierzi câteva clipe intrând în panică şicăutând din priviri o cheie, o fereastră sau maiştiu eu ce, pentru ca după ce-ţi dai seama căn-ai scăpare să încerci să te adaptezi cât mai


35/385

bine situaţiei.Probezi scaunul şi constaţi că nu e delocinconfortabil, după care descoperi un televizor,câteva cărţi şi un frigider plin cu mâncare. Păişi-atunci cât de rău poate să fie?Faptul că am zis că vreau să divorţez a fostmomentul de panică, dar la puţin timp dupăaceea am început să mă uit în jur şi să văd cu

ce m-am ales. Şi uite că m-am ales cu doicopii reuşiţi, o casă frumoasă, un serviciu bunşi un soţ care nu mă bate şi care ştie pe ce

butoane ale liftului să apese... ei bine, cred cămă descurc. Cred că pot să trăiesc în felulăsta.într-o seară de sâmbătă, David şi cu mineieşim să luăm masa cu Giles şi Christine, doiprieteni pe care-i ştim din facultate, noi doi nepurtăm frumos unul cu celălalt şirestaurantul e bun, o locantă italienească dinChalk Farm, cu grisine, vinul adus în coş şi ocarne de viţel excelentă (iar dacă pornim de lapremisa că medicii nu pot fi Oameni Răi, în

afara monştrilor care le injectează serurimortale copiilor mici şi pensionarilor,înseamnă că o dată la nu ştiu câte săptămâniam şi eu dreptul la o bucăţică de carne de

viţel); iar la jumătatea mesei, în timp ce Davidtocmai îşi face unul dintre numere pe temacelui mai supărat om din Holloway (dacă vă


36/385

interesează, un delir verbal despre procesul deluare a deciziilor la Madame Tussaud's),observ că Giles şi Christine sunt pe punctulsă se înece de râs. Mai mult, nici măcar nurâd de David, ci împreună cu el. Şi deşi suntsătulă până peste cap de diatribele lui David,de furia lui aparent inepuizabilă şiatotdevoratoare, înţeleg dintr-odată că are

puterea să-i distreze pe oameni, aşa că măsimt la rândul meu bine dispusă, ba aproapecă ajung să-l privesc cu căldură, iar cândajungem acasă trecem dincolo de pragulsimplei apăsări pe câteva butoane.A doua zidimineaţa îi ducem pe Molly şi Tom la ArchwayBaths, iar Molly e dată peste cap de unuldintre valurile artificiale produse de undispozitiv şi dispare la aproape jumătate demetru sub apă, moment în care toţi patru,inclusiv David, începem să ne hlizim, şi abiadupă ce ne potolim îmi dau seama că amdevenit o persoană îngrozitor de nemulţumită.

Nu sunt sentimentală; sunt conştientă căacest instantaneu al fericirii familiale exactasta a fost, un instantaneu şi nimic mai mult,şi că o înregistrare video netrecută pe lamontaj ar fi surprins îmbufnarea lui Tomînainte să ajungem la piscină (nu suportă săînoate cu noi, ar fi vrut să se ducă la Jamie),


37/385

precum şi o nouă ieşire a lui David după aceea(nu-i las pe copii să cumpere chipsuri de laautomate fiindcă mergem direct acasă pentruprânz, motiv pentru care David se vede silitsă-mi spună că sunt întruchiparea vie aStatului-Dădacă.) Problema nu e că viaţa meaeste o lungă vară de aur pe care nu pot s-oapreciez fiindcă sunt prea absorbită de propria

persoană (deşi s-ar putea să fie, iar eu să n-oapreciez tocmai din cauză că mă intereseazăprea mult propria persoană), ci că momentelede fericire sunt posibile, şi dacă existăposibilitatea asta, atunci nu am dreptul să ceraltceva pentru mine, ştiind la ce haos s-arajunge dacă aş face-o.în seara aceea mă certîngrozitor cu David, a doua zi Stephen îşi faceapariţia la mine la serviciu şi dintr-odată uitecă am luat paharul pe jumătate plin şi l-am

vărsat pe mine.Despre cearta aceea zău că numerită să discutăm; e o simplă ceartă între doioameni care de fapt nu se plac suficient ca să

nu se ia la harţă. Totul începe cu ceva legat deo pungă de plastic găurită (n-am ştiut că aveao gaură şi i-am spus lui David s-o foloseascăla... of, lăsaţi-o baltă); la sfârşit mă trezesc că-ispun lui David că este un ticălos nepriceput şial dracului, la care el îmi spune că nici măcarnu mai poate să-mi audă vocea fără să-i vină


38/385

să verse. Figura cu Stephen e mult maiserioasă.Luni dimineaţa sunt de gardă lachirurgie şi tocmai am terminat de examinatun pacient care s-a autoconvins dintr-odată căare cancer rectal. (Nici vorbă. Are un furuncul- bănuiesc că e rezultatul unei abordărialternative a noţiunii de igienă personală, deşio să vă scutesc de alte detalii.) Mă duc la

primiri ca să iau fişa medicală a pacientuluiurmător şi-l văd pe Stephen în sala deaşteptare, cu braţul fixat într-o eşarfă pe caree clar că şi-a făcut-o singur.Eva, fata noastrăde la primiri, se apleacă peste tejghea şi sepune pe şoptit.- Tipul cu eşarfa. Spune că abias-a mutat în zonă, n-are buletin, nici fişămedicală şi vrea doar să vă vadă.Cică v-arecomandat cineva. Să-l trimit la plimbare?-Nu, e-n regulă. Mă ocup imediat de el. Cum îlcheamă?- Ăăă... face Eva şi se uită la agendadeschisă sub ochi. Stephen Garner.E numelelui adevărat, deşi nu aveam de unde să ştiu că

o să-l folosească. Mă uit la el.- StephenGarner?Sare de pe scaun.- Eu sunt.- Vreţi să

veniţi cu mine?în timp ce pornesc pe coridor,îmi dau seama că mai mulţi oameni din salade aşteptare se năpustesc asupra Eyei ca să seplângă de felul cum a fentat domnul Garnercoada. Mă simt vinovată şi vreau să nu-i mai


