MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Direcţia Informare şi Relaţii Publice

MONITOR CULTURAL - EDUCATIV

PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ DE CULTURĂ, TRADIŢII,

EDUCAŢIE ŞI SPORT

An III, Nr. 3 (10)/2005

IULIE – SEPTEMBRIE

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

Coordonator:

Chestor Lazăr CÂRJAN

Responsabil de număr: Comisar-şef Marian NENCESCU

Redactori responsabili:

Comisar-şef Zoe ROTARU Comisar Cătălina CRĂCIUN Subcomisar Carmen PREDA Subcomisar Vitalii DORGAN

Tehnoredactare:

Dumitru VĂNUŢĂ

Coperta: Carmen TUDORACHE

ISSN 1583-6126

Lucrare elaborată de Serviciul Tradiţii şi Educaţie

Telefon: direct: 313 05 19; fax: 311 24 30 Centrala M.A.I.: 303 70 80/11369, 11346

Cultură profesională

COMUNICAREA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ (I)

Comisar-şef Gheorghe BOBLEA

Director al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice

În situaţii de criză, cel mai important lucru pentru Comunicare este iniţiativa. Mai precis, preluarea iniţiativei, de o formă manifestă şi concretă (palpabilă). Prin aceasta, instituţia dovedeşte că ştie ce este „evoluţia colectivă” şi acţionează pentru prevenirea transformării ei în „tulburare colectivă". Ca urmare, Comunicarea, ca şi imaginea, trebuie gândite global; la această gândire trebuie să îşi aducă contribuţia atât managerii organizaţiei, cât şi structura de Informare şi Relaţii Publice.

În tratarea crizei, vom avea în vedere că fiecare instituţie are responsabilitate socială faţă de producerea, manifestarea şi urmările crizei. Ca exemplu, întreruperea energiei electrice într-un oraş sau o zonă, ca şi tulburarea flagrantă a ordinii şi siguranţei publice sunt de natură să afecteze segmente largi de populaţie. În comunicarea cu aceasta, instituţia (instituţiile) responsabilă(e) trebuie să ofere acele informaţii cu caracter public care să conserve imaginea proprie, pe de o parte, şi să conducă la calmarea crizei, pe de altă parte. Ca urmare, este cel puţin de bun simţ ca în domeniul Comunicării în situaţii de criză, acţiunea să fie comună (a tuturor instituţiilor implicate sau cu responsabilităţi în gestionarea crizei). Tot la fel, va trebui să se plece de la faptul că, mass-media au o percepţie nedefinită faţă de acţiunea şi diferitele segmente ale „puterii” (instituţii de stat) – în cazul prăbuşirii avionului „Concorde” (25.07.2000), comunicatorul trebuia să dea explicaţii inclusiv asupra misiunilor Jandarmeriei Naţionale Franceze. În acelaşi timp, se manifestă cu mai multă sau mai puţină putere o cerere diferenţiată faţă de ceea ce îndeobşte se cheamă „maşina puterii”.

Vom înţelege de ce este nevoie, atunci, în primul rând, de comunicare instituţională (acest tip de comunicare se aplică în S.U.A., din 1980). Comunicarea orizontală la nivelul principalelor instituţii ale statului

3

este de natură să conducă la armonizarea a priori a poziţiei de comunicare, ca acţiune comună în cazul unei crize.

O instituţie cu o imagine solidă nu înseamnă că a devenit automat imună la crize. Paradoxal, pentru o asemenea instituţie imaginea publică foarte bună se poate transforma în multiplicator de crize. Tot atât de adevărat este şi faptul că, o imagine publică solidă te ajută la cicatrizarea rapidă după criză, în care caz trebuie să funcţioneze strategia secundară de gestionare a crizei. Strategia secundară nu este altceva decât alternativa la strategia generală (principală) de gestionare a crizei şi are drept scop reconsolidarea imaginii publice iniţiale a organizaţiei.

În elaborarea strategiei de gestionare a crizelor este necesar să fie luaţi în calcul, întotdeauna, trei factori de influenţă: angajaţii instituţiei, colaboratorii şi societatea civilă. Orice strategie care nu ţine seama de aceşti trei factori poate, în aplicare, să aibă, în cel mai bun caz, un rezultat nul sau, şi mai rău, să aducă prejudicii (uneori însemnate) de imagine. Propriii angajaţi trebuie să fie în deplină cunoştinţă de cauză atunci când organizaţia traversează o criză. Aici, informarea internă are un rol dintre cele mai importante. Dacă funcţionează! Angajaţii noştri au un rol coactiv împreună cu instituţia; dacă ei, angajaţii noştri, sunt lămuriţi, în mod transparent şi clar, asupra evenimentului/evenimentelor întâmplate sau aflate în derulare, îi vom avea de aliaţi. Nimic nu poate fi mai negativ decât renunţarea la acest potenţial coactiv. De cele mai multe ori, uităm! Colaboratorii, în accepţiunea noastră, sunt mass-media. La fel, mijloacele de informare în masă trebuie să cunoască, în virtutea principiilor de transparenţă şi deschidere, datele necesare unei informări corecte, oportune şi optime, din punct de vedere al timpului mediatic, al opiniei publice. În acest fel, organizaţia, prin structurile de Informare şi Relaţii Publice, îşi poate confirma, reconfirma sau atrage încrederea redacţiilor. Un război între instituţie şi mass-media este complet lipsit de sens. În fond, presa reprezintă în general opinia publică!

Societatea civilă, reprezentată de organizaţiile neguvernamentale, comunităţile locale, populaţia etc., mai ales publicurile ţintă afectate de criză, se află, în primul rând, în atenţia comunicatorilor. Dacă, spre exemplu, se produce o criză intracomunitară, legată de exigenţele menţinerii sau restabilirii ordinii şi siguranţei publice, vom înţelege cu necesitate că, a avea o comunicare directă cu reprezentanţii actorilor colectivi ai crizei va conduce la multiplicarea factorilor de stingere a crizei (eventual, la mutarea locului de dezbatere publică!).

Ceea ce dorim să subliniem este că, oricât de bine am acţiona în gestionarea situaţiilor de criză mediatică, întotdeauna există un risc

4

instituţional în tot ce se întreprinde. Mai pitoresc spus: buturuga mică poate răsturna carul mare! Ca urmare, comunicatorii, persoanele oficiale, alţi lucrători ai instituţiei vor fi atenţi la detalii, nu vor ceda ispitei de a părea, unii sau alţii, singurii deţinători ai adevărului. Nu este greu ca în situaţii de criză să apari ca unic salvator, cu plusuri personale de imagine consistente, uitând de zecile, sutele sau miile de lucrători proprii care au acţionat pentru rezolvarea crizei. De cele mai multe ori, această judecată aplicată a fost cauza pierderii de imagine publică pozitivă a instituţiei. Qui prodest? În acelaşi timp, vom remarca, pe baza mai multor experienţe trăite, că, mai multe voci în relaţia cu mass-media au ca rezultat o brambureală informaţională din care nici cel mai mare comunicator al lumii – Dumnezeu – n-ar avea cum să iasă onorabil.

Criza instituţională

Începând cu 1990, instituţiile statului au cunoscut o expunere

mediatică crescândă. Printre acestea, Ministerul Administraţiei şi Internelor (Ministerul de Interne, până în vara anului 2003) a beneficiat de un tratament mediatic aparte: securişti, miliţieni, torţionari etc. Putem afirma că, în deceniul ultim al mileniului trecut, multe redacţii şi mulţi ziarişti şi-au „făcut mâna” – ca să spunem aşa – abordând subiecte şi teme din zona instituţională a M.A.I. Cele mai frecvente materiale de presă s-au axat, începând cu 1990, pe „dezvăluirea” unor „secrete” din curtea Serviciului Român de Informaţii, Poliţiei şi a altor structuri din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Fiecare, în sine, s-au aflat, la vremea respectivă, în parametrii unei crize. În altă ordine de idei, vom remarca faptul că, trăim într-o societate în care oamenii iubesc statul. Astfel, spre exemplu, apariţia cazurilor de corupţie într-un segment sau altul de activitate publică, la un funcţionar sau altul, sunt generalizate la nivelul întregii instituţii, mai multor instituţii şi chiar la nivelul întregului aparat de stat. Oamenii se consideră trădaţi şi apreciază că, statul nu este suficient de autoritar în combaterea corupţiei şi, mai departe, în combaterea tuturor fărădelegilor. Este pur şi simplu uitată masa de funcţionari corecţi; imaginea este dată de insignifianta minoritate de funcţionari publici certaţi cu legea. Acesta este rezultatul tratării fără discernământ din partea mass-media a fiecărui caz în parte şi, în mod sigur, al dispariţiei jurnalismului de investigaţie.

În acelaşi timp, cu cât o organizaţie este mai vizibilă, cu atât creşte posibilitatea apariţiei unei crize. Nu de puţine ori mass-media vor lua subiecte chiar din… curtea noastră. Un biet subiect banal poate produce o criză. Cu

5

alte cuvinte, dintr-un element care nu are nici o valoare se poate ajunge la o criză. De asemenea, instituţiile statului pot fi agresate de grupuri de interese care pot apela la… serviciile presei în atingerea scopului lor, aflat nu întotdeauna în acord cu legile statului.

Din alt punct de vedere, instituţiile trebuie să ia în calcul realitatea conform căreia şi la nivelul presei se manifestă concurenţa economică. Un tiraj mai mare, reclame mai multe. Reclame mai multe, bani mai mulţi!… La fel se poate întâmpla şi cu serviciile care pot fi făcute unor grupuri de interese. Ca atare, organizaţiile media trebuie privite, chiar dacă este nefiresc, şi ca organizaţii economice. În apărarea intereselor sale economice, orice organizaţie este dispusă să încheie şi alianţe. Nimic rău până aici, dacă facem vorbire despre criza apărută dintr-un subiect perfect banal, ce urmări pot avea pentru evoluţia crizei aflată la început, câteva telefoane date între directorii de ziare, posturi de radiodifuziune sau televiziune? Ne vom confrunta, desigur, cu o poziţie comună a mass-media.

La toate acestea, se adaugă presiunea asupra instituţiilor publice produsă de Legea nr. 544/2001 şi Legea nr. 52/2003, legi referitoare la liberul acces al cetăţeanului la informaţiile de interes public şi, respectiv, la transparenţa decizională în administraţia publică. Discursul utilizat în Comunicare, cu atât mai mult în Comunicarea în situaţii de criză, trebuie să aibă calitatea unui discurs coerent instituţional, a unui discurs identitar, condiţii importante pentru producerea de efecte pozitive asupra consolidării imaginii publice a instituţiei. Vom avea în vedere şi situaţiile: instituţia apare, ca urmare a unui accident exterior acesteia, ca un fel de victimă (catastrofe, inundaţii, furturi, incendii de proporţii etc.); instituţia este culpabilă de apariţia şi manifestarea crizei şi instituţia este parţial culpabilă (exemplu: în anul 2001, România a obţinut, pentru cetăţenii săi, dreptul la liberă circulaţie în Spaţiul Schengen); la puţin timp, din cauza unor cetăţeni români, care au un comportament necivilizat în ţările europene, s-a ajuns la acordurile de readmisie. În acest caz, M.A.I. este parţial culpabil. Mass-media, de cele mai multe ori, nu tratează diferenţiat cele trei situaţii (instituţia victimă, culpabilă şi parţial culpabilă). Ca urmare, discursul instituţional va porni de la fiecare caz concret în parte. Atenţie! Nici o criză nu seamănă cu alta!

„Discursul pe timpul situaţiilor de criză – afirmă Thierry Libaert, conferenţiar la Institutul de Studii Politice din Paris ("Comunicarea în situaţii de criză: alegerea mesajelor", Revue de la gendarmerie, nr. 200/ septembrie 2001, Paris) – nu trebuie să se reducă la o comunicare bipolară univocă, oscilând între acceptare şi negare. Sunt necesare strategii, precise şi subtile,

6

care să nuanţeze informaţia propriu-zisă, amestecând adevăruri cu lucruri nespuse; aici intră obligatoriu în discuţie manipularea, ca şi mizele politice şi economice ale unei atare situaţii”.

Viaţa concretă ne oferă aproape zilnic exemple de comunicare în situaţii de criză: de la discursuri oficiale şi ştiri de presă până la talk-show-uri şi anchete de-o pagină de ziar. Într-o anumită clasificare, discursul instituţional poate fi clasificat astfel: discursul de recunoaştere; cel de evitare de negare. Între acestea, există o gamă largă de nuanţe, care ar putea atenua responsabilitatea instituţiei. „Global – apreciază specialistul citat mai sus –, strategia de minimalizare pare majoritară, şi aceasta în ciuda faptului că eficienţa sa rămâne contestată. Adoptarea unei anumite poziţii nu rezultă numai dintr-un calcul raţional asupra consecinţelor aşteptate ale unui anumit tip de discurs, ci răspunde, în egală măsură, necesităţii stăpânirii constrângerilor interne şi mai ales relaţiilor sociale din interiorul organizaţiei, respectiv capacitatea de a-şi sacrifica << emisarul >>.

Vom completa spunând că o imagine justă, pozitivă şi durabilă a instituţiei trebuie să ţină seama de următoarele exigenţe:

●

●

●

Imaginea justă. Se afirmă că, arta comunicatorului constă în aceea că este cel mai bun… mincinos. Or, nu poţi minţi tot timpul şi pe toată lumea! Rămâne ca un exemplu negativ, felul în care Societatea Franceză de Căi Ferate a declanşat o campanie globală de imagine: chiar în ziua în care toţi angajaţii se aflau în grevă generală!

Imaginea pozitivă. În analiza sociologică, o instituţie dispune de o imagine publică pozitivă când însumează peste 70 – 75 de puncte. Ori, în barometrul de imagine nu aduci 80 de puncte numai pentru că instituţia şi-a făcut datoria. Este, evident, nevoie de mai mult! Şi acest „mai mult” cade în sarcina structurilor R.P.;

Imagine durabilă în timp şi care să reziste la eventualele crize. Axa imaginii durabile conţine: dimensiunea internă, dimensiunea eficienţei şi, extrem de important, dimensiunea serviciilor pe care le prestezi faţă de cetăţean şi comunitate, faţă de societate în general! Rolul personalităţilor din instituţie (când eşti cineva în top) nu este de

neglijat. Personalitatea managerului, a membrilor echipei de conducere, a altor angajaţi ai instituţiei, depind de plusvaloarea pe care o aduc în domeniul lor de activitate. Ne referim la angajamentul faţă de profesie, ambiţia, creativitatea, reactivitatea şi loialitatea faţă de organizaţie. Sunt unele practici prin care se consideră că, cu cât o personalitate este mai prezentă în paginile ziarelor, pe undele radio sau pe ecranele televizoarelor, cu atât i se dezvoltă imaginea publică pozitivă. Apariţia în mass-media prea des şi fără

7

discernământ a personalităţii poate avea efecte contrarii, poate cădea în derizoriu sau se poate epuiza din punct de vedere comunicaţional. Şi atunci când cu adevărat este ceva de comunicat, cum ar fi în situaţii de criză, credibilitatea discursului personalităţii are serios de suferit şi cu pierderi semnificative de imagine pentru instituţie. Nici atitudinea faţă de presă aflată la polul opus nu aduce prea multe puncte pe scala barometrului de imagine. În concluzie, imaginea personalităţii trebuie protejată şi menajată, consolidată şi dezvoltată. Dacă totul se face cu măsură, atunci personalitatea se poate transforma în locomotivă a imaginii pozitive şi durabile a instituţiei, în factor stabilizator şi temporizator în cazul crizelor.

În lucrarea mai sus amintită, Thiery Libaert prezintă strategiile de recunoaştere, ale „proiectului colateral” şi ale refuzului, strategii care sunt de aplicat în comunicarea publică în situaţii de criză, în funcţie de oportunitatea fiecăreia.

1. Strategii de recunoaştere Dacă organizaţia alege să-şi recunoască responsabilitatea pentru criza

produsă, atunci aceasta trebuie, în primul rând, să evalueze care sunt posibilităţile de prelungire a crizei. Avem în vedere atât investigaţia judiciară/ancheta (cercetarea) internă, cât şi investigaţia jurnalistică. „În egală măsură, afirmă autorul, este un pariu asupra eficienţei actului de recunoaştere şi a potenţialului său de a dezamorsa conflictul. De fapt, <<mărturisirea>> oferă organizaţiei posibilitatea de a câştiga circumstanţe atenuante şi de a-şi redobândi capitalul de imagine. Obligaţia rămâne un parametru esenţial al acestei strategii, în sensul că <<doar momentul recunoaşterii devine o alegere tactică>>“ (Piotet, 1991).

Reguli de respectat în aplicarea strategiei recunoaşterii: – să fie fermă; – să fie directă şi deplină; – să fie însoţită de măsuri explicative; – să fie o recunoaştere rapidă (a-ţi recunoaşte responsabilitatea nu

este suficient); – nu ignoraţi comunicarea, fiindcă înseamnă să rişti să-ţi pierzi

credibilitatea datorită suspiciunilor care pot apărea, că vrei să ascunzi evenimentul (că te-ai concentrat mai degrabă asupra mijloacelor de rezolvare a crizei, nu constituie o scuză);

– preveniţi acuza că organizaţia nu comunică decât sub presiune; – fiţi cu un pas înaintea solicitărilor mass-media;

8

– fiţi prompţi în a difuza informaţia şi asumaţi-vă rolul de conducător în desfăşurarea comunicării;

– recunoaşterea, atunci când se produce, trebuie să aibă coerenţă în raport cu acţiunile anterioare ale organizaţiei;

– în nici un caz, recunoaşterea nu trebuie să fie o opţiune strategică nouă, care să intervină după un eşec anterior.

Vom adăuga, că filozofia strategiei de recunoaştere, în condiţiile asumării responsabilităţii de către organizaţie, are cel puţin trei coordonate concrete. În primul rând, reflexele instituţionale care încearcă funcţionarea Comunicării; tentaţia de a nu răspunde şi adoptarea politicii struţului este puternică.

Strategia de tăcere este greşită însă – atenţie! – nu în toate cazurile! Atunci când este atacată întreaga profesie, care să fie maniera de reacţie?! În al doilea rând, cel mai adesea se impune adoptarea unei strategii instituţionale comune de reacţie, în care comunicarea se face printr-o singură voce – reprezentativă sau aparţinătoare organizaţiei cea mai implicată în producerea crizei – aleasă/numită cu acordul tuturor instituţiilor „comerciale” la criză sau fiecare instituţie îşi desfăşoară programul de comunicare, prin propriile structuri R.P., după un plan cu mesaje clare dinainte stabilit de responsabilii instituţiilor. În al treilea rând, în aplicarea strategiei de răspuns vom avea în vedere că, realitatea pe care se bazează mass-media este mult prea mare şi, atunci, există toate şansele să rămânem captivi (crizei mediatice).

Pornind de la premisa că, acceptarea responsabilităţii, de către instituţie, este fermă, directă, deplină etc., Thiery Libaert discerne următoarele tactici.

Buna credinţă şi naivitatea permit unei organizaţii sau unui individ să-şi recunoască responsabilităţile, fără a părea culpabili. Această strategie, utilizată tot mai mult în ultima vreme în afacerile de corupţie sau dopaj, trebuie să fie foarte bine gândită. Altminteri, te poate face să cazi în derizoriu: << fără ştirea propriei mele voinţe >>;

Amalgamul. Organizaţia îşi asumă responsabilitatea, dar lărgeşte cercul celor implicaţi, << universalizând >> culpabilitatea. Prin opoziţie cu atitudinea de naivitate, organizaţia trebuie să afişeze în acest caz un cinism obligatoriu (autorul recurge, pentru exemplificare, la cel mai elocvent caz pentru această tactică şi care se referă la Michael Edouarde Leclerc, care a recunoscut necesitatea practicilor oculte pentru implementarea noilor megapieţe. Rezultatul: a rămas în afara oricăror acuzaţii);

Disocierea organizaţiei de criză; ea recunoaşte existenţa problemei dar o plasează în domeniul vieţii private a salariaţilor săi. (Astfel, – spre

9

exemplu –, Societatea de Electricitate din Franţa s-a delimitat total de problemele pe care le-a avut fostul său preşedinte, Gilles Ménage (1992 – 1994). Acesta a fost suspectat că a avut un rol major în interceptarea convorbirilor telefonice de la Elysée; strategia organizaţiei a fost aceea de a transmite că nu există nici o legătură între precedenta funcţie a preşedintelui său, atunci secretar general la Palatul Elysée, şi activităţile actuale, în fruntea organizaţiei. Şi Societatea Naţională a Căilor Ferate (din Franţa – n.ns.), condusă de Loic Le Floc Prigent, s-a confruntat cu aceeaşi dificultate).

Dacă barierele ridicate de reflexele instituţionale sunt depăşite, atunci putem aprecia că strategia recunoaşterii este cea mai eficientă.

Vă rog, stimaţi cititori, să remarcaţi că în prezentarea strategiei acceptării responsabilităţii nu s-a spus, nici o clipă, că, responsabilitatea organizaţiei ar însemna culpabilitatea organizaţiei.

Deci, „Modalitatea (…) cea mai frecventă de aplicare (a strategiei acceptării responsabilităţii – n.ns.) constă într-o responsabilitate ambiguă (responsabil, dar nu culpabil), punctuală (responsabilitatea nu este unică) orientată sistematic spre găsirea de circumstanţe atenuante” (subl. ns.). – Th. Libaert.

Scopul strategiei: să nu rămânem subiecţii crizei!

(continuare în numărul următor)

10

ASPECTE PRIVIND COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Chestor Vasile DRĂGOI, director Inspector principal Mircea RADU

Oficiul Naţional pentru Refugiaţi

Când comunici cu un străin nu este suficientă doar cunoaşterea unei limbi comune. Este necesară luarea în calcul a unei variabile generale care influenţează procesul de comunicare, şi anume cultura în care acesta a fost crescut. De aceea, am considerat utilă abordarea aspectelor legate de comunicarea interculturală, subiect care devine din ce în ce mai important odată cu extinderea fenomenului de globalizare şi cu apropierea integrării României în Uniunea Europeană. Din ce în ce mai mulţi străini ajung pe teritoriul României şi necesită asistenţă din partea autorităţilor române, aşa cum este cazul refugiaţilor, iar o comunicare eficientă cu aceştia reprezintă primul aspect de care trebuie ţinut cont în vederea stabilirii unei relaţii reciproc avantajoase şi a evitării posibilelor conflicte.

