Moartea in religiile lumii

Moartea desemneaza sfarsitul inexorabil a ceva pozitiv. O floare, un animal, un om toate finntele vii se nasc, traiesc si inevitabil mor.

Ca simbol, moartea este aspectul perisabil si destructibil al existentei dar si trecerea intr-o alta ipostaza intr-o alta forma.

Toate religiile si mito-filosofiile isi construiesc esafodajul doctrinar in primul rand in functie de atitudinea lor fata de moarte.

Moartea este un scop al vietii ( egiptenii), o etapa in desavarsirea existentei(brahmanism, budism mahayanist), anihilarea existentei ( budismul clasic), trecerea intr-o alta existenta (animism, totemism), tribunal al vietii (crestinism), incetarea brusca a existentei corporale (hinduism),

reintegrarea in substanta naturii (panteism), un transfer in dimensiunea celesta (daci), o mantuire ( crestinism si budism).

Indiferent daca o religie considera moartea ca un sfarsit sau ca o transformare a existentei, fiecare explica sau contracareaza teama omului fata de moarte, care este in general organica, instinctiva

inclusa prin afecte in constiinta unde actioneaza ca un simplu reflex conditionat.

In conceptia mozaismului timpuriu, moartea era considerata nu numai o pedeapsa ci si un blestem purtat din generatie in generatie de toata omenirea, de la Adam si pana astazi.

Moartea este considerata ca o pedeapsa imprescriptibila a unei fapte petrecuta in ,,Illo Tempore” si in mitologia Messopotamiei precum si cea a Americii precolumbiene.

Enkidu, ca in plangerea lui Ghilgamesh care a intreprins o calatorie dupa planta nemuririi, sau aztecii care intreprindeau expeditii in taramul subpamantean Mictlan.

Moartea este un tribunal al vietii atat la egipteni unde Maat cantareste inima mortului in fata unui adevarat complet de judecata prezidat de insusi Osiris, cat si la alte religii unde moartea este Judecata de Apoi, sumbra si infioratoare, incadrata in viziuni apocaliptice asociate cu distrugerea lumii atat in

Avesta cat si in Apocalipsa lui Ioan Teleogul.

Moartea este scopul, tinta existentei la egipteni. Acestia au considerat viata ca o simpla pregatire pentru un stadiu superior –viata in moarte – ceea ce justifica preocuparea egiptenilor pentru morminte

somptuoase. Moartea ca si scop apare si in credintele eschimosilor samani care considerau sfarsitul vietii ca fiind ceva inevitabil si necesar si care preintampina suprapopularea nelimitata a pamantului.

Moartea reprezinta desavarsirea spirituala a vietii si eliberarea de viata. Astfel, hinduismul considera moartea ca un fenomen necesar reincarnarii succesive prin care sufletul individual (Atman), se revarsa in sufletul universal (Brahman). Budismul a considerat actul mortii ca o forma totala de eliberare din

existenta vazuta ca suferinta, spre starea superioara a Nirvanei.Esenienii vedeau moartea ca pe o eliberare a sufletelor care prin moarte se inalta la cer.

Tot ca o eliberare si ca o desavarsire este vazuta moartea si la daci care considerau ca prin moarte, oamenii ajungeau corporal la Zamolxis, iar Platon considera ca prin moarte sufletul nemuritor

paraseste trupul muritor.

Moartea este o trecere, o stramutare o continuare la populatiile primitive, omul prin moarte inceteaza nu sa existe ci doar sa paraseseasca grupul sau din care facea parte pentru a pleca intr-o alta lume.Anticii considerau moartea ca fiind trecerea intr-o alta viata si de acea in procesiunile funerare se

ingropau odata cu omul si diferite obiecte si animale, chiar sclavi si locuinte,pentru ca cel mort in viata pamanteana sa beneficieze dincolo de acelasi mod de viata.

Moartea este o cale de transfer in urmasi, omul traind atata timp cat are posteritate, dar murind de fapt cand dispare ultimul descendent.

Moartea este din acest punct de vedere un rit de trecere de aceasi valoare cu nasterea si initierea, dupa cum afirma M. Eliade in lucrarea sa ,,Mituri, vise si mistere”

Moartea ca sfarsit a tot ca anihilare a existentei este o certitudine doar in cateva credinte cum ar fi, credintele primitive ale papuasilor, care considerau ca sufletul moare dupa disparitia trupului. In budism cu toate ca se vorbeste de o aneantizare a sufletului in Nirvana acest lucru nu reprezinta

disparitia sufletului ci doar al Sinelui, al Insului. Disparitia totala odata cu moartea este confirmata si de filosofiile anti spiritualiste, atee.

Moartea ca pedeapsa universala apare in unele credinte africane si polinesiene care considera moartea ca o pedeapsa pentru o eroare aparuta in cosmogonia primordiala, lipsita de implicatie morala. Aceasta

eroare arhetipala este pentru Iudaism pacatul originar in care a cazut Adam, iar moartea este o pedeapsa pentru acest lucru. Dupa moarte sufletul traieste separat de trup apoi el traieste sub pamant in Sheol, singur si fara memorie (asa cum mai tarziu intalnim acelasi lucru in mitologia greaca in Infernul

lui Hades), doar sufletele meritoase traind in apropierea lui Iahve.Moartea, in acceptiunea biblica nu este definitiva, sufletele vor reintra in trupurile lor pentru a se

pregati de Judecata de Apoi. Crestinismul reia aceasta optica punnitiva, considerand ca moartea este pedeapsa tuturor pacatosilor. Atat crestinismul cat si iudaismul considera moartea ca un act absurd dar

explicabil si oarecum inteles prin raportare la vointa proprie a lui Dumnezeu.

Moartea ca o mantuire a sufletului este prezenta in religia crestina. Fiind pedepsiti pentru pacatul initial al lui Adam, oamenii pot fi mantuiti prin moarte si astfel sa redobandeasca teritoriul primordial

pierdut adica Edenul sau Raiul.

Moartea ca reintegrare in Univers este vazuta ca reintoarcere a trupului in materia din care a fost creat la inceputuri, in tarana potrivit conceptiei biblice, si in spiritul universului din perspectiva hinduista.

De aici si diversificarea actelor funerare de la inhumare la incinerare.

Silviu LUPAŞCU    

METAFORE ALE MORŢII ÎN AGGADOTH DIN TALMUDUL BABILONIAN

  1. IntroducereAtunci cînd îl pedepseşte pe Adam pentru aproprierea necuvenită a cunoaşterii binelui şi răului,

Dumnezeu îi reaminteşte că nu este decît ţărînă înduhovnicită şi îi remodelează în chip tragic destinul prin porunca întoarcerii în ţărînă după sfîrşitul zilelor sale pe pămînt.1[1]  Exilul dincolo de limitele paradisului şi certitudinea unui regres iminent al cărnii şi sîngelui în universul teluric, lipsit de viaţă, care constituie, cu toate acestea, trama universului viu, configurează existenţa omenească într-o grădină nouă, a potenţialităţii continue a morţii, labirint teocratic în care fructele morţii în act pot să răsară pe orice ramură, în orice moment.

În acest context, fiecare adam este menit să se regăsească pe sine în misterul morţii. Dar atemporalitatea se refuză cuvintelor limbajului omenesc, se ocultează dincolo de biblioteca non-cărţilor, a textelor de nescris. O întrebare se impune, cu întreaga intensitate şi disperare-beatitudine a fiinţei care contemplă propria sa imersiune în spaţiul tanatic: în ce măsură Prezenţa Divină care a creat şi stăpîneşte lumile văzute şi nevăzute acceptă să deschidă poarta acestui mister dinaintea interogaţiilor intempestive ale înţelepciunii-nebuniei omeneşti? Răspunsurile formulate de tannaim şi amoraim (secolele I-V d. H.) organizează această căutare a adevărului de negăsit prin invocarea metaforică a „sărutului divin“.

În Haphtaroth, primele şase capitole din Cartea Facerii primesc drept corespondent, din perspectiva axiomatică prin care iudaismul rabbinic instituie unitatea de sens a textului biblic, capitolele 42 şi 43 din Isaia. Tannaim şi amoraim au ales textul profetic în calitate de comentariu pentru aggadah despre păcatul primordial. Auto-referenţialitatea Vechiului Testament nu satisface însă numai o necesitate de ordin exegetic. Ea afirmă, totodată, răsturnarea ordinii care guvernează lumea căzută în păcat şi instaurarea ordinii apocaliptice, transfigurată de începutul vîrstei mîntuirii. Dacă păcatul „deschide ochii“ prin raptul prea-omenesc al cunoaşterii binelui şi răului, Isaia, 42, 6-7 proclamă răscumpărarea păcatului primordial printr-o nouă „deschidere a ochilor“, care nu este o expresie a căderii, ci o expresie a eliberării: „Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mînă şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca legămînt al poporului Meu, spre luminarea neamurilor. Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoţi din temniţă pe cei robiţi şi din adîncul închisorii pe cei ce locuiesc întru întuneric.“2[2] 

Rabbi Hama bar Hanina deschide expunerea încorporată în Rabba Facerea (8, 2, A-E) cu un citat din Iov (20, 4): „Nu ştii tu oare (...) de mult de tot, din zilele cînd omul a fost aşezat pe pămînt (...)?“ Subiectul poate fi comparat cu o cetate care se aprovizionează cu mărfuri prin intermediul călăuzitorilor de asini. Aceştia îşi adresează, unii altora, întrebarea legată de bunul mers al negoţului: „Care este astăzi preţul pieţii?“ În acest fel, cei care au ajuns în cetate în ziua a şasea, îi întreabă pe cei sosiţi în ziua a cincea, care, la rîndul lor, i-au întrebat pe cei sosiţi în ziua a patra, după cum cei care au trecut pragul cetăţii în ziua a doua i-au întrebat pe cei sosiţi în ziua dintîi. Călăuzitorii de asini sosiţi în prima zi au fost nevoiţi să se adreseze locuitorilor cetăţii. În manieră similară, lucrările divine aduse la îndeplinire în hebdomada creaţiei se întreabă unele pe celelalte despre fiinţele pe care Cel Prea-Sfînt le-a creat în intervalul de timp al fiecărei zile, pînă cînd lucrările divine ale zilei dintîi întreabă Torah, care precede creaţia cu două mii de ani. Torah cunoaşte adevărul de dinainte de facerea lumii, dar

1

2

oamenii trebuie să se mulţumească să cunoască numai adevărul „din zilele cînd omul a fost aşezat pe pămînt“. Se prea poate ca exodul post-edenic al trupurilor în îmbrăţişarea ţărînii să fie inclus în acest din urmă adevăr... Rabbi Eleazar a statuat în numele lui Ben Sira: „Nu întrebaţi despre ceea ce este grandios în raport cu voi. Nu investigaţi ceea ce este prea greu pentru voi. Nu încercaţi să cunoaşteţi ceea ce este minunat în raport cu voi. Nu întrebaţi despre cele ascunse de la faţa voastră. Ceea ce vă este îngăduit, studiaţi. Nu aveţi nimic de a face cu lucrurile ascunse.“3[3]  Acest fragment midrashic delimitează şi eşichierul tanatologiei elaborate de tannaim şi amoraim...

