Nevroza balcanica

Nevroza_balcanica_pt BT_VDZ.qxp 3/14/2012 9:48 AM Page 1


SERIE DE

AUTOR

vasile dem.

zamfirescu


EDITORI:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL:Magdalena Mãrculescu

DESIGN:Alexe Popescu

DIRECTOR PRODUCÞIE:Cristian Claudiu Coban

DTP:Eugenia Ursu

CORECTURÃ:Elena BiþuCãtãlina Ioancea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiZAMFIRESCU, VASILE DEM.

Nevrozã balcanicã / Vasile Dem. Zamfirescu. – Bucureºti : Editura Trei, 2012

ISBN 978-973-707-588-8

159.9

Copyright © Editura Trei, 2012

C.P. 27-0490, BucureºtiTel./Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]


55

CUPRINS

Ce este nevroza balcanicã? 9

I. Conflicte legate de stima de sineUra de sine la români 25Mândria ºi ruºinea de a fi român 41Psihologul echipei naþionale 49Românul la volan 51Psihanaliza activiºtilor mãrunþi 55Lecþii de self-esteem 59Inevitabilul resentiment 63Un om neiubit 67Mister ºi tãcere la Blaga 71O carte rarã 75Un Julien Sorel român? 79Complexele „tovarãºelor de drum“ 83

II. Conflicte „clasice“Creangã pe divan 89Actele ratate ale politicienilor 95Romanele psihanalitice 99ªovãiala lui Ibrãileanu 103Coca ºi Lolita 107Visele personajelor literare 111Feminista ºi orgasmul vaginal 115Un pervers polimorf 119


Fiul lui Zeus 123Un doliu patologic? 127Gânduri despre crizã 131Sex sau Eros? 135Rafail: suflet ºi spirit 139„Misoginia“ domnului Cãrtãrescu 143Liftingul ºi inconºtientul 147Identificarea cu agresorul 151Cine nu l-a urât pe Ceauºescu? 155O prejudecatã 159Cartea cu fantome 163

III. Conflicte de identitateNoica, psiholog? 169Obsesia Noica 173Un vis al lui Andrei Pleºu 177Fascinaþia nelimitatului 181

IV. Dincolo ºi dincoace de nevrozãMaxima moralia 187Inconºtientul regelui 191Inconºtientul interzis 195Noul feminism 199Testarea realitãþii 203Resentimentul lui Pascal Bruckner 207Eros ºi Thanatos la vârsta a patra 211Psihoterapeutul scriitor 215Povestea unei perversiuni rare 219

V. Psihanaliza în România — momente cairoticePsihanaliza, o terapie scurtã? 225Cum lucra Freud 229

66


77

Jung ºi Freud – un caz de contradicþie unilateralã 233Arhetipul Sinelui ºi simbolurile sale 241Fundamentele teoriei arhetipurilor 245Cãrþi ºi psihanalizã la Cotroceni 249Un lacanian solitar 251Psihanaliza la universitate 255Un nou început 259Societatea Românã de Psihanalizã la 20 de ani 263Criza psihanalizei ºi schimbarea instituþiilorpsihanalitice 267Regula abstinenþei ºi contratransfer 283



99

Ce este nevroza balcanicã?

În anii 1980, atât de dificili nu numai pentrusupravieþuirea spiritualã, ci ºi pentru cea fizicã, V.S.,cercetãtor la unul dintre institutele Academiei Române,mi-a relatat o istorioarã surprinzãtoare, pentru a ne maireface moralul. Unul dintre colegii sãi, cunoscut de toþi cainformator al Securitãþii, fusese în Germania, unde seputea duce oricând dorea, împreunã cu soþia, pentru a ficonsultatã de un medic celebru. Motivul? Stãri de rãugreu de definit ºi inexplicabile, care nu putuserã fidiagnosticate în România. Sentinþa medicalã a fostsurprinzãtoare: „Soþia dumneavoastrã suferã de nevrozãbalcanicã!“ Cu alte cuvinte, nu era nimic organic, doarprobleme sufleteºti, dar nu orice fel de probleme, ci unelespecifice zonei culturale a Europei de Sud-Est.

Atunci, mi s-a pãrut de la sine înþeles cã este vorbadespre influenþa patogenã a sistemului comunist, carenu-i cruþã nici pe aceia pe care-i privilegiazã. Treptat,mi-am dat seama cã aceastã influenþã se grefeazã pe oistorie dificilã, adâncindu-i efectele. Despre continuitateanefericitã între unele aspecte ale istoriei precomuniste ºietapa comunistã a României am scris în eseul, prezent ºiîn acest volum, „Ura de sine la români“. Oricum,inspirata sintagmã mi-a rãmas în minte ca un posibilconcept al etno-psihanalizei, pe care atât de remarcabil adezvoltat-o Georges Devereux, concept menit unei


adânciri ulterioare, neplanificabilã în acel moment. Estetocmai ceea ce încerc sã realizez în prezentul volum.

