PATRIE - originea în limba latină, patria, -ae însemnând patria sau locul natal. Dacă în secolul al XVI-lea el semnifica paternitatea simbolică a pământului natal, în secolul al XVIII-lea indica apartenenŃa afectivă la o naŃiune mai vastă, reprezentată de un stat. . Patriotismul, care stimulează şi dă formă naŃionalismului) a fost definit ca iubire de tară sau disponibilitate de a apăra interesele fiind mai mult un sentiment decât o idee politică.

NATIUNE - apare în secolul al XVI-lea, în Anglia.Conceptul modern se naşte, conform opiniei lui C. Wihtol de Wenden la Valmy, la 20 septembrie 1792,. În secolul al XVII-lea, spaniolii şi englezii utilizează termenul nationalitate, intrat în vocabularul francez pe la 1770, cu sensul de conştiinŃă naŃională. Ulterior, el va desemna la forma singulară apartenenta legală a unei persoane fată de tară, iar la cea plurală – aspiraŃia la unitate sau independenŃă a popoarelor lipsite de organizare statală

În anii’70 şi ’80 ai secolului al XX-lea, au apărut o serie de variante ale paradigmei moderniste: 1. varianta socio-culturală, asociată conceptiei lui Gellner cu privire la nationalism – cea a necesitătii generării unei „culturi înalte”;

2. varianta socio-economică, reprezentată de Tom Nairn şi Michael Hechter, care derivă nationalismul din functionarea ratională a economiei mondiale;

3) variantele politice ale lui Charles Tilly, A. Giddens şi John Breuilly, care analizează legăturile dintre nationalism şi sursele puterii – războiul, elitele, statul modern;

4) variantele ideologice, între care cea mai importantă, apartinând lui Elie Kedourie consideră nationalismul religie seculară, apărută ca urmare a schimbărilor din plan ideologic.

Nationalismul german, bazat pe un ansamblu de credinŃe care inspira actiunea oamenilor de stat a fost calificat „dogmatic şi popular”. Tema predestinării metafizice, ideea că Germania are o misiune spirituală poate fi întâlnită la Fichte şi Hegel, la catolicul Goerres.

Nationalismul pangermanist a exaltat războiul, considerat inevitabil şi binefăcător. Din perspectiva nationalismului romantic, al cărui principal teoretician a fost Herder, oamenii puteau fi mai bine înŃeleşi în functie de factorii lingvistici, culturali şi istorici, care îi leagă de un anumit teritoriu.

Anthony D. Smith enumeră 5 componente ale nationalismului:

1) procesul formării şi mentinerii statelor-natiuni;

2) conştiinta apartenentei la o natiune;

3) expresiile simbolice ale naŃiunii şi rolul acesteia;

4) ideologiile sau doctrinele naŃionaliste;

5) mişcările sociale şi politice care urmăresc să împlinească vointa atribuită natiunii

Aparitia şi evolutia nationalismului.

Tipuri de nationalisme

Specialiştii subliniază necesitatea distinctiei între principiile universale ale nationalismului, a căror trăsătură generală este afirmarea primatului identitătii nationale asupra revendicărilor de clasă, religie, sau umanitate şi nationalismele particulare, care nu implică o abordare politică generală. Astfel de nationalisme pot avea scopuri diferite: realizarea unitătii politice şi cucerirea independenŃei, păstrarea identităŃii culturale, extinderea teritoriului şi protejarea intereselor conationalilor din afara lui, mentinerea autonomiei culturale sau politice23. La sfârşitul secolului al XIX-lea, scrie C. Wihtol de Wenden, ideea de naŃiune s-a divizat în Franta în nationalismul popular (definit de Jules Michelet şi întruchipat de Comuna din Paris) şi un naŃionalism antiparlamentar, protectionist, xenofob, cu tendinte regionaliste (Maurice Barrès) sau elitist-conservatoare

Uneori, nationalismul este etichetat fie ca

nationalism cultural, etnic, de tip răsăritean, considerat un naŃionalism rău, violent, distrugător,

nationalism civic, voluntarist, de tip vestic, considerat ca nationalism bun

VALURILE NATIONALISMULUI

I - declanşat de Revolutia franceză, a dus la formarea şi dezvoltarea incipientă a statelor nationale europene – Germania, Grecia, România ş.a. Ultimul moment al acestui val a fost plasat la sfîrşitul primului război mondial, când are loc prăbuşirea unor imperii europene şi formarea de noi state nationale

II. este extremist şi xenofob în deceniile 3 şi 4 ale secolului al XX-lea. Amplificat de regimurile fasciste, îndeosebi de regimul nazist nationalismul are ca obiectiv principal revizuirea granitelor stabilite după prima conflagratie mondială. În perioada post-totalitară

III. accente extremiste cel de-al treilea val. Se regăsesc în el, după părerea lui Gil Delannoi, elemente tipice fazei nationalităŃilor din secolul al XIX-lea (nevoia de determinare şi de vot universal) şi epocii decolonizării (crearea unei noi ordini statale) dar originalitatea lui rezultă din procesul prăbuşirii sistemului comunist, în cadrul căruia raporturile de fortă erau alimentate şi de nationalism şi de internationalism

NaŃionalism şi etnicitate în Europa. Resurectia nationalismului în Tările Europei Centrale şi de Est

Modul în care s-a manifestat nationalismul în Europa a fost foarte diferit de la o regiune la alta, în functie de cultură, religie, tipul de societate, trecutul istoric. În Occident, el are drept cauze principale crizele de dezvoltare şi numărul mare al imigrantilor Conflictul dintre protestantii şi catolicii din Irlanda de Nord, vechi de sute de ani, dar accentuat la începutul secoulului al XX-lea nu este pur religios, ci are un continut socioeconomic, politic şi naŃional. Dacă până în 1921 conflictul religios coincide cu cel nationalist, după acest an religia nu mai este un scop, ci

mijlocul prin care actionează nationalismul. Argumentele mişcărilor naŃionaliste nu mai sunt exclusiv religioase, ci devin treptat politice,sociale, economice, deşi continuă să opereze cu termeni religioşi.

