Universitatea „Al. I. Cuza” din IaşiFacultatea de Geografie şi GeologieDepartamentul De GeografieSpecializarea Geografia Turismului

PROIECT LA CARSTOLOGIE

Munţii Poiana Ruscă

ÎNTOCMIT,Student Mocănaşu Cristina, grupa 1224A

Student Pavel Florentina, grupa 1223B

Semestrul II, 2011-20121. INTRODUCERE

     Ca şi în cazul mai multor localităţi din jurul Munţilor Poiana Ruscă, situate în aria principalelor centre dacice şi române de la începutul primului mileniu al erei noastre, se pare că toponimia masivului muntos este de origine latină şi derivă din “Poiana Rustica". Semnificaţia denumirii ar echivala cu locul despădurit, poiana de la “ţară", din afara urbei, sau din aria ţăranilor. Cuvîntul ,,rustica" era în uz pentru desemnarea aşezărilor izolate din afara centrului urban Sarmizegetusa. Denumirea ,,Poiana Rustica" s-a referit, probabil, într-un stadiu iniţial la platoul despădurit din partea de est a Munţilor Poiana Ruscă, locuit de ţăranii băştinaşi.

.

Munţii Poiana Ruscă se pun în evidenţă ca un masiv foarte bine conturat, la la nord ajungând până la Culoarul Mureşului, în est la Depresiunea Haţegului şi Dealurile Hunedoarei, în sud sunt mărginiţi de Culoarul Bistriţa-Strei, iar în vest merg până spre Culoarul Lugojului, şi Piemontul Poiana Ruscă (Dealurile de Vest). De fapt, spaţiul montan, aşa cum este normal, se termină prin zonele montane, mai mult sau mai puţin dezvoltate, în toate direcţiile. Aspectul general al Munţilor Poiana Ruscă este de masiv unitar, evidenţiindu-se, totuşi, partea centrală cu Vf. Padeşu, din care se desprind o serie de culmi radiare, situate între râurile ce coboară din cuprinsul unităţii: Bega (formată din Bega Luncani şi Bega Poieni), Lăpugiu, Dobra, Cerna (Hunedoarei), cu afluenţii Zlaşti şi Runcu, Densuş (Galbena), Rusca cu Lozna, Nădrag etc. Pe Cerna (Hunedoarei), în scopul aprovizionării cu apă potabilă a oraşului Hunedoara, a fost amenajat Lacul Cinciş , iar pe Valea Gladna (Vestul Munţilor Poiana Ruscă ), într-un loc în care valea se îngustează în şisturi cristaline până la 100-200m, în amonte de localitatea Surducu Mic, s-a ridicat Barajul Surduc, din anrocamente, poziţionat la întâlnirea cu Dealurile Bucovăţului (din Dealurile Banatului), cu rol de regularizare a debitelor.

Munţii Poiana Ruscă constituie partea de nord-vest a Carpaţilor Meridionali. Situaţi între paralele 45°55' şi 45°30' latitudine nordică şi meridianele 22° şi 23° longitudine estică, ei se întind pe o suprafaţă de 2 640 km2, suprafaţă comparabilă cu aria ocupată de masivele muntoase vecine din est (munţii Şureanu şi Cindrel) şi din sud-vest (Semenic).

Împreună cu Munţii Sebeşului (masivele Şureanu şi Cindrel) din est şi Munţii Banatului din sud-vest (munţii Semenic, Aninei, Dognecei, Almăjului şi Locvei), masivul Poiana Ruscă se înscrie într-un brâu muntos cu altitudini medii în jur de 700-1000 m, care urmăreşte curbura Carpaţilor Meridionali înconjurînd pe la nord-nord-vest zona axială înaltă cu relief alpin a munţilor Retezat, Ţarcu şi Godeanu. Munţii Poiana Ruscă se conturează deci ca o treaptă de relief intermediară între zonele periferice, depresionare şi partea centrală, mai înaltă, a Carpaţilor Meridionali.

Istoricul cercetării geomorfologice şi rezultatele de până acum:

În prezentarea acestui capitol se arată că în lucrările de specialitate lipsesc aproape total studiile referitoare la Munţii Poiana Ruscă. În ultimul timp, au început să apară lucrări în această direcţie (de exemplu cea a lui N. Popp-1972-, o sinteză asupra dezvoltării reliefului). Se accentuează că aproape toate studiile şi cercetările geologice asupra regiunii cuprind şi referiri la geomorfologia masivului.

Se disting trei perioade principale în care se sintetizează întrega activitate şi concepţie geomorfologică şi de cercetare a masivului:

1) Prima perioadă până la 1912 începe în anul 1789 prin lucrarea lui I. Esmark care se referă la aspectul Văii Cernei (afluent al Mureşului) şi din câteva date geologice asupra masivului. Sunt amintite lucrările lui Téglás Gabor („Prima linie ferată ardeleană” 1882), unde apare pentru prima dată ideea unui curs al Mureşului pe actualul culuar Lăpugiu-Behei ce înconjura la nord şi vest masivul Poiana Ruscă, idee reluată în cercetările mai recente ale lui R. Ficheux (1934), Gh. Pop (1947), N. Orghidan (1969), Gr. Posea (1967, 1969).

2) A doua perioadă 1912-1944 , mult mai laborioasă, se înscrie pe linia modernă a geomorfologiei. Este amintită lucrarea lui L. Sawcki „Beiträge zur Morphologie Siebenbürgens” (1912), bazată pe interpretarea largă a reliefului Transilvaniei ca rezultat al peneplenizării complexe sub acţiunea râurilor şi abraziunii marine în care se remarcă în Poiana Ruscă o suprafaţă veche preponţiană şi una ponţiană. Această perioadă culminează cu studiile lui Emm. de Martonne cu referiri speciale la lucrarea „Excursions géographique de l' Institut de géographie de l' Université de Cluj” en 1921, „Resultats scientifiques” în care, ocupându-se şi Poiana Ruscă, constată o remarcabilă netezire a culmilor ca şi uniformitatea lor. El remarcă două nivele: platforma superioară (Vadul Dobrii) peste care se ridică martorii reduşi (Padeş şi Rasca) şi platforma inferioară (Ghelar). Cele trei trepte le dă vârsta eocenă, miocenă şi pliocenă.

3) A treia perioadă (1944-1974) , corespunde cu lucrarea de sinteză a lui V. Tufescu (1946), asupra platformelor de eroziune, în care se remarcă existenţa a trei nivele în Poiana Ruscă.

Sunt amintite apoi datele geologice ale lui I. Pavelescu (1953, 1954, 1958), I. Dumitrescu (1955), V.C. Papiu (1956) şi alţii, depăşite după 1960 odată cu apariţia lucrărilor lui M. Mureşan (1962-1973), A. Savu (1962), D. Giuşcă ş.a. (1963), V. C. Papiu (1963-1964), I. Pavelescu (1964), H. Kräutner (1963-1973), O. Mayer care prezintă nu numai o importanţă din punct de vedere tectonic, litologic şi paleogeografic, dar şi geomorfologic.

Contribuţia geografilor după anul 1960 este şi ea mai subtanţială sub raportul morfogenetic prin lucrările lui P. Cotet şi C. Martiniuc în capitalul de geomorfologie al „Monografiei geografice a R.P.R.” (1960) ce se referă şi la acest masiv. Acestei perioade i se încadrează şi lucrările lui Vintilă Mihăilescu (1932, 1963, 1966, 1971), N. Orghidan şi Gr. Posea, privind zonele carpatice şi văilor.

Studiile regionale ne-au atras, de asemenea, atenţia. Ele au tratat regiuni învecinate dar cu unele implicaţii şi asupra masivului studiat de noi, de exemplu: Cornelia Grumăzescu, cu privire la Podişul Lipovei (1972), I. Josan şi alţii.