39/385

aud, dar drumul până la chirurgie e anevoios,fiindcă Stephen, care e clar că se distrează deminune, a început să şi şchiopăteze, îl poftescînăuntru, iar el se aşează, arborând unzâmbet larg.- Ce te-a apucat? îl întreb.- Altfelcum puteam să te văd?- Păi tocmai asta eraideea pe care am încercat să ţi-o paseznerăspunzându-ţi la telefon. Nu vreau să te

mai văd. Ajunge. Am făcut o greşeală.Vocea eîntr-adevăr a mea, detaşată şi vag ţâfnoasă,dar de simţit simt cu totul altceva. Suntsperiată, stârnită şi mult mai tânără decâtarată vârsta, iar această tânără în curs deapariţie se trezeşte întrebându-se dacă Eva aobservat cât de atrăgător este domnul Garner.(„L-ai văzut pe tipul cu eşarfa? Uau", aş vreas-o aud că spune cândva în timpul zilei. Undemai pui că până şi mie îmi vine greu să nuspun ceva care să sugereze mulţumire desine.)- Putem să mergem la o cafea şi să stămde vorbă?Stephen e ofiţer de presă al unui

grup de presiune care se ocupă de refugiaţiipolitic. îşi face griji pentru drepturileazilanţilor, Kosovo şi Timorul de Est, mergânduneori, după cum singur recunoaşte, până laa nu dormi noaptea. La fel ca mine, e un om

bun. Dar să apari la uşa unui cabinet medicalşi să te dai lovit doar ca s-o hărţuieşti pe una


40/385

dintre doctoriţe... Asta nu e Bine. Echiar Rău.Sunt derutată.- Mă aşteaptă o mulţime depacienţi. Spre deosebire de tine, absolut toţi,fără excepţie, au o problemă de sănătate. Şinu pot să ies la cafele ori de câte ori mi senăzare.- îţi place eşarfa mea?- Te rog să pleci.-După ce-mi spui exact când ne putem vedea.De ce-ai plecat de la hotel în toiul nopţii?- M-

am simţit aiurea.- De ce?- Probabil din cauzăcă m-am culcat cu tine, deşi aveam un soţ şidoi copii acasă.- A, de-aia.- Da, de-aia.- Nuplec până nu-mi spui precis când ne

vedem.Motivul pentru care nu pun să fie datafară e că toată povestea asta mi se pareciudat de palpitantă. Cu câteva săptămâni înurmă, înainte să-l cunosc pe Stephen, nu,eram deloc genul de persoană care-i face pe

bărbaţi să simuleze accidentări grave doar casă aibă parte de câteva secunde preţioase încompania mea. Sigur, sunt cât se poate deprezentabilă şi ştiu că, dacă-mi pun mintea,

pot să-mi determin soţul să scoată exclamaţiiadmirative contrar propriei voinţe, dar pânăacum nu mi-am făcut iluzii că aş putea să-iînnebunesc de dorinţă pe reprezentanţiisexului opus. Eram mama lui Molly, soţia luiDavid şi un medic generalist ca atâţia alţii.Sunt monogamă de două decenii. Iar asta nu


41/385

înseamnă c-am devenit asexuală, căci amfăcut sex, dar numai cu David, astfel încâtatracţia şi toate celelalte par să nu-şi mai aibărostul:facem sex unul cu celălalt doar fiindcăam convenit să nu facem sex cu altcineva, nufiindcă ne e imposibil să ne ţinem mâinile pe-acasă.Iar acum, în timp ce Stephen stă în faţamea şi mă imploră, simt un dram de orgoliu

croindu-şi drum în mine.Orgoliu! Mă zăresc fugar în oglinda dincabinet şi preţ de o clipă - o secundă, nu maimult - îmi dau seama ce anume l-ar face peun bărbat să meargă până la a-şi imobilizasingur braţul într-o eşarfă. în fond, nu suntmonstruos de vanitoasă: nu spun că îmi dauseama ce anume l-ar face pe un bărbat să vreasă se arunce de pe o stâncă, să se înfometezepână la moarte sau să stea acasă ascultândmuzică tristă şi dând pe gât o sticlă de whisky.Probabil că eşarfa i-a luat în orice cazdouăzeci de minute, asta presupunând o

oarecare doză de incompetenţă; dacă adăugămdrumul cu maşina din Kentish Town, vorbimde patruzeci şi cinci de minute de disconfort,cheltuieli foarte mici şi nici urmă de durere.Nu sună deloc a Atracţie fatală, aşa-i? Nu,dispun de un simţ destul de ascuţit alproporţiilor în legătură cu povestea asta, şi


42/385

chiar dacă ar fi absurd să presupun că meritmult mai mult decât o eşarfă de ochii lumii,am dintr-odată sentimentul că măcar eşarfa omerit cu prisosinţă, iar sentimentul ăsta e cutotul inedit şi nu pică rău deloc. Dacă aş fisingură, sau dacă m-aş fi lansat recent într-oserie lungă de relaţii, aş crede că atitudinealui Stephen a fost patetică, ameninţătoare sau

măcar iritantă; numai că nu sunt singură,sunt o femeie măritată, iar consecinţaparadoxală a acestui episod e că-i spun luiStephen că o să ne vedem la un pahar după ceies de la serviciu.- Serios?Pare uluit, ca şi cumar şti că a sărit calul şi că nici o femeie cumintea întreagă nu ar accepta o întâlnire înasemenea condiţii; preţ de o clipă, recentdescoperita mea încredere sexuală se clatină.-Serios. Sună-mă pe mobil mai târziu. Daracum pleacă, te rog, şi lasă-mă să mă ocup decei care au într-adevăr necazuri.- Să-mi scoteşarfa? Ca să pară că m-ai vindecat?- Nu fi

prost. Dar poate că n-ar fi rău să renunţi laşchiopătat.- A fost prea mult?- Prea.- Aha. Ne

