Investeşte în oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1 „Educaţie şi formare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului: Burse doctorale si postdoctorale pentru cercetare de excelenta Numărul de identificare al contractului: POSDRU/159/1.5/S/134378 Beneficiar: Universitatea Transilvania din Braşov Partener: Universitatea Transilvania din Brasov Școala Doctorală Interdisciplinară Departamentul Literatură și Studii Culturale Maria Alexandra GHIURȚU Problematizarea morală în romanul românesc contemporan The Moral Inquiry in Romanian Contemporary Novels Conducător ştiinţific Prof. univ. dr. Virgil PODOABĂ BRAȘOV, 2015
Transcript
Investeşte în oameni!
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 „Educaţie şi formare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării”
Titlul proiectului: Burse doctorale si postdoctorale pentru cercetare de excelenta
Numărul de identificare al contractului: POSDRU/159/1.5/S/134378
Beneficiar: Universitatea Transilvania din Braşov
Partener: Universitatea Transilvania din Brasov
Școala Doctorală Interdisciplinară
Departamentul Literatură și Studii Culturale
Maria Alexandra GHIURȚU
Problematizarea morală
în romanul românesc contemporan
The Moral Inquiry
in Romanian Contemporary Novels
Conducător ştiinţific
Prof. univ. dr. Virgil PODOABĂ
BRAȘOV, 2015
MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
care le asimilăm în mod tradițional formei și stilului, nu sunt lipsite de interes în decantarea
substanței morale a creației literare şi corespund celui de-a treia dimensiuni anunţate. Dacă la nivelul
conținutului ni se oferă acces la viziunea personajului, aceasta poate fi invalidată, relativizată sau
consacrată în funcție de configurația pe care o creează opțiunile stilistice ale autorului.
Mecanismele prin care ne sunt comunicate punctele de vedere ale romanului ar putea fi
reunite sub noțiunea de retorică. Nu putem ajunge în acest punct al argumentației decât abandonând
orice formulă teoretică care susţine transparența şi caracterul strict decorativ al stilului sau îi refuză
orice contribuție la „substanța” operei. Un mod alternativ de a conceptualiza această relație, practicat
de Wolfgang Iser, mizează pe separarea componentei mimetice a operei, adică lumea ficțională,
reprezentată, și procedeele de valorizare a principiilor care organizează această lume ficțională și a
acțiunilor agenților morali care o locuiesc.
Pentru a reuni cele trei niveluri ale discuției, un efect general al ficțiunii este acela de a ne
solicita și reține atenția morală și a ne extinde orizontul cognitiv şi pe cel moral, a ne antrena empatia
şi spiritul critic şi a conferi profunzime viziunii noastre despre lume, iar retorica fiecăreia dintre
realizările individuale ale acestui gen ar deveni un mod de canalizare a acestei atenții morale. Stilul
operei literare și conținutul acesteia cooperează, așadar, în vederea conturării unei punct de vedere
care să sintetizeze și totodată să lase în urmă perspectivele personajelor sau ale agenților naratoriali
și intențiile performative ale autorului3.
O concluzie parțială este aceea că literatura în general are capacitatea de a ne coopta simțul
moral, iar unele tipuri de scriitură (cele în care se tematizează explicit chestiuni etice) ar pune în
evidență această dimensiune mai bine decât altele și ar permite o abordare retorică mai aplicată. Fără
3 Deși prestația autorului este cea care asigură geneza actului de comunicare, voi ignora în cele ce urmează intenția auctorială afirmată explicit, indiferent de siguranța sau insistența cu care ar fi declarată oriunde în exteriorul textului (în paratext), așa cum mă voi dispensa și de întreaga practică a interpretării biografice (monografii cu trimiteri transversale viață-operă etc.). Nu mă interesează, așadar, canalizarea oferită prin programe literare sau alte „chei de lectură" oferite în interviuri etc.
11
a atinge un consens în privința criteriilor care stau la baza acestei pertinențe superioare, Martha
Nussbaum, Wayne Booth și James Phelan oferă trei dintre cele mai importante studii care
tematizează relația dintre morală și literatură, cu instrumentele filosofiei morale și pretinzând un
anumit tip de conținut (Nussbaum), respectiv cu cele ale retoricii narative (Booth și Phelan, care
accentuează diferit chestiunile care țin de conținut și cele care țin de stil).
Nu îmi voi filtra, așadar, lecturile în funcție de caracterul exemplar al viziunilor morale
avansate. Deși unele presupoziții sau preferințe (cea pentru tensiune și complexitate) sunt implicite în
metodologia pe care am anunțat-o, cred că onestitatea explorării mele este condiționată de o oarecare
flexibilitate în interpretare, de disponibilitatea de a verifica și reajusta în permanență aceste
presupoziții, respectând, pe cât posibil, singularitatea textelor. Proiectul de față este bazat pe ideea că
„autonomia” literaturii ar trebui apărată pledând mai curând pentru specificul ei decât învestind-o cu
o aură de suveranitate și independență absolută. Literatura nu este, pe de altă parte, un obiect pasiv
creat de forțe instituționale, ci un mediu a cărui forță retorică este creată prin variația oricât de mică
oferită de fiecare narațiune.
Voi analiza, pe de o parte, opera unor scriitori precum Petru Cimpoeşu, Bogdan Suceavă sau
Florin Lăzărescu, care par a crede că mai există un conţinut semnificativ de comunicat, care trebuie
livrat cât se mai poate conta pe un minimum de receptivitate din partea cititorilor. Pe de altă parte,
mă voi opri asupra creaţiei romanești a „taberei” opuse, pentru care morala e o abstracţiune care nu
mai funcţionează decât, cel mult, rezidual, insinuându-se uneori în ceea ce numim „conştiinţă” ca o
difuză forţă represivă. O abstracţiune atât de incomodă, însă, încât, aşa cum vom observa, este
obiectul predilect al atitudinilor lor polemice şi va constitui pretextul formulării unui soi de manifeste
ale imoralismului din partea lui Adrian Schiop, Ionuţ Chiva ş.a.
Aceștia din urmă creează naraţiuni menite să „onoreze” un ideal de libertate și autenticitate
care se cere reafirmat în fiecare moment. Extrema pe care o ilustrează personajele lor le cere să se
prezinte în moduri cât mai puţin consecvente, cedând fiecărui impuls sau fiecărei emoții, cultivând o
subiectivitate paradoxală și dezarticulată doar pentru ca aceste ipostaze prin care se înfățișează să nu
compună un eu coerent. Ceea ce va deveni evident din parcurgerea acestor romane este că se
încearcă scoaterea din circulaţie a înseși exigenţei de a explora o problematică existenţială
semnificativă, exigenţă care se consacrase drept raţiunea de a fi a romanului (pentru o istorie a
„funcţiilor” romanului voi apela la Toma Pavel și Wayne Booth).
Pentru a rezuma, moralitatea este o temă pe care romanul românesc contemporan o
actualizează activ şi implicat. Nu a fost întreprins încă un efort vizibil de sistematizare a romanelor
unor scriitori mai tineri, apărute după 2000, care să nu culmineze cu aplicarea în deriziune a etichetei
12
de „mizerabilism” și care să treacă dincolo de calificative precum cel de „fracturist” pe care scriitori
pentru Adrian Schiop sau Ionuţ Chiva le-au găsit la un moment dat atractive și un bun instrument de
auto-promovare, dar care au sfârșit prin a se întoarce împotriva lor. Autorii „serioși", pentru care
această alăturare, justificată metodologic, poate părea dezonorantă, vor găsi o consolare în faptul că
ea nu pornește de la o grilă a valorii estetice. Acestea fiind zise, deși voi urmări mai ales tematizările
particulare ale moralității, nu voi neglija să analizez mijloacele (estetice), strategiile discursive
subordonate „obiectivului” literar și să evaluez succesul fiecărei întreprinderi.
Voi explora în continuare trei tipuri de discurs etic al romanului: moralizator/didactic, al
relativismului moral și al problematizării. Voi încerca sa demonstrez, totodată, legitimitatea și
relevanța superioară a acestuia din urmă în circumscrierea formelor predilecte ale moralității
contemporane. Cred că aceste instrumente teoretice fac posibilă depășirea a două direcții inerțiale ale
cercetării umaniste românești din ultimele decenii: desconsiderarea ilustrărilor romanești ale
fenomenelor morale sau tratarea necritică, respectiv suspicioasă a acestor ilustrări ca o sursă de
prescripții.
13
Etica ficțiunii
I.1. Întoarcerea către etică
În primul capitol sunt descriși parametrii de desfăşurare ai dezbaterilor occidentale curente
despre etică și literatură, identificând patru direcții principale de investigație: orientarea spre
literatură a unor filosofi ai morale precum Martha Nussbaum, Alisdair MacIntyre sau Charles Taylor,
o întoarcere spre etică promovată de autori deconstructivişti precum Jacques Derrida, Paul De Man şi
J. Hillis Miller, tipul de naratologie practicat de Wayne Booth, James Phelan şi David Parker şi
focalizarea lor asupra eticii şi gândirea feministă, marxistă şi postcolonialistă, care urmăresc
reprezentările genului, ale clasei şi rasei în literatură, film etc. Acestea sunt, în principiu, și modelele
cu care am intrat în dialog pe tot parcursul lucrării.
I.2. Structurile etice ale romanului
I.2.1. Instanțe ale comunicării – situații etice Pentru a defini domeniul eticii în roman, am propus o clasificare a conținuturilor morale ale
romanului în conținuturi manifeste, implicite și latente. Acestea ar corespunde, pe rând,
evenimentelor reprezentate și valorizărilor morale explicite operate de personaje sau agenți
naratoriali, valorizărilor presupuse în organizarea universului ficțional, respectiv evaluărilor morale
pe care sunt invitați să le realizeze cititorii. Clasificarea mea este, în parte, inspirată de distincția lui
Adam Zachary Newton între structura etică reprezentațională, cea narațională și cea hermeneutică a
romanului, cu diferența că cea propusă de mine organizează „încărcătura” etică a romanului nu atât
în funcție de nivelul la care este ea actualizată, ci în funcție de gradul de explicitate al acestei
actualizări.
