Fig.00

Cuvânt înainte

,,Ce tablou, ce carteface cât spectacolul naturii?”

H. Taine

Succintă, convingătoare invitaţie pentru a merge în mijlocul naturii, spre a o cunoaşte nemijlocit. ,,O cunună de munţi, ca ziduri de cetate, înconjură inima României... Munţii înseamnă pentru noi cuibul în care s-a zămislit poporul. Drumurile prin munţii noştri nu au acelaşi înţeles ca pe aiurea, nu sunt numai evocatoare de variate şi neîntrecute frumuseţi naturale. Ele nu deşteaptă numai mulţumirea trecătoare a suişului. Străbătând munţii, răsfoieşti pagini din vâltoarea neamului; cunoşti sufletul şi energia poporului", consemna I. Simionescu.

O ramură a acestei cununi, un fragment al acestor ziduri de cetate sunt şi Munţii Tarcău. Parcurgându-i în lung şi-n lat, urmând firul văilor sau culmile cele mai înalte, pe drumuri modernizate ori pe poteci mai rar călcate de piciorul omului, le admiri sclipirea apelor şi umbra tainică a pădurilor, le cunoşti şi înţelegi oamenii cu tot ce au făurit ei aici de-a lungul veacurilor. Străjuiţi în nord de maiestuosul Ceahlău şi la nord-vest de Hăşmaş, cu inegalabilele Chei ale Bicazului r Munţii Tarcău par a fi împinşi în anonimat, copleşiţi de fauna turistică a megieşilor amintiţi. Numai descoperindu-i pe îndelete le constaţi existenţa tăcută şi demnă, farmecul şi măreţia, imortalizate, de altfel, de ilustre condeie ale literaturii noastre.

Le-a râvnit înălţimile, ,,piscurile depărtate şi viorii”, fascinat de tăieturile de paloş ale văilor Tazlăului şi Nechitului, Calistrat Hogaş, purtat în şa de ,,Pisicuţa”; sublimul văii Tarcăului, zbuciumul dantesc al apelor sale încorsetate de stâncă l-au extaziat pe Alexandru Vlahuţă. De pe aceleaşi meleaguri, de sub Măgura Tarcăului, a pornit Vitoria Lipan în temerara ei acţiune justiţiară. Ce l-a determinat pe Sadoveanu să aleagă aceste locuri ca sorginte a acţiunii romanului Baltagul? Farmecul deosebit al văii Tarcăului, caracterul dârz al localnicilor şi spiritul lor de dreptate?

Mari rezerve de inedit ascunde această unitate montană, încă puţin cunoscută sub raport turistic şi numai la nivelul câtorva văi importante, lesne de parcurs. Impresia de monotonie a culmilor, lipsa marilor înălţimi şi a stâncilor golaşe şi ascuţite să fie oare răspunzătoare de numărul redus al vizitatorilor? Poate starea căilor de acces şi puţinele amenajări turistice? Sau slaba popularizare a frumuseţilor sale?

Iată, aşadar, tentaţia cărţii de faţă: încercarea de scoatere din anonimat a Munţilor Tarcău, cunoaşterea a ceea ce a plăsmuit aici natura şi a adăugat ulterior omul. Iubitor al munţilor, vino şi urcă pe Goşman, pe Locul lui Mihai ori pe Muntele Lung, odihneşte-te pe multicolorele lor pajişti şi priveşte albastra cupolă a cerului! Vei fi tentat să te identifici cu natura însăşi.

AUTORII

Caracterizare fizico-geografică

AŞEZARE ŞI LIMITE

Regiunea montană cunoscută pe hărţile murale şi în literatura de specialitate sub numele de Munţii Tarcău face parte din aşa-numita subunitate a Munţilor Flişului, de pe latura estică, mai coborâtă, a grupei centrale din Carpaţii Orientali. Matematic, Munţii Tarcău sunt încadraţi de paralelele de 46025' şi 46057' latitudine nordică şi de meridianele de 25052' şi 26028' longitudine estică.

Ei sunt clar delimitaţi de regiunile montane vecine prin văi importante, unele din ele intens populate şi străbătute de căi de comunicaţie de interes naţional. Astfel, în nord, valea Bicazului, după ce scapă din încorsetarea cheilor şi până la localitatea Bicaz, îi separă de culmile muntoase periferice ale Masivului Ceahlău, iar apoi valea largă a Bistriţei îi delimitează, până la Piatra Neamţ, de Munţii Stânişoarei.

La vest, tot două văi, a Dămucului, pe o lungime de circa 20 km, şi Valea Rece, principal afluent al Trotuşului în cursul superior, separă Munţii Tarcău de regiunea montană a Hăşmaşului. Limita sudică, dincolo de care se află Munţii Trotuş - Oituz este dată de o altă vale importantă, a Trotuşului, veche cale de legătură între Moldova şi Transilvania. În est, pe aliniamentul localităţilor Piatra Neamţ - Şolonţ - Moineşti, Munţii Tarcău vin în contact cu dealurile subcarpatice, mai coborâte,

ale depresiunilor Bistriţa şi Tazlău, pe care le domină printr-un abrupt de 200-300 m.Fig01. Delimitarea masivului; situarea Munţilor Tarcău în lanţul Carpaţilor OrientaliRegiunea montană a Tarcăului se extinde pe teritoriul a două judeţe - în extremitatea de sud-

vest a judeţului Neamţ şi în partea de nord-vest a judeţului Bacău – având lungimea maximă în zona axială, de-a lungul văilor Tarcăului şi Asăului, de aproximativ 65 km şi o lăţime medie de 40 km. Prin suprafaţa sa, de circa 1810 km2, depăşeşte cu mult suprafaţa bazinului hidrografic al râului de la care şi-a primit numele. Mare importanţă pentru regiunea la care ne referim prezintă faptul că principalele văi care o străbat - a Tarcăului, Asăului, Camâncăi etc. - sunt bine populate, cu aşezări bogate în tradiţii folclorice şi elemente etnografice. De asemenea, în lungul depresiunilor subcarpatice din est şi al văilor de pe laturile nordică şi sudică se află numeroase sate şi oraşe, unele de mare interes turistic, cum sunt Piatra Neamţ şi Bicaz, legate între ele prin şosele asfaltate şi căi ferate electrificate.

ALCĂTUIRE GEOLOGICĂ

Geologic, Munţii Tarcău se suprapun pe aşa-numita zonă a flişului, cea mai estică dintre marile unităţi tectono-structurale ale Carpaţilor Orientali, alcătuită din roci de vârstă cretacică şi paleogenă. Se caracterizează printr-o mare varietate a faciesurilor petrografice - de la argile şi marne la gresii, conglomerate şi calcare - şi printr-o tectonică majoră în pânze de şariaj, ce s-au edificat în etape succesive de la vest la est, începând cu faza orogenetică austrică, din cretacicul mediu, şi încheindu-se cu diastrofismul moldav, la începutul sarmaţianului.

În regiunea montană a Tarcăului sunt dezvoltate toate cele cinci pânze de şariaj cunoscute în flişul Carpaţilor Orientali, sub forma unor fâşii longitudinale orientate nord-sud, unele înguste de numai 1-2 km, altele mult mai largi, ca de exemplu pânza de Tarcău, care în bazinul mijlociu al Asăului are peste 20 km. Pânza de Ceahlău apare în vestul regiunii, în bazinele hidrografice ale pâraielor Dămuc, Valea Rece şi Bolovăniş, sub forma unui sinclinal larg în axa căruia se află depozite cretacice în faciesul predominant grezos - gresii rezistente la eroziune - al formaţiunilor de Bistra şi Ceahlău. Relieful suprapus pânzei de Ceahlău este reprezentat prin masive izolate şi culmi scurte, cu altitudine medie de 1100-1200 m, larg dezvoltate în bazinele Valea Rece şi Bolovăniş, sau prin culmi prelungi, de obicei orientate nord-sud, cel mai bun exemplu fiind Muntele Lung, din estul văii Dămuc, ce se înalţă la peste 1 500 m.

Pânza de Teleajen se desfăşoară la est de precedenta, pe întreaga distanţă dintre văile Bicazului şi Trotuşului, cu o lăţime variabilă de la 4 la 10 km. Depozitele sale aparţin cretacicului inferior şi mediu şi sunt alcătuite dintr-un complex şistos-grezos, urmat de gresia masivă de Cotumba, formaţiuni ce sunt cutate în sinclinale şi anticlinale deversate şi fracturate longitudinal, de unde structura în cute-solzi din anumite sectoare. Îi corespunde un relief coborât, depresionar, la poalele Culmii Muntele Lung, cu altitudini de 800-1000 m, peste care se înalţă culmi-praguri de 1100-1200 m, datorate faciesurilor petrografice mai dure.

Pânza de Audia se extinde, de asemenea. din extremitatea nordică până în cea sudică a Munţilor Tarcău, dar este mult mai îngustă, abia ajungând în unele sectoare la 2 km lăţime; ea nu se impune prin ceva anume în relieful zonei. Formaţiunile sale, de vârstă cretacică, se caracterizează printr-un facies - puţin rezistent la eroziune al ,,şisturilor negre”, strâns cutate şi faliate.

Pânza de Tarcău este una din cele mai importante dintre unităţile flişului, de mare complexitate stratigrafică şi tectonică. Ocupă mai bine de jumătate din suprafaţa regiunii montane a Tarcăului şi este alcătuită aproape în exclusivitate din depozite eocene şi oligocene, cu o tectonică de amănunt în cute largi şi uneori chiar cute-solzi spre limita vestică a unităţii.

Eocenul de aici apare de obicei în axul anticlinalelor, în facies dominant grezos. Cea mai mare extindere o are gresia de Tarcău, o gresie micacee cenuşie, grosieră, în strate de la 0,5 m la 3-5 m, caracteristică acestei unităţi montane, de unde şi ruinele unităţii tectonice respective. Oligocenul, dezvoltat în aceeaşi măsură, este prezent în axul cutelor sinclinale şi are, de asemenea, un facies predominant grezos, cel al gresiei de Fusaru. Pe seama formaţiunilor respective, mai cu seamă a gresiei de Tarcău, a luat naştere cel mai înalt relief din regiune, cuprins între 1400-1600 m, reprezentat prin culmi alungite nord-sud ce flanchează văile Tarcăului, Asăului şi Camâncăi. Aşa sunt, de exemplu, culmile Goşmanu-Geamăna şi Grinduşu-Ciudomâr, aceasta din urmă, deşi puternic fragmentată de afluenţii de pe stânga ai Tarcăului, atingând altitudinile maxime din întreaga unitate muntoasă.

Pânza de Vrancea, cea mai nouă şi mai coborâtă tectonic dintre unităţile flişului, este prezentă în jumătatea de nord-est a regiunii, unde apare de sub pânza de Tarcău în aşa-numita “semifereastră” a Bistriţei. Domină formaţiunile oligocene în facies bituminos-disodilic şi al gresiei de Kliwa, prinse în cute strânse, deversate şi uneori faliate.

Datorită poziţiei sale tectonice şi marii extinderi a şisturilor bituminoase şi disodilice, relieful suprapus acestei unităţi tectonice este cel mai coborât, cu înălţime medie de 800-900 m, rar depăşind

1000 m în unii martori de eroziune, puternic fragmentat, prevestind parcă apropierea dealurilor subcarpatice.

RELIEFUL

Principalele caracteristici morfometrice şi morfografice ale Munţilor Tarcău îi situează în categoria munţilor mijlocii ai ţării noastre. De exemplu, cele mai multe dintre vârfuri sunt situate între 1100-1400 m, iar altitudinea maximă abia atinge 1664 m în Vârful Grinduşu. Energia medie a reliefului este de 600-800 m în zona centrală a regiunii şi de 400-600 m către flancurile de vest şi de est; culmile interfluviale principale sunt larg vălurite, cu vârfuri teşite şi spinări domoale ce alternează cu şei de intersecţie, a căror altitudine nu coboară, în general, sub 1000 m; masivele izolate şi culmile secundare sunt, de asemenea, cu câteva excepţii, rotunjite la partea superioară, mărginite însă de versanţi abrupţi; crestele de intersecţie ale versanţilor şi vârfurile ascuţite sunt puţine, determinate în cele mai multe cazuri de faciesul petrografic şi structura de amănunt; văile mai importante, a Tarcăului şi Asăului, au caractere de văi evoluate, cu sectoare mai largi, depresionare, în alternanţă cu altele înguste, în defileu.

Între elementele geomorfologice prin care Munţii Tarcău se individualizează faţă de unităţile montane vecine amintim: dominarea culmilor prelungi de ordinul zecilor de kilometri, din care pleacă lateral culmi secundare scurte; marea uniformitate altitudinală a culmilor, cu şei şi pasuri înalte situate cu numai 50-100 m sub nivelul mediu al culmii; scăderea treptată a înălţimilor culmilor de la sud spre nord şi din zona centrală către vest şi, mai ales, către est; orientarea generală a culmilor principale pe direcţia nord-nord-vest - sud-sud-est, aceeaşi cu direcţia liniilor tectono-structurale majore; caracterul longitudinal al văilor principale - Tarcăul, Asăul şi Camânca - şi transversal al afluenţilor acestora; adaptarea cu totul întâmplătoare a reliefului la structura tectonică de amănunt; rolul important al faciesului petrografic pentru configuraţia de ansamblu şi amănunt a reliefului, tradus în apariţia unor subunităţi mai joase, depresionare, pe seama formaţiunilor friabile sau a culmilor înalte şi a vârfurilor izolate pe seama rocilor mai rezistente la eroziune.

Cu un substrat geologic variat - argile, marne şi gresii în alternanţă cu conglomerate şi calcare - afectat din cretacic încoace de mişcări de înălţare cu intensităţi diferite, Munţii Tarcău se prezintă cu un relief destul de variat ca altitudine, formă şi orientare a culmilor şi văilor, în cadrul căruia se detaşează cinci subunităţi cu trăsături geomorfologice proprii: Culmea Grinduşu – Ciudomâr, Culmea Goşmanu - Geamăna, Culmea Muntele Lung, Culoarul depresionar Bicaz - Trotuş şi Munceii Bistriţa - Tazlău.

Culmea Grinduşu-Ciudomâr, considerată pe toată lungimea, de aproximativ 40 km, între văile Bicazului şi Trotuşului, este cea mai înaltă din Munţii Tarcău, formează o axă orografică a regiunii, dar este discontinuă sectorul său central fiind secţionat în culmi scurte şi masive izolate de pâraiele Aţa, Brateş, Bolovăniş, Tărcuţa, afluenţi pe stânga ai Tarcăului, care au mutat astfel cumpăna de ape a bazinului Tarcăului la vest de axa orografică, spre Muntele Lung.

Aliniamentul celor mai mari înălţimi flanchează în vest, la distanţă de 3-4 km, albiile Tarcăului şi Camâncăi şi se suprapune în întregime pe axul unei cute anticlinale paleogene în facies de Tarcău. Culmea Grinduşu – Ciudomâr este singura din Munţii Tarcău care coincide pe întreaga lungime cu axul unui anticlinal, ceea ce explică, în bună măsură, înălţimile maxime şi energia mare a reliefului, apariţia unor forme structurale de tipul hogback-urilor.

De la nord la sud culmea respectivă se prezintă ca o succesiune de vârfuri, unele din ele rotunjite, separate de şei largi, creste de intersecţie a versanţilor sau sectoare cu spinări domoale. Din vârfuri pleacă lateral două sau mai multe culmi secundare, relativ înguste, ce coboară treptat spre vest şi est şi spre văile care le flanchează.

Deosebirile privind forma reliefului major, altitudinea şi densitatea fragmentării au impus separarea în Culmea Grinduşu – Ciudomâr a trei sectoare: unul nordic, până la valea Aţei, cu înălţime medie de 1200-1300 m, peste care se înalţă vârfurile Bâtca Stegea (1317 m), Măgura Tarcău (1492 m) etc., din care se desprind culmi secundare scurte spre vest şi mai lungi spre est, acestea din urmă limitate de numeroşii afluenţi ai Bistriţei (Crăsniţa, Crasna, Potoci) şi Tarcăului (Frasin, Bătrâna, Făgeţel); un sector central, mai înalt decât primul, deşi puternic fragmentat de afluenţii Tarcăului sub formă de masive şi culmi scurte îndreptate în toate direcţiile. Aici sunt mai multe vârfuri ce depăşesc 1400 m, între care Măieruş (1454 m) şi Ardelea (1589 m) sunt cele mai importante; un sector sudic, la sud de valea Tărcuţei, cel mai înalt, care pe mai bine de 15 km nu coboară sub 1500 m. Are cele mai înalte vârfuri din Munţii Tarcău, şase din ele cu mai mult de 1600 m, ca de exemplu Grinduşu (1664 m), Ciudomâru (1649 m), Borţoasa (1642 m) etc. Acest ultim sector este ca un zid puternic, aproape rectiliniu, dar relativ îngust la partea superioară, pe care numeroşii afluenţi ai Camâncăi de pe flancul estic şi ai Tărhăuşului şi Şanţului de pe cel vestic încearcă zadarnic să-l ştirbească.

Din Vârful Măieruş se desprinde o culme secundară de peste 20 km, cu direcţie sud-vest şi

apoi sud, cu înălţime medie de 1300-1400 m şi numeroase vârfuri ce depăşesc 1400 m: Bolovanu Mare (1569 m), cel mai înalt, Locul lui Mihai (1465 m), Budacul Mare (1447 m). Bolovanu Mare, ca şi celelalte vârfuri ce depăşesc altitudinea medie a Culmii Grinduşu-Ciudomâr, îşi datorează înălţimea faciesului petrografic gresiei de Tarcău, cu mare permeabilitate şi rezistenţă la eroziune. Din aceleaşi motive, multe din vârfurile respective constitutie obârşiile numeroaselor cursuri de apă ce brăzdează regiunea. Din Bolovanul Mare, de exemplu, pleacă radial importanţi afluenţi ai Tarcăului (Brateş, Bolovăniş, Tărcuţa) şi Trotuşului superior (Valea Rece). La fel din vârfurile Grinduşu, Măgura Tarcău etc.

O altă culme secundară importantă este Preluca Tâlharului, între văile Camâncăi la vest şi Asăului la est, lungă de peste 30 km, dar nu aşa de înaltă ca precedenta, cu vârfuri care abia depăşesc 1300 m: Socior (1327 m), Preotesele (1338 m), Aluniş (1343 m). În zona central-nordică a culmii, unde văile Camâncăi şi Asăului se apropie la numai 3 km, relieful coboară la 1060 m, în una din cele mai coborâte şei de culme din Munţii Tarcăului.

Culmea Goşmanu-Geamăna este bine delimitată la vest de văile longitudinale ale Tarcăului şi Asăului şi mai puţin tranşant în est, unde pătrund văile transversale Calu, Iapa, Nechitu şi Tazlău. Se detaşează între celelalte culmi ale Munţilor Tarcău prin mare lungime, continuitate şi uniformitate altitudinală. Pe întreaga lungime, dintre Bistriţa şi Trotuş, de peste 50 km, această culme nu este secţionată de nici un curs de apă şi, cu toate că nu-i prea înaltă, căci puţine vârfuri trec de 1300 m, nu are nici înşeuări mai joase de 1100 m. Domină vârfurile rotunjite şi plaiurile domoale, înşirate pe un aliniament relativ sinuos, orientat de la nord-vest către sud-est, suprapus orizontului gresiei de Tarcău. Raporturile reliefului cu structura tectonică de amănunt sunt întâmplătoare, căci numai Vârful Rotundu (1307 m), situat pe o culme secundară dintre văile Asău şi Izvoru Alb, coincide cu axul unui anticlinal.Altitudinile maxime, de peste 1300 m, se înregistrează în sectorul central al culmii, începând cu Vârful Goşman (1305 m), de sub care izvorăşte Tazlăul, şi continuându-se spre sud cu Vârful Holmul Geamăna (1351 m), Vârful Cracul Geamăna (1442 m), cel mai înalt, de sub care izvorăşte Tazlăul Sărat, şi Vârful Comanacul (1 357 m).

Din Goşman spre nord, până la Vârful Herman (1226 m), ce domină, la Straja, Valea Bistriţei cu peste 800 m, culmea este aproape rectilinie şi se menţine la 1100-1200 m, depăşită doar de câteva vârfuri, între care Murgoci (1239 m), de unde-şi adună apele pârâul Iapa, şi Pintenu (1261 m), locul de sorginte al Nechitului. La sud de vârful Comanacul, culmea se îngustează şi coboară la 1100 m în şaua dintre obârşiile Izvorului Alb şi Tazlăului Sărat, se înalţă din nou la peste 1200 m în vârfurile Corbu (1263 m), Runcul Stânelor (1269 m) şi Runcul Rău (1216 m), după care, până deasupra localităţilor Asău şi Comăneşti, coboară treptat la altitudinile unor dealuri de 500-600m. Deşi nu prea înaltă, culmea aceasta are un farmec aparte, cunoscut şi descris cu deosebită măiestrie de Calistrat Hogaş: ,, În fund, departe, spre apus, munţii peste care călcasem se desfăşurau până dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frămîntat, parcă de valuri uriaşe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl, străveziu şi fin, ţesut din raze subţiri de soare ...".

Culmea Muntele Lung. Deşi nu are lungimea cea mai mare (mai puţin de 20 km), poartă o denumire sugestivă pentru Munţii Tarcău, evidenţiind una din principalele trăsături ale reliefului major din regiune, marea frecvenţă a culmilor prelungi, unde şeile de eroziune alternează cu vârfuri mai înalte date de faciesul petrografic.

Fig. 2. Schiţa morfografică a Munţilor TarcăuMuntele Lung constituie cumpăna apelor dintre Dămuc şi Tarcău, cu un profil transversal

disimetric, având versantul estic puternic înclinat, iar cel vestic prelung, cu pinteni ce coboară treptat spre valea Dămucului. Abruptul estic domină cu circa 200-250 m relieful mai coborât din bazinele Aţei şi Brateşului şi este de ordin morfo-structural, reprezentând, în ansamblu, fruntea pânzei de Ceahlău.

Linia înălţimilor maxime este relativ îngustă şi sinuoasă, datorită întrepătrunderii bazinelor de recepţie ale afluenţilor Dămucului şi Tarcăului, iar altitudinea sa coboară treptat de la sud spre nord, de la 1 557 m, cât are în Vârful Cotului, situat în zona de obârşie a pârâului Valea Rece, la 1357 m în Vârful Cipchieş, de sub care izvorăsc Ivaneşul şi Aţa, importanţi afluenţi ai Dămucului, respectiv Tarcăului.

Culoarul depresionar Bicaz-Trotuş, dezvoltat la est de Muntele Lung, a luat naştere pe seama formaţiunilor friabile, dominant argilo-marnoase, ale pânzei de Teleajen. Relieful depresionar, mai coborât cu 100-200 m decât cel din vest şi est, se schiţează pe o lungime de circa 35 km, cu deschidere largă spre văile Bicazului şi Trotuşului din nord şi sud, însă caracterul depresionar propriu-zis este evident în sectorul central, cu o lungime de aproximativ 20 km, corespunzător bazinelor superioare ale Aţei şi Brateşului, unde culmile se menţin la o altitudine de 800-900 m. Se separă două compartimente: al Aţei, la nord, drenat de Icoana, Aţa şi Smida, şi al Brateşului la sud, drenat de Brateş şi Brătişel, despărţite printr-un prag de 1100 m. Peste praguri similare (şei), de 1125 m în nord şi 1215 m în sud, se trece în bazinul Bicazului prin valea pârâului Secu şi în cel al Trotuşului prin Valea Rece.

Munceii Bistriţa-Tazlău ocupă toată masa muntoasă de la est de Culmea Goşmanu - Geamăna şi reprezintă în general culmile secundare transversale ale acesteia.

În sectorul nord-estic, între Bistriţa şi Calu, culmile sunt foarte variate ca formă, orientare şi altitudine, cu tendinţă generală de a coborî spre est, de la 1063 m în Vârful Lespezi, la 851 m în Cernegura, care domină dinspre sud municipiul Piatra Neamţ şi 620 m în Gorganu, de la nord-vest de comuna Piatra Şoimului. Între Cam şi cursul superior al Tazlăului domină culmile orientate vest-est, lungi de 10-15 km, ale căror înălţimi scad în aceeaşi direcţie de la 1000 m la 600-700 m, iar la sud de Tazlău şi est de Tazlăul Sărat relieful este din nou puternic fragmentat în culmi scurte şi masive izolate, cu înălţimi de 800-900 m.

