1 NICIODATĂ NIMIC DE LA NIMENI de Luisa Costa Gomes DISTRIBUȚIA: EDUARD BÎNDIU VERA BRĂTFĂLEAN MELANIA CRIŞAN CĂTĂLIN FILIP LUCIA MĂRNEANU VALENTIN ONCU PAPP ANDREA TEODORA PĂCURAR PAULA ROTAR ANDREI SABĂU SABRINA VANCI José Manuel; Bărbatul D; Al Treilea Bărbat; Luisinho Prima Femeie; Sandra; A Opta Femeie; Femeia B A Cincea Femeie; Cristina; A Noua Femeie; A Treisprezecea Femeie; Marta Lopes; Bărbatul B; Al Doilea Bărbat; Costa Femeia D António; Bărbatul A; Al Patrulea Bărbat; Zèzinho A Treia Femeie; Vera; A Şasea Femeie; A Unsprezecea Femeie; Anita A Doua Femeie; Dolores; Femeia E; A Cincisprezecea Femeie; Bolinha A Patra Femeie; Odete; A Şaptea Femeie; Femeia A; A Douăsprezecea Femeie; Margarida Carlos Alberto; Bărbatul C; Primul Bărbat; Huguinho A Zecea Femeie; Femeia C; A Paisprezecea Femeie; Felícia
Transcript
1
NICIODATĂ NIMIC DE LA NIMENI
de Luisa Costa Gomes
DISTRIBUȚIA:
EDUARD BÎNDIU
VERA BRĂTFĂLEAN
MELANIA CRIŞAN
CĂTĂLIN FILIP
LUCIA MĂRNEANU
VALENTIN ONCU
PAPP ANDREA
TEODORA PĂCURAR
PAULA ROTAR
ANDREI SABĂU
SABRINA VANCI
José Manuel; Bărbatul D; Al Treilea Bărbat;
Luisinho
Prima Femeie; Sandra; A Opta Femeie;
Femeia B
A Cincea Femeie; Cristina; A Noua Femeie;
A Treisprezecea Femeie; Marta
Lopes; Bărbatul B; Al Doilea Bărbat; Costa
Femeia D
António; Bărbatul A; Al Patrulea Bărbat;
Zèzinho
A Treia Femeie; Vera; A Şasea Femeie;
A Unsprezecea Femeie; Anita
A Doua Femeie; Dolores; Femeia E;
A Cincisprezecea Femeie; Bolinha
A Patra Femeie; Odete; A Şaptea Femeie;
Femeia A; A Douăsprezecea Femeie;
Margarida
Carlos Alberto; Bărbatul C; Primul Bărbat;
Huguinho
A Zecea Femeie; Femeia C; A Paisprezecea
Femeie; Felícia
2
PRIMUL INTERLUDIU
Personaje:
PRIMA FEMEIE – Vera Brătfălean
A DOUA FEMEIE – Teodora Păcurar
A TREIA FEMEIE – Papp Andrea
A CINCEA FEMEIE – Melania Crişan
A PATRA FEMEIE – Paula Rotar
Pe scenă, se află cinci femei, așezate pe scaune dispuse asimetric; prima femeie se află în
partea stângă, a doua femeie aproximativ în centru, a treia femeie în dreapta; a patra
ascunsă în spatele celei de-a treia, iar a cincea femeie se află mult în spate, în centru.
Primul interludiu e format din discursurile celor cinci femei, discursuri scurte, întrerupte
de pauze, întrerupte de ceilalți, reluate, abandonate; important este să se mențină
fluiditatea discursului și povestirilor. Nu există dialog: femeile își relatează întâmplările,
se află dinaintea medicului, a prietenilor sau autorităților în fața cărora se destăinuie și se
justifică.
PRIMA FEMEIE: Nici nu știu de ce am venit. Nu reușesc să dorm, tocmai când să adorm, îmi
amintesc și mă trezesc. Îmi amintesc de tot, fără să pun la socoteală propriile născociri, și
toate astea la un loc sunt prea mult. M-am încuiat în cameră, nu mi-a folosit la nimic, el a
deschis ușa cu o lovitură de picior, era bătaia de la miezul nopții, am tot strigat că nu aveam
nicio vină, niciuna, dar el e de la poliție, în ochii lui toată lumea e vinovată. M-a lovit aici
în cap, aproape că m-a omorât. Câți ani să fi avut atunci? Cinci ani, cred că vreo cinci ani.
(Pauză.) Mama zice că așa sunt eu, că e un blestem, lucrurile astea mi se-ntâmplă numai
mie, parcă le-aș chema dinadins. Poate-i adevărat, mai știi... Răul mă găsește, nu-i vede pe
ceilalți, mă alege, vine țintă spre mine. Asta era chestia care nu mă lăsa să dorm, înainte
să... (Pauză. Surâde.) E chiar comic, fiindcă azi am mâncat bine la cină, eram liniștită, mă
gândeam că e gata, în sfârșit dorm vreo patru ore, patru ore pentru mine e deja un răsfăț, o
pastilă puternică îmi ajunge pentru asta, mă simțeam extraordinar, am văzut telenovela,
până și sora de serviciu a vorbit cu mine, m-a tratat cu simpatie, poate se întorcea de la
3
spovedanie, că azi vine părintele. Ce mai, totul era perfect. Și, când mă pregăteam să mă
bag în pat, m-a năpădit frica, o frică groaznică; la naiba, m-a gândit, dar n-am putut face
nimic... M-a copleșit.
A DOUA FEMEIE: Cum sunt chestiile astea! La început, sunt mărunte, apoi cresc și apoi strică
totul... Ceea ce mi s-a-ntâmplat nu e neobișnuit, e absolut normal, i se poate întâmpla
oricui. Dar faptul ăsta că sunt chestii mărunte, și bulgărele de zăpadă și... Eu... ce mă
enervează pe mine e mania lui de a-și șterge picioarele pe covorașul de la intrare... nu e
nimic neobișnuit... e un lucru pe care l-a învățat de mic de la maică-sa, știu, i-a rămas
chestia asta de a-și șterge picioarele pe covoraș înainte să intre-n casă. Chestia asta nu
interesează pe nimeni, n-are nicio valoare, nicio importanță. Dar... sunt acasă... e ora șapte,
șapte și un sfert, șapte și jumătate... îl aud cum deschide ușa... mă apucă tremuratul, mi se
face pielea de găină... „o să-și șteargă picioarele pe covor... o să-și șteargă picioarele pe
covor”, așa că mă chircesc toată, să n-aud, dar degeaba, hârști, hârști! Zi de zi, săptămâni,
luni. Încerc să ajung acasă cât mai târziu. Nici chef să mă duc acasă nu mai am. Știu că e
ridicol, dar chiar așa e. În rest, ne înțelegem bine, vorbim, avem o viață sexuală normală, ne
place să ne petrecem timpul împreună. Dar chestia aia cu picioarele... și apoi, nici n-avem
copii, așa că mi-e mai ușor să ajung acasă târziu... (Se uită la ceas.) Șapte și un sfert...
A TREIA FEMEIE: Aș vrea să mă ajutați. Nu știu cui să mă mai adresez. E vorba de soțul meu.
PRIMA FEMEIE: Am uitat să vă spun ceva, domnule doctor. Nu știu dacă e important. E tatăl
meu. (Pauză.) Dar e de necrezut. La fel ca data trecută, în mijlocul străzii, se iau de mine,
mă fac albie de porci, mă mai și lovesc, ca după aceea să-mi zică: „Mii de scuze, am crezut
că sunteți altcineva!” Mama-mi zicea că eu trebuie să am grijă, dar cum pot eu să mă
feresc?
A TREIA FEMEIE: M-am căsătorit acum cinci ani, am doi copii mici, locuiesc în afara
Lisabonei, muncesc toată ziua. Îmi ia două ore să ajung la muncă și ceva mai mult să
mă-ntorc acasă. Sunt secretară într-o cunoscută firmă de construcții. Îmi place ceea ce fac,
mă simt realizată profesional, am șanse să avansez. Încă plătim noua casă, orice bănuț
ajută. Sunt o persoană care-și face cu ușurință prieteni, fiindcă sunt totdeauna bine dispusă
și o companie plăcută. Până și șefii mei cred asta. Tot timpul mă laudă, îmi spun că sunt o
funcționară model – acum îmi zic „colaboratoare” – și că nu știu ce s-ar face fără mine.