  2. Fundalul istoricPerioada celor cinci zugot sau „perechi“4[4]  de părinţi întemeietori – Yose Ben Yoezer din

Seredah şi Yose Ben Yohanan din Ierusalim, Iosua Ben Perahiah şi Nittai Arbelitul, Iuda Ben Tabbai şi Simeon Ben Shatah, Shemaiah şi Abtalion, Hillel şi Shammai – se încheie în intervalul de frontieră dintre ere (c. 50 î.d.H. – 30 d.H.). Descendenţii şi discipolii lor, care alcătuiesc catedrocraţia, sînt cunoscuţi sub numele de tannaim: o comunitate de înţelepţi şi cărturari al căror travaliu exegetic se va concretiza, după anul 70 d.H., prin renaşterea iudaismului rabbinic în academiile „occidentale“ de la Iabneh sau Iamnia, Usha, Bet Shearim, Lydda şi Tiberiada.5[5]  La rîndul său, Paul Johnson a descris atmosfera bucolică, dar deosebit de intensă din punct de vedere spiritual, care individualiza Şcoala din Iabneh – întemeiată de Yohanan Ben Zakkai, fost conducător al Sanhedrinului – în peisajul calamitat al Palestinei de după încheierea războiului romano-iudeu: He obtained permission from the Roman authorities to set up a centre for the regulation of the Jewish religion at Jabneh, near the coast west of Jerusalem. There the Sanhedrin and the State were buried, and in their place a synod of rabbis met, in a vineyard near a dovecote, or in the upper chamber of a house. The rabbi and the synagogue became the normative institutions of Judaism, which from now on was essentially a congregationalist faith. The academy at Jabneh made the annual calculations of the Jewish calendar. It completed the canonization of the Bible. It ruled that, despite the fall of the Temple, certain ceremonies, such as the solemn eating of the Passover meal, were to be regularly enacted. It established the form of community prayers and laid down rules for fasting and pilgrimage.6[6]  Gamaliel cel Bătrîn, nepotul lui Hillel, este considerat drept director de conştiinţă al primei generaţii de tannaim, în timp ce Iuda Ha-Nasi a ocupat o poziţie asemănătoare în cadrul celei de a şasea generaţii. Răspunderea de a asigura transmiterea şi perpetuarea revelaţiei sinaitice este asumată de generaţia următoare, care inaugurează epoca amoraim-ilor, sub magisteriul lui Rabbi Hiya Rabba (c. 220 d.H.), perioadă menită să dureze cinci generaţii în Iudeea, pînă la sfîrşitul secolului al IV-lea, şi opt generaţii în Babilon, pînă la sfîrşitul secolului al V-lea. Înflorirea academiilor „orientale“ din Babilon, situate la Sura şi Pumbedita, a fost interpretată, din perspectivă istoriografică, drept consecinţă directă a revoltei lui Bar Kokhba (132-135 d.H.), care a declanşat exodul iudaismului rabbinic spre teritoriile locuite de parţi şi a conturat o cale a Cărţii între Ierusalim şi Babilon.

Sapienţa sacră a iudaismului poate fi simbolizată prin două emisfere sau prin doi poli ai unei elipse, graţie cărora bifocalizarea universului biblic în formă de „o“ este întotdeauna reductibilă la unitate: Legea Scrisă, TaNaK sau Torah shebektav; Legea Orală sau Torah shebalpe. Corpusul Legii Scrise, canonizat de Rabbi Yohanan Ben Zakkai (c. 70-132 d.H.), cuprinde Pentateuch-ul (Torah), cărţile profeţilor (Neviim) şi cărţile de înţelepciune (Ketuvim). Legea Orală se dedublează ca Mishnah

3

4

5

6

(„a repeta“, „a studia“) şi Midrash („a căuta“, „a cerceta“ sensul textului biblic, cu scopul de a construi în jurul TaNaK-ului o reţea complexă de „ziduri“ hermeneutice), ca Halakhah (pl. Halakhot, decizii juridice) şi Aggadah (pl. Aggadoth, fragmente narative sau omiletice, anecdote şi legende). Strădaniile exegetice ale şcolii lui Iuda Ha-Nasi au avut drept rezultat elaborarea canonului mishnaic, alcătuit din şase „ordine“: Zera‘im, reguli cu privire la agricultură; Mo‘ed, legi care guvernează timpul sacru, sîmbetele, zilele de sărbătoare şi de festival; Nashim, legi care guvernează transmiterea femeilor şi a proprietăţilor între tată şi soţ; Nezikin, legi civile şi legi penale; Kodashim, legi care se referă la cult şi la Templu; Tohorot, legi care guvernează puritatea cultuală, în Templu şi în spaţiul casnic. Tosefta, sumă a apoftegmelor tannaimice, constituie un complement pentru Mishnah. Abordată în calitate de subiect de exegeză, Mishnah se perpetuează prin Gemara. Codificate de academiile rabbinice din Eretz Israel sau din Babilon, Mishnah, Tosefta şi Gemara alcătuiesc Talmud Yerushalmi sau Talmud Bavli, corpusuri canonice pe care se întemeiază „studiul“ sau „învăţătura“ iudaismului rabbinic.

În opinia lui Jacob Neusner, Mishnah constituie principala carte sacră a iudaismului şi, totodată, instrumentul prin care tannaim şi amoraim creează un univers imaginar, utopic, în cadrul căruia discursul îşi asumă interogaţii imanente unui sistem care nu este niciodată definit, care oferă informaţii fără a stabili un context, care prezintă dispute despre fapte a căror urgenţă nu este justificată decît în cercul unor perlocuţionari fără chip. Spaţiul pur, desăvîrşit, construit în Mishnah prin mijloace textuale-imaginare, pare să fie incongruent atît cu realităţile istorice cu care s-a confruntat Israel în primele patru secole care au urmat distrugerii celui de al Doilea Templu, cît şi cu zeitgeist-ul traumatic, adeseori excruciant, care pluteşte peste apele tulburi ale frontierei dintre milenii. Cu toate acestea, atunci cînd răscumpără lumea căzută a civilizaţiei evreieşti prin realitatea virtuală a spiritului omenesc salvat graţie ordinii teocratice care guvernează întregul creaţiei, înţelepţii mishnaici împărtăşesc generaţiilor mai tinere ale familiei adamice secretele artei lor exegetice: felul în care imaginaţia şi fantezia pot fi folosite pentru a sfida, depăşi sau exorciza haosul, dezordinea, lipsa de sens pe care distrugerile şi moartea le poartă întotdeauna, aici, jos, în înfricoşătoarea lor trenă.7[7] 

Formalismul Legii Orale se revelează drept temei al unei viziuni despre lume şi al unei maniere de a trăi, focalizate asupra valorilor unei civilizaţii biblice ideale. Acest idealism biblic se întemeiază pe existenţa unei relaţii de consubstanţialitate între Mishnah şi TaNaK. La prima vedere, Torah shebektav nu ocupă o poziţie de prim-plan în cadrul formalismului textual care modelează „argila“ imemorială din care sînt plămădite tratatele cuprinse în cele şase ordine talmudice. În consecinţă, enunţurile din Mishnah nu dezvăluie decît arareori o filiaţiune vetero-testamentară explicită din punct de vedere retoric. Cu toate acestea, Abot, 1, 1 – 1, 18 trasează kabbalah sau continuitatea transmiterii revelaţiei sinaitice între Moise şi tannaim. Mishnah nu trebuie să citeze Torah, pur şi simplu pentru că, la rîndul său, Mishnah este Torah. Abordînd textul mishnaic din această perspectivă, Jacob Neusner artizanează o taxonomie a tratatelor. Sînt uşor identificabile, în acest sens, tratatele care împrumută fragmente din Torah şi le repetă în agora mishnaică, prin intermediul unui scrib anonim care face operă de scriere-rescriere, care manipulează şi amplifică textul biblic în concordanţă cu normele unui meşteşug rafinat şi riguros deopotrivă, a cărui eficienţă completează sau „rotunjeşte“ Torah în plan exegetic. Un pas mai departe, alte tratate invocă teme conţinute în Scriptură, dar le dezvoltă în direcţii care nu se întrevedeau în redactarea biblică iniţială. La limită, alte locuri textuale realizează metamorfoza unei continuităţi estompate între Legea Scrisă şi Legea Orală în independenţă sau autonomie a Legii Orale. Devotaţi principiului în conformitate cu care revelaţia sinaitică umple deopotrivă vasele vetero-testamentare şi vasele mishnaice, tannaim şi amoraim aduc în Torah

7

shebektav un program de întrebări şi răspunsuri generat de mediul hermeneutic al catedrocraţiei. Acest program este, în esenţă, o expunere a sensului Scripturii.8[8] 

  3. Ziua morţii. Anunţarea morţiiÎnvăţăturile rabbinice din Talmudul Babilonian integrează cosmizarea morţii adamice în planul

vast al cosmizării divine-umane a creaţiei, îngemănează întoarcerea trupului omenesc în ţărîna originară cu evenimente majore ale calendarului liturgic şi ale calendarului agricol, cu reprezentări apocaliptice sau detalii ale vieţii cotidiene, care reflectă raporturi sociale şi chiar pecuniare, definitorii pentru societatea evreiască din perioada inter-testamentară.9[9]  În acest sens, Pessahim, 54 b, afirmă că lucrurile sigilate pentru cunoaşterea omenească sînt în număr de şapte: ziua morţii, Ziua Ispăşirii, profunzimea Judecăţii de Apoi, venitul vecinului, ceea ce se află ascuns în sufletul vecinului, ziua cînd va avea loc restaurarea regatului lui David, ziua cînd va cădea imperiul perşilor. Din aceeaşi perspectivă, a tanatologiei determinate de teocraţie, tannaim şi amoraim au predicat că lucrurile care au dobîndit formă în gîndirea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi create de Dumnezeu, şi pe care Dumnezeu le-a creat în cele din urmă, din raţiuni care decurg atît din voinţa divină, cît şi din dinamica lumii, din economia creaţiei, sînt în număr de trei: putoarea morţilor, uitarea morţilor, putrezirea cerealelor. „Unii adaugă: circulaţia banilor.“10[10] 

Temeiul teocratic al tanatologiei talmudice este exprimat în Deuteronom, 32, 39: „Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sînt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine. Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mîna Mea!“ Eusîntul divin, enunţat în ehyeh asher ehyeh11[11], S-a ipostaziat ca eusînt adamic, insuflat asupra ţărînii.12[12]  Viaţa veşnică a Dumnezeului Viu, a Celui Care este, guvernează viaţa omenească şi moartea omenească, viaţa omenească de dincoace şi de dincolo de pragul naşterii, viaţa omenească de dincoace şi de dincolo de pragul morţii. În Pessahim, 68 a, Rabba interpretează versetul din Deuteronom şi îl înţelege drept un argument împotriva celor care pretind că nu este cu putinţă să se deducă învierea morţilor din textul Torei. Atunci cînd Dumnezeu răneşte, Dumnezeu vindecă. Atunci cînd Dumnezeu omoară, Dumnezeu înviază. Dumnezeu aduce moarte unui om şi aduce viaţă altui om, în conformitate cu ordinea lumii: „moarte şi viaţă, la fel ca rană şi vindecare, se referă la una şi aceeaşi persoană; (...) pe cei pe care Eu i-am omorît, Eu îi fac să trăiască, iar pe cei pe care Eu i-am rănit, Eu îi vindec.“13[13] 

În interiorul spaţiului religios-tanatic construit de tannaim şi amoraim, viaţa de după moarte, viaţa circumscrisă de lumea ce va să vină, de împărăţia cerurilor, de lumea apocaliptică, pură, a noului cer şi noului pămînt, de universul nevăzutelor, se situează în continuitatea vieţii omeneşti găzduite de lumea creată. Ordinea vieţii pămînteşti se regăseşte în ordinea vieţii din lumea de dincolo de lume, iar dialectica vieţii drepte şi a vieţii nedrepte, a vieţii bineplăcute lui Dumnezeu şi a vieţii neplăcute lui Dumnezeu, se prelungeşte prin dialectica mîntuirii şi damnării, în urma judecăţii fiecărui suflet dincolo de pragul tanatic. În Pessahim, 113 a, Rabbi Yohanan statuează că numai trei categorii de persoane vor moşteni lumea ce va să vină: cei care trăiesc pe pămîntul lui Israel, cei care îşi cresc fiii în studiul Torei şi cei care recită havdala asupra unei cupe de vin, la sfîrşitul sabbat-ului.14[14]  Ta‘anith, 11 b,

8

9

10

11

12

13

14

interpretează Deuteronomul, 32, 4 („Drept şi adevărat este El...“), din perspectiva trecerii sufletului din viaţă în moarte şi a judecăţii. În ceasul în care omul este condus la ultima sa locuinţă, toate acţiunile pe care le-a săvîrşit în trecut îi sînt puse dinainte, el recunoaşte atît facerea de bine, cît şi facerea de rău, şi îşi semnează verdictul de condamnare sau de eliberare, în concordanţă cu enunţul din Iov, 37, 7: „Pe fiecare om, El pune a Sa pecete, pentru ca toţi oamenii să recunoască puterea Lui.“ Omul recunoaşte că verdictul pe care l-a primit este drept, după cum este scris în Psalmul 50, 6: „... drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor cînd vei judeca Tu.“15[15]

  4. Sărutul divinÎn Talmud Bavli, tratatul Berakhoth, 8 a, 72 discerne între timpul în care „găsim“ şi timpul în

care „am găsit“. Această dihotomie este instaurată de o cutumă nupţială din Palestina inter-testamentară care instituie obligaţia de a întreba un bărbat proaspăt căsătorit dacă „găseşte“ sau dacă „a găsit“. „Găseşte“ trimite la Pilde, 18, 22: „Cel ce găseşte o femeie bună, află un lucru de mare preţ şi dobîndeşte dar de la Dumnezeu.“ „A găsit“ rememorează Ecclesiastul, 7, 26: „ Şi am găsit femeia mai amară decît moartea, pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mîinile ei sînt cătuşe. Cel ce este bun înaintea lui Dumnezeu scapă, iar păcătosul este prins.“

