+ All Categories
Home > Documents > Neculita Mihaela

Neculita Mihaela

Date post: 02-Dec-2015
Category:
Upload: mihaelaelwtza
View: 145 times
Download: 14 times
Share this document with a friend
Description:
econ europeana
76
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Mihaela Neculiţă Economie europeană ISBN 978-606-8216-50-8 Editura EUROPLUS Galaţi, 2010
Transcript
Page 1: Neculita Mihaela

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Mihaela Neculiţă

Economie europeană

ISBN 978-606-8216-50-8

Editura EUROPLUS

Galaţi, 2010

Page 2: Neculita Mihaela

1

CUPRINS UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I Abordări conceptuale ale integrării europene................................................ 3 1.1 Stadiile integrării economice......................................................................... 4 ÎNTREBĂRI ........................................................................................................ 5 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II Bazele istorice ale integrării europene ........................................................... 6 2.1. Europa după război .................................................................................... 6 2.2. De la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, la Comunitatea Economică Europeană (1951-1957) ................................................................... 7 2.3. Comunitatea Economică Europeană (1957)................................................ 9 2.4. Comunitatea Europeană a celor şase (1957-1972) ................................... 10 2.5. Europa de la şase la doisprezece.............................................................. 11 2.6. Europa de la doisprezece la cincisprezece................................................ 12 2.7. Europa celor douăzeci şi şapte.................................................................. 13 ÎNTREBĂRI ...................................................................................................... 14 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III Tratatele Uniunii Europene ............................................................................ 15 3. 1. Tratatul de la Paris (CECA/CECO) .......................................................... 15 3. 2. Tratatele de la Roma - CEE CEEA/Euratom............................................. 15 3.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles ............................................................ 15 3.4. Actul Unic European .................................................................................. 16 3.5. Tratatul de la Maastricht ............................................................................ 16 3.6. Criteriile de convergenţă ............................................................................ 17 3.7. Tratatul de la Amsterdam .......................................................................... 20 3.8. Tratatul de la Nisa...................................................................................... 20 3.9. Tratatul de la Lisabona .............................................................................. 20 ÎNTREBĂRI ...................................................................................................... 22 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV Instituţiile Uniunii Europene .......................................................................... 24 4.1. Parlamentul European ............................................................................... 24 4.2. Consiliul Uniunii Europene......................................................................... 27 4.3. Consiliul European..................................................................................... 28 4.4. Comisia Uniunii Europene ......................................................................... 29 4.5. Curtea de Justiţie....................................................................................... 31 4.6. Curtea de Conturi ...................................................................................... 32 4.7. Organele Uniunii Europene........................................................................ 33 ÎNTREBĂRI ...................................................................................................... 36 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V Piaţa Unică ...................................................................................................... 37 5.1. Libera Circulaţie a Mărfurilor...................................................................... 37 5.2. Libera Circulaţie a Persoanelor.................................................................. 38 5.3. Libera Circulaţie a Serviciilor ..................................................................... 40 5.4. Libera Circulaţie a Capitalurilor.................................................................. 42 ÎNTREBĂRI ...................................................................................................... 43

Page 3: Neculita Mihaela

2

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI Politicile Uniunii Europene.............................................................................44 6.1. Politica Agricolă Comună (PAC) ................................................................45 6.2. Bugetul şi controlul financiar ......................................................................46 6.3. Cetăţenia Uniunii Europene .......................................................................47 6.4. Politia privind cercetarea şi dezvoltarea....................................................48 6.5. Coeziunea economică şi socială ................................................................49 6.6. Politica privind concurenţa .........................................................................49 6.7. Politica energetică......................................................................................50 6.8. Politica europeană a mediului înconjurător ................................................51 6.9. Politica externă şi de securitate comună (PESC).......................................516.10. Politica privind transportul ........................................................................52 6.11. Politica regională......................................................................................53 ÎNTREBĂRI.......................................................................................................53 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII Politica monetară ............................................................................................54 7.1. Scenariul trecerii la moneda unică, conform TRATATULUI de la Amsterdam........................................................................................................54 7.2. Avantajele monedei unice ..........................................................................55 7.3. Utilizarea euro............................................................................................57 7.4. Plăţile în tranzacţiile internaţionale.............................................................58 7.5. Introducerea noilor bancnote şi monede în circulaţie. primele zile ale monedei unice...................................................................................................62 7.6. Monedă unică, preţuri diferite.....................................................................64 ÎNTREBĂRI.......................................................................................................66 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană.....62 8.1 Structura Băncii Centrale Europene............................................................68 8.2. Sistemul de derulare a plăţilor transfrontaliere TARGET ...........................72 ÎNTREBĂRI.......................................................................................................74 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................75

Page 4: Neculita Mihaela

Abordări conceptuale ale integrării europene

3

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I Abordări conceptuale ale integrării europene

În domeniul ştiinţei economice termenul de integrare a fost utilizat încă din 1937 sub formă de integrare industrială, adică un mix de sectoare industriale. Mai târziu,într-o enciclopedie publicată în 1968 conceptul are mai multe poziţii definitorii: integrare regională, integrare globală şi integrare funcţională.

Se poate observa că există o familie numeroasă de termeni – mergând de la apropierea economică, trecând prin cooperare şi solidaritate până la combinare, fuziune şi unificare – care au primit acelaşi nume: integrare economică.

În seria primilor creatori ai termenului se poate înscrie şi Alfred Weber care a publicat o lucrare despre teoria localizării în economie şi care utilizează termenul de integrare economică a Europei.

Cu toate acestea, termenul de integrare a început să fie uzitat odată cu pregătirea Planului Marshall, într-un raport al comitetului special de coordonare a strategiei navale a SUA. Acest raport se pare a fi unul din cele mai solide referiri la termenul actual de integrare economică regională.

Realităţile proceselor integraţioniste au oferit numeroase întrebări şi redefiniri conceptuale a termenului de integrare, existând însă un larg consens în rândul analiştilor asupra a cel puţin trei aspecte:

• Integrarea economică se referă în special la diviziunea muncii şi specializarea intraregională şi internaţională;

• Integrarea presupune libera circulaţie a bunurilor, serviciilor sau factorilor de producţie;

• Termenul este în strânsă relaţie cu tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu în ceea ce priveşte originea şi destinaţia bunurilor, serviciilor ş factorilor de producţi. Una din cele mai cuprinzătoare sinteze asupra definirii conceptului de

integrare economică o găsim la Balassa, acesta propunând respingerea definirilor prea generale şi pledând pentru reducerea integrării la o stare de fapt sau un ansamblu de procese prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.

Balassa propunea să se facă distincţie între mai mulţi termeni: integrare comercială, integrarea factorilor de producţie, integrarea politică şi integrarea totală. Literatura de specialitate utilizează mai frecvent termeni precum pieţe comune, integrate, pieţe de capital, conceptul de integrare a pieţelor fiind lansat de Vajda care l-a folosit în paralel cu cel de integrare a producţiei şi dezvoltării.

Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei unor fluxuri economice, dar gradul de relevanţă al rezultatelor poate fi înşelător. Unele progrese în procesul de integrare economică interstatală se pot exprima prin creşterea volumului schimburilor comerciale reciproce, dar trebuie evidenţiate două aspecte:

• Nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri exprimă un grad ridicat de integrare, pentru că evaluarea costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor comerciale poate fi ignorată(exporturile pot fi subvenţionate);

Page 5: Neculita Mihaela

Abordări conceptuale ale integrării europene

4

• Este posibil ca în anumite ţări care au o complementaritate economică redusă(grupările regionale din America Centrală şi Asia, ajunse la stadiul de pieţe comune, deşi comerţul reciproc este foarte modest), adâncirea integrării să nu se traducă în sporirea schimburilor comerciale reciproce. Expresia de integrare economică acoperă mai multe categorii

economice. Ea se poate referi la absorbirea unei companii într-un concern, poate avea o dimensiune spaţială, referindu-se la includerea unei economii regionale într-una naţională, etc.

Fără a fi un scop în sine, integrarea economică serveşte la creşterea prosperităţii entităţilor integrate, precum şi la creşterea stabilităţii politice zonale.

Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor este principiul de bază al integrării economice. Această liberă circulaţie presupune de cele mai multe ori efecte pozitive asupra evoluţiei participanţilor, dar în măsură diferită. Liberul schimb permite consumatorilor să procure bunurile la cele mai mici costuri, lărgeşte bazele de selecţie şi creează condiţiile unor câştiguri viitoare ca urmare a economiilor de scară.

Schemele integraţioniste tind să urmeze logica politică mai degrabă decât cea economică. Raţiunile politice pentru debutul unor procese de integrare pe piaţa bunurilor sunt:

• Armonizarea intereselor sectoarelor economice care solicită protecţie tot mai mare şi înclinaţia consumatorilor spre liberul schimb în speranţa obţinerii unor produse mai bune şi mai ieftine;

• Politicile de ajustare structurală, barierele netarifare, procedurile administrative, se pot folosi pentru a interveni în procesele economice;

• Politicile de creştere economică şi redistribuirea resurselor şi veniturilor, pot fi mai fezabile dacă se păstrează la nivel naţional. Un alt factor important, considerat un stimul pentru integrarea

economică este şi libera circulaţie a factorilor de producţie, permiţând alocarea raţională şi eficientă a forţei de muncă şi a capitalurilor.

Referindu-se la integrarea economiilor moderne, Timbergen distingea două tipuri de integrare: negativă(eliminarea obstacolelor) şi pozitivă(crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate).

Integrarea negativă implică o serie de paşi aparent uşor de realizat – reglementare structurală, liberalizare comercială - măsurile putând fi clar definite, negociate şi înscrise în tratate, devenind obligatorii pentru guverne şi cetăţeni.

În schimb, integrarea pozitivă implică o participare activă, permanentă şi flexibilă. Presupune existenţa unor instituţii publice care să adopte măsuri dureroase la nivel naţional, angajamentele putând fi redefinite dacă mediul economic se modifică. Integrarea pozitivă este mai degrabă domeniul politicii şi al birocraţiei decât al rigurozităţii 1.1 Stadiile integrării economice

Zona de liber schimb, în cadrul căreia obstacolele sub formă de taxe vamale de import şi restricţii cantitative sunt înlăturate dintre parteneri. Circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria politică comercială faţă de terţi. Bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie însoţite de certificatul de origine.

Uniunea Vamală, ca şi în cazul zonei de liber schimb, elimină toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante. În

Page 6: Neculita Mihaela

Abordări conceptuale ale integrării europene

5

plus, se elaborează şi se pune în aplicare un tarif vamal comun faţă de terţi, şi începe uniformizarea legislaţiei vamale.

Piaţa Comună este în primul rând o uniune vamală. În plus, factorii de producţie (forţa de muncă şi capitalul) încep să circule liber în interiorul pieţei unice. Începe procesul de punere la punct a unor reglementări comune pentru toate ţările membre.

Uniunea Economică implică pe lângă o piaţă comună şi un grad ridicat de coordonare şi unificare a politicilor economice sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Se uniformizează politicile macroeconomice, monetare, sociale şi de redistribuire a veniturilor.

Uniunea Monetară este o formă de cooperare care în stadiul cel mai avansat al pieţei comune - când s-a realizat libera circulaţie a capitalurilor - stabileşte o politică monetară comună şi o monedă unică. O astfel de uniune presupune un grad ridicat de integrare a politicilor bugetare şi a celor macroeconomice.

Uniunea Economică Completă implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt raţiunile politice pentru debutul unor procese de integrare pe piaţa bunurilor?

2. Ce reprezintă integrarea negativă? 3. Definiţi integrarea pozitivă. 4. Enumeraţi şi explicaţi stadiile integrării economice. 5. Care este diferenţa dintre Uniunea Economică şi Uniunea Economică

şi Monetară? 6. Integrarea negativă implică:

a. Participare flexibilă şi activă b. Adoptarea unor măsuri dureroase la nivel naţional c. Eliminarea obstacolelor

Page 7: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

6

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II Bazele istorice ale integrării europene

2.1. Europa după război

La 19 septembrie 1946, la Zürich, Churchill lansează un apel la reconciliere franco-germană şi la unitatea continentului. S-au creat astfel grupările federaliste născute adesea din mişcările de rezistenţă, de inspiraţie socialistă, democrat-creştină sau liberală. Între 7 şi 11 mai 1948 s-a desfăşurat la Haga Congresul Europei care propune crearea unei Adunări Europene Constituante.

De la planul Mashall la OECE

După dezastrele celor două războaie mondiale şi după marea depresiune din anii 1930, influenţa Europei în economia mondiala a scăzut considerabil. După terminarea celui de-al doilea război mondial economia Europei era ruinată. După această perioada puterile europene şi-au pierdut pe rând coloniile iar acest lucru a determinat schimbări majore în economia modială, atât schimbări politice cât şi economice. În consecinţă, după această perioadă Europa era caracterizata de tarife şi contingente apăsătoare, de valute neconvertibile, suferind de probleme de aprovizionare, penurie de dolari şi prea puţine oportunităţi comerciale.1 Europa îşi vedea pierdut rolul său ca centru al puterii mondiale. Aceasta datorându-se pierderilor economice imense suferite după cel de-al doilea război mondial cât şi divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea Războiului Rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Europa fiind astfel divizată de „ Cortina de Fier ” având ca efecte reducerea comerţului, migraţiei şi chiar a comunicaţiilor la nivel minim.2 Pe măsură ce ruptura dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică se adâncea, europenii şi-au dat seama că devenise miza rivalităţii americano-sovietice pentru supremaţia globală. Aceste evenimente care au devastat Europa în această perioadă impuneau căutarea de către europeni a unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale, şi pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste. Pentru aceasta Europa avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Acest ajutor a venit în 1948 din partea Statelor Unite ale Americii prin lansarea planului Marshall care a fost conceput sub forma unei contribuţii la efortul european de relansare economică, acest ajutor fiind dat Europei cu condiţia unei cooperări intra-europene.

Astfel la Paris se întâlnesc şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia Sovietică. Rusia Sovietică va refuza participarea la programul planului Marshall iar acest refuz va fi urmat şi de refuzul sateliţilor1 URSS, şi astfel în acest moment al istoriei s-a produs ruptura decisivă a Europei. In consecinţă singurele beneficiare ale programului sunt ţările din Europa Occidentala, care pentru a răspunde la oferta americanilor semnează Convenţia de Cooperare Economica Europeana la Paris in 1948.

Page 8: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

7

Planul Schuman (1950) Acceptând ca o parte din suveranitatea lor să fuzioneze, statele au creat o primă comunitate integrată. Părinţii fondatori au fost: Jean Monnet (1888-1979): ocupă un loc deosebit în istoria

contemporană; nici om politic, nici economist, el va fi calificat de către de Gaulle ca “inspirator”. Influenţa sa asupra lumii politice europene va fi determinată şi o va ghida în realizarea Europei comunitare. După ce a jucat un rol în perioada primului război mondial – el înfiinţează primele organizaţii franco-britanice de aprovizionare – este numit secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor. El observă repede slăbiciunile organizaţiilor internaţionale de natură interguvernamentală. Plasat în centrul unui dispozitiv american de război care elaborează “The Victory Program”, el este numit în 1945 comisarul general al Planului. Cunoscând limitele modernizării Franţei într-un cadru strict naţional, el constată în acelaşi timp că nici Consiliul Europei, nici OECE nu ar putea să integreze economic şi politic ţările Europei. Monnet lansează ideea unei “Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului”.

Robert Schuman (1886-1963): provenind din Lorena şi om al graniţelor, ministru francez al afacerilor externe, a fost însărcinat de către puterile aliate să găsească o soluţie în problema germană. El este cucerit de un plan redactat de Jean Monnet şi îşi asumă responsabilitatea politică a aplicării acestuia. Robert Schuman a fost şi primul preşedinte al Parlamentului European.

Konrad Adenauer (1876-1967): cancelar al GermanieiFederale, de origine renan, el doreşte drepturi egale pentru ţara sa; urmăreşte, de asemenea, integrarea Germaniei în Estul european şi favorizarea reconcilierii franco-germane.

Cei trei, ca şi premierul italian Alcide de Gasperi (1881-1954), sunt inspiraţi de idealul păcii şi sunt hotărâţi să reînnoade legăturile care ar face pentru totdeauna imposibilă reluarea conflictelor intra-europene.

Un răspuns la problemele imediate: planul Schuman propunea plasarea cărbunelui şi oţelului Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Libera circulaţie a celor două produse reglează problema nivelului producţiei din Ruhr.

Inventarea sistemului comunitar: metoda planului Schuman este revoluţionară în domeniul relaţiilor internaţionale: ea înfiinţează o autoritate independentă de guverne, ale cărei decizii vor lega statele. Concentrând acţiunea spre “un punct limitat, însă decisiv”, Schuman şi Monet se hotărăsc pentru metoda funcţionalistă. “Supranaţionalitatea” este punctul de plecare al unei construcţii mai vaste, instituind, pe fondul “solidarităţilor concrete”, “primele baze ale unei federaţii europene indispensabile apărării păcii”. 2.2. De la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, la Comunitatea Economică Europeană (1951-1957) Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) CECO

Planul Schuman, acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări din Benelux, este supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris prin care lua fiinţă

Page 9: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

8

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) este încheiat pentru 50 de ani.

CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri supranaţionale. Acestea rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state prin intermediul unui proces de negociere a taxelor ratificate de parlamentele naţionale. Supranaţionalitatea este valabilă numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate are competenţe în gestionarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului. CECO, ale cărei organe au fuzionat apoi cu cele CEE prin “Tratatul de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în 1967, are cele mai importante atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile Uniunii. Meritul CECO este dublu: pe plan politic, ea a iniţializat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a pus bazele Europei comunitare. Pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei liberalizând producţia şi schimburile de materii prime (cărbunele şi oţelul) fundamentale în industrie. Comunitatea Europeană de Apărare (1954) CEA Planul Pleven şi dezbaterea politică în Franţa Originea planului armatei europene: la 25 mai 1950, declanşarea

ostilităţilor în Coreea agravează războiul rece. Statele Unite fac presiuni ca Germania de Est să fie repede reînarmată. Ostilă renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune integrarea acesteia într-o armată europeană (declaraţia preşedintelui Consiliului, Réne Pleven, din 24 octombrie 1950). Pentru Réne Pleven şi Jean Monet este imperativ să se răspundă preocupărilor americanilor de a permite Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală, însă fără a pune în pericol proiectul de înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. Guvernul francez refuză reînarmarea unilaterală a Germaniei şi nu concepe redobândirea unei suveranităţi militare a Bonnului decât în cadrul unei organizaţii comune, după modelul unei comunităţi supranaţionale, precum CECO.

Dezbaterea politică: propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris, pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) este semnat de cele şase state membre ale CECO, la 28 mai 1952. Clasa politică franceză se divizează însă profund în momentul în care Adunarea Naţională lansează apelul de semnare a tratatului. După lungi şi dificile dezbateri, care au destabilizat viaţa politică a celei de-a IV-a Republici, adversarii armatei europene câştigă: Tratatul asupra CEA este adoptat de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954. Disputa dintre adepţii şi adversarii CEA a creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formaţiuni politice. Cu excepţia republicanilor populari (MRP) care rămăseseră fideli CEA, socialiştii (SFIO), radicalii şi independenţii (CNI) rămăseseră divizaţi în privinţa tratatului, în timp ce comuniştii şi gauliştii (RPF) se regrupează într-o alianţă de circumstanţă pentru a lupta împotriva CEA.

Momentul Relansării. Messina

Ca prim flux al ideii europene după război, eşecul CEA atrage după

sine două consecinţe: Reculul momentan al influenţei franceze: iniţiativa revine unor

reprezentanţi ai Beneluxului (P.H. Spaak şi J. Beyen). La Messina, la 1 iunie

Page 10: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

9

1955, Cei Şase adoptă principiul unei noi comunităţi fondate pe o piaţă comună industrială.

Reculul ambiţiilor federale: obiectivul unei federaţii europene cuprins în declaraţia Schuman nu este reţinut în noul text al tratatului.

La 10 septembrie 1952, pe baza articolului 38 al tratatului CEA, o Adunare ad-hoc adoptă un proiect de “comunitate politică europeană” ce are ambiţia de a construi un ansamblu instituţional consolidat, care să includă uniunea economică şi politică. Acest proiect devină însă caduc, după eşecul CEA.

Începând cu anul 1957, statele sunt gata să-şi liberalizeze comerţul şi să armonizeze condiţiile de concurenţă dintre economiile lor. Însă instituţiile ce ar trebui create vor dispune de puteri mai mici. Este preţul care trebuie plătit, sub formă de compromis, de către “pro-europeni” pentru a repune pe şină trenul integrării europene. În realitate, succesul Comunităţii Economice Europene va depăşi rapid speranţele fondatorilor săi. CEE va deveni singura concretizare economică şi politică ce va structura vestul Europei şi care va atrage în jurul său alte ţări, într-o serie de extinderi atât în sudul cât şi în estul continentului. 2.3. Comunitatea Economică Europeană (1957) Tratatele de la Roma

La 25 martie 1957, pe colina Capitoliului la Roma, reprezentanţii R.F.G., Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei semnează, într-o ceremonie solemnă, tratatele care instituie CEE şi CEEA. Tratatul asupra CEE îşi fixează obiective ambiţioase enumerate în preambulul său. Statele membre se declară: hotărâte să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce mai strânse

între popoarele europene; decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social

al popoarelor lor şi să elimine barierele ce divizează Europa; să desemneze ca scop esenţial al eforturilor lor ameliorarea constantă a

condiţiilor de viaţă şi de muncă ale popoarelor; preocupate să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure

dezvoltarea armonioasă a acestora, reducând decalajele dintre diferitele regiuni şi întârzierile celor mai puţin favorizate;

decise să consolideze, prin constituirea acestui ansamblu de resurse, salvgardarea păcii şi libertăţii şi cheamă celelalte popoare ale Europei care le împărtăşesc idealul să se asocieze efortului lor.

Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE)

Aceste obiective politice se traduc prin punerea în practică a politicilor concrete: o uniune vamală industrială, prin eliminarea taxelor vamale

intracomunitare şi desfiinţarea contingentelor cantitative. O uniune vamală se distinge mai ales printr-o zonă de liber-schimb, prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme (tarif vamal comun). Uniunea vamală este programată pentru o perioadă tranzitorie de 12 ani, divizată în trei etape a câte 4 ani;

o politică agricolă comună; o politică comercială comună;

Page 11: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

10

o politică concurenţială. Tratatul CEE cunoaşte un succes mare şi rapid. El însoţeşte şi

accelerează faza de relansare a creşterii economice caracteristică anilor ’60. Baza economică a făcut din Europa o mare putere comercială şi a determinat afirmarea comunităţilor europene.

Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM)

Obiectivul Euratom-ului este “crearea condiţiilor de dezvoltare a unei industrii nucleare puternice”. Tratatul prevede acţiuni comune în domenii variate ca: cercetarea şi difuzarea cunoştinţelor; punerea la punct a tehnologiilor industriale; investiţii şi crearea întreprinderilor comune; aprovizionarea; securitatea; înfiinţarea unei pieţe nucleare.

Euratom-ul trebuie să-şi limiteze rapid acţiunile. Statele, în special Franţa, nu doresc să renunţe la prerogative într-un sector atât de sensibil ca cel atomic, cu implicaţiile sale militare. Ratificarea în Franţa

Ratificarea tratatului CEE în Franţa a provocat dezbateri vii în Adunarea Naţionaşă. Perspectiva unei pieţe comune se opune tradiţiei protecţioniste a unei părţi importante a patronatului francez. Aleşii RPF, apropiaţi ai generalului de Gaulle, aflaţi încă în opoziţie, se exprimă împotriva tratatului. Acesta a fost în final ratificat în cele şase ţări ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului între 5 iulie şi 26 noiembrie 1957. El intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de la Roma înfiinţează Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Aceste comunităţi se bazează pe un sistem instituţional semănător celui al CECO: Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. La 8 aprilie 1965, Cei Şase semnează un tratat de fuzionare a executivelor care intră în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată, cele trei comunităţi dispun de un ansamblu instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), însă aplică în mod distinct cele trei tratate; dacă tratatul CECO este încheiat pentru 50 de ani, tratatele CEE şi CEEA sunt întocmite pentru o durată nelimitată. 2.4. Comunitatea Europeană a celor şase (1957-1972) Uniunea vamală

Pentru realizarea uniunii vamale sunt prevăzute trei etape: Prima etapă: 1958-1961

reducerea taxelor vamale interioare cu cel puţin 25%; creşterea contingentelor globale de import cu cel puţin 60%; adaptarea legislaţiilor vamale.