Cerecetările de geomorfologie a României – P. Cotet (1973), Gr. Posea şi colab. (1974) de geografie fizică a R.S.R., V. Mihăilescu (1964), I. Sârcu (1968), M. Iancu (1971), Al. Roşu (1974) – trateză probleme de ansamblu dar a căror contribuţie sub diferite aspecte au prezentat interes pentru cercetările noastre.

Se desprinde concluzia că masivul Poiana Ruscă nu i-au fost consacrate nici un studiu de amănunt.

2. SUBSTRATUL CARTIFICABIL AL ZONEI

     Masivul Poiana Ruscă se caracterizează printr-un relief nivelat în trepte şi fragmentat în culmi lungi, ale căror înălţimi maxime oscilează în jur de 1300 m. În zonele marginale din est, nord-vest şi sud-vest, şi anume în regiunile Haţeg-Deva, Dobra-Lugoj şi Tincova-Maciova, între zona muntoasă şi depresiunile periferice se conturează un relief de dealuri cu altitudini cuprinse între 200-300 m. În stânga văii Bega, între Margina şi Traian Vuia, acest relief ondulat trece în terase fluviatile extinse. Zona periferică a masivului este marcată prin cîmpiile aluviale şi terasele râurilor Mureş, Timiş, Bega, Strei, Cerna şi Bistra. În zona muntoasă propriu-zisă se disting două unitaţi geomorfologice principale: în partea de vest, de la depresiunea Caransebeşului până la bazinele superioare ale râurilor Bega şi Cerna, se conturează un relief puternic modelat, cu pante accentuate, care urcă relativ repede, mai ales din câmpiile aluviale ale Timişului şi Bistrei, spre partea centrală a munţilor; jumătatea estică a masivului se prezintă, în schimb, sub forma unui platou înalt, ferăstruit adânc de ape. În această zonă de platou, care reprezintă o peneplenă pretortoniană, se recunosc mai multe trepte de nivelare situate la altitudini de 400-500 m în părţile marginale, la 600-800 m în partea mediană şi la 900-1 000 m în aria centrală a masivului. Culmile largi din zona înaltă a Munţilor Poiana Rusca, la altitudini de peste 1 100 m, conservă un relief vechi, îmbătrânit, parţial reactivat, sincron cu platoul fosil situat la est.

Platoul menţionat constituie una dintre particularităţile reliefului din Munţii Poiana Ruscă. De pe platou privirea cuprinde zarea aproape până la capăt, lăsând impresia unei suprafeţe plane continui în care nu se bănuiesc abrupturile şi denivelările adânci săpate de ape. Reactivarea energiei de eroziune nu a reprofilat aceste văi pînă la obârşie. De aceea, în zonele de izvoare văile sânt adesea colmatate, apa curgând meandrat în propriile aluviuni. Profilul văilor în aceste

porţiuni este larg, puţin adânc, cu versanţii domoli. Aspectul general seamănă cu acela al unei regiuni de dealuri. Pădurenii, care locuiesc pe aceste plaiuri din timpuri străvechi, au contribuit la modelarea regiunilor mai sus menţionate, prin nivelarea lor în terase, în scopul practicării unei agriculturi restrânse care să acopere nevoile locale. Terasarea reliefului oferă culmilor locuite, din zona de platou, un aspect cu totul particular.

Munţii Poiana Ruscă sunt dominaţi de o culme centrală înaltă care unesc cele două culminaţii principale ale masivului - vârful Padeş (1.374 m) şi vârful Rusca (1 356 m). Din aceste vârfuri se desprind radiar culmi lungi, numite de localnici ,,picioare", care coboară până în depresiunile periferice.

Din vârful Padeş se desprinde către nord o culme care, prin vârfurile Balaurul, Preslop, Ambros, Beneşu, ajunge pînă la Tomeşti; din vârful Balaurului se desface spre vest o altă culme care se extinde prin vârfurile Brăinul Mare şi Gomila Mare până la Fârdea; spre sud culmea Padeş-Rareş-Fintânii se bifurcă din vârful Poeţi (Peţi) spre Maciova, peste vârful Trei Hotare şi spre Voislova, prin Ascuţita Mică, Scărişoara şi Măgura.

Din vârful Rusca porneşte către NV, pînă la Româneşti, o culme peste vârful Stâlpului, Druja şi vârful Scalinului. Un alt “picior" ajunge prin vârful Chiciora în Dealul Bătrâna, de unde se desprinde o ramificaţie spre Roşcani şi alta spre cotul văii Dobra. Spre SE se conturează o culme prin Dealul Cririnii şi vârful Chiciora, până în Măgura Frunţii, de unde o ramificaţie coboară spre sud, la Marga, iar culmea principală se îndreaptă spre E, pentru a ajunge până la Haţeg prin Dealul Socilor, Titiana, Văraticu, sălaşele Mesteacăn, Prislop şi Vârful Curatului.

La est de vârful Rusca, în dreptul localităţii Vadu Dobrii se desfac trei picioare, populate cu precădere de către ,,pădureni": către NE, piciorul cu localităţile Poiana Răchiţelii, Feregi, Poieniţa Tomii, Muncelul Mare, Muncelul Mic; către E, piciorul Vadu Dobrii, Bunila, Poieniţa Voinii, Ruda, Ghelari; către sud-est, piciorul care coboară spre Meria.

 

În munţii Poiana Ruscă se disting trei ansambluri de formaţiuni litologice:a) Formaţiuni metamorfice, răspândite în cea mai mare parte a ariei cu relief muntos; în jumatatea sudică a munţilor aflorează roci intens metamorfozate cunoscute şi sub denumirea de cristalinul getică. Aceste şisturi cristaline sunt reprezentate prin micaşisturi, amfibolite, gnaise. Subordonat, apar intercalaţii subţiri de calcare şi corpuri mici de roci granitoide. Vârsta acestor

formaţiuni metamorfice se estimează la 850-1000 milioane ani. Relieful format pe şisturile cristaline menţionate se caracterizează prin culmi înalte cu pante abrupte.

Jumatatea nordică a reliefului muntos se dezvoltă pe rocile cristaline mai slab metamorfozate care formează Cristalinul de Poiana Ruscă. Şisturile cristaline, reprezentate prin şisturi sericitocloritoase, cuarțite, şisturi cloritoase, conţin numeroase intercalaţii dolomitice şi de calcare, care ating grosimi de ordinul a 3000 m, formând masive mari de roci carbonatice, cum sunt cele de la Hunedoara-Runcu-Lelese, Luncani-Poieni, Gros, Nandru. Dintre formaţiunile de relief deosebite, condiţionate de roci calcaroase, amintim stâncă în formă de piramidă de la Tomeşti, situată în versantul stâng al văii Bega, imediat amonte de fabrica de sticlă. Stâncă reprezintă un rest ruiniform al unui strat vertical de calcar alb-cenuşiu rubanat, rămas în relief datorită unui sistem de fisuri care l-a modelat.

b) Formaţiuni magmatice, cu răspândire limitată în acest masiv, reprezentate de:

- masive intrusive de granodiorite-datorită alterării superficiale mai intensive a rocilor granodioritice în comparaţie cu şisturile cristaline sau cu rocile din aureola de contact, masivele au fost nivelate mai uşor de către eroziune, detaşându-se geomorfologic de învelişul lor prin caracterul mai domol şi înălţimile mai reduse ale reliefului, de exemplu marile corpuri granodioritice dintre Tincova şi Nădrag şi din valea Varciorova.