Printr-o spectaculoasă harizah sau „strîngere împreună“ a sensurilor, metaforele nupţiale „femeie amară“ şi „femeie bună“ sînt convertite în metafore tanatologice: „crupul“, cea mai dureroasă dintre morţi; „sărutul divin“, cea mai senină dintre morţi, moartea fericită, mistică, a reîntîlnirii omului cu -Dumnezeu. Crupul se aseamănă cu „scoaterea unei ramuri cu spini dintr-un ghem de lînă“ sau cu „ape care au izvorît şi se îndreaptă spre intrarea în canal“, formulă care aminteşte Rabba Levitic, IV, II. Prin contradistincţie, sărutul divin este „o moarte la fel de uşoară ca îndepărtarea unui fir de păr de pe suprafaţa laptelui“. În totalitate, cele „nouă sute trei feluri de a muri“ constituie o punte între lumea văzutelor şi lumea nevăzutelor, în concordanţă cu valoarea numerică a cuvîntului totsaoth (903) sau „ieşiri“ (ale morţii), conţinut în versetul 21 al Psalmului 67: „Dumnezeul nostru este Dumnezeul mîntuirii şi ale Domnului Dumnezeu sînt ieşirile morţii.“16[16] 

  5. BanchetulIdentificarea simbolică a erotismului cu moartea, a sărbătorii nupţiale cu banchetul funerar, este

exprimată şi în Berakhot, 31 a, 145. Rabina observă că învăţătorii şi cărturarii invitaţi la ospăţul de nuntă dat în cinstea lui Mar, fiul său, mărturisesc prin gesturi şi cuvinte, fără reţinere, bucuria care le umple sufletele. În consecinţă, porunceşte slujitorilor să aducă o cupă de mare preţ, pe care o sparge dinaintea lor, astfel încît chipurile comesenilor sînt cucerite de funinginea tristeţii. În mod asemănător, atunci cînd asistă la banchetul nupţial oferit pentru fiul său, Rabbi Achi remarcă veselia rabbinilor, drept pentru care îşi trimite slujitorii să aducă o cupă de cristal, pe care o sparge dinaintea lor, astfel încît chipurile lor se întunecă. La căsătoria lui Mar, Rabbi Hamnuna intonează o lamentaţie funebră: „Vai nouă, pentru că va trebui să murim! Vai nouă, pentru că va trebui să murim!“ Cîntecul de răspuns proclamă starea de vid sau de rătăcire exegetică, o criză la al cărei apogeu înţelepţii sînt chemaţi să încerce să răscumpere familia omenească din marasmul căderii în păcat prin puterea revivificatoare a comentariilor, menită să reintegreze orice comunitate martirizată de răul lumesc în timpul sacru al revelaţiei sinaitice: „Unde este Torah, unde sînt poruncile care ne apărau?“17[17]  În experimentarea

15

16

17

nemijlocită a acestei interogaţii tragice rezidă, poate, desăvîrşirea nediferenţiată a nunţii şi a ritualului funebru.

La rîndul său, Samuel îl învaţă pe Rabbi Iuda să bea şi să mănînce copios, deoarece „va trebui să părăsim această lume, aşa cum părăsim un banchet“. Imaginile acvatice ale morţii se regăsesc în fertilitatea ciclică, efemeră, a ogorului adamic: „Copiii oamenilor sînt asemenea plantelor care acoperă cîmpiile. Unele înfloresc, altele se ofilesc.“18[18]

Strigătul sufletului care părăseşte trupul omenesc, ţipătul femeii care naşte, vocea lui Ridya (îngerul ploii), urmele sonore emise de soare cînd se rostogoleşte pe bolta cerului... sînt sunete care se aud de la un capăt la celălalt al lumii.19[19]  Chemat de „cei din înalt“, Rabbi primeşte sărutul divin şi trei grupuri de îngeri care oficiază serviciul liturgic pornesc în întîmpinarea sa.20[20] Pe durata vîrstei post-profetice, „bolboroseala“ Duhului Sfînt în alef-ul profeţilor21[21]  este înlocuită de zefirul vocii celeste: „... textul unei baraitha ne învaţă că, după moartea ultimilor profeţi, Haggai, Zaharia şi Maleahi, Duhul Sfînt a încetat să mai sufle peste Israel, iar în prezent nu ne-a mai rămas decît vocea celestă...“22[22]  În timpul sau ne-timpul sub-tins de prezenţa sau absenţa acestei voci, Rabbi Aqiva23[23] 

îi avertizează pe pelerinii angajaţi pe căile periculoase-beatifice care leagă livada adamică de Livada Celestă: „Atunci cînd veţi ajunge dinaintea pietrelor lucioase, să nu strigaţi Apă, apă!“24[24] 

  6. Răscrucea. Partea moartă a viuluiMishna, Sota, 21 a, citează Pildele lui Solomon, 6, 22: „Ele te vor conduce cînd vei vrea să

mergi, în vremea somnului te vor păzi, iar cînd te vei deştepta vor grăi cu tine.“ Comentariul talmudic creează un spaţiu de coliziune hermeneutică între acest verset şi Pildele lui Solomon, 6, 23: „Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină.“ Înţelepciunea rabbinică interpretează „ele te vor conduce cînd vei vrea să mergi“ drept o referire la „lumea aceasta“, la calea vieţii pe care omul o parcurge în lumea creată, în lumea văzutelor. Tannaim şi amoraim au înţeles partea a doua a versetului, „în vremea somnului te vor păzi“, drept o metaforă a morţii şi au considerat, totodată, că partea a treia, „cînd te vei deştepta vor grăi cu tine“, simbolizează „lumea ce va să vină“, prin echivalarea semantică a „trezirii“ cu „învierea din morţi“. Textul hermeneutic din Sota, 21 a, argumentează citirea trialectică a vieţii, morţii şi învierii în versetul biblic ales drept „ţintă“ printr-o parabolă, mashal. Omul care păşeşte pe calea vieţii, morţii şi învierii este asemenea unui om care înaintează pe un drum, în noaptea adîncă. El se teme de mărăcini, de spini, de gropi, de animalele sălbatice, de hoţi şi nu ştie încotro merge. Dacă i se va da un sfeşnic, el va şti cum să se ferească de mărăcini, de spini şi de gropi, dar va continua să se teamă de animalele sălbatice şi de hoţi. Totodată, va continua să ignore direcţia călătoriei sale. O dată cu revărsatul zorilor, el nu se va mai teme de animalele sălbatice şi de hoţi, dar nu va cunoaşte destinaţia spre care se îndreaptă. Numai după ce va ajunge la „răscrucea drumurilor“, va fi izbăvit cu adevărat de toate pericolele... „Sfeşnicul“ simbolizează „povaţa“, „revărsatul zorilor“ simbolizează Torah, „legea“, iar „răscrucea drumurilor“ simbolizează moartea.25[25] 

18

19

20

21

22

23

24

25

Davar aher, „o altă interpretare“ a versetului 6, 23 din Pilde statuează că transgresiunea „stinge“ povaţa, anulează meritul inerent îndeplinirii unei porunci biblice, dar nu poate să „stingă“ Torah, meritul inerent studierii Torei, deoarece „marea nu poate stinge dragostea, nici rîurile nu pot s-o potolească“ (cf. Cîntarea cîntărilor, 8, 7). În opinia lui Rabbi Iosif, porunca apără şi salvează în momentul în care este adusă la îndeplinire, şi nu face decît să apere, fără a mai aduce salvarea, în clipele anterioare sau posterioare aducerii ei la îndeplinire. Pe cînd Torah salvează oamenii în întreaga curgere a timpului, atît în timpul în care oamenii studiază Torah, cît şi în timpul în care oamenii nu studiază Torah. După Rabba, Torah apără şi salvează atît timp cît este studiată, dar nu face decît să apere în clipele pe care oamenii nu le dedică studiului ei. În schimb, porunca, fie că oamenii sînt sau nu pe cale de a o aduce la îndeplinire, nu face decît să apere, fără a avea puterea de a aduce salvarea. 26

[26] 

În calitate de metaforă tanatică, „răscrucea drumurilor“ este înţeleasă de rabbini din perspective diferite, convergente în ultimă instanţă. Rabbi Hisda afirmă că enunţul se referă la un discipol al înţelepţilor şi la ziua morţii sale. În opinia lui Rabbi Nahman ben Isaac, este vorba despre un discipol al învăţaţilor şi de teama sa de păcat. După Mar Zutra, parabola se referă la un discipol al învăţaţilor care a reuşit să realizeze acordul între o tradiţie rabbinică şi Halakhah.27[27] 

Shabbat, 13 b, conţine enunţul: „Partea moartă a viului nu simte cuţitul care o loveşte.“ În sens alegoric, rabbinii afirmă că învăţaţii din Israel, genereţie după generaţie, au devenit indiferenţi faţă de nenorocirile timpului istoric, după ce au îndurat nenorociri fără număr. Această stare de insensibilitate sau imunitate este exprimată prin metafora „nebunului“ care nu mai poate fi lovit de demenţă sau prin metafora „cadavrului“ care nu poate să simtă durere atunci cînd este lovit cu un cuţit. Dar este oare acest lucru adevărat? Rabbi Isaac îşi întemeiază interpretarea pe Iov, 14, 22, „carnea lui e în întristare mare numai pentru el“, şi afirmă că „viermii îi provoacă mortului o durere la fel de ascuţită precum cea provocată de un ac în carnea unui om viu“. Prin urmare, este excesiv să se afirme că un trup mort ar fi imun faţă de durere. Enunţul este temperat, echilibrat, prin afirmarea adevărului în conformitate cu care doar „partea moartă a viului“ este imună faţă de durere.28[28]  Raţionamentul este reluat în Shabbat, 152 a, unde Rabbi Hisda afirmă că sufletul unui mort poartă doliu după trupul mort timp de şapte zile, deoarece în Iov, 14, 22, este scris că „sufletul lui numai pentru el e cuprins de jale“, iar în Facerea, 50, 10, se aminteşte că „a jelit Iosif pe tatăl său şapte zile“. În opinia lui Rabbi Abahu, „un mort este conştient de tot ce se întîmplă în prezenţa sa, atît timp cît mormîntul său nu a fost închis“. Rabbi Hiya împărtăşea punctul de vedere exprimat de Rabbi Abahu, în timp ce Rabbi Simon, fiul lui Rabbi, considera că un mort este conştient de tot ce se întîmplă în prezenţa sa, „pînă cînd trupul său nu s-a descompus“. Rabbi Hiya cita Ecclesiastul, 12, 7, „şi ca pulberea să se întoarcă în pămînt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat“, iar Rabbi Simon, fiul lui Rabbi, cita „carnea lui e în întristare mare numai pentru el“. La rîndul său, Rabbi Isaac a citat Ecclesiastul, 12, 5, „fiindcă omul merge la locaşul său de veci“, şi a spus că în împărăţia lui Dumnezeu fiecare om drept va primi o locuinţă după meritele sale din timpul vieţii. Acest lucru poate fi asemănat cu intrarea unui rege, însoţit de slujitorii săi, într-o cetate. Atît regele, cît şi slujitorii, intră prin aceeaşi poartă, dar după ce se lasă noaptea, fiecare primeşte o locuinţă pe potriva rangului său.29[29] 

  7. Căderea îngerilor în păcat ca „moarte“. Căderea oamenilor în păcat ca „moarte“

26

27

28

29

În Hagiga, 14 a, Samuel îi spune lui Hiya, fiul lui Rab, că în fiecare zi îngeri oficianţi sînt creaţi din Fluviul de Foc. Ei înalţă imnuri de slavă şi dispar, după cum este scris în Plîngerile lui Ieremia, 3, 23: „În fiecare dimineaţă sînt altele, credincioşia Ta este mare!“30[30]  Îngerii cei buni sînt creaţi din viaţa veşnică şi dispar în viaţa veşnică, iar îngerii cei răi cad în împărăţia lumii materiale, în universul iluzoriu al poftelor trupeşti. „Uriaşii“ rezultaţi din acuplarea Fiilor lui Dumnezeu cu femei din carne şi sînge trec pragul care desparte nemurirea angelică de moartea omenească. Ei sînt numiţi nefilim, „cei care cad“, substantiv care derivă din verbul nofal, „a cădea“. „Cei căzuţi“ reprezintă un echivalent semantic pentru „cei morţi“.

