1
ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU”
CLUJ-NAPOCA
MOISE SORA NOAC (1806-1862) – Monografie istorică –
REZUMATUL tezei de doctorat
Coordonator C. S. I. Gelu NEAMŢU
Doctorand Vasile-Viorel CÂMPEAN
Cluj-Napoca 2012
2
Cuprins
Argument 3
Istoriografia temei 6
Capitolul I
I.1. Originile sau între prima legiune romană din Dacia şi Baba Novac 13
I.2. Ofiţerii din familia Novac 19
I.3. “Strălucind pre tot locul întru învăţătură” 24
Capitolul II
II.1. Începuturile preoţeşti 29
II.2. La marginea diecezei 36
Capitolul III
III.1. În vâltoarea revoluţiei 43
III.2. Întemeietorul învăţământului sistematic la Hurezu Mare 47
III.3. Cu crucea, în fruntea obştii 55
III.4. Cucuta şi alte buruieni 64
III.5. Spre apusul unei vieţi zbuciumate 69
Capitolul IV
IV.1. Iluzia “libertăţii comune” 78
IV.2. Procesiunea pentru “libertatea comună” 84
IV .3. În temniţa careiană 88
IV.4. Sinodul care va deveni nul 92
IV.5. Evitarea notei “infidelitatis” 98
IV.6. Recompensa. Încetarea maghiarismului 105
IV.7. Scaunul de canonic 108
IV.8. Alte acuzaţii şi “forfoane” 112
IV.9. Sfidând furtunile istoriei 119
Capitolul V
V.1. Noac şi “foile naţionale” 123
V.2. Schimbul de cărţi româneşti 133
V.3. Reporterul din Sătmar 137
V.4. Corespondenţa cu câţiva patrioţi români 142
V.5. Moise Sora Noac şi “Astra” 147
3
Capitolul VI
VI.1. Pledoarie pentru ortografia latină. Cartea de rugăciuni 151
VI.2. De la slove către litere 154
VI.3. Traducerile, “caz de conştiinţă” 159 VI.4. Scrieri istorice 170
VI.5. Poetul Moise Sora Noac 174
VI.6. Folclorul 187
VI.7. Împotriva defăimării 194
VI.8. Odiseea manuscriselor. Descendenţii 196
Concluzii 202
Bibliografie 205
Anexe. Documente 219
Anexe. Ilustraţii 268 Cuvinte-cheie: Moise Sora Noac, paşoptist, Satu Mare, Haţeg, Hurezu Mare, Biserica Greco-
Catolică, cărturar, corespondent, colaborator, presa românească transilvăneană, traducător,
clasici latini.
4
Lucrarea noastră reprezintă o contribuţie monografică privitoare la personalitatea
cărturarului Moise Sora Noac (1806-1862). Am structurat demersul nostru astfel încât să
cuprindem cât mai bine activitatea cărturarului. În primul capitol am vorbit despre originea sa
şi despre studiile efectuate, în următoarele două capitole ne-am referit la activitatea sa ca preot
greco-catolic. Ne-am concentrat în următorul capitol pe perioada tumultuoasă din timpul
revoluţiei. Penultimul capitol l-am alocat relaţiei lui Moise Sora Noac cu publicaţiile
româneşti ale vremii, iar demersul nostru l-am încheiat printr-o analiză a activităţii sale
literare.
Cea mai importantă categorie documentară folosită în cercetarea noastră este a unor
izvoare inedite, scoase la lumină din colecţiile Arhivelor Naţionale, Direcţiile judeţene Satu
Mare, Maramureş, Bihor şi Cluj. De asemenea, ne-a fost de folos corespondenţa dintre Moise
Sora Noac şi George Bariţiu, păstrată la Biblioteca Academiei din Bucureşti, în bună măsură
inedită. O sursă la care am mai apelat a fost presa vremii, Moise Sora Noac fiind un harnic
colaborator al publicaţiilor româneşti. Adeseori, forţat de împrejurări, semna cu diferite
pseudonime. Cercetarea a numeroase registre parohiale ne-a permis să mergem pe urmele
descendenţilor din familia lui Moise Sora Noac, identificând contemporani nouă între aceşti
urmaşi.