A doua etapă: 1962-1966 noua reducere a taxelor vamale interioare cu 25%;

Page 12: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

11

creşterea cu 80% a contingentelor de import; reducerea cu 30% a diferenţei existente între tarifele vamale naţionale şi

tariful vamal exterior comun (TVC) calculat după media aritmetică a taxelor aplicate de fiecare ţară la 1 ianuarie 1957.

A treia etapă: 1967-1969 eliminarea taxelor vamale interioare, a contingentelor şi a tuturor

obstacolelor din calea libertăţii comerciale în interiorul Comunităţii; aplicarea generalizată a TVC; libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor.

La 1 iunie 1968, cu 18 luni în avans faţă de ritmul prevăzut prin tratatul privind CEE, Cei Şase elimină toate tarifele vamale intracomunitare asupra produselor industrial.

Din 1958 până în 1970, efectele eliminării barierelor vamale sunt spectaculoase: comerţul intracomunitar creşte de şase ori, în timp ce schimburile CEE cu ţările terţe cresc de trei ori. Partea schimbărilor fiecăruia dintre cele şase state membre cu cei cinci parteneri ai săi creşte de la 30% în 1958, la 52% în 1973. În aceeaşi perioadă, PNB mediu al CEE creşte cu 70%. Aceste rezultate au devenit posibile datorită efectelor deschiderii frontierelor. Economiile în domeniul producţiei permit specializarea şi exportul, îndeosebi în sectoarele bunurilor de consum. Extinderile (1972-1995) Comunitatea Europeană fondată de cele şase state semnatare ale tratatelor privind CECO, în 1951 şi CEE, în 1957, cunoştea un proces de extindere care a început în 1973 cu aderarea Marii Britanii, a Danemarcei şi a Irlandei, formându-se Europa celor 9. 2.5. Europa de la şase la doisprezece Aderarea Marii Britanii: avantaje şi inconveniente Avantajele: acuzată de către detractorii săi că nu ar fi decât „mica

Europă”, CEE a Celor Şase dobândeşte o nouă dimensiune trecând la un număr de nouă membri. Piaţa comună se lărgeşte, importanţa sa internaţională creşte, relaţiile sale cu Statele Unite se ameliorează şi se deschid noi perspective în relaţiile comerciale cu ţările din Commonwealth.

Inconvenientele: atât guvernarea laburistă a lui Harold Wilson, cât şi cea conservatoare a lui Margaret Thatcher au încercat, cu succes, să renegocieze condiţiile financiare de aderare a ţării lor. „Mecanismul corector”, adoptat la 26 iunie 1984 de Consiliul European la Fontainebleau, pune capăt unei lungi dispute bugetare dintre Londra şi partenerii săi. Însă Marea Britanie a lui John Major rămâne fidelă poziţiei rezervate a Regatului Unit în ceea ce priveşte dezvoltarea europeană. Londra nu ezită să facă uz de dreptul său de veto pentru a apăra interesele naţionale britanice, fără menajamente faţă de cele ale partenerilor.

Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei

Grecia, asociată la CEE din 1 noiembrie 1962, avusese relaţiile externe îngheţate pe „perioada coloneilor” (1067-1974) şi îşi depune

Page 13: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

12

candidatura pentru aderare la 12 iulie 1975. Tratatul este semnat la 28 mai 1979 şi intră în vigoare începând cu 1 iulie 1981. În pofida importantelor transferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, această ţară rămâne tributară deficienţelor economice care fac din ea „lanterna roşie” a CEE: rata inflaţiei de aproape 20%, sectorul privat fărâmiţat, sectorul public hipertrofiat şi puţin productiv, contractarea de datorii şi subdezvoltarea fac din Grecia un stat care dovedeşte că are dificultăţi în a se ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. Sensibilitatea balcanică şi mediteraneană a Greciei, diferendul asupra problemei cipriote care o opune Turciei şi apropierea sa de zona explozivă a Macedoniei, a regiunii Kosovo şi a Bosniei, influenţează profund diplomaţia Atenei, indiferent dacă ţara este guvernată de socialiştii din PASOK sau de conservatorii din Nea Demokratia.

Spania, marcată de războiul civil şi izolată de Europa în timpul generalului Franco, reintră în rândul democraţilor în 1975.

Aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie 1986, la capătul lungilor negocieri marcate de atitudinea rezervată a Franţei care se teme de concurenţa produselor agricole spaniole, dă semnalul noului elan politic european al Madridului care îşi ocupă de acum locul său în rândul instituţiilor comunitare. Spania regionalizată, constituită din 1978 în 17 regiuni autonome, pledează pentru o Europă descentralizată pa plan politic şi solidară în plan economic. Chiar dacă, datorită încrederii investitorilor şi dinamismului întreprinderilor sale, ea recuperase parţial rămânerea în urmă care o separa de restul Europei, Spania continuă să aibă nevoie de solidaritatea comunitară (subdezvoltarea sudului şi regiunilor periferice, rata şomajului de aproape 20%). Madridul a obţinut astfel, cu ocazia negocierii Tratatului de la Maastricht, crearea unui fond de coeziune destinat finanţării realizării proiectelor din domeniul mediului sau al constituirii marilor reţele. Fondul va completa ajutoarele de care Spania beneficiase deja cu titlul de fonduri structurale ale CEE (fonduri regionale, fonduri sociale, fonduri agricole) şi va contribui la accelerarea modernizării economice a ţării.

Portugalia, care a cunoscut aceeaşi izolare diplomatică c a şi Spania în urma unui regim autoritar dominat, după război, de către Salazar, se alătură CEE la 1 ianuarie 1986. „Revoluţia garoafelor roşii”, condusă în 1974 de către ofiţeri animaţi de o viziune marxistă şi tieromondistă, se prelungeşte până în 1976. Partidul Socialist al lui Mario Soares, căruia îi succede la putere în 1987 Partidul Liberal al lui Antonio Cavaco Silva, determină ţara să intre în marş forţat în Europa comunitară. Este vorba atât de consolidarea tinerei republici şi intrarea sa în rândul democraţiilor occidentale, cât şi de dezvoltarea unei economii până atunci arhaice, dominată de o logică agrară şi etatică. Orientarea radical liberală, dată de guvernul de centru-dreapta la sfârşitul anilor ’80, inserează progresiv Portugalia în piaţa internă europeană. 2.6. Europa de la doisprezece la cincisprezece De la AELS la SEE

Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), principalii parteneri comerciali ai CEE, se temeau să nu fie izolate de marea piaţă internă care se constituie în cadrul Europei Celor Doisprezece. Astfel, se negociază între cele două părţi un Spaţiu Economic European (SEE: Tratatul de la Porto din 2 mai 1992). Însă ţările din AELS cer şi obţin, doi ani mai târziu, deplina lor aderare la CEE (cu excepţia Elveţiei, care, prin referendum, respinge tratatul referitor la SEE, la 6 decembrie 1992).

Page 14: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

13

Noile state membre De ce o nouă extindere?

Motivele de ordin politic: sfârşitul comunismului şi accelerarea unificării între Cei Doisprezece în urma Tratatului de la Maastricht fac ca Austriei şi ţărilor scandinave să le fie teamă de a nu fi ţinute deoparte de această mişcare istorică. Sfârşitul antagonismului est-vest face să devină caducă neutralitatea care separă încă aceste ţări de sistemul de alianţă militară care îi leagă pe Cei Doisprezece.

Motive de ordin economic: făcând parte din pizza interioară din cadrul Spaţiului Economic European (SEE), ţările din AELS beneficiază de întregul efect economic al apropierii de Cei Doisprezece. Însă, fără a fi membri ai Uniunii, ele nu pot participa cu drepturi depline la mecanismele instituţionalizate şi decizionale ale acesteia.

Calendarul celei de-a treia extinderi. Tratatele de aderare au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda la 30 martie 1994. Ele au fost supuse referendumului (Austria: 12 iunie 1994; Finlanda: 16 octombrie 1994; Suedia: 13 noiembrie 1994; Norvegia 27-28 noiembrie 1994) şi intră în vigoare la 1 ianuarie 1995. Doar referendumul norvegian dă un rezultat negativ (52% voturi „împotrivă”.

Avantajele celei de-a treia extinderi: Noile ţări membre sunt dezvoltate economic şi nu sunt o povară

financiară pentru bugetul Uniunii. Sunt democraţii vechi şi stabile. Uniunea îşi extinde zona geografică, ponderea economică şi influenţa

politică. Această extindere confirmă atracţia exercitată de Uniunea Europeană şi funcţia sa stabilizatoare în centrul unui continent în căutarea unei noi arhitecturi. Pentru anumite ţări membre, în special pentru Germania, extinderea spre Austria şi ţările scandinave este o etapă obligatorie care va duce, ulterior,l aderarea ţărilor Europei Centrale şi a Ţărilor Baltice.

Inconvenientele celei de-a treia extinderi: Trecerea Uniunii de la doisprezece la cincisprezece membri s-a

realizat fără reformă instituţională. Riscul paraliziei decizionale este mare.

Noile ţări membre nu şi-au manifestat clar dorinţa de a face să progreseze Uniunea în sensul obiectivelor stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Există o incertitudine privind dorinţa statelor neutre (Austria, Suedia, Finlanda) de a participa efectiv la acţiunea organizaţiilor europene (UEO) şi atlantice de securitate. Fără participarea a patru sau cinci state membre ale Uniunii, este posibilă punerea în practică a unei politici externe adevărate şi a unei apărări comune, mai ales în cazul în care statele neutru şi-ar asuma preşedinţia semestrială a Uniunii ?

2.7. Europa celor douăzeci şi şapte

La 1 mai 2004 mai sunt acceptate în Europa încă zece state astfel „Europa celor cinsprezece” devine „Europa celor douazeci şi cinci”. Statele care au fost acceptate în 2004 în Uniunea Europeană sunt: Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Ceha şi Slovacia.

Page 15: Neculita Mihaela

Bazele istorice ale integrării europene

14

Alte patru ţări, Bulgaria, România, Croaţia şi Turcia (asociată din 1963 şi în uniune dogmală din 1996), au fost oficial candidate la aderarea la Uniunea Europeană. România şi Bulgaria devin state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007, îndeplinind criteriile de aderare. Tratatul de aderare a Republicii Bulgare şi României este ratificat de către toate parlamentele naţionale ale statelor membre şi semnat de reprezentanţii statelor Uniunii Europene şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005. ÎNTREBĂRI

1. Enumeraţi ţările membre ale Uniunii Europene. 2. În ce an a intrat Elveţia în UE?

a. 1975 b. 2000 c. nu a intrat

3. În ce an s-a semnat Tratatul de la Maastricht? a. 1950 b. 1975 c. 1993

4. Care au fost părinţii integrării europene? 5. Care sunt avantajele celei de a treia extinderi a U.E? 6. Când s-a realizat Europa celor 15?

Page 16: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

15

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

Tratatele Uniunii Europene

3. 1. Tratatul de la Paris (CECA/CECO)

6 state - Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos - au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economicã a Cãrbunelui si Otelui.

A intrat în vigoare la 23 iulie 1952 si, fiind încheiat pentru o perioadã de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 iulie 2002.

Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului instituie urmãtoarele institutii: Înalta Autoritate; Consiliul de Ministri; Adunarea Comunã si Curtea de Justitie.

3. 2. Tratatele de la Roma - CEE CEEA/Euratom

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea economica europeana si, pe de alta parte, Comunitatea europeana a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durata nelimitata si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de catre Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos.

În Tratatul de Ia Roma instituind CEE se aratã la Art. 2: „Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si cât mai strânse relatii între statele membre”.

Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene prevede: - armonizarea politicilor economice ale statelor membre; - stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relatiilor comerciale externe.

Tratatul CEEA cuprinde dispozitii care vizeaza integrarea sectoriala a energiei nucleare civile, prin formarea si cresterea accelerata a „industriilor nucleare”, urmarind în acelasi timp ridicarea nivelului de viata în statele membre si dezvoltarea schimburilor cu alte tari (art. 1). Toate competentele privesc în mod exclusiv aplicarea „civila a atomului” (art. 2).

3.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut si sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea institutiilor de structura a celor 3 Comunitati europene.

Page 17: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

16

Astfel, la nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Ministri, iar la nivel executiv rezulta o singura institutie - Comisia europeana.

3.4. Actul Unic European

Comunitatea Europeană dorea relansarea ideii de unificare monetară europeană. Noul proiect s-a concretizat în Cartea Alba publicată de Comisia Europeană în luna iunie 1985 şi adoptată de şefii statelor europene la Luxemburg, în decembrie 1985. Carta Albă a prezentat mijloacele necesare realizării mai rapide a celor patru libertăţi. Comunitatea Europeană, propunând un “spaţiu fără frontiere interioare în care va fi asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”, a obţinut adeziunea tuturor statelor membre ale UE. Chiar dacă astăzi, libera circulaţie a capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor s-a realizat, iar cea a persoanelor s-a parţial, Piaţa Unică Europeană a reprezentat o etapă extrem de importantă, fără de care trecerea la moneda unică nu era posibilă. Acordul cunoscut sub numele de Actul Unic European reprezintă prima revizuire a Tratatului de la Roma, şi se referea la desăvârşirea Pieţei Comune, coordonarea politicilor monetare, crearea unui cadru instituţional adecvat.

Actul Unic European a formulat trei principii: Principiul recunoaşterii reciproce. Principiul privind competenţa de control a autorităţilor de supraveghere

din ţara de origine. Principiul armonizării minimale a reglementărilor.

Dacă marea piaţă europeană şi-a început cu adevărat existenţa în

1993, în ceea ce priveşte coordonarea politicilor se poate spune că politicile monetare ale ţărilor europene au continuat să aibă fiecare, propriile orientări şi caracteristici, obiectivul tuturor acestor politici fiind însă asigurarea stabilităţii monetare şi limitarea la minimum a inflaţiei.

Cooperarea dintre autorităţile monetare europene, a început, după cum se ştie, încă din perioada imediat postbelică, însă crearea spaţiului financiar european a impus adoptarea unor noi forme de coordonare a politicilor monetare naţionale, care să meargă până la unificarea monetară şi înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene, care, prin definiţie, nu poate fi în serviciul unei singure ţări, ci trebuie să ţină seama de problematica globală a politicilor monetare comunitare.

Acest proiect a obţinut rapid sprijinul clasei politice din ţările europene, în pofida caracterului destul de vag al unora din ideile sale principale:

o monedă europeană. o Bancă Centrală Europeană.

3.5. Tratatul de la Maastricht Tratatul de la Maastricht, elaborat în 9-10 decembrie 1991, semnat la 9 februarie 1992, a intrat în vigoare în noiembrie 1993.

Tratatul asupra Uniunii Europene are două părţi: prima se referă la Uniunea Economică şi Monetară, iar cea de-a doua la Uniunea politică, şi s-a stabilit să fie pus în aplicare în trei etape:

Etapa I (de la 1 iulie 1990)1

Principalele obiective care trebuiau atinse se referă la:

1 Union Economique et Monétaire – Commission Européennee, Bruxelles 1996

Page 18: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

17

Liberalizarea circulaţiei intracomunitare a capitalurilor. Integrarea tuturor monedelor naţionale în S.M.E şi îngheţarea compoziţiei

coşului de monede în funcţie de care este definită valoarea monedei comunitare (E.C.U.).

Întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea atribuţiilor Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale) şi coordonării politicilor fiscal-bugetare naţionale.

Etapa a-II-a (de la 1 ianuarie 1994) Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

Înfiinţarea Institutului Monetar European (I.M.E.), precursor şi embrion al viitoarei Bănci Centrale Europene (B.C.E). Amplasat la Frankfurt, I.M.E. are ca membri toate autorităţile monetare din ţările membre ale U.E. Rolul său este de a planifica detaliile funcţionării viitoarei B.C.E şi de a monitoriza tranziţia la Uniunea Monetară.

Funcţiile sale, subsumate acestor obiective cuprind: Întărirea cooperării între Băncile Centrale în domeniul

reglementărilor contabile şi de supraveghere bancară ca şi în sistemele informatice.

Formularea de recomandări şi facilitarea coordonării în materie de politică monetară.

Supravegherea funcţionării S.M.E. Dezvoltarea utilizării private a E.C.U. Pregătirea emisiunii monedei unice.

Desăvârşirea liberei circulaţii a capitalului Asigurarea independenţei Băncilor Centrale din ţările membre U.E. şi

interzicerea refinanţării de către acestea a autorităţilor publice. Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor

autorităţilor monetare naţionale către B.C.E. Etapa a-III-a (de la 1 ianuarie 1999)

Această etapă are trei coordonate principale: Începerea activităţii B.C.E. Fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele ţărilor

participante. Introducerea efectivă a monedei unice - EURO.

3.6. Criteriile de convergenţă Înainte de a intra în U.E.M., economiile naţionale trebuiau să fie pregătite spre a face faţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urma să fie apreciată în funcţie de criteriile de convergenţă. Principala raţiune a acestor criterii a constituit-o evitarea posibilităţii ca U.E.M. să fie destabilizată ca urmare a admiterii premature a unei ţări ale cărei fundamente economice nu erau încă compatibile cu o monedă stabilă. Criteriile de convergenţă, în număr de cinci priveau principalele domenii ale politicii economice naţionale2:

politica fiscală; politica monetară; politica cursurilor de schimb.

1. Rata inflaţiei nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1,5% media ratelor inflaţiei a celor trei membrii U.E. cu cele mai stabile preţuri.

2 Tribuna Economică -28/1993 – „Criterii de convergenţă la UEM, fundamente teoretice şi dificultăţi practice”

Page 19: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

18

2. Dobânda aferentă obligaţiunilor de stat pe termen lung şi mediu să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor corespunzătoare înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă rată a inflaţiei. 3. Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B. 4. Datoria publică să nu depăşească 60% din P.I.B. 5. Moneda naţională să fi fost integrată în S.M.E. şi să nu fi fost afectată de tensiuni severe (cursul său să fi fost menţinut în interiorul marjei de fluctuaţie acceptabile în interiorul S.M.E., fără să fi fost necesară devalorizarea sa, în raport cu celelalte monede) pe o perioadă de cel puţin doi ani anteriori momentului intrării în U.E.M. Consiliul European era instituţia îndreptăţită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii, iar decizia trebuia luată cu o majoritate calificată. Evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergenţă nu a fost un proces automat, bazat pe un set rigid de condiţii. De altfel, însă şi formularea acestor criterii a fost făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate era posibilă, atunci când credibilitatea măsurilor de convergenţă întreprinse în ţara în cauză era apreciată pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3% de P.I.B. putea fi acceptabil dacă el s-ar fi “diminuat în mod substanţial şi continuu şi ar fi atins un nivel apropiat de cel de referinţă”. De asemenea o datorie publică echivalentă cu peste 60% din P.I.B. nu interzicea accesul la U.E.M. dacă ea “se diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinţă într-un mod satisfăcător”. Consiliul U.E. al miniştrilor economiei şi finanţelor (E.C.O.F.I.N. ) era abilitat să evalueze programele întocmite de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de convergenţă. Astăzi, privind retrospectiv, se poate spune că cel mai discutat aspect în timpul şi chiar după finalizarea negocierilor a fost disciplina bugetară impusă de Maastricht. Această disciplină este axată pe trei principii:

Este interzisă “finanţarea directă de la Banca Centrală sau accesul la finanţare în condiţii de favoare a deficitelor publice” (art. 104, 104a).

Clauza no-boil-out, “fiecare stat membru este responsabil pentru finanţarea datoriei sale publice chiar şi în condiţiile unei crize financiare” (art. 104b).

Statele membre vor evita deficitele bugetare excesive (art. 104c). Pentru a atinge disciplina bugetară cerută, fiecare stat membru al U.E. a adoptat cel puţin un program de convergenţă, iar pe lângă pachetele de măsuri ale acestor programe (reduceri ale cheltuielilor bugetare, creşteri ale impozitelor etc.) au fost luate şi alte măsuri la nivel macroeconomic. În acelaşi timp, aproape toate ţările au dus o politică monetară restrictivă pentru a controla masa monetară restrictivă şi a reduce inflaţia. Implementarea programelor de convergenţă s-a dovedit a fi destul de anevoioasă, datorită şi anilor de recesiune de la începutului deceniului. În primii doi ani 1991, 1992 puţine au fost ţările care au reuşit să îndeplinească măcar două din criterii. La sfârşitul lui 1992 doar Franţa şi Luxemburg au îndeplinit toate cele cinci criterii. Destul de aproape s-a aflat Danemarca (4 criterii). Celelalte ţări erau încă departe: Germania doar 3 criterii, datorită în principal reunificării. Tot trei criterii îndeplineau şi Belgia, Irlanda şi Olanda. Cel mai prost poziţionate erau Anglia (2 criterii), Spania (1 criteriu), Grecia, Portugalia şi Italia (nici un criteriu îndeplinit). Aceste evoluţii au fost determinate de o serie de evenimente cu implicaţii negative asupra

Page 20: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

19

U.E.M. – votul negativ al danezilor la referendumul de ratificare a Tratatului de la Maastricht; întârzieri în calendarul britanic de ratificare; devalorizarea succesivă a monedelor naţionale în cadrul S.M.E.; suspendarea Italiei şi Angliei din S.M.E. În 1993 Luxemburg a fost singura ţară care a îndeplinit toate cele cinci criterii, urmată de Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi Irlanda cu trei criterii. Cele mai slab performante ţări au fost din nou Portugalia (1 criteriu), Italia şi Grecia (nici unul). În 1994 Germania a reuşit să îndeplinească toate cele cinci criterii, alături de Luxemburg. Franţa a rămas la patru criterii, alături de Irlanda. Grupul median – cu trei criterii îndeplinite – includea Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca. Spania a pierdut din viteză, îndeplinind numai două criterii, urmată de Portugalia (un criteriu), Italia şi Grecia (nici nu criteriu). La sfârşitul lui 1995, din nou doar Germania şi Luxemburg îndeplineau toate criteriile. Franţa rămânea la patru, alături de Irlanda şi Danemarca. Grupul s-a lărgit în comparaţie cu 1994 – Anglia, Belgia, Olanda, Finlanda, Austria – toate cu trei criterii. A doua parte a clasamentului a rămas neschimbată – două criterii pentru Spania, unul pentru Portugalia şi Suedia, nici unul pentru Italia şi Grecia. Statisticile din 1996 arătau că mai multe ţări au îndeplinit toate cele cinci criterii, ţinând cont de flexibilitatea criteriilor: Franţa, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Finlanda, urmate de Germania (cu un deficit mai mare de 3% din P.I.B.) şi Olanda cu patru criterii. Anglia şi Austria au rămas cu trei criterii. Spania, Portugalia şi Suedia îndeplineau două criterii. Italia şi Grecia, cu nici un criteriu, se aflau din nou în coada clasamentului. În 1997 Germania a reuşit să obţină un deficit bugetar inferior cifrei de 3%. În 1998, pe 25 martie, la 41 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, Comisia Europeană a recomandat 11 ţări din U.E. care sunt pregătite pentru trecerea la EURO: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemgurg, Olanda şi Portugalia. Aceste ţări au satisfăcut criteriile de la Maastricht. (tabelul 3.1.) Institutul Monetar European a insistat într-un raport publicat la Frankfurt asupra necesităţii ca cele 11 ţări să-şi consolideze în continuare finanţele publice, în special Germania, Franţa, Italia, şi Belgia, care au probleme în acest domeniu. Dintre cele patru ţări din U.E. neselecţionate de Comisie, Anglia şi Danemarca au declarat că nu vor participa la EURO în 1999, în timp ce Suedia nu respectă criteriul apartenenţei (cel puţin doi ani) la S.M.E., şi nu doreşte să participe pentru moment la moneda unică. Grecia nu îndeplinea încă mai multe criterii, printre care cel al deficitului bugetar şi al inflaţiei. Atena s-a alăturat la EURO în 2001. Comisia a insistat asupra faptului, că în afara Greciei, celelalte ţări ale U.E. au realizat la sfârşitul lui 1997, o convergenţă a economiilor lor care nu se mai întâlnise până atunci, în ceea ce priveşte inflaţia şi deficitul bugetar, ceea ce era de foarte bun augur pentru lansarea EURO.

