MJ 6-2013

Monitorul JurisprudenţeiNu există justiţie fără hotărârea judecătorească (Lord Neuberger)

Revistă bilunară

6 | 2013

• Sub imperiul noului Cod civil este cerută formaautentică a actului translativ de proprietate însituaţiafuziuniicearecaefecttransferuluniversalalactivelorşipasivelorsocietăţilorabsorbite?

• Poate fi antrenată răspunderea vânzătorului pentruviciiascunse,câttimpacesteaputeaufiidentificatedeunspecialistlaosimplăvizionareabunuluisupusvânzării,dacăînsăcumpărătorulnuaapelatlaacesta?

• Careestecvorumulnecesarrevocăriiunuiadministratorcareeste înacelaşi timpşiasociatalunei societăţicomercialecurăspunderelimitată?

• Poatefi trecută în tabelul de creanţe al debitoareiocheltuialăreprezentândonorariudesuccesavocat?

• Este un „număr fals de înmatriculare”, numărul deînmatricularemontat pe un autoturism neînscris încirculaţiedacăacestaaparţineunui alt autoturism,creându-seastfelaparenţauneisituaţiidefaptcenucorespundearealităţii?

Redactor-șef Adrian Toni NEACȘU

Curtea de Apel BucureştiTribunalul Dâmboviţa Curtea de Apel ClujCurtea de Apel Constanţa Curtea de Apel Alba-Iulia

Tribunalul Maramureş Curtea de Apel Ploieşti

Curtea de Apel Oradea

180 MONITORUL JURISPRUDENŢEI 6/2013

Cuprins Index

INDEX ECRIS INDEX TEMATIC

EDITORIAL Regulile publicării hotărârilor judecătoreşti 181

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

Acţiune în nulitatea titlului de proprietate. Inadmisibilitate. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat Tribunalul Dâmboviţa, decizia nr. 550 din 4 iunie 2013 182

Acţiune privind constatarea caducităţii deciziei de expropriere a imobilului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între consiliul local şi fostul chiriaş. Inadmisibilitate Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 4347/R din 18 octombrie 2012 186

Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale. Cerere de remediere a defecţiunilor construcţiilor – modalităţi de antrenare a răspunderii pentru vicii ascunse. Condiţii Curtea de Apel Constanţa, decizia civilă nr. 808 din 12 decembrie 2012 190

Construcţii ridicate de un coproprietar, în timpul procesului de ieşire din indiviziune. Buna-credinţă Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia nr. 4516 din 30 octombrie 2012 194

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL CIVILĂ

Raport de expertiză. Nedepunerea la dosar în termenul prevăzut de lege. Calculul termenului Tribunalul Maramureş, decizia civilă nr. 261 din 22 mai 2013 198

JURISPRUDENŢĂ PENALĂ Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice. Înţelesul sintagmei „număr fals de înmatriculare” Curtea de Apel Alba-Iulia, decizia penală nr. 1242 din 26 noiembrie 2012 202

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL PENALĂ

Competenţa teritorială a organului de urmărire penală. Declinare de competenţă Curtea de Apel Ploieşti, decizia penală nr. 1418 din 24 octombrie 2012 206

JURISPRUDENŢA PROFESIONIȘTILOR

Litigiu cu profesionişti. Anulare hotărâre AGA de revocare a administratorului. Nelegalitate pentru neluarea hotărârii cu votul tuturor asociaţiilor Curtea de Apel Oradea, decizia civilă nr. 9 din 24 aprilie 2013 210

Noul Cod civil. Cerinţa formei autentice a hotărârii AGA de aprobare a fuziunii. Aplicabilitate Curtea de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 544 din 11 martie 2013 214

JURISPRUDENŢA INSOLVENŢEI

Onorariile de succes plătite avocaţilor în procedura insolvenţei Curtea de Apel Ploieşti, decizia civilă nr. 5492 din 28 noiembrie 2012 216

acţiune în anulare 182

acţiune în nulitate 186

contestaţie 216

înregistrare menţiuni în registrul comerţului 214

infracţiuni rutiere 202

infracţiuni speciale 206

litigiu profesionişti 210

obligaţie de a face 190, 194

partaj bunuri comune 198

acţiune în constatare 182acţiune oblică 198acţiune petitorie 182

caducitate 186cheltuieli de judecată 216coindivizari (indiviziune) 194competenţa teritorială 206construcţii 194

declinarea competenţei 206drept de proprietate 182, 186

expertiză 198expropriere 186

forma autentică 214fuziune 214

hotărâre AGA 214hotărâre AGA revocare

administrator 210

interese contrare 210

număr fals 202număr falsificat 202

onorariu de succes 216operaţiune determinată 210organ de urmărire penală 206

partaj 194, 198prezumţia autorităţii

de lucru judecat 182profesionişti 210putere de lucru judecat 182

tabelul de creanţe 216termen 198tranzacţie 194

vicii aparente 190vicii ascunse 190

181

Editorial

Consider că publicarea hotărârilor judecătoreşti pe internet trebuie făcută în mod sistematic, programatic şi organizat. Iată câteva din premisele care trebuie să circumscrie punerea în practică a principiului accesului liber al publicului la hotărârile judecătoreşti, în viziunea mea.

1. Dreptul publicului la transparenţa instanţelor este o regulă constituţională fundamentală în România.

Principiul publicităţii şedinţelor de judecată garantează nu numai faptul că publicul are dreptul de a participa liber la o procedură în sala de judecată, dar şi că toate informaţiile în legătură cu o astfel de procedură, în măsura în care nu există o excepţie de confidenţialitate anume prevăzută de lege sau regulamente, trebuie să rămână deschise accesului şi controlului publicului.

2. Obligaţia de transparenţă aparţine instanţelor înseşi.

Responsabilitatea asigurării transparenţei actului de justiţie aparţine direct instanţelor de judecată, hotărârile judecătoreşti fiind documente publice produse, stocate şi diseminate în exercitarea atribuţiilor lor de autoritate publică. Instanţele de judecată trebuie să aibă în permanenţă control, drept de supraveghere şi protecţie asupra hotărârilor produse şi a bazelor de date în care acestea sunt stocate. Hotărârile judecătoreşti stocate în evidenţele scriptice sau informatice ale instanţelor nu pot fi în mod legitim manipulate de o autoritate din afara puterii judecătoreşti, simplul fapt al accesului la ele, în forma lor originală, ridicând mari întrebări în ce priveşte violarea dreptului la viaţă privată a cetăţenilor, iar în unele cazuri chiar a caracterului confidenţial a unor documente. Având în vedere că această obligaţie revine direct instanţelor, acestea trebuie să ia toate acele măsuri de natură să faciliteze în cele din urmă accesul publicului în siguranţă la hotărârile judecătoreşti, inclusiv cele privind standardizarea editării hotărârilor judecătoreşti şi a folosirii datelor cu caracter personal în cuprinsul acestora.

3. Obligaţia la transparenţă a instanţelor, consecventă principiului constituţional al publicităţii procedurilor judiciare, nu înlătură obligaţia de a se avea în vedere protejarea drepturilor la viaţă privată, intimă şi de securitate a persoanelor.

Avantajele accesului liber la hotărâri în contextul utilizării noilor tehnologii informaţionale sunt evidente,

însă în acelaşi timp prezintă unele riscuri în ce priveşte violarea dreptului la confidenţialitate şi folosirea necorespunzătoare a unor informaţii obţinute ca urmare a unor infracţiuni informatice sau utilizare abuzivă. Ameninţările posibile ca urmare a accesului la informaţii, prin utilizarea noilor tehnologii, pot fi de pildă data mining, furtul de identitate, hărţuirea, publicitatea negativă excesivă ori discriminarea. Mai mult, în măsura în care înregistrările puse la dispoziţie de instanţe sunt accesate şi utilizate pentru scopuri necorespunzătoare sau într-un mod ilicit, atunci chiar încrederea publică în administrarea justiţiei ar putea fi afectată.

Existenţa unor astfel de riscuri nu poate afecta însuşi dreptul publicului de acces liber la documentele publice produse de instanţe, ci trebuiesc minimizate şi avute în vedere la construirea arhitecturii reţelelor de acces public.

4. Publicitatea şedinţelor de judecată include atât dreptul publicului de a fi prezent în sala de judecată, cât şi dreptul de a afla informaţiile în legătură cu cauzele instanţei de la distanţă. În mod corespunzător, caracterul public al oricărei hotărâri judecătoreşti presupune dreptul oricărei persoane de a le accesa şi de la distanţă.

Conţinutul noţiunii de „şedinţă publică” a evoluat odată cu dezvoltarea tehnologiei. „Publicul” reprezintă un concept elastic, care în condiţiile tehnice actuale nu mai este limitat de spaţiul fizic în care are loc şedinţa de judecată.

5. Dreptul de acces al publicului la hotărârile judecătoreşti ale instanţelor înseamnă atât dreptul de a o vizualiza, cât şi de a obţine o copie după aceasta.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de judecată sunt documente prin excelenţă de interes public. Ele sunt rezultatul realizării activităţii de autoritate publică cu care sunt învestite instanţele. În mod curent, hotărârile judecătoreşti se comunică părţilor, sunt accesibile avocaţilor sau reprezentanţilor mass-media. Ele circulă într-un mod mai pronunţat ori mai puţin pronunţat public, fiind folosite fie pentru obţinerea unor drepturi în faţa altor autorităţi, fie pentru a face dovada unor anumite pretenţii, fie drept model de practică judiciară, ori în scop documentar sau ştiinţific. Circulaţia hotărârilor judecătoreşti odată pronunţate de instanţe nu poate fi îngrădită nici prin voinţa persoanelor la care se referă, şi cu atât mai puţin a instanţei înseşi. Dreptul cetăţeanului de a cunoaşte hotărârile judecătoreşti include dreptul de a obţine copii după acestea, fie pe suport fizic, fie în format electronic, astfel încât acest drept sa fie efectiv şi adaptat intereselor particulare ale persoanei.

Regulile publicării hotărârilor judecătoreşti


JURISPRUDENŢĂ CIVILĂJURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

Fișă sinteticăTM

SURSA Tribunalul Dâmboviţa, decizia nr. 550 din 4 iunie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

civil, acţiune în anulare, recurs

CUVINTE CHEIE drept de proprietate, acţiune în constatare, acţiune petitorie, putere de lucru judecat, prezumţia autorităţii de lucru judecat

REFERINŢE C. civ. art. 1200, pct. 4, art. 1202

Judecătoria Moreni, sentinţa civilă nr. 840 din 12 octombrie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

Reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a unui Ordin al prefectului pentru o suprafaţă pentru care ar deţine acte de proprietate. Ordinul Prefectului a fost emis în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate faţă de autoarea pârâtei. Dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul Ordinului Prefectului a fost disputat de către părţi şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, iar, printr-o sentinţă definitivă reclamaţii recurenţi au fost obligaţi să lase pârâtei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă de 2.477 mp.

PROBLEMELE DE DREPT

Este admisibilă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate în situaţia în care acestea au fost emise în baza unei hotărâri judecătoreşti?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Dacă actele de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate au fost emise în baza unei hotărâri judecătoreşti este inadmisibilă introducerea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a acestor acte, urmând ca terţele persoane prejudiciate să-şi valorifice drepturile pe calea unei acţiuni petitorii.

MOTIVELE INSTANŢEI

Dacă actele de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate au fost emise în baza unei hotărâri judecătoreşti, terţele persoane prejudiciate urmează să-şi valorifice drepturile pe calea unei acţiuni petitorii. Potrivit jurisprudenţei în materia fondului funciar, solicitând anularea Ordinului Prefectului, care a fost emis în vederea respectării unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, instanţa ar fi obligată să analizeze valabilitatea acestora ca acte anterioare titlului, situaţie care nu este posibilă devreme ce, în cadrul acţiunii în revendicare s-a verificat şi modalitatea de dobândire a terenului în litigiu. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale, ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, care are la bază regula că o constatare nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi, făcută printr-o hotărâre judecătorească, nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Numai excepţia autorităţii lucrului judecat impune condiţia identităţii de acţiuni, care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, interzicând judecata repetată a aceleiaşi pricini.

de Stat D., reclamanta G.M. a cumpărat terenul în litigiu de la moştenitorii defunctei C.M., conform certificatului de moştenitor nr. 572/1969, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 295/1969, că prin contractul de donaţie cu sarcină de întreţinere sub rezerva dreptului de uzufruct viager autentificat sub nr. 1497 din 10 iunie 2004 şi a actului de lotizare autentificat sub nr. 448/2009, reclamanta M.C. deţine nuda proprietate de 1.777 mp din acest teren, iar G.E. deţine 700 mp din terenul respectiv, că prin Ordinul Prefectului nr. 160/1995 aceste suprafeţe de teren au fost incluse ca aparţinând bunicii pârâtei P.V. şi, astfel, deşi ei deţin acte de proprietate pe aceste terenuri, a fost constituit dreptul de proprietate altei persoane, cu toate că aceasta nu avea niciun drept, precizând că terenul în litigiu a aparţinut defunctei C.M., reclamanţilor fiindu-le vândut de soţul acesteia şi de fiii săi. De asemenea, susţin că terenul în litigiu face parte din suprafaţa de 17.500 mp, respectiv din suprafaţa de teren fâneţe de 15.000 mp şi are ca vecini în prezent la N-E-V – moştenitori P.V. şi S – d.m.