Pentru o clasificare a situațiilor etice incluse în roman, am apelat la modelul lui Seymour
Chatman, dezvoltat și nuanțat de James Phelan. Phelan identifică patru tipuri de situaţii etice: a
personajelor (cuprinzând judecăţi şi acţiuni), a naratorului (care poate fi în mai mică sau mai mare
măsură creditabil), a autorului implicit (reflectată în strategiile narative care ne influenţează
răspunsurile) şi a cititorului real (care răspunde la acţiunile personajelor şi la modul în care sunt ele
reprezentate sau valorizate).
14
I.2.2. Critică literară etică: o tipologie Am apelat la clasificarea lui Newton pentru a oferi o imagine asupra celor mai influente
modele de critică etică, arătând totodată că cele care se opresc fie la nivelul reprezentării, fie la cel
narațional sau cel hermeneutic4 sunt fatalmente reductive și improprii. Am presupus, așadar, că
punctul sau punctele de vedere ale romanului se pot reconstitui doar la intersecția acestor structuri.
Totodată, nu mi-am propus ca prin armonizarea acestor dimensiuni să recuperez o
semnificaţie textuală stabilă şi omogenă, care să poată fi concretizată uniform, ci să ilustrez
traiectorii interpretative caracterizate totodată prin probabilitate (permisă de raportarea permanentă la
text ca instanță de ancorare a semnificației și la ceea ce are el de oferit efectiv în termeni de
deschideri interpretative) şi mutabilitate (luând în calcul pluralitatea acestor deschideri).
I.3. Narațiunea și experiența morală
Am continuat prin a indica două seturi de efecte ale lecturii asupra experienței morale a
cititorului. Am explorat apoi modurile în care sunt asigurate narativ aceste tipuri de implicare, din
perspectiva genurilor şi convenţiilor literare, mai exact prin investigarea legăturii dintre opţiunile
formale şi tematice ale autorului şi anumite tipuri de efecte retorice.
I.3.1. Narațiunea ca prelungire a experienței. Modelul cantitativ Dacă, dintre genurile literare, romanul îşi aduce cea mai însemnată contribuţie din punctul de
vedere al problematizării morale, acest lucru este, la un prim nivel, o consecinţă a componentelor
mimetice care dau specificul formei narative (întâmplările care compun acţiunea, personajele care o
declanşează etc.) Argumentul vizează o cunoaştere prin acumulare de „cazuri” sau situaţii care să ne
solicite în moduri particulare atenţia şi imaginaţia morală. Dictonul invocat de Martha Nussbaum,
„We have never lived enough” („nu am trăit niciodată suficient”), este un punct adecvat de pornire,
mizând pe limitele obiective ale experienţei umane, pe care, susţine Nussbaum, le-am putea
transgresa prin lectura romanelor.
Primul tip de efecte trimite, așadar, la prelungirea experienței prin îmbogățirea ei cu o plajă
mai largă de situații și soluții morale. Altfel spus, acest model cantitativ poate fi descris ca o
prelungire orizontală a experienței (permiţându-i cititorului să intre în contact cu un set nou de
provocări, situaţii şi soluţii morale şi încurajându-i implicarea empatică).
I.3.2. Narațiunea ca experiență structurată. Modelul calitativ
4 În termenii lui Adam Zachary Newton, detaliați în capitolul I.2. Structurile etice ale romanului.
15
În acest capitol am încercat să arăt că, în ciuda insistenței Marthei Nussbaum asupra
asemănărilor dintre anumite romane și viața trăită, adâncimea de perspectivă pe care ne-o permite
literatura nu este un efect al dimensiunii ei mimetice, de reprezentare a unei „bucăţi de existenţă”
eficient comprimată, ci al acelor operaţii de selecţie şi combinare care trimit mai curând la
artificialitatea ei şi care îi permit cititorului să îi experimenteze semnificaţia prin ceea ce Iser
numeşte „producere de consistenţă”5.
Cel de-al doilea set de efecte morale ale literaturii vizează, așadar, „structurarea” experienței
morale a cititorului prin strategii de selecție și ordonare care să confere profunzime, coerență cauzală
și un grad mai mare de inteligibilitate materialul „realității” odată transformat în material narativ.
I.3.3. Identitatea narativă În acest capitol, am oferit o imagine sumară asupra celor mai importante moduri în care poate
fi conceptualizată relația de dependență între identitate și narativitate, aducând în discuție perspectiva
lui Alasdair MacIntyre, a lui Charles Taylor și a lui Paul Ricoeur, respectiv, pentru o poziție
polemică, pe aceea a lui Galen Strawson. Pentru că o încercare de definire a „identității” ar
presupune o incursiune pe care specificul lucrării mele nu mi-o permite, mă voi limita, în scopurile
capitolului de față, la a surprinde câteva ipostaze ale relației pe care o poate stabili cu narativitatea.
Aceasta din urmă a fost înțeleasă drept mod coerent de organizare cauzal-temporală6 a existenței, cu
unele trimiteri spre spațiul ei predilect de manifestare, cel literar.
Am insistat asupra contribuției lui Paul Ricoeur din Soi-même comme un autre și a asupra
aceleia a lui Galen Strawson, din The Self. Conjugate, cele două teorii ar putea oferi o deschidere
importantă spre domeniul moralei, oferind instrumente utile în abordarea unor chestiuni legate de
orientarea morală spontană în contrast cu instituțiile promisiunii sau ale angajamentului sau de
capacitatea de a lua decizii morale izolate de o „identitate morală” de tip idem care să le legitimeze și
integreze într-o narațiune personale. Ambele perspective pot fi valorificate în analiza literară, în
special atunci când avem de-a face cu romane precum Omul fără însușiri, dar și în tratarea problemei
unității de conștiință în romane românești precum Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici sau
Pupa Russa, de Gheorghe Crăciun.
5 Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, ed. cit., p. 76. 6 De domeniul succesiunii cauzale ar ține, potrivit lui M. Bahtin, intriga, iar de temporalitate, povestea. Raportată la termenii lui Bahtin, discuția despre „identitatea narativă” are în vedere mai curând primul nivel.
16
I.4. Romanul și filosofia morală
În acest capitol, am adus în discuție câteva aspecte legate de relația pe care o poate stabili
genul romanesc cu filosofia morală. Mai exact, am pornit de la premisa conform căreia contribuția
romanului la gândirea morală nu se poate descrie doar în termenii unei extensii frivole a discursului
filosofic.
Afinitatea dintre cele două genuri reprezintă una dintre mizele centrale ale lucrării Marthei
Nussbaum, Love’s Knowledge. Filosofia lui Aristotel ar oferi, potrivit autoarei, un teren propice
acestei apropieri, spre deosebire de filosofia kantiană sau utilitaristă, incompatibile cu sau chiar ostile
formei narative7. Specific aristoteliene sunt, în viziunea lui Nussbaum, „respectul pentru emoții,
atitudinea experimentală și non-dogmatică în fața multiplicității tulburătoare a vieții”8 sau, într-o altă
formulare, prioritatea percepției/a concretului/particularului și relevanța etică a evenimentelor
impredictibile. Pentru Aristotel, ca și pentru Nussbaum, morala nu poate fi codificată printr-o teorie a
cunoașterii științifice, oricât de elegantă, și de aceea apelul la lucrări literare, care cultivă imaginația
morală, angajează percepția și oferă soluții în confruntarea cu contingentul și ambivalența, este nu
doar util, ci esențial.
Problema intervine atunci când Nussbaum trece de la un vocabular descriptiv la unul
normativ şi îşi filtrează lecturile în funcţie de exemplaritatea discursului moral al romanului în raport
cu principiile filosofiei aristoteliene. Aşa cum arată Richard Posner9, metoda tinde să excludă
dimensiuni importante ale vieții morale interioare, precum predispoziția spre exces, pe care calea de
mijloc aristoteliană le suprimă și a cărei dramatizare în roman ar fi, prin urmare, în cel mai bun caz
irelevantă.
O altă observație asupra căreia m-am oprit în acest capitol este aceea că romanele ar putea fi
integrate în filosofia morală. Mai exact, Nussbaum pledează pentru acele romane care ar înainta,
printr-un conținut particular, anumite viziuni şi seturi de posibilităţi pe care formula expoziţională a
discursului filosofic le ratează (dar care totodată oferă repere de virtute). Încercând să-i confere
literaturii o demnitate superioară, prin asimilarea ei în filosofia morală, Nussbaum încetează să o
7 În schimb, arată Martha Nussbaum, ostilitatea lui Platon față de teatrul grec era de altă natură. Nu este contestată capacitatea literaturii de a ne influența judecățile (chiar dimpotrivă), ci validitatea mimetică a proiectului dramatic. Importanța acordată contingentului în tragedie nega autosuficiența unei persoane virtuoase (v. observația lui Socrate, „o persoană bună nu poate fi rănită”). 8 „a respect for the emotions, and a tentative and non-dogmatic attitudine to the bewildering multiplicities of life”, Ibidem, p. 25 9 Richard Posner, Against ethical criticism, „Philosophy and literature”, vol. 21, 1997.
17
trateze ca literatură, astfel încât realizările individuale ale genului devin mai puțin importante decât
posibilitatea de a trata romanul ca vehicul pentru o teză sau alta.