Yves Thibault de Silguy, comisarul însărcinat cu dosarul monetar declara: “Ne-ar fi plăcut să avem o echipă de rugby (15 jucători), dar nici o echipă de football (11 jucători), nu este rău”. După cum declara şi Jacques Santer preşedintele Comisiei Europene “rezultatul este mai mult decât favorabil”.

Page 21: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

20

3.7. Tratatul de la Amsterdam Acest tratat al U.E. trata în principal problemele sociale ale uniunii. În ceea ce priveşte Uniunea Monetară şi EURO, Tratatul de la Amsterdam3 nu a făcut decât să confirme şi să reitereze voinţa statele membre pentru realizarea monedei unice. Tratatul avea patru obiective principale : plasarea problemei locurilor de muncă şi a drepturilor cetăţenilor în centrul preocupărilor U.E; depăşirea ultimelor obstacole privind libertatea de mişcare a persoanelor şi întărirea securităţii; prezentarea unei voci unice a Europei în problemele mondiale; eficientizarea structurii instituţionale comunitare în vederea extinderii Uniunii Europene. Statele membre ale U.E. s-au angajat prin Tratatul de la Maastricht să realizeze o uniune monetară. Aceasta însemna ca toate cursurile de schimb între monede să fie fixate irevocabil şi aceste monede să fie înlocuite cât mai repede de o singură monedă. Se poate spune că E.C.U. deja nu mai era văzut de către operatorii de pe piaţă ca o cheie de intrare pe piaţa de EURO. De altfel, ca urmare a unor studii întreprinse de către Comisia Europeană, s-a ajuns la concluzia că plăţile comerciale în E.C.U. reprezentau mai puţin de 1% din valoarea totală a plăţilor în E.C.U. Aceste plăţi au scăzut gradual de la 50 bilioane E.C.U. în 1994, la 46,8 bilioane E.C.U. în 1995 şi la 46,3 bilioane E.C.U. în 1996. În 1997, s-a înregistrat o modestă creştere a acestor plăţi la 46,8 bilioane E.C.U. Conform statisticilor Comisiei, suma anuală a plăţilor comerciale în E.C.U. ar trebui să ajungă în jur de 50-75 bilioane E.C.U. În concluzie, activitatea în E.C.U. pe piaţă a continuat să scadă gradual. În parte, acest lucru a reflectat focalizarea operatorilor de pe piaţă pe EURO şi pe circulaţia acestuia începând cu 1.01.1999. 3.8. Tratatul de la Nisa Semnarea Tratatului de la Nisa, document adoptat la reuniunea europeană la nivel înalt din acest oraş francez, ce s-a desfăşurat în zilele de 7, 8 şi 9 decembrie 2000. Acest tratat, denumit al extinderii, definitivează reforma instituţională a Uniunii Europeană, stabilind, totodată, trecerea la o extindere treptată a U.E., începând cu anul 2003. 3.9. Tratatul de la Lisabona

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, cunoscut si sub numele de "Constitutia europeana", a fost semnat in anul 2004 insa procesul sau de ratificare a intrat in blocaj in primavara lui 2005 cand francezii si olandezii au votat impotriva lui in cadrul unor referendumuri. Timp de mai multi ani a urmat o perioada in care s-au propus mai multe solutii pentru deblocarea Constitutiei europene sau gasirea unei solutii alternative la acest Tratat. Abia la sfarsitul lui 2007 - la Lisabona pe 13 decembrie - a fost semnat un nou Tratat

3 Pandraud Robert,”Révisions des traites avant Amsterdam” – treize moins de conférence interguvernamentale 1997

Page 22: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

21

CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franţa şi Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune şi oţel în cadrul unei organizaţii deschise şi altor ţări din Europa. 1951, 18 aprilie: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). 1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). 1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE), respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). 1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma. 1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi. 1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare. Tratatele Uniunii Europene 1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub denumirea Tratatul bugetar din 1970 (denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire aComunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice aleComunităţilor Europene). 1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare. 1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei1 la Comunităţile Europene. 1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie devin membre ale Comunităţilor Europene. 1975, 22 iulie: Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire completă: Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene) 1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare. 1979, 28 mai: Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele referitoare la aderarea Greciei la Comunităţile Europene. 1981, 1 ianuarie: Documentele semnate în 1979 intră în vigoare, Grecia devenind membră a Comunităţilor Europene. 1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, şi la Lisabona, în Portugalia, Tratatele de aderare a Portugaliei şi a Spaniei la Comunităţile Europene. 1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integrării europene prin redactarea unui Act Unic European. 1986, 1 ianuarie: Tratatele de aderare semnate în 1985 intră în vigoare, Portugalia şi Spania aderă la Comunităţile Europene. 1986, 17 şi 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în Luxemburg, şi la Haga, în Olanda, Actul Unic European. 1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European. 1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde se ajunge la un acord legat de Tratatul privind Uniunea Europeană.

Page 23: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

22

1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul privind Uniunea Europeană. 1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht. 1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei2 şi Suediei este semnat la Corfu, în Grecia. 1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda şi Suedia devin astfel membre ale Uniunii Europene. 1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord referitor la noul tratat. 1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam. 1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam. 2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa. 2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare. 2003, 28 februarie-iulie: Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 1 La referendumul naţional referitor la ratificarea Tratatului de aderare, majoritatea voturilor sunt negative, ca urmare Norvegia nu aderă la Comunităţile Europene. 2 Din nou s-a înregistrat vot negativ la referendumul naţional, astfel încât Norvegia nu a ratificat tratatul şi nu a aderat, deci, la Uniunea Europeană. Tratatele Uniunii Europene 2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. 2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa. 2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinţei interguvernamentale destinate, în principal, elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene. 2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. Şefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituţional. 2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană. 2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în vigoare, Bulgaria şi România devenind membre ale Uniunii Europene. 2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul anului 2007. 2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinţei interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de reformă. ÎNTREBĂRI

1. Enunţaţi principiile Actului Unic European. 2. Enunţaţi şi explicaţi criteriile de la Maastricht. 3. Explicaţi fazele trecerii la euro conform tratatului de la Maastricht.

Page 24: Neculita Mihaela

Tratatele Uniunii Europene

23

4. Principiile pe care se axează disciplina bugetară a U.E. 5. Care au fost obiectivele Tratatului de la Roma? 6. Tratatul privind crearea Uniunii Europene este:

a. Tratatul de la Roma b. Tratatul de la Maastricht c. CECO

7. Care sunt ultimele două tratate privind UE?

Page 25: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV

Instituţiile Uniunii Europene Obiectivele Uniunii Europene

Promovarea progresului economic şi social Afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională Introducerea cetăţeniei europene Extinderea zonei libertăţii, securităţi şi justiţiei Păstrarea şi întărirea legislaţiei europene

4.1. Parlamentul European Reprezintă forul democratic al UE, având funcţia de a participa la procesul legislativ şi de a controla activitatea Uniunii.

În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiţi de către parlamentele statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere şi secrete. Începând cu 2007, 492 milioane de alegatori din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene işi aleg cei 785 de reprezentanţi în Parlamentul European, cu un prag minim de 5 şi respectiv maxim de 99 de deputaţi pentru fiecare stat membru.

Împărţire Stat membru Locuri Stat membru Locuri

Germania 99 Austria 18

Franţa 78 Bulgaria 18

Italia 78 Finlanda 14

Regatul Unit1 78 Danemarca 14

Spania 54 Slovacia 14

Polonia 54 Irlanda 13

România 35 Lituania 13

Ţările de Jos 27 Letonia 9

Belgia 24 Slovenia 7

Republica Cehă 24 Cipru 6

Grecia 24 Estonia 6 Ungaria 24 Luxemburg 6

Portugalia 24 Malta 5

Suedia 19 Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă şi

proporţională a statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulţi deputaţi în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populaţiile statelor respective. Configuraţia actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la echilibrul puterii şi

24

Page 26: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

25

procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

În urma semnării Tratatului de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Preşedintele Parlamentului European a invitat parlamentele Bulgariei şi României să numească observatori din rândul membrilor lor. Numărul acestora, 35 pentru România şi 18 pentru Bulgaria, este acelaşi cu numărul fotoliilor parlamentare alocate celor două ţări după ce au aderat la 1 ianuarie 2007. Până la următoarele alegeri europene din 2009, numărul de deputaţi europeni va creşte temporar până la 785, urmând să fie apoi redus din nou la 732 conform prevederilor tratatului de la Nisa. Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde preşedintele îi poate invita să ia cuvântul, dar nu au drept de vot şi nu pot lua cuvântul în şedinţele plenare ale Parlamentului. Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente şi din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizaţi cu funcţionarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării şi până la organizarea de noi alegeri transnaţionale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputaţi. Deputaţii din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceştia sunt membri în ţările lor de origine

Grupurile politice din Parlamentul European PSE – Partidul Socialist European PPE – Partidul Popular European UPE – Uniunea pentru Europa LDRE – Liberalii, Democraţii şi Radicalii Europeni SUE – Stânga Unitară Europeană V – Verzii ARE – alianţa Radicală Europeană EN – Europa Naţiunilor NI – Neînscrişi

Primul sediu al parlamentului a fost ales simbolic la Strasbourg, imediat după constituirea acestuia. Oraşul constituie un simbol al reconcilierii franco-germane după cel de-al II-lea război mondial. Dar fiindcă nu existau birouri, activităţile s-au mutat întâi la Luxemburg. După constituirea CEE în 1958 oraşul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei Europene. De aceea comisiile parlamentare se întrunesc acum la Bruxelles. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit definitiv că sediul Parlamentului European este la Strasbourg; această clauză a fost consolidată în Tratatul de la Amsterdam, nelipsind nici din actualul Tratat de la Nisa şi Strasburg.

Sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg. Acolo se ţin cele 12 şedinţe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile şi fracţiunile se mai pot de asemenea întruni la Bruxelles, unde de curând a avut loc şi o şedinţă plenară. La Luxemburg se află sediul Secretariatului General. Secretariatul General este condus de un secretar general şi este alcătuit din 8 direcţii, fiecare fiind condusă de un director general, la care se adaugă un Birou juridic. Direcţiile Generale mai apropiate sferei politice îşi au sediul la Bruxelles, celelalte la Luxemburg. Aici lucrează circa 3500 de angajaţi, adică peste jumătate din personal, mulţi dintre aceştia fiind traducători şi funcţionari ai serviciilor administrative.

Page 27: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

26

Organele Biroul este alcătuit din: preşedinte, vicepreşedinţi şi chestori. Biroul

răspunde de organizarea internă a instituţiei. Conferinţa Presedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii

grupărilor politice şi este organul politic al Parlamentului. Conferinţa Preşedinţilor stabileşte ordinea de zi a şedinţelor plenare, fixează calendarul activităţilor desfăşurate de organismele parlamentare şi stabileşte competenţele comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, precum şi numărul membrilor acestora.

Secretariatul general este stabilit la Luxemburg şi la Bruxelles. Parlamentarii sunt repartizaţi în cadrul celor 20 de comisii permanente

(agricultură, mediu, afaceri externe, economică, regională etc.) Deputaţii nu se regrupează în delegaţii naţionale, ci în grupuri politice

care constituie adevărata structură a Parlamentului. Sesiunile plenare sunt lunare şi durează o săptămână. Celelalte trei săptămâni sunt consacrate lucrărilor comisiilor parlamentare şi grupurilor politice.

Parlamentul are trei funcţii importante: • Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene

adoptă legislaţia europeană (directive, ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. Co-decizia, care instaurează o adevărată împărţire a puterii legislative între Parlament şi Consiliu, se exercită în următoarele domenii: piaţa internă europeană, programele-cadru de cercetare, mediu, consumatori, reţele transeuropene, sănătate, anumite aspecte ale culturii şi educaţiei. Ea se caracterizează prin dreptul Parlamentului, după o a doua lectură şi în cazul eşecului procedurii de conciliere (care reuneşte cincisprezece membri al Consiliului şi cincisprezece membri ai Parlamentului) de a respinge cu majoritatea absolută a membrilor săi poziţia comună decisă de Consiliu. Această respingere are ca efect finalizarea procedurii. Avizul favorabil, este un alt element care întăreşte puterea Parlamentului. Este dat de Parlament cu majoritatea absolută a membrilor săi, aviz cerut în cazul aderării unui nou stat membru şi, începând cu Maastricht, în ceea ce priveşte cetăţenia, fondurile structurale, procedura electorală, acordurile internaţionale. Parlamentul European nu are încă drept de iniţiativă, adică nu poate înainta propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest drept de iniţiativa îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul co-participativ, la care Parlamentul şi Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a treia şedinţă, în cadrul unei comisii de mediere.

• Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenţie al Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenţie bugetară ponderea cheltuielilor agricole

Page 28: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

27

din bugetul UE (cca. 100 mld. euro în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exerciţiul bugetar 2005 s-a prevăzut o creştere a bugetului cu 10%, la suma de 109.5 mld. euro.

• Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituţii au funcţii executive.

4.2. Consiliul Uniunii Europene Este principala instanţă de decizie a Uniunii Europene, format din reprezentanţii guvernelor ţărilor membre, reglementările adoptate fiind obligatorii pentru toate statele membre. Consiliul Uniunii Europene denumit şi Consiliul de Miniştri exprimă în mod special interesele naţionale.

Consiliul decide asupra actelor juridice formale (reglementări, directive, decizii) şi hotărăşte asupra acordurilor internaţionale negociate de către Comisie. El nu se poate exprima decât la o propunere formală a Comisiei. Anumite hotărâri sunt luate, conform Tratatului de la Maastricht, în co-decizie cu Parlamentul European. Consiliul de Miniştri este totodată unu din organele triunghiului decizional al Uniunii (Comisia, Consiliul, Parlamentul) şi locul unde se mediază între diferitele interese naţionale.

In baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are următoarele responsabilităţi: • este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de

probleme comunitare îşi exercită puterea legislativă împreună cu Parlamentul European;

• coordonează politica economică generală a Statelor Membre; • încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi

unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; • împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care

adoptă bugetul Comunităţii. In baza Tratatului privind Uniunea Europeană: • adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a

politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European;

• coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata unui mandat de sase luni.

Consiliul este asistat de către un Secretariat General, care pregăteşte şi asigură buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile.

Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi lucru cu Consiliul Europei, care este o organizaţie internaţională, complet independentă de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cu Consiliul European, care este o instituţie diferită a UE chiar dacă este foarte apropiată de aceasta.

Page 29: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

28

Deciziile Votul cu unanimitate este necesar în domeniile prevăzute de tratate:

aderarea unui nou stat membru, revizuirea tratatului, armonizarea fiscală, lansarea unei politici noi, programele-cadru etc.

Începând cu 2004, pragul majorităţii calificate este atins odată ce sunt îndeplinite două condiţii: • dacă majoritatea statelor membre se pronunţă în favoarea adoptării

propunerii • cel puţin 232 de voturi sunt pentru adoptarea propunerii, ceea ce

corespunde cu 72,3% din totalul voturilor, voturile fiind repartiyate astfel:

• 29 voturi: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie.

• 27 voturi: Spania şi Polonia. • 14 voturi: România. • 13 voturi: Olanda. • 12 voturi: Belgia, Republica

Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia.

• 10 voturi: Austria, Bulgaria şi Suedia.

• 7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia.

• 4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg şi Slovenia.

• 3 voturi: Malta.

Consiliul „afacerilor generale” Acesta este compus din miniştrii Afacerilor Externe ai statelor

membre. Fiecare ţară exercită preşedinţia prin rotaţie, pentru o perioadă de 6 luni. Consiliul se reuneşte alternativ la Bruxelles şi de 3 ori pe an la Luxemburg. El este asistat de un secretariat general al cărui sediu este la Bruxelles.

Consiliile de specialitate Acestea sunt convocate când ordinea de zi solicită tratarea unor

probleme mai tehnice: Consiliile Agriculturii („maratonurile” agricole putând dura mai mult de o zi - au obligaţia de a stabili preţurile anuale ale produselor care beneficiază de o organizare de piaţă), Economiei şi Finanţelor, Mediului, Transporturilor, Industriei etc. reunesc miniştrii respectivi din fiecare stat membru.

COREPER În activităţile cotidiene, Consiliul este asistat de către un organ

administrativ esenţial şi anume Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Alcătuit din diplomaţi având rangul de ambasadori ai statelor membre, comitetul acţionează ca organ subsidiar Consiliului. COREPER este cureaua de transmisie între diferitele administraţii naţionale şi instituţiile comunitare. 4.3. Consiliul European

Consiliul European, inaugurat în 1974, s-a constituit din practica întâlnirilor regulate ale şefilor de stat şi de guvern cu preşedintele Comisiei. A devenit cel mai înalt organ legislativ al U.E. Această practică este instituţionalizată prin Actul Unic European din 1987. Tratatul de la Maastricht confirmă rolul director al Consiliului European în cadrul Uniunii: „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale definind orientările politice generale”.

Page 30: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

29

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadrul UE acesta este instituţia care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană.

O altă importantă sferă de activitate o constituie politica externă şi de securitate comună, coordonată de şefii de stat şi de guvern la întâlnirile la nivel înalt.

Consiliul European se întruneşte de cel puţin 2 ori pe an (summit UE). Şedinţele se ţin de obicei la jumătatea şi la sfârşitul duratei fiecărei preşedinţii. În afară de acestea mai are loc în întâlnire specială la nivel înalt, în care sunt discutate temele cele mai importante. Preşedinţia Consiliului European se schimbă o dată la şase luni, din rândul şefilor de stat şi de guvern ai UE, conform unui complicat procedeu de rotaţie în care se ţine cont atât de ordinea alfabetică cât şi de populaţia şi mărimea ţărilor membre. Ţara care deţine preşedinţia în Consiliul de Miniştri o preia automat şi pe cea din Consiliul European, devenind astfel gazda acestuia. Preşedinţia Consiliului European oferă statelor posibilitatea de a conferi politicii europene un impuls naţional propriu şi de a-l pune în practică prin mijloacele diplomatice existente. Şedinţele consiliului nu sunt publice. Totuşi, acesta raportează în scris Parlamentului European rezultatele şedinţelor avute. Acest lucru confirmă caracterul interguvernamental al Consiliului European.

Consiliul European adoptă „concluzii” care constituie cadrul de stimulare a Consiliului de Miniştri şi a Comisiilor. Nu este vorba de un organ decizional în sensul formal din tratat, căci concluziile sale (la care se ajunge în general prin consens) se impun celorlalte instituţii. Loc al arbitrajului şi al compromisurile, Consiliul European este adesea chemat să tranşeze anumite probleme care n-ar putea obţine acordul la nivelul miniştrilor.

Pe 13 decembrie 2004 Consiliul de Miniştri al UE a hotărât ca din anul 2009 (deocamdată până în 2020) preşedinţia Consiliului European să fie alcătuită dintr-un grup de trei ţări membre ale UE, cu un mandat de câte un an şi jumătate. În această perioadă câte o ţară din grupul celor trei va deţine preşedinţia Consiliului Europei. Din fiecare grup va face parte câte o ţară mare şi una mică din UE şi cel puţin una din ţările recent aderate, inclusiv România şi Bulgaria, care au aderat în 2007. Preşedinţia Consiliului European nu se va exercita prin rotaţie de ţările membre, ci de un preşedinte ales pe o perioadă de 2,5 ani. Preşedintele Consiliului European va fi ales de consiliu cu majoritatea calificată, putând fi reales numai o singură dată.

Conform Constituţiei, Consiliul European va fi alcătuit din şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre, preşedintele consiliului şi Preşedintele Comisiei Europene. Ministrul de externe al UE va participa la lucrările Consiliului. Consiliul European va da Uniunii Europene “impulsurile necesare pentru dezvoltarea acesteia şi va stabili obiectivele şi priorităţile politice generale.” (art. I-21 Tratatul privind Constituţia Europei). 4.4. Comisia Uniunii Europene

Aplicând tratatele de fuziune a executivelor, intrate în vigoare la 1 iulie 1967, Comisia este organismul comun celor trei Comunităţi europene: CECO, CEE şi Euratom. Începând cu 1 noiembrie 1993, ea poartă numele de Comisia Uniunii Europene.

Preşedintele este desemnat de către statele membre cu unanimitate, înainte de a fi supus, împreună cu întregul Colegiu care va fi desemnat în acord cu statele membre, votului de investitură al Parlamentului European. Primus inter pares, el exercită o funcţie importantă de reprezentare în

Page 31: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

30

exterior: participă la lucrările Consiliului European, la summit-urile ţărilor industrializate, îl întâlnesc în mod regulat pe preşedintele Statelor Unite. Preşedintele îşi prezintă programul anual în faţa Parlamentului European.

Comisia este organul executiv al U.E, compus din colegiu format din comisari care sunt numiţi de comun acord de către statele membre. Începând cu 1 ianuarie 1995, membrii Comisiei sunt numiţi pentru 5 ani dacă este cazul, mandatul lor poate fi reînnoit, fiind supuşi votului de investitură al Parlamentului European. În urma Consiliului de la Nisa, ţările mari au acceptat, ca începând cu 2005 să renunţe la unul din cei doi comisari, documentul final specificând plafonarea numărului de comisari la 27.

Comisarilor li se repartizează diferitele „portofolii” ce corespund principalelor direcţii generale ale Comisiei. Aceştia acţionează exclusiv la dispoziţia uniunii şi nu a ţărilor de origine.

Colegiul se bazează pe o administraţie puternică: 16.000 de funcţionari care se ocupă de sarcinile legate de concepere (gradul A), execuţie (gradele B şi C) şi de traducere, repartizaţi în 23 de direcţii generale.

Cea mai mare parte a serviciilor sunt instalate la Bruxelles, altele la Luxemburg.

Funcţii : Independenţa Comisiei faţă de statele membre constituie un element

cheie al sistemului comunitar. Garant al interesului comun, Comisia are monopolul asupra iniţiativei legislative. Ea transmite Consiliului şi Parlamentului propunerile sale de reglementări şi directive.

Comisia dispune de o putere de reglementare prin competenţele care îi sunt atribuite de către tratate: ea execută bugetul comunitar, girează politica agricolă, politica comercială, piaţa internă europeană. Comisia dispune de puteri deosebite în ceea ce priveşte politica în domeniul concurenţei: autorizarea extinderii şi recapitalizării întreprinderilor publice etc.

Comisia este „paznicul” tratatelor. Ea dispune de puterea de a sancţiona întreprinderile care nu respectă legislaţia comunitară în domeniul liberei concurenţe. Ea poate urmări un stat sau o altă instituţie pentru deficienţe, lipsuri sau încălcări în ceea ce priveşte respectarea Tratatului.

Comisia are competenţe de a lua numeroase decizii de ordin tehnic (peste 6000 pe an). Aceste decizii – în special privind pieţele agricole şi piaţa internă – sunt luate în locul administraţiei naţionale care, în urma delegării suveranităţii, nu mai intervin în aceste domenii.

Însă responsabilităţile tehnice ale Comisiei nu fac din aceasta o administraţie mai tehnocrată decât oricare dintre administraţiile naţionale. Investită şi controlată de către Parlamentul European, Comisia trebuie să respecte imperativele transparenţei şi proximităţii. Complexitatea sistemului decizional comunitar, transferul competenţelor serveşte adesea ca alibi categoriilor socio-profesionale interesate în denunţarea „birocraţiei bruxelleze”. Aceasta exercită totuşi o funcţie de neînlocuit în căutarea interesului comun şi în capacitatea de a servi ca intermediar între statele membre pentru facilitatea compromisurilor.