Pârâta A.I.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, urmare a faptului că Ordinul Prefectului emis la data de 5 septembrie 1995 a avut la bază hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care autoarei reclamantei – P.V. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1,75 ha teren, fâneaţă şi pruni, identificată printr-un raport de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar I.I., şi că la 5 septembrie 1995 a fost emis Ordinul Prefectului Dâmboviţa, prin care s-a dispus restituirea unui teren extravilan în suprafaţă de 17.500 mp, situat în T 15, P 7560 către autoarea reclamantei P.V. şi că prin procesul-verbal din data de 9 aprilie 1993, CLFF V. a procedat la punerea în posesie a autoarei reclamantei cu suprafaţa de 1,75 ha teren pe raza comunei V., pct. „P.”, arătându-se că cetăţenii care au deţinut acest teren

Acţiune în nulitatea titlului de proprietate. Inadmisibilitate. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni, reclamanţii G.E., M.C., G.I. şi G.M. au chemat în judecată pe pârâţii A.I.C., I.P.D., CLFF V. şi CJFF D., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută parţială a Ordinului Prefectului nr. 160 din 5 septembrie 1995 pentru suprafaţa de 2.477 mp teren, situat în comuna V., satul S., pct. „G.”, judeţul D.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2953/1969 de către fostul Notariat

183

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂJURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

lucru judecat

până în acel moment au fost somaţi să-l elibereze, fiind retrocedat către fostul proprietar.

Pârâta a mai arătat că, prin sentinţa civilă nr. 909/2005 a Judecătoriei Moreni, s-a dispus partajarea masei succesorale a defunctei P.V., reclamantei revenindu-i suprafaţa de 17.500 mp teren fâneaţă identificat conform Ordinului Prefectului în T 15, P 7560, că prin sentinţa civilă nr. 115 din 28 ianuarie 2010 reclamanta a obţinut rectificarea Ordinului Prefectului avându-se în vedere, atât sentinţa civilă nr. 4609/1992 a Judecătoriei Târgovişte, cât şi expertiza topo efectuată la momentul respectiv, în sensul că suprafaţa de 17.500 mp teren este constituită din două suprafeţe de teren, respectiv 15.000 mp şi 2.500 mp, indicate în expertiza topo efectuată de expert I.I., că prin acţiunea înregistrată sub nr. 306/262/2011 a fost promovată de către moştenitoarea defunctei P.V., pârâta din prezenta cauză, o acţiune în revendicare solicitând instanţei să-i oblige pe reclamanţii din prezenta cauză să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2.477 mp teren ce face parte din suprafaţa de 17.500 mp, restituită conform Ordinului Prefectului din data de 5 septembrie 1995, şi că prin sentinţa civilă nr. 630 din 13 septembrie 2011 a fost admisă cererea, constatându-se că actele de proprietate deţinute de pârâtă şi de autoarea acesteia, P.V., inclusiv Ordinul Prefectului a cărui anulare se solicită, sunt valabile, constatându-se, de asemenea, că actele de proprietate deţinute de reclamanţii din prezenta cauză provin de la neproprietari, solicitându-se respingerea acţiunii şi păstrarea Ordinului Prefectului contestat ca fiind temeinic şi legal.

Prin sentinţa civilă nr. 840 din 12 octombrie 2012, Judecătoria Moreni a respins acţiunea, reţinând că Ordinul Prefectului nr. 160 din 5 septembrie 1995, a cărei anulare se solicită, a fost emis în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care autoarei pârâtei P.V. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1,75 ha teren fâneaţă şi pomi răzleţi, identificată prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul I.I., fiind depusă în acest sens sentinţa civilă nr. 4609/1992 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea recursului de către Tribunalul Dâmboviţa prin decizia civilă nr. 400/1994, că prin sentinţa civilă nr. 630 din 13 septembrie 2011, definitivă şi irevocabilă, având ca obiect acţiune în revendicare formulată de pârâta din prezenta cauză, reclamanţii din speţă au fost obligaţi să-i lase acesteia în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 2.477 mp, ce face parte din imobilul teren în suprafaţă de 17.500 mp, obţinută prin Ordinul Prefectului nr. 160 din 5 septembrie 1995, a cărei nulitate absolută parţială se solicită, că au invocat situaţii de fapt deja tranşate de instanţele anterioare prin hotărâri definitive şi irevocabile, iar o reluare ulterioară ar încălca principiul stabilităţii actelor juridice, că în baza hotărârilor judecătoreşti amintite a fost eliberat Ordinul Prefectului nr. 160 din 5 septembrie 1995 pe numele autoarei pârâtei de către CJFF D., titlu în care figurează şi suprafaţa de 2.477 mp, teren cuprins în suprafaţa totală de 17.500 mp şi că, potrivit jurisprudenţei în materia fondului

funciar, dacă actele de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate au fost emise în baza unei hotărâri judecătoreşti este inadmisibilă introducerea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a acestor acte, urmând ca terţele persoane prejudiciate să-şi valorifice drepturile pe calea unei acţiuni petitorii.

Împotriva sentinţei civile au declarat recurs reclamanţii, susţinând că, în mod greşit, se consideră că în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, că nu există identitate de obiect şi cauză, că principiul stabilităţii actelor juridice este valabil şi pentru contractele de vânzare-cumpărare autentificate, că

sunt proprietari ai terenului în suprafaţă de 2.477 mp, acesta fiind cumpărat de către autori conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2953/1969, că vânzătorii au moştenit terenul de

la defuncta C.M., care, la rândul său, l-a moştenit de la mama sa, T.M., şi că împreună cu autorii lor au stăpânit netulburaţi terenul mai mult de 30 ani, iar zona nu a fost cooperativizată.

S-a mai arătat de către recurenţi că instanţa de fond, în mod eronat, a considerat că autorii lor au cumpărat terenul pe riscul acestora, întrucât riscul se referă la situaţia în care terenul ar fi trecut în proprietatea statului, şi nicidecum că ar putea aparţine unor alte persoane fizice sau juridice, că legile fondului funciar prevăd că în cazul în care pe teren se află o gospodărie ţărănească terenul aferent şi grădina rămân în proprietatea deţinătorului, iar art. 36 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că terenurile proprietate de stat pe care s-au edificat construcţii rămân în proprietatea celor ce le deţin, că de la momentul cumpărării şi până în prezent pe terenul în litigiu au edificat un grajd care, de fapt, este o construcţie locuită şi că există şi alte acte pe lângă contractul de vânzare-cumpărare, precum contractul de donaţie autentificat sub nr. 1497/2004 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 448 din 4 martie 2009, care trebuie să aibă stabilitate juridică.

De asemenea, recurenţii au mai arătat că interesul pe care îl au în desfiinţarea parţială a titlului de proprietate al pârâtei este acela de a-şi apăra dreptul de proprietate prin desfiinţarea hotărârii judecătoreşti de reconstituire pronunţată fără participarea acestora, ca şi a celei care a avut ca obiect revendicare şi că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.

În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susţinând că, în mod corect, prima instanţă a considerat că regimul juridic al terenului cuprins în Ordinul Prefectului nu poate fi supus unei reevaluări ulterioare, întrucât aspectele invocate au fost deja verificate în cadrul unor litigii anterioare, că hotărârile pronunţate în respectivele litigii au intrat în puterea lucrului judecat, că recurenţii ignoră faptul că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale, ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, că actele de proprietate ale recurenţilor au fost analizate în cadrul acţiunii în revendicare şi că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului administrând proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică.


Acţiune în nulitatea titlului de proprietate. Inadmisibilitate. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat

Examinând sentinţa civilă în raport de motivele de recurs, de actele şi lucrările dosarului, ca şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 4609/1992 autoarei pârâtei-intimate i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru un teren în suprafaţă 1,75 ha fâneaţă şi pruni, iar prin sentinţa civilă nr. 959/2005 s-a consfinţit învoiala părţilor în ceea ce priveşte împărţirea masei succesorale rămase de pe urma defunctei P.V., pârâtei-intimate revenindu-i terenul în suprafaţă de 17.500 mp.

Pentru terenul reconstituit a fost emis Ordinul Prefectului nr. 160 din 5 septembrie 1995, care, prin sentinţa civilă nr. 115 din 28 ianuarie 2010, a fost rectificat, în senul că terenul în suprafaţă de 17.500 mp se compune din suprafaţa de 15.000 mp, teren fâneaţă şi 2.500 mp teren cu pomi.

Prin urmare, aşa cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă, Ordinul Prefectului a fost emis în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul Ordinului Prefectului a fost disputat de către părţi şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, iar, prin sentinţa civilă nr. 630 din 13 septembrie 201, reclamaţii recurenţi au fost obligaţi să lase pârâtei-intimate în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă de 2.477 mp şi, totodată, să ridice şi construcţia edificată pe terenul respectiv, constând în grajd în suprafaţă de 33 mp.

Or, solicitând anularea Ordinului Prefectului, care a fost emis în vederea respectării unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, instanţa ar fi obligată să analizeze valabilitatea acestora ca acte anterioare titlului, dispunând în consecinţă, însă o astfel de situaţie nu este posibilă cu atât mai mult cu cât în cadrul acţiunii în revendicare s-a verificat şi modalitatea de dobândire a terenului în litigiu.

Susţinerea recurenţilor în sensul că prima instanţă ar fi apreciat greşit că în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, este nefondată.

Din considerentele sentinţei civile rezultă că instanţa de fond a reţinut că în cauză este incidentă prezumţia autorităţii de lucru judecat şi, nicidecum, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Este ştiut faptul că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale, ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, care are la bază regula că o constatare nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Numai excepţia autorităţii lucrului judecat impune condiţia identităţii de acţiuni, care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, interzicând judecata repetată a aceleiaşi pricini.

Aşadar, în speţă, instanţa de fond nu a respins acţiunea pe temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru care, într-adevăr, nu se regăsea tripla identitate de elemente, ci, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând valabilitatea Ordinului Prefectului, acestuia dându-i-se eficienţă în cadrul acţiunii ce a avut ca obiect revendicarea.

Cât priveşte împrejurarea că recurenţii ar fi stăpânit vreme îndelungată terenul în litigiu, această situaţie nu poate constitui temei pentru a se constata nulitatea absolută parţială a Ordinului Prefectului, de vreme ce la momentul reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 1,75 ha, acesta era stăpânit de diverşi cetăţeni care nu au fost niciodată şi nici nu sunt proprietarii terenului respectiv, aşa cum reiese din considerentele deciziei civile nr. 400/1994.

Referitor la ultimul motiv de recurs, precum că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi acesta este nefondat, întrucât în faţa instanţei de fond s-au administrat probe, iar instanţa s-a pronunţat atât în drept, cât şi în fapt în considerarea temeiului juridic invocat de parte.

Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele de mai sus, Tribunalul, în temeiul art. 312 C. pr. civ., va respinge recursul (decizia nr. 550 din 4 iunie 2013).

185

Acţiune în nulitatea titlului de proprietate. Inadmisibilitate. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

A fost publicată motivarea Deciziei nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedura penală. Prin această decizie Curtea a constatat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia ÎCCJ – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, este neconstituţională, contravenind mai multor prevederi Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007. În concret, Curtea Constituţională a sancţionat soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în Secţiunile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii din 18 ianuarie 2007.

Astfel, prin Decizia nr. 62/ 2007, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal. În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice. Ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007, practica instanţelor judecătoreşti a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art. 205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, în timp ce alte instanţe au considerat dimpotrivă că aceste prevederi au fost și rămân abrogate.

Prin Decizia nr. 8/2010, Secţiile Unite ale ÎCCJ au admis recursul în interesul legii „cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 [...] asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal” şi au stabilit că: „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi art. 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare.”

Prin recenta decizie Curtea Constituțională a reincriminat, pentru viitor, în mod expres insulta și calomnia. Mai exact, Curtea Constituţională reţine că decizia sa determină restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei nr. 62/2007

şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi art. 206 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie

Motivarea Curții Constituționale nu face decât să adâncească și mai mult conflictul juridic creat prin pronunțarea deciziei în data de 29 aprilie 2013. Curtea Constituţională se poziţionează în mod explicit în conflict de competenţă cu instanţa supremă, susţinând că aceasta și-a încălcat limitele atribuţiilor constituţionale și statuând explicit că în această situaţie decizia în interesul legii nu este obligatorie, iar efectele ei trebuiesc anulate.

Situaţia în care sunt puși în acest moment judecătorii este una imposibilă. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii pentru viitor de la data publicării lor în Monitorul Oficial. Pe de altă parte, aceeași Constituţie precizează expres că instanţa de jurisdicţie constituţională are competenţa de a se pronunţa doar cu privire la neconstituţionalitatea legilor și a ordonanţelor, niciodată a hotărârilor judecătorești. Potrivit art. 126 alin. (3) din legea supremă, misiunea constituţională a ÎCCJ este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Potrivit Codului de procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Potrivit art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară atât nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale cât și a deciziilor pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Nu există și nu poate exista o ordine de prioritate.

La acest moment nu știe nimeni dacă insulta și calomnia au fost reincriminate. Exact această incertitudine a incriminării mă face să cred că judecătorii vor fi mai degrabă tentați să nu dea efecte deciziei în forță a Curții Constituționale. Oricum, instanțele vor fi cele chemate să găsească soluția ieșirii dintr-un paradox care în realitate nu are nici o soluție, pentru că nu trebuia să se ajungă aici. Teoretic, o jurisprudență contradictorie a instanțelor ar putea determina din nou provocarea unui recurs în interesul legii, astfel încât, similar Curții Constituționale, instanța supremă să se pronunțe singură în propria-i cauză. Până la acel moment însă, destul de sigur, va intra în vigoare noul Cod penal (1 februarie 2014) care nu conține prevederi referitoare la incriminarea insultei sau calomniei, voința legiuitorului român fiind fermă și egală din 2007 până în prezent.

