N I C O L A E R O T A R U

L I N I A D E S O S I R E

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROTARU, NICOLAE Linia de sosire/ Nicolae Rotaru – Bucureşti Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2005 ISBN 973-8307-77-5 821.135.1-34

Redactor: Mariana Ciobănaş Tehnoredactor: Dumitru Vănuţă Corectură: Zoe Rotaru Culegere P.C.: Luiza Rotaru Copertă: Carmen Tudorache

Lavinia Dima ©Nicolae Rotaru

Tipărit la Tipografia M.A.I.

N I C O L A E R O T A R U

LINIA DE SOSIRE

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor 2005

„Jandarmi – pene fluturătoare…”

Jozsef Attila

Tuturor camarazilor de arme din Jandarmeria Română, la ceasul unei sosiri victorioase dintr-o cursă cu obstacole, care a durat 35 de ani din cei 55 de care mă-nvrednicesc azi, această ultimă venită din seria „Biblioteca Jandarmului”

TRASEE ŞI TRASOARE

Nu ştiu prea bine cât ne-a apărat dl Nicolae Rotaru în calitatea lui de Jandarm cu înaltă calificare. Ştiu în schimb cât ne atacă domnia-sa, ca Scriitor, trăgând din toate unghiurile, în rafale, cu fel de fel de calibre, dus de un înşelător duh cantitativ, de ambiţii de catalog cât mai bogat, sub straja unor numere fatidice, care-l apropie ciudat de Kabală sau de astrologie.

5

6

Vrând să-l depistezi pe adevăratul domn Rotaru, îl afli greu. Îţi trebuie o muncă de o jumătate de viaţă sau un serviciu special. Semne particulare are: e hâtru, se zbenguie, coace mereu câte ceva iscusit. Îi vine un damf dinspre trecut, are şi ceva pişcător, zglobiu şi – lucru ciudat! – dă când nu te aştepţi în poezie. Nu în lirica sa, pe care am putut-o eluda fără reproş, căci la subiectivitate tot românul dă cu barda în Dumnezeu sau măcar îşi cântă „trăirile” bucuros că le-a descoperit, - ci în proza sa să-i zicem obiectivă, unde reuşeşte cromolitografii antologice, fără multă străduinţă, ba chiar picturi

de gen, foarte fine, parfumate cu o limbă neaoşe mlădioasă. Tot timpul, domnul Rotaru e în espectativă în faţa oracolelor şi miracolelor naturii, pe care apoi le degustă cu savoare aproape infantilă. Ochiul cu care îşi vede trecutul şi-a păstrat şi el prospeţimea, reconstituind un eu subiectiv vivace, adică un puşti năstruşnic, neastâmpărat, greu de stăpânit, dar întrebător şi contemplativ, deschizând o poartă mare culturii de mai târziu. Căci, domnul Rotaru e un om nepermis de cultivat şi de sensibil pentru un militar activ.

Ca prozator de mediu, domnul Rotaru adună detalii peste detalii, pune culoare lângă culoare, răsfaţă şi hârjoneşte limba, explică proceduri esopice şi descântece; e adevărat în tot ce descrie, cu o răbdare de eremit sau de şomer. Pare că a văzut totul şi a auzit totul, propunându-şi să nu ne facă nici nouă economie, să nu contragă, să nu sintetizeze, să nu agraveze. Are o voie bună în a o ţine la foc mărunt, în a evita vâlvătăile, mai ales când simte cotul cenzurii. Totuşi nu face complezenţe, doar că atunci când lucrurile s-ar putea încorda, dânsul dă o ştearsă peste ele, sau se duce să facă piua! în refugiul visului sau pe malul contemplaţiei. Nu sunt lupte în primul său roman, sunt numai treceri; nu sunt victime, sunt numai depăşiţi. Dar nefiind înfruntări cruciale, nu sunt nici eroi. Nici măcar înţelepţi. Cel mai

percutant personaj din familie este tatăl fiindcă are năbădăi. Cel mai tipizat e maica-mare calată pe biserică. Cel mai chinuit e mama, dar autorul-fiu, mereu bine dispus, are decenţa să-i estompeze chinul, mai ales într-o vreme când chinul „nu se poartă”. Conformism? Nu cred. Sub întâmplările neplăcute, chiar chinuitoare ale vieţii, e o trăinicie organică ce ţine de puterea de rezistenţă, reacţionară, sau mai bine zis eternă, a naţiei, aceea care se adaptează, dar nu sucombă, căci are cheag, are voie bună, chiar şi în mârşăvii. Apa trece, pietrele rămân. După a şaptea piatră totul se spală.

Înainte să se întâmple coliziunea finală, şutul la poartă, domnul Rotaru joacă în câmp, povestindu-şi îndelung zilele, stările, obsesiile, conexiunile, făcând haz de necaz, luând-o câş, intrând şi pe uliţa (fundătura) calamburului, pierzând vremea. Dar atenţie! În timp ce în romanul copilăriei „pierde vremea” prin dispoziţiile schimbătoare ale naturii din afară, neinteresante (decât poate în rang poetic), aici el trage de timp prin dispoziţiile schimbătoare dinlăuntrul său, unde se întâlnesc: fragmente de fond aperceptiv, langori, lingori, citate culturale, letriste sau aforistice, auto-ironii de cele mai multe ori reuşite, o anume „greaţă” balcanică, vioaie, pregnantă, ceea ce dă demersului său un cu totul alt tonus, uman şi umanist. Pare un Ulysses valah podidit de un „mal de siècle” al proaspetei libertăţi democrate, care arată de aproape mai rău de cât părea la distanţă. Lectura devine aţâţătoare. Meandrele, sinusurile, salturile imaginaţiei devin volute artistice. Iar domnul Nicolae Rotaru devine, cu cât pare că se ia mai puţin în serios şi se răsfaţă în delicioase paranteze, un scriitor veritabil şi foarte interesant.

7

Unde domnul Nicolae Rotaru mi s-a părut foarte artist e în microromanul „Frate cu Dracu’. Aici el a edificat un caz, dar l-a ridicat dibaci la rang de stihie. A descris aşadar o întâmplare de patologia societăţii, căci pare mai mult sau mai puţin incurabilă. Vrei să asanezi şi nu poţi, căci germenii răului au devenit structură, încrengătură, mafie. Te pui cu acest nou mediu, îmbibat de „democraţie”, îţi rişti pielea, poţi să sări în aer. Aici treaba a devenit în sfârşit dramatică. Mai mult: în partea a doua a cărţii se simte şi o mână străină care intervine conspirativ, semn că răul e mai adânc şi mai ... transnaţional, cu centre presărate pe aiurea şi ţintind spre „tânăra noastră democraţie”. Înfruntarea e subtilă, cu un poliţienism de cea mai bună clasă.

PAUL EVERAC

8

LĂSAREA LA VATRĂ

„Oglinda-mi credincioasă, în alburiu-i fum,/ Răsfrânge vlăguirea puterii mele, ori/

Prea ostenitu-mi suflet – şi-mi spune-adeseori:/ „- Bătrân eşti, şi-i zadarnic să te

mai minţi acum!// Să ne supunem firii în toate şi mereu,/ Căci vremea ne sileşte

oricum şi ne învinge!” (Francesco Petrarca)

De ce „Linia de sosire”? Pentru că această carte încheie proiectul (personal) „Biblioteca Jandarmului” şi reprezintă o culegere de povestiri (parte din ele revalorificând subiecte… expediate în paginile revistelor „Calypso”, „Românul magazin”, „Cazier”, „Violenţa”, azi dispărute, şi „Pentru Patrie”, „Revista Jandarmeriei”, la începutul anilor ’90), în care personaje sunt şi (mai ales) oamenii de arme.

9

10

Ce s-ar mai putea adăuga, în chip de „coronat opus”, la o „lăsare la vatră”, ca să folosesc şi eu expresia leaturilor care ciocnesc, în semn de „adio, arme!”, cănile de ceai ale ultimilor

zile petrecute sub drapel? Am spus-o în „Notarea de serviciu” a „Cufărului de soldat”, girat cu un „Start în ... start” de George Şovu; am răspicat în „Comanda săvârşitoare” a volumului „În armura legii”, onorat cu o „Comandă prevestitoare” de George Arion; am tuşat într-un „Ordin de misiune” publicat în deschiderea opului al treilea al seriei („Dincolo de ieri”), deschis cu textul „Ce ne învaţă fericirile?” de Dumitru Radu Popescu; am amintit în „Cuvânt de închidere” la „Calea de mijloc”, carte al cărei „Cuvânt de deschidere” l-a iscălit Corneliu Leu; am reiterat în câteva „Pagini de start” şi „Pagini de final”, adăugate tomului al cincilea „Eroism de veghe”, apărut cu un „Cuvânt înainte” de Ştefan Mitroi. (De data asta, martor la ieşitul în lume îmi este maestrul Paul Everac, căruia îi mulţumesc şi aici pentru amabilitate.)

Că încă mai scriu sub semnul numărului fatidic (din pricina faptului că, asemeni unor Iisus Christos, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Vladimir Putin, Usama bin Laden, Giuseppe Verdi, Saddam Hussein, Ştefan cel Mare, Liviu Rebreanu, René Descartes, Heinrich Heine, Giordano Bruno şi Traian Băsescu – ca s-aleg doar 13 „treisprezecieni”) şi că am atâtea litere în identitate, câte ceasuri trecute erau într-un 13 ianuarie, când, în blocul M 13, apartamentul 13 se năştea fiul meu, se ştie deja.

Că glumesc pe seama faptului că-ntre mine şi Poetul Naţional sunt exact o sută de ani

(ştiut fiind că geniile se nasc din veac în veac!), plus diferenţa dintre 15 ianuarie 1850 al lui şi 28 martie 1950 al meu, s-a aflat deja.

11

12

Că ignor dictonul „non multa, sed multum”, dând la iveală deja 45 de cărţi din cele propuse a fi egale, ca număr, cu anii din vârsta terestră ai autorului şi că acest fapt stârneşte admiraţie, invidie, ignoranţă şi hulă în proporţii egale, este o altă realitate arhicunoscută.

Că am o sumedenie de prieteni (vezi declaraţiile unora, anexate la finele cărţii!) şi o droaie de inamici (cel ce nu-i are nu există!), iarăşi se cunoaşte.

Că, după ce am isprăvit (clasat de două ori al 13-lea), înaltele şcoliri militare şi comunicaţionale, m-am dedat (via un doctorat finalizat la Universitatea din Bucureşti) demersului paideutic ca dascăl, tot fără de arginţi, ca şi-n cazul publicisticii sau travaliului editorial, reuşind astfel să nu-mi modific declaraţiile de avere cerute cu insistenţă şi deasă periodicitate de mai marii tranziţiei, inclusiv pensionarilor, poate nu se ştia.

Că am fost sudist (prunc de ţărani argeşeni) şi m-am urbanizat în Colenchina cea brunetă a Bucureştilor, locuind la bloc, în convieţuire paşnică cu rromii, ţiganii, arabii şi asiaticii, iarăşi se ştie mai puţin.

Că am iubit gradul de colonel, obţinut pas cu pas, pe un drum de onorabilitate şi

credincioşie militară, aşa încât mi l-am păstrat şi la trecerea în rezervă, se află acum.

Că duşmănesc trecător şi iubesc constant, că-s iertător şi generos, exact cât sunt intransigent şi suspicios, că atunci când am avut putere nu mi-am exercitat-o, iar azi, când n-o mai am, nici nu mi-o doresc, nu se ştie încă, drept care susţin şi semnez, ca un familist convins, plaivaznic incurabil, visător de profesie, credincios în divinitate şi muritor român euro-atlantic, urându-vă să vă fie lectura uşoară şi folositoare.

Autorul

13–imea întâi:

„Există o limită dincolo de care omul nu mai este vinovat de propriile sale fapte.”

SISIFUL BĂTRÂN

AUGUSTIN BUZURA

DULCEAŢA CEAIULUI AMAR

„Profeţii susţin că odată/ muri-vom şi

noi, într-o zi;/ei da, da, o ştim: lumea toată/ de piere, nici noi n-om mai fi.”

(Jãn Neruda)

Era o vreme bleagă, udă şi rece. Bişniţarii şi ceilalţi avuţi numără banii pe-aşa timp, hoţii ies la furat, iar copiii cer de mâncare.

În strada Armenească era linişte. O linişte jilavă şi suspectă. Cu gulerul hainei de piele ridicat, trecu, nu tocmai grăbit, doar un tip. Paşii săi pe caldarâmul umed parcă băteau secundele într-un ceasornic. Dintr-o curte, pe poarta din fier forjat întredeschisă, ieşi un câine, zgribulit, alergând o pisică florie care se cocoţă pe gard, apoi urcă una-două, într-un pom cu ramuri goale, ca un schelet înnegrit.

Tânărul avea mustaţă şi, din când în când, vâra între buze filtrul roşiatic al unei ţigări aprinse.

15

De sus, continua să ţârâie, iar trecătorul se-ndepărtă în boarea acelei înserări de noiembrie.

Deodată, tic-tac-ul paşilor drumeţului se opri. Se auzi doar un icnet şi ceea ce urmă fu prăvălirea pe asfaltul ud, chiar lângă gura de canal în care se pierdea ca un ponor şuvoiul de apă murdară adunat de pe strada Armenească şi cărat prin canalizarea metropolei. Alt tic-tac, mult mai grăbit, străbătu apoi întunericul umed ce abia se năştea. Erau paşii unui fugar. Se pare că e vorba tot de un tânăr – alergarea este agilă. Ce mai contează? Fapt e că cel cu haină de piele a fost lovit sau înjunghiat, a căzut fără vlagă, iar agresorul a dispărut.

E vremea asaltului televizorului. Şi, cum spuneam, nu te îmbie nimic să ieşi din casă. Câinele zgribulit n-a terminat războiul cu mâţa cocoţată în pomul scheletic. Mârâie nădăjduitor şi se zbate neputincios. Sunt singurele vietăţi de pe strada Armenească. Ele şi nefericitul acela prăbuşit în mocirlă. Dacă o mai fi viu, dacă nu-şi va fi luat zborul pasărea vieţii din trupul lui atletic.

16

Se deschide, vizavi de locul în care stă chircit şi geme – da, e încă viu – o fereastră. O femeie bătrână aruncă ceva. Da, aşează pe pervaz firimituri. O fi singură, o fi căsătorită? S-a ridicat de la masă pesemne şi aşează hrana pentru păsări la locul ştiut. Numai că ploaia şi întunericul a alungat şi aceste vieţuitoare. Bătrâna aude gemetele celui prăbuşit. Se sperie, zice ceva, se-nchină şi se retrage închizând fereastra.

După câteva minute, întunericul şi răcoarea străzii sunt ferfeniţite de cuţitele policrome şi strigătul sacadat al tehnicii de prioritate de pe maşina Jandarmeriei. Doi inşi în uniformă coboară grăbiţi. Girofarul spintecă în continuare pânza de doliu a înserării. Se deschid ferestre, cea a bătrânei e deschisă prima şi femeia rosteşte cu un soi de mândrie:

— Eu v-am chemat! Bine c-aţi venit. Nu ştiu ce s-a petrecut cu el. L-am auzit gemând şi atât.

Din celălalt capăt al străzii, o altă maşină îşi cere dreptul la prioritate, tăind felii de negru cu flăcări de magneziu: autoambulanţa chemată de jandarmi. Brancardierii îşi fac datoria, apoi şi oamenii legii, aşijderea. Şi locuitorii străzii, mulţi dintre ei, de asemenea: ies în stradă, cu umbrele, cu fulgarine, cu gura mare, cu uimire în priviri, dând soluţii, făcând presupuneri, dar incapabili să spună concret ce s-a întâmplat.

17

18

Maşina albastră cu girofar şi sirenă pleacă, lăsând copiii să scrie cine ştie ce poveste poliţistă sau să se dueleze apropo de calităţile detectiviste ale oamenilor legii ori despre performanţele tehnice ale maşinilor instituţiilor alertei. Cel rănit se numeşte Valentin Duminicioiu. Are 23 de ani, e student, provine dintr-o comună argeşeană, dar locuieşte în Regie, la cămin. Medicii sunt sceptici. Lovitura de cuţit i-a secţionat ficatul şi i-a atins colecistul. A fost dus direct la reanimare şi intervenţia chirurgicală a

început. Cei de la poliţie, cel puţin deocamdată, de la victimă nu mai pot afla nimic. Dacă nu-şi revine, chinul aflării criminalului va fi căutarea acului în carul cu fân. A plouat, urme la locul faptei – ioc, martori – nici atât.

Pentru a nu pierde timp, plutonierul de jandarmi Marin Pircă, primul care a ajuns la locul faptei, îl însoţeşte pe subcomisarul de poliţie Ion Jipa în Regie. Cu ştiinţa legendei, cu simţul umorului, inclusiv al celui negru, judiciaristul şi jandarmul pătrund printre studenţi, în plină noapte. Raiul bişniţei, comerţul ilicit de carne vie, ingeniozitatea democratică de import în a călca legea şi a masca urmele, sunt aproape vizibile.

Ofiţerul întreabă de un anume Abraham, un arab care mai fusese client al poliţiei:

— Este. Cuminţit la el. Gata, făcut cuminte. Căutaţi peste tot! Nu mai am nimic.

Fusese prins traficând valută falsă. Apoi maiorul se interesează de-o studentă, din anul trei, una Sandală …

E şi aceasta găsită la post: — Asta-i vreme de umblat, domnule Pircă? zice

cu obrăznicie frumoasa traficantă de amor pribeag. — Dar pe Duminicioiu, unde-aş putea să-l

găsesc? se interesă ofiţerul. — Care, că sunt doi? zice un student. — Valentin, precizează jandarmul.

— Păi, amândoi sunt Valentin, spuse alt student. Ei, hai că la asta nu se mai aştepta! Şi doar nu era vorba de un Popescu sau Ionescu, ci de un nume rar. Or fi rude? Poate fraţi, poate veri.

— Cel cu haină de piele şi cu părul creţ … marşă ofiţerul.

— Şi cu mustaţă, adaugă colegul jandarm. — Exact … zice poliţistul. — Păi, trebuie să fie în Corpul B. Vă conduc?

se oferi un student. Dar ce s-a întâmplat, că el nu era vicios?

— Nimic, am o reclamaţie cu o fată, un viol … De fapt, nu e speţa mea. M-a trimis şeful să-l găsesc şi să-l invit la sediu.

— Mă mir: el şi violul? E un singuratic. N-are pe nimeni prieten. Doar un iranian, unul Ali şi nu mai ştiu cum, tot medicinist …

— Dar Duminicioiu doi? se interesă omul legii. — Simplă potrivire de nume. Nici măcar nu

sunt din acelaşi judeţ … Am ajuns. Mi se pare că are camera la etajul doi.

19

Într-adevăr, în camera 213, cameră cu două paturi, şedea studentul Valentin Duminicioiu. Culmea era că, deşi e lipsă de locuri în cămin, el locuia singur. Nu, nu era la cămin. Colegul care s-a oferit să-l ajute pe Pircă a bătut în uşă, a bătut şi-n altele, i-a întrebat pe colegi, dar nimeni n-a putut să dea relaţii despre student.

— E ceva grav, e ceva urgent? s-au interesat studenţii.

— Şi da şi nu. Parc-ar trebui să intru în cameră, dar …

— Păi, cheia se află jos, la administrator. O luaţi, intraţi, suntem martori, nici o problemă. Că doar n-o avea Duminicioiu vreo bombă în cameră.

Aşa au procedat. Din noptiera de la capătul patului, poliţistul a scos câteva hârtii, două pachete de ţigări iraniene şi un breloc. Şi-a rotit ochii prin cameră. Nimic demn de notat. A încuiat, a lipit o hârtie în chip de sigiliu pe uşă, a vârât cheia în buzunar, a devenit grav şi a rostit, încercând să-i privească în ochi pe cât mai mulţi:

— Valentin a fost înjunghiat pe strada Armenească. Se află la spital. Poate puteţi să ne daţi o mână de ajutor să prindem criminalul.

— A murit?! se miră o fată. — Nu, dar medicii sunt sceptici … spune

ofiţerul. Se iscă murmure. Toţi se privesc, dialogul lor

nu prezintă interes operativ. — Ali şi mai cum se numeşte prietenul său,

iranianul? întreabă Jipa. — Ali Iosuf, zice careva, dar nu e în ţară. E

plecat acasă. Vine abia luni.

20

Era vineri. Jipa reţinu informaţia. Nu-i căzu bine, dar parcă ceaiul de pătlagină e dulce? Însă dacă vrei

să-ţi treacă arsura la stomac, îl înghiţi. Aşa înghiţi şi el ştirea că bănuitul principal, arabul, este plecat din ţară. Dar este? se-ntrebă, croindu-şi un zâmbet, un cuvânt de mulţumire şi altul de rămas bun, apoi cei doi oameni ai legii plecară din căminul studenţesc.

Jipa, după ce se înarmă cu tot „ce” şi „cum”-ul trebuincioase despre Iosuf Ali, rugă pe colegii de la Poliţia de Frontieră să-l ajute. Evidenţele electronice se dovediră rodnice. Nu, un asemenea personaj n-a ieşit prin nici un P.C.T.F. în perioada amintită. E posibil să fi ieşit ilegal, dar asta nu mai e informaţie pentru poliţişti, ci autopălmuire.

Deci, din zecile de variante posibile, pista Ali prezintă două aspecte: ori el e în ţară, ori este plecat ilegal.

Să le-abordăm pe-amândouă! Nu înainte de a vedea ce se-ntâmplă cu victima.

Jipa sună la spital. Scepticismul medicilor a crescut. Se pare că studentul se droga. Un medicinist să se drogheze! Aproape incredibil. Cum? Care va să zică, Ali – el, sau altcineva, oricum un străin – a adus moartea albă şi-a vârât-o prin căminele studenţeşti. Grav, foarte grav. Alte palme pentru oamenii legii.

21

22

Jipa scoate obiectele ridicate din camera lui Duminicioiu. Le aşează pe birou. Îi atrage atenţia o poză. Este chiar Valentin într-un cimitir. În faţa unei cruci el face pe … crucea. Teribilism juvenil, umor macabru. Studenţii au revoluţionat mereu sistemele

închistate, rutiniere. Ei au venit cu „bombe”, clătinând şi reaşezând în alte făgaşe existenţa umană. Aşa şi acest Valentin. Dar ce se vede la baza crucii? Un semn. Un fel de zvastică, cu o monogramă: C.S. Acelaşi lucru e reprodus şi pe breloc. De ce nu, V.D.? Or fi iniţialele iubitei. Dar, atunci de ce apar la baza acestei cruci? Ciudat. Aproape misterios. Oricum, deloc aducător de lumină în rezolvarea speţei. Dimpotrivă!

Al şaselea simţ îi spune poliţistului că acest Ali Iosuf şi-a asumat multe sarcini necurate, în afară de învăţarea slujirii lui Esculap.

Dacă tot e miezul nopţii şi n-a ajuns acasă, de ce n-ar da un telefon la prietenul său Toni Cojocneanu, ofiţer de serviciu la S.R.I., pentru o propunere de cooperare?

— Ce faci, picoteşti în loc să te ocupi de clasarea şi casarea reţelelor de spionaj care mişună prin ţară … îl ia tare poliţaiul pe ofiţerul de informaţii.

— Dar tu de ce nu eşti în câmpul infracţional, să previi violurile, tâlhăriile, profanările şi jafurile? … îi răspunde psihologul cu epoleţi.

— Profanările, zici? Apropo, că voi sunteţi mai deştepţi de când cu computerul, cu compartimentarea muncii. Îţi spune ceva monograma C.S.?

— Ca monogramă, nu. Dar, dacă e vorba de fanaticii aceia, aşa-zişi religioşi de sorginte arabă, da, îmi spune …

— Ce? — Informaţiile costă, amice. Uneori te şi

costă… sugeră. — Hai, te rog, fii rezonabil. Ştii ce poate

să-nsemne C.S. scris pe-o cruce? — Da, profanatorii îşi lasă acest însemn pe

crucile unor mari personalităţi defuncte care nu convin ideologiei lor. „Copiii Satanei”, ce n-ai auzit de acest dezmăţ importat? mai spuse ofiţerul de serviciu de la S.R.I. şi se scuză că este apelat prin radio de un şef.

A doua bulină amară pe care o înghiţi Jipa în acea noapte. Dar, ca şi ceaiul de pătlagină îi făcu bine. „Copiii Satanei”, jocurile satanice, da fapt profanări nocturne de morminte, idioţenii aduse din afară, cărora adepţii din ţară le cad victime. Ciudat e că şi mulţi tineri intelectuali sunt printre aceştia.

Da, va trebui găsit imediat acest Ali. Şi, mai ales, Valentin Duminicioiu trebuie să nu moară, să spună cine-i atentatorul, care-i reţeaua „C.S.”-iştilor, ce fac, cu ce se ocupă, de ce profanează …

23

Iată cum poţi sări dintr-un dosar în altul. De la o tentativă de omor, ajungi la un dosar de profanare de morminte, rămas cu a.n.! Pentru asemenea senzaţii şi viitoare satisfacţii ale muncii nici nu mai merită să pleci acasă. E trecut de ora două. Se-ntinde pe canapea, stinge lumina, şi-şi dă bunul simţ la ralanti. Picoteşte până când vor miji zorii, ca să poată porni acţiunea.

N-are acest noroc. Sună telefonul. Fatal. Spitalul anunţă decesul lui Valentin Duminicioiu. Jipa se freacă la ochi, aprinde lampa de birou şi … parc-ar fuma o ţigară. El care a renunţat la acest viciu. Ar încerca o iraniană din cele găsite în noptiera nefericitului acestuia. Desface un pachet, scoate superlonga cu filtrul roşu, o ţigară mai groasă decât cele obişnuite, scapără chibritul şi o aprinde. Trage un fum, apoi altul, ce gust ciudat, vezi dacă n-ai mai fumat de mult, parcă nici nu e tutun, tii, şi a şi ameţit, dezvăţul, asta, parc-ar fi băut whisky, pe stomacul gol, parcă-i beat, e şi rău, dar e şi bine, par-a uitat că-i e foame şi că-i e somn, a dracului drăcovenie şi tutunul acesta. Are tăria să stingă superlonga. Se-ntinde din nou pe canapea şi-l ia apa somnului, de fapt se cufundă într-o visare şi-un zbor nemaicunoscute.

Aşa l-a găsit dimineaţa şeful: sforăind tolănit îmbrăcat pe canapea.

— Bravo, Jipa! Ai îmbătrânit? Tu dormi şi hoţii mişună liberi şi independenţi.

Jipa se ridică cu greu. Gura îi era leşioasă, îl durea capul şi se simţea ameţit. Dădu să explice ceva, dar comisarul-şef nu-l lăsă:

24

— În afară de faptul că victima din strada Armenească a decedat la spital şi dumneata nu ştii, ce e nou în această speţă?

Aşa era şeful: dur, insidios, ironic. Nici cu Jipa nu mi-e frică:

25

26

— În afară de faptul că ştiu despre decesul victimei, dumneavoastră nu ştiţi că aceasta este un C.S.-ist!

— Adică? — Făcea parte din organizaţia „Copiii Satanei!”,

uitaţi pe masă brelocul, e şi o poză a lui într-un cimitir, poate chiar în „Sfânta Vineri”. Plus că …

Jipa se opri brusc şi se lovi cu palma peste frunte. Şeful îl privi perplex. Ochii celor doi se opriră pe pachetul de ţigări desfăcut şi pe scrumiera în care se afla capătul celei aprinse de poliţist.

Aţi înţeles, probabil, ceea ce a înţeles şi comisarul şi ceea ce a confirmat controlul de specialitate: ţigările conţineau opiu. De aici ameţeala şi euforia judiciaristului.

„Care va să zică consum de droguri, Ioane”, ar fi spus şeful lui.

Cum a fost prins Ali Iosuf? Cum a mărturisit acesta că l-a înjunghiat pe Dominicioiu, pentru că trădase crezul C.S.-ist? Cum a încercat să-şi schimbe identitatea? De ce a spus la facultate că pleacă din ţară? Cum au fost introduse ţigările opiacee în România? Cine mai face parte din bandă? Dacă sunt în spate interese politice, de spionaj, teroriste? Dacă sunt implicaţi demnitari români? Dacă acest fapt are vreo legătură cu teroriştii? Şi câte alte astfel de

întrebări, dacă le-am căuta răspuns ar însemna să facem literatură. E drept, poliţistă, captivantă, realistă.

Pe noi ne-a interesat dacă judiciaristul poate descoperi criminalul din strada Armenească, în absenţa urmelor şterse de ploaie şi fără nici un martor, afară de plutonierul de jandarmi venit acolo la sesizarea unei bătrâne fără somn. L-a descoperit. C-a rezolvat şi un alt dosar privind profanarea unor morminte, cu atât mai bine. Atât. Pentru celelalte chestiuni există maeştrii genului policier.

13.01.2004

OMUL DIN CASTAN

„Cauza care face să se nască, să se menţină şi să se întărească superstiţia e frica.” (Benedict Baruch Spinoza)

— Să spună soldatul Vânocea! rosti caporalul

Florin Boboc. Cel numit fusese furat de un pui de somn neregulamentar fiindcă, tot neregulamentar, în noaptea care se-ncheiase la ora cinci şi jumătate fix şi precis, conform strigătului de luptă „Deşteptarea!” al sergentului de serviciu pe companie, el fusese „planton trinitar”. Cu alte cuvinte stătuse de veghe schimbul unu, doi şi trei, iar acum dormea tocmai când caporalul cu nume şi prenume înfloritoare îl numise să repete ce-a înţeles din expunerea sa despre arma din dotare.

— Vânocea! N-ai înţeles? Raportează! reluă Boboc ordinul de parc-ar fi tras salve automate, deşi pârghia modului de lucru a gurii de foc era fixată pe poziţia lovitură cu lovitură.

27

— Raportez, da! se pomeni rostind soldatul potrivit învăţului cazon transmis din caporal în caporal, ciclu de ciclu.

— Da, ce? întrebă gradatul când ceilalţi colegi din grupă izbucniseră în râs.

— N-am înţeles întrebarea, vă rog să repetaţi! găsi Vânocea eschiva, sperând ca un coleg să-i sufle.

— Care sunt proprietăţile tehnice şi de serviciu ale pistolului-mitralieră din dotare? preciză caporalul

— Păi ... raportez ... mai gânguri soldatul după care tăcu.

De unde să le ştie când el fusese departe de acel loc, furat de un pui de somn din cel de opt ore de azi-noapte, peste care sărise?

— Bine, Vânocea! concluzionă caporalul. Pentru că atunci când trebuie să fii treaz, să asculţi ce ţi se predă, dumneata dormi, la noapte vei avea timp să cugeţi în voie, fiindcă ai să fii planton schimbul doi. Sau, ca să nu fii nevoit să te deranjezi cu îmbrăcatul şi dezbrăcatul, cu dormitul şi trezitul vei face parte din formaţia „trio planton”. N-am auzit răspunsul soldatului disciplinat atunci când primeşte un ordin!

— Am înţeles! răspunse Vânocea instinctiv. — Aşa, măi băiatule! Să continuăm ... Şi gradatul a prezentat mai departe armamentul,

i-a învăţat pe ostaşi cum se montează, cum se demontează, care-s principiile ochirii, cum funcţionează mecanismul de dare a focului şi ...

28

A urmat ora a doua – regulamente militare – tot una plicticoasă, ce predispune la somn, în care tot soldatul Vânocea a fost surprins moţăind.

— Vânocea, poţi să repeţi? a întrebat la un moment dat micul instructor.

Colegii au râs, bietul urmaş al eroilor de la Mărăşeşti s-a trezit din nou în postura de ţintă a ruşinii şi ... A urmat o nouă ... sentinţă:

— Bine, Vânocea. O să mai faci un „trio” de veghe şi sâmbătă spre duminică, atunci când cei care nu dorm pe ei la pregătire, pleacă în învoiri şi permisii. Aud?

— Am înţeles! a răspuns din nou soldatul. Au ieşit pe platou, în vipie. Instrucţia de front

nu se face în încăperi, aceasta este o activitate eminamente practică. Acum Vânocea n-a mai avut prilejul să doarmă, dar nici să execute întocmai mişcările şi poziţiile din temele acelei şedinţe.

S-a încheiat ziua, a venit seara şi a sunat stingerea. Rupt de oboseală, soldatul Vânocea şi-a preluat serviciul de veghe. A doua luptă de opt ore cu somnul. Va reuşi? Se va învinge? La vârsta lui ar putea să reuşească, mai ales că peste două zile va intra iarăşi în luptă.

A învins. A reuşit să stea treaz toată noaptea. A parcurs holul din faţa dormitoarelor de 666 de ori. Până aici a numărat, fiindcă este un superstiţios. Crede în „numărul fiarei”. A rezistat şi s-a învins. Cum va mai face faţă restului zilei, rămâne de văzut.

29

30

Şi cum ghinionul nu vine niciodată într-un singur exemplar, iată-l pe Loredan Vânocea iarăşi

ţintă. Însuşi comandantul de pluton, care prelucra un act normativ nou îl surprinde picotind, îl întreabă ce a înţeles din expunere, soldatul se bâlbâie, dă să spună ceva, ofiţerul se supără şi sentinţa e clară:

— Dacă dormi când ar trebui să fii atent, atunci când va trebui să dormi o să fii de veghe. Diseară vei intra planton.

Nu se poate! A treia noapte la rând! E imposibil. Chit că locotenentul n-a rostit ca şi caporalul, care mustăceşte satisfăcut, „trio noaptea albă”.

Era într-o joi. Până sâmbătă când iar va fi planton „înnădit” mai e o zi. Oare ce-i va aduce acea zi? După masa de seară a fost anunţat că este schimbul doi. Tot e bine. Va prinde trei ore de odihnă. Se va refrişa întrucâtva. Când s-a sunat stingerea nici n-a auzit semnalul din trompetă până la capăt. A fost furat brusc de apa somnului şi cele trei ceasuri fără un sfert au trecut una-două. Plantonul schimbul unu a venit, l-a hâţânat ca pe-un pom cu fructe, s-a trezit, s-a speriat, colegul i-a urat serviciu uşor şi s-a culcat. Vânocea, în loc să sară din pat, a gângurit ceva şi a adormit din nou. Buştean.

S-a trezit zgâlţâit către dimineaţă cu un sfert de oră înainte de deşteptare. L-a sculat caporalul Boboc. Pe el şi pe plantonul schimbul trei, care dormea bine, mersi, netrezit de Vânocea.

— Care va să zică, mai mult de cinci ore compania a fost la cheremul inamicului. Fără pază,

fără siguranţă, fără plantoane. Efectivele au adormit tun, armele au rămas nesupravegheate, averea subunităţii, la cheremul teroriştilor care mişună peste tot, explică gradatul.

Împricinaţii tăceau mâlc, nevenindu-le să-şi creadă ochilor că este aievea.

— Bravo, domnilor soldaţi! Bravo, Vânocea! Ai pile la procuror, la judecătorie, la parchet că ai rupt-o în fericire? Te paşte tribunalul militar. Ai încălcat consemnul, ai compromis misiunea, ai favorizat inamicul, ai pus în pericol viaţa camarazilor şi bunurile subunităţii ... peroră caporalul Boboc.

Ce putea să mai zică „infractorul” Loredan Vânocea? Ce mai putea să facă?

Pământul întâi se oprise în loc, apoi începuse să se-nvârtească invers. Se simţi ca atunci când mersese la discotecă împreună cu iubita sa şi, pentru a se da „forţos” golise o sticlă de coniac, singur. L-a apucat ameţeala, a vomitat şi sufletul din el şi idila s-a întrerupt înainte de a începe.

Aşa şi acum. Simţea că se surpă pe el, că i se frâng schelele sufletului şi şubredul trup se prăbuşeşte ca un animal alicit de un vânător dibaci.

31

Îl trezi din acea mreajă a morţii sunetul trompetei care anunţă deşteptarea pentru toţi. L-a luat şi pe el apa dimineţii, puhoaiele de trupuri alergând cu visele şiroind printre ghilotina comenzilor gradaţilor. Şi Boboc şi-a intrat în rol, răcnind ca niciodată.

Vestea că Vânocea le-a făcut pocinogul s-a răspândit în spălător, din gură în gură. Toţi au început să murmure. Ştiau „cazul Vânocea”, ştiau cum fusese pedepsit să facă plantoane înnădite, pentru că din cauza altor plantoane succesive, picotise la predări. Ştiau, dar tăceau. În armată sindicalismul nu e permis. Aici acţionează unitatea de comandă şi răspunderea colectivă. Toţi vor răspunde într-un fel pentru fapta camaradului lor. Nici lui Boboc nu-i va fi simplu. Poate nici locotenentul nu va fi scutit de răspundere, căci el e ultimul care l-a cadorisit cu un planton pe soldatul Vânocea, fără să ştie, să se documenteze, să fie informat că „vinovatul” mai are un şir de asemenea sancţiuni la activ.

Au urmat ritmurile zilei potrivit aceluiaşi pou, adică program orar al unităţii. S-a mers la instrucţie şi, la ora prânzului, fiind vineri s-a anunţat adunarea întregului efectiv pentru prelucrări de ordine. La acel moment de bilanţ, săptămânal, se-mpărţeau bucurii şi tristeţi. Erau anunţate recompense şi sancţiuni. Se puneau în funcţie pârghii educativ-motivaţionale şi coercitiv-punitive. Se aplicau principiile democraţiei într-o organizaţie de tip ierarhic, aşa cum era şi acel detaşament de jandarmi.

Plutoanele deflueau spre platou dinspre sălile de mese. Toate, cu cântec sau în pas de defilare. Inclusiv plutonul în care se afla grupa caporalului Florin Boboc din care făcea parte şi pistolarul Loredan

32

Vânocea. Ei, drăcie! Abia acum observă locotenentul. Din pluton lipseşte chiar împricinatul:

— Unde-i Vânocea, caporal Boboc? întrebă ofiţerul.

— Nu ştiu, domn locotenent. Am crezut că l-aţi chemat la ordin.

— Unde-i Vânocea? întrebă iarăşi comandantul plutonului.

Toţi ridică din umeri. — Înapoi, rupeţi rândurile, fuga marş! ordonă

ofiţerul. Aveţi zece minute să-l aduceţi la adunare, pe platou.

Au alergat colegii celui absent peste tot, au scotocit cazarma în lung şi-n lat, dar n-am dat peste el. S-a amânat adunarea, fiindcă tocmai subiectul principal lipsea. S-au alarmat ofiţerii, s-a anunţat poliţia, patrulele au împânzit oraşul. Nimic. Nimeni n-a văzut, n-a auzit nimic. Până seara când, prin frunzişul castanului sub care se afla un stâlp cu bec cu neon în vârf, cineva descoperă un trup de soldat bălăbănindu-se. Era cel căutat. Atârna de un ştreang. Adormise pentru totdeauna ...

26.01.2004

PĂCATE DE GRADUL ÎNTÂI

„Educaţia este prima mare nevoie a unui popor: ea este baza şi garanţia oricărei instituţii publice.”

(Petrache Poenaru) Stelian Suciu s-a întors din armată. Departe de

plaiurile argeşene natale, un an de zile cât a durat cătănia la jandarmi, i s-a părut un veac, mai ales c-o ştia pe mama sa singură şi neajutorată, plus că exact atunci a umblat zvonul euro-atlantic că se desfiinţează serviciul militar obligatoriu.

Tatăl lui Stelian a murit de tânăr, răpus de o ciroză pe care a tratat-o cu ... tării. A rămas Adela să crească singură copiii. Pe Ionela a măritat-o de tânără, abia terminase gimnaziul, a dat-o tot în sat, după Cristea, un ins numai muşchi şi numai pofte, poreclit „Parlagiul”, fiindcă lucra la abatorul din Piteşti.

33

34

Şi Cristea e un soi de beţivan, dar e tânăr, în putere, bun la toate, mai ales la pat. Până să o ia pe Ionela de nevastă, a trecut pragul multor mândre. Ştie satul şi oraşul aventurile lui „Parlagiul” din Călineşti. Ei şi? Acum e însurat , la casa lui şi nu-i pasă de gura lumii.

Din când în când, merge şi pe la soacră-sa, o mai ajută la treburi. Până s-o întoarce cumnatu-său Stelică din cătănie, că după aia se schimbă situaţia. Se-nţelege bine, ginerele cu mama soacră. Chiar foarte bine. Seara, după ce mântuieşte treburile prin curte se aşează cu bătrâna (45 de ani, e o vârstă pentru un bărbat, darămite pentru o femeie de la ţară!) la o tacla stropită cu rachiu. Adela s-a spurcat şi ea la elixirul ăsta care îţi ia minţile şi care soţului i-a luat chiar şi viaţa. Se-ndemnează cu Cristea şi mai trece timpul, mai uită de supărare.

Până seara când a uitat şi de ea şi de tot. Se afumaseră bine. Ea nu mai putea să se mai ţină pe picioare, el se bălăbănea ca un bătut de vijelie.

— Eu nu mai plec. Mă culc la tine... se bâlbâie Cristea.

Adela nu prea e în stare nici să zică stai, nici să zică pleacă. Se căzneşte să gângurească ceva, rosteşte numele Ionelei după care se trânteşte în pat. I se goli picioarele, Cristea vede, i se-aţâţă poftele şi tot ce a urmat s-a produs fără probleme. Amor mahmur. Cei doi au adormit. Într-o uitare şi-o ameţeală vecine cu pierzania.

35

36

S-a-nserat de-a binelea. S-a spuzit cerul cu stele, lumea s-a pregătit de culcare. Numai soacra şi ginerele aflaţi în hainele sositului pe lume încep să dea semne de viaţă. Se caută prin aşternuturi, se găsesc şi instinctele pornesc iarăşi la atac înaintea

raţiunii. Când şi-au dat seama ce fac, o făcuseră a doua oară. S-au ruşinat de fapta lor, dar s-au iertat reciproc, hotărând să ţină taina acestei întâmplări.

Într-un târziu a venit, speriată de absenţa bărbatului, Ionela. Abia îşi plimba pepenele burţii în care îşi împlinea trupul urmaşul lui Cristea „Parlagiul” şi al Ionelei fostă Suciu.

— Aici erai?! Mi-a fost teamă să nu ţi s-o fi întâmplat ceva.

— Ce să mi se întâmple? Am avut grijă de mama. Nu se simţea bine, explică bărbatul.

— Ce ai, mamă? Întrebă fiică-sa. — Nimic. M-a luat cu ameţeli şi transpiraţii...

Mi-a trecut acum. Hai duceţi-vă acasă! spuse Adela. Ionela mătură odaia cu privirile. Văzu sticla şi

paharele, patul răvăşit, dezordinea totală, dar nu bănui mai mult decât că s-a petrecut un chef al ginerelui în compania soacrei neconsolate.

Plecară pe uliţă. Timpul se scurse, veni vara, apoi toamna şi o dată cu luna octombrie se-ntoarse şi Stelian din armată. Îi găsi pe toţi bine. Cu următoarele noutăţi survenite de la plecarea lui. Soru-sa născuse un băieţel, făcându-l unchi la vârsta de 21 de ani, iar maică-sa era pe cale să-i aducă pe lume un frăţior sau o surioară.

Mai întâi se-ncinse, văzând că nu s-a scurs nici un an de la moartea tatălui său, iar maică-sa, nu numai că a călcat alături, dar a şi rămas grea.

— Pot să ştiu şi eu cine e... tata? îşi întrebă mama, cu răutate în glas şi cu ochii împăienjeniţi de băutură.

— Nu ţi-e ruşine să mă tragi tu la răspundere? Îi replică Adela.

Atât a fost dialogul între fiu şi cea care l-a adus pe lume. După care Stelian a plecat unde a văzut cu ochii. Drumul lui a fost lung şi presărat cu zeci de capcane, cu sute de tentaţii, cu mii de necazuri. A rezistat. Mai mult după gratii, decât în libertate. Noroc că a fost obişnuit cu viaţa aspră din timpul ostăşiei, altfel ar fi înnebunit. Viaţa la puşcărie e uşoară. Hrană, căldură, presă, linişte, asistenţă sanitară şi... gratii.

Libertate interzisă! Privarea de acest drept care este aproape insuportabilă. În fiecare zi acelaşi ciclu, o înşiruire de activităţi repetabile. Condiţionarea unor reflexe, inocularea unor deprinderi în afara voinţei. Atentat la propria conştiinţă, la raţiune. Lenea, dacă nu moartea gândirii.

37

38

În fine, a fost. Peste câteva zile, Stelian Suciu „fiul lui Decedat şi al Adelei” va fi pus în libertate, la ispăşirea pedepsei cu închisoarea. Ce va face? De data asta e hotărât: se va întoarce acasă. Indiferent ce va fi, indiferent ce se va întâmpla. Sunt aproape 11 ani de când nu şi-a mai văzut plaiul natal, mama, casa. Chiar, cum o fi arătând surioara lui la 11 ani? Sau frăţiorul. Sau, mai ştii, poate are doi fraţi gemeni.

Or, poate mamă-sa a renunţat la sarcină. Sau copilul s-a născut mort. Dacă a murit ea la maternitate? S-au mai văzut cazuri. Muncit de aceste gânduri, Stelian n-a mai putut da geană peste geană, în ultimul timp.

Şi a venit şi ziua aşteptată. Comandantul penitenciarului l-a chemat, i-a făcut instructajul de rigoare şi i-a mărturisit că s-ar bucura dacă n-ar mai avea... onoarea să-l aibă musafir. Stelian a promis şi s-a văzut dincolo de zidurile prelungite cu reţea de sârmă ghimpată.

A ajuns acasă într-un amurg de toamnă violet ca-ntr-o poezie. N-a trecut pe la cumnatu-său, deşi venind de la gară, casa lui Cristea „Parlagiul” e situată înaintea celei părinteşti. I s-a şi părut că o vede pe soru-sa strigând la un drac de copil cocoţat într-un pom, în grădină. „Probabil e nepotu-meu!” gândi el. Ţinu drumul înainte. Văzu casa în pieptul acela de deal, o coti pe lângă gard şi ajunse la portiţa dinspre grădină. Nimic schimbat. Vârî mâna printre uluci, scoase lănţucul şi deschise. Acasă nu era nimeni. Lumina era stinsă. Urcă pe prispă, căută cheia în locaşul dintre cărămizi, dar n-o găsi. Împinse uşa şi intră în tindă.

— Cine e? Se auzi un glas de copil. Tăcu. Intră în odaie. Din mijlocul patului sări o

fetişcană durdulie şi destul de înaltă. Privise până atunci la televizor. Gazda dădu să strige. Stelian aprinse lumina.

— Nu te speria. Eu sunt Stelu, fratele tău. Ţi-o fi vorbit mama Adela despre mine...

Fata se înmuie. Noul venit o admiră, de la roşul din obraji, până la picioarele dolofane ce-i ieşeau de sub cămaşa de noapte. „Dezvoltată pentru cei 11 ani neîmpliniţi ai săi!” cugetă Stelian.

— Mama unde e? — E la Piteşti, cu unchiul Costea. S-au dus să

vândă grâul. — Şi tu... singură? Nu ţi-e urât? — Nu. — Cum te cheamă? — Paula. — Ionela a fost pe-aici? A fost mai devreme.

A plecat că nu se mai înţelegea cu Nicuşor. — Cine e Nicuşor? — Copilul ei... Vărul meu... Al nostru... mai

spuse Paula, privindu-l pe noul venit cu suspiciune. — Ai ceva de mâncare? — Da. — Bei cu mine un pahar? — Nu, se apără fata, mirându-se de unde are

sticla noul venit. Stelian mai înghiţi de câteva ori, direct din

sticlă, apoi mâncă cu lăcomie ceea ce-i pusese sora sa dinainte.

39

Televizorul continua să meargă. Într-un târziu, Stelian se dezbrăcă.

— Dincolo nu e foc, nu? — Nu, dar pot să fac. — Lasă, o să fac eu. Sau poate nu mai e

nevoie. La urma urmei putem dormi şi amândoi, doar suntem fraţi.

Fata nu primi bine această veste, mai ales că noul venit nu-i plăcea. Strânse masa şi reveni în cameră. Stelian mai dăduse o duşcă de ţuică pe gât şi se-ntinsese în pat privind ecranul dublu al televizorului.

— Hai nu vii în pat? — Nu, stau aici, pe scaun. — Ai să răceşti. Treci la locul tău. Fata se supuse. Se vârî sub pled. Stelu se

întoarse spre ea, o înlănţui cu braţul şi-i căută buzele. Fu de ajuns un sărut duhănind a alcool şi toate poftele lui priponite în perioada detenţiei rupseră lanţul. Fata se zvârcoli, dar războiul ei era al puiului sortit tăierii. Nu trecuse nici o zi de libertate, când recidivistul Stelian Suciu săvârşi o altă faptă abominabilă, îşi violă sora, în vârstă de 11 ani neîmpliniţi.

Când s-a întors Adela, Stelu era departe. Dar fata n-a putut ţine taina. A spus-o fetei vecinilor, iar din gura părinţilor acesteia a ajuns la poliţie. Când a aflat şi mama victimei adevărul, Stelian era din nou în arest.

40

Detenţia, de data asta a fost mai lungă. În Călineşti, Cristea „Parlagiul” şi Ionela, nevastă-sa, împreună cu Adela răposatului Gelu Faches au

cultivat pământul, au strâns roada şi au vândut-o în târgul Piteştilor, de şapte ori.

41

42

Paula şi Valentin, vărul ei, au crescut, au împlinit vârsta majoratului, au terminat liceul şi umblau nedespărţiţi. Valentin s-a dat pe brazdă, n-a ajuns o puşlama ca unchiu-său, Stelu, cum zicea satul. Care sat, tot el, completa: „Nu e timpul trecut”.

Tot într-o zi de toamnă s-a dus vorba că Adela e grav bolnavă. Căzuse la pat şi se vedea cum se topeşte ca o lumânare, de ceară curată. Ionela a făcut ce-a putut să-i aducă doctori, s-o lecuiască, dar în final bolnava a cerut să vină preotul. S-a spovedit şi s-a împărtăşit, după care a chemat-o pe Ionela:

— Fată, tu să fii tare! Nepoată-ta Paula e făcută cu Cristea, bărbatu-tău... Să mă ierţi...