Comisia actuală afost aleasă de parlament pe 18 noiembrie 2004, Mandatul acesteia a început pe 22 noiembrie 2004 şi durează cinci ani. Preşedintele şi vicepreşedinţii: • José Manuel Durão Barroso (Portugalia), Preşedinte • Siim Kallas (Estonia), Vicepreşedinte, administraţie, audituri, şi

combaterea corupţiei • Günter Verheugen (Germania), Vicepreşedinte, companii şi industrie

Page 32: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

31

• Jacques Barrot (Franta), Vicepreşedinte, transporturi • Franco Frattini (Italia), Vicepreşedinte, justiţie, libertate şi securitate • Margot Wallström (Suedia), Vicepreşedintă, instituţii şi strategie

comunicaţională

Viitorul Comisiei Tratatul privind noua constituţie a Europei reducerea pe termen lung a

numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită la intrarea în vigoare a constituţiei va mai fi alcătuită din câte un cetăţean al fiecărui stat membru. După acest prim mandat comisia – inclusiv preşedintele şi ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune a comisiei într-o UE lărgită. Principiul rotaţiei posturilor, conform căruia membrii comisiei micşorate vor fi aleşi din rândul statelor membre, este prevăzut şi în proiectul de constituţie. Conform Tratatului Constituţional preşedintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniştri, lucru care va contribui la creşterea legitimităţii democratice a comisiei şi va întări în general poziţia preşedintelui faţă de Consiliul European şi Consiliul de Miniştri. 4.5.Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie numără 27 judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi competenţă profesională. Judecătorii îi aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit.

Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele deduse curţii. Atribuţiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui oficialităţi - fiind vorba in acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe scurt Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al Comunităţilor Europene. Nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiţie pentru Drepturile Omului cu sediul la Strassburg – instituţie a Consiliului Europei.

Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice. Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului instituţional stabilit prin Tratate. În mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor comunitare pe de o parte şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de statele membre pe de altă parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau de importanţă economică majoră.

Page 33: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

32

În 1989, pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată Curtea Europeană de Justiţie de Primă Instanţă (CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme care privesc funcţionarii publici: Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ nu mai este competentă decât pentru soluţionarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice şi juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiţie de Primă Instanţă. Mai nou însă, cu puţine excepţii, CEJ răspunde şi de dosarele de chemare în judecată în primă instanţă înaintate de statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

În virtutea articolului 164 al Tratatului CEE, Curtea trebuie să asigure „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului”. Recursul prejudiciar (articolul 177 al Tratatului CEE): când o jurisdicţie

naţională îşi pune problema validităţii sau interpretării unei norme comunitare. Acest recurs are ca obiect unificarea aplicării dreptului comunitar în toată CEE.

Funcţia de contencios: recursul în anulare pentru incompetenţă, violarea tratatelor sau excese de putere din partea unei instituţii.

Recursul în carenţă: sancţionează inactivitatea Consiliului sau a Comisiei în aplicarea unei politici prevăzute în tratate.

4.6. Curtea de Conturi

Creată prin Tratatul financiar din 22 iulie 1975, Curtea de Conturi s-a ridicat la rang de instituţie prin Tratatul de la Maastricht, examinând legitimitatea şi regularitatea intrărilor şi ieşirilor din Uniunea Europeană şi supraveghind gestiunea financiară sănătoasă a bugetului UE.

Din 1 ianuarie, 2007 Curtea este compusă din 27 de membri pentru 6 ani. Membrii desemnează preşedintele Curţii, care rămâne în post timp de trei ani. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg Preşedintele pentru un mandat de 3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea 550 de profesionişti de înaltă clasă din cele 27 ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.

Independenta Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii comunitare şi cu Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.

Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeană, Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Ea asistă Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei bugetare.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a lua măsurile necesare.

Page 34: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

33

4.7. Organele Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană (BCE) Prevăzută în Tratatul de la Maastricht, Banca Centrală a participat la

formarea Uniunii Economice şi Monetare. Începerea activităţii sale corespunde celei a treia faze de constituire a UEM.

Principalul obiectiv este menţinerea stabilităţii preţurilor, definind, implementând politica monetară şi controlând sistemul de plăţi şi rezervele valutare ale statelor membre.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este compus din Banca Central Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 25 de State Membre. Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Central Europeană si băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro. Atribuţiile acestui sistem sunt: • Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro • Derularea operaţiunilor externe • Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre • Promovarea unui sistem eficient de plăţi SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director şi Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 25 de State Membre ale UE.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) Ea finanţează, plecând de la capitalurile obţinute prin CEE pe pieţele

mondiale, proiecte structurale (infrastructuri şi industrii) în statele membre şi unele state terţe. Asigură fonduri pentru investiţii în special în regiunile mai puţin dezvoltate.

Înfiinţată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia financiară a Uniunii Europene.

Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor membre. Pentru acest scop, ea colectează de pe pieţele financiare, volume substanţiale de fonduri pe care le orientează, în condiţii avantajoase, spre finanţarea de proiecte importante, conform obiectivelor Uniunii Europene. În afara Uniunii Europene, BEI implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicilor de dezvoltare şi cooperare ale UE.

Structura BEI Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare

dintre Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.

Consiliul Directorilor este compus din 26 de directori şi 16 membri supleanţi numiţi de către Consiliul Guvernatorilor. Statele membre desemnează 25 de directori şi 15 membri supleanţi iar Comisia Europeană

Page 35: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

34

este reprezentată printr-un director şi un membru supleant. În acelaşi timp, Consiliul poate coopta până la 6 experţi (3 directori şi 3 supleanţi), fără drept de vot.

Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul dintre Vice-Preşedinti, conduce şedinţele Comitetului de Management. Începând cu 1 mai 2004, deciziile au fost luate cu o majoritate compusă din cel puţin o treime a membrilor cu drept de vot şi reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris.

Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit cât şi de auditorii externi.

Fondul European de Investiţii Este o instituţie europeană în a cărei competenţă intră sprijinirea

apariţiei, creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine în principal cu capital de risc şi instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Banca Europeană de Investiţii sau Uniunea Europeana, în baza mandatelor acordate. FEI este un parteneriat public privat.

Din structura tripartita a acţionariatului fac parte Banca Europeana de Investiţii, Uniunea Europeană reprezentata de Comisia Europeană şi un număr de bănci şi instituţii financiare europene. Activitatea EIF este complementară celei a acţionarului său majoritar, Banca Europeană de Investiţii.

Conform Art. 2 din statutul sau, Fondul European de Investiţii contribuie la realizarea obiectivelor comunitare; în mod special îşi propune să contribuie la dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere, axată pe inovaţie, creştere economică şi ocuparea corespunzătoare a forţei de muncă, pe promovarea liberei iniţiative, pe dezvoltare regională şi coeziune.

Fondul acţionează independent, pe baze comerciale, în condiţii de piaţă, urmărind obţinerea de venituri pentru acţionarii săi.

Comitetul Economic şi Social Este un organism non-politic care oferă reprezentanţilor grupurilor de

interese socio-profesionale europene şi altora, o platformă formală pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire la problemele Uniunii Europene. Opiniile CES sunt trimise instituţiilor importante, Consiliului, Comisiei Europene şi Parlamentului European.

Comitetul Economic şi Social a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957 pentru a implica grupurile de interese în crearea Pieţei Comune şi pentru a oferi suportul instituţional necesar Comisiei Europene şi Consiliului de Ministri, pentru a fi la curent cu problemele Uniunii Europene.

Cei 344 membri ai CES fac parte din grupurile de interes, economice şi sociale din Uniunea Europeană. Membrii sunt propuşi de către guvernele naţionale şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit. Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie au 24 de membri fiecare, Spania şi Polonia au 21 de membri, România are 15 membri, Belgia, Bulgaria, Grecia şi Olanda, Portugalia, Austria, Suedia, Republica Ceha şi Ungaria au câte 12 membri, Danemarca, Irlanda, Finlanda, Lituania şi Slovacia câte 9, Estonia, Letonia şi Slovenia câte 7, Luxemburg şi Cipru 6, iar Malta 5.

Page 36: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

35

El este consultat de către Consiliu şi Comisie înaintea adoptării anumitor acte comunitare. Avizele sale nu sunt obligatorii pentru membrii. Are rol consultativ, avizele sale fiind transmise instanţelor de decizie ale UE şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.

Comitetul Regiunilor În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor

trei instituţii Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). In sistemul instituţional comunitar Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale.

joacă un rol important în procesul de integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice ăi sociale a statelor membre.

Comitetul are, ca şi consecinţă a extinderii, până la 344 de membri şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru o perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene, care îşi desfăşoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reînnoit.

Comitetul este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezintă si el o "punte" de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii CR deţin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu funcţionează permanent la Bruxelles şi ca urmare menţin constant legătura cu cetăţenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

În temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor constitutive, instituţiile UE cu competente în procesul legislativ adoptă, în esenţă, următoarele acte normative:

Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directa. Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

�Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză. Directivele se aplică şi ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere.

�Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatari), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora).

�Recomandările, rezoluţiile şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor naţionale.

Page 37: Neculita Mihaela

Instituţiile Uniunii Europene

36

�Acordurile şi convenţiile sunt înţelegeri în formă scrisă supuse dreptului internaţional dar încheiate fie de către Comunităţi cu state terţe, fie de către acestea şi statele membre cu state terţe, fie numai între statele membre, în conformitate cu competentele stabilite prin tratatele constitutive.

ÎNTREBĂRI

1. Parlamentul European este: a. forul democratic b. forul decizional

2. Consiliul UE este: a. forul decizional b. for pur consultativ c. for executiv

3. Comisia Europeană este: a. for consultativ b. for executiv

4. Enunţaţi obiectivele Uniunii Europene 5. Care sunt rolurile Parlamentului European? 6. Care este diferenţa dintre Consiliul European şi Consiliul Uniunii

Europene?

Page 38: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

37

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V

Piaţa Unică 5.1. Libera Circulaţie a Mărfurilor

În 1957, prin Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene încheiat la Roma, s-au pus bazele unei pieţe comune care sa elimine barierele comerciale existente între statele membre, în scopul creşterii prosperităţii economice şi al construirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.

Astfel, articolul 7din Tratat defineşte Piaţa Interna a Comunităţilor drept ,,o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Toate controalele şi verificările sistematice necesare asigurării conformităţii cu regulile au loc pe piaţă şi nu la frontierele naţionale”.

Piaţa Comună a reprezentat principalul obiectiv al Tratatului de la Roma şi avea ca scop o cât mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre printr-o uniune vamală (eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea unui tarif vamal comun), eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere circulaţii complete a bunurilor, precum şi libera circulaţie a persoanelor (mai ales a celor angajate), serviciilor si, într-o anumita măsură, a capitalului. Deşi perioada de tranziţie pentru atingerea acestor obiective era fixata pentru 1 ianuarie 1970, doar o parte a acestora au fost finalizate anterior acestei date (uniunea vamala propriu-zisa – finalizata la 1 iulie 1968; eliminarea cotelor vamale; libera circulaţie a lucrătorilor, în anumite condiţii; armonizarea anumitor taxe prin introducerea generala a TVA-ului în 1970).

Întrucât progresele înregistrate până la mijlocul anilor ’80 au fost foarte mici, Comunitatea a hotărât să utilizeze o abordare mai consistentă, cu metode mai eficiente de implementare şi a creat piaţa internă. Aceasta a fost stabilită prin Cartea Alba a Comisiei Europene din 1985 şi a fost încorporată în Tratate prin Actul Unic European (1986). Creată în scopul realizării unei zone fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului sunt asigurate şi însoţită de schimbări în sistemul legislativ comunitar menite să asigure adoptarea de măsuri necesare finalizării ei, piaţa internă a fost finalizată la sfârşitul anului 1992.

Cartea Alba elaborată de Comisie a fost aprobată de Consiliul European în iunie 1985 şi conţinea nu mai puţin de 300 de masuri legislative grupate în cadrul celor trei obiective principale: eliminarea frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice şi eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe. Noua abordare trecea de la armonizarea sistematică a reglementărilor naţionale,la stabilirea unei recunoaşteri reciproce.

Actul Unic European - semnat în februarie 1986 si intrat în vigoare în iulie 1987- a încorporat conceptul de piaţă internă în Tratat şi a stabilit termenul limită pentru finalizarea acesteia, 31 decembrie 1992. De asemenea, Actul Unic European dădea pieţei interne un mecanism decizional eficient prin introducerea votului cu majoritate calificată în locul unanimităţii pentru majoritatea aspectelor legate de aceasta.

După 1992, Comisia a depus eforturi susţinute pentru a asigura finalizarea completă a pieţei interne. Astfel, au fost întocmite rapoarte anuale

Page 39: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

38

ce evidenţiau nu numai rezultatele obţinute, ci şi lansarea programelor de acţiune menite să completeze proiectele ce nu erau încă finalizate. Mai mult, în octombrie 1996, Comisia Europeana a publicat comunicarea „Impactul si eficacitatea pieţei unice”, document ce a stat la baza planului de acţiune pentru piaţa unică din iunie 1997.

Cartea Alba pentru pregătirea tarilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în Piaţa Internă a Uniunii Europene, adoptată la Essen în decembrie 1994 vorbeşte despre trei stadii de dezvoltare în abordarea integrării europene, stadii ce se transpun în "trei trepte de viteză" în procesul aderării:

1. Clasică - parcurgerea etapelor cerute pentru îndeplinirea condiţiilor de armonizare, integrare şi convergenţă – aplicată tarilor vest-europene care au aderat la CEE/UE înainte de apariţia Cărţii Albe.

2. Noua abordare (New-Approach) introdusă prin renunţarea la reglementarea unitară, centralizată a iniţiativei legislative comunitare (Directivele) şi acceptarea existenţei mai multor izvoare de drept comunitar. (Tratatul; Legislaţia secundară; Interpretările Curţii Europene de Justiţie şi Legislaţia Internă a Statelor Membre, pentru cazurile precizate).

3. Abordarea globală (Global Approach), bazată în principal pe considerente de decizie politică şi care vizează "saltul peste etape" al ţărilor asociate în procesul de armonizare şi integrare. Cerinţele integrării europene sugerează faptul că piaţa internă ar trebui să culmineze cu o piaţă integrată on national lines care ar putea fi denumită „piaţa europeană autohtonă”.

Aceasta ar trebui să aibă următoarele caracteristici: o moneda unică, un sistem de taxe armonizat, o infrastructură integrată, o libertate de circulaţie a persoanelor completă şi instrumente legale care să asigure o funcţionare eficientă a mediului de afaceri pe această piaţă

Baza legală a liberei circulaţii a mărfurilor este reglementată de dispoziţiile Tratatului de la Roma de constituire a Comunităţilor Europene.

Libera circulaţie a mărfurilor se aplica tuturor produselor originare din statele membre şi tuturor produselor din terţe ţări cu drept de liberă circulaţie în spaţiul comunitar. La început, libera circulaţie a mărfurilor a fost văzută ca parte integrantă a uniunii vamale a statelor membre, implicând eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor comerciale cantitative şi a măsurilor echivalente, precum şi stabilirea unor tarife externe comune pentru Comunitate.

Ulterior, accentul a fost mutat pe eliminarea obstacolelor încă existente în calea liberei circulaţii în vederea creării unei Pieţe Interne – o zona fără frontiere interne în care bunurile pot circula la fel de liber ca pe o piaţă naţională. Practic eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre s-a realizat la 1 iulie 1985, când s-a definitivat uniunea vamală.

Începând cu 1 ianuarie 1993, mărfurile care treceau frontierele interne ale Comunităţii nu au mai fost controlate. Eliminarea formalităţilor de trecere a frontierelor implică iniţiative în patru domenii legate între ele:

• eliminarea documentelor vamale în comerţul intracomunitar, • regulile comunitare ce guvernează libera circulaţie a bunurilor, • întărirea frontierelor externe şi cooperarea între administraţii.

5.2. Libera Circulaţie a Persoanelor 1. „Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre“.

Page 40: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

39

2. „Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetăţenilor unor ţări terţe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.’’ (Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale - Articolul 45)

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabileşte "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului" şi statuează faptul că "în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate".

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne .

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de libera circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de libera rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie.

În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest articol, în alineatul 3 dispune ca « rezidenţii ţărilor părţi, care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii Uniunii Europene ».

Politica în domeniul vizelor

Cea mai importantă etapă în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentata de încheierea celor doua acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995). În prezent Convenţia este semnată de 13 state membre( Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia) la care se adaugă Elveţia, Norvegia şi Islanda; Irlanda şi Marea Britanie nu sunt membre ale Convenţiei, dar au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea anumitor părţi ale corpului de legislaţie Schengen. Cipru care a aderat la U.E. a solicitat o amânare în acest caz. România şi Bulgaria mai au încă multa de făcut pentru a răspunde criteriilor de securitate impuse de Uniune. Din momentul aplicării Convenţiei pentru Italia şi Austria (1 aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare, cu excepţia Greciei. Islanda

Page 41: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

40

şi Norvegia (membre ale Uniunii Paşapoartelor Nordice) au statut de membrii asociaţi. Directiva Consiliului din 28 februarie 2002 reglementează cererea Irlandei de a participa la câteva dispoziţii ale acquis-ului Schengen, un pas premergător spre adoptarea deplină a aquis-ului Schengen de către acest stat.

Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe. Aceste măsuri implica o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. La frontierele externe ale spaţiului Schengen, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul spaţiul Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor altor terţe ţări.

Pentru funcţionarea cât mai eficienta a Convenţiei, a fost introdusă o măsură tehnică compensatorie esenţială – Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), sistem ce furnizează informaţii referitoare la intrarea cetăţenilor terţelor ţări, problemele legate de vize şi de cooperarea poliţienească. Accesul la SIS este restricţionat în principal la politie şi la autorităţile responsabile cu controlul la frontiere. Probleme legate de azil

Convenţia de la Dublin, ce defineşte ţara responsabilă pentru analizarea cererilor de azil înaintate într-un stat membru, a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 în 12 state membre, la 1 octombrie 1997 în Austria si Suedia si la 1 ianuarie 1998 în Finlanda. Convenţia stabileşte principiul conform căruia un singur stat membru este responsabil cu analiza cererilor de azil.

Azilanţii şi refugiaţii trebuie să beneficieze pe perioada desfăşurării procedurii de acordare a dreptului de azil, de asigurarea unui standard minim de viaţă şi de respectarea drepturilor lor. Pe de altă parte, este necesară întărirea cooperării administraţiilor vamale în domeniul problemelor legate de azil şi organizarea bazei de date comune întreg spaţiului comunitar cu privire la ţările furnizoare de azilanţi. 5.3. Libera Circulaţie a Serviciilor

Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu (principal sau secundar) stabilit în Uniunea Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcţionarea pieţei unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de producţie la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităţilor productive şi comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice şi comerciale. Baza legală se regăseşte în art.49-55 (ex. 59-66) din Tratatul de la Roma.

În dreptul comunitar prin noţiunea de „servicii“ se înţelege ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, aşadar, un caracter „rezidual“ sau „subsidiar“, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenţa CJCE de la Luxemburg:

Page 42: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

41

a) Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestaţiei, astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare UE.

b) Prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice europene. c) Prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii. Tratatul de

la Roma precizează că prestatorul serviciilor îşi poate exercita şi numai temporar activitatea în ţara în care serviciul este oferit. De aici rezultă că el nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci ne-am afla în prezenta libertăţii de stabilire.

Libera circulaţie a serviciilor este prin natura sa transfrontalieră şi pune în discuţie doua legislaţii naţionale, aceea a statului de unde emană prestaţia şi cea a statului destinatarului prestaţiei.

Libera circulaţie a serviciilor poate fi împărţită în două categorii: libera circulaţie a serviciilor active şi libera circulaţie a serviciilor pasive. Cea activă este cel mai des întâlnită şi presupune ca furnizorul să fie „activ“ adică să se deplaseze la clientul care locuieşte în alt stat membru decât acela unde se află el stabilit.

Libera circulaţie a serviciilor pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află stabilit prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contract.

O varianta intermediară este cea în care nici furnizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat membru al UE, dar furnizarea serviciilor se produce prin poştă telefon, telegrama, telex, fax, terminale de computer, transmitere de publicitate etc.

Legislaţia naţională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să beneficieze de libera circulaţie a serviciilor.

�Interdicţia discriminării în funcţie de criteriul naţionalităţii sau al rezidentei prestatorului - nu pot fi admise discriminări - directe, indirecte sau deghizate - pe baza naţionalităţii prestatorului sau a sediului acestuia. Sunt de asemenea interzise măsurile prin care prestatorul de servicii ar fi supus unor sarcini sau cotizaţii pe care acesta le suportă deja în ţara de origine, ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul le-ar putea avea din faptul că este stabilit într-un alt stat membru.

�Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu - Există o gamă larga de măsuri naţionale care reglementează accesul la / sau exercitarea cotidiană (ex.: controale administrative, contabilitate, declaraţii la organele administrative, deontologie) a anumitor activităţi şi care, aplicate nediscriminatoriu, pot conduce la limitări ale liberei circulaţii a serviciilor. Un prim set de măsuri se referă la faptul că accesul la unele profesii este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale, sau de deţinerea unor autorizaţii administrative prealabile. În absenţa unei armonizări, statele membre sunt libere să fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii astfel încât să fie garantată calitatea prestaţiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru poate însă conduce la aplicarea „tratamentului naţional“ al statului unde se prestează serviciul, astfel îngreunând libera circulaţie a serviciilor.

�Masurile justificate prin raţiuni de interes general - Exista totuşi şi unele măsuri naţionale care pot fi justificate prin raţiuni de interes general şi pot fi adoptate numai în următoarele condiţii: 1. Domeniul în care se ia măsura să nu fi fost armonizat; 2. Măsura să urmărească un interes general;

Page 43: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

42

3. Ea nu trebuie să fie discriminatorie; 4. Ea trebuie să fie în mod obiectiv necesară; 5. Ea trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit; 6. Ea trebuie să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor Tratatul de la Roma (CEE) stabileşte ca beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor sunt persoane fizice şi persoane juridice care prin specificul sau activităţile lor se plasează în câmpul de aplicare al dreptului comunitar.

�Persoanele fizice - Este „resortisant“ (rezident) comunitar orice persoană care are cetăţenia unui stat membru al UE; determinarea cetăţeniei este de competenţa statului a cărui cetăţenie este invocată. Persoanele care au dublă cetăţenie (de exemplu, una aparţinând unui stat membru şi alta unei terţe ţări), atâta timp cât ele invocă cetăţenia unui stat membru ele se pot prevala de drepturile acordate de legislaţia comunitară.

�Persoanele juridice În dreptul comunitar nu există un sistem general de recunoaştere a societăţilor şi a persoanelor juridice. În Tratatului de la Roma (CEE) au fost instituite anumite reguli ce asigură recunoaşterea reciprocă a societăţilor în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor. 5.4. Libera Circulaţie a Capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor îşi propune să înlăture restricţiile care existau în legătura cu circulaţia capitalurilor între ţările membre, să contribuie la desăvârşirea Pieţei Unice europene înlesnind celelalte libertăţi şi să favorizeze progresul economic prin alocarea optimă a capitalului. Ea permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale şi contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice şi monetare a Uniunii Europene. Libera circulaţie a capitalurilor deschide calea unei concurenţe directe între fiscalitatea statelor membre.

Tratatul nu defineşte libera circulaţie a capitalurilor; ca şi în cazul liberei circulaţii a serviciilor jurisprudenţa CJCE oferă câteva criterii de identificare. Curtea de la Luxembourg consideră că “circulaţia capitalurilor” desemnează acele operaţiuni financiare care vizează în mod esenţial plasarea sau investirea sumelor în cauză şi nu remuneraţia pentru o prestaţie, în timp ce “plăţile” sunt acele transferuri de devize care constituie o contrapartida în cadrul unei tranzacţii adiacente. Cu alte cuvinte, circulaţia capitalurilor reprezintă o tranzacţie cu caracter autonom şi nu o operaţiune ce ar rezulta din alta, în timp ce procedura plăţilor implică un transfer de valori efectuat ca urmare a unei tranzacţii principale. Circulaţia capitalurilor este numai acea deplasare a lor realizată ca operaţiune financiară distinctă şi legată în mod esenţial de investirea fondurilor respective; ea nu reprezintă o remunerare pentru un serviciu. CJCE a precizat chiar mai mult: transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat drept o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată rezultând dintr-o tranzacţie implicând circulaţia mărfurilor şi a serviciilor, iar transferurile în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scopuri de comerţ, educaţie sau tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare a capitalului, chiar dacă ele sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote.