- stâlpi vulcanici de andezite, în zona de la vest de Deva, unde cu andezitele neogene formează proeminente evidente în relief, cum ar fi Dealul Cetăţii şi Dealul Cozia- piroclastite şi aglomerate vulcanice andezitice, care generează, de obicei, forme de relief pozitive cu pante abrupte

- formaţiunea ignimbritică cretacică este marcată între văile Loznişoara şi Ciotorogu de o serie de abrupturi împădurite corespunzătoare principalelor bancuri de tufuri sudate

c) Formaţiuni sedimentare, care apar în zonele periferice, deluroase şi în bazinul sedimentar Rusca Montană. Acest bazin este mărginit în cea mai mare parte de sisteme importante de dislocaţii tectonice marcate în relief prin denivelări, în special în regiunile Lunca Cernii şi Rusca Montană. În cadrul acestor formaţiuni se disting două asociaţii principale de roci, cu efecte diferite asupra modelării reliefului: roci puternic consolidate reprezentate prin calcare jurasice, gresii, conglomerate şi marne cretacice, gresii şi conglomerate roşcate eocene şi roci slab consolidate reprezentate prin argile, marne şi gresii nisipoase, nisipuri şi pietrişuri de vârstă mio-

pliocenă. Clacarele jurasice formează abruptul împădurit din versantul stâng al văii Văişoara de la Căvăran şi stâncile albe izolate de pe crestele de la est şi sud-vest de Rusca Montană. Pe gresiile şi conglomeratele cretacice se dezvoltă relieful muntos din partea de vest a bazinului Rusca Montană, de la vest de Deva şi din regiunea cuprinsă între localităţile Dobra, Roşcani, Făgeţel, Răduleşti-Dumbrăviţa şi Lesnic. Relieful scund şi domol din zona periferică, cu dealuri, a masivului Poiana Ruscă este modelat în depozitele argiloase şi nisipoase cu pietrişuri de vârstă miopliocenă.

3. HIDROGEOLOGIA ZONEI CARSTICE

Hidrogeologia este una din ştiinţele naturii şi ea este dedicată problematicii complexe a apelor subterane: originea şi formarea, formele de zăcământ, legile de curgere, regimul şi resursele apelor subterane, interacţiunea cu rocile, calitatea şi condiţiile care determină folosirea în diferite scopuri, regularizarea sau eliminarea din terenurile acvifere.

Apartenenţa hidrogeologiei la ciclul ştiinţelor geologice se datorează faptului ca apa subterană este un corp geologic având o dinamică naturală, cu variaţii cantitative şi calitative în timp şi spaţiu.

Hidrogeologii încearcă pe baza unei descrieri complete să-şi explice tot ce se întâmplă cu apa subterană şi îşi doresc să poată dispune de toate resursele acesteia în împrejurări de o diversitate nelimitată (diversitate ce poate fi generată prin simulare).

Hidrologia munţilor Poiana Ruscă

Bazinul hidrografic al Mureşului drenează pe o suprafaţă de 1452 kmp întreaga jumătate estică a munţilor Poiana Ruscă. Principalele râuri colectoare din această arie sunt Cerna, Streiul şi Dobra.

Cerna este, după distanţa pe care o parcurge prin masiv, 65 km, şi suprafaţa de colectare, 740 kmp, râul cel mai mare al masivului. Izvorăşte de sub vf. Rusca, fiind cunoscut până în amonte de localitatea Lunca Cernii sub denumirea de Valea Bordului. În aval de Lunca Cernii traversează Cheile Cernei, apoi şesul aluvial pe care se află vetrele aşezărilor Haşdău şi Dobaca, pentru a ajunge, printr-o vale săpată adânc, în lacul de acumulare Cinciş.

    Streiul îşi adună apele din masiv prin câţiva afluenţi de pe stânga, situaţi între localităţile Subcetate şi Simeria. Lunca Streiului marchează limita estică a masivului. Din zona muntoasa primeşte ape prin Valea Silvasului şi Valea Galbenă, văi accesibile pe drumuri forestiere şi comunale.     Dobra-Bătrâna, după mărime, 180 kmp suprafaţa drenată şi 45 km lungime, este al doilea afluent al Mureşului, care, pe întreaga sa lungime, curge prin munţii Poiana Ruscă. Izvorăşte din zona vf.Rusca. Ceilalţi afluenţi ai Mureşului, care drenează partea de nord-est, nu depăşesc 10 km lungime. Bazinul hidrografic Bega colectează apele din partea de nord-vest a munţilor Poiana Ruscă. În ordinea mărimii, principalele bazine de drenare sunt cele ale văilor Bega Poienilor, Bega Luncanilor, Apa Gladnei şi Sarazul. Bega Poienilor se numeşte braţul drept al văii Bega, care curge prin localităţile Poieni, Crivina de Sus şi Pietroasa. Bega Luncanilor îşi adună apele din culmea Padeş-Rusca, pentru a le purta spre zona de şes printr-o albie sinuoasă, adânc săpată în şisturi cristaline, calcare şi dolomite.Gladna este principalul afluent al râului Bega, care izvorăşte din munţii Poiana Ruscă. Cursul

superior străbate zona muntoasă între vf. Daia şi localitatea Gladna Romană. Sarazul, afluent mic al văii Bega, curge prin localităţile Drinova, Jureşti, Barna şi Săceni, marcând limita dintre partea nord-vestică a zonei montane din Poiana Ruscă şi regiunea de dealuri din împrejurimile Lugojului.

Bistra marchează, prin lunca ei largă, limita sudică a munţilor Poiana Ruscă. Afluenţii Bistrei colectează toate apele din regiunea sudică a culmii principale Padeş-Rusca. Valea Rusca, cu care confluează în dreptul localităţii Vaislova, este afluentul cel mai însemnat. Cursul superior al acestui afluent, amonte de centrul minier Ruşchiţa, este cunoscut sub denumirea de Padeş şi izvorăşte de sub vf. Padaşel. Afluenții principali ai văii Padeş-Rusca sunt: Pârâul cu Raci, Valea Morii, Miclaus, Şoimul, Lozna.

Nădragul este valea principală din partea de vest a munţilor Poiana Ruscă. În cursul superior, bazinul de acumulare se lărgeşte mult prin numeroase ramificaţii. Colectoarele principale, Valea Cornetului şi Valea Padesului, se unesc în dreptul localităţii Nădrag, pentru a forma apa Nădragului, care se îndreaptă, printr-un curs sinuos, spre Timiş.

4. PROCESELE ŞI FACTORII CARSTIFICĂRII

Date generale privind factorii şi procesele de carstificare

Apariția și dezvoltarea carstului sunt condiționate de trei procese principale:- coroziunea (dizolvarea sau disoluția), ca proces principal, datorată apei și bioxidului de carbon;- eroziunea, prin scurgerea laminară sau turbulentă (evorsiune, turbionare, marmitaj);- alterarea biochimică ce degajă acizi (azotic, sulfuric, fulvic).

Condițiile de carstificare:

a) Condițiile litologo-structurale includ: existența unor roci carstificabile (calcar, dolomit, cretă, gips, sare); solubilitatea rocii; puritatea, grosimea și gradul de tectonizare al rocilor; structura petrografică; prezența sau absența unor formațiuni detritice acoperitoare.b) Condițiile hidrologice se referă la sursele care pot furniza apa, bioxidul de carbon (CO2) și diferiții acizi (ape ascendente, atmosfera, procese biochimice, descompunerea resturilor organice). Apele ținuturilor reci conțin mult CO2, fiind de 4 ori mai agresive decât cele din zona temperată. Totuși în zonele temperate, mediteraneeane, subtropicale și tropicale umede carstul se dezvoltă intens. Aici litiera prin descompunere generează diferiți acizi care accelerează efectul coroziv.c) Condițiile morfologice facilitează sau diminuează intensitatea carstificării, prin: declivitatea pantelor, densitatea fragmentării, energia reliefului, expoziția versanților.d) Condițiile climatice, fitogeografice și omul constituie alte grupe de factori care influențează carstificarea.