FRANTA -În anii’60-’70, problema natională a Frantei o constituia cea a regiunilor în care erau concentrate grupurile etnice ale occitanilor, bretanilor, germanilor, bascilor, corsicanilor. Termenii regionalism, etnoregionalism, mişcări regionale au desemnat „problemele hexagonului şi ale regiunilor” în care sunt concentrate grupurile menŃionate. Diferite mişcări şi organizatiile lor politice – Mişcarea Populară Occitană, Mişcarea Bretonă, reprezentată de partidul Stroland Ar Vro şi de Partidul National Breton, Mişcarea Flamandă, au militat pentru introducerea limbilor lor materne în şcoli, pentru dezvoltarea culturii în limba proprie, autonomie şi relansare economic

SPANIA - Nationalismul din łara Bascilor este deosebit de complex. Fundamentele ideologiei separatiste au pus în discutie existenta Spaniei, dar legitimitatea ei a fost puternic contestată chiar de către o parte a populaŃiei basce. Recurgerea la lupta armată a constituit un puternic factor de divizare a militantilor nationalişti,

BELGIA - Belgia pare să fi parcurs toate etapele istorice ale unui stat-natiune european: unitate cucerită prin lupta pentru independentă, unificare obtinută prin sufragiu universal şi industrie modernă, dovezi de patriotism în cele două războaie mondiale, regionalizare şi disociere lingvistică şi comunitară. Divergentele dintre flamanzi şi francofoni privind diferite probleme curente nu sunt rare şi au tendinŃa de a dobândi o coloratură comunitară dar ele nu au pus în pericol unitatea tării

Guy Hermet -împărtirea Europei în două entităti politice şi cultural distincte – Est şi Vest derivă dintr-o realitate istorică, evidentiind 4 factori primordiali

1. Dezmembrarea Europei după căderea Imperiului Roman2. Ruptura dintre creştinătatea ortodoxă şi cea catolică3. expansiunea otomană în Europa de Sud-Est,începută din secolul al XV-lea4. ; divizarea socio-economică a tărănimii, teritoriile estice caracterizându-se printr-o stare

de dependenŃă dură în secolele XV-XVIII iar cele vestice prin manifestări ale luptei Ńărănimii pentru eliberarea de dependenŃa feudal

BULGARIA- Dezvoltarea ideii nationale bulgare parcurge două faze: formarea unei culture nationale, de la mijlocul secolului al XVIII-lea şi până la 1878; constituirea şi manifestarea unei natiuni statale, după 1878. Dezvoltarea nanionalismului a fost divizată în 4 etape sau perioade: perioada nationalismului de stat (unificarea, între 1878-1918); nationalismul în criză sau revizionismul (1918-1944); comunismul şi nationalismul comunist (1944-1989); nationalismul post-totalitar (după 1989)

MAGIARII -În secolul al XIX-lea, nationalismul maghiar (s-a transformat într-o mişcare ofensivă îndreptată împotriva Imperiului şi minoritătilor. După pacea de la Trianon el capătă accente revizioniste, ceea ce va duce la strângerea legăturilor cu Italia şi Germania şi se arată preocupat de soarta nationalitătii maghiare din teritoriile pierdute. Nationalismul conceptualizat de filosoful şi istoricul Erik Molman este de fapt un patriotism socialist, având în centrul său ideea ataşamentului socialist al individului fată de patria sa

POLONIA -Şovinist şi xenofob ca şi celelalte nationalisme esteuropene, nationalismul polonez a fost totdeauna preocupat de tendintele expansionist germane şi ruse. El a fost influentat de două curente de gândire. Primul, reprezentat de Roman Dmovski, leader al Partidului NaŃional Democrat, care vedea în Germania inamicul principal al identitătii nationale poloneze, recomanda minoritătilor care doreau includerea într-un stat bazat pe industrializare, împărtirea moşiilor şi formarea unei puternice clase de mijloc, supunerea fată de procesul polonizării dacă doreau să beneficieze de un tratament egal.

CEHI VS SLOVACI - Identitatea natională distinctă a cehilor şi slovacilor s-a format în contextul mişcărilor de trezire natională din secolul al XIX-lea. Nationalismul ceh postbelic a continut în discursul său acuze la adresa minorităŃii germane care colaborase cu naziştii în timpul războiului. Ideologii comunismului au atacat atât cehoslovacismul, cât şi nationalismul clerico-fascist slovac, care se declara ostil iudeobolşevismului41. Elita comunistă cehoslovacă dezvoltă o nouă paradigmă a teoriei nationale, cu puternice influenŃe sovietice, naŃionalismul fiind de fapt absorbit de patriotismul de stat. După 1989 se intensifică discuŃiile privind tema necesităŃii statului comun, ajungânduse la separare.

ROMANIA - După 1989, în Europa Centrală şi de Est s-au identificat două situatii în care a fost implicat cu precădere naŃionalismul cu accente negative: dezintegrarea statelor multinationale (U.R.S.S., Iugoslavia, Cehoslovacia), pe fondul unor violente tensiuni nationale; reformularea aspiratiilor de identitate ale minorităŃilor nationale care au îmbrăcat uneori o formă revizionistă (revizuirea frontierelor şi separarea). Dionisie Petcu evidentiază următoarele cauze ale nationalismelor din această parte a continentului european: a) specificul formării natiunilor (factorul istoric); b) existenta regimurilor totalitare, care nu au rezolvat problema natională ci, dimpotrivă, au complicat-o; c) modul constituirii şi functionării relatiilor dintre statele est-europene; d) procesul de democratizare din fostele tări socialiste; e) amestecul unor state care au interesul de a umple „vidul de putere” provocat de dezmembrarea U.R.S.S. şi a Iugoslaviei; f) teama sau reŃinerea fată de integrarea europeană care presupune înlăturarea animozitătilor istorice fată de tările vecine şi abordarea democratică a relatiilor interetnice.

Vladimir Tismăneanu- identifică două tipuri de nationalisme în spaŃiul central şi esteuropean: nationalismul civic sau forma „soft” a nationalismului şi cel etnic, sau forma radicală a nationalismului. Nationalismul civic este axat pe ideea conform căreia esenta suveranităii poporului se află în rolul de apărător al drepturilor individuale ale tuturor membrilor comunitătii. El pune accentul pe reflectie, în raport cu emotia şi nu este xenofob, implicând tolerarea minoritttilor. Nationalismul etnic, având ca variante nationalismul conservator, populismul etnocentric, etnocentrismul nostalgic şi nationalismul liturgic prezintă o serie de trăsături comune: conceperea natiunilor într-un sens colectivist, exaltarea traditiilor şi institutiilor traditionale, cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului, neîncrederea în valorile occidentale, postularea vointei comune a poporului drept valoare national supremă. El poate deschide calea spre autoritarism. Nationalismul conservator asociat cu democratia creştină şi traditia populară, exaltă valorile premoderne, atacă industrializarea şi capitalul financiar, exagerează rolul trecutului, influenta Bisericii, impactul nefast al culturii occidentale şi consideră suveranitatea mai presus de drepturile indivizilor.