Prin anii ‘80 Mircea Zaciu, înşirând numele mai multor literaţi care au împărtăşit
acelaşi nefericit destin postum ca al lui Moise Sora Noac, îi situa doar pe “lista poeţilor
pierduţi, pentru noi, în neantul uitării”. Pe drept cuvânt Noac este alăturat unor nume ca
Andrei Mureşanu, Pavel Vasici, Vasile Pop, Iosif Many sau însuşi Bariţiu în curentul
preromantismului, care îşi găsise în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” o adevărată
tribună.
Moise Sora Noac s-a născut în 1 august 1806 la Haţeg, în comitatul Hunedoarei, tată
fiindu-i preotul Matei Sora (Sorannul). Ştim despre tatăl său că îndeplinea funcţia de paroh
secundar sau capelan. Mama lui Noac se chema Maria Novac, unii autori afirmând că era
originară din neamul lui Baba Novac. Din familia Novac (Noac) proveneau mai mulţi distinşi
intelectuali. Interesant este faptul că la descrierea acestei familii nobiliare se precizează atât
forma numelui „Noak” cât şi „alias Novak”. Mai mult ca sigur că originea lui Moise Sora
Noac era nobiliară atât pe linia paternă cât şi pe cea maternă, existând astfel o explicaţie
pentru păstrarea ambelor nume de familie.
5
Primele învăţături şi le-a însuşit la şcoală grănicerească din Orlat. Va urma apoi şcoala
normală a călugărilor franciscani din Haţeg. Absolvă cu eminenţă, aici punându-şi bazele
cunoaşterii limbii latine. Studiază două clase gimnaziale la Blaj, apoi, în urma primirii unei
burse episcopale îşi continuă studiile la Alba Iulia. Tot cu o bursă de la episcopul Bob a urmat
la Cluj dreptul şi filosofia.
Sprijinit de reputatul profesor Ladislau Vajda a studiat teologia la Oradea. Aici a fost
însărcinat de episcopul Samuil Vulcan pentru a face extrase din biblioteca episcopiei şi din
cea a seminarului. Perioada petrecută în Oradea l-a format în spiritul ideilor epocii luminilor.
Hirotonit în 1830, a funcţionat ca preot, în majoritatea vremii, în parohii săteşti. După
căsătoria cu Amalia Maria Nagy a fost numit în parohia Auşeu. În anul 1831 este rechemat la
Oradea în funcţia de cooperator parohial şi diacon catedral, dar, din cauza unor conflicte cu
autorităţile ecleziastice, a trebuit să părăsească iarăşi oraşul. Ajunge în parohia Drăgoteni în
anul 1833, răstimp în care se naşte singurul său copil, fiica Francisca Teodora. Popasul acesta
va fi urmat de un stadiu ceva mai lung, la Fiziş, unde rămâne până în 1836, când începe, de
fapt, o dată cu venirea în parohia Bicău, exilul lui Noac, la marginea Episcopiei de Oradea.
Notar al districtului protopopesc, a cules aprecieri, astfel că funcţionarii comitatului Sătmar l-
au numit asesor. Din 1841 este iar mutat, de data aceasta la Homorodu de Mijloc, unde va
rămâne până în aprilie 1846, ani prolifici în ceea ce priveşte creaţia literară.
Din 1846 funcţionează la Nanda (astăzi Hurezu Mare). Am depistat aici documente
inedite referitoare la activitatea lui, în special privind zilele sângeroase ale revoluţiei din
1848-1849. Localităţii Nanda îi consacră, în anul în care părăseşte parohia aceasta, o
micromonografie.
După plecarea din Nanda nu avem informaţii despre Moise Sora Noac până în vara
anului 1855, când scrie lui Timotei Cipariu, în chestiunea tipăririi traducerilor sale din clasicii
latini. Scrisoarea este semnată în calitate de paroh român unit la Álmosd. Moise Sora Noac a
ajuns în cele din urmă în parohia Bozânta Mare, unde-şi va afla sfârşitul în 13 decembrie
1862.
Acuzaţiile aduse lui Noac îl aşează cu uşurinţă între cei mai înflăcăraţi conducători ai
mişcărilor revoluţionare din comitatele aparţinătoare la Partium. Este semnificativă şi
edificatoare opinia lui despre evenimentele petrecute în primăvara lui 1848. Spune el că: “sînt
convins că sub cel mai mare foc singur eu cu activitatea mea am apărat satele acestea din
margine de pierire, cari erau menite focului” şi că de asemenea clerul orădean a scăpat de
acuzaţia de necredinţă faţă de curtea imperială datorită lui. Clerul orădean superior a avut o
6
atitudine conjuncturală şi oscilantă, pe când cel inferior, din care făcea parte şi Noac, a
demonstrat în timpul acelor evenimente opţiuni democratice.