„Fiii lui Dumnezeu“, „văzînd că fiicele oamenilor sînt frumoase“, „începuseră a intra la fiicele oamenilor“... Mitul biblic al îngerilor căzuţi (Facerea, 6, 1-4), atribuit surselor J-E, paternităţii auctoriale Iahvistice-Elohistice31[31], este greu de conciliat cu fundamentele unui monoteism radical, de tip iudaic, de tip creştin. El implică manifestarea puterii creatoare a Fiilor lui Dumnezeu (benei ha‘elohim) într-un registru inferior, lubric, iar împreunarea lor cu muritoarele generează rasa hibridă a „uriaşilor“ (nefilim), fiinţe care, în economia unei istorisiri lapidare, ce oferă o explicaţie paralelă a originii răului adamic, întrunesc atît elemente umane, carnale, cît şi elemente divine. Sancţiunea ulterioară a lui Dumnezeu nu este îndreptată împotriva genitorilor (cel puţin, nu în limitele pasajului citat), ci împotriva progeniturilor. „Răutatea“ Fiilor lui Dumnezeu (aggelon theou, „îngerii lui Dumnezeu“, în LXX) este, astfel, oarecum relativizată prin teodicee.

Saga spectaculoasă a căderii angelice, însoţită de o multitudine de noţiuni religioase conexe (rău, păcat, pedeapsă divină, corupere trupească prin uniune sexuală, instituire ontologică a duratei şi morţii, alegere între Stăpînul ceresc şi Satanael – Adversarul lui Elohim – , tragedie a mişcării voliţionale care motivează mîntuirea sau damnaţiunea individuală din perspectiva „slujirii“ unui singur „stăpîn“), este integrată printre temeiurile biblice ale culturii europene. Ea precede, în spaţiul continuităţii textuale vetero-testamentare, istorisirea despre Potop (redactată de sursa preoţească, P, în Facerea 6, 9-22 şi de o întrepătrundere de P şi J-E în capitolele 7-8, fapt ce indică o „croşetare“ scribală a două naraţiuni distincte – ce vor fi reflectat, poate, tradiţii babiloniene şi tradiţii ebraice – într-un text aparent unitar), care vizează, în egală măsură, nimicirea oamenilor şi nu pedepsirea Fiilor lui Dumnezeu.

Relevarea biografiei ante-biblice a sintagmei „Fiii lui Dumnezeu“ implică regresul spre antichitatea orientală cea mai îndepărtată. Ronald S. Hendel consideră că expresiile masoretice bene ha‘elohim, bene ‘elim originează în tradiţiile religioase ale Canaanului de dinainte de cucerirea evreiască.32[32]  El se referă, în primul rînd, la textele descoperite în anul 1928 la Ugarit, pe coasta siriană, texte redactate cu caractere cuneiforme şi datate în secolul XIV î. d. H. Situaţi în rangul secund al panteonului, banu ili sau banu ili-mi („Fiii lui Dumnezeu“) permit cu uşurinţă apropierea semantică de Facerea, 6, 1-4. (Zeii dominanţi sînt El şi Aşerah.) Cuvintele bene ‘elim se întîlnesc, de asemenea, într-o serie de inscripţii feniciene din secolele VIII-VII î. d. H., Arslan Tash / KAI 27. 11 şi Karatepe / KAI 26. A. III. 1933[33], precum şi în cuprinsul unui fragment ammonit din secolul IX î. d. H., recent descoperit la Amman, în Iordania.34[34]  Un text relativ tardiv, inclus printre Imnurile dedicate holocaustului Sabbatului (4Q400), în cadrul comunităţii de la Khirbet Qumran, conţine în repetate rînduri lecţiunea elim, „dumnezei“, pentru fiinţele ierarhiei divine, fiinţele care locuiesc intervalul menit să despartă lumea oamenilor de Tronul lui Dumnezeu – de exemplu, formularea „în congregaţia tuturor dumnezeilor cunoaşterii, şi în consiliile tuturor duhurilor lui Dumnezeu“. De asemenea, Legea

30

31

32

33

34

războiului (1QM, I, 10) aminteşte de ziua în care „congregaţia alcătuită din elim şi congregaţia oamenilor vor intra pe cîmpul de luptă, pentru a angaja marea bătălie“35[35], iar 4Q246 – construcţie textuală paralelă cu Luca 1, 32 şi 1, 35 – conţine în ultima frază formulele „Fiu al Marelui Dumnezeu“, „Fiu al lui Dumnezeu“ şi „Fiu al Celui Prea-Înalt“.36[36] În Genesis Apocryphon (1QapGen, II), patriarhul Lameh o suspectează pe Batenoş, soţia sa, că ar fi rămas însărcinată cu Noe nu în cadrul consumării plăcerilor conjugale, ci de pe urma întîlnirii erotice cu „Cei Sfinţi“, cu „Paznici“ şi „Uriaşi“. Matusalem este trimis la Enoh, în ceruri, pentru a obţine revelarea secretului, dar deznodămîntul istorisirii lipseşte din fragmentul qumranic.

Deşi textul din Facerea, 6, 1-4 nu menţionează în mod explicit pedepsirea de către Dumnezeu a Fiilor Săi care au intrat la fiicele oamenilor, tradiţia iudaică şi tradiţia creştină nu au întîrziat să înţeleagă drept păcat distrugerea echilibrului dintre planul divin şi planul uman prin întinarea voluntară a fiinţelor celeste în infernul lumesc al poftelor trupeşti, definit prin iluzia tragică a frumuseţii, plăcerii şi iubirii, prin paroxismul împreunării sexuale, prin perpetuarea mecanicii universale a naşterii şi morţii, sub ameninţarea continuă a blestemului efemerităţii, a dezintegrării materiei şi vieţii în durată. În acest sens, Sfîntul Augustin considera că, în esenţă, căderea îngerilor răi se defineşte ca desprindere a voinţei angelice de ceea ce se află deasupra sa şi ca întoarcere spre ceea ce îi este inferior: „Atunci cînd voinţa părăseşte ceea ce se află deasupra sa, pentru a se întoarce spre ceea ce îi este inferior, ea devine rea, nu pentru că lucrul spre care se întoarce este rău, ci pentru că faptul de a se întoarce reprezintă un rău în sine.“37[37]

Lucru deja amintit, normele justiţiei divine pedepsesc cu asprime progeniturile rezultate din acuplarea Fiilor lui Dumnezeu cu femei din carne şi sînge – uriaşii care s-au ivit pe pămînt, „vestiţii viteji din vechime“. Aceşti uriaşi, faţă de care atitudinea scribului biblic este mai curînd admirativă, sînt desemnaţi în textul biblic prin cuvîntul nefilim, „cei căzuţi“, care derivă din verbul nofal, „a cădea“ (anaqim şi refaim fac parte dintre nefilim). „Cei căzuţi“ echivalează semantic cu „cei morţi“.38

[38]  Sub aceste trei denumiri, uriaşii sînt menţionaţi de mai multe ori în Vechiul Testament, mai ales în calitate de forţe războinice înfrînte de cucerirea evreiască a Palestinei.39[39]  Este greu de stabilit (deşi Hendel se situează pe această poziţie) dacă aggadah-ul din Pentateuch despre benei ha‘elohim – nefilim face corp comun cu istorisirea despre Potop, ipoteză ce ar permite construirea unei extensii speculative în conformitate cu care revărsarea apelor, distrugerea indistinctă a vietăţilor corupte şi/sau hibride, fără a lua în consideraţie un eventual vetust pedigree angelic, constituie pedeapsa atotcuprinzătoare pentru căderea Fiilor lui Dumnezeu. Soliditatea argumentaţiei, în acest caz, depinde în mod esenţial de analiza atentă a stratificării şi întrepătrunderii dintre P şi J-E în cuprinsul capitolelor 6-8 din Cartea Facerii. Mishnah, Sanhedrin, 10, 3, I, ne informează doar că „generaţia Potopului nu are parte în viaţa veacului ce va veni“ şi, ca atare, „nu va fi judecată“, după criteriul „nici judecată, nici spirit“40[40], nephilim included or excluded. Ieşirea lor de pe scena lumească dezvăluie, după Hendel, diferitele momente ale încheierii unui Ciclu Primordial în Cartea Facerii (Potop, cucerirea Palestinei). Uriaşii sînt, într-un fel, ultimele vestigii ale organizării precedente a cosmosului. Ei reprezintă inerţia sau, mai curînd, extincţia cosmizării ante-diluviene a creaţiei, devenită incompatibilă în noul sistem referenţial al cosmizării prin civilizaţie, prin stăpînirea poporului ales asupra „ţării în care curge lapte

35

36

37

38

39

40

şi miere“. Textul vetero-testamentar nu ne mai informează însă, în mod direct, asupra destinului post-diluvian al Fiilor lui Dumnezeu.

În 1 Enoh sau Cartea etiopiană a lui Enoh (apocalipsă pseudo-epigrafică din perioada inter-testamentară, datată, cu aproximaţie, între secolul II î. d. H. şi secolul I d. H.), răutatea, caracterul diabolic şi damnaţiunea eternă a Paznicilor Celeşti – sintagmă enohidică integrată în tradiţia apocalipselor palestiniene, recognoscibilă în manuscrisele de la Khirbet Qumran; Legea Damascului (CD), II, dezvăluie că Paznicii Celeşti au căzut datorită cerbiciei inimii, ale cărei imperative peccabile i-au îndemnat să nu se supună poruncilor lui Dumnezeu: „Iar pe urmele acestora au căzut şi fiii lor, care erau înalţi precum cedrii şi ale căror trupuri erau asemenea munţilor.“41[41]  – care s-au întinat cu fiicele oamenilor şi le-au luat drept soţii sînt lucruri bine stabilite, certitudini ale unei tradiţii construite cu rigoare şi fantezie pe temeiul istorisirii din Facerea, 6, 1-4. Dumnezeu îi vorbeşte lui Enoh despre păcatul contopirii spiritelor angelice cu sîngele femeilor. Nu Enoh, „om bun şi scrib al facerii de bine“, s-ar cuveni să intervină pe lîngă Elohimul basileomorf-cosmocrator în numele Paznicilor Celeşti, pentru a obţine iertare, ci Paznicii Celeşti înşişi ar trebui să acţioneze ca intermediari de bun augur în beneficiul neamului omenesc, în concordanţă cu misiunea lor iniţială. Verdictul instanţei teocratice rememorează întreaga magnitudine a hybris-ului angelic şi reliefează cu multă exigenţă incongruenţa esenţială dintre cele două planuri ale creaţiei: „Deşi voi eraţi sfinţiţi şi plămădiţi din spirit, trăitori ai vieţii veşnice, v-aţi întinat cu sîngele femeilor, aţi născut copii în ale căror vine curge sîngele cărnii şi, asemeni celorlalţi, aţi jinduit după carne şi sînge în felul celor care mor şi pier.“ Spiritul „turnat“ în „vasul“ sau „vehiculul“ intervalului, prin natura sa, în toate ipostazele sale, este menit să abhore orice proximitate hematică de sorginte adamică-erotică.