(Pauză.) Sunt tânără, am toată viața înainte. De la muncă, ajung acasă, mă duc să iau copiii
4
de la vecina care mi-i aduce de la grădiniță, că altfel ar sta în stradă până la ora aceea târzie,
pregătesc masa, ceva rapid, așa le place mai mult.
A CINCEA FEMEIE: (ridicându-se, exaltată): Eu am fost întotdeauna sigură că mama mă
iubește. Din ziua în care m-am născut, am simțit aici, în străfundul inimii, că mama mă
iubește. Și, după toate grozăviile prin care am trecut, dragostea pe care mi-a dat-o, cât a
trăit, m-a salvat, până azi, m-a salvat. Dacă m-aș fi îndoit o singură clipă de dragostea pe
care mi-a purtat-o, dacă aș fi avut cea mai mică îndoială, m-aș fi aruncat de mult de pe
primul acoperiș. Dacă încă n-am înnebunit, dacă încă mai sunt în viață e datorită dragostei
pe care mi-a purtat-o, și am fost sigură de asta din clipa în care m-am născut. (Se așază.)
Când a murit, mi-a lăsat o scrisoare. Am păstrat-o într-o cutiuță de lemn, pe comodă. Mi-a
zis s-o citesc în ziua în care o s-aduc pe lume un copil.
A PATRA FEMEIE (începe să vorbească, dar nu se aude nimic; privește în jur, mută scaunul
spre dreapta ca să fie văzută și reîncepe): Eu n-am să vorbesc despre părinți, nici despre
frați, nici despre mine. (Lasă capul jos și-l ține în continuare astfel.) O să vorbesc despre o
prietenă a mea care are o problemă. A aflat de curând că suferă de o boală gravă. O boală
incurabilă. Și, pe deasupra, e vorba şi de o boală din aia, acolo jos, despre care mai bine nu
vorbești în public. E un fel de hemoroid mortal, un lucru ridicol, care-l face şi pe bolnav la
fel de ridicol. Dar doare și omoară ca oricare alta. Bolile ridicole par de-a dreptul niște
pedepse. Îți iau orice demnitate. Te fac să te simți doar o simplă bucată de carne.
A DOUA FEMEIE: La început, totul era bestial, țineam mult la el, și el la mine. El poate un pic
mai mult, dar asta e normal. Și de multe ori m-am gândit ce noroc chior am avut să am un
soț fără manii, când le auzeam pe bietele mele surori și cumnate și prietene plângându-se
de soții lor. Of, lui Manel nu-i place să vadă filme la cinema, doar pe video, așa că trebuie
să mă duc singură; lui Fernando nu-i place să danseze, iar eu ador dansul; Luis nu poate să
mănânce soufflé, e alergic la bulele de aer; celălalt nu vrea să-și ia concediu, fiindcă devine
nervos când nu muncește, iar celălalt mai știu eu ce, un iad. Cel puțin André mănâncă de
toate, orice i-aș pune pe masă e bun, se așază la masă și mănâncă, îi plac oamenii, îi place
să iasă, e simpatic, ce mai, n-are maniile pe care le au majoritatea bărbaților. Are doar
chestia aceea cu covorașul și nu poți să spui că-i o manie. Nici măcar n-ar fi ceva rău, dacă
eu aș reuși s-o suport.
5
A CINCEA FEMEIE: Sunt lucruri despre care eu nu vorbesc, îmi pare rău. Mi-e ruşine. Azi,
toată lumea vorbeşte despre orice, despre cele mai intime lucruri, despre viaţa amoroasă,
chiar şi despre chestii legate de corp, ale corpului nostru, dar mie mi-e ruşine, îmi pare rău.
Nu e din cauza educaţiei religioase, nici din exces de pudoare – sau mai ştii? –, dar unele
lucruri, oricât ai vorbi de ele, nu se lămuresc niciodată pe deplin. Nici măcar pe departe. Ne
învârtim în jurul lor, ca nişte vampiri. Dar tot nu reuşim să le-nţelegem.
A DOUA FEMEIE (se uită la ceas): Trebuie să fi ajuns deja acasă. A băgat cheia în uşă, a intrat
uşor în casă şi şi-a şters picioruşele. (Suspină.) Ce mă enervează e că nimeni nu mi-a zis că
se poate întâmpla asta. Îmi ziceau, o să vezi tu când o să aibă amante, o să vezi când va
începe să bea, să joace, să aducă mai puţini bani acasă... Atâtea lucruri puteau să
se-ntâmple şi s-a întâmplat tocmai asta. (Pauză. Fals afectată.) Îmi zicea mie bunica: „E
uşor să cucereşti un bărbat, mai greu e să-l ţii lângă tine!”
A CINCEA FEMEIE: Eu pot să vă spun o poveste asemănătoare. Nu e a mea, dar e ca şi cum ar
fi. N-am venit aici să mă plâng, să vă vorbesc despre dorinţe, despre ce-aş fi vrut să ajung
şi ce mi-ar fi plăcut să mi se-ntâmple, pentru că n-am fost, n-am făcut, nu s-a-ntâmplat, şi
asta e. (Pauză.) Imaginaţi-vă însă o bisericuţă de ţară, în care se roagă o fată, cu văl pe cap
şi mâinile împreunate. Mătuşilor le era ruşine cu ea, din pricina „misterului ce-nvăluie
naşterea ei”, cum ziceau ele, şi o duceau doar la slujbă, fiindcă aşa se cuvine, şi nicăieri
altundeva. Fata rămânea cu umerii strânşi, în genunchi, în tot acest timp, fără să-şi ia ochii
de la omul însângerat care evită să-şi privească credincioşii. Se uita rece şi fix la cruce şi
aştepta să fie dusă acasă. Dar într-o zi, fata a înfăptuit o minune, s-a ridicat în aer, în
mijlocul credincioşilor care cântau Salve Regina, a înviat şi s-a făcut nevăzută. (Se uită în
sus.) Au rămas toţi cu ochii bulbucaţi, nevenindu-le să creadă.
A DOUA FEMEIE: Gata, ajunge! Hai să schimbăm subiectul!
A CINCEA FEMEIE (se ridică şi se sprijină de spătarul scaunului): Familia mea are patru sute
de ani. Casa mea are trei sute de ani. Averea mea are două sute de ani. Soţul meu are o sută
de ani. M-am căsătorit la şaisprezece ani, am trăit cu el până la patruzeci de ani, cu totul
douăzeci şi patru de ani. Până când a murit. Mi-a făcut zilele negre. Îmi ascundea ori îmi
fura lucrurile, îmi oferea doar lucruri pe care ştia că nu mi le doresc. Trăiam în propria-mi
casă ca într-un labirint. Schimba tot timpul locul lucrurilor, doar ca să mă scoată din minţi.
Iar eu mi-am petrecut douăzeci şi patru de ani din viaţă tot căutând. Într-o zi, l-am strigat,
6
am urcat scările şi l-am găsit mort în cadă. Îşi tăiase venele în cada mea. (Pauză. Suspin de
uşurare.) Acum, un prieten bun al lui a început să mă curteze. Mă sună o dată pe
săptămână, am şi ieşit împreună să ne uităm la trenuri şi-mi dă de înţeles c-ar fi interesat de
mine. Pare o persoană serioasă. E căsătorit, are doi copii deja mari, iar soţia e bolnavă cu
inima. Poate să moară oricând. (Se aşază.) Şi apoi, e o persoană interesantă, foarte cultă.
Când ne-am plimbat prin parc, mi-a zis numele tuturor plantelor, copacilor, ştia până şi
numele pietrelor. Câteodată-mi trece prin minte că totul nu-i decât o răzbunare a soţului
meu. Şi dacă el, înainte să se omoare, a plănuit cu ăsta să mă-mbrobodească, doar ca să mă
umilească? Ha? Dacă s-au înţeles amândoi, din răzbunare, să-şi bată joc de mine? Se
omoară, dar îşi lasă amicul să mă tortureze. Da, da. Acum îmi dau eu seama.
A DOUA FEMEIE: Ştiu, ştiu că cel mai bine ar fi să vorbim, să discutăm totul împreună. Am eu
însă curajul să mă apropii de el şi să-i spun verde în faţă că mă enervează cum îşi şterge
picioarele pe covoraş când vine acasă? Că mă-mbolnăveşte felul în care-şi amestecă de
fiecare dată cafeaua cu linguriţa, facând cerculeţe în ambele sensuri? Că mă supără când îşi
dă jos cravata şi haina ca să-şi pună jacheta aceea oribilă, „numai bună de purtat prin
casă”? Ce crezi că o să-mi spună pe urmă? Mai mult ca sigur o să se simtă rănit şi, de
supărare, o să-mi spună lucruri oribile, iar mie nu-mi place să aud lucruri oribile despre
mine, în primul rând pentru că nu-s adevărate, şi apoi fiindcă-mi rămân întipărite în minte
şi mă fac să mă simt complexată. Dar nu mai pot continua aşa. Nu mai pot.