Deoarece majoritatea eseurilor a fost publicatã între2007 ºi 2011 în revistele „Dilemateca“ ºi „Dilema“,publicul vizat a fost, ºi rãmâne, unul nespecializat. Deaici necesitatea de a preciza câþiva termeni, dintre care„nevroza“ face parte ºi din limbajul curent, cu contururiprea imprecise însã, nu numai din cel tehnic, alpsihopatologiei ºi psihoterapiei. Faptul cã unul dintreclienþii mei, un distins intelectual, cu o inteligenþã multpeste medie, evita, când venea la psihanalizã, sã aprindãlumina pe scara blocului, pentru a nu fi vãzut de vecini ºia nu fi considerat „nebun“, aratã cã mentalitatea careconfundã psihologul sau psihoterapeutul cu psihiatrul ºinevroza cu psihoza (nebunia) este încã larg rãspânditã.

Aºadar, ce este nevroza, aceastã umbrã a omului,când mai discretã, când mai gãlãgioasã? Înainte de a intraîn detalii mai tehnice, þin sã menþionez paradoxalaprofitabilitate culturalã ºi socialã a acestei disfuncþiipsihice. Cu excepþia cazurilor grave, nevroticii sunt, cumsubliniazã Robert Neuburger, oamenii „cãrora le datorãmcele mai frumoase creaþii literare, artistice, ºtiinþifice, ºiasta în pofida sau graþie suferinþei lor“*. Aºa încât te poþiîntreba în ce mãsurã þine ea de patologie.

Deºi psihiatria s-a despãrþit de termenul nevrozã,primul sãu sens, de altfel foarte persistent, rãmas încutele memoriei noastre colective, atribuit de mediculCullen în 1772 a fost de „afecþiune generalizatã asistemului nervos“. Cu alte cuvinte, o boalã „adevãratã“,care atinge soma în punctul ei central. Lucrurile aºa au

1100

* Robert Neuburger, Prima ºedinþã de psihoterapie, Editura Trei, 2011, p. 19.


1111

rãmas, de fapt, pânã la Freud, care, deºi medic, scoatenevroza de sub incidenþa medicinei ºi o plaseazã înperimetrul psihologiei, redenumind-o „psihonevrozã“.Cauzele fiind psihice, nu somatice, remediul estepsihoterapia, nu medicamentul. Faptul cã nevroza a fostdesprinsã de substratul organic ºi transformatã întulburare „funcþionalã“ trebuie sã se fi reflectat înmentalitãþile profane sub forma devalorizãrii nevrozei caboalã pânã într-atât, încât a ajuns sã fie consideratã,uneori, simplã simulare.

Cert este cã nevroza se deosebeºte de psihozã(nebunie) prin câteva trãsãturi esenþiale, care o ºitransformã în paradigma abordãrii prin psihoterapie:reversibilitate (în limbaj profan, „se vindecã“),menþinerea contactului cu realitatea externã (spredeosebire de psihotic, nevroticul nu înlocuieºte realitateaexternã prin realitatea internã), conºtiinþa „bolii“. Spredeosebire de „nebun“, care se considerã sãnãtos,nevroticul ºtie cã are o problemã, pe care trebuie s-orezolve, ceea ce îl situeazã în proximitatea sãnãtãþii.Pentru a concretiza, cele mai cunoscute fenomenenevrotice sunt anxietatea, fobiile (de exemplu,claustrofobia, agorafobia), atacul de panicã, obsesiile,compulsiile, insomnia, iritabilitatea, depresia,ipohondria.

Din punctul de vedere al psihanalizei, care este opsihoterapie ºi psihologie cauzalã, punct de vedere pecare-l voi folosi în elucidarea nevrozei balcanice,disfuncþia nevroticã este provocatã de un conflict psihicinconºtient. Aºadar, nu orice conflict sufletesc conducela nevrozã: conflictele conºtiente pot fi sursã desuferinþã, nefericire, dar nu de nevrozã, tocmai pentru


cã, în cazul lor, avem posibilitatea de a decide încunoºtinþã de cauzã care laturã a conflictului o favorizãmsau dacã este preferabil sã-i amânãm rezolvarea. Dacã lao rãscruce a vieþii, un tânãr cu multiple dotãri, renunþãasumat la cariera de sportiv de performanþã în favoareaprofesiei de medic, alegerea sa va fi însoþitã defrãmântãri puternice, regrete dureroase, expresiatensiunilor ºi frustrãrilor pe care le trãieºte, dar nimicpatologic, vreau sã spun.