Definirea conceptelor: cultură, comunicare, comunicare interculturală Noi comunicăm tot timpul – în căminele noastre, la locurile de

muncă, în grupurile de care aparţinem sau în comunitatea largă. Indiferent dacă credem că ne înţelegem unii cu alţii, comunicarea este un proces dificil (gândiţi-vă cât de des auziţi afirmaţii de genul „nu a înţeles asta” sau „cu adevărat nu a auzit ce i-am spus"). Cultura de care aparţinem stă la baza proceselor implicate în comunicare şi influenţează modul în care privim lucrurile, abordăm problemele, felul în care ne comportăm în grup sau comunitate. Oamenii comunică în diferite moduri deoarece aparţin de culturi diferite în cadrul cărora învaţă limbaje, reguli şi norme diferite. Înţelegerea

11

culturii celuilalt facilitează comunicarea. Fiecare individ este purtătorul unor modele de gândire, simţire şi manifestări potenţiale dobândite de-a lungul vieţii sale. Multe dintre acestea au fost deprinse în copilărie, deoarece la acel moment un individ este cel mai capabil să înveţe şi să asimileze. Pe măsură ce unele deprinderi de gândire, simţire sau comportament au fost întipărite în mintea unei persoane, ea trebuie să „renunţe” la acestea înainte de a fi capabilă să înveţe ceva diferit şi această „renunţare” este mai grea decât învăţarea lor iniţial. Fiinţele umane au o mare dorinţă de a fi împreună cu oameni care sunt asemănători cu ele, cu care să împărtăşească modalităţi asemănătoare de acţiune, gândire, aceleaşi valori şi reguli. Putem spune că astfel se simt confortabil. Dar situaţia de zi cu zi ne arată faptul că acest lucru rămâne la stadiu de dorinţă şi că modurile de interacţiune umană nu sunt aceleaşi pentru toţi. Acest fapt nu se transformă doar în disconfort pentru actorii interacţiunilor, poate chiar reprezenta experienţe de multe ori şocante.

Cultura Cultura este un concept complex, cu o multitudine de definiţii, dar

într-un mod simplu de înţeles: cultura se referă la un grup sau comunitate ce împărtăşeşte experienţe comune care le determină membrilor acestora viziunea asupra lumii; include trăsături de gen, rasă sau naţionalitate care sunt trăsături specifice ale grupului de apartenenţă. De exemplu, noi putem achiziţiona o nouă cultură dacă ne mutăm într-o nouă regiune, prin schimbarea statutului social sau dacă căpătăm o dizabilitate. Astfel, realizăm că aparţinem, în acelaşi timp, mai multor culturi. Oamenii se confruntă cu probleme comune, care trebuie rezolvate. Dar la aceste probleme comune există soluţii diferite, deoarece oamenii gândesc, simt şi acţionează în mod diferit. De aici rezultă necesitatea de a înţelege aceste diferenţe, motivele şi cauzele care stau în spatele acestor diferenţe.

Geert Hofstede, folosind analogia modului în care sunt programate computerele, vede cultura ca fiind o „programare mentală". Aceasta nu înseamnă că oamenii sunt programaţi ca şi calculatoarele. Comportarea unui individ este predeterminată numai parţial de programele lui mentale, având o abilitate nativă de a devia de la ele şi de a reacţiona în moduri care sunt noi, creative, distructive sau neaşteptate. Sursele unor programe mentale, individuale, provin din mediile sociale în care cineva a crescut şi a câştigat experienţă de viaţă. Programarea începe în sânul familiei, continuă în anturaj, la şcoală, în grupurile de tineri, la

12

locul de muncă şi în comunitatea de viaţă. Cu alte cuvinte, cultura este programarea colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup sau categorie de oameni de un altul. Cultura se învaţă, nu se moşteneşte. Ea provine din mediul social al individului, nu este o moştenire genetică. Pe de altă parte, personalitatea unui individ este unicul său set de programe mentale pe care respectivul nu le poate împărţi cu nici o altă fiinţă umană; ea se bazează pe trăsături care, parţial, sunt moştenite şi parţial sunt învăţate, cu sensul de modificate prin influenţa programării colective (a culturii), precum şi prin experienţele personale unice.

Cultura oferă scheme de interpretare a realităţii şi moduri de comportament şi este un proces de generare şi împărtăşire de înţelesuri în cadrul unui sistem social. Acest sistem social cuprinde valori, norme şi modalităţi de comportament, interacţiune şi comunicare cu ceilalţi. Cultura este ceva învăţat de la părinţi, şcoală, mass-media sau comunitatea largă şi nu este ceva fix, ci se află în continuă schimbare. Pentru a facilita comunicarea dintre persoane aparţinând de culturi diferite este necesar să înţelegem realitatea ca fiind social construită, să înţelegem că diferite grupuri pot avea valori, obiceiuri, convenţii şi presupoziţii diferite despre lume şi diferite moduri de comunicare. Cultura este totalitatea atributelor unui grup sau subgrup, atribute dinamice şi care se schimbă în timp: valori împărtăşite, credinţe şi presupoziţii de bază, dar şi comportamentele determinate de acestea. Cultura poate fi privită ca pe un aisberg: partea externă, vizibilă (formată din comportamente şi credinţe) este învăţată explicit, conştientă, se schimbă uşor şi este formată din cunoştinţe obiective, în timp ce partea internă, invizibilă (formată din valori şi patern-uri de gândire) este învăţată implicit, inconştientă, dificil de schimbat şi formată din cunoştinţe „subiective". Când vorbim despre cultură, inevitabil şi generalizăm, nici nu ar fi posibil altfel. De aceea, clasificările şi tipologiile culturale nu pot fi privite decât ca generalizări şi abstractizări.

Comunicarea Comunicarea, ca esenţă a legăturilor umane, reprezintă ansamblul

proceselor fizice şi psihice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor obiective şi presupune schimbul de mesaje şi crearea de înţelesuri/semnificaţii. Comunicarea este eficientă în măsura în care reuşim să reducem neînţelegerile.

13

Trebuie să plecăm de la următoarele premise: – nu putem niciodată şti exact ceea ce gândeşte sau simte celălalt; – suntem condiţionaţi de simboluri, deseori foarte ambigue, care ne

informează cu privire la alţi oameni; – utilizăm propriul sistem cognitiv, de codare şi decodare a realităţii,

care depinde de starea noastră mentală la un anumit moment. Pot apărea neînţelegeri datorită: – transmiterii mesajului într-o modalitate care nu poate fi înţeleasă de

alţii; – reguli de comunicare diferite; – dificultăţi de limbă; – contexte sociale diferite; – subiect de conversaţie nefamiliar. Comunicarea interculturală Comunicarea are loc între oameni între care există diferite grade de

familiaritate. Conceptul de „străin” este un element cheie în înţelegerea procesului de comunicare interculturală. Un străin are cunoştinţe limitate despre noul mediu, despre noile norme şi valori. Pe de altă parte, localnicii au puţine informaţii despre străin, despre credinţele, interesele şi obiceiurile sale. General vorbind, comunicarea cu altul implică prezicerea sau anticiparea răspunsurilor acestuia. Când comunicăm cu cineva familiar suntem, de obicei, încrezători în anticipările/prezicerile noastre, chiar dacă nu conştientizăm aceste anticipări. În contrast, când comunicăm cu străinii suntem mult mai conştienţi de larga gamă de posibile răspunsuri şi de incertitudinea referitoare la predicţiile noastre. Predicţiile presupuse de procesul de comunicare se bazează pe date venite de pe trei niveluri:

– nivelul cultural – informaţii despre cultura celuilalt, despre valorile şi normele dominante ale acestuia; de multe ori, reprezintă singurul nivel accesibil de informaţii, atunci când comunicăm cu străinii. Chiar şi în această situaţie, o înţelegere corectă a culturii din care provine acesta conduce la „preziceri apropiate de realitate”;

– nivelul sociocultural – informaţii despre grupul de apartenenţă al celuilalt; sunt date predominant utilizate în comunicarea intraculturală.;

– nivelul psihocultural – informaţii despre caracteristicile individuale (genul de date relevante în comunicarea între cunoscuţi).

14

Noi înţelegem aceste date prin intermediul procesului de cogniţie socială. Cogniţia socială este un proces care implică gruparea datelor particulare în categorii bazate pe similarităţi şi distingerea individualilor din categorii în funcţie de diferenţele care apar între ei. Comunicarea cu străinii implică procesul de categorizare, şi implicit utilizarea stereotipurilor, stereotipuri care nu se aplică persoanelor prezente. Pentru a îmbunătăţii comunicarea trebuie să fim atenţi la trăsăturile individuale, unice ale interlocutorilor dar şi să conştientizăm propriul comportament de comunicare, care implică:

– categorizarea automată (fără control conştient) a lucrurilor şi indivizilor – includerea lor în stereotipuri;

– cea mai mare parte din activităţile zilnice de comunicare urmează anumite scenarii familiare, dar când comunicăm cu străinii nu ne putem baza pe aceste scenarii; comunicarea noastră se poate îmbunătăţii când suntem conştienţi că aceste scenarii familiare nu se potrivesc situaţiei actuale şi căutăm să le modificăm corespunzător.

În general, în cadrul procesului de comunicare căutăm să reducem incertitudinea. Comunicarea cu străinii implică, într-o mare măsură, un grad ridicat de incertitudine, datorită dificultăţilor ivite în prezicerea răspunsurilor acestora. Noi experimentăm incertitudine cu privire la atitudinile străinilor, sentimentele şi credinţele acestora. De asemenea, este greu de explicat comportamentul străinilor în anumite momente. Motivaţia de a reduce această incertitudine este cu atât mai puternică atunci când ne aşteptăm să interacţionăm şi în viitor cu aceştia sau când ei reprezintă surse pentru un potenţial beneficiu. Putem reduce gradul de incertitudine al predicţiilor prin obţinerea de informaţii despre străini, utilizând următoarele trei strategii:

– observarea pasivă a străinului; – căutarea activă de informaţii de la prietenii acestuia sau alte surse; – obţinerea directă de informaţii de la străin prin discuţii directe şi

întrebări, ceea ce presupune schimb reciproc de informaţii (oferă informaţii despre tine pentru a primi la rândul tău informaţii despre celălalt).

Creşterea gradului de incertitudine în interacţiunea cu străinii este acompaniat de un nivel ridicat de anxietate, anticipări negative şi sentimente de confuzie şi chiar pierderea controlului asupra situaţiei – temerea de a apărea ca fiind incompetent, de a fi exploatat sau de a fi perceput negativ de ceilalţi (străini dar şi membrii propriului grup).

În zilele noastre, ceea ce se întâmplă într-o parte a lumii afectează şi restul, lumea devine din ce în ce mai mică din punct de vedere al mijloacelor

15

de comunicare şi au crescut interacţiunile cu oamenii proveniţi din culturi diferite. Inevitabil apar neînţelegerile şi obstacolele în comunicare. Studiul comunicării interculturale se adresează nevoii de a examina comunicarea şi interacţiunile dintre oameni proveniţi din diferite culturi şi subculturi. Fundamentală în studiul comunicării interculturale este credinţa că oamenii învaţă să comunice într-un mod specific propriei culturi. Un chinez, un australian sau un român învaţă să comunice ca alt chinez, australian sau român. Comportamentul lor exprimă înţelesuri pentru că este învăţat şi împărtăşit de alţii. Cu alte cuvinte, este cultural. Astfel, modalităţile în care oamenii comunică, specificul limbajului, stilul, comportamentul non-verbal sunt toate determinate cultural. În acest sens, dacă culturile diferă una de alta şi practicile şi comportamentele de comunicare ale oamenilor inevitabil vor fi diferite.

Comunicarea interculturală este comunicarea dintre oamenii ale căror sisteme culturale de percepţii şi valori sunt suficient de diferite pentru a altera/influenţa procesul de comunicare dintre ei. Posibilitatea apariţiei neînţelegerilor este prezentă în orice moment în procesul de comunicare interculturală, în special, dacă diferenţele culturale sunt foarte mari. Cu cât culturile sunt mai asemănătoare cu atât influenţa lor în comunicare este mai mică. De exemplu, în situaţiile de comunicare interculturală în care sunt implicaţi americani şi canadieni, culturile acestora nu au un impact foarte puternic asupra comunicării deoarece au multe lucruri în comun (limba, geografia, religia, sistemul politic etc.), pe când dacă ne referim la o situaţie de comunicare între nemţi şi chinezi ne putem aştepta ca diferenţele culturale dintre aceştia (aparenţa fizică, limba, religia, conceptul despre sine etc.) să producă neînţelegeri în comunicare. Când comunicăm cu cineva provenit dintr-o cultură diferită trebuie să luăm în calcul posibilele diferenţe culturale, care provin din percepţiile şi reprezentările noastre diferite, ce ne determină modul de comunicare. Înţelegerea felului în care oamenii îşi reprezintă lumea, propriile valori şi credinţe conduce la o mai bună înţelegere şi anticipare a potenţialelor neînţelegeri. Dar ce înţelegem prin percepţii, credinţe şi valori într-un context intercultural?

® Percepţia este definită ca fiind procesul intern prin care selectăm, organizăm şi interpretăm informaţiile provenite din mediul exterior. Cu alte cuvinte, este un proces individualizat şi nu există două persoane care să perceapă lumea în exact acelaşi fel iar acest lucru capătă şi mai mare importanţă când venim în contact cu oameni care provin din culturi foarte diferite de a noastră. Modul în care fiecare dintre noi percepe lumea este învăţat şi este parte a experienţei noastre culturale. De exemplu, dacă vrei să

16

alegi un anumit fel de mâncare, îmbrăcăminte sau să apelezi la sfaturile unui doctor reacţiile la aceste evenimente sunt învăţate în propria cultură. Percepţia noastră este determinată cultural şi influenţează modul în care comunicăm cu alţii.

® Credinţele noastre sunt judecăţi pe care le avem cu privire la ceea ce este adevărat sau probabil. De obicei, sunt legate de obiecte sau evenimente care posedă anumită caracteristici despre care noi credem că ar fi adevărate, chiar în situaţia în care nu deţinem probe evidente. De exemplu, avem credinţe referitoare la religie (Dumnezeu există), evenimente (întâlnirea a fost un succes), alţi oameni (ea este prietenoasă) şi chiar despre noi înşine (sunt o persoană muncitoare). Cea mai mare parte dintre credinţele noastre sunt idei despre felul în care lucrurile arată astfel şi funcţionează, despre cauzele acestora, oferind explicaţii despre aspecte care altfel ar fi inexplicabile (clima, moartea, dragostea etc.). La fel ca şi percepţiile noastre, credinţele sunt determinate de bagajul şi experienţa noastră culturală. Foarte de timpuriu am învăţat în ce să credem în funcţie de ceea ce în cultura noastră este considerat valoros şi adevărat. Mai mult, sistemul nostru de credinţe formează baza valorilor noastre care determină în mare măsură modul de comportare şi de relaţionare cu alţii.

® Valorile reunesc seturi de credinţe care servesc la ghidarea şi direcţionarea comportamentului; reprezintă norme ale culturii şi specifică ceea ce este bun sau rău, corect sau greşit, politicos sau nepoliticos, corespunzător sau necorespunzător. Cu alte cuvinte, ne oferă un set de reguli de comportare care conduc la reducerea incertitudinii în ceea ce priveşte viitorul. Ca şi percepţiile şi credinţele, valorile sunt învăţate şi din acest motiv sunt subiect de interpretare. Când interpretăm un comportament, un obiect ori un eveniment facem judecăţi de valoare, care nu fac altceva decât să reflecte cultura noastră particulară. De exemplu, un englez care apreciază o distanţă, personală, mare poate considera ca fiind nepoliticos dacă un mexican stă prea aproape sau un japonez care apreciază conformitatea poate găsi necorespunzătoare exprimarea excesivă a propriilor opinii de către un american. Importanţa relativă a valorilor în fiecare cultură poate fi revelată şi prin expresii cum ar fi: „Timpul este bani” (S.U.A.), „O zebră nu-şi dispreţuieşte propriile dungi” (Africa) sau „Nu este necesar să cunoşti persoana, ci doar familia” (China). Un lucru care trebuie evitat este acela de a simplifica şi a generaliza cu privire la alte culturi ("studenţii asiatici sunt ca acesta” sau „studenţii africani sunt ca acela” nu înseamnă nimic pentru ca Asia sau Africa reprezintă o zonă vastă, formată din multe naţiuni). Chiar şi ideea de „student chinez” reprezintă o generalizare care de multe ori poate

17

conduce la deformarea realităţii. Când ne referim la comunicarea dintre culturi, nu trebuie să le privim separate şi statice, ci mai degrabă dinamice şi într-o continuă interacţiune.

Obstacolele întâlnite în procesul de comunicare interculturală

® Etnocentrismul Oricine creşte şi se dezvoltă, fizic şi intelectual, într-o anumită

cultură, care există, deja, înaintea naşterii sale. Influenţa acestei culturi este atât de subtilă şi de totală încât nu ne punem problema, în cea mai mare parte a situaţilor, că modul nostru de a vedea, simţi şi acţiona în această lume poate fi limitat la societatea în care trăim, poate fi un mod particular de a vedea, simţi şi acţiona specific unui anumit grup social, care trăieşte într-o anumită regiune geografică şi perioada de timp. Erich Fromm, un faimos psiholog, a numit acest lucru „inconştientul social", pe care l-a considerat ca având o forţă şi influenţă covârşitoare asupra oamenilor. De exemplu, cineva care a trăit în New York în secolul al XIX-lea, a fost influenţat de lucruri şi contexte diferite de cele care ne influenţează pe noi, în anul 2004, în România. Specificitatea unei anumite culturi poate fi, câteodată, cel mai uşor de observat dacă urmăreşti aspectele comune, de interes, pentru cei care aparţin de o anumită cultură (subiectele uzuale de conversaţie) dar şi ceea ce nu este abordat, despre ceea ce oamenii nu vorbesc. În Europa, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special, în clasele sociale de mijloc şi superioare, oamenii aproape nu discutau niciodată despre sex, care era văzut ca un subiect „taboo”. În zilele noastre, subiectul referitor la sex este prezent în paginile revistelor, pe micile ecrane şi face parte din conversaţiile uzuale, din glume, cântece etc. Aproape putem spune că există o tendinţă de a vorbi despre sex cu aproape oricine care este dispus să te asculte şi „sexul", într-o multitudine de forme, este ceva obişnuit în cultura noastră.

® Egocentrismul Într-un proces de comunicare, oamenii sunt angajaţi cu propria lor

personalitate şi individualitate. Fiecare dintre noi, în spatele propriei noastre culturi, dispunem de trăsături de personalitate care ne sunt specifice numai nouă, determinate de moştenirea genetică, de structura şi dinamica familiei, de experienţa trecută, educaţie etc., trăsături care afectează modul de a gândi, simţi şi acţiona, oferindu-le un caracter personalizat.

18

® Dogmatismul Toate fiinţele umane par să aibă tendinţa naturală de a se conserva, de

a păstra şi apăra ceea ce în trecut se consideră că a funcţionat eficient. Se ajunge, ca în situaţii extreme, din păcate nu de puţine ori, oamenii aşa-zis „dogmatici” să nu permită apariţia de întrebări, îndoieli, informaţii noi etc. Pe scurt, nu permit apariţia criticilor; folosesc argumente circulare, de genul: „Eu am dreptate de fiecare dată", „De ce ar trebui să te cred, pentru că eu am dreptate de fiecare dată?”.

® Stereotipurile Samovar şi Porter (1991) defineau stereotipurile ca fiind percepţiile

sau credinţele pe care le avem despre anumite grupuri sau persoane bazate pe opiniile şi atitudinile anterioare. Cu alte cuvinte, stereotipurile nu se dezvoltă brusc, ci sunt formate de-a lungul unei perioade de timp în cadrul unei culturi. Ele pot fi pozitive sau negative şi ne „ajută” să dăm sens lumii înconjurătoare prin categorizarea şi clasificarea oamenilor şi situaţiilor întâlnite. Utilizăm, de obicei, stereotipurile când ne întâlnim cu oameni şi situaţii cu care nu suntem obişnuiţi; deşi stereotipurile pot reduce semnificativ teama de necunoscut, ele interferează cu percepţiile şi judecăţile noastre referitoare la persoane şi grupuri conducând la neînţelegeri datorită simplificărilor, generalizărilor şi/sau exagerărilor care le însoţesc. Afirmaţii ca: „Negrii sunt…", „Sportivii nu sunt…” sau „Femeile ar trebui…” sunt stereotipuri datorită faptului că sunt bazate pe jumătăţi de adevăr sau distorsiuni referitoare la un anumit grup de oameni.

® Prejudecăţile Prejudecăţile, la fel ca şi stereotipurile, pot fi pozitive sau negative

şi, în general, se referă la atitudini şi opinii intolerante şi nedrepte privind alte persoane sau un grup de persoane bazate pe simplul fapt că acestea aparţin de o anumită religie, rasă, naţionalitate sau alt grup. O persoană care gândeşte că nu vrea ca anumiţi oameni, care aparţin de un anumit grup, să locuiască în acelaşi cartier exprimă o prejudecată bazată pe opinii, atitudini şi credinţe nefondate, care nu ţin seama de meritele individuale ale unei persoane, ci doar de caracteristicile ce decurg din apartenenţa sa la acel grup.

® Limba Limba este una dintre cele mai evidente bariere în comunicarea

interculturală dar nu cea fundamentală, pentru că faptul de a vorbi aceeaşi

19

limbă nu conduce automat la eliminarea neînţelegerilor sau garantarea armoniei. Există culturi diferite care vorbesc aceeaşi limbă, de exemplu americanii cu australienii.

® Comunicarea non-verbală Comunicarea non-verbală implică suma stimulilor (cu excepţia

celor verbali) prezenţi în contextul unei situaţii de comunicare, generaţi de individ şi care conţin un mesaj potenţial. Mesajele non-verbale pot lua numeroase forme: spaţiul personal, gesturile, mişcările faciale şi ale ochilor, mimica, utilizarea timpului, atingerile interpersonale, îmbrăcămintea etc. Înţelesurile ataşate la toate aceste lucruri diferă de la o cultură la alta şi conduc la neînţelegeri. Rolul comunicării non-verbale este, adesea, minimalizat, dar din totalul mesajelor emise de un individ, 7% sunt verbale – cuvinte, 38% sunt vocale – inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55% sunt mesaje non-verbale; mai precis, în situaţia unei conversaţii, componenta verbală deţine 35%, iar comunicarea non-verbală 65%. Aşadar, conştient sau inconştient, intenţionat sau neintenţionat, trimitem şi primim mesaje non-verbale şi, pe baza acestora, emitem judecăţi şi luăm decizii pentru noi şi pentru ceilalţi, în ceea ce priveşte experienţele proprii şi experienţele altora. Observaţia este cu atât mai adevărată cu cât, în pondere de 90%, impresia despre interlocutor se formează pe baza informaţiilor non-verbale, în primele zece secunde ale unei întrevederi; primele mesaje, preponderent non-verbale, colorează şi determină percepţia ulterioară (Irena Chiru, 2003).