A TREIA FEMEIE: Soţul meu a dispărut acum două săptămâni. Le-am spus copiilor că a plecat
în călătorie, dar ei sunt deja cam neîncrezători. Nu ştiu dacă puteţi să mă ajutaţi, am fost şi
la poliţie, dar mi-au spus că n-am ce să fac, trebuie doar să am răbdare. Că în fiecare zi vin
femei cu aceeaşi problemă, ei nu pot să se ocupe de toate, sunt puţini şi au o grămadă de
lucru. Am fost pe la toate spitalele, dar nu pot să-mi petrec tot timpul cu asta, nu pot să
lipsesc de la serviciu, nici să-mi neglijez copii. Credeţi că... (Pauză.) Ce-aş putea să fac?
(Pauză.) Probabil e prea scump, nu cred că am cum să plătesc.
A PATRA FEMEIE (foarte lent, gânditoare, cu capul aplecat.): Cred că povestea mea nu
interesează pe nimeni. Dar e povestea mea, iar eu mă aflu în ea ca un câine în propria-i
blană sau ca un şarpe în propria-i piele. Nu ştiu dacă, schimbându-şi pielea, se schimbă şi
şarpele. Poate de aceea arăt de douăzeci şi trei de ani pe dinafară, în timp ce de-aici,
dinăuntru, văd totul ca prin ochii fetiţei de şase ani care-şi lipea capul de geam ca să
7
asculte, tăcută, ploaia. Aceeaşi fetiţă care a călcat în picioare o păpuşă de cârpă drept
răzbunare pentru o nedreptate oarecare. Aceeaşi care a fugit de acasă după şatra de ţigani.
A DOUA FEMEIE: Ceilalţi doctori, că am fost la mulţi, mi-au spus, fiecare, altceva. Îmi
amintesc doar de unul, care n-a vrut să-mi dea medicamente şi-mi tot zicea că trebuie să-mi
iau viaţa în mâini. (Râde.) Că trebuie să fiu responsabilă, că lucrurile nu pică din cer, ci noi
suntem cei care le facem să se-ntâmple. Doctorii spun lucruri din astea.
A CINCEA FEMEIE (amenințătoare): Să nu cumva să-i treacă prin cap că poate să-și bată joc
de mine. Nu mă cunoaște. Nu știe de ce sunt în stare.
A DOUA FEMEIE: Dacă aș găsi o cale să-i spun toate astea, și pe urmă... ca atunci când ești
hipnotizat, te trezești și nu-ți mai amintești nimic... i-aș spune totul, l-aș face să înțeleagă
cum mă simt, pe urmă am uita, și totul ar fi bine, ca înainte.
PRIMA FEMEIE: Sora mi-a zis odată: doar Dumnezeu are puterea. Nimeni altcineva. Doar
Dumnezeu. (Râzând, ironică.) Să-mi iau viața în mâini.
A CINCEA FEMEIE (din ce în ce mai furioasă): Cine a zburat în biserică, cine a-nviat? Cine
te-a văzut în cadă, tot numai alb și roșu? Cine s-a lăsat chinuită de tine timp de douăzeci și
patru de ani? (Pauză. Țipă.) Dar nu ți-am făcut copii, nu ți-am făcut, asta mai lipsea!
A TREIA FEMEIE: Nu am bani, plătim împrumutul pentru casă. Și ratele de la mașină. (Pauză.
Gânditoare.) Și de la video.
A PATRA FEMEIE (exuberantă, aproape în extaz): Am avut un tată, am avut o mamă. (Pauză.
Uimită.) M-am născut!
A CINCEA FEMEIE (furioasă): Dar asta n-o să rămână așa! Nici să nu se gândească!
A DOUA FEMEIE: Măcar dacă sforăia! Ar fi fost un lucru rezonabil, i-aș fi spus, auzi, ori dormi
tu, ori dorm eu, așa nu se mai poate, trebuie să ne despărțim. (Pauză lungă, se uită la ceas.)
Gata, e timpul să plec.
PRIMA FEMEIE: Am uitat să vă spun ceva, domnule doctor...
Rămân așezate.
Cortina.
8
PRIMUL ACT
Personaje:
CARLOS ALBERTO, soţul lui Dolores – Andrei Sabău
JOSÉ MANUEL, soţul lui Odete - Eduard Bîndiu
ANTÓNIO, soţul Cristinei – Valentin Oncu
LOPES, chelnerul – Cătălin Filip
DOLORES – Teodora Păcurar
ODETE – Paula Rotar
CRISTINA – Melania Crişan
VERA, sora Sandrei – Papp Andrea
SANDRA – Vera Brătfălean
Primul act se petrece într-un restaurant atipic; singura lui caracteristică obligatorie este o
imensă pictură murală, ce descrie în stil naiv o scenă de pescuit; pictura poate să aibă un
felinar, o langustă, un pescar, un vapor, raci; poate fi decorată cu o plasă pescărească. În
restaurant se intră prin stânga, în bucătărie prin partea dreaptă, la toaletă prin centru.
Aşezaţi unul în faţa celuilalt, în centru, se află José Manuel şi Odete, care beau bere din
halbe de un litru, iar în partea dreaptă, Carlos Alberto şi Dolores, care mănâncă fără
grabă, cu ochii în farfurie.
Intră António şi Cristina, care se plimbă un timp prin sală, căutând o masă convenabilă.
ANTÓNIO: Asta?
CRISTINA (cu scârbă): E prea aproape de toaletă.
ANTÓNIO: Şi asta? Aici?
CRISTINA (încet): Una mai departe de ăia doi.
ANTÓNIO (dându-şi ochii pe spate): Dar asta?
CRISTINA: Merge.
LOPES (care urmărise, nemişcat, scena): Aceea e rezervată.
CRISTINA: Mereu acelaşi lucru.
ANTÓNIO (dur): Şi unde am putea să ne aşezăm?
9
LOPES: La oricare alta.
ANTÓNIO: Mai puţin la asta.
LOPES: Mai puţin la asta.
CRISTINA: Poate să fie cea de colo?
LOPES: Oricare. Unde doriţi.
ANTÓNIO: Mai puţin la aceea.
LOPES: Mai puţin la aceea.
Cristina şi António aleg o masă şi se aşază.
ANTÓNIO (aparte, despre chelner): Imbecil!
CRISTINA: Ai mai fost aici?
ANTÓNIO: Nu, de ce?
CRISTINA: Nimic important. (Pauză. Se uită în jur.) Mi se pare că o cunosc pe tipa de colo.
ANTÓNIO (se întoarce să vadă despre cine vorbeşte): Nu ştiu cine e.
CRISTINA: Ba ştii.
ANTÓNIO (iritat): Ba nu.
CRISTINA: Nu e una care umblă cu Jorge?
ANTÓNIO: Care Jorge?
CRISTINA: Colegul tău de la Parker.
ANTÓNIO (se mai uită o dată): Se poate, nu o mai ţin minte. Şi nici pe el.
Încep să mănânce pâine cu unt. Chelnerul îi serveşte pe José Manuel şi pe Odete, care au
început să discute în surdină. José Manuel are un ton surd şi ameninţător, în toiul discuţiei
o ameninţă pe Odete cu furculiţa, cuţitul, într-un mod oarecum inconştient. Din când în
când o auzim pe Odete exclamând: „Oh, Zé Manel!” cu un aer suferind. Când apare Lopes
cu tava, José Manuel înfige furculiţa în langustă, forţându-l pe chelner să pună tava pe
masă. Se serveşte şi începe să mănânce cu lovituri violente.
DOLORES (conversează; Carlos Alberto mănâncă metodic, organizează mâncarea în farfurie,
ia un pic de aici, un pic de dincolo, echilibrând bucăţile pe furculiţă; nu se uită niciodată
10
la Dolores, ci se concentrează asupra mâncării): Am stat vreo jumătate de oră la coadă.
Toţi aveau faţa aceea de om care stă la coadă, ştii cum e, din când în când bat din picioare,
cum fac caii. Mă rog, la un moment dat, aud: trebuie să fie ştampilată de două casierii.