Distincţia dintre plăţi curente şi circulaţia capitalurilor este dificil de realizat. Astfel, plăţile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau

Page 44: Neculita Mihaela

Piaţa Unică

43

pentru asigurarea de răspundere civilă sunt plăţi curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viaţă reprezintă o mişcare de capital. În categoria “plăţi” sunt incluse plăţile aferente schimbului de mărfuri, de servicii şi de capitaluri (de exemplu, cele provenind din repartizarea profitului ori plata dobânzilor). După expirarea perioadei de tranziţie prevăzută, plăţile curente au devenit libere. O efectiva liberalizare a circulaţiei mărfurilor şi serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor operaţiuni.

Tratatul de la Maastricht, a accentuat liberalizarea mişcărilor de capitaluri. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizării totale între statele membre, dar şi faţă de statele terţe. Totuşi, Consiliul, statuând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate adopta măsuri referitoare la mişcările de capitaluri având destinaţia sau provenind din ţările terţe atunci când implică investiţiile directe, inclusiv investiţiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele financiare. Dar, în cazul în care măsurile pe care el urmează să le ia sunt prea restrictive este necesară unanimitatea .

Atunci când în cauză sunt deplasări ale capitalurilor provenind sau având ca destinaţie ţările terţe, indiferent de domeniul capitalurilor şi dacă în circumstanţe excepţionale aceste deplasări de capitaluri cauzează sau ameninţă să cauzeze grave dificultăţi funcţionării Uniunii Economice şi Monetare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată în urma propunerii Comisiei si consultării Băncii Centrale Europene, poate să utilizeze clauza de salvgardare luând măsuri în consecinţă pentru o perioada ce nu poate depăşi sase luni, în măsura în care ele ar fi necesare.

ÎNTREBĂRI 1. Ce sunt regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de

instituţiile UE? 2. Care sunt ţările din spaţiul Schengen şi când a intrat în vigoare

Convenţia de Implementare? 3. Care sunt cele patru libertăţi ale Pieţei Comune? 4. Enunţaţi cele trei stadii de integrare din Carta Albă adoptată la

Essen în 1994.

Page 45: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

44

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI

Politicile Uniunii Europene

Uniunea Europeană numără 27 state membre şi aproape 500 milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene. Politicile europene se referă la:

• Achiziţiile publice • Agricultură • Ajutor umanitar • Audiovizual • Bugetul şi controlul financiar • Cercetarea şi tehnologia • Cetăţenia Uniunii Europene • Coeziunea economică şi socială • Comerţul • Concurenţa • Cultura • Dezvoltarea• Dreptul societăţilor comerciale • Drepturile fundamentale • Educaţia, formarea profesională şi tineretul• Energia • Extinderea Uniunii Europene • Impozitarea • Industria • Întreprinderile • Justiţia şi afacerile interne • Libera circulaţie a bunurilor • Libera circulaţie a capitalului • Libera circulaţie a persoanelor• Libera circulaţie a serviciilor • Mediul înconjurător • Noile tehnologii industriale • Ocuparea forţei de muncă şi politica socială• Pescuitul • Piaţa internă • Politica externă şi de securitate comună • Politica regională • Proprietatea intelectuală • Protecţia consumatorului • Relaţiile externe

Page 46: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

45

• Reţelele trans-europene • Sănătatea publică • Şanse egale • Serviciile financiare • Societatea informaţională • Spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei • Transporturile • Turism • Uniunea Economică şi Monetară • Uniunea vamală 6.1. Politica Agricolă Comună (PAC) Obiective:

- să ofere, populaţiei în ansamblul ei, o piaţă alimentară stabilă; - să confirme impactul sectorului agricol al micilor ferme asupra

economiei şi a politicii regionale, - să stimuleze schimbările structurale esenţiale care urmează să ofere fermierilor posibilitatea de a beneficia de pe urma dezvoltării

economice şi sociale, deoarece industria agricolă era un sector de importanţă majoră în vederea realizării integrării europene.

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană defineşte obiectivele politicii agricole comune (PAC) şi obiectivele comerţului intra-comunitar, care afectează atât producătorii cât şi consumatorii: - creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei precum şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă; - asigurarea unui nivel de viaţă adecvat pentru populaţie; - stabilizarea pieţelor; - asigurarea disponibilităţii ofertei; - luarea măsurilor pentru ca acestea să ajungă la consumator cu preţuri rezonabile. Principiile PAC Unitatea pieţelor: libertatea schimburilor de produse agricole,

armonizarea reglementărilor sanitare şi veterinare, regulile comune de gestiune, preţuri comune.

Preferinţă comunitară: taxe vamale aplicate importurilor din ţările ce nu fac parte din CEE.

Solidaritatea financiară: secţiunea „garanţii” ale FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole) preia cheltuielile aferente organizaţiilor comune ale pieţei .

Rezultatele Securitatea aprovizionării pentru consumatori. Garantarea preţurilor remuneratorii pentru producători. Modernizarea muncii agricole.

Page 47: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

46

PAC a oferit rezultate spectaculoase: Comunitatea a reusit repede să depăşească lipsurile alimentare manifestate în anii '50, atingând un nivel de producţie care să satisfacă nevoile interne şi apoi obţinând surplusuri ciclice structurale. Au existat o serie de raţiuni tehnice, economice şi politice, în special reducerea treptată a preferinţei faţă de produsele comunitare şi înlocuirea pe pieţele europene a produselor autohtone cu altele importate, în condiţii preferenţiale, din alte ţări. Modificările survenite în agricultură, în cadrul Comunităţii şi la nivel mondial, în perioada anilor '80 au condus la stabilirea unor noi priorităţi. Ca urmare a orientărilor propuse în 1985 prin Cartea Verde (documentul informativ al Comisiei cu privire la viitorul PAC), prin măsurile introduse de Actul Unic European în 1987, prin deciziile adoptate de către Consiliu în februarie 1988 şi prin reforma PAC, iniţiată în 1992, au fost puse noile baze pentru viitorul PAC. 6.2. Bugetul şi controlul financiar Obiective Potrivit articolului 274 (205) al Tratatului CE, Comisia are obligaţia de a executa bugetul conform principiilor de gestiune financiară sănătoasă. Acest lucru se realizează parţial cu ajutorul mecanismelor de control financiar intern ale Comisiei şi al auditului efectuat de Curtea Europeana de Conturi, adesea în colaborare cu organismele naţionale de control. Etapa finală a controlului o reprezintă procedura de încheiere bugetară: o dată pe an, la recomandarea Consiliului, Parlamentul trebuie să aprobe închiderea bugetară pentru Comisie. Comisia este obligată să respecte observaţiile Parlamentului cu privire la executarea cheltuielilor. Realizări Controlul iniţial, atât al veniturilor cât şi al cheltuielilor, este exercitat parţial de autorităţile naţionale. Acestea şi-au menţinut drepturile, în special cele vizând propriile resurse, deoarece dispun de aparatul necesar pentru colectarea şi controlul acestor sume; 10% din resursele proprii sunt reţinute de către Statele Membre drept taxă de colectare. Colectarea fondurilor proprii este, totuşi, o problemă de mare importanţă pentru instituţiile UE. Acesta a fost motivul pentru care Parlamentul European a creat un Comitet de Control privind Transferul Fondurilor. Cheltuielile operaţionale în cadrul FEOGA, Fondul Social şi Fondul Regional sunt de asemenea controlate, într-o prima fază, de către autorităţile Statelor Membre, care, deseori, trebuie să suporte costurile aferente acestor intervenţii. La nivel comunitar, controlul este exercitat de către directori cu atribuţii de control şi contabili iar ulterior de către controlorul financiar intern, în interiorul fiecărei instituţii. Rolul controlului financiar a fost reevaluat; în cadrul procesului de reformă pe care îl traversează Comisia. În prezent, este foarte posibil ca Regulamentul Financiar să impună în viitor o separare a funcţiilor de cenzorat de procesul de aprobare prealabilă a cheltuielilor. Controlul extern este efectuat de către Curtea de Conturi, care, în fiecare an, înaintează autorităţii bugetare rapoarte detaliate conform Articolului 248 al TEC. Acestea sunt: "Atestarea corectitudinii contabilităţii, a legalităţii şi

Page 48: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

47

corectitudinii tranzacţiilor" (cunoscut sub apelativul DAS); raportul anual privind executarea bugetului general, incluzând bugetele tuturor instituţiilor şi organismelor satelit; rapoartele speciale cu privire la probleme specifice. Uneori, Curtea de Conturi înaintează şi rapoarte privind operaţiunile de împrumut/credit şi operaţiunile Fondului European de Dezvoltare. Biroul de Luptă Împotriva Fraudelor (cunoscut sub apelativul OLAF) este în mod oficial independent de Secretariatul General al Comisiei Europene. Acesta a fost consolidat la iniţiativa Parlamentului European şi are un rol important în protejarea intereselor financiare ale Uniunii, având responsabilitatea de a lupta, în toate instituţiile, împotriva fraudelor implicând fonduri ale UE şi de a coordona organismele responsabile în Statele Membre. Problemele de personal i-au redus însă eficienţa în timpul primului an de funcţionare (1999/2000). 6.3. Cetăţenia Uniunii Europene Obiective Inspirată de prevederea în Tratate a liberei circulaţii a persoanelor, introducerea Cetăţeniei Europene, cu drepturi şi obligaţii bine definite, a fost luată în discuţie încă din anii '60. În urma activităţii pregătitoare iniţiate la mijlocul anilor'70, acest proiect a fost plasat, în 1990, în contextul Uniunii Europene. Imitând noţiunea de cetăţenie naţională, cetăţenia Uniunii descrie relaţia care uneşte cetăţeanul cu Uniunea Europeana, relaţie definită ca reunind drepturile, îndatoririle şi participarea politică a acestuia. Se urmăreşte aplanarea conflictului rezultat ca urmare a intensificării impactului acţiunii Comunităţii asupra cetăţenilor ei faţă de modalitatea aproape exclusiv naţionala de garantare a drepturilor şi datoriilor şi a participării acestora la procesul democratic. Trebuie accentuată identificarea cetăţenilor cu UE şi trebuie urmărită construirea unei opinii politice europene la nivelul întregii populaţii, a unei conştiinţe politice europene şi a unei identităţi europene. Mai mult, trebuie asigurate drepturile şi interesele cetăţenilor Statelor Membre. In plus, cetăţenia unională poate acţiona şi ca o sursa de legitimitate a UE. Statutul de cetăţean al Uniunii înseamnă următoarele: - Dreptul de libera circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul statelor membre - Dreptul de a vota şi de a putea candida pentru Parlamentul European şi în alegerile municipale ale statului membru în care locuieşte, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui Stat - Dreptul de a i se asigura protecţia de către autorităţile diplomatice sau consulare ale altui stat membru atunci când se află pe teritoriul unei ţări în care ţara sa nu este reprezentată, în aceleaşi condiţii ca şi unui cetăţean al respectivului Stat Membru - Dreptul de a se adresa cu plângeri Parlamentului European (Articolul 21 al Tratatului CE) şi dreptul de a se adresa ombudsman-ului (Articolul 21 al Tratatului CE) pentru a-i aduce la cunoştinţă acestuia orice cazuri privind administrarea defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor Comunităţii, cu excepţia organismelor legislative - Dreptul de adresare către instituţiile europene într-una dintre limbile oficiale şi de a primi răspuns în acea limba (Articolul 22 al Tratatului CE); - Dreptul de a avea acces, în anumite condiţii, la documentele Parlamentului

Page 49: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

48

European, Consiliului şi Comisiei (Articolul 255 al Tratatului CE). Ultimele trei drepturi se aplică şi persoanelor fizice sau juridice cu reşedinţă sau cu sediul central pe teritoriul unui Stat Membru. 6.4. Politia privind cercetarea şi dezvoltarea Actul Unic European (AUE) a oferit o bază nouă, explicită, pentru politica privind cercetarea şi dezvoltarea. Comunitatea trebuie să adopte un program cadru care să definească toate activităţile acesteia în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice (R&D). Aceste amendamente la Tratat au plasat politica R&D pe o bază nouă; acum, când este valabil Tratatul de la Amsterdam, programul cadru este adoptat prin majoritate calificată, deşi programul de cercetare Euratom încă mai are nevoie de unanimitate (anumite programe în cadrul programului cadru sunt adoptate prin majoritate calificată). Obiective Principalul obiectiv îl constituie dezvoltarea unei politici comune în domenii importante ale R&D (de ex. IT, tehnologia telecomunicaţiilor şi biotehnologie). Ar trebui ca politicile naţionale sau activităţile de cercetare să fie coordonate, respectiv să se desfăşoare, la nivelul Comunităţii, în scopul: - eliminării dublării nejustificate a eforturilor în programele naţionale; aceasta ar implica, în special, o mai bună diseminare a rezultatelor în rândul întreprinderilor (mai ales în rândul celor mici şi medii), un raport bun costuri/beneficii şi coordonarea între programele naţionale; - îmbunătăţirii eficienţei sau reducerea costurilor proiectelor naţionale şi comunitare prin împărţirea sarcinilor sau, eventual, utilizarea în comun a resurselor; - armonizării treptate a procedurilor de formulare şi implementare a politicii comunitare privind cercetarea; - promovării realizării unei pieţe interne comune (de ex. Formularea unor specificaţii şi standarde comune) şi sprijinirii activităţii privind depăşirea graniţelor ştiinţifice şi tehnice în Europa; - promovării proiectelor de cercetare potrivite în ceea ce priveşte problemele transfrontaliere (privind, de ex., protecţia mediului şi sănătatea publică); - reducerii diferenţei existente între potenţialul privind cercetarea şi rezultatele specifice dobândite de ţările Comunităţii şi, mulţumită existentei unei strategii comune de cercetare (cu fonduri sporite), menţinerii sau redobândirii competitivităţii Europei faţă de Statele Unite şi Japonia; drept rezultat, sprijinirea reducerii şomajului în Comunitate prin inovaţie şi noi tehnologii. Programele

Din 1986, diferitele proiecte de cercetare finanţate de CEE sunt regrupate în programe-cadru pe cinci ani care fixează priorităţile: ESPRIT (tehnologia informaţiei); RACE (tehnologia comunicaţiilor); mediu; ştiinţe şi tehnologii ale viului; tehnologii energetice;

Page 50: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

49

siguranţă şi securitate nucleară; fuziune termonucleară controlată.

6.5. Coeziunea economică şi socială Tratatul UE consideră coeziunea ca fiind unul din pilonii integrării Europene: include un protocol cu privire la coeziune, anunţând crearea unui nou fond Comunitar - Fondul pentru Coeziune. Obiective Articolul 158 (130a) din TCE prevede: "Comunitatea se va orienta spre reducerea inegalităţilor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor celor mai defavorizate". Ca mijloace de atingere a acestui obiectiv sunt menţionate Fondurile Structurale (Fondul de Dezvoltare Regională Europeană - FDRE; Fondul Social European - FSE; Secţiunea Orientativă a Fondului European pentru Orientare şi Garantare în Agricultura - FEOGA) şi Banca Europeană pentru Investiţii (BEI). Carta socială a drepturilor sociale fundamentale, adoptată la Consiliul European de la Strasbourg (9 decembrie 1989) 1. Dreptul la liberă circulaţie, pentru a exercita orice profesie în ţara aleasă

din cadrul Comunităţii europene, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării gazdă.

2. Dreptul la un loc de muncă şi la o remunerare echitabilă. 3. Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă. 4. Dreptul la protecţia socială. 5. Dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă. 6. Dreptul la pregătire profesională. 7. Dreptul la tratament egal pentru femei şi bărbaţi. 8. Dreptul muncitorilor la informare, consultare şi participare. 9. Dreptul la protejarea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă. 10. Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie. 11. Dreptul la un venit minim pentru persoanele în vârstă. 12. Dreptul la integrare şi readaptare profesională şi socială pentru

persoanele handicapate. 6.6. Politica privind concurenţa Articolele 81 si 82 ale Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, prin care Comisia este abilitată să impună companiilor sau grupurilor de companii decizii de încetare a oricăror încălcări ale respectivelor Articole. Obiective Politica concurenţei trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite monopolizarea pieţei prin împărţirea acesteia de către anumite firme în urma unor înţelegeri private. Pieţele pot fi monopolizate ca rezultat al unor înţelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor. Prin politica în domeniul concurentei se încearcă a se evita ca una sau mai multe firme să-şi utilizeze în mod impropriu puterea economică în detrimentul firmelor mai slabe (abuz de poziţie dominantă).

Page 51: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

50

De asemenea, trebuie să împiedice guvernele statelor membre să distorsioneze regulile prin acordarea de discriminări pozitive/subvenţii întreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat. Aplicarea Orice înţelegere care cade sub incidenţa regulilor tratatului este subiectul

unei notificări adresate Comisiei Europene care poate impune în mod direct o amendă pentru întreprinderile care nu-i respectă hotărârea sau pentru lipsa notificării. În ceea ce priveşte ajutoarele neanunţate sau ilegale, Comisia poate să ceară rambursarea lor.

Orice concentrare a întreprinderilor care ar putea crea o situaţie de poziţie dominantă (mai mult de 20% din piaţa comunitară) trebuie să fie anunţată Comisiei.

6.7. Politica energetică Obiective Politica energetică a UE are la bază obiectivele pe termen lung definite în 1995 în "Cartea Albă a politicii energetice pentru Uniunea Europeană". Conform acestui document - idee accentuată continuu de toţi factorii de decizie în domeniul politicii energetice la nivelul UE (Comisia, Parlamentul şi Consiliul), politica energetică trebuie să constituie o parte integrantă a obiectivelor generale ale politicii economice Comunitare, care se bazează pe integrarea pieţei, dereglementare, limitarea intervenţiei publice la ceea ce este strict necesar în scopul apărării interesului public şi al bunăstării, dezvoltarea viabilă, protecţia consumatorului şi coeziunea economică şi socială. Cu toate acestea, politica energetică trebuie să urmărească, dincolo de aceste obiective generale, şi obiective specifice sectorului energetic privind atât competitivitatea şi siguranţa furnizării cât şi protecţia mediului. In strânsă legătură cu obiectivele energetice pe termen lung prevăzute în Cartea Albă este Programul Cadru Multianual de măsuri în sectorul energetic (1998 - 2002) adoptat de Consiliul pentru Energie în noiembrie 1998. Acest program cadru are ca scop coordonarea iniţiativelor numeroase dar dispersate de politică energetică ale Comunităţii, asigurarea unei transparenţe sporite, reducerea redundanţei şi a suprapunerilor, precum şi simplificarea administraţiei şi valorificarea efectului de sinergie. În afara obiectivelor energetice generale, Comunitatea a prevăzut diverse obiective sectoriale ce au delimitat cadrul politicii energetice a UE : - menţinerea procentului de combustibil solid (cărbune) în valoarea totală a consumului energetic, în special prin creşterea competitivităţii acestui sector - creşterea ponderii consumului de gaz natural; - stabilirea condiţiilor de maximă siguranţă ca o premisă pentru planificarea, construirea şi utilizarea centralelor electrice nucleare; - creşterea ponderii surselor regenerabile de energie. În timp ce Comunitatea a obţinut succese de necontestat în realizarea obiectivelor mai sus menţionate, statele membre au încă performanţe inegale. Toţi factorii politici (Comisia, Parlamentul şi Consiliul) au fost de acord,

Page 52: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

51

că trebuie făcut un efort, în ceea ce priveşte obiectivele sectoriale, pentru a creşte ponderea surselor reînnoibile de energie: obiectivul (minimal) este de a dubla ponderea acestora în consumul total de energie, astfel încât în 2010 să atingă nivelul de 15% (principiul substituţiei). 6.8. Politica europeană a mediului înconjurător Obiective Principiul dezvoltării durabile, constituie în prezent unul din obiectivele principale ale UE. Tratatul CE menţionează explicit necesitatea ca problematica protecţiei mediului să fie integrată în toate politicile sectoriale ale Comunităţii. Aceasta nouă clauză are aplicabilitate extinsă, liderii UE subliniind angajamentul faţă de obiectivul dezvoltării durabile. În actul final, Comisia se angajează să realizeze studii de evaluare a impactului, în cazul propunerilor ce pot avea grave repercusiuni asupra mediului. Politica de mediu a Comunităţii se bazează pe următoarele principii: precauţie, prevenire, îndepărtarea sursei de poluare şi "cel care poluează, plăteşte". Articolul 95 al TEC prevede în mod expres ca "sănătatea, siguranţa, protecţia mediului" trebuie să se bazeze pe "un grad ridicat de protecţie, având în vedere în special ultimele evoluţii susţinute de descoperiri ştiinţifice. Parlamentul European şi Consiliul vor urmări atingerea acestui obiectiv, în limitele puterilor cu care sunt investite". Uniunea este astfel angrenată în implementarea unei politici active privind protecţia solului, a apei, climei, aerului, a florei şi faunei. În conformitate însă cu principiul subsidiarităţii, Uniunea se va ocupa de probleme de mediu doar atunci când ar putea acţiona mai eficient decât o pot face autorităţile naţionale sau regionale.

Principalele domenii de acţiune ale Uniunii Europene: poluarea atmosferică; poluarea apelor; eliminarea şi tratarea deşeurilor; riscurile industriale; biotehnologia; poluarea fonică.

6.9. Politica externă şi de securitate comună (PESC) Obiective Tratatul asupra Uniunii Europene fundamentează o adevărată uniune politică ce presupune în special aplicarea unei politici externe şi de securitate comună (PESC), ale cărei obiective sunt:

„salvgardarea valorilor comune, ale intereselor fundamentale şi ale independenţei Uniunii;

întărirea securităţii Uniunii şi a tuturor statelor sale; menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale; promovarea cooperării internaţionale;

dezvoltarea şi armonizarea democraţiei şi a statului de drept ca şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

Page 53: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

52

Modalităţi de aplicare: Consiliul European este autoritatea supremă care, prin consens,

defineşte orientările generale ale politicii externe; însă principiul acţiunilor comune care angajează Uniunea rămâne valabil. Aceste acţiuni comune pot face obiectul modalităţilor de aplicare decise prin majoritate calificată.

Politica externă de securitate PESC trebuie să poată conduce, în timp, la o apărare comună. Formula prezervă preocupările statelor care consideră necesară afirmarea unei identităţi europene în ceea ce priveşte apărarea şi ale celor care nu vor să-şi asume riscul unei diluări a relaţiilor de solidaritate, contracte în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Însă conceptul de „apărare comună” marchează un pas înainte în ambiţia de a progresa pe calea unei uniuni complete, incluzând dimensiunea strategică şi militară.

6.10. Politica privind transportul Aplicare Politica comună a transporturilor, prevăzută de articolul 75 al Tratatului

CEE, răspunde unei funcţii duble: aceea de a elimina orice discriminări şi inegalităţi existente în materie de politică a transporturilor în statele membre şi care împiedică funcţionarea Pieţei Comune şi aceea de a crea, în acest sector, o piaţă comună a transporturilor care asigură o adevărată libertate a prestării de servicii.

Această politică comunitară a progresat foarte greu. De asemenea, Curtea de Justiţie a condamnat Consiliul, pe baza unui recurs în carenţă introdus de Parlamentul European la 22 mai 1985, că nu a satisfăcut exigenţele tratatului. Semnarea Actului Unic, în 1986, şi perspectiva înlăturării frontierelor intracomunitare, în 1993, au dat un nou impuls acestei politici, confirmat de Tratatul de la Maastricht, care a consacrat în special importanţa reţelelor transeuropene pentru infrastructurile din transporturi, telecomunicaţii şi energie.