Atât a mai putut spune şi se sfârşi. Ionela, mai întâi simţi că se învârte pământul

cu ea, apoi că se prăbuşeşte, după care i s-a părut c-o pălmuieşte cineva. Îşi reveni, dădu un chiot. Alarmă vecinii şi, în nebunia ei o rupse la fugă pe uliţa satului, strigând ceea ce şi când iese din gura unui bărbat trebuie să-ţi astupi urechile. Alerga dezbrăcându-se, rupându-şi straiele şi urlând. A rămas în pielea goală, a intrat în curte urlând, privea lumea şi se-nchina. Când i-a ieşit bărbatul în cale l-a gherăit, i-a făcut obrazul sânge.

Preotul a ţinut secretul spovedaniei. Ionela n-a fost crezută deşi spunea că „Parlagiul” e tata-unchiu

pentru Paula. Diagnosticul a fost clar. I-au sărit minţile.

Când Adela era deja ţărână, iar sora lui, Ionela un cadavru viu, s-a liberat din penitenciar pentru a treia oară şi Stelian. A găsit-o acasă tot pe victimă, şi tot singură. Paula nu s-a mai temut. Cristea şi cu Valentin erau la spital. Se mutaseră câteştrei în casa bătrânească. Au venit de la pacienta Ionela pe seară. L-au găsit cu capsa pusă pe noul venit.

— Te omor „Parlagiule”, dacă nu părăseşti casa asta, cu toate progeniturile tale! A decretat Stelian.

Cristea a stâns din fălci. Şi el îşi jurase c-o să-l ucidă pe nenorocit, fiincă i-a necinstit...fiica. Şi dacă nu era Valentin şi Paula, nenorocirea s-ar fi produs.

Atunci, în aceea seară. Pe când aşa, printr-o veste care a picat în mijlocul odăii ca un trăsnet din senin, cei doi veri, şi fraţi de tată, au făcut ca emisarii morţii să-ncremenească între cei doi bărbaţi care puseseră mâna pe cuţite.

— Încetaţi! Noi ne iubim. Aşteptăm un copil! Pentru a ieşi din starea în care v-a atras această

poveste prin care se demonstrează că sfârşitul lumii bate la uşă, vă propunem să încercaţi să spuneţi care sunt gradele de rudenie ale personajelor, luându-l pe fiecare pe rând în raport cu fiecare. Credeţi că reuşiţi?

13.02.2004

PACEA UNEI ZILE

„V-aşteaptă, nechezând la scară, vântul/ Încălecaţi-l, şi la drum!”

(Eugen Jebeleanu)

43

44

A treia zi de „luptă” debutase cu încă o situaţie neprevăzută, care modificase – a câta oară şi cu preţul câtor probleme de rezolvat! – cadrul didactic. De data asta însă, nimeni – nici cadrele, nici ostaşii, nici luptătorii, nici specialiştii, nici militarii „de profesie”, nici forţele cu care se coopera pe fâşia de ofensivă a regimentului – nu putea fi supărat pe cineva anume, nici din tabăra trupelor proprii, nici din cea a adversarului. Ca şi când n-ar fi fost destul de istovitoare marşurile şi desfăşurările pentru luptă, încleştările cu inamicul marcat în ambuscade şi contraatacuri, trecea prin terenul infectat cu substanţe toxice de luptă şi forţarea Oltului – totul, pe parcursul a zeci de ore de caniculă, de încordare şi scrâşnet, de „neprevăzut prevăzut în documentele aplicaţiei” – ca şi când, după două zile de înaintare victorioasă în

câmpul tactic, situaţia forţelor şi mijloacelor ar fi fost prea normală, toată noaptea dinaintea reluării – în zori – a ofensivei pentru cucerirea aliniamentului misiunii următoare a plouat. Situaţie, într-adevăr neprevăzută sau, mai bine zis, pentru care nu există acuzat, deşi acuzatori, nemulţumiţi, nervoşi erau toţi: plouase cu nemiluita şi câmpul tactic a devenit foarte greu practicabil. Dar, la război ca la război, Ora haş bate în orice condiţii, ceasurile din teatrul de operaţii militare, mai ales acum când ... europenizăm în FIEP şi „globalizăm” în NATO nu pot fi oprite, după cum nici fenomenele naturii nu pot fi preîntâmpinate. Aşa că, la atac înainte!

Mai norocoşi, cei ce luptau în dreapta fâşiei de ofensivă – subunităţile din unitatea de jandarmi comandată de ofiţerul Ion Stoian – nu au fost afectaţi de ruperea de nori de peste noapte. Corturile pentru personal şi adăposturile pentru tehnică au rezistat, bombardamentul sacadat al ploii fiind suportat cu ... somn uşor şi vise plăcute, pe când alţii – au aflat cu toţii dimineaţa – au avut de furcă mult cu torentele, cu acest inamic cu care nu se pot duce tratative.

Dar, mă rog, să lăsăm ce a fost. Importată este de-acum, pentru toţi – ostaşi ai armatei, ai jandarmeriei, luptători de la protecţia civilă sau poliţişti de frontieră – îndeplinirea misiunii zilei.

Ştiau cu toţii, chiar şi cei din rezervă sau de la sericii, care se cred mai la adăpost de surprize, în

45

46

adâncimea dispozitivului de luptă, că, deşi pregătite cu minuţiozitate, detaliate în amănunt, pe minute şi sarcini de îndeplinit, acţiunile de luptă nu decurg ca la carte. Păi, ce, inamicul şi-a însuşit tactica apărării şi contraofensivei după ureche? Ce este ordin să iasă învingători doar cei aflaţi în atac? Nu toţi trebuie să arate ce ştiu, nu vor primi toţi calificative pentru modul cum duc la îndeplinire misiunea încredinţată? Soldatul Traian Ştefănescu, de pildă, este convins „două sute la sută” de asta, căci, nu mai târziu de ieri, când era în serviciu de santinelă la centrul de transmisiuni, a fost capturat de – ghiciţi cine? – soldatul Viorel Ştefănescu, fratele său, care marca inamicul de cercetare diversiune din tabăra adversă. „Frate, frate, dar aplicaţie este pe calificative sau, mă rog, pe recompense”, şoptise al doilea născut dintre gemenii Ştefănescu, conducându-şi prizonierul la cortul statului major. Şi nu numai Traian este convins de asta. Şi alţii ca el, chiar şi cadrele. Bunăoară, locotenentul Ioan Gruiu, care n-a verificat cu atenţie un mesaj recepţionat prin radiotelefon şi, dornic să bea din cupa victoriei, a trebuit să soarbă foarte curând din paharul eşecului, acţionând conform ordinului codificat primit de la „eşalonul superior”, cu plutonul pe o direcţie de cercetare, ce l-a condus exact într-o încercuire pusă la cale de camaradul său din şcoala militară, prietenul lui, locotenentul Silviu Graur, care, luându-l prizonier, s-a scuzat: „Îmi pare

rău, dar în război nu prea acţionează fair-play-ul, iar viaţa se trăieşte, la o adică, doar o dată ...”

Aşa că în zorii acelei zile ude şi răcoroase, toţi se scuturaseră de vise şi oboseală, îşi conectaseră simţurile în priză directă şi ... rachetele roşii cu trei stele care au împânzit cerul au vestit începerea pregătirii de foc a ofensivei. Obişnuiţi mai puţin cu astfel de manevre de forţe şi mijloace, cu acţiunile tactice dinamice şi purtate pe spaţii largi, cu tehnica sofisticată ce evolua în încleştarea cu duşmanul, jandarmii nu se lăsau, totuşi, mai prejos decât colegii lor de uniformă – infanteriştii, geniştii, tanchiştii, artileriştii ...

„Secretele măiestriei ostăşeşti nu trebuie să fie secrete pentru militarii de toate armele şi de toate gradele, pentru toţi cetăţenii patriei chemaţi să ducă acţiuni de luptă, pentru a nu ne mai împuşca între noi, la o adică. Să învăţăm să dăm riposta cuvenită inamicului, în deplină unitate de gând şi voinţă, cu preţul oricărui sacrificiu. Să ne arătăm demni de încrederea învestită în noi, să executăm întocmai cerinţele jurământului” citim pe o foaie de luptă care circulă printre ostaşi.

„Noi toate armele, noi toate gradele” ne sună în auz slovele unui refren dintr-un cunoscut marş ostăşesc, pe care-l interpretează în drumul lor spre punctele obligatorii de trecere ale cazărmilor, subunităţile în marş.

47

48

Ciocanul de foc conteneşte şi rachetele verzi împânzesc înaltul. Lungimile de undă ale aparaturii de transmisiuni sunt luate cu asalt – interdicţia radio a luat sfârşit – se-ntretaie ordine, rapoarte, semnale, comenzi, trupele se pun în mişcare, tranşeele, adăposturile, şanţurile de comunicaţii atât de atent ticluite anterior sunt părăsite urgent. Prin clisa drumurilor de rocadă taie brazde adânci transportatoarele blindate, bocancii soldaţilor strivesc somnul florilor şi ierburilor odihnindu-se sfioase după baia de sănătate a ploii nocturne. Uitare de sine, renaştere de forţe, iureş de comenzi, rostogolite de secunde grele, de plumb, bătute cu plumbul incandescent al armelor automate, dintr-un ceasornic care măsoară devenirea ostăşească, dârzenia, curajul, iubirea de patrie. O pădure verde – sute de stejari tineri – pare că se desprinde din codrul secular ce a adăpostit-o peste noapte pentru a invada câmpia. Sunt soldaţii dintr-o subunitate de jandarmi, care pleacă la atac. Toţi luptătorii – Mircea şi Ştefan, Mihai şi Ion, Alexandru şi Radu – toţi îşi schimbă numele pentru o clipă, toţi se cred – şi au dreptul să se creadă – cel Bătrân şi cel Mare, cel Viteaz şi cel Cumplit, cel Bun şi cel Frumos. Toţi se văd – şi au dreptul să se vadă – alergând printre filele cărţii de istorie – cea de ieri, cea de azi, cea de mâine; istoria de sânge şi luptă, de pâine

şi aur, de pace şi vis, istoria celor trei culori române reunite în drapelul sub faldurile căruia au jurat credinţă şi jertfă pentru patrie.

Duelul traiectoriilor, duelul inteligenţei, focul luptelor. Omul şi tehnica, soldatul şi arma, harta şi terenul, ordinul şi raportul, comanda şi execuţia, forţa, vigoarea, neînfricarea.

„La atac, înainte!” „Front spre stânga!” „Înainte!” „Uraaa!” „Tot înainte!” „Pentru luptă culcat!” „Asupra inamicului foooc!” Comenzi, execuţii, încordare, veghe, vigilenţă, victorie, viaţă, viitor.

Eu, soldat Ilarion Cumpănaşu, militar al forţelor armate, jur ...” se aude din sine, dinlăuntrul său rostind slovele sacre ale legământului militar, ale legii supreme a ostăşiei. Ocheşte răbdător, gândeşte, caută, rabdă, apasă pe trăgaci. Rafalele spintecă văzduhul. Sub el, soldatul parcă aude cum plânge pământul. E ud leoarcă. I se pare că a înotat în lacrimi reci. De bucurie, de fericire, de mulţumire – nu ştie. Nu ştie de ce a plâns pământul printre gene de ierburi. Pământul pentru liniştea căruia învaţă să se bată.

„Salt înainte!” „Culcat!” „Foc!” Tăvălugul viu se rostogoleşte peste câmpul ud. „Grenada. Ah, cuiul! ... Zecimea de secundă

pierdută de tine înseamnă câştig de cauză pentru inamic. Secunda de neatenţie, de ezitare, poate schimba raportul de forţe, poate hotărî soarta luptei”.

Acel moment survine însă mai târziu. După ce straiele au fost schimbate, după ce s-a instaurat din plin acalmia, s-a realizat situaţia şi s-au definitivat documentele de bilanţ.

Ilarion aruncă în sfârşit acel ou aducător de moarte în tranşeea inamică. Exact la baza ţintei tridimensionale, exact ca în poligon, de nota zece. Oare cine o fi fost învinsul, cui dintre colegi i-o fi suflat febeul? Ce contează? Lupta este ... „Aduc mulţumiri şi felicit efectivele de

jandarmi pentru dăruire şi iscusinţa cu care au acţionat în cadrul fâşiei de ofensivă încredinţate”, rosteşte la un moment dat conducătorul aplicaţiei.

„Salt, înainte!” Transportoarele şi celelalte maşini de luptă calcă tranşeele inamice. Printre strigăte de ura se bat ultimele secunde se plumb.

„Oare, ce o fi mai greu decât plumbul?” E seară, e târziu, toţi sunt obosiţi. Deşi ar avea multe să-şi spună, să-şi reproşeze, acum când inamicii şi-au ieşit din rol şi fiecare s-a reunit într-o singură subunitate cu aceleaşi gânduri şi idealuri, se-ndreaptă tăcuţi spre corturi.

Cei de la compania a patra nu se dau bătuţi cu una, cu două. „Aa, deci ei erau inamicul? Subunitatea fanion a cazărmii. F.B.-iştii pe linie! Să le arătăm ce ştim. Să vedem cum va arăta clasamentul după această partidă. Vă apăraţi cu îndârjire? Prea bine”. „Pe mâine!” îşi zic la o cană de ceai doi ostaşi,

Traian şi Viorel Ştefănescu, Vedem noi cine-i mai puternic. Mai avem vreme”.

Caporalul Stan Iftode vorbeşte într-una. Luptă cu îndârjire. Ai săi parcă-l aud comandând şi-l văd executând fără reproş, fără teamă, fără ezitare, ca la instrucţie: „Cu patul armei, loviţi ... împungeţi ... cu baioneta... cu încărcătorul, loviţi!”

Direcţia ulterioară de ofensivă – o săgeată trasată cu culoare albastră pe hărţile de luptă – n-a mai fost parcursă. Aplicaţia de cooperare s-a încheiat aici. Cei doi fraţi, ca şi ceilalţi care şi-au propus să vadă cine-i mai tare a doua zi sau mulţumit cu o concluzie conciliatoare a comandantului: „Toţi aţi fost la înălţime, toţi aţi ieşit învingători în această acţiune de luptă, pe care o putem numi atacul spre Uniunea Europeană, ofensiva calităţii, victoria lucidităţii şi speranţei ...

Lupta corp de corp – aflasem, înainte de a se declanşa „războiul” – este specialitatea acestui gradat.

49

Ei, da. Un sunet prelung de trompetă vesteşte ieşirea din situaţie, de fapt încheierea luptelor pentru cucerirea aliniamentului acelei misiuni. Momentul are efectul unei lovituri de gong auzită într-o sală în care se desfăşoară un meci de box. Toţi aşteaptă acum, ca arbitrul să ridice braţul celui declarat învingător la puncte.

26.02.2004

50

INFRACTORI ÎN UNIFORMĂ

„Adevărul este că nu există adevăr.” (Pablo Neruda)

Mariana Trifu auzi bătăi în uşa camerei sale

din căminul de nefamilişti. Cine putea fi? Doar se despărţise de colega ei, Aurelia, care plecase la ţară, să sărbătorească, împreună cu părinţii, Drăgaica. Ea, Mariana, nu-şi putuse permite să plece. Părinţii ei se află la Botoşani, nu lângă Ploieşti, unde locuiesc ai Aureliei. Cele două fete sunt colege de cameră, locuiesc la căminul de nefamilişti şi lucrează împreună la „Aversa”.

51

Bătăile în uşă se continuă discret. Mariana se sperie puţin. Pune lanţul de siguranţă şi descuie. Întredeschide uşa şi dă cu ochii de un tânăr cu chip senin, ochi verzi, seducători, un blond reuşit, cu chip atletic şi zâmbet molipsitor, care scoate dintr-un buzunar al hainei o legitimaţie pe care o arată şi şopteşte misterios: „Inspectorul Paşca de la Poliţia Capitalei”.

Fata se sperie: — Ce doriţi? — Păi, stăm de vorbă prin crăpătura uşii? — Nu vă pot primi, mă iertaţi ... zice Mariana. — În cazul ăsta o să vă invit la secţie. Maşina

e jos. Aveţi cinci minute să vă îmbrăcaţi ... devine autoritar Paşca, ofiţerul de poliţie.

— Dar ce am făcut, domnule? se miră fata. — Dumneata, nimic. Colega de cameră, însă,

da. Despre ea voiam să stăm de vorbă câteva minute, dar ... Mă rog, haideţi, hotărâţi-vă, că la noi, ştiţi, timpul nu ne prisoseşte ...

Fata nu ştie cum să procedeze, e în dilemă. S-ar şi îmbrăca să-l urmeze pe inspector, i-ar şi deschide, căci îi inspiră încredere, e îmbrăcat frumos, poartă costum cu cravată pe-o aşa căldură şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză, dar ...

„Numai poliţiştii umblă aşa încliftaţi ...” gândi Mariana, în timp ce tânărul nerăbdător mai zice prin deschizătura uşii:

— Să nu uitaţi să luaţi şi actul de identitate ...

52

Asta era culmea. Mariana se simţi năpădită de năduşeală. Tocmai îşi aminti că a lăsat buletinul în gaj, unei colege care i-a împrumutat nişte bani. Acum chiar că se-ngroaşă gluma. Ce să-i spună omului legii? Ce-o fi o fi. Se hotărăşte brusc. Ridică lanţul şi-şi pofteşte musafirul înăuntru. Abia a apucat să-şi pună capotul pe ea. Se scuză pentru deranjul din cameră şi

disconfortul în care trăieşte. Întreabă totuşi, abătută, dacă oaspetele doreşte o cafea, îndreptându-şi privirea spre reşoul pe care se afla un ibric nespălat.

— Nu, nu beau cafea. Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu vreau să poluez. Plus că, v-am spus, mă grăbesc ... zise ofiţerul privind-o într-un anume fel, despuind-o din priviri. Tineri de, şi el şi ea. Dar, nu-i aşa, doar privitul e legal! Apropo de lege, să vedem care-i baiul! Înainte de a o întreba el, inspectorul Trifu ceva, simţi ea nevoia să spună de la început şi să ceară clemenţă că nu are buletinul, că l-a lăsat la o colegă care ...

— Păi asta nu prea e bine. E chiar foarte grav, căci nu pot încheia procesul-verbal. Oricum, amenda nu e mică deloc. Şi-mi pare rău că trebuie să i-o aplic unei fete frumoase ca dumneata. Ştii cât trebuie să plăteşti, da?

— Nu. — Cincizeci de euro, dacă dai banii pe loc,

sau două sute dacă nu ai şi te prezinţi la secţie, când îţi vine somaţia scrisă.

— Vai de mine! Dar nu se poate. E jumătate din leafa mea. De unde să iau atât? Ah, de ce, Doamne am avut eu acest ghinion?

53

54

— Domnişoară, eu îmi fac datoria. Nu pot să te iert. După mine vine alt coleg, constată că n-ai actul de identitate şi ce fac? Mă toarnă la şefu’ şi ... Dacă ştiam numai eu de caz, mai treacă meargă,

închideam ochii, mă făceam că plouă, o fată frumoasă şi tânără ca dumneata nu merită asemenea pedeapsă, dar ...

— Of, numai Aurelia e de vină. Ea se distrează, umblă hai-hui, iar eu trebuie să sufăr din cauza ei ...

Mariana izbucni în plâns. — Nu ştiu, te rog să mă crezi, nu ştiu cum să

procedez. Hai, totuşi, vâră reşoul ăla în priză. Să bem o cafea, să văd ce pot face, poate închei un proces-verbal cu o dată anterioară, poate găsim notată pe vreun act seria şi CNP-ul buletinului ...

Zicând aceste vorbe, inspectorul cel blond o mângâie pe frunte, îi şterse lacrimile, îi aranjă părul şi, când se ridică să fiarbă cafeaua, îi admiră pulpele, traversat de fiori.

Da, seria actului de identitate era trecută pe legitimaţia de serviciu. Paşca o notă într-un carneţel, strâmbă din nas şi oftă:

— Şi eu ce am la afacerea asta, domnişoară? Risc doar aşa, pentru ochii tăi frumoşi?

Trecuse, se vede, de la dumneavoastră la tu, via dumneata.

— Păi ... făcu cu gândul la geanta în care se aflau ceva lei. Vârî mâna în ea, scoase bancnotele, poliţistul se supără sincer, spuse că se simte jignit, cafeaua fu gata, Mariana o turnă în ceaşcă şi apoi întrebă:

— Atunci cum să mă achit de datorie?

— Uite aşa, zise locotenentul, luând-o de după gât, trăgând-o spre el, acoperindu-i buzele şi prăvălindu-se în pat.

Surprinsă, speriată, Mariana se ridică şi-ncepu să ţipe.

55

56

Trebuie spus că Mariana este adepta unei secte care interzice cu desăvârşire, ca mare păcat, raportul intim înainte de căsătorie. Ea este fecioară şi robită preceptului religios amintit. E ca o fiară: ţipă, tremură, se zbate. Poliţistul e oarecum surprins. Dă să aplaneze conflictul. Chiar reuşeşte. Cu vorbe meşteşugite, calmându-se, cerându-şi scuze, dar neuitând să ameninţe că legea e lege şi că făptaşa va trebui să plătească amendă.

Chiar atunci se-aud alte bătăi în uşă. Mariana merge să deschidă. Poliţistul o opreşte:

— Nu descuia. Cine e? — Nu ştiu! De ce? — Poate e chiar colegul meu şi dacă te găseşte

fără buletin ... Bătăile continuă. Mai vehement, mai tare. — Deschide, domnişoară Trifu. Jandarmeria

Română. Inspectorul tresare, Mariana se sperie. Se trage

înapoi de la uşă. Se uită pe fereastră de la etajul patru. Da, jos vede o maşină a Jandarmeriei. Poliţistul din cameră e galben la faţă. Oare, de ce? La uşă, de dincolo, vorbeşte şi nea Victor, paznicul imobilului. Îi

cere şi el Marianei să deschidă. Fata se repede brusc, răsuceşte yala şi în cameră pătrund trei bărbaţi. Doi jandarmi în uniformă şi paznicul. Mariana este înmărmurită:

— Cine este dânsul, domnişoară? Mă iertaţi pentru deranj şi că nu ne-am prezentat: eu sunt plutonierul Neagu, iar dânsul, colegul meu, sergentul-major Buliga.

— Păi ... Adică ... Inspectorul ... E tot ... Nu vă cunoaşteţi?! se miră fata.

— Vă rog să prezentaţi actele dumneavoastră! zice plutonierul mângâindu-şi tocul pistolului. Sergentul-major zăngăni cătuşele. Pe inspector îl apucă tremuratul.

— Da, aţi intuit bine. Poliţistul Paşca era un escroc, Nicolae Tunsoiu, un violator, un recidivist, care folosea metoda de care aţi luat cunoştinţă. Îi reuşise de zeci de ori.

Jandarmilor aflaţi în patrulare în zona pieţei Titan, li s-a părut suspect faptul că, la vederea oamenilor legii, a dat bir cu fugiţii. L-au urmărit şi ... Dacă tot a arătat că iubeşte poliţia, de data asta, i s-a făcut hatârul de a-l transporta gratis până la sediul acestei instituţii unde i s-a oferit şi spaţiu de cazare. În arest deocamdată şi apoi, după proces, tot acolo de unde abia plecase.

13.03.2004

DOUĂ NENOROCIRI

„Poţi orice forţa, prin forţă răpune!” (Adam Mickiewicz)

Femeia adultă auzi, întâi, câinii lătrând, apoi,

paşii apropiindu-se de prispă şi, la urmă, cheia răsucindu-se în broască. El era, bărbatu-său. Îl sculă pe cel cu care-şi ostoise poftele, îl anunţă despre pericol şi-l vârî în lada în care, de obicei, stă plapuma, la capătul patului.

Tudor State intră cu chef în odaie. Aprinse lumina şi Parasca se prefăcu surprinsă:

— Tu erai? O, ce m-ai speriat! — Eu! Ce, nu-ţi pare bine c-am venit? Ori

aşteptai vreun amant? — Ei, şi tu, Dorele! Mă bucur, dar m-ai

speriat. Abia aţipisem. Ţi-e foame? — Nu, mi-e poftă. — Stai, că nu dau turcii. Întâi să mănânci

ceva, să te speli că ai venit de pe drum ... — S-o crezi tu. Întâi cum vreau eu şi apoi cum

ai zis tu.

57

58

State îşi dezbrăcă soţia şi-şi simţi gândul zburându-i cu zece ani în urmă când a văzut-o întâia

dată goală şi a făcut-o femeie. Oho, cât s-a certat cu ai săi, care nu acceptau s-o dea după un fluieră vânt!

Aşa era: marinarii n-au casă, dacă n-au nevastă credincioasă. Parasca se dovedise plină de calităţi. Gospodină, supusă, înţelegătoare. E drept că şi el îi căutase în coarne, cum e o vorbă. I-a adus din voiajurile peste mări şi ţări fel de fel de frumuseţi şi de bunătăţi.

Acum nu mai e timp de pierdut. Iubirea e un foc pe care nu-l stingi decât cu iubire.

Tudor e focos, exploziv, spurcat la gură. Când face dragoste, nu numai că nu găseşte sinonime mai puţin deocheate pentru cuvintele ruşinoase, dar parcă înadins le caută şi le spune în auzul femeii, o biciuieşte şi o forţează să răspundă la fel. Ar însemna să umplem câteva file cu măscări şi scârboşenii, să uităm că hârtia asta poate fi citită şi de un copil.

Ce se petrece în sufletul bietei femei care acceptă amorul soţului ca pe un supliciu, ne putem da seama. Dar ce se-ntâmplă cu încarceratul din lada studioului aflat în tangaj pe marea înspumată, nu putem să ne închipuim. Fapt e că Tudor a mirosit ceva. A înţeles din comportarea nevestei că nu e totul în regulă.

— Ei, acum, dulce curviştină, te rog să pregăteşti masa. Eu o să intru să mă despăduchez. La câine ai dat de mâncare?

— Da. — Atunci încui uşa. Nu mai ai ce căuta afară.

Şi nici n-am chef de musafiri nepoftiţi.

State răsuci cheia în broască, dar n-o mai lăsă acolo, ca-n alte dăţi, o luă după el, în baie.

O stare vecină cu leşinul puse stăpânire pe biata Parasca. Ce soluţie să găsească?

— Adu-mi nişte rufe curate! porunci din încăperea în care intrase, bărbatul.

Femeia alergă spre şifonier. O clipă gândi să-l vâre pe nefericit aici. E mai comod. Dar şi mai riscant.

Duse rufele cerute de soţ. Nici gând să pregătească masa. Avea altceva mult mai grav şi mai urgent de rezolvat. O săgetă o idee.

Casa are două camere. Îl trece dincolo şi-l lasă sub pat ori sub mormanele de lână pe care le-a depozitat acolo. De n-ar fi fost cercevelele la geam, problema s-ar fi rezolvat rapid. Da, aşa va face.

Dă fuga la ascunzătoare. Deschide capacul lăzii, amărâtul e mai mult mort decât viu. Parasca îl trage afară, e în pielea lui Adam, rufele-i sunt vârâte sub pat, dar nu e timp de pierdut. Gol-puşcă, Cristian (poftim, nume inspirat de Mântuitorul Christos!) este aruncat ca o fleandură în odaia răcoroasă.

Exact când închide uşa, din baie iese Tudor. — Gata masa? — Nu. În câteva clipe. Pierdui timpul să

găsesc o sticlă de ţuică curată de care-ţi place ţie! găsi o scuză femeia îndărătnică.

59

— Aha, bine. Lasă că vom bea un whisky adus din Birmania! spuse Tudor. Ghici ce ţi-am cumpărat?

— Nu ştiu. Dacă mă mai ţii din treabă, iar o să zici că nu ţi-am pregătit masa.

— Un colier de perle naturale. Într-adevăr, cadou rar, scump, nemeritat. Dar,

dragostea are preţ? Mai ales când e reciprocă. Dar e? — Dar ce ai? Nu prea te simţi bine! se interesă

Tudor. — Nu ştiu. Nimic. Poate e oboseală. E şi

destul de târziu. Gata. Masa fu servită. Noroc că avea în

frigider salam, crenvurşti, ouă. Se aşezară pe taburete. El desfăcu sticla cu

licoare străină, cinstiră şi mâncară în linişte. Ciudat că Parasca nu-l întrebă cum a fost voiajul. Şedea ca pe ghimpi.

State mătură odaia cu privirea, dar nu găsi nimic care să-i sară în ochi. Abia mai târziu, când paharele fură golite şi îi aţâţaseră din nou poftele, zări sub pat colţul unei cămăşi. Trase de ea şi-şi întrebă soţia:

— Asta e a mea? — Dar a cui? — Parcă n-o cunosc! Întrerupse dezmierdările şi dădu s-o îmbrace

peste trupul păros şi musculos. Cămaşa era mult prea strâmtă.

60

— O fi mai veche. Din vremea când eram mai suplu şi ţi-am sucit minţile ... rânji Tudor, dar zâmbetul îi îngheţă sub mustaţa neagră când sub acelaşi pat găsi şi o pereche de pantaloni. Îi trase afară. Tot acolo erau şi nişte

cizme şi ciorapi, şi un maieu. Îşi trecu mâna prin părul ce-i căzuse peste ochi. O privi pe nemernică, după care dădu fuga în tindă. Da, la cuier erau agăţate o geacă, o căciulă şi un fular. Cum de nu văzuse? Nici el, nici ea. Deci, un bărbat se afla în casă. Parasca îşi puse ceva pe ea. Se repezi la masă, luă cuţitul şi aştepta clipa când să-şi pună capăt zilelor, adică să prevină potopul de pumni şi talazul de înjurături ce urmau să se abată asupra ei.

61

62

Tudor răscoli peste tot. În tăcere. Se-nfurie că rivalul său fusese înghiţit de pământ.

— Îl cunosc? întrebă la un moment dat. — Nu ... se smiorcăi Parasca. — Îl iubeşti? Femeia tăcu. — Îl iubeşti? răcni Tudor State. — Da ... gângăvi femeia. Bărbatul continuă cercetările. Zadarnic. — Unde-i? — Nu ştiu. — De-aici n-avea cum să iasă. Iar dac-o fi

ieşit, îl găsim mâine statuie între nămeţi: afară-i minus 19 grade Celsius.

Cotrobăi peste tot. Când să iasă din odaia cea bună, dădu un şut în sculele de lână de sub masă. Un icnit scurt se-auzi şi acela fu fatal pentru Cristian Roman. Marinarul de cursă lungă îl scoase, era mai prizărit ca el, îl apucă de gâtlej, îl privi în ochi şi strânse cât putu de tare. După ce se asigură că e mort,

reveni în odaia încălzită. Parasca dârdâia sub plapumă, cu cuţitul încleştat în palme.

— Deci, aşa, târfă ordinară! mai rosti Tudor şi se năpusti asupra femeii chircite în pat. Nu era sigur ce vrea să facă: s-o bată, s-o ia şi s-o arunce în zăpadă, s-o ucidă şi s-o lepede lângă iubitul plecat dintre vii sau s-o violeze, s-o brutalizeze, s-o supună unor orgii sexuale deprinse din porturile lumii dezlănţuite.

Nimic din toate astea nu se întâmplară. Tudor căzu ca o fleandură, holbă ochii de câteva ori, după care se lăsă greu, fără viaţă peste nevastă-sa care închisese ochii şi nu înţelegea nici ea ce se-ntâmplă. Văzând că Tudor nu mai mişcă, realiză nenorocirea.

Plapuma se umplu treptat de sânge, cuţitul pe care-l strânsese nesăbuita în mâini se-mplântase în inima soţului înşelat.

Nu mai putu decât să tragă un chiot şi apoi să-şi piardă cunoştinţa. S-a trezit când o pălmuia uşor un om al legii, un jandarm dintre cei care treceau prin zonă, verificând maşinile din parcări şi care, uneori băteau în geam la doamna Parasca ştiind că femeia are totdeauna un ceai cald, o cafea bună şi un zâmbet şăgalnic. Acum ...acel om privea prostit şi asculta povestea bietei femei. Poveste pe care mi-a istorisit-o şi mie, într-un sfârşit de mandat în Arma oamenilor de arme, am notat-o şi am reprodus-o aici…

26.03.2004

AMBELE VICTIME

„Libertate pentru toţi, iar lupii să mănânce mieii.” (Ernesto Sabato)

Intră în post, aprinde lumina, îşi aşează

cascheta şi bastonul de cauciuc în cuier, îşi descheie bluzonul şi se aşează pe scaun. Ridică microreceptorul telefonului şi ceru să i se facă legătura cu subcomisarul Ştefan Trucală de la Poliţia judiciară. N-apucă să mai răsfoiască dosarul aflat pe birou că şi primi apelul de la Bucureşti.

— Da, Stelică, te ascult. Trucală sunt. — Am onoarea să vă salut. Raportez. Cei doi

au fost victima unei agresiuni. Cred că şi ştiu cine-i autorul. Puteţi veni astăzi pe la noi?

— Păi cum să nu vin, domnule plutonier, când e vorba de pâinea noastră cea de toate zilele. În două ceasuri sunt la Leordeni. Altceva?

— Nimic. Până atunci o să vă fac rost şi de expertiza pompierilor.

— Chiar te rog. Salut!

Stelian Nicolae, şeful postului de jandarmi din comuna Leordeni, îşi şterse fruntea de transpiraţie, mai răsfoi acel dosar aflat pe cristalul biroului, se ridică de pe scaun şi ieşi din post. Încuie, trase grilajul, conectă sistemul de alarmare şi-i dădu o indicaţie sergentului din veghe. Ştiutele „ai grijă” şi „vezi că sunt în cutare loc”. La poartă îl aştepta un sătean, unul Ilie Ţăndărică, cu faţa nebărbierită, cu ochii roşii, sculat după băutură.

— Ce e Ilie? Iar ai avut zbor de noapte? — Nu, dom´ toner. M-au ameninţat că mă taie!

D-aia am venit... — Cine, mă? — Ai lui Ghidănac. Vasile şi Mitru. Ăia de au

târlă în Cotu Malului. Cică să nu ciripesc ceva despre incendiu.

— Păi ce ştii tu despre incendiu, măi Ilie? — Ştiu, dom´ şef, că eram acolo. Mă-mbătasem

şi intrasem sub polata lui nea Bogdan să mă odihnesc. I-am auzit pe Vasile şi Mitru bombănind. M-au trezit şi m-am ridicat în capul oaselor. Aveau un bidon în mână.

— Şi? întrebă poliţistul văzând că Ilie Ţăndărică tace, dar şi surprins că până acum acest element nu-i fusese cunoscut.

63

64

— Am fugit. Am luat-o tiptil, am ieşit prin grădină, am sărit gardul şi m-am dus la bufet. S-a întâmplat ce ştiţi şi gata. Dar am făcut prostia să

vorbesc cu Jneap, i-am spus că înainte să ia foc casa lui nea Bogdan Şoricel, i-am văzut pe Mitruţ şi Vasile Ghidănac pe bătătură. Cred că Jneap s-a scăpat şi le-a ajuns la ureche ciobanilor. D-aia cred că mi-au pus gând rău.

Jandarmul îl linişti pe Ţăndărică şi plecă în centrul comunei, la casa în care arseseră de vii bătrânul Bogdan Şoricel, care avea un picior paralizat, şi soţia sa, Rada Şoricel, aproape nevăzătoare. Întâi îi blestemă în gând pe copiii care-şi uită părinţii, apoi simţii un soi de satisfacţie gândindu-se la noile date pe care i le va furniza ofiţerul de poliţie care are arondaţi Leordenii.

Situaţia era, mai bine zis, părea, destul de clară. Autorii incendiului provocat la gospodăria fostului cantonier de cale ferată, nu puteau fi alţii decât cei doi oieri din lunca Ţârleasca, care-şi aveau stâna pe malul Argeşului, lângă Cotu Malului. Şi, totuşi...

Expertiza pompierilor fusese limpede. Focul n-a fost pus sub polată unde erau baloţii de paie şi unde a aţipit beţivanul Ilie Ţăndărică. El s-a extins acolo, dar a plecat de la soba cu motorină din casă.

65

66

În ultima vreme, îşi aminti plutonierul Nicolae, pe bătătura bătrânilor îşi făcuse apariţia un tractorist, unul Ion Zarzără, zis Ică Rudarul. Era chiar din Cotu Malului, unde majoritatea locatarilor sunt lingurari. El, Ică, îi adusese ba un balot de paie, ba un

sac de nutreţuri concentrate, ba o pungă de îngrăşăminte chimice. Le fura de la fermă, unde era angajat şi le aducea bătrânilor. De ce tocmai lor? Fiindcă Bogdan Şoricel îi promisese lui Zarzără că dacă-l îngrijeşte pe el şi pe Rada, nevastă-sa, o să-i facă acte pe casă. Rudarul se bucurase. O luase la bătaie pe concubina sa, căreia îi aruncase în faţă vestea cea mare. Numai că de la făgăduinţa aceea, trecuse un an şi mai bine. După cum calculase el, Rudarul, bătrânii nu o mai puteau duce decât câteva luni. Nu credea că vor mai ieşi din iarnă.

Socoteala nu i s-a împlinit, aşa că a cam început să-l plictisească. I-a zis lui Bogdan într-o zi:

— Ce ai de gând, tataie? Îmi faci sau nu actele alea? Aş vrea şi eu să fiu sigur, că la o adică, am unde mă aciola, să ştiu, cum e vorba, pe ce picior dansez...

— Să mai aşteptăm, Ică, tată! Să nu ne grăbim. Ţi-am spus doar: ţie îţi fac acte. De fii-mea nici nu vreau să aud. Ne ştie ea în ce hal ne chinuim şi nu dă pe-aici, nici la două luni o dată. Şi când vine, strâmbă din nas, mai ia ce e de luat, îşi pune palma-n fund şi pleacă. Aşteaptă numai.

Tractoristul pusese curtea pe roate. Se ocupa de gospodărie ca de casa lui. Până în după-amiaza aia de mai, acum două zile, când lumea s-a alarmat: „Săriţi, arde casa cantonierului şi amândoi bătrânii sunt în odaie!”

Când a venit şeful de post, oamenii aruncau cu apă, dar focul se tot întindea. Ieşeau flăcări pe ferestre, cuprinseseră acoperişul şi polata din spatele casei. Au venit apoi pompierii, incendiul a fost stins, dar gospodăria lui Bogdan Şoricel, s-a năruit. Înăuntru, în odaia în care se aflau bătrânii, două trupuri carbonizate, lucruri în dezordine, fum şi aburi. Undeva, lângă un gard, Ică Rudarul plângea în pumni, uşor sacadat.

A sosit echipa operativă, criminalistul, procurorul, doi poliţişti şi un medic. S-a declanşat acţiunea de elucidare a circumstanţelor în care s-a produs zguduitorul eveniment. Grea muncă, fiindcă focul mistuise aproape totul, ştersese orice urmă. Au studiat întâi pompierii soba şi n-au putut să se pronunţe. Nu părea să fi fost vorba de un accident, de izbucnirea unui foc datorat unei defecţiuni. Prea s-a produs cu violenţă şi prea s-a răspândit rapid. Mai de grabă, cineva a incendiat soba şi a cărat focul cu motorina răspândită prin toate părţile. Medicul legist şi criminalistul pun paie pe foc, ca să spunem aşa. Trupul scrumit al bietei femei a fost, mai întâi înţepat cu cuţitul. Sunt identificate unsprezece lovituri în regiunea capului şi a inimii. Şi bătrânul Bogdan a avut aceeaşi soartă: are cinci înţepături de cuţit în piept. Deci, dublu asasinat.

67

68

Verdictul fusese clar. Prin geamul spart, din bătătură, venea doar glasul sugrumat al lui Zarzără

Ion. „Aoleo, părinţii mei! Au plecat şi m-au lăsat singur!”

După constatările amintite a început, firesc, jocul ipotezelor. Echipa operativă a trecut la lucru. Fotografii, măsurători, expertize. La post, zeci de cetăţeni ai comunei au fost întrebaţi cine puteau fi duşmanii bătrânilor, cu ce scop au fost înjunghiaţi şi, apoi, de ce li s-au incendiat leşurile? Întrebări care n-au putut primi răspuns.

Iată un fragment din declaraţia lui Zarzără Ion. „Am lăsat tractorul în faţa casei, cunoaşte Vasile Jneap, am plecat la Răzoare, pe Valea Seacă, să sap la porumb, cunoaşte Tită Nadoleanu, am venit acasă cu văliseceanul, am luat tractorul, l-am dus la fermă, cunoaşte Mitruţ Ghidănac, iar când am venit din nou acasă, foc. Am vrut să sar pe fereastră, i-am văzut pe bătrâni arzând, m-am speriat, am fugit după ajutor la jandarmi, cunoaşte dom´toner Nicolae”.

Ancheta a mers greu. Supoziţii şi supoziţii. A doua zi, tot supoziţii.

În plus, doar declaraţia lui Ilie Ţăndărică despre ciobanii din Cotu Malului! Apoi, o bănuială avansată de Zarzără, privitoare la vecinul bătrânilor, unul Alexandru Zdigă, care râvnea de mult gospodăria lui Bogdan Şoricel şi cu care se afla mereu în hâră. numai că, acel Zdigă, în ziua cu pricina, fusese plecat din Leordeni, a venit abia a doua zi. Alibi perfect. De fapt, un adevăr care nici n-are nimic cu cauza aceasta.

Între timp, în zonă a sosit Ştefan Trucală. Exact la două ore după ce a vorbit cu şeful de post. Se documentă cu noutăţile şi începu depănarea altor fire. Şeful fermei spune cu precizie la ce oră a adus Zarzără tractorul şi afirmă că Ică Rudaru mirosea a vin. Soţia lui Mitruţ Ghidănac, confirmă că bărbatu-său a băut cu tractoristul şi că s-a întors la stână târziu, cerându-i să nu spună asta dacă e întrebată de cineva. Tită Nadoleanu a confirmat şi el că l-a ajutat la săpat în jurul orelor 18, amândoi, că Ică a scos cu aprobarea lui Bogdan, o oală de vin, pe care au băut-o. Au venit apoi şi Mitruţ, şi frate-său Vasile, care au adus şi ei patru sticle de vin. Ciobanii i-au cerut nişte motorină. Zarzără i-a trimis la tractor, le-a dat cheile şi i-a învăţat cum să scoată, au umplut un bidon de douăzeci de kile, au avut nişte discuţii, secrete de-ale lor, după care Ghidănacii au plecat. Au mai stat puţin, să termine vinul şi... au vrut să plece. Bogdan l-a strigat pe Ică. Au fost auziţi de Nadoleanu certându-se, bătrânul i-a zis să plece, că s-a răzgândit, că-l ruinează, i-a zis că începând din seara aceea nu mai are ce căuta la el. I-a luat cheile, a încuiat magazia, beciul, uşa din spatele casei şi a intrat în odaie şchiopătând. Ică a intrat după el, s-au mai certat un timp, i-am auzit şi gura Radei Şoricel.

69

70

„Eu am plecat spre poartă, zice Tită Nadoleanu, apoi am luat-o în jos, pe uliţă. Zarzără a ieşit şi el, a pornit tractorul şi m-a prins din urmă.

M-am urcat, mi-a spus că e supărat, că bătrânii nu vor să-l primească în casă cu femeia pe care a găsit-o, cu care vrea să se însoare. Mai ales baba. Atunci l-am sfătuit să plece de la ei. Mi-a zis că nu poate, c-a investit bani în casă, că bătrânul i-a promis că-i face acte.

— Şi, mai departe?... îl întreabă Trucală pe Nadoleanu.

— Nu mai ştiu. Pe mine m-a lăsat în gura uliţei, m-am dus acasă pe Valea Seacă, el a cârmuit-o pe drumul luncii, s-a dus la fermă să lase tractorul.

— Cum era îmbrăcat Zarzără? — Avea cizme de cauciuc, cămaşa aia de blugi

şi pufoaică. „Deci nu cum este descris în dosar, când a sărit satul să stingă casa”, gândi Trucală.

O cercetare amănunţită a camerei lui Ică Rudaru fu revelatoare. În sertarul de la bancul de lucru, printre altele, fu găsit un cuţit. Pe lamă, un fir de păr. Sub unghiile lui Zarzără, urme de sânge din aceeaşi grupă a victimelor. Tractoristul e arestat.

— Unde sunt cizmele, pufoaica şi bluza? — Păi... au fost în casă. Au ars... — Nu de tot. S-a găsi o mânecă de pufoaică.

Are urme de sânge pe ea. Ai ceva de zis? — Da... Eu i-am ucis. Mă matolisem. M-am

enervat. Am pus mâna pe cuţit şi... Apoi am dat drumul la motorina din sobă, am pus-o peste ei şi am aprins chibritul. Am plecat imediat cu tractorul. L-am

ajuns din urmă pe Nadoleanu, am mers cu tractorul în luncă şi, la întoarcere, am găsit lumea stingând focul... Asta e tot... Am vrut să mă răzbun. Nu mi-am dat seama...

La ieşirea din post, Ilie Ţăndărică tremura zgribulit în ploaia care începuse să se ţârâie.

— Domn' şef, mă omoară. Mitruţ a zis că mă omoară dacă spun că l-am văzut în curte la nea Bogdan, Dumnezeu să-l ierte.

Trucală ascultă, urcă în maşină şi în zece minute fu la stâna din Cotu Malului, împreună cu şeful postului de jandarmi. Se adeveri ceea ce bănuise: ciobanii aveau un butoi cu motorină, saci de nutreţuri concentrate şi alte obiecte delicte aduse din fermă de Ică Rudarul. De aceea se temeau – să nu fie pârâţi că le-a dat tractoristul motorină. Cei doi nu aveau nimic cu dublul asasinat. Cu toate că exact cele patru sticle de vin aduse de ei, în schimbul motorinei, au fost de natură să-i înceţoşeze mintea criminalului.

13.04.2004

ALTERCAŢIA FATALĂ

„Viaţa nu este nici scop, nici mijloc; viaţa e un drept.”(Heinrich Heine)

Octombrie cald, îmbăiat în lumini şi speranţe

de belşug. În Capitală şi în împrejurimi s-a deşertat sacul cu cele mai mari speranţe, dar, tot aici, în inima ţării se-adună mult sânge rău produs de incertitudine, nedreptăţi, incompetenţă, nerăbdare, ilegalitate. Absente mai ieri, mitingurile, manifestaţiile, marşurile organizate de nemulţumiţi împotriva celor ce nu pot, deocamdată, decât să făgăduiască, se ţin lanţ. Ale tăcerii sau ale violenţei, ale tinerilor sau ale victimelor dictaturii, ale studenţilor sau opoziţiei, aceste manifestări sunt, toate, revendicative. Şerpi de oameni încadraţi de jandarmi se târăsc prin forţa clădirilor administraţiei tranziţiei democratice.

71

72

Repetându-se cumva, în mic, spiritul revanşard, de răzbunare, violenţa – în limbaj şi faptă – cererea de avantaje fără a fi urmată şi de oferta de muncă, urmată de comportări dintre cele mai bizare ale oamenilor, produce, dacă nu îngrijorare pentru apărătorii de lege,

multe semne de întrebare. Zilnic, prin telexurile poliţiei, se scriu telegrame din care rezultă că numărul omorurilor şi loviturilor cauzatoare de moarte, al violurilor şi tâlhăriilor, al furturilor şi accidentelor de circulaţie, creşte alarmant. Întrebarea „ce e de făcut?” (mai corect: „ce ne facem?”) se află pe buzele tuturor. În timp ce „repertoarul nesăbuinţelor” creşte, climatul de siguranţă civică se înăspreşte. Violenţa; al cărei catalizator este alcoolul, depăşeşte foarte adesea graniţele admisibilului, dacă poate fi vorba de asemenea graniţe, şi face fel de fel de victime. Un adevărat război al nervilor în care acţionează răzbunarea, ultrajul, ignoranţa, neruşinarea; un comportament deviant în toate mediile sociale, care ar trebui să determine acţionarea semnalului de alarmă. Dar unde e acel semnal, mâna cui trebuie să-l acţioneze şi – alarma – ce efecte va avea?

73

Acesta este rezumatul dialogului avut cu un ofiţer jandarm, pe care l-am găsit în oraşul lumii de celuloid, la ceas de brumărel al ruginilor vegetale. Fusese alertat pentru măsuri de ordine, fiindcă aici, în Buftea, pe Aleea Tineretului, în apartamentul opt dintr-un bloc de locuinţe a fost găsit un cadavru, a murit un om, în condiţii cel puţin suspecte. Prezenţa poliţiştilor în imobil a fost determinată de sesizarea unui locatar. Cadavrul este fotografiat, cercetat cu atenţie şi, în final, ridicat de Institutul Medico-Legal.

După ce oamenii legii au înregistrat această tristă certitudine, s-a declanşat anevoiosul război pe frontul incertitudinilor, lupta pe nisipurile mişcătoare ale presupunerilor, confruntarea pe cărările labirintice ale ipotezelor.

Ce rezultă din declaraţia lui Matei Petcu, cel ce a sesizat evenimentul?

Victima, Ilie Vasile, era prieten de familie cu acesta. Cu o zi înainte, pe la ora prânzului a venit din comuna natală, s-a întâlnit cu Petcu, au mers la bufetul gării din Buftea, au băut o sticlă de vin şi s-au despărţit. Seara, pe la orele 19, Vasile a sunat la uşa prietenului. Îi curgea sânge din nas, de sub ochiul drept, din barbă şi din creştetul capului. Gazda l-a primit în casă, l-a spălat, i-a pus un leucoplast la rana de sub bărbie şi l-a culcat în sufragerie. Dimineaţa, l-a găsit jos, pe covor, cu faţa în jos, aşa cum au constatat şi cei din echipa operativă. Atâta tot! Plauzibil sau nu, acesta este adevărul, primul adevăr, cel susţinut de locatarul apartamentului opt, atunci când a venit la poliţie să sesizeze ceea ce a sesizat.

74

La faţa locului, adică în apartament, cum e firesc, au apărut surprizele, elementele de interes poliţienesc în legătură cu speţa aflată în lucru. Iată câteva. În bucătărie, în găleata de gunoi este găsit gâtul unei sticle, murdare, iar în sufragerie, de pe blatul unui taburet se recoltează câteva fire de păr. Examenul de specialitate confirmă: petele de pe sticlă

– ca şi cele de pe scaun – sunt de sânge care, ca şi firele de păr, aparţin victimei. Matei e impasibil: „Ei şi? Ştiu eu ce-o fi făcut? S-a lovit, a umblat peste tot, a spart mai multe, nu numai sticla. Ca un om beat bine, de!”