În schimb, dacã dorinþa noastrã de a intra în posesiaunui bun (o locuinþã de vacanþã, de pildã) este constantcontrariatã ºi, din acest motiv, se transformã în invidie,iar aceasta, în condiþiile menþinerii frustrãrii, esteîmpinsã dincolo de pragul conºtiinþei cãci — aºa cumspunea La Rochefoucauld, nu suntem dispuºi sã nerecunoaºtem în ipostaza invidiosului —, atunci ne vom fisituat în plin resentiment — fenomen nevrotic tipic, chiardacã psihiatria nu-i dã atenþie. Conflictul dintresentimentul de inferioritate provocat de frustrare ºinevoia de înaltã self-esteem este doar ascuns prinîmpingerea sa dincolo de pragul conºtiinþei. Disconfortulconºtient, devenit insuportabil, în condiþiile neputinþeide a intra în posesia bunului dorit, este înlocuit de otensiune difuzã. Diminuarea ei impune devalorizareabunului râvnit, dar inaccesibil: vulpea care nu ajunge lastruguri spune cã sunt acri. Pasul urmãtor în acelaºi sensîl reprezintã însãºi deprecierea dulcelui, valoareaîncorporatã de struguri. Doar când sistemul de valori esteastfel modificat, vulpea îºi gãseºte liniºtea autoestimativã.Tensiunea nu dispare niciodatã complet, pentru cã existãun sentiment înnãscut al valorii (Max Scheler), carepoate fi reprimat, dar nu anihilat.

1122


1133

Autorii cãrþilor de specialitate folosesc uneori culejeritate termenul inexact „conflict nevrotic“. Ceea ce arînsemna cã unele conflicte sunt prin însãºi natura lorpatogene, iar altele nu. Însã unul ºi acelaºi conflict areefecte psihice diferite la persoane diferite. Ca ºi „trauma“,conflictul nu descrie o realitate absolutã, ci doar unarelativã. De aceea ader la poziþia lui Stavros Mentzos*, carevorbeºte despre „prelucrãri nevrotice“ ale unor conflictefundamentale ale omului de pretutindeni ºi dintotdeauna.

Înainte de a le trece în revistã pe cele mai importantepentru înþelegerea nevrozei balcanice, consider necesarsã menþionez cã, în spatele lor, se aflã conflictulstructurant al omului, respectiv conflictul dintre naturã ºiculturã. Animalele, care trãiesc doar într-o singurã lume,cea a naturii, nu cunosc nevroza în stare de libertate, cidoar în captivitate, atunci când sunt supuse rigorilorculturii omului. Ca singura fiinþã care trãieºte simultan înlumea naturii ºi lumea culturii, adicã se„autodomesticeºte“, cum subliniazã Konrad Lorenz, omuleste singura vieþuitoare care suferã de nevrozã.

Primul conflict pe care-l parcurge dezvoltarea noastrãpsihicã ºi a cãrui prelucrare deficitarã creeazã premiselenevrozei de mai târziu se joacã între tendinþa spredependenþã ºi tendinþa spre autonomie. În modsurprinzãtor, încã de la vârsta de doi ani începem sã neluptãm pentru libertate! Dacã pãrinþii (în special mama)sunt suficient de buni pentru a-i oferi copilului îngrijire,iubire ºi admiraþie, implicit spaþiu de realizare pentruaspiraþia spre autonomie, atunci acest hop important va fidepãºit cu bine. Dimpotrivã, dacã nevoile patologice ale

* S. Mentzos, Neurotische Konfliktverarbeitung, Kindler, 1982, 2005.


pãrinþilor vor reprima nevoia de autonomie a copilului, sevor crea premise pentru depresii, tulburãri narcisice,nevrozã obsesionalã, afirmã Mentzos.

Existã chiar concretizãri impresionante prin precizie,dar ºi prin simplificare (Hoffman, citat de Mentzos) aleefectelor atitudinii mamei asupra viitoarei sãnãtãþipsihice a copilului: pacienþii care suferã de nevrozãobsesionalã au avut în copilãria micã o mamã care areacþionat la tendinþa lor spre autonomie cu retragereaiubirii, severitate ºi disciplinare. Anticipând asupraideilor ulterioare, se pare cã în aceastã zonã timpurie sesitueazã rãdãcinile nevrozei balcanice.