Picătura care a umplut paharul “păcatelor” lui Noac faţă de stăpânire, ducând la
arestarea lui din luna mai 1848, a fost organizarea unei procesiuni în satul vecin, Racova.
Manifestaţia condusă de Noac nu a fost întâmplătoare, întrucât în cursul lunii aprilie,
locuitorii din Racova şi Hurez îşi arătaseră nemulţumirea faţă de starea de lucruri. Acuzaţiile
aduse lui Noac veneau şi din partea oficialilor din Solnocul de Mijloc, comitat vecin cu
Sătmarul.
Pe de altă parte, nu putea să nu ştie Noac ce se întâmplase şi mai ales ce urma să se
întâmple la Blaj. Autorităţile comitatense solicitaseră încă din 3 mai introducerea statariului.
Noac nu a scăpat de arestare, mai ales că el era unul dintre intelectualii care au răspândit
manifestele fruntaşilor ardeleni, organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Blaj, în acele zile
din aprilie-mai 1848.
Din şirul acuzaţiilor aduse lui Noac amintim: i-a speriat pe evreii din acel comitat; i-a
amăgit pe iobagi, promiţându-le eliberarea care nu le-a fost acordată; agită populaţia
românească împotriva şvabilor; s-a numit de la sine putere căpitan al gărzii cetăţeneşti; pentru
ca funcţia lui să aibă autoritate, a obţinut un steag; a numit cu de la sine putere un locotenent
şi caporali; împovărează locuitorii cu diferite servicii de gardă; provoacă neînţelegeri între
locuitorii români şi cei şvabi ai localităţii; răspândeşte în comitatul vecin, Solnocul de Mijloc,
noţiuni false despre libertate, prin care se ameninţa proprietatea moşierească.
Rechizitoriul comisiei pentru menţinerea ordinii din comitatul Sătmar a stabilit că
“duhovnicul” era vinovat, hotărând arestarea imediată a acestuia. Socotind acuzaţiile ca fiind
nefondate, întemniţat în 7 mai 1848, Noac îşi angajeasză un avocat şi îşi dovedeşte
nevinovăţia. Scrie din închisoare lui Bariţiu, făcând preţioase precizări asupra atmosferei care
domnea în acele zile, în 26 mai 1848 încunoştiinţându-l că a fost eliberat.
O atitudine tranşantă a avut Noac şi la Sinodul diecezan din 29 august 1848. Sinodul
diecezan va fi considerat de către episcopul Erdelyi, după întorsătura evenimentelor şi până la
moartea lui, nul. El va şi dizolva de altfel lucrările sinodului. Gruparea din jurul episcopului a
rămas în minoritate. Acum se pare că Noac şi i-a transformat pe episcop şi pe canonicul Iosif
Pop Szilagyi în duşmani personali. Asta pentru că l-a acuzat, pe drept se pare, pe episcopul
Erdelyi, de însuşirea ilegală a unei sume de bani din fondul văduvelor.
În referatul întocmit după sfârşitul evenimentelor pentru comisarul imperial Kende,
Noac precizează că în vara lui 1849: “din nou am primit un ordin episcopal, prin care ni s-a
7
dispus să semnăm şi să întărim cu pecetea noastră o anumită adresă de omagiu, redactată la
Oradea”.
Noac îşi va căuta singur dreptate, scriind lui August Treboniu Laurian la Viena, în
speranţa dobândirii postului vacant de canonic la Oradea. Înainte de a apela la fruntaşul român
concepuse, după cum am precizat, şi un raport către comisarul regesc Kende, prin care ceruse
drept răsplată pentru atitudinea sa acelaşi loc de canonic.
Recompensa pentru Noac va veni însă, chiar dacă nu va fi una de natură strict
personală. Episcopul Erdelyi trimite o circulară în 10 septembrie 1849, privind folosirea
limbii române în dieceză. Noac se va conforma imediat, notând în matricole vestea încetării
maghiarismului, ”să nu se mai pomenească, să-i fie ţărâna cât de grea, şi somnul etern !”.