Tipul stătuse de ceva timp la coadă cu hârtia în mână, şi, când ajunge în faţă, ea îi spune:
trebuie să fie ştampilată de două case comerciale. Iar el, fără să zică nimic, loveşte cu
pumnul în geamul de la ghişeu, reuşeşte să-l spargă şi începe s-o strângă de gât. Aşa, cu
ochii bulbucaţi, o strângea de gât.
CARLOS ALBERTO (netulburat, fără să ridice ochii din farfurie): Serviciile publice sunt
ocupate peste măsură. (Lopes vine să ia comanda Cristinei şi a lui António, şi o face rapid.
Se duce să aducă lista cu vinuri, pe care i-o dă lui António: acesta alege dintr-o privire.)
DOLORES: Amuţiseră cu toţii, nimeni nu s-a mişcat, probabil din cauza surprizei.
CARLOS ALBERTO: Există încă o lipsă acută de civism în ţara asta. Tot aştept să văd când o să
intrăm şi noi în Europa.
DOLORES: Fiicei unei prietene de la birou i-au furat ghiozdanul în drum spre şcoală. Nişte
golani, ce să facă cu ghiozdanul unei fetiţe? Bine măcar că ei nu i-au făcut nimic, dar mai
ştii ce se putea-ntâmpla? (Pauză.) Mai vrei cartofi? (Îi mai pune cartofi prăjiţi în farfurie.)
Soseşte şi comanda Cristinei şi a lui António; Cristina mută felia de roşie din farfuria ei în
cea a lui António; António mută salata în farfuria ei; încep să mănânce. Vorbesc fără să se
uite unul la altul, cu ochii în farfurie.
Intră Vera şi, vizibil stânjenită, caută o masă discretă. Se aşază în centru, cu spatele la
fundal şi faţa spre stânga, apoi se răzgândeşte şi se aşază cu faţa spre partea dreaptă.
CRISTINA: Până când trebuie să plătim?
ANTÓNIO: Până la sfârşitul lunii.
CRISTINA: Crezi că e mult?
ANTÓNIO: Întotdeauna e. Statul nu dă nimic pe gratis. Trebuie să fie vreo patruzeci la sută.
CRISTINA: Ne mai rămân bani şi de concediu?
ANTÓNIO: Cred că da. Totul depinde de câte cheltuieli se acceptă la Secţia financiară.
CRISTINA: Cât a fost anul trecut?
ANTÓNIO: Anul trecut e anul trecut.
11
CRISTINA: Da, dar cam cât?
ANTÓNIO: E aproape salariul pe-o lună.
CRISTINA (ridicând capul): La naiba, cu impozitele astea nu mai ieşim niciodată la liman!
Facturi de plătit, mereu ceva lăsat pe mai târziu, se pare că nu ajungem nicăieri...
ANTÓNIO: Cheltuim prea mult...
CRISTINA: Cu ce? Crezi că ar trebui să începem să mâncăm mai puţin ca să plătim impozitele
la stat?
ANTÓNIO (serios): Unii fac deja asta... iar alţii au făcut mereu aşa.
Dolores şi Carlos Alberto au terminat de mâncat. Lopes vine să strângă farfuriile.
LOPES: Desert?
CARLOS ALBERTO: Două cafele.
DOLORES (timidă): Eu aş mânca ceva dulce. Sărbătoarea e sărbătoare.
LOPES: Tartă de migdale, mousse de ciocolată, flan, prăjitură cu portocale.
DOLORES (aparte): Mereu la fel. (Către Lopes.) Şi chestiile alea spaniole cu îngheţată?
LOPES: Vă aduc imediat meniul.
DOLORES (lui Carlos Alberto): Şi ai auzit zilele trecute de povestea cu gaura de ozon? O fi
periculos?
CARLOS ALBERTO (un pic nerăbdător, se uită la ceas): E doar propagandă.
DOLORES (deodată tristă): Chiar trebuie să te duci azi la reuniune? Nu le-ai spus că ne
aniversăm ziua căsătoriei?
CARLOS ALBERTO: Nu le povestesc viaţa mea personală.
DOLORES: Dar ce faceţi voi la reuniunile alea?
Plictisită să mai aştepte, Vera scoate din geantă un blocnotes, un pix şi o carte; dă farfuria
la o parte şi începe să citească.
LOPES (intrând cu meniul de deserturi): Nu aveţi voie să studiaţi aici.
VERA: Dar eu nu studiez, ce prostie mai e şi asta!
12
LOPES (impasibil): Nu se poate studia în timpul pauzelor pentru masă. E afişat acolo. Din
ordinul conducerii.
VERA: Dar eu nu studiez!
Lopes ridică uşor din umeri şi-i lasă meniul lui Dolores. Se îndreaptă spre bucătărie,
uitându-se la Vera, care-şi reia lectura.
José Manuel şi Odete au stat tăcuţi, mâncând, spărgând şi molfăind langustele. Odete are
o atitudine servilă, se uită cu admiraţie rănită la Zé Manel, îl serveşte cu ce are nevoie,
îndepărtează carapacele din farfuria lui.
JOSÉ MANUEL (cu gura plină, exaltat, gesticulând): Să vezi tu dacă data viitoare nu-i mut
falca din loc! Că n-ar fi prima oară! Cui îi zici tu saltimbanc, măi, nenorocitule?, i-am zis.
A rămas tipul cu gura căscată. (José Manuel îşi compune o mină înfricoşată). Te-ai
obişnuit prost, crezi că, dacă eşti mare şi gras, nu-ţi sparge nimeni botul, dar te-nşeli. Unde
te crezi? O să vezi tu!
ODETE (supărată): Oh, Zé Manel, ai grijă unde te bagi! Că tipul deja a omorât oameni!
JOSÉ MANUEL (râzând grosolan): Ia te uită, mor de frică! Eşti o proastă! Chiar proastă. Îl laşi
să facă ce vrea cu tine.
ODETE (resemnată): Ce pot eu să fac?
JOSÉ MANUEL: Trimite-l la dracu! Sau ţi-e frică? Stai tot timpul chircită, parcă eşti un şobolan
de canal! Ce-ţi dă el şi eu nu pot să-ţi dau, ia zi?!
ODETE: Nimic, nu-mi dă nimic. Doar ştii că eu pe tine te iubesc.
JOSÉ MANUEL: Atunci s-a rezolvat. Azi, nu te mai întorci acasă. (Aruncă berea pe care o mai
avea în halbă.)
ODETE (tulburată): Nu pot, azi avem ceva de făcut! Nici gând!
JOSÉ MANUEL: De-acum, o să lucrezi doar pentru mine. (Pauză. Îl strigă pe Lopes.) Chestia
asta, azi dormi cu unul, mâine cu altul, s-a terminat. Nu te-ntorci acasă, şi gata. E chiar mai
bine pentru serviciu.
ODETE (plângăcioasă): O să ne omoare!
JOSÉ MANUEL: Asta o să vedem...
13
Lopes se apropie de masă ca să debaraseze. Trece pe lângă Vera, o priveşte.
VERA (umilă): Când imi luaţi şi mie comanda?
LOPES: Credeam că sunteţi ocupată cu studiul.
VERA: Dar nu studiez. Citesc în timp ce aştept să mi se ia comanda.
Lopes îi dă un meniu. Pentru prima oară, pare să simtă o oarecare simpatie pentru ea.
LOPES: Sunteţi studentă?
VERA (plictisită un pic de discuţie, citind meniul): Credeţi că mai am vârsta să fiu studentă?
LOPES (brusc mai însufleţit): Unii studiază până la adânci bătrâneţi. Am auzit de unul care a
studiat până la pensie. A făcut o grămadă de facultăţi, care nu i-au folosit la nimic.
VERA: Mai aveţi orezul acela cu iepure?
LOPES (din nou indiferent): S-a terminat.
VERA: Atunci ce credeţi că...
LOPES: Era doar pentru prânz.
Vera se uită concentrată la meniu. Lopes se duce spre bucătărie.
JOSÉ MANUEL: Cine a ratat treaba aia din Reboleira? El, care se credea Rambo, a mâncat la
bătaie... Cine organizează? Cine hotărăşte? Eu, tipul merge cu mine doar ca să bage lumea
în sperieţi! Cine a luat bijuteriile babei? Eu, tipul doar zicea, haide mă, grăbeşte-te!
Grăbeşte-te, cred că făcea pe el de frică! Poponar! Dar i-am zis-o: dacă-mi mai faci o scenă
din asta, te-ai ars!
ODETE (distrată, aprinde o ţigară): Lasă, că nu e om rău.