Realizări

Activitatea Comunităţii s-a concretizat pe libera prestare a serviciilor în domeniul transporturilor terestre, în special liberul acces la piaţa transporturilor internaţionale şi activităţile de cabotaj, adică admiterea transportatorilor non-rezidenţi pe piaţa transporturilor naţionale a unui stat membru.. Deciziile au fost luate pentru amortizarea condiţiilor de concurenţă pentru

transporturile rutiere, în special condiţiile de acces la profesie şi la piaţă, libertatea de înfiinţare şi de prestări de servicii, duratele de şofaj şi securitatea.

Politica comună a transporturilor aeriene trebuie să facă faţă efectelor dereglementării transportului aerian american: liberalizarea cerului european se realizează pe etape şi presupune o împărţire mai flexibilă a capacităţilor între marile companii, accesul reciproc la pieţe şi libertatea de stabilire a tarifelor, adoptarea clauzelor de salvare pentru a se ţine cont de obligaţiile serviciului public prestat şi de imperativele amenajării teritoriului.

Page 54: Neculita Mihaela

Politicile Uniunii Europene

53

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţiale care se aplică în acelaşi timp armatorilor europeni, cât şi celor ce navighează sub pavilionul unei terţe ţări. Aceste reguli încearcă să controleze practicile tarifare neloiale (pavilioane de complezenţă) însă în acelaşi timp trebuie să facă faţă dificultăţilor grave cu care se confruntă industria santierelor navale din Europa.

6.11. Politica regională

Politica regională, deşi tardivă, ea intervine în 1973, cu crearea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

Dezechilibrul regional între Nord şi Sud şi între zonele centrale şi zonele periferice ale Uniunii constituie un obstacol în calea convergenţei economice. Această abatere n-a făcut decât să crească odată cu aderarea unor ţări ca Irlanda şi Marea Britanie în 1972, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986. Preambulul Tratatului de la Roma fixează ca obiectiv „asigurarea dezvoltării armonioase a economiilor prin reducerea diferenţei dintre regiuni şi a întârzierii celor mai puţin favorizate”.

Aproximativ 20% din populaţia Uniunii trăieşte în zone unde venitul pe cap de locuitor este inferior procentului de 75% din media comunitară. Uniunea vamală a contribuit, parţial, la accentuarea dezechilibrelor regionale favorizând concentrarea economică în zonele dispunând de atu-uri ca: avantaje naturale, mână de lucru calificată, reţele de transport sau fixare de capital.

Relaţiile exterioare: acordurile de la Yaoundé (1963-1969) şi Lomé (1975) stabilesc legături între CEE şi ţările Africii, Caraibelor şi Pacificului. Fondurile comunitare FEDER (Fondul European de Dezvoltare regională) a fost înfiinţat în

1975. După crearea sa, 24 de miliarde de ECU au fost acordate de la bugetul comunitar regiunilor defavorizate.

Fondurile structurale (FEDER, Fondurile Structurale Agricole, Fondurile Sociale) acţionează, de la reforma din 1988, în profitul a trei tipuri de zone:

regiunile cu întârzieri de dezvoltare (obiectivul 1); regiunile industriale în declin (obiectivul 2); zonele rurale (obiectivul 3).

Finanţarea decisă la Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1992) alocă un număr de 176 miliarde de ECU pentru acţiunile structurale din perioada 1993-1999.

ÎNTREBĂRI

1. Obiectivele PESC 2. Enunţaţi principiile PAC 3. Care sunt fondurile comunitare? 4. Principalele domenii de acţiune ale Uniunii Europene în domeniul

mediului. 5. Care este principiul care stă la baza politicii privind concurenţa în U.E?

Page 55: Neculita Mihaela

Politica monetară

54

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII

Politica monetară 7.1. Scenariul trecerii la moneda unică, conform TRATATULUI de la Amsterdam. În ianuarie 1996, şefii de state şi de guverne, au decis ca trecerea la moneda unică să se realizeze în jurul a trei date cheie, care marchează tot atâtea etape. Etapa A (1.01.1998 – 1.01.1999). Lansarea U.E.M. Pe 2 mai 1998, la Bruxelles, Comisia Europeană a recomandat la 41 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, 11 ţări care sunt pregătite pentru E.U.R.O.: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia. Anglia şi Danemarca au refuzat aderarea la noua monedă europeană, în timp ce Suedia nu respecta ultimul criteriu, al apartenenţei la S.M.E. (cel puţin doi ani). Grecia nu îndeplinea criteriile de convergenţă, dar şi-a anunţat intenţia de a se alătura la EURO în 2001. În cursul acestei perioade, monedele, atât ale ţărilor participante la EURO cât şi ale altor ţări membre ale U.E. au continuat să fluctueze unele în raport de celelalte. În ţările participante, preparativele de integrare s-au intensificat la nivelul administraţiilor, băncilor şi instituţiilor financiare. Banca Central Europeană urma să-şi înceapă activitatea prin emiterea de monede şi bilete de bancă în moneda unică. Germania a fost prima ţară care a emis EURO pe piaţa germană.

Etapa B (1.01.1999-1.01.2002). Demararea efectivă a U.E.M. În timpul acestei perioade care a durat trei ani, monedele naţionale au circulat alături de moneda unică EURO, cursurile de schimb fiind fixate irevocabil între ele şi EURO. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) compus din Banca Central Europeană (B.C.E.) şi Băncile Centrale Naţionale, a devenit operaţional. El definea şi conducea o politică monetară şi de schimb unică (fixarea ratelor dobânzii pe termen scurt, intervenţiile faţă de dolar sau yen etc.) în EURO. Noile emisiuni privind datoria publică negociabilă se făceau în EURO. În ceea ce priveşte băncile, acestea puteau utiliza pe extrasele de cont ale clienţilor dubla indicaţie (EURO sau moneda naţională). În plus, puteau furniza clienţilor lor informaţii asupra consecinţelor trecerii la moneda unică, şi de asemenea, puteau oferi anumite produse în EURO, în funcţie de posibilităţile juridice şi tehnice existente. Întreprinderile puteau lucra şi cu EURO şi cu moneda naţională. Se spera însă, ca întreprinderile angajate în comerţul internaţional şi european să apeleze rapid la moneda unică. Administraţiile trebuiau să furnizeze operatorilor şi consumatorilor informaţii necesare privind introducerea monedei unice, tranzacţiile lor cu publicul făcându-se încă, în moneda naţională. Consumatorii au continuat să utilizeze în special moneda naţională. Totuşi, cererea publicului a fost influenţată de anumite bănci şi întreprinderi care ofereau servicii în EURO. Instaurarea progresivă a dublului afişaj al preţurilor bunurilor şi serviciilor a permis familiarizarea cu moneda unică în cursul acestei perioade.

Page 56: Neculita Mihaela

Politica monetară

55

Tot în timpul acestei etape, principalele sisteme de plăţi (virament, cărţi de credit, C.E.C. etc.) urmau să fie adaptate pentru a putea funcţiona în EURO. Etapa C (1.01.2002) generalizarea monedei unice. Începând cu 1.01.2002 şi timp de şase luni, s-au introdus noile mijloace de plată în moneda unică şi s-au retras vechile monede naţionale. Această perioadă trebuia să fie cât mai scurtă pentru a minimiza complicaţiile pentru utilizatori, care decurg dintr-o dublă circulaţie monetară prelungită. Toate operaţiile monetare (salarii, retrageri, conturi bancare etc.) urmau să fie exprimate în EURO. Contractele încheiate în monedele naţionale urmau să fie la rândul lor transformate în EURO conform cursului de schimb irevocabil fixat, fără alte modificări de termene şi condiţii stipulate. Trecerea la moneda unică nu putea reuşi, decât dacă moneda unică era total acceptată de către cetăţeni. Or această evoluţie, în acel moment, deranja obişnuinţele cotidiene şi modifica organizarea băncilor şi întreprinderilor. Tocmai de aceea s-au propus diverse simulări pentru ca întreprinderile şi populaţia să se obişnuiască cu noua monedă. Unele firme şi-au realizat contabilitatea atât în moneda proprie cât şi în euro, iar magazinele au utilizat dublul afişaj. În Franţa, în marile magazine, se realizau campanii de informare a populaţiei, utilizându-se atât materiale editate cât şi suporturi informatice. Sume considerabile au fost alocate pentru campaniile de informare, având ca scop evitarea şocului trecerii la moneda unică. 7.2. Avantajele monedei unice.

Odată cu accentuarea tendinţelor de globalizare a pieţelor, competiţia între cele trei centre de putere economică – Europa, SUA şi Japonia – s-a ascuţit. În acelaşi timp, au apărut o serie de competitori noi, cum ar fi “tigrii asiatici” sau unele ţări din America Latină.

Prin crearea Uniunii Monetare s-a urmărit atingerea a cel puţin două obiective, primul, Uniunea Monetară să constituie un motor pentru continuarea integrării politice a Europei Occidentale, şi al doilea, să se realizeze o dinamică mai accentuată a creşterii economice şi o utilizare mai ridicată a forţei de muncă.

Fără îndoială, o uniune monetară poate aduce avantaje economice însemnate: se îmbunătăţeşte alocarea factorilor de producţie, deoarece producţia şi

investiţiile nu vor mai fi influenţate de evoluţia cursurilor de schimb; se vor face economii de către populaţie, care vor duce la creşterea

consumului. În 1996, germanii au cheltuit peste 45 miliarde DM la călătoriile în ţările Uniunii Europene, iar la transformarea cursurilor şi pentru comisioane bancare s-au plătit, în medie, 5% ceea ce înseamnă 2,25 miliarde DM;

creşterea transparenţei pieţei şi a preţurilor; piaţa de capital creşte ca spaţiu şi lichidităţi, ceea ce va putea determina

reducerea nivelului dobânzii (aceasta nu va mai cuprinde prime contra riscului de devalorizare, aşa cum s-au practicat în cazul altor ţări);

scade costul tranzacţiilor, întrucât nu vor mai cuprinde cheltuieli legate de risc valutar, şi scade costul informaţiei valutare. Comisia UE apreciază aceste economii la 20-25 miliarde ECU, care reprezintă circa 0,3 % din PIB al UE. Resursele disponibilizate, ca urmare a eficientizării fluxului de bunuri, servicii şi capital, vor fi folosite în special pentru stimularea cererii

Page 57: Neculita Mihaela

Politica monetară

56

şi a ofertei. Îmbunătăţirea climatului investiţional şi comercial va duce şi la crearea de noi locuri de muncă. În Germania, unul din cinci locuri de muncă este legat de activitatea de export. Peste 40% din exporturi merg în celelalte ţări ale Eurolandului. În comerţul reciproc, nu va mai exista risc valutar şi, cel puţin în ţările orientate spre export, există posibilitatea ca introducerea euro să creeze noi locuri de muncă;

crearea euro va contribui la dezvoltarea relaţiilor comerciale şi financiare între membrii Euroland şi parteneri, întrucât ţările membre ale Uniunii Monetare nu vor mai fi afectate de riscul valutar în aceeaşi măsură în care au fost expuse înainte;

o relaţie de mai mare echilibru între principalii actori ai sistemului financiar internaţional, respectiv Euroland, SUA şi Japonia, va contribui la creşterea responsabilităţii fiecăruia, în vederea asigurării unui mediu global stabil;

euro va deveni, alături de dolarul SUA monedă internaţională de tranzacţii, depozit, investiţii şi rezervă.

La 1 ianuarie 1999, Consiliul de Miniştri de Finanţe şi ai Economiei (ECOFIN), la propunerea Comisiei Europene şi după consultarea B.C.E, au stabilit cursurile de schimb fixe, irevocabile, dintre monedele ţărilor membre şi dintre acestea şi EURO, acest moment fiind apreciat a fi momentul crucial în procesul creării uniunii monetare. Tot la 1 ianuarie 1999 a avut loc şi transferarea responsabilităţilor politicii monetare de la băncile centrale naţionale la B.C.E. Începând cu 1 ianuarie 1999, EURO a devenit astfel singura monedă europeană în cadrul uniunii monetare. Conversia de la monedele naţionale în EURO s-a făcut prin intermediul E.C.U. 1 E.C.U = 1 EURO, iar E.C.U a încetat să mai existe.

Anunţul prealabil al cursurilor de schimb bilaterale încă din mai 1998 a avut ca scop o calmare a pieţelor valutare în perioada critică dintre mai şi decembrie 1998. Conform art. 109(4) al Tratatului de la Maastricht, conversia monedelor naţionale în ECU nu trebuia să schimbe valoarea externă a E.C.U.

Utilizarea cursurilor de schimb centrale ale S.M.E. nu înseamnă că DM, spre exemplu, a fost transformată în EURO la cursul central al E.C.U. Cursul DM/EURO a rămas necunoscut până la 1 decembrie 1998, deoarece coşul E.C.U. a conţinut monede care nu au trecut la EURO în 1999.

Joi 31 decembrie 1998, la ora 11,30, toate băncile centrale ale Uniunii Europene au comunicat, într-o conferinţă telefonică, cursurile de schimb ale monedelor lor faţă de dolarul S.U.A. Cursurile au fost comunicate de către Banca Centrală din Belgia către Comisia Europeană, care, pe baza acestor date, a stabilit valoarea E.C.U. în raport cu dolarul S.U.A. (cursurile de calculare a E.C.U. fiind cele stabilite la începutul lunii mai, respectiv cursurile de schimb centrale din Sistemul Monetar European), 1 E.C.U. era egal cu 1 EURO.

Cursul de schimb între dolarul S.U.A. şi E.C.U. a fost multiplicat cu cursul de schimb al monedelor naţionale în raport cu dolarul S.U.A. Astfel, au rezultat cursurile monedelor celor 11 faţă de EURO, pe care Comisia Europeană le-a comunicat Consiliului Miniştrilor de Finanţe şi ai Economiei (ECOFIN) din ţările U.E. ECOFIN, după comunicarea cursurilor bilaterale între monedele europene, a anunţat, la ora 13.00, aceste cursuri, iar apoi au fost făcute publice prin mijloace electronice şi tipărite.

Cursurile de schimb între monedele uniunii monetare şi EURO, care s-au stabilit la 1 ianuarie 1999, au rămas irevocabile şi nemodificate pe întreaga perioadă, când cele două monede (cea naţională şi EURO) au fost

Page 58: Neculita Mihaela

Politica monetară

57

folosite ca mijloc de plată, respectiv de la 1 ianuarie 1999 la 30 iunie 2002. Cotaţia pentru 1 EURO a fost de 1,17 dolari S.U.A.

La 1 ianuarie 1999 au intrat în vigoare următoarele cursuri irevocabile de conversie pentru 1 EURO:

Cursurile irevocabile ale monedelor europene faţă de euro

40,3399 FRANCI BELGIENI 1,95583 DM 166,386 PESETAS 0,787564 LIRE IRLANDEZE 6,55957 FRANCI FRANCEZI 1936,27 LIRE ITALIENE 2,20371 GULDENI OLANDEZI 13,7603 ŞILINGI AUSTRIECI 200,482 ESCUDOS PORTUGHEZI 5,94573 MĂRCI FINLANDEZE 40,3399 FRANCI LUXEMBURGHEZI

Sursa: Banca Centrală Europeană

7.3. Utilizarea euro

Transformarea monedelor naţionale ale statelor membre U.E.M. în EURO se făcea prin utilizarea ratelor de conversie fixate irevocabil de la 1 ianuarie 1999 de Consiliul Uniunii Europene şi prin utilizarea metodei triunghiului. La conversia în cont dintr-o monedă naţională U.E.M. în EURO sau din EURO într-o monedă naţională U.E.M. nu se percepea comision de schimb. Transformarea unei monede care nu făcea parte din U.E.M. în EURO şi invers se comisiona. Totuşi, cheltuielile legate de transferurile internaţionale au fost destul de mari.

Pentru transformarea unei alte monede care nu aparţinea U.E.M. într-una din cele 11 monede naţionale ale statelor membre U.E.M, era necesară conversia monedei respective în EURO şi apoi conversia în moneda naţională U.E.M.

Monedelor celor 11 ţări participate la UEM aveau denumirea generică de Unităţi Monetare Naţionale ( UMN ) în perioada de tranziţie 1999-2001. Reguli stricte au fost stabilite într-o Reglementare promulgată în cadrul art. 235 din Tratatul de la Maastricht, pentru a se asigura faptul că întotdeauna conversiile între UMN şi între acestea şi EURO vor fi angajate pe o bază corectă şi compatibilă. EXEMPLE 1. Convertirea EURO într-o monedă IN implica:

multiplicarea cu rata de conversie fixată rotunjirea conform Reglementării CE în sus sau în jos

47,21 EURO × 6,47551 = 305,7088271 FRF Rotunjirea în sus = 305,71 FRF 59,48 EURO × 6,47551 = 385,163 348 FRF Rotunjirea în jos = 385,16 FRF

Page 59: Neculita Mihaela

Politica monetară

58

Convertirea dintr-o monedă IN în EURO şi înapoi în aceeaşi monedă IN putea să genereze diferenţe la suma finală.

Convertirea FRF – EURO – FRF Suma originală 1323,35 FRF Suma în EURO 1323,35 : 6,47551 = 204,3622819 EURO Suma rotunjită în EURO 204,36 EURO Conversie inversă 204,36 × 6,47551 = 1323,3352236 FRF

7.4. Plăţile în tranzacţiile internaţionale

Principiul “nici o obligaţie, nici o interdicţie”, prevăzut în Reglementarea UEM permitea fiecărui client să decidă asupra monedei în care se ţinea contul şi în care se exprimau ordinele de plată şi alte modalităţi de decontare în perioada de tranziţie.

În perioada de tranziţie, clienţii băncilor puteau avea conturi în monedele naţionale ale statelor membre UEM, cât şi în EURO. Conturile deschise agenţilor economici în monedele naţionale ale statelor membre UEM se menţineau neschimbate.

Băncile derulau operaţiunile valutare în statele membre UEM prin conturile corespondente deschise la băncile din aceste state, în monedele naţionale ale acestor ţări, cât şi în euro. Soldurile existente în conturile de corespondent ECU erau transferate în mod automat în conturi euro.

Datorită statutului legal al euro şi al monedelor naţionale ale statelor membre U.E.M. băncile, instituţiile financiare, societăţile comerciale, agenţii economici şi persoanele particulare erau libere să utilizeze euro sau monedele naţionale IN ca monede de decontare în plăţile comerciale şi financiare.

Plăţile în valută pentru tranzacţiile comerciale în raporturile cu entităţile din statele membre UEM erau efectuate în conformitate cu regulile şi uzanţele uniforme ale C.I.C. (Camera Internaţională de Comerţ) privind acreditivele documentare, incasso-urile, garanţiile bancare şi rambursările de la bancă la bancă, şi cu respectarea reglementărilor interne.

Se aplicau în mod riguros regulile privind întocmirea mesajelor pentru plăţi, aşa cum rezultă şi procedurile SWIFT şi din convenţiile cu băncile străine din UEM. Întrucât în multe cazuri trebuiau să se specifice sumele atât în euro, cât şi în monede naţionale IN, în mesajele SWIFT pentru perioada de tranziţie de la 1 ianuarie 1999 la 31 decembrie 2001, a trebuit să se includă “Informaţia relativ la euro”, prescurtat ERI.

ERI permitea transmiterea următoarelor informaţii: Moneda originală (DEM; FRF); Suma originală; În mod opţional, comisioanele şi spezele de tranziţie.

Introducerea euro nu a permis părţilor contractante să modifice sau să anuleze unilateral contractele (principiul continuităţii contractelor). Plăţile trebuiau făcute, de regulă, în moneda specificată în contract.

Consumatorii puteau utiliza fie euro, fie moneda lor naţională, pentru plăţile prin cecuri, card-uri bancare, transferuri bancare.

Începând cu 1999 obligaţiunile publice negociabile au fost emise numai în euro. Spre deosebire de acestea, conversia unei datorii publice mai vechi putea avea loc într-o monedă la alegerea ţării respective. În ţările

Page 60: Neculita Mihaela

Politica monetară

59

U.E.M. obligaţiunile şi acţiunile erau cotate la burse numai în euro, acesta fiind un mecanism prin care se testa credibilitate monedei unice.

Unele ţări au reglementat procesul de tranziţie şi la nivelul ţării. Astfel, în Germania a fost adoptată Legea introducerii euro1, guvernul federal acoperindu-şi datoria publică începând cu 1999 în euro. Bursele de valori din Germania erau capabile în acel moment să coteze preţuri în DM şi euro, firmele putând să-şi ţină contabilitatea, bilanţul şi capitalul firmei în euro şi să îl utilizeze ca monedă de contract în noi afaceri.

Să urmărim, mai întâi, cum a evoluat cursul monedei euro în anul 1999, în comparaţie cu perioada anterioară, în care cotaţia se referea la ECU.

Evoluţia cursului bilateral în raport cu dolarul şi cu principalele monede (unităţi naţionale/ECU sau euro, medie anuală)

Anul Dolar SUA Yen

Franc elveţia

n

Lira sterlină

Coroană

suedeză

Coroană

daneză

Drahmă greceasc

ă

Coroană

norvegiană

1996 1,270 138,1 1,568 0,814 8,51 7,36 305,5 8,20 1997 1,134 137,1 1,644 0,692 8,65 7,48 309,3 8,03 1998 1,121 146,4 1,622 0,676 8,92 7,50 330,7 8,47 1999 1,066 121,3 1,600 0,659 8,81 7,44 325,8 8,31

Sursa: ECB, Monthly Bulletin, February 2000, p. 48.

Principala cotaţie, aceea faţă de dolar, a arătat o depreciere a noii monede, de la 1 euro = 1,121 dolari, media pentru ECU a anului 1998, la 1 euro = 1,066 dolari, media anului 1999. Deprecierea s-a înregistrat şi faţă de alte monede din afara şi din interiorul UE.

Explicaţia evoluţiei cursului euro ca, de altminteri, în cazul oricărei monede, trebuie mai întâi căutată în situaţia factorilor fundamentali care determină, în general, situaţia cursului unei monede: situaţia economică generală (rata creşterii economice, rata şomajului, evoluţia productivităţii), evoluţia preţurilor pe plan intern, a ratelor dobânzilor, situaţia balanţei de plăţi externe, în special situaţia balanţei conturilor curente. Toate aceste elemente determină mărimea cererii şi ofertei din respectiva monedă în raport cu alte monede şi, nu de mică importanţă, este încrederea utilizatorilor.

Indicatorii esenţiali, precum rata creşterii anuale a PIB, a productivităţii muncii şi chiar a exportului, deşi înregistrau importante valori pozitive, arătau unele reduceri faţă dea anii anteriori. Dacă se compara această situaţie cu puternica creştere a economiei americane, cu evoluţia ascendentă a creşterii altor ţări industrializate şi cu revenirea în forţă a noilor ţări industrializate din Asia, aveam o anumită explicaţie asupra deprecierii nominale efective a monedei euro în raport cu dolarul şi cu alte monede din afara zonei.

Important era de urmărit cum s-a prezentat situaţia inflaţiei, ratelor bancare, a balanţelor conturilor curente etc. Evoluţia ratei inflaţiei, exprimată prin Indicele Preţurilor de Consum (IPC) se prezenta astfel:

1 Doina Zenovia Penea, Moneda euro, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 36.

Page 61: Neculita Mihaela

Politica monetară

60

Evoluţia ratei inflaţiei, exprimată prin HICP

Anul

Indicatori

1997 1998 1999

IPC 1,6 1,1 1,1 Bunuri 1,1 0,6 0,8 Servicii 2,4 2,0 1,6

Sursa: ECB Monthly Bulletin, februarie 2000.

Se putea constata marea stabilitate a preţurilor, indicele IPC încadrându-se în nivelul fixat prin statului Băncii Central Europene, de 2%. O anumită creştere a indicelui preţurilor s-a înregistrat în ultimele luni ale anului 1999, ca urmare a creşterii preţului barilului de ţiţei, de la 10,3 euro în primul trimestrul, la 23,0 euro în trimestrul IV, dar creşterea a fost compensată de ratele foarte mici ale creşterilor de preţuri în perioada anterioară, astfel că, în medie, rezultatul era de stabilitate.