În ordine cronologicã, al doilea conflict major, a cãruiprelucrare defectuoasã poate genera tulburãri nevrotice,este celebrul, clasicul de la Freud încoace, conflict oedipian.Pentru Freud, aici trebuie cãutatã sursa potenþialãprincipalã a nevrozei, în mãsura în care trecerea de lanaturã la culturã îºi atinge apogeul prin interiorizareainterdicþiei incestului. În psihanaliza contemporanã,importanþa sa este relativizatã prin accentuarea conflictelorpreoedipiene, la care poate fi redus ºi conflictul oedipian,ca o variantã mai complicatã a confruntãrii dintredependenþã ºi autonomie. Dupã Mentzos, dependenþatrebuie înþeleasã ca ataºament faþã de siguranþa relaþieidiadice (cu mama), iar autonomia, ca asumare a ºanselor ºiriscurilor (tensiuni, rivalitate, culpabilitate) presupuse derelaþia în trei. Conflictul global poate fi detaliat în conflicteparþiale, succesive ºi paralele. Fiecare dintre noi are derezolvat conflictul dintre tendinþele libidinaleheterosexuale, trezite acum la viaþã, ºi interdicþiaincestului, homo sapiens fiind singura specie la care incestuleste interzis; conflictul dintre tendinþele heterosexuale ºi

1144


1155

cele homosexuale, dar ºi dintre pulsiunile orientate sprepãrintele de sex opus ºi nevoile narcisice legate de pãrintelede acelaºi sex, cu care se realizeazã identificarea.

Dacã „mica pubertate“, cum este denumitã înantropologie perioada între trei ºi ºase ani, este depãºitãcu bine, respectiv se renunþã la ataºamentele ºi rivalitãþileoedipiene, se face un pas decisiv în direcþia uneisexualitãþi mature (genitale), a unei identitãþi sexualeclare ºi consolidate, a relaþiilor interumane bazate peiubire. Dimpotrivã, blocarea în conflictele oedipienecreeazã predispoziþii pentru tulburãrile nevroticeulterioare de tip isteric sau fobic.

Speranþa cã am reuºit în rândurile de mai sus sã ofero idee despre ceea ce înseamnã conflictul inconºtient carezultat al prelucrãrii deficitare a unui conflict psihic,simptomul fiind tocmai rezultatul încercãrii de a satisfaceambele forþe antagoniste, mã pune în faþa aspectului celmai dificil al misiunii de a defini nevroza balcanicã, ºianume indicarea particularitãþilor care o singularizeazãprintre alte tipuri de nevroze. De fapt, este vorba de adelimita specificul nevrozei românilor, cu siguranþãdiferitã, deºi înruditã, de cea a vecinilor noºtri bulgari,unguri, sârbi, ucraineni, ruºi.

Despre o nevrozã etnicã se poate discuta doar dacãinconºtientul cunoaºte diferenþieri în funcþie de culturã.Antropologii-psihanaliºti sau psihanaliºtii-antropologi,singurii competenþi sã se pronunþe în aceastã chestiune,un Geza Róheim sau Georges Devereux, considerã cã,într-adevãr, diferitele elemente ale zestrei pulsionale aomului sunt tratate diferit în culturi diferite. Conflictuluniversal naturã–culturã primeºte rezolvãri particulare înfuncþie de necesitãþile culturale. Astfel, în culturile


pacifice este reprimat un cuantum mai mare deagresivitate decât în culturile rãzboinice, unde aceastaeste promovatã. Dupã Devereux: „Ideea cã anumitedorinþe, fantasme ºi alte produse ale psihicului uman,care sunt refulate într-o anumitã societate, pot, într-o altãsocietate, ajunge la conºtiinþã ºi chiar la actualizaresocialã, a devenit aproape un loc comun al ºtiinþei“*.

Principala formã de a crea ºi modela inconºtientuleste influenþa pãrinþilor asupra pulsiunilor copiilor,„child rearing“ în limbajul antropologiei culturale.Conform unei ipoteze incitante a lui G. Róheim**, cu câtinterferenþa între acþiunea modelatoare a pãrinþilor ºipulsiunile naturale ale copilului este mai timpurie, cu atâtmodificarea lor este mai importantã. ªi invers, cu câtaceastã interferenþã este mai târzie, cu atât modificareapulsiunilor este mai limitatã, iar populaþia respectivã„mai primitivã“. Cu riscul de a-l conduce pe cititor într-ozonã necunoscutã ºi, deci, de a-l plictisi, voi reproduce,dupã Róheim, comparaþia extrem de concludentã întrechild rearing la populaþia arhaicã din Australia Centralã ºicea din insulele Normanby.