Așadar, chiar dacă premisele generale ale lucrării lui Nussbaum îmi sunt, în sine, utile, am
încercat să mă delimitez de setul de criterii practicate în selecția romanelor. Dincolo de accentele de
moralism și de apropierea forțată a romanului de filosofia morală, cred, alături de Cora Diamond10 că
Love’s knowledge are o premisă centrală a cărei falsitate nu poate fi demonstrată („it’s not
falsifiable”). Mai exact, dacă luăm în serios observația conform căreia romanele ar contribui la
consolidarea gândirii morale a cititorului, fie și pentru a o invalida, deci dacă ne dedicăm efortului de
a discerne structuri etice și posibile efecte ale acestora, întreprindem deja o lectură „morală”. Cu atât
mai mult dacă ne restrângem domeniul de investigație la romanele pe care le tratează Nussbaum, al
căror conținut deliberativ este evident și care încurajează în mod explicit o astfel de lectură.
I.5. Atracția alterității
I.5.1. Forme ale participării. Subordonarea În acest capitol, am invocat câteva încercări de condiționare a efectelor etice ale literaturii
pornind de la etica alterității înțelese cultural. De pe această poziție, literatura are valoare etică doar
atunci când ne oferă acces și ne invită să adoptăm punctul de vedere al unui specimen cultural care
ne sensibilizează față de diferenţe de clasă, de gen, de orientare sexuală etc. Corelativ, literatura
lipsită de aceste valențe ar fi ori irelevantă moral, ori imorală și chiar „nocivă”, atunci când forța ei
de seducție acționează pentru a întări norme hegemonice, adică atunci când se face vinovată de
misoginism sau discriminare pe alte criterii. Am arătat că vocabularul alarmist pe care îl mobilizează
adesea autori precum Fredric Jameson își are proveniența în supralicitarea capacității de subordonare
a cititorului prin mecanismele empatiei.
I.5.2. Răspunsuri empatice la iluzia referențială Supralicitarea consecințelor empatiei față de personaje poate reprezenta, însă, și un punct de
plecare pentru încercări de cooptare a literaturii în sprijinul unor cauze liberale, cum este aceea a
Marthei Nussbaum. Paradoxal, funcţia socială a empatiei tinde să fie supralicitată indiferent dacă
produce rezultate pozitive, într-o grilă a alterităţii recuperate (Nussbaum), sau negative, când
favorizează represiva conştiinţă privată, devenind complice la operarea puterii sociale (Jameson),
până la echivalarea cu un soi de subordonare totală faţă de „diferenţă”.
10 Cora Diamond, Martha Nussbaum and the need for novels în „Philosophical Investigations”, aprilie 1993.
18
Obiectele predilecte ale celor două „tabere” sunt uneori surprinzător de apropiate. Pentru a
oferi doar două exemple, romanele lui Henry James sunt celebrate de Nussbaum și supuse unei
demistificări etice extreme de către Jameson, iar ale lui Jane Austen au fost cooptate de critica
feministă și denunțate de cea postcolonialistă. O posibilă explicație pentru aceste suprapuneri este
dată de criteriile aplicate în aceste metodologii. Am discutat deja despre condițiile de relevanță care
guvernează opțiunile Marthei Nussbaum, astfel încât nu voi aduce aici în discuție decât o preferință,
a tuturor acestor direcții de gândire, pentru romane mai curând conservatoare ca stil, care mizează pe
„iluzia de realitate”, creează personaje atent înzestrate astfel încât să ne reclame empatia sau, în
termenii lui James Phelan, în care dimensiunea mimetică este mai bine reprezentată decât cea
sintetică. Altfel spus, ambele seturi de metode vizează referențialitatea, înțeleasă fie ca o „momeală”
(„referential lure”), fie ca un instrument oportun, de natură să încurajeze toleranța.
I.5.3. Forme ale participării. Dialogul Am încercat să arăt că, deşi este confiscat de discursul studiilor culturale prin supralicitare, un
vocabular al răspunsului empatic se poate dovedi util în descrierea angajamentului nostru faţă de
lumile ficţionale şi mecanismele „tranzacţionale” care au loc între discursul ficţiunii şi gândirea
morală a cititorului, însă doar în măsura în care descriem empatia ca premisă a dialogului, și nu a
supunerii absolute față de conținuturile etice ale textului. O astfel de perspectivă avansează și Toma
Pavel. Potrivit lui Pavel, citim „pentru a înţelege mai bine lumea în care trăim, dar şi pentru a ni se
deschide lumi alternative, seturi alternative de situaţii, care pun lumea reală în perspectivă,
contestându-i supremaţia. Orice operă de ficţiune are această putere11” . Această prezumţie dă seama
de capacitatea ficțiunii de a ne îmbogăți viziunea morală prin simplul dialog cu perspective diferite
de cea la care ne oferă acces propria experienţă.
Tipurile de efecte extrase în capitolul „Narațiunea și experiența morală” nu sunt condiționate,
la nivelul cititorului, decât de disponibilitatea acestuia de a intra într-un dialog cu lumea ficțională
sau, în cuvintele lui Gadamer, de a interoga textul și de a se lăsa, la rândul său, interogat de text.
I.5.4. Aserțiunea textului și aserțiunea cititorului
11 We certainly enjoy fiction because it helps us better understand the world to which we belong. We like to recognize our world in the worlds of imagination, but we also appreciate fiction for its ability to make us less dependent not just on actual stimuli but on actuality as such. In other words, we also appreciate it for its power to create alternative sets of situations, thereby putting the actual world into perspective,challenging its supremacy. All fiction wields this power”. Toma Pavel, Fiction and imitation in „Poetics Today”, 21.3, 2000.
19
Gibson adună sub noțiunea de retorică acea categorie de funcții ale limbajului care închid
căile de dialog cu cititorului: „Retorica este violența care refuză să asculte, refuză schimburile,
asimilarea, hibridizarea, autoreflexivitatea. Prin contrast, conversația păstrează relația etică cu
celălalt și posibilitatea de a retrage ceea ce s-a spus, iar discursul filosofic caută să evite violența
îndepărtându-se de retorică”12. Precizez și aici că abordarea mea se îndepărtează de a lui Gibson prin
faptul că tratează retorica de tip „discurs ca revendicare a lumii13” ca o subcategorie, pe care am
numit-o retorică asertivă. Urmând sugestiile lui Gibson rezumate mai sus, stimularea identificării ar
ține de o strategie retorică de autoaserțiune, pe când stimularea empatiei ar funcționa după un model
conversațional care permite interogarea eului cititor.
La nivelul cititorului, Gibson discută despre limitele receptării și în special ale unor modele
de conceptualizare a acesteia. Retorica și teoria receptării care vizează, respectiv mizează pe
„concretizare” ar constitui, pentru Gibson, doi poli ai aceleiași tendințe spre autoafirmare (a textului,
respectiv a cititorului) care sabotează implicarea etică.
I.6. Rolul emoţiilor în gândirea morală
Pentru importanţa emoţiilor în gândirea morală pornind de la o concepție a sinelui
„reintregrat” pledează convingător Bernard Williams sau, mai aproape de zona mea de interes,
Marcel Proust, Hillis Miller, James Phelan, Martha Nussbaum, Iris Murdoch ș.a. Contribuția lui
Bernard Williams este esențială pentru evoluția acestei ramuri a filosofiei morale. Pentru Williams,
emoția și judecata morală nu pot fi separate sau, mai precis, nu se poate distinge între dimensiunea
morală și cea emoțională a unei judecăți. Temeiurile raționale nu ar avea, așadar, o pondere mai mare
decât impulsurile în motivația morală. Emoții precum șocul, indignarea și admirația sunt exemple
clare în acest sens și se pot aplica fără dificultate și reacțiilor cititorilor la personajele ficționale sau
acțiunile lor.
I.6.1. Empatie, percepție și atenție Apelând în special la intuițiile Marthei Nussbaum și ale lui Iris Murdoch, am evaluat moduri
alternative de conceptualizare a felului în care ne sunt antrenate emoțiile în actul lecturii, arătând că
12 „Rhetoric is the violence which refuses to listen, refuses exchange, assimilation, hybridization, self-reflexivity. By contrast, conversation maintains the ethical relation with the other and the possibility of unsaying what is said, and philosophical discourse seeks to avoid violence in turning away from rhetoric”. Andrew Gibson, Postmodernity, Ethics, and the Novel, Routledge, London, New York, 1999, p. 190. 13 „Discourse as a claim upon the world”, Ibidem, p. 191.
20
termenii de „percepție” sau „atenție morală” și conotațiile lor pot fi folosite cel puțin la fel de fertil
ca cel de „empatie” pentru a descrie natura acestei implicări.
I.7. Valoare epistemologică-valoare morală?
Pe lângă descrierile laturii afective a interacțiunii dintre text și cititor, am explorat limitele
teoriilor conform cărora romanul ar constitui o sursă de orientare morală strict în virtutea aportului
său epistemologic. Altfel spus, nu cred că putem stabili o relație de cauzalitate între înclinația spre
viciu și ignoranță, astfel încât literatura să ne orienteze spre virtute prin simplul fapt că dramatizează
situații și operează valorizări de natură să scoată la lumină diferența dintre bine și rău. Interacțiunea
autentică dintre text și cititor are întotdeauna atât o componentă afectivă, cât și una cognitivă, iar
identitatea morală a cititorului este antrenată și îmbogățită cu contribuția ambelor componente
I.8. Fapt, valoare, constatare și performare în literatură
Cu ajutorul lui Bernard Williams, dar și al altor perspective înrudite, am identificat în
„descrierile dense” o zonă în care valorizările etice spontane – emoționale –, și cele bazate pe
judecăți – epistemologice – sunt imposibil de separat. Extrapolând această observație asupra
literaturii, Simon Haines conchide că „limbajul ei este cel mai dens dintre toate; aici judecata
coincide în cel mai complet mod cu înțelegerea14. Luând în calcul și statutul „performativ” al actului
scrierii, am stabilit în literatură ar fuziona o anumită imagine asupra realității obiective (prin ceea ce
Kenneth Burke numea „strategii de circumscriere/încapsulare a situației”) cu o viziune valorizantă a
elementelor acestei realități obiective. Dacă înțelegem literatura ca act dublu performativ (ca rezultat
al prestației autorului15 și al prestației cititorului), precum J. Hillis Miller16, putem vorbi despre
această fuziune la nivelul ambelor instanțe de concretizare a textului. În ceea ce privește autorul, a
cărui prestație instituie realitatea textului ficțional, o sinteză personală de fapte și valori vor
determina această prestație.