MINORITATE - „Minoritate” este un cuvânt aplicat de specialiştii în ştiintele sociale grupurilor subordonate în termeni de putere şi de privilegii, în raport cu majoritatea sau grupul dominant. Trăsătura principală a statusului minoritar, sublinia Norman Yetman, este pozitia socială inferioară, în care interesele grupului nu sunt efectiv reprezentate în instituŃiile politice, economice şi sociale ale societăŃii. Termenul „dominant” poate fi folosit ca sinonim pentru majoritate iar termenul „subordonat” ca sinonim pentru minoritate. Minoritatea este grupul subordonat într-o societate în care domină majoritatea. Membrul unui grup subordonat sau minoritar trece prin experienŃa limitării oportunităŃilor de viaŃă (educatie, succes profesional, realizarea fericirii personale ş.a.). Grupul dominant poate ignora unele dintre caracteristicile minoritătilor, selectând numai acele trăsături apreciate ca fiind semnificative şi identificând indivizii pe baza lor: culoarea diferită a pielii, limba,

Puterea şi lipsa de putere, care leagă procese microsistemice sunt considerate a fi subiecte majore în 5 arii ale functionării umane: 1) individual- intrapsihic; 2) interpersonal- interactional; 3) familial; 4) etnic-cultural; 5) societal

1. GRUPUL RASIAL - Problema raselor şi a rasismului continuă să fie probleme viu controversate. Termenul „grup rasial” este aplicat acelor minorităti (majoritare uneori) clasificate în conformitate cu anumite diferente fizice evidente. De fapt, rasa este o categorie socială care serveşte drept bază a unui tratament diferenŃiat. Diverşi autori au subliniat imprecizia conceptului şi multiplele sensuri ale folosirii lui, existenta unor confuzii dintre noŃiunea de rasă şi cea de cultură, dintre rasă şi natiune, rasă şi castă etc. Notiunea „rasă” nu poate fi acceptată decât într-un mod relativ, în domeniul biologiei.

Sociologii Michael Omi şi Howard Winant au propus conceptul „racial formation”, pentru a ilustra faptul că societatea creează şi transformă continuu categoriile rasiale. Grupurile definite în 1910 ca rase – evreii, slavii, irlandezii ş.a. sunt văzute astăzi ca etnii. În concluzie, categoria „rasă” este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, apreciindu-se că ea este mai curând o categorie învăŃată decât una înnăscută, o „inventie culturala.

2. GRUPUL ETNIC - Grupurile minoritare desemnate prin etnicitatea lor se diferenŃiază de grupul dominant prin originea naŃională sau modelele culturale distinctive. În raport cu rasa, etnicitatea este o barieră mai puŃin semnificativă în calea acceptării ei de către societate. În sens larg, etnia indică existenŃa unor caracteristici culturale sau naŃionale; în sens restrâns, percepŃia existenŃei unor strămoşi comuni, reali sau imaginari. M. Weber definea grupul etnic ca o „colectivitate bazată pe asumarea unei origini comune, reale sau imaginare. R. Breton deosebeşte mai multe elemente componente ale procesului etnogenezei sau etnolizei, unele dintre acestea constituind puncte iniŃiale ale formării grupului, altele fiind elaborate ulterior, unele fiind de ordin material, altele de ordin spiritual . Etnocidul – distrugerea culturală a unei etnii duce la genocid – distrugerea ei psihică. Dinamica demografică specifică fiecărei etnii poate avea în timp importante consecinte asupra echilibrelor culturale şi politice . Încercând să realizeze o clasificare a etniilor, R. Breton distinge: la eşaloanele inferioare, intra-etatice, subdiviziuni ale etniei care sunt grupurile etnice regionale, dialectale, ş.a., rezultate din izolare, grupurile etnoide, cu bază socio-confesională sau rasială, mai mult sau mai puŃin endogame şi sub-grupurile sociale clasice (triburi, clanuri, caste); pe treptele superioare, supra-etnice, se află uneori grupuri de etnii vecine, prezentând mari similitudini culturale generale, vorbind limbi înrudite, sau d diferite familii – interetnii – şi, deseori, întro aceiaşi arie geopolitică sau de civilizaŃie, familii de etnii; marile ansambluri de etnii aparŃinând unor familii diferite, datorită stadiului de dezvoltare şi afinităŃilor lor cultural diverse, dar împărtăşind o anumită comunitate de origine rasială continental

3. GRUPURILE RELIGIOASE- Grupurile religioase sunt grupuri care împărtăşesc o altă religie decât credinŃa dominantă. Exclusivismul şi intoleranŃa au generat nu de puŃine ori confruntări între diverse comunităŃi şi organizaŃii religioase având păreri diferite în probleme de cult, dogmă, ritualuri, organizare sau în probleme de natură politică, socială, culturală. Religia poate constitui un important factor al integrării statale. Cercetătorii africani observau că primele mişcări politice care au avut ca obiectiv mentinerea independentei au fost puternic influentate de creştinismul practicat în şcolile misionare. În alte cazuri, cum a fost cel al Iugoslaviei, religia a constituit o sursă suplimentară de conflict, amplificând dimensiunile unor confruntări interetnice şi accelerând procesul dezintegrării politice. Articolul 29 al ConstituŃiei României, revizuită în anul 2003 înscrie libertatea gîndirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinŃelor religioase, care „nu pot fi îngrădite sub nici o formă”. Cultele religioase se pot organiza în condiŃiile legii, potrivit propriilor statute, fiind

autonome faŃă de stat, dar beneficiind de sprijinul acestuia. Alineatul 4 al acestui articol interzice orice forme, mijloace, acte sau acŃiuni de învrăjbire religioasă.

4. GRUPURILE DE GEN - ExistenŃa unor caracteristici fizice şi culturale distincte de celeale bărbaŃilor (care compun grupul dominant), calitatea de membru involuntar în clasificarea sexuală, conştientizarea tot mai pronunŃată a statutului subordonat şi dezvoltarea unei solidarităŃi de grup, experienŃa tratamentului inegal sunt elemente care justifică includerea femeilor în categoria grupurilor minoritare, subordonate. Cea mai mare parte a lor a ajuns la concluzia că genul (sexul) este „o inventie umană” care s-a schimbat şi se va schimba şi în viitor dar, fără o intervenŃie deliberată nu se va ajunge la o mai mare egalitate între bărbaŃi şi femei. Astfel,în pofida producerii unor mari transformări politice şi economice, în toate Ńările lumii femeile continuă să fie victime ale abuzului şi discriminării. Identitatea de gen, rezultat al unui proces complex de interacŃiune între sine şi ceilalti este interiorizarea psihologică a trăsăturilor feminine sau masculine68. Consecintele sociale ale identităŃii de gen se reflectă în rolurile de gen (sex roluri), care se referă la aşteptările privind comportamentul adecvat, atitudinile şi activităŃile bărbaŃilor şi ale femeilor.

5. GRUPURILE DE ORIENTARE SEXUALA - ConsideraŃi de multe ori de către majoritate ca diferiŃi şi devianŃi, homosexualii constituie un alt tip de grup minoritar. Termenul „homosexualitate” pare să nu fi existat înainte de secolul al XVIII-lea, el începând să fie folosit în jurul anului 1860, pentru a indica o categorie de oameni afectată de o anumită deviaŃie de comportament. Ca grup minoritar, homosexualii sunt relativ lipsiŃi de putere şi constituie obiectul unor prejudecăti negative şi al unor actiuni discriminatorii. Ei s-au confruntat cu opresiunea ideologică, derivând în special din credintele traditionale homofobice, cu opresiunea legală, derivând din legi, deciziile tribunalelor şi comportamentul agenŃilor de control social şi cu una ocupatională, când locurile de muncă, promovarea şi venitul lor au fost limitate sau negate.