vedem mai încolo.Şi iese vesel din cabinet.Cuo sincronizare de coregraf, Becca intră dupăcâteva secunde - probabil că a trecut pe lângăStephen în drum spre mine.- Trebuie să

vorbesc cu tine, îmi spune ea. îţi sunt datoare


43/385

nişte scuze.- Pentru ce?- Ţi se-ntâmplă vreodată să te bagi în pat, să nu poţi s-adormişi să transcrii discuţiile recente pe care le-aiavut?,în aşa fel încât să arate ca o piesă deteatru?- Nu.Ţin foarte mult la Becca, dar amînceput să mă întreb dacă nu cumva a luat-ope mirişte.- Ar trebui să-ncerci. E foarteinteresant. Eu păstrez discuţiile astea. Uneori

chiar le analizez.- Ar trebui s-o chemi la tinepe persoana cu care ai stat de vorbă şi s-o puisă-şi citească rolul cu voce tare.Se uită lamine şi face o mutră lungă, de parcă eu aş ficu mintea pe moaţe.- Ce rost ar avea? Mă rog,să trecem. Ţii minte când am fost ultima datăla pizza?- Da.- Atunci tocmai... în fine...transcriam conversaţia.Şi mi-am amintit toate chestiile alea desprefrate-tău. Dar - nu râde, te rog - ai pomenitcumva despre o aventură?- Şşşt! Taci! îi spunşi închid uşa în urma ei.- Dumnezeule! Chiarai spus-o, nu?- Da.- Iar eu nu te-am băgat în

seamă.- Da.- Katie, îmi pare teribil de rău. Măîntreb cum naiba de n-am fost atentă.îmi iau omutră care să-i dea de înţeles că nu pot s-oajut.- Te simţi bine?- Da. Relativ.- Ce se-ntâmplă?E interesant să-i studiezi schimbărilede ton. Iar în glasul ei există o mulţime detonuri. Printre ele se numără cel de bârfă ca-


44/385

ntre fete, gen Doamne-sfinte-ce-chestie-vreau-să-mi-spui-absolut-tot, numai că-i ştie peDavid, Tom şi Molly, aşa că în vocea ei existăde asemenea precauţie, preocupare şi probabilcă şi dezaprobare.- E ceva serios?- Nu vreausă vorbesc despre asta, Becca.- Ai mai făcut-o.- Aşa e, am mai făcut-o. Dar acum nu ştiuce-aş mai putea să spun.- De ce o faci?- Habar

n-am.- Te-ai îndrăgostit de el?- Nu.- Şi-atuncice e?- Nu ştiu.De fapt însă ştiu, sau cel puţinaşa cred. Atâta doar că Becca n-ar înţelege. Iardacă totuşi ar face-o, ar începe să-mi plângăde milă mai mult decât aş fi în stare să suport.

Aş putea să-i povestesc despre fiorul ultimelordouă săptămâni şi despre faptul că am făcutdragoste ca într-un vis, ca într-o altă lume.Dar n-aş avea cum să-i spun că interesul luiStephen pentru mine şi atracţia pe care-osimte par să fie singurul viitor pe care-l am laora asta. Ar fi prea jalnic. Şi nici ei nu i-ar plăcea.Sunt

agitată când mă revăd cu Stephen dupăprogram, fiindcă am sentimentul că intru înFaza a Doua a nu ştiu exact ce anume, iarFaza a Doua mi se pare, cel puţin teoretic, maiserioasă decât Faza Unu. Ştiu, fireşte, că FazaUnu presupunea la rându-i tot felul de lucruriserioase - infidelitate şi înşelăciune, ca să


45/385

numesc doar două -, dar a luat sfârşit, fără săam vreo problemă. Am crezut că episodulStephen era ceva de care puteam să scap aşacum scuturi firimiturile de pe masă, fără sălaşi urme. Dar dacă ar fi fost într-adevăr ofirimitură pe care aş fi reuşit s-o scutur, n-armai fi apărut de dimineaţă la mine-n cabinet,cu braţul prins într-o eşarfă ca să păcălească

lumea. începe să nu mai semene cu ofirimitură, ci mai degrabă cu o pată de vinroşu sau de grăsime, ca o urmă neplăcută şifoarte vizibilă de sos indian din mâncarea pecare o iei la pachet. Adevărul este că suntagitată, şi sunt agitată fiindcă nu mă întâlnesccu Stephen ca să-i spun că nu vreau să-l mai

văd niciodată.Nu vreau să mă ia de la serviciufiindcă lumea e băgăreaţă din fire, aşa căaranjăm să ne întâlnim pe o străduţă liniştitădupă colţ; ca să nu ne ratăm, alegem o casăca punct de întâlnire. în timp ce mă îndreptspre ea încerc să mă gândesc la bărbatul cu

furunculul, fiindcă e vorba de ceva rău, foarterău, josnic şi necinstit, iar ca să studiezifuruncule din zona rectală trebuie să fii bun(asta dacă nu cumva eşti deja rău, foarte rău,nemernic, corupt şi decadent), aşa că în clipacând dau cu ochii de maşina lui Stephen nureuşesc să fiu foarte atentă la ceea ce fac sau


46/385

la felul cum ar trebui să mă port cu el. Mă urcşi o luăm din loc spre Clerkenwell, fiindcăStephen ştie un bar liniştit dintr-un hotel nouşi elegant, iar eu mă întreb abia mai târziucum se face că un tip care lucrează pentru ungrup de presiune cu sediul în Camden ştietotul despre hotelurile noi şi elegante dinClerkenwell.Dar e locul cel mai potrivit pentru

noi - discret, fără personalitate, plin de nemţişi de americani, unde ţi se aduce o farfurie cualune la băutură, aşa că stăm acolo câtva timpşi chiar atunci îmi dau seama pentru primaoară cât de puţin îl cunosc de fapt pe omulăsta. Ce-ar trebui să spun acum? Cu Davidpot să discut despre stadiul în care a ajunsrelaţia dintre noi fiindcă ştiu cum să-l abordez- Dumnezeule, ar fi culmea să nu ştiu -, darcu individul ăsta... nu ştiu nici măcar cum ocheamă pe soră-sa, şi-atunci cum aş putea sămă sfătuiesc cu el despre cât de indicat ar fisă-mi părăsesc bărbatul şi cei doi copii?- Cum

o cheamă pe soră-ta?- Poftim?- Cum o cheamăpe soră-ta?- Jane. De ce?- Nu ştiu.Se pare căideea n-a fost de mare ajutor.- Ce vrei?-Poftim?- De la mine. Ce vrei de la mine?- Cumadică?Mă face să mă enervez, chit că ar fisurprins să afle că aportul lui deocamdatăminim la această conversaţie - câteva „poftim"-