În 28 mai 1852 a avut loc la judecătoria din oraşul Satu Mare un nou proces intentat
lui Moise Sora Noac. Procurorul acuzator era Nagy Daniel, iar judecător-şef a fost Bartok
Antal. Acuzaţiile care i s-au adus de această dată au fost cam aceleaşi din zilele revoluţiei,
adăugate fiind însă şi altele grave privind viaţa personală. Sunt interesante depoziţiile
martorilor, acestea dovedind faptul că se dorea neapărat punerea sub acuzaţie şi întemniţarea
lui Moise Sora Noac.
Ancheta procesului fusese efectuată în data de 8 mai 1852 la Hurezu Mare de către
judecătorul-şef de la Ardud, Bartok Antal. Acuzaţiile au curs iarăşi cu nemiluita. Se repetă
acuzaţiile la adresa lui Noac: cele privind atitudinea duşmănoasă faţă de şvabi – din partea
martorilor aparţinând acestei etnii. Problema banilor pe care Noac i-ar fi încasat pentru
evitarea unor recrutări în Hurez, de asemenea. Noac a făcut recurs şi, ajutat de avocatul său,
Kiss Gábor, răspunde punctual la acuzaţii. În ce priveşte acuzaţiile de înaltă trădare, întru
apărarea sa Noac a adus argumentul unei anchete care data din 11 ianuarie 1850.
Acuzaţiile referitoare la evenimentele din primăvara lui 1848 erau false, cazul fiind
dezbătut în perioada 19-26 mai 1848 la Tribunalul din Carei, în timpul întemniţării lui Noac.
În cazul acuzaţiei de adulter, se presupune că doar din răutate i-au fost aduse aceste acuzaţii.
Judecătorul a hotărât că dacă pârâtul doreşte să facă plângere contra martorilor, are tot
dreptul, fiindcă se vede că este vorba de interese personale şi de „răutate omenească”. În 20
august 1853 avocatul Kiss Gábor preciza înaintea Tribunalului că: “Din dovezile aduse
rezultă că acest proces nu a avut rostul pentru că nimic nu pare real din acuzaţiile aduse
pârâtului, prin urmare avocatul cere proclamarea verdictului de nevinovat în ceea ce priveşte
pârâtul, cu menţiunea că martorii care au dat declaraţii false să suporte cheltuielile procesului
şi totodată să plătească pârâtului cheltuielile şi să plătească prestaţiile avocatului. Avocatul
cere să fie şterse toate calomniile care au fost făcute, cu rea voire şi din interese personale, în
8
acest proces”. În şedinţa tribunalului judeţean Satu Mare din 31 mai 1853, preşedintele
Szerdahelyi Flórián anunţă verdictul de nevinovăţie pentru Moise Sora Noac.
Relatările lui Noac către Bariţiu, referitoare la cele întâmplate în 1848 precum şi la
atmosfera postrevoluţionară au darul de a umple un gol istoriografic. Nu putem să nu
remarcăm faptul că Noac avea informaţii foarte precise asupra evenimentelor care se
derulaseră în toată zona Sătmarului. Interesante sunt informaţiile despre situaţia economică a
ţărănimii române, necazurile survenite după eradicarea sistemului monetar Kossuthian, despre
atmosfera post-revoluţionară. Noac furnizează preţioase informaţii despre şcolile româneşti –
confesionale.
Nimeni nu poate contesta faptul că şi în Sătmar a avut loc o revoluţie autentic
românească, integrată revoluţiei tuturor românilor. Rolul lui Moise Sora Noac a fost unul
dintre cele mai importante. Militantismul lui necontenit, colaborarea activă la foile naţionale,
râvna în răspândirea acestora, corespondenţa cu paşoptiştii din Transilvania, legăturile avute
cu românii de peste munţi, dar mai ales participarea la evenimente, inclusiv întemniţarea, fac
să fie întemeiată afirmaţia că Moise Sora Noac a fost unul din paşoptiştii sătmăreni de frunte.
Prin drepturile aduse românilor, care vor rodi în timp, revoluţia se va dovedi o
victorie. Pentru Noac însă, limitându-ne strict la viaţa sa personală, nu va veni o perioadă prea
înfloritoare, după revoluţie. Precum alţi paşoptişti au sfârşit în exil sau (şi) în sărăcie, aşa avea
să-şi sfârşească zilele Noac, exilat şi în sărăcie, la Bozânta Mare.