Chiar aşa: ei şi? Probe, probele, indubitabile, inatacabile, solide, domnule poliţist, dacă tot ai avut... cutezanţa să-l incluzi pe Petcu în cercul de bănuiţi. „Cine v-a văzut în bufetul gării?” „Cutare şi cutare”. (Cei menţionaţi confirmă. Petcu şi Vasile au venit la bufet, au băut o sticlă de rom şi au mai luat una de vin, plecând împreună pe două cărări. Spre locuinţa din Aleea Tineretului. Confirmă asta şi sergentul de jandarmi Ion Nistor, cu care a schimbat replici dure, în parc, unde acesta a îndrăznit să-i legitimeze şi să-i întrebe de unde vin şi unde merg la acea oră şi mai ales de ce înjură jandarmeria şi slujitorii ei.

Petcu recunoaşte c-a băut rom, dar susţine că s-a despărţit de Vasile, care, a venit la el abia după trei ore, când i-a spus că l-au atacat nişte necunoscuţi care l-au buzunărit pe strada Gării. „Soţia unde era?” „La şcoală. Aia mică era pe-afară, la joacă”. (Soţia suspectului e îngrijitoare la şcoală şi are cinci copii).

75

Să recapitulăm. Mortul era lungit în sufragerie, pe covor, îmbrăcat în pantaloni şi maieu, cu faţa în jos. Un colţ al covorului întors: „Poate s-a împiedicat când s-a dat jos din pat”, sugerează gazda.

Cât despre un anume trecut care trebuia uitat, apropo de omul nostru, asta ar însemna un accident mortal produs de şoferul Matei Petcu şi care a dat multă bătaie de cap, datorită faptului că recalcitrantul autor îşi nega fapta şi cerea, cu vehemenţă, probe. Apoi, acel trecut mai înseamnă un alt incident rutier produs de Petcu la ieşirea din penitenciar. Fiind beat criţă la volan, a intrat în gardul fabricii de beton, avariindu-l Şi atunci s-a dovedit certat nu numai cu legea, dar şi cu bunele maniere...

Mă rog, oamenii se schimbă, plus că, un poliţist sau un jandarm nu trebuie să-l trateze după trecut, trecut pe care însăşi legislaţia actuală l-a şters, l-a declarat de tristă amintire. Ei, legiştii, trebuie să-l trateze pe omul din faţa lor după fapte. Or, în cazul lui Matei Petcu nu existau probe că ar fi făptaş. Da, unele indicii, chiar evidente, dar nu suficiente, pentru a acuza un om, pentru a-l trimite în judecată şi a-l priva de libertate.

Să vedem ce spun vecinii.

76

Aproape toţi spun că e prieten cu Bachus, iar unul dintre ei (care preferă să rămână anonim: „am copii şi ăsta când o ieşi din puşcărie e în stare de orice”) spune că în după-amiaza zilei, mai precis pe la ora 17,30, uşa apartamentului opt era întredeschisă, se auzeau voci, iar el, vecinul, l-a văzut pe Matei Petcu lovindu-şi prietenul cu gâtul sticlei.

Întrucât martorul nu vrea să scrie, a pronunţat şi o posibilă sentinţă în cazul lui Matei şi nici nu vrea să fie pus faţă în faţă cu acesta, poliţiştii se-ndoiesc de veridicitatea mărturiei. Poate fi vorba de răzbunare vicinală. Dar poliţiştii reţin aspectul ca pe o pedală pe care trebuie să apese mai tare în timpul cercetărilor. Mai ales că, spune acel vecin, dacă va fi neapărat nevoie, va compărea în instanţă ca martor.

Alt vecin, unul care locuieşte la un etaj inferior, îşi aminteşte că în jurul orei 20, a auzit zgomote urmate de buşituri, dar nu le-a luat în seamă, fiindcă asemenea evenimente se produceau des.

Ce spune soţia lui Matei Petcu? Că a venit acasă în jur de ora 21, că a găsit o

oarecare dezordine, cum găsea de fiecare dată, fiindcă soţul o întâmpina mai mereu cu... chef. A făcut ordine, a adunat cioburile de pe jos şi a spălat bine cada care era murdară de sânge. Aurel i-a spus că s-a întâmplat că a venit prietenul lor, pe care l-au agresat nişte huligani, că l-a spălat şi că, fiind pilit, i-a fost frică să mai plece şi l-a rugat să-l lase să doarmă la ei. Ceea ce, Aurel a şi făcut. L-a culcat în sufragerie, iar el dimpreună cu copiii s-au înghesuit în dormitor. Dimineaţa, femeia a plecat iarăşi, la şcoală, lăsându-l pe musafir să doarmă buştean.

77

78

„De ce nu l-ai dus la Policlinică, e la cinci-şase sute de metri distanţă?” întrebă un poliţist, încercând să-nnoade firul unei discuţii cu Matei

Petcu, după ce se scurseseră deja opt ore de cercetări. Matei tace. Apoi: „Am crezut că nu e cazul. I-am lipit un leucoplast în barbă şi dacă i s-a oprit sângele...”

Un alt făgaş al cercetărilor a avut ca obiect persoana unei vânzătoare la pati-bar. După ce a fost părăsit de nevasta cu care avea doi copii, Ilie Vasile, proaspăt şomer, s-a văzut fără casă, fără sprijin, fără orizont. Şi-a găsit refugiul tot în apa de foc, obicei care a făcut să i se destrame căsnicia. Vânzătoarea s-a-ndurat de el, era încă tânăr, în putere şi, când era treaz, se putea face treabă cu el. Nici acea femeie nu era căsătorită. A acceptat concubinajul cu Vasile, i-a dat cheia casei şi lucrurile au mers relativ bine.

Investigaţiile poliţiştilor pe această pistă se înfundă. Nu sunt de reţinut elemente care să vină în sprijinul elucidării cauzei. Ba, dimpotrivă, femeia care se lipise de nefericitul Vasile, suferă sincer auzind că omul a trecut în nefiinţă, exact în gura iernii.

Ziua se pregătea să-şi ia tălpăşiţa, o sâmbătă în care poliţiştii – mai ales familiile lor – se aşteptau, dacă nu la liberul de care beneficiază ceilalţi la sfârşit de săptămână, măcar la o activitate mai relaxantă, care să contribuie la reîncărcarea bateriilor pentru săptămâna următoare. Mă rog, e lucru ştiut, delincvenţii nu acţionează după planul de muncă al poliţiştilor şi jandarmilor. Ba, am zice, dimpotrivă, ei caută să-l încalce, să-l ocolească, să găsească fisura în

sistemul preventiv, să găsească ochiul rupt în plasa vigilenţei şi să se strecoare prin el în afara legii.

Aşadar, la ceas de înserare, într-o zi de octombrie, îmbăiat în lumină, şurubul răbdării fusese strâns aproape în întregime. Mai exista un mic joc între cele două piese, care trebuiau să devină tot, întreg, unitate: presupunerea şi adevărul, ipoteza şi confirmarea, îndoiala şi certitudinea, dubiul şi proba.

79

80

Un nou dialog, mai tranşant, mai la obiect cu bănuitul, duce la dispariţia acelui „joc” creat de spaţiul existent încă între bănuială şi verosimil.

„Da, dom'le, eu l-am omorât, declară senin cu câteva minute înainte de ultima oră a zilei. Adică i-am produs leziuni prin lovituri cauzatoare de moarte. Am băut împreună ce ştiţi şi cum ştiţi, am venit acasă la mine şi am continuat cu vin. Nu ştiu din ce ne-am luat. I-am smuls sticla din mână, am dat cu ea în masă, de-aia e urma aia de care v-aţi legat şi dumneavoastră şi nevastă-mea şi de-aia au fost cioburi pe covor, am vrut să-l ameninţ pe Ilie, el nu s-a ferit, eu n-am calculat bine şi l-am pişcat sub bărbie. A încercat să riposteze, dar i-am mai dat una sub ochi şi apoi alta în nas. Nu s-a lăsat învins, cu sângele şiroind s-a ridicat şi a opus rezistenţă. Am luat taburetul şi l-am lovit în moalele capului. Atunci s-a înmuiat şi eu am răsuflat uşurat. Mi-am dat seama că uşa e deschisă, că pot veni dintr-o clipă în alta soţia şi copiii, am închis-o şi am încuiat-o, l-am cărat

pe Vasile în baie, l-am spălat, nu era mort, horcăia, neputincios, l-am adus în sufragerie şi fiindcă rana din barbă continua să-i sângereze, i-am lipit leucoplastul. A venit soţia, i-am spus ceea ce ştiţi, ne-am culcat, iar dimineaţa l-am găsit mort. L-am tras din pat, am răsucit colţul covorului şi-am venit să vă anunţ...

Cuvintele acestui crud adevăr, de data asta cel... adevărat, cădeau ca o grindină peste auzul tuturor. Soţia asasinului plânge neputincioasă, cei cinci copii lipsiţi de tată, în pragul unei ierni ce se vesteşte... fierbinte, privesc nedumeriţi, vreo câţiva vecini din blocul din Aleea Tineretului se-nchină, poliţiştii, procurorul, medicul legist şi jandarmii implicaţi în descâlcirea iţelor acestei fărădelegi se bucură că au rezolvat cazul în timp record. Amară bucurie.

Televiziunea prezintă scene îngrijorătoare. Manifestaţii, marşuri, strigăte, cereri, acte de violenţă. Toate acestea la ceas de sâmbătă seara, în Capitală. Aici, la margine de Bucureşti, frunzele cad în tăcere, spoite cu lumină răspândită de luna veghind mirată şi ea, în mijlocul unei turme de nori odihnindu-se pe pajiştea albastru-negricioasă a cerului, la toate câte sunt pe pământ, inclusiv strâmbătatea gândului şi nesocotinţa faptei oamenilor.

26.04.2004

PATRUPEDUL ASASIN

„Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane, e statistică.”

(I.V. Stalin)

81

Ciudată moarte a mai avut şi Ilie Suciu! Omul, între două vârste, era angajat paznic la poarta unei fabrici de cherestea de la marginea Bucureştilor. Avea cam 20 de ani vechime neîntreruptă în serviciu. Ins serios, ocolit de viciul băuturii, conştiincios şi galant, politicos şi ferm, Suciu îşi făcea cu prisosinţă datoria, noapte de noapte. Desfăşura această muncă ingrată, care strică ritmul biologic, care chinuieşte trupul şi sufletul omului. Când era mai tânăr, îi venea mai uşor. Îşi făcea de lucru cu cine ştie ce sau citea. Nu e nici un secret că mulţi ani a avut şi vreo câteva amante. Exact câte zile are săptămâna. Le planifica, le primea în vizită pe rând. Acolo, în ghereta de la poarta fabricii s-au irosit zeci şi sute de poveşti de dragoste. Nu l-a prins nimeni, deşi mulţi ştiau, lumea vorbea, cei tineri erau invidioşi că el, amărâtul de portar are câte o femeie pe noapte.

Bărbat bine, Ilie Suciu s-a înfruptat bine din fructul oprit, a gustat cu asupra de măsură din plăcerile dragostei. Ani în şir, fără să se teamă că, încet-încet sau chiar brusc, aripa nemiloasă a neputinţei, bătrâneţea cea hidoasă şi neiertătoare îl va atinge, îl va copleşi.

N-avea decât vreo 50 de ani când l-a părăsit şi ultima amantă, cea care l-a obişnuit cu viciul băuturii. Era imediat după revoluţia din decembrie când faimosul Decret 400 a fost lăsat uitării, cânt motoarele vigilenţei au fost date peste tot la ralanti, când, brusc, au dispărut pericolele, hoţii, spionii, duşmanii poporului. Deci, dacă nu s-au desfiinţat posturile de paznici, aceşti oameni de veghe au călcat riguroasele consemne, sarcinile de serviciu. Aşa se face că şi Ilie Suciu a acceptat să bea în timpul serviciului, a fost corupt de concubina aceea care, şi ea, ca şi celelalte şase, a constatat că Ilie a rămas în pană de … bărbăţie. Ciudată rimă, urât distih, ca un cântec de lebădă, ca un bizar blestem, rostit cu nişte vorbe grele pe care le-a scris careva, un tânăr care nu ştie încă ce grea este boala molipsitoare de care, zice-se, suferă paznicul: Suciu N. Ilie,/ N-are bărbăţie/, Paznicul curvar/ N-are mădular,/ Stă de caraulă/ Suciu fără sculă,/ Stă şi-şi rabdă soarta/ Păzind singur poarta.

82

Într-o seară friguroasă, cum şedea el cu ochii pironiţi în spirala incandescentă a radiatorului şi auzea ca pe nişte pietre aruncate în geam acele vorbe

născocite de un răuvoitor, i se pare că-l cuprinde un fior, că-l traversează o poftă, că-l răscoleşte şi-i accelerează galopul sângelui în vine.

Cine ştie care dintre femeiuştile tinereţii s-au gândit la el şi i-au apărut în visul bolnav pentru o clipă? S-a scuturat ca de un frison plăcut, a văzut sticla pe colţul mesei, a mai pupat-o o dată, urmărit cu ochi galeşi de Lola, căţeaua pripăşită pe lângă gheretă, de care lui Suciu i se făcuse milă şi o băgase în acea cămăruţă în care radiatorul alunga frigul exact cât trebuia să nu îngheţi, dar nici să nu te topeşti de căldură.

— Ce ştii tu, Lola? zise Ilie şi animalul se ridică fâţâindu-şi coada şi lingându-i palmele care o mângâiau.

— Văd că mă înţelegi, dar n-ai gură să vorbeşti… continuă Ilie cu ochii împăienjeniţi de aburii alcoolului.

Căţeaua chiţăi şi se gudură pe lângă Ilie, care vârî mâna într-un sertar şi-i oferi ce găsi într-un pachet, resturi de pâine, o bucată de brânză şi alta de slană.

Patrupedul înfulecă hulpav şi-şi privi binefăcătorul cu recunoştinţă. Ilie se simţi din nou traversat de acel fior care-l vârâse în atâtea păcate ale tinereţilor.

83

84

Aproape simultan îl electrocută un gând. Unul năstruşnic, neghiob, de ins bolnav, de om care

uită că este superior oricăruia dintre dobitoace în regnul animal. Încercă să mângâie căţeaua într-un fel anume, cu un scop anume. Animalul se bucură că este băgat în seamă. Ilie o ridică şi o aşeză pe scaun. Îi aşeză dinainte, pe masă, hârtia cu resturi de mâncare şi, nici mai mult, nici mai puţin, se descheie la pantaloni. Bucuros să constate că slovele cântecului-blestem n-au acoperire în realitate, se căzni febril să se apropie de sexul căţelei. Gestul fu scurt, febril, precipitat. Pentru o clipă, lui Ilie i se păru că animalul a înţeles voinţa sa şi chiar a acceptat acea ciudată şi scârboasă perversiune sexuală. Credinţă deşartă. Simţindu-se parcă jignită, căţeaua scoase un schelălăit scurt, se răsuci brusc şi-l apucă pe nesăbuitul răpus de pofte, exact de punga atârnându-i sub mădularul aflat în erecţie. Suciu urlă lung izbind cu pumnul în capul animalului care, simţind gustul sângelui şi redeşteptându-se în el instinctul de carnivor, mârâi şi mai strânse o dată între dinţi testiculele omului care căzu istovit de durere. Ilie se răsuci fără vlagă, deschise uşa, dădu să mai zică ceva, să strige după ajutor, dar se abţinu. Lola ieşi din gheretă pierzându-se în noapte exact cum făceau odinioară pipiţele care-l vizitau pe Ilie Suciu la locul de muncă. Omul rănit se resemnă, pesemne i-a fost ruşine să strige, ori n-a mai putut. S-a zvârcolit surd şi a rămas acolo jos, cu spatele spre reşou, încovrigat şi gemând neputincios.

Sângele şiroia, durerea era de nesuportat. Situaţie penibilă, absurdă, incredibilă în care paznicul se afla dincolo de miezul nopţii. Peste câteva ore, femeia de serviciu care venea prima la fabrică a intrat ca de obicei pe poartă şi s-a pregătit să-i dea bineţe paznicului. S-a apropiat de ghereta cu uşa deschisă şi s-a speriat văzându-l pe Ilie Suciu tolănit jos, cu pantalonii în vine şi în jurul lui cu o baltă de sânge. A chiuit scurt, a alarmat jandarmul din postul de peste drum. S-au declanşat cercetările. Nu, n-a intrat nimeni în fabrică, peste noapte. Jandarmul ar fi văzut, dacă Suciu ar fi dormit. Nici n-a auzit nimic, nici măcar un strigăt de ajutor. Doar un chelălăit şi vocea lui certând-o pe Lola care, pesemne, ca şi-n alte dăţi, l-a lăsat pe paznic fără mâncare.

Bine că bietul paznic a murit, fiindcă ar fi fost mai greu de suportat ruşinea şi greutatea vorbelor ce s-au spus la adresa sa. Lola, patrupedul asasin, n-a păţit nimic. O mai huiduiesc şi o lovesc pe ascuns bărbaţii de vârsta lui Ilie Suciu, dar ea, este obişnuită cu aşa ceva, cu statutul ei de viaţă. Viaţă de câine.

13.05.2004

NOAPTE CU STAFII

„Libertatea limitată a celorlalţi reprezintă libertatea mea infinită.”

(Mihail Bakunin) De zeci de zile, subcomisarul Trucală nu-şi

mai găsea astâmpărul. Nimeni şi nimic nu-l mai putea linişti. Nici chiar Costin, fiul său, care de fiecare dată când sosea acasă, îl făcea să uite oboseala de peste zi, motivele de insatisfacţie, supărările de-o clipă care, nu-i aşa, nu lipsesc din activitatea unui poliţist. Era muncit de gânduri şi supărat că trecuse deja o săptămână de la deschiderea dosarului referitor la acel furt care impresionase locuitorii oraşului şi încă nu se putuse lovi cu palma peste frunte, rostind ca altădată: asta-i, gata, am găsit! Ş-apoi să meargă la prietenul său nedemilitarizatul, adică maiorul Ionel Suciu pentru a cinsti o palincă „J.R.”, adică „Jandarmeria Română”.

85

86

Şi culmea era că se produsese deja a treia faptă, se sustrăsese a treia oară alcool etilic din

87

magazia combinatului, iar hoţul rămânea în continuare tăinuit sub binecunoscutele iniţiale care îi repugnă oricărui lucrător de poliţie: a.n., adică autor neidentificat. Ba mai mult, dacă prima dată, ca şi a doua oară, făptaşul operase „la vedere” practicându-şi o cale de acces prin deteriorarea tablei de pe acoperişul magaziei, ultima dată lucrase... fără urme. Tocmai această „curăţenie” de la locul faptei îl muncea pe poliţist, determinându-l să facă zeci de supoziţii, să-şi dedice muncii zeci de ore din timpul care ar fi trebuit să fie printre ai săi, acasă. Măsurători, fotografii, „interviuri tematice” cu zeci şi sute de oameni ai muncii, jocuri de rol, glume chiar, nade, piste false, pânde, percheziţii, interpretări criminalistice, supravegherea obiectivului, cercetarea amănunţită a locului faptei, toate s-au succedat zi de zi, ceas de ceas. Zadarnic, însă, în final, se încerca gustul amar produs de neputinţa de a înlocui două iniţiale înscrise pe coperţile unui dosar: a.n. Dar, cum exista o reclamaţie, o lipsă în gestiune era vorba de o infracţiune adică, trebuia căutat şi neapărat găsit, infractorul, acel făptaş, dacă nu cumva mai mulţi care au operat la „Solventul”. Trucală, şefii şi subalternii întrebau obsesiv: cine? cine? cine? „Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu”, răspundea pentru toţi, un ecou din afara firii. Răspuns care-l îndârjea pe Trucală, îl chinuia, îi biciuia auzul.

Dar nu există nu se poate, îşi spunea Trucală ca în atâtea dăţi. Împreună cu colegii săi jandarmi executase zeci de pânde, atât ziua, cât şi noaptea, dar fără succes, aşa încât nici n-a mai îndrăznit să le ceară sprijinul. De fapt, n-a mai apelat la ajutorul nici unui coleg. Împreună cu doi prieteni, un muncitor de la „Solventul” şi maiorul Suciu în acea sâmbătă răcoroasă de început de primăvară a realizat un nou dispozitiv de pândă. Mai amplu, mai complex, mai dinamic.

Studiase de cu ziuă toate posibilităţile, măsurase, întinsese frânghii şi scări, calibrase ţevi, încercase rezistenţa unor materiale. Era înarmat până în dinţi cu date despre geografia, topografia, fizica şi chimia magaziei aceleia. Avea şi pistol, şi lanternă, şi mai ales, avea curaj.

Logica alegerii nopţii de sâmbătă spre duminică era simplă, posibil de dedus pentru oricine: să vedem, însă, eficacitatea acestor investiţii de efort şi speranţă.

88

Nu vom spune, desigur, o noutate dacă vom afirma că în cercul de bănuiţi a fost inclus şi însăşi reclamantul şi nici nu se va supăra nimeni dacă acest fapt nu se va confirma, căci, nu-i aşa, la urma urmei acesta nu-i neapărat un principiu al muncii de poliţie, ci o realitate confirmată de viaţă. Şi pentru a se spulbera şi acest dubiu (ori a se întări o bănuială!), la pânda de sâmbătă seara a fost invitat să participe şi el,

magazinerul. „Un fel de stat degeaba din ordin şi pânda asta”, cugetă acesta la un moment dat. N-apucă să mai continue firul gândurilor.

În depozit, chiar în dreptul locului unde se postase el, aude zgomot. Face semnalul stabilit şi numărătoarea inversă începe. Trebuie spus că cei aflaţi în pândă, de data asta, procedaseră şi ei oarecum hoţeşte. Trucală lăsase din timpul zilei o fereastră întredeschisă, aşa încât, urcând scara de evacuare în caz de incendiu se putea pătrunde rapid în depozit prin acel dreptunghi. Ceea ce s-a şi întâmplat la momentul oportun.

Deşi om cu sânge rece şi experimentat în acţiuni antiinfracţionale, în prima clipă, ofiţerul s-a speriat pur şi simplu. Pe o ţeavă ce traversa oblic magazia din pod spre curte se auzeau zgomote infernale. După câteva minute, pe după un horn pe lângă care trecea uriaşa ţeavă – de fapt un tub prin care se descărcau materialele din podul clădirii, deci fără legătură cu magazia – apare silueta unui individ, apoi pe aceeaşi ţeavă îl urmează o suită de huruituri.

Ei, da, de după acelaşi coş apar, legate între ele, câteva bidoane, pe care experimentatul personal le înşfacă şi trece rapid la lucru.

89

90

Vanele rezervoarelor de alcool sunt desfăcute cu dexteritate şi... infracţiunea de furt începe. În clipa următoare însă răsună somaţia lui Trucală, apoi a jandarmului Suciu. Infractorul rămâne buimac, ţintuit

locului şi surprins total de apariţia – cel puţin aşa a mărturisit apoi – unor adevărate... stafii...

Pistolul ofiţerului l-a convins că nu este vorba de o stafie, iar după ce hoţul l-a recunoscut şi pe magaziner, a revenit totalmente cu picioarele pe pământ, oferind braţele pentru a fi încătuşate.

„Ingeniosul” infractor ştia lecţia, fiind una şi aceeaşi persoană cu Silviu Galiceanu, zis „Zburătorul”, abia liberat din penitenciar, care, se vede treaba, n-a avut timp destul să mediteze la ilegalităţile comise anterior, între care multe furturi şi un ultraj şi s-a gândit ce să facă pentru a ajunge înapoi, după gratii.

Delincventul însă nu era sigur. O altă... stafie aştepta la capătul de sus al ţevii, să tragă pe frânghie obiectele delicte, respectiv bidoanele pline de alcool.

Trucală are o idee. Prinde una din cătuşele celui reţinut de o bară şi-l lasă pe delincvent în supravegherea magazinerului. Se agaţă de frânghia de care trebuiau agăţate bidoanele pline. Cel de sus trage. Ridică vârtos prada. Trucală nu e greu. Puţin peste şaptezeci de kilograme. Cam cât puteau atârna cele patru bidoane a câte 20 de litri cu alcool. Surpriza celui de la capătul tubului a fost totală. Văzând pe Trucală şi auzind somaţia acestuia a rupt-o la fugă urlând. A sărit de pe acoperiş pe un altul mai jos, a coborât repede scara metalică şi s-a trezit somat de altcineva: jandarmul Ionel Suciu. A îngheţat, după

care şi-a dat drumul în hău. Ca-n filme. La noroc. Şi chiar a avut noroc cu o ladă de gunoi negolită de câteva zile...

91

92

În aceeaşi noapte, pe baza mărturiilor lui Galiceanu, s-a descins la două adrese, de unde s-a recuperat o importantă cantitate de alcool provenită din sustragerile anterioare.

În ceea ce ce-l priveşte pe coautor – la domiciliul acestuia, Trucală şi Suciu au ajuns tot în puterea nopţii – au sunat, s-a auzit uşa descuindu-se, i s-a deschis şi o femeie somnoroasă a început să admonesteze: „Fiţi-ar apucăturile ale dracului. Acum se vine? Poate te prinde o dată poliţia şi să vezi atunci cum ai să intri la pârnaie...”

După care, soţia lui Mihai Călăraşu s-a vârât din nou în aşternut. Cei doi o recheamă în pragul uşii. Femeia se trezeşte de-a binelea şi, văzând uniforma de jandarmi, amuţeşte. Nu poate da altă relaţie despre soţ, decât că a plecat cu bicicleta pentru a se întâlni cu un prieten, unul Silvică, la vechiul PECO.

Se-anunţau zoii, când Ştefan Trucală încă mai lega şi dezlega fire, alerga dintr-un loc în altul al oraşului, după care, în final, mai făcu o investigaţie în zona magaziei.

De fapt, cerceta împrejurimile, unde, într-adevăr fusese cândva o staţie PECO. Astfel, găsi, ascunse într-o cameră, două biciclete şi două bidoane goale. Erau ale infractorilor. Rămăseseră acolo fiindcă la uşa camerei se

afla un lacăt a cărei cheie se găsea la Galiceanu. Adică la cel aflat în arestul poliţiei.

De aceea, al doilea a fost nevoit să meargă acasă per-pedes şi să întârzie, spre nemulţumirea soţiei trezite, a doua oară, din somn.

Dis-de-dimineaţă, Mihai Călăraşu este căutat din nou. Se arată surprins că este deranjat de poliţie şi invocă faptul că oamenii legii n-au procedat corect, deranjându-i soţia. I se prezintă scuze, dar totodată i se spune că vinovat este amicul său Galiceanu care a furnizat respectiva adresă, pentru a i se înapoia bicicleta pe care a uitat-o... ştie el unde.

Infractorul înţelege despre ce este vorba, gustă umorul negru, zâmbeşte mar, înghite în sec, iar duminica aceea de început de martie îşi intră în drepturi depline. Un soare rotund şi palid se prevede printre nori, ca-ntr-un pastel de Vasile Alecsandri.

Dacă Trucală era obosit? Dimpotrivă. După ce se lovi cu palma peste frunte, formă numărul de telefon al unităţii de jandarmi, căutându-l, desigur, pe Suciu, pentru a cinsti evenimentul.

26.05.2004

ABSURDUL PATERN

„Ştirile şi adevărul nu sunt totuna.” (Walter Lippman)

93

Limbile ca de balaur din poveştile copilăriei jucau înspăimântătoare. Focul cuprinsese casa în întregime, înfricoşând tot satul care s-a trezit în puterea nopţii. Incendiul devastator izbucnise la locuinţa lui Nistor Chirilă, tractoristul de la Ferma „Arcuda”. Nu se ştie din ce cauză. Oamenii din acel sat risipit pe valea pârâului Repedea, au sărit, alarmaţi de flăcările pârjolitoare, să dea o mână de ajutor. Era aproape imposibil să se pătrundă în casa cuprinsă de vâlvătaie. Toţi se-ntrebau dacă Nistor, Elvira, nevastă-sa şi Petruţa, fiică-sa or fi înăuntru. Nu puteau fi altundeva, decât dacă, cine ştie, nu or fi, cum se-ntâmpla de obicei, la sfârşit de săptămână, pe la părinţii soţiei, care locuiesc aproape, la câţiva kilometri, într-un sat vecin, sau dacă nu cumva au plecat, fiind sâmbătă, undeva pe Valea Prahovei.

Cei ce aruncau găleţile cu apă pe geam nu făceau decât să înteţească pârjolul, să işte vârtejuri de scântei şi fum. Femeile se dădeau de ceasul morţii, neputincioase. Zvonurile se-ntretăiau cu iuţeală. Cineva spune că l-a văzut pe Nistor printre flăcări. Toată micuţa aşezare prahoveană, la ceas de triluri ale greierilor, în miez de noapte şi în toi de toamnă, este un continuu vacarm, o forfotă haotică, rău prevestitoare.

94

Exact când o femeie a ţipat că l-a văzut a doua oară pe Nistor, au sosit pompierii. În câteva secunde, cele două maşini, pe care uriaşe lămpi scânteiau ca nişte ochi ciclopici, aruncând fulgere de magneziu peste întunericul alungat mai cât colo de pălălaia din bătătura tractoristului, s-au aşezat în faţa şi în spatele casei. Imediat, huruitoarele autospeciale roşii, s-au transformat în adevărate caracatiţe pe uscat. Soldaţi pricepuţi mânuiau furtunurile umflate de apă şi împlântau jeturile reci în inima acelui mistuitor incendiu. Prin uşa arzând au pătruns doi ostaşi cu măşti pe figură. Curând s-au întors raportând ceva unui ofiţer. Acela şi-a pus urgent masca, a luat ţeava de refulare din mâna unui servant şi a intrat el însuşi în casa cuprinsă de flăcări. După câteva zeci de secunde, văzând că ofiţerul nu revine, l-a urmat un caporal cu cască şi brâu, asupra căruia un şef de ţeavă abătea jetul de apă pentru a-l proteja de flăcări. Doi oameni, un ofiţer şi un gradat, înfruntă pericolul.

Acţiunea lor, curată nesăbuinţă. Curaj prostesc, cum spune un localnic. Şi, totuşi, cineva a spus că l-a văzut pe proprietar în casă. Trebuie verificat dacă e aşa, bietul om trebuie salvat.

Deodată, murmurul general se întrerupe. În fumul înecăcios ce s-a iscat datorită faptului că flăcările erau pe cale să fie învinse, apar trei siluete: e locotenentul, caporalul şi nefericitul proprietar al locuinţei. Lumea răsufla uşurată, e la fel ca atunci când, urmărind cu sufletul la gură un exerciţiu acrobatic, răsufli uşurat că, în fine, s-a terminat cu bine.

Ofiţerul strigă după sanitar, apoi zice că e nevoie de salvare sau de o maşină care să-l transporte pe Chirilă la spital. Ostaşul cu banderolă albă şi cu cruce roşie pe braţ îşi face apariţia şi-l îngrijeşte pe tractorist. Victima e în stare de inconştienţă. Lumea se-nghesuie să-l vadă. Proiectorul uneia dintre maşinile de luptă e îndreptat spre locul în care e aşezat locatarul imobilului afectat. Curând îşi face apariţia o estafetă albastră cu însemnul „Jandarmeria”, victima e suită în habitaclu şi maşina porneşte spre spital. La locul dezastrului rămâne un căpitan de jandarmi care sosise cu autospeciala.

95

96

Undeva la capătul satului se aud cocoşii cântând. Se-apropie zorile. Pe acoperişul casei, stricat din loc în loc de toporaşele pompierilor, mai meşteresc soldaţi. În măruntaiele clădirii, de

asemenea. Focul a fost învins, dar urmările acestuia trebuie lichidate complet. Cât este posibil. Şi, mai ales, trebuie lichidată orice posibilitate de izbucnire a incendiului. Vin în ajutor „mozaicaţii”, adică jandarmii din subordinea căpitanului Nicolae Leca.

Răsăritul se produce firesc, exact la ora anunţată în agenda de buzunar a şefului gărzii de intervenţie, în care acesta scrie ceva. Cauze, pagube, constatări de la locul intervenţiei, el ştie ce. Un soare roşu ca un ochi plâns apare dinapoia dealului din spatele casei ruginite. Oamenii s-au risipit chemaţi acasă de treburile lor. La locul dezastrului mai sunt doar oamenii legii pompierul, jandarmul, poliţistul. E zi de duminică. A Sfântului Apostol Iacob al lui Alfeu şi a Cuvioşilor şi Atanasia. Lumea se uită la casa lui Nistor Chirilă, se-nchină şi murmură rugăciuni.

Curând printre cei rămaşi de faţă se flutură o veste: tractoristul şi-a revenit, a fost salvat de doctori, după ce, mai întâi l-au salvat de la flăcări pompierii şi l-au transportat la spital jandarmii.

— Ba nu de la flăcări, ci de la spânzurătoare, zice caporalul care intrase după ofiţer în flăcări.

— Cum de la spânzurătoare, taică! e curios să afle un bătrân, după ce cuvintele gradatului făcuseră linişte în jur.

— Păi, l-am găsit în sufragerie, legase o frânghie de cârligul lustrei şi se chinuia să se aşeze în ştreang. Domnul locotenent îl ţinea în braţe, îl săltase

în sus, dar n-avea cum să-i scoată capul din laţ. Dacă nu mergeam în casă după dânsul, cine ştie ce se mai întâmpla...

Vestea cea bizară făcu ocolul curţii, ieşi în uliţă şi-nconjură satul. Mult timp după aceea, mai ales după ce au început să pună întrebări poliţiştii, lumea îşi aduse aminte că Petruţa şi Elvira nu-şi făcuseră apariţia. Fiica şi soţia tractoristului erau plecate de acasă ori au fost mistuite de flăcări? Pompierii au răspuns ferm că în imobil nu au fost. De altfel, către prânz, misterul s-a dezlegat. Cele două femei, mama şi fiica ei, în vârstă de 13 ani, au plecat de-cu-seară la sora Elvirei care locuieşte peste deal, în satul vecin, au înnoptat acolo din motive care încă nu se cunosc. Unii zic că un semn, că Dumnezeu le-a deschis ochii celor două, să nu le prindă flăcările, să nu aibă soarta lui Nistor. Adevărul e cu totul altul. Îl ştiu, deocamdată, poliţiştii şi jandarmii. Şi nici aceştia pe tot, căci sunt în curs de verificare a acelui crud adevăr.

Spre seară îl află tot satul şi lumea creştină se cruceşte, iar neduşii la biserică suduie.

În spital, Nistor Chirilă mărturiseşte că el a pus foc casei şi că, într-adevăr a intenţionat să se spânzure. A turnat diluant prin camere, a scăpărat şi a mers în odaia a bună, unde şi-a pregătit spânzurătoarea. De ce ?

97

E absurd, e oribil, e groaznic dar aşa s-a întâmplat.

Cu o zi înainte, vineri, parcase tractorul şi chefuise până seara târziu, cu mai mulţi colegi de muncă. Unul dintre ei şi-a sărbătorit ziua de naştere. Elvira, soţia lui Nistor era plecată tot peste deal la soră-sa. Când a venit acasă pe două cărări, Nistor a găsit-o doar pe fiică-sa. Fata dormea dusă, televizorul era deschis, programul se terminase de mult. Copila era întinsă pe recamier, picioarele erau dezgolite, bluza descheiată şi un sân rotund ca un măr sau ca o grenadă ofensivă se ridica şi se cobora în ritmul respiraţiei. În loc să-şi învelească odrasla ori s-o trezească şi s-o întrebe dacă nu-i e foame, nesăbuitul tată a simţit în crengile sângelui ciudata furnicătură a instinctului animalic. În câteva clipe, a tăbărât asupra propriei fiice pe care a violat-o, fără ca fata să-şi fi putut da bine seama ce se întâmplă şi dacă cel ce face asemenea nerozie este tatăl său. Fapt e că, după ce fapta abominabilă s-a produs, biata copilă a fugit înspăimântată, a plecat în miez de noapte pe uliţa satului, spre apa Prahovei, unde a găsit-o pe mamă-sa căreia i s-a plâns. Aceasta a venit val-vârtej acasă, l-a găsit pe Nistor dormind, l-a trezit urlând ca o tigroaică şi l-a ameninţat cu blamul public, cu legea, cu poliţia, cu moartea.

98

Trezit din mahmureală, tractoristul a încercat să se apere. Dându-şi seama de fapta sa, n-a mai putut să scoată decât câteva onomatopee, să se bată cu pumnii în cap şi să constate că nu poate înţelege

nimic. Soţia şi fiica au plecat blestemând, în puterea nopţii. Nistor a rămas prostit, singur, neputincios. Îi era silă de el însuşi, dar nu ştia ce să facă, cum să procedeze. S-a luminat de ziuă, acea sâmbăta de octombrie s-a născut greu, dureros de greu şi a trecut cum trece veacul. Minute de plumb lungi cât anii abia s-a scurs. Nistor a recurs tot la refugiul bahic. Către seară şi-a pus în aplicare nesăbuitul plan pe care i l-au dejucat pompierii şi jandarmii.

99

Cei care-l deplângeau şi care se bucurau că a fost salvat de la moarte, acum, erau unanimi când constatau: mai bine îl lăsau să ardă de viu. Asemenea om n-are ce căta printre noi. Trebuie împuşcat.

Nu, Nistor Chirilă n-a fost împuşcat. A fost judecat, condamnat pentru incest şi încarcerat.

N-a putut însă să reziste în penitenciar. Nici chiar colegii de celulă, condamnaţi pentru violuri, pentru tâlhării şi pentru omor, nu l-au agreat, l-au blamat pentru fapta sa. La treizeci de zile după începerea detenţiei şi-a pus capăt zilelor, s-a repezit spre gardul închisorii, toţi au crezut că vrea să evadeze, a urcat pe acea împrejmuire de sârmă până la reţeaua electrică, a sărit, s-a agăţat de conductorii electrici, s-a produs o flamă, un fulger care i-a ucis pasărea vieţii. Doi subofiţeri îşi scoseseră pistoalele şi-l luaseră la ochi pe cel ce nu se supusese somaţiilor în tentativa de a evada. Gardienii şi-au vârât armele în toc şi s-au închinat. Evenimentul deosebit produs în

penitenciar îşi avea o anume motivaţie, aşa că n-a determinat decât puţine comentarii. Amintirea lui Nistor Chirilă s-a stins brusc, ca flacăra unei feştile aprinse de un anonim la mormântul unui repauzat întru Domnul.

13.06.2004

LANTERNA ROŞIE

„Tratăm oamenii ca pe scrisorile primite, le citim în grabă, dar nu le mai recitim.”

(Voltaire) Nu mai conteneau reclamaţiile, se-nteţiseră

furturile, se-ngroşase rândul autorilor neidentificaţi. Ziua şi evenimentul, ziua şi a.n.-ul. Subcomisarul Ştefan Trucală nu mai ştia ce să facă. La el strigau şefii, el striga la subalterni. Toţi poliţiştii lucrau zi-lumină şi noapte-lumină, dar eficienţă – ioc. Hoţii îşi făceau de cap, parc-ar fi fost şoricelul acela din benzile de desene animate care ia în derâdere motanul, rezervându-i surpriză după surpriză, care mai de care mai năstruşnică.

Cine erau aceşti hoţi care acţionau relativ asemănător şi care preferau butelii de aragaz? Toţi aşteptau explicaţii: şi şefii şi păgubaşii şi presa şi, mai ales ei, poliţiştii care lucrau nemijlocit în cauză.

101

102

Fericirea lui Trucală durase puţin. De ce fericire. Deunăzi, o găsise pe autoarea unui omor, o femeie care provocase întreruperea cursului normal al

sarcinii unei viitoare mame, iar aceasta decedase. Respectiva doftoroaie a avut tăria să-şi ciopârţească victima şi s-o azvârle, ciozvârtă cu ciozvârtă, în W.C. Cinci copii au rămas astfel orfani.

Fericire, satisfacţie, bucurie? Dumnezeu ştie cum se poate chema sentimentul încercat de un poliţist când descoperă un asasin de genul celei ce a curmat viaţa unei femei, neluând în seamă viaţa pruncului de cinci luni căruia i-a întrerupt firul vieţii, de asemenea. Doar o cititoare e posibil să spună, o mamă adevărată poate înţelege, necum un bărbat sau o femeie de teapa asasinei. Şi, de ce nu, de teapa victimei care...

Dar să lăsam respectivul caz. Poate îl vom povesti altă dată.

Acum, pe rol erau aceste furturi, această avalanşă de spargeri de locuinţe, şcoli, magazii, obiective economice. Cum venea seara, Trucală aştepta din clipă în clipă să sune dispeceratul şi să i se aducă la cunoştinţă o nouă spargere, o nouă combină electronică furată sau altă „belea” constatată de jandarmi sau de subofiţerii aflaţi în patrulare.

Şi în acea seară în care mobilizase zeci de forţe, poliţişti şi jandarmi, acel neaşteptat telefon a venit. S-a spart Casa de cultură şi s-au furat numeroase scule electronice. Care va să zică, firului Ariadnei nu i se găseşte capătul, în timp ce ghemul fărădelegilor creşte. Trucală plecă aiurea pe străzi, doar, doar ...

— Dai, bre un şpriţ? zice în gară, un chefliu, recunoscându-l pe Trucală.

— Lasă-mă, nene că n-am timp…eschivă poliţistul.

— Treaba matale, dar o să-ţi pară rău. Am auzit că te-ar interesa niscaiva boxe şi combine muzicale.

Trucală se opri brusc. Se-ntoarse, îl privi pe chefliu, băgă mâna în buzunar, scoase câteva bancnote şi zise:

— M-ar cam fi interesat, că vreau să i le duc soacră-mi. Dar să nu mă coste o avere ...

— Hai, bre, drept cine mă iei? Păi ce, poliţia cumpără de la bişniţari? Pe matale te interesează să iei toată marfa şi o vrei şi gratis. Ba nu, le plăteşti: îi bagi pe balaoacheşi la zdup. Cât dai să-ţi vând pontul?

Chefliul, şi aşa scăpase un cuvânt, balaoacheş, aşa că Trucală intră în jos. Promise. Mai şi dădu un rând de băutură, iar Tudose Tudorel dădu şi el detalii. Îl învăţă o parolă: „Petrolul Ploieşti, e lanterna roşie a campionatului” şi-i spuse un nume şi o adresă:

— Te duci, o zici, intri-n vorbă cu omul şi te-nţelegi la preţ. Vezi cum te descurci.

103

104

Trucală mulţumi pentru ajutor şi verifică imediat informaţia. Merse în cartierul Glina însoţit de prietenul său jandarm, Ionel Suciu, la adresa stabilită şi-l găsi pe cel căutat, un anume Nicu-Mână-Iute, un

ţigănuş cu ochii saşii, scund, cu vorba peltică şi respiraţie gâjâită. Rosti parola şi omul se-nvoi:

— Te costă şapte mii rozalii, boierule. Trucală nu se tocmi. Scoase euroii şi-ncepu să-i numere. Apoi adăugă:

— Amicul ar vrea o orgă sau o chitară electrică. — Cu orga nu pot să-l servesc, dar o chitară am. — Cât ceri pe ea? întrebă Suciu. — Păi pune o sută şi e a matale. — Jandarmul acceptă: — Ne-ajuţi să le ducem acasă? N-ai vreun

prieten cu maşină? — Ba da. Dar vă mai costă. Ţiganul dispăru şi după puţin timp lângă

Trucală opri o Dacie. Şoferul coborî, vârî marfa în portbagaj, luă şi chitara din mâna jandarmului şi, deodată, se sperie, simţind că-i îngheaţă transpiraţia pe şira spinării. Trase un chiot. Mână-Iute nu înţelese nimic, şoferul dădu să fugă, dar Trucală se repezi fulgerător şi-i scoase cheile din contact.

— Ăştia-s gabori, Nicule! Cum dracu i-ai adus aici?

Mână-Iute nu mai aşteptă mult, scoase cuţitul şi i-l vârî în abdomen lui Trucală. Şoferul îl păli cu piciorul peste gură, aşa încât poliţistul de rostogoli în şanţ, scăpând cheile maşinii. Cei doi se pierdură în negura nopţii. Suciu se căută în zadar de pistol. Era în timpul liber, invitat de Trucală, amicul său, care rămase

gemând, apăsându-şi rana cu podul palmei. Se strădui să nu uite numărul de înmatriculare al acelei Dacii de culoare albastră, după care-şi pierdu cunoştinţa.

X

Îmbrăcat în haine de spital, lungit în patul cu aşternutul alb, judiciaristul Ştefan Trucală pare un Christos coborât dintr-un desen făcut pe peretele unei biserici. L-au vizitat colegii, soţia, Costin, fiul său, dar el, două zile n-a fost pe lumea asta.

A stat la reanimare, a fost operat, iar acum se află în afara pericolului. Noroc cu Suciu, că altfel, acolo, în şanţ, îşi găsea sfârşitul.

— Dacă mai rămâneai o jumătate de oră în şanţ, dădeai ortul popii, comisare ... spune şi medicul.

— Nu dădeam nici un ort, eu am rămas ateu, iar pe popi nu-i pot suferi defel.

— Oi fi ce-oi fi, dar să ştii că doar Dumnezeu ştie cum ai scăpat cu zile cu o aşa hemoragie internă.

— Mă rog, dacă am scăpat, mă interesează să aflu cine au fost ... asasinii mei. I-aţi arestat? îşi întrebă Trucală un subaltern.

— Nu încă, dar ... Vă reamintiţi cumva numărul de înmatriculare al maşinii?

— Da. Trucală se gândi şi-l spuse.

105

106

— Eram sigur. Credeam că domnul Suciu l-a reţinut greşit! Nu e acela. E un număr furat. Aparţine

comisarului Văduva de la Circulaţie. Borfaşii l-au folosit drept acoperire să poată trece uşor prin filtre, mai ales că aveau maşină asemănătoare cu „Solenza” de la rutieră.

Trucală încercă să se mişte, dar simţi o puternică arsură în stomac, care-l făcu să renunţe.

— Nicu este numele ţiganului care mi-a vândut pe euroi xeroxaţi sculele electronice. Vă spune ceva? Arată aşa şi aşa.

Nu, subalternului său mai tânăr nu-i spunea nimic nici numele, nici descrierea acelui făptaş. A şoferului, nici atât.

— Uite ce te rog. Te duci diseară în gară, vezi că trebuie să fie la birt măturătorul acela pe care l-am arestat cu ani în urmă pentru tâlhărie, Tănase Tănase. Te duci, vezi să nu-l sperii, îi spui că-l rog eu să vină pe la mine pe la spital mâine dimineaţă ...

— Nu mai poate veni, domnule comandant. A fost găsit mort alaltăieri dimineaţă. L-au înţepat cu un cuţit în burtă şi l-au vârât în tomberonul pe care l-au împins până în faţa Primăriei. Se pare că acelaşi cuţit şi acelaşi om care… şi pe dumneavoastră.

Pentru Trucală vestea veni ca o lovitură de trăsnet. Nu-i venea să creadă, dar acesta fiind realităţile, trebuia să se conformeze lor.

Medicul îi rugă pe oaspeţi să-şi încheie vizita, pacientul dădea semne vădite de oboseală. După ce plecară toţi, Trucală rămase cu amicul său Ionel Suciu,

îşi făcu o recapitulare a celor petrecute cu patru zile înapoi. Reţinu ca demne de păstrat şi de exploatat doar parola cu „lanterna roşie” şi numele de Nicu.

Ceru să vorbească la telefon cu un subaltern şi cu comisarul Stelian Văduva. I se satisfăcu dorinţa, iar către seară, cine credeţi că-i făcea o vizită la spital lui Trucală? Chiar Nicu-Mână-Iute în persoană. Era însoţit de Văduva, cel căruia îi ... împrumutase numărul de înmatriculare al maşinii. L-au găsit relativ uşor, s-a dus în Glina şi a întrebat pe un ins mai cănit la faţă şi cu uitătură á la descrierile criminologului Cesare Lombroso dacă „Petrolul Ploieşti este lanterna roşie a campionatului”. Tuciuriul i-a răspuns că doar Nicu-Mână-Iute îl poate lămuri în acea problemă şi s-a oferit să-l ajute. În maşina lui Văduva se mai aflau doi ofiţeri îmbrăcaţi tot cu haine civile şi înarmaţi. La apariţia lui Nicu, cei trei l-au înconjurat şi l-au invitat să fie cuminte. În maşină, înrăitul delincvent n-a vrut să spună nimic. Abia în spital, dând ochii cu Trucală, a pus capul în pământ şi a început să strângă din măsele ritmic.

107

108

— Îmi datorezi nişte euro, bătrâne, încercă să fie ironic şi calm poliţistul. Dacă muream din lovitura de cuţit, ştiu, îmi plăteai cheltuielile de înmormântare, dar cum n-am murit, iar marfa n-am luat-o, trebuie să-mi restitui banii, ori nu recunoşti că ţi i-am dat?

Nicu Vasilache zis Mână-Iute tăcu cât tăcu, apoi se hotărî să vorbească. Recunoscu că el i-a făcut

felul şi bătrânului măturător pentru că îi trimisese poliţia pe cap, că el şi încă şapte inşi au furat sculele electronice din şcoli. Mai preciză, însă, versatul hoţ şi actualul asasin că dacă i se va întâmpla ceva rău, toţi colegii săi îl vor răzbuna, plus că, apropo de bani, euroii erau falşi. Ca să fie convingător, îl anunţă pe poliţistul aflat în convalescenţă că fiul său, Costin, se află la loc sigur sub supravegherea prietenului său, Sandu Magraonu, şoferul care ...

Trucală dădu să se ridice, dar simţi din nou acea arsură puternică în abdomen. Ceru să vorbească la telefon acasă, dar Nicu-Mână-Iute, dictă un număr la care putea vorbi cu Costin, dacă va rosti cunoscuta parolă cu „lanterna roşie”. El se învoi şi cele spuse de înrăitul delincvent se adeveriră. Costin era reţinut. Vorbi mult cu tatăl său, nu se plânse de nimic, ba chiar îi spuse lui Trucală că nenea Sandu e un tip amabil şi drăguţ.