În cazul primei culturi, nu existã frustrare oralã (înfaza de sugar) ºi înþãrcare, în timp ce în cazul celei de adoua se practicã întreruperea alãptãrii ºi înþãrcareabrutalã la sfârºitul primului an de viaþã. Tot astfel, dacã lapopulaþiile arhaice din Australia Centralã nu sunt impuserestricþii funcþiilor anale ºi uretrale, masturbareainfantilã este toleratã, nu existã perioadã de latenþã ºi sepracticã nuditatea totalã, la populaþiile din Normanby,dimpotrivã, copiii sunt pedepsiþi cu bãtaia când nu

1166

* George Devereux, Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion, 1972, p. 71.** G. Róheim, Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, 1967, p. 189.


1177

respectã regulile legate de defecare ºi urinare,masturbarea infantilã cenzuratã prin ameninþãri cucastrarea, existã perioadã de latenþã, iar nuditateaproduce ruºine.

Modul în care diferitele culturi se raporteazã lapulsiuni, tolerându-le pe unele ºi inhibându-le pe altele,determinã nu numai tipul de personalitate propriefiecãreia, ci ºi predispoziþia la nevrozã. Astfel, este depresupus cã în insulele Normanby, intervenþiile asuprapulsiunilor fiind extrem de timpurii, riscul de prelucraredeficitarã a conflictelor psihice din primii ani de viaþãeste considerabil crescut, creându-se premise favorabilepentru depresii ºi nevroza obsesionalã. Un asemenea risceste redus în cultura din Australia Centralã, undeintervenþia asupra pulsiunilor se concentreazã doarasupra celor oedipiene, ceea ce autorizeazã ipoteza cãbãºtinaºii vor fi predispuºi la isterie ºi fobii.

În cultura românã nu existã, dupã ºtiinþa mea,cercetãri asupra child rearing, aºa încât încercarea de apreciza în registru ºtiinþific ceea ce medicul german numeanevrozã balcanicã nu are ºanse de realizare. Desigur, maicirculã încã opinii care atribuie predominanþa unui tip denevrozã apartenenþei la un anume fond biologic: ca poporlatin, românii ar fi predispuºi la isterie, în timp cepopoarele germanice ar fi predestinate pentru nevrozaobsesionalã. Între cele douã rãzboaie mondiale, latinitatearomânilor era invocatã drept una dintre cauzele care aîmpiedicat o mai bunã receptare a psihanalizei, citim înexcelenta carte a lui G. Brãtescu despre psihanaliza înRomânia*. Tot de aici putem desprinde un factor cultural,

* G. Brãtescu, Freud ºi psihanaliza în România, Humanitas, 1994.


de data aceasta, care influenþeazã modul în care suntrezolvate conflictele legate de socializarea copilului: religiaortodoxã este mai puþin riguroasã decât religia catolicã sauprotestantã, ceea ce tradus în planul atitudinilor faþã depulsiuni ar însemna toleranþã crescutã faþã de pulsiunileorale ºi anale ºi preocupare faþã de pulsiunile oedipiene. ªiaceastã speculaþie ne-ar conduce tot spre o prevalenþã,caracteristicã românilor, a isteriei. Tot speculativ-ipotetic,aº adãuga cã istoria comunistã de 50 de ani a României,transpusã în planul atitudinii pãrinþilor faþã de pulsiunilecopilãriei, a însemnat o accentuare a severitãþii restricþiilorpulsionale, comunismul preluând ºi intensificândinterdicþiile de tip victorian ale vieþii simþurilor. Totuºi,þinta restrângerilor trebuie sã fi fost tot manifestãrile celemai vizibile ale sexualitãþii infantile din etapa oedipianã,exprimate adesea ºi prin anticipãri de tipul: „Când voi fimare mã voi cãsãtori cu mama/tata“. Aºadar, ºi aceastãperspectivã ar întãri ideea cã românii sunt înclinaþi spreforma istericã de nevrozã, în mãsura în care creºterearepresiunii îngreuneazã rezolvarea conflictelor oedipiene.