14 „The language of literature is the thickest of all: here judgment coincides most completely with apprehension”, Ibidem, pp. 29-30. 15 Dacă „prestația” este un rezultat al „intenției”, acest transfer nu se poate face decât în termenii pe care i-a sugerat Antoine Compagnon în Demonul teoriei. Pentru Compagnon, intenția nu se identifică cu premeditarea „clară și lucidă”, ci ar corespunde „structurilor profunde ale unei viziuni a lumii, unei conștiințe de sine”, apropiindu-se, în acest fel, de o formă a „gândirii indeterminate” a lui Georges Poulet. Aceasta ar fi, potrivit lui Compagnon, singura formă în care poate fi recuperată intenția autorului ca proiect creator. 16 J. Hillis Miller aduce ca argument figurile de stil, care ar ilustra caracterul performativ al întrebuințării limbajului în literatură prin faptul că nu există ca atare în natură.
21
La nivelul cititorului, are loc un fenomen similar, chiar dacă valorile extrase de acesta sunt
așezate într-o altă configurație decât cea de origine (cea în care le-a așezat autorul în momentul
scrierii romanului). În cazul cititorului, devine chiar mai clar modul în care percepția textului are atât
un conținut factual (înregistrarea secvenței de acțiuni care constituie povestea), cât și unul evaluativ,
avându-și proveniența în suma de experiențe anterioare și judecăți asupra acestora, care compun ceea
ce am putea numi „sistem personal de valori”.
22
II. Retorica morală a ficțiunii
Dacă prima parte a lucrării mele, pe care am numit-o „Etica ficțiunii”, se concentrează pe
formularea unor elemente de viziune de fundal asupra relației dintre literatură și etică, cea de-a doua
parte oferă precizări legate de metodologia critică pe care am aplicat-o asupra romanelor selectate.
Secțiunea de față detaliază modul în care se situează lucrarea mea în raport cu o serie de exigențe
aplicate discursului etic al ficțiunii.
II.1. Ce tip de companie cultivăm? Tell, don't show
În acest capitol, m-am raportat la unul dintre cele mai influente modele de critică etică
naratologică din spațiul occidental, cel al lui Wayne Booth. Mai precis, m-am oprit asupra premisei
conform căreia literatura poate fi înțeleasă în termenii unui act de comunicare cu o necesară şi
inevitabilă încărcătură morală. Potrivit lui Booth, această încărcătură trebuie să fie nu numai
explicită, ci și ţinută în mod scrupulos şi responsabil sub control. Retorica romanului denunță ceea
ce Booth numește „narare impersonală” și consecințele ei, în special în combinație cu personaje a
căror orientare morală este discutabilă. Reprezentarea (sau accesul la viața interioară a personajului)
generează inevitabil o oarecare simpatie față de personaj, iar atunci când nu este dublată de un
comentariu naratorial care să atragă atenția asupra deficiențelor lui etice, această simpatie ar putea,
potrivit lui Booth, că corupă cititorul. De aici decurge imperativul unei canalizări stricte şi „morale”,
care să evite ambiguitatea de „viziune” sau, altfel spus, care să aspire spre claritatea perspectivei şi
spre limpezime morală. Creaţiile ostentativ sintetice (textualiste), cele în care instanţele narative nu
sunt înzestrate cu suficientă autoritate pentru a exprima un punct de vedere net (al operei), lăsând
cititorul pradă unei confuzii care poate prolifera la nesfârşit, sau cele concepute doar pentru a afişa
virtuozitatea tehnică a autorului, fără un conţinut moral, sunt condamnate uniform de Booth.
II.1.1. Confuzie factuală, confuzie etică Dificultatea lui Booth de a accepta confuzia (chiar şi în ceea ce priveşte opoziţiile factuale)
are o provenienţă similară celei în virtutea căreia respinge ambiguitatea morală. Ea este o consecință
a exigențelor sale mimetice, a insistenței de a identifica în personaj o persoană posibilă. Booth
echivalează sacrificarea componentei coerent-mimetice cu o capitulare în fața confuziei moderne sau
o formă de propagare a acesteia. Doar că, bineînțeles, principiul noncontradicției și derivatele sale
mai apropiate de terminologia filologică (coerență, mimetism, univocitatea semnificației, ierarhia
23
autorităților textuale) sunt imperative anacronice și, aplicate literaturii, par ușor naive, după cum
sugerează, printre alții, Toma Pavel în Lumi ficționale.
II.1.2. Ambiguitate și narare „pură” Am evidențiat aici dezaprobarea lui Booth faţă de incertitudine și reprezentările neamendate
ale imoralității în roman. Potrivit lui Booth, funcția principală a autorului implicit trebuie să fie aceea
de a sancționa acţiunile și deciziile reprobabile ale personajelor şi de a recomanda manifestările
virtuţii, astfel încât să canalizeze cu strictețe cititorul spre judecăți juste. Deși am apelat la unele
dintre argumentele lui Booth în a demonstra că preocuparea morală este un aspect de prim plan în
roman și că retorica joacă un rol important în comunicarea și receptarea acestei preocupări morale,
nu l-am urmat în întreprinderea lui de responsabilizare a autorului pentru formarea morală a
cititorilor potențiali.
II.1.3. Punctul de vedere unitar și polifonia Pentru a arăta că, fără a adera la modelul de analiză al lui Booth, putem trata lectura ca pe un
exercițiu creator, care ne implică moral prin contactul cu anumite experiențe ficționale, am apelat la
viziunea lui Mihail Bahtin. Intuiția lui Bahtin oferă un standard de organizare a conținutului etic al
romanului care descurajează tentativa de a recurge la autor ca autoritate semantică supremă. Chiar
dacă nu mă opresc asupra niciunei opere de valoare egală cu romanele lui Dostoievski sau care să
satisfacă cerințele unui roman polifonic, metodologia mea include de asemenea o preferință similară
pentru personaje „rotunde”17, care par să se miște dezinvolt și independent în lume, oferind puncte de
vedere aparent nesupravegheate care să reducă aparența de „întreg monologic”18 a operei. Așadar,
pluralitatea nesupravegheată a viziunilor avansate într-un roman ar putea stimula gândirea morală în
mai mare măsură decât un punct de vedere unitar livrat în mod autoritar.
II.2. Biografismul, critica eticistă și „salubrizarea” câmpului literar
În această secțiune, mă delimitez de o serie de metode întrebuințate de critica autohtonă
preocupată de raportul dintre literatură și etică. Apelul la biografia autorului ca motiv de discreditare
a operei, grile eticiste aplicate romanului sau importarea unor criterii ale criticii occidentale pentru a
17 E. M. Forster distinge între „personaje rotunde”, formulă care descrie un tip de personaj similar celui promovat de Bahtin, și „personaje plate”. Primele ar fi înzestrate cu aceeași „capacitate de a ne surprinde în mod convingător” pe care o caută și Bahtin în roman, pe când celelalte ar îndeplini funcții necesare, dar auxiliare. E. M. Forster, Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, pp. 70-83. 18 M. Bahtin, Problemele literaturii lui Dostoievski, ed.cit., passim.
24
demistifica o formă sau alta de culpă politică a literaturii sunt toate exemple de abuzuri în aplicarea
criteriului etic în spațiul literar.
II.3. Manifestări ale gândirii morale în roman
Încorporând și cea mai mare parte a principiilor schițate mai sus, capitolul propune un sistem
deopotrivă terminologic și metodologic compus din trei elemente. Mai întâi, am stabilit că de
domeniul retoricii țin toate modurile de valorizare a conținuturilor etice ale romanului (pozitiv,
negativ, ezitant, autoritar, neutru-descriptiv, normativ etc.). Aceste valorizări pot lua fie forma unor
recomandări sau instrucțiuni de interpretare, fie a unor judecăți provizorii. Pe baza acestei constatări,
am stabilit că procedeele retorice ale romanului pot fi subsumate unei categorii a retoricii asertive
sau uneia a retoricii implicite.
II.3.1. Retorica explicită/asertivă și retorica implicită În sens larg, am înțeles strategiile retorice drept mijloace pe care şi le subordonează
obiectivele discursive. Pentru simplificare, am subsumat strategiile de „reducere a neînțelegerii” sau
de supraveghere a „viziunii morale” comunicate de roman, respectiv canalizare a judecăților operate
de cititor, unei categorii a retoricii explicite sau asertive, care ar corespunde, în linii mari, celei
pentru care pledează Booth. Voi încerca totodată să explic de ce o retorică directă și autoritară poate
fi cu greu pusă în slujba problematizării morale așa cum o înțeleg eu. O distanță marcată fără echivoc
față de personajele „negative” sau intruziunile de încurajare explicită a atitudinilor „virtuoase” poate
prezenta, însă, interes într-o analiză comparativă cu o retorică pe care o voi numi implicită.
Aceasta din urmă ar fi inerentă oricărui proiect narativ și se apropie mai mult de modelul pe
care îl propune James Phelan în Narrative as Rhetoric, cel al unei „sinergii între intenția autorului,
fenomenul textual și răspunsul cititorului”19. Fiecare dintre aceste tipuri de retorică antrenează
diverse combinaţii de elemente de reprezentare şi procedee naratologice.
Unui model al retoricii asertive i-ar corespunde „operațiile de valorizare” autoritare (de tipul
celor favorizate de Booth), iar unui model al retoricii implicite i-ar corespunde acele valorizările cu
funcție de propunere, supuse evaluării cititorului. Diferența dintre cele două modele retorice se poate
defini și prin întinderea plajei de răspunsuri pe care le face posibile, retorica asertivă fiind aceea care
îngustează parametrii în care poate fi actualizat la nivel moral textul. În sens invers, retorica implicită
19 „the synergy occurring between authorial agency, textual phenomena, and reader response”. James Phelan, Narrative as Rhetoric.Technique, Audiences, Ethics, Ideology, Ohio State University Press, Columbus, 1996, „Preface”, p. xii.