Masivul Poiana Ruscă este constituit, din punct de vedere geologic, din şisturi cristaline epimetamorfice traversate de corpuri magmatice: dolomitele, banatitele şi andezitele.

În evoluţia geosinclinalului – acolo unde a acţionat metamorfismul – s-au pus în evidenţă o succesiune de şisturi cristaline, compuse din câteva serii litologice. Şisturile cristaline sunt separate, printr-o dislocaţie majoră, în două unităţi tectonice: unitatea mezometamorfică în sud şi unitatea epimetamorfică în nord, ultima alcătuind Cristalinul de Poiana Ruscă.

Succesiunea inferioară, atribuită Paleozoicului Inferior, reuneşte termenii stratigrafici cei mai vechi ai cristalinului de Poiana Ruscă, constituind Seria de Bătrâna. Elementele predominante sunt reprezentate

prin şisturile sericito-cloritoase. În cadrul acestui material divers, de origine terigenă, se intercalează – pe alocuri – roci verzi tufogene şi calcare, care apar sporadic şi au o grosime ce nu depăşeşte câţiva metri.

Această unitate litostratigrafică suportă sedimentele formaţiunilor Devonianului Inferior, reprezentate prin Seria de Govăjdia. La baza seriei se dispune un complex de şisturi sericito-cloritoase, iar peste aceste formaţiuni se suprapune complexul şisturilor grafitoase, al şisturilor sericito-grafitoase, cu intercalaţii de cuarţite, al şisturilor cuarţitice cu calcit şi grafit şi rocile carbonatice (dolomitele şi calcarele), la partea inferioară a complexului.

Seria de Ghelar este dispusă peste şisturile grafitoase ale Seriei de Govăjdia, fiind alcătuită din produse tufogene aparţinând magmatismului bazic iniţial Devonian şi din formaţiuni terigene şi carbonatice. Frământările tectonice incipiente ale tectogenezei hercinice, însoţite de o activitate magmatică intensă, determină – în cadrul Devonianului Mediu – separarea în două zone faciale a masivului, în care se dezvoltă Seria de Ghelar: faciesul sudic, de prag (în zona Vadul Dobrii – Teliuc – Alun – Ruşchiţa) şi faciesul nordic, de bazin (zona Arăneş – Iazuri – Tomeşti).

Seria de Padeş, aparţinând Carboniferului Inferior, acoperă, în succesiune normală, Seria de Ghelar, şi se caracterizează prin predominarea rocilor terigene în care sunt intercalate importante masive de roci carbonatice, mai ales dolomite, la partea inferioară, şi niveluri de metatufuri acide, în partea superioară. Seria de Padeş apare în subunitatea nordică a unităţii epimetamorfice a masivului şi în prelungirea acestuia spre est, în fundamentul bazinului Strei. Seria cuprinde trei formaţiuni litostratigrafice, în succesiune normală, complexul fiind dominat de depozitele carbonatice (dolomitele şi calcarele) şi de rocile terigene (şisturile sericito-cloritoase, filitele sericitoase, grafitoase şi cuarţitele negre). Aceste depozite formează masive – având, uneori, grosimi de 3000 m –, printre cele mai importante fiind cele de pe linia Hunedoara – Runcu – Lelese. Ele alcătuiesc Dolomitele de Hunedoara. În masivul de roci carbonatice menţionat, calcarele apar, cantitativ, subordonate, o mare parte din suprafaţă fiind ocupată de dolomite, roci care prin structura proprie sunt mai puţin carstificabile în profunzime.

În unitatea epimetamorfică se disting două subunităţi tectonice delimitate prin dislocaţia direcţională Alun – Nădrag.

În subunitatea nordică, cutele sunt largi, au flancurile line, faliile direcţionale sunt rare, compartimentarea tectonică datorându-se în special dislocaţiilor oblice şi transversale. Unitatea epimetamorfică a masivului este constituită dintr-un anticlinoriu central Arăneş – Tomeşti, pe ale cărui flancuri se grefează toate celelalte cute.

Pe flancul sudic, cutele sunt mai restrânse şi cu flancurile în general mai abrupte. Unei astfel de descrieri de tectonică plicativă îi corespunde sinclinalul Dolomitelor de Hunedoara.

Unitatea epimetamorfică a masivului Poiana Ruscă este puternic compartimentată de numeroase falii, transversale şi direcţionale, formate în perioade succesive, în parte rejucate. În zona studiată – cea în care se află peştera Cauce – există falia Cutin – Runcu ce delimitează spre nord-vest masivul Dolomitelor de Hunedoara şi Calcarele şi Dolomitele de Groşi. Aceasta se poate caracteriza ca o falie direcţională, jucând un rol important în tectonica masivului.

5. RELIEFUL CARSTIC

DEFINIŢIA CARSTULUI

Totalitatea proceselor legate de circulația apei în roci solubile (calcar, dolomit, gips, sare) și formele de relief la care acestea dau naștere (la suprafață și în adâncime) conturează noțiunea de carst.

Relieful carstic

În morfologia actuală din Poiana Ruscă un rol de seamă îl reprezintă relieful carstic, destul de extins şi variat în raport cu litologia, şi anume:

- Relieful carstic dezvoltat pe rocile carbonatice ale pânzei supragetice constituite din calcare dolomitice, dolomite şi

- Relieful dezvoltat pe calcare jurasice şi cretacice.Primul apare în sectoarele Hunedoara (în est) şi Luncani (în vest) sub forma unor adevărate

„platforme carstice”. Dolomitele condiţioneză un microrelief ruiniform pe culmile înguste sau pe versanţii abrupţi, dar sunt lipsite de fenomene carstice accentuate. Calcarele dolomitice, în schimb, sunt mai extinse. Predomină în special peşterile cum sunt: Peştera Româneşti (pe Valea Pustinii), Peştera Tomeşti (pe Valea Bega), Peştera Gaura Cioaca Birtului (de la Luncani), Peştera Piatra Feţii (de pe Valea Căprişoara) şi Peştera Nandru (de pe Valea Nandru) descrise pentru prima dată de St. Negrea ş.a. (1965). Amintim aici şi dolinele rotunde sau eliptice în regiunea Merişorului şi Vârful Scalinului, văile seci în bazinul văii Topla etc.

Al doilea, relieful carstic dezvoltat pe calcarele cuverturii mezozoice (calcarele jurasice-cretacice), este reprezentat atât prin forme de suprafaţă (exocarst) cât şi de adâncime (endocarst), cu forme subterane care se află în diferite stadii de evoluţie aşa cum reiese din cartarea de teren.

Domeniul exocarstic

Suprafețele exocarstice sunt cele mai complicate structuri intracarstice, diversitatea lor reflectând caracterul poligenetic al mediului carstic. Suportul structural al exocarstului este dat de morfologiile precarstice ale masivului – culmi proeminente, suprafețe de nivelare, accidente tectonice, rețele de văi. Pe reliefurile precarstice se dezvoltă formele sincarstice, cu origini, morfologii și funcționalități foarte diferite (negative–pozitive, închise–deschise, intrări–ieșiri) și care pot să aparțină la mai multe sisteme modelatoare. O caracteristică suplimentară a elementelor exocarstice este faptul că distribuția acestora este controlată de funcționarea endocarstului, iar dezvoltarea în suprafață, de raporturile dintre ele. Se întâlnesc forme izolate, coalescente sau grupate care, în contrast cu structurile endocarstice unificate în speleosoma, au o distributie aparent haotică.