Competenţa de comunicare interculturală

Este normal să aderi la valorile comunităţii în care ai crescut, în care trăieşti şi interacţionezi cu alţii, dar, de asemenea, este important să înţelegi că modul tău de a gândi şi acţiona nu este universal valabil. Etnocentrismul este credinţa în universalitatea propriei culturi, prin intermediul căreia judeci aspecte aparţinând de alte culturi. Cu alte cuvinte, a spune că viziunea asupra lumii a propriei culturi este singura valabilă şi adevărată/valoroasă.

Bennett (1993) a propus un model de dezvoltare stadială a perceperii diferenţelor interculturale (model privind dezvoltarea senzitivităţii interculturale), care subliniază stadiile prin care oamenii trec în situaţiile de contact intercultural.

® Negarea: nerecunoaşterea diferenţelor culturale;

20

® Apărarea: recunoaşterea anumitor diferenţe, dar acestea sunt privite ca fiind negative;

® Minimizarea: neconştientizarea propriilor proiecţii, care îşi au originea în moştenirea culturală;

® Acceptarea: înţelegerea faptului că acelaşi comportament poate avea diferite semnificaţii în culturi diferite;

® Acomodarea: evaluarea comportamentului celuilalt din perspectiva acestuia şi adaptarea propriului comportament la normele diferitelor culturi;

® Integrarea: manevrarea cu uşurinţă a normelor culturale diferite şi rezolvarea fără conflicte a eventualelor probleme de identitate.

Competenţa de comunicare interculturală reprezintă măsura în care o persoană îşi adaptează, efectiv, comportamentul de comunicare verbală şi nonverbală într-un context cultural nou. Această competenţă este, mai degrabă, ceea ce este perceput despre o altă persoană decât o calitatea efectivă (trăsătură/abilitate internă) a acelei persoane. Cu alte cuvinte, cineva poate părea competent cuiva şi incompetent altcuiva, cu atât mai mult cu cât competenţa de comunicare interculturală variază de la situaţie la situaţie. Un comportament corespunzător într-un context cultural dat, înseamnă pe de o parte conformarea la regulile, normele şi aşteptările din acel context cultural şi pe de altă parte atingerea obiectivelor din punct de vedere al comunicării (de exemplu, evitarea incertitudinii, ambiguităţii). Există trei componente ale competenţei de comunicare, care corespund trăsăturilor situaţiei de comunicare (contextul material şi social, contactele anterioare, diferenţele de statut, intervenţiile posibililor terţi etc.) şi care sunt în strânsă interdependenţă:

® Componenta cognitivă (referitoare la cunoştinţe) se referă la cât de mult o persoană cunoaşte despre cultura celor cu care se află în interacţiune şi include cunoştinţe minime despre valorile şi credinţele dominante ale celorlalţi. Aici întâlnim şi reversul medaliei, partea negativă: scenarii verbale şi non-verbale simple şi rigide, etnocentrism, stereotipuri etc.

® Componenta afectivă se referă la măsura în care o persoană caută sau evită situaţiile de comunicare interculturală, adică motivaţia de a interacţiona cu alţi oameni proveniţi din culturi diferite (în condiţiile în care o astfel de situaţie presupune stres, incertitudine, ambiguitate, anxietate) şi abilitatea de a gestiona astfel de situaţii stresante.

21

®® Componenta psiho-motorie reprezintă manifestarea componentelor cognitive şi afective şi include performanţele verbale şi non-verbale şi rolul jucat în situaţia de comunicare..

22

SERIOZITATEA „FAPTULUI DIVERS” MEDIATIC

Colonel (r) conf. univ. dr. Nicolae ROTARU Institutul Naţional de Informaţii

Moto:

„Nu ştiu ce-a fost, şi nici n-aş vrea / Să ştiu mai mult decât mi-e dat să ştiu - / Când, mai curând sau, poate, mai târziu, / Acelaşi „fapt divers” se va-ntâmpla.”

(I. Minulescu – În aşteptare)

Trăim în plină ofensivă a faptului divers. Ştirile tind să se aglutineze în talk-show-uri, iar acest gen major (al presei audio-vizuale) este pândit de derapajul spre divertisment. Dar, aşa cum spunea Bourdieu, „faptele diverse sunt însă (s.m. N.R.) acele fapte care provoacă divertisment"1. Cu alte cuvinte, divertismentul (ca însumare de fapte diverse) asemenea scamatoriilor profesioniştilor prestidigitaţiei, atrag fondul principal de atenţie umană spre o pistă secundară, care devine una de interes public, de tip omnibus, cum spune autorul citat, chit că fără miză anume, deloc şocantă. „Şi dacă se consumă minute atât de preţioase pentru comunicarea unor lucruri atât de futile înseamnă că acestea sunt, în realitate, deosebit de importante, tocmai în măsura în care ascund lucruri preţioase"2.

Suntem, cum se spune, în plin suivism, asistând (neputincioşi?) cum media (vizuale mai ales) creează evenimente (divertisment/diversiune), ştiri „virusate” (care presupun corective, prin alte ştiri succesive, dezminţiri sau care rămân dinadins contrafăcute din motive de zvonistică, intoxicare, dezinformare, diversiune) preluate şi perpetuate de alţi primitori/difuzori mediatici. Există chiar un adevărat travaliu-ţintă de procesare/asamblare numit „package journalism” menit să eficientizeze practica „inofensivă” (dar… beligenă) a faptului divers, inspirat de aserţiunea lui Joseph Pullitzer

1 Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, pg.17. 2 Idem

23

care vede ştirea drept o entitate cu două faţete: una serioasă şi alta destinată interesului de consum uman, o continuare pe alt plan al practicii (senzaţionalist divertismentale) de tip „Yellow Journalism” sau „video-on-demande".

Seriozitatea genului uşor, „neserios” este indubitabilă. S-a convins toată lumea care comunică, în fine, că lucrurile mari, grave, serioase, majore se spun în glumă. Se practică, împrumutat din stilistica literară, eufemismul publicistic, acel înlocuitor ca o bere fără alcool sau o cafea cu năut, care au vizual, chiar şi olfactiv, proprietăţile originalului, dar este vorba – ca efect – de un surogat. Ei bine, surogatele de presă, plasate în emisiuni de tip talk-show, încep să aibă şi efect. Îndulcindu-se „tăişul” (deturnându-se sensul) se pot înghiţi fără efecte secundare, aserţiuni cu conţinut informaţional grav, exploziv, deranjant, periculos. Se practică un fel de „eu nu spun, dar zic". Zisul cu alte cuvinte, cu sens îndulcit, eschiva spre ludic, folosirea armonicilor (se zice, se zvoneşte, s-a auzit prin târg) permit un alt gen (accesibil, chiar acceptabil) de penetrabilitate. Faptul divers este ca şi crusta dulce de deasupra unei pilule amare ce trebuie înghiţită pentru efectul ei curativ. Sub carapacea (ambalajul) de haz, „interesant", calamburesc se livrează, de fapt, informaţia care, dacă s-ar fi furnizat în stare brută ar fi avut efect de două negativ – reacţia imprevizibilă a subiectului ştirii şi comportamentul asemănător (nereceptiv, solidar, indiferent, ostil) al destinatarului.

Arta show-ului mediatic (în special de televiziune) presupune stăpânirea cu măiestrie a procedeului faptului divers. Practicantul de umor trebuie să fie la fel de informat ca orice jurnalist, având în plus, harul (de fapt, ştiinţa) de a preface în glume gustate cele mai serioase subiecte.

Venit din urmă cu vânt bun de la pupa, velierul divertismentului tinde să treacă linia de sosire a preferinţelor consumatorului de media (a audienţei şi ratingului, bunăoară) înaintea performantelor componente ale armadei mediatice, creatoare de funcţii ale audio-vizualului precum informarea, socializarea, educarea.

De altfel, nimic nu mai e în stare pură. Interferenţelor aglutinărilor, reuniunilor, atomizărilor sociale, culturale, etnice, religioase, militare, economice, ecologice etc. le corespund replici mediatice, hibrizi de practică informaţională şi comunicaţională, ca şi acest gest „neserios” tratat din ce în ce cu mai multă seriozitate şi interes – faptul divers.

24

Dosar "Monitor cultural – educativ"

POWERPOINT vs. STILISTICA PRAFULUI DE CRETĂ

O abordare critică a prezentărilor Powerpoint în pedagogie

Comisar-şef conf.univ.dr. Cristian PERIANU Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Powerpoint (PPT∗) declanşează o formă deosebită a comunicării. El stimulează publicului receptor aşteptări noi, asemănătoare celor de la participarea la un spectacol. Prezentatorul (emiţătorul) trebuie să aibă, prin urmare, competenţe mai largi decât atunci când prezintă un text sau interpretarea acelui text, sub forma unei lecţii.

În sine, PPT nu este altceva decât o tehnologie. Ea dezvăluie însă viziunea prezentatorului asupra problemei şi mai mult, modul în care acela vrea să-şi implice publicul spre obţinerea unui anume consens final. Ca generozitate, această tehnică permite introducerea artei spectacolului în procesele de comunicare educaţională, declanşând o participare mai intensă a cursanţilor.

Limitele de performanţă ale powerpoint

Considerând PPT o tehnologie de comunicare, este important să i se cunoască şi limitele sale de performanţă, în fiecare dintre domeniile unde este folosită.

Prima limitare, generală, are cauze subiective. Ea este introdusă de personalitatea celui care pregăteşte şi prezintă expunerea. Trecerea de la tablă ∗ PPT este prescurtarea folosită de Microsoft pentru Powerpoint. În textul de faţă vor fi folosite ambele notaţii.

25

şi cretă la proiecţia pe ecran nu este doar o diferenţă de scriere asociată unuia şi aceluiaşi demers verbal. Noua comunicare poate introduce valori semantice neaşteptate dar semnificative, chiar şi pentru detaliile care în sistemul tablă-cretă păreau minore. Toate aceste schimbări trebuie anticipate şi controlate de cel care abordează PPT.

În comunicarea educaţională, Powerpoint are câteva limite specifice, uşor de conturat:

® PPT ajută la înţelegerea mai bună a unor: idei noi, accente, diferenţe, contradicţii; doar pentru publicul care este deja iniţiat în aspectele de bază ale problemei pusă în discuţie.

® În formarea iniţială, PPT ajută la fixarea cunoştinţelor şi examinarea cursanţilor, intervenind optim la finalul unui modul didactic. Poziţionat astfel, PPT optimizează chiar şi cursurile considerate ca fiind preponderent ataşate de textele scrise şi de reproducerea lor (juridice, filozofice etc).

® În procesele de formare iniţială, PPT este ideal doar ca auxiliar vizual de curs, prin imageria complexă pe care o poate combina şi recombina, în orice variantă a secvenţelor tematice. El nu reduce ori simplifică prezentarea verbală a conţinutului unei teme ci o modifică stilistic.

Relaţia dintre text şi imagine

® Textul cedează în faţa imaginii. Este situaţia întâlnită atunci când sunt înfăţişate elemente materiale pe care prezentatorul nu are cum să le aducă în faţa publicului. Şi, în plus, pe ecran, scara de redare a imaginii alese poate avea cea mai favorabilă încadrare a detaliilor sau a ansamblului. (ochiul unei insecte, amănuntul unei amprente, deformarea micronică a unui corp sau, dimpotrivă, imaginea aeriană a unei zone, în alternanţă cu reprezentarea ei cartografică standard).

În toate aceste cazuri, cuvintele şi timpul lor sunt folosite pentru o înţelegere avansată a lucrurilor şi nu pentru descrierea lor. Imaginaţia cursanţilor nu mai trebuie întâi orientată spre a se pricepe (cât mai unitar, la nivelul grupului) cadrul în care se dezvoltă problema discutată, ci este focalizată direct asupra problemei respective.

® Textul devine el însuşi imagine. Literele au mărimea, forma, culoarea şi dinamica atât de sugestive încât vizualizarea lor determină un anume sens de interpretare a cuvintelor pe care-l formează.

26

Profesorii ştiu să sublinieze cuvintele pe tablă, să le încercuiască, să adauge săgeţi ori alte semne grafice, la momentul potrivit al expunerii. Dar, Powerpoint este mult mai mult! Cel puţin, el trebuie înţeles ca o suită de table, înlănţuite într-o secvenţă logică şi, mai ales, atractivă.

Greşeli frecvente în utilizarea Powerpoint

Ca orice produs tehnologic nou, calculatorul personal şi implicit programul Powerpoint beneficiază de o promovare energică. Publicitatea comercială exploatează constant dorinţa oricărei persoane ca aparatul sau tehnologia pe care le cumpără să îi preia cât mai mult dintre eforturile cerute de munca pe care o face într-un anumit domeniu. Mai mult, polivalenţa unui singur produs în diferite competenţe este foarte bine văzută. În consecinţă, publicitatea comercială este populată aglomerat cu personificări: detergenţi cu granule inteligente, calculatoare prietenoase, sisteme de protecţie vigilente... La fel de inteligent, prietenos şi artistic este, bineînţeles şi Powerpoint!

Gândirea de tip textualist Cei care s-au obişnuit necondiţionat cu importanţa cantitativă a

cuvintelor, vor îmbâcsi ecranul cu text. Unii prezentatori sunt atât de ataşaţi de text încât, după ce înghesuie 700-800 de caractere pe un slide sunt gata să şi citească acel conţinut publicului din sală! Sau, pentru a fi siguri că transferul de cunoştinţe este integral, ei obligă cursanţii să copieze textul proiectat, pagină cu pagină. Demersul este terorizant. El porneşte din incapacitatea de a selecta ideile şi cuvintele cheie care compun osatura şi articulaţiile oricărei teme. În germene, acest handicap este observabil şi la unii studenţi: ei subliniază, pe cursurile tipărite, rânduri şi pagini întregi, având convingerea că au identificat esenţialul, în textul parcurs.

Pentru prezentatorii subjugaţi de cantitatea cuvintelor apar dificultăţi de lucru încă de la prima expunere: pentru început, ei nu vor putea citi cu glas tare tot ceea ce au pregătit pentru cursanţi. Constatând că au de redat un număr prea mare de cuvinte, mai întâi ei vor grăbi ritmul citirii, apoi vor sări peste unele paragrafe care li se par, dintr-odată, redundante şi, spre finalul efortului personal, simţind nervozitatea privitorilor,

27

ei chiar vor renunţa la proiectarea unora dintre slide-uri3, având credinţa că s-a produs o criză de timp. În rândul cursanţilor, rezultatul este profund negativ. Oamenii se simt desconsideraţi, pentru că în loc de prelegere au fost obligaţi să participe la o şedinţă de lectură în grup.

În această primă variantă a eşecului, nu au fost respectate câteva dintre regulile bazice ale unei prezentări PPT:

– un slide trebuie să conţină minimum de cuvinte necesar pentru a informa literal despre ceva. Restul aparţine imaginii.

– din conţinutul temei, se folosesc pentru ecran doar cuvintele cheie. – spre deosebire de paginile Word, în Powerpoint dimensiunea

literelor trebuie să fie cel puţin dublă.

Excesul de efecte speciale

În pe durata unor sesiuni de comunicări ştiinţifice ori la simple comunicări educaţionale, privirea celor din sală este, deseori, agresată de cuvinte care se rotesc pe ecran, de litere care pulsează şi de sunete stridente care anunţă tot felul de apariţii pe ecran. Toate acestea atrag obositor atenţia spectatorilor spre lucruri neesenţiale şi o distrag de la fluenţa comunicării ideilor.

În locul unui stil static-îmbâcsit, al ecranului plin de cuvinte, publicul are de suferit o altă extremă: stilul poznaş-ameţitor.

Originea acestei erori stilistice este tot entuziasmul celor care cred în supremaţia cuvintelor. Dar, mai există şi o suspiciune destul de plauzibilă: respectivii autori, insuficient familiarizaţi cu lucrul pe calculator, apelează la serviciile altor persoane (elevi, studenţi, tehnicieni) pentru transpunerea în PPT a unor texte. Aceştia din urmă, ignoranţi în tehnicile pedagogice, nu au nici o reţinere în a proiecta o adevărată prestidigitaţie vizuală cu textele primite pe listă de la autori. Puşi în faţa faptului împlinit, beneficiarii ori nu mai pot îndrepta nimic, ori sunt chiar ei înşişi încântaţi de vioiciunea grafică pe care o pot avea cuvintele pe care le-au conceput drept lecţie.

Şi de această dată, au fost încălcate reguli simple: – percepţia vizuală a omului este eficientă iar procesarea mentală a

imaginilor este foarte rapidă. În consecinţă, animarea excesivă a 3 Preluat din limba engleză, slide înseamnă diapozitiv şi, prin extensie, fiecare dintre imaginile unei suite.

28

unor imagini simple (cuvinte ori propoziţii) lungeşte inutil timpul acordat doar pentru a privi imaginea respectivă.

– dacă într-un text sunt prea multe accentuări (sublinieri) ele se anulează reciproc.

– gama largă de oferte pe care o are PPT nu trebuie epuizată la o singură prezentare!

Abordarea prea timidă a facilităţilor Powerpoint

Ea generează o strategie a „eşecului garantat". Este descurajantă. Pentru a trece de la îndemânarea folosirii tablei şi a cretei la PPT este nevoie şi de un nou tip de imaginaţie. În loc de a căuta frazele cele mai expresive care să ilustreze lucrurile ori conceptele care nu pot fi arătate, concret, celor din sală, profesorul trebuie să caute, în diferite surse, imagini ale subiectelor respective. Apoi, să izoleze sau să mărească detalii din acele ilustraţii; să alăture mai multe imagini pe ecran, pentru comparaţii sau nuanţarea unei idei şi, cel mai important să gândească un spectacol didactic în care imaginile să se animeze şi nu cuvintele.

Motivul acestui ultim demers provine dintr-o dominantă culturală a publicului actual: obişnuinţa consumului masiv de informaţii şi de mesaje vizuale. Afişul, fotografia şi, în special, numărul mare de ore pe care oamenii îl petrec în faţa televizorului au creat abilitatea unei culturi a imaginii.

Powerpoint şi noua paradigmă a comunicării

Noţiunea de comunicare a fost, în doar o jumătate de secol, pivotul mai multor revelaţii, cercetări, dispute şi chiar confiscări.

Viziunea iniţială a descris-o, din ce în ce mai detaliat, drept un proces liniar, între două „staţii” fixe, ocupate unele de emiţători şi altele de receptori. Paradigma creată în jurul acestui traseu a fost rapid îmbrăţişată, pentru că tezele ei erau uşor de înţeles. Dar, dincolo de conversaţiile academice, in practică ea funcţiona prost ori chiar se înţepenea. Astăzi paradigma comunicării liniare este desuetă. Cu toate acestea, în unele cercuri ale armatei, ale administraţiei şi ale pedagogiei mai există nostalgici care-i susţin valabilitatea. Iluzia eficienţei pe care ar avea-o comunicarea liniară, de la emiţător la receptor, trebuie pusă în legătură cu dorinţa de a fi autoritar; de a da ordine care să se execute „întocmai şi la timp", de către soldaţi, elevi sau

29

cetăţeni. În acest câmp al credinţelor autoritare, nu se pot explica însă ştiinţific: nepăsarea, refuzul şi nici revolta.

În noua paradigmă, emiţătorul şi receptorul îşi pierd stabilitatea poziţiilor. Ei îşi joacă reciproc rolurile, ei devin actori ai comunicării şi schimbă între ei mesaje care trebuie neapărat să interfereze. Comunicarea afirmă propriile ei competenţe. Ele pot răsturna poziţiile pe care se aflau anterior actorii ei, sau să le întărească. Ierarhia formală nu garantează nimic. Sunt, astfel, sugestive numeroase exemple ca: David vs. Goliath; sau „moşneagul” valah Mircea, în dialog cu invincibilul Baiazid4. Personajele evocate participau la un act de comunicare despre care, în viziunea „receptor-emiţător-efect” lucrurile ar fi trebuit să rămână potrivit statutului anterior al eroilor.

În această abordare a lucrurilor, devin explicabile atât abnegaţia cât şi indiferenţa; dragostea şi ura... Actul educaţional, misiunea de a-i învăţa ceva pe alţii, trebuie reconfigurat în două etape:

® creşterea atractivităţii, pentru subiectul-temă şi pentru dezbaterea acestuia, apoi,

® obţinerea consensului, împreună cu publicul (cursanţii), faţă de un anume punct de vedere, privind subiectul respectiv.

Exploatarea caracteristicilor specifice ale editorului powerpoint

Succesul programului este determinat de calitatea intreferenţei

dintre: alocuţiune, textul vizualizat şi imaginile fotografice. Pentru fiecare dintre elementele stilistice, câte un scurt comentariu poate fi relevant şi util oricărui prezentator.

® Problema alocuţiunii. PPT trebuie să producă un spectacol audio-vizual. În acest context,

atractivitatea şi argumentaţia sunt încredinţate componentei vizuale. Discursului propriu-zis i se reduce funcţia de stimulare a imaginaţiei publicului şi devine un loc al enunţurilor şi al explicaţiilor generale.

Ca funcţie importantă discursul va fi folosit pentru a menţine legătura dintre profesor şi cursanţi, în două ipostaze pragmatice:

4 În dialogul imaginat de Mihai Eminescu.

30

® Profesorul rămâne lider al nivelului de cunoştinţe care susţin prelegerea. Pentru aceasta, el va introduce ori va accentua imaginile de ecran cu expresii de tipul: „este remarcabil...” „acum se observă clar cum...” „se poate dovedi astfel...” „pare incredibil dar iată că...", toate rostite cu detaşarea modurilor impersonale, pentru a obiectiva percepţiile cursanţilor.

® Profesorul implică publicul în argumentaţia imagistică: „priviţi

acum...” „urmăriţi, în aceste imagini mărite de n ori...” „vedeţi, în această imagine inedită...”

Pentru fluenţa imaginilor, introduceri sau scurte concluzii, se pot folosi, ca acceleratori ai comunicării, câteva proverbe sau butade. Ele au rolul de a omogeniza înţelegerea, de a fixa lucrurile noi şi de a marca, printr-o scurtă destindere, trecerea la următorul punct al expunerii.

® Problema textului scris pe ecran În această formă, textul este alcătuit doar din cuvinte sau fraze cheie. Apariţia lor pe ecran poate să fie în bloc (toate odată) şi, în acest caz,

cursanţii vor intui că va urma dezvoltarea unei suite de idei sau a unei enumerări de situaţii. Această opţiune permite introducerea unor elemente surpriză, sub forma unor noi cuvinte care apar la momentul potrivit. Ele se folosesc, în special, pentru a face mai evidente contradicţiile, concluziile sau excepţiile.

Când slide-ul este destul de plin, pentru accentuarea temporară a unui cuvânt, este preferabilă folosirea minilaserului. Astfel, prezentatorul poate interveni asupra ecranului din orice punct al săli. Indicatorul cu laser este foarte potrivit atunci când se pun întrebări lămuritoare sau când se lucrează interactiv cu sala.