25
este aceea prin care nu se oferă o perspectivă închisă și definitivă asupra formulelor etice avansate de
roman.
II.3.2. Formule etice circumscrise În schema pe care o propun, formulele etice nu ar fi altceva decât setul de atitudini și soluții
morale înaintate de personaje și/sau agenți naratoriali. Denumirea de formule etice circumscrise are
rolul de a evidenția limitele universului în care se manifestă, și anume cele ale spațiului ficțional.
Prin termenul de „formulă etică” am desemnat, deci, soluțiile morale dramatizate și punctele de
vedere avansate de instanțele textului, astfel încât, prin raportarea acestor formule etice la structura
retorică adoptată, să pot reconstitui discursul etic al romanelor analizate.
II.3.3. Discursuri etice romanești Înțelese ca rezultantă a formulelor etice circumscrise și a tipului de retorică practicat, tipurile
de discurs etic al romanului se pot clasifica în discurs al problematizării morale, discurs relativist și
discurs didactic/moralizator, pe care le-am definit pornind de la o separare simplă a modurilor
gândirii morale în general.
Prin invocarea acestor tipuri de discurs drept căi pe care le pot adopta romanele românești
contemporane, nu sugerez că acestea s-ar regăsi în stare pură în vreunul dintre ele. Obiectivul acestui
capitol a fost acela de a oferi o expresie condensată (și inevitabil reductivă) unei viziuni asupra
valorii morale a romanelor, în general, viziune care, în forma ei desfășurată și aplicată obiectului
literar, va primi mai multe nuanțări.
26
III. Etosuri și identități morale
în romanul românesc contemporan (1989-2015)
III.1. Introducere
III.1.1. Teme majore și teme triviale În acest capitol, am oferit o imagine de ansamblu asupra lucrărilor care au ca obiect de studiu
romane românești apărute după 1990. Am invocat, în acest sens, volume de sinteză precum cea a
Irinei Petraș, Oglinda și drumul20, cea a Taniei Radu, Chenzine literare21, sau cea a lui Dan C.
Mihăilescu, Literatura română în postceaușism. Proza22, care se mulțumesc să inventarieze oferta
editorială curentă. Niciunul dintre aceste studii nu are o direcție de cercetare propriu-zisă, iar atunci
când operează, totuși, cu descrieri supra-ordonatoare, acestea din urmă iau o formă vagă precum
Prezentul ca dezumanizare sau Literatura ca descărcare posttraumatică.
Totodată, există cel puțin trei lucrări importante care abordează literatura scrisă după anul
1990 printr-o raportare mai nuanțată la climatul intelectual, mai exact cărțile lui Ion Simuț,
Reabilitarea ficțiunii23 și Simptomele actualității literare24, care oferă o imagine panoramică asupra
a ceea ce autorul numește „criza ficțiunii”, respectiv cartea Sandei Cordoș, Lumi din cuvinte. Aceasta
din urmă are meritul de a identifica transformările apărute în literatura română după 1990 la nivelul
problematicilor predilecte. Pe lângă formula „romanului identitar”, Cordoș propune o clasificare a
romanelor românești apărute după 1990 în „romane ale memoriei” și „romane împotriva memoriei”.
„Memoria” trimite, și aici, la o conștiință a istoriei naționale recente. Tema identității naționale poate
fi reținută de istoria literaturii române ca direcție dominantă în explorarea narativă a confuziei și
neliniștii care au guvernat societatea anilor 1990, însă la fel de importante mi se par diferențele care
apar în valorificarea acestor problematici. Pentru a putea extrage din această direcție de reflecție
romanescă niște puncte de vedere sau moduri de valorizare, am afirmat că această abordare istorică și
tematică trebuie completată de una naratologică.
III.1.2. Instrucțiuni de lectură
20 Irina Petraș, Oglinda și drumul. Prozatori contemporani, Editura Cartea Românească, 2013. 21 Tania Radu, Chenzine literare, Editura Humanitas, București, 2014. 22 Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, Vol II, Proza. Prezentul ca dezumanizare, Ed. Polirom, Iași, 2006. 23 Ion Simuț, Reabilitatea ficțiunii, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004. 24 Idem, Simptomele actualității literare, ed.cit., 2007.
27
Tipul de lectură critică pe care l-am practicat în capitolul care urmează pornește de la ideea că
literatura română contemporană are mai multe de oferit în termeni de „gândire morală” decât o
restituire a realității falsificate de realismul socialist. Chiar dacă multe dintre romanele despre care
discut propun, la nivel reprezentațional, ilustrări ale „vieții în comunism”, respectiv ale „tranziției”,
mi-am propus să arăt că discursul lor prezintă mai multe puncte de divergență decât asemănări.
Pe lângă dispozitivul teoretic detaliat în capitolul „Manifestări ale gândirii morale în
roman”,, am apelat, în acest sens, la câteva instrumente de investigare împrumutate de la naratologici
contemporani precum James Phelan, Peter Rabinowitz sau Jaap Lintvelt.
III.2. Narațiunea personală în Matei Brunul
III.2.1. Convenții narative Am propus, în această secvență, o serie de posibile lecturi ale Notei autorului, respectiv a
primului capitol. Mai precis, folosind noțiunile lui Peter Rabinowitz de „audiență naratorială” și
„audiență auctorială”, am încercat să extrag convențiile romanului prin raportarea la tipul de audiență
vizat prin aceste prime pagini.
III.2.2. Biografie şi narativitate Punând în relație amnezia protagonistului și modul în care este organizat materialul narativ în
romanul lui Lucian Dan Teodorovici, am stabilit că tot ce i se întâmplă lui Bruno în capitolele pare
ale romanului poate fi circumscris unui regim postbiografic, care survine sfârşitului naraţiunii sale
biografice. De aici şi caracterul oportun al alternării nivelurilor temporale între capitolele pare şi cele
impare, de la acest interval sumbru şi lipsit de orizontul eliberării, la cel prezent, ceva mai dinamic
sub aspectul consecinţelor biografice.
III.2.3. Poveşti exemplare Am stabilit apoi că romanul lui Teodorovici poate fi citit și ca un comentariu asupra „nevoii de
poveste”, mai exact a acelui tip de poveste organizată după principiile basmului, care presupune
trasee biografice exemplare, protagonişti (eroi) care reclamă dacă nu identificare, măcar aprobare
absolută, și personaje univoc negative, concepute doar pentru a ne întări această aprobare. Dincolo
de faptul că își expune protagonistul mai multor astfel de „povești”, autorul implicit se disociază de
această practică prin intervenții directe în acest sens.
III.2.4. Subiecţi şi agenţi Pentru că Brunul este un protagonist retractil şi contemplativ, cu tresăriri de curiozitate (mai
curând reactive) şi încercări de problematizare care nu-şi găsesc niciun punct de sprijin sau, altfel
28
spus, care este lipsit de resorturile psihologice şi premisele biografice care să-i permită să acţioneze
ca declanşator al acţiunii, am identificat o serie de elemente naratologice cu rol catalizator în acest
sens.
III.2.5. Rolul narativității Am discutat, în cele din urmă, despre două consecinţe complementare ale structurii inedite a
romanului, pe care am pus-o în relație cu problematica acestuia. Mai întâi, ea determină un început
de tip in media res, care trimite la construcţiile de la începuturile genului, cu toată gama de aşteptări
specifice. Acest model narativ antrenează în mod tradiţional o succesiune retrospectivă care să
justifice starea lucrurilor de la momentul iniţial. Tot tradiţionale sunt şi principiile care organizează
această secvenţă retrospectivă, începând cu simplificarea lanţului cauzal care să dea seama de situaţia
curentă a protagonistului. Doar că, în cazul lui Matei Brunul, procedeul suferă unele mutaţii. La
nivelul realizării, vorbim despre delimitarea netă a planurilor, care atrage atenţia asupra formei şi îi
afişează demonstrativ alcătuirea artificială. La nivelul funcţiei, apariţia amneziei în succesiunea
evenimentelor are rolul de a-i întrerupe reprezentarea în conştiinţa protagonistului. Prin suprapunerea
celor două elemente, se obţine un efect care transcende atât semnificaţia formală, cât şi pe cea
mimetică. Matei Brunul ne apare, în această lumină, ca un roman în mod esențial despre biografie și
narativitate și despre modul în care atribuim valoare existenţei noastre.
III.3. Autoritatea unei parabole. Simion Liftnicul
III.3.1. Experiențe ale tranziției Simion Liftnicul era, la prima sa ediție, un roman „al actualității”, dar asta nu trimite decât la
obiectul relatării, la un „ce” care, din punct de vedere strict reprezentațional, se limitează la dramele
mărunte ale unui grup de locatari ai unui bloc din Bacău.
III.3.2. Cotidian și simbolic Posibilitatea de a substitui acestei felii sociale un întreg „spirit al vremii” extinde domeniul de
adresabilitate sau relevanța romanului și justifică, în parte, unanimitatea cu care a fost întâmpinat
Simion Liftnicul ca reprezentativ pentru fenomenul tranziției autohtone. Poveștile individuale se
deschid spre nivelul general-umanului mai întâi prin diversitate, prin identificarea ușoară a mai
multor „tipuri” care, prin permutarea unor caracteristici, compun un tablou ilustrativ și aproape
complet al acestui gen de comunitate.
29
La un alt nivel, romanul alternează între acest plan al cotidianului recognoscibil și ușor de
extrapolat și unul simbolic, constituit din trimiteri naratoriale la pilde biblice (Arca lui Noe, Sodoma
și Gomora etc.), anecdote sau speculații despre idiosincrasiile religioase ale românilor.