O mare distanţă, dar spaţială numai, îl separa pe Moise Sora Noac de centrele acestui
laborator care a fost presa românească transilvăneană. S-a spus despre Noac că “face parte din
pleiada de modeşti cărturari provinciali, deveniţi colaboratori interesanţi ai foilor braşovene şi
care au contribuit la extinderea culturii în aşezările cele mai îndepărtate, ca nişte adevăraţi
luminători ai satelor”.
Primea publicaţii şi de peste munţi, acolo încercând şi el să-şi distribuie Cartea de
rugăciuni. A fost abonat şi a răspândit, adică a fost prenumerant şi colectant, cu termenii
uzitaţi în acele vremuri, la: “Gazeta de Transilvania”, “Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, “Organul luminării”, “Curier de ambe sexe”, “Magazin istoric pentru Dacia”,
“Învăţătoriul satului”, “Concordia”. Aşadar, publicaţii din Transilvania, din Ţara Românească
dar şi din Pesta.
Cea mai constantă relaţie a lui Noac a fost cu foile întemeiate de Bariţiu: “Gazeta
Transilvaniei” şi suplimentul acesteia, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Cu aceste
publicaţii, prin intermediul lui Noac, a început să pătrundă presa românească în Sătmar, având
în el un harnic răspânditor. În ceea ce priveşte colaboratorii, notăm că Noac este situat între
9
nume consacrate ca: Cipariu, Eliad, D. Bojincă, Costache Negruzzi, Ioan Maiorescu, Florian
Aaron, Alexandru Gavra.
“Gazeta Transilvaniei” s-a afirmat ca unul dintre cele mai prestigioase periodice
politice române ardelene. În numărul aniversar din 1 ianuarie 1888 al publicaţiei, evocându-i
cu pioşenie pe cei mai preţioşi colaboratori ai foilor sale, Bariţiu îl va aminti şi pe Moise Sora
Noac, colaboratorul din Sătmar. Pentru a încheia sumara prezentare a legăturii cu foile lui
Bariţiu, vom arăta reacţia lui Noac în 1847 când i–a fost luată calitatea şi onoarea de
responsabil cu difuzarea în zonă a publicaţiei. El îi scrie la 1 februarie lui Bariţiu,
întemeietorul, redactorul, până la un moment dat şi inspiratorul “Gazetei Transilvaniei” că a
făcut multe sacrificii pentru a răspândi “gazeta Transilvaniei”. Se pare că a reuşit să-l
impresioneze pe Bariţiu căci acesta, înduioşat, a revenit asupra deciziei.
Noac avea aceeaşi relaţie bună cu presa din Principatele Române. Astfel, ştim că citea
şi răspândea “Curierul de ambe sexe”, “Magazin istoric pentru Dacia”, “Învăţătoriul satului”.
Îl regăsim în lista celor cu colaborări la “Concordia”, publicaţie românească ce a apărut la
Pesta.
Colportajul cărţilor este o parte din activitatea lui Noac peste care nu putem trece cu
vederea. În 1843, cu multe sacrificii, el reuşeşte să tipărească la Buda o Cărticică de
rugăciuni pentru folosul şi îndemâna Rumânilor Creştini. Acest volum a căpătat din partea lui
Al. Gavra o laudativă Înştiinţare literară în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
distribuită, cu dificultăţi în tot orizontul românesc, una din numeroasele acuzaţii care i s-au
adus în primăvara lui 1848 a fost aceea că “a trimis cărţi la terra Românească şi Moldova subt
masca cărţilor de rugăciune”.
Noac avea interes pentru orice nouă apariţie, semnalând solicitarea făcută lui Bariţiu
de a-i procura Istoria românilor de August Treboniu Laurian şi Istoria românilor a lui
Alexandru Papiu Ilarian. Apoi, ca încă o dovadă a hărniciei în răspândirea cărţilor româneşti
este expedierea către solicitanţi a 17 exemplare din Macrobiotica (traducere din Hufeland,
Braşov, 1844) lui Pavel Vasici. În 1830 îl găsim printre prenumeranţii la opul lui Damaschin
Bojincă, Diregătorul bunei creşteri, lucrare apărută în acel an la Buda. Cu siguranţă că Noac
era un pasionat al cărţilor, un bibliofil. În 1845 îi scria lui Bariţiu că poseda Noul Testament,
“tipărit în Bolgrad, fiind mitropolit Simion Ştefan”, deci în 1648. Noac avea printre
preocupări şi strângerea de “antichităţi”, donaţiile făcute către muzeul din Blaj fiind
elocvente.