Văduva ieşi imediat din încăpere înţelegându-se din priviri cu cei doi ofiţeri şi cu Trucală. Nu-i fu greu ca după numărul de telefon să afle adresa şi, inventând un anume truc cu postaşul care are o recomandată cu confirmare de primire să-l aresteze pe Alexandru Zdigă zis Magraonu. Ai lui şi al altor câţiva tuciurii pripăşiţi în cartierul Glina şi care uitaseră totalmente că există legi şi apărători de lege.

26.06.2004

PALMARES TRIST

„Dacă stai printre oameni, fii mai bun ca ei! Dacă stai printre animale, fii mai rău ca ele!

(Seneca)

109

110

Victima era o femeie încă viguroasă, deşi tot timpul a fost prietenă apropiată a lui Bachus. Cel puţin în ultimii ani, în privinţa consumului de alcool, ajunsese să-i depăşească pe mulţi dintre tovarăşii de pahar: bărbaţi, bineînţeles. Iar atunci când o luau apele, devenea – ca majoritatea chefliilor – guralivă şi violentă. Împărţea în stânga şi în dreapta fraze ce nu se pot reproduce, ameninţări, invective, palme chiar. Nu se cenzura câtuşi de puţin. Inclusiv şeful postului de jandarmi a fost ţinta „delicateţurilor verbale ale doamnei Sonia”. E drept, atunci când se trezea din aburii alcoolului, redevenea paşnică, docilă chiar, şi îşi cerea scuze. Toţi o iertau, inclusiv omul legii, trecea cu vederea apucăturile consătenei lor sperând într-o ameliorare a situaţiei, într-o schimbare generală de atitudine, mai ales că la o asemenea vârstă, comportamentul deşănţat al acestei femei nu putea beneficia de nici o circumstanţă atenuantă, nimeni nu îi putea acorda nici cea mai mică înţelegere. Chiar şi unii dintre cei de teapa ei o

condamnau. Zadarnic. Sonia Frâncu nu era responsabilă de faptele ei decât foarte puţin timp: când se trezea din somn şi niţel după aceea, când căuta bufetul şi... coechipierii. Apoi, cum spuneam: chef, desfrâu, haraiman. Să mai pomenim de cohorta de prieteni care – toţi de proastă condiţie – i-au transformat intenţiile matrimoniale, atâtea câte vor fi fost, în tot atâtea „iluzii pierdute”. La anii săi ar fi putut fi bunicuţă, dar, dimpo-trivă, „doamna Sonia” era încă... domnişoară. (Şi de la această formulă de politeţe porneau, uneori, incandescen-tele altercaţii cu bărbaţii care îndrăzneau să i se adreseze cu „doamnă”, ca să nu mai vorbim de unii copii care, văzând-o împleticindu-se, o întrebau nevinovaţi: ce ai, bătrânico? Vrei să-ţi dăm o mână de ajutor? Atunci, „domnişoara” lua foc şi ţâncii o rupeau la fugă, îngroziţi, văzându-şi spulberate orice posibilităţi de a face cum au fost învăţaţi la şcoală, fapte demne de laudă).

Mai în glumă, mai în serios, Sonia Frâncu devenise un om de temut, un personaj veşnic în atenţia membrilor obştii care-şi vedeau sortite eşecului orice efort de a o aduce pe calea cea bună. Uneori, tristul personaj se supăra pe sat, se urca în tren şi dispărea, cu săptămânile. Revenea însoţită de câte un „crai” – un delicvent încă neprins, ori un recidivist proaspăt eliberat din penitenciar – relua traiul ei bizar şi liniştea în comuna Adâncata devenea din nou amintire.

Azi aşa, mâine aşa, Sonia începuse să-şi piardă din popularitate. Se obişnuiseră toţi cu ea: copii o

ocoleau, părinţii lor îi cântau în strună, iar tovarăşii de pahar o considerau şefa şi nu-i ieşeau din voie.

În acest fel „domnişoara Frâncu” era mai liniştită, mai reticentă, ai fi zis că e gata, gata să revină la drumul cel bun, să renunţe la rătăcirile ei bolnăvicioase, desuete.

În ultimul timp, spun cei care au sperat în recuperarea acestei femei, era aproape să intre în făgaşul normal, începuse să-şi redobândească simţul respectului şi al ruşinii, să păstreze o oarecare distanţă între casă şi bufet, să reducă mult numărul de pahare golite.

E posibil să fi contribuit la naşterea acestui nou modus vivendi şi desele intervenţii ale celor din „leatul” său, şi atenţionările jandarmilor de la post. Dar, se părea, cel mai mult au influenţat în bine, insuportabilele dureri şi stările post-bahice, care au determinat-o treptat, treptat să reintre în rândul lumii. Totul, până într-o zi, mai bine zis până într-o dimineaţă, când, vecina Soniei, vine tremurând ca varga la postul de jandarmi şi anunţă cu jumătate de glas că aceasta zace moartă în bucătărie, într-o baltă de sânge.

111

112

Jandarmii au acţionat imediat. La locul faptei, într-adevăr, este găsit cadavrul victimei care prezenta numeroase leziuni. Jur, împrejur, dezordine de nedescris. Sonia Frâncu fusese, sigur, victima unei omucideri în scop de jaf sau răzbunare, mai ales că a fost găsită întinsă în bucătărie, învelită cu un pled şi cu tampoane de vată vârâte în gură şi în urechi. Văzând ce se petrece, în curte s-au adunat câţiva

săteni, între care şi o tânără care a izbucnit în plâns. Era nepoata victimei. Oamenii legii au liniştit-o, încercând apoi să încropească un dialog. A rezultat astfel că în ziua precedentă, mătuşa, adică victima, i-a prezentat nepoatei un tânăr pretendent la însurătoare, un anume Gogu din Bucureşti, pe care tânăra abia poate să-l descrie: brunet, potrivit de statură, trecut de prima tinereţe, prieten vechi al Soniei, pentru că, în urmă cu un an-doi, a mai fost prin Adâncata, cinstind cu răposata un pahar, inclusiv pe cel în plus.

Jandarmii culeg date din câmpul infracţional. Vin la faţa locului şi profesioniştii poliţiei judeţene. Printre cioburi de veselă spartă, mobilier răsturnat, lenjerie stropită cu sânge, se căutau urme. Afară vremuieşte, blitzurile fulgeră în semiîntunericul încăperilor, schimbul de păreri între oamenii legii este continuu. Cu ajutorul nepoatei Soniei se stabileşte că, cel puţin la prima vedere, din casă lipseşte o butelie de aragaz şi o scoarţă ţărănească. Cât priveşte pe candidatul la însurătoare, mai mult nu se ştie. Urma să se întâlnească azi. Dar...

Se extind cercetările şi, cu ajutorul unei vecine a victimei se află că acel Gogu adus de victimă din Bucureşti, este un proaspăt liberat din penitenciar.

La bufet, mai mulţi cetăţeni spun că un individ cu semnalmentele celui bănuit prezenta spre vânzare o butelie de aragaz. Motiva că e din părţile Muscelului, că s-a certat cu nevasta şi, în această situaţie...

Se părea că, adeverindu-se aceste date culese, totul va fi simplu. Numai că, între liberaţii din penitenciarul respectiv, nici unul nu era din Muscel. Posibilii Gogu (adică având prenumele Gheorghe) erau vreo cincisprezece indivizi, dintre care vreo zece având semnalmentele şi vârsta de candidat la însurătoare a acelui brunet, presupus asasin al Soniei Frâncu. Aşadar, paşi pe loc, ca să nu spunem impas chiar. Situaţie în care se hotărăşte o nouă cercetare amănunţită a locului faptei.

113

114

Curtea Soniei nu mai putea fi străbătută decât dacă erai încălţat cu bocanci ori cu cizme. Pământul ud fusese tărbăcit, aşa încât toată ograda devenise o întindere de noroi clisos. Şi nu-nceta deloc să vremuiască.

Membrii grupei operative au intrat din nou în casă, au luat la mână fiecare încăpere, fiecare obiect. Au făcut alte poze, au relevat alte urme, au măsurat, cântărit, comparat, emis ipoteze.

La un moment dat, pe talpa unui papuc al Soniei este găsit lipit un bilet. Un jandarm îl despătureşte şi citeşte: Voicu Gheorghe, strada Martorului nr. 20, Bucureşti.

Chiar în aceeaşi zi, la respectiva adresă descind oamenii legii. Da, Gogu Voicu este găsit la domiciliu. Ascultă senin cine sunt oaspeţii şi care este scopul vizitei după care declară calm: Nu, nu sunt eu autorul. Este adus la Adâncata. Nepoata victimei îl

recunoaşte. Cumpărătorul buteliei, de asemenea. Se finalizează dosarul.

Ce regretă Voicu? Faptul că i-a lăsat Soniei bileţelul cu adresa sa. Aici trebuia să-i trimită banii şi bijuteriile pe care i le lăsase spre păstrare înainte de a intra la penitenciar. Tot aici, victima trebuia să i-o aducă pe nepoată-sa, cu care urma să se căsătorească. Mai regretă că s-a „expus” în zonă căutând să vândă butelia de aragaz.

În rest, n-are ce regreta. „Sonia îşi merita pedeapsa, zice. Prea i se urcase la cap că e mare şi tare. A încercat să mă îmbete şi să mă sugrume. Era cât pe aci să reuşească. Avea tot interesul să mă scoată din... luptă, că-mi era datoare vândută. Mi-a înstrăinat aproape jumate de kil de aur. Nu regret c-am adus-o la tăcere.”

Ca să vedeţi mentalitate în lumea infractorilor. Mai ales a celor de teapa lui Gogu Voicu, care, la cei 37 de ani, ai săi, suferise condamnări însumând 136 de ani, ultima – 5 ani închisoare – pentru furt calificat.

La tot acest trist palmares al delincvenţei se mai adaugă încă 20 de ani, pedeapsa pronunţată de organul judecătoresc pentru ultima sa faptă. Ultima şi cea mai odioasă. Va reuşi, oare, penitenciarul să recupereze această epavă umană? Tot ce e posibil.

13.07.2004

13–imea a doua: „La sunetul trompetei – în zori, aşa credeam –

că oamenii se-ntorc la sufletele lor. TOLERANŢĂ ZERO RAFAEL ALBERTI

APLICAŢIA

Toţi simţim nevoia de cineva, alţii mai desluşit, alţii mai vag.”

(Garabet Ibrăileanu) Atacul avea să se declanşeze la ora Haş şi

pentru aceasta se luaseră toate măsurile. Era război doar, chit că, de fapt, era vorba de-o joacă – şi aceea tot la fel de importantă, poate mai importantă chiar – de-a războiul. Din joaca aceasta, cât se poate de serioasă, de altminteri, trebuiau să se nască, să crească şi să ... rodească deprinderile, calităţile de subofiţer jandarm. S-a înţeles că sunt într-o şcoală militară şi că membrii ei se află într-o ipostază numită cea mia complexă acoperire în fapte a teoriei – aplicaţia tactică de specialitate.

117

118

Că este aşa nu se poate pune la îndoială, dar să vedem cum se produse această acoperire în fapte. Pentru că vorba unui ofiţer: „Aici, în jocul cu focul, nu merge cu aşa şi aşa, cu jumătăţile de măsură. Aici ori eşti învins, ori eşti învingător”. Bineînţeles că

noţiunile acestea sunt discutabile, căci – fără să operăm cu precepte filosofice – şi învinşii pot triumfa în alte circumstanţe de timp, cum şi învingătorii pot deveni învinşi în acelaşi mod. Afirmaţia aceasta se pare că a stat şi la baza elaborării preceptului speranţei: am pierdut o bătălie, nu şi războiul! Dar să revenim la teatrul de operaţii pe scenele căruia evoluează viitorii instructori.

Nu este lipsit de importanţă să luăm aminte că, aşa cum se cam întâmplă în situaţiile tactice, timpul era un al doilea duşman pentru unii, cum era prieten cu ceilalţi. Adică, până într-un loc le era amic ambelor tabere, căci lăsase peste tot o perdea de ceaţă, tocmai bună pentru desfăşurarea acţiunilor în ascuns, aşa cum o cer regulamentele. Dar, mai departe, devenea imparţial cu unii şi potrivnic celorlalţi: ba sufla vântul în câmpie, pe când, în pădurea de la câţiva metri era adăpost, ba mai dădea câte o burniţă rece care-i uda pe cei din şes spre deosebire de cei din pădure, care erau mai la adăpost... Într-un cuvânt, timpul juca rolul pe care, se ştie, îl joacă în ducerea acţiunilor de luptă. Timpul, dar şi spaţiul, sau, mai pe limba militarilor, detaliile de planimetrie şi nivelment, relieful acela mediu frământat în care beligeranţii risipesc energie şi inteligenţă, conştienţi că această risipă se cheamă de fapt semănat, făgăduinţă a unei bogate recolte de deprinderi...

„La poala lui cea verde”, codrul – acel centimetru pătrat de culoare verde, aflat pe hărţile ofiţerilor – ascundea, pentru cei din câmpie, inamicul. Nu ştiu asta decât arbitrii. Ofiţerii şi ostaşii care toată noaptea scormoniseră pământul pentru a realiza un aliniament de apărare ca la carte, ştiau că trebuie să respingă atacul inamicului. Tot la fel, şi celor care-şi puneau inteligenţa la treabă, câteva sute de metri în faţa limitei dinainte a apărării, în calitate de adversari, li se dăduse ordin să... lupte şi să învingă.

119

120

Când s-a crăpat de ziuă, şi unii şi ceilalţi şi-au intrat oficial în atribuţiuni. La un semnal – cine ştie care va fi fost acela, în afară doar dacă nu l-au desluşit cercetaşii înainte chiar de a fi fost dat? – poziţiile de apărare au început să fiarbă din cauza exploziilor. Surpriză totală pentru cei aflaţi în tranşee, cărora nu le-a mai rămas decât să se adăpostească şi să se minuneze: bine, cine, ordonase pregătire de foc, dar cine şi când sub nasul nostru a instalat exploziv care, desigur, este „dirijat” electric de undeva aşa încât realitatea câmpului de luptă să fie cât mai reală? Prin ploaia de „obuze” nu mai era însă timp de răspunsuri, ci trebuia făcută imediat analiza pierderilor: linii de transmisiuni întrerupte, arme îngropate de explozii, plus pierderile provocate de către inamicul de cercetare-diversiune.. Racordul la NATO şi apartenenţa la FIEP cer alte standarde în

pregătire, alte deprinderi, alte evoluţii ale maşinăriei om-tehnică de luptă.

Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? „Surprinderea, procedeu tactic eficient”, se reverberează un titlu de articol, o temă de pregătire. Ca la război: numai unii trebuie să guste bucuria izbânzii. Aşadar, după ce a fost rândul ofensivei să-şi creeze condiţii favorabile atacului, a venit rândul apărării să-şi aştepte cum se cuvine duşmanul.

Apărătorii şi-au luat rolul în serios, poziţiile înaintate care – a reuşit trucul! – l-au determinat pe adversar să se desfăşoare mai devreme pentru luptă şi i-a provocat unele pierderi, aşa încât, când au venit în bătaia armelor automate ale celor din tranşee, era deja derutat.

S-o creadă ei, învingătorii de-o clipă că o astfel de situaţie nu fusese prevăzută. Abia era aşteptată de mecanizate care au şi intrat în luptă, revitalizând atacul dinainte şi realizând surprinderea pentru cei aflaţi în tranşee. Câţiva chiar aşteptau comanda „Salt înapoi!” în faţa luptătorilor cu cai putere. Unii, mai fricoşi şi mai puţin siguri pe problemele de tactică, căci în aceeaşi clipă primul „dromader” se răsucise jur-împrejur cu o rangă înfiptă în şenile, iar pe turelă îşi făcuse „datoria” explozivul aşezat de primul vânător de tancuri.

Dar nu toate blindatele fuseseră învinse, căci una scrie în carte şi alta este realitatea câmpului de luptă. Deci, rupând apărarea şi făcând o breşă în

dispozitiv, cei aflaţi în ofensivă înaintau victorios, punându-i pe fugă pe apărători. Nu puteau înainta însă mult timp, de vreme ce nu se reuşise acelaşi lucru pe toată lăţimea fâşiei de apărare, aşa că lovitura principală, deşi victorioasă, trebuia să-şi încetinească ritmul pentru nu fi retezată şi forţele ei izolate de tăişul unui contraatac dat cu scopul refacerii limitei dinainte a apărării. Ca un făcut, tocmai de ceea ce te fereşti, nu scapi: contraatacul n-a întârziat să se dea şi rezultatul lui a fost remarcabil. Coroborat cu dârzenia cu care au rezistat pe poziţii ceilalţi apărători, a reuşit să întroneze o nouă perioadă de acalmie, în care taberele adverse se pândeau de la distanţă de vedere, aşteptând noul ordin, aşa cum aşteaptă doi pugilişti în ring să ridice arbitrul mâna unuia din ei şi să se meargă apoi la vestiare, unde să se bea cele două cupe, de dulceaţă şi amar.

Da, ordinul venea: se ieşea din situaţia de luptă şi se trecea la masa... tratativelor, unde se dezbătea, se întreba, se critica, se nota, se aprecia şi se trăgeau concluzii privind exerciţiul de cooperare dintre unitatea militară şi efectivele şcolii de subofiţeri jandarmi.

După aceea, membrii celor două tabere beligerante se reuneau cu prietenie, într-o singură entitate.

26.07.2004

SOLDAŢI CONTRA SOLDAŢI

„Cineva care nu priveşte însă deloc în ochii celuilalt poate fi considerat ca fiind evaziv, nesincer sau ciudat.”

(Anthony Giddens)

Gară. Forfotă, iureş, gălăgie, grabă, lume

pestriţă, bagaje, trenuri care vin, absorb călători şi care, iarăşi, pleacă. Iar dacă e vorba de Gara de Nord, acestea se petrec la dimensiuni exagerate, de parcă am privi printr-o lupă uriaşă.

Călători de diferite vârste, împovăraţi cu sacoşe, valize, alte bagaje, sau cu copii mici, se strecoară pe peroane năduşiţi şi nerăbdători s-ajungă în compartimente şi să-şi tragă sufletul. Electrocarele cer, cer cu insistenţă, cale liberă transportând spre vagonul poştal colete oficiale, ziare, reviste, scrisori. Difuzoarele anunţă, obsedant sosiri şi plecări de personale, curse, accelerate, raiduri, expresuri, în toate direcţiile.

121

122

„Atenţiune! Trenul personal 1001 pleacă peste cinci minute în direcţia Videle, Roşiori de Vede,

Caracal, Craiova, Filiaşi, Drobeta - Turnu Severin, Caransebeş, Lugoj, Timişoara.” se aude în difuzoare.

Strigăte, poveţe, îmbrăţişări, fluturări de mâini şi batiste, bezele. „Persoanele care au condus călătorii la tren sunt rugate să coboare din vagoane.” continuă vocea de femeie a computerului.

123

Tropăit zgomotos pe pavajul peronului, doi soldaţi se grăbesc să prindă trenul chinuindu-se să transporte raniţele doldora cu cine ştie ce, dar destul de grele. În fugă, unul şi-a pierdut, probabil, şi capela, căci i se vede părul vâlvoi crescut cam prea mare, contrastând urât cu uniforma, căzându-i peste ochi şi stânjenindu-l. Când tocmai se pregăteau să se urce în ultimul vagon, militarii observă o patrulă a Jandarmeriei şi se opresc brusc. Dau să facă stânga-mprejur. Târziu: sunt somaţi să se oprească. În aceeaşi clipă, se aude fluieratul locomotivei şi trenul se pune în mişcare. Cei doi ostaşi stau liniştiţi, lumea murmură, zic ceva la adresa apărătorilor legii. Soseşte comandantul patrulei. La un semnal, cei doi o zbughesc printre şine şi dau să se prindă de scara ultimului vagon al trenului care a părăsit staţia. Lumea de pe peron comentează. Defavorabil pe jandarmi şi favorabil pe ostaşii fugari:„De ce-o fi zâzanie între ministerele astea, nu le ajunge că la revoluţie era să se declanşeze războiul civil din cauza vrajbei dintre Armată şi Interne?”

Cei doi sunt salvaţi. Cel puţin aşa credeau. Pentru ce se salvaseră ei în acest mod, rămâne totuşi un mister. Cât timp trenul va parcurge un tronson, să-ncercăm să-l dezlegăm.

X

La postul de poliţie din gara Craiova, adică

acolo unde trenul 1001 urma să staţioneze mai mult timp, ca, de altminteri, şi la celelalte staţii prin care trecea şi oprea, Comenduirea Garnizoanei Bucureşti transmisese semnalmentele soldaţilor ce nu se supuseseră somaţiilor organelor de control ale Jandarmeriei , aşa încât, la acea oră, încă matinală, cei doi erau aşteptaţi. Dacă coborau într-o altă staţie, erau reţinuţi, iar dacă nu coborau nici la Craiova, în cele opt minute de staţionare, a garniturii, trebuiau identificaţi şi reţinuţi. N-a fost nici aşa, nici aşa.

124

„Trenul personal 1001 din direcţia... soseşte în staţie la linia una…” se auzi vocea din difuzor, după ce se fredonase cunoscuta melodie „M-a făcut muica oltean”. Garnitura intră în gară, mecanicul îl salută pe omul cu cascheta roşie printr-un şuierat scurt al locomotivei, iar balaurul cel verde se opri, scârţâindu-şi saboţii frânelor pe roţi. Lume, gălăgie, forfotă. Ca în orice gară Şi ce dacă sunt mai mulţi jandarmi? Trebuie că au ei vreo altă misiune. Poate cu deszăpezirea, poate cu altceva. Nimeni nu-i lua în

seamă pe cei opt ostaşi cu straiele pătate care, împreună cu patru subofiţeri, s-au încolonat de o parte şi de alta a trenului 1001. Nimeni nu ştia că aceşti membri de însoţire a garniturilor feroviare aveau misiune să descopere şi să reţină doi soldaţi fugari. S-a trecut la verificarea vagoanelor pornindu-se de la ambele capete ale trenului. Rapid şi prudent, politicos, cu tact. Sergentul-major Ion Virgil şi sergentul abc Nicolae Răduţu îşi făcuseră apariţia la capătul culoarului vagonului 6, când, ţâşnind ca din puşcă, un soldat cu uniformă kaki îl îmbrânci pe Răduţu şi sări din tren. De afară se şi auzi o somaţie puternică, dar de pe partea cealaltă a garniturii. O urmă o a doua somaţie de pe partea pe care sărise soldatul fugar. Ce se întâmplase? Pe fereastra vagonului 6, cam în acelaşi timp, se aruncaseră două raniţe, apoi sărise şi un soldat care fusese somat de jandarmi. Între timp, garnitura feroviară îşi văzuse de orarul ei de mers, părăsind gara. Cei doi oşteni încearcă să dispară printre linii. Abandonaseră raniţele şi fugeau de mâncau pământul.

„Ce s-o fi întâmplat, de se aleargă militarii între ei? Te pomeneşti că s-a declanşat contrarevoluţia!” glăsui un cetăţean.

125

Nu-şi putuse formula un răspuns, căci fugarii dispăruseră, traversând şinele, sărind peste vagoanele unui marfar staţionat pe linia moartă şi îndreptându-se spre gardul din dale de beton.

„Pe semne că au făcut ei ceva, cei cu uniforma kaki, numai că mi se părură cam bătrâiori pentru a fi soldaţi”, comentă un alt cetăţean.

„Sunt dintre aceia care au amânat armata pentru cine ştie ce motiv, sperând că UE va impune renunţarea la serviciul militar... Dar de ce i-or fi lăsat cu părul ăla aşa mare?” fu de părere un bătrânel.

Între timp, jandarmii reuşiseră să-l reţină pe unul dintre fugari. Cu ajutorul unui ceferist care blocase pe dinăuntru, cu coada unui ciocan uşa vagonului prin care vroia să se facă din nou nevăzut, soldatul fără bonetă fusese reţinut. Cu greu, pentru că până nu i se puseseră cătuşele, acesta nu-şi temperase zelul: îl lovise pe unul dintre jandarmi. În loc să scoată actul de identitate, soldatul genist scosese un cuţit. Sergentul jandarm nu se speriase. L-a lovit cu piciorul rapid, aşa încât cuţitul a sărit cât colo.

126

A continuat urmărirea printre linii. Se succedau una după alta somaţiile. Celălalt soldat genist încercase diferite stratageme pentru a se sustrage urmăritorilor: ba se vârâse într-un vagon cisternă gol, ba o luase la fugă pe deasupra unui tren de marfă în manevră, ba încercase să escaladeze gardul care împrejmuia gara. Nu reuşise: jandarmii îl ajungeau şi-i dejucau planurile. Nu-l putea reţine încă, căci se opunea somaţiilor. Nici nu se putea face uz de armă, dată fiind aglomeraţia din regiunea gării, şi, deci, pericolul de rănire a unor persoane

— Nu ne nenorociţi, don’ colonel! Daţi-ne cinşpe zile de arest, puneţi-ne la muncă, dar nu ne nenorociţi, glăsui speriat al doilea.

din zonă. Deodată, fugarul dă să urce pe un vagon cu gândul de a se agăţa de pasarelă. Este avertizat că intră în raza de acţiune a liniei electrice de înaltă tensiune. Cel urmărit citeşte o plăcuţă avertizoare, chibzuieşte o clipă, apoi renunţă la plan. Se rostogoleşte peste vagon, trece de partea cealaltă a acestuia având posibilitatea să se facă nevăzut după o clădire. Atunci, sergentul jandarm Răduţu îşi succede somaţia cu un foc de avertisment, care îl ţintuieşte locului pe fugar. Încătuşat de către subofiţer, militarul cel pletos este condus la sediu, încheindu-se astfel o urmărire aprigă soldaţi contra... soldaţi. În faţa şefului Poliţiei T.F. este prezentat primul:

— De unde aţi furat uniformele, mă, amărâţilor? Nu ţi-au ajuns cei trei ani de închisoare, Mihalcea? Ţi s-a făcut din nou dor de tribunal? Şi tu, Paraschiv, îl secondezi, i-ai ajuns pe urme, da? îi atacă în trombă comisarul, dovedind că asupra cazului este deja edificat.

— Dintr-o baracă în Triaj Nord, să trăiţi. Am vrut să...

Audierea luase sfârşit. Urmase judecarea după procedura de urgenţă şi, bineînţeles, pedepsirea acelor doi... ingenioşi, delincvenţi, care sperau că se vor strecura mai uşor printre oamenii cinstiţi dacă vor purta uniforme militare.

— Domnule colonel (ofiţerul respectiv era comisar) am onoarea să mă prezint, sunt soldatul Mihalcea din ume zero cinşpe patruşunu, la ordinele dumneavoastră. Cei de faţă se privesc miraţi. Tot asemănător (neregulamentar adică) se prezentase şi al doilea, adâncind o anume bănuială a oamenilor legii.

13.08.2004

— Carnete de serviciu sau buletine aveţi? — Le-am pierdut şefu’, îşi dădu unul dintre...

soldaţi în vileag domeniul mai puţin militar din care provenea.

Între timp ofiţerul care-i ancheta formă un număr de telefon şi zâmbi mulţumit:

127

— Da, sunt la mine. Amândoi. Militari neinstruiţi, recruţi care au venit la... încorporare.

128

ACTE ŞI TABLOURI

„Cine cugetă nu poate să nu existe, dar cine există poate să nu cugete.

Şi boii există!” (Henri Wald)

S-a oprit în faţa vitrinei cu articole de artizanat,

a admirat îndelung obiectele expuse apoi şi-a privit ceasul de la mână. Chiar în acel moment, lângă el opri o limuzină bej, un Fiat, ultimul tip, cu număr de înmatriculare străin. Bărbatul de la volan, îşi scoase ochelarii de soare, frânse capătul ţigării în scrumiera de la bord şi ieşi din habitaclu, trântind portiera şi lăsând aparatul de radio în funcţiune, semn că se va întoarce imediat. Toate astea se puteau observa uşor în geamul vitrinei, fără a fi nevoie să te întorci, să priveşti şi să ai impresia că te interesează ce se întâmplă cu Fiatul şi cu cel de la volan.

129

130

În micuţul magazin de artizanat, chiar în locul unde era postată casa, se afla Victor Zisu. Poet cu debutul întârziat, tânăr de mai multă vreme, trăitor din expediente, vechi client al poliţiei, Zisu

discută aprins cu fata aceea fardată strident, privind când ceasul, când strada, prin geamul vitrinei în care se zgâia insul acela cu costum cadrilat şi cu cravată strânsă, sufocant, sub bărbie. Pe braţ avea un fulgarin bleumarin ca şi costumul cu care era îmbrăcat, iar în mână ţinea o valiză diplomat maronie. Nimeni n-a observat, afară doar de subcomisarul Ştefan Trucală, cel care tot admira acea vitrină, că bărbatul s-a oprit la intrarea în berăria de vizavi, a vârât palma într-un anume fel la centura cu pafta aurită şi a început să se joace cu un breloc, învârtindu-i lanţul pe după deget. Când a văzut asta şi Zisu, a sărit ca ars, s-a scuzat, a lăsat fraza neterminată, o făgăduinţă de iubire pe viaţă, o investiţie de amor pentru casieriţa Magdalena Arnăutu, fată trecută de vârsta sărutului, dar încă neajunsă la etatea când nu mai poate să-şi treacă cu vederea zece ani din cei pe cere-i are la activ, fără să inspire silă sau, dimpotrivă, compătimire.

Amorezul a ieşit val-vârtej, a deschis precipitat portiera acelui Fiat, s-a urcat la volan, a răsucit cheile în contact şi a demarat grăbit. Admiratorul vitrinei, s-a hotărât şi el brusc, a renunţat la planul pe care pe semne şi-l făcuse, a urcat la bordul unui Logan parcat în preajmă şi s-a pierdut după colţul străzii, virând la stânga, spre Piaţa Unirii ca şi Fiatul care tocmai plecase, nu cu cine venise, ci cu cine subcomisarul nu se aşteptase.

Semnalul, recepţionat la dispecerat, adică raportul lui Trucală a fost confirmat, după care, în difuzorul din Loganul bleu în care se afla subcomisarul, se auzi o bine cunoscută formulă codificată, un ordin la care ofiţerul se aştepta, de altfel. Îşi privi instinctiv ceasul. Timpul înscris în programul orar pentru acea zi de mai se sfârşise de un sfert de ceas. Începea acel neprevăzut, timpul în care ora poate deveni zi, iar ziua săptămâni de veghe, trudă, căutări, aşteptare, aşteptare mai grea ca a unui jandarm aflat zilnic în acelaşi post pentru paza şi apărarea unui obiectiv, care nu spune nimic, a unui depozit de armament bunăoară, sau a unui viaduct care uneşte sau desparte doi versanţi. Timpul luptei cu necunoscutul.

Nu slăbise Fiatul din ochi. Rulase la distanţă de vedere până în strada Popa Nan. Acolo e o casă, o reşedinţă a unui cult religios, păzită de jandarmi. Exact în faţa porţii acelei clădiri a oprit şi Fiatul. Victor Zisu a coborât nonşalant, a intrat în curte salutat de ostaşul din post şi a revenit după o jumătate de oră.

131

132

O maşină alb-albastră cu însemnele poliţiei – chemată de Trucală, desigur – tocmai îşi făcu apariţia în colţul străzii. Văzând-o, Victor Zisu avu o tresărire. Se întoarse în curte ca unul care a uitat să ia ceva. Zăbovi apoi, acolo, mult şi bine. Ştia el ce ştia. Ultima aventură care l-au costat suspendarea

permisului şi recâştigarea acestuia după o dramatică examinare, pentru Zisu a constituit-o tot conducerea unei maşini împrumutate şi ignorarea indicatorului pentru limitare de viteză, în plin centru al Bucureştilor. Acu, îi ocoleşte cât poate pe poliţiştii cu calota caschetei albe.

Cei de la poliţia rutieră şi-au văzut de treabă destul timp. La vreo cincizeci de metri depărtare de Fiat, în Loganul parcat pe trotuar, şi Trucală îşi făcuse de lucru dezlegând un careu de cuvinte încrucişate. Dar numai până când din celălalt capăt al străzii se iţi un taxi care opri drept în drept cu limuzina bej. Din el coborî bărbosul care fu întâmpinat în poartă de Zisu. Vădit ofuscat de producerea acestui eveniment neplăcut, bărbosul bombăni câteva fraze în limba maternă. Dacă ar fi ştiut bine acel grai, Victor Zisu ar fi priceput ce usturătoare şi deşănţate înjurături a proferat străinul la adresa sa. Că e aşa, poate depune mărturie jandarmul din post, care auzise şi pricepuse tot. Mă rog, Zisu s-a instalat în dreapta, bărbosul s-a urcat la volan şi maşina a demarat.

Culmea, observă Zisu, în intersecţie nu se mai aflau cei de la circulaţie de care se temuse ca orice ins care are permis, dar n-are actele maşinii pe care o conduce. Mai ales când e vorba de un autoturism cu număr de înmatriculare străin. Plus că, aşa cum am spus, el, Zisu, era Stan Păţitul.

Bărbosul mai murmură ceva, rulă nebuneşte şi după un timp privi în oglinda retrovizoare şi-l semnaliză pe cel ce-i apăruse în spate, un ins cu un Logan bleu, că va trage pe dreapta. Ceea ce şi făcu, în faţa agenţiei de bilete „Alitalia”.

Ieşi după câteva minute şi se adresă lui Victor Zisu pe care-l lăsă pur şi simplu în stradă:

— Nu e nevoie să vii la aeroport, amigo. Prudenza. Deci, să-i spun lui Pater că treaba este tanto bene! Ai grijă ce faci cu bambina de la artizanat. Economiseşte banii s-aveţi ce cheltui la Bari. Arivederci!...

— Ciau, amigo! Apucă să spună Zisu fără a mai auzi acel mascalzone cu care-l gratulase bărbosul, demarând la volanul Fiatului bej.

Rămas singur, Victor merse glonţ la magazinul de artizanat. Tocmai se făcuse ora închiderii. Îi flutură Magdalenei dolarii pe sub nas şi plecară împreună, mângâiaţi de poleiul lunii. Avea un anume şarm când încercau amândoi să pară ceea ce nu erau: şi îndrăgostiţi şi mult mai tineri.

133

134

Au intrat la restaurantul „Bela Italia”, au făcut risipă de bancnote şi promisiuni, după care, cu un taxi, au ajuns la garsoniera din Drumul Taberei, cubul acela de la etajul zece, moştenit de Zisu de la o bunică de-a sa, care a murit cu un an în urmă. Aici, în singurătate şi aburi de alcool, Victor Zisu, crease ani de zile poeme pe care i le respinseseră toate revistele

literare, luându-i pseudonimele în derâdere şi nedându-i nici o şansă, nici o speranţă. Neştiind să facă şi neplăcându-i altceva, Victor recurse la activităţi mai puţin poetice. Epica spargerii de autoturisme, a furtului din locuinţe, a înşelăciunii şi a altor metode de a obţine bani murdari. Îşi dusese viaţa între un chef mare şi o liberare din penitenciar, făcuse aproape patruzeci de ani şi nu-şi croise încă drumul în viaţă. Cât priveşte viaţa în doi, toate lozurile trase, ieşiseră necâştigătoare. Poate acum, cu Magdalena, va avea noroc. Se pare că fata îl iubeşte, chit că şi ea ar fi putut să-şi fi găsit pe Făt Frumos de mult. Dar, mă rog poate aşa le-a fost lor scris, cum e o vorbă, să se caute, să se găsească şi să aştepte momentul prielnic.

Care moment, constatau ei, la etajul zece unde erau legănaţi de vise şi de alcool, sosise. Macaronarul cu barbă, era mesia al lor, izbăvitorul, lozul cel mare, cotitura în viaţă. Şi napolitanul nici n-avea mari pretenţii. De fapt, nu înţelegeau, nici el nici Magdalena de ce le-o fi trebuit acolo, lui şi lui Pater – cine şi ce dracu o fi şi ăla – tablourile alea, jerpelite şi părăsite, cu ramele mâncate de carii. Mă rog, asta le voia, le-o vor îndeplini. Ce nu face omul pentru un trai pe vătrai asigurat dincolo, în lumea tuturor posibilităţilor.

…Prietena cea mai bună a Magdalenei, e o fată care a stat toată viaţa cu nasul în cărţi, iar acum a ajuns custode, sau cam aşa ceva la „Muzeul colecţiilor

de artă”. Au rămas bune prietene din timpul liceului. Lili, aşa o chema pe muzeografa Liliana Staicu, a făcut facultatea de istorie, iar ea, Magdalena, s-a dedicat meseriei de lucrător în comerţ. Se văd foarte des, mai ales Liliana o caută – pentru un ruj, un parfum, o pereche de ciorapi, nimicuri feminine. Magdalena n-a fost curioasă până acum nici să vadă cum arată muzeul acela, deşi auzise multe despre el, citise prin ziare, plus că-i tot povestise prietena ei, încercând s-o apropie de asta, să-i cultive gestul estetic.

Acum, iată, i se oferea prilejul să-i ceară şi ea un serviciu prietenei. Să caute, în depozitul muzeului, vechiturile alea, cele patru tablouri ale câtor nume şi autori sunt scrise pe biletul primit de la Giovanni Conti.

La amiază, după ce se convinse că-i acolo, Magdalena însoţită de Victor Zisu, a făcut o vizită Lilianei Staicu. Femeia aceea cu ochelari, adâncită tot timpul în gânduri se bucură sincer de vizită şi încercă să le prezinte expoziţia, altcumva de cum se face cu vizitatorii de rând. Plictisit, după ce parcurseseră primele camere, Victor a scos biletul şi i l-a pasat Magdalenei, făcându-i semn, că e timpul să-i spună scopul vizitei.

— Auzi, Lili. Ştii ce te rog? spusese casiera de la artizanat

— Te ascult.

— Poţi să-mi faci un serviciu? — Vai, dar încape îndoială! Tocmai pentru

tine, care m-ai ajutat de zeci de ori. Cu ce-ţi pot fi de folos?

— Spune-mi, tablourile astea, unde sunt? Liliana Stancu luă bileţelul întins şi imediat

se-ncruntă, îşi privi prietena, se uită şi la prietenul acesteia, după care amuţi.

— Dar cine vrea să vadă piesele? întreabă muzeografa după câteva clipe.

— Eu. Adică noi... De fapt... îţi explic eu. Unde sunt acum?

— În depozit – se află în conservare. Sunt nişte picturi foarte vechi şi foarte valoroase.

— Vrei să spui că nici tu nu poţi ajunge la ele?! se minună Magdalena.

— Ei, nu?! Pot intra la ele să le şterg de praf, să le verific, dar atât. Numai însoţită şi cu aprobare.

— Dar eu, sau, mă rog, Magdalena, te putem însoţii? Adică vrem să vedem neapărat tablourile, spuse Victor.

Liliana simţi o pişcătură în inimă, o muşcară vorbele unei presupuneri, dar îşi jucă rolul nonşalant.

135

136

— În mod normal, nu, dar ce nu fac eu pentru prietena mea?! Numai că va trebui să aşteptaţi o săptămână, două. Directorul va trebui să plece în concediu, cu doamna Ica, adjunctul, e altă chestie. Mă va înţelege şi...

— Bine. Atunci îmi dai de veste tu. Da? Şi mai treci pe Cavafii Vechi să-ţi dau nişte cosmeticale originale de import. Zău, te aştept. Săptămâna viitoare sunt în tură de după-amiază, mai spune casiera şi se despărţiseră.

…Se scursese o lună şi jumătate de când Giovanni Conti plecase din România după o şedere de doar câteva zile. Timp suficient pentru ofiţerul Ştefan Trucală să efectueze jumătate din concediul de odihnă.

Abia se-ntoarse la birou, când şeful l-a chemat prin interfon.

— Ordonaţi! răspunse nostalgic, ridicându-şi privirea dintr-un dosar.

— Bine ai venit, domnule subcomisar. Nu cumva ai fost înţeles cu „amicul” Conti? Şi el şi-a anunţat sositul pentru sâmbătă...

— Adică poimâine? Am înţeles. Trebuie să-l aşteptăm cum se cuvine, nu?

— Stai, că nu e totul. Vorba vorbei: sâmbăta-s trei ceasuri rele... Ascultă şi reţine. Alde Zisu şi pisicuţa aia de la artizanat au gânduri mari. Întâi au încercat s-o cucerească, apoi au ameninţat-o şi acum vor s-o şantajeze pe profesoara Liliana Staicu de la Muzeul Colecţiilor. Conti le-a lăsat sarcini concrete celor doi amorezi cu gânduri de păsări migratoare. Aşa că...

137

— Am înţeles. Astăzi îmi lărgesc orizontul estetic. Merg la muzeu, răspunse ofiţerul, surâzând.

Ceea ce a şi făcut. Dar nu singur. L-a rugat să-l însoţească pe Bucur Arvinte, fostul lui coleg de liceu, fost jandarm clasat inapt din cauza unui accident stupid, ajuns un împătimit al penelului care se plânge mereu că nu e înţeles şi studiat îndeajuns de esteticieni, critici plastici, chiar şi de confraţi.

Au vizitat expoziţia şi piesele aflate la conservat. Cele patru nominalizate de oaspetele străin, lui Trucală nu-i produseră cine ştie ce impresie, dar pentru amicul pictor fură ca un elixir. Le cercetă cu lupa, centimetru cu centimetru, beat de revelaţia aceea unică. Erau, de fapt, patru dreptunghiuri mici, cât nişte fotografii, înrămate în ditamai cadrele roase de vreme. Nu mai avea cuvinte, doar câteva onomatopee – de uimire, de admiraţie de cine ştie ce alte sentimente – se mai auziseră.

La plecare, subcomisarul îşi chestionă prietenul. — Ei, ai putea face aşa ceva? — Dar e o întrebare stupidă, Ştefane! În

primul rând că e vorba de nişte capodopere şi apoi, dacă să zicem, aş atinge acea perfecţiune, nu aş putea fi deodată: Grigorescu, Luchian, Steriadi şi Tonitza.

138

Era clar. Măcar după numele autorilor şi şi-ar fi dat seama oricine care este motivaţia scopului celor care-şi doresc respectivele tablouri. Aşadar, cu segnore Conti nu era de glumit. Cum nu era lucru de şagă nici cu poetul neamului, Victor Zisu şi muza sa, Magdalena Arnăutu.

Dar să n-o lungim. A trecut timpul, faptele s-au făptuit, cum spune Trucală, şi…tranzacţia avusese loc în strada Popa Nan. Italianul a venit cu acelaşi Fiat, aparţinând unui prieten al său, funcţionar la ambasadă, adusese un pachet voluminos plin cu reviste, pliante şi alte materiale de cult. Îl lăsase la reşedinţa acelei instituţii religioase, de unde ridicase un alt pachet mai mic, dar mult mai valoros. Bărbosul intrase singur în acea curte prin care păşesc credincioşii şi se-ntorsese însoţit de Zisu, Magdalena şi de zâmbetul jandarmului italianofil.

— A fost foarte greu s-o conving pe prietena de la muzeu. Şi dolarii au fost cam puţini. Nouă nu ne-a mai rămas mai nimic, supralicită casiera Magdalena.

— Ba bene. Pater plăteşte. Altros dolari aspetta. Să mergem!

Cei doi escroci se bucurară chicotind. Bucurie scurtă, efemeră, la curmarea căreia începutul aparţinuse acelui inofensiv militar, vorbitor de italiană şi executant de consemn, adică jandarmul din post...

Controlul vamal fu operativ. Italianul care prezentă paşaportul la graniţă fu primit de lucrătorii vamali cu zâmbetul pe buze, cu amabilitate şi culanţă. Fiatul bej fu găsit în regulă.

— Automobilul este proprietate al unui amigo, explicase bărbosul faptul că pe documentele de înmatriculare scrie un alt nume.

139

— Molto bene. Prego! vorbi lucrătorul vamal.

Conducătorul auto fu invitat într-o încăpere a punctului de control al trecerii frontierei, timp în care pachetul bine ascuns în portiera Fiatului fu înlocuit cu altul identic. A sunat un telefon, ofiţerul în uniforma poliţiei vamale a schimbat câteva vorbe cu cel de la capătul firului şi urmă un dialog aproximativ:

— Doi români delinquenze, un uomo et una donna au prezentat paşapoarte false la altro punto de frontieră. Si chiama Vittore Zisu et Madalena Arnăutu. Susţin că dumneavoastră i le-aţi dat...

— Bugia, minciună. No lo so. Io homo cinstit. — Si, si… mustăci ofiţerul închizând telefonul.

Apoi către străin: e în ordine. Molto bene! Arrivederci! Buono viaggio!

Bărbosul coborî, strânse mâna lucrătorilor vamali, îşi împinse ramele ochelarilor pe nas şi apasă pe acceleraţie cu gândul la recompensa pe care o avea de primit de la Pater. Cât despre cei doi colaboratori, ducă-se dracului...

În biroul subcomisarului Trucală se aflau trei invitaţi. Doi bărbaţi şi o femeie, şedeau cu ochii în podea şi nu scoteau o vorbă. Al treilea mâzgălea cu creionul o hârtie pe biroul ofiţerului, trăgând din când în când ocheade la cei doi.

— Ei, ce părere aveţi despre fapta comisă? întrebă ofiţerul.

140

Tăcere. Mai bine zis, casiera suspina înlăcrimată, poetul înghiţea un nod care refuza s-o ia la vale pe

esofag, iar prietenul ofiţerului, pictorul, le schiţase în câteva minute, trei-patru portrete ambilor.

Poate c-ar fi răspuns ceva cei doi, dar intră în birou şeful. Delincvenţii fură scoşi şi conduşi în arest. Bucur Arvinte rămase pe loc.

— De ce a mai fost nevoie să schimbaţi pachetul la frontieră, domnule subcomisar? Mi-aţi raportat că..., se interesă şeful.

— Autorul reproducerilor, aici de faţă, s-a răzgândit şi l-am înţeles. Prietenului meu i-a părut rău de vopsea şi de risipa de talent. A cerut să-i recuperăm pânzele. Oricum, Pater va fi mulţumit. În pachet i-am pus câteva fotografii color executate pe meleagurile sale natale, pe care le-a părăsit acum douăzeci de ani, amăgit de arginţii unui escroc, aşa cum era să se-ntâmple cu aceşti doi debusolaţi pe care-i ţinem în arest. Într-una din poze este el şi casa în care s-a născut. În alta, jandarmul de la intrarea în sediul misiunii. Aşteptăm efectul. Dacă nu va fi mulţumit, îi vom trimite şi reproducerile, căci în privinţa originalelor...

26.08.2004

VIOLATORUL DE CADAVRE

„Pe cărări rătăcitoare,/ vreau să mor şi să trăiesc.”

(Rafael Alberti) I-am spus doar atât: Am venit să scriu despre

un caz deosebit, despre o excepţie de la regulă, despre ceva urât, dur, tragic, senzaţional. Vreau să vorbesc despre munca apărătorilor de lege.

Ofiţerul a tăcut tot timpul, m-a ascultat adunându-şi hârtiile de pe birou şi ascunzându-le de-a valma într-un fişet pe uşa căruia, apoi, a aplicat un sigiliu.

— Să mergem! mi-a zis arătându-mi uşa.

141

142

Am coborât treptele şi în câteva minute eram în stradă. Am urcat într-o limuzină albă şi am plecat. Bucureştenii abia îşi trăgeau sufletul. O după-amiază sufocantă de cuptor gâtuia, pur şi simplu oraşul. Cel de la volan tace. Temutul judiciarist căruia, la ieşirea din sediul poliţiei, un grup de bruneţi îi zice în cor „săru-mâna”, un ins cu alură atletică şi minte-brici,

care memorează aproape tot – numerele de telefon, culorile de maşini, timbrul vocilor, numele şi adresele delincvenţilor – accelerează şi străbatem magistrala ce duce spre Parcul Carol. Nu ştiu ce să cred. Mă simt stingherit. Mi se pare că gazda mea este uşor ironică. Oricum, are aerul unui ins ofuscat, plictisit. O uşoară nervozitate îl stăpâneşte. Conduce, totuşi, prudent, calm. După un sfert de ceas, ieşim din hărmălaia din centru. Oprim la o poartă inundată de verdeaţă. Comisarul se scuză. Sună, i se deschide, dispare în acea curte şi revine, după câteva minute. Explică:

— Aici stă un bătrân, un fost avocat. Acum câtva timp i-a murit fiica. A înhumat-o la Bellu. Bătrânul ne-a spus recent că a găsit mormântul profanat. Cineva a umblat la el şi l-a violat. Omul a reclamat, am verificat şi s-a confirmat. Sicriul a fost jefuit. Se pare că sunt pe urma nemernicului. S-ar putea să aveţi noroc să faceţi cunoştinţă cu el şi dumneavoastră.

143

144

După această explicaţie, comisarul cu alură atletică a răsucit cheia în contact şi maşina a demarat. Eu tăceam perplex. Am făcut un ocol, am intrat pe o stradă care poate constitui drept motiv pentru că suburbia Capitalei nu-i tot aia cu mahalaua insalubră. Aici, pe acea stradă scăpată de tăvălugul modernizării ceauşiste, dar şi uitată de graba celor ce vor să ne târască, legaţi la ochi, acolo unde suntem de fapt, în Europa, ofiţerul a mai

făcut un popas. M-a lăsat în maşină şi a dispărut într-o curte mai bine de o jumătate de oră. Când s-a reîntors mi-a explicat iarăşi:

— Aici locuieşte unul dintre foştii mei clienţi. Un homosexual înrăit care abia s-a liberat din penitenciar. A ucis un om, un proxenet, care i-a stricat vadul, care atenta la funcţia sa de proxenet al homosexualilor. S-a dus tiptil într-o noapte la acel „peşte”, l-a înjunghiat şi, curios lucru, apoi s-a prezentat la poliţie, autodenunţându-se. A fost judecat şi condamnat. Abia a fost pus în libertate. De la el am aflat un cap de fir, cu ajutorul lui am ajuns pe urmele profanatorului de morminte ...