Determinarea localizarii acestora este epicarstică, pentru formele minore (lapiezuri) și endocarstică, pentru cele majore (doline, uvale, polii). Subordonarea endocarstică se extinde, prin intermediul reliefului exocarstic și la structurile sale hidrografice, pedologice, topoclimatice și biologice, deoarece domeniul exocarstic și elementele sale se află într-o strânsa integrare cu structurile endocarstice. Configurația structurală a exocarstului rezultă din incidența dintre forma și dinamica suprafetei topografice, pe de o parte și dezvoltarea speleosomei, pe de alta parte. Din punctul de vedere evolutiv, exocarstul este o structura permisivă și vulnerabilă la modificările contextului supracarstic regional sau local. El reprezintă un element de relativă continuitate pentru structurile geografice (continuitate areala), la nivelul său existând o individualizare locală, dar și o relativă subordonare regională a caracterelor morfohidrografice, topoclimatice, pedogeografice sau a biocenozelor. Distribuția caracterelor carstice particulare și a structurilor care le cuprind, coincide cu configurația carstului de rang maximal (carstosoma).

Aspectul general al Munţilor Poiana Ruscă este de masiv montan bine delimitat de culoare de vale şi depresiuni. Din punct de vedere geologic, ei reprezintă un mozaic petrografic în care se regăsesc şi rocile carbonatice (calcare jurasice, dolomite carbonifer inferior, conglomerate calcaroase şi un nivel superior de calcare moi cu resturi de foraminifere).

Calcarele şi dolomitele cristaline din structura acestor munţi corespund platourilor întinse din partea estică. Pe întreaga suprafaţă a masivului, formatiunile calcaroase nu reprezinită decât 13%. Daca ţinem cont şi de grosimea şi duritatea mare a depozitelor calcaroase, înţelegem de ce capacitatea de circulare a apelor în subteran nu este amplă şi carstificarea este redusă.

Relieful calcaros se suprapune în general culmilor largi, convexe, delimitate de văi adânci cu pante abrupte, înălţate cu 250-300 m deasupra albiei râurilor. Acestea au sectoare de chei impresionante, uneori cu caracteristici de canion: Valea Cernei între Hăşdău şi Lunca Cernii, Valea Runcu, Sohodol, Nandru.

Versanţi calcaroşi aval de localitatea Boş

Datorită solubilităţii reduse a rocii, exocarstul este slab reprezentat prin martori de eroziune, lapiezuri, doline, marmite de eroziune (mai frecvente în perimetrul Cerbăl–Teliuc–Bunila–Sohodol).

Endocarstul este o formă carstică de adâncime. Ajunse pe diferite căi în interiorul masivelor calcaroase, apele exercită o triplă actiune asupra rocilor carstificabile: eroziune-coroziune, transport și depunere-concreționare.

Endocarstul este puţin dezvoltat, dar nici nu s-a făcut o inventariere completă a peşterilor. Peşterile sunt, în general, mici şi puţine, fapt explicat prin predominarea dolomitelor în raport cu calcarele. Concreţionarea peşterilor este slabă, predominând formele de eroziune (marmitele ascendentă şi laterale) şi de coroziune (hieroglife)

Iată în continuare o clasificare a peşterilor :1. Peşteri primare - Peştera primară se formează în momentul formării straturilor de rocă în

care se află o în roci vulcanice

Peşteri - geode Peşteri de contracţie Peşteri între paturi de lave

o în calcare Peşteri în recife Peşteri în tufuri calcaroase

2. Peşteri secundare - Peştera secundară se formează după formarea straturilor de rocă în care se află prin acţiunea diferiţilor factori

o prin deplasarea maselor de rocă, în principal ca urmare a mişcărilor tectonice care au loc în apropiere de peşteră

Peşteri de prăbuşire de blocuri Peşteri de tracţiune gravitaţională Peşteri de tracţiune tectonică

o prin eroziune, ca efect al cursurilor subterane ce străbat peştera sau a apelor de suprafaţă ce acţionează la întrarea în peşteră

Peşteri de evorsiune Peşteri de abraziune Peşteri de coraziune Peşteri de lesivare

o prin coroziune, tot ca efect al cursurilor subterane Peşteri de infiltraţie Peşteri cutanate Peşteri vadoase Peşteri freatice

Munţii Poiana Ruscă sunt alcătuiţi aproape în întregime din şisturi cristaline epizonale ale domeniului getic, având înălţimi de peste 1300 m (Vîrful Padeş 1374 m şi Vîrful Rusca 1359 m). În partea de vest a acestor munţi sunt prezente dolomitele şi calcarele cristaline de vârstă siluriană.

Dealtfel, principalele culmi din această parte, respectiv din bazinul superior al râului Bega, sunt formate din astfel de roci carbonatate pe care se dezvoltă un relief tipic carstic de suprafaţă şi de adîncime, dând nota caracteristică peisajului.

Densitatea mare a reţelei hidrografice cu ape limpezi şi pânza freatică aproape de suprafaţă sunt explicate prin compactitatea si impermeabilitatea calcarelor din estul Munţilor Poiana Ruscă.

Importanţă mai mare prezintă peşterile din punct de vedere istoric şi arheologic. C.S Nicolăescu Plopşor stabileşte succesiunea stratigrafică a sedimentului din peştera Spurcată de la Nandru în relaţie cu piesele szeletiene şi musteriene. Nivelurile postpaleolitice din cale două peşteri de la Nandru (P. Spurcată şi P. Curată) aparţin culturilor Starcevo-Criş, Tiszapolgar, Coţofeni şi perioadei medievale.

Odată cu apariţia mişcării speologice de amatori din Hunedoara, în estul Munţilor Poiana Ruscă au fost descoperite peste 50 de peşteri şi avene. Alte peşteri care adăpostesc dovezi de locuire sunt: P. Cu Apă de la Dumbrava, P. Nr.1 de la Cerişor, P. Bulgărelu de la Ciulpăz.

Spurcată de la Nandu

Din puţinele peşteri existente în bazinul superior al Begăi menţionăm: Peştera de la Româneşti (cea mai mare şi mai interesantă), Peştera nr. 1, din Stînca lui Florian; Gaura din Cioaca Birtului şi Peştera din Piatra Fetei, cercetate de Şt. Negrea, A. Negrea, V.Sencu şi L. Botoşăneanu (1965). În partea de nord şi de est a Munţilor Poiana Ruscă mai există peşteri încă necercetate.

Pentru a ajunge la peşterile din bazinul superior al Begăi urmăm şoseaua modernizată Lugoj — Făget — Ilia — Deva pînă la Margina, iar de acolo drumul parţial modernizat Margina —Voislova, care străbate partea vestică a Munţilor Poiana Ruscă de la nord la sud. Acest drum

trece prin Româneşti, Tomeşti şi Luncanii de Jos, adică prin zona peşterilor. Dacă continuăm drumul dincolo de Luncani ajungem la Ruşchiţa, iar de aici la Voislova (18 km distanţă), unde drumul nostru se întâlneşte cu şoseaua naţională Caransebeş — Haţeg şi cu calea ferată Caransebeş — Subcetate.

Peştera de la Cauce este reprezentativă pentru sedimentul arheologic corespunzător stratigrafiei postpaleolitice.

Peştera Cauce este amplasată în partea de est a munţilor Poiana Ruscă, pe raza satului Cerişor (comuna Lelese, judeţul Hunedoara). Ea face parte dintr-un ansamblu de cavităţi naturale al căror studiu speo-arheologic a oferit elemente relevante asupra evoluţiei istorice şi culturale a zonei.