Din materialele pe care le-am adunat sau, mai binezis, s-au adunat, atrase ca de un magnet de vechiul plansubliminal de a înþelege nevroza balcanicã, pare sãrezulte o altã ipotezã, respectiv un alt accent. Alãturi dejurnale, romane, nuvele pe care le-am analizat cumijloacele psihanalizei aplicate pentru rubrica „Scriitoripe divan“ a revistei „Dilemateca“ — (le mulþumescresponsabililor acestei prestigioase publicaþii, în primulrând doamnei Simona Sora, pentru disponibilitatea de agãzdui tipul de abordare pe care-l practic, mai puþinobiºnuit în România) —, am dispus de cãrþile unuiDumitru Drãghicescu sau Emil Cioran dedicate

1188


1199

psihologiei poporului român, precum ºi de experienþa depsihanalist, care însumeazã, acum, 23 de ani, dar ºi decea de trãitor în România. Astfel, s-a conturat treptatpresupunerea cã specificã pentru români este prelucrareadefectuoasã a conflictelor narcisice (între valoareaproprie ºi valoarea celorlalþi), generatã de deficitenarcisice timpurii, din primii ani de viaþã, din relaþiamamã–copil. Generalizând, cu Stavros Mentzos, estevorba despre tulburãri ale reglãrii sentimentului valoriiproprii. Ca stare de spirit, ele se manifestã ca depresie,lipsa bucuriei de a trãi, hipersensibilitate faþã de lezãrilenarcisice, ipohondrie ºi mai ales ruºine. Desigur cã primaverificare a presupunerii de mai sus ar fi confruntarea custatisticile psihiatrice. O eventualã concordanþã ar puteaconduce la formularea unei ipoteze în vederea unorcercetãri ulterioare.

În ceea ce priveºte ruºinea, existã confirmãri deautoritate din partea unor intelectuali reprezentativi,începând cu ruºinea implicitã a lui Caragiale, continuândcu ruºinea explicitã de a fi român a lui Cioran,reconfirmatã în zilele noastre de H.-R. Patapievici ºiAndrei Pleºu, dar ºi prin exprimarea publicã tot maifrecventã a acestui sentiment. În jurnalul sãu, AndreiPleºu nota: „Dacã s-ar institui un premiu Nobel pentruratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol“.*

Am ajuns în punctul cel mai important, dar cel maidificil al încercãrii mele, ºi anume indicarea cauzelorspecificului nevrozei balcanice. Absenþa cercetãrilor dechild rearing pune în dificultate ºi aceastã întreprindere.Voi rãmâne ºi în aceastã privinþã la nivelul opiniei

* A. Pleºu, Note, stãri, zile, 1968-2009, Humanitas, 2010.


speculative. În orice caz, nu pot împãrtãºi punctul devedere al lui Emil Cioran din Schimbarea la faþã aRomâniei, conform cãruia istoria nu a influenþat destinulromânilor: „Deficienþele actuale ale poporului român nusunt produsul «istoriei» sale; ci istoria aceasta esteprodusul unor deficienþe psihologice structurale“*. Mi separe evident cã Cioran a avut în minte întrebareainevitabilã referitoare la sursele acestei psihologii,întrebare la care nu putea avea decât douã rãspunsuri.Unul nietzschean — psihologia provine din biologic, pecare Cioran nu ºi l-a asumat. Celãlalt, banal — mediul,adicã istoria produce psihologia, pe care l-a refuzatprogramatic. Aºa încât, în cele din urmã, întrebarearãmâne, de fapt, fãrã rãspuns: „În potenþialul psihic alpoporului român trebuie sã existe o inadecvare… care iacontur de deficienþã substanþialã“.

O lecturã, fie ea ºi superficialã, a istoriei românilor,pune în evidenþã, pentru mine, urmãrile la nivelulsufletului colectiv al unui adevãrat „traumatism alnaºterii“, geneza echivalând cu o înfrângere a dacilor.Traumatism care s-a repetat mereu de-a lungul secolelorîn relaþia cu vecinii mai puternici. Aºa încât fiecare nouãgeneraþie a îngurgitat, odatã cu laptele matern, în virtuteatransmiterii transgeneraþionale, amãrãciunea traumeioriginare pe care istoria s-a încãpãþânat s-o menþinã vie.Faptul de a include istoria în explicarea ecuaþieipsihologice ºi psihopatologice a românilor nu reprezintão atitudine menitã a justifica, ºi deci minimaliza,deficienþele despre care vorbeºte Cioran. O consider maicurând o viziune realistã, premisã pentru schimbarea

2200

* E. Cioran, Schimbarea la faþã a României, Humanitas, 2010, p. 57.


2211

efectivã. Cititorul care va parcurge secþiunea „Conflictelegate de stima de sine“ va putea dispune de mai multmaterial concret în funcþie de care îºi va putea forma unpunct de vedere personal.