Consecintele statusului grupului subordonat 1. Migratia voluntara, involuntara, anexarea si colonianismul

1. Migratia voluntara- Fenomenul migratiilor a atins dimensiuni impresionante în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea. EmigraŃia (emigranŃilor) indică părăsirea unei tări în vederea stabilirii într-o altă Ńară iar imigraŃia (imigranŃilor), venirea întro nouă tară. În toate tipurile de mişcări operează două seturi de forte: push factors (factorii de stimulare, de împingere) şi pull factors (factorii de atragere).În primele două decenii de după cel de-al doilea război mondial, fenomeneleimigraŃioniste în interiorul continentului european şi din Europa spre America de Nord s au accelerat. Imigrantii din Turcia, Grecia, sudul Spaniei şi al Italiei, Africa de Nord s-au

îndreptat spre R.F.G., Belgia, Elvetia, Suedia, Ńări care duceau lipsă de mână de lucru. Alte tări precum FranŃa, Olanda, marea britanie au cunoscut un aflux alimigranŃilor provenind din fostele colonii. FranŃa şi Germania au încercat să controleze migratia prin intermediul unor politici restrictive.Pe de o parte, migratiile transnationale antrenează dezvoltarea intolerantei, a tensiunilor etnice, lingvistice, religioase. În conditiile în care imigrantul este văzut ca fiindaltfel, diferit, străin, pot apare manifestări de xenofobie, rasism, etnicism, fundamentalism.Pe de altă parte însă, imigratia antrenează şi un proces de transculturalizare, un schimb de valori şi de instituŃii, de forme de sociabilitate şi de idei, de limbi şi religii, determinândmultiplicarea formelor şi practicilor culturale, istoriilor şi tradiŃiilor, alterităŃilor şidiversităŃilor7

2. ANEXAREA - In timpul războaielor sau ca un rezultat al acestora, naŃiunile încorporează sau anexează teritorii în care populaŃia indigenă, dominantă în vechea societate poate ajunge în situatia de grup minoritar. După anexare, puterea dominantă suprimă de regulă limba şi cultura minorităŃii iar minoritatea încearcă să-şi păstreze identitatea culturală.Consecintele statusului subordonat sunt : exterminarea, expulzarea, secesiunea,segregarea, fuziunea sau asimilarea. Exterminarea – eliminarea unui grup – este un mod extrem de comportament fată de acesta. Apărut după cel de-al doilea război mondial pentru a indica distrugerea fizică a unei populaŃii prin exterminare, dezrădăcinare, dispersie, termenul „genocid” este curent utilizat cu referire la Holocaust, în care au pierit 6 milioane de evrei europeni, 200.000 de Ńigani şi alte minorităŃi etnice. Însă el poate fi aplicat şi politicii americanilor faŃă de indieni în secolul al XIX-lea, acŃiunilor guvernului turc de exterminare a majorităŃii armenilor din 1915.Expulzarea- Grupul dominant poate expulza o minoritate, fortând-o să-şi părăsească tara sau numai unele zone ale ei (cazul indienilor americani, de exemplu). Atunci când un grup se separă pentru a forma o nouă natiune sau se mută în spatiul uneia deja constituite, unde devine dominant, el încetează de a mai fi o minoritate.Succesiunea - este rezultatul unor înŃelegeri bilaterale, părŃile implicate ajungând la un consens privind înfăptuirea ei, această metodă poate fi calea cea mai bună de rezolvare a unor conflicte comunitare prelungiteSegregarea - înseamnă separarea fizică a două grupuri de populatie în ceea ce priveşte locul de muncă, rezidenŃa, funcŃiile sociale. Pierre L. Van den identifica 3 niveluri ale segregării: macrosegregarea (segregarea unor populaŃii în teritorii separate - rezervaŃii), mezzosegregarea (segregarea albilor de nonalbi în cartierele de locuit) şi microsegregarea (segregarea locurilor publice)

Fuziunea- Fuziunea descrie rezultatul combinării grupului majoritar cu cel minoritar şi constituirea unui nou grup, cultural distinct faŃă de cele iniŃiale. Deşi ea nu reclamă în mod

obligatoriu căsătoriile mixte, este foarte asemănătoare procesului amalgamării – al combinării prin intermariaj a grupurilor dominant şi subordonat, având ca rezultat un nou grupAsimilarea - Perspectiva asimilationistă are tendinta, conform unor opinii, de a devaloriza culturile străine şi a o „tezauriza” numai pe cea dominantă. În S.U.A., soluŃia asimilaŃionistă a conflictului alb-negru a fost văzută de multe ori ca dezvoltare a consensului în jurul valorilor albe americane.Termenul aculturatie (adaptarea unui individ sau grup la noul mediu sociocultural, internalizarea normelor şi valorilor noii culturi) serveşte la disimularea acŃiunilor de asimilare. Cercetările având ca obiectiv studierea atitudinilor de aculturaŃie, modificărilecomportamentale şi stresul de aculturaŃie au evidenŃiat existenŃa a numeroase diferenŃe în privinŃa modului de adaptare a diverşilor indivizi şi grupuri. Uneori asimilarea estegeneratoare de marginalitate, fie ca rezultat al naşterii, fie ca rezultat al procesului deasimilare. Asimilarea poate fi afectată de atitudinea grupurilor dominant şi subordonat precum şi de natura grupului minoritar

Între principalii factori care încurajează sau descurajează asimilarea, Richard Schaefer menŃionează:a) similaritatea fizică şi culturală a celor două grupuri, majoritar şi minoritar;b) dorinŃa minorităŃii de a se asimila şi bunăvoinŃa majorităŃii de a permite asimilarea;c) natura concentrată sau dispersată a aşezării minorităŃii;d) sosirea mai mult sau mai puŃin recentă şi proximitatea patrieiPluralismul, care pleacă de la recunoaşterea dreptului la diferenŃă presupune respectulreciproc al diferitelor grupuri ce coexistă în interiorul unei societăŃi pentru cultura fiecăruia, în absenŃa ostilităŃii sau a prejudecăŃilor. Afirmarea de sine nu implică înjosirea celuilalt; minoritarul nu mai este văzut ca un deviant care trebuie pedepsit, nici ca un bolnav care trebuie vindecat şi nici ca un anormal care trebuie ajutat . Ideea conform căreia diversitatea societăŃilor europene nu îşi are rădăcinile în istorie, cieste un efect al migraŃiilor europene din anii’70-’80 a ridicat problema identităŃii individuale şi colective, a relaŃiilor dintre oameni, a capacităŃii lor de a se respecta reciproc şi de a-şi respecta libertatea.PREJUDECATA - Prejudecata, care se referă la sentimente obiective, este o atitudine ce nu coincide în mod necesar cu discriminarea – comportament deschis sau tratament inegal implicând de regulă acŃiuni negative (deşi este posibilă şi o discriminare pozitivă, în favoarea unui grup). Dobândite adesea în copilărie, prejudecăŃile se pot dezvolta la orice vârstă, ca urmare a unui rău tratament al persoanelor din partea altora sau ca rezultat al competiŃiei intergrupuri. Opiniile preconcepute, remarca Anthony Giddens, se bazează de multe ori pe conventii verbale şi sunt rezistente la schimbare, chiar în faŃa unor informaŃii noi Indivizii pot manifesta prejudecăŃi pozitive despre grupurile cu care se identifică şi prejudecăŃi negative despre celelalte. În unele cazuri şi grupurile minoritare se displac unele pe altele. Prejudecata operează prin intermediul gândirii stereotipe, ceea ce înseamnă după A.Giddens a gândi în termenii unor norme fixe şi inflexibile.