Apariţia succesivă a rândurilor pe ecran este percepută ca o listare. La fiecare rând nou introdus, publicul consideră că informaţiile rândului anterior au fost epuizate. Deci, nu este recomandabil să se revină. Omisiunile pot fi reparate, ca o accentuare, înainte de a se trece la un nou slide.

Folosirea unei machete grafice pe fundalul textelor afişate este un element delicat al prezentării, deşi deseori acest lucru este ignorat de prezentatori. Publicul reacţionează însă, aproape subliminal, la imaginea de fundal.

În general, trebuie respectate câteva principii: – la o expunere care are multe slide-uri nu se foloseşte un fundal

unic;

31

– schimbarea fundalului grafic se face însă doar odată cu introducerea unei noi subsecvenţe (capitol sau grup de idei de acelaşi fel);

– fundalurile se identifică, în scurt timp, cu subsecvenţa la care sunt folosite. Reintroducerea lor în alte locuri va deruta publicul. Oamenii cred că se reia o anumită problemă. De acest amănunt al percepţiei vizuale trebuie ţinut seamă atunci când autorul copiază un slide dintr-o altă prezentare. Plasat într-o suită care are altă grafică diapozitivul arată a „corp străin” şi derutează.

® Problema imaginilor folosite în PPT Imaginile reprezintă punctul tare şi, totodată, riscul PPT. Pe scurt, ele sunt o provocare intelectuală, deopotrivă pentru public şi

pentru autorul prezentării. Expresivitatea lor trebuie să facă inutile cuvintele pe care ar dori să le spună prezentatorul. Desigur, există şi categoria imaginilor ştiinţifice ori a celor document care sunt adevărate planşe de lucru, în cadrul expunerii. Prin urmare, despre imagini sunt două abordări diferite.

® Imaginile de lucru Trebuie să permită o cât mai bună vizualizare a problemei în discuţie.

Un singur format poate fi însă plictisitor, după ce şi-a epuizat un prim set de informaţii. De aceea, pornind de la o imagine de bază, este recomandat să se facă decupări şi măriri ale diferitelor porţiuni. Se obţine astfel un set de planşe secvenţiale care vor optimiza expunerea. În afară de curajul de a „tăia o poză", nu este nimic nou. Fiecare profesor şi-a dorit, pentru disciplina sa, o colecţie de planşe cât mai bogată. În PPT, are şansa de a le configura după dorinţă.

® Imaginile emoţionale Reprezintă ineditul, atracţia şi, mai ales, elementul persuasiv al unei

prelegeri. Ele pot fi înserate în orice categorie tematică de prezentări, chiar şi în cele ştiinţifice, riguroase. Trebuie ţinut cont doar de efectul pe care-l pot produce fiecărei categorii de public. Factorii de risc cei mai frecvenţi sunt:

Declanşarea unei relaxări cronofage. Cursanţii amuzaţi sau incitaţi de o imagine emoţională prelungesc timpul de relaxare. Dacă se întrevede un asemenea risc, el se poate atenua montând în continuarea imaginii respective o suită de încă două-trei slide-uri asemănătoare dar cu o atractivitate din ce în ce mai scăzută. În felul acesta, timpul de relaxare poate fi controlat de prezentator.

Reacţii de ostilitate declanşate de anumite sensibilităţi ori convingeri ale publicului. Este cel mai grav risc. Prezentarea poate fi compromisă total,

32

atunci când imaginile emoţionale au detalii sau conotaţii (etnice, politice, sexuale, religioase) negative, pentru cultura celor din sală. Dacă se produce un asemenea incident, este recomandabil ca expunerea să fie întreruptă, pentru că s-a declanşat o criză de comunicare. Prezentatorul trebuie să-şi asume eroarea şi, ca să detensioneze conflictul, să încerce să devină, el însuşi, pentru câteva minute, cel căruia i se explică un set de valori şi de norme. Inversarea rolurilor, care aduce în poziţia de formator al formatorului pe cursanţii din sală sau, cel puţin, pe liderii lor de opinie are, de multe ori, un efect psihoterapeutic.

® Imaginea regentă Este imaginea cu impactul cel mai puternic din toată prezentarea. Ea

poate fi o imagine şocantă sau una relevantă; o imagine comică, tragică sau una tehnică. Din orice gen ar face parte, imaginea regentă va fi unul dintre puţinele lucruri pe care oamenii şi le vor mai aminti din prezentare.

Prezentările au ca scop să declanşeze interese faţă de anumite probleme. Ar fi o naivitate să se considere că o expunere va fi reţinută, în ansamblul ei, de grupul de cursanţi. Oricum, oamenii, pentru că sunt supuşi zilnic unui flux agresiv de imagini şi de mesaje, se protejează involuntar. Dar, din când în când, unele imagini semnificative rămân în mintea lor şi se reactivează în anumite momente ale existenţei sociale sau profesionale. O dată cu ele se mai pot reactiva: mesajul care le-a însoţit, atitudinea declanşată în momentul impactului cu acea imagine şi chiar câteva dintre ideile vehiculate în timpul prelegerii.

Concluzii

Prezentările educaţionale realizate cu programul PowerPoint se adresează cu precădere culturii vizuale. Ele permit formatorilor atât detalierea unor elemente materiale concrete, inaccesibile în alt fel cursanţilor; dar şi operarea cu stimuli emoţionali capabili să declanşeze ori să accentueze atitudini.

Deşi în sistemul nostru educaţional PPT este un element de noutate, publicul (cursanţii) are exigenţe mari formate prin influenţa mass-media vizuale.

Powerpoint este adaptat cel mai bine relaţiilor interpersonale în care componenta nonverbală împreună cu cea paraverbală reprezintă 85% din ansamblul comunicării.

33

Bibliografie:

Bernhard Eder, Willibald Kodyum, Franz Lechner – Computer Driving Licence, modulul 6 – Powerpoint [2000], Editura Bic All, Bucureşti, 2001;

Douglas Kellner – Cultura Media [1995], Editura Institutul European, Iaşi 2001;

Bernard Miege – Societatea cucerită de comunicare, [1989], Editura. Polirom, Bucureşti, 2000;

Costică Voicu şi colectiv. – Comunicarea educaţională, Editura Aktis, Bucureşti, 2002.

34

UTILIZAREA INTERNETULUI ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV AL UNEI INSTITUŢII DE ÎNVĂŢĂMÂNT

SUPERIOR

Colonel prof.univ.dr.ing. Ioan FLUCUŞ Maior conf.univ.dr.ing. Emanuel DARIE

Sublocotenent student Simion PETRUŞ Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” - Bucureşti

1. Introducere

Revoluţia informatică a început deja să conducă desfăşurarea procesului de învăţământ superior către direcţii pe care puţini le bănuiau chiar numai acum câţiva ani. Echipamentele şi programele de calculator au ajuns aproape de standardizare şi sunt mult mai accesibile studenţilor şi profesorilor. Mai mult, majoritatea participanţilor la procesul de învăţământ au cunoştinţe mulţumitoare în ceea ce priveşte utilizarea calculatorului. Munca de fiecare zi în academie aproape că nu se poate fără utilizarea poştei electronice (E-mail) sau a căutării anumitor subiecte de interes pe reţeaua internet.

În aceste condiţii, putem spune că utilizarea reţelelor de calculatoare, a internetului a devenit un lucru cotidian bine conturat şi aşezat? Modul în care se desfăşoară procesul de învăţământ actual, demonstrează cu prisosinţă că încă mai sunt multe întrebări la care trebuie să se găsească un răspuns. Şi aceasta, sub presiunea unei dinamici a circulaţiei informaţiei de orice natură la nivel planetar, fără precedent în istoria umanităţii. Orice întârziere sau aplicare greşită a unor strategii în procesul actual de implementare a sistemelor informatice poate duce la rezultate mediocre sau chiar la eliminarea din competiţie. Tot ceea ce se desfăşoară în prezent în academie se află sub semnul unei calităţi acceptate la nivel european şi într-o evidentă competiţie cu unităţile de învăţământ

35

similare. Strategia pusă în aplicare şi în unităţile de învăţământ superior din România va trebui să se alinieze Declaraţiei de la Bologna.

2. Declaraţia de la Bologna, vector către integrarea europeană a învăţământului superior

Declaraţia sau „Procesul de la Bologna", aşa cum este cunoscut deja în mediul academic, reprezintă în principal o concepţie nouă, diferită, în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului de învăţământ superior. În continuare sunt prezentate succint principalele cerinţe ale acestui proces:

– creşterea gradului de absorbţie pe piaţa muncii a absolvenţilor de învăţământ superior;

– creşterea mobilităţii studenţilor atât în ceea ce priveşte programele universitare urmate cât şi a universităţilor alese pentru studiu;

– creşterea atractivităţii activităţilor desfăşurate în mediul academic; – păstrarea dimensiunii sociale a învăţământului superior.

Rezultatele dorite prin implementarea Procesului de la Bologna sunt următoarele:

– transformarea învăţământului bazat în special pe predare (acumulare) într-un învăţământ în care studentul este privit ca un partener în proces;

– recunoaşterea gradelor universitare obţinute în oricare altă instituţie europeană de învăţământ superior similară;

– stabilirea unei încărcări juste a activităţii educative prin utilizarea creditelor transferabile, care vor ţine cont chiar şi de planificarea exactă a timpului de învăţare prin studiu individual pentru fiecare disciplină în parte;

– stabilirea unor condiţii de calitate severe pentru fiecare programă universitară;

– masificarea învăţământului superior prin deplasarea unei selecţii calitative superioare către ciclul al II-lea de studiu (masterat şi doctorat).

De asemenea, trebuie subliniat faptul că însăşi funcţionarea universităţilor nu mai poate avea loc decât într-un context internaţional în ceea ce priveşte procesul de predare a cunoştinţelor sau de cercetare ştiinţifică. Este evidentă în această ipoteză, importanţa realizării unei conexiuni viabile la sistemul de informatizare globală (internetul). În acelaşi timp universitatea este şi va rămâne un mijloc de promovare a contextului naţional şi tradiţional, jucând un rol din ce în ce mai important la nivel regional. Nu este de neglijat faptul că universităţile reprezintă avangarda dezvoltării regionale, din multe puncte de vedere.

36

În ceea ce priveşte implementarea Procesului de la Bologna, chiar recent, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lansat public un proiect de lege privind asigurarea calităţii în educaţie, care prevede instrucţiuni precise şi cadrul instituţional necesar aplicării acestuia.

Acest proiect prevede în mod expres, clasificarea universităţilor în funcţie de o serie de parametri de calitate bine stabiliţi, urmând ca finanţarea acestora să se facă în mod corespunzător. În ceea ce priveşte Facultatea de Pompieri din cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza", aceasta va trece la implementarea sistemului de credite transferabile începând cu anul universitar 2005-2006, trecând la sistemul de învăţământ pe două cicluri de studii (ciclul I – 4 ani şi ciclul al II-lea masterat urmat, după caz, de studii doctorale). În acest context s-a realizat un Ghid de studii pentru studenţi care conţine toate informaţiile necesare privitoare la procesul de învăţământ, programe analitice, credite transferabile şi altele în condiţiile legislaţiei actuale. De asemenea, este în curs de finalizare noua pagină web a Facultăţii de Pompieri care va include prin tehnologia „php” facilităţi sporite în ceea ce priveşte procesul de învăţământ (cursuri şi teste online, informatizarea bibliotecii, realizarea unui dialog permanent cu cadrele didactice prin intermediul unui forum de discuţii pe portalul care va fi inaugurat în viitorul apropiat).

3. Modalitatea de utilizare a Internetului în învăţământul

superior În această secţiune vor fi prezentate obiectivele avute în vedere în

ceea ce priveşte utilizarea tehnicii de calcul în reţeaua www: – sprijinirea cadrelor didactice pentru dezvoltarea de suporturi de

curs electronice şi de testare a cunoştinţelor; – licenţierea produselor software comerciale utilizate; – impunerea utilizării resurselor informatice pentru procesul

instructiv-educativ; – realizarea de programe de iniţiere în utilizarea software-ului

educaţional pentru cadrele didactice; – sprijinirea cadrelor didactice pentru dezvoltarea de software

pentru activitatea de cercetare ştiinţifică în care sunt angrenate; – utilizarea resurselor internet în procesul instructiv educativ prin

compararea cursurilor cu aceeaşi tematică elaborate de diverse universităţi din Comunitatea Europeană;

– integrarea tehnologiei informaţiei în curicula universitară; – utilizarea internetului pentru desfăşurarea învăţământului la

distanţă;

37

– realizarea unor programe de recompensare a cadrelor didactice care vor introduce suporturi software proprii pentru procesul educaţional din facultate;

– finalizarea informatizării resurselor bibliografice existente în facultate;

– realizarea unei monitorizări permanente a impactului utilizării resurselor IT în procesul instructiv.

Se remarcă faptul că în Facultatea de Pompieri toate cadrele didactice au acces la internet, iar studenţii au asigurată această facilitate prin laboratorul de specialitate dar şi prin utilizarea calculatoarelor personale ale acestora, în condiţii bine precizate. Principala constrângere în glisarea procesului de învăţământ către internet nu este deci, legată de resursele tehnice, ci mai ales de adaptarea din mers a unei noi mentalităţi a cadrelor didactice vis a vis de procesul de predare, care necesită mai multă asistenţă de specialitate în acest sens.

Prin parcurgerea mai multor pagini web ale unor universităţi de prestigiu se observă că acestea utilizează conexiunea internet mai mult pentru marketing şi comunicaţii interne decât pentru instruirea online în cadrul campusurilor universitare. În aceeaşi ordine de idei, în timp ce aproape majoritatea universităţilor au pe pagina de web o secţiune dedicată corpului profesoral, numai jumătate promovează cursuri online şi nici o treime nu au o pagină dedicată studenţilor şi absolvenţilor. Din acest punct de vedere, putem spune că o anumită reticenţă în utilizarea facilităţilor IT există şi în alte ţări.

Acest motiv, ne dă convingerea că putem în scurt timp să ne apropiem de standardele de calitate IT cerute în procesul educativ la nivel european. Considerăm necesară crearea unui serviciu special la nivelul academiei, pentru sprijinirea cadrelor didactice în construirea de platforme electronice de învăţare şi testare a cunoştinţelor.

Un prim pas în această direcţie o constituie construirea paginii web pe suport „php” şi realizarea unor interfeţe noi în ceea ce priveşte publicarea pe site a informaţiilor tehnice necesare organizării conferinţei cu participare internaţională a facultăţii. Astfel, toate detaliile de completare a talonului de înscriere la conferinţă, a rezumatului şi a articolului ştiinţific sunt prezentate sub forma unor machete formatate, în care utilizatorul nu trebuie decât să introducă, textul, formulele necesare, figurile, tabelele şi bibliografia rezultând rapid o lucrare executată omogen şi cu nimic mai prejos decât cele realizate de un tehnoredactor profesionist.

Diseminarea informaţiilor se face similar şi în limbile engleză şi franceză.

38

EFICIENTIZAREA PROCESULUI EDUCAŢIONAL CU AJUTORUL MIJLOACELOR MULTIMEDIA

Maior Mihai RĂDUCU Şcoala Militară de Subofiţeri Jandarmi

„Grigore Alexandru Ghica"- Drăgăşani

Consideraţii generale

Este o realitate, trăim în Epoca Informaţiei. Avalanşa de informaţii cu

care suntem în contact zi de zi (presa, radio, televiziune etc.) creează impresia că Epoca Informaţiei se manifestă doar prin creşterea cantitativă a informaţiei, prin diversificarea căilor prin care circula informaţia. Se pierde, de multe ori, din vedere faptul că au loc schimbări profunde în modul în care este furnizată informaţia, în modul în care este ceruta informaţia, în modul de organizare al furnizorilor de informaţie.

Lucrarea se vrea a fi o prezentare, din perspectiva teoriei generale a comunicării, a mijloacelor şi aplicaţiilor multimedia ce pot fi folosite pentru eficientizarea procesului educaţional. Tehnica modernă de comunicare determină caracterul prompt şi cuprinzător al informaţiei, constituindu-se astfel într-un mod specific de interacţiune socială şi organizare a nevoii de socializare a omului. Continua dezvoltare a societăţii şi a ştiinţei au condus la conştientizarea nevoii eficientizării procesului educaţional, pe de o parte, iar pe de altă parte au relevat nevoia adoptării unei noi strategii în procesul de învăţământ. Informaţiile vehiculate în societatea modernă sunt din ce în ce mai complexe, nu doar cantitativ, ci şi calitativ. Instituţia de învăţământ este nevoită să se adapteze, mijloacele de predare alese urmărind transmiterea abilităţilor necesare utilizării acestor informaţii.

Scurt istoric al sistemelor şi aplicaţiilor multimedia

De la lună la lună, cititorul de articole despre calculatoare este bombardat din toate părţile de tot mai mulţi termeni noi, cu denumire cel

39

puţin ciudată. Cei mai mulţi dintre aceştia se află în foarte strânsă legătură cu un alt termen la fel de enigmatic şi de pretenţios: „multimedia".

Multimedia este un atribut, transformat rapid în substantiv datorita frecvenţei sale utilizări din ultimul timp. Multimedia (multi - mai multe; media - medii, mijloace) înseamnă capacitatea unui sistem de a comunica (prezenta) informaţia prin intermediul mai multor medii de prezentare simultan, cum ar fi: text, grafică, fotografii, animaţie, sunet, clipuri video, etc. De asemenea, multimedia implică noţiunea de interactivitate: utilizatorul nu este un simplu spectator ci poate să modifice după dorinţă şi posibilităţi cursul evenimentului(aplicaţiei).

Nu există însă o definiţie universal acceptată a multimediei. Putem privi multimedia drept sursa a activităţilor de design, stocare, interogare şi utilizare a documentelor electronice compuse din „medii” multiple ca video, audio, animaţie, text, grafică şi imagine. În general, o aplicaţie este considerată a fi multimedia, dacă ea conţine măcar o media de tip dinamic (video, de pildă) şi una de tip static(cum ar fi textul). Creşterea masivă a numărului de servicii şi produse Web5 este dată de utilizarea unui tot mai bogat conţinut informaţional: imagini, video şi sunet. Combinarea şi integrarea acestor medii formează multimedia, utilizată pe scară largă în reprezentarea şi interschimbarea informaţiilor.

Mijloace de comunicare a informaţiei

– vocea umană, combinată cu diverse alte sunete şi semnale; – un salt important l-au reprezentat publicaţiile tipărite (ziarele) -

primul mijloc de comunicare de masă (mass-media), cu memorie. Elemente utilizate: text, grafică şi imagini.

În anul 1895, Gugliermo Marconi realiza prima transmisie radio, în localitatea Pontecchio, Italia. Inventată iniţial pentru telegrafie, comunicaţia radio este astăzi unul din principalele medii de comunicare de masă. Radiofonia utilizează în exclusivitate sunetul pentru prezentarea informaţiei către utilizator.

5 Web - pânza de păianjen, mulţime de noduri(unităţi de informaţie) interconectate prin legături. De obicei desemnează mulţimea tuturor nodurilor interconectate din lume. Denumită şi WWW (World Wide Web), în continuă dezvoltare şi înglobând noi tehnologii.

40

® Televiziunea este principalul mijloc de comunicare de masă a secolului XX. A introdus mediul video ca element de bază în comunicarea informaţiei: imagini statice, imagini dinamice, animaţie, clipuri video, film. De asemenea, include sunet şi text ca medii complementare.

® În anul 1965, Ted Nelson inventează termenul hipertext (text non-linear), definindu-l drept „material scris sau grafic interconectat într-o maniera complexă care în mod convenţional nu poate fi reprezentat pe hârtie. El poate conţine cuprinsuri ale propriului său conţinut şi relaţiile dintre diverse părţi componente; poate de asemeni conţine adnotări, adăugiri şi note de subsol pentru cei care doresc sa-l examineze.” Tot el inventează termenul de hipermedia şi un sistem hipermedia: Xanadu. Ideea de bază a proiectului Xanadu era aceea de a concepe un sistem care să conţină întreaga literatură universală, plus alte informaţii, într-un singur depozit de date. Desigur, în prezent, Xanadu a fost depăşit de ceea ce înseamnă Web-ul, dar multe din ideile de pionerat ale lui Nelson se regăsesc în cadrul WWW şi a altor sisteme hipermedia actuale. Ideea de a reprezenta printr-o modalitate nelineară mai multe tipuri de medii este însă mult mai veche6. O altã persoanã implicată în dezvoltările de început ale multimediei este Douglas Engelbart, membru al Institutului de Cercetare de la Stanford. În anul 1963, Engelbart propune dispozitive computerizate de scriere automată cu un deceniu înainte de apariţia primelor procesoare de texte evoluate.

În cadrul prezentării din 1968, prima demonstraţie publica a unor facilităţi de bază standard ale actualelor programe de tehnoredactare, interfeţe grafice, aplicaţii hipertext şi multimedia, Engelbart ilustrează următoarele idei inovative şi invenţii: mouse-ul, ferestre multiple pe ecranul computerului, facilităţi de procesare de texte şi hipertexte, poşta electronică, teleconferinţe, documente compuse din text şi grafică, limbaje de comandă de tip script, interfaţă grafica.

® Internet-ul. În condiţiile războiului rece, realizându-se importanţa strategică a informaţiei şi a calculatoarelor, în anul 1968, în S.U.A. a apărut ideea creării unei reţele de calculatoare. S-a dorit realizarea unei structuri formate din calculatoare aflate în diferite puncte din S.U.A. şi care să fie interconectate în aşa fel încât, în caz de război sau de calamitate naturală, nici unul dintre calculatoare să nu rămână izolat. La realizarea structurii iniţiale a Internet-ului, au fost implicate o serie de

6 Inceputurile hipertextului şi multimediei apar într-un articol publicat în iulie 1945 în Atlantic Monthly: "As We May Think", autorul lui fiind Vannebar Bush, profesor la MIT şi Institutul Carnegie din Washington.

41

universităţi din S.U.A. Astfel, în 1969 s-a creat prima legătura între universităţile UCLA şi Stanford. Următoarele universităţi interconectate au fost UC Santa Barbara şi University of Utah. Dezvoltarea reţelei s-a făcut la început cu paşi mici, astfel că în anii ´70 existau numai zece noduri. În mai 1995, subvenţionarea de către guvern a structurii de bază a Internetului a fost oprită trecându-se la funcţionarea reţelei pe principii comerciale. Ca efect imediat au apărut servicii noi, cum sunt de pilda reclamele, comerţul electronic precum şi serviciile de acces în reţea, datorate în primul rând companiilor furnizoare de servicii Internet. The NET, cum i se mai spune, a pătruns în zone care nu fuseseră în nici un fel avute în vedere iniţial. A fost inaugurată, astfel, cea mai mare piaţa de desfacere din lume, o piaţă globală, extinsă la scara întregii planete. Internetul a devenit nu numai obiect de studiu pentru studenţii care urmează cursuri de calculatoare, dar a devenit şi un instrument de lucru important, uneori chiar de neînlocuit, pentru documentarea tuturor celor implicaţi în învăţământ şi cercetare.