Ca exemplu de re-written Bible, acest fragment din 1 Enoh poate fi abordat drept rescriere în etiopiană (sau, poate, în ebraica sau aramaica unui text-Vorlage pierdut) a versetelor din Cartea Facerii despre devergondajul Fiilor lui Dumnezeu. Uriaşii, însă, nu mai sînt caracterizaţi prin conotaţii admirative (viteji, războinici din vechime), nici prin recunoştinţa secundă care răsplăteşte eliminarea sacrificială a formelor de existenţă care aparţin unei vîrste revolute, ci sînt investiţi cu noul rol de duhuri ale pămîntului – primă treaptă a corupţiei angelice, totodată origine sau poartă sexuală prin care răul, maleficiile, duhurile rele (a doua treaptă) penetrează în sfera creaţiei: „Iar acum uriaşii, zămisliţi din spirit şi carne, vor fi numiţi duhuri ale pămîntului, iar pămîntul le va fi sălaşul. Trupurile lor au generat duhurile rele, deoarece ei s-au născut din femei şi din Paznicii Celeşti. Uriaşii îndurerează, oprimă, distrug, atacă pe pămînt.“ Pe fundalul universului biblic şi al încheierii apocaliptice a istorisirii temporale a creaţiei, cunoaşterea-non-cunoaşterea misterelor celeste trebuie să fie pusă în relaţie directă cu trauma erotică-gnoseologică declanşată de cunoaşterea-non-cunoaşterea sexuală, tragică, a frumoaselor fiice ale oamenilor de către Fiii lui Dumnezeu. Mediate de iraţionalul labirintic, senzual-tanatic, înţelept-capricios, al principiului feminin, apele creaţiei şi apocalipsei, damnării (Potopului) şi mîntuirii se aşează într-un sistem complex de atracţii şi excluziuni reciproce, susceptibile a sub-tinde nu numai continuitatea echivocă a neînţelegerii temporale-istorice, dar şi suma inefabilă a pulsiunilor individuale contradictorii (serafice, soit, dar nu numai...), îndreptate concomitent spre lume şi spre Cer, spre pîntecele anihilatoare-beatifice ale femeilor şi spre împărăţia adeseori incomprehensibilă (tocmai pentru că...) a Tronului Divin. Acest impas redutabil, deopotrivă teologic şi afectiv, nu se soluţionează, poate, la nivelul insondabilului fiinţei, decît prin peccabilitatea privirii în jos, prin necruţătorul verdict divin care o sancţionează: „Să le spui lor (Paznicilor), ‘Nu aveţi pace!‘.“42[42] 

Metalepsa folosită în textul biblic pentru a exprima închiderea cercului erotic care uneşte fiinţe divine şi femei plămădite din carne şi sînge („Fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele

41

42

oamenilor“) este înlocuită în 2 Enoh sau Cartea slavonică a lui Enoh43[43]  – text inter-testamentar datat în secolul I d. H., atribuit unui evreu elenizat din Alexandria – printr-o metalepsă care aminteşte satisfacţia cu care Dumnezeu contemplă lucrurile create, la sfîrşitul fiecăreia dintre zilele care alcătuiesc hebdomada Facerii: „... şi ei (Grigori sau Egregoroi, Fiii lui Dumnezeu, în calitate de „veghetori“, „paznici“, metamorfozaţi în turmă a îngerilor rebeli care s-au revoltat împotriva Stăpînului ceresc sub conducerea lui Satanail) au văzut cît de bune sînt fiicele oamenilor“ / „ Şi a văzut Dumnezeu că este bine“. Aceste sintagme fac parte din tradiţia eufemismelor biblice, care cosmetizează discret întreaga arie semantică a sexualităţii ruşinoase. Pe baza unor structuri consonantice asemănătoare, textul masoretic din Deuteronom 28, 30 înlocuieşte versiunea Ketib (ceea ce este scris), „el se va bucura de ea“, prin versiunea Qere (ceea ce se citeşte), „el se va întinde cu ea“. În mod similar, textul masoretic pentru Deuteronom 25, 11 rafinează eufemistic expresia „ea l-a apucat de ceea ce stîrneşte ruşine“, în comparaţie cu Pentateuchul Samarinean, care conţine lecţiunea „ea l-a apucat de carnea lui“.44[44]

A vedea (avînd ochii deschişi), a şti şi a fi gol sînt, după Cartea Facerii, 3, 5-7, atributele întrupate, adamizate, ale păcatului originar, un „furt“ individual-premeditat de dumnezeire, care transgresează porunca, măsura, dumnezeirii asemănătoare, octroiată în momentul plămădirii din ţărînă, suflării de duh. Conştientizarea goliciunii-ruşinii trupeşti se aşează, astfel, în relaţie de analogie-sincronicitate cu însuşirea nelegitimă a luminii iluzorii – comoara deşartă a cunoaşterii lumeşti. Fragmentul corespunzător din Haftaroth (pe care l-am invocat în Introducerea prezentului studiu), însă, Isaia, 42, 6-7, ca o rememorare precumpănitoare a vieţii lăuntrice şi caracterului unitar ale textului biblic, conţine un efort de restaurare, de răscumpărare mesianică a păcatului originar, care dublează inter-textual descrierea căderii în păcat din Cartea Facerii, tocmai din perspectiva desăvîrşirii actului vederii, deschiderii salvatoare, nevinovate, ne-peccabile, a ochilor celor căzuţi pradă suferinţei: „Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mînă şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca legămînt al poporului Meu, spre luminarea neamurilor; ca să deschizi ochii celor orbi, să scoţi din temniţă pe cei robiţi şi din adîncul închisorii pe cei ce locuiesc întru întuneric“.

Păcatul adamic se situează, astfel, într-un fel de simultaneitate teosofică-nictalopică faţă de saga căderii angelice – o ratare a absolutului paradisiac-omenesc, reflectată în ratarea destinului celest de maximă strălucire, o mise en abîme a unui feeling of loss de natură antropologică-angelologică. În istoria scrierii şi rescrierii apocrife-pseudoepigrafice a temelor biblice, cele două teme se întîlnesc adeseori, se acomodează, se îngemănează...

Mitul îngerilor care cad presupune două variante complementare: atracţia irezistibilă faţă de frumoasele fiice ale oamenilor; revolta anti-teocratică, declanşată de refuzul de a da curs injoncţiunii divine care instituie închinarea faţă de Adam. Viaţa lui Adam şi a Evei, text apocrif a cărui versiune latină tardivă se presupune că a fost realizată după un original ebraic din secolul I d. H., introduce tema adorării-refuzului adorării lui Adam de către membrii ierarhiei celeste. Îngerul cel mai luminos, metamorfozat peccabil în Adversar, vădeşte lipsa de comprehensiune a unui orgoliu neconcesiv, a cărui orbire îl împiedică să caute calea convieţuirii amiabile cu întruchiparea dumnezeiască a ţărînii, în care nu vede decît oglindirea de rău augur a anihilării preeminenţei sale în organizarea emanaţionistă a creaţiei. Porunca divină este transmisă în mod tranşant de Arhanghelul Mihail: „Adoraţi asemănarea Domnului Dumnezeu, după cum a poruncit Domnul!“ Refuzul lui Satan se întemeiază, sofistic, pe invocarea precedenţei cronologice a ivirii din neant: „Nu trebuie ca eu să-l ador pe Adam. Este mai mic şi mai tînăr decît mine. Mai înainte de crearea sa, voi fi fost eu creat. S-ar cuveni ca el să mă adore.“ Intratabil, Mihail repetă mesajul divin: „Dacă nu faci aşa cum ţi se cere, Domnul Dumnezeu se

43

44

va mînia pe tine.“, însă rememorarea exigenţei iniţiale duce la escaladarea revoltei, intensifică megalomania angelocentrică pînă la momentul de apogeu, dincolo de care convertirea ei în exil, în damnare, devine inevitabilă: „Dacă El se va mînia pe mine, atunci îmi voi înălţa tronul mai presus decît stelele cerului şi voi fi egalul Celui Prea-Înalt.“45[45]

Abordat ca text-martor, Viaţa lui Adam şi a Evei conturează o importantă filieră narativă, perpetuată ulterior în apocrife neo-testamentare şi fragmente qur‘anice. În Evanghelia după Bartolomeu (secolul III d. H.), Satanael / Beliar, împreună cu cei şase sute de îngeri aflaţi sub comanda sa, este aruncat din ceruri pentru că refuză să execute ordinul divin transmis de Arhanghelul Mihail – închinare necondiţionată faţă de Adam, om plămădit din ţărînă şi apă, dar, totodată, „chip şi asemănare a lui Dumnezeu“: „ Şi cînd am venit de la fruntariile lumii, Mihail mi-a spus: ‘Venerează imaginea lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o după propria Sa asemănare.‘ Dar eu am spus: ‘Eu sînt foc din foc. Am fost cel dintîi dintre îngerii creaţi şi oare mă voi închina acum ţărînii şi materiei?‘ Şi Mihail mi-a răspuns: ‘Închină-te, ca să nu se mînie Dumnezeu pe tine.‘ Iar eu am răspuns: ‘Nu Dumnezeu Se va mînia pe mine, ci eu îmi voi aşeza tronul deasupra Tronului Său şi mă voi face asemenea Lui‘.“46[46]  În acest caz, întîlnirea asimptotică dintre texte reliefează un împrumut între scribi antecesori şi scribi posteriori, pe parcursul secolelor I-III d. H., sau existenţa unei surse anterioare comune pentru ambele istorisiri ale revoltei angelice. Păcatul fiinţelor din interval dobîndeşte proporţiile unui război angelocratic-teocratic. Nesupunerea faţă de porunca lui Dumnezeu decurge dintr-un fel de fundamentalism celest proto-hallajian, care-i îndeamnă pe îngerii ultra-monoteişti să refuze cu obstinaţie recunoaşterea nivelului omenesc al creaţiei, certitudine care le motivează sediţiunea iraţională şi îi metamorfozează în subiecţi ai damnaţiunii veşnice.

Penetrarea Evangheliei după Bartolomeu în Arabia, în primele secole după Christos, prin intermediul misionarilor creştini care soseau, pe mare sau pe uscat, din nordul Africii sau din Siria, explică, poate, ulterior, prezenţa acestei versiuni a căderii angelice (Viaţa lui Adam şi a Evei – Evanghelia după Bartolomeu şi nu Cartea Facerii – Enoh) în mai multe locuri scripturale din Qur‘an. Ruina teocratică a mîndriei îngerilor este descrisă în Sura VII – Crenelurile, 1-20 (cf. S. II – Vaca, 30-35; S. XV – El-Hijr, 25-50; S. XVII – Mir‘aj, 60-70; S. XVIII – Peştera, 45-50; S. XX – Ta Ha, 115-120; S. XXXVIII – Sad, 75-85): „Noi v-am creat, apoi Noi v-am dat formă, apoi Noi am grăit către îngeri: ‘Închinaţi-vă lui Adam‘; astfel încît ei s-au închinat, în afară de Iblis – el nu a fost dintre cei care s-au închinat. Grăit-a El: ‘Ce anume te-a împiedicat să te închini, atunci cînd Eu ţi-am poruncit să o faci?‘ Spuse el: ‘Eu sînt mai de preţ decît el; creatu-m-ai Tu pe mine din foc, iar pe el creatu-l-ai Tu din ţărînă.‘ Grăit-a El: ‘Coboară-te de aici în afară; nu îţi este cuvenit să creşti mîndru aici, aşa că pleacă departe; cu siguranţă, te numeri printre cei umiliţi.‘ (...) Grăit-a El: ‘Pleacă departe de aici, înjosit şi exilat. Cît despre cei ce te vor urma – cu siguranţă, voi umple Gehenna cu voi toţi‘.“ 47[47]

Ulterior, în limitele unui gen literar care ar putea fi denumit re-written Qur‘an, se cuvine a fi amintită rescrierea de către Muqatil (m. 150 / 767), în Tafsir, a mitului despre Iblis şi creaţia lui Adam. Intervalul de timp în care omul nu a fost „un lucru menţionat“ cuprinde douăzeci şi una de mii de ani, continuitate temporală scursă între momentul facerii universului şi momentul satisfacerii capriciului uman al lui Allah. Revolta lui Iblis este precedată de victoria oastei angelice de sub comanda sa împotriva cetelor de jinn care asupreau pămîntul. După exilarea îngerilor rebeli, Allah plămădeşte trupul lui Adam din argilă de culoare albă, roşie şi neagră, la fel ca şi rasele descendenţilor argilei înduhovnicite.48[48]  Într-o perspectivă nu foarte îndepărtată, sistemul gnostic al ismaelismului fatimid

45

46

47

48

(de inspiraţie barbelo-gnostică) defineşte timpul drept „eternitate întîrziată“ sau „întîrziere de sine“ a -Adam-ului spiritual, celest, Adam ruhani, înger-arhetip al umanităţii, pe care idolatrizarea metafizică a propriului sine îl face să cadă de pe locul al treilea pe locul al zecelea în ierarhia creaţiei, înainte de momentul „trezirii“, al victoriei asupra stuporilor seducătoare ale unui egotism întotdeauna iraţional. Această respingere întîrziată a „opacităţii“ străine unei „fiinţe a luminii“ are semnificaţia unei lepădări de „umbra demoniacă a lui Iblis“.49[49] 

Traiectorii simbolice relativ accesibile învecinează, identifică, toate aceste dramatis personae ale tragediei intervalului: banu ili, bene ‘elim, benei ha‘elohim, aggelon theou, nefilim, Paznici Celeşti, Grigori, Iblis, jinn. Remisiunea teocratică a intrării Fiilor lui Dumnezeu la frumoasele fiice ale oamenilor, dublată de vane sediţiuni uzurpatoare, care-l readuc pe scena post-diluviană pe Adamul deschiderii ochilor, cunoaşterii şi goliciunii, au drept consecinţă reîntemeierea distanţei ineluctabile dintre Pămînt şi Cer, interludiu covîrşitor, care nu poate fi anihilat decît prin resacralizarea spaţiilor, textelor şi duratei, prin demers liturgic, prin mîntuire individuală şi colectivă... Confruntaţi cu acest ideal greu accesibil, împiedicaţi să păcătuiască, îngerii şi oamenii sînt la fel de singuri...