Despre (ne)incriminarea insultei și calomniei

Fișă sinteticăTM

SURSA Curtea de Apel Timişoara, decizia civilă nr. 365 din 6 martie 2013


civil, obligaţie de a face, recurs

CUVINTE CHEIE putere de lucru judecat, răspundere civilă delictuală

REFERINŢE Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 3 din 18 februarie 2013 pronunţată în interesul legii; Curtea Constituţională, Decizia nr. 814/2011

Legea nr. 85/1992, art. 7 alin. (1) şi (6); Decretul-lege nr. 61/1990; CEDO

cauza James ş.a. vs. Regatul Unit, Marea Cameră, Hotărârea din 21 februarie 1986

SITUAŢIA DE FAPT Prin decizia civilă nr. 365 din 6 martie 2013, pronunţată în dosarul nr. 14661/325/2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanţii C.M. şi C.G. împotriva Deciziei civile nr. 750 din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş. A modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 14138 din 7 iunie 2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta SC I. SA să încheie cu reclamanţii contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 20, situat în Timişoara […].

Pârâta a susţinut că contractul de închiriere nr. 9619 din 6 iulie 1989 a încetat din data de 1 ianuarie 1991, când au încetat raporturile de muncă ale reclamantei C.M., aşa cum s-a reţinut şi prin Sentinţa civilă nr. 5610/2010, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 6056/325/2009

PROBLEMELE DE DREPT

Cine sunt beneficiarii dreptului subiectiv de a cumpăra locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, în condiţiile Legii nr. 85/1992? Este necesară existenţa unui raport de muncă actual al chiriaşului cu unitatea deţinătoare?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Obligaţia de a vinde ia naştere atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat; solicitantul să fie titularul contractului de închiriere, la momentul formulării cererii de cumpărare, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare; locuinţele să nu facă parte din categoria celor de intervenţie.

MOTIVELE INSTANŢEI

Potrivit art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992, „beneficiază de prevederile alin. (1) şi chiriaşii care nu sunt angajaţii unităţilor proprietare”. În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 5/2008, dată în interesul legii, stabilind că obligaţia de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport de natura obiectului (locuinţă construită din fondul unităţilor economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), şi nu o obligaţie in personam, derivată din calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a legii. Acelaşi caracter propter rem al obligaţiei instituite de Legea nr. 85/1992 în sarcina proprietarilor unor astfel de locuinţe a fost afirmat şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 814/2011, arătându-se că „în cazul privatizării unităţilor din ale căror fonduri a fost construită locuinţa ce a făcut obiectul vânzării, obligaţia de vânzare către chiriaş, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 (...) este o obligaţie in rem, iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea subiectului, societatea comercială care a luat naştere pe calea privatizării”.

Identificarea instanţei, a numărului şi a datei pronunţării sentinţei sau deciziei.

Înregistrarea dosarului în evidenţele instanţei, potrivit nomenclatorului naţional de cauze din ECRIS.

Indexarea hotărârii judecătoreşti prin cuvinte sau expresii semnificative pentru conţinutul juridic şi problematic al acesteia.

Norma de drept aplicată, hotărârile judecătoreşti române sau ale instanţelor la care se face trimitere sau care sunt invocate.

Descrierea situaţiei de fapt pusă în mod concret în discuţie în speţa dedusă judecăţii şi care este reţinută de instanţă prin hotărârea pronunţată.

Chestiunea de drept concretă şi sintetică ridicată în dosar şi pe care instanţa o dezleagă prin pronunţarea şi motivarea soluţiei.

Dezlegarea concretă a instanţei dată problemei sau problemelor de drept puse în discuţie.

Considerentele care au stat la baza pronunţării instanţei, prezentarea sintetică a motivelor de fapt şi de drept care stau la baza soluţiei dată de instanţă problemelor de drept ridicate în speţă.

Fișă sinteticăTM


Acţiune privind constatarea caducităţii deciziei de expropriere a imobilului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între consiliul local şi fostul chiriaş. Inadmisibilitate

SURSA Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 4347/R din 18 octombrie 2012


civil, acţiune în nulitate, recurs

CUVINTE CHEIE Caducitate, expropriere, drept de proprietate

REFERINŢE Legea nr. 10/2001, art. 46 alin. (4)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia în interesul Legii nr. 33/2008

SITUAŢIA DE FAPT

Reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Cluj, Consiliul Local Cluj-Napoca, S.T.E., să se constate caducitatea Deciziei nr. 468 din 31 octombrie 1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al judeţului Cluj, emisă în baza Decretului nr. 223/1974; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local Cluj-Napoca în calitate de vânzător şi pârâta S.T.A., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect un apartament din Cluj-Napoca, şi să se dispună rectificarea ambelor cărţi funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.T.A. Reclamanţii nu au utilizat anterior procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a se constata nevalabilitatea preluării bunului de către stat. Judecătoria Cluj-Napoca, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi, iar Tribunalul Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

PROBLEMELE DE DREPT

Intră sub efectul Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 Martie 1945 – 22 Decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile formulate la instanţă în care deşi nu se solicită în mod direct restituirea în natură au ca şi finalitate recunoaşterea dreptului de proprietate a reclamanţilor pe calea dreptului comun, prin formularea unor petite de constatare a caducităţii, nulităţii şi rectificării?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Intră în domeniul de aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi orice acţiune prin care în mod real se urmăreşte dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat în mod abuziv, în perioada 6 Martie 1945 – 22 Decembrie 1989 şi care ar trebui să facă obiectul Legii speciale nr. 10/2001, acţiuni prin care se invocă dispoziţii de drept comun interne (inclusiv art. 480, art. 481 C. civ.), prevederi constituţionale sau din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel de acţiuni sunt inadmisibile în condiţiile în care reclamanţii nu au înţeles să valorifice dispoziţiile legii speciale puse la dispoziţia lor în acest sens.

MOTIVELE INSTANŢEI

Cu toate că acţiunea înaintată nu are ca obiect strict revendicarea, demersul judiciar iniţiat are ca şi finalitate recunoaşterea dreptului de proprietate a reclamanţilor pe calea dreptului comun, prin formularea unor petite de constatare a caducităţii, nulităţii şi rectificării. Acest aspect nu înlătură excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care reclamanţii puteau dobândi restituirea proprietăţii lor, preluate în mod abuziv de către Statul Român şi apoi înstrăinată în favoarea foştilor chiriaşi, în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001 care prevede o anumită procedură şi anumite termene atât din perspectiva formulării notificării, cât şi a înaintării cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor. Reclamanţii nu s-au prevalat de dispoziţiile acestei legi, recurgând direct la procedura de drept comun, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant. În sensul imposibilităţii opţiunii între calea specială şi calea de drept comun este art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 conform căruia „persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare”.

Fișă sinteticăTM


Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2010, reclamanţii T.E. şi T.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Cluj, Consiliul Local Cluj-Napoca, S.T.E., să se constate caducitatea Deciziei nr. 468 din 31 octombrie 1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al judeţului Cluj, emisă în baza Decretului nr. 223/1974; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30519 din 18 octombrie 1996 încheiat între Consiliul Local Cluj-Napoca în calitate de vânzător (prin mandatar SC C. SA) şi pârâta S.T.A., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect ap. nr. 3 sc. I, str. D., Cluj-Napoca, compus din 4 camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 78,39 mp, înscrisă în CF individuală nr. 50250 Cluj-Napoca top: 21217/S/III cu Pic înscrise în CF colectivă nr. 46487 Cluj-Napoca, să se dispună rectificarea ambelor cărţi funciare sus-menţionate, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.T.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 16.802 din 1 noiembrie 2011, a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclaman-ţii T.E. şi T.A., prin mandatar C.I., în contradic-toriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Cluj, Consiliul local Cluj-Napoca, S.T.E., ca inadmisibilă.

Totodată, au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata către pârâta S.T.E., a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 Martie 1945 – 22 Decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa suprema a statuat că „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi

187

Acţiune privind constatarea caducităţii deciziei de expropriere a imobilului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între consiliul local şi fostul chiriaş. Inadmisibilitate JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul acţiunii de revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

În speţă, reclamanţii au solicitat recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului ap. nr. 3, situat în sc. I, strada D., Cluj-Napoca, înscris în C.F. individuală nr. 50250 Cluj-Napoca, nr. topo 21217/S/III cu PIC înscrise în CF colectivă nr. 46487 Cluj-Napoca, ca urmare a constatării caducităţii Deciziei nr. 468 din 31 octombrie 1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj, emisă în baza Decretului nr. 223/1974 abrogat prin Decretul nr. 9 din 31 decembrie 1989, şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a acestui imobil încheiat cu pârâta, cu consecinţa radierii dreptului de proprietate al acesteia din cartea funciară.

Deşi reclamanţii nu au solicitat în mod direct restituirea în natură a apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, invocând ca temei juridic al cererii dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi argumentând în sensul unei preluări nelegale de către Stat a acestui imobil, în temeiul unui act administrativ pe care îl apreciază „caduc”, acţiunea acestora suprapune unei veritabile acţiuni în revendicare de drept comun.

Chiar şi în condiţiile reclamanţii nu au solicitat expres şi explicit constatarea preluării abuzive a imobilului de către Stat, argumentând în sensul „caducităţii” Deciziei nr. 468 din 31 Octombrie 1987 emise în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 223/1974, care a stat la baza intrării bunului în patrimoniul Statului, şi de aici şi consecinţa nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, motivarea în fapt şi în drept a acţiunii face trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 ca lege specială de reparaţie pentru imobilele preluate de către stat fără titlu valabil.

Totodată, argumentul reclamanţilor în sensul în care acţiunea lor vizează exclusiv transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 cu pârâta, nu a putut fi primit, întrucât transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut de către Statul Român, titular al dreptului de proprietate conform Deciziei nr. 468 din 31 octombrie 1987, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj, decizie menţionată în Cartea Funciară, ori cercetarea valabilităţii transmiterii dreptului nu s-a putut face fără prealabila cercetare a preluării bunului de către Stat.

În aceste condiţii, este evident că acţiunea formulată de reclamanţi pentru restabilirea dreptului lor de proprietate apare ca o acţiune în revendicare a imobilului pe calea dreptului comun şi se încadrează în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Totodată, instanţa a reţinut că reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din CEDO susţinând posibilitatea formulării unei asemenea cereri pe această cale, soluţia contrară, de respingere a acţiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale – Legea nr. 10/2001 urmând a constitui o îngrădire inacceptabilă a dreptului lor de acces la justiţie.

Aplicând Decizia nr. 33/2008, în cazul de faţă, instanţa a constatat că reclamanţii nu au utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a se constata nevalabilitatea preluării bunului de către stat, opunând în acţiunea în revendicare de drept comun înscrierile din cartea funciară cu privire la dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, pârâta S.T.A. a opus reclamanţilor un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul Român, care îşi justifica dreptul de proprietate prin Decizia nr. 468 din 31 octombrie

1987, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin care bunul a fost preluat de către stat, preluare care nu a fost contestată de către reclamanţi sub aspectul caracterului abuziv sau nu, situaţie în care de asemenea sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 privitoare la concursul dintre acţiunea în revendicare pe dreptul comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Instanţa apreciază că invocarea „caducităţii” deciziei contestate raportat la abrogarea Decretului care a stat la baza emiterii deciziei, constituie o eludare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care se referă la imobile preluate abuziv, reclamanţii invocând de fapt caracterul abuziv al preluării mascat prin invocarea caducităţii.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de reclamanţi, garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, or, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, soluţie afirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, reclamanţii au invocat înscrierea acestora în cartea funciară în calitate de proprietari, căreia i se opune Decizia nr. 468 din 31 octombrie 1987 de preluare a bunului de către Stat, prin Decretul nr. 223/1974, preluare cu plată de despăgubiri către reclamanţi, cu privire la care nu s-a invocat nevalabilitatea, astfel încât, instanţa a apreciat că aceştia nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 sau o speranţă legitimă (precum o notificare în baza Legii nr. 10/2001, chiar şi respinsă, sau o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nevalabilităţii titlului statului).

În acest context, instanţa a apreciat că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă raportat la Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind respinsa ca atare.

În temeiul art. 274 C. pr. civ., reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, faţă de care s-a reţinut culpa procesuală, la plata către pârâta S.T.A. a sumei de 3.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 331/A din 26 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii T.E. şi T.A., împotriva Sentinţei civile nr. 16.802 din 1 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul civil nr. 3647/211/2010 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime.

Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei S.T.E. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Judecătoria a dat eficienţă Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că a apreciat că prin acţiunea promovată de constatare a caducităţii deciziei de preluare emisă în baza Decretului nr. 223/1974, de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi de rectificare a cărţii funciare, se tinde la recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor, fiind o veritabilă acţiune în revendicare, intrând astfel sub incidenţa deciziei de recurs menţionate.

Drept urmare, motivul invocat privind necercetarea fondului cauzei, de fapt nepronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere este neîntemeiat.

S-a mai invocat contradictorialitatea motivării prin trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi acţiunea a fost calificată ca fiind de drept comun, însă această referire a instanţei s-a făcut în contextul inadmisibilităţii cererii raportat la faptul că există o reglementare specială care prevalează.



Totodată, s-a criticat motivarea sentinţei şi din perspectiva preluării abuzive, şi a caducităţii, dar, chiar dacă există o inadvertenţă în aprecierea acestor aspecte, chestiunile respective nu impietează asupra soluţiei date.