Notam. Reportofonul înregistra. Timpul trecea. Amurgise deja. Am plecat din acea margine de Bucureşti spre o altă suburbie. Am ajuns odată cu înserarea la porţile unui cimitir. Aşa-mi trebuie dacă am vrut documentare pe viu, fapte de senzaţie, dure, abominabile. Câteva semne, un anume fluierat, îi scoate din ascunzătoare pe cei doi jandarmi aflaţi în pândă. Totul pare O.K.

Am intrat în acea curte a tăcerii, în pădurea de cruci. Cel pe care-l însoţeam nu dădea nici un semn de nelinişte. Totul i se părea firesc chit că era luni, chit că în locul de veşnică odihnă nu se aflau decât jandarmii camuflaţi. Fâlfâitul din aripi al liliecilor? Desenele cu acel personaj feminin – moartea – care ţine în mână coasa, obiectul trecerii pământeanului în lumea celor

drepţi? Nimic nu-l impresionează pe poliţist. Totul are influenţă doar asupra plaivaznicului.

Deodată, ofiţerul mă invită să intrăm într-un cavou. Coborâm treptele ude şi reci. Acolo, judiciaristul îşi aprinde o ţigară şi mă invită la linişte şi aşteptare. Îşi priveşte ceasul, scrutează pădurea de cruci şi continuă să tacă. Eu mă împac cu situaţia. Rabd, sufăr, aştept momentul producerii senzaţionalului. Mi-amintesc clipe din copilărie, întâmplări cu stafii şi morţi înviaţi. Spaima mă năpădeşte, bătăile inimii se-nteţesc, întunericul se-ngroaşă. Cel pe care-l însoţesc dă semne de nelinişte. Scoate radiotelefonul, răspunde cu un semnal semnalului primit.

— Gata, a venit. Vă rog să fiţi tare! A trecut pe lângă jandarmul de lângă capelă ...

Mă sperii din nou, dar îi urmez sfatul: sunt tare. Tremur tot. Îmi încordez auzul şi văzul. Disting, printre cruci, o siluetă. Om sau fantomă? mă străbate un gând. Da, e un om. Dacă i se poate spune om. Se opreşte lângă un mormânt proaspăt şi se apucă vârtos de treabă. Sapă febril. Ofiţerul e, tot, un arc încordat, o baie de năduşeală. Eu nu pot să spun ce şi cum sunt.

145

146

Individul îi este cunoscut poliţistului. Poate de aceea, comisarul Nicolae Suseanu este nemulţumit, nerăbdător, nervos. Şi, totuşi, se abţine. E vorba de un recidivist, e vorba de abia liberatul din penitenciar Veron Tudose, de bruta cu chip de om. Da,

spectacolul trebuie întrerupt. Comisarul sare, urcă scările, aleargă ca o felină, somează, se prăvăleşte asupra individului care dă să fugă; ba, nu, ridică cazmaua şi vrea să lovească. Tăişul de magneziu al blitzului îşi face datoria. Instinctiv, am apăsat pe declanşatorul aparatului foto, nelipsitul tovarăş de drum. Cei doi jandarmi, ca doi sculaţi din morţi, au sărit în ajutorul ofiţerului. În fine, „stafia” este învinsă, temperată, încătuşată. Veron Tudose cu chipul lui de tăciune, cu obrazul ciupit de vărsat, un ins hidos, duhnind a tutun ieftin şi a băutură puturoasă, scoate câteva onomatopee.

Comisarul îl anchetează scurt. Cel acuzat întâi tace, apoi bâiguie ceva cu voce guturală şi, în sfârşit, recunoaşte. Ce? Că avea de gând să profaneze acel mormânt jilav, în care cu două zile în urmă fusese depus sicriul unei fete de 16 ani, ucisă într-un accident stupid. Individul, pentru care cei 40 de ani de viaţă şi cei opt ani de detenţie nu însemnau mai nimic, în a-i hotărî condiţia de om, recunoaşte senin ce avea de gând să facă. Transcriam cu ură, cu ruşine, cu lehamite, cerându-vă scuze că am îndrăznit. După ce ajungea la sicriu, deschidea capacul şi tânăra nefericită trecută în lumea drepţilor devenea mai întâi, victima unui oribil viol. Da, aţi citit bine. Bestia cu chip de om avea tăria să pângărească un cadavru, să facă amor cu un trup din care pasărea vieţii şi-a luat zborul. Apoi, sicriul plin de valori avea să fie golit,

după care, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, cioclul ar fi plecat să-şi cheltuiască comoara, să-şi savureze amintirea şi după un timp, să pună la cale un nou act bestial, abominabil, incredibil. Aşa s-a întâmplat şi cu fiica bătrânului, la care poposise Suseanu. Ei, tot el, Veron Tudose, singur o recunoaşte – senin, nonşalant, calm, ca şi când ar spune că a traversat strada pe roşu – el a profanat şi mormântul tinerei femei care a fost victima acelei fapte de neconceput. Dacă n-ar fi vândut inelul cu monogramă luat de pe degetul bietei femei necinstite dincolo de viaţă, dacă nu i-ar fi oferit acel obiect de preţ spre vânzare chiar tatălui defunctei, poate că nu s-ar fi ştiut aşa de repede cine este profanatorul de morminte, violatorul de cadavre. Bătrânul a fost surprins să cumpere acel inel, a povestit întâmplarea poliţiei, sesizarea a ajuns la comisarul Nicolae Suseanu şi acţiunea s-a declanşat. S-a nimerit să vin eu, scriitorul jandarm, să cer un caz mai deosebit, am devenit părtaş la ceea ce v-am făcut părtaşi şi pe dumneavoastră. Nemernicul cu chip de om a ajuns după gratii, dar ecoul abominabilei lui fapte nu se estompează încă.

13.09.2004

CRIMINALUL UCIS

„A! ce nenorocire! Ma chere, ce idiot!” (Grigore Alexandrescu)

147

148

Picurii reci cad de pe streaşină lovind pământul într-un ticăit ieşit parcă din zeci de ceasornice. Cu fulgarinul strâns sub bărbie, cu pălăria trasă pe ochi şi cu mâinile vârâte, adânc, în buzunare, Ştefan Trucală aşteaptă răbdător, la fel ca în filmele poliţiste. Din când în când îşi priveşte ceasul de la mână. În stânga scării sub care s-a retras e o vitrină în care dormitează un bec prăfuit, iar în dreapta, o frizerie, „La Sille”. În faţă e cazarma unităţii de jandarmi, iar în foişorul de pe zid o santinelă priveşte prin binoclu, ea ştie ce şi de ce. Dimineaţa udă abia se naşte. E noiembrie. E frig. Şi plouă mocăneşte, surd, mărunt, sâcâitor, continuu. Vreme de numărat bani, sau de citit romane poliţiste. Nicidecum pentru a dezlega, pe viu, enigme, cu delincvenţi care calcă

legea şi dispar. Şi, totuşi, subcomisarul de poliţie, asta trebuie să facă pe o aşa vreme bicisnică, într-o joi în care începe Postul Crăciunului: să caute, să găsească, să dovedească, să lupte cu răbdare, cu talent, cu profesionalism. Să lupte cu sine, cu neprevăzutul, cu infractorul. Şi să învingă. El şi colegii săi, poliţiştii şi jandarmii.

Uşor de zis, dar greu de dus la îndeplinire acest plan, acea misiune.

Ofiţerul simte că-i trece os prin os, se mişcă puţin, veşmântul foşneşte, mâna din buzunarul drept simte răceala pistolului scos din toc şi pus acolo pentru orice eventualitate. În celălalt buzunar e radiotelefonul, tot rece.

Au început să apară trecătorii. Se bulucesc, sub umbrele, spre staţia de autobuz. În acea zonă, maşinile RATB-ului trec rar, chiar şi la primele ore ale dimineţii. Cum stă lipit de zid, sub paravanul care protejează scara şi accesul în sediul localului N&R, Trucală nu poate fi văzut, decât dacă cineva se apropie de acel loc, aflat pe strada Stăruinţei, şi scrutează cu insistenţă uşa birtului deschis de cei doi fraţi ce şi-au scris iniţialele numelui pe uşă, mare, cu vopsea albă şi umbre bleu, ori dacă santinela din foişorul de pe zidul unităţii de jandarmi îl localizează prin binoclu.

149

150

Aşteptare, ploaie, frig. Nelinişte. Şi, inevitabil, revenirea în faţa ochilor acelei copile, a fetiţei aceleia cu

ochii mari, albaştri, cu gene rare şi lungi, ca de păpuşă, cu părul buclat, negru, lucios, a acelei făpturi ruşinate, înspăimântate, a unei fetiţe de şase ani, brutalizată, violată, ucisă de un individ care-i putea fi tată, de un ins pentru care – gândeşte Trucală – desfiinţarea pedepsei cu moartea reprezintă o ilegalitate. Acel „nene”, un beţivan descreierat, o brută, un abonat al aresturilor poliţiei se autodepăşise în comiterea faptelor reprobabile. Furturile, o tentativă de viol şi o tâlhărie, care au pus în alertă şi poliţiştii şi unitatea de jandarmi, pentru care mai fusese judecat şi condamnat, avuseseră loc asupra unor persoane mature, în circumstanţe favorizante. E drept tot sub influenţa alcoolului. Dar această ultimă faptă, săvârşită cu trei zile în urmă, întrecuse orice aşteptare, orice închipuire.

Dumnealui, Sorin Hanganu zis Marmeladă, ins cu zeci de profesii, dar de profesie... fără, a pornit ziua în amiaza mare în căutarea unei victime. Aşa îi plăcea să acţioneze, la lumina zilei, cu sânge rece, intrând, ca un actor talentat, în pielea personajului care voia să fie. Pătrundea într-un bloc, meşterea cu chei potrivite prin subsol, oprea coloana de apă, curentul electric sau distribuţia de gaze naturale şi apoi făcea pe electricianul sau pe instalatorul, oferindu-se contra unui bacşiş, fireşte, să remedieze defecţiunea. Nu se mulţumea cu acei bani „munciţi”, desigur. Îşi alegea şi victime. Intra în apartamente, arătând felurite legitimaţii, inclusiv de poliţist sau de jandarm, şi

„verifica” aragazul, abonamentul radio-tv, consumatorii electronici. De fapt, el punea ochii pe valori, şterpelea chei agăţate în cuier, verighete puse pe noptiere, bani vârâţi inevitabil sub rufele din şifonier. Dacă acasă se nimerea să fie doar copii, „nenea” de la poliţie îi ancheta în bună regulă, după care pleca cu tot ce se putea pleca: acte, valori, bani.

151

În acea după-amiază de luni, a nimerit, în blocul din strada Stăruinţei, singurul bloc construit aici, la margine de Bucureşti, în care s-au mutat câteva familii peste ale căror gospodării au trecut buldozerele modernizării urbane, şi alte câteva familii tinere. La etajul unu, în apartamentul opt, locuia o astfel de familie, soţii Magda şi Haralamb Petcu, împreună cu copila lor, Angelica, în vârstă de şase ani. Având, privirile împăienjenite de aburi alcoolului, Hanganu a sunat la uşa apartamentului opt. Angelica a întrebat „cine e?” infractorul a rostit „nenea jandarmul” şi uşa s-a descuiat. Musafirul a intrat, a înţeles că fetiţa e singură şi a urmat abominabila fapta. După ce a constatat că mama şi tata, ambii ingineri, vin abia în jurul orei opt seara, a trecut la derularea sângerosului film. Întâi a deschis frigiderul si găsind de băut, a dat de duşcă mai multe pahare, apoi a răscolit toată casa alegându-şi ceea ce-i convenea. Fetiţa, mai întâi s-a speriat, apoi cu vorbe meşteşugite delincventul a câştigat-o de partea lui.

Un timp, s-au jucat, copila i-a arătat colecţia de jucării, zecile de păpuşi şi a fost bucuroasă să-i demonstreze ce ştie. La un moment dat, bruta, i-a propus fetei să se joace de-a mama şi de-a tata, fapt acceptat cu plăcere de micuţă. S-a derulat şi acel film – masa, treburile gospodăreşti, televizorul, ziarele, discuţiile despre problemele la ordinea zilei, după care... a venit seara.

— Gata, ne culcăm, că mâine vom avea o zi grea... a sugera infractorul.

— Bine, eu mă duc să fac patul în dormitor, a zis fetiţa cu naivitate, fugind în camera în care dormeau părinţii. Hanganul a mai tras câteva înghiţituri dintr-o sticlă şi a urmat-o pe fetiţă. A găsit-o vârâtă sub plapumă, îmbrăcată în pijama. Bălăbănindu-se, a dat să se urce în pat, fata i-a arătat pijamalele tatălui ei, dar infractorul nu a ascultat-o, s-a vârât în aşternut şi ceea ce a urmat nu se poate povesti.

152

Seara, când s-au întors părinţii, în loc de copil, au găsit în locuinţă, un cadavru, un trup schingiuit, mutilat, necinstit, din care pasărea vieţii abia zburase, speriată, alungată cu brutalitate de un animal. Da. Sorin Hanganu nu mai poate fi numit om, deşi are nume, chip, înfăţişare umană, are 39 de ani, a învăţat cândva o meserie de la unchiul său, frizerul Vasile Hanganu, care şi-a deschis de curând prăvălie pe strada Stăruinţei.

153

Acolo, lângă acea frizerie, aşteaptă acum subcomisarul Trucală. Aşteaptă să sosească odiosul delincvent, criminalul Sorin Hanganu. Poliţistul are informaţii chiar de la bătrânul frizer, că nepotul său îl va căuta joi la prima oră pentru o problemă de viaţă şi de moarte. Bărbierul ştie ce a făcut nepotu-său, tot cartierul cunoaşte fapta veneticului, isprăvile acestui ţăran, fiul surorii frizerului venit pe lume el însuşi în urma unui viol săvârşit asupra mamei sale de un cioban pripăşit în satul acela, în Vârtop, care cioban şi-a găsit şi el moartea în condiţii neelucidate. Biata femeie a lăsat nestăpânit rodul păcatului, e adventistă, a născut, a crescut copilul şi, când Sorin a ajuns la vârsta când să poată deprinde o meserie, l-a dat pe mâna lui frate-său, i l-a încredinţat frizerului. Un timp, tânărul şi-a văzut de treabă, dar după ce s-a înhăitat cu nişte ţigani, hoţi din buzunare, după ce a deprins mania băuturii, a trecut în tabăra delincvenţilor. A fost prins, arestat, condamnat, liberat. În închisoare a cunoscut alţi delincvenţi, în loc să se reeduce el s-a reciclat. A deprins alte metehne. Imediat ce a fost pus în libertate a trecut la furturi din locuinţe, din maşini, la atacuri în parcuri şi tâlhărirea minorilor. A mai fost arestat de două ori şi iarăşi liberat, ultima dată pentru tentativă de viol asupra unei bătrâne în orăşelul Voluntari, din judeţul Ilfov. A stat în detenţie, a venit un decret de graţiere şi...

Acum îşi va petrece tot restul vieţii în penitenciar, dar deocamdată, periculosul infractor nu a putut fi prins. Când a ieşit, acum trei zile, din apartamentul soţilor Petcu, a fost văzut la uşa blocului de un bătrân care-l cunoştea şi care l-a interpelat.

— Ce faci pe-aici Sorine? Ţi-ai ales vreo victimă, venişi să şterpeleşti ceva? Vezi să nu dai iar nas în nas cu poliţia şi jandarmii …

Delincventul a tăcut, a grăbit pasul, s-a îndepărtat bălăbănindu-se. Peste două ore avea să se afle isprava. Nu a fost nici un dubiu asupra autorului. Nesăbuitul, şi-a lăsat un nasture, fire de păr şi numeroase amprente la locul faptei. Comparate cu cele din evidenţele operative au spulberat orice dubiu. Da, se ştie făptaşul, dar ia-l de unde nu-i. Căutându-l prin locurile prin care s-ar fi putut afla, nu s-au soldat cu rezultate certe. N-a dormit nici la concubina sa din Balta Albă, n-a venit nici la unchiul său, unde şedea de obicei. Aseară i-a dat un telefon frizerului, l-a ameninţat, i-a spus că se află în Ploieşti şi că va veni să discute o chestie importantă. Bărbierul a anunţat poliţia şi Ştefan Trucală se afla la datorie. Nu se ştie ce înseamnă pentru Sorin prima oră, aşa că ofiţerul s-a instalat la post de la unu noaptea. În zonă mai sunt doi colegi ai subcomisarului şi echipa de intervenţie a Jandarmeriei: toţi aşteaptă semnalul stabilit.

154

Ploaia nu conteneşte, delicventul nu-şi face apariţia şi stă să se crape de ziuă. Ascunzătoarea din

pragul uşii birtului N&R nu mai asigură protecţie. Ofiţerul transmite un semnal prin radiotelefon. Solenţa albă parcată sub un castan porneşte şi opreşte în faţa frizeriei. Trucală urcă, maşina îşi reia locul. Zorii de noiembrie se nasc greu, udaţi de ţârâitul rece. Trecătorii s-au adunat ciorchine în staţia în care n-a mai oprit un autobuz, de mai bine de un sfert de oră. Trucală se sfătuieşte cu colegii. Aşteptarea continuă. Se luminează de-a binelea, lumină mohorâtă şi umedă. Se deschid dughenele, se ridică jaluzelele, se aşteaptă clienţii. În locul în care, o jumătate de noapte a stat poliţistul, se aşeză un vânzător de ziare: „Ia Cronica Română , ia Curierul . Crima din strada Stăruinţei! Greva şoferilor! Explozia de la Borzeşti!”

Trucală îşi trimise un subaltern să cumpere acele ziare, care de trei zile publică serialul scris chiar de el referitor la speţa aflată în lucru. Simte şi o bucurie şi o ruşine. În secvenţa de azi a promis cititorilor o surpriză.

155

156

Aseară când şi-a dus materialul redactorului şef era la câteva minute după ce vorbise cu frizerul. „Mâine cred că-l vom aresta. O să te invit la anchetă”, îi spusese jurnalistului, amicul său. Acum, se vedea în postura să fie persiflat de acel ziarist care, mai în glumă, mai în serios, nu prea se declară mulţumit de eficacitatea măsurilor poliţieneşti pentru stăvilirea fenomenului infracţional. Iată-l acum pe Trucală, dându-i apă ala moară şefului de la independentul

dependent Jurnalul. „Dar ce, infractorii lucrează conform programului poliţiei? N-a venit aşa cum i-a promis unchiului, pânda a fost organizată degeaba, gata, momentul operativ s-a dus. Altă dată, în alt loc, dacă vom avea noroc, cum spuse Trucală. Din asta nu se moare. Critica şefului va fi constructivă, răcnetele puternice, dar căutările noastre continuă.”

Poliţiştii şi jandarmii aveau să plece din strada Stăruinţei. Turcală îi pusese în vedere frizerului să-l anunţe imediat, dacă survine ceva nou, dacă îşi face apariţia Sorin.

Nu, nu avea să-şi facă apariţia. Nu avea să-şi mai facă deloc apariţia. Din Ploieşti, un telex al Direcţiei judeţene de poliţie, informa că numitul Sorin Hanganu a fost găsit spânzurat, în baia din apartamentul unei femei de moravuri uşoare, care, şi aceea, fusese violată şi apoi ştrangulată. Şnurul de la fierul de călcat fusese legat de grătarul de aerisire, iar cadavrul lui Hanganu atârna, îmbrăcat, în cada goală. Câţiva vecini care au auzit strigăte au dat alarma. Au sosit, mai întâi jandarmii de la intervenţii speciale, apoi specialiştii şi încă un caz aşteaptă să fie descâlcit. De ce descâlcit, când totul e clar? Păi, asta e chestiunea: nu e chiar totul clar. Tatăl micuţei Angela a promis răzbunare, l-a căutat încontinuu pe asasinul fiicei lui, i-a dat de urmă în Ploieşti, dar nu recunoaşte că el le-a făcut felul celor doi, sau măcar lui Sorin. Neagă că a fost şi la Ploieşti în acea zi, deşi o fetiţă

Trucală îl privi pe acel om, pe acel bătrân frizer şi nu-i veni să-şi creadă auzului cum pot reacţiona oamenii când e vorba de viaţa oamenilor, a semenilor, chiar a rudelor de sânge. Plecă scârbit, urcă în maşină, merse în acel loc al dublului asasinat să cerceteze, să constate, să întocmească dosarul, să găsească probe, dovezi, vinovăţii, să aplice legea. Cum să închidă ochii, cum să lase nerezolvat un caz? El şi prietenul său, comandantul unităţii de jandarmi din Ploieşti, cu care Trucală se află la o tacla în fapt de seară de brumar, gândesc coincident. Altfel, cum?

din blocul în care şi-au găsit sfârşitul cei doi, a văzut ieşind din acel apartament un nene care a urcat la etajul zece, după care a coborât la parter. Era îmbrăcat cu blugi, geacă bleumarin şi avea căciulă de iepure pe cap, purta mustaţă care-i tremura continuu ca şi când ar face semn cuiva. Semnalmentele reţinute de acea fetiţă, tot în vârstă de şase ani, se dovediseră a fi ale lui Haralamb Petcu. Dar oamenii seamănă între ei, iar unele fapte se produc aproape identic. Din acest considerent, s-au comis zeci de erori judiciare. De aceea, Trucală şi-a trecut palma peste frunte, a sorbit din cafea, a citit cu luare-aminte telexul şi a anunţat la garaj că va pleca la Ploieşti. Se-ncheiase un caz, dar ultima filă a dosarului aceluia devenea prima pentru următorul.

26.09.2004

— Lasă-l aşa cum a picat, dom´ subcomisar... zise nea Sile, frizerul, unchiul lui Sorin. Şi-a meritat soarta. Dacă vrei s-o ştii pe-a dreaptă, eu îi pregătisem sfârşitul. Dacă venea azi-dimineaţă la mine, înainte de a vi-l da, îl otrăveam, îi turnam pe gât verde de Paris. Bine că s-a spânzurat...

— Păi nu prea s-a spânzurat, c-a fost ajutat s-o facă... sugeră poliţistul.

157

— O fi fost, dar reuşea şi singur. Lăsaţi-l aşa. Eu îl iau, îl duc la Vârtop, îl îngrop, nu ştiu nici vântul, nici pământul. Putoarea aia la care trăgea, şi ea şi-a meritat soarta. Zău, las-o-ncolo, ai dumneata şi alte treburi mai importante de rezolvat…

158

ROMICA

„Mă voi căi, ştiu bine, şi adesea/ – nealinat – căta-voi spre trecut.”

(Giacomo Leopardi)

Cu capul plecat, mătura cu privirile noroiul care devenise, de câteva ore, zăpada căzută cu nemiluita noaptea precedentă. Călca muncit de gânduri, stătuse la câteva cozi, nu-i ajunsese banii să cumpere tot ce-şi notase de cu seară pe-o listă şi acum era cătrănit, singur, ursuz. Precis se va certa din nou cu Melisa, nevastă-sa, în acea seară care tocmai se năştea, furişându-se printre blocuri, lătrată de câini vagabonzi ce mişună peste tot ignorând trecătorii.

159

160

O luase, ca de obicei, pe scurtătură, printre imobilele, în spatele cărora, vara, se-aciuează beţivii, iar acum ies în calea curajoşilor puradei cu şişuri în mână şi rostiri şoptite de buze vineţii, de viitori mardeiaşi ai speţei brunete care populează această margine de Bucureşti. Puţin se-ncumetă să treacă pe acolo, să mai aibă şi bagaje şi să se mai şi clatine, fără a deveni victime ale tâlhăriilor care, deseori, asmut şi haitele de câini pentru a fi atacul mai ca-n filme. Horia nu se temea. Nici n-avea voie, ca un jandarm ce

se afla. Călca egal şi apăsat prin clisa care făcuse crustă deja, semn că noaptea va fi iarăşi geroasă.

Când tocmai se credea trecut dincolo, ieşit la aleea principală pe care nu se mai putea produce vreo surpriză fiind iluminată şi circulată, aude în urma sa un zgomot de paşi şi gâfâit de fugar. Se-ntoarce brusc şi n-apucă să se dumirească, este prins direct de braţ şi cărat înainte:

— Scapă-mă! Mă aleargă să mă taie! Ajută-mă! aude pocnindu-i în auz vorbele celei – da, era o femeie! – care-l prinsese din urmă şi i se alăturase, apucându-l de mână.

— M-a aşteptat şi-acum câteva seri. Eram cu o colegă. El şi încă un ţigan. Ne-au alergat prin tot Parcul Plumbuita. Pe ea a prins-o … mai completă fata, trăgând de el ca de un vehicul împotmolit în noroi, care abia se hotărăşte să iasă din acea cursă, după care smuceşte triumfal şi-şi vede de drum.

Fata l-a scos din scurtătură, au ieşit în aleea luminată, i-a spus restul tărăşeniei de-acum câteva seri, privind înapoi şi tremurând ca varga. I-a cerut permisiunea să rămână aşa, adică să-l ţină de braţ până când trece de punctul periculos, până ajunge în dreptul blocului său.

— Fii fără grijă, domnişoară. Cât eşti cu mine nu-ndrăzneşte nimeni să se-apropie. Ş-apoi, să îndrăznească numai careva dacă i s-a urât cu binele, adăugă Horia şi-i strânse mâna sub braţul său.

Cu cealaltă mână căra sacoşa, obiectul spre care se vor aţinti ochii celor doi copii, perechea rozătoarelor nesătule, cum spune el fetei şi băieţelului pe care îi are cu Melisa.

După ce se sfârşeşte aleea de legătură, apare şirul blocurilor de patru etaje. În primul locuieşte ea, în ultimul el.

— Dar cum te cheamă, domnişoară? întreabă Horia.

— Romica. — Frumos nume. Dacă n-aş fi văzut că eşti

blondă, aş fi zis că eşti tot din stirpea de nu-ţi dau pace, mai adăugă bărbatul.

— Sunt şi nu prea sunt româncă, spuse ea, înţelegând apropoul. Sunt înfiată de o familie de rromi.

— Cum aşa?! Acum aud prima dată despre o asemenea situaţie. Ţiganii, de obicei, îşi vând sau îşi leapădă copiii. Înfiată, deci?!

— Da. Cum se-aude. — Câţi ani ai? — 16. — Mulţi înainte. Arăţi mai … bătrână. — Da. Ştiu. Dumneata câţi ani ai? — De trei ori mai mult. — 47?! — Mai scade trei. — Mulţi înainte. Arăţi mai tânăr. — Da? Mersi. Îmi dăduşi replica?

— Dar cum te cheamă? — Horia. — Horia şi mai cum? — Horia Lisenche. — Lisenche? E o doamnă vânzătoare la pâine,

Melisa Lisenche, una cam grasă şi … — E nevastă-mea! — Serios? Romica se desprinse din strânsoarea mâinii lui

Horia. Îl privi în ochi, dar nu văzu mare lucru. Seara se cănise de-a binelea.

— Eu am ajuns. Aicea stau. La etajul trei, scara unu, apartamentul 13, zise fata.

— Acela cu ghinion? — Cu noroc … — Sau aşa. — Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru sprijin, dar

nu ştiu cum s-o fac. — Păi, ai şi făcut-o. La revedere şi să fii

cuminte … mai adăugă Horia şi dădu să plece. — Bine, atunci… Mulţumesc foarte mult… mai

zise Romica şi se repezi spre binefăcătorul ei depunându-i sub mustaţă un sărut fierbinte, rapid şi năucitor totodată, după care dispăru fuga-fuguţa, în scara blocului.

161

162

O clipă Horia rămase fâstâcit, se uită în stânga şi-n dreapta de parc-ar fi ieşit din baie gol şi i se părea că se uită unul dintre copii la el, pe gaura cheii. Îşi puse între buze o ţigară, scăpără bricheta şi luă la măsurat

Femeia ieşi. O urmară cei doi copii care nu ştiau ce să creadă, ce să înţeleagă. Se duseră, câteştrei, în bucătărie să caute în sacoşa adusă de… amorez. Horia rămase mult şi bine căzut mototol în uşa dormitorului ălora micii. Gândurile lui îşi luaseră zborul ca un stol de păsări, şi o vreme au călătorit la volanul autotrenului, urlând printre fulguiala de făurar pe drumul şerpuit ce străbate colnicele Huşilor. Surprinsă că Horia nu venise s-o ia la înjurături şi s-o pedepsească bătând-o la două coaste pentru îndrăzneala sa şi văzându-l zăcând în acelaşi loc, îşi făcu curaj:

iarăşi aleea din faţa blocurilor … domneşti. Ajunse în faţa ultimului paralelipiped cu patru etaje, de aici încolo începea câmpul până în malurile Colentinei, unde ici-colea se vedea câte o colibă a acestor năpăstuiţi bruneţi care trăiesc din naivitatea şi credulitatea altora. Urcă scara până la etajul patru, vârî cheia în broască şi se minună că … rozătoarele nu-i sar înainte bucurându-se gălăgios de venirea acasă a lui tăticu.

Aprinse lumina la bucătărie, se dezbrăcă, duse sacoşa la locul ei, tuşi scurt şi strigă:

— Hei! Nu e nimeni acasă? Tăcere. Horia deschise uşa frigiderului, dădu o

duşcă de ţuică puturoasă, atât nu mai mult, că mâine va pleca la Huşi, va lipsi trei zile, drept care, înainte de a se aşeza la masă va face o baie.

— Nu mai face pe mortul şi pe victima, craiule, că nu mai impresionezi pe nimeni.

Culmea e că Horia nu se prefăcea deloc. Îşi luase pur şi simplu, tălpăşiţa din lumea asta. — Hei! mai zise auzind totuşi forfotă în

dormitor. N.B. Când am prezentat schiţa unui

editor acesta m-a sfătuit să-ndulcesc finalul, să nu moară un jandarm din cauza unui conflict absurd avut cu soţia sa, că nu e moral, nu e educativ etc. Culmea este că tocmai acest final este singura realitate pe seama căreia am brodat restul poveştii, o simplă fantezie, aşa încât n-am abdicat de la formula aleasă, care, culmea, mie mi se pare foarte educativă…

Merse într-acolo, deschise uşa şi deodată simţi o lovitură în frunte care-i stinse brusc vederea, îi înmuie picioarele şi în timp ce simţi că se surpă ca o statuie compromisă, demolată de un regim nou, auzi glasul nevesti-si printre cioburile care căzură pe linoleumul, din sticla cu care femeia geloasă îl lovise în moalele capului:

163

— Aşa. Să te-nveţi minte. Măcar de-ai fi găsit o muiere mai acătării, dar să te-ncurci c-o piţipoancă, care se-ntinde cu toţi şi mai e şi ţigancă pe deasupra, asta nu ţi-o iert.

13.10.2004

164

SPOVEDANIA UCIGAŞULUI

„Când bătălia începe în noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune.”

(Robert Browning) Cînd i-a venit ordin de încorporare, Aurel

Nedelcu era pe câmp, la strânsul recoltei. Şeful de post l-a întâlnit pe tatăl recrutului, pe fostul poştaş din Leordeni, i-a adus la cunoştinţă ce şi cum, i-a înmânat ordinul scris şi i-a atras atenţia ca ostaşul să nu întârzie. De la data primirii acelui petic de hârtie şi până când Aurel trebuia să se prezinte la Câmpulung Muscel, la unitatea de jandarmi de acolo, trebuia să mai treacă zece zile. Când a venit taică-su şi i-a spus vestea, Aurel a lăsat coasa din mână – era în lunca Ţârleasca, trăgea poloage în postaţa de lucernă – a dus amândouă mâinile la frunte şi a oftat adânc, zicând:

— Ţi-am spus să faci pe dracu în patru să-mi amâni încorporarea, că am un plan al meu...

165

— Ce plan ai, mă tată? Ce tot te sperii atâta? Un an trece cât ai zice peşte. Eu am făcut doi şi n-am mai murit... încercă poştaşul să-şi liniştească fiul.

Nu reuşi, Aurel plecă, înjurând, spre casă. Merse în Călugăriţa, bătu la poarta fetei lui Gârleanu şi-i spusese tot necazul. Cecilia se-mbufnă, se arătă supărată, dar, pesemne că dragostea ei era mai puternică, pentru a trece peste acel neprevăzut:

— Lasă, Aurele, vom merge după ce vii tu din armată... spuse ea într-un târziu.

— După ce vin? Cine ştie cum se schimbă vremurile. Poate nici nu mai vin. Poate merg să-mi dau viaţa în Afganistan, Irak, Kosovo sau cine ştie unde. Plus că am vorbit cu omul, o să mă creadă neserios...

Aurel Nedelcu îşi aranjase ploile să plece, împreună cu Cecilia Gârleanu, iubita sa, peste graniţă. Aranjase cu un arab care a făcut studiile în România să-i ajute – cazare, mâncare, călăuză – să-i coste mai ieftin şi să aibă oarecare câştig. (N-avea de unde să ştie el, naivul, că arabul pusese ochii pe fată, că pentru ea se oferise să-l ajute).

— Vom pleca în câteva zile. Te pregăteşti, aranjez eu să ieşim peste graniţă, plecăm şi nu ne mai întoarcem... zise Aurel.

— Cum aşa?! se miră fata. Şi armata? Şi părinţii? Şi ţara? Cum să plecăm şi să nu ne mai întoarcem?!

166

— Ne vom întoarce, sigur, ca cetăţeni străini, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu destui care au plecat peste graniţă, legal sau ilegal.

— Vorbeşti prostii. Păi ai tu pe cineva dincolo – un unchi, un frate, un neam, care să te ajute? Cunoşti vreo limbă străină? Ai bani? Plus că acum nu mai e dictatură, nu mai poţi cere azil politic...

— Ne descurcăm. Ne ajută Ali. Tu eşti tânără, frumoasă, te poţi angaja rapid. Eu ştiu să fac de toate, nu murim de foame. Până prindem un pic de cheag... Ce zici?

— Eu zic să faci armata şi apoi ne mai gândim, dacă bineînţeles, mai ai ochi pentru mine.

Replica fetei nu-i conveni lui Aurel. Se-mbufnă şi plecă. Se opri la Şoricei, la bufet. Cinsti necazul, că, să fie clar, nimeni nu consideră un ordin de încorporare bucurie, bău cu câţiva din leatul său, după care plecă acasă. Se cufundă într-o tăcere de cărbune, se simţi dezolat, lovit în moalele capului.

Exact peste o lună plănuise să plece şi, dacă se va putea, să rămână în străinătate. În loc să se-mplinească acel vis, peste zece zile urma să-mbrace uniforma militară. Exact cum când se aude că armata nu mai e obligatorie, el e obligat s-o facă...

167

Acele zile au trecut ca glonţul – iute, foarte iute. În ultima noapte petrecută în odaia lui, nici n-a putut să-nchidă ochii. A stat de vorbă cu Cecilia până seara târziu, l-a rugat şi ea cu atitudinea de ţărancă păstrătoare de obiceiuri, nu l-a lăsat cu nici un chip s-o iubească până la capăt; mai mult l-a învrăjbit, i-a presărat în suflet un soi de ură, s-au despărţit certaţi.

Dimineaţa a plecat împreună cu tatăl său, au luat trenul din Leordeni şi în trei ore era în fosta cetate de scaun valahă. Formalităţile au fost foarte simple. Agricultorul Nedelcu Şt. Aurel a devenit soldatul cu acelaşi nume, a primit uniformă, loc în formaţie, pat, acces la cele ale ostăşiei şi a început serviciul în slujba patriei sub drapel, ca jandarm.

Acel serviciu a decurs lin, până la depunerea jurământului militar, cam o lună, zile intense, grele, de acumulări, de instrucţie la cataramă, de opinteli şi oftaturi, perioadă de adaptare, de scrâşnet, de înţelegere a privaţiunilor militare.

După depunerea legământului de credinţă, militarii în termen se consideră pe deplin responsabili, integraţi procesului ostăşesc, maturizaţi întrucâtva, căliţi, capabili să discearnă, să hotărască singuri ce e bine şi ce e rău.

168

După acel ceremonial soldaţii primesc învoiri şi permisii. Aurel Nedelcu, ca un ostaş ce s-a evidenţiat în cazarmă şi la instrucţie, a primit permisie, mai că nu locuia la o distanţă prea mare de unitate. A venit acasă, a băgat moartea în toţi, cum e o vorbă, şi s-a documentat, ca un bun jandarm ce este, ce mai e nou în zonă. A aflat destule, inclusiv că Dragoş Piţurlea, fostul lui coleg, tractoristul de la Ferma pomicolă, îi cam dă târcoale Ceciliei. Această veste a fost cea mai interesantă, chit că Aurel a primit-o ca pe o lovitură de nunchak sau de tonfa – scule ale luptei jandarmului –

peste obraz. Nu s-a descumpănit. S-a dus direct în satul Călugăriţa şi a trecut la cercetarea informaţiei despre iubita lui, fata electricianului Vasile Gârleanu, prieten cu tatăl său, fostul poştaş al Leordenilor. Cecilia s-a arătat bucuroasă să-l vadă. El însă s-a purtat urât, a acuzat-o că este exact ca-n proverbe, ochi alunecoşi şi minte zburdalnică, fiindcă a pus ochii pe Dragoş, care aşa şi pe dincolo. Fata s-a burzuluit. Era acuzată pentru exact ceea ce nu făcuse. E drept că tractoristul i-a bătut apropouri, dar ea l-a repezit hotărâtă. Nici prin gând nu i-a trecut aşa ceva.

Aurel s-a liniştit întrucâtva, cele trei zile s-au scurs şi Cecilia a rămas tot fată mare, chit că era cât pe-aci să-şi piardă această calitate, se hotărâse să-l accepte pe băiatul poştaşului, fie ce-o fi, dar a venit peste ei, în pătul, mama fetei, care a rupt vraja, a stricat totul:

— Hai, mamă, că e târziu. El trebuie să plece mâine la unitate, tu trebuie să te scoli devreme, că avem să culegem porumbul.

Soldatul Aurel Nedelcu a revenit la unitate şi a căpătat un nou statut. A primit armă, muniţie şi consemn şi a fost numit santinelă la un post de pază a unui depozit. Viaţa uşoară, dar plictisitoare. Aici va petrece şi iarna, va tremura cu gândul la trosnetul lemnelor în soba de-acasă.

169

170

Mă rog, omul e adaptabil la mediu. Aurel s-a-mpăcat imediat cu noul statut. A început să

taie pe un calendar de buzunar zilele care s-au scurs din tronsonul ostăşiei.

După două săptămâni de gardă era adaptat totalmente la mediu. Într-o noapte de vineri a visat urât. S-a trezit buimac, transpirat, a ieşit afară din corpul de gardă, l-a întâmpinat răcoarea şi bruma sfârşitului de octombrie, s-a scuturat şi a simţit o pişcătură în inimă. O visase pe Cecilia, pe ea şi pe Dragoş Piţurlea. Tractoristul o ademenise, o urcase în cabina tractorului şi o dusese în creierii luncii, prăvălind-o în ierburi şi iubind-o pătimaş. Aurel s-a scuturat de o aşa năzărire, dar n-a mai putut dormi până la ziuă. A intrat în post, a ieşit şi, de cu seară, i-a venit rândul iarăşi. Peste ochi îi şedea ca o perdea translucidă imaginea Ceciliei iubită, necinstită, violată de Dragoş, tractoristul. „Dacă e un semn dumnezeiesc, dacă chiar aşa s-a întâmplat?” se întreba scrutând singurătatea şi liniştea neagră din jurul acelui depozit subteran, lângă care făcea de serviciu şi unde de mai bine de o lună, în afară de caporalul de schimb, n-a venit nimeni. Şarpele unui gând i se furişează rece, prin crengile sângelui. Inima începe să-i ticăiască puternic. Şuieratul unei locomotive se-aude de departe ca un strigăt de ajutor. Aurel îşi priveşte ceasul-brăţară şi ia o hotărâre bruscă. Pleacă pur şi simplu din post coborând în fugă pe versantul muncelului, nu spre cazarmă, ci spre gară. În câteva minute e în şosea. Se răzgândeşte. Nu mai traversează, pentru a ajunge pe

scurtătură, la staţia de cale ferată. O maşină mătură asfaltul cu luminile. Jandarmul se postează în faţa autovehiculului şi face semnal de oprire. Şoferul se supune. Aurel emite sentinţa:

— Mă duci unde-ţi spun eu. Fără să scoţi o vorbă. Te voi plăti.

Şi pentru a fi convingător aşează oarecum spre şofer ţeava pistolului mitralieră.

În mai puţin de două ore fu în Leordeni. Bătu în poarta lui Piţurlea şi-l găsi pe Dragoş. Întâi ursuz, pus pe harţă, dar, treptat, treptat, Aurel se-nmuie şi se linişti. Chefui cu tractoristul până dincolo de miezul nopţii. Acesta îl rugă să se culce, urmând ca în zori să plece înapoi la unitate, unde, desigur, s-a dat alarma văzându-se lipsa lui din post. Aurel, cherchelit bine, aţipi în camera lui Dragoş. Acesta îl lăsă singur şi se strecură afară.

După vreo două-trei ore, Aurel fu trezit de Dragoş.

„Gata, bătrâne. E timpul să pleci. Ieşi în şosea şi trebuie să găseşti o ocazie. Au început să treacă maşini. Măcar până la Vârtop. Ai grijă cum te descurci. Oricum, fără pedeapsă nu scapi, dacă nu ţi-or face dosar de trimitere în instanţă pentru călcare de consemn... Vezi cum te descurci!

171

172

Aurel ieşi buimac în bătătura lui Piţurlea şi se furişă ca o umbră pe poartă, apoi pe lângă gard, aşteptând să vină o maşină. Voi să treacă şi pe la

Cecilia, dar îşi reprimă acel gând. Scoase încărcătorul de la armă, văzu cartuşele lucind ca nişte peşti aurii, îl vârî la loc, se minună de nesăbuinţa de care fusese în stare şi ieşi brusc în şosea. Şoferul frână brusc. Jandarmul urcă în habitaclu. Din sens invers, venea ca un bolid, sfidând întunericul cu plesnete de lumină albăstrie o autoambulanţă. „Cineva are nevoie de ajutor, gândi Aurel. Ca şi mine care, cine ştie, ce voi păţi...” Se scutură de acele gânduri rele, deveni sobru şi autoritar:

— Mă duci până la Câmpulung. Sunt în misiune. Urgent şi fără comentarii!

— Da, domnule soldat Nedelcu, am înţeles. Numai că nu pot pricepe ce misiune ai primit să îndeplineşti, chiar în comuna natală. Mă rog, nu mă bag, secret militar...

Cel de la volan era Radu Apostescu, un consătean, tehnician veterinar la Ferma zootehnică.

Lui Aurel nu-i conveni că a fost recunoscut, dar se complăcu în situaţie. Mai mult tăcu decât vorbi pe tot timpul drumului. Şoferul înţelese situaţia, tăcu şi el. După ce coborî şi-şi luă la revedere de la binefăcătorul său, îl rugă pe acesta să păstreze pentru el faptul că l-a văzut în Leordeni în acea noapte. Radu se-nvoi, îl bătu pe umăr, îşi aminti că şi el a făcut armata şi că a îndeplinit fel de fel de misiuni...

Aurel, oarecum liniştit, se furişă urcând printre brazi, spre postul de santinelă părăsit decuseară. Cum

era de aşteptat, santinelă era un coleg care-l informară că e groasă, că s-a alarmat unitatea, că ştiu şi Bucureştii. Nedelcu primeşte vestea cu calm, senin, liniştit.

La ora opt, era adunată întreaga unitate, iar soldatul Nedelcu St. Aurel prelucrat, făcut de râsul tuturor şi apoi arestat, deocamdată până când s-or finaliza cercetările. După mai puţin de o oră însă, arestatul este scos şi adus în biroul comandantului de batalion. Aici se aflau şi doi poliţişti, caporalul de schimb, comandantul gărzii şi alte câteva persoane:

— Ia raportează, soldat – zice comandantul batalionului de jandarmi – ce-ai făcut cu cele două cartuşe care lipsesc din încărcător?

— V-am raportat: nu ştiu, n-am umblat la armă. Cred că le-am pierdut sau mi-au fost furate...

— Sau le-ai tras... continuă colonelul. — Nu, n-am tras nici un cartuş... se apără

soldatul. — Păi, arma a... vorbit, domnule soldat. Plus

că, iată, acestea sunt gloanţele găsite în trupul victimei... Aparţin aceluiaşi lot cu cele din încărcătorul armei dumitale... zise unul dintre poliţişti, nimeni altul decât poliţistul Ştefan Trucală.

Aurel tăcea, privea perplex, nu înţelegea nimic.

173

— Ai fost sau nu în comuna natală noaptea trecută? reluă poliţistul.

— Da... am fost... Am... bâigui soldatul. — Şi atunci de ce negi că ai împuşcat-o pe

numita Cecilia Gârleanu? reluă ofiţerul de poliţie. — Cuuum?! urlă Aurel. Am împuşcat-o?! Pe

cine? Pe ea? Eu?... Cecilia împuşcată? Cum vă permiteţi? Nu permit... Vă ucid pe toţi, vă ... Daţi-mi drumul, ucigaşilor, mincinoşilor, tâlharilor! Nu vă permit...

174

Oarecum surprinşi, cei de faţă îl imobilizară pe soldat şi-l duseră la infirmerie. I se dădu un calmant şi, când soldatul îşi reveni, dialogul fu reluat. Aurel Nedelcu refuză să mai vorbească. Abia după ce i se spuse că un şofer din Lereşti a depus mărturie că a fost ameninţat de un soldat cu semnalmentele lui care se lăuda că merge să pedepsească pe cea care i-a înşelat iubirea, şi că acel şofer l-a transportat în Leordeni pe jandarm, Aurel scoase câteva cuvinte, după care tăcu din nou. I se mai preciză că a fost văzut de câţiva săteni care vor veni ca martori la proces, l-au văzut fugind pe sub coastă cu arma, după ce a descărcat cele două gloanţe în pieptul nenorocitei fete a lui Gârleanu, intrând în camera pe care o cunoaşte foarte bine, doar fusese acolo de zeci de ori. S-au mai adăugat şi alte capete de acuzare: mărturia tehnicianului Radu Apostescu, cel care l-a luat de lângă casa lui Gârleanu şi l-a adus la Câmpulung exact când la locul faptei venea Salvarea de la Piteşti.

Şocul pe care l-a traversat soldatul a fost foarte puternic. N-a mai putut îngăima nimic coerent. Zile în şir. N-a vorbit cu nimeni. Nici cu tatăl său, nici cu mama sa, nici cu oamenii legii. Medicii, însă l-au găsit apt, puţin şocat, dar apt clinic şi responsabil pentru faptele sale.

De caz s-a ocupat procuratura militară. Probele administrate au fost fără dubiu, toţi martorii fiind unanimi în a-l acuza pe soldat. În instanţă, Aurel Nedelcu a continuat să tacă. Au luat cuvântul acuzarea, avocatul apărării, martorii. Abia când Dragoş Piţurlea a spus că nu ştie nimic, că nu s-a mai văzut cu Aurel de la permisia avută de acesta după Jurământ, Nedelcu a ridicat capul, l-a săgetat cu privirea pe tractorist şi a silabisit: „A-sa-si-nu-le!”

175

176

— Ieşisem pe-afară. Am auzit câinii lătrând. Era ora două sau trei noaptea. Am auzit apoi două pocnituri, două focuri de armă, care veneau dinspre biserică, dinspre casa lui nea Gârleanu. N-am dat importanţă evenimentului, am crezut că m-am înşelat sau c-a tras pădurarul, s-a mai întâmplat s-o facă, mai apar urşi, mai ales pe uliţa bisericii, vin pe curmătură, până la poalele dealului Călugăriţa. După vreo treizeci de minute am auzit sirena Salvării, am ieşit iar din casă, s-au sculat şi ai mei şi am văzut, câteştrei ambulanţa intrând pe uliţă. În farurile maşinii am observat un soldat în uniformă şi cu arma în mână

oprind o Dacia. S-a urcat în ea şi a pornit spre Piteşti. Asta e tot ce ştiu.

Au urmat alte depoziţii, ale altor martori care s-au jurat că l-au văzut fugind cu arma în mână pe Aurel, după ce au auzit două împuşcături.

Pentru călcare de consemn şi pentru crima săvârşită, Aurel Nedelcu a fost condamnat la 23 de ani închisoare.

Întâmplarea a fost dată uitării, anii s-au scurs, timpul a trecut nemilos de repede pentru cei aflaţi în libertate şi nemilos de încet pentru cei lipsiţi de acest cel mai de preţ drept al omului.

Abia peste vreo cinci ani, subiectul a revenit în prim plan, lumea şi-a adus aminte de Cecilia Gârleanu, împuşcată din gelozie de băiatul lui Neagu poştaşul, care a dezertat din armată, a venit noaptea acasă la biata fată şi i-a tras două gloanţe în inimă. De ce şi cum a fost redeschisă această rană?

De mai mult timp, Dragoş Piţurlea care avusese un accident cu tractorul, zăcea, în spital, la Leordeni. Cu ocazia analizelor făcute s-a descoperit că tânărul este suferind de-o maladie incurabilă. Aflând ce-l aşteaptă, Dragoş s-a resemnat. L-a chemat pe popa Storescu şi s-a spovedit:

„Părinte, eu au am ucis-o pe Cecilia Gârleanu. Din ură, din prostise, mi-a luat Dumnezeu minţile. În seara aceea m-am pomenit cu Aurel Nedelcu în curte. Era îmbrăcat militar, avea arma, fugise din post. Am

Spovedania asasinului se dovedi adevărată. Poliţia, procuratura, justiţia primiră palma peste obraz, iar Aurel Nedelcu, fu scos din puşcărie. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, băiatul poştaşului veni în Leordeni, ca orice tânăr care se liberează din armată. Serviciul lui militar a fost de fapt, o participare la luptă, un război psihologic, un prizonierat absurd, un calvar, din care, iată, acum a scăpat.

stat de vorbă, ai mei nu ştiu, dormeau, erau frânţi de oboseală. Am băut o sticlă de ţuică, de fapt el, Aurel, a băut. Era supărat că Cecilia îl înşeală cu mine şi a venit să mi-o spună bărbăteşte. E adevărat că eram îndrăgostit de ea, de mai multe ori i-am propus să fim prieteni, dar m-a refuzat. Ultima oară mi-a spus că mă pot da şi peste cap, dar ceea ce-i oferă Aurel nu-i pot oferi eu. M-am îndârjit, o uram de moarte. Mi-a venit o idee, eram şi afumat. Aurel s-a culcat. A început să sforăie. I-am luat vestonul şi capela, am luat arma, am trecut prin grădină, am ieşit în uliţa bisericii, am intrat în curtea lui nea Gârleanu, ştiam unde doarme Cecilia, am deschis uşa şi... am tras. Două gloanţe. Am rupt-o la fugă prin spatele casei, am traversat uliţa, am sărit din nou în grădina noastră şi am intrat în casă. M-am dezbrăcat. Am răsuflat uşurat, am mai stat cam trei sferturi de oră, l-am trezit pe Aurel şi i-am spus să plece. Între timp, s-au trezit şi ai mei. Aurel a ieşit în stradă, s-a furişat pe lângă gard şi exact lângă casa Ceciliei, unde se adunaseră vreo câţiva şi unde s-auzea deja gălăgia s-a suit într-o maşină, în Dacia lui Radu Apostescu, şi a plecat la Câmpulung. Acesta este adevărul. Eu am ucis-o pe Cecilia”.