În extremitatea estică, relieful Munceilor Bistriţa-Tazlău rămâne suficient de înalt pentru a domina cu 200-300 m, printr-un abrupt morfo-structural, dealurile subcarpatice ale depresiunilor Bistriţei şi Tazlăului.

CLIMA

Pe fondul general al climei temperat continentale din ţara noastră, Munţii Tarcău se înscriu în etajul climatic al munţilor mijlocii, cu următoarele caracteristici: amplitudini termice medii anuale moderate, cuprinse între 18 şi 200C; frecvente inversiuni termice în sezonul rece; valori ridicate ale umidităţii relative şi ale nebulozităţii în toate anotimpurile şi durata relativ redusă de strălucire a soarelui; creşterea cantităţii de precipitaţii cu altitudinea şi repartiţia inegală a acestora, în funcţie de expunerea spre est sau vest a versanţilor; dominarea la nivelul culmilor înalte a circulaţiei aerului dinspre vest şi nord-vest şi fohnizarea maselor de aer ajunse la baza versanţilor abrupţi expuşi spre est şi sud-est; ceţuri frecvente de-a lungul văilor în sezonul rece.

Datorită situării în jumătatea estică a ţării şi poziţiei lor către flancul estic al Carpaţilor Orientali, Munţii Tarcău au o climă mai pronunţat continentală decât regiunile montane din vest, ierni mai aspre, primăveri scurte şi mai reci decât toamnele cu aproximativ 2-40C, datorită consumului de căldură în procesul de topire a zăpezilor, contraste termice mai mari între iarnă şi vară, precipitaţii medii anuale mai reduse, schimbări bruşte ale stărilor de vreme. Nu lipsesc furtunile, uneori deosebit de violente, care capătă, în paginile hogaşiene, un dramatism de proporţii impresionante: ,, ... Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăznete care cădeau asurzitoare prin întuneric ... Şi sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului cu şuier sfâşiat potopul greu al apelor cereşti”.

Temperatura. Principalele variaţii ale temperaturii se realizează în sens altitudinal şi de la un anotimp la altul, în timp ce deosebirile dintre extremitatea nordică a Munţilor Tarcău şi cea sudică sunt greu sesizabile.

Întreaga regiune a Munţilor Tarcău se încadrează între izotermele medii anuale de 7 şi 2 0C. Pe interfluviile cu altitudini până la 700-800 m şi de-a lungul văilor mai importante temperatura medie anuală este de 6-70C, media celor mai reci luni, ianuarie şi februarie, este de -40C, iar a celor mai calde, iulie şi august, de 16-180C. În schimb, pe culmile mai înalte de 1500 m temperatura medie anuală este de 20C, a lunilor ianuarie şi februarie de -60C şi chiar de -70C pe vârfurile din Culmea Grinduşu-Ciudomâr, care trece de 1600 m, iar a lunilor iulie şi august de 12-130C.

Deşi, în ansamblu pe culmile înalte aerul este mai rece decât în zona reliefului coborât, zilele când temperatura coboară sub 00C fiind mult mai numeroase pe culmi, temperaturile minime absolute se înregistrează în sectoarele depresionare din lungul văilor, datorită deselor inversiuni termice din anotimpul rece. De exemplu, cele mai scăzute temperaturi din regiunea montană a Tarcăului s-au înregistrat la 20 februarie 1954, şi anume -280C la Tarcău, -26.50C la Comăneşti şi -300C la Brusturoasa, în zone depresionare, deci, şi nu pe culmile cele mai înalte, aşa cum ne-am fi aşteptat.

Tot în lungul principalelor văi s-au înregistrat şi temperaturile maxime absolute, de regulă în luna august, de nebulozitate ceva mai redusă. De exemplu, 36,50C la Tarcău, 38,60C la Piatra Neamţ, maximă absolută din regiune, şi 37,20C la Brusturoasa. Astfel, în cadrul unor amplitudini termice medii anuale moderate, 18-200C, aici, în sectoarele depresionare din lungul văilor care mărginesc de fapt Munţii Tarcău, se înregistrează amplitudinile termice absolute cu cele mai mari valori: 54,5 0 la Tarcău, 67,20C la Piatra Neamţ, 67,70C la Brusturoasa etc. Clima relativ rece din Munţii Tarcău, în medie mai rece cu 3-40C decât în regiunile extra-carpatice situate la aceeaşi latitudine, este scoasă în evidenţă şi de faptul că îngheţ tîrziu se înregistrează în unii ani chiar în a doua decadă a lunii mai; zilele cu îngheţ timpuriu apar încă din prima decadă a lunii octombrie, iar durata medie anuală fără îngheţ este de numai 100-110 zile.

Nebulozitatea, element important pentru caracterizarea stărilor de vreme, are în Munţii

Tarcău valori ridicate în mare parte din an. Cea mai mare este în lunile mai şi iunie, cuprinsă între 6,5 şi 7,5, iar cea mai mică în lunile august şi septembrie, de 5,5-6. Şi nebulozitatea prezintă deosebiri în raport cu altitudinea. Iarna valorile ei sunt mai reduse în zonele înalte decât în lungul văilor, plafonul de nori fiind coborât, de unde şi marea vizibilitate din acest anotimp la nivelul culmilor, în schimb primăvara şi vara este invers, culmile mai înalte de 1400 m fiind acoperite de nori în cea mai mare parte a timpului.

Durata medie de strălucire a soarelui este de aproximativ 1800 ore anual, care însumează 75 zile. Cele mai multe zile senine sunt în august, circa 9-10 pe culmi şi 10-12 pe văile Bistriţei şi Trotuşului, şi în septembrie, cam 7-8 pe culmi şi 8-10 în zonele cu relief coborât. De asemenea, un număr relativ mare de zile senine, 8 până la 10, se înregistrează şi în lunile octombrie şi ianuarie, de data aceasta numai la nivelul culmilor. Cele mai puţine zile senine, când de altfel cad şi cele mai multe precipitaţii, sunt de 3-4, în lunile mai şi iunie; puţine zile senine sunt şi în noiembrie şi decembrie, dar acum precipitaţiile sunt reduse.

Mult mai mare este numărul zilelor cu cer acoperit, circa 180-190 pe culmile mai înalte de 1500 m şi 160-180 în zonele cu relief mai coborât, cele mai multe zile noroase, 16-18 din lună, fiind pe Culmea Grinduşu-Ciudomâr în lunile februarie, martie, aprilie, mai şi iunie.

Precipitaţiile. Datorită variaţiei gradientului pluviometric cu altitudinea, în Munţii Tarcău izoterma medie multianuală de 800 mm corespunde reliefului înalt de 850 m, iar cea de 1100 mm reliefului de 1500-1550 m. Valorile medii cele mai reduse se înregistrează în lungul principalelor văi, ca de exemplu 640 mm la Bicaz, 706 mm la Tarcău, 649 mm la Piatra Neamţ, 732 mm la Tazlău, 690 mm la Moineşti, 728 mm la Păltiniş-Ciuc etc., iar valorile medii cele mai ridicate, de 1150-1200 mm, în jumătatea sudică a Culmii Grinduşu-Ciudomâr, expusă în mai mare măsură maselor de aer de origine atlantică.

Numărul mediu anual de zile cu precipitaţii este de aproximativ 120-130 în zonele joase din lungul Bicazului, Bistriţei, Tarcăului şi Trotuşului, din care trei sferturi sunt cu ploaie şi un sfert cu ninsoare, şi de 150-160 pe relieful mai înalt de 1500 m, din care numai două treimi sunt cu ploaie. Pe anotimpuri, cele mai multe precipitaţii cad vara, circa 350-360 mm în lungul văilor principale şi 400-420 mm pe culmi, mai mult decât dublu faţa de anotimpul rece, când cad numai 150-170 mm. Primăvara, precipitaţiile ajung la o cantitate medie de 240-260 mm, cu puţin mai mare decât toamna.

Perioada din an cu cele mai mari cantităţi de precipitaţii este mai-iunie, când cad 380 mm în regiunile joase şi 440 mm pe culmi, luna cea mai ploioasă fiind iunie, cu 140-160 mm, iar perioada cu cele mai puţine precipitaţii medii este decembrie-februarie, când se înregistrează 150-170 mm, luna cea mai uscată fiind decembrie, cu 40-50 mm. Marea variaţie a precipitaţiilor este şi mai evidentă dacă se iau în consideraţie valorile absolute anuale, maximele şi minimele lunare. La Tarcău, de exemplu, în 1963 au căzut 507 mm, iar în 1972 au căzut 1050,9 mm, în timp ce lunar au fost ani când precipitaţiile au atins în mai, luna cea mai ploioasă, 218 mm, iar în alţii abia 38 mm.

Precipitaţii sub formă de zăpadă cad în Munţii Tarcău circa 30-40 zile pe an în zonele joase şi 40-50 în cele înalte, primele ninsori fiind înregistrate în septembrie şi ultimele în aprilie şi chiar prima decadă a lunii mai. Stratul de zăpadă se menţine la sol circa 80-90 zile în zonele cu altitudini până la 500-600 m, 100-120 zile pe culmile înalte de 900-1000 m şi 130-150 zile pe relieful cel mai înalt. Perioada cu strat de zăpadă la sol este foarte diferită pe versanţi, în funcţie de expoziţie, fiind maximă pe cei expuşi către nord, nord-vest şi nord-est.

Între celelalte fenomene meteorologice care prezintă interes pentru clima Munţilor Tarcău sunt de reţinut grindina, ce cade o dată pe an sau la doi ani, în lunile de vară, pe suprafeţe reduse, şi ceaţa, în perioada noiembrie-februarie, cu durată medie lunară de 3-5 zile.

Vânturile. La nivelul culmilor înalte, calmul atmosferic are pondere anuală redusă, de numai 2-3%. Vânturile cu cea mai mare frecvenţă bat din vest şi nord-vest, cu pondere cumulată de 40-50%. Acestea au şi cea mai mare viteză medie, cuprinsă între 5 şi 10 m/s, cu deosebire în sezonul rece, când vitezele de 25-3o m/s sunt destul de frecvente.

Cu totul altul este regimul vânturilor în zonele joase, unde aerul se canalizează de-a lungul văilor, pe direcţii total diferite faţa de cele ale circulaţiei generate sau regionale dominante. În aceste condiţii, vânturile au direcţii foarte variate, viteze foarte diferite, în general mai mici ca pe culmi, cu o medie de 2-5 m/s, iar calmul atmosferic are pondere mult mai mare, de 10-30%, în funcţie de gradul de adăpostire.

În sezonul cald, în perioadele când gradienţii barici locali îi depăşesc pe cei regionali, de-a lungul văilor principale, mai ales ale Bistriţei şi Trotuşului, se instalează o circulaţie periodică locală de tipul munte-vale. Noaptea şi dimineaţa, până la orele 9-10, vântul bate dinspre munte către aval, iar după orele 12-13 direcţia sa devine inversă.

Şi în Munţii Tarcău, ca în alte localităţi montane din ţară, cele mai favorabile condiţii climatice pentru turism sunt în lunile august şi septembrie, când temperaturile au încă valori ridicate,

numărul zilelor senine este cel mai mare, precipitaţiile sunt relativ reduse. De asemenea, condiţii favorabile sunt pe culmile înalte în lunile decembrie şi ianuarie când, datorită plafonului de nori coborât, zilele senine sunt mai numeroase şi vizibilitatea mare, iar stratul de zăpadă adesea abundent asigură condiţii optime pentru sporturile de iarnă.

HIDROGRAFIA

Complexitatea structurii petrografice, varietatea reliefului, clima dominant umedă, în care precipitaţiile medii anuale depăşesc evaporaţia potenţială cu 10 până la 40%, secetele rare şi scurte, întinsele suprafeţe acoperite cu vegetaţie de pădure sunt principalele elemente care fac din Munţii Tarcău o regiune bogată în ape, cu numeroase izvoare, pâraie şi râuri. Nu lipsesc nici lacurile, în exclusivitate de origine antropică, expresie a folosirii superioare a reţelei hidrografice, a potenţialului său energetic.

RÂURILE

Sursele de alimentare ale apelor curgătoare din Munţii Tarcăului sunt superficiale în proporţie de 70-80% şi subterane de 20-30%. Până la altitudinea de 1500 m domină alimentaţia pluvio-nivală, unde zăpezile contribuie cu 50-60%.

Densitatea medie a reţelei hidrografice, ceva mai mică decât a munţilor din vestul ţării sau ca a celor cu înălţimi mai mari de 1800 m, este de 5-7 km/km2, cu mici deosebiri de la un sector la altul. Scurgerea medie fluviatilă este, de asemenea, mai redusă decât în regiunile montane amintite. Valorile sale medii, de 10-15 l/s/km2, înregistrează mari variaţii sezoniere şi pe verticală, scăzând mult cu altitudinea datorită creşterii accentuate a evapo-transpiraţiei. Din volumul total anual de apă, cel mai puţin se scurge în timpul iernii, aproximativ 8-12%, cu minima în lunile ianuarie şi februarie când apa este blocată în zăpezi şi gheţuri. Scurgerea este redusă şi toamna (12-180/0), datorită precipitaţiilor puţine. În schimb primăvara, când topirea zăpezii devine accentuată, şi vara, când ploile de convecţie sunt relativ frecvente şi abundente, se scurge 40-450/0 şi vespectiv 30-350/0 din volumul anual.

În aceste condiţii, regimul debitelor se caracterizează prin valori minime iarna, care pe unele pâraie mici se reduce la zero, iar primăvara şi vara prin valori maxime. Debitele maxime absolute se produc în lunile iulie şi august, datorită caracterului torenţial al precipitaţiilor. Sunt ani când după astfel de ploi debitul creşte de mai multe zeci de ori faţa de cel mediu, iar nivelul apei se înalţă în scurt timp cu 1-2 m peste nivelul de etiaj, realizându-se viituri deosebit de spectaculoase, cu importante efecte negative.

Vizând latura spectaculară a fenomenului, apelăm din nou la inspiratul condei al lui Calistrat Hogaş, pentru a descrie temerara sa traversare a apei Tazlăului în timpul unei astfel de viituri: ,,Mă simţii deodată umflat pe sus, ceva păru că-mi vâjâie pe la urechi, şuvoiul încremeni pentru o clipă, un zgomot surd de ape puternic frământate îmi izbi auzul, muntele din faţa păru că se năruie peste mine şi, din cer, căzui fără de veste năpraznic pe pământ... Când mă dezmeticii, băgai de seamă că mă aflu pe malul celălalt al Tazlăului. Pisicuţa, murată ca un şoarece, tremura cum îi varga şi căta din când în când cu groază înapoi...”

Fenomenele de îngheţ, sub formă de gheaţă la mal sau scurgere a sloiurilor şi năboiului, încep să apară pe râurile principale la sfârşitul lunii noiembrie sau începutul lunii decembrie şi persistă în medie 90-110 zile. Podul de gheaţă a cărui formare este înlesnită pe cursurile de apă cu debit redus şi viteză mica, cum sunt afluenţii Tarcăului, Asăului şi Bicazului sau unii afluenţi ai Bistriţei (Calu, Iapa, Nechitu), se creează de regulă spre sfârşitul lunii decembrie şi poate să persiste până în prima decadă a lunii martie. Pe rîurile de talia Bistriţei şi Trotuşului podul de gheaţă apare în ianuarie, dar sunt ani când se formează numai până la firul apei, care, datorită vitezei, rămâne liber.

Din punct de vedere chimic, atât râurile mari - Bistriţa până la Piatra Neamţ şi Trotuşul până la Comăneşti -, dar mai ales afluenţii principali şi secundari ai acestora au ape carbonatate, puţin mineralizate, în general ape curate, puţin poluate. Fenomenul poluării apare în unele cazuri pe Bistriţa, în aval de Piatra Neamţ, şi pe Trotuş, în aval de Comăneşti; de asemenea, local, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, datorită unor impurificatori ocazionali, sunt poluate apele Bicazului şi ale altor afluenţi ai Bistriţei şi Trotuşului.

Cursurile de apă care străbat regiunea propriuzisă a Munţilor Tarcău sunt în exclusivitate autohtone. Ele debuşează în Bistriţa şi Bicaz, cele din jumătatea nordică a regiunii, şi în Trotuş, cele din jumătatea sudică. Cumpăna de ape dintre bazinele Bistriţei şi Trotuşului, cu traiectorie sinuoasă, menţinându-se în permanenţă la peste 1100 m, secţionează Munţii Tarcău în două jumătăţi aproximativ egale. Din vârful Creasta Lupului (1322 m), situat în vest, la obârşia Damucului, cumpăna apelor ajunge, prin Vârful Muhoş (1297 m), în Culmea Muntele Lung, pe care o urmăreşte spre sud până în

Vârful Cotului (1567 m). De aici, prin înşeuarea dintre bazinele Văii Reci şi Brateşului, ajunge în vârful Bolovanul Mare (1569 m), din Culmea Grinduşu-Ciudomâr, pe care o însoţeşte spre sud şi est până în Vârful Grinduşu (1664 m). În continuare, spre est, până în Vârful Balint (1269 m), separă bazinul Camâncăi de al Tarcăului, iar de aici, pe la obârşia Asăului Mare, ajunge în Culmea Goşmanu, la obârşia Tazlăului. Ceva mai la nord, din Vârful Pintenu (1261 m), cumpăna apelor se suprapune interfluviului Tazlău-Nechitu şi coboară treptat spre est la 1025 m în Vârful Ciungetu, la 880 m în Vârful Sîrghina şi 536 m în Dealul Fluturele, pe la poalele căruia trece şoseaua Moineşti -Tazlău - Roznov (D..T. 156 A).

Principalele cursuri de apă. Elemente morfometrice

Bazinul hidrografic

Cursulde apa Lungime [km] Suprafata bazinului[km]

Panta medie [o/00]

Bistriţa Bistriţa [amonte Roznov]BicazDămucSecuTarcăuOanţuSecu VaduriAgîrceaDoamnaCaluIapaNechitu

226,342218,432

14,510,67,59,519,823,624,5

56725621502739439251423677884

6,813,123,871,426,554,549,046,439,536,835,238,1

Trotuş Trotuş [amonte Comăneşi]Valea ReceBolovănişTărhăuşCamîncaŞuguraAgăşAsăuTazlău [amonte Tazău]Tazlău Sărat [amonte Lucăceşti]

6122,48,512

21,688

38,516,826

1135124274279121620511595

14,727,765,365,845,482,580,021,844,036,9

Bistriţa, cel mai important dintre râurile zonei, izvorăşte dintr-un circ glaciar situat la aproximativ 1800 m pe flancul nordic al masivului Inău (2279 m) din Munţii Rodnei. Până la ieşirea din munţi, la Piatra Neamţ, Bistriţa străbate zone foarte diferite din punct de vedere geologic, morfologic şi climatic, ceea ce explică marile variaţii ale regimului hidrologic de la un sector la altul, complexita tea acestuia.

În cursul superior primeşte afluenţi cu debite bogate, alimentaţi din topirea zăpezilor, ca Lala, Tibăul şi Cârlibaba, apoi confluează cu ape importante, cum sunt Dorna, Neagra Şarului, Neagra, Sabasa, Borca etc., care-i asigură la intrarea în lacul Izvorul Muntelui un debit mediu multi-anual de 38,5 m/s. La Cârnu-Bicaz, debitul mediu era, înainte de amenajarea văii Bistriţei, de 43,8 m/s, înregistrând mari deosebiri între debitul minim absolut, de 3,02 m/s, şi cel maxim absolut, de 1080 m/s. Prin apariţia salbei de lacuri antropice, regimul hidrologic natural al Bistriţei a intrat sub controlul omului, afluenţii ce-i primeşte în aval de barajul de la Izvorul Muntelui având doar un efect secundar.

Bicazul are obârşia în Lacu Roşu, din Munţii Bicaz, la altitudinea de 970 m. S-a format în anul 1837, când un deluviu de alunecare de mari proporţii, de pe flancul nord-vestic al Masivului Ucigaşul (1407 m), a barat pâraiele Suhard, Licaş şi Valea Oilor.

După ce iese din renumitele-i ,,chei”, Bicazul primeşte apele Dămucului, primul afluent din Munţii Tarcău şi cel mai mare, cu izvoarele sub Creasta Lupului (1322 m). Bazinul hidrografic al Dămucului este asimetric, principalii afluenţi Sec, Asău, Băţu, Ivaneş avându-i pe dreapta, cu obârşiile în Muntele Lung. Până la confluenţa cu Bistriţa, Bicazul mai primeşte apele pâraielor Ticoş, Floarea, Secu din Munţii Tarcău şi ale pâraielor Bradu şi Neagra de sub Ceahlău, ajungând la un debit mediu de 4,3 m/s.

Tarcău1 este cel mai important dintre râurile autohtone ale Munţilor Tarcău, cu cel mai întins bazin hidrografic - de 394 km2 – justificând împrumutarea numelui său întregii regiuni. Are izvoarele la

aproximativ 1200 m altitudine, în şaua largă dintre vârfurile Grinduşu (1664 m) şi Balint (1269 m), care-i separă apele de ale Camincăi şi Asăului. Are tot un bazin asimetric; deşi numărul afluenţilor este acelaşi, atât pe dreapta cât şi pe stânga, afluenţii de pe stânga - Tărcuţa, Bolovăniş, Brateş, Aţa - sunt mai lungi, mai viguroşi, reuşind să străpungă Culmea Grinduşu-Ciudomâr şi să ajungă cu izvoarele pe flancul estic al Culmii Muntele Lung.

Debitul mediu al Tarcăului, la confluenţa cu Bistriţa, este de 2,7 m/s, însă în timpul marilor viituri se întâmplă să crească de peste o sută de ori - debitul maxim cu asigurare de 10/0 este de 350 m/s - fără a produce pagube materiale importante datorită adâncimii mari a albiei minore şi pantei accentuate care asigură scurgerea rapidă a apelor.

Până la Piatra Neamţ, Bistriţa primeşte din Munţii Tarcău apele pâraielor Oanţu - cel mai important, cu izvoarele sub vârful Murgoci (1293 m) -, Secu Vaduri, Agârcia, Doamna, care debuşează în lacurile de acumulare Pângăraţi, Vaduri şi Doamna, dar contribuie cu debite relativ mici, cuprinse între 0,05 şi 0,2 m/s, la asigurarea volumului de apă necesar exploatării hidro-energetice.

În aval de Piatra Neamţ, după câteva pâraie neînsemnate, cum sunt Mănăstirii, Sasca etc., îşi aduc apele în Bistriţa râurile Calu, Iapa şi Nechitu, asemănătoare ca lungime, suprafaţă a bazinului şi debit (0,3-0,6 m/s) şi cu obârşiile în Culmea Goşmanului, sub vârfurile Murgoci (1293 m) şi Pintenu (1261 m). În zona de ieşire a Nechitului din unitatea montană există elemente de ordin geomorfologic care atestă că într-o etapă anterioară sectorul superior al Nechitului aparţinea bazinului hidrografic al Tazlăului, constituia obârşia unui paleo-Tazlău, dar a fost intersectat ulterior de un afluent energic al Bistriţei, care i-a furat apele.

Trotuşul, la fel ca Bistriţa şi Bicaz, este alohton pentru Munţii Tarcăului. După ce izvorăşte de pe flancul nord-vestic al Munţilor Trotuş-Oituz, la cca 1360 m, vine în contact cu Munţii Tarcău la confluenţa cu Valea Rece şi îi părăseşte, după aproximativ 42 km, la Comăneşti. Este un râu caracteristic pentru munţii mijlocii şi joşi din Carpaţii Orientali, cu alimentare pluvio-nivală şi regim al debitelor şi nivelurilor în care primele creşteri importante se realizează în martie, iar ultimele în august. Debitul mediu în secţiunea amonte de confluenţa cu Asăul este de 5,7 m3/s, dar în timpul marilor viituri ajunge la valori de ordinul sutelor de m/s (la asigurarea de 1% are un debit de 900 m/s) cu efecte negative deosebite.

Primul afluent pe care-1 primeşte din Munţii Tarcău este Valea Rece, râu cu un traseu sinuos, singurul de acest fel din regiune, cu un bazin hidrografic asimetric, cei mai mulţi şi mai lungi afluenţi venind din dreapta, din Munţii Haşmaş. Izvoarele sale, situate la aproximativ 1400 m pe versantul de sud-vest al Masivului Bolovanu Mare (1569 m), ca şi apele aduse de Aprieş, Biucavaş (Fagului), Iavardi, Salamas etc., îi asigură la vărsarea în Trotuş un debit mediu de 1,01 m/s.