III.3.3. Ambivalența retorică În acest capitol, am adus o serie de argumente menite să demonstreze că tonul dogmatic al
finalului romanului nu trebuie luat în serios, ca un denunţ al viciilor personajelor. Cel mai important
este acela că există, în Simion Liftnicul un grad suficient de ambivalenţă retorică încât să nu ne putem
pronunţa cu certitudine asupra moralei pe care o avansează, iar prin asta să atenuăm aparenţa
demonstrativă şi moralizatoare a Parabolei.
III.4. Întâlniri în regimul superlativului. Venea din timpul diez
III.4.1. Eroi și repere morale Sub aparenţele unei confruntări între două grupări care îşi împart populația confuză a
Bucureştiului, găsim două sisteme incompatibile de practici şi credinţe care îşi împart întâmplător
acelaşi teritoriu geografic. Altfel spus, avem de-a face cu două modele disjuncte, polarizante de
moralitate, care nu şi-ar putea disputa adeziunea aceleiaşi persoane decât în acest scenariu al
confuziei spirituale extreme. Primul model, promovat de Darius şi cei care îl urmează, este activ,
pragmatic, prescriptiv şi cu o conştiinţă accentuată a „misiunii”.
Cel de-al doilea, profesat de Vespanian Moisa, este unul contemplativ, ascetic şi inofensiv
politic (nu îşi propune răsturnarea „administraţiei seculare”) şi adoctrinar. Dezinteresul lui Moisa
faţă de „cele lumeşti” („Pe mine mă interesează sufletul oamenilor, nu salariul lor mediu25”), golurile
înregistrate de biografia sa (care reţine doar elementele de fabulos) şi vidul doctrinar al predicilor
conferă potenţă simbolului central al mişcării prin întreţinerea unui deficit mimetic.
III.4.2. Estetizarea morală Tehnicile de caracterizare a personajelor pot indica, în fiecare caz, o dimensiune pronunțat
tematică sau mimetică, în termenii lui James Phelan. Vespanian Moisa este supraînzestrat tematic,
devenind un fel de „erou de dincolo de lume” şi în afara ei. În cazul lui, această strategie urmează
convenţiile unei poveşti mitice, care nu respectă normele constitutive ale unei biografii realiste.
Totodată, ea supune ridicolului alte personaje. Atunci când şi ceilalţi membri ai Veştii Domnului
încearcă să facă saltul într-un plan superior al existenţei, dezicându-se de angajamentele sentimentale
25 Ibidem, p. 127.
30
prealabile, romanul chestionează ceea ce am numit „estetizare morală”. Acest fenomen poate fi
extras ca temă a romanului atât pe baza opțiunilor formale descrise mai sus, dar și pe baza unei scene
în care Vespanian Moisa-individul este sacrificat în favoarea a ceea ce reprezintă. Această mișcare
desăvârșește proiectul de portretizare pe care l-am descris ca supradimensionare tematică și
subînzestrare mimetică a personajului. Totodată, scena are capacitatea ei de a concentra într-un gest
estetizant predilecțiile morale ale personajelor. Înjosirea și reestetizarea forțată care îi urmează sunt
stimulate de același idealism și de o convingere împărtășită asupra forței „simbolului”.
III.4.3. „Din toate timpurile deodată” Suceavă își propune să documenteze predispoziții comportamentale pe care putem presupune
că le vede ca fiind un obiect relevant al parodiei. Demistificarea își ratează însă obiectivul atunci
când supune ridicolului tipologii și moravuri clasate deja ca ridicole în sistemul de valori al oricărui
cititor cu discernământ. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere avem de-a face cu un roman
închis, o construcție care se surpă sub propriile pretenții de exhaustivitate și intenții didactice.
III.5. Iubirea față de Celălalt. Soldații. Poveste din Ferentari
III.5.1. Descinderi antropologice Romanul lui Schiop are, printre altele, datele unui roman de mediu, în special în prima și
ultima parte, înainte de formarea cuplului și după destrămarea acestuia (o translatare interesantă a
conținutului în formă este dată de îngustarea și dilatarea spațiului acțiunii odată cu disponibilitatea
perceptivă a protagonistului). Sub aspectul conținutului cultural pe care îl ilustrează, dar și al
elementelor de stil prin care alege s-o facă, Schiop poate fi asemănat cu Radu Aldulescu, romancier
ale cărui teme și tipologii predilecte se leagă de o idee de marginalitate socială.
Mediile din care se retrag protagoniștii corespund unor etosuri puternic codificate,
complementare în teorie, dar cu fracturi care devin evidente pe măsură ce înaintăm în roman. Pe de o
parte, avem de-a face cu un mediu al ONG-urilor și al „tinerilor stângiști”, din care se desprinde Adi
când este propulsat în teritoriul aparent sălbatic al Ferentarilor. Pe de altă parte, mediul de destinație,
cel al lui Alberto, este unul în care „maneaua și șmecheria fac legea” și care, pe lângă particularitățile
de interes antropologic („Dacă faci o bere unui străin, desfaci berea în fața lui”), are uzanțe care țin
de autoconservare: „Sunt două reguli de bază în Ferentari: […] prima e cam paranoică, să nu-ți dai
numele real și mai ales că nu arăți buletinul nimănui[…], iar a doua – să nu-ți dai adresa exactă și să
nu bagi în casă oameni cunoscuți la o bere”26.
26 Ibidem, pp. 36-37.
31
III.5.2. Discursuri sociale Cu aceste premise narative, Soldații ar fi putut deveni foarte ușor o pledoarie pentru valoarea
alterității culturale, un apel la toleranță care să înregistreze imaginea Ferentarilor într-o versiune
destinată consumului liberal. Cu toate acestea, am încercat să arăt că Soldații nu numai că nu este un
roman militant, dar, în câteva puncte importante, nu satisface nici măcar rigorile minimale ale
„corectitudinii politice” sau altor discursuri asociate (studii queer etc.). În acest sens, am studiat
relația pe care o stabilește naratorul cu narațiunea și cu celelalte instanțe ale textului (personaje,
autor).
III.5.3. Arta angajată Chiar dacă atât practica artei angajate sau a toleranței liberale sunt denunțate de Schiop mai
curând dintr-un „calcul” decât din convingere, cred că această strategie (care se concretizează atât în
observațiile directe ale naratorului și în alte opțiuni stilistice, dar și în povestea însăși) este oportună.
Și nu atât pentru că o retorică liberală mai agresivă ar contraria cititorii mai conservatori sau cu
preconcepții greu de împăcat cu materialul epic al romanului. Romanul este destul de provocator
pentru a ne pune la încercare prejudecățile, dar refuză, totodată, să fie înțeles în termenii unui roman
„de stânga”. Însemnele „claselor” de proveniență schițate mai sus și care oferă premisele unui roman
„angajat” se retrag pentru a scoate la iveală doi indivizi, implicați într-un raport pe care romanul îl
gestionează, în cele din urmă, la nivel interpersonal, și nu politic.
III.6. Pupa Russa. Un caz paradigmatic?
În realizarea lui Crăciun, însă, dimensiunea sintetică a personajului (și a narațiunii înseși) și le
subordonează pe celelalte două (cea mimetică și cea tematică), ceea ce o recomandă ca punct de
plecare în analiza romanului. Favorizarea dimensiunii artificiale nu presupune, însă, neglijarea
contribuțiilor „ontologice” sau morale ale romanului lui Crăciun, ci abordarea lor prin filtrul unei
viziuni despre literatură care aparține romanului și îl determină cel puțin în aceeași măsură ca
personajele sau acțiunea acestuia. Mai mult, am încercat să arăt că există o relație aproape izomorfică
între elementele acestui nivel metadiscursiv și ale celui reprezentațional.
III.6.1. Morala personajului sintetic În acest capitol, am adus o serie de argumente pentru a arăta că valoarea etică a romanului nu
este infirmată de construcția textualistă sau de apelul la acest tip de personaj (sintetic), care dublează
prin datele sale caracterologice viziunea care a generat romanul.
32
Mai întâi, se poate stabili o legătură între întoarcerea la stadiul ipotetic al personajului cu
fiecare gest auctorial, pe de o parte, și cultivarea de către Leontina însăși a acestei indeterminări
(relaţionale, spre exemplu), pe de altă parte. De aici decurge, cred, și necesitatea fragmentării acestei
biografii și a distribuției atipice, în roman, a elementelor care o compun.
III.6.2. Metadiscursul și semnificația Apropierea romanului lui Crăciun de unul precum Gluma, al lui Kundera, se susține la cel
puțin două niveluri, cel reprezentațional și cel narațional. Pentru a mă referi la primul, din ambele
proiecte se poate desprinde o problematică a moralei (individuale) aflate sub presiunea unui etos
totalitar, cel al regimului comunist. Cel de-al doilea oferă, cred, o similitudine mai importantă, dată
de modul de tratare a acestei problematici sau tipul de discurs practicat în livrarea poveștii.
Crearea unor ipoteze și investigarea scenariilor care decurg din ele nu reprezintă altceva decât
una dintre descrierile posibile pentru activitatea romancierului în general. Am explorat apoi
particularitatea celor două abordări în relație cu ceea ce înțelegem, în fiecare caz, prin „ipoteză”.
III.6.3. Poveste sau discurs? Distincția făcută de Tomașevski între fabula și sjuzhet, aproximată de Todorov prin termenii
de histoire (poveste) și discours (discurs) prezintă o relevanță deosebită pentru interpretarea
romanului lui Crăciun. Mai precis, dacă delimitarea de mai sus se bazează pe presupoziția că
povestea este reprezentată de materialul brut, care urmează să fie articulat prin discurs, Crăciun
ilustrează (prin înzestrările Leontinei, aplecarea ei spre cuvinte dezvoltate în experiențe) și
tematizează (prin stilul narării) principiul contrar. În Pupa Russa, discursul pare să genereze
povestea, deci să o preceadă, dar această prioritate nu este numai una temporală, ci decurge dintr-o
anumită concepție asupra literaturii. Mai exact, ea derivă din acea „funciară neîncredere în ideea de
narațiune, în conceptul de finalitate și în noțiunea de istorie27” pe care o descrie Crăciun.