Trei mjloace speciale sunt recomandate ca remedii ale prejudecăŃilor:

a) intensificarea contactelor intergrupuri;

b) instructia;

c) practicile de conştientizare.

Teoria etichetării (labeling theory) al cărei creator este sociologul american Howard Becker a încercat să releve rolul stereotipurilor în formarea prejudecăŃilor şi manifestarea discriminării, să explice de ce unii oameni sunt consideraŃi diferiŃi sau mai puŃin valoroşi decât alŃii, de ce unii sunt văzuŃi ca devianŃi. R. T. Schaefer numeşte tendinŃa unor indivizi de a răspunde şi actiona pe baza stereotipurilor (predispoziŃie care poate duce la validarea falselor definiŃii) profeŃie autorealizată (self fulfilling prophecy), ciclu al gândirii negative, al propriei gândiri pesimiste. În anumite situaŃii, se poate răspunde şi acŃiona în conformitate cu stereotipurile, o persoană sau un grup descris ca având caracteristici specifice începând să dea dovadă de ele. Grupurile minoritare descoperă că le este permis să ocupe numai locuri de muncă prost plătite, cu un prestigiu scăzut şi cu slabe şanse de promovare, scuza societătii dominante fiind aceea că unor astfel de minorităŃi le lipseşte abilitatea realizării în pozitii mai importante şi mai profitabile.

Teoria adaptării (H. Roy Kaplan ş.a.) minorităŃile etnice s-au adaptat atât de mult la sărăcia şi inferioritatea lor naturală încât situaŃia în care se află a devenit o a doua lor natură. În consecintă, încercarea de a o schimba ar fi un lucru imposibil şi nedrept. Aceeaşi rezistenŃă faŃă de schimbarea socială demonstrează teoria jocului cu sumă zero (zero sum game), susŃinută, între alŃii, de Jack Lewin. Într-o societate competitivă, cu toate locurile ocupate, lupta pentru un status superior este un joc al cărui rezultat este o sumă zero: numărul de locuri câştigate de cei frustraŃi este egal cu numărul de locuri pierdute de cei avantajaŃi, astfel încât, orice tentativă de a învinge în această competiŃie este un fapt injust. John Dollard ş.a. arătau în 1939 (Frustration and Agression) că, în general, outgrupurile percepute ca diferite şi fiind mai vulnerabile în comparaŃie cu in-grupul devin Ńintele agresivităŃii cauzate de frustrare, în special în perioadele de criză şi recesiune economică. Denumirea pe care a primit-o această teorie – a Tapului ispăşitor (Scapegoating Theory) este inspirată din Biblie unde se arată că evreii au trimis în pustiu un Ńap pentru a duce cu sine, în mod simbolic, păcatele, „fărădelegile” oamenilor. Bruno Bettelheim, Morris Janowitz ş.a. sustin că o persoană, în loc să se considere vinovată pentru eşecul ei transferă responsabilitatea asupra unui grup vulnerabil care devine „Tapul ispăşitor” întruchipat de un grup rasial, etnic, religios.

STEREOTIPUL - Termenul „stereotip” a fost folosit pentru prima dată în 1922 de Walter Lippman (Public Opinion) care intenŃionând să indice rigiditatea concepŃiilor referitoare la grupurile sociale la preluat de la tipografi. Însă, studiul sistematic al stereotipurilor este inaugurat în 1933 de către David Katz şi Kenneth Braly’s. O definiŃie larg acceptată consideră

stereotipurile un ansamblu de convingeri cu privire la caracteristicile personale, trăsăturile de personalitate şi de comportament specifice unui grup de oameni.

Stereotipurile sunt originate în societate şi cu ajutorul lor se poate exprima natura raporturilor dintre diferite grupuri sau diferite naŃiuni. Ele se pot perpetua, furnizând premisele pe care se fundamentează comportamentele. Cercetările au evidenŃiat caracterul de autoconformare a lor92. P.G. Devine şi S.M. Baker realizau o distincŃie între cei care rămân fideli convingerilor dobândite în copilărie şi cei care dovedesc convingeri alternative (simpla cunoaştere a stereotipurilor culturale.

DISCRIMINAREA - Discriminarea este un comportament negativ fată de indivizi sau grupuri în legătură cu care există prejudecăti. Negarea oportunităŃilor şi drepturilor egale este determinată de convingeri interioare şi de circumstante exterioare. Întelegerea fenomenului discriminării din societăŃile contemporane impune mai întâi distincŃia între privarea absolută şi privarea relativă (absolute deprivation, relative deprivation). Privarea absolută presupune un standard fixat, bazat pe un nivel minim al subzistenŃei, mai jos de care nu se poate rezista.

Discriminarea totală se referă la discriminarea curentă practicată pe piaŃa muncii şi la discriminarea din trecut (past discrimination) care presupune o educaŃie relativ săracă şi o experienŃă neplăcută a locurilor de muncă ocupate de minorităŃi, îndeosebi de cele rasiale şi etnice, aparŃinând unor medii sociale inferioare şi provenind din familii mari. Discriminarea din trecut cu efecte în prezent (past-in-present discrimination) indică acele practici prezente, aparent nediscriminatorii, care au efecte negative datorită practicilor anterioare, intenŃionat părtinitoare. Discriminarea curentă sau actuală (current discrimination) constă în refuzul de a acorda locuri de muncă minorităŃilor care au o calificare corespunzătoare sau într-o remunerare mai scăzută decât cea cuvenită. În primii ani de după revoluŃia din 1989, multe ziare româneşti inserau oferte de serviciu cuprinzând specificarea „exclus rromi”, sau „tinere fără obligaŃii”

Afirmarea şi protectia minoritătilor

Inegalitătile privind puterea şi statusul grupurilor sociale antrenează inegalităŃi în distribuŃia resurselor materiale şi simbolice. Conform teoriei echitătii, dreptatea socială poate fi instituită printr-o ajustare materială şi psihologică, urmare a unei deformări cognitive a realităŃii.