În acord cu opinia primei instanţe, cu toate că acţiunea înaintată nu are ca obiect strict revendicarea, demersul judiciar iniţiat are ca şi finalitate recunoaşterea dreptului de proprietate a reclamanţilor pe calea dreptului comun, prin formularea unor petite de constatare a caducităţii, nulităţii şi rectificării.

Însă, acest aspect nu înlătură excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care reclamanţii puteau dobândi restituirea proprietăţii lor, preluate în mod abuziv de către Statul Român şi apoi înstrăinată în favoarea foştilor chiriaşi, în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001 care prevede o anumită procedură şi anumite termene, atât din perspectiva formulării notificării, cât şi a înaintării cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor.

Din cuprinsul dosarului rezultă că reclamanţii nu s-au prevalat de dispoziţiile acestei legi, recurgând direct la procedura de drept comun, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant.

În acest sens, al imposibilităţii opţiunii între calea specială şi calea de drept comun este art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 conform căruia „persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare”.

Reclamanţii nu se pot prevala de încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenţie, atâta timp cât satisfacerea drepturilor lor se putea realiza prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 care nu este sustrasă controlului instanţei judecătoreşti, dimpotrivă în cazul refuzului de soluţionare a notificării, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia, dar şi notificarea.

Apelanţii au invocat faptul că Înalta Curte a considerat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la dreptul comun, însă instanţa supremă a avut în vedere situaţia în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul la imobil sau o speranţă legitimă, or, în prezenta cauză, nu se verifică această condiţie neiniţiind reclamanţii niciun demers în sensul redobândirii bunului, iar prin faptul că acest imobil este preluat în mod abuziv şi restituibil nu poate constitui o speranţă legitimă, practica judiciară constanţă în materie fiind aceea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 doar în contextul Legii nr. 10/2001 cu respectarea implicită a termenului de un an de la apariţia legii.

Faţă de cele ce preced, tribunalul a menţinut soluţia judecătoriei ca fiind temeinică şi legală.

Reţinând culpa procesuală a apelanţilor, în temeiul art. 274 C. pr. civ., i-a obligat să plătească intimatei S.T.E. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţei nr. 34 din 5 iunie 2012 eliberată de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii T.E. şi T.A. solicitând în principal casarea deciziei atacate, admiterea apelului reclamanţilor şi desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare a apelului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că decizia atacată este nelegală deoarece instanţa de apel nu a examinat niciuna dintre criticile aduse de reclamanţi sentinţei apelate, cu excepţia celei de la pct. 4 din motivele de apel.

Totodată, ambele instanţe de fond, respingând acţiunea reclamanţilor pe excepţia inadmisibilităţii, au pronunţat o soluţie

nelegală, cu încălcarea art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Motivarea ambelor instanţe este axată în principal pe statuările deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a examina starea de fapt învederată de reclamanţi prin acţiune şi temeiurile juridice ale acesteia, deci fără a intra în cercetarea fondului.

Chiar dacă s-a soluţionat acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii, şi în mod normal această excepţie face de prisos cercetarea fondului, este de observat că Înalta Curte statuează în motivarea deciziei nr. 33/2008 că este necesar a se analiza circumstanţele concrete ale fiecărei cauze pentru a se verifica dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului. Or, în speţă fără abordarea şi examinarea fondului cauzei nu se pot stabili circumstanţele concrete ale cauzei şi mai ales buna sau reaua-credinţă a pârâtei, de care depinde soluţia în cauză. Rezultă deci că ambele instanţe au ignorat cu desăvârşire statuările deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Deşi tribunalul reţine că există inadvertenţe în motivarea instanţei de fond din perspectiva preluării abuzive şi a caducităţii nu precizează în ce constau acestea şi care sunt efectele celor două instituţii în cauză. În speţă, Statul Român nu şi-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, neputând transmite deci valabil un drept neîntabulat, nefiind suficientă în această privinţă menţionarea în CF a deciziei de preluare nr. 468/1987.

Deşi este real faptul că reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu este de natură să-i priveze de drepturile lor fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate. Acţiunea reclamanţilor nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, ignorându-se cu desăvârşire că aceştia au figurat ca proprietari tabulari în perioada 14 septembrie 1981 – 3 martie 1997.

Privarea reclamanţilor de bunul în litigiu în absenţa oricărei despăgubiri constituie în mod cert o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

De asemenea, se impune a se constata că pârâta este în mod vădit de rea-credinţă nepunându-se problema vreunei despăgubiri în favoarea acesteia.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 raportat la art. 312 alin. (1)-(3) C. pr. civ.

În apărare, pârâta S.T.E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că în ceea ce priveşte nesoluţionarea cauzei pe fond, atâta timp cât instanţa de apel a reţinut incidenţa excepţiei inadmisibilităţii nu era necesară reluarea motivării asupra fiecărui capăt de cerere, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a analizat toate aceste aspecte.

Referitor la încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie s-a arătat că nu se pune problema încălcării accesului reclamanţilor la justiţie şi la un proces echitabil, reclamanţii neuzând de dispoziţiile legilor speciale puse la dispoziţie foştilor proprietari de-a lungul timpului după anul 1989.

În ceea ce priveşte caducitatea, preluarea abuzivă şi buna sau reaua-credinţă a pârâtei s-a arătat că acţiunea formulată este de fapt o veritabilă revendicare pe drept comun prin care s-a încercat eludarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Pârâta a făcut referiri la instituţia caducităţii, atât din punct de vedere teoretic, cât şi în ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, concluzionând în sensul că nu se poate constata caducitatea

189

Acţiune privind constatarea caducităţii deciziei de expropriere a imobilului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între consiliul local şi fostul chiriaş. Inadmisibilitate JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

deciziei nr. 468/1987 a Consiliului Popular Judeţean, fiind vorba despre un act valabil care şi-a produs efectele.

S-a mai învederat de către pârâtă că în mod corect a concluzionat instanţa de apel că la pronunţarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanţa supremă a avut în vedere situaţia în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1, în prezenta cauză neverificându-se această condiţie, atâta timp cât reclamanţii nu au făcut niciun demers în sensul redobândirii bunului.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate nu sunt contrare spiritului practicii CEDO, Curtea Europeană de Drepturilor Omului recunoscând că statele au o marjă de apreciere referitor la existenţa unei probleme de interes public, invocându-se în acest sens cauza Păduraru împotriva României şi cauza Raicu împotriva României.

Reclamanţii nu au un bun actual în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal neîncălcându-se prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta a mai invocat principiul error comunis facit jus.

În drept au fost invocate dispoziţiile CEDO, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, jurisprudenţa comunitară şi naţională referitoare la situaţia imobilelor preluate abuziv, art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 115 şi art. 274 C. pr. civ.

Analizând recursul declarat de reclamanţii T.E. şi T.A. împotriva deciziei civile nr. 331/A din 26 iunie 2012 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:

1. Decizia pronunţată de instanţa de apel este motivată, faptul că s-au reluat o parte din argumentele reţinute de judecătorie la pronunţarea soluţiei, argumente apreciate ca fiind corecte de către instanţa de apel, neputând conduce la concluzia nemotivării deciziei.

2. Prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, având în vedere motivele pentru care s-a pronunţat această soluţie, nu se pune problema încălcării accesului liber la justiţie sau a dreptului la un proces echitabil, şi cu atât mai puţin a dreptului de proprietate, drepturi protejate într-adevăr de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu în mod absolut.

În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, acestea sunt asigurate în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea Europeană a decis că dreptul de acces la justiţie este compatibil cu anumite limitări, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens.

În cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 se arată în acest sens că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este una efectivă, ceea ce nu se contestă în cauză.

3. Nu se pune problema casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru necercetarea fondului, decât în situaţia în care s-ar aprecia că în mod greşit s-a soluţionat cauza fără a se intra în cercetarea fondului. Or, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, în cazul dedus judecăţii nu se impunea raportat în principal la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cercetarea altor elemente decât cele care au fost analizate de către cele două instanţe de fond.

Decizia nr. 33/2008 este explicită în ceea ce priveşte situaţia care ar impune o cercetare a fondului, respectiv o analiză detaliată a

circumstanţelor concrete ale cauzei. Este vorba de situaţia în care reclamantul care a intentat acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun s-ar putea prevala de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO. Dar în cazul reclamanţilor din acest dosar, astfel cum s-a arătat de către judecătorie şi apoi de către tribunal, aceştia nu au un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, sau o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unite cu o jurisprudenţă constantă în acest sens. Reclamanţii se prevalează numai de un drept de proprietate înscris în cartea funciară în anul 1981, asupra unui imobil care a fost expropriat în anul 1987 de către Statul Român, care a fost apoi înstrăinat în favoarea pârâtei S.T.A. Deci simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru împotriva României).

Cea care are un bun în sensul Convenţiei, protejat de asemenea prin aceasta, este pârâta S.T.A., dreptul de proprietate al acesteia fiind de asemenea înscris în cartea funciară la această

dată, în baza unui contract de vânzare-cumpărare valabil până la proba contrară, probă care putea fi făcută numai în condiţiile şi termenele expres prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că la acest moment reclamanţii nu se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, aşa cum s-a arătat mai sus.

Astfel cum s-a reţinut şi de către instanţele de fond, prin acţiunea formulată reclamanţii urmăresc redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin invocarea unor dispoziţii de drept comun interne (inclusiv art. 480, art. 481 C. civ.), a unor prevederi constituţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este inadmisibil în condiţiile în care reclamanţii nu au înţeles să valorifice dispoziţiile legii speciale puse la dispoziţia lor în acest sens.

În jurisprudenţa CEDO s-a afirmat în mod constant (a se vedea în acest sens cauza Păduraru contra României) că prin Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Soluţia aleasă de către Statul Român în acest sens este cea care rezultă din Legea nr. 10/2001, reclamanţii neputând ignora această opţiune a Statului Român în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989. Existenţa unor termene şi condiţii prevăzute de această lege specială sunt de asemenea măsuri compatibile cu prevederile Convenţiei raportat la principiul securităţii raporturilor juridice civile.

Relevant este şi că în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 s-au reluat considerentele deciziei în interesul Legii nr. 53/2007 prin care s-a statuat că „prin dispoziţiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special”.

4. Raportat la considerentele de mai sus este irelevantă abordarea instanţelor de fond în ceea ce priveşte noţiunile de preluare abuzivă sau caducitate, în cauză neimpunându-se cercetarea cauzei pe fond.

Prin urmare, având în vedere considerentele anterioare, în ansamblu, recursul declarat de către reclamanţii T.E. şi T.A. împotriva deciziei civile nr. 331/A din 26 iunie 2012 a Tribunalului Cluj apare ca nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., menţinându-se decizia atacată ca legală.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. pr. civ. instanţa va obliga recurenţii să plătească intimatei S.T.E. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocaţial.

recurs în interesul legii


Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale.

SURSA Curtea de Apel Constanţa, decizia civilă nr. 808 din 12 decembrie 2012



CUVINTE CHEIE vicii ascunse, vicii aparente

REFERINŢE C. civ. art. 1353Judecătoria Constanţa, sentinţa civilă nr. 19361 din 31 octombrie 2011

SITUAŢIA DE FAPT

Prin act de vânzare-cumpărare autentificat, pârâţii, în calitate de proprietari în indiviziune, au înstrăinat reclamanţilor un imobil format din teren şi construcţii. După preluarea imobilului, cumpărătorii reclamanţi au constatat că acesta prezintă o serie de vicii care îi afectează exploatarea normală, expertiza efectuată de inginer B.D. relevând faptul că la realizarea acestei construcţii nu s-au respectat normele privind rezistenţa, fundaţia edificiului neconferind siguranţă în exploatare, nefiind proiectată şi verificată de ingineri autorizaţi, iar execuţia ei este defectuoasă şi subdimensionată pentru solicitări seismice necesitând lucrări de consolidare la fundaţie şi la suprastructură. Reclamanţii au chemat în judecată pârâţii, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor să efectueze lucrările de consolidare a fundaţiei şi a structurii de rezistenţă a imobilului, iar în subsidiar, în situaţia în care reclamanţii vor fi nevoiţi să efectueze lucrările în regie proprie, să fie obligaţi pârâţii la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de aceste lucrări, inclusiv pentru realizarea proiectului de consolidare şi a avizelor necesare

PROBLEMELE DE DREPT

Poate fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un specialist la o simplă vizionare a bunului supus vânzării, dacă însă cumpărătorul nu a apelat la acesta?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă. În cazul unor lucrări complexe, pentru a căror verificare este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă, neputând fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un specialist la o simplă vizionare a bunului supus vânzării.

MOTIVELE INSTANŢEI

Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut, dacă din cauza lor nu poate fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau întrebuinţarea lui este atât de micşorată încât se presupune că dobânditorul nu l-ar fi achiziţionat sau nu ar fi convenit vânzarea la preţul stabilit dacă ar fi cunoscut viciile. În practica judiciară posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent, astfel că lipsa de informare, de experienţă, ca şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate ascunse. Probele invocate relevă numai prezenţa viciilor ce afectează structura de rezistenţă a clădirii, dar nu şi caracterul lor ascuns, întrucât la momentul cumpărării locuinţei, în anul 2002, reclamanţii au avut posibilitatea să observe aceste fisuri existente în zidurile exterioare, iar în lipsa unei pregătiri de specialitate, dacă ar fi dat dovadă de diligenţă, ar fi obţinut informaţii de la un expert tehnic. Lipsa de experienţă şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie ascunse, cu atât mai mult cu cât existau indicii, chiar pentru o persoană neavizată că edificiul realizat pe teren nu corespunde autorizaţiei de construire şi planului tehnic folosit la autorizarea construcţiei, prezentate de vânzători reclamanţilor la data vizionării imobilului.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanţii P.A.E., P.D., P.A. şi P.A. au chemat în judecată pe pârâţii B.V., V.I. şi V.S., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor să efectueze lucrările de consolidare a fundaţiei şi a structurii de rezistenţă a imobilului situat în Constanţa, strada E.R. nr. 30, iar în subsidiar, în situaţia în care reclamanţii vor fi nevoiţi să efectueze lucrările în regie proprie, să fie obligaţi pârâţii la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de aceste lucrări, inclusiv pentru realizarea proiectului de consolidare şi a avizelor necesare.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că între pârâţi a intervenit la data de 7 noiembrie 2002 un act de dezmembrare a imobilului din municipiul Constanţa, strada E.R. nr. 30, bunul fiind partajat între pârâţi în trei loturi.