  8. ConcluziiTanatologia construită de tannaim şi amoraim este focalizată asupra unor simboluri care

sugerează continuitatea vieţii în lumea văzutelor şi lumea nevăzutelor: sărutul divin, banchetul, răscrucea... Deoarece viaţa din viaţă şi viaţa din moarte sînt înrîurite de prezenţa atotputernică a Dumnezeului Viu, imaginarul tanatic este determinat de teocraţie. Fiind o apropiere de Dumnezeu, moartea nu este o îndepărtare de viaţă, ci o apropiere de originea vieţii, de puterea fiat-ului divin.

Ipostaza talmudică a cunoaşterii tanatice poate fi iluminată exegetic prin conexiune cu ipostaza creştină şi cu ipostaza Sufi a situării fiinţei omeneşti în spaţiul tanatic. Cronologia vieţii pămînteşti se resemnifică drept simultaneitate a prezenţelor în împărăţia nevăzutului. Din această perspectivă, „sărutul divin“ se învecinează cu Ars moriendi şi cu tanatologia inefabilă conţinută în Mathnawi-ul lui Jalal-ud-din Rumi, deşi, evident, numărul conexiunilor trialectice este virtual nelimitat.

Ars moriendi descrie cele cinci ispite cu care se confruntă omul aflat pe pragul morţii: necredinţa, deznădejdea sau năruirea încrederii în mila lui Dumnezeu, smintirea prin nelepădare de deşertăciunile lumeşti, nerăbdarea susceptibilă să se preschimbe în mînie, mîndria sau slăvirea propriului sine. Fiecare dintre aceste ispite este însă contracarată prin sfatul primit din partea îngerului păzitor, astfel încît despărţirea fericită a sufletului de trup se dezvăluie drept moment de apogeu al credinţei şi nădejdii în Dumnezeu, al lepădării de lume şi de sine, al răbdării, smereniei şi împăcării. Zborul sufletului spre împărăţia cerurilor este asistat de recitarea Crezului şi a Psalmului 55, 8: „Viaţa mea am spus-o Ţie; pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta.“ Totodată, autorul anonim al cărţii invocă un text augustinian cu valoare liturgică şi soteriologică: „Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, virtutea pătimirii Sale binecuvîntate, semnul sfintei Cruci, curăţenia neatinsă şi întreagă a Fecioarei Maria, binecuvîntarea tuturor sfinţilor şi sfintelor, paza îngerilor şi mijlocirea aleşilor lui Dumnezeu să fie între mine şi duşmanii mei văzuţi şi nevăzuţi, în ceasul morţii mele. Amin.“ Prin rugăciunile sale, un prieten înţelept şi cucernic îl va ajuta pe muribund să treacă prin porţile paradisului, spre a aduce la îndeplinire voinţa şi judecata Dumnezeului atotputernic.50[50]

În Mathnawi, Rumi afirmă eliberarea de moarte ca nesupunere a adevăratului credincios faţă de legile „cetăţii trecătoare“. Dincolo de împărăţia simţurilor, el întrezăreşte „tabăra Regelui Divin“, înţesată de „armata Luminii lui Dumnezeu“, care a ridicat „cort lîngă cort şi frînghie de cort lîngă

49

50

frînghie de cort“. Cei care recunosc în moarte frumuseţea lui Iosif, îşi vor da vieţile drept răscumpărare a morţii. Cei care consideră că moartea este asemenea unui lup, întorc spatele călăuzirii drepte. Prin urmare, calitatea fiecărui om se regăseşte în calitatea morţii sale: „Pentru duşmanul lui Dumnezeu, moartea este un duşman, iar pentru prietenul lui Dumnezeu, moartea este un prieten.“ Cu alte cuvinte, pentru ochii „turcomanului“, oglinda morţii este „strălucitoare“, în timp ce pentru ochii „etiopianului“, ea este „întunecată asemenea unui etiopian“: „Teama ta de moarte, atunci cînd fugi din faţa ei, este, în realitate, teamă de tine însuţi!“ Dacă adamul devotat deşertăciunilor lumeşti este prizonier al suferinţei, adamul adormit umple apusul şi răsăritul cu „progenitura spiritului său“. Profeţii sînt cei care au migrat, asemenea regilor spirituali, în lumea non-spaţialităţii, deoarece universul materialităţii li s-a părut insuportabil de îngust: „Priveşte cum se bucură spiritul în locul în care se duce atunci cînd, pe durata somnului, este eliberat din această lume!“ 51[51]  (cf. Mathnawi, III, vv. 3432-3441, 3535-3541, in Nicholson, IV, pp. 193, 198-199)

În cele trei religii abrahamice, cunoaşterea morţii este, în mod necesar, cunoaştere „din zilele cînd omul a fost aşezat pe pămînt“...

   

STAREA OMULUI IN MOARTE LA POPOARELE CRESTINE SI NECRESTINE

Originea credintei in nemurirea sufletului oglindita in istoria popoarelorPopoarele antice, si nu numai, nutreau aceleasi nelinisti privind viitorul, acealeasi cautari de a dezlega enigma mortii.Istoria popoarelor de la inceputurile civilizatiei, pana la era spatiala, este o imagine asupra formarii si evolutiei ideii de moarte si nemurire. Ce credeau in fond poparele despre morti, despre suflet, despre viata viitoare? Cum a evoluat conceptia si care e stadiu ei in zilele noastre; care va fii rostul si evolutia acestei credinte spre sfarsitul istoriei?

Cultura Egiptului

Istoricul Herodot emite parerea ca egipteni au fost primi oameni care au vorbit de nemurirea sufletului. Prin arta archeologica s-au scos la iveala urmele unui intens cult al mortilor. Religiosi, egiptenii manifestau o mare grija fata de zei si de morti – “mai mare decat de ei insisi” spune Herodot. Casele erau locuinte vremelnice, iar mormintele locuinte vesnice. In conceptia lor, zei si zeitele aveau in grija sufletele mortilor. Osiris – zeul principal – era fiul cerului si al pamantului, si rege al egiptului. Legenda spune ca Osiris a fost ucis de fratele lui Seth, inchis intr-o lada si aruncat in mare. Isis, sotia lui, l-a gasit si cu ajutorul zeului Anubis l-a inbalsamat si apoi prin mijloace magice, i-a dat o noua viata divina. Acum Osiris devine stapan si zeu al mortilor. Toata legenda este o ilustratie a conceptiei ca dupa moarte exista o alta viata. Egipteni credeau in predestiantie si fatalism. Pentru ei ceva din fiinta umana continua sa existe dupa moarte, atata timp cat si corpul se mai pastra. De aici grija deosebita pentru pastrarea corpurilor prin imbalsamare. Aici isi are sensul mumificarea cadavrelor si enigmaticele piramide. La moarte sufletul pleca pe un drum greu  cu peripetii si primejdii spre lumea mortilor – imparatia lui Osiris. Pentru a calauzi sufletele in timpul acestor calatorii postume, au fost inventate adevarate ghiduri si formule magice, colectionare in “ cartea mortilor”. Raiul egiptean era frumoasa vale a nilului, unde mortii lucrau pentru Osiris.

51

Cultura Asirienilor si Babilonienilor

Mitologia popoarelor din mesopotamia era complicata si neobisnit de bogata, care cuprindea cca. 2000 de zei. Fiecare om era socotit ca stand sub in raurirea unei planete ( astrologia ) si a unei constelatii (horoscop, zodiac) din momentul nasterii, asa ca i se putea ghicii caracterul si evenimentele principale din viata (predestinatia). Ei aveau credinta in nemurire inca din epoca Sumero- Akkadiana (regele Nimrod si sotia lui Semiramis). La moarte trupul se preface in tarina iar sufletul, imbracat intr-o haina de aripi, cobora in regiunea intunecoasa subpamanteana. Inainte de a ajunge aici, sufletul era cantarit in balanta pe raul habur. Cand zeita Nungolla hotara soarta celor buni si a celor rai omul bun era recompensat cu gradini inbelsugate si imbracat in haine albe, celui rau i se lua inbelsugarea. In imparatia mortilor, curgea “izvorul vietii”. Ideea de nemurire este prezenta si in religia popoarelor vecine – canaaniti, fenicieni, arameii- care credeau ca, sufletele mortilor raman in contact continu cu corpurile pe care le-au parasit. Zeul mortii era Mat. In morminte se puneau si diferite obiecte necesare in “lumea de dincolo”.

Credinta Iranului antic

Potrivit informatiilor din “cartea sacra a zoroastrismului”, dupa moarte, sufletul ramine trei zile la capataiul cadavrului, apoi pleaca spre “podul chinvat”. Inainte de pod, sufletul mortului este judecat si cantarit pe o balanta in functie de inclinatia balantei, sufletul merge spre fericire vesnica, sau supus chinurilor. Daca balanta nu se inclina, sufletul va fii trimis in “ hamestagan” – unde va suferi de frig si de cald, apoi urma trecerea “podului chinvat” – care pentru cei buni se largea si ii conducea in rai, iar pentru cei rai se ingusta ca o lama de brici si cadeau in iad unde erau asteptati de demoni.Mandeismul , o ramura a credintei iraniene, considera spiritul omenesc aflat in corp ca o inchisoare unde sufera si asteapta eliberarea. Moarte aduce aceasta eliberare a spiritului.

Cultura popoarelor de la Soare Rasare

In china antica era intalnita o puternica credinta despre nemurirea sufletului. Chinezii credeau ca omul are doua suflete : unul “nun” – se intalta la cer sa slujeasca zeului cerului , iar al doilea “po” – locuieste in mormant,hrandindu-se din ofrandele aduse defunctului.Confutianismul – sec. 6. i. H. si Daoismul au adus ceva modificari, dar vechia credinta in nemurire a ramas intacta. Cultul mortilor daoist era bazat pe rasplata prin fapte, virtutea era rasplatita rin nemurire, iar pacatele prin iad. Azi predomina acelasi cult al stramosilor.In Japonoia cultul este legat de venerarea stramosilor. In conceptia curenta a japonezului, sufletul ramine in preajma mormantului si a familiei. Cultul stramosilor este inca religia nationala japoneza.

Cultul Indian

India, tara credintelor sofisticate, este un adevarat caleidoscop religios.  In etapa primitiva, se credea ca sufletele mortilor stau printre cei vii pana la inmormantare, sub forma de trigoi sau fantome. Apoi pleaca la locuinta subpamanteana. In perioada brahmana, se fac speculatii teologico-filozofice privind natura  sufletului omenesc in raport cu sufletul divin si cu materia, ajungandu-se pana la ateism. Dupa preotii brahmani, sufletul omenesc (atman) este sublura corpului. Sufletul atman poate fii cunoscut prin mediatie – joga, ajungandu-se la fericita descoperire: atman – Brahma; sunt eu, esti tu. Aceasta cunoastere ar elibera

sufletul de tot ce este pamantesc, trecator, constituind mantuirea brahmana. Pentru a ajunge la aceasta stare fericita, sufletul trebuie sa treaca printr-un lung sir de vieti succesive care sa-l purifice continuu. Peregrinarea sufletului din diferite corpuri, avea ca scop eliberarea de karma, punctul final fiind obtinerea nemuririi. In aceasta etapa fericita sufletul se afla intr-un somn profund, fiind una cu infinitul ( adio karma).In faza buddhista eliberarea sufletului se obtine tot prin renasteri succesive. Filozofia fundamentala se bazeaza pe nimicirea suferintei prin stingerea totala a oricarei dorinte. Totul este iluzie, chiar si eu-l are o existenta aparenta. Renasterea succesiva – reincarnarea – este produsa de faptele omului ( karma) ; cand omul ajunge sa inteleaga ca intreg universul si propriul sau eu sunt doar iluzii, atunci atinge starea de “bodhi”. Sirul reincarnarilor s-a sfarsit si intra in “nirvana” ( nimicire, stingere, neant) care inseamna vidul – nemurirea. Nirvana nu are nici un loc nici stare. Este paradisul buddhist, cufundarea in transcendental.  In concluzie, buddhismul este un sistem filozofic nihilist – ateist – omul putand sa-si asigure sigur mantuirea prin parcurgerea nenumaratelor “karme” si intrarea in “nirvana”.Indienii cred in existenta a sapte lumi superioare (svarga) si sapte lumi inferioare ( patala). In total cinsprezece lumi de purificare. In lumile superioare se afla sufletele dreptilor, in cele inferioare ale pacatosilor, iar pamantul este locul celor care trec prin diferite reincarnari. Dupa conceptia hinduista, atat raiul cat si iadul sunt mai multe locuri de trecere. Sufletele reincarnandu-se mereu pana la deplina purificare si eliberare de obligatia de a mai renaste.