Coborând din autobuzul de Piteşti, în gura uliţei bisericii, Aurel nu a făcut la dreapta pentru a ajunge acasă, ci o ţinu drept înainte, până sub coastă. A cerut paracliserului bisericii Călugăriţa două lumânări pe care le-a aprins lângă două cruci din cimitir: cea aflată la căpătâiul iubitei sale şi cea pe care scria numele asasinului acesteia. După aceea, a plecat agale spre coastă, el ştie unde, să plângă amar, singur, bărbăteşte, nevăzut de nimeni.

26.10.2004

177

Preotul făcu cruce largă, o tăcere încăpătoare se aşternu peste salonul de spital. Pacientul galben la faţă, simţi că se sufocă. Interveniră medicii, fu întins pe patul mobil şi dus rapid la reanimare, de unde nu mai ieşi decât alb, fără viaţă.

178

PROSOPUL VERDE

„El stă acum rugându-se li Dumnezeu să-i dea o moarte de care să nu-i fie ruşine”

(Serghei Esenin)

În ultimii ani sunt semne tot mai evidente că în războiul dintre toamnă şi iarnă – care să se lase învinsă şi care să se instaleze mai devreme – anotimpul melancoliilor s-a lăsat păgubaş. Ce altă dovadă mai concludentă poate fi, decât potopul de alb care a invadat, cu rafale, viscole şi sfichiuri de gheaţă, într-o marţi de Brumărel, toată ţara găsindu-i pe mulţi şi pe edilii Capitalei, cum titra un cotidian „pregătiţi pentru a fi surprinşi nepregătiţi să facă faţă capriciilor iernii premature”.

179

Dar ce ne pasă nouă de ceea ce se întâmplă afară? Ce dacă e frig şi vreme rea şi noaptea e târzie, cum spune poetul, când în cuibuşorul de nebunii din strada Toamnei (chiar, în Bucureşti, o stradă a Iernii, nici a Verii nu există, deşi un bulevard al Primăverii, cu reşedinţe de renume există încă!), când în acel habitat neo-burghezo-democrat există tot ce vrei, tot ce doreşti, cu condiţia să poţi.

Habitat democratic! Apartament existent într-un labirint de străzi pe care sunt parcate numai limuzine care duc cu gândul la un embargo impus producţiei de nărăvaşe automobile autohtone, cinci camere spaţioase, mobilate retro, un întreg etaj doi într-un bloc cu trei niveluri, mascat de iederă, sub un clopot de linişte şi mister, undeva în triunghiul Floreasca-Tei-Dorobanţi.

Aici se retrage cotidian, pentru a-şi petrece a treia treime a zilei – odihna – o tânără. Sergiu Cuţitaru o vede aproape zilnic. Şi mereu îşi propune să-i bată la uşă, s-o ia aşa direct, scurt, bărbăteşte.

— Domnişoară, eu sunt mecanic la Metrou. Îţi admir trupul de balerină, părul ca mierea de salcâm, ochii de culoarea ierbii şi mersul mlădiu care-mi vălureşte privirea şi-mi incendiază trupul ...

Ba, nu! Nu poate proceda aşa. Sună prea poetic, prea romantic. Or, noi trăim în evul ăsta grăbit, realist, concret.

Într-o seară, când se-ntorcea de la slujbă, cu câteva ceasuri peste ora obişnuită, fiindcă stătuse la aniversarea zilei de naştere a unui coleg şi se cam făcuse, pentru că nu ţine la băutură, a şi ajuns în faţa acelei uşi metalice cu interfon, antifurt şi cu un dreptunghi pe care scrie: Nineta Surugiu, jurist.

180

I s-au împăienjenit privirile şi mai abitir. S-a blocat pur şi simplu. N-a avut curaj să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-a propus. A bâiguit ceva ... „Jurist,

care va să zică ...”, cu gândul pesemne la episodul acela din prima tinereţe, când a ajuns în faţa completului de judecată, care l-a condamnat, e drept, cu executarea pedepsei la locul de muncă, cum se proceda atunci, pentru tentativă de viol. Era lăcătuş-mecanic, tot la Metrou. A fost, de fapt, o cădere în păcat din cauza altuia, un amic care l-a minţit, l-a dus în puterea nopţii să petreacă la o verişoară de-a sa. Când a realizat că verişoara era o traficantă de nuri, a fost prea târziu. Căzut ca musca în lapte, acea comerciantă de plăceri s-a pornit să strige că e violată, prietenul a dispărut, el a fost prins în flagrant delict, toţi de pe scara acelui bloc mizer s-au adunat, a venit poliţia, a fost încătuşat şi deferit justiţiei...

„Jurist, deci ...” mai gânguri în stradă, întorcând capul spre covorul de iederă în care este decupată fereastra inundată de lumină. Ei, nu se poate! În acel dreptunghi cine apare dincolo de teritalul transparent? Ea, domnişoara Nineta. Se dezbracă, parcă dansează, e singură, e provocatoare ... Mai fii bărbat şi-ncearcă să te abţii! Sergiu reuşeşte. Întoarce capul, parcă e un călugăr tânăr ce rosteşte „Piei, Satană!” şi-şi face semnul crucii, bucuros că n-a căzut în păcat. Îşi vede de drum.

181

182

Toată noaptea aceea cu zăpezi premature n-a putut dormi. A doua zi, colegul de cabină a trebuit de câteva ori să-i atragă atenţia cum conducea. Era să nu mai oprească „şarpele galben” într-una dintre staţii.

Acelaşi coechipier s-a mirat auzindu-l vorbind de unul singur: „De ce jurist, şi nu juristă?” S-a mirat şi când Sergiu i-a explicat ceva cu o indigestie şi nişte ... sechele de la aniversarea colegului lor.

În fine, a trecut şi acea zi de muncă. Cuţitaru călca molcom şi abătut, dijmuind boarea înserării cu mersul său de ins croite pe treabă. Trupul mătăhălos părea o maşinărie în care se socotesc, ele ştiu cum, cifre octanice, din al cărui duel ies aburii aceia abundenţi, ce prefac gura lui Sergiu în coş de locomotivă sau de fabrică.

Strada Toamnei e zgribulită de ger. Trecătorii, foarte puţini. Plouă cu frunze sinucigaşe. Numai poeţii se pot entuziasma la asemenea realităţi. El, Sergiu, ca orice român romantic, e poet de sertar. Are conştiinţa valorii sale care nu poate furniza producte lirice de interes larg.

Chiar aşa: dacă va poposi în faţa acelei clădiri şi va rosti, în chip de Romeo, o poemă ad-hoc? Se scutură de umbra acestei idei năstruşnice. Nici măcar de-ar folosi o ghitară, de-ar fi un trubadur retro, nu i se pare că n-ar fi huiduit de vecinii „victimei” sale. Şi atunci, ce e de făcut? Să meargă tot la uşă şi să spună ce vrea: scurt, concis, cuprinzător, cum sună o construcţie verbală cazonă, auzită în unitatea de jandarmi în care a făcut ostăşia.

Şi chiar merge. Urcă acolo, pe scara răsucită, ca o reprezentare a devenirii filosofice în spirală, se

opreşte la aceeaşi uşă care-i pălmuieşte vederea cu dreptunghiul – carte de vizită. Îşi frânge timiditatea. Are chiar idei. Va suna şi va spune că este de la telefoane. Sau de la gaze. Chiar şi de la poliţie. Dar de unde nu poate fi? Va pretexta şi se va afla dincolo de prag. Va fi primit în apartament, invitat să ia loc, va fi chestionat (anchetat?) asupra gusturilor, whisky, cafea, vin, dulceaţă … şi, încet, încet, va intra pe un făgaş, pe o pistă, vor dialoga, el va deveni interesat tocmai că, mecanic fiind, o va impresiona pe domnişoara jude – iată o formulă ambigenă! – cu talentul şi cunoştinţele sale de cultură generală, în timp ce dânsa, femeie cu vino-încoace, dar şi cu slăbiciuni estetice în materie de straturi umblătoare – trupul mecanicului inspiră încredere, e ca un David dăltuit de Michelangelo, un David în carne şi oase, un Sergiu muncit de apetituri! – femeie care, ca orice femeie, nu poate ignora, ocoli, pierde ceea ce este frumos.

Scenariul se derulă scurt, simţi cum este inundat de transpiraţie, un uşor tremur îi cuprinse trupul. Nu, n-avu curaj să sune. Dădu să se-ntoarcă, să coboare acel şurub uriaş, dar, imediat, o voce îi biciui auzul:

— Pe cine căutaţi?

183

Era o femeie, una grasă şi cu buzele boite intens, aflată la etajul superior şi privind spre Sergiu, cu sânii revărsaţi dintr-un capot roşu, peste balustrada scării.

Mecanicul o văzu, femeia între două vârste, fuma şi-l iscodea. Bâgui, totuşi, ceva:

— Pe… domnişoara… — Nineta, judecătoarea… Acolo stă… preciză

colocatara şi imediat o duse gândul la faptul că vizitatorul, cu trupul şi chipul lui chemătoare e un infractor, un client al juristei.

Cuţitaru fu nevoit să se-ntoarcă şi să sune. I se deschise. Statuia sculptată din întuneric şi mistere într-o fereastră înecată în iederă la care el privise nu de mult, apăru.

— Sunt … locotenentul Cuţitaru, îndrăzni mecanicul … Rosti tare şi apăsat acel grad, privi în sus pe scara-şurub şi văzură, el şi jurista, cum femeia cu sâni abundenţi se retrage fuga-fuguţa.

— Poftiţi, domnule ofiţer! îşi invită Nineta musafirul în apartament.

Doamne, câtă inventivitate spontană! Dar, Doamne, câtă naivitate iresponsabilă! Din asemenea întâmplări banale se nasc drame de răsunet. Inşi cu idei năstruşnice îşi adjudecă profesii şi preocupări credibile, fac vizite în habitaturi în care locuiesc victime sigure şi, astfel, se nasc – subiecte de literatură poliţistă sau reportaj de senzaţie, nu-i aşa? – violuri, tâlhării, omoruri.

184

În cazul lui Sergiu (sau cazul Ninetei!) nu va fi vorba de aşa ceva. Chit că ei sunt un Romeo şi o Julietă (cel puţin din punctul de vedere al bărbatului!)

idila lor, dacă va fi, nu se va isprăvi cu o dramă, ca în cazul tinerilor veronezi. Cel puţin aşa se-ntrevede, cu toate că tărăşenia a început cu un … uz de fals, cu o minciună. E drept că şi jurista – asta a observat Sergiu imediat – a îmbrăţişat ideea, i-a plăcut foarte mult că primeşte vizita unui ofiţer jandarm şi acest fapt este constatat de vecina sa, grăsana de la trei.

— Luaţi loc… glăsui statuia umblătoare. O cafea, un wisky, o bere …

— Domnişoară Nineta … bâigui Sergiu. — Ne cunoaştem?! se miră jurista. — Nu… Adică… Vreau să vă cer scuze din

capul locului. În limbajul dumneavoastră, nici nu au trecut cinci minute de când mă cunoaşteţi şi am şi săvârşit prima infracţiune … explică musafirul.

— Cum aşa?! se miră Nineta Surugiu. — Păi… Cum să vă explic? … — Logic, calm şi pe-ndelete. Dar, după ce vă

aduc o cafea …

185

Şi dispăru. Se auzi filtrul din bucătărie, iar Sergiu, rămas singur, se gândi ce uşor poate deveni făptaş, numai bun de condamnat a doua oară – văzu bancnote verzi, pe o noptieră, bijuterii duium pe o servantă, scule electronice sofisticate – şi ce repede poate ajunge victimă o apărătoare de lege care ignoră măsurile preventive în raport cu cetăţenii acestei ţări, care abia a muşcat din fructul democraţiei. Gazda se-ntoarse cu ceştile şi două sonde cu pai pline cu lichidul efervescent.

— Acum putem sta de vorbă! spuse, aşezându-se pe fotoliul din faţa mesei joase de sticlă translucidă, aşa încât, aflat vizavi, Sergiu simţi năvala sângelui în crengile trupului. Dădu să se ridice, se aşeză din nou, mişcă braţele fâstâcit, apoi fixă cele două guri de foc căprui pe mărgelele de smarald de sub rimelul discret al celei ce clipea curioasă să afle mărturisirea … clientului …

— Păi … De fapt, eu vă urmăresc de mult … reluă Sergiu.

— Aoleu, sunt inclusă în vreun cerc de suspecţi?! glumi femeia.

— Cum să vă explic?! se bâlbâi în continuare mecanicul, simţind că alunecă într-un tunel de metrou şi nu mai poate opri năstruşnica maşinărie subpământeană.

— Logic şi agale … cum v-am mai spus. — Ei, bine, eu nu sunt jandarm! — Aa, lucraţi la S.R.I.?! Sau la S.I.E.? Ori la

vreun serviciu specializat al Armatei? E O.K. Nici o problemă. Vă stăm la dispoziţie …

— Nu, nu. Eu n-am legitimaţie … — Ştiu, sunteţi acoperit. Nu-i bai … — Nici atât. Sunt un simplu mecanic de

metrou.

186

— Cum aşa?! se miră sincer jurista şi abia atunci se dojeni în sinea sa că a primit pe cineva în casă atât de uşor.

— V-am spus: v-am urmărit un timp, ca orice bărbat căruia îi cade cu tronc o fată. Asta e tot. Am venit de câteva ori până la uşă. N-am îndrăznit să sun. Astăzi s-a-ntâmplat la fel, dar doamna de la trei m-a determinat s-o fac. De aceea am ales, incognito, soluţia cu gradul militar. M-am gândit că juriştii colaborează cu jandarmeria şi …

— Ha, ha, ha! Nostim! Ca-n romane! Dacă e adevărat ce spui – schimbarea bruscă de macaz pe linia politeţii – înseamnă că mi-ai făcut un serviciu.

— Nu-nţeleg … se fâstâci iarăşi Sergiu. — Doamna în cauză are un fiu pe care mi-l tot

vâră în raza de acţiune, doar, doar. Insul e putred de bani, dar e prost de bubuie. Ultima dată am ameninţat-o că o dau pe mâna poliţiei şi, iată, ai apărut dumneata, domnule… locotenent. Recunosc că fapta, din punct de vedere legislativ, nu e cuşeră, dar sper ca împăcarea părţilor să înlăture răspunderea penală.

După peroraţia în cauză, Nineta sorbi din cafea. Sergiu o imită instinctiv. Jurista reluă:

— Numai în acea cafea am picurat cianură de potasiu… Ha, ha, ha!

187

Sergiu simţi cum i se-ncreţeşte pielea frunţii. Câte nu se pot întâmpla. Bâhâie piaţa filmului şi mass-media de asemenea exemple. Crimele de omor, violenţa în special, au devenit modus… vivendi al societăţii democratice multilateral dezvoltate.

— Îmi dai voie? ceru Nineta, văzând cum a reacţionat trupul lui Sergiu la aflarea posibilei ştiri. Se aplecă peste masă, luă ceaşca lui şi sorbi din ea. Construi un zâmbet mortal şi se aşeză din nou pe fotoliu. Ce fusese gol până atunci se dezgoli şi mai mult.

— Care va să zică, mecanic la metrou. Eşti căsătorit? întrebă gazda.

— Nu. — Iată, totuşi, o circumstanţă atenuantă … Şi

de ce mă urmăreşti? — Eu cred că trebuie să plec. Nu sunt pregătit

pentru anchetă… zise tânărul şi se ridică de pe fotoliu. — Crezi că poţi ieşi? Sistemul de siguranţă al

acestui apartament e sofisticat! mai turnă misterioasa gazdă, o cană de apă rece după ceafa musafirului.

— De fapt, nici nu vreau să plec. Doar eu am vrut să viu, iar motivaţia e una singură! se pomeni revenindu-şi din şoc Sergiu.

— Care? întrebă jurista. — Plăcerea, fiorul, nerăbdarea de a te cuceri.

(Aşadar, te!) Deci, domnişoară jude, îţi propun prietenie, îţi mărturisesc că mi-ai căzut cu tronc, şi-ţi jur – spun adevărul şi numai adevărul şi nu tăinuiesc nimic din ceea ce ştiu – că mi-am pierdut capul, aşa încât te rog să mă ajuţi să mi-l găsesc.

188

— Aşa? … fu rândul femeii să bată în retragere. Cam riscant mod de a spune ce simţi şi cam

îndrăzneţ, dacă nu nesăbuit. Plus că în cauză există şi un martor … meandră femeia.

— Mai degrabă aş zice original, inedit şi, totuşi, acceptabil, paşnic, bazat pe sentimente umane… glosă Cuţitaru.

— Paşnic? Nu se ştie … N-ai văzut tentative sau violuri regizate? E de ajuns să-mi provoc o zgârietură, să strig după ajutor şi binefăcătoarea mea viitoare soacră să-şi aducă contribuţia …

— Cred c-am putea vorbi despre ceva mai frumos, mai paşnic, mai util, mai lumesc. Viaţa, o fi ea o înşiruire de compromisuri, o colecţie de tentaţii şi renunţări, dar nu trebuie s-o vedem ca pe un teatru al nelegiuiţilor … se forţă mecanicul să-şi aducă aminte că între pasiunile sale este şi filosofia, mai ales sociologia.

— Că bine zici, domnule mecanic! înţelese Nineta Surugiu. Chiar aşa, sigur nu eşti locotenent, dar mecanic eşti?

— Am o legitimaţie, nu e furată, nu e contrafăcută, am o adresă, acolo locuiesc părinţii mei, aici e un telefon, se poate verifica …Sunt mecanic şi în ultimul an la Politehnică…

189

— Bine … Bine … stimate domn violator de domicilii … Să văd ce pot face pentru tine (trecerea de la dumneata la tine, iat-o!), cum să obţin o pedeapsă mai mică … Sau, cine ştie, o achitare …

Paşii ei spre Sergiu erau ca-n „Lacul lebedelor”: balet pe gheaţă. Cuţitaru se lipise de uşa din metal cu încuietori sofisticate şi simţea cum se topeşte şi curge pe covorul verzui. Atunci vedea: capotul, tapetul, pielea canapelei şi a fotoliilor erau verzui. Ca ochii ei, sucitoarea de minţi!

Ei, nu se poate. Balerina îi pune ambele braţe pe umăr. Îi simte respiraţia pe gât. El e mai înalt cu aproape un cap. Îl atrage spre ea. Două picături mari de oţel abia prefăcute în lingouri. Doi vulcani, doi nori nărăvaşi berbecindu-se în înalturi, de sar scântei. O îmbrăţişare, o înlănţuire în care uitările de sine iau locul suspiciunii, raţionalului, convenienţelor.

Prin craniul lui Sergiu trece un tren galben, în mare viteză, se-aude sirena, poate cineva a tras semnalul de alarmă, dar el, mecanicul, nu mai e la post. Danger, pericol! Risc asumat. Ce-o fi o fi!

Poate că şi înapoia ochilor de smarald peste care s-au lăsat cortinele cu franjuri lungi, negre, în cine ştie ce sală de judecată, tânăra preşedintă de complet, rosteşte evacuaţi sala, pentru a rămâne singură cu inculpatul, pentru a se deda, şi ea, uitării de sine, chemărilor acelora care nici măcar nu mai pot fi rostite, căci gurile rostitoare topesc bulgări de icnete, istovesc săruturi îndelungi şi se complac în profesarea efemeră a creaţiei de pofte.

190

Acest tablou nu poate continua. Trebuie găsită altă soluţie. Cine să ia iniţiativa? Telefonul. Doamna

judecător răspunde. De la capătul firului o întâmpină respiraţia grăbită a unei tăceri. Ştie trucul. E namila muncită de invidii de deasupra sau libidinosul ei întreprinzător.

Închide telefonul şi reia, după ce răsuceşte tija storurilor, toarcerea caierului cu plăceri.

Târziu, Sergiu a fost lăsat să plece. Şi mai târziu, acasă, părinţii l-au întâmpinat, cu paternă duritate şi maternă suspiciune.

— Nu-mi mai purtaţi atâta de griji. Am 24 de ani. O pot face şi singur.

A spus aceste vorbe, a intrat în camera lui, s-a dezbrăcat şi s-a culcat. Cât a dormit şi ce a visat, vă închipuiţi.

Dimineaţa a intrat în biroul şefului şi a implorat: — Rog să-mi aprobaţi concediul de odihnă.

Nu mai pot să lucrez. Trebuie să mă odihnesc. A fost înţeles. Asemănător s-a întâmplat şi cu

iubita sa, jurista Nineta Surugiu. Aşadar, după o toamnă capricioasă, iată-i într-un

decembrie alb, într-un decor de basm, la munte. Sergiu şi-a convins cu greu părinţii că va merge singur în concediu, dar această ruptură trebuia să se producă. Evadările în trei ale familiei Cuţitaru s-au încheiat. Au început evadările în doi ale eventualei familii Cuţitaru-junior.

191

192

Roata vieţii, clepsidra hărăzită fiecăruia pe acest pământ, jocul sorţii. Am putea înşirui alte zeci

de sintagme care să acopere ceea ce nu se poate povesti. Căci nici nu se poate descrie prin cuvinte bucuria, nonşalanţa, fericirea şi potrivirea de caracter a celor doi tineri.

Au curs deja trei zile şi sunt la fel de activi: drumeţii, bătaie cu bulgări, copilării, deconectare. Apoi popasul la restaurant, odihna (fel de a zice!) la hotel şi reluarea nebuniilor originale.

În seara a patra, elanul s-a frânt brusc. La o masă, în restaurant, se aflau trei tineri. Unul dintre ei era Emil. Patronul Emil Iureş, fiul doamnei Georgiana Iureş, vecina sa. O clipă ochii lor şi-au încrucişat spadele verzui. Şi acel puştan cu obraz măsliniu avea ochii de smarald. Era bine făcut. Cu păr creţ, lucios, îmbrăcat la ultima modă, clefetea, zeflemitor, gumă de mestecat. Nineta i-a cerut lui Sergiu să schimbe locurile la masă. Gest ostentativ, poate indecent. Cei trei au chicotit de alături. Îndrăgostiţii au cinat în grabă şi au ieşit:

— Ce ai? Nu-ţi eşti în apele tale! a întrebat Sergiu.

— Nu mă simt chiar bine? Parc-aş vrea să ne întoarcem … spuse Nineta.

— Mai avem încă patru zile. Nu e păcat?! se milogi Sergiu.

— Bine, hai sus. Vom vorbi! … Renunţară, deci, la plimbarea de seară. Intrară

în camera de hotel şi Sergiu porni televizorul. Nineta

se culcă şi în curând începu să sforăie uşor. Sergiu intră în baie şi se refrişă îndelung. Se-ncinse cu prosopul lui verde (adoptase şi el culoarea preferată a iubitei sale) şi reveni în cameră. Nu, nu era rost de dialog cu Nineta. Se şterse îndelung pe tot trupul, îşi puse pijamalele şi se vârî sub cuvertură. Tovarăşa de pat gânguri ceva, se-ntoarse cu faţa la perete, el o cuprinse în braţe şi-ncercă să-i urmeze exemplul, cu gândul la ce avea să se-ntâmple când se vor trezi din somn. Încercă să-şi aducă aminte „peisaje” frumoase din viaţă, pentru a-l influenţa pe Morfeu şi a determina oniricul. Se strădui zadarnic. O mâncărime ciudată începu să-l sâcâie. Tot trupul parcă era invadat de furnici. Ca şi când n-ar fi făcut baie. Ca şi când apa ar fi fost cu oţet sau cine ştie ce producător de urticarie. Ei, dar nu mai poate răbda. Îi vine să se frece de ceva ca un porc năpădit de jeg. Se ridică din pat, Nineta se sperie, aprinde veioza. El se scarpină, îşi leapădă buza năclăită deja de sudoare, merge în baie, se uită în oglindă şi-şi vede trupul năpădit de punctişoare roşii.

193

194

„Ei, drăcie, gândi. Am făcut pojar!” Se sperie de-o asemenea nenorocire şi se vârî din nou sub duş. Greşeală fatală, maladia respectivă având drept contraindicaţie baia. Se săpuni, se simţi mai bine, pistruii roşii au mai dispărut, ieşi şi luă prosopul (verde) al Ninetei. Al lui era deja ud. Se frecă intens şi-şi puse iarăşi pijamaua. Starea de bine dură câteva

minute. Explozia de pe trup s-a intensificat. S-au ridicat băşicuţe pline cu lichid. Au început să-i zvâcnească tâmplele. Nineta s-a speriat. Într-un târziu, puse mâna pe telefon. Ceru să vină o ambulanţă. Care ambulanţă veni către dimineaţă, înotând prin nămeţi.

Sergiu fu ridicat, mai mult mort decât viu şi dus la spital. În semiîntunericul habitaclului cu miros de medicamente, două mărgele de smarald luceau umede: Nineta nu-şi putea opri un pârâu de lacrimi care-i trădau tăcerea şi spaima.

X

Cadavrul a fost investigat în amănunt. Cauza

decesului e una confuză. Oricum s-a produs datorită unei infecţii produse de o substanţă foarte toxică, care a pătruns prin epidermă, în sânge.

Domnişoara judecător trebuie să dea o declaraţie (ştie procedura) să răspundă întrebărilor (incomode) ale unui anchetator. Un ofiţer cu o mustaţă à la Avram Iancu. Un plictisit deja pentru meseria sa, cu zeci de speţe pe zi, un ins pe care nu-l mai impresionează nimic: strigătul muribundului, sângele, cadavrul, tânguielile urmaşilor, greutatea sentinţelor. Acel justiţiar are un dialog tematic cu slujitoarea justiţiei. S-ar întinde pe zeci de pagini, dacă l-am transcrie. Întrebări banale, ţesături anapoda, culori introduse în horbota care se urzeşte şi care va deveni

plasa în care să cadă suspectul, covorul fermecat pe care să plutească adevărul sau nimic din toate acestea; cel mult o amânare sine die numită autor necunoscut, un dosar care atârnă de piciorul celui ce-l instrumentează la fel cum atârnă, în caricaturi, ghiulele de plumb legate cu lanţuri imposibil de rupt, căci în realitatea democratică procedeele sunt moderne. Acest dosar, în care există un defunct (Sergiu Cuţitaru, 24 ani, domiciliat în Bucureşti, strada … etc. … fiul lui … şi al … de profesie mecanic-conductor la Regia Autonomă Metrorex) şi o bănuită (Nineta Surugiu, 23 ani, judecător stagiar la Tribunalul Municipiului Bucureşti, fiica lui … şi a … necăsătorită, domiciliată în strada Toamnei etc.), acest ciudat dosar, deşi doar unul dintre zecile de dosare repartizate lui, comisarului Ştefan Trucală, este ceva-altceva decât sunt celelalte dosare ale cauzelor, unele mai complexe, chiar mai grave ca aceasta. Şi-n fond, cum e cauza aceasta?

195

196

Un individ, un flăcău cam tomnatic, crescut în spiritul tuturor interdicţiilor protectoare ale tatălui său, fost ofiţer de jandarmi, şi ale mamei sale, directoare a unei instituţii de învăţământ pentru copiii nimănui aflaţi într-un aşezământ de binefacere, nu puşcărie, ci internat, nu celulă, ci curte cu garduri de ciment păzite de gardieni, undeva la margine de Bucureşti, adică el, Sergiu Cuţitaru, a ratat examenul la şcoala de ofiţeri, iar orgoliosul tată l-a lăsat să se descurce. Şi s-a descurcat. Era în faşă Metroul. A

ajuns mecanic pe ramele care leagă periferiile de centru prin galeriile săpate pe sub pământul neprimitor al Cetăţii lui Bucur. În puţina sa adolescenţă a avut şi experienţe triste. Mai ales cea şocantă în care a fost învinuit şi inculpat într-o tentativă de viol regizată.

Ce mai contează? El a ajuns nimic înainte de a ajunge cineva. Durerea familiei nu mai ajută la nimic. Durerea celei cu care a fost în excursie la munte nu poate fi, propriu zis, durere. Mai mult un şoc, o spaimă, o ciudăţenie, o mare ruşine.

Cei ce au aflat (presa nu putea rata subiectul de senzaţie) au etichetat-o în fel şi chip pe domnişoara jude, fiica unui fost influent om politic, căzut în dizgraţie, chiar în desuetudine după alegerile în care a pierdut catastrofal ceea ce câştigase anterior – voturi, încredere, influenţă, bani – în mod misterios, drept care s-a şi retras din viaţa în priză directă, chiar şi din ţară, nici nu se mai ştia pe unde bântuia domnul ex-senator, a cărui consoartă, mama Ninetei, îşi găsise şi ea sfârşitul, tot în mod misterios, fiind găsită înecată, pe fundul unei piscine, într-o vestită localitate cu nume sonor, în palmaresul locurilor de week-end ale miliardarilor.

Şi, totuşi, ea, femeia cu cosiţe ce imită mierea de salcâm nu trebuie să sufere pe nedrept. Ştefan Trucală e cel în care-şi pune nădejdea. De altminteri, judiciaristul a şi intuit ceva. Dialogul cu domnişoara

Descinderea la doamna Georgiana Iureş e scurtă. Dialogul aşijderea. Pista sugerată de Nineta e reală. Drumul duce spre adevăr. Dar, ce folos? Prosopul verde îmbibat cu licori mortale (ambele prosoape de fapt) au ucis un om. Mărul discordiei – femeia la care râvnea asasinul – a supravieţuit. Dar el, mărul, a fost cules şi, pe bază de probe, deferit justiţiei.

Surugiu a fost destul de complet. Plus că, el, comisarul cu note maxime la şcoala din Băneasa şi autorul unei lucrări de diplomă cu subiect straniu („Misterul în cazuistica criminalistică”) nu putea să nu fie aventurier în chirurgia către adevăr. După examenele medicale în care cauza morţii mecanicului nu a fost suficient de clară, Trucală a plecat la munte. A stat (curaj, nu?) în aceeaşi cameră în care şi-au petrecut funestul concediu cei doi amorezi. A derulat în amănunt totul. Şi nu putea să nu apară ceva deosebit. Un nimic. Un cap de fir pe care i l-a oferit o cameristă: defunctul a vrut prosoape verzi. La trei zile, un neam de-al lor le-a făcut o surpriză: le-a parfumat prosoapele cu sprayul preferat. Asta e tot!

Comisarul Ştefan Trucală, ins cu apucăturile scrisului, a vrut să detalieze cazul. Domnişoara judecător Nineta Surugiu nu i-a dat nici cel mai mic concurs. De fapt, nimeni nu i-a mai putut intra în voie. Mulţi au zis că s-a scrântit, iar alţii, mari analişti şi cunoscători ai fenomenului social, au dat chiar sentinţe: e vândută inamicului de peste graniţă, e pusă în slujba ălora care ne vor răul. A ucis un om şi a ieşit basma curată. Cum ar fi fost posibil, dacă nu era o unealtă a spionajului internaţional?

Cum tot? E enorm, dar foarte puţin. De ce verzi? Cine-i ruda lor? Ce fel de parfum? Etc. Etc.

Domnişoara jude e din nou luată la întrebări. Cine putea fi ruda care a cerut cameristei să parfumeze prosoapele (verzi) cu… Cu ce? Nu cumva? Ba bine că nu! Substanţe toxice de luptă vezicante, neuroparalitice, cu efect rapid. Asta era. Ăsta e şi raportul medicilor. Tardiv, dar sigur. Indubitabil. Armă chimică în toată regula …

Gura slobodă a unei lumi pestriţe! Pentru păcatul căreia îţi vine să te-nchini şi să invoci, ca şi Mântuitorul, iart-o, Doamne, că nu ştie ce spune!

13.11.2004

197

Nineta se scapă. Spune că Emil Iureş, adversarul lui Sergiu a fost văzut în zonă. El şi doi bruneţi. Pesemne sirieni. Partenerii lui de afaceri. De afaceri dubioase.

198

ORTUL POPII

„Sorţii de întâietate pot cădea şi cad mai totdeauna în favoarea păcătoşilor.”

(Ştefan Bănulescu) Sicriul este aşezat pe o masă, în mijlocul

bătăturii. Lumea mormăie în aşteptarea preotului. Slujitorul Domnului întârzie. Până atunci să derulăm povestea triată a Smarandei Bârgău, tânăra de 19 ani, care aşteaptă, fără viaţă, să plece pe ultimul drum.

În urmă cu o săptămână, într-o sâmbătă, a plecat în comuna vecină la bal. Era exact a treia zi de Crăciun, de Sfântul Ştefan. Smaranda era însoţită de buna sa prietenă, Cecilia Cruceanu. Drumul către „Colonie” – aşa se numeşte locul în care, în comuna Măgura, se organizează baluri, discoteci, cum li se spune de la un timp – trece prin pădure. Cel scurt, fiindcă este şi drumul ocolit, care este mai lung cu vreo trei kilometri. Cele două fete şi-au făcut curaj, au plecat amândouă peste deal, zece minute, de mers, drum pe care-l mai făcuseră de zeci de ori, trecând

din Vârtop în Măgura, cu cine ştie ce treburi. Mulţi mergeau la „Colonie”, mai ales în zilele de sărbătoare.

Fetele spuseseră şi părinţilor şi prietenilor ce au de gând. Se oferi un vârtopean, unul Ştefan Coşcodor, fiul proprietarului buticului de la gura uliţei Măgurei să le ia cu maşina contra cost în natură, dar fetele refuzaseră, ocărându-l pe îndrăzneţ. „Da' ce te crezi, mă, buricul pământului?” zisese Cecilia. „Crezi că dacă eşti putred de bogat o să cad pe spate că vrei tu, mă?” îi ţinuse isonul Smaranda. Tânărul strâmbă din buze, scuipă, flegmatic, un cocoloş de gumă de mestecat la picioarele fetelor şi le lăsă în plata Domnului. Nu uită să adauge: „Vedeţi că prin pădure, mai ales noaptea, mai umblă şi lighioane. Să n-aveţi surprize. Cine ştie ce haită vă poate face să cădeţi pe spate, vrând-nevrând, doamnelor domnişoare...”

Tânărul obraznic nu mai putu auzi replica celor două fete, la obrăznicia pe care o dovedise. Demară la volanul limuzinei adusă de tatăl său, ex-senatorul, din ţările... calde.

199

200

Ziua s-a scurs. Ştefan Coşcodor şi-a sărbătorit onomastica, făcând risipă de băuturi fine şi beneficiind de gratulările mincinoase ale anturajului său. Seara s-a instalat rapid, salba de lumini s-a aprins pe uliţa principală a Vârtopului, mai ales la localul „Coşcodor, tatăl & fiul”. Mulţi şi-au adus aminte de discotecă şi au început defluirea către Măgura. Unii prin pădure, peste dealul care dă numele acelei

comune argeşene, scormonit în măruntaie şi păzit de jandarmi, datorită averilor din adâncuri, alţii pe biciclete, sau cu maşini de ocazie, pe drumul ocolit. În jurul orei nouă, s-au ambiţionat să pornească şi cele două prietene. Au urcat costişa şi au grăbit pasul prin stejeriş. În cinci minute au ajuns în podul dealului, acolo unde se află foişorul şi ostaşul la post. După alte cinci minute de mers urma coborâşul în Măgura. Au grăbit ritmul de mers şi au ajuns la marginea pădurii. Se şi vedeau luminile din Măgura şi se auzeau difuzoarele de la „Colonie”.

Erau emoţionate, dar şi fericite că au avut curaj să-nfrunte pericolul. Ce pericol? Ce fiare ale pădurii? Minciuni, Lupii, mistreţii sau râşii, dacă sunt, fug când aud zgomot, vorbă, când simt că se apropie făpturi umane. Mai ales acum când, deşi e sfârşit de decembrie, nu a nins, nici nu e aşa frig, ca să fie înfometate acele lighioane şi să apară la atac...

201

202

Dar, ce se aude? Parcă au trosnit vreascurile în cărpinişul din marginea pădurii. Cele două adolescente se opresc. Ascultă cu încordare. Da, ceva este. Poate vreun jandarm din garda minei. Ceva se mişcă în acel loc umbros. Ce e de făcut? În gât le îngheaţă, nenăscut, strigătul. Şi dacă ar fi strigăt, ce? Jandarmul n-are voie să părăsească postul. Şi nici n-ar fi auzit. Şi ce să strige cele două fete care văd, observă, împietrite, că din umbra văii, din stânga şi din dreapta potecii, apar două siluete, două mogâldeţe,

două... Ce-or fi? Da, seamănă a urşi fiindcă merg mai mult în două labe. Apare, exact pe potecă şi a treia umbră. Par oameni. Poate-s jandarmi în uniformele lor mozaicate. Da, fiarele pădurii sunt chiar oameni. Se aud gângurind. Apoi, brusc, unul vorbeşte tare, ameninţă:

— Să nu vă prind că scoateţi vreun piuit că vă toc mărunţel şi vă dau hrană lupului carpatin.

Umbra vorbitoare se apropie de potecă. Umbrele însoţitoare vin şi ele alături. Cecilia şi Smaranda tremură. Le e frică mai rău decât de lupi sau mistreţi. Tac. Îşi ţin cumpătul. Înţeleg despre ce e vorba. Sunt pregătite să lupte. Din depărtări se aude o melodie ritmată, în surdină. Întunericul e deja de smoală. Cei trei bărbaţi se apropie de cele două prietene. Umbra de pe potecă glăsuieşte:

— Ce mai aşteptaţi? Dezechiparea! Da, era clar. Fiara este însuşi Fane Coşcodor, fiul patronului din Vârtop. Adolescentele se privesc în întuneric. Vor să zică ceva, dar nu mai au când. Cei doi însoţitori ai sărbătoritului ce poartă numele arhidiaconului Ştefan, se repede la fete asemenea lupilor asupra mieilor, le pun palma peste gură şi-n urechi la toarnă veninul aceluiaşi avertisment. Sadismul şi instinctul animalic se exacerbează brusc. Ceea ce înseamnă îndeobşte iubirea, devine un act obscen, necugetat, vulgar. Dezbrăcatul are loc violent, se produce o adevărată jefuire, un atac lupesc, febril, grăbit, mârşav.

Mulţumit de debutul luptei, Fane aprinde ţigara. Stă impasibil pe o buturugă şi aşteaptă să vadă cum se vor descurca cei doi consumatori de plăceri carnale, doi ţigani tocmiţi să le necinstească, să le umilească pe acele două fete care-ndrăzniseră să-l refuze, să-l înfrunte, să-i ştirbească orgoliul.

După câteva clipe, unul dintre ţigănuşi se apropie de Fane:

— Şefu', eu nu mai sunt în stare să-ndeplinesc misiunea...

— Ce-ai mă, doar no-i fi impotent? se miră băiatul patronului din Vârtop.

— Nu, dar nu mai pot. Mi-e frică... — Du-te dracului de baragladină. Pleacă să nu

te mai văd... zice Fane şi se pregăti să-l înlocuiască pe ţiganul trădător. Între timp, la distanţă de auz, undeva alături, pe covorul de frunze reci, secate, icnetele colegului său demonstrează că aceasta e şi neînfricat şi potent. Învrăjbit, ţiganul fricos simte o furnicătură pe şira spinării şi, invidios pe colegul de etnie, merge şi-l înlocuieşte. Cecilia este pradă violului a doua oară.

Fane Coşcodor ajunge în faţa Smarandei, aceasta plânge sacadat şi-l imploră să o ierte. Şopteşte răguşită şi speriată:

203

— Te rog să mă crezi şi să mă înţelegi. Nu vreau să mă blestemi în tot restul zilelor. Sunt bolnavă, am SIDA...

La fel ca şi ţiganul care, în raport cu Cecilia abia abandonată de celălalt ţigan, se dovedise destul de viril, Ştefan simţi că i se-nmoaie picioarele, trupul, totul. Se-ndreptă speriat, după care mai zise:

— Bine. Ai făcut bine că ai spus. Şi, acum, ar cam fi bine să taci, să uiţi ce-a fost, ce s-a întâmplat, ce ai văzut, dacă ai văzut...

Smaranda suspină. Promise. Tăcu. Se-mbrăcă zgribulită, ruşinată, dar, oarecum, triumfală. Ştefan Coşcodor fluieră scurt. Ţiganii veniră la ordin. Toţi trei coborâră pe potecă, spre „Colonie”. Erau şi bucuroşi şi contrariaţi. Fetele se regăsiră. Plânse, jignite, abătute, tremurând. Cecilia reînnodă, prima, discuţia:

— Ce, dragă, tu eşti bolnavă? — Eu, de ce? zise Smaranda. — Păi... — Păi, ce? — Am înţeles, de la al doilea care... Zicea că

tu... Că... — Da. I-am spus că am SIDA să-l sperii, să-l

determin să renunţe... — Aşa?!... Aşa, care va să zică. L-ai îndepărtat

şi l-ai trimis spre mine! Nu te-ai gândit la prietena ta? Ai vrut să fiu pângărită de doi ţigani împuţiţi, pe când tu... Bine!

204

— Dar, tu, Cecilia, nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva, se apără Smaranda. Am vrut, pur şi

simplu să scap de siluire. Am găsit o soluţie de moment. Nu m-am gândit că... Zău, crede-mă... Şi iartă-mă dacă mă crezi vinovată...

— Să te iert? Cu mine nu mai ai ce discuta. Să-ţi fie ruşine!

Cele două fete se certară, se acuzară reciproc preţ de zece minute, cât dură drumul de întoarcere. Acasă, ambele au tăcut. A doua zi, Vârtopul vuia. Se ştia tot ce se întâmplase. Lumea comenta în fel şi chip, oamenii vorbeau cum se pricepeau. Zvonul a ajuns şi la firma lui Coşcodor şi s-a împlântat în urechile lui Ştefan. Adolescentul a sărit ca ars. Nu-i venea să creadă că a fost dus de nas a doua oară. A golit în pripă câteva pahare de coniac şi şi-a chemat la sfat prietenii. A hotărât să se răzbune. Da, dar cum? S-o umilească pe Smaranda în aşa hal încât să nu mai poată fi ca niciodată. S-o arate toţi cu degetul, s-o ocolească. Să-i provoace un rău pe care să-l poarte toată viaţa.

205

206

Deocamdată, a doua zi, Ştefan a pus ţiganii s-o urmărească pe fată când iese în gura uliţei, la autobuzul ce o duce la Piteşti, la liceu. Smaranda Bârgău era elevă în clasa a XII-a. Ceea ce tuciurii au şi făcut. Au luat-o de subsuori, i-au legat batista la gură şi au dus-o la locul stabilit de Ştefan. Era tot întuneric, în decembrie, luminându-se de ziuă târziu şi-nserându-se de vreme. Acesta a urcat-o în maşină şi a dezbrăcat-o tacticos, cu sadism, cu ură, cu

ferocitate, sub privirile hulpave ale tuciuriilor. Apoi, fiul patronului s-a apucat să-i taie cu o foarfecă cosiţa blondă, ondulată. După un timp, s-a plictisit şi, enervat că fata nu opune nici cea mai mică rezistenţă, a pişcat-o cu o lamă de bărbierit pe sâni. A ţâşnit sângele. Cei doi ţigani s-au speriat.

— Şefu, las-o în pace. Ajunge, dă-o dracului, a zis cel înşelat cel căruia Smaranda i-a spus că are SIDA.

— Bine, mă, dacă zici tu... făcu Ştefan. Ieşi afară, scârbă! răcni apoi la biata fată care se precipită şi ieşi despuiată, din habitaclu.

Se lumina de ziuă, dar în acel loc dosnic, nici ţipenie. Mai bine. Va merge printre vii, pe sub coastă şi se va ascunde acasă. Dacă va scăpa de agresor. Ţi-ai găsit! Ştefan îi cere s-o ia la fugă pe drumeagul luncii spre uliţa principală a Vârtopului. Porneşte maşina, aprinde luminile şi o ameninţă de la spate. Smaranda aleargă. Pare o femeie din întâmplările de demult. O Joimăriţă, o vrăjitoare, o arătare. Foarte aproape e satul. Ţiganii vin grăbiţi şi ei în urma maşinii. Înainte de a intra în Vârtop este podul peste apa Glâmbocăţii. Când ajunge acolo, Smaranda se opreşte brusc, se ridică pe parapet şi sare în hău. Totul a durat câteva secunde. Ştefan rămâne uluit. Coboară din maşină, priveşte trupul căzut de la cinci, şase metri pe prund, se urcă din nou la volan şi, când vin şi cei doi ţigani, pleacă. Le cere tăcere colaboratorilor săi, şi, ca şi când

nimic nu s-a întâmplat, poposesc la butic şi cinstesc pahare de wisky mari.

207

Numai că, din foişor de pe Măgura, jandarmul din post, a văzut prin binoclu cum o maşină – cine nu cunoaşte limuzina domnului ex-senator? – aleargă o fată în costum de Evă. A văzut şi a dat alarma.

Cadavrul din prundul Glânbocăţii a fost găsit şi identificat în aceeaşi zi. La fel şi autorul moral al crimei. Se spune că totuşi, Ştefan Coşcodor nu va fi arestat fiindcă tatăl său a împins unde trebuie, bani grei. Multe se spun. Multe se adeveresc. Unele într-adevăr, nu se adeveresc, dar...

Smaranda Bârgă a devenit amintire, şi-a lut locul între patru scânduri, îndoliindu-şi familia şi prietenii. La căpătâiul ei stă, cernită, şi plânge sacadat Cecilia Cruceanu, buna sa fostă prietenă. Lumea, adunată în curtea soţilor Bârgău, aşteaptă să sosească preotul şi să se declanşeze ceremonia religioasă, să se dea startul pe drumul celui de pe urmă, pentru tânăra făptură.

În loc să sosească părintele, pe uliţa Vârtopului soseşte un zvon, o veste îndoliată, ca un strigăt de luptă sau ca tălmăcirea unui cântat de cucuvea. În drum spre defunctă, popa a suferit un accident. A intrat cu maşina într-un stâlp încercând să evite impactul cu un alt vehicul cu care s-a aflat la un moment dat faţă în faţă. Încercând să depăşească, imprudent, o căruţă. Se pare că slujitorul Domnului a

dat, cum e o vorbă nepotrivită în acest caz, ortul popii. Cineva se-nchină şi rosteşte cu năduf la

căpătâiul Smarandei: — Lumea a înnebunit, maică! Vine Apocalipsa! 26.11.2004

CAVOUL GROAZEI

„Energia fricii este înspăimântătoare.” (Henry de Montherlant)

Balaoacheşii haleau aşezaţi, doi pe un cavou şi doi pe altul, între ei, pe alee, aflându-se căruţul-năsălie în chip de masă. Scorojit în unsoarea încinsă a acelei amieze, soarele se pregătea şi el să dea cotul, să se-ngroape de viu în costişa de la poalele căreia începea pădurea de cruci, care îl acoperea ca o pleoapă uriaşă stând că cadă peste un uriaş ochi sângeriu dormitând.

Groparii nu se tem de întuneric. În ziua aceea de iulie au avut mult de lucru. Au ascuns sub ţărână trei coşciuge. Şi popii erau obosiţi şi leoarcă de năduşeală. La ultimul repauzat întru Domnul, au scurtat citania.

209

Cei patru ţigani, doi tineri şi doi veterani, molfăie cărnuri desprinse de pe bulane de găini îndopate cu nutreţuri concentrate şi ţinute în întuneric, ca să ouă mai des, să-şi deregleze ceasul

biologic şi să uite de culcatul odată cu orătăniile şi de xeroftalmie, adică orbul găinilor.

Haleau şi mestecau ca nişte animale de pradă. Erau, totuşi, oameni că înjurau şi se lăudau cu aventuri sexuale, cărora li se mai spune şi violuri.

— Ptiu, drace! zise unu dintre ăi bătrâni – ştirb, nebărbierit şi negru ca un miner abia ieşit din şut şi intrat în grevă de lungă durată.

— Ce e, mă? îl întrebă tovarăşul de vârstă ridicându-se de pe cavou şi întorcând capul spre acolo unde se uita primul gropar.

— Aha, puneţi mâna pe carici fraţilor să nu ne meargă rău! invită al treilea şi ca la comandă câteşpatru, se căutară între picioare şi scuipară alături.

Pe drumul de lângă gardul de beton al cimitirului, în care se găseau, din loc în loc găuri prin care se strecurau câinii, dar şi puradeii bruneţi plecaţi la furat sau cerşit, treceau doi oameni în hainele statului: un poliţist şi un jandarm. Patrula mixtă avea reclamaţii precise: se fură-n draci crucile din cimitir. Astă iarnă au dispărut cele de lemn, au ars în sobele din casele ţiganilor din vecinătatea locului de veci, condamnându-i astfel pe nelegiuiţi la focul Gheenei după judecata de apoi.

210

Acum hoţii s-au spurcat la marmură. Fură şi vând. Fasonează crucile, le şterg înscrisurile, le înlătură pozele şi le prefac în bani. Un mare boss, brunet şi el, dar scuturat, învârtit, intrat în lumea bună

– proprietar de benzinărie şi palat – le-a comandat o maşină de marmură pisată ca să-şi paveze curtea şi să-şi placheze gardul – ce gard? – zidul cetăţii durată la marginea oraşului.

Patrula nu-i bagă în seamă pe cioclii. Poate nici nu i-a văzut. Între ei se plimbă o sticlă pe care o tot golesc de conţinut, în timp de înjurăturile şi cuvintele pe care le schimbă te despoaie de orice straie.