Tot în sud-vestul Munţilor Tarcău, Trotuşul mai primeşte apele pâraielor Bolovăniş, ce îşi are izvoarele sub vârful Locul lui Mihai (1465 m), Tărhăuş şi Şanţ, acesta adunându-şi apele de pe flancul vestic al Culmii Grindusu-Ciudomâr, de la peste 1 400 m.

De pe flancul opus al aceleiaşi culmi izvorăşte Osmânca, alt afluent important, şi tot de aici izvorăsc cei mai mulţi din afluenţii acesteia, de la peste 1400-1500 m, unde alimentarea este dominant nivală, contribuind substanţial la creşterile de debit ale Trotuşului de la începutul verii. Până la confluenţa cu Asăul, în Trotuş mai debuşează Şugura, Agăşul şi alte pâraie mici, cu izvoarele pe flancul sud-vestic al Prelucii Tâlharului.

Asăul, prin lungime şi orientare longitudinală, nord-sud, între Culmea Goşmanu-Geamăna la est şi Preluca Tâlharului la vest, este comparabil cu Tarcăul. În cursul superior este format din două braţe - Asăul Mare şi Asăul Mic – amândouă cu izvoarele în Culmea Goşmanu, la 1200 m. Bazinul hidrografic este simetric, cu numeroşi afluenţi, între care Pârâul Negru, Izvoru Alb, Agăştinul, Barta şi Chicera sunt cei mai importanţi.

Deşi este mai lung cu circa 6 km decât Tarcăul, bazinul său hidrografic este cu aproape 200 km2 mai mic, ceea ce explică într-o oarecare măsură debitul mediu de numai 1,7 m/s, mai redus cu 1 m/s ca al Tarcăului.

Ultimii afluenţi importanţi pe care-i mai primeşte Trotuşul din Munţii Tarcău sunt: Tazlăul, care este montan numai în cursul superior, până la localitatea Tazlău, cu un bazin hidrografic mare în comparaţie cu lungimea şi un debit mediu apreciabil, de 1,2 m3/s, explicabil prin numărul mare al afluenţilor ce vin din Masivul Goşmanu, şi Tazlăul Sărat, cu un traseu montan mai lung, până la Lucăceşti, şi un bazin asimetric, cei mai numeroşi afluenţi primindu-i pe dreapta, din Culmea Goşmanu-Geamăna.

LACURILE

Din totalul celor opt acumulări antropice câte există pe valea Bistriţei, trei acumulări, amplasate între defileul de la Straja şi Piatra Neamţ, primesc ape şi de pe latura de nord-est a Munţilor

Tarcău. Alimentarea acestor lacuri se face în proporţie de 80-90 0/0 prin canalele de aducţiune ale hidrocentralelor din Stejaru şi Vaduri, astfel că au un regim al nivelurilor puternic influenţat de om, de regimul de funcţionare al hidrocentralelor.

Acumularea Anul darii în folosinţa

Suprafaţa[ha]

Vol. util iniţial[mil. m3]

Putere instalată[MW]

PîngăraţiVaduriDoamna

196419661964

155150230

6,04,810,0

22,444,010,7

Cursurile naturale de apă - Oanţu şi Pângăraţi pentru lacul Pângăraţi, Secu Vaduri şi Pângărăcior pentru lacul Vaduri, şi Agârcia, Doamna, Valea Mică şi Sărata pentru lacul Bâtca Doamnei - aduc puţină apă, dar mari cantitaţi de aluviuni, care reduc considerabil volumul de apă util proiectat, făcând necesară executarea periodică de lucrări costisitoare de decolmatare.

VEGETAŢIA

Regiunea Munţilor Tarcău aparţine în proporţie de 900/0 zonei forestiere, în cadrul căreia se deosebesc două etaje: boreal sau al molidului (Picea excelsa) şi nemoral sau al fagului (Fagus silvatica). Secundar, apare şi vegetaţia ierboasă. Etajul molidului, reprezentat prin molidişuri pure sau aproape pure, acoperă mai bine de 500/0 din suprafaţă, şi anume partea înaltă şi de mijloc a principalelor culmi şi masive montane. Molidişurile pure sunt masive, dese, întunecoase şi monotone, cu slabă dezvoltare sau lipsa aproape totală a stratului ierbaceu şi arbustiv. Spre limita inferioară, la aproximativ 850-900 m, intră în amestec cu bradul (Abies alba) şi cu fagul, formând molideto-făgete şi molideto-brădeto-făgete, cu aspect mai variat şi strat ierbaceu.

Reprezentativă pentru acest etaj, unde elementele floristice au apărut şi s-au dezvoltat în strânsă concordanţă cu condiţiile climatice, fără intervenţia omului, este Rezervaţia forestieră Goşman, situată pe versantul stâng al pârâului Goşman, înainte de confluenţa cu Tarcăul, pe o suprafaţă de 173 ha, între 700-1300 m altitudine, cu pante de 25-450. Ea cuprinde un arboret natural de molid, brad şi fag, în vârstă de 140-260 ani, la care se adaugă ulmul (Ulmus montana), paltinul (Acer pseudoplatanus), alunul (Corylus avellana), scoruşul (Sorbus aucuparia) şi altele. Se află în stadiu de codru secular, ce cuprinde uriaşi bătrâni de sute de ani cu înălţimi de peste 60 m şi grosimi cu diametrul de 1,5 m, în alternanţă cu puieţi abia apăruţi. Este un adevărat laborator natural cu deosebită valoare ştiinţifică şi peisagistică.

Etajul fagului, mai restrâns ca suprafaţă, coboară până la 450-500 m. Este format din păduri pure de fag, mai luminoase, cu strat ierbaceu relativ bogat în specii şi cu arbuşti în luminişuri. Alături de fag se pot întâlni şi rare exemplare de paltin şi ulm, iar ca arbuşti vonicerul (Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa) şi socul negru (S. nigra), scoruşul şi alunul. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin pajişti secundare sub formă de enclave în zona forestieră sau la partea superioară a molidişurilor. Compoziţia floristică a acestora diferă mult cu altitudinea. Cele formate la peste 1400 m sunt dominate de ţepoşică (Nardus stricta) şi sunt slab productive. Enclavele din molidişuri sunt formate mai ales din păiuş roşu (Festuca rubra) sau în amestec cu ţepoşică, iar cele din făgete sunt dominate de iarba câmpului (Agrostis tennis) sau în amestec cu păiuş roşu. La limita inferioară a zonei forestiere, pe terasele Tarcăului şi Asăului, pajiştile sunt formate din ovăscior (Arreatherum elatius), ovăz auriu (Trisetum ţlavescens), păiuş de livadă (Festuca pratensis) etc.

În ansamblu, covorul vegetal din Munţii Tarcău este format din peste 1200 specii, din care aproximativ 400 sunt plante inferioare, talofite şi briofite, iar 800 aparţin plantelor superioare, în special fanerogamelor, care reprezintă circa 240/0 din flora ţării noastre, un procentaj destul de mare dacă avem în vedere suprafaţa relativ redusă a regiunii.

Multe specii dintre plantele cu flori sunt endemice. De exemplu: omagul (Aconitum molda-vicum), omagul galben (A. lasianthum), omagul vânăt (A. toxicum), clopoţelul (Campanula carpatica), albăstrica (C. rotundifolia), ochiul boului (Chrysanthemum rotundifolium), breabănul (Cardiamine glanduligera), garoafa roşie (Dianthus icnuifolius), crucea voinicului (Hepatica transsylvanica), mierea ursului (Pulmonaria rubra), gălbenelele de munte (Ranunculus carpaticus), brusturul negru (Symphytum cordatum), zada (Larix decidua subspecia carpatica). Există şi un relief terţiar, vonicerul pitic (Evonymus nanus), identificat într-un loc mlăştinos, în apropierea şoselei Tarcău - Ardeluţa, în dreptul kilometrului 21. Unele specii sunt rarităţi, cu deosebită importanţă ştiinţifică: tisa (Taxus baccata), bulbucii (Trollius europaeus), sângele voinicului (Nigritella rubra), iar altele au importanţă economică, între care amintim: plantele melifere, ce însumează peste 90 specii, plantele medicinale şi alimentare. Dintre plantele medicinale, se remarcă arnica (Arnica montana), afinul (Vaccinium

myrtilus), pojarniţa (Hypericum perforatum), zmeurul (Rubus idaeus), coada şoricelului (Achillea minefolium), muşeţelul (Matricaria chamomilla), iar între cele alimentare, afinul, zmeurul, fragul (Fragaria vesca). Nu pot fi omise ciupercile comestibile: hribul (Boletus edulifi), gălbiorul (Cantharellus cibarius), râşcovul (Lactarius deliciosus), hulubiţele (Russula vesca), ghebele sau opinticii (Armillaria melea).

FAUNA

În Munţii Tarcău trăieşte o bogată şi variată faună de nevertebrate, specifică pădurilor de molid şi fag sau cu arie largă de răspândire. În afară de zumzetul specific al insectelor, aflate în zbor sau printre ierburi, iubitorul naturii face cunoştinţă cu tot felul de păsări, mai numeroase şi mai variate în timpul verii. Pe malurile cursurilor de apă cu pantă mare, ce curg zgomotos printre stânci şi bolovănişuri, pot fi văzuţi tăcutul pescărel verde (Alcedo ispido), precum şi pescărelul negru (Cinclus aquaticus), care pândesc cu multă răbdare peştişorii, în special puii de păstrăv, iar prin arinişurile de pe marginea apelor se ascund arinarul (Chrysomirtis spinus), guşa roşie sau cărămidarul (Erithacus rubecula), cintita (Fririgilla coelebs), muscarul sur (Muscicapa striata).

Prin pomii fructiferi din livezile satelor sau din poienile situate de-a lungul văilor Tarcău, Asău, Camânca, Dămuc, Valea Rece etc., se pot vedea, în perioadele când se coc cireşele sau alte fructe, mugurarul sau roşchiţa (Pyrrhula pyrrhula) şi botgrosul (Coccothraustes coccothraustes). Toamna apar prin livezile satelor, venind de prin văile munţilor pentru a se refugia de frigul iernii, stoluri de diferiţi piţigoi, între care mai cunoscuţi sunt piţigoiul cucuiat (Parus cristatus), piţigoiul de munte (P. atricapillus), piţigoiul vărgat (P. coeruleus), piţigoiul de sat (P. major), acesta din urmă fiind prezent şi în restul anului. Piţigoii sunt întovărăşiţi de diferite specii de ciocănitori, cunoscute de localnici sub numele de ciocănitoarea verde sau ghionoaie (Picus viridis), ghionoaia sură (P. canus), ciocănitoarea pestriţă (Dendrocopos major), ciocănitoarea de grădini (D. syriacus), ciocănitoarea de munte (D. leucotus) etc. Dintre toate acestea nu lipsesc, bineînţeles, vrăbiile .(Passer domesticus), atât de cunoscute în cele mai diverse zone geografice.

În pădurile propriuzise de fag caracteristic este porumbelul sălbatic (Columba palumbus), al cărui gângurit poate fi auzit vara pe Culmea-Goşmanu, iar în pădurile de molid specific este cocoşul de munte (Tetrao urogallus), a cărui femelă este declarată monument al naturii. Ascunse printre ramurile coniferelor trăiesc buha (Bubo bubo), minuniţa (Aegolius funereus), cucuveaua (Athene noctua), iar la vreme de ploaie, la mari înălţimi deasupra pădurilor, se aude strigătul jalnic al găii (Milvus milvus) şi eretelui (Falco ves-pertillus). Tot în pădurile de conifere şi mai rar în cele de fag trăiesc, mai retrase, forfecuţa (Loxia - curvirostra), pasărea de jir (Melanocorypha leucoptera) şi corbul (Corvus corax), ocrotit prin lege. Pe cărările şi drumurile silvice, până în apropierea localităţilor, alergîând sau zburând aproape de pământ, atât la umbra brazilor cât şi prin desişuri tinere de fag, pot fi văzute mierla neagră sau sura (Turdus merula), mierla de pădure sau gulerată (T. torquatus) şi sturzul popesc (T. viscivorus).Între vertebratele mici nu lipsesc reptilele, ca de exemplu salamandra (Salamandra. salamandra), cu petele ei galbene şi negre, ce apare pe cărările din păduri după ploile calde de vară, vipera comună (Vipera berus), ce-şi duce viaţa prin fâneţe şi stâncăriile expuse la soare, şopârla de munte (Lacerta vivipara) şi mai rar tritonul carpatic (Triturus montcmdoni). De asemenea, rare sunt broasca râioasă verde (Bufo viridis), prin fâneţe, brotacul (Hyla arborea), broasca cafenie (Rana arualis) şi broasca roşie (R. temporaria), prin frunzarul pădurilor de fag.

Apele Tarcăului, Asăului şi afluenţilor, ale celorlalte râuri care străbat Munţii Tarcău sunt destul de bogate în păstrăv indigen (Salmo trutta jario), zglăvoacă (Coins gobio), boiştean (Phoxinus phoxinus); la limita inferioară a zonei păstrăvului pătrund moioaga (Barbus meridionalis), porcuşorul (Gobio uranoscopus frici), lipanul (Thymallus thymallus) etc., iar în cursul superior al Tarcăului trăieşte fântânelul (Salvelinus fontinalis), un peşte introdus la noi în ţară.

Mamiferele, deşi mai puţin numeroase şi variate, conferă peisajului din Munţii Tarcău un interes aparte. Prin tihărăile ascunse îşi duce viaţa ursul (Ursua arctos), care vara şi toamna vizitează zmeurişurile şi afinişurile şi, din când în când, la supărare, atacă cîte o juncă rătăcită sau ciute bolnave. În pădurile de molid, dar mai ales de fag, sunt prezenţi cerbul (Cervus elaphus), râsul (Lynx lynx), ocrotit prin lege, jderul (Maries martes) şi veveriţa (Sciurus vulgaris); în desişurile de fag şi pâlcurile de aluniş îsi duce traiul pârşul cenuşiu (Glis glis), pârşul de alun (Kluscardinus avellanarius) şi şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticufi), iar din alte zone vin ocazional lupul (Canis lupus) şi vulpea (Canis vulpes).

Pentru a cunoaşte direct unele din aceste animale, pentru a le admira agilitatea, forţa sau gingăşia este nevoie de răbdare, de informare la localnici, care în activitatea curentă la pădure sau în fânaţuri au prilejul de a le urmări cărările.

Turism

Comparativ cu alte unităţi montane, de mare interes turistic, Munţii Tarcău sunt mai puţin cunoscuţi şi vizitaţi, deşi traseele care pot fi urmate sunt destul de comode. Este drept că lipsesc căile de acces modernizate, care să pătrundă până în inima masivului, în schimb centura de şosele asfaltate şi de căi ferate care înconjură această unitate montană se continuă cu drumuri forestiere foarte bine întreţinute, accesibile în cea mai mare parte şi autoturismelor. Ca urmare, turismul în zonă poate fi practicat în mod optim vara şi toamna, în sistemul traseelor scurte de o zi de la bazele de cazare situate jos, pe văi, sau în zonele de acces limitrofe, precum şi în sistemul drumeţiilor de mai multe zile, cu utilizarea cortului sau a refugiilor pastorale şi a cabanelor de vânătoare.

Nici iubitorii sporturilor de iarnă nu sunt lipsiţi de posibilităţi, excelente pârtii de schi exiztând pe Muntele Lung şi în sectorul de culme Bolovanul Mare (1569 m) - Locul lui Mihai (1465 m) - Budacul Mare (1447 m) - Tohanu (1311 m), cu posibilităţi de cazare în sălaşe şi acces pe văile Aţei şi Brateşului, respectiv ale Tărcuţei şi Bolovănişului trotuşan.

LOCALITĂŢI ŞI CĂI DE ACCES

Principalele văi care limitează Munţii Tarcău - Bicazului, Bistriţei şi Trotuşului -, celelalte cursuri de apă care-i străbat, mai ales Tarcăul, Asăul, Camânca, Tărhăuşul, Bolovănişul trotuşan, ca şi afluenţii acestora, constituie tot atâtea căi de pătrundere, din toate direcţiile, către inima lor, tot atâtea posibilităţi de escaladare a culmilor şi masivelor mai înalte.

Spre sud, D.N. 12 A şi calea ferată electrificată, care însoţesc valea Trotuşului, leagă localităţile din Depresiunea Comăneşti, prin Ghimeş-Făget şi Pasul Frumoasa, cu cele din Depresiunea Ciucurilor, facilitând accesul în Munţii Tarcău pe Valea Rece, Tărhăuş, Bolovănişul trotuşan, Camânca şi Asău.

Şoseaua Comăneşti - Moineşti - Ardeoant - Tazlău - Roznov (D.J. 156 A) şi mai departe Spre Piatra Neamţ (D.N. 15) ne oferă posibilitatea de a ne înscrie pe traseele turistice 3, 5, 6, 7, care urcă mai întâi pe spinarea orografică Gosman -Geamăna, pentru a ne pune în legătură cu întreaga reţea de trasee şi poteci ce se îndreaptă mai ales spre valea Tarcăului.

Oraşul Piatra Neamţ, plasat în partea nord-estică a acestor munţi, ne oferă cea mai completă bază de dotare tehnico-edilitară şi de obiective de interes turistic recreativ şi cultural instructiv, precum şi căi de acces spre Bicaz (D.N. 15), iar de aici spre Lacu Roşu şi Gheorghieni (D.N. 12 C). Pătrunderea pe valea Bistriţei, până la Bicaz, se poate face şi pe calea ferată, de pe care ni se derulează, dintr-un unghi cu totul inedit, întregul ansamblu de lucrări hidrotehnice cu barajele, lacurile de acumulare şi hidrocentralele de la Bâtca Doamnei, Vaduri şi Pângăraţi.

Din gara Tarcău sau bifurcaţia de pe D.N. 15-descindem pe valea Tarcăului, cea mai importantă şi mai veche arteră de pătrundere în jumătatea nordică a acestor munţi.

Lipsită de drumuri de acces modernizate este însă latura vestică a Munţilor Tarcău, respectiv valea Dămucului şi Valea Rece, legate între ele prin şaua din Culmea Fagului, zonă cu particularităţi etnografice şi folclorice de interes deosebit. Aici, unii din afluenţii estici ai celor două cursuri de apă, însoţiţi de drumuri forestiere până aproape de obârşie şi de picioare şi plaiuri aproape în totalitate poienite, ne urca pe cumpene orografice înalte, orientate nord-sud, ce se întind aproape continuu din valea Bicazului până în cea a Trotuşului; tot aici, din vest, peste Culmea Dămucului, intrăm în legătură cu munţii calcaroşi ai Hăşmaşului, ce pot fi admiraţi în toată splendoarea lor de pe Muntele Lung.

Municipiul Piatra Neamţ (311 m alt.), poartă de intrare în sectorul montan al Bistriţei, dinspre drumul Iaşilor şi Romanului sau al Bacăului, Piatra Neamţ rămâne cea mai insolită aşezare din regiune. Străjuit de Cârlomanu (740 m), Cozla (650 m) şi Pietricica (529 m), terminaţii sud-estice ale Culmii Stânişoara, şi de Cernegura (851 m), integrată Munţilor Tarcău, municipiul Piatra Neamţ a luat naştere pe vechi vetre de locuire ce datează din neolitic. Aşezarea de astăzi are, de altfel, faima şi totodată privilegiul de a se identifica cu Petrodava din ,,Geographia” lui Ptolemeu. Cercetările arheologice au descoperit în zonă, la Bâtca Doamnei (462 m), Cozla (440 m) şi Piatra Şoimului (Horodişte - 490 m), ultima spre sud-est de oraş, vestigiile unor cetăţi geto-dacice. Acest sistem de fortificaţii, unitar sub raportul materialelor arheologice descoperite, aparţinând dacilor de la răsărit de Carpaţi, seamănă până la identitate, cu cel din Munţii Orăştiei. Se pare că, aşa cum presupun unii istorici, acest sistem de apărare nu-i unul oarecare, ci chiar fosta reşedinţă a lui Dicomes, aliatul lui Marcus Antonius în confruntarea cu Octavianus, deci a unuia dintre cele patru regate apărute după moartea marelui Burebista.

Ulterior, urmele de cultură materială rămân mărturia continuităţii de locuire pe această vatră

strămoşească de la lumea geto-dacică până la constituirea statului feudal Moldova. Spre finele se-colului al XlV-lea şi mai ales în vremea lui Alexandru cel Bun, pe acest teritoriu exista deja un centru economic şi administrativ bine consolidat, consemnat în documentele vremii sub numele de ,,Piatra lui Crăciun” (1387-1392). O atestare în plus o avem din vremea lui Ştefan cel Mare, voievodul care ridicase aici, în anii săi de victorii şi împliniri, Curtea domnească, ale cărei vestigii reprezintă astăzi punctul central de atracţie a turiştilor.

În veacurile următoare, oraşul se dezvoltă destul de lent, pe seama, mai ales, a exploatării fondului forestier din bazinul Bistriţei, când ia fiinţă, în 1841, prima fabrică de hârtie din ţară, la Vânătorii Neamţului, proprietate a lui Gh. Asachi; de asemenea, fabrica de cherestea ,,Bistriţa”, în 1877, şi întreprinderea de hârtie şi mucava ,,Gustav Eichler” în 1908, astăzi fabrica ,,Comuna din Paris”. În anul 1948, populaţia oraşului nu depăşea 26000 locuitori.

În perioada de intense şi spectaculoase transformări a anilor construcţiei socialismului, ca urmare, în primul rând, a apariţiei celor două unităţi industriale de interes naţional, Combinatul de îngrăşăminte chimice şi Combinatul de fire şi fibre sintetice Săvineşti, acesta din urmă fiind unul din cele mai mari şi moderne din Europa, populaţia municipiului Piatra Neamţ, devenit reşedinţă de judeţ, a depăşit 100 000 locuitori.

Preţuită încă de multă vreme ca o aşezare climaterică, supranumită din acest motiv şi ,,Sinaia Moldovei”, dar beneficiind în trecut de dotări destul de modeste, această străveche aşezare a renăscut, devenind în răstimpul ultimelor decenii unul din cele mai moderne centre economice şi turistice din Moldova.

Centrul oraşului este dominat de impunătorul hotel ,,Ceahlău”, un veritabil complex de deservire turistică care, cu cele treisprezece etaje ale sale, vrea parcă să rivalizeze cu vîrful Pietricica, la poalele căruia se află. El este dublat de hotelul ,,Central” cu aceeaşi ţinută modernă, la care se adaugă hotelul ,,Bulevard”, campingul ,,Bâtca Doamnei”, situat ,,Peste vale”, adică pe drumul ce duce la ştrand sau la cetatea de la Bâtca Doamnei. În parcul dintre Teatrul Tineretului şi hotelul ,,Ceahlău" domină chipul meditativ al Marelui Ştefan, cu paloşul a vreme de răgaz, opera a sculptorului Oscar Han, iar ceva mai în spate, pe un tăpşan, înfruntă ,,dintele vremii” complexul monumental al Curţii domneşti, ridicat de acelaşi voievod înainte de 1491.

Curtea domnească a dăinuit se pare până în secolul al XVII-lea. Astăzi se mai păstrează doar vestigiile zidurilor de incintă sau arcadele şi bolţile monumentale ale pivniţelor domneşti, descoperite mai recent sub fundaţia clădirii Liceului ,,Petru Rareş”.

O imagine mai exactă a ceea ce au însemnat aceste locuiri în contextul istoriei ţinuturilor româneşti de la est de Carpaţi ne-o poate oferi vizitarea Muzeului judeţean de istorie, cu începuturi modeste acum mai bine de cincizeci de ani (1934), datorate entuziastului arheolog Constantin Mătasă, astăzi impunătoare instituţie de cultură, a cărei deschidere festivă, în noul local, a avut loc în anul 1980, cu ocazia împlinirii a 2000 de ani de la prima consemnare a Petrodavei.

Dintre materialele arheologice se disting: celebra ceramică cucuteniană, cu inegalabila ,,Horă de la Frumuşic”, ,,Gânditorul” de la Târpeşti, replica nemţeană a celui de la Hamangia, şi obiectele identificate în cetatea dacică de la Bâtca Doamnei, ca să amintim doar câteva din cele peste 16600 de exponate.