La aceeaşi dată, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1377 din 7 noiembrie 2002 de BNP S.D., pârâtă, în calitate de proprietari în indiviziune au înstrăinat reclamanţilor lotul nr. 1 rezultat din convenţia de partaj, compus din teren în suprafaţă de 137,7 mp şi Construcţia C1, în suprafaţă construită la sol de 79,38 mp alcătuită din P+2E, preţul vânzării fiind de 50.000 dolari.

În actul de înstrăinare s-a menţionat că imobilul (construcţie) P+2E a fost edificat în baza autorizaţiei de construire nr. 1788 din octombrie 1992 şi a fost recepţionat de beneficiari în baza procesului-verbal de recepţie nr. 25416 din 6 octombrie 1995 emis de Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

După preluarea imobilului, cumpărătorii reclamanţi au constatat că acesta prezintă o serie de vicii care îi afectează exploatarea normală, expertiza efectuată de inginer B.D. relevând faptul că la realizarea acestei construcţii nu s-au respectat normele privind rezistenţa, fundaţia edificiului neconferind siguranţă în exploatare, nefiind proiectată şi verificată de ingineri autorizaţi, iar execuţia ei este defectuoasă şi subdimensionată pentru solicitări seismice necesitând lucrări de consolidare la fundaţie şi la suprastructură.

În raport de această situaţie de fapt a clădirii, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să remedieze aceste lucrări, în cadrul obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse.

Fișă sinteticăTM

Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale. Cerere de remediere a defecţiunilor construcţiilor – modalităţi de antrenare a răspunderii pentru vicii ascunse. Condiţii

191

Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale. JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

Prin sentinţa civilă nr. 19361 din 31 octombrie 2011, Judecătoria Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că aceasta este nefondată. S-a statuat că potrivit dispoziţiilor art. 1352 C. civ., cumpărătorul are drept de opţiune între acţiunea redhibitorie prin care poate cere rezoluţiunea vânzării şi acţiunea estimatorie, prin care se poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii lucrului datorat viciului.

Însă nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă acţiunea prin care se solicită de către cumpărător remedierea defecţiunilor (înlăturarea viciilor) de către sau în contul vânzătorului.

Instanţa de fond a apreciat că există posibilitatea înlăturării viciilor de către sau în contul vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea n-ar ocaziona cheltuieli disproporţionate cu valoarea lucrului, aspect susţinut şi de literatura de specialitate şi practica judiciară, fiind în sarcina instanţei ca prin cercetarea judecătorească să stabilească în concret dacă este vorba despre cheltuieli disproporţionate cu valoarea lucrului.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca fiind neîntemeiată.

Potrivit art. 1352 C. civ., „Vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile”.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea pentru viciile ascunse este necesar ca viciul să fie ascuns, să fi existat în momentul încheierii contractului şi să fie grav.

În ce priveşte prima condiţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 1353 C. civ., „vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă”.

Instanţa de fond a apreciat că reclamanţii, în calitate de cumpărători, puteau efectua expertiza tehnică la care fac referire în cererea introductivă anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Fiind necesar a se raporta in abstracto la un cumpărător prudent şi diligent, instanţa de fond a apreciat că reclamanţii ar fi trebuit să solicite expertizarea construcţiei anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În acest sens, în cazul de faţă nu se poate reţine că viciul a fost ascuns, fiind incidente dispoziţiile art. 1353 C. civ.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că valoarea lucrărilor de consolidare solicitate de către reclamanţi este de aproape două ori mai mare decât preţul vânzării.

Instanţa de fond a mai reţinut că valoarea terenului ce a fost vândut reclamanţilor odată cu construcţia ce se solicită a fi consolidată de către sau pe cheltuiala pârâţilor, este apropiată de preţul vânzării, potrivit Ghidului pe anul 2011 al Camerei Notarilor Publici Constanţa.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut deopotrivă că reparaţia solicitată de către reclamanţi este disproporţionată cu preţul vânzării, cât şi faptul că reclamanţii nu au plătit un preţ disproporţionat cu valoarea imobilului cumpărat, neputându-se reţine că pârâţii au fost de rea-credinţă.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. pr. civ., instanţa de fond a obligat reclamanţii la plata către pârâţi a sumei de 860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat recurs reclamanţii P.A.E., P.D., P.A. şi P.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat eronat incidenţa art. 1353 C. civ. şi existenţa viciilor ascunse ale imobilului.

Se arată că viciile imobilului care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare erau ascunse, iar răspunderea pentru existenţa acestora aparţine vânzătorului, în condiţiile art. 1352 C. civ.; potrivit expertizelor efectuate viciile imobilului nu erau aparente, astfel încât să fi fost incidentă dispoziţia exoneratoare conţinută de art. 1353 C. civ.

Legal citaţi, intimaţii pârâţi B.V., V.I. şi V.S. şi-au exprimat, prin întâmpinare, poziţia procesuală faţă de prezenta cale de atac, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 6 aprilie 2012, în temeiul art. 2821 C. pr. civ., în raport de obiectul acţiunii civile deduse judecăţii, calea de atac declarată în cauză a fost calificată ca fiind apel.

Prin decizia civilă nr. 361 din 25 mai 2012, Tribunalul Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1353 C. civ., vânzătorul nu este ţinut a răspunde de viciile despre existenţa cărora cumpărătorul ştia sau ar fi putut singur să se convingă.

S-a reţinut că în jurisprudenţă s-a considerat că posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent, „lipsa de informare şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse”.

Concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză de către domnul expert B.D., la data de 23 iunie 2006, nu contravin concluziilor care rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară ce a fost efectuat de către domnul expert B.G.V., la cererea reclamanţilor cumpărători, în decembrie 2003.

Cu toate acestea, niciunul dintre cei doi experţi nu a reliefat folosirea unor mijloace tehnice deosebite, a unor cunoştinţe de specialitate inaccesibile unui nespecialist, a unor analize care să fi presupus utilizarea unor instrumente de măsură şi control de care să nu fi avut cum să dispună reclamanţii cumpărători şi, în absenţa cărora, aceştia nu au putut cunoaşte adevărata stare tehnică a imobilului, în sensul art. 1352 C. civ.

Astfel, analizând concluziile la care au ajuns cei doi experţi în anul 2003 şi respectiv în anul 2006, viciile clădirii făceau parte, în mod evident, din categoria celor aparente, adică a acelor care, cu diligenţele cumpărătorilor, puteau fi observate de către aceştia.

Fundaţiile despre care se afirmă că sunt necorespunzătoare regimului de înălţime al clădirii puteau şi trebuiau să fie observate de către cumpărători, deoarece expertul nu a efectuat vreo lucrare asupra clădirii ca să poată verifica acest aspect.

Golurile de sub pilaştri puteau şi trebuiau să fie observate de către cumpărători şi, de asemenea, stâlpii fără fundaţii, cu secţiuni neregulate, pardoselile înclinate sau/şi fisurate, armăturile de rezistenţă descoperite, plasate în poziţii


Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale.

necorespunzătoare, crăpăturile înclinate la ziduri, planşeele care se rezemă pe zidărie, în loc de a se rezema pe centuri şi grinzi de beton armat, planşeul de la terasă gros de 8 cm, conducta de canalizare amplasată pe lângă peretele clădirii şi execuţia necorespunzătoare a sistemului de colectare, preluare şi transmitere al apelor meteorice de pe clădire şi de lângă clădire, nu erau lucrări pentru observarea cărora să fi fost nevoie de posesia unor cunoştinţe de specialitate, ci puteau fi decelate la o simplă trecere în revistă obiectivă a imobilului, de către un cumpărător prudent şi diligent.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii P.A.E., P.D., P.A. şi P.A., care au criticat-o pentru nelegalitate.

Prin motivele de recurs, circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. pr. civ., recurenţii au susţinut nelegalitatea hotărârii atacate sub următoarele aspecte:

1. Prima instanţă şi instanţa de apel nu s-au raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, neacordând ceea ce s-a cerut.

Astfel, obiectul acţiunii reclamanţilor a constat în obligaţia pârâţilor de a remedia acele defecţiuni ale construcţiei înstrăinate, respectiv realizarea de lucrări la fundaţia şi structura de rezistenţă a edificiului P+2E. Instanţele de fond s-au limitat la a analiza dacă există vicii ascunse ale clădirii, fără a dezlega problemele ce vizau existenţa acestor disfuncţii încă din momentul realizării construcţiei, şi dacă ele sunt importante pentru utilizarea normală a imobilului conform destinaţiei sale.

Instanţele nu analizează unde erau aceste vicii, dacă s-au respectat sau nu normele tehnice la momentul vânzării, limitându-se să concluzioneze că aceste defecţiuni sunt vicii aparente, reclamanţilor incumbându-le obligaţia de a fi efectuat expertiza tehnică anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, iar nu în anul 2013 după preluarea posesiei bunului cumpărat.

2. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1352 C. civ. la situaţia de fapt stabilită prin expertizele tehnice de specialitate realizate în cauză, probele demonstrând că această clădire are vicii ascunse determinate de nerespectarea proiectului de realizare a lucrării, pilonii clădirii nu sunt umpluţi, structura de rezistenţă nu respectă caietul şi recepţia finală nu este realizată.

Toate expertizele au relevat faptul că există fisuri în perete dinspre est, pornind de la colţurile ferestrelor de la etajul I şi al II-lea. Aceste fisuri apar şi la exterior şi la interior, ceea ce indică deja o tasare incipientă a acestor ziduri ca urmare a deformaţiilor din terenul de fundare, iar structura de rezistenţă este total necorespunzătoare pentru o construcţie cu parter şi două etaje.

Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa, în raport de criticile recurenţilor reclamanţi, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. pr. civ. – „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”, se reţin a fi vădit nefondate, instanţele de fond şi de apel pronunţându-se în limitele învestirii din acţiunea reclamanţilor, ce a avut ca obiect angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului înstrăinat.

Situaţia premisă reglementată de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. pr. civ. – pronunţarea plus petita sau extra petita – nu se regăseşte în cauza de faţă.

Astfel, motivul de recurs ce vizează „acordarea mai mult decât s-a cerut” – plus petita – îşi găseşte aplicare atunci când s-a cerut o anumită sumă, şi fără a interveni o majorare a pretenţiilor

formulate, instanţa a acordat o sumă mai mare, iar motivul de recurs extra petita – instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, se referă la situaţia în care instanţa, încălcând principiul disponibilităţii, acordă ceea ce nu s-a cerut.

Or, în speţă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au pronunţat asupra obiectului cererii reclamanţilor, ce a constat în angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, cu particularitatea că reclamanţii nu au optat pentru rezoluţiunea vânzării şi nici pentru o acţiune estimatorie, prin care să fi cerut o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii lucrului datorat viciului, ci au solicitat obligarea vânzătorului să remedieze defecţiunile, altfel spus să înlăture viciile despre care au susţinut că sunt ascunse, şi fac imposibilă folosirea normală a clădirii conform destinaţiei sale – casă de locuit.

În raport de acest obiect al cererii, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că se impune a se lămuri dacă în speţă este vorba de vicii ascunse în sensul art. 1352 C. civ. şi dacă aceste vicii sunt grave şi fac imposibilă folosirea normală a locuinţei.

Împrejurarea conform căreia instanţele de fond şi de apel, în urma analizei întregului material probator administrat în cauză, au concluzionat că defecţiunile reclamate, care vizau structura de rezistenţă a clădirii şi fundaţia acesteia, nu se încadrează în categoria unor vicii ascunse şi că, deşi sunt foarte importante pentru exploatarea clădirii, ele puteau fi cunoscute la momentul cumpărării de un cumpărător prudent şi diligent, nu echivalează cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, cum greşit susţin recurenţii, situaţie în care criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. pr. civ. se reţin a fi neîntemeiate.

2. Curtea reţine că nu sunt fondate nici criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţele de fond şi de apel făcând o judicioasă aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 1352 şi urm. C. civ. (de la 1864).

Potrivit textului de lege menţionat anterior, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut, dacă din cauza lor nu poate fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau întrebuinţarea lui este atât de micşorată încât se presupune că dobânditorul nu l-ar fi achiziţionat sau nu ar fi convenit vânzarea la preţul stabilit dacă ar fi cunoscut viciile. Pe de altă parte, art. 1353 C. civ. (de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare) prevede că vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.

Din interpretarea acestor norme legale rezultă condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ca viciile bunului vândut să poată angaja răspunderea vânzătorului, respectiv să fi existat în momentul încheierii contractului, să fie grav şi să fie ascuns, adică să nu poată fi constatat la prima vedere sau printr-o verificare normală sau atentă.