RelaŃiile dintre grupuri sunt juste şi echitabile numai atunci când raportul contribuŃie-rezultat este considerat echivalent pentru in-group şi pentru out-group.

Marea Britanie, imigrantii din India, Pakistan, Bangladesh, Kenya, Uganda, Cipru, Sri Lanka s-au concentrat în ariile inner-city ale marilor oraşe engleze. Legea pentru relaŃiile rasiale din 1976 interzice discriminarea la angajare, obŃinerea de locuinŃe şi participarea la organizaŃii sau cluburi. Este constituită o Comisie pentru Egalitatea Rasială. Începând din 1977, guvernământul britanic adoptă măsuri pentru discriminarea pozitivă şi pregătirea educaŃională a minorităŃilor. S-au înfiinŃat şcoli islamice subvenŃionate de stat, a fost creat un\ organism reprezentativ la nivel naŃional – Muslim Council of Britain şi s-au propus măsuri pentru contracararea tendinŃelor islamofobe. .

Franta Valurile de imigranŃi ajunse în FranŃa, începând cu anii’60 – portughezi, algerieni, turci, marocani ş.a. – au umplut un vid existent pe piaŃa forŃei de muncă, noii veniŃi ocupând locurile cele mai puŃin calificate, remunerate şi valorizate. Progresele integrării în FranŃa nu pot fi negate, dar interesul acordat străinilor variază de la o comunitate la alta. Discriminarea la locul de muncă, în sistemul şcolar, de locuit etc. continuă să fie sesizabilă, iar coabitarea francezilor cu populaŃiile de origine străină, în special cu maghrebienii provoacă uneori tensiuni, abil speculate de extrema dreaptă. După 1975, imigranŃii au beneficiat de o serie de drepturi economice şi sociale, având posibilitatea de a deveni delegaŃi sindicali, de personal,membri ai comitetelor de întreprindere sau consiliilor de administraŃie

Spania si Italia Problemele integrării în Spania şi Italia (Ńări de primire de relativ puŃină vreme) sunt generate de existenŃa unei populaŃii musulmane, majoritar de origine marocană şi de o puternică imigraŃie clandestină. În 1972, statul spaniol a semnat un acord de cooperare cu reprezentanŃii unor comunităŃi islamice, spre deosebire de cel italian care manifestă încă rezerve.

Germania (Tară în care trăiesc peste 3 milioane de musulmani, dintre care 75% de origine turcă) Legea din ianuarie 1991 a ameliorat securitatea statutului străinilor. Deoarece aici există multe şcoli în care peste ¾ dintre elevi sunt străini, problema politicilor învăŃământului este cu deosebire importantă. În Bavaria, spre exemplu, se aplică o dublă politică, de „integrare” şi de „conservare a identităŃii naŃionale”, în vederea eventualei întoarceri în Ńara de origine; în Berlin există clase „preparatorii” pentru copiii care nu vorbesc bine limba germană. Diversele politici educative aplicate de landuri i-au făcut pe unii cercetători să vorbească de o „nouă şcoală”, „multietnică şi pluriculturală”

.

Olanda- Documentul de orientare asupra minorităŃilor culturale în sistemul educaŃional olandez din 1981 s-a pronunŃat în favoarea unei educaŃii „interculturale”, pregătind toŃi copiii pentru convieŃuirea într-o societate „multiculturală”, perspectivă care implică eforturi reciproce

de comprehensiune, acceptare şi stimă, deschiderea spre cultura şi particularităŃile culturale ale celuilalt.

Suedia - Politica „indirectă” a Suediei faŃă de imigranŃi şi-a propus scopul asigurării accesului lor la instituŃiile şi avantajele oferite de stat, în aceleaşi condiŃii ca şi ale restului populaŃiei. Drepturile străinilor rezidenŃi permanenŃi în Suedia sunt garantate de ConstituŃie şi, cu excepŃia dreptului de vot la alegerile legislative şi serviciul militar, drepturile şi obligaŃiile străinilor coincid cu cele ale suedezilor. RezidenŃii beneficiază de aceleaşi măsuri privind locul de muncă, asigurare-şomaj, securitate socială, alocaŃiile familiale, locuit etc. iar rolul lor politic a fost reglementat prin măsuri precum instituirea dreptului de vot şi de eligibilitate la alegerile locale, subvenŃionarea principalelor organizaŃii de imigranŃi, crearea unor consilii consultative care grupează reprezentanŃi ai diferitelor organizaŃii ş.a. Reforma din 1985 a vizat accesul străinilor la unele funcŃii112

Elementele principale ale viziunii unitare a U. E. privind tratamentul imigranŃilor legali şi ilegali au fost evidenŃiate la Consiliul European de la Tampere, Finlanda, în octombrie 1999:

o abordare cuprinzătoare a problemei fluxurilor migratoare, pentru realizarea unui echilibru între admiterea umanitară şi cea economică;

atitudinea corectă faŃă de cetăŃenii Ńărilor terŃe în vederea asigurării drepturilor şi identificării obligaŃiilor, similare cu cele ale cetăŃenilor statului pe teritoriul căruia trăiesc;

stabilirea de parteneriate cu Ńările de origine; conturarea unei politici unitare în privinŃa azilului, care să respecte ConvenŃia de la

Geneva şi obligaŃiile asumate de statele membre prin tratate internaŃionale

RROMI - Una dintre problemele comune ale Ńărilor din Centrul şi Estul Europei o constituie aceea generată de prezenŃa pe teritoriul lor a unui mare număr de persoane aparŃinând populaŃiei roma, a căror situaŃie economică este, în general, precară şi al căror grad de integrare în societate este nesatisfăcător. łiganii sunt răspândiŃi pe mai multe continente şi trăiesc în mai multe Ńări, dar mai cu seamă în această parte a continentului european. Unele surse indică un total de 12 milioane de persoane, dintre care 10 milioane – locuitori ai Europei, 8 milioane – ai Ńărilor Europei de Est. Altele avansează cifra de 14,5 milioane de persoane locuind în Ńările fostei Iugoslavii, România, Ungaria, Cehia, CSI, Bulgaria, Spania, FranŃa. Conform datelor recensământului din 2002, numărul Ńiganilor din România este de 535.250 (2,5% din totalul populaŃiei), însă conform unor estimări neoficiale cifrele s-ar ridica la 1,5-2 milioane persoane. SituaŃia lor economică şi socială în Ńările Europei Centrale şi de Est continuă să fie una dintre cele mai precare, iar prejudecăŃile şi discriminarea agravează şi mai mult problemele. Specialiştii români au subliniat că factorii cauzatori ai excluziunii sociale a populaŃiei roma au

o determinare preponderent individuală şi, într-o oarecare măsură, culturală. În rândurile ei

există un mare număr de analfabeŃi şi semianalfabeŃi (aproximativ 39% din total în România.