Importanţa Muzeului de istorie este egalată de aceea a Muzeului de ştiinţe naturale, care convinge mai ales prin colecţiile paleontologice; rămâne unică în ţara noastră şi constituie o mândrie naţională colecţia de peşti fosili din formaţiunile oligocene ale Munţilor Cozla, Pietricica şi Cernegura, peste patruzeci de exemplare fiind descrise pentru prima dată în ştiinţă. De reţinut apoi Colecţia de artă, cu lucrări ale unor plasticieni de prestigiu, precum Toniţa, Băieşu, Lascar Vorel, Muzeul de etnografie, cu interesanta expoziţie ,,Casă ţărănească”, precum şi casa memorials ,,Calistrat Hogaş”.

O ascensiune pe Cozla sau Pietricica, în condiţiile clarului atmosferic din lunile august-octombrie, ne oferă nu numai panorama întregii aşezări, cu noile cartiere Mărăţei, Precista sau Dărmăneşti, barajul şi lacul de acumulare de sub Bâtca Doamnei, dar, privind departe, spre vest, ne apar şi liniile sigure ale siluetei Masivului Ceahlău, de la Panaghia la Turnurile lui Budu, demne de cel mai virtuoz penel.

Sub Cozla, în ambianţa pădurii de conifere, pe trei mici platouri care nu sunt altceva decât fragmente ale teraselor Bistriţei, facem cunoştinţă cu Grădina zoologică, reprezentativă pentru fauna munţilor noştri, dar şi cu restaurantele ,,Colibele haiducilor” şi ,,Cercul gospodinelor”, favorizate de un decor natural inconfundabil.

Desigur, nu vom părăsi oraşul fără a ,,prospecta” cunoscutele unităţi comerciale ,,Modern”, ,,Unic”, ,,Petrodava” şi ,,Orion”, ultimul în cartierul Dărmăneşti, la întretăierea drumurilor spre Tg. Neamţ (DN 15 C) şi Roman (DN 15 D).

Comuna Viişoara (330 m alt.). Imediat ce părăsim municipiul Piatra Neamţ, pe DN 15, spre Bicaz, traversăm pe circa 10 km localitatea Viişoara, comună ale cărei sate componente se dispun pe

largile terase ale Bistriţei, aşa cum este cazul cu Viişoara, Agârcia, Bistriţa, Vaduri şi Vădurele, sau urca pe versanţii limitrofi de pe stânca văii, uneori până la 680 in, cum este; cazul gospodăriilor ce formează satele Bisericani şi Scăricica.

Vatră de locuire încă din neolitic, cu urine materiale ale culturilor Criş şi Cucuteni, aşezarea a fost constituită de timpuriu. Satul Vaduri a fost consemnat într-un act din 1458, în timp ce despre Agârcia există informaţii târzii, din vremea lui Dimitrie Cantemir.

La 6 km de la plecarea din Piatra Neamţ apare o bifurcaţie a şoselei spre dreapta care, după 3 km de drum mărginit de cochetele gospodării ale satului Bistriţa, ne duce în incinta cunoscutei ctitorii a lui Alexandru cel Bun, consemnată documentar în anul 1407, unde Ştefan cel Mare ridică, la 1498, turnul-clopotniţă. Ctitoria este o adevărată necropolă voievodală, aici aflându-se mormintele lui Alexandru cel Bun, al soţiei sale, Ana, al lui Ştefan Lăcustă, Alexandru (fiul lui Ştefan cel Mare) şi al altora. Aici s-a păstrat de-a lungul timpului un adevărat monument al istoriografiei medievale, Letopiseţul anonim al Moldovei. De asemenea, obiecte şi broderii de certă valoare artistică şi istorică pot fi privite astăzi cu justificat interes.

Revenind la şoseaua principală, ne continuăm drumul spre centrul comunei Viişoara, de unde un alt drum modernizat, mai îngust, larg de circa 4 km, purtat în serpentine pe sub fagi umbroşi sau fâneţe policrome, ne conduce la Complexul sanatorial Bisericani, aflat în incinta fostei ctitorii, ridicată în vremea lui Ştefăniţă Vodă, în anul 1512. Altitudinea, depărtarea de unităţile industriale, liniştea şi, în general, ambianţa montană fac din acest complex un loc ideal pentru o instituţie sanitară ce datează din anul 1909, cu rolul de a tămădui afecţiunile pulmonare.

Din comuna Viişoara drumul continuă traversând mai întâi Bistriţa, apoi canalul care leagă lacurile de acumulare Vaduri şi Bâtca Doamnei şi ajunge în satul Vaduri. În timp ce spre stânga privirea se fixează pe silueta Hidrocentralei de la Vaduri, spre dreapta observăm conturul barajului şi lacului cu acelaşi nume.

Comuna Pângăraţi (450 m alt.). Este aşezată într-un sector de vale largă a Bistriţei, un bazinet depresionar intramontan, format pe seama rocilor mot, argilo-marnoase, ale ,,stratelor de Hangu”, la confluenţa cu pârâul Pingăraţi. În componenţa sa intră satele Stejaru, Preluca, Oanţu. Poiana şi Pângărăcior.

Venind de la Piatra Neamţ spre Bicaz, traversăm mai întâi satul Preluca, lăsând în stânga barajul şi Hidrocentrala Pângăraţi, iar în dreapta lacul Vaduri, în care debuşează lunga şi pitoreasca vale a Pângărăciorului. Trecând apoi de centrul civic al comunei Pângăraţi, luciul apei lacului omonim ne însoţeşte, pe stânga, până la canalul deversor al Hidrocentralei de la Stejaru. Monumentala construcţie de sub muntele Botosanu este prima lucrare de anvergură a hidrotehnicienilor români.

Satele ce aparţin comunei Pângăraţi se etajează pe terasele Bistriţei, de la cele joase, de 5-7 m, până la cele de 40-50 m, dispuse în amfiteatru pe clina sudică a Stânişoarei sau pe cea nordică a Munţilor Tarcău.

Istoria localităţii este strâns legată de evenimentele ce s-au ţesut în jurul ctitoriei voievodale a Pângăraţilor. Aflată la 2 km distanţă de şoseaua ce duce la hidrocentrală, pe un tăpşan al dealului Păru, la circa 470 în altitudine, ctitoria se pare că a fost fondată pe vremea lui Ştefan cel Mare. Reconstruită în 1560 de Alexandru Lăpuşneanu, capătă în scurt timp şi o putere economică ce rivaliza cu cea a vechilor asezări monastice din regiune.

Modernizarea vieţii social-economice a principatelor, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe fondul reformelor introduse de Al. I. Cuza, determină scăderea influenţei acestor instituţii. Astfel, şi la Pângăraţi viaţa monahală se stinge treptat, după 1863 construcţiile mănăstireşti fiind transforrnate, pentru o vreme, în penitenciar şi sanatoriu T.B.C. Între anii 1956 şi 1982, clădirile renovate şi adaptate noului scop au adăpostit Staţiunea de cercetări biologice, geologice şi geografice ,,Stejaru”, subordonată Universităţii ,,A1. I. Cuza” - Iaşi, înfiinţată cu scopul studierii mutaţiilor ce aveau să se producă în peisajul natural datorită marilor construcţii hidrotehnice de pe valea Bistriţei. În prezent, monumentalul edificiu de sub dealul Păru aparţine Intreprinderii ,,Plantavorel” Piatra Neamţ, care a preluat tradiţia primei unităţi farmaceutice româneşti, vechea farmacie ,,Vorel”, valorificând cu succes flora spontană din această regiune montană.

Doi kilometri mai sus, pe aceeaşi vale, între Pârâul cu Brazi şi pârâul Văcăriei, se află o rezervaţie de lisa, cu o suprafaţă de circa 2 ha, unde, caz destul de rar în ţara noastră, acest conifer relict are o mare densitate.Complexitatea peisajului, în care se îmbină armonios valea largă, terasată, cu plaiurile poienite de sub Herman, Latu sau Muncelu, ,,ochiul de mare” din vale şi îndrăzneţele construcţii hidrotehnice, încadrează acest traseu printre cele mai atractive. De reţinut că valea Oanţului, după traversarea lacului Pângăraţi peste modernul viaduct, este o importantă cale de pătrundere în interiorul Munţilor Tarcău. După parcurgerea a circa 12 km pe un drum forestier suntem în legătură cu traseul 1, din Culmea Goşmanu-Geamăna, de unde, pe traseele 2, 3, 4, 5 se poate ajunge la Ardeluţa, Nechit sau Tazlăn.

Comuna Tarcău (410-680 m alt.). După numai câţiva kilometri de la Pângăraţi, orizontul ni se închide brusc, şoseaua se strecoară încorsetată de versanţii ce-şi dau din ce în ce mai strâns mâna. Suntem în defileul de la Straja. De aici, după numai 2 km, suntem în centrul comunei Tarcău, suprapus zonei de confluenţă a Tarcăului cu Bistriţa. Centrul civic a constituit nucleul initial al vetrei de aşezare a Tarcăului, atestată documentar încă din secolul al XV-lea. Fondul forestier din bazinul Tarcăului, cu pădurile lui seculare, a reprezentat elementul de bază în jurul căruia a gravitat întreaga activitate a populaţiei şi de care a depins de-a lungul vremii evoluţia aşezării. Exploatările forestiere iau amploare mai ales în a doua jumătate a seco-lului al XlX-lea, când pe valea Tarcăului apar ferăstraie purtate de apă, ca cele de la Aţa ori de la Hârburi, din aval de Brateş. În ,,Gheucă ” au existat chiar şi două ,,fabrici” de praf de puşcă, ale unor antreprenori greci, ce utilizau un mangal obţinut printr-o tehnologie specială. Transportul lemnului se făcea printr-un canal lung de 12 km, de la gura Aţei la gura Tarcăului, care a funcţionat din 1906 până prin 1913, sau pe calea ferată îngustă, lungă de aproximativ 31 km, până dincolo de Ardeluţa, ce venea de la Poiana Ţapului, a cărei construcţie a durat din 1892 până în 1899. De la gura Tarcăului, o bună bucată de vreme, transportul buştenilor şi al cherestelei se făcea cu plutele, în care scop se ridicaseră şi două haituri - unul pe Bistriţa şi altul pe Tarcău (iazul Elena) - ale căror urme se mai puteau vedea încă cu câteva decenii în urmă.

În 1914, Societatea cooperatistă ,,Albina” construieşte o fabrică de cherestea, cea din centrul comunei, astăzi mult extinsă şi în totalitate modernizată. Ea prelucrează circa 150000 m3 material lemnos pe an, produsele sale fiind exportate în R. F. Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie, în ţări din Orientul Apropiat etc. Nu întâmplător, în mai puţin de un secol, populaţia Tarcăului a crescut de la circa 400 locuitori (în 1890, cu 119 gospodării), la peste 5 000 (1000 gospodării).

La 200 m amonte de fabrica de cherestea, pe stânga şoselei, derivaţie din D.N. 15, ne întâmpină clădirile şi bazinele păstrăvăriei din localitate, una din cele mai vechi din ţară. Înfiinţată în 1902, la gura Frasinului, păstrăvăria a fost apoi mutată pe locul actual, unde dispune de 40 bazine, cu o suprafaţă totală de 1200 m2; 13 bazine sunt populate cu păstrăv curcubeu (Salnio gairdneri Richard), întreaga producţie fiind destinată consumului, inclusiv pentru turişti.

La 5 km mai sus, drumul modernizat trece prin satul Cazaci, lăsând în urmă zidurile vechii păstrăvării de la gura Frasinului şi lunca Lăcătuşului, ostrov adesea ameninţat de apele umflate ale Tarcăului; aici, ochiul se încântă cu repezişul-cascadă de la Ianuş, unde odinioară exista un adevărat ,,complex meşteşugăresc”, cu moară, stează şi piuă (chiuă). Pe stânga, podul de la Ianuş duce la Lăptoace, spre Culmea Goşmanului, iar pe dreapta un drum forestier îngust urca în serpentine pe pârâul Bătrâna, ale cărui ape, obosite parcă, coboară de sub Măgura Tarcăului.

În amonte, şoseaua îşi face loc printre poienile de la Radu sau Cheia, pe vechiul traseu al căii ferate, dezafectată în anii 1962-1963. Încă puţin şi ajungem la gura Aţei, în poiana de la Hârburi, de unde avem în faţa satul Brateş. Situat în plină zonă montană, la 12 km de D.N. 15, acest sat ocupă terasele de confluenţă ale Tarcăului şi Brateşului, la aproximativ 540-550 m altitudine absolută.

Iniţial a fost colonie de muncitori forestieri, apărută pe la 1893, populaţia adusă fiind constituită din italieni, cehi, nemţi şi maghiari. Tot aici era şi reşedinţa administraţiei companiei de exploatare ,,Antrepriza Turcan - Scolari - Albenzi" a Societăţii Goeţ. De la 45 gospodării, câte avea prin 1942, satul depăşeşte astăzi 110 gospodării, cu case mari şi confortabile, ridicate cu gust estetic, fără să se mai păstreze aproape nimic din ce era aşezarea altădată.

Puţini ştiu, probabil, că Brateşul a fost cândva punctul de plecare în expediţiile cinegetice sau de pescuit ale marelui Sadoveanu, întovărăşit de localnici, buni cunoscători ai locurilor. Brateşul rămâne apoi locul de popas al celor care mai caută urmele gospodăriei lui Nechifor Lipan, plasată de autorul Baltagului pe undeva pe sub Măgura. Dacă naşterea lui Nechifor, ,,fiul lui Toader Lipan”, este consemnată sub declaraţia unor martori, după obiceiul timpului, într-un act găsit în arhivele din Piatra Neamţ, datat pe la 1892, gospodăria oierului, tipic munteană, cu ulcele, linguri de lemn, ştergare de in, scaune cu trei picioare, ploşti de lemn, poclăzi, lăicere şi sumăieşe, nimeni nu ştie pe unde ar putea fi.De Măgura Tarcăului, din coasta Brateşului şi a Cazacilor, se leagă şi numele Vitoriei Lipan, ,,suflet tenace şi aprig de munteancă, caracter aspru şi de o voinţă aproape sălbatică”, cum a caracterizat-o eseistul şi criticul Perpessicius.

Spre Ardeluţa, în sus de Brateş, şoseaua lasă de o parte şi de alta poienile de la gura Martinului şi Măieruş, trecând pe la ,,Adânc” şi ,,Veveriţa”, sector de vale întunecoasă, cu miros de potbal, unde apele curg zgomotos printr-o albie săpată în stâncă, aidoma unui canal.

Pe aici avea să coboare Alexandru Vlahuţă, în periplul sau carpatic, imortalizând în România pitorească zbuciumul apelor Tarcăului, atât de încercate în repezişurile de stâncă ivite pe neaşteptate în cale. După un popas la cabana din poiana Hăuşului descindem în ultima localitate a comunei Tarcău, cătunul Ardeluţa, cu puţine gospodării, situat la 680 m altitudine absolută şi la 23 km depărtare de centrul comunei. A apărut în anul 1919, când Cooperativa forestieră ,,Albina” a adus aici primul sau gater purtat de forţa mecanică a unei maşini de treierat, transportată, după mărturiile unor localnici, cu

mare anevoie de opt perechi de boi. Vara, atât Ardeluţa cât şi Brateşul funcţionează ca centre de achiziţie a fructelor de pădure, fiind cuprinse de o febrilă activitate. Se colectează până la 200 tone de zmeură, mure şi afine. Revenim la cabana Ardeluţa, singura din Munţii Tarcău cu destinaţie exclusiv turistică, cu 50 locuri de cazare în cabana sau în căsuţele din jur, cu miniteren de fotbal şi de volei, amplasată într-o poiană deosebit de atrăgătoare, luminoasă, înconjurată de o pădure întunecată de conifere. Aici vin sau pleacă multe din traseele turistice (4, 9, 10, 11, 12), ce se dirijează spre jumătatea sudică a Munţilor Tarcău, dinspre Trotuş, sau spre Tazlău şi Nechit, trecând peste Culmea Goşmanu-Geamăna, ori spre Valea Rece şi Dămuc, trecând peste Ardelea şi Bolovanu Mare. Poziţia, pitorescul, aerul ozonat cu discret miros de răşină au făcut ca dintotdeauna Tarcăul să aibă rezonanţa unei localităţi climaterice. El constituia odinioară locul de vilegiatură al multor împătimiţi ai naturii; în perioada interbelica se construiseră, de altfel, în acest scop, două pavilioane, proprietate a întreprinderii Letea din Bacău. O plăcută surpriză era călătoria cu trenul, purtat de locomotive liliputane, supranumite cu umor ,,ceainice”, dar mai ales întoarcerea cu ,,vagonetul” liber, din a cărui viteză nu vedeai decât ,,o fâşie de cer şi o dungă de apă”.

În viitor Tarcăul se prefigurează ca localitate urbană, condiţie favorabilă de consfinţire a statutului sau de staţiune climaterică.

Oraşul Bicaz (420 m alt.), situat la 26 km de Piatra Neamţ, de care este legat prin D.N. 15 şi calea ferată, oraşul Bicaz se află amplasat la confluenţa Bistriţei cu Bicazul, străjuit de Muntele Sima (1147 m) spre nord-vest, Cozmiţa (1015 m) la nord-est şi Bitca Stegea (1 318 m) la sud. Este o veche vatră de aşezare al cărei nucleu, după cum dovedesc urmele materiale paleolitice, se afla în perimetrul gării C.F.R. şi a fost menţionat prima datâ într-un document, din 1616, al Cancelariei lui Radu Mihnea.

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea aşezarea era deja extinsă pe zonele cartierelor Dodeni, Mărceni, Ciungi şi Piatra Corbului de astăzi. În 1850 este menţionat ca târg, iar în 1884 intră în administraţia vastelor domenii ale Coroanei, rămânând, de-a lungul deceniilor, o aşezare modestă, care nu depăşea 1800 locuitori în 1932, legaţi în marea lor majoritate de o modestă industrie forestieră. Deşi la intersecţia drumurilor care legau Moldova extracarpatică cu Ţara Dornelor ori cu Ardealul, deşi în calea secularului drum, de transport al lemnului prin plutărit sau în calea Ceahlăului şi a cunoscutelor Chei ale Bicazului, oraşul a rămas până în zorii evului socialist o aşezare puţin cunoscută şi vizitată. Statutul de localitate urbană; pe care-1 are din anul 1960, i-a fost conferit o dată cu înfăptuirea primei construcţii hidrotehnice de anvergură din România, cu gigantul de beton de la Izvoru Muntelui. În 1952, când a intrat în funcţiune prima unitate producătoare de ciment de aici, impusă de vastele construcţii hidrotehnice de pe Bistriţa, liniştea patriarhală în care era cufundat de veacuri a fost convertită în tumultul specific marilor şantiere socialiste.

S-a pus atunci piatra de temelie a actualului Combinat de lianţi şi azbociment, extins ulterior cu cea de a doua unitate, de la Taşca. Combinatul este la ora actuală printre cele mai mari unitaţi de profil din ţară, celor două unităţi producătoare de ciment adăugându-li-se o fabrică de azbociment şi una de var. Astfel, Bicazul da astăzi 18% din producţia de ciment a ţării, echivalentă cu de cinci ori producţia României la nivelul anului 1938.

La o populaţie de peste 10000 locuitori, Bicazul mai înscrie în profilul său industrial o secţie de textile, una de paste făinoase, ateliere de confecţii metalice cu sarcini de export, cât şi unităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti, în special de ţesătorie.

Nu putem părăsi cea mai tânăra localitate urbană din ţinutul Neamţului fără să vizităm Muzeul orăşenesc, în care ni se derulează filmul activităţii umane de pe aceste plaiuri carpatine, de la vestigiile paleolitice la instructivele machete ale impunătoarei construcţii hidrotehnice de la Stejaru. Peste drum de muzeu ne atrage privirea sediul Consiliului popular orăşenesc, fostă reşedinţă temporară a Preşedintelui guvernului polonez în exil şi a suitei sale, în vremea tragicelor evenimente care aveau să prefigureze ultima mare conflagraţie mondială.

Comuna Taşca (480 m alt.). Se ajunge aici după circa 6 km, pe DN 12 C, ce se bifurcă din centrul oraşului Bicaz cu direcţia Gheorghieni, lăsând în urmă Fabrica de ciment din Bicaz, apoi defileul de la Hămzoaia, tăiat de apele energice ale Bicazului în gresia masivă de Tarcău pe o adâncime de aproape 700 m. După defileu, valea se lărgeşte brusc pe seama formaţiunilor moi (argile, marne şi şisturi negre) ale flişului cretacic. În acest bazin depresionar intramontan se află comuna Taşca, cu satele componente dispuse pe terasele Bicazului sau în luncile afluenţilor Secu, Hămzoaia şi Neagra.

În centrul depresiunii, peisajul rustic este estompat de ,,pădurea” de turnuri şi instalaţii ale noii fabrici de ciment şi de clădirile şi blocurile de locuit aferente, completate de barajul şi micul lac de acumulare din aval de gura pârâului Neagra. Amonte de baraj, la baza versantului stâng, este gura unui tunel, lung de 9,7 km, săpat pe sub Muntele Sima, pe sub valea Izvoru Muntelui şi prin Obcina Horştei, prin care apele Bicazului sunt aduse în lacul Izvoru Muntelui spre a fi convertite în lumină. Calea ferată, prelun-gită în ultimii ani de la Bicaz, ce şerpuieşte între lac şi panglica de asfalt, duce la cariera de marnă de la Tepeşeni şi la cea de calcar de la Bicaz-Chei. Depăşim lacul Taşca, traversăm apa

Bicazului şi ajungem la gura Negrei. Aici privirea ni se îndreaptă involuntar în susul Negrei, spre cărările ce duc, prin Poiana Maicilor, în Ceahlău, acest ,,Olimp” al moldovenilor. Pe fundalul albastru al cerului, reperăm Turnurile lui Budu, din extremitatea sudică a Ceahlăului, contur de cetate cu contraforturi conglomeratice. În sfârşit, înainte de a părăsi teritoriul comunei Taşca, la gura Chisirigului, mai putem vedea pichetele fostei graniţe, de tristă amintire, ce despărţea, pe nedrept, până la Unirea din 1918, aceeaşi vatră strămoşească.

Bicazu Ardelean (560 m alt.). Situat la 17 km de Bicaz, pe acelaşi D.N. 12 C, Bicazu Ardelean inaugurează seria unor aşezări cu totul specifice. Stilul arhitectural, portul, obiceiurile şi tradiţiile dau regiunii o notă aparte, proprie şi comunelor din amonte - Bicaz-Chei şi Dămuc.

Aşezarea este confirmată documentar printr-un privilegiu datând din vremea lui Vasile Lupu. Mare parte din populaţie a venit din Transilvania, emigrare cauzată de vicisitudinile sociale şi persecuţiile de ordin religios, explicând astfel influenţele ardeleneşti, păstrate nealterate până în zilele noastre. Portul popular, atât cel feminin cât şi cel bărbătesc, folosit în mod curent, ceea ce se întâmplă tot mai rar în mediul nostru rural, da aici o notă de perpetuă sărbătoare. Tradiţionalismul se manifestă şi în continuarea unor meşteşuguri ancestrale, cum sunt ţesutul şi prelucrarea sumanelor, iilor, bundiţelor şi cojoacelor sau arta prelucrării lemnului, din care se fac obiecte de artă sau de uz casnic dintre cele mai ingenioase. Acest tezaur dc artă populară a fost constituit în colecţia etnografică de la Pârâul Caprei din localitate. Bicazu Ardelean este şi un important centru al turismului de tranzit şi în viitor chiar de sejur. Spre nord, pe valea Jidanului, trecând prin satul Telec, ne putem îndrepta fie spre Ceahlău, pe traseul Bistrelor, fie spre peştera Toşorog şi izvoarele minerale carbogazoase de pe pârâul Boivizului, cu moderna şi recenta staţie de îmbuteliere. De la Toşorog, pe acelaşi drum nemodernizat, se poate ajunge la Tulgheş, peste Pasul Balajului, şi apoi, pe valea Bistricioarei, pe D.N. 15, la Borsec ori la Poiana Teiului. Spre sud, pe valea Ticoşului, trecând prin satul cu acelaşi nume intrăm în zona traseelor din jumătatea nordică a Munţilor Tarcău.

Spre capătul din amonte al comunei, către Bicaz-Chei, după ce dispar ultimele gospodării, pe dreapta, ne surprinde abruptul de câteva sute de metri al carierei de marnă de la Tepeşeni, supat în flancul mult prelungit către est al Muntelui Gherman. În pâretele vertical, ce se retrace continuu sub ameninţarea foamei nestăvilite a cupelor de excavator, se observă cu uşurinţă linia contorsionată şi haotică a marnelor. Fenomenul dă impresia a se fi petrecut sub impulsul unor puternice şi enigmatice convulsii telurice. În realitate, este vorba de un fenomen de alunecare submarină, ,,slump structure” în limbajul de specialitate, petrecut în urmă cu 65 milioane de ani, când marnele nu erau decât nişte mâluri marine încă neconsolidate.