— Mai dă-i mă-n gura mă-si de caralii, că dac-mi pui mintea spăl cuţitu-n ei! molfăie careva.

— Şi dup-aia te umflă iar şi putrezeşti la pârnaie ... îi replică alt tuciuriu.

— Mai bine hai la Ghighi să facem o babaroasă ... propuse unul dintre ăi tineri.

— Că bine zici! Hai pe la el că lăbarul nici acum nu mi-a dat datoria. O crede el că-l mai rabd mult fără să-l belesc? ... completă altul, în timp ce se ridicară şi-o luară agale pe alee, lăsând acolo căruţul pentru transportul sicrielor la groapă, care le servise drept masă.

— Ia du-te, Rilă, vezi e acolo, magraonul! spuse cel mai bătrân unuia tânăr.

211

212

Rilă iuţi paşii spre chichineaţa paznicului. Bătu în uşă şi Ghighi ieşi cu ochii umflaţi. Era mahmur. Când se dezmetici, groparii erau toţi patru înăuntru. Abia încăpeau. Camera paznicului e ca un cavou mai mare. Atât încape: un pat cazon, o masă

improvizată şi două taburete. Într-un colţ e un godin în care iarna ard mai multe cruci căci lemnele pe care i le dă popa sunt neîndestulătoare.

După ce că era un aer stătut, toţi îşi aprinseră ţigările. Paznicul reuşi să facă lumină ridicând feştila felinarului. Prin fereastra deschisă pătrundeau ţânţari şi onomatopee de cucuvele. Undeva lătra la luna abia născându-se, o potaie vagabondă ...

— Intri în jos, magraoane? zise ăl bătrân, căruia ceilalţi îi ziceau Mandea.

— Păi, intru, dar ... se-ndoi paznicul. — Mai am o datorie ... recunoscu Ghighi. — Ai, sigur, că de-aia am şi venit: să ne dai

marafeţii ... zise celălalt mai în vârstă, un ţigan cu dinţi de fier şi obrazul drept brăzdat de o cicatrice, căruia îi spuneau Geangu.

— Aoleo, păi încă n-am banii. N-am reuşit să vând marfa. E fecioru-meu cu ea în Obor. Zilele astea mă achit ... rosti paznicul dârdâind.

— Numai ţine, tataie ... Te-am amânat de trei ori. Acum ori plecăm cu banii, ori te trimitem să-i prinzi din urmă p-ăi trei de-i vârârăm sub brazdă azi ... glăsui Ghighi scoţând şi aşezând pe masă un ditamai cuţitul. Îi urmă exemplul şi fiu-său, Bucă, după ce făcuse la fel Mandea şi fecioru-său Rilă.

Se-apucară să dea cu zarurile, dar jocul nu se lega.

— N-ai mă vreo sticlă pe-aici? întrebă Mandea.

— N-am, dar mă duc s-aduc de la non-stopul din faţa bisericii ... sări Ghighi.

— Nu, nu, nu … se-mpotrivi Geangu şi-l împinse cu palma în piept. Scoate banu’ că se duce Rilă.

Paznicul se căută prin toate buzunarele. Găsi câteva bancnote mototolite şi le dădu. Ţiganul cel tânăr dispăru după rachiu.

— Hai, dă cu zarul ... jucăm pe mână moartă ... invită Mandea.

— Intră, mă, în joc, în locul lui Rilă, ordonă Geangu.

— N-am parale ... Şi nu mă simt bine ... îngăimă paznicul.

— Te-mprumut eu, nea Ghighi, se oferi Bucă, ţigănuşul cu mustaţă răsucită şi cu ghiul cât o nucă pe deget. Cât să fie: una, două, trei sute de verzişori.

Paznicul se codi. Ş-ar fi încercat norocul sperând să scape de datorie, dar la fel de bine putea să-şi sporească acea dandana. N-avea de unde să ştie că barbugiii au şi zaruri măsluite. Şi că orice ar face, tot pe locul doi va ieşi.

Între timp s-a întors Rilă cu sămânţa de scandal: palincă de Bihor, falsificată-n Obor, pentru al patriei popor, mâncăcios şi băutor.

Babaroasele au început. Ghighi a călcat cu dreptul. Are deja câteva miare bune. Şi tot câştigă. Mandea se uită la Geangu, dându-şi unul altuia sticla. Bucă şi Rilă nu mai beau, în noaptea aia vor merge la o gagică în Plumbuita. Au ginit-o de mult. E o studentă care stă în gazdă la o bătrână paralitică. Vor să-i facă o bucurie...

Ghighi câştigă din nou. Transpiră abundent şi speră din tot sufletul. Mandea dă să zică ceva, să înjure:

— Să-mi bag ... Tu-ţi gura mă-ti ... Se-neacă cu ţuică, tuşeşte, scuipă:

— Hai, mă, dacă tot ne-ai făcut, fă-ne de tot. Lasă-ne-n curul gol. Jucăm pe tot ce ne datorezi, Ori, ori. Văd că Dumnezeu nu doarme, ţine cu tine, că îi păzeşti robii ...

213

214

Ghighi acceptă. Geangu dă şi el de duşcă un gât de trăscău. Apoi freacă zarurile, suflă în pumni, scuipă să fie cu noroc şi le aruncă. Ghighi se holbează ca un sugrumat. Nu se poate. A pierdut tot şi datoria s-a dublat. De unde ia el 2.000 de dolari? N-are casă, n-are avere. Garsoniera i-a rămas muierii de care s-a despărţit, când a găsit-o călare cu administratorul blocului. Fiu-său Sile a ajuns la 20 de ani şi n-are nici un rost. Munceşte pe unde apucă, la patroni. Acum vinde roşii luate de la Giurgiu cu un preţ şi date în Obor la alt preţ. Locuieşte la un frate al preotului căruia i s-a făcut

milă de el. Îl ajută, îl slujeşte şi pentru asta are un acoperiş deasupra capului şi, din când în când, ceva de-ale gurii.

De unde atâta bănet? Cei doi gropari bătrâni s-au îmbătat.

Bucă şi Rilă vor să plece. Unul dintre ei zice: — Mergem? — Cum să mergem?! tună Mandea. — Lefteri?! îi ţine hangul Geangu. — Ne dai mă bani sau îţi facem felul?

pronunţă Mandea un ultimatum. Paznicul plânge, se tânguie, tremură. — Hai! zice Geangu ridicându-se. Rilă şi

Bucă ies afară. — Hai! spune şi Mandea. În aceeaşi clipă, cei doi ţigani se năpustesc

cu cuţitele asupra paznicului. Nenorocitul nici n-a avut timp să scoată un icnet. S-a prăbuşit ca o stâncă pe sub care îşi fac lor firişoarele de apă ale unui izvor de munte. Din stânca aceea izvorau firişoare de sânge.

215

216

Geangu a suflat în felinar. Şi-au şters cuţitele pe hainele paznicului şi au ieşit. I-au prins din urmă pe cei doi fii ai lor şi au început să sporovăiască pe limba lor, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Undeva, în capătul uliţei care duce în ţigănie se văd două umbre: patrula de ordine publică. Un poliţist, un jandarm şi un câine lup. Cei patru nu se tem. Ei ştiu

că oamenii legii îi caută pe cei care fură cruci din cimitir, nu pe ucigaşi. Deocamdată.

x Sile Băcăneaţă nu putea să priceapă nimic

din tot ce se întâmplă. Din dimineaţa în care a găsit cadavrul lui taică-su, şi până acum când, trupul paznicului Gh. Gh. Băcăneaţă, de ani 51, a fost acoperit cu pământ, n-a înţeles nimic din toate câte s-au întâmplat: ancheta poliţiştilor, bocetele mamei sale de care defunctul era despărţit de ani buni, iniţiativa preotesei de a-i face toate cele lumeşti şi înmormântarea ca de domn făcută de preotul paroh. Mormântul i-l săpase prietenii săi, Mandea şi Geangu, fără să mai fie ajutaţi de odraslele lor Rilă şi Bucă, pe care-i săltase alaltăieri noapte poliţia, prinzând-i în Plumbuita, unde săvârşiseră un viol asupra unei studente.

Ghighi avea să-şi doarmă somnul de veci chiar lângă ghereta în care-şi avusese sălaşul, sub un arbore secular în care s-au pripăşit cucuvele, guguştiuci, veveriţe şi alte vieţuitoare.

Îl trezi din amorţeala şi pierzania în care se afla, Mandea, groparul:

— De, măi Sile, se duse, Dumnezeu să-l ierte... — Şi ne era dator două miare ... completă al

doilea gropar criminal.

— Copiii noştri, că-i ştii, sunteţi leat, zac la mititica ... completă Mandea.

— Dac-am avea banii, i-am scoate ... spuse Geangu.

Feciorul defunctului îşi reveni ca după un şoc electric.

Îi privi cu ochi de sânge pe cei doi ţigani. „Nu cumva? ...” gândi. Simţi că-l trec transpiraţii reci, deşi afară erau peste 30o C. Zise:

— De unde să ştiu eu că tata vă datora banii? Aveţi vreun act? Şi la ce-i trebuiau lui 2.000 de dolari? Reclamaţi-l la Poliţie!

— N-avem, mânca-ţi-aş, dar zicea că strânge să-ţi ia garsonieră, în cartierul Tei. Cred că ştii asta ...

Da, ştia. Aşa se lăuda taică-su la băutură, dar Sile nu-l crezuse niciodată. E posibil să datoreze banii. I-o fi pierdut la jocuri de noroc, că-i plăcea barbutul.

— Şi eu ce pot face? întrebă puştiul — Poate ne despăgubeşti în vreun fel. Măcar

jumătate. Eu ştiu ... gânguri Mandea. — Dar pentru viaţa lui cine plăteşte? tună

tânărul. Cine a vârât cuţitele în el de 18 ori? Cu-ţi-te-le. Aţi auzit? Aşa a zis doctorul legist. Sunt lovituri provenite de la două cuţite ...

Cei doi se priviră miraţi şi-şi căutară de drum.

217

218

— Dacă Poliţia nu-i găseşte pe criminali, am să-i găsesc eu. Şi o să-i judec la fel cum l-au judecat

ei pe tata ... mai strigă Sile, constatând că nu prea mai e nimeni prin cimitir, doar o babă care se chinuia să aprindă o lumânare la un cavou şi ei, cei doi gropari care plecară trăgând năsălia cu roţile neunse.

Băcăneaţă mai zăbovi o clipă lângă crucea de lemn masiv de la căpătâiul tatălui său, până când îl făcu să tresară glasul bătrânei aceleia:

— Dumnezeu să-l ierte, maică! Sile o privi. Îi lăcrimau ochii sub basmaua

cernită şi mâinile zbicite îi tremurau. Bătrâna continuă: — Era om bun, săracul, dar s-a-nhăitat cu

ţiganii hoţi de cruci. Îl ţineau aci de vorbă, la băutură şi jocuri de noroc şi alţii furau, nu i-ar mai răbda Dumnezeu ...

Sile se cutremură din nou ca după un şoc electric. Plecă brusc mânat de cine ştie ce gând care a explodat în capul lui şi l-a făcut să ia o hotărâre.

X

Preotul paroh l-a desemnat paznic în locul

tatălui său. Se sfârşise vara şi se instalase, brusc, o toamnă rece, mai curând, o iarnă timpurie. Sacerdotul îl rugase pe Sile să fie cu ochii în patru, că poliţiştilor le e frică să vină noaptea în cimitir, iar frigul a scos deja ţiganii la muncă. Unul dintre tartorii furtului de cruci a picat. Geangu e după gratii ca şi fiu-său Rilă. Dar mai sunt destui ... tremurici.

Tânărul paznic îşi făcu curaj. Îşi luă tovarăş de suferinţă un câine credincios. În fiecare seară patrula pe alei. Puse semne, plase de sârmă de care legă clopoţei în spărturile din gardul de ciment. Se-mprieteni cu un jandarm, pe care-l rugă să treacă mai des prin zonă, cu câinele dresat, să vadă tuciuriii că s-au înteţit măsurile de pază ale cimitirului.

Într-o seară destul de geroasă, Sile nu mai putu să-şi stăpânească patrupedul. Lord cel negru urlă şi se zbătu de mama focului.

A doua zi, dimineaţa, constată că lipseau numeroase cruci din lemn, inclusiv cea a tatălui său. Sudui, îşi muşcă buza de jos şi hotărî să facă pânde până va prinde un nelegiuit. Va face moarte de om.

După miezul nopţii, stinse felinarul şi se deplasă împreună cu Lord la marginea dinspre calea ferată a cimitirului, deschise capacul unui cavou luxos, locul de veci al unei familii înstărite, şi începu să aştepte.

219

220

Linişte mormântală la propriu, ciobită când şi când de glasul funest al cucuvelelor, atmosferă lugubră, noapte fără lună, rece, apăsătoare. Viii şi morţii. Sile şi Lord sunt vii, iar sub pădurea de cruci împuţinate de hoţii bruneţi, morţii. Generaţii de morţi. Sate întregi. Stratificate în huma roditoare. Sate suprapuse. În veşnică odihnă. Ei, aş?

Nimic nu e veşnic. Nici măcar odihna defuncţilor. Două umbre se furişează peste gard. Sunt doi vii, căci vin din afara cimitirului, dinspre ţigănie. Sile îi vede. Lord e nervos. Paznicul îşi linişteşte câinele. Tânărul are la el o frânghie şi un retevei lustruit. Va fi nemilos. Da, cei doi n-au venit să se roage. Sunt grăbiţi şi croiţi pe treabă. Rup cinci cruci şi le stivuiesc pe alei. Unul vine chiar către cavoul în care se află paznicul şi câinele. Celălalt îşi exercită nelegiuitele gesturi pe o alee laterală. E momentul să acţioneze. Deschide uşa cavoului şi-l asmute pe Lord. Iese şi el şi strigă: „Stai!” Câinele se năpusteşte asupra hoţului. Celălalt o rupe la fugă, sare gardul şi dispare în noapte. E de ajuns şi unul, va spune cine i-a fost complice. Sile se repede asupra ţiganului încolţit de câine. Îl păleşte cu reteveiul Acesta cade. Câinele dă să-l sfâşie. Paznicul îl calmează:

— Lasă-l, Lord! Apoi îl leagă cu frânghia pe nelegiuit. După ce

l-a făcut fedeleş vrea să ştie cu cine are onoarea. Omul potrivit la locul potrivit. Este chiar Mandea, ţiganul bărbos.

— Iartă-mă, mânca-ţi-aş! Nu mă nenoroci! imploră balaoacheşul.

Sile aduce năsălia pe roţi. Îl urcă pe platformă, cu greu, pe cel priponit, care nu încetează să implore clemenţă.

— Să vedem ce va zice tata, spune Sile. El va trebui să te ierte. Nu ţi-a fost de ajuns că l-ai înjunghiat? I-ai mai luat şi crucea de la căpătâi?!

Mandea nu negă nimic. Ceru doar îndurare. Lord mârâia, aşteptând alt ordin de la stăpân. Dinspre şină se auzi zgomot de fierătaie: trecea un mărfar nocturn. Ajunseră sub arborele secular. Lângă tulpina cea groasă îşi dormea somnul de ţărână Gh. Gh. Băcăneaţă.

— Geangu l-a înjunghiat, pe ochii mei! se tângui Mandea.

Sile îl percheziţionă pe cel legat. Pe cracul pantalonului, într-un fel de teacă îi găsi un cuţit.

— Era mort când am lovit şi eu. M-a forţat Geangu, de frică să nu-l dau în primire la caralii. A zis că dacă ne-o prinde să fim amândoi la fel de vinovaţi. Iartă-mă, Sile! Iartă-mă şi te îmbrac în bani ... mai rosti gâfâind cel legat şi lungit pe năsălia umblătoare.

Vorbele din urmă îl învrăjbiră pe justiţiar: — Mă îmbraci în bani şi furi cruci să le arzi în

foc? Mă îmbraci în bani şi-l ucizi pe tata că a pierdut la barbutul cu zarurile voastre măsluite? Nu meriţi să te las, fiindcă justiţia te va băga la zdup sau nu, dar tu ai băgat un om în pământ, iar de n-ai fi legat, ai vârî mintenaş şişul în mine.

221

222

Zicând aceste vorbe – o sentinţă de fapt – merse la chichineaţa paznicului şi se-ntoarse cu o

altă frânghie şi o scară. Ţiganul înţelese despre ce e vorba şi-ncepu să strige. Sile îi vârî o batistă în gură, sprijini scara de trunchiul arborelui secular, făcu un ochi frânghiei, îl trecu după gâtul celui legat fedeleş, luă celălalt capăt şi-ncepu să urce spre comănacul care şedea aplecat peste mormântul lui Ghighi. Trecu frânghia după acea creangă şi-ncepu să tragă. Condamnatul se ridică cu capul de pe năsălie, se zbătu, se propti cu picioarele şi, în curând, se afla în poziţie verticală, cu ştreangul de gât, cu batista în gură, cu frica în oase, văzând în smoala nopţii, moartea cu ochii. Sile, nici vorbă să glumească. Supravegheat de Lord el legă cu nădejde frânghia de comănac, apoi coborî pe scară. Ajunse la năsălie pe roţi. Se urcă alături de Mandea, şi-i şopti la ureche:

— Care ţi-e ultima dorinţă, ucigaşule? Îi scoase batista din gură să poată răspunde. Ţiganul tăcu, se bălăbăni, dar Sile îl ţinea ferm. Ştia trucurile mardeiaşilor şi cuţitarilor de teapa lui Mandea.

— Dacă nu doreşti nimic, te trimit la tata să-ţi plătească datoria. Faceţi un barbut pe mână moartă ...

Nu mai putu să-şi continue şirul vorbelor, Mandea se-nmuie ca o cârpă şi se lăsă singur în ştreang. Sile simţi cum se răceşte în mâinile sale.

— Nu-mi face mie pe mortul înainte de a muri, că nu ţine! mai zise tânărul vârându-i mâna sub haină să-i simtă bătaia inimii. Se sperie întrucâtva. Ţiganul

se răcea, se-ngreuna şi nu putea să cadă muşuroi pe năsălie din cauza frânghiei trecute după gât şi legate de comănacul arborelui secular. Sile îi scoase cu greu laţul şi-l lăsă să se prăvălească pe năsălie. Dacă era vorba de un truc nu putea să devină violent, căci era încă legat fedeleş.

Sile îşi şterse năduşelile şi se uită la Lord. Câinele lătră scurt. Nici el nu pricepea mare lucru. Paznicul urcă din nou scara, dezlegă ştreangul spânzurătorii, îl strânse şi duse totul la gheretă. Se-ntoarse la năsălia pe roţi. Mandea ţiganul plecase în lumea drepţilor de-adevăratelea. Putea fi dezlegat fără teamă. I se putea înapoia şi cuţitul. Ceea ce Sile şi făcu. Apoi trase căruţul lângă mormântul părintelui său, peste care rostogoli, ca pe un sac plin, leşul ucigaşului fostului paznic…

223

A doua zi, o ştire de presă glăsuia: „Un rrom cunoscut ca hoţ de cruci din cimitire a fost găsit decedat pe mormântul paznicului pe care se presupunea că l-ar fi ucis, prin lovituri de cuţit. Pe pulpa piciorului drept al acestui infractor, cunoscut sub porecla de Mandea, s-a găsit ascuns un cuţit care, se pare, este şi arma crimei de acum câteva săptămâni. Autopsia a stabilit că moartea a fost naturală şi s-a datorat unui infarct miocardic. Pe aleile din cimitir au fost identificate cruci pregătite pentru a fi sustrase. Paznicul cimitirului, Sile Băcăneaţă, fiul celui pe mormântul căruia s-a aflat cadavrul nu poate

să dea nici o relaţie, deşi, într-un cerc de prieteni, ar fi spus că, după ce vor ieşi din penitenciar, fiul lui Mandea, zisul Bucă şi celălalt gropar, Geangu, împreună cu feciorul său Rilă, vor avea aceeaşi soartă cu fostul lor coleg. Neumblate sunt cărările Domnului...”

13.12.2004

POVESTE CU EPOLEŢI

„Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?” (Alexandru Macedonski)

225

După ce oftase din greu, locomotiva îşi reluă mersul normal, trăgând la vale şiragul de vagoane. Urcuş, apoi vale, dar din nou, restricţie de viteză datorită curbei şi datorită unei alunecări de teren produse cu câteva săptămâni în urmă, pricinuită de sâcâitoarele şi prelungitele ploi care au căzut în acel iulie. Până la următoarea staţie CFR (de fapt CFF, respectiv Căile Ferate Forestiere) mai erau câţiva kilometri. Garnitura feroviară avea un vagon de persoane, cu ajutorul lui asigurându-se transportul mocanilor. Cu acel ghezeş, muntenii coborau la oraş, se ocupau de oarece treburi, făceau cumpărături şi tot cu trenul forestier urcau înapoi, pe unde le-a fost hărăzit de la Dumnezeu să-şi petreacă viaţa de dinaintea celei de apoi cum zice un bătrân pădurar. Mircea Turbureanu, care-i împărtăşeşte din „păcatele tinereţii” unui jandarm sosit din permisie.

Tot acel tren încărcat cu buşteni are şi un alt vagon pentru marfă. În fiecare gară, pe valea râului pe care urcă, din acel vagon de serviciu se descarcă balouri cu marfă pentru magazinele din satele montane, iar din vagonul de călători se dau jos cei ce s-au întors de la oraş. Vagoanele de mărfuri şi platformele cu buşteni sunt vopsite maroniu, iar vagonul de călători e verde. Când trenul se întoarce de la oraş, platformele sunt goale. Vara, pe ele se aşează turişti, mai ales mineri, care înfruntă curentul şi care scapă de pretenţiile controlorului de bilete, existent şi acesta, chit că trenul nu are decât un singur vagon de călători, cel mult două, în sezonul estival, când năpădesc turiştii. Şi mai are, din când în când, acel trenuleţ, şi câte o patrulă de ordine publică, un subofiţer şi doi jandarmi, care amintesc oamenilor de lege şi legalitate.

Şi-n acea zi de sărbătoare, când comisarul Ştrafn Trucală călătorea, în concediul său de odihnă, însoţit de fiu-său Costin, copil de şase ani, împliniţi, în vagonul cel verde, îşi făcuseră apariţia cei trei oameni ai legii. Costin a observat primul, la capătul vagonului, jandarmii şi l-a făcut atent despre acest fapt, pe Trucală, care era cufundat în lectura unui ziar.

226

Trenul mergea cu viteză redusă. Te puteai ţine după el, dacă încerci să alergi şi dacă rezistai să urci şi să cobori şerpuitoarele cărări montane. Mai era puţin până la gară. Trucală şi fiul său mergeau până la ultima staţie, adică a doua de aici, ce-a de la coada lacului.

Membrii patrulei, care-şi făcuse apariţia în vagon, îşi văzură de treaba lor. Legitimară câteva persoane, verificară unele bagaje care li se părură suspecte şi înaintară spre celălalt capăt al vagonului unde se aflau Trucală cu fiul său. Deodată, în mijlocul vagonului, unde se afla un grup de tineri zgomotoşi se produse un fapt neobişnuit. La cererea subofiţerului de i se prezenta actul de identitate, un tânăr dintre cei puşi pe distracţie şi sfidându-i pe cei din jur, scoate un cuţit cu care îl loveşte, fulgerător, pe omul legii. Subofiţerul abia a putut face o eschivă evitând lovitura în inimă unde ţintise nesăbuitul agresor. Cei doi jandarmi au dat să intervină, dar alţi doi tineri s-au ridicat şi i-au lovit, încercând să-i dezarmeze. Călătorii priveau neputincioşi, femeile chiuiau speriate. Vreo câţiva au sărit din tren, rostogolindu-se, scrântindu-şi picioarele, rănindu-se.

227

228

Unul dintre jandarmi reuşeşte să scape, îl loveşte pe agresorul său cu patul armei, încearcă să vâre cartuş pe ţeavă, dar alţi doi sar pe el să-l dezarmeze. Subofiţerul, chircit la podea se zvârcoleşte, cu sângele şiroind. Cel ce l-a lovit cu cuţitul dă să fugă pe culoar, dar o somaţie, o alta şi-ncă una, apoi o percuţie răsună sacadat. Fugarul răcneşte apucându-se cu mâna de picior. Subofiţerul rănit reuşise să scoată pistolul şi să-l împuşte pe agresor. Judiciaristul Ştefan Trucală a ezitat doar câteva secunde. Apoi s-a ridicat de la locul său, i-a

poruncit lui Costin să se vâre sub bancă şi să nu se mişte de acolo. Apoi a mers la jumătatea vagonului. Toţi tinerii, erau patru, scoseseră cuţitele, ameninţând că dacă cineva intervine îi vor înjunghia pe jandarmi sau vor deschide foc. Cel împuşcat urla ca în gură de şarpe. Un coleg îi sărise în ajutor. Jos, pe podea, subofiţerul rănit gemea. În vagon nu se mai afla nimeni, toţi reuşiseră să sară. De fapt, trenul intrase în staţie, se auzeau frânele scrâşnind pe saboţi.

Fulgerător, Trucală se aplecă deasupra subofiţerului, îi smulse pistolul din mână şi zise:

— Sunt comisar de poliţie Ştefan Trucală. Dacă nu faceţi ce vă spun, vă trimit pe lumea cealaltă. Vă asigur că nu glumesc şi că sunt un bun trăgător. Un foc de armă îl astâmpără pe cel ce luase arma jandarmului şi se opunea când posesorul şi-o recuperă.

Trenul opri de-a binelea. Câţiva călători dădură să urce în acel vagon, dar se speriară de cele văzute şi făcură cale întoarsă. Profitând de situaţie, unul dintre cei patru încercă să fugă. Trucală ţinti şi trase. Glonţul găuri adidasul fugarului care încremeni speriat. Jandarmii îşi reveniră, amândoi, din şoc. Blocară uşile şi-l ascultară pe Trucală care ordonă ca unul dintre ei să coboare, să anunţe pe şeful de gară să nu accepte plecarea trenului şi pe şeful postului de poliţie să vină urgent. Nu a fost nevoie de aşa ceva. Câţiva cetăţeni înspăimântaţi de cele ce au văzut, anunţaseră deja şi gara şi poliţia, aşa încât un subofiţer

îşi făcu apariţia însoţit de doi oieri, două namile care parcă-ar fi fost campioni la sumo.

Cei patru tineri au fost coborâţi din tren, duşi, la post şi anchetaţi. Împreună cu ei au coborât şi cei doi jandarmi. Subofiţerul rănit a fost lăsat în tren, fiindcă la următoarea staţie este un aşezământ spitalicesc. Trucală însuşi i-a dat îngrijirile medicale cuvenite, l-au ajutat două femei dintre cei ce urcaseră, în fine, în vagon şi peste aritmia de triller s-a aşternut normalitatea.

Abia la coborâre, la cap de linie, Ştefan şi-a adus aminte şi de Costin. Îl ţinea în poală o munteancă. Copilul îl privea speriat pe tatăl său care avea mâinile murdare de sânge şi-n al cărui buzunar se afla un pistol adevărat, arma subofiţerului rănit. „Frumos debut de concediu!” gândi comisarul Trucală, după ce l-a predat medicilor pe nefericitul subofiţer.

Îl privi apoi pe Costin, încearcă să-l liniştească, să-i explice că e vorba de o întâmplare, că cei patru teribilişti erau sub influenţa alcoolului şi cam atât.

„Mă minţi, tuţule, replică la un moment dat Costin. Păi, tipul în care a tras nenea poliţistul a zis că se numeşte Iacob, adică e vorba de Puiu Iacob, zis Gibonul, despre care ai povestit tu că...”

229

230

Trucală se bătu cu palma peste frunte, îşi luă copilul de după gât şi-l sărută pe obraji. Nu se gândise

că acel Iacob este una şi aceeaşi persoană cu violentul Gibon, care a spart magazinul Bucur Obor şi dispăruse fără urmă. Tot el, Iacob, zis Gibonul, ins fără ocupaţie, abia liberat din penitenciar, este bănuit de răpirea unei fetiţe, fiica unui coleg, a unui poliţist, subcomisarul care l-a cercetat pentru o spargere şi care , şi acum, se află în spital, fiind rănit într-o noapte, la intrarea în bloc de trei indivizi necunoscuţi.

După ce se cazară la cabana de vânătoare, după ce-l dădu pe Costin pe mâna amicului său, cabanierul, Ştefan dădu fuga la gară să prindă „mocăniţa”, să nu scape acel trenuleţ care făcea cale întoarsă, care cobora din nou în oraşul de la poalele munţilor. Află de la postul din comuna montană că cei patru au fost aduşi şi sunt cercetaţi acolo, în oraşul minerilor. La ora prânzului, Ştefan Trucală era în biroul şefului poliţiei oraşului. Ceru să fie adus la el unui dintre membrii cvartetului veseliei. Da, cel care îl atacase pe subofiţer cu cuţitul şi care, la rândul său, fusese rănit în picior de un glonţ tras de Trucală era Puiu Iacob zis Gibonul..

Primise îngrijirile necesare, rana fusese superficială şi acum, Gibonul era reţinut la arest pentru cercetări. Subofiţerul era şi el în afara pericolului, internat la spital. Delincventul a intrat şchiopătând în biroul comandantului. Trucală privea nişte fotografii dintr-un dosar. Când apăru acel înrăit infractor, îl săgetă cu privirea şi, după ce subofiţerul

care-l însoţise pe arestat zise „domnule comisar, am onoarea să mă prezint”, Trucală i se adresă direct:

— Gibonule, până aici ţi-a fost. Mai ai o singură şansă în favoarea dumitale. Să spui unde se află fata subcomisarului Ronea. Restul e cunoscut: şi spargerea magazinului din Bucureşti, şi tâlhăria din strada Moşilor, şi ultrajul asupra ofiţerului, şi cel din tren, pe care l-am văzut personal. Trebuie să recunosc că pe cât eşti de curajos, pe atât eşti de iresponsabil. Ascultă deci: Unde-i fata poliţistului?

Vorbele lui Trucală parcă fuseseră palma dată peste obraji. Astfel de efect avu asupra înrăitului delincvent. Puiu Iacob îşi muşca buzele, l-ar fi făcut una cu pământul, l-ar fi tăiat bucăţele pe poliţist, dar cătuşele, lipsa cuţitului, situaţia în care se afla, nu-l ajutau decât să se simtă în imposibilitatea de a face ceva. Doar să vorbească, să spună, să mărturisească de ce l-a atacat pe subcomisar, de ce l-a lovit cu cuţitul, de ce a tâlhărit-o pe bătrâna aceea în plină stradă, ziua, pe Calea Moşilor... Da', în primul rând, Gibonul trebuia să răspundă unde este fiica lui Ronea pe care a răpit-o de la locul de joacă, în urmă cu câteva zile.

— Nu mai e în ţară, decretă Iacob. Am vândut-o, preciză el.

231

232

Deşi incredibil, acela era adevărul. Prin ţară mişună mulţi străini, oameni de afaceri, care cumpără cu acte în regulă copii, dar care, de fapt, fac această afacere mârşavă şi murdară cu acte în neregulă. Alde

Gibonul a momit-o pe Letiţia, din dorinţa de a se răzbuna pe tatăl ei, a luat-o dintre copiii din faţa blocului şi a tratat preţul cu un străin. A dat-o pe o sumă frumoasă, parc-ar fi vândut un câine, sau o jucărie, o păpuşă, bunăoară şi Letiţia Ronea, la cei şase ani ai săi era o păpuşă vie, cu păr blond, vălurit, pe umeri, cu ochi verzi, mari şi luminoşi ca-n picturile lui Tonitza.

— Cum adică ai vândut-o?! Cui? Cu ce drept? Cum a fost posibil? întrebă Trucală înfierbântându-se.

— Am ademenit-o, ştiam de existenţa cumpărătorilor de copii, au văzut şi la televizor cum unele familii, mai ales de ţigani din Ardeal, îşi vând odraslele. Am reuşit s-o plasez pe cinci mii de dolari... mărturisi spărgătorul, hoţul, tâlharul, agresorul, violentul, recidivistul, puşcăriaşul, dezaxatul, debusolatul, periculosul Iacob Ioan – Puiu zis Gibonul.

— Cum se numeşte cumpărătorul, unde a survenit tranzacţia? continuă Trucală.

— Nu ştiu. De fapt nu eu m-am ocupat de chestiune, ci Ioşca.

— Cine e acest Ioşca? tună poliţistul. — Iosif Fekete, fost coleg de pârnaie cu mine,

la Gherla. — Unde e acest Fekete acum? Cum, unde? Jos. Era şi el în tren. Mergeam la

cabana Valea Dorului cu ghezeşul, dar ne-aţi stricat planul, patrula cu jandarmi şi dumneavoastră.

— Şi ce aveaţi de gând să faceţi la acea cabană?

— Nimic, ne întâlneam cu un amic al lui Ioşca. Era vorba de o tranzacţie. De nişte arme şi nişte cartuşe cu substanţe lacrimogene.. Lui Ştefan Trucală nu-i venea să creadă că se află în România, că acel dialog care aduce cu cele ce se întâmplă în filmele americane cu delincvenţi din Far West, se desfăşoară aici, într-un orăşel de munte din Transilvania.

— Şi ceilalţi tovarăşi de drum cine sunt? — Unul e vărul lui Ioşca, al doilea e Bebe,

cumnatul meu, bărbatul sorii mele vitrege. O ştiţi, Nela, aia care a fost prinsă plasând marfa pe care am şutit-o eu şi Bebe din „Bucur”.

Încet, încet, judiciaristul se dumiri asupra periculoşilor infractori. Reluă întrebările:

— Când trebuie să vă întâlniţi cu străinul la Valea Dorului?

— Azi la ora prânzului. — Şi ce mai aveaţi în plan? — Păi, nu ştiu. Oricum, mergeam la un neam

de-al lui Ioşca, unul baci Pişta, cioban, unde trebuie să depunem marfa.

— Tot lui i-aţi vândut fata căpitanului? — Nu ştiu. V-am spus... Ioşca. — Bine. Dacă ne ajuţi să facem lumină în

aceste încâlcite cazuri, îţi promit că vorbesc cu procurorul să fie mai indulgent.

233

234

Subofiţerul îl conduse pe Gibonul la arest. Trucală ceru să nu mai aibă nici o relaţie cu ceilalţi

trei reţinuţi şi-l rugă pe agent să-l aducă la anchetă pe Iosif Fekete.

Tânărul mustăcios, cu uitătură tăioasă şi faţa de cărbune, intră ţinându-se cu mâna de falcă. Avea în obraz o vânătaie datorată loviturii cu patul armei, în tren, de jandarmul aflat în compunerea patrulei de ordine publică.

— Ia loc. Şi nu mai fi nervos că n-ai ajuns la întâlnire. De fapt, baci Pişta ne aşteaptă.

De pe faţa negricioasă a delincventului îşi luă zborul ultima pasăre a speranţei. Se posomorî, puse capul jos şi aşteptă. Îl deranja acel „ne aşteaptă” rostit de poliţist. Îşi dădu seama că omul legii ştie multe despre el. O clipă se gândi la borfaşul de Gibon care trădase, dar nu putu să facă nimic, decât să-şi muşte în continuare buzele vineţii.

— Dacă spui unde se află fata căpitanului Ronea, scapi mai uşor... încercă Trucală.

Da, era clar. Gibonul vorbise. Şi încă cu lux de amănunte. El, Ioşca Fekete, nu mai avea nimic de făcut, decât să-şi apere pielea. Se hotărî să spună tot ce ştia. Între timp pe uşă intră agentul şef de poliţie cu patru hârtii, patru telexuri cu datele celor reţinuţi, extrase din evidenţa operativă. Trucală consultă „autobiografia” lui Ioşca şi-l invită să răspundă la întrebarea pusă. Acesta zise:

— E la bunica din Arad. După ce termini treaba, în România, unchiul meu pleacă cu toţi copiii cumpăraţi.

Trucală se cutremură. Se bucură, totuşi, că odrasla colegului său e încă în ţară. Continuă dialogul cu cel reţinut:

— Şi unchiul când pleacă? Unde e acum? — Nu ştiu. Trebuia să-l întâlnesc la baci Pişta,

în munţi. Trucală îşi privi ceasul. Nu ştiu ce să facă, ce să

aleagă: să meargă la stâna din creierii munţilor ori să decoleze spre Arad. O clipă îşi reaminti că e în concediu, că-l aşteaptă Costin, fiul său. Dar acest gând îl îndârji şi mai tare. Cum, adică, să fie scoşi din ţară copiii, fie ei şi cei proveniţi din familiile numeroase, în special de ţigani, cei vânduţi de proprii părinţi cu acte în regulă, fără scrupule, fără remuşcări, pe sume derizorii, cheltuite apoi pe nimicuri. Dar cei furaţi precum fata căpitanului? Nu se poate, asta e prea de tot. Trucală hotărî să ia drumul Aradului, însoţit de Ioşca Fekete şi de încă un poliţist din acel oraş. Comandantul poliţiei cu doi subalterni urmau să meargă la stâna lui Iatvan Nagy, adică baci Pişta, care era gazdă şi intermediator al multor fapte necurate ale căror autori erau... am văzut cine.

235

236

Planul comisarului Trucală se dovedi viabil. La Arad, bunica lui Fekete se bucură să-şi vadă nepotul. Nu acelaşi sentiment o încercă văzându-i pe cei care-l însoţeau. În casa bătrânei, o vilă superbă, într-o zonă liniştită a oraşului de pe Mureş, domnea curăţenia. Undeva, într-o cameră destul de mare, se zbenguiau cinci copii, doi băieţi şi trei fetiţe. Puştii

erau veseli, bucuroşi că au jucării cu duiumul şi că nimeni nu le mai interzice nimic, admonestându-i sau urechindu-i pentru cine ştie ce boroboaţe.

Pe Trucală îl năpădiră năduşelile. Fiica colegului său Letiţia Ronea se afla printre cei cinci. Se juca nepăsătoare cu celelalte două fetiţe, tot cam de vârsta ei, mai oacheşe şi mai neîngrijite, dominându-le cu autoritate.

Cele ce au urmat sunt lesne de înţeles. Fapt e că Letiţia a revenit acasă, în timp ce unchiul lui Fekete a fost expulzat din ţară ca indezirabil. Nici lui baci Ioşca nu i-a căzut bine controlul poliţiei şi cele pentru care a fost acuzat.

Dar despre modul cum s-au rezolvat toate acestea, cum au fost judecaţi cei vinovaţi, inclusiv cei patru tineri care au atacat patrula în trenul de munte, despre acest adevărat serial al delincvenţei vă lăsăm să vă închipuiţi şi singuri, cum a evoluat.

Fapt e că Ştefan Trucală a pierdut deja o săptămână din concediul de odihnă. Când s-a reîntors la cabana prietenului său, pădurarul, Costin era sătul de zmeură şi mure, de afine şi ghiudem de urs, cunoştea o sumedenie de poveşti vânătoreşti, care mai de care mai năstruşnice. S-a bucurat că odrasla se simte bine, că a tras în piept un gât de aer curat. A privit şi el brazii şi a ascultat glasul tăcerii aceleia montane, al imensităţii cu miros de răşină şi a încercat să se relaxeze, cât de cât, în sfârşit.

Prietenul său, pădurarul, îşi făcea de lucru, abătut întrucâtva. La cele două porţi ale curţii cabanei schelălăiau doi câini legaţi, santinelele abia instalate în post.

— De ce chinui bietele animale? Parcă nu-i mai ţineai legaţi? întrebă Trucală.

— Aşa mi-a venit mie. Mai ştii ce lighioană se arată în zonă şi-ncearcă să...

— Aaa,da! se pomeni Costin vorbind. Tuţule, a venit un nene să mă răpească. Aşa zice nenea Mircea. A venit noaptea, dar l-au simţit câinii...

237

238

Trucală sări ca ars. Îl privi întrebări pe pădurar. Mircea Turbureanu se împietri la faţă, înghiţi în sec şi confirmă.

— Au venit din străinezia. Mi-au spus cei de la canton şi bucătarul de la Valea Dorului că te caută pe tine şi vor să-ţi răpească băiatul. Am auzit paşi alaltăieri noapte, am ieşit şi am tras două focuri. Erau doi. Au fugit pe-aci în jos. Cred că pe unul l-am nimerit că l-am văzut rostogolindu-se, dar când am mers dimineaţa, pe lumină, n-am găsit nimic. Decât nişte urme de cauciucuri pe drumul forestier, din care am dedus că a fost o maşină care a venit, a întors şi a plecat înapoi, la vale spre gară.

Poliţistul se cutremură. Nu-i venea să creadă că acum şi aici, în această ţară se pot întâmpla aceste fapte. Câteva clipe nu mai putu să lege gând cu gând, să se reculeagă şi să spună ceva. Costin alerga nepăsător după

un fluture cu zbor zigzagat, supărat că nu-l poate prinde. Imaginea fiului, lui Trucală, i se văluri privirile umezite. Îl văzu pe puşti îndârjindu-se să pună mâna pe infractorul cu aripile pătate, să-l prindă fără sprijinul poliţiei, adică a tatălui său, comisarul care, gândea Costin, nu se poate să nu se priceapă la prins fluturi, de vreme ce el, demilitarizatul cu un simţ în plus prinde oameni care sunt neoameni, inşi certaţi cu legea, personajele negative din cartea vieţii.

Undeva, în vale, se auzi un şuierat de locomotivă. Ghezeşul sosise în micuţa gară montană pentru a aduce veşti de la oraş, pentru a-i aduce şi a-i lua pe oamenii acestor locuri şi pentru a căra la vale, la combinatele de prelucrare a lemnului sau la fabricile de celuloză şi hârtie copacii roşi la rădăcină, zi de zi, de dinţii fierăstraielor mecanice şi doborâţi la pământ de neobosiţi ţapinari. Dintr-un asemenea copac s-a născut şi hârtia pe care am aşternut această poveste tristă, pe care Costin, fiul comisarului i-a spus-o la întoarcerea din excursia mamaii lui şi, fiindcă aceasta nu l-a crezut, preşcolarul a istorisit-o altui copil, fiul jandarmului de la trei, vecinul de bloc, de la care am aflat-o eu şi v-am spus-o la toţi.

26.12.2004

POTRIVIRE DE CARACTER

„E astfel tăcerea încât gura femeii arată

că sfiala e sexul lucrurilor.” (Vladimir Holan)

239

Aşa era el, şi toţi, care-l cunoşteau, care-l ascultau, îi dădeau dreptate, afară doar de unul singur care s-ar fi cuvenit, să-i sară primul în ajutor, să-l înţeleagă şi să-i fie ceea ce îi era de fapt, jumătate, tovarăş de viaţă – nevastă-sa. Doar nevastă-sa i se punea dimpotrivă, îl tachina şi îl făcea să se surpe pe dinăuntru, îi rodea zilnic zăpoarele sufletului ca o apă tulbure, ca o curgere puturoasă şi înşelătoare, doar ea, femeia pe care „o scosese din mocirlă îl afunda încet, încet, dar sigur şi ireversibil în aceeaşi mocirlă”, îl vâra clipă de clipă, puţine câte erau acele clipe de viaţă în doi, fiindcă dumneaei, soţia, dădea pe acasă foarte rar, iar, uneori, o dată pe lună în ziua de salariu a lui – îl afunda în tina din care nu mai poţi fi scos decât ca amintire, de unul dintre cei care te-au cunoscut şi au rămas la aceeaşi părere – a fost, totuşi, un om!

Deunăzi, Simion Scutaru n-a mai putut rezista – lacul de acumulare săpat în creieri s-a umplut şi a dat pe dinafară, a rupt barajul – n-a mai putut să se abţină, să tacă şi să treacă cu vederea, să ierte şi să spere, să creadă că Angela, consoarta, fiind la începutul căsniciei, se va convinge şi va încerca să se dea după el, va accepta totuşi adevărul din vechime, după care în casă cântă cocoşul, adică va ajunge la concluzia că în orice ordine, în orice ierarhie de circumstanţe, locul întâi îl are soţul şi abia apoi vine la rând restul lumii. N-a mai putut să rabde şi să reziste şi a explodat. Văzându-l cum face apelul sfinţilor, Angela a început din nou să-l persifleze, crezând ca şi-n alte dăţi, că va stinge focul cu-n alt foc mai mare.

— Păi sigur că da, facem pe zmeul, urlăm cât ne ţine gura aia spurcată că nu e călcată cămaşa, în loc să punem mâna s-o călcăm, ce mare brânză, cinci minute şi gata. Ne-am învăţat cu pun-te masă, scoală-te masă şi atât. Ia să mai punem şi să ne coasem nasturii, să ne spălăm ciorapii, să gătim o supă …

— Taci! tună Simion, dar Angela mai rău se-aţâţă.

— Aaaa! Strigi la mine? Mă ameninţi, fi-ţi-ar neamul al dracului de papiţoi!

240

— Poftim? se miră şi Scutaru la modul în care evoluase fondul principal de cuvinte al tovarăşei profesoare de limbă natală, nevastă-sa. Cu mine vorbeşti?

— Da, cu tine, care mi-ai mâncat viaţa treisprezece ani, tachinându-mă cum face tac-tu cu mă-ta, ba că nu e mâncarea sărată, ba că nu sunt spălate paharele, ba că n-ai – auzi, cei trei se, fiţi-ar ticul al dracu’! – solniţă, scobitori şi şerveţele la masă – ba că … dar mai lasă-mă, nene, odată că m-am săturat!

— Aşa, care va să zică? mai spuse Simion cu gândul la cei treisprezece ani care-au trecut şi-n care situaţia soţiei, în loc să se-mbunătăţească aşa cum se-aşteptase şi sperase el, mai rău s-a-nrăutăţit.

„De ce te murdăreşti la gură când mănânci, de ce găteşti la bucătărie îmbrăcată, de ce ţii maldărul de rufe nespălate, de ce pui vasele pline cu resturi de mâncare în chiuvetă, de ce te cerţi ca o chivuţă cu vecinii din bloc, de ce ştergi mâinile murdare pe capot?” o-ntreba uneori Simion, cu gânduri bune, de soţ iubitor, de cap al familiei care are răspunderi pentru educarea tuturor membrilor acesteia, iar ea, soţia îi răspundea de fiecare dată: „Ca să se mire proştii. Hai, nu te mai miri?”

Bărbatul tăcea, înghiţea cu noduri, se scula de la masă şi continua să spere în sositul clipelor mai bune.

241

Uneori credea că este un incorigibil, un tipicar, un ins prea pretenţios şi atunci mergea în vizită – o lua şi pe Angela – şi-ncerca să vadă cum e la alţii, să compare, să tragă concluzii, mai ales nevastă-sa. În zadar.

„Fiecare face cum crede că este bine. Eu aşa fac, dacă nu-ţi convine, fă paşi, caută-ţi alta… Dar înainte de asta, uită-te în oglindă şi gândeşte-te cine dracu s-ar mai uita la tine, că parcă am fost legată la ochi când am zis da, intrasem pesemne în săptămâna chioară”.

Printre persoanele la care fuseseră împreună în vizită soţii Scutaru se număra şi Corina, fosta elevă a Angelei, care se mutase într-o garsonieră, în blocul de vizavi. Fata – studentă în anul întâi la Politehnică – o invitase pe diriga şi pe domnul ziarist Scutaru să participe la sărbătorirea a două evenimente: reuşita la examenul de admitere şi logodna cu Dan, colegul ei, care, în curând, urma să plece în armată, la jandarmi. Părinţii fetei se aflau de mai mult timp în străinătate, aşa că gazda îşi ceruse scuze pentru faptul că nu va fi la înălţime.

Bineînţeles că Simion rămăsese perplex de ceea ce putuse să demonstreze că ştie o tânără de nici nouăsprezece ani. Prin gesturi şi grimase, prin onomatopee şi priviri pline de înţeles, prin complimente risipite şi prin aluziile făcute, Scutaru o făcuse pe nevastă-sa să înţeleagă că o situează pe locul doi din toate punctele de vedere, în raport cu Corina. La un moment dat, concluzionă pe şleau:

— V-aţi cam depăşit magistra aici de faţă, scumpă domnişoară, dar noi care am îmbătrânit trebuia să lăsăm locul tineretului …

242

— Dumneavoastră bătrân?! îl întrerupse gazda mirată. Plus că, să nu se supere doamna profesoară, am o sumă de colege cărora le-am spus că sunt vecină cu autorul cărţii „Destine târzii” şi, de atunci, care mai de care, vor neapărat să vă cunoască. De fapt, să intre în vorbă, să le daţi autografe şi să le povestiţi despre „aventurile generaţiilor” despre care scrieţi.

Angela, care nici nu citise cartea aceea a soţului, zicea: „Porcărie cu mânji cărora abia le-a dat mustaţa şi cu piţipoance de clasa a noua, ce mare rahat poate fi şi acesta, plus că ştiu eu cu ce mişmaşuri ai umblat ca să-l publici”.

Se simţi stingherită pentru faptul că „magraonul” avea admiratoare printre pipiţele pe care ea nu dădea nici doi bani. Drept pentru care se supără, făcu o criză de stomac şi … ei, oaspeţii celor doi tineri plecară acasă, în blocul de vizavi, din balconul căruia, de a doua zi, Simion începu să se salute, în tăcere, cu studenta. Mai ales după ce Dan fu încorporat şi fata rămase singură.

243

De la o vreme, mai ales după ce înghiţea cu noduri la prânz şi după ce soţia mergea să se odihnească o oră, două, ieşea să-şi fumeze ţigara pe balcon, prilej cu care semnele de salut schimbate cu fata de la trei, din balconul vecin, semănau mai mult a complimente, a invitaţii reciproce, a nu ştiu ce, dar a altceva, mai mult decât a relaţii de bună vecinătate.

— Aşa, care va să zică?! se miră şi se întrebă, totodată Simion, atunci când nevasta îl călcă din nou pe nervi, jignindu-i şi persoana, şi stirpea, invitându-l să o lase în pace.

Se-mbrăcă tacticos, rozând filtrul ţigării între dinţi, îşi făcu valiza ca şi-n alte dăţi, anunţând că va pleca în delegaţie.