Peştera s-a format în versantul din dreapta văii Runcului, la cca. 2 km nord faţă de satul Cerişor, altitudinea sa absolută fiind de 600 m, iar cea relativă de 100 m.

  

.

Cavitatea este puţin cunoscută geologilor şi speologilor deoarece aici nu s-au dezvoltat forme de relief cavernicol spectaculoase şi nu are o dezvoltare spaţială de anvergură. Pentru arheologi peştera Cauce nu a fost cunoscută în acelaşi timp. Acest obiectiv nu trebuie confundat cu cel semnalat de I. Andriţoiu şi nu este pomenit nici în repertoriul peşterilor cu urme de locuire din România.

Geneza şi morfologia peşterii Cauce (plan 1-2, 4-5, 6-7)

Zona în care se află peştera studiată este slab carstificabilă, roca de bază fiind calcarul dolomitic şi lipsind aproape în totalitate formele clasice exocarstice (platouri, ponoare, lapiezuri etc.).

Peştera Cauce este una de versant, fosilă şi de mici dimensiuni. Lungimea peşterii este de 30 m, iar diferenţa de nivel de 6 m. Intrarea de mari dimensiuni este explicată genetic prin numeroasele blocuri de incaziune care s-au desprins din tavan şi pereţi. După intrarea de 6 m înălţime şi 7 m lăţime, urmează o sală-abri de 10 m lungime din care se ramifică, în peretele estic, două mici galerii de 3 şi respectiv 5 m. Spre sud-est sala continuă cu o galerie de 8 m

lungime, scundă, atingând în prezent 0,5 m înălţime, iar spre final 2,5 m. Speleotemele sunt slab reprezentate. Peretele estic al galeriei finale este acoperit cu o scurgere parietală. În tavan, de-a lungul unei fisuri, s-au aliniat câteva stalactite mici, de 2-3 cm, şi microvaluri de 1-2 cm. Depozitele de umplere de pe podea sunt prezente în cantităţi mari (comparativ cu dimensiunile peşterii), fiind reprezentate prin nisip, argilă, fragmente angulare de rocă rezultate din dezagregare, niveluri de depuneri carbonatice şi sol provenit de pe versant.

Peştera Cauce este modelată în regim liber, funcţionând în trecut ca o exurgenţă. Cavernamentul actual are o dublă geneză: coroziunea în partea finală şi coroziunea şi incaziunea în sala de intrare.

Incaziunea a fost cauzată de golul carstic şi desprinderile gravitaţionale favorizate de versant.Spre est fenomenul de coroziune a dus la formarea unor abriuri de mari dimensiuni, acestea

conţinând material arheologic.

Climatul Speleic

Temperatura. În pesterile din Europa centrala (unde intra si tara noastra) exista o medie anuala de 7°- 12°C. Aceasta medie înregistrată în profunzimea peșterii este apropiată ca valoare de aceea a temperaturii medii anuale înregistrată la exterior în preajma deschiderii golului subteran.

Față de valorile temperaturii, elementele troglobionte nu se comportă ca strict stenoterme, căci intervalul dintre limitele letale inferioare și superioare (dincolo de care survine moartea) atinge chiar peste 20cC. Ele au un optim termic care corespunde, în mare, temperaturii din profunzimea peșterilor pe care le populeaza.

Variațiile bruște de temperatură sunt responsabile de prezența sau absența animalelor cavernicole dintr-o zonă oarecare a peșterilor; cele care acționează pe durate mari de timp influențează fiziologia reproducerii acestor animale, dezvoltarea embrionara și larvara.

Umiditatea. Întotdeauna umiditatea unei peșteri este mai mare decât aceea a atmosferei exterioare și atinge valori cu atât mai ridicate cu cât diferența de temperatură între peștera și exterior este mai mare. Căci, se știe, un același volum de aer care la exterior are, de exemplu, 25°C și 75% umezeală, în peșteră, la 13°C atinge 100% și peste 100% umezeală, devenind suprasaturat. Anotimpul când într-o peșteră gradul higrometric al aerului atinge cele mai mari valori este vara, iar cel în care se înregistreaza cele mai mici valori este iarna. Trebuie menționat faptul că nu există o corespondență între perioadele de uscăciune de la exterior și umiditatea peșterii, pentru că rețeaua subterană funcționează ca un sistem regulator care tinde să conserve o oarecare valoare a umidității aerului.

Curenții de aer. Orice peșteră prevăzută cu una sau mai multe deschideri are un schimb permanent de curenți de aer cu atmosfera exterioara. Se cunosc peșteri statice, cu o singura deschidere și schimb redus de curenți de aer, și peșteri dinamice, cu mai multe deschideri și schimb accentuat de curenți. Pe lângă numărul deschiderilor, intensitatea schimbului de curenți mai depinde și de diferența de temperatură, umiditate și presiune între atmosfera peșterii și exterior, de marimea și profilul culoarelor etc.

Numai ținind seama de faptul că un același volum de aer este mai ușor când este cald decât atunci când se racește, putem să ne explicăm de ce vara curentul de aer de la exterior pătrunde în peșteri pe la partea de deasupra a deschiderilor, iar cel rece iese pe la partea de jos și de ce iarna sensul circulației celor doi curenți se schimbă (primavara și toamna, sensul este ca în timpul verii ziua și ca în timpul iernii noaptea).

Curenții de aer au importanță în distribuția faunei în peșteri, întrucit elementele troglobionte sunt foarte sensibile la mișcările aerului.

Compoziția aerului. Într-o peșteră în care există o circulație a aerului, climatul nu diferă prea mult de cel de la exterior. În cazul în care morfologia peșterii favorizează formarea de pungi de

aer rece (în peșterile descendente sau în avene, de exemplu), atunci climatul se deosebește de cel de la exterior prin procentul mai mic de oxigen și mai mare de bioxid de carbon. Acesta din urma, având densitate mare, se poate acumula în astfel de pungi, constituind un adevarat pericol pentru exploratorii golurilor subterane (la noi nu s-au semnalat astfel de acumulari).

6. VALORIFICAREA ŞI PROTECŢIA ZONEI CARSTICE

Arealele carstice constituie surse de apă potabilă, resursă turistică etc., însă sunt şi fragile în acelaşi timp, necesitând o protecţie atentă. Pentru atingerea acestor scopuri şi valorificarea corespunzătoare a reliefului carstic este necesar cunoaştera adecvată a acestuia printr-o abordare sistemică.1. Planificare eficientă pentru regiunile carstice cere o apreciere completă a tuturor valorilor economice, ştiinţifice şi umane, în contextul local, cultural şi politic. 2. Integritatea oricărui sistem carstic depinde de o relaţie interactivă între pământ, apă şi aer. Orice amestec cu această relaţie este probabil să aibă efecte nedorite, şi ar trebui să fie supuse unei evaluări de mediu aprofundată. 3. Gestionari de terenuri care ar trebui să identifice zona de captare totală a oricăror terenuri carstice, şi să fie sensibil la impactul potenţial al oricăror activităţi în bazinul hidrografic, chiar dacă nu se află pe carstic în sine. 4. Acţiuni distructive în carstice, cum ar fi industria extractivă sau de construcţii de baraj, ar trebui să fie amplasat în aşa fel încât să reducă la minimum conflict cu altă resursă sau valori intrinseci. 5. Poluarea apelor subterane ridică probleme deosebite în carstice şi trebuie întotdeauna să fie reduse la minimum şi monitorizate. Această monitorizare ar trebui să fie bazate pe evenimente, mai degrabă decât pur şi simplu, la intervale regulate, aşa cum este în timpul furtunilor şi inundaţiilor care au cele mai multe substanţe poluante sunt transportate prin intermediul sistemului carstic.