În strânsă legătură cu ratele inflaţiei se aflau ratele dobânzilor. Semnificative, pentru aprecierea gradului de stabilitate, erau ratele dobânzilor la termen, respectiv dobânzile la obligaţiuni pe termen lung. În zona euro, acestea se prezentau după cum urmează:

Ratele dobânzilor la obligaţiuni pe termen lung

Obligaţiuni pe: Anul 12 luni 2 ani 3 ani 5 ani 7 ani 10 ani

1995 5,62 5,69 5,97 6,48 7,06 8,73 1996 4,06 4,17 4,41 5,06 5,82 7,23 1997 4,05 4,33 4,51 4,87 5,20 5,99 1998 3,14 3,16 3,22 3,38 3,67 4,71 1999 3,05 3,39 3,63 4,01 4,38 4,66

Sursa: ECB Monthly Bulletin, februarie 2000, p. 21.

Aşa cum a evoluat indicele preţurilor, în scădere, tot aşa a fost trendul general – în scădere – şi în privinţa ratelor dobânzilor. Reducerea faţă de anul de referinţă fiind chiar substanţială.

Situaţia finanţelor publice şi a conturilor curente în zona euro

Anul

Indicatori 1997 1998 1999

Încasări bugetare (% din PIB) 47,3 46,7 46,5 Cheltuieli bugetare (% din PIB) 49,9 49,1 48,5 Deficitul bugetar (% din PIB) 2,5 2,3 2,0 Datoria publică guvernamentală (% din PIB) 72,0 70,3 69,0 Conturile curente (% din PIB) 1,8 1,9 1,9

Sursa: Eurostat.

Page 62: Neculita Mihaela

Politica monetară

61

Ponderea veniturilor bugetare în PIB era mult mai mare decât în cazul SUA şi Japoniei (cca. 35%), ceea ce, firesc, corespundea modelului european preponderent social-democrat, dar care exprima şi un grad ridicat de fiscalitate în cadrul zonei euro, cu efecte asupra competitivităţii externe a produselor europene. S-a semnalat o reducere atât a deficitului bugetar, cât şi a datoriei publice consolidate, ceea ce exprima preocuparea pentru respectarea criteriilor de performanţă prevăzute prin Tratatul de la Maastricht. Dar, şi la capitolul bugetar, SUA s-a prezentat, pentru prima dată după o lungă perioadă, cu un excedent în creştere, ceea ce în mod natural a influenţat pozitiv şi cursul dolarului în exterior, inclusiv faţă de euro. Situaţia balanţei conturilor curente în zona euro arata un sold pozitiv.

S-a constatat că aproape toţi indicatorii de care depindea situaţia cursului monedei euro arătau o situaţie pozitivă a zonei, în curs de ameliorare.

În momentul stabilirii parităţilor între valutele componente şi euro, acesta a fost cotat la 1,17 dolari SUA, ambianţa euforică de lansare urcând cursul acestuia la 1,19 dolari/euro (New York 4 ianuarie 1999). Ulterior el nu a mai confirmat previziunile analiştilor în devize de a ajunge la 1,30 dolari SUA, înregistrând chiar o uşoară tendinţă de declin, ajungând, la începutul lunii februarie la 1,13 dolari SUA, ceea ce înseamnă un declin de aproximativ 5% faţă de moneda americană. Această evoluţie nu reflecta o slăbire a încrederii investitorilor internaţionali în euro şi nici o slăbiciune serioasă a acestuia.

Startul a evoluat fără nici o problemă (din punct de vedere tehnic, lucrurile au evoluat ireproşabil, fapt deloc de neglijat, fiind vorba de cea mai mare schimbare de pe pieţele financiare din ultimii 30 de ani), euro s-a integrat fără probleme în piaţa financiară internaţională.

George Soros (în “The Guardian”) aprecia că slăbiciunea monedei euro se datorează şi greşelilor de construcţie a UE. El apreciază că, atâta timp cât slăbiciunile structurale politice nu vor fi înlăturate, euro va rămâne o monedă slabă. Cheia problemei: “tensiunile interne proprii unei monede comune, fără o politică financiară comună”2. Nivelul de referinţă al dobânzilor în Euroland, stabilit de Banca Central Europeană, a rămas, şi după o lună, tot la 3%, întrucât diverşi indicatori ai pieţelor financiare au arătat că ratele inflaţiei în ţările membre vor rămâne în continuare scăzute.

Creşterea masei monetare, M3, în Euroland, s-a situat după o lună la 4,7%, deci în apropierea nivelului de referinţă de 4,5%. În plus, euro era la mijlocul lunii februarie 1999 cu încă 5% peste nivelul ECU din aprilie 1998. Scăderea cursului euro a fost şi o mişcare de corecţie faţă de aprecierea puternică a monedelor euro din vara anului 1998, ca urmare a crizei din Rusia, a arătat comisarul UE în probleme monetare, Yves Thibault de Silguy3.

O monedă tare satisface orgoliul naţiunii, dar nu este oportună din punct de vedere economic, deoarece frânează exporturile. Americanii au trăit foarte bine, decenii de-a rândul, cu un dolar slab. Multor state exportatoare din Europa li se potriveşte mult mai bine un euro mai slab, decât unul puternic, în condiţiile în care pentru ţările vest europene exporturile constituie factorul principal de determinare a creşterii economice şi în condiţiile în care multe ţări (din Asia, America Latină, Rusia etc.) îşi diminuează importurile ca urmare a devalorizărilor puternice înregistrate de monedele proprii.

2 Soros, Handelsblatt, nr. 50/12 martie 1999. 3 De Silguy, Handelsblatt, nr. 40/20 februarie 1999.

Page 63: Neculita Mihaela

Politica monetară

62

Faptul că euro nu era slab, rezulta din analiza evoluţiei cererii pe pieţele de capital. Aproximativ jumătate din obligaţiunile emise au fost denominate în euro. Spre comparaţie, în trecut doar 15-20% din piaţa obligaţiunilor era denominată în DM, iar având în vedere toate cele 11 ţări ale UME, această pondere se ridica la 35%. În ciuda acestei cereri enorme de euro, aproape fiecare obligaţiune s-a vândut din prima zi. Acest lucru dovedea că euro era pentru mulţi investitori o monedă atractivă. În ianuarie, ponderea emisiunilor de obligaţiuni în euro a fost chiar mai ridicată decât cea a emisiunilor în dolari.

Faptul că nu toţi clienţii marilor bănci occidentale au început să-şi deruleze afacerile în euro, se datora, conform opiniei unor specialişti bancari4, altor cauze decât încrederea în euro, printre care:

frânele legislative, de exemplu în Germania, o mulţime de impozite către stat sunt prevăzute a se plăti în DM şi nu în euro;

problemele pe care le vor ridica computerele; poziţia sectorului de stat, care a declarat că va trece numai în perioada

finală de tranziţie la utilizarea euro. Dintre speranţele pe care euro nu le-a îndeplinit se numără şi cele

legate de piaţa muncii. Aprecierile euforice privind stimularea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă, care s-au făcut cu câţiva ani în urmă, s-au dovedit o pură propagandă.

De asemenea, nu s-au îndeplinit speranţele privind o mai mare înţelegere politică în ţările euro, mai ales în ceea ce priveşte impozitele directe.

Din punctul de vedere al omului de pe stradă, acesta nu observa nici o îmbunătăţire în ceea ce priveşte transferurile băneşti între ţările europene, chiar dacă pentru valori mari sistemul de plăţi funcţionează foarte bine.

După o lună, gradul de optimism faţă de auro a crescut şi în ţările care nu au aderat. Astfel, ostilitatea britanicilor faţă de euro s-a mai diminuat, rămânând totuşi majoră, conform sondajelor.

La o lună şi jumătate de la debutul euro multe bănci centrale din Asia de Sud-Est rămâneau legate de DM sau de francul francez. Puţine şi-au schimbat dolarii în euro. Motivul reţinerii faţă de noua monedă era teama de volatilitate.

După reducerea rezervelor lor valutare, ca urmare a crizei financiare şi în condiţiile în care toate ţările luptau împotriva recesiunii economice, băncile centrale nu doreau să-şi asume atât de repede un risc.

Banca Centrală din Jakarta a anunţat că nu va introduce euro între monedele de rezervă strategică, atât timp cât BCE nu va dovedi temperament în apărarea euro (se referă la scăderea euro, în 4 februarie la 1,1262 dolari SUA)

În analiza poziţiei ţărilor asiatice faţă de euro trebuia avut în vedere şi faptul că o treime din comerţul sud-est asiatic revenea Eurolandului. 7.5. Introducerea noilor bancnote şi monede în circulaţie. primele zile ale monedei unice

În etapa a treia, de la 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro au început să fie folosite, în timp ce bancnotele şi monedele naţionale au fost retrase din circulaţie. După această dată, EURO a fost singura monedă

4 De. Konrad Kentmann, economist şef la Hambwgische Landesbank, în discursul din 24 martie 1999, cu prilejul vizitei efectuate de Clubul Economiştilor Diplomaţi din Bonn la această bancă.

Page 64: Neculita Mihaela

Politica monetară utilizată. Pentru a reduce costurile legate de existenţa unei pieţe cu preţuri duale, reprezentanţii sectorului de desfacere cu amănuntul au fost pentru adoptarea unei perioade cât mai scurte posibil (o soluţie bing/bang). Totuşi, conversia automatelor de bani şi probleme logistice ale înlocuirii monedelor şi bancnotelor naţionale au constituit un argument în favoarea unei treceri mai lente.

În primele zi ale noii ere euro, vechile monede naţionale şi-au păstrat în majoritatea ţărilor, supremaţia. De exemplu, în Germania, Grecia sau Irlanda, taximetriştii, micii negustori au acceptat plata în euro, dar au dat restul în drahme, mărci sau pan.

Din Finlanda până în Italia, imediat după tradiţionalul foc de artificii de la miezul nopţii, în faţa băncilor s-au format cozi lungi de persoane, care voiau să scoată din automatele de bani noile monede euro. La Helsinki, în pofida gerului puternic, oamenii au stat la coadă ore în şir în faţa filialelor Băncii Naţionale pentru a obţine noul mijloc de plată european.

Plăţile în euro în Uniunea Europeană au fost în ianuarie 2002 de 92%, iar în ţări precum Germania, Olanda, Irlanda, Finlanda şi Luxemburg acest procent a fost de peste 95%. Din păcate, ţara care a făcut excepţie de la regulă a fost Italia, care a înregistrat cel mai scăzut procent de plăţi în euro.

Monedele sunt de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 cenţi şi de 1 şi 2 euro. Pe partea comună tuturor monedelor, piesele de 1, 2 şi 5 cenţi

ilustrează Europa, ca parte a globului pământesc, piesele de 10, 20 şi 50 cenţi arată U.E. împărţită pe ţări, iar monedele de 1 şi 2 euro, realizate în două culori, arată U.E, fără a trasa graniţele ţărilor componente. Întrucât monedele au şi o parte naţională, sunt 120 de monede diferite în U.E. Toate monedele sunt rotunde, dar crestate diferit pe margini. Pe lângă tema naţională, partea naţională a monedei include 12 stele, însemnul unitar, ţara şi anul de emisie.

Biletele euro au fost desenate de artistul austriac Robert Kalina şi reprezintă stiluri de arhitectură care caracterizează şapte perioade din cultura europeană5: Stilul clasic – biletul de 5 euro; Stilul roman – biletul de 10 euro; Stilul gotic – biletul de 20 euro; Renaşterea – biletul de 50 euro; Stilul baroc şi rococo – biletul de 100 euro; Arhitectura care utilizează fier şi sticlă – biletul de 200 euro; Arhitectura modernă (sec. XX) – biletul de 500 euro.

635 „ Les billets en EURO : Réponses aux questions les plus fréquemment posées ”

Page 65: Neculita Mihaela

Politica monetară

64

La început, euro a înregistrat creşteri faţă de principalele valute internaţionale pe măsura trecerii sale fără dificultăţi la statutul de monedă de schimb în numerar. Pe pieţele asiatice moneda unică europeană a fost cotată la 199,7 yeni, cel mai ridicat nivel din august 1999 încoace. Încă de la început euro “a pus în ceaţă” lira sterlină printr-o creştere record de 2,7% până la 62,8 pence (pe 3 ianuarie 2002).

Cel mai important câştig, din punct de vedere al imaginii, a fost însă în faţa dolarului american. Analiştii considerau că acest câştig a fost mai degrabă efectul psihologic al transformării euro, el neputând fi susţinut pe un termen lung. Potrivit Reuters, Banca Centrală Europeană a decis să menţină neschimbate ratele dobânzilor, preşedintele instituţiei considerând nivelul actual de 3,25% drept cel mai potrivit din perspectiva păstrării sub control a preţurilor, fără a afecta procesul de redresare a economiei zonei euro. Această decizie era aşteptată în mare măsură de analiştii europeni. În schimb, o parte a analiştilor preconizau o intervenţie a băncii asupra dobânzilor în cadrul reuniunii din luna februarie. “Este posibil ca inflaţia să înceapă în curând să scadă, ceea ce va necesita o reducere a dobânzilor”, a adăugat analistul Commerzbank. 7.6. Monedă unică, preţuri diferite

Fragmentarea pieţei de desfacere a Uniunii s-a reflectat în preţurile sale. Studii repetate au demonstrat că preţurile pot diferi în mod considerabil în cadrul UE. Un studiu efectuat asupra a 50 de produse din zona euro a relevat diferenţe medii ale preţurilor de 24%, iar un sondaj printre directorii de marketing a pus în evidenţă o variaţie medie de 80% între preţurile cele mai mari şi cele mai scăzute. Astfel, în Portugalia, una din ţările cu cele mai scăzute preţuri din UE, cercetările au arătat că preţul sării este de 12 ori mai mare decât în Italia.

Euro înlătură problema comparării preţurilor în ţările în care circulă, rămânând însă alte probleme. Când Economist Intelligence Unit a fost solicitat să selecteze câteva branduri identice de bunuri de larg consum în câteva ţări, astfel încât preţurile acestora să poată fi comparate, operaţiunea s-a dovedit surprinzător de complicată. Pentru multe produse, pur şi simplu, dominând mărcile locale; de exemplu, nu prea există o marcă de tricou vandabilă în toată Europa. Chiar şi acolo unde ar putea fi identificate anumite mărci tradiţionale, compararea în cele 12 ţări rămâne o problemă dificilă.

Una din probleme este aceea că fabricanţii schimbă, de la ţară la ţară, unele detalii ale produselor. Biciclete purtând acelaşi număr de model au componente diferite. Acelaşi echipament de sport purtând marca Adidas se poate dovedi a fi o variantă uşor diferită, cu unele modificări de formă, compoziţie a materialului, cu un alt model al zimţilor pantofilor, de exemplu.

Panasonic afirmă că fiecare din modelele sale de cuptoare cu microunde este fabricat cu un specific anume pentru o ţară anume, astfel încât compararea preţurilor acestor produse este cu greu posibilă. Pentru multe produse, variaţia considerabilă de modele complică compararea. Deoarece în Europa există o mare varietate de preferinţe, dar şi de condiţii, o standardizare strictă a producţiei este, cel mai adesea, exclusă. Spaniolii utilizează maşini de spălat cu viteză de rotaţie mai mică decât restul europenilor. Nemţilor le plac frigiderele cu congelatoarele încorporate în acestea, în timp ce britanicii preferă modelele cu corpuri separate, cu congelatorul în partea de sus, pe când francezii înclină spre modelele cu

Page 66: Neculita Mihaela

Politica monetară

65

congelatorul deasupra. La fel stau lucrurile cu mai toate bunurile de consum, de la ceainice la maşini de gătit.

Să presupunem că se găsesc unele produse cu adevărat comparabile: un anumit CD sau un anumit tip de minge de golf. Alte două elemente mai pot sta în calea unei comparări simple. În primul rând ambalajul poate diferi. Câte mingi de golf se vând într-un pachet? CD-ul pus în vânzare include ca bonus o altă piesă muzicală, de felul celor care în Anglia ridică preţul cu 50%.

În al doilea rând, specificul local face comparaţiile complicate, canalele de distribuţie a produsului putând modifica tabloul. În Franţa principala locaţie de vânzare a aparaturii audio, video şi televizoarelor sunt supermarket-urile, în timp ce în Germania acestea au loc de obicei în magazine specializate. Deşi sunt mai scumpe, nemţii preferă acest tip de magazine, datorită calităţii serviciilor pe cale le oferă. Dacă toate acestea nu complică suficient lucrurile, mai există şi alţi factori dificil de cuantificat, care influenţează preţurile: diferenţa de climă dintre nordul şi sudul continentului, rate de impozitare diferite, coordonarea vânzărilor şi lichidarea stocurilor, distanţa dintre producător şi vânzătorul en-detail.

Existenţa euro înlesneşte procesul de comparare, dar nu prea mult. Preţurile unor produse simple cum ar fi benzina sau laptele, sau ale unor produse transnaţionale standardizate vor fi mai uşor de cumpărat în toată zona euro şi trebuie să conveargă spre un standard european. Dar acestea vor fi excepţiile. Producătorii vor dispune în continuare de un întreg arsenal de modalităţi de a crea diferenţe şi de a menţine diferenţele de preţuri între ţări. Europenizarea, fără să mai vorbim de globalizare, are, încă, un drum lung de parcurs.

Unul din primele efecte ale introducerii efective ale monedei euro este o mai mare transparenţă la nivelul preţurilor în cele 12 state, dar, chiar dacă diferenţele de la o ţaţă la alta vor fi acum mult mai vizibile, economiştii nu se aşteaptă la modificări de preţuri din partea comercianţilor, comentează Reuters.

O primă constatare a analiştilor este că Finlanda pare să fie cea mai scumpă ţară din Uniunea Monetară Europeană. La Helsinki o cutie de Coca Cola costă de trei ori mai mult decât la Madrid, în timp ce un Renault Megane, cu capacitate cilindrică de 1.600 cm3 are în Finlanda cel mai ridicat cost de achiziţie din zona euro.

Cei mai avantajaţi pentru achiziţionarea acestui tip de autoturism par să fie locuitorii Luxemburgului, unde preţul acestuia este de 12.450 de euro, spre deosebire de 21.700 de euro în Finlanda. Preţuri relativ mici se practică şi în Belgia, unde modelul Renault se vinde pentru 13.000 euro, în vreme ce în Portugalia acesta poate ajunge la 20.780 de euro. În Franţa, automobilul costă 15.700 euro.

În schimb, italienii care beau mult lapte sunt cei mai dezavantajaţi din întreaga zonă euro, ei plătind pentru un litru 1,34 euro, spre deosebire de portughezi, care cheltuiesc numai 0,52 euro pentru acest produs. O altă băutură populară, Coca Cola are preţuri care variază între 1,18 euro în Finlanda, şi 0,33 euro în Spania. Preţuri mai ridicate sunt practicate în Italia şi Irlanda, în timp ce Germania, Luxemburg şi Franţa se situează la polul opus în ceea ce priveşte preţul acestui produs.

Preţul unui Big Mac este, la rândul său, diferit de la o ţară la alta, putând ajunge până la 0,6 euro în Finlanda şi la 0,59 euro în Grecia, în timp ce în Irlanda costă numai 0,38 euro, iar în Italia 0,41 euro.

Page 67: Neculita Mihaela

Politica monetară

66

Unul dintre motivele pentru care preţurile sunt atât de variate în cele 12 ţări este faptul că nivelul acestora este stabilit în funcţie de impozite, costul mâinii de lucru, cheltuielile de transport, precum şi de competiţie. Aceasta nu poate însemna decât că discrepanţele puternice vor continua să existe atâta timp cât toţi aceşti factori vor persista.

ÎNTREBĂRI

1. Care era moneda comună a Europei Monetare? a. ECU b. EURO

2. Enunţaţi ţările care nu fac parte din Uniunea Economică şi Monetară. 3. Care sunt avantajele monedei unice? 4. Care sunt informaţiile pe care le putea transmite ERI?

5. Enumeraţi etapele trecerii la euro conform Tratatului de la Amsterdam.

Page 68: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

67

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală

Europeană

Puterea pe care o deţine o bancă în cadrul unei economii a suscitat dintotdeauna vii polemici, iar ideea că acest organism care coordonează sistemul de plăţi, lichidităţile bancare şi condiţiile creditului are o independenţă totală – nedepinzând nici de puterea politică şi nici de cea executivă – întâlneşte şi astăzi mulţi sceptici. Poate fi o asemenea independenţă absolută ?

În toate ţările occidentale, activităţile băncilor centrale, a conducătorilor acestora sunt supuse unui anumit control care le limitează puterea, iar emisiunea şi politica monetară sunt, în mod primordial, probleme politice.

Astfel, în virtutea principiilor democratice, guvernele şi băncile centrale (în condiţiile în care băncile centrale nu sunt independente) preferă să conducă direct politica monetară, chiar cu riscul de a reveni asupra propriilor angajamente, privind emisiunea ca mijloc de a obţine pe termen scurt o cât de mică creştere economică şi cu efectul negativ de a pune în primejdie obiectivele pe termen lung.

Cedarea de către guvern a unei părţi importante din atributele politice, în special pe cele economice (aşa cum este politica monetară) implică reţineri ferme din partea politicienilor.

Experienţa istoriei a arătat, însă, că este necesar ca banca centrală să reziste presiunilor privind utilizarea politicii monetare în sprijinul unor încercări de ameliorare a creşterii economice şi să respingă tentaţiile de a crea inflaţii neaşteptate prin susţinerea unei înviorări economice fără fundament.

Astfel, s-a impus ideea de a delega politica monetară unei bănci centrale independente, a cărei credibilitate depinde de claritatea misiunii ce îi este încredinţată de autoritatea politică şi de capacitatea pe care aceasta o poate avea în îndeplinirea obiectivelor ce i-au fost conferite.

Cu toate acestea, independenţa băncii centrale nu poate fi nici atotcuprinzătoare, nici nedefinită.

Teoria economică şi practica internaţională arată că independenţa băncilor centrale îmbracă două forme:

Una care cuprinde decizia privind obiectivele şi instrumentele utilizate

(independenţa în sens larg); Alta care se referă numai la gestiunea instrumentelor în cadrul unor

obiective stabilite de guvern. În momentul în care s-a pus problema realizării Sistemului European

al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene, reprezentanţii Germaniei au lăsat să se înţeleagă în mod clar că nu vor accepta diminuarea rolului şi prerogativelor Bundesbank prin includerea sa într-un organism dependent de puterea politică.

Banca centrală în Germania (Bundesbank) se bucura de o mare independenţă faţă de puterea executivă. Preşedintele său, numit în mod ireversibil pentru o perioadă de timp fixă, participa la şedinţele de guvern la

Page 69: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

68

care se discutau problemele monetare. Guvernul federal putea amâna aplicarea unei decizii a Bundesbank, însă pentru o perioadă de cel mult două săptămâni. Cu toate acestea, cazurile în care miniştrii de finanţe au încercat să se opună politicii Bundesbank au fost foarte rare, iar în final s-a impus tot punctul de vedere al băncii centrale.

Independenţa Bundesbank era asigurată prin statutul său, care îi încredinţa în mod explicit sarcina asigurării stabilităţii monedei, sarcină pe care opinia publică din Germania o considera prioritară în raport cu oricare alte considerente de politică economică. De aici şi puternica susţinere publică de care se bucurau acţiunile Bundesbank, inclusiv în cazurile de divergenţă a acesteia cu guvernul.

În concluzie, poziţia negociatorilor germani a avut la bază rezultatele obţinute de Germania, datorate în special, independenţei Bundesbank, a cărei politică a fost concentrată pe stabilitatea preţurilor şi limitarea inflaţiei. Această politică a Bundesbank a adus mărcii germane denumirea de “ancoră a sistemului monetar european”1.

Evoluţiile din marile ţări europene au arătat că existau orientări evidente de a extinde şi a întări principiul independenţei băncii centrale. Franţa şi Anglia au luat măsuri hotărâte de a se încadra în politici monetare ferme, instaurate în Europa de către Germania.

Banca Franţei, potrivit legii din 4 august 1993, a devenit şi ea pe deplin responsabilă pentru definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare. Această lege confirma Băncii Centrale misiunea sa fundamentală: asigurarea stabilităţii preţurilor.