JOSÉ MANUEL (sătul să se tot uite la António, cu o furie reţinută): Tipul mă calcă pe nervi.
Dacă o ţine tot aşa, o să vadă el.
Odete întoarce capul ca să îl vadă pe António.
ODETE: Prostănacule! Dar ce ţi-a făcut?
14
JOSÉ MANUEL: Nimic. Mă calcă pe nervi. (Brusc, violent, către Odete.) Şi tu lasă-te de prostii,
auzi? Cu mine, femeile se comportă cu băgare de seamă.
ODETE (speriată): Dar ce-am zis?
CRISTINA (se întoarce să se uite discret la José Manuel, la António): Ce neciopliţi!
ANTÓNIO: Sunt neciopliţi, dar plini de bani, cu cât s-au îndopat până acum îmi luam nişte
acţiuni la bancă! (Pauză.) Se tot uită la mine tipu’ ăla, dar nu-l cunosc de nicăieri.
CRISTINA: Sper că nu. Cu faţa aia de golan...
Intră Sandra prin partea dreaptă – intrarea în restaurant – şi se duce foarte sigură pe sine
până în partea stângă; apoi, se întoarce, o vede pe Vera şi se-ndreaptă lent spre ea;
Sandra poartă o fustă mini, mulată, ciorapi negri de plasă, un tricou care-i lasă burta la
vedere; părul lung şi neted, machiată excesiv: e o adevărată vampă. Când intră-n sală, se
lasă tăcerea, cei trei bărbaţi întorc capul după ea în acelaşi timp; apoi, cele trei femei îşi
mută imediat privirea spre bărbaţi; ei continuă s-o urmărească cu privirea pe Sandra,
până când ea se aşază la masa Verei.
VERA (ostilă): Nu credeam că mai vii.
SANDRA (se uită în jur, măsurând bărbaţii din ochi; îl salută discret pe António, care-i
răspunde la fel, oarecum silit; către Vera, supărată): Am avut treabă. Ai cerut deja? Eu
vreau un Martini.
VERA (râzând): Un Martini? Ai văzut prea multe reclame...
SANDRA (tăioasă): Văd c-ai şi început.
VERA: Cu cât încep mai repede, cu atât termin mai repede. (Pauză.) Ai fost să-l vezi?
SANDRA: Încă n-am avut timp.
VERA: Îmi închipui. Şi când crezi c-o să-ţi faci timp?
SANDRA: Nu ştiu. Zilele astea.
VERA: Poate să moară în orice clipă.
Sandra îi face un semn lui Lopes, care vine imediat.
SANDRA: Aduceţi-mi un Martini!
15
LOPES: Şi de mâncare?
SANDRA: Ce glumeţ sunteţi!
CARLOS ALBERTO (către Lopes): Şi cafelele noastre?
DOLORES: Şi aia e tot din Partid?
CARLOS ALBERTO: Secţia din Aveiro.
DOLORES: Nu mă minţi, Carlos Alberto!
CARLOS ALBERTO (foarte serios): Sau de la secţia din Faro! Ce naiba! Crezi că eu ştiu pe
dinafară de unde provin toţi delegaţii de la ultimul Congres?!
Dolores se ridică brusc şi fuge la toaletă, prin centru. Carlos Alberto lasă capul în jos.
Sandra se duce încet spre el. Rămâne în picioare, lângă masă.
SANDRA (pe un ton afectat): Ce s-a-ntâmplat, soţioara a făcut o criză?
CARLOS ALBERTO: S-a dus să se spele pe mâini.
SANDRA: Şi tu nu te duci? (Confidenţial.) Pe când următorul Congres? Mi-e dor de tine...
Dolores iese de la toaletă şi se opreşte când o vede pe Sandra lângă Carlos Alberto. Apoi,
vine în grabă şi-i întinde mâna Sandrei.
DOLORES (foarte nervoasă): Îmi pare bine. Eu sunt soţia lui Carlos Alberto.
SANDRA (dă mâna cu ea): Tocmai vorbeam cu Carlos Alberto despre ultimul Congres. Şi
dumneavoastră activaţi în Partid?
DOLORES: Nu, Carlos Alberto este cel dedicat politicii.
SANDRA (îi întinde mâna lui Carlos Alberto): Mi-a părut bine să te văd. Pe curând. (Către
Dolores.) Încântată de cunoştinţă.
Se aşază la masa Verei.
Dolores se aşază, fără vlagă, pe scaun. Lopes aduce îngheţata şi cafeaua. Dolores nu se
mişcă.
16
DOLORES (extrem de tristă): Ţi-am povestit-o pe aia cu cele două surori bătrâne cărora le-au
încurcat analizele? Una a luat pastile pentru ficat nu ştiu cât timp, iar cealaltă pentru rinichi,
amândouă erau pe zi ce trece tot mai bolnave, până când medicul a cerut să li se repete
analizele şi s-a descoperit totul.
CARLOS ALBERTO: Se mai întâmplă.
Odete se ridică şi se duce să se spele pe mâini.
JOSÉ MANUEL (foarte tare, către António): La ce vă holbaţi? N-aţi mai văzut aşa ceva
niciodată?
Lopes rămâne nemişcat în mijlocul sălii ca să-l poată vedea pe António şi să poată urmări
scena.
ANTÓNIO: Eu?
JOSÉ MANUEL: Nu, bunică-ta. Mă cunoaşteţi de undeva?
ANTÓNIO (se uită la el cu atenţie): Din întâmplare, am impresia că v-am mai văzut.
JOSÉ MANUEL (sarcastic): Unde? La bingo, vinerea seara?
ANTÓNIO: Poftim?
José Manuel începe încă o halbă la litru.
CRISTINA: Ce se-ntâmplă? N-am înţeles nimic.
ANTÓNIO (dă din umeri): E un idiot. Dar seamănă leit cu tipul care mi-a furat portofelul, mai ţii
minte?
Cristina se întoarce să-l mai vadă o dată.
JOSÉ MANUEL: Ce-i asta? Acum şi tu?
Cristina se întoarce imediat, intimidată.
17
CRISTINA (încet, către António): Crezi că hoţii mănâncă la aceleaşi restaurante ca noi?
Odete se întoarce de la toaletă şi se uită spre masa lui António şi a Cristinei.
ODETE: Ce, s-au luat de tine?
José Manuel dă din umeri.
ODETE: E deja târziu. Trebuie să plec.
JOSÉ MANUEL (chemându-l pe Lopes): Ce zonă lucrezi azi?
ODETE (se rujează, privindu-se într-o oglinjoară): Amoreiras.
JOSÉ MANUEL: Bravo, bravo!
CRISTINA: Oricum, trebuie să-ţi spun c-ai fost un pic cam fraier în chestia aia cu portofelul.
Să-mi fi făcut mie asta!
ANTÓNIO: De unde să ştiu eu dacă tipul nu avea cumva vreo armă?!
CRISTINA (schimbând ostentativ discuţia): Încă mai vrei să mergem în august în Algarve?
ANTÓNIO: Dacă vrei tu.
CRISTINA: Vrei să le spun şi lui Rui şi Marisei să vină cu noi, ca anul trecut?
ANTÓNIO: Dacă vrei tu.
CRISTINA: Eu vreau, dar numai dacă-mi promiţi că n-o să-ţi petreci toată ziua făcându-i ochi
dulci Marisei.
ANTÓNIO: Eu?
CRISTINA: Nu, eu.
ANTÓNIO: Doar privesc, nu fac nimic rău. Sau te deranjează?
CRISTINA: Atâta timp cât eşti discret şi nu mă faci să mă simt ca ultima toantă, nu.
ANTÓNIO: Mai bine lasă. Mergem doar noi doi.
Sandra fumează şi bea Martini; Vera fumează şi ea, nervoasă.
VERA: Deci?
18
SANDRA: Eşti nervoasă, surioară?
VERA: Vreau să ştiu când ai de gând să te duci să-ţi vizitezi soţul la spital.
SANDRA: Te are pe tine.
VERA: Pe mine? Dar tu eşti chiar proastă? Stă săracul întins pe pat de mai bine de două luni,
plin de tuburi, palid ca un mort, şi cum apar, mă şi întreabă: Sandrinha nu vine? Mereu
inventez altă scuză, iar tu nu te duci niciodată...
SANDRA (întrerupând-o): Asta-i o minciună. Am fost o dată.
VERA (maternă): Nici nu ştiu ce să-i mai spun. La cât te iubeşte, pare de prost-gust că nici
măcar nu-l bagi în seamă.