Potenţialul turistic

Munții Poiana Ruscă și masivele învecinate Semenic, Şureanu și Cindrel formeaza o zonă

montană care se interpune ca un platou înalt între culmile stâncoase semețe ale munților Ţarcu, Godeanu, Petreanu, Retezat, Parâng și regiunile depresionare ale Caransebeșului, Streiului, Hațegului și Transilvaniei. Această poziție geografică oferă Munților Poiana Ruscă, din punct de vedere turistic, un farmec particular. La sud se înalta zona stâncoasa alpină a Carpaților Meridionali, în timp ce spre est, vest și nord-vest masivul Poiana Ruscă este cel care domină relieful depresionar. Platoul Munților Poiana Ruscă, ondulat lin în zonele înalte, ferastruit de văi adinci cu versanți abrupți, contrastează puternic cu regiunile învecinate. Turistul va descoperi aici un peisaj inedit care invită la drumeție, un peisaj colorat de o vegetație caracterizată prin alternanța plaiurilor întinse cu zone împădurite în care cresc laolaltă esențele rășinoase specifice înalțimilor și cele foioase ale regiunilor joase.

Deși ascund frumuseți deosebite, caracteristice pentru partea de nord și nord-vest a Carpaților Meridionali, Munții Poiana Ruscă sunt puțin vizitați de turiști. Poienile însorite, culmile împădurite și văile stâncoase, înguste, sau dimpotrivă largi cu pante line, sunt străbătute mai ales de amatorii de drumeție din regiunile învecinate. Acest lucru se datorează probabil concurenței reliefului alpin al munților Retezat mai ales, dar și numărului redus de baze turistice din

interiorul masivului, cât și lipsei de informații asupra posibilităților de drumeție și asupra frumuseților inedite oferite de relieful sau particular.

Obiectivele turistice din munţii Poiana Ruscă sunt concentrate la Deva (inclusiv Cetatea Devei), Hunedoara, Hateg (inclusiv rezervația de zimbri), Călan (inclusiv baile cu caracter local, folosite încă din timpul imperiului roman), Sarmizegetusa Ulpia Traiana (fosta capitală a Daciei romane), zona Ruschita, “Tinutul Padurenilor”, Lacul Cinciș și Lacul Surdus (Fardea).

  Zona turistică a munţilor Poiana Ruscă

Agroturism, zona premontană a masivului Poiana Ruscăi

 

1. Amplasare

Zona agroturistică a piemontului masivului Poiana Ruscăi este amplasată în partea de est a judeţului Timiş la graniţa cu judeţele Hunedoara şi Caraş-Severin. Localităţile care aparţin acestei zone sunt: Margina, Curtea, Pietroasa, Tomeşti, Nădrag, Fîrdea, Dumbrava, Mănăştur, Traian Vuia, Bîrna, Criciova, Victor Vlad Delamarina, Găvojdia precum şi un oraş - Făget.

2. Vestigii arheologice, monumente şi ruine medievaleÎntreaga zonă este atestată documentar încă din secolele XIII – XIV, constituind o comunitate

românească aflată când sub ocupaţie turcească, când habsburgică. Vestigiile şi monumentele zonei reflectă întru totul această alternanţă.

În satul Româneşti există o aşezare paleolitică din mil. VI I. Chr., la Făget se găsesc ruinele cetăţii Făgetului din secolele XVI – XVII; în satul Jdioara, comuna Criciova se află Cetatea Jdioarei din secolele XIV – XVI, iar în satul Româneşti din comuna Tomeşti, în peştera „Vârful lui Filip” se află o aşezare neolitică din epoca bronzului datând din mil. II I. Chr.

În comuna Fârdea pe Valea Brăinului se află o fostă mină de argint din secolele XIX. La Mănăştur există o aşezare medievală şi ruine de biserică din mil. III I. Chr. Precum şi un pâlc de platani de pe vremea împărătesei Maria Tereza. În satul Poeni se găsesc ruinele castelului Oster von Leopoldina şi cripta familiei Oster,.la Româneşti se află Mănăstirea „Izvorul lui Miron”, iar în localităţile Victor Vlad Delamarina şi Traian Vuia s-au născut poetul, respectiv inventatorul Traian Vuia. 3. Rezervaţii şi arii protejate

Zona agroturistică a piemontului Poiana Ruscăi dispune de două rezervaţii naturale, respectiv Lacul fosilifer Rădmăneşti de 4 ha, aflat pe raza Ocolului Silvic Făget şi Lacul cu Narcise cu o suprafaţă de 20 ha din satul Băteşti aparţinând de oraşul Făget. De asemenea, în zonă se află o arie protejată în suprafaţă de 362 ha pe teritoriul comunei Fârdea - Lacul Surduc. Acumularea Surduc, înfiinţată în 1975, este cea mai mare întindere de apă din Piemonturile Vestice, având o suprafaţă de 362 ha. Este o apă oligotrofă, curată, cu maluri fără vegetaţie, doar partea amonte prezentând câteva tufe de răchită şi sălcii pe malul polderelor de refulare înierbite. Aceste locuri sunt improprii pentru cuibăritul păsărilor acvatice. Flancurile lacului sunt puternic antropomorfizate prin numeroase şi diverse construcţii de sfârşit de săptămână. Traptat se formează o structură de construcţii confortabile pentru agrement mai îndelungat în zonă. Plimbările pe lac cu ambarcaţiunile sunt la ordinea zilei, în scopuri de agrement şi de practicare a pescuitului, iar în sezonul rece în acelaşi mod se practică vânătoarea raţelor sălbatice. Zona are un ridicat potenţial piscicol deoarece, pe lângă Lacul Surduc, dispune de două importante râuri ale judeţului Timiş, respectiv Timiş şi Bega. 4. Fauna şi flora – specii rare, ocrotite sau pe cale de dispariţie

Zona agroturistică a piemontului Poiana Ruscăi are câteva specii din fauna României foarte rare sau pe cale de dispariţie. Dintre aceste specii trebuie amintite: corbul (Corvus corax) în zona Rădmăneşti; lăstunul de mal (Riparia riparia) în zona Hitiaş; râsul (Lynx lynx) în zona Făget şi nu în ultimul rând ursul carpatin (Ursus arctus), în zona Făgetului. Din floră, specia cea mai interesantă este Narcisa (Narcissus Poeticus) întâlnită în zona Băteşti, din comuna Făget. 5. Potenţialul turistic

Zona agroturistică a piemontului Poiana Ruscăi se caracterizează printr-un potenţial turistic foarte puternic şi variat.

În Munţii Poiana Ruscă, se pot găsi poteci marcate pe următoarele trasee: din localităţile Nădrag, Fârdea, Gladna Română, Zolt şi Luncani la cabana Căpriorul; de la cabana Căpriorul, de la Luncani şi de la Nădrag (prin Valea Cârlionţu) spre Vârful Padeş; Gladna Română – Zolt – Luncanii de Jos; Zolt – Pomărie – Tomeşti; din Nădrag la Cascadele, din Valea Cornet la Monumentul Turistului, la Turnul de observare prin Valea Izvodiei, la placa comemorativă a reginei Elisabeta; Jdioara – Cetatea Jdioara; Româneşti sat – Peştera Româneşti.

Se pot distinge patru categorii de turism practicabil în această zonă:1. turism de tabără pentru tineret2. turism alternativ de recreere pe Lacul Surduc

Lacul este înconjurat în mare parte de păduri de foioase şi fâneţe, pe maluri fiind ridicate numeroase case de vacanţă. În zonă fauna este deosebit de bogată ceea ce face ca şi atracţia cinegetică să fie deosebit de mare. Animalele frecvent întâlnite sunt iepurele, popândăul, dihorul, nevăstuica, fazanul, cocoşul de munte, lupul, vulpea, mistreţul, veveriţa, cerbul, căprioara, pisica sălbatică sau chiar ursul.