Cultura Greciei Antice

Credinta suprema la greci era in neinduplecata lege a destinului. Soarta omului se desfasura dupa o ordine fixa a lumii. Sufletul era un principiu material, “un suflet viu”, care in momentul mortii se desprindea de corp si ducea o existenta de sine statatoare. Sufletele mortilor pastrau infatisarea dinainte, dar erau palide, lipsite de sange, invizibile n-aveau constienta de sine nici inteligenta, nici nemurire. Orfismul – curent filozofico-teologic – considera sufletul omenesc de natura divina si nemuritor. Corpul era o inchisoare a sufletului de care era eliberat in momentul mortii. Pitagoreismul avea conceptia reincarnarii sufletului in alte vietuitoare, si era preocupat de “mantuire”.

Cultura Romana

Etruscii, locuitori ai Italiei si romanii care i-au urmat, aveau credinta in viata viitoare. Sufletele celor decedati veneau de trei ori pe zii pe la casele lor sa-si vada rudele. Sufletele mortilor neimbracati devenite strigoi, locuiau printre oameni si le faceau rau – le sugeau sangele. In timpul republicii, religia romana a fost elenizat. Au aparut cultele orientale cu Isis, Osiris, Cibella, Mithra. Romanii au fost cel mai superstitios popor cunoscut in istorie.

 Religia Geto-Dacilor

Herodot declara: “credinta lor era ca ei nu mor, ci cel care piere se duce la Zamolxis.” Curajul si usurinta cu care se sinucideau arata ca ei se credeau nemuritori. In mormant se punea o cana si o strachina pentru a servi mortului in viata cealalta.

Cultura Celtilor (Gali)

Conform credintei lor, viata viitoare era o continuare a celei de aici, insa in conditii mai bune. Credeau ca sufletul mortului renaste intr-un copil din familia sa. Prezicatorii lor se culcau pe mormant ca sa primeasca revelatia de la mort.

Cultura vechilor Germani

Vizigotii, Ostrogotii, Francii, Normanzii, Vandalii, Burgunzii,Alemanii, Bavarezii, Saxonii, Anglo-Saxonii,etc. – toti germanii credeau in viata viitoare. Credeau ca sufletele se afla in sange, si ca dupa moarte poate trece in alt corp. In mitologia germana, era imaginat un impresionant sfarsit al lumii (Götterdämmerung: amurgul zeilor) in care zeii, neamul omenesc si astrele, dispar intr-un incendiu cosmic, ca apoi sa reapara o lume mai buna.

Slavii si popoarele baltice

Slavii credeau in genii si spirite protecoare si in sacrificiul adus mortilor. Aveau o sarbatoarte de primavara, rusaliile, care era consacrata sufletelor mortilor. Balticii credeau ca sufletele mortilor merg (renasc) in copii nou nascuti, dar si in animale (lupi,ursi).

De-a lungul omenirii, noi ne-am luptat cu această întrebare „Ce se întâmplă după moarte?” Răspunsul nostru pentru această dilemă are mari implicaţii în viaţa noastră aici pe pământ. Cu toate că mulţi evită acest subiect, mai devreme sau mai târziu trebuie să punem această întrebare. Sunt multe răspunsuri competitive la această întrebare.

Ateii cred că o dată cu moartea existenţa unei persoane încetează. Nu există viaţă după moarte şi nici viaţă veşnică a sufletului care continuă în veşnicie. Pentru viitor, ateii ar trebui să caute să găsească un sens şi un scop pentru existenţa lor.

Grupul religios New Age care are acces mondial învaţă că persoana trece printr-un ciclu nesfârşit de reîncarnare până când acest ciclu este rupt iar persoana respectivă devine una cu divinul. Modul de a fi al unei persoane în viaţa actuală depinde de calitatea vieţii pe care a trăit-o în viaţa anterioară reîncarnării. Când persoana se uneşte cu divinul încetează să existe ca şi individ, dar devine parte din forţa vieţii divine, la fel cum un strop de apă se întoarce în ocean.

Cei care se ţin de ceva mistic sau triburile religioase cred că după moarte sufletul uman rămâne pe pământ sau călătoreşte ca să se unească cu spiritele strămoşilor plecate în infern, de asemenea numit şi tărâmul umbrelor. Pentru eternitate ei rătăcesc în întuneric, unde nu este nici bucurie nici necaz. Unele din spirite pot fi chemate ca să îi ajute sau să îi tulbure pe cei de pe pământ.

Islamicii învaţă că la sfârşitul istoriei Dumnezeu v-a judeca faptele tuturor oamenilor. Cei ale căror fapte bune cântăresc mai mult decât faptele rele vor intra în Rai. Destinaţia celorlalţi va fi Iadul. Învăţătura Coranului ne spune că în Rai oamenii vor bea vin şi vor fi distraţi de domnişoare îngereşti şi că le vor lua pe câteva dintre acestea de neveste.

Majoritatea trebuie să accepte încrederea lor în viaţa de după moarte sau credinţa lor netestată, dar creştini ştiu sigur că există această viaţă după moarte din două motive; învierea Domnului Iisus şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia ne arată adevărata perspectivă a ceea ce se va întâmpla după moarte. Oricum, mulţi creştini înţeleg greşit această perspectivă. Uni cred că vor deveni îngeri, uni cred că vor intra într-o stare de „adormire a sufletului” , iar alţii cred că vor zbura pe norii în timp ce vor cânta la harfă. În acest articol vom examina câteva concepţii greşite dar cunoscute despre ceea ce se află în spatele mormântului şi despre ce ne învaţă Biblia.

Creştinii pot fi siguri că moartea nu este ceva de care să ne temem. Din contră, o dată cu moartea ajung

acasă în rai. A trăi înseamnă că existăm într-o ţară străină. Moartea şi-a pierdut boldul şi acum este o victorie prin învierea Domnului nostru Iisus.

Experienţe apropiate de moarte.

De mai mult de treizeci de ani, mii de oameni au mărturisit experienţele lor pe care noi le vom numi experienţe apropiate de moarte. Aceste experienţe sunt întâlnite atunci când o persoană, aflată în deplinătatea conştiinţei, părăseşte trupul şi intră într-o altă lume. Experienţele de genul acesta au avut ca rezultat transformarea vieţilor multor indivizi. Ce să facem noi în legătură cu aceste fapte?

Trebuie să înţelegem că aceste experienţe apropiate de moarte le-au avut persoanele care au suferit de o moarte clinică şi nu de una biologică. În moartea clinică, semnele vitale externe cum ar fi cunoştinţa, pulsul şi respiraţia se opresc. În astfel de cazuri, moartea biologică va surveni dacă nu vor fi luate măsurile necesare pentru a inversa procesul. Moartea biologică, pe de altă parte, nu poate fi afectată de nici un fel de măsuri, pentru că este un proces fizic ireversibil.

Experienţele apropiate de moarte se petrec la stadii variate de moarte clinică. Unele se petrec atunci când pacientul este în comă, foarte aproape de moarte, sau nu sunt pronunţaţi mort clinic. Altele se petrec atunci când inima pacientului se opreşte. Alte astfel de experienţe au loc atunci când creierul pacientului încetează să înregistreze orice activitate pe aparatele la care este montat. Nu s-a înregistrat nici un caz de moarte biologică sau moarte fizică ireversibilă de o vreme destul de importantă, care să fie urmată de o înviere.

Ceea ce a intrigat oamenii de ştiinţă şi pe teologi în studiul lor despre experienţele apropiate de moarte este faptul că mulţi dintre pacienţi au experienţe similare. Acestea includ părăsirea trupului şi privirea acestuia de deasupra în timp ce doctorii îl operează, după care intră într-un tunel întunecat, văd o lumină, văd alte persoane, întâlnesc spirite, experimentează pacea, după care se întorc în trup.

Oamenii de ştiinţă şi doctorii din diferite specialităţi au căutat să explice acest fenomen. Cei cu perspectivă ateică au căutat să-i de-a o explicaţie naturalistă. Explicaţiile lor se deduc în urma halucinaţiilor provocate de medicamentaţie, reacţiile chimice suferite de creier atunci când persoana se apropie de moarte, întâlniri anterioare de mult uitate, şi alte lucruri. Acestea însă eşuează să explice clar aceste experienţe apropiate de moarte.

Multe din experienţele apropiate de moarte s-au petrecut fără medicamentaţie. Victimele înecului de exemplu. De asemenea, mii de victime ale acestor experienţe au fost capabile să descrie cu detalii exacte locurile şi oamenii din timpul morţii clinice. O fată, când era aproape moartă, a fost capabilă să descrie cu exactitate ce a făcut familia ei în aceea noapte, ce au avut la cină, unde a stat fiecare şi ce s-a spus. Alţii au putut descrie cu detalii obiectele din camerele din apropiere, dar şi mai depărtate. Un pacient a descris un pantof care se afla pe acoperişul spitalului. Când asistenta a mers să verifice a văzut exact ceea i-a spus acel pacient. Doctorul Gary Habermas şi J.P. Moreland furnizează o discuţie cuprinzătoare despre aceste experienţe apropiate de moarte în cartea lor numită Dincolo de Moarte, în care argumentează că explicaţiile naturalistice nu pot explica într-un mod satisfăcător aceste evenimente ce au loc în timpul experienţelor apropiate de moarte.

Experienţele apropiate de moarte poate nu dovedesc decisiv existenţa raiului sau iadului, dar indică că la moarte sufletul se separă de trup, şi că spiritul persoanei este conştient şi coerent.

Oricum, experienţele apropiate de moarte nu reflectă cu acurateţe ceea ce se află dincolo de mormânt. Aceste experienţe au de-a face cu amănunte care nu dau decât o licărire mică faţă de ceea ce se află după perdeaua morţii şi prin urmare ei ne dau o poză incompletă a ceea ce este de fapt.

Coloseni 1:18 ne spune despre Iisus că este „cel întâi născut dintre cei morţi, pentruca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” Iisus a învins moartea biologică şi trăieşte pentru veşnicie ca Conducător peste toată creaţia. Supremaţia Lui asupra tuturor lucrurilor a fost stabilită prin învierea Lui. De asemenea, noi ştim că Satana îşi pune masca lui de înger de lumină şi poate produce aparenţe false. Este necesar ca noi să

evaluăm toate experienţele din punctul de vedere al Scripturii.

Putem Noi să Comunicăm cu Moartea?

Spiritele celor morţi au abilitatea de a comunica cu spiritele celor vii? John Edwards, unul din cei mai renumiţi fizicieni, pretinde la fel ca alţi fizicieni, că are abilitatea de a comunica cu spiritele celor decedaţi. El a uimit mulţi din spectatorii săi cu abilitatea lui de a dezvălui detalii despre lucruri pe care doar persoana decedată le cunoştea şi le iubea. Din acest punct de vedere, oamenii încearcă să găsească confort, sfaturi şi încurajări.

Biblia ne învaţă că, comunicarea cu moartea nu este posibilă. În toată Biblia Dumnezeu porunceşte poporului său să nu tolereze practicarea de vrăjitorii sau a artei comunicării cu morţii.

Deuteronom 18:10-11 spune: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi”.Canaaniţi consultau spiritele morţilor în speranţa se a câştiga putere şi viziune pentru a prezice viitorul. Această practică este josnică în faţa lui Dumnezeu iar din acest motiv Canaaniţii au fost izgoniţi din Ţara Promisă. Israel a fost avertizată să nu se ia după obiceiurile Canaaniţilor sau vor avea şi ei aceeaşi soartă ca a lor.

A lua legătura cu morţii este interzisă deoarece spiritul celui mort nu poate comunica cu cei vii. În Luca 16, omul bogat care suferea în Iad s-a gândit la o modalitate de a comunica cu familia lui vie pentru a-i avertiza. Oricum, el nu a putut comunica în nici un mod cu ei.

Atunci, cine sunt aceşti mediumi sau contactatori ai spiritelor? Dacă într-adevăr ei contactează aceste spirite, cu siguranţă este ceva demonic la mijloc. Cu toate că, spiritul demonic poate spune unele adevăruri, ultima intenţie a spiritului este de a înşela şi de a îndepărta de Domnul. Această practică poate de asemenea să conducă la posedare demonică şi chiar rănirea persoanei.