47/385

uri şi numele surorii lui, livrat la cerere - ar fiputut provoca o asemenea reacţie. Nu ştiucum, dar am impresia că nu se prinde. Suntconfruntată cu distrugerea iminentă a tot ceeace preţuiesc, sau obişnuiam să preţuiesc, mărog, nu contează, iar el stă şi-şi bea berea fărăalcool, fără să bage în seamă nimic, în afarăde confortul locului unde se află şi bucuria

produsă de prezenţa mea. Mă sperie gândul căo să-l văd acuşi că se lasă în scaun, ofteazămulţumit şi spune „ce bine e". Vreau nelinişte,durere, confuzie.- Adică, vrei să plec de-acasă?Să vin şi să stau cu tine? Să fug cu tine? Ceanume?- Drace.- „Drace"? Atâta ai de zis?-Drept să-ţi spun, nu mă gândisem la toateastea. Voiam doar să te văd.- Poate c-ar trebui să tegândeşti.- Acum?- Ştii că sunt măritată şi căam copii, nu?- Da, dar...Se întrerupe şioftează.- Dar ce?- Dar nu vreau să mă gândescla asta acum. Mai întâi vreau să te cunosc mai

bine.- Norocul tău.- De ce?- N-au toţi atâtatimp la dispoziţie.- Păi cum adică, vrei întâi săfugim şi abia pe urmă să afli mai multe despremine?- Deci ai nevoie doar de-o aventură.-Crezi că-i un moment bun ca să-ţi zic că-nnoaptea asta rămân aici?- Cum ai spus?- Amrezervat o cameră. în caz că.îmi dau paharul


48/385

pe gât şi ies din bar.(„Ce-a fost toată chestiaaia?" mă întreabă el data viitoare când ne

vedem - pentru că există şi o dată viitoare, iareu am ştiut asta chiar din clipa când m-amsuit în taxiul care m-a adus acasă la soţ şi lafamilie. „De ce-ai plecat din hotel şi m-ai lăsatacolo?" încerc s-o dau pe glumă - ceva degenul ce-fel-de-fată-crezi-că-sunt? -, dar

bineînţeles că în realitate nu am nici un motivsă glumesc. E din cale-afară de trist. E trist căStephen nu ştie de ce n-am răspuns lagesturile lui mârlăneşti, de patron al unui barde noapte; e trist că sfârşesc prin a măconvinge cumva că bărbatul capabil să comităasemenea gesturi e o figură semnificativă şipreţioasă din viaţa mea. Totuşi, nu vorbim despre lucrurile triste. Avem o aventură. Şi ne distrăm de mamafocului.)Când ajung acasă, constat că Davidare iar probleme cu spatele. Nu ştiu dacăpovestea asta o să ajungă un punct de cotitură

în vieţile noastre - şi mă rog, de ce aş şti?Problemele pe care le are David cu spatele neînsoţesc mereu, şi chiar dacă aş prefera să nu-l văd aşa cum se prezintă acum - pradădurerilor, zăcând nemişcat pe podea, cu două-trei cărţi sub cap şi cu telefonul fără fir, acărui baterie trebuie pusă la încărcat (de unde


49/385

şi lipsa oricăror mesaje pe mobil, probabil),aşezat în echilibru pe pântecele lui -, l-am

văzut suficient de des în starea asta ca să nu-mi fac griji.E chiar mai supărat decât măaşteptam. E supărat pe mine fiindcă amîntârziat (spre norocul meu, e atât de supărat,încât nu-l interesează unde am fost sau ce-amfăcut), supărat fiindcă l-am lăsat să aibă grijă

de copii când abia se mişcă, supărat căîmbătrâneşte şi că durerea de spate îl apucădin ce în ce mai des.- Cum Dumnezeu eştimedic şi nu poţi să faci niciodată nimic, futu-i?Nu-l bag în seamă.- Vrei să te-ajut să teridici?- Sigur că nu vreau să mă ajuţi să măridic, tâmpită cu acte ce eşti. Vreau să rămânaici. Dar nu vreau să rămân aici şi să am grijăde doi afurisiţi de copii.- Şi-au băut ceaiul?- A,da. Normal. Au mâncat nişte bucăţi de-alea depeşte care se bagă de capul lor în grill şi segătesc singure.- îmi pare rău dacă am pus oîntrebare prostească.

N-am ştiut când te-a apucat spatele.- De-o veşnicie, futu-i.In casa asta cuvântul cu „i" nuse foloseşte la voia întâmplării; totul se facefoarte, foarte atent. Când David înjură în halulăsta în faţa copiilor - care doar se prefac că seuită la televizor, dat fiind felul cum îşi întorccapetele de îndată ce aud un cuvânt pe care n-