SANDRA: Ar fi trebuit să se-nsoare cu tine.
Carlos Alberto bea un pahar dintr-o băutură oarecare.
DOLORES: O să-ntârzii.
CARLOS ALBERTO (pe un ton lugubru): Am mai împlinit un an de căsnicie.
ODETE: Eşti gata?
JOSÉ MANUEL: Ai răbdare, de ce atâta grabă?
Îl strigă pe Lopes, care se apropie.
DOLORES: Asta-i adevărat.
ODETE: N-ai mâncat destul?
JOSÉ MANUEL: Nu, de ce?
LOPES (către Odete): Vă aduc un biftec de vacă? (Către José Manuel.) Doar o porţie?
JOSÉ MANUEL: Pentru mine doar una.
DOLORES: Mi-ar fi plăcut să fiu ca tine. Să mă duc pe la întruniri. Să particip la congrese, să fiu
invitată la colocvii. Să am o viaţă mai interesantă. (Pauză. Vlăguită.) Nici măcar nu ştiu cu
cine să votez. Cred că sunt toţi o apă şi-un pământ. Mâine-poimâine...
CARLOS ALBERTO: Abstenţionismul e o problemă din ce în ce mai gravă. (Pauză.) Doar nu te
gândeşti să...
DOLORES (categorică): Nu, nu. Vorbeam şi eu.
19
CRISTINA: Ştii doar că urăsc cinematograful ăla.
ANTÓNIO: Dar numai acolo rulează filmul.
CRISTINA: Mai bine nu-l văd. Mă sufoc acolo înăuntru.
VERA: Întotdeauna ai fost aşa.
CARLOS ALBERTO: Mergem?
ODETE: O, Zé Manel, eu trebuie să plec...
JOSÉ MANUEL: Dă-i drumul! Doar nu te ţin legată.
ODETE: Te-ai supărat?
José Manuel îl caută cu privirea pe Lopes, care intră aducând comanda Verei şi a Sandrei.
După ce Lopes iese fără să se uite la el, aprinde o ţigară, trage un scaun şi-şi pune
picioarele deasupra lui. Odete îşi ia geanta, dă să se ridice, se uită la ceas, lasă geanta jos
şi se aşază. Până la sfârşitul scenei, repetă gestul de câteva ori. Imediat ce a pus José
Manuel picioarele pe scaun, Lopes iese brusc din bucătărie.
LOPES (arătând spre picioarele lui José Manuel, calm, ca şi cum ar fi vorba de nişte obiecte):
Nu puteţi să puneţi picioarele pe scaun. (Iese. José Manuel nici nu se mişcă.)
ANTÓNIO: Nu, dar nici nu-ţi vine să crezi, toţi şi-au dat seama de asta. Almeida face toată
treaba, iar Figueira, cu vorbele lui mieroase şi cu faţa aia de înger, este cel promovat.
CRISTINA: Dar el nu reacţionează în niciun fel, nu face nimic?
ANTÓNIO: Ce vrei să facă? Nu poate să-şi ia şefii la palme doar fiindcă l-au promovat pe
idiotul de Figueira!
CRISTINA: Ar putea totuşi să facă ceva, ce-i aia, să arate că celălalt e incompetent, să-i întindă o
cursă...
ANTÓNIO: Crezi că are timp de asta?! Are atâtea de făcut, plus ce-i mai pune şi ăla în braţe, că
nici timp să se gândească la răzbunare nu are... Şi nici măcar n-ar fi în stare.
CRISTINA: Dar în felul ăsta n-o să ajungă departe.
ANTÓNIO: Asta aşa e.
Vera şi Sandra mănâncă în linişte, concentrate asupra propriilor gânduri; Sandra gustă
câte puţin, cu cochetărie şi gesturi lascive, iar Vera, grăbită şi la întâmplare.
20
VERA: Probabil, o să-mi iau nişte zile de concediu când o să-i dea drumul din spital.
SANDRA: Eu plec săptămâna viitoare.
VERA (înspăimântată): Unde?
SANDRA: La Benidorm.
VERA (batjocoritoare): Mai merge cineva cu tine?
SANDRA: Da. Eu şi încă vreo trei milioane de portughezi.
VERA: Şi cu ce se ocupă?
SANDRA (fără jenă): E profesor universitar. Are o grămadă de timp liber.
VERA: Orice e mai bine decât ăla din tura de noapte. Avea o faţă!
SANDRA: Ce hazlie!
VERA (după o pauză): Şi nu te mai întorci acasă?
DOLORES (deodată, explicându-i lui Carlos Alberto): Claudio i-a zis Marianei c-o urăşte.
Juriça vrea să se-ntoarcă acasă. Wilson se vede cu Bolinha. Desdemona neagă că i-ar fi
furat smaraldul lui Robert. Aliette vrea să-i spună totul lui Simónides. Renato o sărută pe
Lucília. Vítor caută inelul lui Zazica.
José Manuel, deja un pic beat, aprinde o ţigară, se ridică şi se uită în jur. Se apropie de
Sandra.
JOSÉ MANUEL (cu ţigara aprinsă în mână): Ai un foc?
Sandra se uită la el şi-i aprinde ţigara deja aprinsă. José Manuel se uită la ţigară şi se mai
apleacă încă o dată, pentru ca Sandra să repete gestul. După aceea, el schiţează un semn
de mulţumire şi rămâne în picioare în mijlocul sălii, uitându-se la António.
VERA: Îl cunoşti şi pe ăsta?
SANDRA (iritată): Dar ce crezi tu că sunt eu? În imaginaţia ta bolnavă, zi şi noapte mă culc cu
bărbaţi, ies cu bărbaţi, agăţ bărbaţi! Obsedato! Numai la asta te gândeşti!
VERA (ca un copil încăpăţânat): Vrei să spui că nu-i adevărat! Unde era sfânta!
SANDRA: Nu sunt o sfântă, dar nici curvă. Sunt o femeie normală, spre deosebire de tine.
21
VERA: Iar începi...
José Manuel se îndreaptă spre António, care aşteaptă desertul şi priveşte neştiutor în
partea cealaltă.
JOSÉ MANUEL: Unde te uiţi, mă, prostule? Priviţi botul ăla de dobitoc!
António se uită la José Manuel, ca şi cum s-ar trezi dintr-o reverie şi îl vede apropiindu-se.
Cristina şi Odete se întorc să-l vadă pe José Manuel. Acesta se sprijină de masa Cristinei
şi a lui António.
JOSÉ MANUEL: Nu se poate, ia uitaţi ce crăvăţică are tipu'! Şi ce costumaş! Şi freza! (Se uită
sub masă. Izbucneşte în hohote de râs.) Şi pantofiorii, şi ciorăpeii, toate asortate!
(Admirativ.) Eşti gătit la patru ace!
ANTÓNIO (calm): Într-un loc elegant ca acesta...
JOSÉ MANUEL (dându-i o palmă uşoară pe spate): Corect. Cine are ce arăta arată. (Îi întinde
mâna lui António, care răspunde gestului său, apoi face la fel cu Cristina şi se
îndepărtează. Se aşază la masa lui, cu picioarele pe scaun.)
ODETE: Friptura s-a răcit deja.
José Manuel testează cu degetul temperatura biftecului, apoi scutură scrumul pe marginea
farfuriei şi se lasă pe spate, fumând.
ANTÓNIO (cu dispreţ): Ce măscărici!
CRISTINA: Şi locul ăsta părea aşa de calm. (António ridică din umeri.)
SANDRA: Eu muncesc, nu ştiu dacă ştii. Nu pot să plec când vreau eu şi să-i spun şefului, auzi,
vezi că mă duc să-mi văd bărbatul, mă-ntorc repede. Nu merge. Ar trebui să schimbe orele
de vizită.
VERA: Mda, parcă văd că te dă afară imediat dacă-i spui din când în când că te duci la spital
să-ţi vezi soţul care a suferit un accident grav.
22
SANDRA: Eşti o cicălitoare, pe zi ce trece semeni şi mai mult cu mama! Tot timpul insişti,
insişti până se satură omul şi face cum vrei tu. La naiba! (Pauză.) Ţi-am zis doar că o
să-ncerc să mă duc zilele astea! Ce vrei mai mult de-atât?
DOLORES (timid): Am fost fericiţi toţi anii ăştia, nu-i aşa?
CARLOS ALBERTO: De ce mă-ntrebi asta?
ANTÓNIO (drăgăstos): Şi ai văzut ce-a făcut Emilia de dimineaţă?