Pupa Russa oferă, așadar, mai curând un comentariu exemplar asupra narațiunii decât o
poveste, dar asta nu elimină posibilitatea realizării unei tranzacții semnificative de semnificație.
Înfățișarea ca atare a agentului creator în spațiul ficțional și denudarea regimului sintetic al
proiectului narativ pot fi privite ca o invitație la judecată lansată cititorului.
27 Addenda, p. 421.
33
III.7. Amantul colivăresei. Biografii neglijabile
Romanul lui Aldulescu are datele diegetice ale unui buildungsroman, urmărind biografia lui
Dimitrie Cafanu de la momentul nașterii sale, ba chiar cu unele informații de fundal familial, livrate
printr-un început de tip ab ovo.
Am arătat, însă, că materialul care compune această biografie nu înregistrează însă momente
transformatoare convenționale. Mai mult, în ciuda abundenței de evenimente, romanul nu cunoaște
niciun punct de reală articulare identitară, rezervând personajului un regim perpetuu al experienței
sărăcite de semnificație. Diferența specifică a romanului apare în special în cadrul evenimentelor, un
cadru caracterizat el însuși de un orizont aspirațional restrâns, în care calitatea experienței se lovește
imediat de plafonul totalitarismului.
III.7.1. Tabu-uri și insule de moralitate Dincolo de declanşatorii biografici (un etos familial marcat de tabu), personajul lui Mite nu
oferă prea multe posibilităţi de explorare a interiorităţii morale. Mai mult, romanul dedică un spaţiu
însemnat unor fluxuri ale conștiinței goale, captive în imediat şi complet neproblematice.
Derizoriul conștiinței dublează derizoriul evenimentelor, de unde decurge și aspectul
dezordonat și confuz al biografiei protagonistului, care nu se constituie într-o traiectorie narativă.
Conflictul intern este la fel de slab reprezentat ca cel extern, astfel încât este, poate, forțat să
discutăm despre orice fel de problematizare morală în cazul acestui roman. Ca atare, nu putem
localiza încărcătura etică a romanului decât în această formulă a identității articulate non-cumulativ,
simultan consecvente și incoerente din punctul de vedere al materialului biografico-narativ.
Figura Colivăresei reapare de mai multe ori pe parcursul romanului și, cu fiecare nouă
ocurență, risipește monotonia sumbră a acelui registru inferior al existenței protagonistului, marcând
trecerea spre singurul nivel care permite o angajare morală în lume.
III.7.2. Psihologii esențiale Ineditul romanului lui Aldulescu este dat de o retorică transparentă care nu înalță artificial
personajele din condiția lor mediocră și care totodată nu înregistrează nuanțe reprobatoare sau
condescendente. La această impresie contribuie stilul indirect liber care trece, uneori în aceeași frază,
spre relatarea directă și confesiune (de fapt mai curând un fel de înregistrare de senzații primare).
Romanul nu proiectează și nu recomandă un sistem moral, pentru că niciunul dintre
personajele sale nu este înzestrat cu o interioritate suficient de reflexivă pentru a le permite o
problematizare consistentă sau semnificativă, iar această strategie de discurs este respectată cu
34
consecvență la toate nivelurile în care s-ar putea infiltra gândirea morală (al naratorului, al dispunerii
evenimentelor, al stilului).
Mai mult, cum personajul nu este supus transformării (începutul fiecărui capitol șterge sau
infirmă consecințele presupuse ale capitolelor anterioare), parametrii înguști ai unei identități labile
vin să-i limiteze și mai mult libertatea de mișcare într-o realitate socială oricum represivă. Acest tip
de psihologie esențializată, a imposibilității devenirii, ar putea trimite la o anti-epopee, în care
mediocritatea absolută ia locul excepționalității unanim recunoscute și în care imaginarul colectiv (și
literar) nu ar reține nimic din ceea ce compune biografia „eroului”.
III.8. Despre noimă, cu sau fără memorie. Amorțire
III.8.1. Reţele ale non-sensului Câmpul referințelor și simbolurilor la care apelează Lăzărescu pare restrâns la figuri
sugestive sau tangente celor două teme principale ale romanului: lipsa de „noimă” și literatura.
Dialogurile și momentele de introspecție introduse sunt subsumate acestor teme cu o strictețe care
transformă romanul într-o meditație care mai curând își subordonează nivelul epic decât să fie
determinată de acesta. Dacă acest rezultat nu este regretabil ca atare, explorarea rudimentară la
nivelul operațiilor de valorizare (atât cele întreprinse de personaje, cât și cele realizate de narator) a
celor două teme, altfel „grave”, nu încurajează o lectură a problematizării morale.
III.8.2. Frivolitatea literaturii În această secțiune am arătat că romanul lui Lăzărescu explorează literatura drept candidat
plauzibil la titlul de activitate generatoare de sens sau de „noimă”, însă pare a pleda, în mai multe
rânduri, pentru irelevanța propriei existențe.
III.8.3. Incoerență fără antidot Ca și romanul lui Lucian Dan Teodorovici, Amorțire ridică problema relației dintre identitate
și memorie, însă Matei Brunul are atât avantajul anvergurii, cât și pe cel al complexității. În
Amorțire, intervențiile naratoriale, reflecțiile personajelor și materialul epic se adună într-un punct de
vedere unitar care transformă lectura romanului într-o experiență monotonă și închisă, cu puține
deschideri interpretative care să stimuleze angajarea intelectuală sau afectivă.
III.9. Imaturitatea ca mod al autenticității
În acest capitol, am sugerat câteva moduri în care iresponsabilitatea, informul și imaturitatea
sunt explorate, în 5 proze contemporane, drept căi spre autenticitate. Primele trei proze (ale lui
35
Adrian Schiop și Ionuț Chiva) formulează un denunț explicit, dar cu grade diferite de pregnanță,
împotriva formalizării, vizând deopotrivă nivelul cultural, cel social și cel identitar la care se
manifestă aceasta. Ultimele două (scrise de Ovidiu Verdeș și T. O. Bobe) propun un alt tip de refuz
al structurii, întrupat în protagoniști adolescenți.
III.9.1. Viciile structurii. pe bune/pe invers, Zero grade Kelvin Virtuțile imaturității sunt valorificate de Schiop atât la nivelul construcției, cât și la nivelul
psihologiei personajelor. O anumită „nedesăvârșire” a proiectelor narative, alături de friabilitatea
proiectelor identitare avansate poate indica o respingere asumată a formelor definitive și a structurii
(de sine sau a romanului), dar, la fel de bine, pot fi consecința neglijenței, a indulgenței față de sine și
a unui ideal de autenticitate care să le integreze.
III.9.2. Viciile articulării. Boddah speriat Volumul de proză scurtă al lui Ionuț Chiva, Boddah speriat, manifestă, înainte de toate, o
rezistență implicită la abuzurile interpretărilor „sofisticate”. Prozele lui Chiva par concepute a fi
expediate într-un plan al firescului imposibil de circumscris conceptual, descurajând extragerea unor
semnificații supraordonatoare. Autenticitatea pe care mizează proiectul narativ devine, astfel, un
surogat al consistenței și al articulării la care suntem condiționați cultural să ne așteptăm.
III.9.3. Viciile maturității. Muzici și faze Spre deosebire de prozele anterioare, Muzici și faze nu încearcă să promoveze tematic sau să
afirme ca tipuri personajele pe care le mobilizează la nivel reprezentațional. Dacă autenticitatea este
un dat al vârstei celor doi adolescenți din romanele lui Verdeș și T.O. Bobe, Schiop și Chiva sunt
nevoiți să forțeze accesul spre ea prin evitarea cu orice preț a aparenței de „lucru deja făcut” (atât în
abordarea narațională, cât și în comportamentul și trăsăturile cu care își învestesc personajele).
Dacă Schiop și Chiva își fac un obiectiv din răscolirea și respingerea repertoriilor consacrate
cultural și în acest scop apelează atât la resursele imaturității de construcție, cât și la cele ale
infantilismului, Verdeș, în special mizează pe o formă de spontaneitate și iresponsabilitate inerente
vârstei fragede a protagonistului, astfel încât adăpostul în fața valorilor are un caracter pur
provizoriu, iar universul descris nu capătă în niciun moment note prescriptive.
III.10. Concluzii. Variații ale căutării morale
Prin studiile de caz realizate, am încercat să surprind valențele și deschiderile etice ale
câtorva romane românești postcomuniste pornind de la încărcătura morală a substanței epice și a
36
temei propuse spre explorare și de la modalizările pe care le aduce jocul narațional. În acest sens, am
urmărit, de fiecare dată, aspecte care țin de cuprinderea reprezentațională a romanului în relație cu
deschiderea tematică pe care o oferă acesta, regimul experienței ilustrate, orizonturile normative,
respectiv modurile în care mijloacele naratologice, stilul, convenția și forma romanului pot opera
valorizări asupra materialului epic sau îl pot nuanța și îmbogăți tematic.
Concluzii generale
Premisa proiectului meu a fost aceea că romanul poate fi studiat ca o expresie importantă a
reflecției etice. În acest sens, relația dintre literatură și etică poate fi descrisă cel puțin la fel de
fructuos într-o altă convenție de discurs și cu alte instrumente decât cele ale lecturii „politice”. Mai
exact, nu am practicat nici o lectură defensivă sau vigilentă cu privire la modul în care literatura
inoculează credințe sau perpetuează inegalități sociale, și nici una care să celebreze implicit acele
elemente care avansează cauze progresiste. Dacă ar trebui să extrag o miză principală a demersului
meu, ea ar putea fi exprimată ca pledoarie împotriva conținuturilor etice parafrazabile sau reductibile
la o descriere universal valabilă asupra a ce înseamnă să fii moral/ imoral, atât la nivelul narațiunii,
cât și la nivelul criticii literare.