50/385

ar trebui să-l audă -, ne comunică de fapttuturor că e nefericit, că duce o viaţă infectă,că mă urăşte şi că lucrurile sunt atât denasoale, încât nu-şi mai poate controla

vocabularul.Evident că poate, şi chiar o face în cea maimare parte a timpului, aşa că la rândul meu îlurăsc pentru felul cum ne manipulează.- Taci

din gură, David.Oftează şi bombăne ceva capentru sine, aproape disperat din cauză că facpe mimoza şi nu-l privesc cu destulăcompasiune.- Ce vrei să fac?- Pune-le de ceaişi lasă-mă-n pace. Nu mai durează mult şi măridic. Asta dacă am voie să mă odihnesc.Deparcă i-aş cere să danseze limbo, să montezecâteva rafturi pentru cărţi sau să mă carepână sus ca să facem dragoste.- Vrei ziarul?-L-am citit deja.- îţi dau drumul la radio.Aşa căascultăm actualitatea culturală pe Radio 4, peurmă ascultăm Familia Simpson, după aceeaascultăm bucăţile de peşte sfârâind pe grill,

iar eu încerc să nu calc peste soţul meu, întimp ce tânjesc după camerele de hotel dinLeeds şi Clerkenwell - nu după ceea ce s-apetrecut în ele, ci după camerele ca atare;după liniştea lor, după lenjeria de pat şi dupăfelul cum sugerau o viaţă mai bună şi maipuţin agitată decât aceea de care am


51/385

parte.David îşi petrece noaptea pe patul fărăpicioare din camera de oaspeţi; trebuie să-lajut să se dezbrace, aşa că o să ajunginevitabil să mă gândesc la nevoi, la dorinţe, laîndatoriri şi la bărbaţii cu furuncule în rect,chit că asta nu o să mă ducă nicăieri. Pe urmămă vâr în pat şi citesc ziarul, unde văd căarhiepiscopul de Canterbury a scris despre

divorţ, despre sindromul „iarba e mai verde" şidespre felul în care nu vrea să refuze nimănuidreptul de a pune capăt unei căsnicii brutaleşi degradante, dar... (De ce e fiecare ziar plinde chestii despre mine, mine şi iar mine?

Vreau să citesc despre accidente feroviare încare n-am fost surprinsă, despre carnea de

vită pe care nu o s-o mănânc, despre tratatelede pace încheiate în oraşe unde nu locuiesc; înloc de asta, ochiul îmi este atras spre poveştidespre sexul oral şi despre degradarea familieidin ziua de azi.) Prin urmare, o să ajunginevitabil să mă gândesc la căsniciile brutale

şi degradante, întrebându-mă dacă am şi euparte de una, şi oricât de mult aş încerca sămă păcălesc - bine, dar sensul acestor cuvinte,„brutală" şi „degradantă", e cu totul altul lanoi în cartier, individul mă face tâmpită cuacte, creează o atmosferă proastă când vin aimei în vizită, are o atitudine permanent


52/385

negativă faţă de lucrurile la care ţin, crede că bătrânii ar trebui să ocupe locurile care lesunt rezervate special în autobuze -, ştiu defapt că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Nusunt nici brutalizată, nici degradată de relaţiamea cu David; atâta doar că nu-mi mai placefoarte mult, ceea ce e un cu totul alt tip denemulţumire.Dacă stai să te gândeşti, care e

rostul unei aventuri?Pe durata următoarelor trei săptămâni fac sexde două ori cu Stephen şi nu termin în niciuna dintre daţi (nu că orgasmul ar fi totul,deşi până la urmă cam ăsta e şpilul); petrecemmult timp vorbind despre vacanţele de cânderam mici, despre copiii mei, despre relaţia luianterioară cu o femeie care s-a întors în State,despre antipatia noastră comună faţă deoamenii care nu pun întrebări...Ce anume îmi merge la suflet? Şi în primulrând, unde vreau să ajung? E adevărat că înultima vreme n-am vorbit cu David despre

vacanţele copilăriei, din motive evidente, daroare asta îi lipseşte căsniciei mele - prilejul dea te uita undeva în urmă şi de-a ofta liric petema bazinelor naturale din Cornwall? Poate c-ar trebui să încerc, aşa cum se presupune căîncerci să petreci un weekend fără copii sausă-ţi pui lenjerie sexy. Poate c-ar trebui să mă


53/385

duc acasă şi să spun „Ştiu c-ai mai auzitchestia asta, dar pot să-ţi povestesc încă odată cum am găsit o jumătate de coroană subun rac mort pe care tata îmi spusese să nu-lating?" Numai că fusese o poveste plicticoasădin capul locului, făcută cât de cât digerabilădoar de fascinaţia neţărmurită a lui Davidpentru absolut tot ceea ce mi se întâmplase

înainte să-l cunosc. Acum aş avea noroc dacăaş scăpa cu un oftat şi cu nişte măscări pecare să nu le aud.Vedeţi, ceea ce îmi doresc cuadevărat (şi obţin de la Stephen) este prilejulde-a mă reconstrui de la zero. Imaginea luiDavid despre mine este completă acum, şisunt convinsă că nici unuia dintre noi nu-iplace foarte mult; vreau să smulg foaia aceeadin caiet şi să încep pe o pagină curată, la felcum făceam când eram mică şi stricam câte-un desen. La drept vorbind, nici măcar nucontează cine joacă rolul paginii curate, aşa căn-are a face dacă îmi place de Stephen, dacă

ştie să se poarte cu mine în pat sau altceva degenul ăsta. Vreau doar să mă bucur de atenţialui necondiţionată când îi spun că romanulmeu preferat e Middlemarch şi îmi doresc săam sentimentul (pe care îl trăiesc în companialui) că încă nu am luat-o pe o cale greşită.Măhotărăsc să-i povestesc fratelui meu despre


54/385

Stephen. Fratele meu e mai mic ca mine, nuare copii şi nici o relaţie la ora actuală; suntaproape sigură că n-o să mă juddce, chit căţine la Molly şi la Tom, şi chiar a ieşit ba la unpahar, ba să ia masa cu David când nu eramacasă. Suntem apropiaţi, Mark şi cu mine, aşacă îmi făgăduiesc să am încredere în ceea ce-mi spune şi să ţin cont de instinctul lui.Iar el