Potrivit legii, s-a creat, în cadrul băncii, Consiliul de politică monetară compus din 9 membri (dintre care făceau parte guvernatorul Băncii Franţei şi doi subordonaţi). Acest consiliu, era investit cu responsabilitatea de a defini politica monetară şi de a asigura aplicarea ei. Se interzicea în mod explicit acestuia de a solicita sau accepta instrucţiuni guvernamentale sau de la alte persoane. Caracterul colegial al consiliului şi mai ales irevocabilitatea mandatului, întăreau funcţionalitatea şi autoritatea consiliului. Dialogul şi transparenţa se realizau pe baza participării Primului Ministru şi a Ministrului Economiei la şedinţele consiliului şi prin raportul anual al Guvernatorului Băncii asupra operaţiunilor băncii adresat Preşedintelui Republicii şi Parlamentului.

Banca Angliei a făcut obiectul unei reforme instituţionale odată cu noul guvern laburist. La 6 mai 1997, noul Cancelar al Eşichierului, M. Brown, a decis să acorde o mai mare autoritate Băncii Angliei cu privire la manevrarea instrumentelor de politică monetară, însă definirea obiectivelor anuale ale inflaţiei rămâneau, totuşi, de competenţa exclusivă a guvernului.

Alinierea băncilor centrale europene la un comportament concertant s-a realizat atât prin voinţă cât şi prin prisma instrumentelor de politică monetară aplicate în fiecare din aceste ţări. În sprijinul susţinerii rolului băncii centrale în conducerea politicilor monetare s-au elaborat numeroase studii al căror rezultat era cât se poate de clar: cu cât banca centrală era mai independentă, cu atât nivelul mediu şi variabilitatea inflaţiei erau mai scăzute. 8.1 Structura Băncii Centrale Europene

Pe baza acestor considerente, s-a realizat Sistemul European al Băncilor Centrale format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale

1 Silviu Cerna,” Locul Băncii Centrale Europene în sistemul instituţiilor comunitare ”, Editura Enciclopedică 1997

Page 70: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

69

ale statelor membre. Băncile centrale naţionale din ţările participante au devenit de la 1.01.1999 membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.).

S.E.B.C. are drept obiectiv final menţinerea stabilităţii preţurilor, condiţie necesară a creşterii durabile şi sănătoase a economiilor ţărilor comunitare. În atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C. acţionează în concordanţă cu legile liberei concurenţe, favorizând alocarea eficientă a resurselor şi având următoarele atribuţii:

Definirea şi punerea în practică a politicii monetare unice; Conducerea operaţiunilor valutare, deţinerea şi gestiunea rezervelor

valutare oficiale ale statelor membre; Promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.

La 1 ianuarie 1999, responsabilitatea băncilor naţionale centrale, în ceea ce priveşte politica monetară, a trecut în sarcina Băncii Centrale Europene. Prin urmare, Consiliul de Conducere al B.C.E. a elaborat politica monetară pentru toate ţările uniunii monetare.

B.C.E. are ca sarcină principală stabilitatea preţurilor. B.C.E. are independenţă faţă de guvernele ţărilor şi organele Uniunii

Europene. B.C.E. acordă credite guvernelor cu dificultăţi bugetare.

Structura băncii este similară Bundesbank. Ca şi aceasta, B.C.E. are un Birou Executiv şi un Consiliu de conducere.

La summitul de la Bruxelles, şefii de stat sau de guvern au decis cine vor fi membrii Biroului Executiv ai Băncii Centrale Europene (B.C.E.).

Într-un interviu publicat în “Le Figaro”, vicepreşedintele B.C.E. arata că statutul S.E.B.C. oferă un bun echilibru: decizia este total centralizată pentru că este unică, iar relaţiile S.E.B.C. cu exteriorul sunt larg descentralizate. Adică, băncile, bursele, pieţele financiare la termen etc. pot să opereze exact în aceeaşi manieră, fie că sunt implantate la Frankfurt, Paris sau în oricare alt centru financiar al uniunii monetare. “S.E.B.C. a adoptat o structură federală: în frunte, B.C.E. care asigură decizia şi mai multe picioare, cele 11 bănci centrale naţionale care vor efectua cvasitotalitatea operaţiunilor”.2

Consiliul de conducere al B.C.E. este format din membrii Biroului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale ai statelor membre. Consiliul decide liniile importante ale politicii monetare, dar pentru că se întâlneşte trimestrial (faţă de două ori pe lună pentru Bundesbank), gestiunea cotidiană este încredinţată Biroului Executiv. Membrii Consiliului de conducere nu primesc instrucţiuni de la autorităţile naţionale sau instituţii U.E. Preşedintele B.C.E. va prezenta o dată pe an Raportul anual al B.C.E în faţa Parlamentului European şi va avea 4 audieri pe an în faţa unor subcomitete relevante ale Parlamentului European.

Membri Biroului Executiv au un mandat de 8 ani, care nu poate fi reînnoit. Mandatul guvernatorilor băncilor centrale este de 5 ani şi poate fi reînnoit. Mandatul primilor membri ai Biroului Executiv se întinde de la 4 la 8 ani, ceea ce face să nu părăsească toţi o dată conducerea B.C.E. şi să se asigure astfel continuitatea.

Operaţiunile de politică monetară sunt executate în toate cele 11 ţări potrivit unor modalităţi identice. În Uniunea Monetară nu există politici monetare naţionale sau regionale. Totuşi, la organizarea S.E.B.C. s-a

2 Christian Noyer, vicepreşedintele BCE, Observator financiar, nr. 58/28.01.1998

Page 71: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

70

prevăzut şi principiul descentralizării activităţii sale. Acest principiu este pus în practică prin atribuţiile şi activitatea specifică a Băncilor Centrale Naţionale. Serviciile de specialitate ale acestora, împreună cu cele ale B.C.E., contribuie la pregătirea deciziilor de politică monetară unică. Totodată, B.C.N. traduc în practică deciziile de politică monetară luate de Consiliul guvernatorilor al B.C.E. Practic, Băncile Centrale Naţionale sunt acelea care execută operaţiunile de refinanţare, continuă relaţiile cu instituţiile de credit pe pieţele financiare naţionale, sunt punctul de acces la moneda centrală, EURO. De asemenea, B.C.N. participă la explicarea deciziilor de politică monetară unică şi, mai ales, la analiza şi prezentarea incidenţei politicii monetare unice asupra economiilor naţionale.

Capitalul B.C.E. Băncile Centrale Naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul B.C.E. Volumul acestui capital a fost stabilit la nivelul de 5 miliarde euro. La începerea activităţii B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 bănci naţionale din Uniunea Monetară au vărsat integral capitalul subscris, iar celelalte 4 bănci naţionale au vărsat doar 5% din acesta, astfel că B.C.E. dispune efectiv de un capital iniţial de aproape 4 miliarde euro. Subscrierea băncilor naţionale la capitalul B.C.E. s-a făcut în baza unei chei de repartiţie cu două criterii, egale ca importanţă (populaţia şi PIB-ul celor 15 ţări ale UE). Ponderile rezultate la subscriere au fost3:

Deutsche Bundesbank 24,4935% Banca Franţei 16,8337% Banca Italiei 14,8950% Banca Angliei 14,6811% Banca Spaniei 8,8935%

Celelalte 10 bănci centrale naţionale participă cu ponderi între

4,2780% - Olanda şi 0,1492% - Luxemburg. Rezervele valutare ale B.C.E. S-a stabilit ca nivelul acestora să fie de

50 miliarde euro pentru totalitatea celor 15 ţări ale UE, ponderea fiecărei ţări determinându-se folosind aceeaşi cheie de repartiţie ca în cazul capitalului B.C.E. Rezervele transferate la 1 ianuarie 1999 la B.C.E. sunt de 39,46 miliarde euro şi provin de la cele 11 ţări care fac parte din U.M., celelalte 4 ţări netransferând nimic în această etapă. Structura rezervelor B.C.E. este prevăzută să fie de 15% în aur şi de 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deşi aparţin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au rămas la cele 11 bănci naţionale, care le gestionează exclusiv în contul B.C.E. În viitor, pot fi stabilite rezerve suplimentare, în limitele şi condiţiile fixate de către Consiliul UE.

Banca Centrală Europeană efectuează operaţiuni monetare, în special sub forma tranzacţiilor la termen. Pe lângă tranzacţiile la termen, care s-au derulat la un nivel fix al dobânzii de 3%, şi care constituie instrumentul principal de control al lichidităţii şi al nivelului dobânzii, sistemul european oferă două facilităţi permanente: refinanţarea şi depozitarea. Acestea pot fi efectuate de către instituţiile creditoare, prin intermediul băncilor naţionale centrale. La începutul uniunii monetare, dobânda de depozitare a fost de 2% şi cea de refinanţare de 4,5%. În perioada 4-21 ianuarie 1999 coridorul dintre cele două dobânzi a fost îngustat la 2,75% şi 3,25%.

Politica monetară în Sistemul European al Băncilor Centrale are ca sarcină principală stabilitatea preţurilor. Conform definiţiei Consiliului B.C.E, prin stabilirea preţurilor se înţelege o creştere a indicelui armonizat al

3 Basno Cezar, Dardac Nicolae, ” Integrarea Moneter bancară europeană “, E.D.P, Bucureşti 1999

Page 72: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

71

preţurilor de consum în Euroland cu sub 2% faţă de anul precedent. Definirea clară a acestui ţel dă posibilitatea Parlamentului European de a aprecia succesul politicii monetare şi de a face, astfel, eurosistemul şi politica sa mai transparente.

Pentru atingerea acestui ţel, strategia B.C.E. se bazează pe două coloane4. Prima coloană este constituită din rolul primordial acordat masei monetare. Deoarece inflaţia, privită pe termen mediu, este un fenomen monetar, masa monetară constituie o “ancoră nominală”. Consiliul B.C.E. a stabilit o valoare de referinţă a creşterii masei monetare, prima valoare pentru creşterea M3 fiind 4,5% pe an. Aceasta va asigura o stabilitate a preţurilor şi o creştere a produsului intern brut real de la 2% până la 2,5% pe an.

A doua coloană a strategiei monetare se bazează pe o analiză amplă a perspectivelor privind evoluţia preţurilor în Euroland. Vor fi analizate variabilele care oferă informaţii asupra evoluţiei viitoare a preţurilor, dar şi a cauzelor care au determinat modificări neaşteptate între principalii indicatori economici.

B.C.E. analizează cu atenţie toţi indicatorii relevanţi, dacă modificările acestora sunt temporare sau permanente, sau dacă este vorba de un şoc din partea cererii sau a ofertei şi, în general, nu consideră necesar să facă transparente aceste analize.

Vicepreşedintele B.C.E, C. Noyer a spus că este nevoie de aceste agregate, care sunt indicatori necesari pentru pilotarea politicii monetare, declarând că în adoptarea strategiei monetare au avut prudenţa de a nu se rezuma orbeşte la un instrument – agregatele -, ci la mai multe, cum sunt ratele de evoluţie a salariilor, cele pentru utilizarea capacităţilor de producţie etc.5

B.C.E, ca parte a eurosistemului, este reprezentată în instituţii şi foruri internaţionale. Astfel, aceasta are deja încheiate acorduri formale sau informale cu Fondul Monetar Internaţional, care i-a acordat în decembrie 1998 statutul de observator, cu OCDE, cu G-7 şi G-10. BCE a iniţiat numeroase contacte bilaterale cu băncile centrale din alte ţări din lume.

Banca Centrală Europeană pune un mare accent pe încheierea Pactului de stabilitate şi creştere economică, adoptat de Consiliul European de la Dublin (decembrie 1996) şi de Consiliul European de la Maastricht (iunie 1997).

Pactul prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor bugetare: 1. ţările participante la moneda unică sunt obligate să întocmească

programe de stabilitate referitoare la obiectivele bugetare pe termen scurt privind reechilibrarea sau excedentul bugetului administraţiei publice şi măsurile preconizate a le înfăptui;

2. ţările cu derogare (care nu participă la moneda unică), urmează să fundamenteze programe de convergenţă având aceleaşi orientări;

3. Comisia şi Consiliul European sunt abilitate să asigure urmărirea regulată a evoluţiei finanţelor publice a statelor membre. În cazuri specifice, comisia elaborează un raport asupra situaţiei bugetare a statelor, care presupun riscul unui deficit excesiv şi face operativ recomandările necesare statelor membre.

Se consideră deficit excesiv, atunci când acesta depăşeşte 3% din PIB. În cazul în care se constată o asemenea situaţie, Consiliul face

4 Willem Duisenberg, preşedinte BCE – Referat susţinut la Universitatea Hohenheim, 9-11 februarie 1999 5 C. Noyer, Observator financiar, nr. 58/1999

Page 73: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

72

recomandări ţării respective (maxim în luna mai a anului următor în care a apărut acel deficit), iar aceasta trebuie să întreprindă “acţiuni normale de efecte”, pentru a putea corecta dezechilibrul existent.

Sancţiunile posibile a fi aplicate se bazează pe următorul mecanism: la pronunţarea privind acordarea sancţiunii, ţările membre constituie un

depozit nepurtător de dobândă; cuantumul depozitului este:

0,2% din PIB, pentru un deficit de 3% din PIB; se adaugă 0,01% din PIB pentru fiecare tranşă de depăşire cu

0,1% din PIB a deficitului admis iniţial6; depozitul este plafonat la 0,5% din PIB;

depozitul se transformă în amendă, dacă după 2 ani deficitul excesiv persistă. Hotărârea aplicării amenzii revine Consiliului de Miniştri ai zonei euro, cu votul a două treimi din membri;

sumele provenind din amenzi devin venituri ale bugetului general al Comunităţii, fiind atribuite proporţional ţărilor membre euro, care nu au avut deficite excesive.

Consiliul de la Dublin a stabilit “circumstanţele excepţionale şi temporare” în virtutea cărora ţările pot fi supuse unui regim de excepţie privind sancţionarea.

Se prevede o scară de soluţii diferite în funcţie de situaţiile excepţionale în care a survenit deficitul, ale cărei trepte pot fi exprimate astfel: diminuarea PIB cu 2% scuteşte automat ţara respectivă de sancţiuni; diminuarea PIB între 0,75% şi 2%, ţara respectivă îşi poate pleda cauza

în faţa Consiliului de Miniştri; diminuarea PIB cu mai puţin de 0,75% permite ţării respective să renunţe

în a beneficia de exceptarea de la sancţiuni. Dar, în ultimă instanţă, cel ce are hotărârea finală este Consiliul prin votul său.

8.2. Sistemul de derulare a plăţilor transfrontaliere TARGET

Target este sistemul de derulare a plăţilor mari, transfrontaliere, din

cadrul Sistemului Băncilor Centrale Europene, respectiv reţeaua de reglementare interbancară.

Implementarea unei politici monetare uniforme necesită nu numai armonizarea instrumentelor monetare, ci şi integrarea pieţelor naţionale interbancare. Băncile trebuie să fie în stare să efectueze tranzacţii băneşti peste graniţă (transfrontaliere) în euro, la fel de eficient ca şi pe piaţa internă. În acest sens, Institutul Monetar European a elaborat un nou sistem de plăţi, intitulat TARGET (Trans European Automated Rea-Time Gross Settlement Express Transfer), care se realizează printr-o reţea specială de comunicaţii (interlinking system), care permite participanţilor să efectueze plăţi imediate în euro. În acelaşi timp, se urmăreşte ca sistemul de preţuri (costul de operare) al Target şi egalizarea zilnică a lichidităţilor să fie armonizate, pentru a evita operaţiuni de arbitraj între sistemele de plăţi naţionale.

La sistemul Target au acces şi ţări membre ale uniunii monetare, dar aceste ţări vor trebui să-şi ajusteze sistemele lor, astfel încât să poată efectua atât plăţi în euro, cât şi în monede locale.

6 Prin însumare vom avea : 0,3% din PIB depozit pentru deficit de 4% din PIB ; 0,4% din PIB depozit pentru deficit de 5% din PIB ; 0,5% din PIB depozit pentru deficit de 6% din PIB

Page 74: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

73

Sistemul Target implică înregistrarea plăţii în timp real, tehnică ce are semnificaţia decontării ante-compensaţie, fapt care înseamnă înregistrarea sumei în contul băncii beneficiare în momentul efectiv al operării, oricare ar fi ora de operare şi, implicit, posibilitatea de a fi interpretată ca decontare definitivă pentru beneficiar. Acest lucru deschide acestuia posibilitatea de a dispune şi folosi imediat suma respectivă.

În cadrul acestui sistem, creşte răspunderea băncilor centrale naţionale pentru susţinerea comună a sistemului de plăţi şi protecţia împotriva riscului sistemic, risc formulat în sensul că “neîndeplinirea obligaţiunilor de plăţi de către un participant poate să provoace dificultăţi altora, declanşând astfel o reacţie în lanţ, care va determina o criză financiară generalizată”.7

Protejarea împotriva riscului sistemic nu poate fi concepută decât prin cooperarea conştientă şi hotărâtă a autorităţilor monetare.

Condiţiile de operare preconizate de Target asigură asistenţa băncilor centrale de către S.E.B.C. în două etape: credite intrazilnice; credite pentru 24 de ore acordate băncilor debitoare.

Prima categorie (credite intrazilnice) se acordă automat la sosirea la destinaţie a mesajului de plată. Suma este operată definitiv în contul băncii beneficiare, fără să exist de fapt acoperirea necesară. La sfârşitul zilei operative, prin încheierea compensării şi onorarea de către toate băncile a obligaţiilor decurgând din compensare, se va crea acoperirea necesară şi, deci, creditul intrazilnic va fi rambursat.

Soldurile neonorate la compensarea zilnică vor determina acordarea, de asemenea automată, a creditelor de 24 de ore, fapt ce devine posibil prin asumarea responsabilităţii de către BCN. Răgazul acordat de 24 de ore implică măsuri corelate între băncile centrale naţionale şi, respectiv, în cadrul politicii monetare a S.E.B.C. care să asigure rezolvarea situaţiei, respectiv acoperirea plăţilor angajate prin mesaje în cadrul sistemului de compensare Target, fapt care duce cu necesitate la stingerea primejdiei de risc sistemic.

În fiecare ţară, băncile se adresează băncilor centrale naţionale pentru a cere lichidităţi. Toate aceste cereri sunt centralizate instantaneu la sediul BCE, care alocă lichiditatea în funcţie de ansamblul cererilor. Această lichiditate este apoi redistribuită electronic, prin acelaşi canal, al băncilor centrale naţionale. Apoi, Target permite tuturor băncilor europene să facă schimburi ale lichidităţilor lor într-o mare piaţă monetară unificată. Aceasta ar urma să asigure, imediat ce sistemul va fi rodat, o rată a dobânzii pe termen scurt absolut identică pretutindeni.

În cazul lipsei de lichidităţi, băncile centrale naţional din zona euro vor acorda băncilor comerciale credite de zi pe termen scurt. Dacă băncile nu vor putea să le plătească până la sfârşitul zilei, vor avea acces la facilitatea marginală de împrumut de noapte a sistemului european al băncilor centrale.

Băncilor comerciale le va fi permis să efectueze plăţi în euro prin toate sistemele conectate la Target, dar ele nu vor fi obligate să utilizeze Target, exceptând plăţile efectuate în legătură cu politica monetară comună. Aceasta înseamnă că sistemele naţionale vor intra în competiţie unul cu celălalt. În acelaşi timp, Target va concura cu sistemele de plăţi private.

Sistemul Target permite reglarea în timp real a plăţilor transfrontaliere în euro. Conform aprecierii Bundesbank, Target este, în prezent, cel mai mare sistem de plăţi mari transfrontaliere. La 11 ianuarie 1999, o săptămână după intrarea sa în funcţiune, prin Target s-a derulat un volum de plăţi de 400

7 C. Basno şi N. Dardac, „Operaţiuni bancare ”, EDP, Bucureşti, 1996, p. 232.

Page 75: Neculita Mihaela

Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

74

miliarde euro. Spre comparaţie, în aceeaşi zi s-a derulat prin sistemul cel mai mare până la Target, respectiv EAF (Electronic Acces Frankfurt), un volum de plăţi de 275 miliarde euro, iar prin Euro-1, respectiv EBA (European Banking Association), un volum de 204 miliarde euro.

Taxele relativ ridicate ale utilizărilor sistemului Target – la peste 1000 de plăţi, 80 euro/tranzacţie, nu ar constitui, conform Bundesbank, un dezavantaj. Euro-1/EBA costă numai 20 euro/tranzacţie, la peste 3000 tranzacţii/zi, iar EAF 0,15 euro/tranzacţie. La ordinul de mărime al tranzacţiilor, aceste taxe nu joacă nici un rol.

Au existat, desigur, în primele zile de funcţionare a Target, anumite probleme, fie cauzate tehnic, fie, în special, datorate factorului uman. Pe lângă concentrarea fluxurilor de plată spre sfârşitul zilei, problemele s-au datorat şi greutăţilor întâmpinate de unele bănci în aplicarea reglementărilor Target şi completarea informaţiilor în formularele Target.

În ciuda acestor aspecte, TARGET a reuşit să se impună, ţările membre ale ale Uniuni Monetare cât şi cele care doresc să adere la UE îl folosesc în acest moment.

ÎNTREBĂRI

1. Din cine este format Sistemul European al Băncilor Centrale? 2. TARGET reprezintă:

a. libera circulaţie a persoanelor b. libera circulaţie a capitalurilor c. sistem de facilitare a circulaţiei plăţilor

3. Ce reprezintă Pactul de Stabilitate? 4. Care sunt sancţiunile stabilita prin Pact? 5. Care sunt obiectivele principale ale Băncii Centrale Europene?

Page 76: Neculita Mihaela

Bibliografie

75

BIBLIOGRAFIE 1. Bârsan Maria, Integrarea Economică Europeană, Vol. I

Introducere în teorie şi practică, Editura Carpatica Cluj Napoca 1995 2. Basno Cezar, Dardac Nicolae Integrarea monetar - bancară

europeană, EDP, Bucureşti, 1999 3. Benjamin Angel, Care sunt efectele creării monedei euro asupra

politicii economice şi monetare a României şi a întreprinderilor, DG Economica Comisia Europeană, Bruxelles, 2002.

4. Bibere Octav, Uniunea economică între real şi virtual, Editura ALL, Bucureşti, 1999.

5. Boissieu Christian, Politique monétaire, Encyclopedie économique, Paris, Economica, 1990

6. Borthe Marie-Annick, L`Economie de l`UE, Ed. Economica, 2000. 7. Boyer R., Le gouvernement économique de la zone euro,

Rapport au CGP, 1999. 8. Brociner Andrew, Europa monetară SME, UME, monedă unică

Institutul European, 1999 9. Cerna Silviu, Unificarea monetară în Europa, Editura

Enciclopedică, Bucureşti 1997. 10. Chabot Christian N., Euro – moneda europeană, Editura Teora,

Bucureşti, 2000. 11. Commelïn Bertrand, Europa economică. U.E.M, Institutul

European, 1998 12. Fontaine Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele

noastre, Institutul European, 1998 13. Jinga Ion, Uniunea Europeană : realităţi şi perspective, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 14. Penea Doina Zenovia, Moneda Euro, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999. 15. Raimbault Guy, Comprendre simplement l’Europe des quinze,

Financiere et monétaire, Editions JV DS Paris 1995 16. Rollet Philippe Du grand marché à l’Union Economique et

Monétaire, Editions Cujas Paris 1995 17. Sută Nicolae (coordonator), Integrarea economică europeană, Ed.

Economică, Bucureşti, 1999 18. * * * Uniunea Economică şi Monetară, Seria Europa, Delegaţia

Comisiei Europene în România, str. Grigore Mora, Bucureşti – august 1996.

19. * * * “Ghid practic în labirintul U.E.”, “Departamentul de Relaţii externe” Oficiul de integrare EURO-ATLANTICA Editura D.R.E. 1996, “Uniunea Economică şi Monetară” Seria Europa, Delegaţia Comisiei Europene în România, str. Grigore Mora, Bucureşti – august 1996.


Recommended