Comuna Bicaz-Chei (610 m alt.). Este situată în extremitatea nord-vestică a Munţilor Tarcău, la 47 km de Piatra Neamţ şi 19 km de oraşul Bicaz, la confluenţa Bicazului cu Dămucul. Satele componente – Ivanes, Gherman şi Bârnad - sunt aşezate în lungul văilor ori pe versanţi, unde urcă la 800 m şi chiar 1000-1100 m, sub vârful acoperit de pajişti al Lapoşului.

Aflându-se pe drumul de acces al vechilor pasuri Surduc şi Pângăraţi, ce legau Moldova cu Transilvania, regiunea intră în aria vetrelor de locuire încă din paleolitic, dovadă stând depozitele de silexuri de pe terasa de la Gura Dămucului sau cele puse în evidenţă în Şaua Lapoşului, din aria actualei aşezări a Bârnadului, ultime vestigii ale unei populaţii nomade de vânători, aşa-zise swideriene.

Pe lângă farmecul cadrului său natural, comuna Bicaz-Chei prezintă deosebit interes şi pentru turismul de tranzit, de aici dirijându-se drumurile spre Munţii Tarcău şi Cheile Bicazului sau Lacu Roşu, Geologic, din amonte de gura Dămucului, valea Bicazului secţionează edificiul cel mai vechi al Carpaţilor Orientali, constituit din şisturi cris-taline şi roci calcaro-dolomitice, pe al căror contrast de duritate s-a grefat un relief variat, de la plaiuri domoale la ţancuri excarpate, plin de îndrăzneală şi farmec peisagistic. Stânci dolomitice ruiniforme ne întâmpină de o parte şi alta a Bicazului, mai sus de confluenţa cu Lipchieşul; sunt Piatra Arşiţei (876 m) şi Piatra Pânţărenilor (847 m), ce încorsetează valea şi anunţă intrarea în Cheile Mici ale Bicazului.

Spre nord, în dreapta noastră, stă aruncat, parcă la întâmplare, masivul calcaros al Munticelului (1380 m), cu cheile inguste ale Şugăului şi peştera de la Piatra Glodului, complex geologic şi geografic pus sub ocrotirea legii; privind atent pereţii calcaroşi, putem avea şansa să observăm zborul în zigzag al fluturaşului de stâncă (Tichodroma muraria), monument al naturii.

Peştera de la Piatra Glodului se află pe abruptul estic al Munticelului, la 1036 m, săpată în calcare masive jurasico-cretacice, la circa 2 km distanţă de carieră. A fost descoperită de un grup de şcolari, în anul 1973, fiind singura peşteră din întreaga regiune a Hăşmaşului cu forme endocarstice bine dezvoltate, de la stalactite şi stalagmite la draperii, coloane, valuri etc. Au fost citate şi resturi scheletice ale ursului de peşteră (Ursus spaeleus).

Revenim în centrul comunei pentru a ne caza la un gospodar şi pentru a admira, pe lângă peisajul natural, locuinţele bine întocmite, cu mult gust şi simţ artistic, ori râşniţa din piatră, teascul

pentru “oloi” a buduroaiele pentru păstrat porumbul şi altele.Comuna Dămuc (630-800 m alt.). Este una din cele mai extinse aşezări din Munţii Tarcăului.

Se răsfiră în lungul Dămucului şi afluenţilor pe mai bine de 15 km, înglobând satele Dămucu de Jos, Dămuc-Centru, Dămucu de Sus, Huisurezul; la kilometrul 16, spre obârşia văii, la altitudinea de 940-980 m, câteva gospodării alcătuiesc cătunul Puntea Lupului. De asemenea, cu totul izolat, dincolo de Culmea Dămucului, pe valea Bicăjelului, se află satul Trei Fântâni, ce aparţine tot comunei Dămuc, posibilă bază de cazare înainte de a aborda Masivul Hăşmaş.

Economia predominant pastorală a făcut ca, de-a lungul timpului, pajiştile şi fâneţele să ia locul pădurilor; aşa se explică şi marele număr al sălaşelor (odăilor), un fel de gospodării temporare urcate sus pe culme, locuite mai ales în sezonul cald, al cositului şi strânsului fânului.

Ca şi în comunele Bicazu Ardelean şi Bicaz-Chei, tot mai rar se văd şi aici cuptoarele de preparare a varului, îndeletnicire seculară, astăzi pe cale de dispariţie. Bolovanii de calcar erau luaţi, uneori, chiar din albia râului, rostogoliţi aici din grohotişurile de pe Piatra Hotarului, Piatra Luciului sau Bâtca Neagră, iar comercializarea varului se făcea în toată Moldova. Alături de vărărit, vânătoarea şi pescuitul şi-au pierdut şi ele din importanţă, au dispărut capcanele, cursele pentru jderi, vârşele, coşurile, ostiile etc.

Pe pâraiele Guşei şi Lupului localnicii îţi vor sernnala prezenţa unor izvoare minerale; sunt ape sulfuroase, izvorul de pe pârâul Lupului, cu un debit ceva mai mare, având chiar o amenajare rudimentară pentru utilţări ocazionale.

În trecut Dămucul avea o poziţie de graniţă, între Moldova şi Ardeal; astăzi se află la intersecţia a numeroase trasee turistice, către valea Bicăjelului şi Hăşmaş, Valea Rece şi Trotuş, Muntele Lung şi valea Tarcăului, Bicaz-Chei şi Ceahlău.

Comuna Roznov (275 m alt.). La 15 km aval de Piatra Neamţ, după ce trecem prin comunele sub-urbane Dumbrava Roşie şi Săvineşti, ajungem la Roznov, localitate atestată documentar din secolul al XV-lea, ce numără astăzi peste 9000 locuitori, cu perspective apropiate de a deveni centru urban. La dezvoltarea sa a contribuit mai ales pozţia geografică favorabilă, la confluenţa Bistriţei cu câţiva din cei mai importanţi afluenţi ai sectorului său extracarpatic - Cracăul, Calu, Iapa şi Nechitu - în zona de contact a depresiunii sub-carpatice a Cracăului cu muntele şi cu valea largă, terasată, a Bistriţei, asigurându-i materia primă necesară industriei locale şi, în acelaşi timp, mari posibilităţi de dezvoltare a agriculturii.

Tot aici se intersectează importante căi rutiere, cum sunt D.N. 15 Piatra Neamţ-Bacău şi drumul judeţean ce vine de la Târgu Neamţ, de-a lungul văii Cracăului, pentru a se continua spre Tazlău, Moineşti şi Comăneşti (156 A). Imediata vecinătate a pâraielor Calu, Iapa şi Nechitu, importante bazine forestiere, a favorizat de timpuriu dezvoltarea industriei lemnului, mult diversificată în ultimele decenii. Viitorul centru urban mai este prefigurat de o fabrică de butoaie, una de cherestea, complexe unităţi ale cooperaţiei mesteşugăreşti, ca şi de un centru civic cu blocuri recent înălţate. Un punct de atracţie pentru turişti îl constitute parcul dendrologic, în mijlocul căruia se află un interesant monument arhitectural din anii 1884-1892.

Comuna Piatra Şoimului (320 m alt.)- Trecând podul peste Bistriţa, pe D.J. 156 A, ajungem în satul Chintinici, de unde un drum nemodernizat ne duce, după numai 6 km, în centrul comunei Piatra Şoimului, răsfirată în lungul pâraielor Calu şi Iapa.

Comuna mare, cu peste 7000 locuitori, cunoscută până în anul 1965 sub numele de Calu-Iapa, este constituită din satele Piatra Şoimului, Neguleşti, Luminiş şi Poieni, situate în zona de contact a ramei estice a Munţilor Tarcău cu depresiunea subcarpatică Cracău-Bistriţa. Urmele materiale găsite de arheologi la Horodiştea (490 m), un pinten interfluvial dintre Calu şi Bistriţa, atestă continuitatea de locuire a acestor meleaguri din neolitic până în vremea geto-dacilor.

Atât pârâul Iapa cât şi pârâul Calu şi-au creat frumoase văi transversale, frumuseţe conferită de alternanţa sectoarelor înguste, în defileu, cu cele largi, depresionare, ce au fost poienite şi utilizate mai intens de către om. Interesant şi instructiv totodată este sectorul de vale creat de pârâul Calu în dreptul vârfului Piatra Şoimului (485 m). Valea are aici caracter antecedent, un canion în miniatură, unde apele s-au adâncit în strate de Jgheabul Mare şi calcare de Doamna, ce înscriu aici o admirabilă cută anticlinală.

Bazinele hidrografice Calu şi Iapa, bine împădurite constituie importante surse de material lemnos ce se scurge spre unităţile de prelucrare din Roznov şi Piatra Neamţ. Pe Calu se mai păstrează încă urmele liniei ferate înguste ce cobora de la Răntău până la Roznov. De asemenea, la Neguleşti, mai sus de Jilabău, mai există urme ale fostei fabrici de sticlă, ce utiliza nisipul provenit din gresie de Kliwa moale, gelivă, abundentă în zonă.

Urmând drumul forestier ce însoţeşte albia pârâului Iapa până aproape de obârşie, cale de 18-20 km, drumeţul bine echipat poate urca în Vârful Murgoci (1293 m), loc de intersecţie a traseelor 1 şi 2, de unde se deschid largi posibilităţi de abordare a altor obiective din Munţii Tarcău.

Comuna Borleşti (250-400 m alt). Se răsfiră pe aproape 20 km în lungul şoselei modernizate 156 A (Roznov - Moineşti), pe terasele de confluenţă ale Nechitului cu Bistriţa şi pe terasele inferioare şi medii ce însoţesc albia Nechitului până la intrarea în sectorul montan. Gospodăriile evită lunca propriu-zisă datorită frecventelor şi puternicelor inundaţii, soldate adesea cu pagube însemnate.

Mărturiile arheologice dovedesc că localitatea Borleşti este o veche vatră de locuire, cu continuitate din neolitic până în vremea feudalismului. În documente a fost menţionată pe vremea lui Alexandru cel Bun, când moşia Borleşti apare ca danie mănăstirii Bistriţa. Astăzi are peste 8000 locuitori, constituită din satele Şovoaia, Ruseni, Borleşti, Mastacăn şi Nechit, ultimul aşezat în plină zonă montană, într-un bazinet depresionar al văii Nechitu, izolat de celelalte aşezări.

Vechilor ocupaţii, legate de exploatarea lemnului din sectorul montan al bazinului sau de creşterea animalelor şi practicarea agriculturii, se adaugă în prezent diversele meserii, unele de înăltă calificare, datorate Combinatului de îngrăşăminte chimice Roznov şi Combinatului de fire şi fibre sintetice Săvineşti, către care pendulează zilnic populaţia locală.

Reţin atenţia gospodăriile ridicate de o parte şi alta a şoselei, după o frumoasă tradiţie arhitecturală, cu stâlpi crestaţi şi ingenioase traforuri. La fel, fantezia portului popular, etalat mai ales în zilele de sărbătoare, ce constă din catrinţe ,,pestriţe” de lucru, cămăşi femeieşti şi bărbăteşti cusute cu arnici şi mărgele sau cu bogate ajururi, iţari creţi, făcuţi din lână ţigaie, pieptare cu ,,prim ” brumăriu din blană de miel brodat cu lână în culori aprinse, bundiţe ,,înfundate” şi divers colorate etc.

În capătul din amonte al Borleştilor, înainte de a trece podul peste Nechit, se desparte un drum nemodernizat ce ne duce, după numai 8 km, la Nechit. De la Nechit, traseul 3 ne poartă în Culmea Goşmanu-Geamăna şi mai departe, în valea Tarcăului, ori pe cărările străbătute altădată de Calistrat Hogaş (traseele 4, 5 şi 7), către Tazlău.

Comuna Tazlău (440 m alt.). Este o veche aşezare, dezvoltată pe terasa de 8-12 m a Tazlăului, la ieşirea acestuia din unitatea montană. Şi aici au fost găsite urme materiale neolitice cu continuitate până în perioada geto-dacică; documentar însă localitatea este atestată prin acte de cancelarie emise de Alexandru cel Bun şi Ştefan col Mare în anul 1428 şi respectiv 1458. În Comuna Tazlău se află una din ctitoriile voievodale muşatine din epoca sa de glorie, zidită de Ştefan cel Mare în anii 1496-1497. Cu elemente tipice ale arhitecturii feudale, lăcaşul are forma unei fortăreţe cu ziduri prevăzute cu metereze şi contraforturi exterioare. Intrarea se face prin turnul-clopotniţă, construcţie atribuită destoinicului şi încercatului voievod Petru Rareş, iar pe latura sudică a incintei, legate de zidul gros de apărare, se mai pot vedea fundaţiile vechilor chilii monahale. Uşa din pridvor, opera a meşterului Cozma, din anul 1596, este o sculptură realizată în lemn de tisă cu rare virtuţi artistice.

Localitatea Tazlău oferă prilejul de a medita nu numai asupra unor glorioase clipe de mai veche istorie ci şi asupra momentelor de înaltă cultură scriitoricească a Moldovei veacului nostru. Aici s-a născut şi s-a retras în clipele sale de tihnă activă medicul, profesorul universitar şi scriitorul ieşean I. I. Mironescu (1883-1939), a cărui casă memorială de astăzi era altădată locul de întâlnire şi desfătare spirituală al multor oameni de cultură din jurul revistei ,,Viaţa romănească”. Pe aici şi-au purtat paşii Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Păstorel şi Ionel Teodoreanu şi chiar Panait Istrati, încântaţi probabil, de spiritul hâtru al pitorescului amfitrion, creator al lui Tulie Radu Teacă. Să nu se uite, de asemenea, că prin Tazlău au trecut şi cărările adulmecate, în roua dimineţii, de ,,Pisicuţa”, care în şaua-i docilă a purtat spre înălţimi silueta exotica a lui Calistrat Hogaş.

Localitatea numără astăzi 1800 gospodării şi dotări edilitare moderne. Activitatea locuitorilor este polarizată de Fabrica de cherestea din comună sau de obiective industriale aflate la mai mare distanţă - Roznov sau Moineşti, Piatra Neamţ sau Gheorghe Gheorghiu-Dej - pentru care deplasările au caracter săptămânal. Şcolile, căminul cultural, noul complex comercial sunt numai câteva din edificiile care prefigurează, conform schiţelor de sistematizare viitoarea aşezare urbană. Pentru dezvoltarea localităţii, un rol important va avea, desigur, punerea în valoare a sărurilor de potasiu prospectate în formaţiunile miocene subcarpatice, din vecinătatea comunei, ale căror halde şi guri de galerii se pot vedea pe flancul nord-estic al vârfului Măgura Mare (875 m).

Oraşul Moineşti (440-460 m alt.). A trecut în rândul aşezărilor urbane din anul 1912. Aşezat pe şaua largă de legătură dintre depresiunea intramontană a Comăneştilor şi cea subcarpatică a Tazlăului şi străjuit la nord de dealul Osoiu (659 m), avanpost sud-estic al Munţilor Tarcău, iar la sud de Dealul Măgura (694 m), oraşul Moineşti include localităţile Lucăceşti, astăzi un cartier al său, şi Găzărie, situate pe terasele joase ale Tazlăului Sărat, la ieşirea sa din munte.

S-a ridicat ca aşezare în mod sigur datorită petrolului din zonă, primul document care atestă utilizarea sa datând din 1439, prin care ,,satul Moineşti este dăruit de Ilie voievodul Moldovei lui Giurgea Moian”, iar al doilea din 1442, unde este pomenită ,,fântâna cea neagră a păcurii în hotarul satului Lucăceşti”.

Informaţii ulterioare sunt date de Dimitrie Cantemir, de la care ştim că păcura era folosită la

unsul osiilor de căruţe, fiind scoasă cu găleata din nişte gropi numite ,,băi”. La mijlocul secolului al XlX-lea existau, la Moineşti, 360 asemenea băi de păcură, 70 la Lucăceşti şi 10 la Solonţ. Păcura românească era exportată în Turcia, Austro-Ungaria şi Rusia.

Până la prima sondă mecanică din 1861, de la Mosoare, extragerea păcurii se făcea în condiţii grele, lipsite de cele mai elementare măsuri de securitate. Groapa sau baia avea diametrul de 4-5 m şi o adâncime ce ajungea la 20 m, iar pereţii, în trepte, acoperiţi cu scânduri. Erau şi puţuri mai înguste, cu diametrul de 1 m, cu pereţii căptuşiţi cu împletituri de nuiele, ce ajungeau la adâncimi de peste 100 m. Pentru aerisire, se pompa aer în puţ cu ajutorul unor foale puternice, prin ţevi de lemn sau burlane de tablă. Coborârea şi aducerea la suprafaţă a lucrătorilor se făcea cu ajutorul unor scripeţi traşi de cai, iar absorbirea şi neutralizarea gazelor toxice se efectua cu ajutorul unor coşuri cu zăpadă sau gheaţă ce se aşezau pe fundul puţului.

La Moineşti şi Lucăceşti apar primele distilării din România şi printre primele din lume, în anii 1837-1844, urmate de o ,,fabrică de petrol”, o primă rafinărie în sensul industrial de mai târziu. Totuşi, zona Moineştilor rămâne din acest punct de vedere în urma altor regiuni ale ţării, cu o producţie redusă de petrol, care în perioada antebelică nu a depăşit 46000 tone.

Deşi în 1840 Moineştiul figura deja ca târg, evoluţia sa ulterioară a fost lentă, rămânând, până în anii socialismului, o aşezare anonimă, cu aspect semiurban, cu dughene înghesuite şi insalubre şi o populaţie care în 1930 nu depăşea 6000 de locuitori.

În ultimele decenii trăieşte o nouă tinereţe, intensificarea activităţii petroliere, apariţia şi dezvoltarea altor industrii locale, reclădirea din temelii a centrului oraşului şi a altor zone mărginaşe ducând la creşterea apreciabilă a populaţiei, ce astăzi numără peste 22000 locuitori, la reactivarea întregii vieţi sociale şi culturale.

La Moineşti se află sediul Trustului petrolului, coordonator al activităţii de foraj şi exploatare a ţiţeiului din întreaga Moldovă, ce realizează aproximativ 100/0 din producţia ţării. În perimetrul oraşului există numeroase izvoare cu mineralizare complexă-sulfuroase, bicarbonatate, clorurate, calcice, magneziene - indicate în afecţiuni ginecologice, dermatoze cronice şi afecţiuni ale aparatului locomotor, numai în cură externă. Sunt încă sumar amenajate, în cadrul băii comunale, unde se pot realiza circa 200 proceduri zilnice, utilizate de localnici numai în intervalul 15 mai-15 septembrie.Măsurile preconizate de dezvoltare în continuare a funcţiilor sale industriale, de valorificare superioară a potenţialului balnear şi turistic vor asigura Moineştilor o rapidă dezvoltare în viitor, perspectiva extinderii către valea Trotuşului şi comasării cu oraşul Comăneşti, astfel că la poalele de sud-est ale Munţilor Tarcău va exista un puternic centru urban, cu funcţii complexe.

Oraşul Comăneşti (380-400 m alt.). A luat naştere şi s-a extins la contactul depresiunii intramontane omonime cu rama sud-estică a Munţilor Tarcău, pe terasele inferioare şi medii ale Trotuşului, ce se dezvoltă larg după ieşirea văii din strânsoarea defileului de la Straja.

Comunităţi umane au vieţuit aici încă din neolitic, dovadă stând urmele materiale ale culturilor Cucuteni şi Criş de la Vermeşti. Documente scrise din epoca lui Ştefan cel Mare semnalează existenţa satului Văsieşti având, ca şi alte aşezări apărute în acea perioadă, rol de apărare în faţa Pasului Ghimeş, iar documentele cartografice vechi înscriu deja, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezările Lăloaia, Leorda şi în secolul al XIX-lea Lunca de Jos, Supan, Podei şi Podina, azi cartiere ale oraşului. Populaţia a crescut de la 12000 locuitori imediat după 1952, când i s-a acordat statut de localitate urbană, la peste 19000 în prezent.

Comăneştiul este un oraş muncitoresc, cu tradiţie minieră şi forestieră, un centru energetic de importanţă republicană, datorat termocentralei din aval de oraş, care consumă 800/0 din carbunele ce se exploatează în regiune şi, prin poziţia sa geografică, cu deosebite valenţe turistice încă nefolosite.Exploatarea organizată a cărbunilor din bazin se face abia în anul 1925, deşi primele începuturi datează din 1845, când aga Nicu Ghica, proprietarul moşiei Comăneşti, vindea cărbune, prin portul Galaţi, antreprenorilor de vapoare de pe Dunăre. Galeriile de exploatare se înmulţesc odată cu construirea, în anul 1898, a căii ferate Adjud -Palanca.

Condiţiile grele de muncă, impuse de caracteristicile zăcământului, cu strate subţiri de cărbune, puternic tectonizate, au dus, nu o dată, la stări de revoltă ale minerilor de aici, ce au culminat cu grevele din 1934. În zilele noastre, noile prospecţiuni geologice au dat alte perspective rezervelor şi cifrelor de producţie.

Foarte importantă este industria de prelucrare a lemnului. În 1842 existau pe domeniul boierului Ghica 20 de ferăstraie hidraulice, iar Societatea Goeţ, cu capital austriac, construieşte înainte de anul 1900 o primă fabrică de cherestea cu 21 gatere şi în 1928 o a doua.

În prezent, întreaga masă lemnoasă din bazinele Tazlăului Sărat, Asăului, Uzului şi Ciobănaşului este prelucrată la Comăneşti, în cadrul a două unităţi de interes republican: Intreprinderea forestieră şi Combinatul de industrializare a lemnului, ultimul fiind printre cele mai moderne din ţară, construit în anii 1962-1963. Larga gamă de produse semifinite şi finite, de la mobila curbată la placaje,

furnir, P.F.L.-uri şi P.A.L.-uri, este oferită pieţei interne cât şi celei externe, cu numeroşi parteneri din Europa, Asia şi Africa.

Pentru a avea în faţa panorama întregului oraş ori pentru a ne fixa unele detalii, ca fostul palat Ghica, azi Casa pionierilor, sau parcul de 57 ha din jurul clădirii gării, spitalul şi chiar stadionul, să ne urcăm pe Dealul Comăneşti (545 m), din nordul oraşului, sau pe Goanţa (564 m), din sud. Ni se vor deschide largi perspective asupra Depresiunii Comăneşti în ansamblu, cu peisajul sau geografic puternic umanizat.

Comuna Asău (410-420 m alt.). Se află imediat în amonte de Comăneşti, satele sale componente răsfirându-se până dincolo de defileul ce închide depresiunea la nord-vest (Straja şi Ciobănuş) şi în lungul văi Asăului pe mai bine de 15 km (Lunca Asău, Apa Asău şi Păltiniş).

Dezvoltarea comunei s-a făcut pe seama exploatărilor forestiere din bazinul Asăului, spre finele secolului trecut, o dată cu construirea primei fabrici de cherestea de către aceeaşi firmă Goeţ. Şi aici prelucrarea mecanizată a lemnului, prin utilizarea forţei aburilor, a fost precedată de ferăstraiele hidraulice, introduse în Moldova la 1599 şi utilizate treptat la scară din ce în ce mai largă, astfel că în anul 1842 numai în bazinul Asăului existau în număr de 17, iar în 1900 de peste 50, cifră ce egala numărul ferăstraielor hidraulice din localităţile situate în amonte (Agăş, Brusturoasa, Palanca). Transportul se făcea pe Asău şi afluenţi prin sistemul jgheaburilor cu apă sau al plutelor mici, de 10-15 buşteni, slobozite o data cu haiturile.

Cojocăritul, prelucrarea aitistică a lemnului şi pietrei, alte meşteşuguri ţărăneşti erau până mai ieri ocupaţii curente ale localnicilor. Pietrarii din Asău prelucrau mai ales gresia de Tarcău locală, din cariera ,,Caraliţa”, de unde s-a extras material vreme de mai multe decenii, dar care a fost abandonată prin anul 1960.

Situat în imediata vecinătate a oraşului Comăneşti, centrul civic al comunei Asău, din zona de confluenţă a Trotuşului cu Asăul, are perspectiva ca mai devreme sau mai târziu să devină un cartier al viitorului centru urban Moineşti-Comăneşti ce se prefigurează aici, în sectorul mijlociu al văii Trotuşului.