În practica judiciară posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent, astfel că lipsa de informare, de experienţă, ca şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate ascunse. Mai mult, s-a apreciat că atunci când este vorba de un lucru pentru a cărui verificare este necesară anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă pentru că dacă s-ar aprecia că sunt vicii ascunse şi cele care au scăpat cumpărătorului la orice verificare a sa, s-ar ajunge la desfiinţarea cu uşurinţă a vânzării şi deci, la nerespectarea clauzelor asumate prin contract.

Raportând aceste cerinţe la datele speţei, se constată că în mod corect a apreciat tribunalul asupra lipsei de diligenţă şi prudenţă a reclamanţilor cumpărători în verificarea stării imobilului în litigiu

193

Distincţie vicii ascunse/vicii aparente. Angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse. Condiţii legale. JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

şi, pe cale de consecinţă, asupra caracterului aparent al viciilor ce se pretinde că afectează structura de rezistenţă a construcţiei.

Este real că prin expertiza tehnică efectuată de inginer V.B. s-a constatat în anul 2003 că există fisuri la nivelul pereţilor interiori şi exteriori ai clădirii, iar clădirea nu se prezintă într-o stare bună. Expertul a constatat că „Există unele fisuri înclinate la peretele de la faţada principală, pornind de la colţul ferestrei de la etajul I, precum şi în peretele de la tronsonul lateral, pornind de la colţul ferestrei de la etajul I. De asemenea, există fisuri în peretele dinspre est, pornind de la colţurile ferestrelor de la etajele I şi al II-lea. Aceste fisuri apar şi la interior şi la exterior, ceea ce indică deja o tasare incipientă a acestor ziduri”.

Aspectele constatate în expertiza extrajudiciară sunt confirmate de expertul judiciar ing. A.C., inclusiv de planurile fotografice anexate expertizei din care rezultă prezenţa crăpăturilor în zidurile exterioare ale clădirii.

Probele invocate relevă numai prezenţa viciilor ce afectează structura de rezistenţă a clădirii, dar nu şi caracterul lor ascuns, întrucât la momentul cumpărării locuinţei, în anul 2002, reclamanţii au avut posibilitatea să observe aceste fisuri existente în zidurile exterioare, iar în lipsa unei pregătiri de specialitate, dacă ar fi dat dovadă de diligenţă, ar fi obţinut informaţii de la un expert tehnic, care ar fi constatat cauza acestor fisuri şi anume tasarea zidurilor din cauza unor defecte ale fundaţiei sau ale structurii de rezistenţă a clădirii.

De altfel, lipsa de diligenţă a cumpărătorilor rezultă şi din faptul că la momentul cumpărării imobilului au constatat că vânzătorii deţin un proiect pentru realizarea unei construcţii P+2E, iar în realitate, construcţia existentă pe teren are şi un subsol, aspect ce ridică întrebări cu privire la calitatea fundaţiei şi la subdimensionarea ei în raport de mărime a construcţiei, cât timp clădirea realizată pe teren nu respectă planul tehnic aprobat.

Astfel, în expertiza efectuată de inginer A.C. se arată în mod expres că proiectul întocmit în anul 1992, în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, a vizat o construcţie P+2E, iar construcţia existentă pe teren se dezvoltă pe subsol parţial, parter, două etaje şi terasă circulabilă peste etajul 2. Reclamanţii au confirmat împrejurarea că le-a fost prezentat la vizionarea clădirii acest proiect, situaţie în care cu minime diligenţe puteau constata că imobilul supus înstrăinării nu corespunde documentaţiei tehnice prezentate de pârâţi şi care a stat la baza autorizării, aspect ce se impunea a fi lămurit anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare.

Mai mult, în cadrul aceleiaşi expertize se arată în mod explicit că proiectul iniţial nu prevedea ieşirea în bowindou (în consolă) a etajelor 1 şi 2 pe latura principală de pe strada S., lucrări realizate în fapt, faţada principală a clădirii era proiectată cu uşa dublă şi o fereastră la garaj şi altă fereastră alăturată la atelier, dar în prezent în locul atelierului este un hol liber pentru acces din strada S., pe latura de sud s-au practicat deschideri cu destinaţia de ferestre, deşi aceste ferestre nu figurau în proiectul avizat.

În condiţiile în care întreaga clădire existentă pe teren nu corespundea imobilului autorizat în baza autorizaţiei de construire nr. 1788/1992 incumbă cumpărătorilor obligaţia de a verifica dacă modificările realizate la această clădire au avut la bază planuri de construcţie avizate de organisme de specialitate şi dacă fundaţia clădirii corespunde modificărilor structurale ale edificiului.

Deşi autorizaţia de construire a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, care reglementa o serie de măsuri pentru siguranţa construcţiilor, în expertiza B.D. se menţionează

că pentru această lucrare nu există carte tehnică, nu există un proiect tehnic pentru execuţia clădirii întocmit de către un inginer constructor autorizat pentru proiectarea structurii de rezistenţă şi contrasemnat de un inginer verificator de proiecte autorizat şi, de asemenea, nu există proces-verbal pe stadii fizice.

Aceste proiecte şi avize erau absolut necesare a fi consultate de un cumpărător diligent, având în vedere valoarea şi importanţa economică a acestei clădiri, iar în lipsa unor cunoştinţe de specialitate în domeniu construcţiilor, nimic nu îi împiedica pe cumpărători să solicite opinia unei persoane calificate.

Lipsa de experienţă şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie ascunse, cu atât mai mult cu cât existau indicii, chiar pentru o persoană neavizată că edificiul

realizat pe teren nu corespunde autorizaţiei de construire şi planului tehnic folosit la autorizarea construcţiei, prezentate de vânzători reclamanţilor la data vizionării imobilului.

În literatura de specialitate s-a reţinut că în cazul unor lucrări complexe, pentru a căror verificare este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă, neputând fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un specialist la o simplă vizionare a bunului supus vânzării.

Or, în speţă, fisurile existente la toţi pereţii, interiori şi exteriori ai clădirii, despre care face vorbire inginer V.B., consultat de cumpărătorii reclamanţi, cu privire la structura de rezistenţă a clădirii, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare (decembrie 2003), indicau o tasare incipientă a zidurilor ca urmare a deformaţiilor din terenul de fundare, iar un specialist, fără investigaţii ample şi aparatură specială, ar fi sesizat cauzele tasării şi existenţa unor vicii ale fundaţiei şi ale structurii de rezistenţă.

Mai mult, se reţine că prin expertiza realizată de B.P., costul lucrărilor de consolidare a clădirii a fost estimat la suma de 94.000 euro, valoare care reprezintă dublul preţului vânzării, preţ care includea pe lângă construcţia în litigiu şi un teren în suprafaţă de 434 mp situat în intravilanul Municipiului Constanţa, valoarea acestuia din urmă, potrivit Ghidului pe anul 2011 al Camerei Notarilor Publici Constanţa, fiind sensibil apropiată de preţul plătit de reclamanţii cumpărători pentru imobilul din Constanţa, strada E.R. nr. 30.

Aşa cum am arătat anterior, deşi legea reglementează numai opţiunea cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi acţiunea estimatorie, în practica judiciară s-au considerat admisibile acţiunile prin care cumpărătorul tinde la „remedierea defecţiunilor” (înlăturarea viciilor) de către sau în contul vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu ar ocaziona cheltuieli disproporţionale cu valoarea bunului (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia civilă nr. 1604/1989).

Cum în speţă costul de remediere a lucrării este superior preţului plătit de cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1377 din 7 noiembrie 2002 de BNP S.D., iar viciile reclamate, deşi reale, nu au un caracter ascuns, Curtea urmează să constate că în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, hotărârea primei instanţe fiind temeinică şi legală.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. pr. civ., se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.

vicii aparente


Construcţii ridicate de un coproprietar, în timpul procesului de ieşire din indiviziune. Buna-credinţă

SURSA Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia nr. 4516 din 30 octombrie 2012



CUVINTE CHEIE partaj, tranzacţie, coindivizari (indiviziune), construcţii

REFERINŢE C. civ., art. 494 alin. (3), C. pr. civ., art. 304, pct. 7Tribunalul Sălaj, decizia civilă nr. 37 din 26 iunie 2012Judecătoria Zalău, sentinţa civilă nr. 3058 din 27 octombrie 2010Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 2188 din 29 octombrie 2007

SITUAŢIA DE FAPT

Prin acţiunea civilă înregistrată, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâţi, solicitând instanţei să îi oblige pe aceştia la ridicarea de pe terenul care este în proprietatea sa a lucrărilor de construcţii sau autorizarea reclamantei de a le ridica pe cheltuiala pârâţilor. Reclamanţii au cerut respingerea acţiunii pe motiv că nu pot fi obligaţi să ridice construcţiile (accesorii ale terenului) deoarece au fost edificate cu bună-credinţă, conform art. 494 alin. (3) C. civ., fiind coproprietari cu reclamanta în momentul edificării acestora.

PROBLEMELE DE DREPT

Construcţiile edificate în timpul procesului de partaj de către unii dintre coindivizari fără acordul unuia dintre aceștia, pe terenul care urmează să fie partajat, sunt construcţii ridicate cu bună-credinţă și, în consecinţă, nu se poate cere ridicarea lor?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Pârâţii au edificat construcţiile în timpul procesului având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului, fără a avea acordul coindivizarei, ceea ce susţine concluzia privind priveşte reaua-credinţă a pârâţilor în momentul edificării construcţiilor în litigiu.

MOTIVELE INSTANŢEI

Instanţa, a statuat că, prin probele administrate, nu s-a putut stabili cu certitudine data edificării construcţiilor care fac obiectul cauzei, dar ceea ce s-a putut stabili, a fost faptul că, toate aceste construcţii au fost edificate în cursul procesului având ca obiect partaj.În cadrul unui proces partaj, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în absenţa unei tranzacţii, părţile nu pot cunoaşte modul de partajare a bunului în litigiu, astfel încât, orice act al acestora, care ar afecta dreptul de proprietate al celorlalţi coindivizari, deveniţi proprietari exclusivi în urma pronunţării unei hotărâri de sistare a stării de indiviziune, stă sub semnul incertitudinii, aceste act putând fi lovit de nulitate.Pârâţii au edificat construcţiile în timpul procesului având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului, fără a avea acordul coindivizarei, stare de fapt stabilită de către instanţele de fond, ceea ce este suficient pentru a susţine concluzia la care au ajuns acestea în ceea ce priveşte reaua-credinţă a pârâţilor în momentul edificării construcţiilor în litigiu.

Au fost obligaţi pârâţii la ridicarea lucrărilor de construcţii constând în gard din plasă de sârmă, garaj cu suprafaţă construită de 32,56 mp, bazin cu suprafaţă construită de 3,75 mp, trotuar din dale de beton cu suprafaţă de 18,50 mp şi lungime de 18,50 ml, de pe terenul proprietatea reclamantei, în suprafaţă totală de 2.677,5 mp, întabulat în CF 7132 N Zalău, nr. cad. 6892, iar în caz de neconformare, autorizează reclamanta să ridice aceste lucrări de construcţii, pe cheltuiala pârâţilor.

S-a respins ca neîntemeiată cerere reclamantei de obligare a pârâţilor la plata de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere de la data introducerii acţiunii şi până la executare.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclaman-tei suma de 2.008 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă următoarele:

Reclamanta şi pârâţii au fost iniţial copropri-etari asupra terenurilor învecinate cu privire la care se poartă prezentul litigiu, ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate după defunctul C.M., astfel cum reiese din titlul de proprietate nr. 41711/19.359 emis la data de 7 decembrie 1993.

În cursul anului 2005, reclamanta din prezentul dosar, în contradictoriu şi cu pârâţii din prezentul dosar, în calitate de intervenienţi, a solicitat ieşirea din indiviziune, prin formarea de loturi egale ca valoare. Cererea sa a format obiectul dosarului Judecătoriei Zalău. În acest dosar, a fost formulat atât apel, cât şi recurs. Prin decizia nr. 2188 din 29 octombrie 2007, pronunţată în recurs, a Curţii de Apel Cluj, s-a dispus în mod irevocabil atribuirea către C.B.M. şi C.M., a lotului cu nr. II, alcătuit din grădină intravilan în suprafaţă de 2.677,50 mp, identificat cu nr. top. 243/2/b, conform expertizei efectuate în acel dosar.

Prin aceeaşi decizie, lui T.A. i-a fost atribuit lotul cu nr. III, format din teren grădină intravilan, cu suprafaţă de 2.677,50 mp, identificat cu nr. top. nou 243/2/c.


Prin acţiunea civilă înregistrată instanţei la 28 aprilie 2009, reclamanta T.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii C.B.M. şi C.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îi oblige pe pârâţi la ridicarea de pe terenul proprietatea sa, în suprafaţă de 2.677,5 mp, întabulat în CF 7132 N Zalău, nr. top. 6892, a lucrărilor de construcţii, constând în gard din sârmă cu fundaţie de beton, garaj cu fundaţie de beton, canalizare şi hazna, precum şi terasa din prelungirea casei sau autorizarea reclamantei de a le ridica pe cheltuiala pârâţilor.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând de la data introducerii acţiunii şi până la executare, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3058 din 27 octombrie 2010 a Judecătoriei Zalău s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta T.A., în contradictoriu cu pârâţii C.B.M. şi C.M.

Fișă sinteticăTM

195

Construcţii ridicate de un coproprietar, în timpul procesului de ieşire din indiviziune. Buna-credinţă JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

Delimitarea şi alcătuirea loturilor au fost stabilite prin expertiza topografică efectuată şi completată în acea cauză de către expertul I.T.

La data efectuării expertizei topografice, lotul cu nr. III, aflat în prezent în proprietatea exclusivă a reclamantei era liber, nefiind ocupat de nicio construcţie, deşi se află situat în imediata vecinătate a casei proprietate a pârâţilor.