Viteza cu care se desfăşoară evenimentele în acest domeniu ne sugerează că posibil pas următor „realitatea virtuală", subiect atins cu câtva timp în urma doar de câteva lucrări science-ficţion mai curajoase. Aceasta ar presupune combinarea tuturor mediilor de prezentare în aşa fel încât să dea utilizatorului iluzia de realitate: imagine tridimensională (poate chiar holograme) şi sunet stereo-spatial, toate reacţionând şi interacţionând în timp real cu utilizatorul.

Sisteme şi aplicaţii multimedia

Multimedia este o combinaţie de text, grafică, sunet, animaţie şi imagini video, redate de către un calculator sau un alt mijloc electronic. Mijloacele multimedia au drept elemente constitutive următoarele: televiziunea, video-playere, retroproiector, video-proiector, CD-playere, calculator, (utilizarea) internet-ului, programe specifice. Literatura de specialitate vorbeşte despre o serie de funcţii ale mijloacelor multimedia. Acestea sunt:

® Funcţia informaţională. Varietatea informaţiilor generale şi speciale distribuite prin intermediul media vin să satisfacă dorinţa de emancipare personală într-un consum sporit de informaţie. Metodele multimedia au desfiinţat practic distanţele, lărgind posibilităţile oamenilor de a comunica instantaneu între ei. Aplicaţiile multimedia au un caracter diversificator al surselor de cunoaştere.

42

® Funcţia de culturalizare. Prin dezvoltarea şi răspândirea lor, noile medii de comunicare au schimbat în mod radical condiţiile sociologice de expansiune culturală. Prin facilităţile pe care le aduce, multimedia a accentuat în proporţii considerabile „consumul de cultură” jucând un rol însemnat în grăbirea procesului de universalizare a culturii spirituale.

® Funcţia de socializare. Prin natura ei, circulaţia atât de promptă şi de cuprinzătoare a informaţiei şi a mesajelor răspândite de tehnica modernă de comunicare reprezintă un mod specific de interacţiune socială şi organizare a nevoii de socializare a omului.

® Funcţia de educaţie şi instruire. La nivel global comunicaţiile moderne sunt utilizate în scopul formării culturii de bază sau a întregii culturi generale a maselor. Putem vorbi chiar de funcţia de compensare a multimedia.

Câteva exemple de aplicaţii multimedia

Hypermedia7. Adaugă conceptul de hiperlegătură (hyperlink) aplicaţiilor multimedia. Hiperlegăturile sunt structuri logice de organizare a obiectelor din mediile de prezentare implicate într-o aplicaţie dată, într-o maniera flexibilă, coerentă şi non-secvenţială. Un exemplu concret îl constituie hypertextul - un caz particular de hypermedia, în care mediul de prezentare utilizat este textul. Hypertextul este un text care conţine legături la alte texte. Un alt exemplu de aplicaţie hypermedia în care pot fi implicate toate mediile de prezentare descrise mai sus, nu numai textul, este „World Wide Web” (WWW).

Video-conferinţa. Este tot o aplicaţie multimedia, implicând mai ales imagini dinamice şi sunet. Ideea de la care s-a plecat a fost realizarea unui sistem hardware şi software care sa permită intercomunicarea simultană şi în timp real a mai multor persoane situate la depărtare una de cealaltă. Fiecare participant vede pe ecranul calculatorului propriu pe toţi ceilalţi participanţi în cate o fereastra separată şi de asemenea aude ce vorbeşte oricine în cadrul conferinţei.

Interactiv TV. Tot mai multe eforturi se îndreaptă în zilele noastre către studiul, perfecţionarea şi punerea în funcţiune a aşa-numitei televiziuni interactive. Televiziunea interactiva oferă telespectatorului cel puţin

7 Hipermedia-diverse obiecte, documente, aplicaţii multimedia care includ şi hiperlegături.

43

posibilitatea de a-şi construi singur propriul program TV prin selectarea interactiva a emisiunilor preferate dintr-un set de variante posibile.

Realitatea virtuală este un termen foarte pretenţios care semnifica iniţial, înlocuirea realităţii fizice din jurul utilizatorului cu una produsă de calculator. Realitatea generata de calculator este obţinută prin modelarea obiectelor şi a comportamentului acestora în timp real şi prin calcularea continuă a poziţiei utilizatorului faţă de fiecare obiect din jur. Deocamdată există mult mai multe teorii despre realitatea virtuala decât realizări practice, dar se întrevede a fi un domeniu foarte „fierbinte” şi cu foarte mare impact în viaţa de zi cu zi a omului.

44

MIJLOACE MULTIMEDIA UTILIZATE ÎN DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII

DE „ANALIZĂ TRANZACŢIONALĂ"

Comisar-şef de poliţie Emilian MIHAI Comisar de poliţie Gheorghe ENESCU

Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascãr” - Câmpina

1. Conceptul de „mijloc de învăţământ”

„Mijlocul de învăţământ” este un concept care desemnează totalitatea resurselor materiale concepute şi realizate în mod explicit pentru a servi profesorului în activitatea de predare şi elevilor în activitatea de învăţare.

Mijloacele de învăţământ au cunoscut o evoluţie continuă de-a lungul timpului, putând fi identificate cel puţin patru generaţii de mijloace de învăţământ care au marcat stadii distincte ale istoriei procesului instructiv – educativ.

• Prima generaţie – este reprezentată de tablă (încă importantă şi astăzi, cel puţin la noi), manuscrise, obiecte de muzeu etc.

• A doua generaţie – cea a „vehiculelor de cunoştinţe” înglobează în sine informaţii elaborate şi este reprezentată de: manuale, teste imprimate, scheme. Aceasta reprezintă materialele de lucru atât în activitatea directă, a cadrului didactic cu elevii, cât şi în munca individuală a elevilor. Este generaţia mijloacelor vizuale (vizual conceptualizate).

• A treia generaţie de mijloace de învăţământ este reprezentată de „maşinile” introduse în procesul de comunicare umană sau de rezultatele acestora, de genul: fotografii, diapozitive, înregistrări sonore, filme, televiziune. Este, deci, generaţia mijloacelor audio vizuale.

• A patra generaţie – are ca „suport metodologic” dialogul direct dintre elev şi maşină. Este vorba despre acel demers ce se desfăşoară în laboratorul lingvistic, audio, activ – comparativ, precum şi în învăţământul programat.

45

Practica pedagogică a demonstrat că în funcţie de obiectivele didactice, toate generaţiile de mijloace de învăţământ pot fi folosite, distinct sau complementar.

Pentru a folosi corect şi eficient mijloacele de învăţământ în ansamblul strategiei didactice, se impune să respectăm funcţiile pedagogice ale acestora:

• funcţia de comunicare; • funcţia ilustrativ – demonstrativă; • funcţia formativ – educativă; • funcţia stimulativă; • funcţia de realizare a efortului în activitate de predare – învăţare; • funcţia de evaluare a randamentului şcolar.

2. Integrarea mijloacelor de învăţământ în activitatea didactică

Prezenţa mijloacelor de învăţământ în cadrul formelor de organizare a activităţii didactice se justifică atunci când:

– contribuie la perfecţionarea procesului de comunicare întrucât prezintă informaţii despre cele mai diferite obiecte, fenomene, evenimente;

– aduc în laborator sau cabinete obiecte şi fenomene care nu pot fi percepute direct de către elevi;

– oferă componente şi aparate indispensabile în realizarea unor montaje experimentale pentru dobândirea cunoştinţelor prin efort propriu în cadrul participării învăţării prin descoperire;

– sprijină procesul de formare a noţiunilor, capacităţilor de analiză, sinteză, generalizare etc.

– oferă un suport pentru efectuarea de exerciţii şi rezolvarea de probleme;

– prezintă situaţii – problemă ale căror soluţii urmează a fi analizate în lecţii;

– provoacă şi dezvoltă motivaţia învăţării şi în acelaşi timp declanşează o atitudine emoţională;

– oferă posibilităţi de conexiune inversă şi contribuie la evaluarea rezultatelor şcolare.

Eficienţa mijloacelor de învăţământ depinde nu numai de calitatea lor, ci, în primul rând de modul în care sunt integrate în activitatea didactică,

46

dacă sunt selecţionate şi folosite în mod raţional, şi sunt subordonate atingerii obiectivelor didactice.

Ţinând cont de aspectele teoretice prezentate, în continuare, vom demonstra modul concret în care mijloacele multimedia sunt folosite în procesul instructiv – educativ din Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina, alegând pentru aceasta disciplina „Analiză tranzacţională".

Analiza tranzacţională este o metodă revoluţionară pentru a ne cunoaşte şi a comunica mai bine. Aceasta oferă un ansamblu de forme pentru explicarea comportamentului celorlalţi şi a propriului nostru comportament, forme pe care „părintele” Analizei Tranzacţionale, americanul de origine canadiană, doctorul Eric Berne, le-a dorit foarte accesibile celor care sunt interesaţi în descoperirea şi însuşirea lor.

Chintesenţa „Analizei tranzacţionale” rezidă în îndeplinirea următoarelor obiective:

o mai bună autocunoaştere şi o mai bună cunoaştere a celorlalţi; ● ●

●

analizarea obiectivă a comportamentului şi dacă se impune – corectarea acestuia; abordarea şi soluţionarea în mod profesional a conflictelor.

Trebuie să recunoaştem că psihologia oferă puţine instrumente practice celui care are vreo problemă – oricât de neînsemnată ar fi ea – cu vecinul, cu partenerul, cu copiii sau cu patronul său. Analiza tranzacţională este disciplina care le oferă poliţiştilor posibilitatea de a se relaţiona corect cu cetăţenii, ajutându-i să aplaneze conflictele, iar când acestea s-au produs să le gestioneze, în mod profesional.

Noi apreciem că din multitudinea metodelor de învăţământ, cea mai adecvată, în studiul analizei tranzacţionale este metoda intuiţiei simbolice – ca suport al conceptualizării.

În raport cu actuala tendinţă a ştiinţei de a deveni din ce în ce mai abstractă, cu accentuarea gradului de abstractizare şi generalizare a cunoştinţelor, care obligă profesorul să apeleze tot mai mult la gândirea şi imaginaţia elevilor, să introducă mai multe mijloace de expresie ştiinţifică în cuprinsul lecţiilor sale, noile tehnici furnizează o intuiţie simbolică gata să însoţească cu uşurinţă mersul expunerilor şi al explicaţiilor teoretice.

O serie de simboluri grafice precum şi alte genuri de simboluri vizuale care tind către abstractizare, pot să fie transpuse cu uşurinţă în materialele proiectabile.

Intuiţia simbolică, în viziunea pedagogului american Edgar Dale, rezervă mesajelor audio-vizuale o poziţie intermediară în „piramida experienţelor educative”.

47

Într-o eprezentare grafică, mesajele de natură audio – vizuală îşi asumă o funcţie de tranziţie între experienţele cele mai directe şi experienţele cele mai abstracte şi invers.

Experienţa ne determină să afirmăm că intuiţia simbolică este cea care face din elev un partener implicat în propria sa dezvoltare, instruire şi educare. În viziunea acestei metode de învăţământ actul didactic şi pedagogic presupune a-i trata pe elevi în mod egal ţinând cont însă de trăsăturile lor de personalitate – temperament, aptitudini şi trăsături caracteriale.

Apreciem că obiectivele discuţiei despre analiza tranzacţională nu ar putea fi atinse în absenţa mijloacelor de învăţământ multimedia. În funcţie de obiectivul propus recurgem la o diversitate de mijloace multimedia cum ar fi: flipchart-ul, panouri de afişaj, broşură/caiet individual de lucru, teste de evaluare pe diverse domenii, retroproiector, set folii pentru retroproiector, dosar metodic cu temele cursului, televizor, video, casete video cu filme didactice, DVD, compact discuri, radio casetofon, casete audio.

Toate acestea sunt menite a captiva permanent atenţia cursanţilor determinându-i să privească, să audieze, să analizeze, să elaboreze răspunsuri şi să emită opinii proprii.

Folosirea mijloacelor multimedia în predarea disciplinelor de învăţământ din instituţia noastră pot fi apreciate pozitiv, cu atât mai evident în desfăşurarea cursului de Analiză Tranzacţională unde se dovedeşte valoroasă în stimularea activităţii de învăţare, în sensul că reuşeşte să provoace motivaţia învăţării mult mai puternic decât mijloacele tradiţionale.

Caracterul realist al informaţiilor transmise, expresivitatea şi caracterul plastic, sugestiv al imaginilor, izbutesc să trezească curiozitatea şi interesul elevilor pentru problema studiată, să stârnească impresii puternice şi trăiri afective.

Valoarea pedagogică a mijloacelor multimedia este dată de contribuţia lor la creşterea eficienţei activităţii celor două componente umane, ale procesului de instruire şi educare - cadrul didactic şi elevul.

48

TEXT ŞI MULTIMEDIA

Maior Sorin ALEXE Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă

„Pavel Zăgănescu”, Boldeşti-Scăeni

1. Sisteme multimedia

Multimedia a mobilizat imaginea educatorilor mai mult decât orice altă tehnologie. Tipul de date vehiculate poate fi video (analog sau digital), animaţie 2D sau 3D, audio, hiper-link-uri şi cerneală digitală. Computerele (uneori mobile, instalate pe cart-uri) sunt mai mult utilizate pentru demonstraţii, de regulă sunt echipate cu HDD de mare capacitate, CD-ROM-uri şi discuri laser, difuzoare puternice şi monitoare cu diagonală mare sau ecrane cu cristale lichide şi video-proiectoare.

Mediile de livrare presupun existenţa unor unităţi CD-ROM, acceleratoare grafice, cartele de compresie/decompresie si cartele audio. În ultimul timp au apărut şi dispozitive specializate (DSP – Digital Signal Processors) pentru procesarea vorbirii.

Multe programe de educaţie asistată pe computer (computer-assisted instruction programs) pot fi utilizate în conjuncţie cu un monitor mai mare pentru demonstraţii frontale conduse de profesor. Acest tip de aplicaţii are avantajul că minimizează costurile şi simplifică munca profesorului. Utilizarea unui singur computer presupune insă ca profesorul are o idee clară asupra conceptelor mai dificil de înţeles care trebuie ilustrate. Rezultatele sunt bune, economia de timp, mare. Se estimează că in SUA aproximativ 25% din bugetul destinat achiziţionării de soft este destinat aplicaţiilor multimedia.

Sistemele pot fi utilizate şi pentru vizualizări (de grafice la matematică, de pildă) sau pentru prezentări de tipul slide-show sau video-clipuri.

Prezenţa multimedia în clasă (practic la orice disciplină) trebuie privită mai mult ca o metodă de a îmbogăţi o prezentare decât ca un nou mod de configurare a procesului educaţional.

49

Este poate important pentru evoluţia ulterioară a sistemelor multimedia în învăţământ, datorită creşterii deosebite a numărului de PC-uri echipate cu CD-ROM, multimedia a devenit veriga de legătură între piaţa şcolară si piaţa utilizatorilor domestici.

2. Aplicaţii de reţea

Computerele sunt grupate în laboratoare, legate în reţele locale prevăzute cu câte un monitor uriaş pentru instructor. De regulă acolo se predau cursuri de computer survival, limbaje de programare, lucru în reţeaua locală şi pe internet sau, la cerere, cursuri speciale (DTP, Adobe Premiere etc.) pentru care se utilizează versiuni academice ale soft-urilor comerciale, de regulă asociate cu tutoriale puternice.

Laboratoarele pot fi folosite şi pentru educaţie în reţea (Networked Instructional Computing - NIC). În acest caz serverul oferă soft educaţional pentru un anumit subiect (fizică, biologie etc.) şi activitatea este coordonată de un instructor. Aplicaţiile de reţea sunt numeroase, întinzându-se de la cursuri de navigaţie prin internet până la proiecte colaborative (colaborative software) bazate pe Lotus Notes care oferă multe facilităţi încă nesuportate de internet. În colegiile din S.U.A., cele mai răspândite aplicaţii utilizează NetWare, motivul fiind uşurinţa de a distribui informaţii şi materiale de curs precum şi comunicaţia mult îmbunătăţită dintre studenţi şi profesori.

Sistemele de învăţare integrată (Integrated Learning Systems – ILS) reprezintă un pas mai departe. Softul ILS este de regulă furnizat de o firmă majoră şi este construit în jurul unui sistem de management educaţional care ghidează studentul/elevul prin programe la propria lui viteză de învăţare.

Sistemele de management ILS furnizează de asemenea o serie de rapoarte privind performanţele studentului şi a clasei ca un întreg.

3. Media Center

În sălile de studiu sunt instalate PC-uri (interconectate prin LAN prevăzut cu imprimantă scanner şi modem) care, pe lângă aplicaţiile de bază pot accesa soft-uri educaţionale aflate pe server. Numărul computerelor este proporţional cu numărul elevilor (media în S.U.A. este de 12 computere/elev). Unele sisteme sunt prevăzute cu unităţi CD-ROM. CD-urile care se împrumută ca şi cărţile de la bibliotecă, sunt fie livrate de firma care a

50

furnizat echipamentul (de regulă în pachete cu destinaţii precise: pentru profesor, pentru elevi/studenţi, pentru administraţia şcolii) fie sunt achiziţionate de şcoală prin poştă pe baza cataloagelor de tehnologie educaţională.

Pe CD-uri se pot găsi fie dicţionare, enciclopedii, colecţii de ziare şi reviste (Time, Newsweek etc.), atlasuri, fie soft-uri educaţionale. Colecţiile fizice sunt indexate cu ajutorul codurilor de bare.

Este de subliniat că activitatea publicistică este parte din programa şcolară ca şi oratoria. Publicaţiile, de regulă lunare, sunt editate de elevi sub îndrumarea unui cadru didactic. Softul utilizat cuprinde de regulă Word, Adobe Photoshop şi Page Maker, iar pentru fotografii se utilizează camere digitale.

4. Sisteme de telecomunicaţii

Lucrul în reţea vizează activităţile desfăşurate în LAN şi WAN, serviciile on-line (în special pe internet), dar şi aplicaţii de genul conferinţelor audio şi video-conferinţelor.

Dacă ar fi să luăm direct sensul cuvintelor ar însemna că învăţarea la distanţă ar fi o sub-categorie a acestor sisteme, dar se pare că telecomunicaţiile educaţionale (TE) au devenit o categorie aparte.

TE s-au dezvoltat rapid de la proiecte simple, cum ar fi găsirea unui corespondent (E-mail), la implementarea pe scară largă a unor proiecte (vezi Global Schoolhouse/Global SchoolNet Fundation la http//gsn.org) în care studenţii sunt angajaţi în proiecte de colaborare (collaborative projects).

5. Un IRC multimedia

Comunicarea prin intermediul internetului este foarte variată. De la mesaje E-mail, postările pe diferite forumuri şi folosirea aplicaţiilor de tip IM (Instant Messaging), informaţia circulă în internet în foarte multe direcţii. Fiecare dintre noi foloseşte pentru a comunica cu ceilalţi, din raţiuni pur personale sau dictate de necesitate, una sau alta dintre modalităţile de care aminteam anterior. S-ar putea ca unii să folosească o mixtură a tuturor acestor modalităţi de comunicare şi multe altele pe deasupra.

La noi în ţară, una dintre cele mai întâlnite distracţii (iar pentru unii o modalitate ieftină de comunice) este folosirea serviciului IRC (internet Relay

51

Chat).Acesta presupune folosirea unui program client (mIRC de exemplu) ce se conectează la un server (majoritatea folosesc servere din reţeaua Undernet) unde pe un canal (sau camere de discuţii) are ocazia să se întâlnească şi să schimbe opinii cu alţi utilizatori. Ideea este foarte bună. În spatele unui anumit grad de anonimitate fiecare utilizator poate conversa în voie.

Sistemul de comunicare IRC a apărut şi a cunoscut o rapidă extindere pe vremea când lăţimea de bandă nu era chiar ieftină. Acum, când cu o sumă relativ mică se poate obţine o conexiune bunicică la Internet, utilizatori au simţit nevoia de a folosi în comunicare şi secvenţe video şi audio. Pentru aceasta s-au dotat cu un dispozitiv de achiziţie a imaginilor de tip webcam sau digital camera, un microfon şi un program specializat pentru video chat. Asta dacă ar fi să vorbim despre o comunicare de tip „one-to-one", când ştim exact pe cine vrem să chemăm în acest sens există alternative gratuite, cea mai cunoscută fiind soluţia NETMeeting, oferită de Microsoft.

Cu totul altfel este situaţia în care se doreşte realizarea unor video conferinţe. Pentru aceasta este nevoie de un software specializat şi de un server pe care să fie găzduite conferinţele. Din fericire, există un număr suficient de aplicaţii destinate realizării conferinţelor video, multe dintre ele fiind foarte asemănătoare cu clienţii de IRC.

6. O problemă de conţinut

Comunicarea multimedia (video, audio, text) este binevenită. Şi aplicaţiile care permit realizarea acestui deziderat sunt binevenite. În schimb, denaturarea întregului concept de videochat nu este deloc binevenită. Mă veţi întreba de ce? Păi… pentru simplul fapt că nu este folosit cum trebuie.

Poate fi configurată sumar şi lăţimea de bandă folosită (DSL,modem,LAN etc.), precum şi câteva caracteristici ale imaginii preluate de la webcam (dimensiunea imaginii, calitatea acesteia, câteva filtre pentru strălucire şi culoare, şi două efecte interesante de mirror şi zoom). Atunci când vă stabiliţi profilul aveţi posibilitatea de configurare a unor filtre (Adult content filtering), a căror modificare poate fi restricţionată prin activarea unor parole. Se pot realiza şi conexiuni directe în vederea creşterii calităţii comunicaţiei.

Ca avantaje se pot menţiona: posibilitatea de realizare a unor liste cu nick-urile prietenilor, liste de ban, camere multiple de chat (în care accesul se face pe baza unei parole), posibilitate de conferinţă, trimitere de mesaje offline ce includ text, audio, video şi nu în ultimul rând, uşurinţa de

52

configurare şi folosire, restricţionare prin parolă a lansării programului. Un utilizator începător nu va avea nici o problemă în folosirea acestui program, mai ales că interfaţa sa este destul de bine realizată şi plăcută ochiului.

Ca dezvantaje ar fi: numărul mic de utilizatori pentru secţiunea generală, abundenţa de mesaje „adult content” şi lipsa posibilităţii de specificare a calităţii transmisiei pentru informaţia video şi audio.