Ordonanta Guvernului României nr. 137/31 august 2000 privind sancŃionarea tuturor formelor de discriminare şi constituirea Consiliului NaŃional Pentru Combaterea Discriminării,

ca urmare a Hotărârii nr. 1194 din 27 noiembrie 2001 au creat un cadru favorabil reducerii unor astfel de manifestări. Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 a aprobat strategia Guvernului României de îmbunătăŃire a situaŃiei romilor.

FEMINISMUL- Statutul femeii s-a schimbat abia în secolul al XIX-lea, acordarea dreptului de vot modificând profund situaŃia sa. Charles Debbasch şi Jean-Marie Pontier disting trei etape ale participării femeilor la viaŃa politică: a) etapa nonparticipării prin excludere; b) etapa acordării dreptului de vot în aceleaşi condiŃii ca şi bărbaŃilor; c) etapa cuceririi responsabilităŃilor politice de către femeii. La începuturile lor, mişcările feministe din S.U.A. şi-au împletit drumul cu cele ale negrilor, femeile considerând libertatea lor la fel de importantă ca a sclavilor. Într-o „declaraŃie de independenŃă” votată la prima convenŃie din istorie dedicată poziŃiei şi drepturilor omului, de la Seneca Falls, New York din iulie 1848, se afirma că bărbaŃii şi femeile au fost creaŃi egali şi sunt înzestraŃi cu drepturi civile inalienabile.

De la începutul secolului al XX-lea şi până în 1938, în România a existat o puternică mişcare feministă susŃinută de un număr mare de comitete, organizaŃii, reviste ale femeilor care militau pentru acordarea drepturilor politice. Statutele redactate în 1918 de AsociaŃia pentru Emancipare Civilă şi Politică a Femeii Române de la Iaşi au înscris obiective îndrăzneŃe . Însă, O.N.G.-urile create după 1989 care şi-au propus să acŃioneze pentru drepturile femeilor nu s-au impus ca un puternic partener social.

Nivelul participării politice a femeilor a crescut pe măsura reducerii diferenŃelor de statut şi putere între bărbaŃi şi femei. În Ńări ca Italia, Finlanda, Japonia, femeile votează în număr mai mare decât bărbaŃii. Suedia, Norvegia, Finlanda, Austria, China, Cuba sunt state cu un înalt procent de femei în Parlament. În timp ce Noua Zeelandă acorda femeilor dreptul de a vota în 1893 iar Finlanda le dădea şi dreptul de a fi votate în 1906, femeile din multe state islamice nu beneficiază nici astăzi de drepturile lor politice fundamentale, fiind limitate la existenŃa casnică. Platforma ConferinŃei de la Beijing din 1995 a chemat la împărŃirea responsabilităŃilor între bărbaŃi şi femei atât acasă, cât şi la locul de muncă şi în comunitate. Legea electorală din 1946 recunoaşte dreptul româncelor de a alege şi de a fi alese în parlament iar ConstituŃia din 1949 proclamă egalitatea femeii cu bărbatul în plan economic, social, politic, civil şi cultural. În 1954, Codul Familiei înscrie egalitatea soŃilor, regimul comunităŃii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei şi dreptul de a avea bunuri individuale. Codul Muncii stipula în 1950 plata egală a mâinii de lucru feminine şi masculine pentru muncă egală.

După 1989, prezenŃa femeilor române în viaŃa politică a fost puŃin semnificativă, dacă ne raportăm la contextul general european şi zonal-european. Dacă înainte de 1989 femeile reprezentau 33,3% din totalul membrilor Marii Adunări NaŃionale, ele pot fi găsite în Parlament numai într-o proporŃie de 3,7% după alegerile din 1992, 5,6% după cele din 1996 şi 10,2% după cele din anul 2000.

HOMOSEXUALI - Pentru a supravieŃui în societăŃile ostile lor, homosexualii au recurs la două strategii principale care evidenŃiază existenŃa a două categorii de persoane: ascunderea orientării sexuale, evitându-se astfel stigmatizarea, hărŃuirea şi discriminarea; autoidentificarea deschisă şi acŃiunea pentru schimbarea mentalităŃilor şi a comportamentelor („secret gays” şi

„liberationist gays” în literatura anglo-saxonă). În 1924 s-a constituit la Chicago prima organizaŃie a homosexualilor – Chicago Society for Human Rights, urmată de altele, în 1950.

După răzvrătirea din 28 iunie 1969 de la Stonewall Inn din Greenwich Village, New York, a crescut numărul grupurilor şi comunităŃilor de „eliberare a homosexualilor”, al organizaŃiilor de întrajutorare şi de lobbying politic. Până în 1992, numărul lor ajunsese la 1580. În 1990 este înfiinŃată International Gay and Lesbian Human Rights Commision care intervine în cazurile de încălcare a drepturilor omului bazate pe orientarea şi identitatea sexuală şi statut serologic HIV.

În 1994 în România se constituia grupul de iniŃiativă Bucharest Acceptance Group. În mai 1995 el va organiza simpozionul „Homosexualitatea – un drept al omului”, cu participarea unor reprezentanŃi ai parlamentului şi guvernului român, ai Bisericii Ortodoxe, ai unor organizaŃii LGBT şi de promovare a drepturilor omului. Urmare a acestuia, grupul de voluntari şi simpatizanŃi a decis crearea unei organizaŃii „stabile” şi „independente” – ACCEPT, înregistrată ca organizaŃie nonguvernamentală pentru promovarea drepturilor omului la 25 octombrie 1996. Prin activităŃi de lobbying, informare şi colaborare ea şi-a propus să apere dreptul la o viaŃă obişnuită, la exprimare liberă şi şanse egale ale persoanelor care fac parte din grupul minoritar de orientare sexuală din România.

Statusul minoritătilor etnice din România

În România, termenii etnicitate şi naŃionalitate sunt interşanjabili. Pot fi indicate 24 de minorităti nationale la un total al populaŃiei stabile de 21.698.181 în anul 2002. Cele mai largi grupuri etnice sunt constituite din maghiari, romi, germani şi ucranien

Maghiari - Minoritatea maghiară este preponderentă în judeŃele Harghita şi Covasna, romii sunt prezenŃi în toate judeŃele, cu o concentrare mai mare în Mureş, Sibiu, Bihor şi Giurgiu, germanii au o pondere mai mare în judeŃele Timiş, Sibiu, Satu-Mare, Caraş-Severin, Arad.