CRISTINA (cu blândeţe): E-nnebunită după tine. Când pleci, se simte pierdută, umblă din
cameră în cameră, nu ştie ce să mai facă.
ANTÓNIO: E aşa de haioasă! Am găsit-o în bucătărie uitându-se cu atenţie la tavan şi, când
m-am uitat şi eu în sus, mi-am dat seama că urmărea o muscă. Are un spirit de observaţie
incredibil!
CRISTINA: Eu am plecat mai târziu azi, fiindcă aveam ore de la unsprezece şi am dus-o la
plimbare prin cartier. Dacă ai fi văzut-o cum a reacţionat! Era în al nouălea cer, sărea şi
mieuna peste tot!
ANTÓNIO: Îmi închipui, sărăcuţa, tot timpul închisă în casă, aşteptându-ne pe noi!
CRISTINA (surâzând): Dacă ar exista creşe pentru pisici, unde să poată sta împreună...
ANTÓNIO (ezitând): Am putea să lăsăm fereastra deschisă, să mai iasă şi ea la o plimbare.
CRISTINA: Nici gând! Ar călca-o maşina! Şi pe deasupra, urăşte să iasă singură!
DOLORES: Mergem?
CARLOS ALBERTO: Aştept restul.
ODETE (supărată): Oh, Zé Manel, el n-o să mai aştepte mult! A trecut deja o jumătate de oră...
JOSÉ MANUEL (se apleacă în faţă, aproape întins deasupra mesei): Lasă, porumbiţo... acum
suntem doar noi doi... nu eşti mulţumită? (Odete face semn că da; pe un ton confidenţial,
după ce se uită în jur.) Şi să nu mai aud de găinării în Amoreiras de acum înainte, ai auzit?
Lasă Amoreiras! (Foarte încet şi pe un ton lămuritor, ţinând-o de mână.) Numai la nivel
internaţional de acum încolo! Numai chestii care să ne aducă ceva serios! Nu ca acum,
nişte fleacuri din care scoatem doar mărunţis! Pe-astea i le lăsăm grasului...
ODETE: Of, Doamne, of, Doamne!
JOSÉ MANUEL (tare, răstindu-se): Hai, nu te mai smiorcăi, doar îţi spun că trecem la nivel
internaţional, ce vrei mai mult de-atât? Femeile astea!
ODETE: A plecat deja, sunt sigură c-a plecat deja, n-a mai aşteptat!
23
SANDRA (scoate din geantă un pacheţel şi i-l întinde hotărâtă Verei): Poftim, ţi-am adus un
cadou!
VERA (surprinsă): Ţi-ai amintit?
SANDRA: De parcă aş putea uita ziua de naştere a surorii mele!
VERA (deschide cadoul): Nişte cercei. (Pauză.) Erau ai tăi? Ce, nu ţi-au mai plăcut?
SANDRA (râzând, prinsă în flagrant): Ce nerecunoscătoare! Data viitoare, nu mai primeşti
nimic!
VERA (pune cerceii la ureche, amândoi de aceeaşi parte): Îmi stau bine? Sunt cea mai
frumoasă?
SANDRA: Îţi vin mai bine decât mie.
VERA: Aşa e, cu siguranţă.
Încep să râdă amândouă, Vera pune cerceii în cutie, iar cutia în buzunarul hainei.
ANTÓNIO: Era mare, neagră, exact ceea ce ne trebuie.
CRISTINA: Pentru câte persoane?
ANTÓNIO: Nu ştiu, vreo zece sau douăsprezece.
CRISTINA: Şi unde punem o masă aşa de mare? Doar dacă am dărâma peretele şi ar sta pe
jumătate la noi în dormitor!
ANTÓNIO: Cu suport de sticlă, e foarte drăguţă. Un pic cam scumpă, dar merită.
Lopes îi aduce restul lui Carlos Alberto, care se ridică imediat, dând să plece.
DOLORES: Ştii ceva, Carlos Alberto, nu mă simt foarte bine. Dacă nu te deranjează, mai rămân
pe-aici să beau nişte apă sau altceva, tu poţi să te duci.
CARLOS ALBERTO: Bine, ne vedem.
Carlos Alberto se apleacă s-o sărute pe obraz şi iese; cum a ieşit el, Dolores se duce în uşa
bucătăriei.
24
DOLORES (către cineva dinăuntru): Mă scuzaţi, de unde aş putea să telefonez? (Pauză.)
Mulţumesc frumos. (Vedem ieşind o mână cu un telefon, Dolores îl ia şi-l pune pe cea mai
apropiată masă. Formează un număr.)
ODETE: O, Zé Manel, hai să plecăm, mi-e teamă să nu vină să ne caute!
JOSÉ MANUEL: Dacă vrei să lucrezi cu mine, termini chiar acum cu smiorcăielile, ai auzit?
Asta-mi mai lipsea, la problemele mele...
ODETE: Hai să ne vedem cu el acum, îi spunem c-am întîrziat, c-am fost să vedem nişte chestii,
c-am avut ceva de făcut, ştiu şi eu, inventăm orice...
José Manuel continuă să scuture scrumul ţigării deasupra fripturii şi să bea bere.
JOSÉ MANUEL (lui Lopes, care se află lângă masa Verei): Pst! Amice! (Lopes se uită la el.)
Nota!
LOPES (fără să se mişte): Pentru amândoi?
CRISTINA: Trebuie să hotărâm acum?
ANTÓNIO: Nu.
CRISTINA: Atunci mai bine să aşteptăm până luna viitoare.
SANDRA: Dar lasă-mă odată-n pace! Rămâi tu cu afurisitul ăla! Ţi-am zis doar că nu-l vreau
pentru nimic în lume!
VERA (umilă): Mai e ceva ce nu ţi-am spus.
SANDRA (privind-o drept în faţă): Se putea! Suntem aici de nu ştiu câte ore şi acum te găseşti
să-mi zici (imitând-o pe Vera): „Mai e ceva ce nu ţi-am spus.” Mereu acelaşi lucru! Parc-ar
fi telenovela de vineri, care te ţine în suspans până săptămâna următoare! (Pauză.) Hai,
varsă tot!
VERA (după o pauză): I-au dat drumul azi.
SANDRA: Şi de-abia acum îmi spui? Şi tot discursul ăla, ca să mă duc să-l vizitez şi să mă port
frumos cu el şi mai ştiu eu ce, pentru ce-a fost?
VERA: El n-a vrut să iasă.
SANDRA: N-a vrut să iasă? Dar ce, aşa stau lucrurile acum, fiecare face ce vrea? I-au dat
drumul, trebuie să iasă, că ocupă locul altuia! (Pauză.) Egoistul!
VERA: Exact aşa i-au spus şi ei.
25
SANDRA: Şi el? Dar spune odată, femeie! Ce stresantă!
VERA: A profitat de un moment de neatenţie, s-a dus la toaletă şi şi-a tăiat venele cu lama de
bărbierit!
SANDRA (deloc impresionată): Foarte frumos! Şi pe urmă?
VERA: L-au transferat la altă secţie.
SANDRA: Cu puţin noroc, o să treacă prin toate.
VERA (brusc îngrijorată): Acum înţelegi de ce e atât de important să te duci să-l vezi?
JOSÉ MANUEL: Ştiu un tip. Şi tipul ştie un altul. Şi ăla, celălalt, cunoaşte nişte tipi din
Columbia.
ODETE (înfricoşată): O, Zé Manel!
JOSÉ MANUEL: Nimic nu e gratis, baby! Nu vrei maşină şi casă cu piscină? În cazul ăsta...
ODETE (chemându-l pe Lopes): Nota, vă rog!
JOSÉ MANUEL (făcând mişto): Pleci deja?
ODETE: Poate că încă mai este acolo... hai să mergem... (îl ia de mână) haide...
José Manuel rezistă fără efort. Odete îi lasă mâna. Lopes, care vrea să scape de ei cât mai
repede cu putinţă, aduce nota şi aşteaptă să primească banii. Odete caută portmoneul în
geantă, lasă să-i cadă pe jos nişte bancnote mototolite, le ridică şi le pune în mâna lui
Lopes fără să le numere. Lopes netezeşte bancnotele pe masă, ia atât cât trebuie şi pleacă.
Odete se uită la José Manuel, care încă stă întins peste masă, fărâmiţând miez de pâine.
JOSÉ MANUEL (visător): America, da... aia viaţă!
ODETE: Ce America? Sau te pomeneşti că acum Columbia e-n America?