îmi spune următoarele:- Ţi-a plecat mintea cusorcova.Ne aflăm într-un restaurant thailandezdin Muswell Hill, la mică distanţă de locuinţalui, imediat după colţ, si încă nu ni s-au adusantreurile; as vrea să-mi fi păstrat parteaanevoioasă a serii pentru mai târziu. (Insă num-am gândit că o să-mi vină greu. CumDumnezeu m-am înşelat? De ce-am crezut căpe fratele meu n-o să-l intereseze povesteaasta nici cât negru sub unghie? îmiimaginasem o discuţie şoptită, glumeaţă şiconspirativă la o bere rece şi nişte frigărui pe

băţ, dar acum îmi dau seama că am calculat

greşit şi că frate-meu n-ar fi el dacă s-armulţumi să zâmbească şi să clatine afectuosdin cap.)Mă uit la el şi surâd neconvingător.-Ştiu că aşa pare din afară, îi spun. Dar n-aiînţeles.- In regulă, explică-mi.- Am fost taredeprimată, îi spun.Mark ştie ce-i aia depresie.E un fel de oaie neagră a familiei Carr: şomaj


55/385

cât cuprinde, necăsătorit, pilule, terapie.- Păiatunci scrie-ţi o reţetă. Du-te şi stai de vorbăcu cineva. Nu văd cum o să te-ajute faptul căai o aventură. Iar divorţul în mod sigur n-o să-ţi fie de folos.- N-ai de gând să asculţi, nu?- Bao să ascult. Dar una e să ascult şi alta să-ţicânt în strună, corect? Pentru asta n-ai decâtsă-ţi suni una dintre prietene.Mă gândesc la

Becca şi pufnesc.- Cui i-ai mai spus?-Nimănui. Mă rog, i-am mai zis cuiva. Dar n-apărut să fie atentă.Mark clatină din capnervos, de parcă aş vorbi în metaforefeminine.- Asta ce-nseamnă?Fac un gest deneputinţă. Mark a fost întotdeauna invidios pemine pentru relaţiile cu oamenii de tip Becca;i-ar veni greu să creadă că n-a făcut decât să-mi zâmbească indulgent, ca şi cum aş fi fost

victima unui atac cerebral şi-aş fi spus bazaconii.- Dumnezeule, Kate. David eprietenul meu.- Oare?- Mă rog, nu cel mai

bun, de acord. Dar e... ştii tu, face parte din

familie.- Iar asta înseamnă că trebuie sărămână veşnic în familie. Fiindcă e cumnatu-tău şi-aţi mâncat curry împreună de două ori.Indiferent ce-mi face mie.- Păi ce ţi-a făcut?-Nu-i vorba de... de ce-a făcut propriu-zis. Niciuna dintre cunoştinţele noastre nu faceporcării. Atâta doar că... mă boscorodeşte


56/385

întruna.- Frecţii.- Doamne, Mark. Vorbeştiexact ca el.- Poate că atunci ar trebui sădivorţezi şi de mine.Poţi să fugi de toţi cei carenu sunt sută la sută de acord cu tine înfiecare secundă a fiecărei zile.- îmi distrugestarea de spirit. Mă face să mă simt ca ultimulom. Nimic nu e cum trebuie, nu-l fac fericit...-

Te-ai gândit să mergeţi împreună la un

consilier marital?Pufnesc dintr-odată, iarMark îşi aduce aminte că vorbim despreDavid, scoate un sunet caraghios, â la HomerSimpson, şi pentru o clipă suntem din noufrate şi soră.- Bun, în regulă, spune el. O ideeproastă. Să discut eu cu el?- Nu.- De ce nu?Nu spun nimic; habar n-amde ce nu. Singura problemă e că nu voiam sătranspire nimic din discuţia asta în lumeareală. Voiam doar ca fratele meu să-şi facăapariţia în balonaşul ăsta ciudat în care m-amascuns în seara asta. Voiam empatie, nuacţiune.- Ce anume ar conta pentru tine?La

asta ştiu ce să răspund. M-am gândit şi amgăsit şi formula ideală.- Vreau ca David să numai fie David.- Aha. Şi mă rog cine ai vrea săfie?- Altcineva. Cineva care mă iubeşte cum secade, mă face să mă simt bine, mă apreciazăşi crede că sunt grozavă.- Dar chiar crede căeşti grozavă.Mă umflă râsul. Nu e un râs ironic


57/385

sau amar, cu toate că dacă ar exista unmoment care să justifice râsul amar, ăsta ar fi.E un râs din burtă. Este unul dintre cele maicaraghioase lucruri pe care le-am auzit înultimele luni.La ora asta am extrem de puţine certitudini,însă ştiu cu fiecare atom al fiinţei mele căDavid nu mă consideră grozavă.- Ce e? Ce-am

spus?Am nevoie de timp ca să-mi revin.- Iartă-mă. Simpla idee că David mă crede grozavă.-Ştiu precis că aşa e.- Cum?- Păi... ştii tu.- Nu,pe-onoarea mea că nu ştiu. Tocmai asta-iproblema, Mark.Este adevărat că vreau caDavid să nu mai fie David.Îmi doresc ca lucrurile să rămână structuralaceleaşi vreau să fie tatăl copiilor mei, vreausă fie însurat cu mine de douăzeci de ani şi numă deranjează nici măcar faptul că s-aîngrăşat sau că-l doare spatele. Dar nu mai

vreau vocea aia, tonul ăla, încruntăturile aleapermanente. Vreau să-i placă de mine, de fapt.