53

COMUNICAREA – MIJLOC EFICIENT DE GESTIONARE A STĂRILOR CONFLICTUALE

Profesor Ileana TUNSOIU Profesor Anghel VASILE

Liceul Militar „Neagoe Basarab", Buzău

Noţiunea de conflict se referă atât la conflictul cu efecte negative (neproductiv), cât şi la conflictul pozitiv (productiv), cu efecte benefice asupra individului, grupului sau organizaţiei. Conflictul pozitiv poate testa ideile, poate stimula generarea de alternative referitoare la o decizie şi împiedică luarea de decizii, poate ridica nivelul de înţelegere a problemelor, poate creşte implicarea membrilor grupului, poate stimula interesul şi interacţiunea, gândirea creativă şi deci calitatea deciziilor şi aderarea la implementarea lor.

În viaţa unei organizaţii, a unui grup, în activitatea profesională, conflictele sunt inevitabile. Ele pot să aducă mari prejudicii productivităţii, dar pot fi şi sinonime cu dinamismul şi progresul.

Sursele de conflict dintr-o organizatie nu pot şi nu trebuie să fie eliminate, dar managerul trebuie să fie în măsură să identifice aceste surse, să înţeleagă natura lor, pentru ca apoi, având în vedere atât obiectivele organizaţiei, cât şi ale individului, să poată acţiona în vederea reducerii efectelor negative şi a folosirii efectelor pozitive. În tot acest proces, comunicarea este instrumentul principal. În situaţiile care au drept obiectiv concilierea unor puncte de vedere opuse, forma specifică de comunicare folosită este negocierea. Pentru a face faţă cu succes situaţiilor de conflict avem nevoie, alături de deprinderi perfecţionate de comunicare, şi de cunoştinţele de bază în psihologia conflictului şi de strategii şi tehnici de abordare a conflictului.

54

1. Relaţia comunicare-conflict

Conflictele pot exista la nivel intrapersonal, interpersonal, intergrup, la nivelul organizaţiei sau al mediului de funcţionare al organizaţiei. Pot apărea între persoane/grupuri corelate în vreun fel, care fie urmăresc obiective diferite, au interese opuse sau divergente (cel puţin în mod aparent), fie urmăresc acelaşi obiectiv, dar pe căi diferite sau în mod competitiv.

Intercorelarea strânsă între conflict şi comunicare este determinată de faptul că procesul de comunicare în sine poate cauza conflicte, poate fi un simptom al conflictelor sau poate duce la rezolvarea conflictelor. Orice comportament de comunicare este de fapt o formă de exteriorizare şi orice comunicare afectează comportamentul. Orice comunicare este o interacţiune, deci un instrument de interinfluenţare.

1.1. Cele două axiome ale lui Watkins şi consecinţele lor Să analizăm câteva din caracteristicile conflictului interpersonal

corelate cu comunicarea, aşa cum sunt formulate de cele două axiome ale lui Watkins:

AXIOMA 1: Conflictul poate fi rezolvat numai prin intermediul procesului de

comunicare folosind limbajele verbale şi neverbale), deoarece oamenii pot interacţiona şi schimba mesajele numai prin comunicare.

Conflictul presupune existenţa a cel putin două „părţi în conflict", iar comunicarea între acestea constituie o componentă integrală a actelor de comunicare ale acestora în timp.

AXIOMA 2: Conflictul este generat de faptul că cele două „părţi în conflict” au şi

obiective care se exclud reciproc. Obiectivele care se exclud reciproc pot exista datorită unor fapte concrete sau a sistemelor de valori şi perceptuale diferite. Conflictul poate apărea şi atunci când părţile percep obiectivele ca mutual exclusive, fără ca acestea să fie într-adevăr aşa.

Din aceste două axiome putem trage mai multe concluzii de ordin practic în ceea ce priveşte comunicarea caracteristică procesului de conflict:

●

●

numai prin comunicare, părţile în conflict pot determina existenţa unei soluţii care să ţina cont de obiectivele ambelor părţi;

există posibilitatea ca incertitudinea, nesiguranţa şi informaţia ambiguă generată de o comunicare defectuoasă să fie cauza percepţiei obiectivelor ca excluzându-se reciproc;

55

●

●

●

● ●

●

deoarece diferenţele între sistemele de valori induc diferenţe între percepţii, acestea pot constitui o sursă de conflict. De exemplu, una din cauzele posibile ale conflictului este percepţia selectivă: tindem să percepem preferenţial ceea ce ne aşteptăm sau ceea ce este important pentru noi şi să neglijăm restul.

Atunci când conflictul provine din diferenţele dintre sistemele de valori şi din cauza filtrelor perceptuale individuale, comunicarea este singura care poate interveni pentru ameliorarea conflictului prin:

apelarea la comunicarea pozitivă, ascultare empatică, autoexpunere, care poate conduce la stabilirea unei baze comune de discuţii, de interese, la împărtăşirea în comun a unor valori.

comunicarea precisă care reduce diferenţele perceptuale şi scade în acest mod probabilitatea de apariţie a conflictului.

Conflictul dispare în mod real numai atunci când fiecare din părţi este satisfacută. Pornind de la această observaţie, s-ar putea crede că, în cadrul unui conflict, cineva poate să piardă sau să câştige. Această atitudine generează un mod bivalent de a gândi care, la rândul lui, ne va afecta comunicarea şi capacitatea de a percepe o situaţie corectă şi de a. depista soluţia care să asigure câştig maxim ambelor părţi.

Chiar şi atunci când există iniţial obiective care, cel puţin aparent, se exclud reciproc, se poate realiza contextul în care ambele părţi să fie satisfăcute.

Trebuie să credem cu tărie că un conflict nu este întotdeauna irezistibil; dacă îl abordăm corespunzator, poate constitui o forţă pozitivă. Unele conflicte sunt absolut necesare în dezvoltarea şi maturizarea fiinţei umane competente. Echilibrul între conflict şi tensiunile personale asociate este necesar pentru progres şi productivitate ridicată.

Conflictul este important în creativitate; îl ajută pe individ să depăşească polarizările şi distorsiunile psihologice prin forţarea ieşirii din modul tradiţional de gândire. De asemenea, în condiţiile în care există şi opoziţe, calitatea deciziilor creşte.

Având în vedere toate acestea, puteţi identifica potenţialul de evoluţie şi caracteristicile unui conflict ca fiind pozitive sau negative, urmărind dacă:

prin conflictul respectiv se inhibă sau se generează idei noi; este caracterizat de o soluţie bivalentă de tip „unul pierde, celălalt

caştigă” sau una constructivă de tipul „toţi câştigă”; mediul (contextul) prezent este propice pentru atac din partea unei

parţi şi apărarea din partea celeilalte sau pentru rezolvarea de probleme?

56

1.2. Conflictul la nivel intrapersonal şi intracomunicare Conflictul la nivel intrapersonal se produce când există o

incompatibilitate, o inconsistenţă între elemente cognitive corelate, aceasta afectând capacitatea de prezicere şi (auto)control a individului. Inconsistenţa percepută ca ameninţând validitatea cadrului individual de referinţă produce incertitudinea.

Odată inconsistenţa percepută, are loc intracomunicarea folosită pentru a produce incertitudinea (dar nu în mod necesar inconsistenţa). Indivizii pot menţine inconsistenţă, dar vor încerca să reducă tensiunile asociate acesteia.

Cea mai eficace metodă de a ne reduce incertitudinea este autoexplicarea (prin comunicarea intrapersonală) a incosistenţei:

– ne aducem argumente plauzibile pentru înţelegerea discrepanţei; – ne lămurim aspectele neclare; – ne punem întrebări şi ne dăm răspunsuri. Ca rezultat, fie acceptăm ceea ce nu putem schimba, fie acţionăm

pentru a schimba ceea ce credem că stă la îndemâna noastră să o facem.

Conflictul la nivel interpersonal (de grup)

Conflictul la nivel interpersonal, de grup, de organizaţie sau de mediu de funcţionare a organizatiei poate avea numeroase surse, printre cele mai frecvente fiind:

® structura organizaţională prin divizarea în subunităţi şi modul în care sunt grupate activităţile;

® procesul de evaluare a performanţei; ® competiţia pentru resurse limitate, care poate lua forma discuţiilor

în contradictoriu între ariile funcţionale privind investiţiile sau echipamentul, privind promovările, beneficiile sau orice este important pentru angajaţi;

® competiţia pentru putere şi influenţa (participanţii la conflict pot fi indivizi sau grupuri care concurează pentru a putea influenţa politica organizaţiei, a controla resursele, a proteja valori şi tradiţii etc.);

® nepotrivirile dintre percepţiile individuale asupra rolurilor fiecaruia la locul de muncă, diferenţele de personalitate şi de nevoi sau dorinţe;

® dorinţa de autonomie psihica şi fizică (generează conflict atunci când nu este clar comunicat individului care sunt responsabilităţile legate de munca sa şi ce se aşteaptă de la el; apare frecvent în relaţia dintre manager şi subordonaţi);

57

® probleme personale care işi au originea în afara organizaţei. Structura organizaţională poate cauza conflicte prin punerea în

opoziţie a diferitelor compartimente, datorită obiectivelor neclare sau a dorinţelor de putere. Atunci când două compartimente percep rolurile pe care le au ca suprapunându-se sau atunci când intră în concurenţa de un fel sau altul, între ele pot apărea conflicte, pozitive sau negative.

Măsurarea performanţei poate fi, de asemenea, sursă de conflict dacă criteriile nu au fost clar explicate de către manager, dacă măsura recompensatorie pentru comportamentul pozitiv sau cea de îndepărtare a comportamentului negativ nu sunt corelate direct cu obiectivul de muncă urmărit.

În motivarea elevului pentru creşterea performantei şi în aprecierea muncii acestuia, problemele sunt mai complicate decât par la prima vedere. Să considerăm următorul exemplu: un elev are performanţe foarte bune, dar are obiceiul ca dimineaţa să zăbovească după micul dejun. Desigur, şi alţii pierd vremea cu alte nimicuri, fară însă a avea performanţe la fel de bune. Pe ansamblu, productivitatea grupului este însă bună; totuşi dacă s-ar folosi această oră...

Să presupunem că decideţi să interziceţi şueta, în speranţa creşterii în continuare a eficienţei. Constataţi cu mirare că, dupa o perioadă, moralul grupului a scăzut la fel şi interesul pentru studiu. De ce? O explicaţie posibilă ar fi aceea că, penalizând obiceiul „cafelei", aţi adus o modificare în percepţiile elevilor în legătură cu ce se aşteaptă de la ei, demonstrând că este important „cât” lucrează şi nu „cum” lucrează. A apărut o schimbare şi în acelaşi timp o sursă de conflict care poate duce la efecte negative asupra performanţei, daca nu este corect înţeleasă şi abordată.

2. Dinamica procesului conflictual

Putem considera că în general conflictul evoluează trecând prin următoarele cinci etape, care se întrepătrund:

– apariţia sursei generatoare de conflict şi conturarea conflictului latent;

– perceperea pe diferite cai şi în diferite moduri a conflictului (etapa conflictului perceput - „ceva nu este în regulă");

– exteriorizarea clară a unor semne caracteristice stării de conflict (conflictul devine simţit - „şeful nu m-a anunţat că trebuie să vin la şedinţă");

– manifestarea unor acţiuni deschise menite să soluţioneze în vreun

58

fel conflictul (etapa conflictului manifest - „în repetate rânduri şeful nu m-a anunţat că trebuie să vin la şedinţă");

– apariţia consecinţelor conflictului şi ale acţiunilor întreprinse (,,şeful doreşte să nu particip la luarea unor decizii, deci voi sabota implementarea acestora”)

2.1. Conflictul latent Să analizăm în continuare aceste etape mai cu atenţie. Este o primă

fază a conflictului în care, sub influenţa sursei de conflict, se generează un anumit set de atitudini şi sentimente. Conflictul latent poate rămâne la această stare fără a evolua iar când „ultima picătură umple paharul” şi conflictul „explodează", situaţia este deja iremediabil deteriorată.

Atunci când un grup de oameni lucrează, există întotdeauna posibilitatea ca unul sau altul să creadă, de exemplu, „că nu primeşte ceea ce merită”, imediat la conflict, ci să se acumuleze alături de alte nemulţumiri şi să constituie o bază pentru conflicte ulterioare.

De asemenea, doi indivizi pot să fie conştienţi de existenţa unor diferenţe de păreri, fără ca acestea să genereze anxietate şi tensiune. Aşadar, conflictul latent poate sau nu să evolueze spre faza de conflict perceput.

2.2. Conflictul perceput Datorită caracteristicilor procesului perceptual, conflictul poate

îmbrăca urmatoarele forme: – conflictul latent existent, dar neperceput; – conflictul latent existent şi perceput; – conflictul latent inexistent, dar perceput ca existent (de exemplu,

situaţia generată de o comunicare defectuoasă de o stare emoţională puternică etc,); situaţia poate îmbrăca forma conflictului perceput fără ca de fapt, să fi existat vreun conflict latent.

Etapa conflictului perceput este caracterizată de apariţia unei componente emoţionale, în sensul că cei implicaţi pot să înceapă să se simtă ostili, tensionaţi, anxiosi sau, din contră în cazul conflictului pozitiv, entuziaşti, mai ambiţioşi, gata de a porni la acţiune.

Încep să apară şi unele modificări de comportament care devin caracteristice pentru etapa următoare n evoluţia conflictului.

2.3. Conflictul simţit Este deja un conflict „personalizat", având caracteristici tipice

individului şi, adeseori, are ca prime forme de manifestare comunicarea

59

defensivă sau agresivă. Abundă bârfele şi zvonurile în jurul subiectului conflictului, informaţia tinde să fie distorsionată. Moralul este scăzut şi se pierde mult timp cu acţiuni neproductive. Discuţiile de grup, discuţiile interpersonale, şedinţele pot constitui în această etapă o „supapă de siguranţă”.

Să presupunem că, în cadrul colectivului al cărui manager sunteţi, a apărut o astfel de stare conflictuală. Indiferent de modul în care se exteriorizează aceasta, este important să nu deveniţi defensiv. De exemplu, în faţa unei comunicări ostile, agresive, păstraţi-vă calmul: stările conflictuale sunt normale în procesul muncii. Încercaţi să depistaţi sursa conflictului şi potenţialul său negativ sau pozitiv. Dacă este vorba de un conflict negativ prin consecinţele sale, faptele că au apărut primele manifestări va da şansa de a îndepărta sursa sau de a ameliora consecinţele negative ale conflictului. Dacă este vorba despre un conflict cu consecinţe potenţial pozitive, avem şansa de a-l transforma într-o forţă de progres.

Reacţia nedefensivă şi abordarea pozitivă a „semnelor” conflictului este cheia managementului conflictului iar abilitatea dumneavoastră de a comunica poate să transforme chiar şi un conflict negativ în unul pozitiv, în această etapă.

2.4. Conflictul manifest (declanşat) Este comportarea observabilă alimentată de percepţii şi sentimente

latente şi poate lua calea fie a „luptei” deschise care va genera un învingător şi un învins, fie se poate constitui într-o încercare de a stabili obiective comune.

Există trei forme importante de intervenţii în situaţii de conflict manifest: negocierea, medierea şi arbitrarea.

În acest context, negocierea este procesul de comunicare care are ca scop atingerea unei întelegeri. Cele doua părţi actionează împreuna pentru a reduce din diferenţele dintre ele. Dacă negocierea nu rezolvă conflictul, se recurge la mediere.

Medierea este forma de intervenţie prin care se promovează reconcilierea sau explicarea, interpretarea punctelor de vedere, pentru a fi înţeles corect de ambele parţi. Este de fapt negocierea unui compromis între puncte de vedere, nevoi sau atitudini ostile sau incompatibile. Medierea presupune, de regulă existenţa unei a treia parţi care să intervină între parţile în dispută. Această persoană încearcă să ajungă la o decizie satisfacatoare pentru ambele parţi.

Dacă nici medierea nu rezolvă conflictul, se poate recurge la arbitraj.

60

Arbitrajul constă în audierea şi definirea problemei conflictuale de către o persoană aleasă de către parţile în conflict, de obicei o persoană de specialitate sau desemnată de o autoritate. Arbitrul acţionează ca un judecator şi are putere de decizie.

Negocierea poate apărea în orice moment între două părţi, dar medierea şi arbitrajul sunt forme de intervenţie care reclamă costuri materile şi de timp semnificative. Simpla nemulţumire a unui angajat, dacă nu poate fi rezolvată prin negociere cu managerul, poate ajunge până în faza de arbitraj al legii. Aceasta are un efect negativ asupra productivităţii şi de aceea este bine să încurajati rezolvarea conflictelor prin negociere.

2.5. Prevenirea conflictului negativ Statisticile arată că managerii petrec peste 20% din timpul lor pentru

reducerea sau rezolvarea conflictelor negative. Se spune însă că a preveni este mai usor decât a rezolva şi managerul trebuie să fie în măsura să prevină conflictele. Recunoaşterea conflictului încă din fazele de început este una din condiţiile importante de rezolvare a conflictului.

Manifestarea conflictului negativ este, în acest sens, un semn al incompetenţei managerului de a-i preveni. Acest eşec provine de obicei din faptul că managerul nu abordează conflictul în mod pozitiv: nu este nimic rău în a gândi diferit şi a a fi diferit, în a exista diferenţe de opinii sau în a dori să promovezi. Toate acestea pot sa nu degenereze în reacţii neproductive pentru interesele organizaţiei şi aceasta depinde de competenţa managerului. Pentru a fi în măsură să transformaţi o situaţie conflictuală cu consecinţe negative într-una cu consecinţe pozitive vă sugerăm să începeţi prin a acorda atenţie aspectelor de mai jos:

– cultivaţi o atmosferă de colaborare şi un climat de comunicare deschis. Ascultarea empatică poate crea condiţiile de încredere şi cooperare necesare pentru a aborda un conflict în mod nedefensiv şi a găsi în comun soluţiile de îndepartare a acestuia;

– ţineţi cont că în organizaţie există numeroase probleme legate de structura şi cultura organizaţiei care pot constitui surse normale de conflict;

– descurajaţi apariţia competiţiei dacă aceasta conduce la situaţii de tipul câştigător/necâştigător, deoarece climatul de muncă se poate deteriora;

– promovaţi discuţia deschisă, utilizarea eficace a feedback-ului, decizia pe bază de consens, stabilirea de către cei implicaţi de criterii şi reguli clare şi valabile pentru toţi.

61

Încurajaţi aceste diferenţe care conduc la conflicte pozitive, care stimulează energia şi creativitatea, având un efect benefic asupra situaţiilor conflictuale.

62

Antologie lirică

PREMIUL I* (categoria 7-11 ani):

VARA Irina MOCANU

Şcoala nr. 30 – „Grigorie Ghica Voievod”, Bucureşti

O zână frumoasă Cu chip îngeresc Apare în casă, Căci mult o doresc. Ea vine la mine În somnul adânc Şi visul mi-e dulce Ca somnul de prunc. Îi văd pielea albă Şi părul bogat. Îi văd ochii limpezi Pe chipul curat. E vara cea dulce Şi inima-mi bate Mai repede-n piept.

* Reproducem, în acest număr al „Monitorului cultural-educativ”, poeziile premiate la ediţia a XIII-a (2005) a Concursului naţional de poezie „Copiii României creează”, iniţiat de Serviciul Tradiţii şi Educaţie, din Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

63

PREMIUL I (categoria 12-16 ani):

DANS Alexandra CÂRCIUMARU Şcoala Centrală Bucureşti

A respira fiinţa simbiotă prin fiecare por, prin fiecare geană prin fiecare zâmbet; unduire perfectă a pielii, în ritmul bătăii cardiace. Atunci au început să-ţi crească mere în priviri.

64

Din activitatea practică

CONFER

Amplă manifestare culturaşi Relaţii Publice, „Conferinţa de Jîntâlniri săptămânale cu personalităderulate sub genericul „Ministerulcivilă".

Astfel, la Centrul de PInternelor, au susţinut prelegeri doC. Giurescu, istoric, Florin Rota„Mihail Sadoveanu", general depreşedinte al Asociaţiei Veteraniloşi Internelor, Victor Ionescu, redaRomână de Radiodifuziune, TraiaFlorin Şerbănescu, preot, George S

ANIVERSAREA Z

Serviciul Tradiţii şi Educasimpozionul aniversar cu temacontemporaneitate", dedicat anivJandarmeriei Române. ManifestarPreda” a Centrului Cultural al Minmoderată de domnul general de preşedintele Asociaţiei Naţionale Administraţiei şi Internelor. Au susIoan P. Suciu şi colonel (r) MihaiStelian Gudacu, de la Inspectoratacest prilej, Direcţia Arhivelor Nexpoziţie fotodocumentară.

INŢA DE JOI

l-educativă iniţiată de Direcţia Informare oi” a prilejuit, şi în trimestrul al II-lea, alte ţi recunoscute ale vieţii publice româneşti, Administraţiei şi Internelor şi societatea

resă al Ministerului Administraţiei şi mnii: general-maior (r) Mihai Floca, Dinu ru, director al Bibliotecii Metropolitane corp de armată (r) Dumitru Penciuc, r de Război din Ministerul Administraţiei ctor-şef al „Camerei Ştirilor", Societatea n Tandin, scriitor, Radu Cârneci, poet,

tanca, poet.

ILEI JANDARMERIEI

ţie a organizat, pe data de 31 martie a.c., : „Jandarmeria Română – trecut şi ersării a 155 de ani de la înfiinţarea ea, care s-a desfăşurat la Sala „Marin

isterului Administraţiei şi Internelor, a fost corp de armată (r) Dumitru Penciuc – a Veteranilor de Război din Ministerul ţinut comunicări domnii: general-maior (r) Rotaru, colonel Lazăr Chiriac şi colonel ul General al Jandarmeriei Române. Cu aţionale Istorice Centrale a vernisat o

65

CONVOCAREA METODICĂ ANUALĂ A BIBLIOTECARILOR

În ziua de 21 aprilie a.c., s-a desfăşurat, la sediul Academiei de

Poliţie „Alexandru Ioan Cuza", Bucureşti, convocarea metodică anuală a bibliotecarilor din structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor, activitate coordonată de Serviciul Tradiţii şi Educaţie. Au participat peste 60 de bibliotecari din structurile centrale şi teritoriale ale ministerului, reprezentând Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi instituţiile de învăţământ şi, ca invitaţi, reprezentanţi ai Comisiei Naţionale a Bibliotecilor şi Bibliotecii Naţionale Militare.

„REMEMBER ENESCU”

Anul Internaţional „George Enescu", prin hotărârea U.N.E.S.C.O., a prilejuit organizarea, de către Serviciul Tradiţii şi Educaţie, a unui moment omagial dedicat marelui muzician român – „Remember Enescu". Acesta s-a desfăşurat în colaborare cu Filarmonica „George Enescu", pe data de 4 mai a.c., la Sala mică a Ateneului Român. Au rostit alocuţiuni domnii: prof. univ. dr. Mihai Nenoiu (Academia Naţională de Muzică), prof. Mihaela Tomescu (preşedintele Fundaţiei Culturale „Remember Enescu") şi chestor dr. Lazăr Cârjan (din partea Ministerului Administraţiei şi Internelor). Festivitatea a continuat cu un concert omagial, cuprinzând lucrări de George Enescu, interpretate de laureaţii Festivalului Naţional „Remember Enescu", ediţia a V-a.