Împotriva deciziei nr. 2188 din 29 octombrie 2007, pronunţată în recurs în dosarul nr. 1542/84/2007 al Curţii de Apel Cluj, C.B.M. şi C.M. au formulat contestaţie în anulare, prin care au solicitat în subsidiar atribuirea lotului cu nr. III, pe motiv că terasa casei lor şi fosa septică erau poziţionate pe lotul atribuit lui T.A.

Contestaţia în anulare a fost respinsă, astfel că în prezent proprietar exclusiv al terenului intravilan, identificat cu nr. top. 243/2/c, este reclamanta, iar al terenului intravilan identificat cu nr. top. 243/2/b sunt pârâţii.

Terenurile învecinate ale părţilor au fost identificate prin expertiza topografică efectuată de expertul I.M., ţinându-se cont de expertiza topografică efectuată în dosarul nr. 2372/2005, de către expertul I.T.

Conform măsurătorilor din teren, reiese faptul că pârâţii folosesc o suprafaţă de 327 mp (marcată cu A-B-C-D), din terenul proprietate al reclamantei identificat cu nr. top. 243/2/c, înscris în CF 1665 Ortelec. Terenul proprietate al reclamantei ocupat de către pârâţi este împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, iar pe acesta au fost identificate un garaj, un bazin şi trotuar cu dale de beton, edificate de către pârâţi, viţă-de-vie şi pomi fructiferi.

Având în vedere faptul că pârâţii posedă fără drept suprafaţa de 327 mp din terenul proprietate al reclamantei, dă dreptul acesteia din urmă la restituirea bunului cu toate accesoriile acestuia.

În ceea ce priveşte restituirea accesoriilor bunului există însă două limitări instituite de art. 483 şi art. 494 C. civ.

În prezenta cauză, pârâţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., invocând buna-credinţă în edificarea construcţiilor, arătând că nu pot fi obligaţi la ridicarea acestora.

Raportat la actele dosarului nr. .../2005 al Judecătoriei Zalău, precum şi dosarelor care au avut ca obiect căile de atac declarate împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, în apel şi în recurs, instanţa reţine faptul că pârâţii au acţionat cu rea-credinţă la edificarea construcţiilor care se regăsesc în prezent pe terenul proprietate a reclamantei.

Aşa cum s-a reţinut deja, la data efectuării expertizei topografice în dosarul nr. .../2005 al Judecătoriei Zalău, deci ulterior introducerii acţiunii de către T.A., lotul cu nr. III, aflat în prezent în proprietatea exclusivă a reclamantei era liber, nefiind ocupat de nici o construcţie, deşi se afla poziţionat în imediata vecinătate a casei proprietate a pârâţilor.

Pârâţii invocă pentru prima dată existenţa construcţiilor pe lotul aflat în prezent în proprietatea reclamantei, în calea de atac a contestaţiei în anulare, ceea ce poate conduce la concluzia că acestea au fost construite ulterior pronunţării hotărârii în calea de atac a recursului. Cu toate acestea, nu s-a stabilit cu

certitudine data edificării acestor construcţii, expertul fiind în imposibilitate de a determina acest aspect.

Cert este faptul că, gardul din plasă de sârmă, garajul, bazinul şi trotuarul cu dale de beton, au fost edificate de către pârâţi, ulterior introducerii acţiunii de sistare a stării de indiviziune existentă între părţi, în cursul acestui proces.

În cadrul unui proces partaj, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în absenţa unei tranzacţii, părţile nu pot cunoaşte modul de partajare a bunului în litigiu, astfel încât, orice act al acestora, care ar afecta dreptul de proprietate al celorlalţi coindivizari, deveniţi proprietari exclusivi în urma pronunţării unei hotărâri de sistare a stării de indiviziune, stă sub semnul incertitudinii, aceste act putând fi lovit de nulitate.

Acest aspect, decurge din efectul declarativ al hotărârii de partaj, fiecare parte fiind considerată că nu a fost niciodată proprietar asupra bunurilor atribuite celorlalţi coproprietari.

Raportat la aceste aspecte, s-a reţinut faptul că pârâţii au acţionat cu rea-credinţă edificând construcţiile identificate prin raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză.

Împotriva hotărârii astfel rezumate au declarat recurs pârâţii C.B.M. şi C.M. solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii privind obligarea lor la ridicarea lucrărilor de construcţie, arătând în motivare următoarele:

În decizia civilă nr. 847 din 19 decembrie 2006 lotul nr. 3 din expertiza efectuată de ing. I.T. a fost atribuit pârâţilor care s-au intabulat prin încheierea nr. 17576 din 12 iulie 2007, iar prin autorizaţia de construire nr. 701 din 25 septembrie 2007 a fost edificat un garaj. Bazinul şi trotuarul au existat la data promovării cererii de ieşire din indiviziune.

În această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. civ., conform cărora dacă lucrările au fost făcute de către o persoană de bună-credinţă, proprietarul nu va putea cere ridicarea lor, dar va avea dreptul să înapoieze valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii fondului.

Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului cu motivarea că garajul, bazinul, canalele din beton, trotuarul precum şi extinderea casei de locuit până la limita terenului acesteia au fost ridicate cu rea-credinţă, în timpul desfăşurării procesului de partaj care a fost prelungit în mod tendenţios prin diverse căi de atac, inclusiv contestaţie în anulare.

Prin expertiza efectuată în dosar nr. …/2005 se precizează că lotul III este liber de construcţii, deşi acestea au fost ridicate pe perioada procesului de ieşire din indiviziune.

Prin decizia civilă nr. 214/2011 a Tribunalului Sălaj s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii C.B.M. şi C.M.

Această decizie a fost casată de către Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 2473/R/2011, reţinându-se pentru aceasta că în cauză calea de atac este apelul, iar nu recursul. Cauza a fost aşadar trimisă spre rejudecare tribunalului.



Judecând în complet de apel, Tribunalul Sălaj a decis în sensul admiterii acestuia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, prin decizia civilă nr. 89/2011.

Recursul declarat de reclamanta T.A. contra acestei decizii a fost admis de către Curtea de Apel Cluj, care a casat decizia dată în apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, Tribunalul Sălaj.

Prin decizia civilă nr. 37 din 26 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Sălaj s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâţii C.B.M. şi C.M. împotriva sentinţei civile nr. 3058 din 27 octombrie 2010 a Judecătoriei Zalău.

Au fost obligaţi pârâţii şi la plata sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată, către reclamanta T.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta T.A. a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligaţi pârâţii la ridicarea unor lucrări de construcţii aflate pe terenul proprietatea sa, prezentând în dovedirea dreptului de proprietate extras CF.

Prima instanţă a administrat în cauză o probă pertinentă, utilă şi concludentă: o expertiză topografică prin care să se confirme ori să se infirme susţinerile reclamantei din acţiunea introductivă.

Concluziile acestei expertize conform cărora pârâţii apelanţi stăpânesc 327 mp din terenul proprietatea intimatei reclamante, respectiv că pe acest teren se află edificii aparţinând apelanţilor, au fost corect preluate şi valorificate de instanţa de fond, care a reţinut pentru a admite acţiunea reaua-credinţă a pârâţilor.

Instanţa de apel, distinct de cele cu temei reţinute în hotărârea atacată, observă că pârâţii C. au utilizat pentru intabularea drepturilor lor de proprietate o hotărâre judecătorească ale cărei efecte fuseseră desfiinţate.

Astfel, încheierea de intabulare s-a pronunţat la data 12 iulie 2007 în condiţiile în care decizia civilă nr. 847/2006 a Tribunalului Sălaj, dată în recurs, fusese desfiinţată mai înainte de data pronunţării încheierii de intabulare, respectiv la 30 martie 2007.

Această situaţie a şi condus la anularea încheierii de intabulare, prin sentinţa civilă nr. 1165/2008.

Nici la judecata în fond şi nici în apel pârâţii apelanţi nu au solicitat administrarea unor probe care să dovedească în mod cert că edificatele menţionate de expert, găsite de altfel la faţa locului şi de către executorul judecătoresc, atunci când s-a procedat la punerea în executare a sentinţei de ieşire din indiviziune, datează dintr-o perioadă anterioară numeroaselor judecăţi care au avut loc între părţi.

Fiind cert că intimata reclamantă este proprietara tabulară din C.F. 7132 N Zalău, fiind de asemenea dovedit că pe acest teren se află anexe şi alte edificii aparţinând părţilor apelanţi, raportat la probele administrate în cauză, judecătoria a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală admiţând acţiunea, astfel că în baza art. 296 C. pr. civ. apelul de faţă a fost respins ca nefondat, cu obligarea apelanţilor la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata T.A.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii C.B.M. şi C.M. solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului şi în consecinţă a respingerii cererii privind obligarea pârâţilor de a ridica lucrările de construcţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi care nu reflectă realitatea din dosar, instanţa referindu-se doar la o expertiză topografică efectuată în cauză, făcând trimitere la decizia nr. 847/2006 a Tribunalului Sălaj, desfiinţată şi arătând că apelanţii nu au solicitat administrarea de probe prin care să dovedească că edificatele menţionate de expert datează dintr-o perioadă anterioară numeroaselor judecăţi care au avut loc între părţi.

În primul rând prin expertiza dispusă în cauză expertul nu a putut stabili cu certitudine data edificării construcţiilor, decizia civilă nr. 847/2006 a Tribunalului Sălaj, desfiinţată în 2007, nevizând

fondul cauzei ci calificarea căii de atac. Intabularea din 12 iulie 2007 s-a operat în baza unei hotărâri definitive, decizia civilă nr. 65/2007 a Tribunalului Sălaj, doar la data de 29 octombrie 2007, prin decizia civilă nr. 2188 a Curţii de Apel Cluj, inversându-se loturile, lotul pe care se aflau construcţiile pârâţilor căzând în lotul reclamantei.

Referitor la probe, cele reţinute prin decizia atacată în sensul că pârâţii nu au solicitat probe, este în contradicţie cu situaţia din dosar, fiind administrate probe atât la judecata în fond, cât şi în apel. Astfel, în apel a fost administrată proba testimonială, fiind administrate probe şi în dosarul nr. 2372/2005, probe enumerate în cererea de recurs.

Din ansamblul probelor administrate rezultă că pârâţii au edificat construcţiile cu bună-credinţă, de altfel buna-credinţă prezumându-se.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ.

În apărare, intimata T.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acestuia.

În motivare s-a arătat că realitatea este că edificarea construcţiilor s-a făcut înaintea acţiunii de partaj înregistrate în anul 2005, respectiv în anul 2007, fără autorizaţia de construcţie. În expertiza întocmită în anul 2005 se precizează de către expertul I.T. că lotul II, având nr. top. 243/2/b este ocupat de un coteţ de porci, pârâţii intabulându-şi lotul III în baza unei hotărâri desfiinţate ulterior, conform deciziei civile nr. 2188/2007 a Curţii de Apel Cluj reclamanta intabulându-se asupra lotului nr. III, neputând însă intra în posesia acestuia din cauza atitudinii pârâţilor.

Analizând recursul declarat de pârâţii C.B.M. şi C.M. împotriva deciziei civile nr. 37 din 26 iunie 2012 a Tribunalului Sălaj, Curtea reţine următoarele:

Recursul declarat de către pârâţii C. împotriva deciziei civile nr. 37/2012 a Tribunalului Sălaj este întemeiat în drept pe dispoziţiile pct. 7 al art. 304 C. pr. civ., apreciindu-se că motivele deciziei sunt contradictorii şi nu reflectă realitatea din dosare.

În vederea stabilirii stării de fapt în cauză, respectiv a momentelor la care au fost edificate de către pârâţi construcţiile pe terenul în litigiu, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au administrat probaţiunea conform cererilor părţilor.

buna-credință

197

Construcţii ridicate de un coproprietar, în timpul procesului de ieşire din indiviziune. Buna-credinţă JURISPRU

DEN

ŢĂ C

IVILĂ

Ceea ce s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 3058/2010 a Judecătoriei Zalău, menţinută de către Tribunalul Sălaj în apel, a fost faptul că la momentul efectuării expertizei topografice în dosarul nr. …/2005 al Judecătoriei Zalău, deci ulterior introducerii acţiunii de partaj de către reclamanta T.A., lotul nr. III, aflat în prezent în proprietatea exclusivă a reclamantei, conform deciziei civile nr. 2188 din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, nu era ocupat de nicio construcţie.

A mai statuat instanţa de fond că într-adevăr, prin probele administrate, nu s-a putut stabili cu certitudine data edificării construcţiilor care fac obiectul cauzei, dar ceea ce s-a putut stabili a fost faptul că toate aceste construcţii au fost edificate în cursul procesului având ca obiect partaj.

Acesta a fost considerentul pentru care s-a apreciat că nu se poate reţine buna-credinţă a pârâţilor, atâta timp cât toate construcţiile au fost edificate pe perioada în care între părţi exista un litigiu având ca obiect sistarea stării de indiviziune.

Constatând în mod expres că instanţa de fond a valorificat corect probele administrate pentru a reţine reaua-credinţă a pârâţilor în momentul edificării construcţiilor, instanţa de apel a mai făcut referiri şi la momentul şi titlul în baza căruia pârâţii şi-au înscris dreptul de proprietate în CF asupra terenului pe care sunt edificate aceste construcţii litigioase, indiferent însă de menţionarea sau nu în mod corect a hotărârii în baza căreia şi-au intabulat dreptul de proprietate pârâţii, situaţia rămânând neschimbată. Pârâţii au edificat construcţiile în timpul procesului având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului, fără a avea acordul coindivizarei T.A., stare de fapt stabilită de către instanţele de fond, ceea ce este suficient pentru a susţine concluzia la care au ajuns acestea în ceea ce priveşte

reaua-credinţă a pârâţilor în momentul edificării construcţiilor în litigiu.