Cealaltã secþiune mare, intitulatã „Conflicte clasice“,trece în revistã, fragmentar, latura nespecificã, europeanãa nevrozei balcanice: rivalitatea cu tatãl/mama, fantasmacastrãrii, nostalgia tatãlui, rivalitatea dintre fraþi,protestul masculin, tensiunea dintre conºtient ºiinconºtient etc. Cea de a treia secþiune — „Conflicte deidentitate“ — descrie disonanþe ºi tensiuni interne legatemai ales de zona profesionalã („Noica, psiholog“, „Un visal lui Andrei Pleºu“), dar ºi sexualã („Tentaþianelimitatului“), ultimul putând fi subsumat ºi categoriei„identitate difuzã“.

Secþiunea a patra — „Dincolo ºi dincoace denevrozã“ — prezintã încercãri ºi încercãri reuºite dedepãºire a tensiunii nevrotice, cu ajutorul terapiei sauautoterapiei, dar ºi, pentru comparaþie, un caz deperversiune. Ultima secþiune — „Psihanaliza înRomânia — momente cairotice“ — reuneºte texte pe carele-am scris cu diverse prilejuri exterioare pentru asublinia diferite aspecte ale dezvoltãrii psihanalizei înRomânia de dupã 1990, cu rezistenþele ºi disponibilitãþilesale, ambele indicând lupta dintre blocaj nevrotic ºitendinþã de dezvoltare.

Chiar dacã pe parcurs, în unele eseuri sau pasaje, amdepãºit, prin ton sau tip de abordare, intenþia iniþialã deîncercare fãrã pretenþii ºtiinþifice, îl rog pe cititor sã nu selase indus în eroare ºi sã menþinã în atenþie faptul cã arespre lecturã doar un volum de eseuri.


timp avea nevoie pacientul, uneori chiar trei ore ºijumãtate.

Prima vinietã, care ilustreazã beneficiile metodei luiLindon în cazul personalitãþilor nevrotice, se referã la unmoment din analiza de formare a unui tânãr psihiatruaflatã în al treilea an, care relateazã un vis în care aparesingur ºi izolat la Polul Sud. Cei doi, analizandul ºianalistul, nu au reuºit sã înþeleagã visul, deºi analizandula furnizat asociaþii. În ora urmãtoare, acesta schiþeazã oîncercare de a adresa o întrebare, apoi renunþã. În final, areieºit cã analizandul voia sã-l roage pe analist sã citeascão evaluare psihiatricã pe care o realizase la solicitarea uneiinstanþe de judecatã. Motivul era o anumitã nesiguranþã.Cauza renunþãrii la întrebare a fost cã analizandul ºtia cãnu „trebuie“ sã solicite pãrerea analistului. Lindon citeºteevaluarea, îºi exprimã aprecierea ºi adaugã câtevarecomandãri. Asocierea analizandului la actingulanalistului a fost cã niciodatã, în copilãrie, nu a reuºit sã-ldetermine pe tatãl sãu sã dea atenþie activitãþii saleºcolare, aºa încât s-a simþit singur pe lume. Visul a devenitinteligibil ca exprimând dorinþa analizandului de a cerepãrerea analistului despre raportul sãu ºi frica de a nu firefuzat ºi a se simþi, ca în copilãrie, complet izolat.

„Dacã aº fi fost preocupat sã nu gratific anumitederivate instinctuale, comenteazã Lindon manifestarea sacontratransferenþialã, ºi nu aº fi citit evaluarea, atuncis-ar fi produs doar un reenactement traumatic alscenariului trãit cu tatãl sãu în copilãrie.“*

A doua vinietã indicã limitele regulii gratificãriioptime. Este vorba despre exprimarea contratransferului

229900

* John A. Lindon, Op. cit., pp. 571–572.


229911

atunci când analistul nu a explorat mai înainte sensultransferenþial particular al actului sãu. Adicã este vorbade fapt despre o gratificare neoptimã, care, în loc de afacilita analiza, o perturbã.

Înainte de vacanþã, Lindon îi oferã unui pacientnumãrul sãu de telefon dintr-o þarã strãinã, unde putea figãsit în caz de nevoie. Reacþia pacientului a fostputernicã ºi negativã. El a resimþit propunerea ca pe olezare narcisicã, ca ºi când el ar fi fost un bebeluº care nuse poate descurca singur. Lindon considerã cãgratificarea ar fi fost optimã în acest caz cu condiþia de afi întrebat înainte dacã numãrul sãu de telefon îi estenecesar pacientului pe timpul vacanþei. Motivulenactementului contratransferenþial a fost sentimentul deculpabilitate al analistului, care îl „pãrãsea“ pe pacientdoar la câteva luni de la începerea analizei, într-o situaþieîn care pacientul avea încã atacuri de panicã. Pacientulînsã l-a învãþat cã are un nivel de organizare psihicã maiînalt decât presupunea analistul.