Comuna Agăş (560-580 m alt.). Dincolo de satul Ciobănuş, panglica de asfalt (DN 12 A) iese la lumină, şerpuind printr-un culoar larg, format pe seama rocilor predominant argilo-mărnoase ale flişului cretacic. De-a lungul ei, pe circa 13-14 km, se înşiră satele componente Goioasa, Preluci, Diaconeşti, Beleghet, Sulţa, Agăs, centru de comună, şi Cotumba, ce se constituie într-un important centru forestier, cu secţii de prelucrare superioară a lemnului. Se explică astfel înfaţişarea mereu mai nouă a comunei, perspectiva ei de a căpăta într-un viitor nu prea îndepărtat statutul de aşezare urbană.Comuna Brusturoasa (580-600 m alt.). Pe acelaşi DN 12 A din lungul văii Trotuşului, această ,,Prahovă moldoveană”, cum a numit-o Bacovia, după 25 km de la Comaneşti, se ajunge în comuna Brusturoasa. Este răsfirată în lungul Trotuşului şi al Camâncăi şi include satele Buruieniş, Hângăneşti, Cuchiniş şi Camânca.

Ocupă o poziţie turistică favorabilă, la limita central-sudică a Munţilor Tarcău, cu acces pe valea Camâncăi spre culmea cea mai înaltă a acestora, obârşia Camâncăi înaintând mult spre nord, până sub Vârful Grinduşu (1 664 m). Izvoarele minerale de pe pâraiele Făgeţel, Sugura, Gura Paloşului, recomandate în afecţiuni gastro-intestinale, urologicei hepatite cronice sau stări alergice, conferă un plus de interes pentru această localitate, căreia viitorul îi poate asigura un rol de microstaţiune balneară.La Cuchiniş ni se oferă posibilitatea rememorării unor clipe de grea cumpănă trăite de poporul nostru în cele două războaie mondiale. Un impunător monument ne reaminteşte de câţiva din eroii primei conflagraţii mondiale care s-au jertfit pentru patrie în luptele de pe valea Trotuşului, iar pe o placă de marmură se poate citi numele unor patrioţi din comună, victime ale fascismului, seceraţi de gloanţe pentru că au refuzat să divulge dispozitivul de luptă al trupelor române.

Comuna Palanca (630-640 m alt.). Numai centrul de comună, satul Palanca, se află pe valea Trotuşului, la confluenţa cu Ciugheşul, 5 km amonte de centrul comunei Brusturoasa. De asemenea, satul Popoiu, situat imediat în amonte. Celelalte sate componente - Ciugheş, Cădăreşti şi Pajiştea - se înşiră în lungul văii Ciugheş pe aproximativ 12 km, respectiv în bazinul pârâului Lupul, afluent al Sulţei superioare, la mare distanţă de centru.

Este una dintre cele mai tipice aşezări din zona etnografică a Trotuşului montan, cu elemente spe-cifice în stilul construcţiilor şi interiorul locuinţelor, în mesteşugurile şi ocupaţiile tradiţionale, vestimentaţie şi obiceiuri, unele din acestea putând fi cunoscute într-o instructivă colecţie etnografică din Palanca, aşa cum pe Ciugheş se mai poate admira o moară de apă în funcţiune.

În aceeaşi idee, de reţinut că Palanca şi Ghimeşul, din amonte, sunt singurele comune din sectorul montan al Trotuşului unde se mai organizează tradiţionalele târguri, prilejuri de schimb ale produselor artizanale şi de perpetuare ale vechilor obiceiuri.

Comuna Ghimeş-Făget (730-740 m alt.). Este ultima dintre comunele de pe valea Trotuşului ce aparţine judeţului Bacău, cu şase sate componente, din care numai Ghimeşul, Făgetul, centru al co-

munei, şi Făgetu de Sus se dispun pe terasele din lungul Trotuşului. Tărhăuşul, Bolovănişul şi Răchitişul, răsfirate în lungul văilor cu acelaşi nume şi al pârâului Valea Rece, au evidentă tendinţă de risipire, mal ales Răchitişul, ale cărui gospodării urca spre obârşia Văii Reci până aproape de 1100 m, multe din gospodării fiind la origine sălaşe (odăi) temporare.

Extinderea păşunilor şi fâneţelor, o dată cu ,,roirea” gospodăriilor, s-a făcut prin runcuire sau ardere, fapt evidenţiat de largă răspândire în regiune a topicelor Runc, Piciorul Arsurilor, Poiana Arsă, Pârlita, ,,În Ciotărie” etc.

Vechi şi actual centru forestier, comuna Ghimeş-Făget prezintă şi interes turistic, prin ineditul peisajului din acest sector al văii Trotuş şi ca punct de plecare către Munţii Tarcău, mai accesibil fiind traseul 12, pe valea Tărhăuş.

În Ghimeş, pe un promontoriu de pe stânga Trotuşului, veghează monumentul ridicat întru cinstirea lui Emil Rebreanu, fratele autorului Pădurii spânzuraţilor, care a preferat moartea în locul luptei împotriva fraţilor aceleiaşi naţiuni. Pe dreapta, se mai văd zidurile roase de vreme ale fostei cetăţi de graniţă, ridicată cu secole în urmă de Răkoczi II, principe al Transilvaniei. Împrejurimile Ghimeşului, în care peisajul natural oferă drumeţilor clipe de încântare, constituie totodată puncte de penetraţie în masivul Tarcăului, ale cărui atracţii sunt prezentate pe larg în cuprinsul traseelor ce urmează.

Trasee turistice

Între însuşirile cu caracter general ale traseelor din Munţii Tarcău amintim: nici unul nu este marcat; sunt accesibile şi iarna, în cazul când durata lor nu este mai mare de 8-9 ore; aproximativ două treimi din lungimea fiecărui traseu sunt drumuri forestiere, în lungul văilor principale şi ale afluenţilor acestora; chiar şi pe cele mai lungi trasee diferenţa maximă de nivel nu depăşeşte 1080 m; urcuşurile nu sunt prea accentuate şi nu au, în general, o durată mai mare de 30-40 minute; nu este necesar să se asigure rezerve de apă, izvoarele şi pâraiele cu apă potabilă fiind destul de frecvente; sunt preferabile drumeţiile în grup, pentru durate de 2-3 zile, deşi pe orice traseu pot fi întâlnite, la distanţe maxime de 3-4 ore, o stână, un sălaş, o casă de vânătoare, un refugiu; drumurile forestiere sunt bine întreţinute, existând posibilitatea de a folosi ocazional mijloacele auto ce deservesc exploatările forestiere din regiune.

1. Satul Brateş - Valea Paşcu - Vîrful Murgoci – Vârful Herman - Gura TarcăuluiDiferenţă de nivel - 880 m Timp necesar - 6 ore Obiective - sectorul nordic al Culmii Goşmanu - Geamăna.

Traseul respectiv porneşte din capătul aval al satului Brateş, unde traversăm apa Tarcăului peste podul de la ,,Hîrburi”, după care, lăsând grupul de clădiri ale I.F.E.T.-ului în stânga, cotim pe drumul forestier de pe dreapta râului. După ce străbatem drumul din lungul Tarcăului, care urca uşor, ne deplasăm mult la stânga, angajându-ne pe pârâul Paşcu.

Însoţiţi de liniştea pădurii sau de unduirea discretă a apelor pârâului Paşcu, ce curge mai jos printr-un canal săpat în gresie masivă, aidoma unui canion adânc de 5-10 m, după circa o oră de mers facem o ,,haltă de ajustare” la confluenţa Paşcului cu Păşculeţele. De aici drumul forestier se bifurcă pe ambele pâraie.

După ce am trecut podul de la confluenţă, lăsăm în stânga drumul ce duce la Păşculeţe, urmându-1 pe cel care însoţeşte apa Pascului. Nu trece o jumătate de oră şi drumul amenajat ia sfârşit; urcăm pe firul apei, simţind accentuarea pantei, care ne avertizează că suntem sub culmea înaltă a Murgociului. De la o vreme părăsim firul apei, ce se pierde uneori în masa de bolovănişuri din talveg, şi mergem pe o cărare de coastă ce urca pieptiş timp de o jumătate de oră. Astfel, după o oră de la confluenţa pârâului Paşcu cu Păşculeţe, suntem în poiana de sub Vîrful Murgoci (1 293 m).

Ajunşi în poiană, reperăm de departe siluetele stânelor care parcă plutesc pe o mare de plante frunzoase, de fapt populara strigoaie (Veratrum album), despre care ciobanii mai bătrâni ne avertizează că este deosebit de otrăvitoare, dar ai cărei bulbi au virtuţi terapeutice, după cum ne asigură farmacologii.

Pe Vârful Murgoci ne odihnim puţin, prilej de a privi în jur. Către nord-vest, în direcţia de unde am venit, observăm, în plan apropiat, Măgura Tarcăului (1492 m), iar în plan îndepărtat Ceahlăul; în direcţia opusă avem sub noi obârşia pârâului Iapa, iar spre nord-est Piciorul Vaduri, ce separă bazinele Oanţului şi Pascului de ale Calului şi Iepei.

Următorul nostru obiectiv fiind comuna Tarcău, de pe DN 15, urmăm poteca de pe cumpănă

către nord, spre poiana Păşculeţe, unde se ajunge după circa 40 minute. De la stâna din această poiană ni se ofera o altă variantă pentru a ajunge în D.N. 15, pe valea Oanţului. După ce ne lăsăm pe piciorul Păşculeţe, încadrat de văile Căprăriei şi Onţişorului, într-o jumătate de oră putem fi la gura Onţişorului, de unde, pe drumul forestier din lungul Oanţului, după alte 2 l/2-3 ore ajungem la viaductul ce traversează coada lacului Pângăraţi.

Poteca de culme ne solicită mai mult ca efort, deşi timpul necesar de parcurs nu este cu mult mai mare, aproximativ 3 ore şi jumătate. Aşadar, se pleacă din poiana Păşculeţe şi după numai trei sferturi de oră, pe o poteca care şerpuieşte prin făgete tinere, se ajunge în Poiana Radului. De la stâna din Poiana Radului traseul continuă pe o poteca largă, ce urcă şi coboară lin, ocolind pe la vest sau est bâtci ,,uşoare”, cu numai 20-30 m deasupra noastră, şi după o jumătate de oră suntem în poiana de sub Vârful Herman (1225 m). Pentru a nu rătăci cărarea ce duce la Gura Tarcăului, din poiana respectivă o cotim brusc la stânga, ocolind Vârful Herman pe la sud; luând-o mult spre vest, cărarea pare agăţată pe versantul sudic al Hermanului, având mereu în stânga noastră bazinul Lăptoace (Herman), jos de tot, în apa Tarcăului, satul Cazaci şi mai departe văile Bătrâna şi Frasin, ce coboară de sub Măgura.Din Poiana Hermanului şi până la Gura Tarcăului poteca coboară continuu timp de aproape două ore, în cea mai mare parte prin pădure masivă de fag, lăsând în dreapta, spre bazinul Caprei, un abrupt puternic, o veritabilă cuestă în bancuri masive ale gresiei de Tarcău.

Încîntător rămâne traseul de culme dintre Murgoci şi Herman, pe care nu-1 poate rătăci nici turistul mai puţin încercat, căci, din loc în loc, pe fagi bătrâni sau mai tineri, stă imprimat cîte un ,,H” roşu, cu semnificaţie de hotar, care ne menţine pe interfluviul ce desparte bazinul Tarcăului de cele ale pâraielor Iapa, Calu şi Oanţu, care aparţin de ocoale silvice diferite.

Fig. 3 Schiţa traseelor 1 şi 2Este util de reţinut că şi din Poiana Hermanului se poate ieşi spre gura Oanţului, coborând pe

potcca ce se abate pe la est de Vârful Herman, urmărind piciorul dintre pârâul Oanţu şi valea Bistriţei. Această variantă are avantajul că zona, fiind mai poienită şi trecând prin parchete cu taietură rasă, deschide orizontul către Valea Bistriţei până la Pângăraţi; după aproape o oră şi jumătate de mers suntem deasupra satului Poiana şi putem contempla lacul Pângăraţi, miniaturizat de distanţă.

2. Satul Brateş - Valea Paşcu – Vârful Murgoci - Poiana Gitioana - Valea Cichivei - Gura BolovănişuluiDiferenţă de nivel - 750 m Timp necesar - 6-7 ore Obiective – Vârful Murgoci şi Poiana Gitioana, amintită în scrierile lui Hogaş.

Traseul este accesibil într-o singură etapă, chiar şi cu parcurgerea pe jos a celor 10 km de drum forestier. Prima sa parte, de la Brateş la Vârful Murgoci, se suprapune traseului 1. Din poiana de sub Murgoci lăsăm în dreapta noastră poteca ce urmăreşte piciorul Murgociului şi duce în valea Tarcăului; ne îndreptăm spre sud, înconjurând vârful pe la est. După aproximativ 500 m ajungem într-o poiana invadată de brădet tânăr, poteca luând-o spre stânga şi coborând îngrijorător; ai impresia că te laşi în bazinul pârâului Iapa. În realitate suntem încă pe cumpăna dintre Tarcău şi Iapa, aşa cum ne asigură ,,H”-ul roşuţ ce apare pe arbori din loc în loc.

După o jumătate de oră ajungem într-o ,,tăietură rasă”, de unde se vede clar poteca de culme dintre fundul Cichivei şi obârşia pârâului Iapa. De aici până la Poiana Gitioana sunt două urcuşuri unul de 15 şi altul de 10 minute, în rest poteca largă ondulând uşor printr-o bătrînă pădure de fag, de mult centenară, însoţită de gunguritul porumbeilor sălbatici (Columba oenas), oaspeţi de vară ai pădurilor noastre, şi de răpăitul cu un ritm incredibil al ciocănitorilor.

După aproape două ore de la plecarea din Poiana Murgoci, depăşind şi al doilea urcuş amintit anterior, poteca iese la lumină şi se deschide înaintea noastră Poiana Gitioana. De aici trebuie să coborâm în şaua ce desparte obârşia Iepei de Cichiva şi Dumitru, şa în care Poiana Gitioana se întrepătrunde cu parchetul de tăietură rasă dinspre pârâul Mânza, afluent la obârşie al Iepei.

Cuprindem cu privirea plaiul Gitioanei, călcat cândva de paşii lui Hogaş şi ai sfătoşilor săi însoţitori, Sgribincea şi Huţanu, şi după 10 minute de coborâre şi apoi de urcuş, lăsând în dreapta cărarea ce vine din Cichiva şi în stânga poteca ce coboară în pârâul Mânza, poposim la stâna din poiană. Aici, la fel ca şi Hogaş, suntem tentaţi să facem cunoştinţă cu urda, caşul sau mămăliga cu mujdei a ciobanilor.

Pentru a coborî la Gura Bolovănişului ne reîntoarcem pe cărarea pe care am venit până în şaua dintre fundul Dumitrului şi pârâul Mânza unde o părăsim şi o luăm de-a coasta, pe unul din afluenţii de la obârşia Cichivei. După circa o oră de coborâre continuă, ajungem la drumul forestier de pe pârâul Cichiva, iar după încă o oră poposim în drumul carosabil Ardeluţa - Tarcău şi imediat la schit.

3. Satul Tarcău - Valea Cichivei - Poiana Gitioana - Valea Nechitului - Nechit

Diferenţă de nivel - 800 m Timp necesar - 6 ore Obiective - Poiana Gitioana şi satul Nechitu.

De la Gura Bolovănişului până în Poiana Gitioana (1260 m) parcurgem în sens invers ultima parte a traseului 2, dar acum, după ce părăsim drumul forestier din lungul Cichivei, urcuşul până în poiană îl facem în circa două ore şi jumătate.

Din poiană, imediat de sub stână, ne angajăm spre stânga pe lângă un molidiş tânăr, lăsând în dreapta poteca ce duce spre sud, la Goşman. Coborând aproximativ o jumătate de oră, ajungem în drumul forestier din lungul Nechitului, iar după încă două ore se ajunge la Nechit.

De la Gitioana se poate urma şi piciorul dintre văile Nechitu şi Iapa, prin Poiana Porcului şi Vârful Sinla (892 m); această variantă ne solicită însă mai mult, întrucât avem de depăşit o succesiune de bâtci şi şei create de afluenţii laterali ai Nechitului şi Iepei. În plus, mergând în exclusivitate prin pădure, există riscul de a ne angaja pe vreo culme secundară şi a ajunge în valea Iapa. De asemenea, se poate urma culmea numai până în Poiana Porcului, de unde, trecând pe lângă stână, se desprinde o poteca ce coboară în valea Nechitu, aval de confluenţa cu Comarnicul.

Se mai poate coborî în valea Nechitului mergând în continuare pe culmea principală, spre Goşman, trecând prin Poiana Gitionica până sub Vârful Pintenu (1261 m), unde se ajunge după circa 15 minute. De aici, de sub Pintenu, ne abatem spre stânga şi după o jumătate de oră de mers prin pădure coborâm în drumul forestier de pe vale.

4. Gura Bolovănişului - Valea Cichivei - Poiana Gitioana – Vârful Pintenu – Vârful Goşman –Vârful Rachitiş - Valea Rachitiş - cabana ArdeluţaDiferenţă de nivel - 700 m Timp necesar - 8-9 ore Obiective - Poiana Gitioana şi Vârful Goşman, reconstituirea parţială a itinerarului hogaşian.

Prima parte a drumului, de la Gura Bolovănişului până în Poiana Gitioana, este comună cu a traseelor 2 şi 3. Între Poiana Gitioana şi Vârful Rachitiş traseul reeditează unul din itinerarele descrise de Calistrat Hogaş.

Din Poiana Gitioana poteca de culme se îndreaptă spre sud, traversează un ,,ochi” de molidiş tânăr, trece prin Poiana Gitionica şi după 40 de minute ne duce sub Pintenu. Între Gitionica şi Pintenu avem tot timpul în dreapta noastră, adică spre vest, pădurea de fag dinspre bazinul pârâului Dumitru, în timp ce spre est, spre Cracul Comarnicului, afluent de obârşie al Nechitului, orizontul este deschis total, tăierea rasă făcând loc unui parchet de zmeuriş.

În şaua de sub Vârful Pintenu, un drum tăiat în versantul din stânga duce din cărarea de culme în drumul forestier din Cracul Comarnicului. Ocolind vârful Pintenu pe la vest, poteca intră în pădurea de fag şi, după numai 150 m, pe stânga, avem plăcuta surpriză a apariţiei unui izvor cu apă rece. Mai mergem 20 de minute, mulţumiţi că nu ne-am abătut de la culme, după cum ne asigură ,,H”-ul de pe arborii din dreapta şi stânga potecii, şi suntem deja în Poiana Comarnicului. Continuăm să mergem prin aceeaşi pădure de fag şi după cca trei sferturi de oră ajungem într-un vârf de 1236 m, larg rotunjit, de unde există pericolul de a ne abate spre dreapta, în valea Tarcăului; ne-am abate doar de la traseul propus, deoarece poteca din dreapta duce mai direct la cabana Ardeluţa, urmând culmea secundară Fruntea Hauşului. Atenţie, deci! După cca 15 minute de la vârful cu cota 1236 m, ţinem direcţia de mers spre sud, verificând dacă se menţine marcajul de hotar (,,H”-ul roşu). După încă o jumătate de oră, lătratul câinilor şi zăngănitul tălăngilor ne anunţă că ne apropiem de poienile din Vârful Goşmanului (1305 m).

Până la stâna din Goşman, cărarea îşi face cu greu loc printre bălăriile unei vechi tîrle, ieşind apoi în plaiul de culme ce se prelungeşte până spre Vârful Rachitis (1279 m). În Goşman orizontul se deschide în toate direcţiile, având prilejul de a cunoaşte de la distanţă toate culmile şi vârfurile mai importante din Munţii Tarcău.

Urmăin timp de o jumătate de oră culmea de la Goşman la Rachitiş, cu poienile sale ce se continuă cu tăietura rasă dinspre Valea Răchitişului, din dreapta, având în stânga afluenţii de obârşie ai Tazlăului. De la stâna din Vârful Rachitiş încercăm să identificăm, spre Tazlău, poteca pe care insolitul călător cu ,,Pisicuţa” lui a trecut din pârâul Negru în Prelucile Geamănei, din sud.

Din Vârful Rachitiş, ne abatem brusc spre dreapta, spre obârşia pârâului cu acelaşi nume, pe un drum ce trece prin parchetul de zmeuriş, ca după o oră şi un sfert de coborâş să ajungem în drumul forestier din lungul văii Rachitiş. După numai 20 de minute, lăsăm în stânga un drum forestier ce duce pe celălalt afluent de obârşie al Răchitişului, iar după alte 15 minute trecem pe lângă un canton silvic. În aval de canton, pe circa 100 m, valea capătă aspect de chei.

De la cantonul silvic Rachitiş mai sunt de parcurs aproximativ 40 minute şi ajungem în drumul forestier din lungul văii Tarcăului, ce merge către amonte spre Valea Ţapului şi obârşia

Tarcăului, ori către aval, spre cabana Ardeluţa, până la care mai sunt 4 km. Luând-o spre Ardeluţa, după circa 25 de minute, drumul nostru trece peste Valea Tărcăuţei, care înainte de confluenţa cu Tarcăul se adânceşte într-un frumos defileu; imediat mai la vale se deschide pe dreapta o altă vale, a Goşmanului, nu mai puţin lipsită de atracţie. Dacă timpul ne permite şi nu suntem din cale-afară de obosiţi, ne putem abate pe drumul forestier ce urcă pe Valea Goşmanului, pătrunzând, pe versantul stâng al văii, în ,,laboratorul natural” de mare interes ştiinţific care este rezervaţia forestieră Goşman (a se revedea capitolul de vegetaţie).

Fig. 4. Schiţa traseelor de pe flancul estic al Culmii Goşmanu-Geamăna

5. Comuna Tazlău - Valea Tazlău - Valea Geamăna – Vârful Holmul Geamăna – Vârful Rachitiş - Valea Rachitiş - cabana ArdeluţaDiferenţă de nivel - 910 m Timp necesar - 11-12 ore Obiective - Culmea Gosmanu-Geamăna.

Pe lângă comuna Tazlău trece drumul asfaltat 156 A, din care se desprinde o şosea asfaltată ce străbate aşezarea în lungul ei şi care, după 2,5 km continuă cu drumul comunal şi apoi forestier din lungul Tazlăului.

La capătul şoselei asfaltate, de unde drumul comunal se dirijează spre apa Tazlăului, traversând afluentul său Peştiosu, într-o curte frumoasă, îngrijită, din dreapta, ne întâmpină zidurile cu metereze şi contraforturi, vechi de aproape 500 de ani, în mijlocul cărora străjuie una din ctitoriile voievodului Ştefan. Continuăm drumul şi, după aproape 1 km, ajungem la casa scriitorului I. I. Mironescu, cunoscută de multe personalităţi ale literaturii noastre, dispărut de mult în ,,lumea umbrelor”.

În susul drumului, care a lăsat în urmă ultimele case, poienile mai stăruie doar pe dreapta noastră, în timp ce pe stânga şoseaua este însoţită, până la gura Şoimului, de calea ferată îngustă aflată încă în exploatare.

De la gura Şoimului trecem podul peste apa Tazlăului şi, până la gura Geamănei, drumul se strecoară pe sub pădurea de fag, al cărei cântec de cetină în bătaia vântului se îngână cu murrnurul apei Tazlăului ce curge ceva mai jos.

Fig. 5. Schiţa traseului 6 (Tazlăul Sărat - Asău)Lăsăm drumul care merge către obârşia Tazlăului, sub Goşman, pentru a ne înscrie pe cel din

lungul pârâului Geamăna. Cu cât ne apropiem de obârşia Geamănei, drumuri de sondă vin de pe ambii versanţi, cele din stânga ducând sigur, pe sub Plaiul Floaca, în Tazlăul Sărat. La kilometrul 7 de la gura Geamănei facem la dreapta, pe un drum forestier secundar, pe care mai înaintăm 2 km, după care-1 părăsim, angajându-ne într-un urcuş cu diferenţă de nivel de 300 m, pe care îl învingem într-o oră şi jumătate, ajungând în Vârful Holmul Geamăna (1351 m). Suntem pe culmea interfluvială dintre izvoarele Asăului Mic şi cele ale pâraielor Negru şi Geamăna.

De la stâna de sub Holmul Geamănei, situată pe culmea ce duce spre Vârful Rachitiş, se poate coborî în circa o jumătate de oră în valea Asăului Mic şi după încă 20 de minute la capătul liniei ferate înguste, care ne scoate, după aproximativ 32 km, în valea Trotuşului, la Asău.