— Du-te şi să te-ntorci când te-oi chema eu. Abia scap să-ţi mai fac hachiţele, că m-am săturat de gura ta ca de mere pădureţe. Măcar, dacă tot pleci, vezi s-aduci de-ale gurii, că am terminat tot ce-ai adus data trecută, iar eu la cozi nu mă duc să stau. Călătorie sprâncenată.

După o săptămână de la plecarea în … delegaţie a lui Simion, Angela începu să se impacienteze. Îl aştepta să se întoarcă, mai ales că mâine se-mplineau treisprezece ani de căsnicie şi, după cum era obişnuită, trebuia să primească un cadou. De altfel, deplasările lui Scutaru nu depăşeau mai mult de cinci-şase zile, aşa că diseară sau mâine, scriitorul se va reîntoarce cu tolba plină, mai ales cu de-ale gurii, cu delicateţuri şi surpriza, că-n rest, documentare, fapte epice şi alte zăpăceli de publicist, nu o priveau.

244

Se-nserase şi Angela ieşi pe balcon – „să ude florile că dacă se întoarce nebunul, iar zice că chinui bietele fiinţe vegetale care-l inspiră” – dar în aceeaşi clipă simţi că i se-nmoaie picioarele şi i

245

246

se-nceţoşează privirea. La lumina unei veioze, în garsoniera fostei sale eleve, vede un bărbat stând la masă, în pijama. Corina îl mângâie pe creştet, îl sărută drăgăstos şi, amândoi, râdeau în hohote. Nu-şi crede ochilor, dar ceea ce vede este adevărat: Simion Scutaru se mutase în locuinţa fostei eleve a soţiei. Nu-l împiedicase s-o facă nici diferenţa de vârstă de aproape două decenii, nici logodnicul care-i scria vorbe dulci din armată „viitoarei foste soţii”, nici gura lumii, nimeni şi nimic. Singurul motiv, de fapt, mai multe – noua soţie (da, urma să-i devină soţie în drept, să se-ncheie acţiunea de divorţ intentată Angelei, că în fapt, abia aştepta să i se nască primul urmaş!) – gătea, cosea, spăla, călca şi nu scăpa nimic din ce scria el. Ba, mai mult, ca o elevă de nota zece care fusese în liceu la limba şi literatura română îi corecta manuscrisele, i le transcria, îi făcea fişe de autori şi fapte de presă, îi dactilografia prompt textele, ţinea legătura cu redacţiile şi editurile, îi aduna material bibliografic, îi decupa articolele semnate de el sau cele în care se vorbea despre prozatorul Simion Scutaru, se culca ultima şi se trezea prima, nu-i ieşea din voie şi nu-l contrazicea, iar el, deşi avea motive să n-o facă – era mai vârstnic – o considera într-adevăr egala lui, „jumătate plus ceva”, femeia visurilor, soţia model, cea care îi crea mediul prielnic pentru a

continua să trăiască – pentru a scrie – că-n rest, de mult s-ar fi aruncat de la etajul trei şi ar fi terminat cu această banală nepotrivire de caracter.

13.01.2005

N.B. Ce s-a întâmplat când, într-o seară, a venit incognito, Dan într-o învoire? Cum a reacţionat consoarta domnului „ziarist de doi bani şi prozator de trei parale” când a înţeles cum devine situaţia? Dacă am detalia aspectele, am face pură literatură, ceea ce nu ne-am propus. Cel puţin deocamdată.

MOŞ CRĂCIUN

“Toate dramele umane vin de la libido.” (Sigmund Freud)

N-a venit cu sanie de argint, trasă de reni cu

stele-n coarne ! N-a intrat pe horn, lepădând în mijlocul casei minunăţii. pentru copii şi alte daruri pentru toţi ai casei. N-a plesnit din bici, n-a sunat din clopoţei. A venit tiptil, cu un sac gol în spinare; nici anteriu roşcovan, nici barbă de promoroacă, nici zurgălăi, nimic. Ba, avea ceva. O mască pe ochi. „Un Moş Crăciun de austeritate, ai fi zis privindu-l şi plângându-i de milă. „Bine că mai are grijă cineva şi de tradiţii… “ ar fi glăsuit altcineva, un bătrân din bloc, ieşind să arunce bruma de gunoi la tobogan şi dând ochii cu „ Moşul“. „Asta e, taică, ar fi înnodat discuţia bătrânelul, nici gunoi nu mai avem! De unde, dacă nu sunt bani pentru cumpărături. Aşa am devenit şi noi mai curaţi şi o să-i falimentăm pe gunoieri … Văd că şi dumneata, Moşule, tot sărac …“

247

Deodată, bătrânul locatar îşi înghiţi vorbele ce-ar mai fi vrut să le rostească. Crăciun scosese

un cuţit şi cobora spre bătrânelul guraliv care, val-vârtej intră în apartament, împiedicându-se de găletuşa din plastic, ca un ţânc având o asemenea … jucărie, într-o groapă cu nisip. Închise şi încuie uşa, închinându-se şi scuipând în sân. Aşteptă să vadă ce se-ntâmplă şi, într-un târziu, când pericolul se-ndepărtase începu să gândească cu voce tare: „Tii, ce prost mai sunt ! Auzi, domnule să mă găsească pofta de dialog cu personajele de basm! Să stric vraja, să atentez la bunul mers al unor tradiţii!“ se dojeni bătrânelul, un veteran simpatic, rămas văduv, trăitor într-o garsonieră la etajul cinci, în acel bloc de garsoniere în care, paradoxal locuiesc fie tineri de vârsta căsătoriei, fie bătrâni uitaţi de dumnezeu şi văduviţi de soartă.

Cei tineri, ei şi ele, nu prea stau pe acasă. Se cuplează, unesc cele două sărăcii, făcând una mai mare, cum zicea Ion Creangă, şi pleacă în… vâjială; baluri, baruri, discoteci, bairamuri. Ceilalţi, pensionari şi nostalgici, infirmi, singuri, neputincioşi, îşi duc de pe-o zi pe alta oropsitele clipe pe care le mai au de trăit. Blocul de garsoniere din Găvana este renumit.

E ca un magnet: atrage puştanii dornici de aventură, poliţiştii chemaţi de reprezentanţi ai vârstei a treia care sunt deranjaţi de excentricii viitorilor reprezentanţi ai acestei vârste şi hoţii.

Această ultimă categorie este tot mai greu de ţinut sub control.

248

Deunăzi, o faţă bisericească a sunat la apartamentul 29. Doamna Aneta, aproape nevăzătoare, tremurând ca piftia şi cătrănită că e zi de duminică şi nu mai poate merge la biserică: n-o mai ajută picioarele şi nici colega ei de generaţie, Filofteia nu mai e nici ea, să-i dea o mână de ajutor: Au luat-o doi nepoţi, au dus-o la un azil, iar garsoniera au închiriat-o unor arabi. Sfinţia sa, trimisul Domnului, pesemne c-a ştiut păsul coanei Aneta, a venit îmbrăcat în sutană să-i citească, gratis, sfântul maslu, leac duhovnicesc încercat de preoţi pentru muribunzi. S-a bucurat tare mult doamna Aneta, s-a liniştit sufleteşte şi s-a rugat Celui-de-Sus. Tânărul părinte a rugat-o să ţină sfânta taină, să nu se spovedească cuiva, urmând s-o mai viziteze din când în când. Ceea ce s-a şi întâmplat: popa Valeriu de la mânăstire a mai venit de câteva ori, dar niciodată n-a plecat cu mâna goală: ce i-a dat bătrâna, ce-a mai luat el, că amfitrioana vedea ca prin ceaţă, mergea pe bâjbâite şi … avea încredere în cuvioşia sa.

249

250

Adevărul a ieşit la iveală (adevăr pe care l-aţi bănuit) când un alt purtător de uniformă, un poliţist a bătut la aceeaşi uşă şi a găsit-o pe baba Aneta în neregulă: fără grupă sanguină în buletin, fără… ştampila „votat“ aplicată pe acel act şi televizorul nesigilat, cum spune legea dacă ai făcut cerere să fii scutită de abonament, din motive de vedere. Femeia s-a speriat, a băgat mâna în punga cu pensia pe care o

ţine sub pernă, a plătit amenda cerută, dar s-a plâns lui taica părintele.

„I-auzi al dracului, doamne iartă-mă!“ ar fi suduit popa, furios că i-a luat-o alt … meseriaş înainte, unul curajos totuşi, mai curajos ca el, dacă a avut îndrăzneala să-şi procure şi să poarte uniformă de om al legii.

„Tu-l în Paşte pe mă-sa, doamne mai iartă-mă odată! … sudui în continuare popa prostul, dându-i de gândit babei asupra harului hirotonisitului şi cinsteşiei sale. Prea târziu, bătrâna Aneta trebui să audă şi restul:

— Şi tu, de ce mă-ta i-ai deschis fa? Pentru că nu primi răspuns, jap! jap! îi dădu

două palme. Bătrâna se lungi pe linoleum, o umbră îmbrăcată cu două ţoale negre, descusute, ponosite. „De dracu’ ai dat!“ gânguri părintele Valeriu. Şi-ncepu, fiul Satanei dezbrăcatul sutanei. Baba n-a rezistat supliciului. Violul a fost urmat de perversiuni şi … s-a dus vestea ca de popă tuns.

Descinderile adevăraţilor legişti – poliţişti şi jandarmi – au fost numeroase, investigaţiile aşijderea, până când autorul violului urmat de moartea victimei, Valeriu Gâscă din Adâncata argeşeană a fost depistat. Nu la vreun schit, nici bătând mătănii de căinţă în vreun sfânt lăcaş, ci la un birt din Piteşti, unde tocmai provocase un scandal. De la Gâscă s-a ajuns şi la… curcan. Falsul poliţist nu era altul decât recidivistul

Ion Măgăreaţă, din Mioveni, care momise copilul unui subofiţer de poliţie să-i vândă o uniformă de-a tatălui său.

Amândoi ingenioşii au ajuns tovarăşi de suferinţă şi de libertăţi zăbrelite chiar în zona natală, la Colibaşi-Prison.

O bună bucată de timp, în Găvana a domnit liniştea. În blocul de garsoniere, la fel. Vreo câţiva locatari au făcut schimb de locuinţă: cei tineri, mai ales domnişoarele, au zburat după soţi (mulţi italieni cu dare de mână care le-au dus, de fapt, în case de toleranţă pentru macaronari), iar cei bătrâni, au lăsat garsoniera pentru un spaţiu mult mai mic, mai răcoros şi, nici acela, de veci. Asta e viaţa: te aduce pe lume, te chinuieşte şi apoi te lasă cu ochii în soare, închişi pentru vecie.

Acum e iarăşi decembrie cu zăpezi stelare, cu geruri ca-n poveşti, cu pocnitori şi urări agresive, cu daruri şi speranţe, luna lui Andrea – Andrei, cap de iarnă în care oamenii planetei sunt puşi să dea examenul de bunătate, să treacă proba de omenie şi largheţe de inimă.

Mişună oraşul de colindători (bruneţi, blonzi, şateni) şi de Moşi Crăciuni, cu pachete legate în funde multicolore şi toţi speră să aibă noroc şi sănătate.

251

252

Locatarii din blocul cu garsoniere, cei ce nu mai pot umbla decât după amărăciunea „prea zilnicei

pâini“, cum spune poetul, şi-au pus şi ei speranţele în bătrânii bărboşi şi darnici. Nu se poate ca atâtea firme prospere din oraşul lor cu nume tainic (spune-mi unde te… Piteşti să-ţi spun cât de Bucur … eşti!) să nu îndulcească bătrâneţea amară şi tristă a unor nevoiaşi supravieţuitori, ca acei din blocul de garsoniere.

Chiar aşa ! Primul care nu s-a înşelat că Moş Crăciun a plecat printre nămeţi în fapt de seară a fost veteranul acela, Vasile Marin, colonel veteran, luptător în Munţii Tatra. El a avut noroc să-l vadă în carne şi oase pe Moş Crăciun umblând mascat şi cu-n cuţit de-njunghiat porcii în mână (era doar, în zilele Ignatului!), l-a văzut, l-a întrebat de vorbă, dar s-a speriat şi a fugit din calea lui.

Abia a doua zi, de Ajun, a aflat şi moş Vasile şi ceilalţi din bloc că în acest an omul cu sacul plin de daruri n-a avut decât o singură preferinţă, doar o singură garsonieră a fost vizitată. A unui cetăţean arab.

— Ce vrei, domnule, sărăcia îşi spune cuvântul … a zis careva.

— Păi, dacă eşti sărac trebuie să furi? l-a contrazis altcineva.

— Nu! … Dar cine a furat?! se miră al treilea. — Moş Crăciun, cine! A spus aseară la

televiziunea locală … adăugă o femeie. Treptat, treptat holul blocului de garsoniere se

umplu. Locatarii se adunaseră la sfat. Şedinţa avea

— Problema e că el, ca Moş Crăciun e obişnuit la răcoare… glumi o bătrână.

aceeaşi ordine de zi, trata acelaşi subiect: Moş Crăciun.

— Şi ca Jongler e obişnuit, c-a mai stat la … mititica… replică alt veteran.

— Mare ţi-e puterea, Doamne ! Auzi ce i-a trecut prin cap ! mai spuse un bătrân.

În depărtare, printre troiene, se-auzeau pocnete de bici şi frânturi de urări. Fiecare cu Moş Crăciunul lui.

— Bine că l-au prins jandarmii, că, cine ştie, ne trezeam cu el la uşă cum a păţit mai an coana Aneta cu popa şi poliţistul, glosă altcineva.

— Dar mă mir cum a reuşit să între în casă, că arabul îşi pusese încuietori zdravene ! se minună un altul de fapta hoţului Moş Crăciun alias Gheorghe Tirică zis Jonglerul din Adâncata.

26.01.2005

— Cică ar fi fost în cârdăşie cu nepoata răposatei, care a închiriat garsoniera arăboiului şi care trăia cu balaoacheşul … adăugă altul.

— I-a lăsat casa goală: scule de-alea scumpe, valută, bijuterii. L-a făcut de comandă Moş Crăciun Jongleru .

— A ştiut al dracului, la cine să tragă, completă o femeie..

— A umplut sacul că e buget de austeritate şi acum o să treacă şi pe la noi, să ne-mpartă … arabescuri … încheie, cu un optimism amar, Vasile veteranul.

253

— Poate că venea, mai ştii, poate ne vizita şi pe noi, nu să ne dea ceva, ci să ne ia şi bruma pe care o mai avem, sau chiar viaţa, ca acel Valeriu Gâscă. Bine că l-au prins poliţiştii şi l-au vârât la răcoare… spuse un alt apt combatant din holul blocului.

254

ACREDITĂRI COLEGIALE „...un prozator cu alese însuşiri (vigoare,

culoare), stăpânit de demonul epicii, mărturisind la o adică generozitatea de a <<strica>> subiecte de romanţ sau de nuvelă în istorii de numai câteva pagini.” (Gheorghe Tomozei, Gustul epicii, Luceafărul, 16. dec. 1989)

„Nicolae Rotaru se apropie cu discreţie de

faptul concret, rememorările sale sunt aidoma celor trăite de un personaj sau altul. De remarcat supleţea dialogului, unda amăruie de umor şi pofta autentică de a nara.” (George Chirilă, Cartea cea nouă, Contemporanul, 10 mar. 1990)

255

„Nicolae Rotaru stăpâneşte ştiinţa condensivă a faptelor, el decupând din povestirile sale adevărate felii de viaţă, dar nu o viaţă oarecare, ci una trăită cu intensitate şi dăruire, în care principiile morale sănătoase guvernează lumea satului.” (Radu Vaida-Meltzer, „Lumina zilei”, Pentru Patrie, 3 mar. 1990)

„Autorul face un evident progres nu numai în

arta naraţiunii, ci şi în cea a creionării unor personaje memorabile, creând o adevărată lume la viaţa căreia, citind, parcă am participa cu adevărat. (…) Iar dacă, totuşi, putem vorbi de un personaj unic, atunci acesta este acea mirifică lume a ostăşiei, unică şi inconfundabilă în măreţia ei, pe care autorul ştie să ne-o redea atât de veridic încât, uneori, ne simţim foarte aproape de eroii cărţii, uitând că suntem din afara ei.” (Al. Piru, Cuvânt înainte la Front de inimi, Ed. Militară, Bucureşti,1991)

„E mare lucru să ştii să scrii versuri pentru

copii! Nicolae Rotaru face o încercare temerară.(…) Poezia lui Nicolae Rotaru, simplă, curată, necesară, este o mică enciclopedie pentru preşcolari şi şcolari, un discurs liric despre universul imediat observabil. E o privire, deloc încruntată, în lumea plină de taine şi farmec a copilăriei.”(Ludovic Roman, Cuvânt înainte la Petale de sidef, Ed. Făt Frumos, Bucureşti, 1991)

256

„Sunt cazuri grave, unele senzaţionale, altele dezolante, pe care autorul le-a cunoscut direct sau le-a auzit de la alţii. Nu exclud şi posibilitatea ca el să le fi inventat pur şi simplu sau, mi plauzibil, pornind de la o întâmplare – cum se zice – adevărată, să fi brodat în jurul ei o mică naraţiune cu o morală explicită la

urmă. Oricum, povestirile sale poliţieneşti (le spun aşa pentru a le deosebi de acelea, pur fictive, poliţiste) se referă la lumea românească de azi şi la multele ei istorii infracţionale, de la omor la adulter.” (Eugen Simion, Între ficţiune şi anchetă socială, prefaţă la Destine Arestate, Ed. Militară, Bucureşti, 1993)

„Prozator captivant, înzestrat cu un

remarcabil simţ al limbii şi spirit de observaţie, stăpân pe ştiinţa construcţiilor epice, publicist inteligent şi curajos, Nicolae Rotaru, admirabil arhitect de presă,este şi un poet autentic. (…) E asemenea artei autentice şi artistului născut, uns cu harul divin.” (Ion Dodu Bălan, Un poet înnăscut, prefaţă la Eternitate aproximativă, Ed. Sagittarius, Bucureşti, 1996)

„Recentul volum de versuri al Poetului Nicolae

Rotaru devine o fâlfâire de păcat, dată fiind vijelia epicului poliţist şi social (recte – romane şi nuvele), cu care ne-a obişnuit.” (Sorin Ardeleanu, Definiţii lirice sau inspiraţii de cariatide, Semne, iul. 1996)

257

258

„Fireşte, chinuit mereu de o mare forţă intelectuală corelativă, autorul, prin bogăţia interpretativă, prin originalitatea cutezătoare în gândire, prin exegezele extrem de originale cu care străfulgeră creaţia fiecărui evocat, realizează o creaţie de o subtilă

intelectualitate şi de o bogăţie rafinată. Este un robust şi desăvârşit condeier, dotat cu un profund simţ al distilării valorilor omeneşti” (Dan Smântânescu, „Eternitate aproximativă”, Poliţia Română, sept. 1996)

„Intr-adevăr, Nicolae Rotaru construieşte cu

dibăcie un univers numai de el trăit şi constatat la nivelul inimii, al dragostei pentru frumos şi bun, pentru i o anume intimitate interioară.” (Petre Gheorghiu, Invitaţie la poezie, Transporturile române, oct. 1996)

„Autorul pare un prizonier cu stiloul în coaste

(care ziarist, mai ales conducător de publicaţie, cum e Nicolae Rotaru la revista „Pentru Patrie”, nu e damnatul ştirii în defavoarea meditaţiei lirice sau a travaliului epic?), este un ţăran hotărât să lupte împotriva urbanizării, rămâne un clasic gata să rabde valurile (talazurile) de modernitate ce-l ameninţă.” (Radu Nedelcu, Iluzii …false, Românul, 13 oct. 1996)

„Cărţile sunt scrise cu talent şi ne dezvăluie un

autor ce se exprimă la fel de bine şi în versuri şi în proză.”(Dan Vasilescu, Petre Crăciun, Omul şi cărţile sale, Argus, Ploieşti, oct. 1996)

„Mai cunoscut, aşadar, ca prozator decât ca

poet, critica literară a sesizat în scrierile acestuia

ştiinţa construcţiei eice, aspecte de viaţă inedite şi captivante, spiritul de observaţie „policier” şi, desigur, un remarcabil bun simţ al limbii.” (Zenovie Cârlugea, „Eternitate aproximativă”, Jurnalul poliţiei gorjene, Târgu Jiu, nov. 1996)

„Temperament năvalnic, Nicolae Rotaru

construieşte în scrierile sale anatomia unui suflet incandescent, dominat de furtuni de un lirism eruptiv.”(Valentin Uban, „Donatorul de inimi”, Pompierii români, nov. 1996)

„Nicolae Rotaru a păşit în lumea literaturii

câştigând trei concursuri de debut: roman (1982) la Editura „Eminescu”, versuri (1984) la Editura „Cartea Românească” şi proză scurtă (1985) la Ed. „Facla”.Astăzi (…) se arată cititorilor ca un om împăcat cu sine.” (Ioan Romeo Roşiioru, Miscellanea, Viaţa românească, 7-8/1997)

259

„Colonelul Nicolae Rotaru, directorul prestigioasei reviste Pentru Patrie şi, totodată, distinsul nostru coleg de condei, s-a dovedit a fi, pe lângă un sarcastic publicist, un sensibil şi apreciat poet şi prozator.”(Melania Cincea, Emoţii cărunte sau evocarea unei nostalgii…, Timpolis, Timişoara, feb. 1998)

„Persoana poetului reprezintă etalonul liric, măsura tuturor lucrurilor. Aceasta constituie, poate, trăsătura definitorie a poetului cărunt, cu trese de colonel, care continuă să lucreze sârguincios pentru poezie şi Pentru Patrie. (Vasile Moldovan, Eul – ca etalon liric, Viaţa Armatei, mai, 1998)

„Cu fiecare carte, Nicolae Rotaru păşeşte o

treaptă pentru proiectatul său…templu (…). Păstrându-şi stilul ludico-umoristic şi alerteţea relatării de suspans, colonelul Nicolae Rotaru îşi conduce personajele – poliţistul Ştefan Trucală, prezent şi în alte scrieri ale autorului, nu e decât un alter ego al romancierului – prin labirinturile şi neprevăzutul frontului nevăzut.” (Dan Bardaş, Un alibi util, Timpolis, Timişoara, aug. 1998)

260

„Colaborator (fondator) al Românului, Nicolae Rotaru este un longeviv combatant) pe frontul verbului) pentru Patrie – prin jurământ (militar) şi vocaţie (civilă) de plaivaznic. Scoate cărţi foc cu foc, de parcă le-ar trage dintr-o carabină cu repetiţie. Povestiri, poezii, proză scurtă, roman, aforisme, pamflete. (…) Nicolae Rotaru – la fiecare recidivă lirico-epică – se dovedeşte, să-i folosim stilul, pentru breasla literară, un bun colonel al instituţiei Internelor, iar pentru cititorii cu epoleţi, un scriitor capabil al societăţii civile.” (Ion Moise, Semnal, Românul, aug. 1998)

„Confratele Nicolae Rotaru a fost nevoit să părăsească timona revistei Pentru Patrie, redevenind jandarm. Arma secretă a colonelului condeier rămâne ănsă tot plaivazul.” (Radu Apostol, Semnal, Cotidianul, 30 sep. 1998)

„…ca întotdeauna, el trage cu siguranţă la

ţintă, scurt şi necruţător.“ (Constantin Sorescu, Text coperte IV, la volumul Emoţii cărunte, Editura Fiat lux, Bucureşti, 1998)

261

„Surprinde la ostaşul-condier înregimentat în Jandarmeria Română, evoluţia în teatrul de operaţiuni literare pe un front larg. În condiţiile unei austerităţi de diferite feluri, apt combatantul Nicolae Rotaru îşi desfăşoară verbele şi metaforele pentru luptă, rapid şi curajos. În cărţile lui convieţuiesc criminalii şi duhovnicii, prostituatele şi asistentele medicale, poliţiştii şi florile, microbii şi spionii, câinii de rasă şi vrăbiile. Scriitorul e adeptul stilului fără stil. Iubeşte alerteţea şi umorul, jocul şi suspansul, concizia şi rigoarea. Cărţile lui nu sunt seifuri cu taine şi destine luxuriante, ci cutii cu utilităţi trecătoare, depozite de mână cu surprize şi recreaţii lirice. Nu-ţi trebuie chei, nici timp mult, nici cine ştie ce erudiţie să-l înţelegi şi să-l placi. E suficientă o oarecare curiozitate.” (Mircea Sântimbreanu, Un om cu…cărţi, Poliţia Română, sept. 1999)

„Fost director al revistei Pentru Patrie, licenţiat în ştiinţe militare şi jurnalism, fost ziarist în presa Ministerului de Interne, Nicolae Rotaru este mai de grabă cunoscut ca poet decât ca prozator. A câştigat trei concursuri de debut: roman, poezie şi proză scurtă. Volumele sale, publicate, toate, au titluri formate din treisprezece litere, număr însumat în numele său. Nicolae Rotaru este membru al Uniunii Scriitorilor. (Manuela Golea, Îngerii de oţel – Nicolae Rotaru, Ziua, 2 iul. 1999)

„Bun ţintaş, rebusistul Nicolae Rotaru apasă fără

menajamente pe trăgaci, convins că va fi un învingător, dacă nu în războiul de guerilă din jungla presei şi a tipăriturilor, măcar în încleştarea cu sine…” (Alexandru Păsărin, Un înger păzitor, Rebus, mai 1999)

262

„Recidivist notoriu, colegul nostru de condei şi tovarăşul de drum în slujba legii, Nicolae Rotaru reuşeşte să-şi menţină ceea ce cred că-l prinde cel mai bine – umorul,speranţa şi harul – indiferent că este nevoit să-mbrace sau să dezbrace uniforma, să urce sau să coboare scări, să respire în voie, aflat pe un vârf sau numai printr-un pai de trestie, găsindu-se într-un afund de ape translucide. Rămas un talentat homo ludens, colonelul (cu şanse de a-i fura limbii române bastonul de mareşal, cum observa nemuritorul Nichita, căruia condeierul i-a fost adesea în preajmă!) scoate carte după

carte…” (Dan Inăndan, Îngeri păzitori la Jandarm Libra”, Timpolis, Timişoara, iun. 1999)

„La cărţile sale de proză şi poezie vom întâlni

pagini memorabile, demne de luat în seamă de orice antologator care voieşte să tipărească volume colective, şi nu numai aceştia, ci chiar editorii, care o fac cu garanţia unui scriitor total, stăpân pe cele mai frumoase mijloace de expresie. Dl. Nicolae Rotaru îşi priveşte în mod serios destinul de scriitor format la şcoala literaturii moderne…” (Ion Machidon, Emoţii cărunte, Amurg sentimental, mar. 1999)

263

„Paradoxul seducător este, în situaţia lui Nicolae Rotaru, că orice spirit de frondă într-o exprimare estetică devine un anarhism imperator, cu bucurie acceptat în artă, tolerat cu nelinişte în viaţa socială. (…) Pragmatic, dar pentru trufaşii lumii artistice bucureştene, ignorat, dar de netalentaţi, publicat, dar de oameni de calitate, înţelegem acum, când împlineşte cincizeci de ani, s-a născut colonel şi poet. Prezenţa sa în interioritatea poeziei împlineşte douăzeci de ani, vechimea în Interne trebuie citită numai în cartea de muncă, prospeţimea de viaţă a acestui Lorca al jandarmeriei împlineşte cincizeci de ani. Alene şi-aproape, spiritul său este matur şi meritoriu.” (Aurelian Titu Dumitrescu, Un Lorca al Poliţiei, Meridian, 13 mai 2000)

„Colonelul inginer Nicolae Rotaru, jandarm get-beget, jurnalist atestat, scriitor, şofer profesionist şi, ca să fac o glumă, terorist neprins încă, mai scoate o carte. (…) Nicolae Rotaru îşi urmăreşte destinul uman şi profesional în strânsă relaţie cu destinele cu care s-a intersectat din momentul selectării sale pentru viaţa cu epoleţi, când era încă elev la Liceul din Găeşti, cu o oprire insistentă la cumpăna dintre anii 1989-1990…” (Geo Călugăru, Amintirile unui terorist, Revista Jandarmeriei, ian 2000)

„Ca să păstrăm mediul ostăşesc, se poate spune că

jandarmul (de fapt inginer în branşa comunicaţiilor militare) Nicolae Rotaru trage (eficace şi ignorând austeritatea), din orice poziţie, carete după carte, articol după articol, construindu-şi, în paralel cu profesia de apartenent la instituţia „oamenilor de arme”, făgaş pentru „exercitarea dreptului la pasiune”. Când „pasiunea pasiunilor” sau hobby-ul incurabil” se referă la creaţia literară, autorul îşi ţese, cu dibăcie şi răbdare, adevărate dispozitive de luptă şi îşi pune în stare de beligeranţă verbele, soldaţii săi devotaţi, dând ultimatumuri tranşante muzelor”. (George Şovu, Start în…start, prefaţă la Cufăr de soldat, Editura M.I., Bucureşti, 2000)

264

„Despre Nicolae Rotaru, ca ucenic al verbului, vorbesc foarte grăitor faptele. De presă, editoriale, manageriale, ostăşeşti. E un om al faptelor, un pragmatic

incurabil, un optimist contagios, un iubitor de oameni. Condeiul său de reporter s-a dovedit bine ascuţit (nu putea fi altfel decât ca şi mintea sa!), neînduplecat, tranşant, nereticent. A bătut la porţile cuvântului de timpuriu, dar afirmarea s-a produs la publicaţiile M.I., unde, în aproape 15 ani, a îndeplinit toate funcţiile, într-o ascensiune – managerială şi de popularitate – de invidiat. A fost primul ziarist militar ales în staff-ul U.Z.P. şi, pe drept cuvânt, a fost (este) considerat numbre one între ziariştii Internelor. Apreciat şi ca scriitor (poet, prozator, inclusiv de romane poliţiste, eseist, pamfletar, rebusist, dramaturg), fostul director al prestigioasei publicaţii „Pentru Patrie este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi autor a peste 25 de cărţi bine primite de public şi critica literară.(…) Arhitectul de reviste, creatorul de cărţi (inclusiv manuale sau tematici din domeniul managementului paideutic, educaţiei psiho-morale şi sociologiei comunicării), titularul de numeroase rubrici publicistice este un izvor de invidii, deşi e un munte vulcanic de bunătate a cărui lavă o reprezintă omenia, prieteşugul, solidaritatea, demnitatea, cinstea, credinţa, iubirea.” (Doru Spătaru, Cuvânt înainte, la Cartuşiera mov, Editura Timpolis, Timişoara, 2000)

265

266

„Armele sale preferate rămân, însă, cuvintele pe care domnia sa Nicolae al Rotarului le rosteşte după suflet, le mângâie, le vrăjeşte, le descântă cu artă

rară şi când e mâhnit şi întristat foarte, le salvează de uitare şi moarte.” (G. Chirilă, Nicolae Rotaru:Aripi de hârtie, Republica, dec. 2000)

„Nicolae Rotaru, care s-a manifestat până

acum mai mult ca poet, îşi demonstrează totuşi măsura talentului în proză…” (Victor Atanasiu, Text coperta IV, volumul Dincolo de Stix, Ed. RAO, Bucureşti, 2001)

„Fire comunicativă (doctor în Sociologia

Comunicării), jovială, prietenoasă, Nicolae Rotaru nu poate fi încadrat în curente, nu i se pot stabili sorginţi sau descendenţe. În jurnalism a practicat orice (de la pamflet la interviu, de la reportaj la caricatură, de la editorial la rebus, de la portret la epigramă), în literatură încercând…doar poezia, proza scurtă, eseul, teatrul şi romanul. (…) textele (…) sunt adevărate probe de virtuozitate literară, în care coexistă fericit sciitura ludică şi naraţiunea dramatică,adică lumea contrastelor în care trăiesc şi acţionează profesioniştii iubirii de ţară şi apărătorii de lege care sunt eroii acestor scrieri inspirate exclusiv din mediul ostăşesc.” (George Arion, Comanda prevestitoare, prefaţă la În armura legii, Editura M.I., Bucureşti, 2001)

„Nicolae Rotaru, autor din 13 litere, cum îi

place să se alinte, este un militar civil nu prea înalt

de stat, un civil militar nu prea scurt în picioare, nu prea brunet, dar în nici un caz blond, un împătimit condeier ce trece prin lumea gazetărească şi literară, civilă şi militară, într-un pas de front atipic, niciodată calm, niciodată în goană, niciodată în pas de gâscă, sau de paradă, totdeauna copleşit de un surplus de informaţii, pe care nu le mărturiseşte decât metamorfozate în personaje, totdeauna amabil şi uşor distant, cum îi stă bine unui cetăţean cu două patimi ( era să apun patrii!) literare, una-n uniformă şi cu epoleţi, şi alta în hăinuţele lui Adam, cel de dinainte şi de după boroboaţa cu mărul năsărâmb, totdeauna un duşman al abuzurilor de uitare, totdeauna un ferment al memoriei corecte despre scris şi despre ţară… (…) Nicolae Rotaru a apărut cu volume, scrise în genuri diferite, în mai toate editurile principale din ţară. A condus revista „Pentru Patrie”, ducând-o la tiraje astronomice, are o îndelungată experienţă gazetărească – fapt care ne dă garanţia unui succes în noul său demers cultural-artistic…” (Dumitru Radu Popescu, Ce ne învaţă fericirile?, prefaţă la Dincolo de ieri, Editura M.I., Bucureşti, 2002)

267

268

„…Nicolae Rotaru, este poet, romancier şi împătimit publicist, un provocator şi un destabilizator al pieţei de carte (cum îl numeşte Mircea Sântimbreanu), un colonel superior al literelor

române (Mircea Micu). Etichetările nu sunt de complezenţă, Nicolae Rotaru fiind unul dintre puţinii scriitori şi singurul militar!, care ne-a obişnuit cu o adevărată avalanşă editorială, sprijinită pe o tenacitate de excepţie şi o prolificitate pe măsură.” (Gheorghe Mincă, O carte ca un imn…, Amprenta, Buzău, iul. 2002)

„Autor de cartuşiere, Nicolae Rotaru a dovedit

că el însuşi este… o cartuşieră la ţinuta de campanie a literaturii române.”(Vasile Ursachi, Frate cu dracu’, Nicolae Rotaru a împărţit picături de mir din cartuşiera roz, Poliţia Română, dec. 2002)

„Nicolae Rotaru, scriitor cunoscut şi detector

de serviciu la revista noastră, se dovedeşte a fi, cu fiecare carte, nu doar un om de cuvânt ci, dimpotrivă, un om de cuvinte. Diamantele lingvistice pe care le bijutereşte sunt tot atâtea dovezi ale strădaniilor neobositului condeier care, pare-se, a făcut contract cu vocabularul limbii române spre a-i explora şi exploata nemărginitele-i resurse. Scăpărările metaforice şi rostirile de duh, pe care autorul le risipeşte în pagini cu nonşalanţa marilor creatori, divulgă existenţa în spatele lor a unui travaliu grau şi de imaginat, darămite de susţinut.” (Firiţă Carp, Împuşcându-ne noaptea, Lumea detectivilor, 3/nov. 2002)

„Lumea lui Nicolae Rotaru se apropie mult de cea moromeţiană relansând conceptul de realism obiectivat de alte trepte temporale, dar veridic legitimat”.(Victoria Milescu, Nicolae Rotaru, Dincolo de Styx, Universul cărţii, apr. 2002)

„Girat de palmaresul publicistic şi vechimea

în tranşeele cuvântului, Nicolae Rotaru este un condei incisiv, sarcastic şi inconfundabil, care preface umorul şi satira în eficace arme de luptă contra stărilor de lucruri negative, un luptător tenace, talentat şi original, cu mijloace literar-jurnalistice, contra unor aritmii sociale, tare educaţionale şi slăbiciuni umane, indiferent de gradul ori poziţia ierarhică a făptaşilor aleşi să fie ţinta demersurilor sale epico-ludice, dar şi un sensibil observator social, capabil să emoţioneze şi să reconforteze psihic, prin subiecte de imediateţe, tratate cu savoare şi realism ori cu profundă şi inconfundabilă poezie, de pe poziţia omului se spirit, a comunicatorului profesionist şi, nu în ultimul rând, de pe cea a sociologului militar avizat.” (Pavel Abraham, Text coperta IV la Cartuşiera roz, Editura M.I., Bucureşti, 2002)

269

270

„Trăgător de cartuşe publicistice – dacă ne-am lua după spusele sale din cartea Amintirile unui terorist, a tras şi cu muniţie adevărată în acel 1989 al schimbării de macaz ceauşist, dar a rămas, ca toţi

actorii (regizorii, scenariştii acelui decembrie sângeros), nedovedit şi neprins – Nicolae Rotaru se vădeşte, cu fiecare carte apărută, un fenomen. (…) Aparent paradoxal, de parcă ar juca un rol pe o scenă, scriitorul în uniformă pendulează între starea elegiacă, pesimistă, melancolică şi cea corosivă, vulcanică, explozivă.” (Florentin Popescu, Cartuşul de start, prefaţă la Cartuşiera roz, Editura M.I., Bucureşti,2002)

„Îl ştiam ludic-vulcanic, dar şi sentimental-

stenic, trăgător eficace, din orice poziţie, cu arm când secretă, când vizibilă, a versului. Îl ştiam ucenic la ctitorirea cine ştie cărui castel în Spania sau mănăstire în Argeş, asumându-şi, după spusele lui, soarta de colecţionar al cauzelor pierdute. Îl ştiam osârdiac în şantierele (foarte multe, vaste, îndrăzneţe) ale spiritului, nepregetând să-nceapă (şi să nu poată isprăvi, necum a tipări) zeci de cărţi, de la jurnal şi proză umoristică, la teatru şi haiku, de la roman şi enigmistică, la poezii pentru copii şi eseistică, de la epigramă şi pamflet, la povestire şi reportaj. Îl ştiam căuzaş al unei cariere care l-a asprit până la împietrire, stare din care, cum glumeşte el contagios, îi va fi foarte uşor să devină direct statuie.” (Marius Tupan, Prima picătură, prefaţă la Picături de mir, Editura Fundaţiei „Revista Jandarmeriei”, Bucureşti, 2002)

„Ofiţer de carieră, Nicolae Rotaru nu este doar un veteran al armelor, ci şi al scrisului”.(Corneliu Ciocan, Paşii fără urmă ai lui Nicolae Rotaru, Realitatea românească, apr. 2002)

„Ca un prinţ de fum, poetul se vădeşte un

meşter cioplitor de metaforă până la simplitatea perfectă. Când ludic, când obsecvios (…) devine un explorator al penumbrei şi al răcorilor metafizice.”(Rodian Drăgoi, Fotografia absenţei mele, Amurg sentimental, mar. 2002)

„Prolific şi original, curajos şi ludic, talentat şi

onest, el n-a fost preferatul boemei literare, nici răsfăţatul criticii fie datorită apartenenţei la o instituţie „odioasă”, fie din cauza asumării unei cvasi-singurătăţi mai puţin eclatante, dar oricum creatoare. (…) De fapt, luând-o înaintea comandanţilor săi, cu prilejul unor lansări de carte, confraţii din breasla fără epoleţi l-au avansat general al literaturii. Dar sunt convins că el, atât de ocupat cu scrisul de dimineaţa până noaptea, nu mai are vreme să ţină la ierarhii convenţionale date de statutul militar”. (Corneliu Leu, Cuvânt de deschidere la Calea de mijloc, Editura M.I, Bucureşti, 2003)

271

272

„M-a încântat pitorescul lumii sale ţărăneşti şi verbul acid al autorului. Vremea şi vremurile ne-au

îndepărtat, dar Nicolae Rotaru nu a urcat în acest timp doar treptele ierarhiei militare, ci şi pe cele ale Olimpului literar. Dacă nu mi-aş fi dat seama de talentul său extraordinar, aş fi putut să-l suspectez pe colonelul Nicolae Rotaru că, în loc de instrucţie, ordonă ostaşilor să-i scrie cărţile…” (Ion Marin Almăjan, Lansare de carte, Timişoara, iul. 2003, apud Adina Borcan, Nicolae Rotaru – olimpic într-un maraton al literelor, Timpolis, 14-16 iul.2003)

„…autorul realizează un tablou veridic al

realităţii contemporane în totalitatea manifestărilor ei contradictorii şi complexe.” (Ana Dobre, Un jurnal expresiv, Luceafărul, nr. 25/2 iul. 2003)

„Profund şi dezinvolt, patetic şi şăgalnic,

vizionar şi nostalgic, Nicolae Rotaru ştie sp armonizeze cuvintele potrivit stărilor şi ideilor poetice ce le animă, realizând adesea veritabile performanţe lirice….” (Nicolae Dragoş, Drumul cuvintelor spre adevăr, Dimineaţa, 19 aug. 2003)

„Nicolae Rotaru ni se revelă ca un scriitor

complex şi non-conformist, element activ în orizontul existenţial, provocator deseori, dar şi de un romantism discret, camuflat cu prudenţă. (…) Suntem convinşi că s-ar fi dedicat oricum artei cuvintelor înaripate, chiar dacă şi-ar fi ales altă meserie.” (Nicolae-Paul Mihail,

Nicomah Rupând în tăcere sigiliile singurătăţii, Oglinda, 09 sep. 2003)

„La Editura Facla am întâlnit o persoană care

venea din viaţa militară cu un apetit extraordinar pentru cultură,dar, mai mult decât atât, cu o capacitate aparte de a transforma realitatea, de a o vedea cu un ochi lucid. Nicolae Rotaru este un recidivist cu totul şi cu totul împătimit, iar destinul l-a alintat, pentru că a avut şansa să cunoască oameni extraordinari, pe care i-a transpus în literatură.” (Marcel Tolcea, Lansare de carte, Timişoara, iul. 2003, apud Adina Borcan, Nicolae Rotaru – olimpic într-un maraton al literelor, Timpolis, 14-16 iul. 2003)

„Militar de carieră, „colonel cu state vechi în

Jandarmerie”, Nicolae Rotaru continuă să publice, în cadrul unui efort asumat, curat şi onest, care nu aşteaptă laurii criticilor şi nici înregimentarea în vreo boemă literară.” (Roxana Istudor, Trei spre zece, Ultima oră, 26-26 iul. 2003)

273

274

„Inconfundabilul stil ludic, jemanfişismul cu care abordează şi problemele dramatice, şi faptul divers, acurateţea descrierilor, meşteşugul transformării actorilor naraţiunii în personaje autentice sunt puncte de rezistenţă ale construcţiilor epice propuse de Nicolae Rotaru, în

primul rând pentru cititorii din mediul ierarhic cazon, dar şi pentru iubitorii de lectură din celelalte paliere sociale. (…) Departe de efervescenţa şi găşcănismul literar, retras din boema spiritualităţii bucureştene, el îşi ciopleşte cu osârdie paginile ce se alcătuiesc în opuri ce-i dau dreptul să se bucure de aprecierile confraţilor.” (Ştefan Mitroi, Cuvânt înainte la Eroism de veghe, Editura M.A.I. Bucureşti, 2004)

„În ipostaza de specialist într-un domeniu

precis delimitat, Nicolae Rotaru rămâne totuşi, acelaşi remarcabil scriitor, consacrat de numeroasele cărţi de beletristică publicate.” (Alexandru Drugă, Contribuţii româneşti la teme universale, Dimineaţa, 9 feb. 2004)

„Nicolae Rotaru scrie adeseori pentru

personajele sale şi întotdeauna pentru cititori.” (Gigi Trif, Arcadele perenităţii, Dimineaţa, 12 mar. 2004)

„Un scriitor mereu îmboldit de un demon al

neîmpăcării cu „aşa s-a hotărât” şi chiar de nevindecat în ambiţia sau în pasiunea sa pentru adevărul, poate, uneori, incomod, dar, până la urmă, atât de tonifiant – asta se ambiţionează şi, până la urmă, reuşeşte să fie Nicolae Rotaru.” (Şerban Cionof, Viaţa, văzută cu ochiul liber, Ecart, nr. 297, 30 sep. 2004)

„Militar de carieră, colonelul Nicolae Rotaru s-a afirmat şi ca un riguros scriitor, faptul fiind susţinut de cele trei concursuri succesive de debut editorial câştigate la Bucureşti şi Timişoara, cu roman, poezie şi proză scurtă, de cele peste 40 de cărţi publicate în decurs de 20 de ani, ca şi de apartenenţa sa la breasla profesioniştilor cuvântului. Fire vulcanică şi riguroasă, perfecţionist şi pasionat de ceea ce face, după absolvirea Academiei de Înalte Studii Militare, Nicolae Rotaru a fost atestat ziarist profesionist şi a lucrat în presa M.A.I., parcurgând toate treptele ierarhiei jurnalistice de la redactor la director ale cunoscutei publicaţii Pentru Patrie.” (Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Câteva cuvinte, prefaţă la Cine, ce, cum, când, Editura Fundaţiei „Revista Jandarmeriei”, Bucureşti, 2004)

275

276

„Este aproape incredibil cum reuşeşte să-şi drămuiască timpul şi să prefacă neodihna în cuvinte acest om, care la 55 de ani mu mai e nici el aşa de tânăr. Cum ar vrea să vrea să şi cu ne-ar sta bine tuturora. Fie înlănţuite în metafore, stihuri şi poeme, fie zidite în clădiri epice (pamflete, povestiri, schiţe, nuvele, reportaje, portrete, romane) care mai de care mai răsucite, mai zdravăne, fie turnate în tablete ce amintesc de turbulenţa argheziană, fie rânduite în cronici, epigrame, aforisme, enigme, scenete etc. cuvintele lui par născocite de mâna unui artist.”

(Fănuş Neagu, Foc de avertisment, prefaţă la Cartuşiera bej, Editura Detectiv, Bucureşti, 2004)

„Ca negustor fără de arginţi în piaţa înţelegerii

între oameni, cum singur se consideră, Nicolae Rotaru rămâne un robit al verbului, un ostenitor devotat în minereul aurifer al limbii române, un pasionat al prieteniei şi un duşman de moarte al lenei, minciunii şi inculturii…” (Al. Păsărin, Trăgătorul de rafale, Almanah Rebus, 2004)

„Prozatorul Nicolae Rotaru are inimă de poet,

o filozofie a substanţei reale, în care liniştea şi frumuseţea ţâşnesc, de pretutindeni, fie din ramurile arborilor cu frunzele răcorite, fie din frunţile dealurilor peste care au voiajat fluturii cu aripile tatuate de florile luminilor din stele.” (Miron Ţic, Observaţii eroice, misiuni îndeplinite, Amurg sentimental, feb. 2005)

„Ştergând din cuget grija sau amarul/ Şi toate

omeneştile mizerii,/ Din scrisul colonelului Rotaru/ Eu vă ofer o tablă de materii.//”Statui de humă” prinse în „Răstimpuri”,/ „Semne de armă” în „Lumina zilei”,/ Un „Front de inimi” treaz prin anotimpuri,/ „Petale de sidef” pe albul zilei.// „Destine arestate” sau „cărunte”, / „Moarte de probă” generând confuzii,/ „Bârlogul teroriştilor” sub munte/ Ascunde

„Proprietarii de iluzii”.//”Muzeu de muze”-i „Ultima dorinţă”/ Când „Noaptea de apoi” e în derivă/ Şi „Îngerii de-oţel” în suferinţă,/ Iar veşnicia – „aproximativă”.// „Uitarea” să coboare peste mine,/ Cu „Alibiul inutil şi trist,/ Un „Cufăr de soldat” care conţine/ Suave „Amintiri de terorist”.// Sunt douăzeci şi şapte de volume,/ Odrasle penei lui fără istov,/Iar ultima care-a ieşit în lume/ O ţin în mână: „Cartuşiera mov”.// Zburăm cu „Aripi de hârtie”/ Şi, „Fraţi cu dracul”, coborâm la fix,/ Căci „Dincolo de ieri” când ne îmbie, / Rapid ajungem „Dincolo de Styx”. // Bilanţul: 31 de volume,/ Ai penei sale brave, mărturii, / Iar ultimul care-a ieşit în lume/ Îl ţin în mână: „Cartuşiera gri””. // Un veritabil munte de volume,/ Escaladat de alpinişti viteji,/ Iar ultimul care-a ieşit în lume/ Îl ţin în mână: „Cartuşiera bej”…// Din ea spontan de-ar percuta o capsă/ Şi nu ne-ar mai rămâne timp de şagă,/ I-aş scrie autorului pedeapsă/ Să-şi recitească opera întreagă!”( Ştefan Cazimir, Tablă de materii, poezie rostită la lansări succesive în 23.12, 2000, 05.12. 2002, 28.03. 2003 şi 23.09. 2004)

277

278

CUPRINS

Trasee şi trasoare de Paul Everac...................................... 5 Lăsarea la vatră ................................................................. 9

13–imea întâi: SISIFUL BĂTRÂN

DULCEAŢA CEAIULUI AMAR ............................ 15 OMUL DIN CASTAN.............................................. 27 PĂCATE DE GRADUL ÎNTÂI ............................... 34 PACEA UNEI ZILE ................................................. 43 INFRACTORI ÎN UNIFORMĂ ............................... 51 DOUĂ NENOROCIRI.............................................. 57 AMBELE VICTIME................................................. 63 ALTERCAŢIA FATALĂ ......................................... 72 PATRUPEDUL ASASIN ......................................... 81 NOAPTE CU STAFII ............................................... 86 ABSURDUL PATERN............................................. 93 LANTERNA ROŞIE............................................... 101 PALMARES TRIST ............................................... 109

13–imea a doua: TOLERANŢĂ ZERO

APLICAŢIA............................................................ 117 SOLDAŢI CONTRA SOLDAŢI ............................ 122 ACTE ŞI TABLOURI............................................. 129

VIOLATORUL DE CADAVRE .............................142 CRIMINALUL UCIS ..............................................148 ROMICA .................................................................159 SPOVEDANIA UCIGAŞULUI...............................165 PROSOPUL VERDE...............................................179 ORTUL POPII .........................................................199 CAVOUL GROAZEI ..............................................209 POVESTE CU EPOLEŢI ........................................225 POTRIVIRE DE CARACTER ................................239 MOŞ CRĂCIUN......................................................247

Acreditări colegiale ........................................................255

279

Cartea a fost realizată cu fonduri bugetare Se distribuie gratuit în reţeaua M.A.I., şi se supune reglementărilor

interne referitoare la evidenţa contabilă cantitativ-valorică