Prin modelul schițat mai sus, nu mi-am propus să ofer o grilă infailibilă, care să reducă
diversitatea romanelor studiate la câteva traiectorii nete. Pentru că toate romanele au un conținut
moral, selecția mea mizează pe diversitatea și abia apoi pe gradul de reprezentativitate al romanelor
pentru categoriile de discurs etic pe care le propun. Fără a pretinde că epuizez, astfel, permutările
posibile ale acestor elemente, cred că selecția cu care operez îmi permite să ofer o imagine pertinentă
asupra romanului românesc contemporan ca purtător și stimulent de gândire morală. Deși fiecare
dintre cele trei tipuri de discurs poate îndeplini, într-o oarecare măsură, această funcție, sper ca
preferința pentru un discurs al problematizării morale să fi căpătat, prin aceste pagini, legitimitate.
37
Bibliografie selectivă
Literatură de specialitate:
1. Albérès, R. M., Istoria romanului modern, Editura pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1968.
2. Austin, John Langshaw, How to do things with words, Clarendon Press, Oxford,
1962.
3. Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică, Editura Univers, Bucureşti,
1982.
4. Bahtin, Mihail, Problemele literaturii lui Dostoievski, Editura Univers, București,
1970.
5. Bagnoli, Carla, Morality and the emotions, Oxford University Press, Oxford, 2011.
6. Bauman, Zygmunt, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
7. Berlin, Isaiah, Puterea ideilor, Editura Humanitas, București, 2012.
8. Bloom, Harold, Canonul occidental, Editura Art, Bucureşti, 2007.
9. Booth, Wayne, Retorica romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1976.
10. Booth, Wayne, The company we keep. An ethics of fiction, University of California
Press, Oakland, 1989.
11. Bromwich, David, Moral Imagination, Princeton University Press, Princeton, 2014.
12. Brooks, Peter, Reading for the plot. Design and intention in narrative , Harvard
University Press, Cambridge, 1992.
13. Cavell, Stanley, The Claim of Reason, Oxford University Press, Oxford, 1979.
14. Chambers, Ross, Story and Situation. Narrative Seduction and the Power of
Fiction, Minneapolis, University of Minnesota Press.
15. Chatman, Seymour, Story and Discourse. Narrative structure in Fiction and Film,
11. Teodorovici, Lucian Dan, Matei Brunul, Editura Polirom, Iași, 2011.
12. Verdeș, Ovidiu, Muzici și faze, Editura Univers, București, 2000.
47
Anexe
Rezumat
Premisa lucrării de față este aceea că romanul poate fi studiat ca spațiu de ilustrare și ca
stimulent al gândirii morale în două moduri, îmbogâțind experiența morală a cititorului atât
cantitativ, cât și calitativ. În argumentarea acestei poziţii, am propus o metodologie care depăşeşte
parametrii dezbaterilor curente în acest domeniu. În acest sens, am arătat că atât tratatea încărcăturii
etice a romanului ca parazitând modul „estetic”, cât şi moralismul practicat în interpretarea literaturii
sunt feluri improprii și reductive de a descrie relaţia dintre literatură şi etică. Arătând că relevanța
etică a romanelor nu este condiționată de un conținut manifest, mi-am definit aria de cercetare la o
serie de romane românești apărute după 1989. Am urmărit atât tematizările care pot fi asimilate unui
discurs etic explicit, cât și mijloacele (estetice) și strategiile discursive care modalizează aceste
tematizări. Din analiza acestor romane am extras trei supracategorii prin care se pot descrie, cu grade
mai mici sau mai mari de abatere, tipurile de discurs etic practicate: discursul didactic, cel relativist
și cel al problematizării morale, încercând totodată să demonstrez relevanța superioară a acestuia din
urmă.
Abstract
The central premise of this paper is that the novel can both illustrate and foster moral thought,
enhancing the moral experience of the reader in terms of quantity and quality at the same time. In
arguing this position, I developed a methodology that goes beyond the parameters of current debates.
In this regard, I indicated that treating the ethical content of the novel as parasitic to the „aesthethic”
one and the moralistic approaches are both inadequate and reductive ways of describing the relation
between literature and ethics. By arguing that the ethical relevance of the novel does not depend on
its manifest moral contents, I defined my research area as to include a series of Romanian post-
communist novels. My thesis explores moral cases and solutions explicitly presented as such in the
novels, but also the discursive strategies that shape and amend this explicit content. My analysis
allowed me to extract three main categories by which to describe, with some precautions, the type of
ethical discourse advanced in the selected novels: a didactic one, a relativistic one and one of moral
inquiry. I also argued for the superior relevance of the latter.
48
Curriculum Vitae (română)
GHIURȚU Maria Alexandra
Informații personale: Data nașterii: 11/12/1987 Domiciliu stabil: Str. Grigore Ureche nr. 15, sc. c, ap. 1, Brașov, jud. Brașov Telefon: +40735011709 Adresă de e-mail: [email protected]
Experiențe profesionale anterioare: 2012 – prezent: Traducător, PFA. 2011 – 2012: Traducător, consultant, Biroul de avocat Ion Iordache, Brașov, România.
Educație și formare: Tipul de formare: stagiu extern de cercetare Perioada: 1.11.2014-31.01.2015 Instituția de învățământ: Centrul pentru studii istorice Pasts, Inc., Universitatea Central-Europeană, Budapesta, Ungaria; Coordonator: Balázs Trencsényi, co-director.
Tipul de formare: postuniversitară – studii doctorale cu frecvență Perioada: 2012 – 2015 Instituția de învățământ: Universitatea „Transilvania” din Brașov Domeniul: Filologie Aria tematică: Literatură română/ Teoria literaturii
Tipul de formare: studii de masterat Perioada: 2009-2011 Instituția de învățământ: Universitatea „Transilvania” din Brașov Domeniul: Filologie Specializarea: Inovare Culturală Tipul de formare: universitară de scurtă durată – studii de licență Perioada: 2006-2009 Instituția de învățământ: Universitatea „Transilvania” din Brașov Domeniul: Filologie Specializarea: Limba și literatura română/ Limba și literatura franceză Listă selectivă de lucrări:
a) Articole științifice, cronici și recenzii: 1. Care e morala poveştii? Despre critica etică, Revista „Vatra” nr. 11-12, 2014, Târgu Mureș. 2. Pe chill, Revista „Vatra” nr. 8-9, 2014, Târgu Mureș.
49
3. Nimic mai normal, revista „Corpul T”, nr. 1/2014. 4. Despre noimă, fără noimă, revista „Corpul T”, nr. 1/2013. 5. Rezistența la literatură, revista „Corpul T”, nr. 2/2013. 6. Recenzie la romanul Deadline, Adina Rosetti, revista „Corpul T” nr. 2/2011. 7. Recenzie la lucrarea Eugene Ionesco. Mistic sau necredincios?, Marguerite Jean-Blain, revista „Corpul T”, nr. 3/2011. 8. Recenzie la romanul Imigranții, Ioana Baetica Morpurgo, revista „Corpul T”, nr. 4/2011 b) Lucrări științifice susținute în cadrul unor conferințe: 1. Moral inquiry in post-communist fiction, conferința internațională BASSES 2015, 28-30 martie 2015, Cambridge, Regatul Unit. 2.Empathy and Submission in Narrative Ethics, conferința internațională „Communication, Context, Interdisciplinarity”, 23-24 octombrie 2014, Târgu Mureș, România. 3. Problematizarea morală în romanul contemporan, „Conferința Științifică Internațională a doctoranzilor, tendințe contemporane ale dezvoltării științei: viziuni ale tinerilor cercetători”, 10 Martie, 2014, Chișinău.
50
CURRICULUM VITAE (English) GHIURȚU Maria Alexandra Personal information: Birth Date: 11/12/1987 Address: Grigore Ureche 15C, ap. 1, Brasov, Brasov Telephone no.: +40735011709 E-mail address: [email protected] Previous work experience: 2012 – present: Freelance Translator and subtitler. 2010-2012: Translator, consultant for „Ion Iordache” law office, Brasov, Romania Education and training: Nature of the training: research internship Dates: November 1, 2014- January 31, 2015 At: Pasts, Inc. Center for Historical Studies, Central-European University, Budapest, Hungary Research advisor: Balázs Trencsényi, co-director of Pasts, Inc. Center for Historical Studies Nature of the training: postgraduate tertiary education – doctoral studies Dates: 2012 – present At: „Transilvania” University of Brașov Field: Romanian Literature/ Literary Theory Nature of the training: undergraduate tertiary education - university studies Dates: 2003-2007 At: „Transilvania” University of Brașov Field: Literary Studies and Foreign Languages Area of study: Romanian and French Languages and Literatures Selected Works: a) Scientific articles and reviews: 1. What is the Moral of the Story? On Ethical Criticism, „Vatra” no. 11-12, 2014, Târgu Mureș. 2. Chill, Revista „Vatra” no. 8-9, 2014, Târgu Mureș. 3. On Meaning, Without Meaning, Corpul T, nr. 1/2013. 4. The Resistance to Literature, Corpul T, nr. 2/2013. 5. Nothing as normal, Corpul T, nr. 1/2014. 6. Review on Deadline, Adina Rosetti, Corpul T nr. 2/2011. 7. Review on Eugene Ionesco, Marguerite Jean-Blain, Corpul T, nr. 3/2011. 8. Review on The Immigrans, Ioana Baetica Morpurgo, revista Corpul T, nr. 4/2011
51
b) Contributions to scientific conferences: 1. The Moral Inquiry in Post-communist Fiction, BASSES 2015 International Conference, March 28-30, University of Cambridge, United Kingdom. 2. Empathy and Submission in Narrative Ethics,„Communication, Context, Interdisciplinarity” International Conference, October 23-24 2014, Târgu Mureș, România. 3. The Moral Inquiry in Romanian Contemporary Novel, Contemporary Tendencies in the Advancement of Research, March 10, 2014, Chisinau, Moldova.