Rămânând pe culmea principală, poteca ce o urmăm spre nord-est, prin pădurea amestecată sau numai de fag, are în dreapta valea largă a Tazlăului, iar în stânga fundul Asăului Mic; după o oră şi jumătate de mers, având grijă să păstrăm cumpăna apelor, ne întâmpină poienile din Vârful Rachitiş. De aici până la cabana Ardeluţa ne continuăm drumul pe traseele 4 sau 5, iar pentru a reface în sens invers, spre Goşman, itinerarul lui Hogaş, vom aborda traseele 3 şi 4.

6. Moineşli - comuna Zemeş – pârâul Zemeş –Vârful Runcul Stânelor – pârâul Lespezi – pârâul Izvorul Alb - satul Păltiniş - comuna AsăuDiferenţă de nivel - 860 m Timp necesar - 11-12 ore Obiective - zona de exploatare petrolieră şi bazinul depresionar Zemeş.

Traseul are în vedere traversarea jumătăţii sudice a Culmii Goşrnanu-Geamăna, ce se înalţă treptat spre nord de la 600 m, cât are deasupra oraşului Comăneşti, la peste 1200 în în Runcul Stânelor şi Corbu.

Înainte de a părăsi Moineştiul, foarte instructiv este să urcăm pe Dealul Osoiu (659 m), ce se înalţă în nord cu peste 200 m deasupra oraşului. Mai întâi străbatem o pădurice deasă şi întunecoasă de pin, după care ne angajăm într-un urcuş accentuat şi în 30 minute suntem în vîrf, unde ni se deschide o largă perspectivă. Admirăm spre nord sectorul montan, mai îngust şi puternic împădurit, al văii Tazlăului Sărat, care de la Moineşti se lărgeşte considerabil şi face un cot puternic spre est pentru a pătrunde în Depresiunea Tazlău, una din cele mai tipice depresiuni subcarpatice din ţara noastră. Cotul

amintit ne determină să reflectăm dacă a fost posibil ca în altă etapă a evoluţiei Tazlăul Sărat să fi curs spre Trotuş, cum a considerat marele geolog Sava Athanasiu, sau a curs ca şi astăzi, spre Tazlău, cum au concluzionat cercetările geomorfologice mai noi. Departe, spre est şi sud-est, se vede creasta zimţată, cu aspect montan, a culmii subcarpatice a Pietricicăi (740 m); imediat la sud, dincolo de panorama oraşului, este Dealul Măgura (694 m) din capătul nordic al Culmii Berzunţ, spre sud-vest se deschide larg depresiunea intramontană a Comăneştiului, iar la vest şi nord-vest sunt vârfurile din ce în ce mai înalte ale Culmii Goşmanu-Geamăna.

Pentru a porni pe traseul propriuzis este necesar să ajungem în cartierul Lucăceşti, de pe valea Tazlăului Sărat, coborând direct pe flancul estic al Dealului Osoiu sau revenind în Moineşti, pe unde am urcat. De la Lucăceşti se parcurg circa 10 km pe şoseaua asfaltată ce însoţeşte apa Tazlăului Sărat, când pe un mal când pe celălalt, până în comuna Zemeş, situată într-un sector depresionar, despădurit, al văii, cu versanţii brăzdaţi de drumuri de acces către numeroasele platforme de prospectare şi exploatare a petrolului.

În capătul amonte al comunei ne angajăm pe unul din aceste drumuri, lung de aproape 6 km, ce însoţeşte albia pârâului Zemeş până aproape de obârşie. De aici, un urcuş accentuat spre nord-vest ne scoate după 30-40 minute în culme; urmăm culmea spre nord-nord-vest, păstrând-o cu grijă după ,,H”-ul roşu, şi după alte 15 minute, trecând mai întâi printr-o poiană, suntem în Vârful Runcul Stânelor (1269 m). Un scurt popas, deşi pădurea de molid ne închide orizontul, este binevenit. Continuăm drumul de culme spre nord şi după 20 de minute ajungem la un drum forestier ce pleacă în două direcţii: spre nord, pe culme, ce duce după aproximativ o jumătate de oră la Strigoiu, şi spre stânga (vest), ce coboară în pârâul Lespezi şi apoi în valea Izvorul Alb. De aici până în satul Păltiniş mai sunt de mers 15 minute.

Întoarcerea o putem face pe acelaşi drum de culme sau coborâm pe o potecă bine întreţinută în valea Izvorul Alb, cale de 50-60 minute. Cei aproximativ 15 km câţi mai sunt până în comuna Asău pot fi parcurşi a doua zi, dacă ne hotărâm să ne cazăm la una din gospodăriile ce însoţesc valea pe tot traseul, prilej de a ne îmbogaţi cunoştinţele cu noi date etnografice şi folclorice, atât de bogate în zonă.

7. Moineşti - comuna Zemeş - satul Bolătău –pârâul Holm – Vârful Cracul Geamăna – Vârful Holmul Geamăna - Valea Geamăna - comuna Tazlău Diferenţă de nivel - 1000 m Timp necesar - 14-15 ore Obiective - jumătatea sudică a Culmii Goşmanu-Geamăna şi comuna Tazlău.

Traseul se scurtează dacă se evită escaladarea vârfurilor Cracul Geamăna şi Holmul Geamăna, mergând pe la est de Plaiul Floaca (1216 m). De asemenea, timpul poate fi considerabil scurtat dacă cei 27-28 km de drum asfaltat sunt parcurşi cu un mijloc de transport auto.

Mergând pe jos, după două ore şi jumătate ajungem în comuna Zemeş. Până aici drumul este comun cu al traseului 6. Popasul necesar se poate face după ieşirea din Zemeş, acolo unde valea Tazlăului Sărat se îngustează secţionând un orizont mai dur al gresiei de Lucăceşti.

În amonte, valea se lărgeşte din nou şi este însoţită de case, livezi şi fânaţuri până în centrul satului Bolătău, unde ajungem după alte 2-3 ore. Se impune şi aici un popas, de această dată mai lung, prilej de a încerca să surprindem câteva din elementele specifice localităţii.

După încă o oră de mers, trecând prin alte două mici sectoare de îngustare a văii, şoseaua asfaltată părăseşte fundul văii, spre dreapta, pentru a trece, pe la est de Plaiul Floaca, în valea Geamăna şi mai departe în comuna Tazlău, pe traseul 5.

Iubitorul de înălţimi va lăsa şoseaua şi se va angaja înainte, pe pârâul Holm, având grijă ca după circa 500 m să nu se abată la stânga, pe pârâul Piciorul Scurt, iar după încă 500 m să nu se abată spre dreapta, pe un alt afluent ce vine pe la est de Plaiul Floaca. După circa 30-40 minute de la părăsirea şoselei, lăsăm în stânga albia pârâului Holm şi urmăm o potecă, cu pantă mereu mai accentuată, care ne va scoate după încă 45 minute în culme, sub Vârful Cracul Geamăna (1442 m), împădurit până-n vârf, pe care-1 evităm, păstrând direcţia nord-vest şi după un scurt coborâş ajungem într-o poiană, prilej de odihnă şi orientare, căci ni se deschide orizontul în toate direcţiile. Pentru informaţii, putem apela la ciobanii de la stâna situată puţin mai jos.

Din poiană putem coborî în pârâul Geamăna, pe flancul estic al culmii, în 30 de minute ajungând la drumul forestier care ne va duce la Tazlău, sau urmărim mai departe culmea spre nord, acoperită cu pădure de molid, ca după o oră să ajungem în Vârful Holmul Geamăna (1351 m), unde se face joncţiunea cu traseul 5. Aici ne putem hotărî dacă ne continuăm traseul propus şi coborâm în valea Geamăna - caz în care o luăm către sud-est şi după 15-20 minute ajungem la un alt drum forestier, ce ne va duce tot la Tazlău - sau mergem mai departe pe culme, spre nord-vest, pe traseul 5, pentru a coborî în Valea Tarcăului, la cabana Ardeluţa.

Se poate ajunge în comuna Tazlău şi pe varianta: sat Bolătău – pârâul Comanului - comuna

Balcani - sat Frumoasa. Din satul Bolătău ne angajăm spre est, pe un drum ce depăşeşte şaua joasă, de 745 m, dintre bazinele hidrografice ale Tazlăului Sărat şi Tazlău, pentru a coborî în valea Comanului, din depresiunea subcarpatică a Tazlăului. Drumul însoţeşte valea până în comuna Balcani, unde dă în şoseaua asfaltată 156 A Moineşti - Roznov - Piatra Neamţ, iar după circa 12 km, trecând prin satul Frumoasa, se ajunge în comuna Tazlău.

8. Comuna Asău - satul Păltiniş – pârâul Pietrosu - Muntele Aluniş – pârâul Agăs - comuna AgăşDiferenţă de nivel - 938 m Timp necesar - 8-9 ore Obiective - zonele etnografice Asău şi Agăş

Până la Păltiniş, timp de aproximativ 3 ore, parcurgem în sens invers traseul 6. În drumul nostru, însoţit permanent de frumoasele gospodării ale localnicilor, putem admira tehnica sculptării în lemn şi piatră, veche îndeletnicire în zonă, a cojocăritului, ca şi singura moară de apă care s-a mai păstrat în funcţie până astăzi pe această vale.

Părăsim valea Asăului, la Păltiniş, angajându-ne pe un drum lateral, spre vest, pe pârâul Pietrosu. După 30-40 minute, drumul se sfârşeşte, dar continuăm urcuşul pe firul apei încă 45 minute. Ajunşi la obârşia pârâului, ne abatem spre stânga şi în scurtă vreme vom ajunge pe culme, într-o poiană cu stână. Mergând mai departe spre sud, în 10-15 minute ajungem în Vârful Muntele Aluniş (1343 m), acoperit până sus cu pădure de brad în amestec cu pâlcuri de fag. Păstrăm mai departe poteca de culme şi după încă 20-25 minute ajungem din nou într-o poiană. De aici vom părăsi culmea principală; coborâm pe un picior secundar, cu altă poiană, până în valea Agăsului, la drumul forestier. Pe acesta, după o oră şi jumătate, ajungem la confluenţa cu Trotuşul, în comuna Agăş.

Dacă suntem pregătiţi pentru o drumeţie de mai multe zile, de la Păltiniş putem continua drumul pe valea Asăului în sus, încă aproximativ 32 km, folosind eventual calea ferată îngustă sau un mijloc auto, până în Dealul Balint, la 1200 m. De aici, păstrând culmea spre nord-est, prin pădure de brad, având valea Asăului în dreapta şi a Răchitişului în stânga, după trei sferturi de oră ajungem în Vârful Rachitiş (1279 m), loc de întîlnire cu traseul 5. Acesta ne va duce la cabana Ardeluţa.

9. Comuna Brusturoasa - Valea Camânca - Golul Rădvanu - Şaua Balintului – pârâul Merişor -cabana ArdeluţaDiferenţă de nivel - 700 m Timp necesar - 9-10 ore Obiective - trecerea din bazinul hidrografic al Trotuşului în cel al Tarcăului.

Ca şi traseul 12, din lungul Tărhăuşului şi Tărcuţei, şi acesta face o legătură mai uşoară între culoarul Trotuşului de pe latura sudică a Munţilor Tarcău şi valea Bistriţei de pe latura opusă. De asemenea, având ca punct terminus cabana Ardeluţa, de unde se pleacă în mai multe direcţii.

Acest traseu poate constitui o primă etapă a unei drumeţii mai îndelungate. Din comuna Brusturoasa, situată pe D.N. 12 A şi calea ferată Comăneşti - Ghimeş-Făget, parcurgem cea mai mare parte a traseului în lungul văii Camânca, pe un drum forestier lung de 16 km.

Fig. 6. Schiţa traseelor din zona cabanei ArdeluţaStrăbătând acest drum cu un mijloc auto, îi reducem mult durata. După ce mai urcăm 1 km de

la capătul drumului forestier, lăsăm în stânga noastră sectorul de obârşie al Camincăi, mult împins spre vest, până sub Vârful Grinduşului, pentru a ne angaja costiş pe versantul din dreapta, în sensul nostru de mers; după aproximativ o oră de urcuş, ajungem la stâna din poiana Golul Rădvanului, pe culme, la vest de Vârful Balint (1269 m).

Dacă urmăm culmea spre vest, de fapt Piciorul Camâncăi, ce separă sectorul superior al văii Camânca de Obârşia Tarcăului, ajungem în Vârful Grinduşu (traseul 10). Noi vom aborda poteca din dreapta şi, lăsând Vârful Balint la est, vom coborî în pârâul Merişor. Vom avea grijă ca din piciorul de culme, de sub Vârful Balint, să nu ne abatem spre dreapta, în bazinul Asăului Mare.

În vale vom ieşi la capătul amonte al drumului forestier de pe Merişor; urmându-1, vom întâlni mai întâi un grup de cabane forestiere, la gura Tisei. De aici mai sunt 9 km până la cabana Ardeluţa, trecând mai întâi prin satul cu acelaşi nume, pe traseele 4, 10 şi 11.

10. Cabana Ardeluţa - Valea Ţapului – Vârful Ţapului – Vârful Grinduşu - Piciorul Camâncăi – pârâul Merişor - cabana ArdeluţaDiferenţă de nivel - 1000 m Timp necesar - 11-12 ore Obiective - Escaladarea celei mai înalte culmi, Grinduşu-Ciudomâr.

De la cabana, urmăm în susul Tarcăului drumul carosabil cam 6 km, până la gura Ţapului, de

unde ne abatem la dreapta, pe pârâul cu acelaşi nume, pe care mai mergem o jumătate de oră. La capătul drumului forestier, lăsăm pârâul principal şi ne angajăm pe un afluent din stânga, ce iese în Piciorul Rădvanului, o culme secundară ce coboară din Vârful Ţapu. După două ore de urcuş anevoios, cu o diferenţă de nivel de 600 m faţă de capătul drumului forestier, molidişul începe să-şi reducă talia, să se asocieze cu ienuperi şi afini, semn că ne aflăm deja pe Vârful Ţapu (1640 m). Cu cei peste 1600 m ai săi şi prin aspectul de masiv larg rotunjit, Vârful Ţapu constituie terminaţia nordică a culmii unitare Grinduşu-Ciudomâr, retezată brusc de Valea Tărcuţei. Dacă-i vreme senină, ni se etalează spre sud şi vest întreaga vale a Tărhăuşului, cu casele înşirate până aproape de obârşie, spre sud-sud-est Vârful Grinduşu, mai ascuţit şi împădurit până sus încât, deşi cel mai înalt din întreaga regiune (1664 m), se pierde în nivelul general al culmii, iar către nord-vest şi nord vârfurile Bolovanu Mare (1569 m) şi Ardelea (1589 m), acesta din urmă fiind continuarea spre nord a Culmii Grinduşu-Ciudomâr, străpunsă de Valea Tărcuţa. Departe, spre est şi nord-est, urmărim profilul superior al Culmii Goşmanu-Geamăna, cu vârfurile Rachitiş, Goşman, Pintenu, Murgoci, ce depăşesc cu puţin nivelul mediu al culmii.

Din Vârful Ţapu, urmăm culmea spre Grinduşu, spre sud şi apoi spre est, pe o poteca ce trece mai întâi prin afiniş, urmat de molidiş tânăr şi de pădure masivă, urcând şi coborând; în felul acesta parcurgem şaua joasă dintre Ţapu şi Grinduşu, coborâtă prin eroziunea regresivă a afluenţilor de obârşie ai Tărhăuşului şi Tarcăului.

Într-o oră suntem pe Grinduşu, principalul obiectiv al traseului. Printre tufe de ienupăr, molidiş mărunt şi afiniş identificăm cu greu borna ce materializează cota maximă, la care râvnim de la plecare. Se mai văd încă urmele tranşeelor din primul război mondial, care ne reamintesc jertfele prin care s-a realizat Marea Unire.

Ceva mai la sud, pe aceeaşi culme principală, dar înainte de Vârful Ciudomâr (1649 m), reperăm cu uşurinţă releul de televiziune. Nu recomandăm continuarea drumului spre Vârful Ciudomâr, fiind greu accesibil, fără vizibilitate, cu numeroase posibilităţi de a devia spre bazinul Camâncăi din est sau al Tărhăuşului din vest.

Din Vârful Grinduşu ne întoarcem, căutând poteca ce se îndreaptă spre est, pe piciorul dintre Obârşia Tarcăului şi Camânca. Coborâm continuu, având valea Camâncăi în dreapta, fără a parăsi linia de creastă, şi după cca un sfert de oră ajungem într-o poiană, cu stână de vite, a locuitorilor din satul Tărhăuş (localnicii îi spun Tarhauş). De la stână poteca mai coboară încă; mergem numai prin pădure masivă, pe Piciorul Camâncăi, traversând mici înşeuări sau ocolind mărunte bâtci, fără a uita să păstrăm ,,H”-ul de hotar silvic. După circa trei sferturi de oră, de la stână, ajungem în şaua de sub Vârful Balint, în traseul 9, de unde coborâm în pârâul Merişor; trecem apoi pe lângă cabanele forestiere de la gura Tisei şi ajungem la gura Ţapului, încheind circuitul.

11. Cabana Ardeluţa - Valea Ţapului – Vârful Ţapului - Şaua Tărhăuş - Tărcuţa – Vârful Locul lui Mihai – Vârful Bolovanu Mare - Valea BolovănişuluiDiferenţă de nivel - 1000 m Timp necesar - 12-13 ore Obiective - Escaladarea celei mai înalte culmi, Grinduşu-Ciudomâr, şi a celei mai frumoase culmi, Bolovanu Mare - Locul lui Mihai-Budacul Mare.

Prima parte a drumului nostru, adică până în Vârful Ţapu, este comună cu a traseului 10.După ce am identificat din Vârful Ţapu principalele masive ce se profilează în cele patru zări,

coborâm pe o cărare îngustă, ce se strecoară prin afiniş şi molidiş mărunt şi după numai zece minute ajungem în şaua joasă, formată între obârşia pârâului Ţapu şi un afluent de obârşie al Tărhăuşului.

Din şa, ca să evităm urcuşul destul de accentuat până în vârful cu cota 1601 m, pe unde trece poteca de culme, coborâm puţin pe versantul dinspre pârâul Tărhăuş la un drum de tractor, ce se menţine pe curba de nivel, la limita pădurii cu un parchet apărut în urma doborâturilor de vânt. După zece minute, drumul de tractor se termină brusc; noi cotim spre dreapta pe o poteca ce ne scoate, după cinci minute, într-o poiană. De aici, timp de 30-40 minute coborâm continuu, ocolind mai întâi un fânaţ împrejmuit cu gard de răzlogi şi dînd apoi într-un alt fânaţ, tăiat de drumul de căruţe din Şaua Tărhăuş-Tărcuţa. Suntem în punctul de joncţiune al traseului nostru cu traseul 12, care are în vedere trecerea din valea Tarcăului în valea Trotuşului prin afluenţii lor Tărcuţa şi Tărhăuş.

Lăsăm drumul de căruţe din şa în urmă şi căutăm poteca ce intră în pădure, care ne va duce după trei sferturi de oră de urcuş în vârful cu cota 1465 m, sub care îşi au izvoarele Hanul, afluent al Tărcuţei, Ciocanul, afluent al Bolovănişului trotuşan, precum şi unii torenţi de la obârşia Tărhăuşului. Urcuşul este când pieptiş, când mai domol, prin pădure masivă sau prin rarişti de molidiş, poteca urcând fie pe versantul dinspre Tărhăuş, fie pe cel dinspre Hanu şi foarte puţin pe piciorul interfluvial, pe care nu lipseşte obişnuitul ,,H” de hotar.

Sus, peisajul este cu totul altul faţa de ceea ce am cunoscut până aici. Încântă policromia

fânaţurilor, geometria gardurilor cu răzlogi din jurul sălaşelor, printre care se strecoară drumul de culme largă, cu urme de căruţe.

Zăbovim doar câteva minute, după care ne îndreptăm spre nord, pe un drum ce coboară vreme de 10 minute şi ajunge într-o şa din care se desparte un alt drum, care duce în pârâul Hanului şi al Tărcuţei. Noi ţinem drumul ce urmăreşte culmea principală şi, după alte 10 minute de urcuş pieptiş şi încă 20 de minute de drum uşor de versant, orizontul se luminează oferindu-ne dinspre sud-est profilul Vârfului Locul lui Mihai, cu aceeaşi altitudine - 1465 m - ca şi precedentul.

De pe Locul lui Mihai, privind înapoi, de unde am venit, reperăm în fundal culmea prelungă Grinduşu-Ciudomâr, recunoscută după linia ei aproape dreaptă, cu slabe inflexiuni, împădurită până sus, iar la sud de cota maximă din Grinduşu se profilează conturul releului de televiziune.

Ne continuăm drumul spre nord, trei sferturi de oră prin fânaţuri şi încă o jumătate de oră prin răcoarea plăcută, cu miros de răşină, a unei păduri de conifere, ca să avem în faţa noastră Vârful Bolovanu Mic (1498 m). De sub el drumul se bifurcă: cel pe care am venit noi înconjură vârful pe la sud şi est, aproape pe limita cu pădurea, pentru a duce în jos, pe sub Bolovanu Mare (1569 m), în valea Bolovănişului tărcăuan, în timp ce o potecă urcă prin fânaţ în Vârful Bolovanu Mic, de unde se continuă pe culme, trece pe la vest de Bolovanu Mare şi coboară apoi în Brateşul unguresc.

Atât Locul lui Mihai cât şi Bolovanu Mic şi Bolovanu Mare sunt excelente puncte de belvedere, ca de altfel întreaga culme care le uneşte. Această zonă a traseului şi de fapt întregul sector vestic al Munţilor Tarcău, cu orizontul larg deschis datorită despăduririlor de la partea superioară a culmilor, prezintă mare interes turistic, având drumuri şi poteci accesibile, căi lesnicioase de legătură între aşezările care adesea urcă până spre obârşia văilor, un peisaj deosebit de pitoresc în care rezultatele muncii omului se îmbină fericit cu elementele cadrului natural.

Continuându-ne traseul propus, vom coborî de pe culme pe sub clina sudică a Bolovanului Mare, pentru a întâlni poteca la contactul cu pădurea. La început tăiată în versant, bine întreţinută, poteca urmează apoi piciorul dintre pâraiele Vancea şi Lăzăroaie, ambele la obârşia Bolovănişului tărcăuan. După o oră de coborâre continuă, numai prin pădure, dăm în drumul forestier de pe pârâul Vancea, la circa 150 m de confluenţă cu Lăzăroaie.

Ne angajăm pe drumul forestier din lungul Bolovănişului, lăsând, la gura Lăzăroaiei, grupul de cabane forestiere. După numai 2 km valea se îngustează în gresie masivă de Tarcău, luând aspect de chei; apele se scurg zgomotos, sărind în cascade şi repezişuri. Înainte de confluenţa cu pârâul Jgheabul Larg, după un drum de aproape 3 km, Bolovănişul scapă din încorsetarea stîncil, nu înainte ca apele sale să se mai arunce într-o ultimă cascadă, de data aceasta cea mai spectaculoasă, care ne reţine câteva momente.

Încă 4 km şi, înainte de a ajunge la şoseaua Ardeluţa - Tarcău, se văd printre vârfurile brazilor turlele schitului de la Tarcău. Înapoi, spre cabana Ardeluţa, mai avem de parcurs doar 3 km.

12. Cabana Ardeluţa - Valea Tărcuţa - Şaua Tărcuţa-Tarhăuş - Valea Tărhăuş - comuna Ghimeş-FăgetDiferenţă de nivel - 620 m Timp necesar - 6-7 ore Obiective - trecerea din bazinul Tarcăului în cel al Trotuşului.

Este calea cea mai lesnicioasă care ne poate duce din valea Tarcăului în valea Trotuşului, printr-o şa joasă de numai 1280 m şi care nu presupune un efort deosebit în cazul când cei aproximativ 20 km de drum forestier sunt parcurşi cu un mijloc auto.

Lăsăm în urmă cătunul Ardeluţa şi după 2 km de la cabană ajungem la gura Tărcuţei. Trecem de cantonul silvic şi avansăm pe drumul forestier de pe această vale, care reeditează morfologic şi peisagistic valea Bolovănişului din aval.