MANIFESTĂRI DEDICATE ZILEI DE 9 MAI

Cu ocazia împlinirii, la 9 Mai 2005, a 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial în Europa, la nivelul Aparatului Central, inspectoratelor generale, instituţiilor de învăţământ, precum şi la al structurilor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în perioada 18 aprilie – 9 mai a.c., s-au organizat şi desfăşurat manifestări de omagiere.

Direcţia Informare şi Relaţii Publice a organizat, pe 4 mai a.c., la Centrul de Presă al Ministerului Administraţiei şi Internelor, o conferinţă susţinută de domnul general de armată (r) Dumitru Penciuc – preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Reprezentanţi ai conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ai inspectoratelor generale au depus, pe data de 9 Mai, coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut, din Parcul Carol I.

66

FESTIVALUL CULTURAL-ARTISTIC AL STUDENŢILOR ŞI ELEVILOR

DIN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT ALE MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR,

EDIŢIA A IX-A

Serviciul Tradiţii şi Educaţie, în colaborare cu Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” – Câmpina, a organizat ediţia a IX-a a Festivalului cultural-artistic al studenţilor şi elevilor din instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în zilele de 18-22 mai 2005, în municipiul Câmpina, judeţul Prahova.

Programul acestei ample manifestări, devenită tradiţională pentru instituţia Administraţiei şi Internelor, a cuprins şi sesiunea de comunicări ştiinţifice, cu tema: „Comunicarea prin mijloace multimedia – în sprijinul procesului instructiv-educativ", la care au participat cadre didactice de la instituţiile de învăţământ ale ministerului, specialişti în pedagogie, comunicare şi relaţii publice de la inspectoratele generale şi reprezentanţi ai instituţiilor civile de profil.

CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE „COPIII ROMÂNIEI CREEAZĂ”, EDIŢIA A XIII-A

Ziua Internaţională a Copilului, 1 Iunie, a prilejuit organizarea, de către Serviciul Tradiţii şi Educaţie, a concursului naţional de poezie „Copiii României creează", aflat anul acesta la cea de-a XIII-a ediţie. Concursul s-a adresat copiilor din întreaga ţară, cu înclinaţii creative în domeniul poetic, având vârste cuprinse între 8 şi 16 ani. Lansată de pe data de 1 aprilie a.c., competiţia a fost organizată în două faze (faza I – la nivel judeţean, cu implicarea structurilor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care au trimis lucrările premiate la Direcţia Informare şi Relaţii Publice, care a organizat faza a II-a).

Creaţiile poetice au fost evaluate de către un juriu format din specialişti în domeniu, din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Educaţiei şi Cercetării, precum şi din personalităţi ale culturii româneşti.

9 IUNIE – ZIUA EROILOR

La nivelul Aparatului Central, inspectoratelor generale, instituţiilor de învăţământ, precum şi la cel al structurilor teritoriale ale Ministerului

67

Administraţiei şi Internelor, în perioada 6-9.06.2005, s-au desfăşurat manifestări prilejuite de Ziua Eroilor.

Preoţii militari ai Secţiei Asistenţă Religioasă din Direcţia Informare şi Relaţii Publice au oficiat slujbe religioase la Monumentul Jandarmeriei, de la Băneasa, şi la Placa Memorială din Parcul Cişmigiu.

Reprezentanţi ai conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor au depus coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut şi la Cimitirul Eroilor Revoluţiei.

CONVOCARE METODICĂ ZONALĂ

Joi, 16 iunie 2005, Serviciul Tradiţii şi Educaţie a organizat, la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, convocarea metodică zonală a ofiţerilor cu atribuţii în domeniile tradiţiilor, educaţiei şi sportului din structurile teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor din judeţele: Olt, Dâmboviţa şi Prahova.

Obiectivul acestei activităţi cu caracter profesional, la care au participat ofiţeri din structurile vizate (poliţie, jandarmi, poliţie de frontieră şi inspectoratele pentru situaţii de urgenţă) a fost cunoaşterea şi analiza activităţii personalului cu atribuţii în domeniile amintite, stabilirea de soluţii şi propuneri pentru eficientizarea muncii.

Această manifestare a cuprins comunicări şi aplicaţii în domeniile tradiţiilor, educaţiei şi sportului, constituind, în opinia participanţilor, un util instructaj şi un preţios schimb de experienţă.

REUNIUNE DE INFORMARE ŞI INSTRUCTAJ Vineri, 17 iunie a.c., la Centrul Cultural al M.A.I., s-a desfăşurat

reuniunea de informare şi instructaj cu purtătorii de cuvânt ai prefecturilor.

În cadrul reuniunii, au prezentat comunicări domnii: Liviu Radu, secretar de stat ("Priorităţi în domeniul reformei administraţiei publice"), Paul-Victor Dobre, secretar de stat ("Priorităţi în domeniul activităţii prefecturilor"), chestor-şef Anghel Andreescu, secretar de stat, şeful Departamentului Ordine şi Siguranţă Publică ("Priorităţi în domeniul ordinii şi siguranţei publice"), precum şi doamna Adriana Vizitiu, director al Direcţiei Comunităţi Locale ("Priorităţi în domeniul comunităţilor locale").

De asemenea, domnul comisar-şef Gheorghe Boblea, directorul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, a prezentat obiectivele în domeniul informării şi relaţiilor publice.

68

ZIUA DRAPELULUI Cu ocazia sărbătoririi, la 26 iunie 2005, a Zilei Drapelului Naţional,

la nivelul Aparatului Central, inspectoratelor generale, instituţiilor de învăţământ, precum şi la cel al structurilor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în perioada 22-26 iunie a.c., s-au organizat şi desfăşurat manifestări aniversare. La sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, duminică, 26 iunie a.c., s-a organizat ceremonia publică de înălţare a Drapelului Naţional, cu participarea Muzicii militare a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române şi a Corului ostăşesc „Oameni de arme".

La Inspectoratul de Poliţie Judeţean Brăila, a avut loc sesiunea ştiinţifică „Drapelul Naţional – arc peste timp", organizată de Direcţia Informare şi Relaţii Publice, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional şi cu Muzeul Judeţean Brăila.

ACTIVITĂŢI DUHOVNICEŞTI

• La iniţiativa domnului Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, prin contribuţia personalului ministerului, s-a colectat suma de aproape 9 miliarde lei pentru persoanele afectate de inundaţiile produse în perioada aprilie-mai 2005; copiilor şi vârstnicilor instituţionalizaţi din Centrul de Plasament „Sfântul Nicolae” şi Centrul de Îngrijire şi Asistenţă nr. 5 din Bucureşti li s-au oferit, cu ocazia Sfintelor Paşti, daruri în valoare de 109.693.161 lei.

• În ziua de 14 iunie a.c., la Centrul de Pregătire şi Perfecţionare pentru Comunicaţii şi Informatică, din Câmpina, a avut loc întâlnirea metodică anuală de specialitate a preoţilor militari din Ministerul Administraţiei şi Internelor, la care au participat 22 de preoţi. Au susţinut comunicări: preot prof. univ. dr. Ştefan Buchiu, preot lect. univ. Gheorghe Hoblea şi preot Niculae Constantin, şeful Secţiei Asistenţă Religioasă. P.S. Ciprian Câmpineanul, episcop vicar patriarhal, a rostit un cuvânt de binecuvântare.

• Preoţii Secţiei Asistenţă Religioasă au susţinut activităţi de control şi îndrumare pe linia asistenţei religioase, la unităţi de jandarmi din judeţele: Timiş, Hunedoara şi Caraş-Severin.

• La întrunirile internaţionale organizate de Agenţia Naţională Antidrog, „Dimensiunea spirituală în terapia dependenţelor de droguri” şi

69

„Prevenirea consumului de droguri în şcoala românească”, şeful Secţiei Asistenţă Religioasă a susţinut prelegerile: „Psihologia fructului oprit la Adam şi urmaşii săi", respectiv „Lupta tânărului credincios cu ispita morţii albe".

• De asemenea, s-au susţinut predici şi cateheze în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor şi s-au efectuat vizite la arestaţii din secţiile de poliţie bucureştene.

COORDONATE ALE ACTIVITĂŢII SPORTIVE INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE

●

●

●

CAMPIONATUL DE TIR AL M.A.I. În perioada 12-15 aprilie a.c., a avut loc, în municipiul Târgu-Jiu – judeţul Gorj, etapa finală a Campionatului de Tir al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Manifestarea a fost organizată de Direcţia Informare şi Relaţii Publice, împreună cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Gorj şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Locotenent-colonel Dumitru Petrescu” al Judeţului Gorj. La ediţia din acest an s-au prezentat 270 de concurenţi din Aparatul Central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, inspectoratelor generale, inspectoratelor de poliţie judeţene şi instituţiilor de învăţământ ale ministerului.

CAMPIONATUL DE ATLETISM ŞI CROS AL M.A.I. În municipiul Sfântu Gheorghe – judeţul Covasna, în perioada 27-29.0 aprilie a.c, a avut loc etapa finală a Campionatului de Atletism şi Cros al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Competiţia, organizată de Direcţia Informare şi Relaţii Publice, împreună cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Covasna şi Inspectoratul de Protecţie Civilă „Mihai Viteazul” al Judeţului Covasna, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Federaţia Română de Atletism, a reunit 300 de concurenţi din Aparatul Central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, inspectoratelor generale, inspectoratelor de poliţie judeţene şi instituţiilor de învăţământ ale ministerului.

CAMPIONATUL DE TENIS AL M.A.I. În perioada 16-20

mai a.c., a avut loc, în municipiul Ploieşti – judeţul Prahova, etapa finală a Campionatului de Tenis al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Manifestarea sportivă a fost organizată de Direcţia Informare şi Relaţii

70

Publice, împreună cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Prahova şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Şerban Cantacuzino” al Judeţului Prahova, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Sport. Ediţia 2005 a antrenat 70 de concurenţi din cadrul Aparatului Central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, inspectoratelor generale, inspectoratelor de poliţie judeţene şi instituţiilor de învăţământ ale ministerului.

●

●

●

ADUNAREA GENERALĂ A U.S.M.I.R. În ziua de 26 mai a.c., la sala „Nichita Stănescu” a Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, a avut loc adunarea generală a Uniunii Sportive a Ministerului de Interne din România (U.S.M.I.R.). Pe ordinea de zi au figurat: raportul privind activitatea desfăşurată de Uniunea Sportivă a Ministerului de Interne din România în perioada 2001 – 2004; raportul Comisiei de cenzori cu privire la bugetul de venituri şi cheltuieli aferent anului 2004; prezentarea şi supunerea la vot a proiectului bugetului de venituri şi cheltuieli al U.S.M.I.R. pe anul 2005; alegerea noului Consiliu Director al U.S.M.I.R. La activitate au participat 140 de reprezentanţi ai asociaţiilor şi cluburilor sportive constituite în structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor, afiliate la U.S.M.I.R., în funcţia de preşedinte al uniunii fiind ales domnul chestor general Nicolae Berechet – secretar general al Ministerului Administraţiei şi Internelor.

CONFERINŢĂ U.S.P.E. O delegaţie a instituţiei noastre, compusă din domnii comisar-şef Stănciulescu Mircea – şeful Serviciului Sport din Direcţia Infomare şi Relaţii Publice şi comisar-şef Căta-Chiţiga Marius – Direcţia Informare şi Relaţii Publice, a participat la prima Conferinţă a U.S.P.E. pe linia activităţilor sportive desfăşurate la nivelul ministerelor de interne şi de ordine publică, care a avut loc, în perioada 2 – 5 mai a.c., în localitatea Lübeck – Germania. La manifestare, prezidată de domnul Jean – Pierre Havrin – preşedintele Uniunii Sportive a Poliţiilor din Europa, au participat 80 de reprezentanţi ai ministerelor de interne şi de ordine publică din 25 de ţări.

CUPA MONDIALĂ A TRĂGĂTORILOR DE ELITĂ. În perioada 20 - 26 mai 2005, s-a desfăşurat, la Budapesta – Ungaria, Cupa Mondială a Trăgătorilor de Elită, la care au participat 94 sportivi, reprezentanţi ai ministerelor de interne şi de ordine publică din 18 ţări.

71

Reprezentanţii Ministerului Administraţiei şi Internelor din România au ocupat locul 14 în clasamentul pe echipe, din cele 32 înscrise în concurs.

ACTIVITĂŢI ALE CENTRULUI CULTURAL AL MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Din gama largă de activităţi cultural-educative organizate de Centrul

Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor în trimestrul al II-lea – 2005, menţionăm:

• Zilele Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor. În perioada 7-12 iunie a.c., la împlinirea a 56 de ani de la înfiinţarea instituţiei, s-au desfăşurat, în spaţiile recent modernizate şi personalizate prin acordarea unor denumiri onorifice, numeroase spectacole muzicale şi de divertisment, lansări de carte, alte acţiuni culturale. De remarcat sunt spectacolul intitulat „O melodie pentru fiecare” (regia Marian Ciripan) şi recitalul actorului Eusebiu Ştefănescu, de la Teatrul Naţional din Bucureşti – „Mihai Eminescu - simbolul eternităţii române".

• Festivalul Naţional „Ministar Cireşar", ediţia a VI-a (24 şi 26 iunie); Festivalul de coregrafie „Milenium” (8 mai); Festivalul pentru copii „Micul gimnast” (15 mai); Festivalul muzicii distractive (9 iunie).

• În perioada 13-21 mai a.c., un grup de 36 de tineri dansatori ai Ansamblului „Primavera” al Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, condus de doamna profesoară Angela Melcescu, au participat la a V-a ediţie a „FOMGED International Children Festival", din Turcia. Pe scenele din Antalya şi Ankara au mai evoluat şi alţi 22 de dansatori, membri ai cercurilor Centrului Cultural. Pentru prestaţia de excepţie, guvernatorul provinciei Antalya şi primarul oraşului omonim au oferit directorului instituţiei, comisar-şef dr. Gheorghe Bârsan, o diplomă de onoare, delegaţia română distingându-se astfel faţă de celelalte 27 ansambluri participante la festival.

72

Legislaţie de specialitate

LEGEA nr. 334 din 31 mai 2002 Legea bibliotecilor *

(MONITORUL OFICIAL nr. 132 din 11 februarie 2005)

*) Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 593/2004 pentru modificarea şi completarea Legii bibliotecilor nr. 334/2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.240 din 22 decembrie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea bibliotecilor nr. 334/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 18 iunie 2002, şi a mai fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 59/2003 privind unele categorii de bunuri scutite de la plata datoriei vamale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 29 august 2003, aprobatã cu modificări prin Legea nr. 545/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 20 decembrie 2003 şi prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

ART. 1 În înţelesul prezentei legi, se consideră: a) biblioteca - instituţia, compartimentul sau structura specializată al cărei scop principal este de a constitui, a organiza, a prelucra, a dezvolta şi a conserva colecţii de cărţi, publicaţii, alte documente specifice şi baze de date pentru a facilita utilizarea acestora în scop de informare, cercetare, educaţie sau recreere; în cadrul societăţii informaţionale biblioteca are rol de importanţă strategică; b) biblioteca naţională - biblioteca investitã cu achiziţionarea şi conservarea unui număr de exemplare din toate documentele importante editate în ţară, care funcţionează ca depozit legal; c) biblioteca universitară - biblioteca aflată prioritar în serviciul studenţilor, al cadrelor didactice şi al cercetătorilor din universităţi şi alte instituţii de învăţământ superior şi de cercetare care, în limitele prevăzute de regulamentul de organizare, poate funcţiona şi ca bibliotecă publică; d) biblioteca specializată - biblioteca destinată în principal unei categorii de beneficiari sau colecţionari, cu prioritate, ai unor tipuri de documente ori pentru a răspunde necesităţilor specifice organismului tutelar;

73

e) biblioteca publică - biblioteca de tip enciclopedic pusã în slujba unei comunităţi locale sau judeţene; f) biblioteca şcolară - biblioteca organizată în cadrul unei instituţii de învăţământ preuniversitar, care se află cu precădere în serviciul elevilor şi al cadrelor didactice din instituţia respectivă şi care, în limitele prevăzute de lege şi de regulamentul de organizare, poate funcţiona şi ca bibliotecă publică.

ART. 2 (1) După forma de constituire şi administrare a patrimoniului, bibliotecile sunt de drept public sau de drept privat. (2) Bibliotecile de drept public se înfiinţează şi se organizează în subordinea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, a altor autorităţi publice ori instituţii şi funcţionează potrivit regulamentelor proprii aprobate de autorităţile sau instituţiile tutelare. (3) Bibliotecile de drept privat se înfiinţează, se organizează şi funcţionează în subordinea persoanelor juridice private sau a persoanelor fizice.

ART. 3 După forma de organizare, bibliotecile pot fi cu personalitate juridică sau fãrã personalitate juridică.

ART. 4 După gradul de acces la colecţii şi servicii bibliotecile pot fi cu acces nelimitat sau cu acces limitat.

ART. 5 După structura colecţiilor bibliotecile pot fi enciclopedice sau specializate.

ART. 6 (1) În bibliotecile de drept public accesul la colecţiile şi bazele de date proprii este gratuit. (2) Bibliotecile de drept public pot oferi unele servicii, stabilite prin regulamente proprii de organizare şi funcţionare, în condiţiile legii, pe bazã de tarife, cu avizul autorităţii tutelare.

ART. 7 Bibliotecile de drept public pot fi desfiinţate în cazul încetãrii activităţii autorităţilor sau instituţiilor care le-au înfiinţat sau finanţat, numai în condiţiile preluãrii patrimoniului lor de către o altă bibliotecă de drept public, cu respectarea legislaţiei în vigoare.

ART. 8 (1) Bibliotecile de drept public sunt finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, iar fondurile de finanţare se nominalizeazã distinct în bugetele proprii sau ale instituţiilor tutelare.

74

(2) Bibliotecile pot fi finanţate şi de alte persoane juridice de drept public sau privat, precum şi de persoane fizice, prin donaţii, sponsorizări sau alte surse legale de venituri. (3) Bibliotecile de drept privat pot fi susţinute financiar, pe bază de programe sau proiecte, şi de la bugetul de stat sau de la bugetele autorităţilor locale, dacă se angajeazã sã aibã o activitate specificã bibliotecilor de drept public.

CAPITOLUL AL II-LEA Sistemul naţional de biblioteci

ART. 9 (1) Sistemul naţional de biblioteci este parte integrantă a sistemului informaţional naţional şi se constituie din totalitatea bibliotecilor de drept public şi din bibliotecile de drept privat, care au activităţi specifice celor de drept public, având ca scop realizarea coordonată a împrumutului bibliotecar naţional şi internaţional, gestionarea sistemică a informaţiei, realizarea Catalogului naţional partajat şi a Bibliotecii naţionale virtuale. (2) Bibliotecile de drept public pot realiza consorţii sau alte forme de cooperare interbibliotecară în vederea achiziţiei de documente specifice şi a dezvoltării serviciului de lectură publică.

ART. 10 Sistemul naţional de biblioteci, în raport cu funcţiile şi atribuţiile acestora, este structurat astfel: a) Biblioteca Naţională a României; b) Biblioteca Academiei Romane; c) biblioteci universitare; d) biblioteci specializate; e) biblioteci publice; f) biblioteci şcolare.

SECŢIUNEA A Biblioteca Naţională a României

ART. 11 Biblioteca Naţională a României este biblioteca de drept public cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor.

ART. 12 (1) Biblioteca Naţională a României îndeplineşte următoarele funcţii specifice: a) conservă, cercetează, dezvoltă şi pune în valoare patrimoniul de documente deţinute în colecţiile sale; b) organizează Depozitul legal, potrivit legii;

75

c) depistează, colecţionează, organizează, conservă şi pune în valoare Fondul Documenta Romaniae, constituit din tipărituri şi alte categorii de documente apărute în străinătate, referitoare la România şi poporul roman, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate; d) organizează şi gestionează Rezerva naţională de publicaţii; e) în calitate de centru naţional de schimb realizează evidenţa centralizată şi statistica schimburilor internaţionale de publicaţii; f) în calitate de centru naţional metodologic elaborează şi coordonează metodologia împrumutului interbibliotecar intern şi internaţional, avizată de Comisia Naţională a Bibliotecilor; g) în calitate de centru naţional de patologie şi restaurare a publicaţiilor coordonează activitatea din aceste domenii; h) îndeplineşte şi alte atribuţii specifice, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare. (2) Biblioteca Naţională a României funcţionează pe baza regulamentului propriu de organizare şi funcţionare aprobat prin ordin al ministrului culturii şi cultelor.

ART. 13 În subordinea Bibliotecii Naţionale a României funcţionează Oficiul Naţional Bibliografic şi de Informatizare a Bibliotecilor, cu următoarele atribuţii: a) realizează controlul bibliografic naţional ca parte a controlului bibliografic universal; b) elaborează Bibliografia naţională curentă pentru toate categoriile de documente; c) elaborează, gestionează şi actualizează Catalogul colectiv naţional al publicaţiilor româneşti şi străine, prin participarea contractuală a bibliotecilor din România; d) atribuie numărul internaţional standard pentru cărţi (ISBN), pentru publicaţii seriale (ISSN), pentru alte categorii de documente şi realizează catalogarea înaintea publicării (CIP).

ART. 14 Oficiul Naţional Bibliografic şi de Informatizare a Bibliotecilor se finanţează de la bugetul de stat şi din resurse extrabugetare prevăzute în bugetul Bibliotecii Naţionale a României.

SECŢIUNEA B Biblioteca Academiei Romane

ART. 15 Biblioteca Academiei Romane este biblioteca de drept public cu personalitate juridică şi statut de bibliotecă naţională, care funcţionează în subordinea Academiei Romane.

76

ART. 16 Biblioteca Academiei Romane îndeplineşte următoarele funcţii: a) colecţionează, organizează şi pune în valoare colecţii naţionale specifice; b) elaborează şi editează Bibliografia naţională retrospectivă pentru toate categoriile de documente; c) realizează schimbul internaţional de publicaţii cu publicaţiile Academiei Romane; d) coordonează din punct de vedere metodologic activitatea celorlalte biblioteci din reţeaua Academiei Romane; e) beneficiază de prevederile legii privind Depozitul legal; f) achiziţionează cu prioritate, din ţară şi din străinătate, documente specifice de importanţă deosebită pentru identitatea culturală şi naţională; g) alte atribuţii specifice potrivit Statutului Academiei Române şi regulamentului propriu de organizare şi funcţionare.