Nu este de neglijat implicarea civică a lui Noac. Faptul că el este cel care a folosit
pentru prima dată denumirea de Satu Mare sau Hurez constituie un argument în plus întru
10
susţinerea aserţiunii noastre. Reportajele scrise după anumite evenimente petrecute în părţile
Sătmarului, vin de asemenea să ateste spusele noastre. În 1845, pe când se afla în parohia
Homorodu de Mijloc, îi relatează lui Bariţiu cazul unei odioase crime petrecute într-o
localitate sătmăreană apropiată, Viile Satu Mare, alteori vorbeşte despre intemperiile vremii.
Astăzi aceste în aparenţă nesemnificative informaţii, ne înfăţişează fărâme din mentalităţile,
obiceiurile şi greutăţile epocii.
S-a afirmat de multe ori, şi cu îndreptăţire, despre personalitatea lui Noac, cum că s-ar
fi pierdut în negura timpului. Parţiala scoatere la lumină se datorează, în principal, faptului că
s-au păstrat în manuscris 16 scrisori ale lui către Bariţiu, aflate la Biblioteca Academiei
Române, câteva dintre ele fiind publicate în volume de documente. S-au mai păstrat scrisori
expediate de Noac către August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu sau către Alexandru
Şterca-Şuluţiu. Tonul cu care se adresează fruntaşilor ardeleni Noac este familiar, solicitările
lui ne pot duce cu gândul la o bogată corespondenţă între ei.
Noi presupunem că unele epistole scrise de Noac s-au pierdut, cum s-au pierdut şi alte
manuscrise. De asemeni, scrisorile primite de la alţi patrioţi români, s-au rătăcit în aceeaşi
negură a istoriei.
Moise Sora Noac s-a stins din viaţă la puţină vreme după înfiinţarea “Astrei”. A avut
însă timp pentru a saluta înfiriparea acestei generoase idei care a dus ulterior la atâtea
împliniri culturale, dar şi sociale şi politice pentru românii din Transilvania şi Ungaria.
Înainte de a începe orice judecată literară asupra activităţii lui Moise Sora Noac,
trebuie să ţinem seama de contextul şi locurile în care s-a desfăşurat viaţa lui, de faptul că
zorii conştiinţei româneşti se iveau tocmai când s-a născut Noac.
Moise Sora Noac a fost cărturar şi traducător, cum îl prezintă, lapidar, o sursă
autorizată. Din fericire, nu trebuie să căutăm prea mulţi avocaţi pentru apărarea cărturarului.
Printre puţinele lucruri scrise de el ce ni s-au păstrat, cunoaştem o prefaţă la operele poetice,
pe care le visa publicate. În aceste rânduri prefaţatoare, înfăţişând parte din obstacolele pe
care le-a întâlnit în decursul vieţii, Noac se scuză că nu a realizat “opuri perfecte”, acelea
izvorând altminterea; cere de la naţia lui să îi preţuiască mai întâi dragostea către ea, înaintea
creaţiilor sale literare.
Întrucât explicaţia lui Noac o socotim lămuritoare, înainte de a purcede la enumerarea
realizărilor sale pe tărâm cultural vom aminti că a semnat de-a lungul vremii cu o mulţime de
pseudonime, adeseori pentru a-şi ascunde identitatea de ochii prea vigilenţi ai ierarhilor săi.
Începem prin a prezenta activitatea literară a lui Noac cu aceea de traducător, întrucât
acestei preocupări şi Noac i-a acordat un loc central. Amintim că a tradus din clasicii latini,
11
din germană dar şi din maghiară, limbi pe care le stăpânea foarte bine. Pe bună dreptate se
afirmă că Noac a făcut din gestul traducerii anticilor “un caz de conştiinţă”.