Minoritatea maghiară covieŃuieşte de câteva secole cu românii (până la 1918 în altă formaŃiune statală, din 1918 în cadrul statului român) şi cu alte minorităŃi, în primul rând cu germanii şi evreii. Această convieŃuire a presupus comunicarea, influenŃele reciproce, schimbul de valori spirituale. Zona locuită compact de maghiari cuprinde regiunea din estul Transilvaniei, judeŃele din nordul acestei provincii, o parte importantă din Crişana şi una mai redusă din Maramureş şi Banat.. După revolutia din decembrie 1989, partidele şi organizaŃiile reprezentând minorităŃile au fost repuse în legalitate. Maghiarii au fondat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) şi AsociaŃia Tinerilor DemocraŃi Maghiari. În punctul al treilea al programului adoptat de UDMR la primul său congres de la Oradea se specifica faptul că ungurii din Transilvania fac parte integrantă din statul român dar din punct de vedere istoric şi etnic sunt o parte organică a naŃiunii de cultură maghiară. Se solicita astfel dreptul la o deplină recunoaştere culturală. łelul politic major al minorităŃii maghiare repetat deseori în sfera publică începând din 1989 este acela de a dobândi o mai mare autonomie politică şi culturală.

Minoritatea maghiară doreşte a fi considerată „co-naŃiune”, alături de cea română, constituent egal dar distinct şi autonom al comunităŃii politice româneşti. Ea speră să obŃină statutul oficial pentru limba maghiară şi să se ajungă la stabilirea unui cadru politic şi instituŃional care să-i

garanteze o NaŃiuni şi minorităŃi mai mare autonomie. De asemena, solicită o anumită formă de autonomie teritorială în regiunile având concentraŃie mai mare de etnici maghiar

Germani - În 1939, existau în România circa 750.000 de cetăŃeni români de etnie germană, cu şcoli în limba proprie, organizaŃii comunitare şi asociaŃii proprii. Instalarea în fruntea germanilor a unei conduceri naŃional-socialiste şi înrolarea a 60.000 de germani în Waffen-SS au avut drept consecinŃă, după război, deportarea a 70.000 de persoane în U.R.S.S. şi deposedarea celor rămaşi în Ńară de proprietăŃile private şi comunitare, suspendarea temporară a drepturilor cetăŃeneşti. Germanilor din România le sunt redate – dreptul de vot în 1950 – casele şi gospodăriile de la sate în 1956. Din anii '70, ca urmare a unei înŃelegeri între guvernul roman şi cel al Germaniei Federale, începe exportul etnicilor germani care duce la reducerea numărului lor: 250.000 în 1989. TendinŃa de scădere a continuat şi după acest an, astfel încât, la recensământul din 2002, numărul germanilor este de 60.088 de persoane (0,3% din populaŃia totală), faŃă de 119.462 (0,5%) înregistraŃi la recensământul din 1992.

. ComunităŃile etnice germane existente în România sunt saşii transilvăneni, saşii sătmăreni şi şvabii bănăŃeni. La nivel politic şi cultural, minoritatea etnică din România este reprezentată de Forumul Democratic al Germanilor din România (FDGR) care, potrivit statutului, depune eforturi de creare a premiselor politico-juridice, lingvistice, culturale şi economice pentru dăinuirea acestei minorităŃi şi este o „component loială a societăŃii româneşti”. OrganizaŃiile Forumului, existente în aproape toate localităŃile Ńării având o populaŃie germană semnificativă numeric, fac parte din cinci asociaŃii regionale – Transilvania, Transilvania de nord (Satu Mare), Banat, Bucovina, Vechiul Regat.

Există în România mai multe comunităti etnice ucrainiene: hutulii – ucrainienii din Maramureş şi Bucovina, ucrainienii din Dobrogea şi cei din Banat. Numărul ucrainienilor la recensământul din anul 2002 a fost de 61.091 de persoane (0,3% din populaŃia totală), în majoritate creştini de confesiune ortodoxă. În 1950, s-a înfiinŃat Vicariatul Ortodox Ucrainean, iar în 1990 – Vicariatul General Greco-Catolic Ucrainean, avându-şi sediile la Sighetul MarmaŃiei. Sunt editate mai multe publicaŃii ale comunităŃii ucrainene, precum Curierul Ucrainean, Ukrainkyi Visnik, Nas Holos ş.a., există clase şi grupe cu predare în limba maternă, iar din 1997, funcŃionează un liceu bilingv în Sighetu MarmaŃiei. Uniunea Ucrainienilor din România (UUD) are cinci filiale de Ńinuturi.

Urmaşi ai starovenilor din Rusia, care au ajuns pe meleagurile noastre în secolele XVIIXVIII, datorită schismei bisericii ortodoxe ruse, ruşii lipoveni (36.397 – 0,2%) locuiesc în majoritate în judeŃele Tulcea, ConstanŃa, Iaşi, Suceava sau în Brăila.

Printr-o hotărâre de guvern, ziua de 18 decembrie a fost aleasă ca Zi a Minoritătilor

Nationale, deoarece pe 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat DeclaraŃia cu privire la drepturile persoanelor aparŃinând minorităŃilor naŃionale, etnice, religioase, lingvistice.

Constitutia României adoptată în 1991 şi revizuită în 2003 recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparŃinând minorităŃilor naŃionale la „păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităŃii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase” (art. 6), dreptul „de a învăŃa limba lor maternă” şi „de a putea fi instruite în această limbă” (art. 32), de a avea reprezentare parlamentară (art. 59), de a se exprima „în limba maternă în faŃa instanŃelor de judecată, în condiŃiile legii organice” (art. 127). OrdonanŃa Guvernamentală nr. 137/31 august 2000 privind prevenirea şi sancŃionarea tuturor formelor de discriminare a calificat contravenŃie „acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităŃii sau crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare, ofensatoare îndreptat împotriva..

Articolul 59 (2) al ConstituŃiei, completat cu prevederile Legii Electorale pentru Camera DeputaŃilor şi Senat nr. 68/1992 au garantat reprezentarea politică a minorităŃilor în parlament, un număr de 15 locuri fiind rezervate lor în camera inferioară. La alegerile din anul 2004 au participat 29 de organizaŃii ale minorităŃilor naŃionale care şi-au trimis în parlament 18 reprezentanŃ

Consiliul Europei are, de asemenea, un rol important în domeniul apărării drepturilor omului, deci şi ale minorităŃilor. ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului şi ConvenŃia – Cadru pentru ProtecŃia MinorităŃilor NaŃionale sunt două dintre textele fundamentale care exprimă obligaŃiile ce revin în această privinŃă statelor membre. ConvenŃia – Cadru din 1994 prevede participarea deplină la viaŃa economică, socială, culturală, publică, protecŃia împotriva asimilării forŃate, principiul non discriminării şi necesitatea asigurării unui ansamblu de libertăŃi. Antidiscriminarea pe motive rasiale, etnice, religioase sau de credinŃă, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală a devenit un principiu de bază al Uniunii Europene, odată cu semnarea în 1997 a Tratatului de la Amsterdam. Carta Drepturilor Fundamentale în UE din decembrie 2000 a întărit principiul interzicerii discriminării etnice, principiu care trebuie pus în aplicare atât de statele membre cât şi de acelea care aspiră să devină