SECŢIUNEA C Biblioteci universitare

ART. 17 Bibliotecile universitare sunt biblioteci de drept public sau de drept privat, care au ca utilizatori principali studenţii, cadrele didactice şi cercetătorii din instituţiile de învăţământ superior.

ART. 18 Din categoria bibliotecilor universitare fac parte: a) bibliotecile centrale universitare, care sunt biblioteci de drept public, de importanţă naţională, cu personalitate juridică, subordonate Ministerului Educaţiei şi Cercetării, finanţate de către acesta; b) bibliotecile instituţiilor de învăţământ superior de stat sau privat, care sunt subordonate senatelor acestor instituţii şi finanţate din bugetul acestora.

ART. 19 Bibliotecile universitare sunt parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ şi participă la procesul de instruire, formare şi educaţie, precum şi la activitatea de cercetare din instituţiile de învăţământ superior.

SECŢIUNEA D Biblioteci specializate

ART. 20 Instituţiile academice şi de cercetare, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile publice, unităţile militare, agenţii economici şi celelalte persoane juridice de drept public sau privat pot înfiinţa şi pot organiza biblioteci specializate.

77

ART. 21 Bibliotecile specializate sunt biblioteci de drept public sau privat şi sunt finanţate de către autorităţile, instituţiile sau celelalte persoane juridice care le tutelează.

SECŢIUNEA E Biblioteci publice

ART. 22 (1) Bibliotecile publice sunt biblioteci de drept public sau privat, destinate tuturor membrilor unei comunităţi locale ori zonale. (2) Bibliotecile publice asigură egalitatea accesului la informaţii şi la documentele necesare informării, educaţiei permanente şi dezvoltării personalităţii utilizatorilor, fără deosebire de statut social sau economic, vârstă, sex, apartenenţă politică, religie ori naţionalitate.

ART. 23 Din categoria bibliotecilor publice fac parte: a) Biblioteca Metropolitană Bucureşti; b) bibliotecile judeţene; c) bibliotecile municipale şi orăşeneşti; d) bibliotecile comunale.

ART. 24 Biblioteca Metropolitană Bucureşti, succesoare a Bibliotecii Municipale „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti, este biblioteca de drept public cu personalitate juridică şi funcţionează în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

ART. 25 Biblioteca Metropolitană Bucureşti exercita funcţia de bibliotecă publică şi de depozit local pentru municipiul Bucureşti, de bibliotecă judeţeană pentru judeţul Ilfov, precum şi de centru de informare şi documentare în domeniul biblioteconomiei pentru bibliotecile publice din România, având următorul obiect de activitate: a) colecţionează şi achiziţionează toate categoriile de documente necesare organizării activităţii de lectură, informare, documentare şi educaţie permanentă în toate sectoarele Capitalei, prin filiale şi biblioteci mobile, precum şi publicaţiile de specialitate din ţară şi din străinătate, în vederea informării bibliotecilor publice din România; b) elaborează şi editează Bibliografia retrospectivă şi curentă a municipiului Bucureşti, alte publicaţii de specialitate, alcătuieşte baze de date şi asigură servicii de informare comunitară; c) colecţionează, conservă şi valorifică fondul de documente specifice cu scopul protejării patrimoniului culturii scrise a municipiului Bucureşti şi a judeţului Ilfov.

78

ART. 26 (1) Activitatea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti este finanţată integral din bugetul municipiului Bucureşti. (2) Consiliile locale ale sectoarelor pot finanţa programe culturale, lucrări de investiţii şi cheltuieli materiale pentru filialele aflate pe teritoriul sectorului respectiv.

ART. 27 (1) Bibliotecile judeţene sunt biblioteci de drept public cu personalitate juridică. (2) Bibliotecile judeţene se organizează şi funcţionează în toate municipiile reşedinţă de judeţ, în subordinea consiliilor judeţene.

ART. 28 Bibliotecile judeţene au următoarele atribuţii principale: a) colecţionează toate categoriile de documente strict necesare organizării activităţii de informare şi lectură la nivelul comunităţii locale; b) coordonează activitatea bibliotecilor publice de pe raza judeţului în care îşi desfăşoară activitatea; c) elaborează bibliografia locală curentă, alcătuiesc baza de date şi asigură servicii de informare comunitară; d) îndeplinesc şi funcţia de biblioteci municipale pentru municipiile reşedinţă de judeţ.

ART. 29 Activitatea bibliotecilor judeţene se finanţează din bugetul judeţului respectiv.

ART. 30 (1) Bibliotecile municipale şi orăşeneşti sunt biblioteci de drept public cu sau fără personalitate juridică. (2) Consiliile locale ale municipiilor reşedinţă de judeţ pot finanţa programe culturale, lucrări de investiţii şi cheltuieli materiale pentru biblioteca judeţeană respectivă.

ART. 31 Bibliotecile municipale şi orăşeneşti organizează activitatea de lectură şi oferă servicii de documentare şi informare comunitară.

ART. 32 Activitatea bibliotecilor municipale şi orăşeneşti se finanţează din bugetul municipiilor şi oraşelor pe raza cărora funcţionează.

ART. 33 Bibliotecile comunale se organizează şi funcţionează în toate centrele de comună, în subordinea consiliilor locale, şi sunt finanţate din bugetele acestora.

ART. 34 Consiliile locale pot organiza în şcolile săteşti filiale sau puncte de servicii ale bibliotecilor publice comunale.

79

ART. 35 Persoanele fizice sau juridice romane ori străine pot înfiinţa şi finanţa biblioteci publice de drept privat pe teritoriul României, pe baza metodologiei elaborate de Comisia Naţională a Bibliotecilor.

SECŢIUNEA F Biblioteci şcolare

ART. 36 Din reţeaua bibliotecilor şcolare fac parte: a) Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu” din Bucureşti, bibliotecă de drept public, de importanţă naţională, cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Educaţiei şi Cercetării; aceasta participă la programul de specializare a personalului didactic din învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi postliceal şi asigură îndrumarea metodologică pentru bibliotecile caselor corpului didactic şi pentru bibliotecile şcolare; b) bibliotecile caselor corpului didactic, biblioteci de drept public fără personalitate juridică, care îndeplinesc funcţii de informare şi documentare pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar şi sunt subordonate inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti; c) bibliotecile şcolare, biblioteci de drept public sau de drept privat, care funcţionează în unităţile de învăţământ preşcolar, primar, gimnazial, liceal, postliceal şi profesional, precum şi în cadrul altor structuri şcolare.

ART. 37 Bibliotecile şcolare sunt parte integrantă a procesului de instruire, formare şi educare.

ART. 38 Finanţarea bibliotecilor şcolare se face din bugetul anual al instituţiilor de învăţământ de stat sau privat în cadrul cărora funcţionează.

CAPITOLUL AL III-LEA Patrimoniul bibliotecilor

ART. 39 (1) Colecţiile bibliotecilor pot fi formate din următoarele categorii de documente: a) cărţi; b) publicaţii seriale; c) manuscrise; d) microformate; e) documente cartografice; f) documente de muzica tipărite; g) documente audiovizuale; h) documente grafice;

80

i) documente electronice; j) documente fotografice sau multiplicate prin prelucrări fizico-chimice; k) documente arhivistice; l) alte categorii de documente, indiferent de suportul material. (2) Colecţiile pot cuprinde şi alte documente, nespecifice bibliotecilor, istoriceşte constituite sau provenite din donaţii.

ART. 40 (1) Documentele aflate în colecţiile bibliotecilor, care au statut de bunuri culturale comune sau care au fost clasate în categoria bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, nu sunt mijloace fixe şi sunt evidenţiate, gestionate şi inventariate în condiţiile legii. (2) Eliminarea documentelor din colecţii se aplică numai bunurilor culturale comune, uzate fizic sau moral, după o perioadă de minimum 6 luni de la achiziţie, prin hotărârea conducerii bibliotecii. (3) Evidenţa documentelor se face în sistem tradiţional şi informatizat, astfel: a) evidenţa globală, prin registrul de mişcare a fondurilor (R.M.F.); b) evidenţa individuală, prin registrul de inventar (R.I.), cu numerotare de la 1 la infinit; c) evidenţa periodicelor, trimestrial sau anual, prin constituirea lor în unităţi de inventar; d) evidenţa analitică, pe fişe însoţite de imagini foto pentru bunurile culturale constituite în gestiuni şi care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil. (4) Evidenţa globală şi individuală realizată în sistem informatizat cuprinde descrierea completă, conform I.S.B.D. (5) Bibliotecarii nu sunt obligaţi să constituie garanţii gestionare, dar ei răspund material pentru lipsurile din inventar care depăşesc procentul de pierdere naturală stabilit potrivit legii. (6) Documentele, bunuri culturale comune, găsite lipsă din inventar, se recuperează fizic, prin înlocuirea cu documente identice, sau valoric, prin achitarea valorii de inventar a documentelor, actualizată cu aplicarea coeficientului de inflaţie la zi, la care se adaugă o sumă echivalentă cu de 1-5 ori faţă de preţul astfel calculat. (7) Bunurile culturale de patrimoniu lipsă la inventar se recuperează fizic; în cazul în care acest lucru nu este posibil, se recuperează valoric la preţul pieţei plus o penalizare de minimum 10% din cost, pe baza hotărârii Comisiei Naţionale a Bibliotecilor. (8) Documentele specifice bibliotecilor se inventariază periodic astfel: a) fondul care cuprinde până la 10.000 de documente - o dată la 4 ani; b) fondul cuprins între 10.001-50.000 de documente - o dată la 6 ani; c) fondul cuprins între 50.001-100.000 de documente - o dată la 8 ani; d) fondul cuprins între 100.001-1.000.000 de documente - o dată la 10 ani; e) peste 1.000.000 de documente - o dată la 15 ani. (9) În caz de predare/preluare a gestiunii fondului de documente, precum şi în caz de forţă majoră se procedează la verificarea integrală a inventarului.

81

(10) În cazuri de forţă majoră, incendii, calamităţi naturale etc., conducerea bibliotecii dispune scoaterea din evidenţă a documentelor distruse. (11) Bibliotecile publice sunt obligate să îşi dezvolte periodic colecţiile de documente, prin achiziţionarea de titluri din producţia editorială curentă. (12) Creşterea anuală a colecţiilor din bibliotecile publice trebuie să fie de minimum 50 de documente specifice la 1.000 de locuitori. (13) Colecţia din bibliotecă publică trebuie să asigure cel puţin un document specific pe cap de locuitor.

ART. 41 (1) Colecţiile bibliotecilor se constituie şi se dezvoltă prin transfer, schimb interbibliotecar naţional şi internaţional, donaţii, legate şi sponsorizări, precum şi prin achiziţionarea unor servicii culturale de bibliotecă, respectiv achiziţionarea de documente specifice, publicaţii, cărţi vechi şi din producţia editorială curentă, indiferent de valoarea lor şi de suportul pe care au fost înregistrate sau fixate, cu respectarea principiilor utilizării eficiente a fondurilor publice, a transparenţei şi a tratamentului egal, în condiţiile legii. (2) Dotările se asigură prin finanţarea de către autorităţile tutelare, precum şi prin transferuri, donaţii şi sponsorizări; donaţiile şi sponsorizările din străinătate sunt scutite de taxe vamale şi de T.V.A.∗

ART. 42 (1) Colecţiile bibliotecilor se păstrează în depozite şi/sau în săli cu acces liber special amenajate, asigurându-se condiţii de conservare şi securitate adecvate. (2) Autorităţile şi instituţiile publice tutelare controlează şi asigură condiţii optime de păstrare a colecţiilor şi de acces la acestea.

ART. 43 (1) Pentru sprijinirea procesului de dezvoltare a colecţiilor de bibliotecă şi a dotării bibliotecilor cu echipamente tehnice, mobilier, tipizate de bibliotecă şi consumabile, începând cu anul 2003 se înfiinţează Oficiul Naţional de Servicii pentru Biblioteci. (2) Oficiul Naţional de Servicii pentru Biblioteci este instituţie de drept public, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, finanţata în primii 2 ani de funcţionare prin subvenţii de la bugetul de stat şi din venituri extrabugetare, După care se va finanţa exclusiv din resurse extrabugetare. (3) Modalitatea de organizare şi funcţionare a Oficiului Naţional de Servicii pentru Biblioteci este stabilită prin hotărâre a Guvernului, emisă în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(continuare în numărul următor)

∗ Conform art. 161 alin. (7) lit. i) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, referirile la taxa pe valoarea adăugată din cadrul acestui alineat rămân în vigoare până la data de 31 decembrie 2006

82

CALENDAR CULTURAL-EDUCATIV

TRIMESTRUL al III-lea – 2005

IULIE 1 iulie – Ziua Mondială a Arhitecturii 2 iulie – Sfântul Voievod Ştefan cel Mare 11 iulie – Ziua Mondială a Populaţiei (din 1987) 20 iulie – Ziua Aviaţiei şi a Apărării Antiaeriene Române. Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. 20 iulie 1864 – Unificarea structurilor de afaceri interne din România. Ministerul de Interne se uneşte cu Ministerul Lucrărilor Publice şi ia titulatura de Ministerul de Interne, Agriculturii şi Lucrărilor Publice. 23 iulie – Ziua Presei Militare (în 1866 s-a tipărit la Bucureşti publicaţia „Observatorul militar") 24 iulie – Ziua Poliţiei de Frontieră (în 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit structurile de grăniceri din Moldova şi Ţara Românească) 25 iulie – Ziua Radiolocaţiei Române 26 iulie – Ziua Arhivistului Militar Român 29 iulie – Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, române”!

83

AUGUST 6 august – Ziua Mondială a Luptei pentru Interzicerea Armei Nucleare. Ziua Hiroshima 6 august – Schimbarea la Faţă 15 august – Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria) 15 august – Ziua Marinei Militare Române 16 august – Sfinţii Martiri Brâncoveni Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache 21 august – Ziua Medicinei Militare Române 23 august – În 1944, România s-a alăturat Naţiunilor Unite, în lupta împotriva puterilor Axei 29 august – Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul 30 august – În 1940, se semnează Dictatul de la Viena, prin care sunt cedaţi Ungariei hortyste 43.492 km şi o populaţie de 2.667.000 locuitori, majoritatea români - 65 ani.

SEPTEMBRIE 1 septembrie – Ziua Mondială a Păcii 8 septembrie – Ziua Internaţională a Alfabetizării (1966) 13 septembrie – Ziua Pompierilor Români 14 septembrie – Înălţarea Sfintei Cruci 16 septembrie 1880 – 125 de ani de la înfiinţarea Societăţii Farmaciştilor din România

84

17 septembrie1935 – 70 de ani de la admiterea României ca membru permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor 18 septembrie – Ziua Porţilor Deschise – se vizitează în mod gratuit muzeele 24 septembrie – Ziua Parteneriatului pentru Pace – Ziua Wőrner, în onoarea fostului secretar general al N.A.T.O., Manfred Wőrner (1934-1994)

TRIMESTRUL AL IV-LEA – 2005

OCTOMBRIE 1 octombrie – Ziua Internaţională a Muzicii (din 1975) 1 octombrie – Ziua Internaţională a Vârstnicilor (din 1991) 1 octombrie 1860 – 145 de ani de la înfiinţarea Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi 5 octombrie – Ziua Mondială a Educatorilor (U.N.E.S.C.O. în 1994) 5 octombrie – 175 de ani de la moartea lui Dinicu Golescu (07.02.1777-5.10.1830), cărturar iluminist şi memorialist 14 octombrie – Sfânta Cuvioasă Parascheva 22 octombrie – Ziua Mondială a Misionarilor (instituită de Papa Ioan Paul al II-lea, la 10 iunie 1995) 23 octombrie 1860 – 145 de ani de la înfiinţarea Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, cea mai veche instituţie de învăţământ artistic superior din România, fiind singura Universitate din ţara noastră care reuneşte sub aceeaşi cupolă Muzica, Artele plastice şi Teatrul. 24 octombrie – Ziua Internaţională a Naţiunilor Unite (din 1948) 25 octombrie – Ziua Armatei Române

85

26 octombrie – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – patronul spiritual al Poliţiei de Frontieră 31 octombrie – Ziua Internaţională a Mării Negre (din 1998)

NOIEMBRIE 3 noiembrie – Ziua Vânătorilor de Munte Români 5 noiembrie 1880 – 125 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu (5.11.1880-19.10.1961), scriitor, publicist, traducător şi academician 8 noiembrie – Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil – patronii spirituali ai Jandarmeriei Române 9 noiembrie 1330 – 675 de ani de la desfăşurarea bătăliei de la Posada, în care Basarab I Întemeietorul (1330-1352) a câştigat în faţa lui Carol Robert, rege maghiar, ceea ce a însemnat cucerirea independenţei statului muntean faţă de cel maghiar şi întemeierea Munteniei 10 noiembrie – Ziua Artileriei Române 10 noiembrie – Ziua Mondială a Tineretului 12 noiembrie – Ziua Cercetaşului Român 12 noiembrie – Ziua Geodezului Militar Român 16 noiembrie – Ziua Trupelor de Căi Ferate şi a Transporturilor Militare Române 21 noiembrie – Ziua Mondială a Televiziunii 23 noiembrie 1905 – 100 de ani de la naşterea lui Petre Comarnescu (23.11.1905-27.11.1970) – eseist, memorialist, traducător şi critic literar şi de artă 29 noiembrie 1880 – 125 de ani de la naşterea lui Nicolae Dimitrie Cocea (29.11.1880-01.02.1949) – editor, publicist şi scriitor

86

30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, ocrotitorul României

DECEMBRIE 1 decembrie – Ziua Naţională a României 3 decembrie – 140 de ani de la promulgarea, de către domnitorul Al. Ioan Cuza, a Legii de organizare a Serviciului de Poştă şi Telegraf 7 decembrie – Ziua Internaţională a Aviaţiei Civile 8 decembrie – Ziua Constituţiei României 10 decembrie – Ziua Internaţională a Drepturilor Omului (1950) 10 decembrie 1925 – 80 de ani de la începerea activităţii, până în 1950, a Secţiei de bibliologie din cadrul Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie. 13 decembrie – Ziua Tipografilor Români 18 decembrie – Ziua Minorităţilor Naţionale din România 25 decembrie – Naşterea Domnului. Crăciunul 28 decembrie 1805 – 200 de ani de la naşterea lui Eftimie Murgu (28.12.1805-12.05.1870), profesor universitar, conducătorul Revoluţiei Române de la 1848, din Banat

ANIVERSĂRI CU DATĂ NEPRECIZATĂ 1330 – 675 de ani de la atestarea documentară a Cetăţii Argeş, situată pe râul Argeş, pe locul actualului oraş Curtea de Argeş 1365 – 640 de ani de la baterea, de către Vladislav I, a primelor monede ale Ţării Româneşti

87

1580 – 425 de ani de la întemeierea Universităţii din Cluj, care a avut la început trei facultăţi (teologie, filozofie şi drept) şi era condusă de către italianul Antonio Possevino 1655 – 350 de ani de la începerea lucrărilor de construcţie a Bisericii Patriarhiei Române, monument istoric al Capitalei (inaugurată în 1668) 1780 – 225 de ani de la imprimarea, la tipografia Mănăstirii Snagov, de către Antim Ivireanul, a volumului Floarea darurilor, prima carte laică tipărită în Muntenia, versiunea românească a lucrării Fiore de virtu 1780 – 225 de ani de la naşterea lui Tudor Vladimirescu (1780 – 27.05.1821), om politic aflat în fruntea Ţării Româneşti pentru două luni, în 1821, organizator şi conducător al Revoluţiei Române din Muntenia de la 1821 1880 – 125 de ani de la înfiinţarea, ca instituţie anexă a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (CDC), a Casei de Economii, prima instituţie naţională de economii a populaţiei 1895 – 110 ani de la apariţia primului număr al colecţiei Biblioteca pentru toţi, editată de Carol Müller 1905 – 100 de ani de la înfiinţarea Muzeului de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici" 1910 – 95 de ani de la inaugurarea clădirii Primăriei Municipiului Bucureşti 1925 – 80 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) la treapta de Patriarhie

88

SUMAR

1. CULTURĂ PROFESIONALĂ Comunicarea în situaţii de criză (I) – comisar-şef Gheorghe Boblea, director al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice...................................................................3 Aspecte privind comunicarea interculturală – chestor Vasile Drăgoi, inspector principal Mircea Radu, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi ................................11 Seriozitatea „faptului divers” mediatic – colonel(r) conf.univ. dr. Nicolae Rotaru, Institutul Naţional de Informaţii ....................................................23

2. DOSAR „MONITOR CULTURAL –EDUCATIV”

Powerpoint vs. stilistica prafului de cretă – conf.univ. dr. Cristian Perianu, Facultatea de Drept, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” .................25 Utilizarea Internetului în procesul instructiv-educativ – colonel dr.ing. Ioan Flucuş, maior dr.ing. Emanuel Darie, student sublocotenent Simion Petruş, Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” ............35 Eficientizarea procesului educaţional cu ajutorul mijloacelor multimedia – maior Mihai Răducu, Şcoala de Subofiţeri Jandarmi „Grigore Alexandru Ghica”- Drăgăşani .............................................................................................39 Mijloace multimedia utilizate în desfăşurarea activităţii de „analiză tranzacţională” – comisar-şef Emilian Mihai, comisar Gheorghe Enescu, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr", Câmpina .................................................................................................45 Text şi multimedia – maior Sorin Alexe, Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă „Pavel Zăgănescu”, Boldeşti-Scăeni.......................................49 Comunicarea, mijloc eficient de gestionare a stărilor conflictuale – profesor Ileana Tunsoiu, profesor Anghel Vasile, Liceul Militar „Neagoe Basarab”, Buzău ...................................................................................................................54

3. ANTOLOGIE LIRICĂ

Creaţii premiate la Concursul naţional de poezie „Copiii României creează”, ediţia a XIII-lea....................................................................................................63

4. DIN ACTIVITATEA PRACTICĂ Conferinţa de Joi; aniversarea Zilei Jandarmeriei; convocarea metodică anuală a bibliotecarilor; „Remember Enescu"; manifestări dedicate zilei de 9 Mai;

89

Festivalul cultural-artistic al studenţilor şi elevilor din instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, ediţia a IX-a; Concursul naţional de poezie „Copiii României creează", ediţia a XIII-a; manifestări prilejuite de Ziua Eroilor; convocare metodică zonală; reuniune de informare şi instructaj; manifestări dedicate Zilei Drapelului; activităţi duhovniceşti; coordonate ale activităţii sportive interne şi internaţionale; activităţi ale Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor ............................................................65

5. LEGISLAŢIE DE SPECIALITATE

Legea bibliotecilor, nr. 334/2002 (I)...................................................................73

6. CALENDAR CULTURAL-EDUCATIV Trimestrul al III-lea.............................................................................................83 Trimestrul al IV-lea.............................................................................................85

90