Există părerea că Noac are întâietate în ceea ce priveşte traducerea în româneşte a
operei lui Virgiliu. Aron Pumnul semnalase şi chiar publicase un fragment tradus de către
Moise Sora Noac din Eneida, încă în 1865. Despre existenţa traducerii Bucolicelor şi
Georgicelor, s-a aflat multă vreme după moartea cărturarului. Noac a tradus şi din Ovidiu. O
traducere mai puţin cunoscută este cea făcută în anul 1846 din limba germană intitulată
Călătoria lui Mungo Park înlontrul Africii, după o versiune apărută la Berlin şi Hamburg în
1800. O altă traducere, din limba maghiară de astă dată, este Cântec istoric, din foaia pestană
“Vasárnapi Ujság“.
Pentru a sublinia rădăcinile romane ale poporului român alcătuieşte lucrarea Istorinţia
despre începutul românilor, compusă din 3 părţi şi folosind autori latini, o lucrare alcătuită
după modelul iluminist al lucrărilor istorice privind reevaluarea istoriei romanilor şi
adjudecarea ei la genealogia poporului român.
În zona unde s-a aflat el toată maturitatea vieţii, în nordul Transilvaniei – părţile
ungurene adică, la vremea aceea, când limba română se căznea să iasă din chingile slovelor,
Noac era printre cei mai populari şi apreciaţi poeţi.
Tera Haţiegului, a fost scrisă în 1831, considerată baladă de unii cercetători, are 16
strofe şi este închinată locurilor sale de origine, sentimentele patriotice fiind “transpuse cu
ajutorul liricii şi prozodiei antice”. Zilele faste pentru “amata sa naţie” le-a imortalizat în
versuri, precum poezia Către Conferinţa naţională din Sibiu. Şi în poezia lui Noac se resimte
influenţa clasicismului greco-latin. Poetul cântă, asemenea celor vechi, bucuria pricinuită de
belşugul recoltei – Cerere (Ceres) din anul 1847. Alteori mulţumeşte anului care a trecut sub
o zodie bună, pentru prosperitatea adusă, cum este spre exemplu cazul poeziei Anul mercuresc
1851. Noac mai scrie versuri inspirate de frumuseţea naturii, precum în Luna mai din anul
1845. Alte versuri prezintă o tentă filosofică precum Chora din Szathmar. Din repertoriul său
nu lipseşte nici poezia satirică, exemplificată de Numa poet să nu fi.
A scris şi câteva fabule, două dintre ele fiind publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, Ochiul şi ochenaşul, şi Ţapul şi oile, iar Oile, lupii şi urşii în “Concordia”. Cea de-
a doua fabulă, Ţapul şi oile, a apărut tot în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” sub
pseudonimul „-o-o-” folosit şi cu alte ocazii de Noac (“marca veche” – cum îi indică el lui
Bariţiu modul în care să apară uneori semnătura contribuţiilor sale), în notă dându-se indicaţia
„Dintre ţări”. Fabula este indicată în monografia lui G. Em. Marica la cele cu autorul
neindentificat.
12
Noac a fost atras de folclor, el publicând mai multe cântece populare în “Foaie pentru
minte, inimă şi literatură”. Tot în cadrul preocupărilor folclorice amintim faptul că Moise Sora
Noac este cel care a trimis spre publicare profesorului Dionisie Păşcuţiu Poema Munţilor
Beiuşului, scrisă de Dimitrie Meciu şi apărută în 1854 în “Diorile Bihorului”.
O judecată completă şi justă a valorii literare a scrierilor şi traducerilor lui Noac nu
este cu putinţă în lipsa manuscriselor. Posibil ca găsirea manuscriselor lui Noac să nu-i
sporească valoarea ca scriitor. De mare interes istoriografic ar fi jurnalul pe care Noac afirmă
că l-a ţinut în zilele revoluţiei. Cu siguranţă că identificarea altor manuscrise care i-au
aparţinut ar duce la conturarea mai exactă a personalităţii sale.
Viaţa şi activitatea lui Moise Sora Noac aduc încă o dovadă a intenselor frământări ale
intelectualităţii româneşti din Sătmarul mijlocului de secol XIX. Legăturile sale cu fruntaşii
românilor transilvăneni, în special corespondenţa cu Bariţiu, dar şi cu alţi intelectuali, precum
şi colaborarea la publicaţiile vremii demonstrează unitatea de vederi a celor care, trăitori în
diferite provincii istorice, năzuiau la un viitor mai bun pentru români.