Chiar e o pretenţie prea mare faţă de un soţ?Mă întorc de la serviciu, iar David aproape căţâşneşte din birou ca să-mi iasă în cale.- Iauite, îmi spune şi pe urmă se pune pe făcutnişte temenele viguroase, ca şi cum eu aş firegina, iar el un regalist ţăcănit.- Ce e?-Spatele. Nu mai simt nimic. Nici urmă de


58/385

durere.- Ai fost la Dan Silverman?DanSilverman este un osteopat pe care-lrecomandăm la cabinet, iar eu îi spun de lunide zile lui David să se ducă la el. Dacă nucumva de ani.Nu.- Şi ce s-a-ntâmplat?- Amfost la altcineva.- La cine?- La individul ăsta.-Care individ?- Tipul din Finsbury Park.- DinFinsbury Park?Dan Silverman are cabinetul

pe Harley Street. Din câte ştiu, nu există niciun echivalent al lui Harley Street în FinsburyPark.- Cum l-ai găsit?- Printr-o agenţie.- Oagenţie? Şi ce diplome are?- Nici una.Oinformaţie furnizată cu o mare doză demândrie şi agresivitate, inevitabil. Diplomelemedicale se află pe partea dinspre mine amarii fracturi conjugale, motiv pentru caretrebuie dispreţuite.- Prin urmare, ai lăsat pecineva fără nici o calificare să-ţi umble laspate. Deşteaptă decizie, David. Probabil că te-a schilodit pe viaţă.David se pune din nou pefăcut temenele.- Arăt a om schilodit?- Nu,

astăzi nu. Dar nimeni nu poate să-ţi vindecespatele într-o şedinţă.- Mă rog. Uite căGoodNews a putut.- Good news? Veşti bune?Cum adică?- Aşa îl cheamă. GoodNews. Gmare, N mare, într-un cuvânt. DJ GoodNews,de fapt. Ca să-i dau tot titlul.- DJ. Nu-i totunacu „dr".- E o chestie de prin cluburi. Cred c-a


59/385

lucrat într-o discotecă sau aşa ceva.- Prinde bine dacă se ocupă de vindecat durerile despate. Mă rog. Ai fost la cineva pe care-lcheamă GoodNews.- Când m-am dus la el nuştiam că-l cheamă aşa.- De curiozitate, cumsuna anunţul?- Nu mai ţin minte exact. Cevagen „Te doare spatele? Te vindec într-oşedinţă." Urmat de numărul de telefon.- Şi

asta te-a impresionat?- Da, normal. Ce rostare să baţi apa-n piuă?- Presupun căGoodNews ăsta nu umblă cu terapiialternative.Poate că n-o să vă surprindă săaflaţi că până acum David nu s-a dat în vântdupă nici un fel de medicină alternativă; aargumentat ferm, atât în faţa mea, cât şipentru cei care-i citesc articolele, că nu-linteresează nici un fel de regim care nudăunează copiilor foarte mici şi gravidelor, şică toţi cei care sugerează contrariul sunt nişteimbecili. (întâmplător, Da vid manifestă unconservatorism turbat în toate direcţiile, cu

excepţia politicii.Există la ora actuală şi asemenea oameni, celpuţin asta am observat eu, oameni care parsuficient de furioşi ca să ceară revenirea lapedeapsa cu moartea sau repatrierea afro-caraibienilor, dar care n-o fac fiindcă, la fel toţiceilalţi din cartier, sunt liberali, aşa că mânia


60/385

lor trebuie să găsească alte debuşeuri. Citeştiasta zilnic, în toate articolele şi paginile derăspunsuri la scrisori din ziarele noastreliberale, unde vine vorba despre filme care nule plac, despre actori pe care-i cred lipsiţi dehaz sau despre femei care poartă basmale.Uneori cred că viaţa ar fi mai uşoară pentruDavid şi pentru mine dacă ar trece printr-o

convertire politică violentă, dacă ar putea săse supere pe comunişti şi pe extremişti, în locde homeopaţi, de bătrânii din autobuze şi decei care fac critica restaurantelor. Trebuie săfie foarte nesatisfăcător să ai supape atât demici pentru nişte şuvoaie de mânie atât denăvalnice.)- Nu ştiu unde-ai putea să-lîncadrezi., - Ti-a dat pilule?- Nţ.- Parcă ăstaera felul cum defineai medicina alternativă.Cineva care nu-ţi dă pilule.- Chestia e că m-afăcut bine. Nu ca medicina asta de stat care n-are nici un rost pe lume.- Şi mă rog de câte oriai încercat medicina asta de stat care n-are

nici un rost?- Nu contează. E inutilă.- Bun, şiindividul ăsta ce-a făcut?- Mi-a făcut un masajpe spate cu nişte cremă vasodilatatoare şi m-atrimis acasă. A durat zece minute.- Cât te-acostat?- Două sute de lire.Mă uit la el.- îţi ardede bancuri.- Nu.E mândru de suma astaridicolă, îmi dau seama după mutra lui.


61/385

Altădată i-ar fi râs în faţă sau poate chiar l-arfi pocnit pe orice vraci amator gata să-luşureze de două sute de lire în schimbul azece minute de muncă, dar acum GoodNews(pentru care o să trebuiască să găsesc un altnume, dacă o să devină un subiect de discuţieobişnuit) s-a transformat într-o armă utilă încadrul războiului dintre noi. Eu cred că două

sute de lire sunt prea mult, motiv pentru careel plăteşte voios cele două sutare.Perversitatea acestei logici este de faptalarmantă, dacă stai să te gândeşti, fiindcă teîntrebi unde o să ducă? E posibil, de pildă, caDavid să-şi vândă copiii unei reţele de pedofili- şi încă pe o sumă ridicolă - doar fiindcă m-arface să-mi ies din fire? Ce-i drept, îi iubeşte pecopii. Dar e la fel de adevărat că pe mine nupoate să mă sufere, aşa că nu e deloc o decizieuşoară.- Două sute de lire.- Pot să mă-ntorcde câte ori vreau. Pentru orice.Gratis.- Dar omul le vindecă pe toate din

prima. Aşa că n-o să mai ai nevoie.- De asta şi valorează atât. De-aia are onorarii atât demari.Se mai apleacă o dată, sus, jos, sus, jos,şi îmi zâmbeşte; iar eu clatin din cap şi măduc să-i caut pe copii.Mai târziu ne uităm latelevizor împreună, ca o familie, şi nu pentruprima dată în ultima vreme mă trezesc