Lindon rãspunde ºi la întrebarea pe care un cititoral studiului sãu ºi-ar putea-o pune: formularea de cãtreo pacientã a nevoii de relaþii sexuale cu analistul, camijloc de facilitare pentru dezvoltarea sa în direcþiafeminitãþii, face obiectul regulii gratificãrii optime? Înastfel de situaþii, gratificarea n-ar fi optimã pentruanalist, afectându-i integritatea, aºa încât Lindon arefuzat asemenea solicitãri, comunicând explicitmotivul. Foarte interesant este faptul cã Lindon a gãsitbeneficii pentru analizã ºi în aceastã aplicare a reguliiabstinenþei, ºi anume a putut observa modul în careeste primit refuzul analistului ºi afla sensul cereriisexuale.


Dacã scopul oricãrei reglementãri în psihanalizã,tehnice sau etice, constã în facilitarea analizei, atunciintroducerea regulii gratificãrii optime de cãtre Lindonnu face decât sã înlocuiascã o unilateralitate cu alta.Oricât de optimã ar fi gratificarea, ea nu poate fi absolutã,ci doar selectivã, la fel ca abstinenþa, ceea ce înseamnã cãnu poate da conþinut unei noi reguli, pentru cã întâmpinãaceleaºi obiecþii ca regula abstinenþei, respectivinevitabila întrepãtrundere cu frustrarea. Dacã facilitareaanalizei presupune atât frustrarea, cât ºi gratificarea,dozate în mod diferit în funcþie de mulþi factori, atunciniciuna dintre cele douã reguli nu-ºi justificã existenþa,nici regula abstinenþei, care este un vestigiu pios alistoriei psihanalizei, nici regula gratificãrii, sau orice altãregulã de acest tip.

În cazul cã ne situãm la nivelul principiilor, alrecomandãrilor generale, atunci principiul abstinenþei, înconcepþia lui Freud, selectiv, neexcluzând gratificarea, caºi principiul gratificãrii optime propus de Lindon,presupunând la rândul sãu frustrarea, pot face obiectulunei opþiuni legitimate de patologie sau orientareateoreticã a psihanalistului. În ceea ce mã priveºte, pentrua evita polarizãrile excesive ºi disputele sterile, avansez cavariantã de sintezã principiul facilitãrii optime a analizei,care foloseºte dupã caz gratificarea ºi frustrarea în scopulreuºitei analizei.

229922




Între logica inimii ºi logica minþii

Vasile Dem. Zamfirescu

„Cu temele pe care le pune în dezbatere, Vasile Dem.Zamfirescu se aºazã în inima filosofiei culturii, una dintredisciplinele cele mai actuale ºi mai atrãgãtoare din sânulfilosofiei. În particular este vorba de douã teme care au fostsubiacente oricãrei filosofii adevãrate, dar pe care numaifilosofia culturii a ºtiut sã le punã limpede în luminã:deosebirea dintre suflet ºi spirit, întâi, apoi tensiunea dintrenaturã ºi culturã în om ºi în obiectivãrile lui.Goethe ºi Hegelau pregãtit terenul pentru amândouã problemele, filosofiade dupã ei a venit sã le dea, direct sau indirect, un reliefdeosebit – mai ales tensiunii dintre naturã ºi culturã – iarprima jumãtate a veacului, catastrofalã cum a fost sub raportistoric, rãmâne sã fie menþionatã de istoria viitoare a culturiieuropene tocmai, poate, pentru limpezirea ºi punerea peprim plan a acestor douã mari teme. Este suficient sã negândim la ceea ce se admite de obicei a fi contribuþiaveacului XX, în materie de noi idei cãlãuzitoare aleumanitãþii, anume la descoperirea ºi în orice cazvalorificarea inconºtientului, pe de o parte, la extraordinarareabilitare a simbolului ºi simbolismelor, de alta, spre aînþelege dintr-o datã cã ideile noi nu ar fi fost cu putinþã fãrãfilosofia culturii, respectiv fãrã tematica suflet-spirit, naturã-culturã.“ — Constantin NOICA



Date post:	15-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	editura-trei-trei
View:	275 times
Download:	8 times

Nevroza balcanica

Documents