Chiar la confluenţă, apele Tărcuţei curg printr-un canal adânc de 25-30 m, tăiat în gresii oligocene de Fusaru, iar mai sus de confluenţa cu Căşăria, pe aproximativ 2 km, valea capătă un profil îngust, de defileu, impus de gresia masivă de Tarcău. Mai sus se lărgeşte brusc, relieful devine mai evazat, afluenţii săi de obârşie răsfirându-se în evantai sub vârfurile Bolovănişul Mic, Locul lui Mihai şi Ţapu, unde-şi au sorgintea.

Înainte de sfârşitul drumului forestier de pe Hanu (obârşia Tărcuţei), după ce lăsăm în stânga o potecă ce duce în afinişul din Vârful Ţapu, ne angajăm pe drumul ce urcă în Şaua Hanu (Tărcuţa)-Tărhăuş. Până în şa avem de urcat aproximativ 200 m diferenţă de nivel, adică o oră de mers continuu, unde ne intersectăm cu traseul 11. In fînaţul de pe dreapta drumului facem un scurt popas, înainte de a ne avînta pe Tărhăus la vale, spre Trotuş; într-o oră suntem la drumul forestier, iar după încă două ore facem joncţiunea cu D.N. 12 A şi calea ferată Comăneşti - Ghimeş-Făget.

Din şaua amintită putem ajunge la Ghimeş-Făget şi pe o variantă de culme. Pentru aceasta, ne angajăm pe traseul 11, pentru a ajunge în vârful cu cota 1465 m, de unde, după un binevenit popas, ce

ne prilejuieşte un admirabil tur de orizont, ne îndreptăm spre sud şi în 15 minute suntem pe Vârful Budacul Mare (1447 m). Păstrând culmea, în general largă, puternic poienită, după încă 40 minute, ajungem în Vârful Tohanu (1311 m), de unde ni se oferă întreaga perspectivă a văii Trotuşului. Mergând mai departe spre sud-sud-vest, parcurgând acelaşi peisaj de fânaţuri presărate cu sălaşe şi pâlcuri de pădure, ce în sectorul Locul lui Mihai - Bolovanu Mare din nordul culmii, ajungem, având grijă să nu părăsim linia de culme, deasupra văii Trotuşului. Mai rămâne de coborât, spre dreapta, pentru a ajunge la confluenţa Bolovănişului cu Trotuşul, ori spre stânga, în centrul comunei Ghimeş-Făget.

13. Satul Brateş - Valea Brateşului - Şaua Brateş - Valea Rece – Vârful Cotului - Şaua Fagului (Biucavaş)Diferenţă de nivel - 1020 m Timp necesar - 8-9 ore Obiective - trecerea din valea Tarcăului, peste Muntele Lung, spre Munţii Hăşmaş.

Traseul poate constitui o primă etapă a unei drumeţii ce are în vedere şi abordarea Munţilor Hăşmaş. Până în cătunul de la confluenţa Brateşului cu Brătişelul şi mat departe, spre sud, până aproape de obârşia Brateşului urmăm drumul forestier pe aproape 15 km. La 10 minute de la plecarea din satul Brateş, trecem pe la Teiuş, zonă largă, terasată, cu cabana de vânătoare şi pepinieră silvică. La kilometrul 6 ajungem într-un alt sector, de asemenea mai larg al văii; este Bobeica, cu o carieră abandonată pe versantul stâng, sub care, spre drum, se înşiruie câteva cabane forestiere, iar înainte de a ajunge la confluenţa Brateşului cu Brătişelul depăşim poiana de la gura Meletausului, unde cu câteva decenii în urmă se mai puteau vedea vestigiile fostelor pichete de graniţă.

Mergem încă o oră de la confluenţă pe Brateş în sus şi cu aproximativ 500 m înainte de capătul drumului forestier, care se abate în stânga, pe un afluent de obârşie, ne angajăm spre sud, pe un alt afluent de obârşie, şi într-o oră de urcuş prin pădure suntem în şaua dintre bazinul Brateşului şi cel al Văii Red. Ajunşi în poteca de culme, ne deplasăm în unghi drept către vest, spre dreapta, urcând uşor spre Vârful Cotului (1556 m), din capătul sudic al Muntelui Lung.

Fig. 7. Schiţa traseelor din zona Valea Tarcăului - Muntele LungDin vârful Cotului se poate coborî pe o potecă spre sud, pentru a ajunge după trei sferturi de

oră în satul Rachitiş, de pe Valea Rece. Continuându-ne traseul propus, ne vom îndrepta mai întâi spre nord-vest, cale de 15-20 minute, pe Muntele Lung, pentru ca din poiana de sub vârful cu cota 1547 m să ne îndreptăm spre stânga, spre sud-vest, având bazinul Aprieşului în stânga şi al Pârâului Sec în dreapta. Lăsând în stânga capătul drumului forestier ce urca pe Aprieş, ajungem după încă 40 minute într-un plai larg, cu numeroase sălaşe unde poteca se bifurcă. Vom continua pe poteca ce se îndreaptă către vest, care ne va duce în Şaua Fagului. Ca atare, păstrăm culmea şi direcţia generală către vest şi, după o oră, poteca va sfârşi în drumul de legătură dintre bazinele Dămucului şi Văii Reci, care, de aici, din şa, coboară în serpentine în ambele sensuri.

Traversăm drumul, cu aceeaşi direcţie vestică, pentru ca în curând să descindem în plaiurile dinspre obârşia Bicăjelului şi izvoarele pârâului Iavardi; aici ne vom alege locul de tabără, a doua zi urmând drumul spre cabana Piatra Singuratică, din Hăşmaş.

14. Satul Braieş - Valea Brateşului - Muntele Lung – Vârful Preluci – Vârful Cipchieş - Smida Floarei - Măgura Tarcău - Piciorul Runcului - Gura TarcăuluiDiferenţă de nivel - 1080 m Timp necesar - 15-16 ore Obiective - Muntele Lung şi Măgura Tarcău.

Traseul poate fi efectuat în cel puţin două etape. Cu excepţia drumului forestier din lungul Brateşului, care până la confluenţa Brateşului cu Brătişelul ne solicită circa două ore, cealaltă parte a traseului se menţine la nivelul culmii de cumpănă dintre bazinul Tarcăului la est şi al Bicazului la nord şi vest.

Gospodăriile cătunului de la confluenţă se înşiră liniştite pe fundul celor două văi alungite către nord şi către sud, cu aspect de uluc depresionar, iar Culmea Muntele Lung, ce domină ulucul la vest, ni se desfăşoară în aproape toată lungimea, cu pâlcurile de pădure, pajiştile şi fâneţele sale presărate cu numeroase sălaşe (odăi).

De la bifurcaţie până aici drumul fiind comun cu al traseului 13, ne angajăm pe drumul de pe Brătişel, în dreapta noastră, şi nu mergem nici 100 m, după care ne abatem la stânga, pe o potecă largă ce se menţine pe un picior încadrat de doi afluenţi, din care unul aparţine Brateşului, iar celălalt Brătişelului. Timp de 20 de minute urcăm uşor ca apoi, alte 10 minute, să mergem pe un tăpşan aproape orizontal; după acest sector mai odihnitor, poteca se lasă pe firul afluentului Brătişelului şi începe să urce aproape pieptiş, având în stânga un fânaţ cu câteva sălaşe. După încă 10 minute, suntem

sub abruptul Muntelui Lung, unde cărările se împrăştie în evantai. Nu avem de ales, căci toate duc sus, la culme. Mai avem de urcat încă o jumătate de oră pentru a trăi încântarea dată de cucerirea unei culmi şi de priveliştile ce ni se oferă cu largheţe către valea Dămaucului sau mai departe şi către valea Tarcăului, de unde am venit.

A trecut aproape o oră şi jumătate de când am părăsit cătunul de la poale. Aici pajiştile sunt atotstăpânitoare; doar din loc în loc molizi singuratici sau pâlcuri de molidiş. Atât spre Brateş, cât şi spre pârâul Asăului, un afluent al Dămucului, pajiştile şi fâneţele se insinuează adânc, ca nişte tentacule, în pădurea de conifere, a cărei limită superioară a coborât mult în altitudine, nu se ştie de când, datorită voinţei omului.

Facem un popas şi cu harta turistică la îndemână încercăm să identificăm obiectivele din jur. Spre sud, se continuă spinarea înaltă şi largă a Muntelui Lung, ce duce până la Vârful Cotului; spre nord, foarte aproape, Vârful Muntele Lung (1449 m), de la care şi-a luat numele intreaga culme; sub noi şi spre est cătunul de la confluenţă, numit de localnici Brateşul Unguresc, iar dincolo de valea Brătişelului, poienile cu stâne din Crucea Roşie; spre fundul Brateşului, la sud-vest, şaua joasă dintre vârfurile Cotului şi Bolovanu Mare, traversată de traseul 13; la stânga Bolovanului Mare se află vârful Ardelea (1589 m) şi mai la stânga Măieruşul (1454 m); peste valea Aţei, la nord-est, reperăm cocoaşele de dromader ale Măgurei Tarcăului, viitorul nostru obiectiv de pe traseu; spre vest, dincolo de valea Dămucului, ne apare mai întâi Culmea Dămucului, aproape în întregime despădurită, a cărei monotonie este întreruptă de stâncăriile din Piatra Luciului şi Bâtca Neagră, iar dincolo de valea Bicăjelului, în ultimul plan, petele albe înşiruite de la nord la sud sunt în mod sigur abrupturile estice ale Hăşma-şului Negru, Hăşmaşului Mare şi Fratelui.

Ne continuăm traseul spre nord, către Vârful Muntele Lung, ţinând cărarea de culme ce şerpuieşte prin splendide pajişti montane în care, pe fondul verde din lunile de vară albul margaretelor (Chrysanthemum leucanthemum) contrastează cu roşul carmin al trifoiului (Trijolium medium) şi cu albastrul azuriu al genţianelor (Gentiana autriculosa). Surpriza ne-o oferă însă orhideele şi mai ales sângele voinicului (Nigritella rubra), cu a sa culoare roşie-purpurie şi miros discret de vanilie, monument al naturii ocrotit de lege.

După 10 minute, de la plecarea din punctul unde am făcut turul de orizont, vom coborî într-o şa joasă, de intersecţie a bazinelor Brătişelului şi Asăului, iar pentru a ajunge în Vârful Muntele Lung vom urca circa o jumătate de oră, însă cu atenţie, deoarece o potecă rămâne pe versantul estic al culmii şi va duce în Brătişel sau în pârâul Icoanei, afluent al Aţei, pe când noi va trebui să păstrăm cărările ce se menţin pe culme.

Din Vârful Muntele Lung, trecând prin aceleaşi pajişti încântătoare, după un sfert de oră ajungem la obârşia pârâului Aţa, ce lasă în dreapta noastră vârful greoi, larg rotunjit, al Glodului sau Crăcăoaşului (1439 m); o pată întunecată, împrejmuită de un gard cu răzlogi, trădează stâna de sub Crăcăoaş.

Urmărim în continuare culmea principală, având în dreapta fundul Aţei, iar în stânga afluenţii de la obârşia Asăului; începein să coborâm dând într-o potecă largă ce vine de la Muntele Lung şi duce la Preluci, dar pe sub culme, pe versantul dinspre Asău. Într-o jumătate de oră suntem lângă Vârful Preluci, nu înainte de a trece printr-un fânaţ în care, cu 50 m mai jos de cărare, un izvor ne oferă posibilitatea de a ne reface rezervele de apă. Spre capătul sudic al Vârfului Preluci (1388 m) intersectăm traseul 15, care de aici se îndreaptă către vest, ca să coboare pe pârâul Glodului în Valea Dămucului. Noi urmăm drumul de căruţe ce trece pe sub Vârful Preluci, pe versantul dinspre Aţa; timp de 10 minute mergem prin pădure şi, ieşiţi la lumină, sub Preluci, avem grijă să ne dirijăm imediat spre dreapta pentru a nu devia de la traseu pe piciorul ce coboară în pârâul Băţului. Ţinem cumpăna joasă dintre bazinele Aţa şi Băţu, prin pădure de conifere sau prin ochiuri de pajişti şi fâneţe, un peisaj din nou încântător, pe care-1 parcurgem în circa o oră, şi a jungem la Vârful Cipchieş (1357 m).

Tot drumul parcurs de la capătul sudic al Vârfului Preluci şi până în Cipchieş se suprapune traseului 15, care din Cipchieş se dirijează către est, coborând în pârâul Smida şi apoi în valea Aţei.În Vârful Cipchieş orizontul este larg deschis spre nord şi vest, către partea sudică a Ceahlăului, valea Bicazului cu cariera de la Tepeşeni, Masivul Munticelu, cariera de calcar de la Bicaz-Chei, Culmea Dămucului şi Hăşmaşul, cu conturul clar al Pietrei Singuratice.

O altă etapă a traseului nostru, după o eventuală tabără de o noapte pe Vârful Cipchieş sau în zonă o constituie drumul către Măgura Tarcăului şi Gura Tarcăului. În această idee, având înaintea noastră o zi buna de mers, din Cipchieş co-borîm într-o jumătate de oră în drumul ce duce din pârâul Smida în Ivaneş, care este al traseului 16, de unde după încă o oră, de data aceasta de urcuş, ajungem la stâna din Vârful Smida Floarei (1322 m).

Din Smida Floarei, păstrând cu stricteţe culmea, căutând ,,H” - de hotar silvic, ajungem după o oră în Bâtca Prelucii (1216 m) şi după încă o oră în Măgura Tarcău (1492 m).

Această ultimă parte a traseului, deşi interesantă, căci trece prin Vârful Măgura Tarcău. sub

care-şi avea sălaşele Nechifor Lipan, personajul sadovenian, este mai greu de realizat; poteca trece în exclusivitate prin pădure masivă, fără posibilităţi de orientare. Totuşi, turiştii încercaţi, cu posibilităţi de orientare şi pe vreme fără soare, pot opta şi pentru această parte a traseului; coborârea din Măgura Tarcăului la Gura Tarcăului se face pe Piciorul Runcului, cu direcţia generală nord-est şi o durată de 2-3 ore.

15. Gura Aţei - Valea Aţei – Vârful Cipchieş –Vârful Preluci – Pârâul Glodului - comuna Dămac Diferenţă de nivel - 850 m Timp necesar - 6-7 ore Obiective - trecerea din valea Tarcăului în valea Dămucului şi Munţii Hăşmaş.

Traseul oferă posibilitatea de a se ajunge pe cea mai scurtă cale în Munţii Hăşinaş. Prima sa parte, de pe valea Aţei, se suprapune traseului 16. De fapt până dincolo de confluenţa Aţei cu Smida, pe drumul spre Ivaneş, pe care-1 vom părăsi după mai puţin de 1 km, luând-o spre stânga pe o potecă ce urcă în Vârful Cipchieş (1357 m). Urcând uşor la început şi apoi pe o pantă ceva mai accentuată, poteca ne conduce mai mult prin pădure decât pe loc deschis, deşi lateral, la mica distanţă, sunt poieni întinse cu numeroase sălaşe.

Din Cipchieş reperăm Vârful Preluci (1388 m) de la sud, următorul nostru obiectiv, la care vom ajunge după o oră, trecând prin pâlcuri de pădure sau pajişti şi fâneţe ce încântă privirea. Aproape de vârf, după ce am urcat pieptiş, poteca se menţine de la o vreme la altitudine constantă pe versantul dinspre Aţa, lăsând Vârful Preluci la vest. Continuăm să mergem spre sud şi vom da într-un drum ce coboară din culme în pârâul Glodului, afluent pe dreapta al Dămucului.

Mergem în lungul albiei Glodului timp de două ore şi jumătate pentru a ajunge în drumul comunal din lungul Dămucului. La mică distanţă, mai jos, Dămucul confluează pe stânga cu pârâul Frunţii, cale de acces peste Culmea Dămucului spre Hăşmaş.

Pe pârâul Frunţii în sus, pe sub Piatra Luciului, poteca pe care am venit dă în drumul de la Ghiciminiş, care coboară la Trei Fântâni. În valea Bicăjelului culmea înaltă a Hăşmaşului o vom escalada pe Pârâul Sec sau pe Pârâul lui Lazăr, de unde ieşim în plaiurile din Curmătura, de sub cabana Piatra Singuratică.

Ajunşi la gura pârâului Glodu, putem urma către aval drumul comunal din lungul Dămucului care ne scoate spre D.N. 12 C, după ce parcurgem 8 km, făcându-se legătura cu traseul 16. De asemenea, îl putem urma spre amonte, ca după circa 12 km, în Şaua Fagului să facem joncţiunea cu traseul 13.

16. Valea Aţa - Şaua Cipchieş - Smida Floarei -Valea Ivuneşului - comuna Bicaz-Chei Diferenţă de. nivel - 510 m Timp necesar - 5-6 ore Obiective - trecerea din valea Tarcăului în valea Bicazului.

Traseul are o lungime de aproximativ 24 km, din care 17 km de drum carosabil, în cea mal mare parte forestier, în lungul văilor Aţa şi Ivaneş. În punctul de plecare, gura Aţei, se poate ajunge cu autobuzul de la Gura Tarcăului, din D.N. 15, sau de la cabana Ardeluţa.

Drumul forestier din lungul Aţei parcurge pe circa 12 km una dintre cele mai lungi văi afluente ale Tarcăului, cu acces către valea Bicazului, dar şi în Măgura Tarcău. După două ore de la gura Aţei trecem pe la Cujbe, unde se mai văd, destul de greu însă, vestigiile fundaţiilor unor ferăstraie hidraulice care funcţionau aici pe la sfârşitul secolului trecut. Ici, colo, pomi fructiferi sălbăticiţi ne amintesc de gospodăriile înjghebate pe această vale de primii antreprenori forestieri.

După încă o jumătate de oră, timp în care am lăsat spre stânga drumul forestier ce duce pe pârâul Icoanei, relieful devine şters, pădurea se răreşte, păşunile şi fâneţele iau tot mai mare extindere; este zona de confluenţă dintre Aţa şi Smida.

Pe Smida drumul forestier urcă uşor, continuând cu unul de căruţe care ne scoate în şaua joasă dintre vârfurile Cipchieş şi Smida Floarei, cu altitudine de 1012 m. Este punctul de intersecţie cu traseul 14, care duce din Muntele Lung la Măgura Tarcău.

Din şa, drumul respectiv ne duce, printre păşuni şi fâneţe, în valea şi satul Ivaneş, apoi la confluenţa cu Dămucul, nu înainte de a trece pe la gura Ivănoşelului, care rămâne în stânga noastră. De la confluenţă, unde suntem de fapt în comuna Dămuc, după o jumătate de oră pe drumul din lungul Dămucului, ajungem la D.N. 12 C, cu acces spre Lacu Roşu, în sus, sau spre Bicaz, în jos.

Pe Dămuc, în sus, drumul comunal ne pune mai întâî în legătură cu traseul 15, după circa 8 km, sau cu traseul 13, tocmai la obârşie, în Şaua Fagului.

Obiective de interes turistic din regiunea Munţilor Tarcău şi zonele de acces limitrofe

1. OBIECTIVE ISTORICE ŞI CULTURALE

- Cetatea dacică ,,Bâtca Doamnei” - Piatra Neamţ- Curtea domnească a lui Ştefan cel Mare, turnul clopotniţă - Piatra Neamţ- Casa memorială ,,Calistrat Hogaş” - Piatra Neamţ- Casa memorială ,,I. I. Mironescu” - comuna Tazlău- Muzeul judeţean de istorie - Piatra Neamţ- Muzeul de ştiinţe naturale - Piatra Neamţ- Muzeul de etnografie - Piatra Neamţ- Colecţia de artă - Piatra Neamţ- Muzeul orăşenesc - Bicaz- Casa memorială ,,Gheorghe Gheorgbiu-Dej” - Moineşti- Palatul lui Ghica - oraşul Comăneşti- Mormântul lui Emil Rebreanu - comuna Ghimeş-Făget- Cetatea de graniţă Răkoczi - Ghimeş-Făget- Colecţia etnografică Pârâul Caprei - comuna Bicazu Ardelean- Colecţia etnografică - oraşul Comăneşti- Colecţia etnografică - comuna Palanca

2. OBIECTIVE NATURALE ŞI DE ATRACŢIE TURIST1CĂ

- Rezervaţia forestieră Goşman - comuna Tarcău- Păstrăvăria din comuna Tarcău- Parcul dendrologic - comuna Roznov- Cascada Bolovăniş - comuna Tarcău- Repezişurile-cascadă de la Ianuş - comuna Tarcău (Cazaci)

Bazele de cazare

Denumire Localitatea Altitudinea în m Locuri cazare Restaurant

Hotel Ceahlău Piatra Neamţ 311 248 da

Hotel Central Piatra Neaniţ 311 264 da

Hotel Bulevard Piatra Neamţ 311 114 da

Camping Piatra Neamţ - - -

Bâtca Doamnei ,,Peste vale” 311 64 -

Hotel Bicaz 420 51 da

Cabana Baraj Bicaz 430 117 da

Cabana Ardeluţa Tarcău 660 50 da

Hotel Comăneşti 360 100 -

Cabana-motel Comăneşti (Dl. Goanţa)

420 50 da

Hotel Moineşti 470 100 -

Cuprins

Cuvânt înainte

CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂAşezare şi limite

Alcătuire geologicăReliefulClima

HidrografiaVegetaţia ...

Fauna

TURISMLocalităţi şi căi de accesTRASEE TURISTICE

1. Sat Brateş - Valea Paşcu – Vârful Murgoci – Vârful Herman - Gura Tarcăului2. Satul Brateş - Valea Paşcu – Vârful Murgoci - Poiana Gitioana -Valea Cichivei - Gura Bolovănişului

3. Satul Tarcău - Valea Cichivei -Poiana Gitioana - Valea Nechitului - Nechit4. Gura Bolovănişului - Valea Cichivei - Poiana Gitioana – Vârful Pintenu – Vârful Goşman – Vârful

Rachitiş - Valea Rachitiş - cabana Ardeluţa5. Comuna Tazlău - Valea Tazlău -Valea Geamăna – Vârful Holmul Geamăna – Vârful Rachitiş -

Valea Rachitiş - cabana Ardeluţa6. Moineşti - comuna Zemeş – pârâul Zemeş – Vârful Runcul Stânelor –pârâul Lespezi – pârâul Izvorul

Alb - satul Păltiniş - comuna Asău7. Moineşti - comuna Zemes - satul Bolătău – pârâul Holm – Vârful Cracul Geamăna – Vârful Holmul

Geamăna - Valea Geamăna - comuna Tazlău8. Comuna Asău - satul Păltiniş -, pârâul Pietrosu - Muntele Aluniş – pârâul Agăş - comuna Agăş

9. Comuna Brusturoasa - Valea Camânca - Golul Rădvanu - Şaua Balintului – pârâul Merişor - cabana Ardeluţa

10. Cabana Ardeluţa - Valea Ţapului - Vârful Ţapului – Vârful Grinduşu - Piciorul Camâncăi – pârâul Merişor - cabana Ardeluţa

11. Cabana Ardeluţa - Valea Ţapului- Vârful Ţapului - Şaua Tărhăuş -Tărcuţa – Vârful Locul lui Mihai- Vârful Bolovanu Mare - Valea Bolovănişului

12. Cabana Ardeluţa - Valea Tărcuţa - Saua Tărcuţa-Tărhăuş - Valea Tărhăuş - comuna Ghimeş-Făget13. Satul Brateş - Valea Brateşului - Şaua Brateş - Valea Rece – Vârful Cotului - Şaua Fagului

(Biucavas)14. Satul Brateş - Valea Brateşului -Muntele Lung – Vârful Preluci –Vârful Cipchieş - Smida Floarei

- Măgura Tarcău - Piciorul Runcului - Gura Tarcăului15. Gura Aţei - Valea Aţei – Vârful Cipchieş – Vârful Preluci – Pârâul Glodului - comuna Dămuc

16. Valea Aţa - Şaua Cipchieş -Smida Floarei - valea Ivaneşului - comuna Bicaz-Chei

OBIECTIVE DE INTERES TURISTIC DIN REGIUNEA MUNŢILOR TARCĂU Şl ZONELE DE ACCES LIMITROFE

1. Obiective istorice şi culturale2. Obiective naturale şi de atracţie turistică

Bazele de cazare

Redactor: DUMITRU MARTINIUC Tehnoredactor: MARIA TAMESBun de tipar: 26. XI. 1987 Coli de tipar: 4,83 + harta

Lucrare executată la I. P. Sibiu Şoseaua Alba lulia nr. 40 Republica Socialistă România

Scanare şi OCR : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comCorectura : Cătălin DumitriuAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI – yahoogroups.com