JOSÉ MANUEL: Poate că n-o fi, tu le ştii mereu pe toate!
ODETE: Nu ştiu, mă gândeam că-i pe-aici, mai aproape de..., dar ei nu vorbesc spaniola?
(Amintindu-şi brusc.) Hai să mergem, Zé Manel, cred că ne-o fi aşteptat!
Între timp, Dolores are o conversaţie animată la telefon; nu se aude ce vorbeşte, dar se
vede că e foarte mulţumită. Închide telefonul, se uită la ceas, duce aparatul la loc şi se
aşază din nou la masă.
26
DOLORES (către Lopes): Mă scuzaţi, aţi putea să-mi aduceţi un ziar?
LOPES (care vine de la masa Cristinei şi a lui António, se opreşte şi se gândeşte o clipă): Mă
duc să văd dacă avem.
CRISTINA: Mă gândeam să dau o petrecere de ziua mea, ce zici?
ANTÓNIO: Foarte bine. Unde ai vrea s-o serbezi?
CRISTINA: Acasă, unde altundeva?
ANTÓNIO: Acasă? Dar e un mare deranj, se murdăreşte toată casa şi, după aceea, tot noi trebuie
să facem curăţenie!
CRISTINA: Angajăm pe cineva. (Pauză, cu teamă.) Dar aş vrea o petrecere aşa, mai intimă...
Soră-mea şi copiii... părinţii mei...
ANTÓNIO: Copiii ăia sunt nişte sălbatici! Nu fac altceva decât s-o chinuie pe Emilia, săraca.
Ultima oară mi-au stricat acul de la pick-up-ul care m-a costat ochii din cap... şi sor'-ta nu
zice nimic... râde, îi lasă să facă ce vor!
CRISTINA: Aş putea să le spun să lase copiii acasă...
ANTÓNIO: Sigur, şi crezi c-or să fie de acord!
LOPES (îi întinde un ziar lui Dolores): E de săptămâna trecută.
DOLORES: N-are importanţă. Ştirile sunt aceleaşi.
Odete mai încearcă o dată să-l urnească din loc pe José Manuel. Se ridică, îl ia de braţ şi
începe să tragă de el.
ODETE: Hai, hai să mergem! Poate a adormit, poate că nu şi-a dat seama că lipsim...
José Manuel mormăie şi se ridică; nu este foarte beat, dar nu vrea să cedeze.
JOSÉ MANUEL: Dar ce să căutăm noi acolo? Când o să te hotărăşti?
Cristina şi António fumează; Vera şi Sandra termină desertul; José Manuel şi Odete ies, ea
în faţă, el cu capul aplecat, în spate; Dolores îi face semn lui Lopes să-i aducă nota de
plată.
27
DOLORES: Să nu uitaţi să puneţi şi convorbirea!
Lopes îi aduce nota şi aşteaptă. Dolores o verifică, sub privirea severă a lui Lopes. Apoi,
scoate portmoneul şi plăteşte, extrem de concentrată.
VERA (suspinând): Au fost vremuri când ne-nţelegeam bine.
SANDRA: Întotdeauna ne-am înţeles bine.
VERA: Da, dar a fost o vreme când eram chiar prietene. Pe când eram puştoaice.
SANDRA: Inventezi, ca-ntotdeauna. Eu nu ţin mine decât că ne luam mereu la bătaie, iar tu mă
pârai mamei de fiecare dată.
VERA: Ce nostim, eu îmi amintesc cum ne jucam în grădină, cum ne apăram una pe cealaltă de
băieţii din cartier, cum minţeam, ca să te scap de pedepse.
SANDRA: Numai un suflet nobil şi generos ca al tău poate să-şi imagineze toate prostiile astea.
ANTÓNIO: De ce să nu mergem cu toţii la un restaurant?... E mai practic.
CRISTINA: Fiindcă asta facem în fiecare an.
ANTÓNIO: Bine, dacă vrei tu... dar să nu zici că nu ţi-am spus.
CRISTINA: Bine, luăm masa-n oraş. Cu Rui şi Marisa.
António cere nota. Dolores se uită la ceas şi împătureşte ziarul. Se ridică, scutură nişte
firimituri imaginare, îşi trece degetele prin păr, se aranjează, îşi ia geanta, îi spune
„noapte bună” lui Lopes şi iese. Lopes îi aduce nota lui António, care scoate portmoneul şi
plăteşte cu dezinvoltură. Cristina şi António îşi sting ţigările şi se ridică.
ANTÓNIO: Deci, unde mergem?
CRISTINA: Nu voiai să mergi la film?
Ies, António în faţă, Cristina în urma lui; în mijlocul sălii, António o lasă să treacă înainte,
ca un gentleman perfect.
SANDRA (după ce se uită la ceas): Ai vreo treabă?
28
Vera dă din umeri, îşi lasă capul în jos.
Cortina.
29
AL DOILEA INTERLUDIU
Personaje:
A ŞASEA FEMEIE – Papp Andrea
A ŞAPTEA FEMEIE – Paula Rotar
A NOUA FEMEIE – Vera Brătfălean
A OPTA FEMEIE – Melania Crişan
A ZECEA FEMEIE – Sabrina Vanci
În scenă, cu fața spre public, în partea stângă, se află o femeie care împinge un leagăn gol.
Vorbește cu o persoană invizibilă, fostul ei soț, care s-ar părea că se află in fața leagănului
pe care-l tot balansează.
A ȘASEA FEMEIE (după o pauză, revendicativă): Nu-mi ajung la nimic o sută de contos,
Carlos Jorge! Fata are nevoie de lucruri pentru școală, de pantofi, știi cât o ține o pereche
de teniși? Mă descurc cum pot, dar socotesc mereu fiecare bănuț, mereu cu teama zilei de
mâine... și dacă se-ntâmplă ceva? Dacă am un accident? Știi cât am eu la bancă? (Pauză.)
Știu că dai destul pentru fată, dai mai mult ca alții, mi-ai zis, n-aș vrea să-ți cer, dar cum
s-au scumpit toate... de doi ani, nu avem vacanță, rămânem acasă, ne ducem din când în
când la piscină, la plajă ne-ar costa o grămadă... și ei îi place atât de mult! (Pauză.)
Economisesc de peste tot, nu mâncăm în oraș, nu-mi permit nicio distracție, de la ore vin
direct acasă, iar de acasă la ore, și nici măcar nu am cu cine s-o las, doamna Filomena s-a
mutat... (Pauză.) Da, s-a mutat. (Pauză. Arătând spre leagăn.) Ea încă mă mai întreabă de
tine din când în când, săraca. „Azi nu mă duc la şcoală? E sâmbată?” „este”, îi spun, „și tati
nu vine?” (Surâde.) Dar o să se obișnuiască ea. Tu acum ai casa ta, o familie nouă, ești
mereu ocupat, așa e viața. (Pauză.) Dar eu nu reușesc să mă descurc. (Pauză. Exasperată.)
Și chiria, Carlos Jorge, oare ce-o să se-ntâmple? Crezi că te mint? Ți se pare ca am eu față
de escroacă? Știi foarte bine care sunt cheltuielile fixe!
Intră a Șaptea Femeie, prin dreapta, împingând un căluț de lemn. A Șaptea Femeie este
foarte cochetă, foarte feminină, genul Chanel. Când ajunge în centru, se așază pe căluț, cu
30
picioarele de aceeași parte, agață geanta de gâtul calului, își atinge glezna, suspină. A
Șasea Femeie continuă să balanseze leagănul.
A ȘAPTEA FEMEIE (sieși): Ieri, am visat că furasem un Porsche roșu. Ieșeam liniștită din mall,
am trecut pe lângă un tunel în care se afla un Porsche roșu și m-am urcat în el. Curios e că
m-a decepționat. Nu se comporta cum trebuie, nici măcar nu lua viteză, făcea un zgomot
infernal și-mi amintesc că m-am gândit: „La naiba, zici că-i Volkswagen!” Și, în același
timp, bănuiam ca fac ceva ilegal si c-o să suport consecințele. Mi-aduc aminte că mă şi
vedeam cu toată poliția pe urmele mele! Doar pentru chestia asta, că mi s-a năzărit să fur
un Porche roşu! (Pauză. Se balansează pe cal.) Până la urmă, nici nu era cine știe ce, aș fi
putut să le explic că-l furasem fiindcă-mi imaginam că-i o mașină bestială, dar că, până la
urmă, nu e mai bun decât un Volkswagen lent, o rablă... (Pauză. Surâde) Și apoi apărea