În Faptele Apostolilor 16:16 Pavel a întâlnit o fată care ghicea în viitor pentru că un spirit o poseda. Ştiind acest lucru, Pavel a alungat spiritul din această fată. În toată Biblia practicarea vrăjitoriilor este interzisă.

Unii pot încerca să apere această practicarea a vrăjitoriilor referindu-se la 1 Samuel 28. Aici Saul cere unei vrăjitoare din En–dor ca să cheme spiritul lui Samuel din mormânt. Spiritul lui Samuel se înalţă şi lasă un mesaj profetic pentru Saul. Studenţii Bibliei privesc acest lucru din două puncte de vedere. Unii cred că era un spirit demonic mascat precum Samuel. Eu cred că din moment ce profeţia s-a împlinit, acesta era într-adevăr Samuel. În ciuda neascultării lui Saul faţă de Dumnezeu, El a făcut o excepţie aici. Indiferent de punctul de vedere din care priveşti, este evident că acest verset nu încurajează consultarea unui medium. În acel punct al vieţii sale Saul nu trăia după voia lui Dumnezeu şi pentru că Duhul lui Dumnezeu îl părăsise, nu putea primi nici un cuvânt din partea Domnului.

Saul nu s-a supus lui Dumnezeu iar acesta a fost modelul vieţii lui şi a suferit consecinţele. Povestea lui ne învaţă o lecţie, dar nu este un exemplu de urmat.

La Un Minut După Moarte.

Ce se întâmplă atunci când ne tragem ultima suflare? Biblia ne spune ce se va întâmpla. În primul rând sufletul şi spiritul nostru imaterial va fi despărţit de trupul nostru fizic. În al doilea rând, imediat va avea loc judecata care va determina destinaţia noastră veşnică. Cei care au crezut în plata lui Hristos de pe cruce pentru păcatele noastre vor intra în viaţa veşnică în prezenţa lui Dumnezeu.

2 Corinteni 5:8 spune „Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” Vom fi imediat în prezenţa Domnului.

În al doilea rând, în Rai sufletul este făcut perfect în sfinţenie iar vechea noastră natură păcătoasă este îndepărtată. Evrei 12:23 menţionează că „duhurile celor neprihăniţi au fost desăvârşite”. Duhurile celor sfinţi sunt în Rai şi au fost făcute desăvârşite. Lupta cu păcatul care a fost descrisă de Pavel şi toate luptele creştinilor se vor sfârşi pentru totdeauna atunci când, după moarte, noi vom primi statutul nostru glorificat.

Cei care refuză darul Lui, vor primi ceea ce au ales, o eternitate în Iad separaţi de Dumnezeu. Evrei 9:27 spune „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”.

Nu există o a doua şansă şi nu există nici un ciclu de reîncarnare. Destinul nostru veşnic este determinat de decizia pe care o facem pentru Hristos aici pe pământ.

Mulţi presupun că după ce-l primesc pe Hristos tot ce mai rămâne este o intrare glorioasă în Rai. Scriptura ne învaţă că Iisus ne va răsplăti în funcţie de modul în care am trăit aici pe pământ. El e-a învăţat principiile Lui în parabola talanţilor din Luca 19. Fiecare slujitor a trebuit să investească numărul de talanţi pe care i-a primit de la stăpânul lor. La întoarcerea stăpânului fiecare a trebuit să de socoteală pentru administrarea talanţilor. Slujitorii înţelepţi au fost răsplătiţi dublu dar cel netrebnic a fost izgonit. Lecţia pentru creştini este că fiecare dintre noi va da socoteală pentru tot ce a făcut pe acest pământ. Dar nu este acelaşi lucru cu judecata în funcţie de statutul salvării. Prin moartea lui Hristos pe Cruce, tuturor care cred le este permis să intre în Împărăţia cerurilor. Vom fi judecaţi pentru faptele făcute din momentul mântuirii noastre. Această judecată a credincioşilor va avea loc la Scaunul de Judecată. Acest eveniment este descris în 1 Corinteni 3:11-15. „ Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cît despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.”

Pavel spune că Iisus este temelia noastră. Faptele noastre sunt lucrarea pe această temelie. Lucrurile din aur, argint şi pietre scumpe reprezintă faptele noastre făcute cu un motiv pur de a-l slăvi pe Dumnezeu. Lemnul, fânul, şi trestia reprezintă faptele făcute pentru a te slăvi singur, cu motivaţia greşită.

La Scaunul de Judecată, faptele noastre vor fi trecute prin foc divin. Acele fapte care au fost făcute pentru slava lui Dumnezeu vor îndura focul şi vor fi răsplătite. Alţi vor privi cu regret la faptele lor de pe pământ cum vor arde în faţa ochilor lor şi vor intra în Rai cu o răsplată mică sau chiar fără nici una.

Necredincioşii vor fi judecaţi şi vor fi trimişi în Iad. La sfârşitul veacului, ei vor înfrunta judecata de la Marele Scaun Alb. Aici, toţi cei nedrepţi care sunt morţi spiritual vor fi judecaţi datorită respingerii Mântuitorului. Apoi sunt aruncaţi în iazul de foc pentru veşnicie.

Apocalipsa 20: 11-15 spune: „ Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.”

Ca şi creştini, ştiind că într-o zi vom da socoteală pentru faptele noastre pe acest pământ, noi ar trebui să trăim ca nişte administratori înţelepţi asupra a ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat. Ştiind şi soarta celor nemântuiţi ar trebui să ne umplem de îndrăzneală ca să spunem mesajul Evangheliei fără ruşine, dar cât mai repede. Ştiind ce ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului ar trebui să ne motiveze să ne trăim viaţa aceasta cu o misiune.

Cum Va Fi În Rai?

După moartea fizică, sufletul este separat de trup şi intră imediat în prezenţa Domnului. Dacă ne uităm din nou la cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 5:8 ne spune: „ Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” În Rai sufletul este făcut perfect în sfinţenie iar vechea noastră natură păcătoasă este îndepărtată. Cum am discutat mai sus, Evrei 12:3 menţionează că duhurile celor neprihăniţi au fost desăvârşite. Duhurile celor sfinţi sunt în Rai şi au fost făcute desăvârşite. Lupta cu păcatul care a fost descrisă de Pavel şi toate luptele creştinilor se vor sfârşi pentru totdeauna atunci când, după moarte, noi vom primi statutul nostru glorificat.

Noi nu vom rămâne în Rai ca un suflet fără trup. La momentul stabilit de Dumnezeu, va fi o înviere finală, atunci când sufletul va fi unificat cu trupul înviat. Cu toate că, creştini au puncte de vedere variate despre modul în care va avea loc învierea, toţi suntem de acord cu învierea trupului. Cum va fi trupul înviat?

Filipeni 3:20-21 spune: „ Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.” 1 Ioan 3:2 promite că „ Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când e va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.

Din aceste două pasaje noi ştim că trupurile noastre glorificate vor fi ca ale lui Hristos. Nu vom fi divinizaţi, dar vom avea aceleaşi calităţi ca şi trupul lui Hristos la înviere. În primul rând , trupurile noastre cereşti vor fi trupurile noastre pământeşti. Trupul lui Hristos care a fost răstignit pe cruce a fost acelaşi care a înviat. Trupul lui glorificat a fost capabil să treacă prin pereţi, să apară brusc, şi să se înalţe la ceruri.

2 Corinteni 5:1 zice „ Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică.

Trupurile nu sunt toate la fel. Oamenii au un anume fel de carne, animalele alt fel, păsările alt fel iar peşti alt fel. Sunt de asemenea trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar splendoarea trupurilor cereşti este una aparte iar splendoarea trupurilor pământeşti este alta... Trupul nostru când este îngropat este perisabil, dar când va fi înălţat va fi neperisabil, este dezonorat dar va fi glorificat, este plin de slăbiciuni dar va fi înălţat cu putere, este un trup natural dar va fi înălţat ca un trup spiritual. Ca să le răspundă celor care batjocoresc învierea Domnului, Pavel a explicat că trupurile noastre cereşti vor avea carne care va fi dintr-o varietate diversificată faţă de cele pământeşti. Vor fi trupuri de carne, dar diferite de cele pământeşti, la fel cum diferă oamenii de animale.

Mai departe noi concluzionăm că, asemenea unei seminţe, trupul va fi semănat şi îngropat iar apoi într-o zi va fi înălţat la viaţă. A fost îngropat în moarte, slăbiciune şi dezonoare. Când va învia va fi schimbat din toate punctele de vedere. Va fi înălţat neperisabil, glorios, puternic, şi spiritual. Atunci vom avea trupuri perfecte, veşnice şi permanente.

De asemenea noi ne vom păstra identitatea. În Luca 16:23, Lazăr, omul bogat, şi Avraam, toţi şi-au reţinut identitatea. Imaginaţi-vă, într-o bună zi nu va mai trebui să ne luptăm cu slăbiciunea păcatului, cu boala şi îmbătrânirea. Un viitor măreţ îi aşteaptă pe cei ce sunt în Hristos.

Ce Vom Face Noi În Rai?

Ce vom face noi o eternitate în Rai? Uni îşi închipuie că vor juca golf o veşnicie, alţii îşi închipuie că sfinţii vor pluti deasupra norilor şi vor cânta la harfă. Cu toate că sunt gânduri măreţe, toate acestea sunt nimicuri pe lângă ceea ce va fi în viitorul glorios al celor în Hristos. Ni se spune doar relativ despre activităţile ce vor avea loc în Rai. Ni se dă doar o licărire a ceea ce se va întâmpla de fapt. Pentru început, momentul în care toţi sfinţii îl vor vedea faţă în faţă pe Domnul pe care l-au slujit. Acesta va fi primul şi cel mai măreţ moment după moartea fizică. După aceea vom avea părtăşie în prezenţa Lui pentru eternitate. În al doilea rând, viaţa noastră în Rai implică închinarea. O imagine vie a acestui lucru o găsim în

Apocalipsa 19:1-5 „ După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea:„Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.” Şi au zis a doua oară: „Aliluia!.. Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-auaruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aliluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi cari vă temeţi de El, mici şi mari!”

La fel ca sunetul apelor curgătoare era lauda tuturor sfinţilor. De curând, oamenii din biserica noastră au descris experienţa lor când au cântat imnul „ O, Doamne mare” la o conferinţă. Nimic din ce ar fi putut ei spune nu ar fi putut descrie mai acurat experienţa lor măreaţă. Tot ce au putut spune a fost „Minunat! Doar minunat!” Vă puteţi imagina cum va fi când vom cânta cu toţi sfinţii în prezenţa lui Dumnezeu „Sfânt, Sfânt, Sfânt!” ? Închinarea noastră aici este o pregătire pentru viitor, pentru marea închinare din ceruri.

Al treilea aspect este odihna. Odihna cerească nu înseamnă o încetare a activităţii, ci experienţa atingerii unui scop de o importanţă crucială. În Evrei 4:9-11 scriitorul, adresându-se copiilor lui Dumnezeu, spune „ Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.” Cerul este scopul nostru final după pelerinajul pe acest pământ. Ne vom odihni de suferinţele noastre şi lupta împotriva bolii, de lume şi de rău.

În al patrulea rând, îl vom sluji pe Domnul. Luca 19:11-27 ne învaţă o parabolă despre administrare. Slujitorii înţelepţi care au înmulţit talanţii stăpânului lor li s-a dat stăpânire peste zece şi cinci oraşe. Apocalipsa 22:3 ne spune „ Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.”

În 1 Corinteni 6:3 Pavel mustră creştini carnali care nu pot stabili discuţii în care să se întrebe „ Voi nu ştiţi că noi vom judeca îngeri?” În Apocalipsa 3:21 Domnul Iisus promite „ Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Aparent nouă ni se va da autoritate asupra unei sfere în regatul etern al Domnului. Cât de mult ni se va da depinde de cât de credincioşi suntem pe acest pământ.

În al cincilea rând, vom experimenta părtăşia cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Una din cele mai dureroase experienţe în viaţă este să-ţi iei rămas bun. Chiar dacă este atunci când cineva se mută departe sau fie că mor, este destul de dureros să-ţi iei rămas bun. Pentru creştini, există speranţă pentru că ştim că nu este ceva permanent. Într-o zi ne vom întâlnii din nou iar atunci nu ne vom mai spune rămas bun niciodată. Ceea ce aşteaptă credinciosul după moarte este un viitor pe care nu ţi-l poţi imagina!

 

De se întâmpla după moarte?