Pe lângă lac sau în satele învecinate proprietarii caselor de vacanţă sau sătenii oferă cazare şi masă turiştilor.

3. turism clasic organizat în hoteluri, moteluri, cabane şi campinguri

Reţeaua de cazare a zonei este diversificată, incluzând hoteluri, cum ar fi la Făget hotelul Padeşul. De asemenea, la Tomeşti, în apropierea cărei localităţi se află şi Peştera Româneşti, în care se organizează şi concerte de muzică simfonică, funcţionează complexul turistic „Valea lui Liman” iar în apropiere de localitate Nădrag cabana „Căpriorul” .

4. agroturism în stadiu incipient de organizare

Trebuie să precizăm că ofertele de cazare în zona de interes sunt multiple şi variate, dar nu sunt în totalitate clasificate. Zona dispune de un potenţial agroturistic ridicat.

CABANE, MOTELURI, CAMPINGURI

Motelurile, cabanele și popasurile turistice cu locuri amenajate pentru camping sunt concentrate în lungul centurii rutiere din jurul masivului, în zonele marginale ale Munților Poiana Ruscă. Această situație, binevenită în special pentru plecările în traseu spre centrul munților și pentru plecarea din regiune, este puțin favorabilă practicării turismului în interiorul masivului. În zona muntoasă se află în prezent patru cabane și complexe turistice, dintre care însă numai cabana ,,Capriorul" este situată la altitudine, aproape de partea centrală a munților. În zona de platou nu există posibilități de cazare decât la localnici sau în cort propriu.

Cabana ,,Capriorul", amplasată la altitudinea de 884 m, pe culmea care separa bazinul Timișului de cel al văii Bega, între vârful Daii și Dâmbul Fierului, asigură accesul din partea de vest spre culmea înaltă a Padeșului. Este așezată într-o mică poiană situată în mijlocul unei păduri de brad și pin în amestec cu foioase. Cabana dispune de 44 locuri și 20 locuri în casuțe, restaurant, terasa, bar și spatiu pentru instalarea corturilor sau a unei tabere pe Dâmbul Fierului. Cabana ,,Capriorul" este legată de comuna Nadrag printr-un drum carosabil de 18 km și o poteca bine marcată, iar de comunele Fârdea, Luncani, Tomești, Gladna Română și Ruschita prin trasee turistice în cea mai mare parte marcate.

Motelul ,,Valea lui Liman" se află situat într-un loc pitoresc la confluența Văii lui Liman cu Bega Luncanilor, la circa 1,5 km amonle de Fabrica de sticla de la Tomești si la 6 km aval de centrul localității Luncani. Este legat de comunele Tomești, Românești și Curtea printr-un drum modernizat care ajunge în soseaua DN 68 A, în dreptul comunei Cosava, iar de localitatea Luncani printr-un drum nemodernizat care urmarește valea Bega. De la motel pornesc trasee turistice parțial marcate spre cabana ,,Capriorul", vârful Padeș și Ruschita. Motelul ,,Valea lui Liman" dispune de 50 locuri, casuțe cu un total de 98 locuri, spațiu pentru camping, restaurant, terasa, bar, bazin de înot și o scena în aer liber pe care se desfășoară în fiecare vara festivalul jocului și cântecului banățean.

Complexul turistic Cinciș, construit pe marginea lacului de acumulare Cinciș, la circa 8 km de Hunedoara, este compus dintr-un motel, un camping, o cabana, o baza nautica și un strand amenajat. Motelul ,,Cincis", plasat pe un dîmb cu privire panoramica asupra lacului si partii estice a munților Poiana Ruscă, dispune de 52 locuri, restaurant și terasa. Campingul ,,Izvoarele" este așezat pe o pantă lină înierbată pe malul lacului și ofera 18 locuri în casuțe și spațiu pentru instalarea corturilor.

Cabana ,,Izvoarele" se află la 1 km amonte de camping, spre zona de terminare a lacului, pe o peninsulă presărata cu pomi razleți, lângă confluența văii Lingina cu valea Cerna, care aici se îngustează strâmtorată de versanți abrupți, împăduriți. Cabana nu dispune de locuri de cazare, are bufet și loc pentru camping cu corturi. Complexul turistic Cinciș este legat prin drumuri modernizate de Hunedoara, Teliuc, Cinciș, Ghelar și prin drumuri nemodernizate de Lunca Cernei, Vadu Dobrii și Govajdia.

Cabana ,,Caprioara" se află amplasată în zona dealurilor împădurite din împrejurimile orasului Deva, într-o poiană sub vârful Cozia (688 m). Este legată de oraș printr-un drum direct de 4 km în curs de modernizare și un drum ocolit, nemodernizat, care se desprinde din șoseaua E 64, în apropiere de comuna Mintia. Cabana nu constituie un punct de plecare în trasee turistice spre centrul masivului, ci este un loc de odihnă și agrement. Dispune de 19 locuri în cabană și de 10 casuțe cu câte două paturi, restaurant, spațiu pentru camping cu cortul și instalare de tabere. Lânga cabană se află o bază sportivă a orașului Deva.

7. CONCLUZII GENERALE

Masivul Poiana Ruscă, face parte din categoria munţilor cristalino-mezozoici, situat în zona de trecere dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, el încadrându-se, începând cu neogenul, în grupa mare a Carpaţilor Occidentali. Are aspectul uni bloc ce domină regiunile joase piemontane ale grabenelor din jur.

În lunga sa evoluţie masivul a fost afectat de mişcări tectonice variate şi complexe. Orogeneza hercinică şi precambriană s-a impus prin cute strânse şi complicate, iar cea alpină prin dislocări rupturale, falii şi descroşări.

În afara factorilor endogeni, cei exogeni se reflectă prin paleosculpturi destul de vechi, posthercinice, puţin vizibile.

Din cretacicul mediu şi până în cuaternar sunt prezente în cele trei complexe (superior, mediu şi inferior) dispuse în trepte de la centru spre periferie (între 1.200-400 m altitudine).

Acţiunea reţelei hidrografice şi a proceselor periglaciare au imprimat nota dominantă a modelării cuaternare. Faza actuală este reprezentată de influenţa crescândă a omului asupra reliefului, îndeosebi prin revitalizarea unor vechi vetre umane (ex: Platourile Pădureni, Luncani, Poeni).

BIBLIOGRAFIE

1. BLEAHU M., 1982, “Relieful carstic”, Ed. Albatros, Bucureşti.

2. CIOROGAGIU ELENA, 2011, “Potenţialul turisticamenajare şi dezvoltate turistică în munţii Poiana Ruscă ”, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Universitatea din Oradea , Facultatea de Geografie, Turism şi Sport.3.Copyright 1997, “Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor Naturale”4. GORAN C. (2001), “Carstosoma – concept sau formă?”, Ecocarst, nr.1.5. GORAN C. în colaborare cu INSTITUTUL DE SPEOLOGIE “EMIL RACOVIŢĂ” , 2001, “Structura şi limitele mediului carstic”, Ecocarst, nr. 2.6. Kraütner H.G., 1984, Colectia Muntii Nostri nr 30, POIANA RUSCA7. SCRĂDEANU DANIELA “Prolog la Hidrogeologia general”http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/poiana_rusca-38/geologie/. http://www.scritube.com/geografie/turism/Muntii-Poiana-Rusca621818713.phphttp://www.speo-csm.ro/muntii-poiana-rusca.html