62/385

întrebându-mă cum poate o seară să fie atâtde domestică în condiţiile în care viaţa nu edeloc aşa. Chiar şi în ultimele săptămâni, înciuda lui Stephen şi a răutăţilor lui, am creatun nou ritual de luni seara, luând masa perând în timp ce se difuzează La plimbare cudinozaurii; ritualul de familie pare să semenecu o floare a deşertului extraordinar

de~îndrăzneaţă, gata să încerce săînmugurească pe cel mai neprimitor teren cuputinţă.David încă face eforturi să ne distrugăarmonia - în primul rând întinzându-se pe josşi străduindu-se să facă flotări (e sabotat maidegrabă de brâul cu care s-a încins şi destarea generală a propriei sănătăţi decât defaptul că are probleme cu spatele, dar dincauză că nu spatele l-a făcut să se opreascăpetrece vreo câteva minute lăudându-icalităţile lui GoodNews, şi e nevoie deintervenţia copiilor ca să tacă din gură), în aldoilea rând bătându-şi joc de comentariul

emisiunii de la televizor. „Trei săptămâni maitârziu, masculul revine ca să încerce din nousă se împerecheze", spune Kenneth Branagh.-Eşti sigur că n-au fost două săptămâni, Ken?în-treabă David. Fiindcă de fapt toată chestias-a petrecut acum o sută de milioane de ani.S-ar putea să descoperi că eşti defazat cu


63/385

câteva zile.- Taci, David. Copiilor le place.-Niţică rigoare critică nu le prinde rău.- Exactasta-ţi trebuie când eşti copil. Rigoare critică.Dar până la urmă ne calmăm, ne uităm laemisiune, le facem baie copiilor, îi băgăm înpat şi mâncăm aproape pe tăcute. Sunt înpermanenţă pe punctul să spun ceva şi să facceva, numai că habar n-am nici ce să spun,

nici ce să fac.A doua zi dimineaţă Tom îşipetrece timpul rezervat micului dejunuitându-se fix la mine şi la David, iar în scurttimp lucrul ăsta începe să mă deruteze. Ce-idrept, Tom este un copil derutant - e tăcut,pricepe repede şi e direct până la bădărănie.

Are personalitatea unui copil precoce, dar niciun talent vizibil cu ochiul liber.- Ce-i cu tine?îl întreb.- Nimic.- De ce te holbezi la noi?-

Vreau să văd dacă divorţaţi.Dacă aş juca într-un film, tocmai aş duce o cană de cafea lagură, cuvintele lui Tom m-ar face să pufnescîn buza cănii ca la auzul unui banc, iar

cafeaua mi-ar ieşi pe nas şi mi-ar curge pe bluză. în realitate, introduc nişte felii de pâineîn prăjitor şi stau cu spatele la Tom.- Şi de ce-ar trebui să divorţăm?- Aşa mi-a zis cineva dela şcoală.Rosteşte cuvintele astea fără nici unfel de nemulţumire; dacă mi-ar spune cinevade la serviciu că divorţez şi n-aş fi deja


64/385

conştientă de anumite dificultăţi conjugale, aşfi mai necăjită din cauza sursei informaţiilordecât din orice alt motiv. Dar, bineînţeles,copilăria înseamnă un timp în careinformaţiile zboară spre tine din toatedirecţiile, iar lui Tom îi e totuna dacă află

vestea asta de la maică-sa şi taică-său sau dela micuţul Billy dintr-a doua C.- Cine?

întreabă David, cu ceva mai multă agresivitatedecât era cazul, dându-se astfel de gol imediatca sursă a scurgerii de informaţii.- Joe Salter.-Cine dracu' e Joe Salter?- Un copil de laşcoală.- Şi ce-l priveşte pe el?Tom ridică dinumeri. Nu-l interesează defel Joe Salter. îlinteresează dacă David şi cu mine divorţăm. îiînţeleg atitudinea.- Normal că nu divorţăm, îispun.David mă priveşte triumfător.- Şi-atunci

Joe Salter de ce-a zis că divorţaţi? întreabă Tom.- Nu ştiu, îi răspund. Dar dacă nudivorţăm, nu prea contează ce zice Joe Salter,nu?Până acum trei minute nici măcar nu

auzisem numele lui Joe Salter şi deja m-amsăturat de el până peste cap.În minte îmi apare foarte puternic imagineaunui băieţel blond, îngâmfat, cu un aer angelicpentru toată lumea, în afara colegilor de clasă- cărora acum li se adaugă David şi cu mine -,căci între timp şi ei, şi noi am apucat să-i


65/385

citim în sufletul nemernic şi veninos.- Cumsă-ţi spun, ştim mai multe despre toatăpovestea decât el. Şi rămânem căsătoriţi, nu-iaşa, David?- Dacă spui tu.Chiar îi placeşarada asta, şi nu pot să spun că-l condamn.-O să divorţaţi vreodată? întreabăMolly.Dumnezeule. Abia acum îmi dau seama,pentru prima oară, cât de multe viespi încap

în stup şi de ce nu e bine să-l deschizi,indiferent de condiţii.- Nu ne-am pus în gând,îi spun.- Dar dacă v-aţi pune, noi cu cine-amtrăi?- Cu cine aţi vrea? întreabă David.Este oîntrebare pe care nu o recomandă nici măcarcele mai proaste cărţi despre creştereacopilului.- Cu tati! strigă Molly, care adaugădupă ce se gândeşte mai atent: Dar nu şi

Tom.- Păi atunci Tom poate să stea cu mami. Aşa-i corect.- Tati glumeşte, îi spun repede lui Tom, însă mă tem că paguba a fost dejaprodusă.David i-a înstrăinat pe frate de soră,pe fiică de mamă şi pe fiu de tată în timpul

necesar înfulecării unei farfurioare de GoldenGrahams. Iar eu tocmai i-am promis că n-o sădivorţez. „Pfui", după cum ar spune fratelemeu, fiu-meu şi Homer Simpson.Lainsistenţele mele, David vine la cabinet înpauza de prânz şi intrăm într-un local soiosdin apropiere, ca să vorbim despre

Date post:	07-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	virusica
View:	223 times
Download:	0 times

Nick Hornby - Cum Sa Fii Bun

Documents