Nu este întemeiată nici susţinerea din recurs în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere probele administrate în apel. Într-adevăr în considerentele deciziei atacate nu au fost analizate distinct fiecare din aceste probe administrate, instanţa arătând numai că prin probele administrate în ambele faze procesuale nu s-a reuşit a se dovedi edificarea construcţiilor într-o perioadă anterioară proceselor care au avut loc între părţi. Rezultă deci că la pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel s-a ţinut cont de toate probele administrate, concluzionându-se însă în sensul că toate construcţiile au fost edificate pe terenul litigios după declanşarea proceselor dintre părţi, deci cu rea-credinţă.

Această statuare a instanţei de apel, referitoare la momentul edificării construcţiilor în cauză, ţine de starea de fapt, stare de fapt care nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs conform art. 304 alin. (1) C. pr. civ.

Se impune a se face precizarea că şi în situaţia în care unele dintre construcţii ar fi fost edificate anterior anului 2005, anul când s-a înregistrat acţiunea având ca obiect ieşire din indiviziune, atâta timp cât terenul se afla în indiviziune, neexistând o înţelegere între părţi în ceea ce priveşte un eventual partaj asupra terenului, nu se pune problema edificării construcţiilor cu bună-credinţă în lipsa acceptului reclamantei T.A. în vederea edificării acestora pe terenul aflat în indiviziune.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea va respinge, în temeiul art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. pr. civ., recursul declarat de pârâţii C.B.M. şi C.M. împotriva deciziei civile numărul 37 din 26 iunie 2012 a Tribunalului, pe care o va menţine ca legală.



SURSA Tribunalul Maramureş, decizia civilă nr. 261 din 22 mai 2013


civil, partaj bunuri comune, recurs

CUVINTE CHEIE partaj, expertiză, termen, acţiune oblică

REFERINŢE C. pr. civ.: art. 101, art. 209 alin. (1)

Judecătoria Vişeu de Sus, sentinţa civilă nr. 596 din 6 martie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

În cadrul unui partajului judiciar s-a dispus sistarea stării de indiviziune existentă şi împărţirea bunurilor realizate din timpul căsătoriei în baza unui raport de expertiză. Expertul a depus la dosar raportul de expertiză la data de 29 februarie 2012, iar Instanţa de judecată avea fixat termenul de judecată la data de 6 martie 2012.

PROBLEMELE DE DREPT

Cum se calculează termenul în care expertiza trebuie depusă la dosar, astfel încât aceasta să fie cunoscută de către părţi, fără încălcarea dreptului de a lua la cunoştinţă de existenţa unor acte noi depuse la dosar?

SOLUŢIA INSTANŢEI

În cazul în care este efectuată expertiza încuviinţată în cauză, aceasta trebuie depusă de expert la dosar cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecarea pricinii [art. 209 alin. (1) C. pr. civ.]. Termenul de 5 zile a fost stabilit de legiuitor pentru a da posibilitate părţilor să studieze raportul de expertiză şi pentru a putea formula obiecţiuni la termenul de judecată. Termenul de 5 zile, astfel cum acesta este reglementat în cuprinsul art. 209 alin. (1) C. pr. civ., este un termen procedural, astfel că acest termen trebuie calculat pe zile libere (potrivit art. 101 C. pr. civ.), astfel încât la data stabilită pentru soluţionarea cauzei termenul să fie împlinit.

MOTIVELE INSTANŢEI

În cazul în care este efectuată expertiza încuviinţată în cauză, aceasta trebuie depusă de expert la dosar cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecarea pricinii. Termenul de 5 zile a fost stabilit de legiuitor pentru a da posibilitate părţilor să studieze raportul de expertiză şi pentru a putea formula obiecţiuni la termenul de judecată.

Astfel, se consideră că, în măsura în care termenul nu este respectat, instanţa de judecată trebuie să asigure dreptul părţilor de a lua la cunoştinţă de actele depuse la dosar şi de a le discuta, astfel că revine instanţei obligaţia de a asigura ambelor părţi posibilitatea de a discuta în contradictoriu şi cu respectarea principiului dreptului la apărare din cuprinsul înscrisului depus la dosar.

Nerespectarea dreptului recurentei de a lua la cunoştinţă de actul depus la dosarul cauzei i-a produs acesteia un prejudiciu, imposibilitatea de a formula apărări, vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

existentă între pârâţi, şi atribuie bunurile în întregime pârâtului T.G. pe care îl obligă să plătească pârâtei T.V. suma de 19.804 lei cu titlu de sultă.

Au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamantului suma de 3.479 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, s-a constatat din probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză întocmit, că în patrimoniul pârâţilor se afla imobilul de natură teren arabil situat la locul numit „Lunca pe Tunsu” în suprafaţă de 1.120 mp înscris în cf 5378 Moisei, nr. top. 5648/1/1, dobândit de T.G., cu titlu de moştenire şi cumpărare. Din suprafaţa totală de 1.120 mp, suprafaţa de 520 mp a fost dobândită prin cumpărare în timpul căsătoriei de la C.A., şi soţul ei C.G., iar suprafaţa de 600 mp împreună cu casa de locuit, a fost moştenită de la mama sa, defuncta T.N.

Astfel, s-a apreciat de instanţa de fond că din suprafaţa totală de 1.120 mp, pârâtului T.G. îi revin 860 mp, din care 600 mp cu titlu de moştenire cuprins în nr. top. 5648/1/1/2, iar 520 mp constituie bun comun al ambilor soţi şi este cuprins în nr. top. 5648/1/1/1.

Partajarea a fost realizată valoric, în sensul că imobilul a fost atribuit în întregime pârâtului, iar soţia sa, a primit sultă în valoare de 19.804 lei, conform calculelor rezultate din raportul de expertiză.

Terenul situat la locul numit „Deluţ” a fost vândut şi nu se mai afla în patrimoniul pârâţilor la data intentării acţiunii.

Pârâţii au fost obligaţi la cheltuieli de judecată către reclamant, cheltuieli constând în taxa de timbru, onorariu de avocat, onorariu de expert şi deplasările la instanţă.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a fost declarat recurs de către T.V., în cuprinsul căruia a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, iar în subsidiar casarea

Fișă sinteticăTM

Raport de expertiză. Nedepunerea la dosar în termenul prevăzut de lege. Calculul termenului

Prin Sentinţa civilă nr. 596 pronunţată la data de 6 martie 2012 de Judecătoria Vişeu de Sus, în dosarul nr. 2067/336/2011, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.G. împotriva pârâţilor T.G. şi T.V., şi în consecinţă constată că pârâţii sunt proprietari cu titlu de moştenire şi cumpărare asupra imobilelor: teren situat în com. Moisei la numărul administrativ 920, înscris în cf 5378, nr. top. 5648/1/1/1, în suprafaţă de 520 mp (cumpărat în timpul căsătoriei în cotă de ½ parte) şi nr. top. 5648/1/1/2 (moştenit de pârâtul T.G. de la mama sa).

S-a constatat că pe acest teren pârâţii au construit o casă de locuit compusă din parter şi etaj şi o anexă gospodărească, şi s-a dispus sistarea stării de indiviziune


199

în totalitate a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică, aceasta conţinând şi dispoziţii contradictorii. De asemenea s-a arătat că hotărârea nu a fost motivată în drept, iar cercetarea judecătorească realizată nu este completă.

S-a arătat că bunurile care au fost partajate de instanţa de judecată nu sunt bunuri care au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, ci sunt bunuri pe care recurenta a susţinut că le-a dobândit de la părinţii săi prin moştenire. Instanţa nu a verificat aceste aspecte şi a considerat că toate aceste bunuri sunt bunuri comune.

Sub un alt aspect a fost contestată soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte modul în care s-a realizat partajul. Astfel s-a arătat că şi în situaţia în care bunurile ar fi fost bunuri comune, acest fapt nu putea să determine instanţa de judecată să atribuie toate aceste bunuri soţului, iar recurentei să nu-i fie atribuit niciun fel de bun.

În privinţa probelor administrate s-a arătat că expertiza nu a fost comunicată recurentei, care nu a avut posibilitatea de a formula obiecţiuni, din acest punct de vedere susţinându-se că s-a încălcat dreptul la apărare.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4, 5, 7, 6, 8, 9 C. pr. civ., respectiv art. 3041 C. pr. civ.

La data de 20 aprilie 2012 a fost înregistrat recursul declarat de T.G., în cuprinsul căruia a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului, iar în subsidiar casarea în totalitate a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa atacată este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

S-a arătat că partajarea bunurilor comune s-a realizat deoarece prin Încheierea civilă nr. 3302 din 10 decembrie 2003 din dosarul nr. 3895/2003 al Judecătoriei Vişeu de Sus a fost admisă cererea creditorului P.G., iar recurentul din prezentul dosar a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei, reţinând că până la acest moment nu a achitat nicio sumă de bani din debitul arătat.

S-a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere chitanţele nr. 1943859 din 18 noiembrie 2011 când a fost achitată suma de 1.000 lei şi chitanţa nr. 1943796 din 12 ianuarie 2012 când a fost achitată suma de 3.000 lei, sens în care s-a arătat că jumătate din debit a fost achitat de recurent.

În privinţa acţiunii oblice s-a susţinut că aceasta este pusă la dispoziţia creditorului chirografar care o poate exercita dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, această acţiune îndeplinind o funcţie preventivă, de conservare a patrimoniului debitorului şi se întemeiază pe principiul potrivit căruia debitorul răspunde de îndeplinirea obligaţiilor cu toate bunurile sale prezente şi

viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi proporţională a tuturor creditorilor.

Instanţa de fond nu a analizat condiţiile prevăzute de lege, ci a dispus doar partajarea bunurilor comune, fără a reţine neglijenţa sau refuzul de a exercita drepturile care să ducă la pericolul de insolvabilitate sau de pierdere a dreptului creditorului.

S-a mai arătat în cuprinsul recursului că nu există dovada insolvabilităţii şi nici pericolul de a deveni insolvabil în viitor, deoarece la acest moment este încadrat cu salariul de 700 lei în funcţia de pădurar la Ocolul Silvic Borşa, iar creditorul are posibilitatea de a solicita înfiinţarea popririi.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că instanţa de fond nu a verificat în niciun fel dreptul de proprietate al bunurilor şi a constatat că acestea sunt bunuri comune doar în baza susţinerilor reclamantului.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4, 5, 7, 6, 8, 9 C. pr. civ., respectiv art. 3041 C. pr. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, instanţa reţine următoarele:

Obiectul prezentului recurs îl constituie Sentinţa civilă nr. 596 pronunţată la data de 6 martie 2012 de Judecătoria Vişeu de Sus,

prin această hotărâre fiind partajate bunurile comune ale soţilor T.G. şi T.V., la cererea reclamantului P.G. – creditorul soţului T.G.

În cuprinsul recursurilor declarate se constată că, în drept, aceştia au invocat prevederile art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ., însă din motivarea recursului nu rezultă că sentinţa ar fi fost criticată sub toate aspectele prevăzute în art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ. Astfel, instanţa va încadra susţinerile în fapt în temeiul motivelor de recurs formulate de recurenţi, acestea putând fi încadrate în cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 respectiv pct. 9 C. pr. civ., încălcarea de către instanţă a normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv pronunţarea unei hotărâri fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În privinţa recursului declarat de recurenta T.V. se constată că acesta este întemeiat. Susţinerea recurentei potrivit căreia nu i s-a comunicat raportul de expertiză este conformă cu adevărul. Cu toate acestea instanţa constată că potrivit prevederilor art. 201-214 C. pr. civ., instanţa nu are obligaţia de a comunica expertiza întocmită în cauză.

În cazul în care este efectuată expertiza încuviinţată în cauză, aceasta trebuie depusă de expert la dosar cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecarea pricinii [art. 209 alin. (1) C. pr. civ.]. Termenul de 5 zile a fost stabilit de legiuitor pentru a da posibilitate părţilor să studieze raportul de expertiză şi pentru a putea formula obiecţiuni la termenul de judecată. Termenul de 5 zile, astfel cum acesta este reglementat în cuprinsul art. 209 alin. (1) C. pr. civ., este un termen procedural, astfel că acest

raport expertiză



termen trebuie calculat pe zile libere (potrivit art. 101 C. pr. civ.), astfel încât la data stabilită pentru soluţionarea cauzei termenul să fie împlinit.

În cauză, raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 29 februarie 2012, astfel că acest termen de 5 zile libere s-a împlinit la data de 7 martie 2012. Instanţa de judecată avea fixat termenul de judecată la data de 6 martie 2012, iar la acest termen de judecată cauza a fost soluţionată.

Astfel, se consideră că, în măsura în care termenul nu este respectat, instanţa de judecată trebuie să asigure dreptul părţilor de a lua la cunoştinţă de actele depuse la dosar şi de a le discuta, astfel că revine instanţei obligaţia de a asigura ambelor părţi posibilitatea de a discuta în contradictoriu şi cu respectarea principiului dreptului la apărare cuprinsul înscrisului depus la dosar.

Nerespectarea dreptului recurentei de a lua la cunoştinţă de actul depus la dosarul cauzei i-a produs acesteia un prejudiciu, imposibilitatea de a formula apărări, vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În privinţa susţinerilor că bunurile supuse partajului nu sunt bunuri comune, instanţa de fond urmează a le analiza.

În ceea ce priveşte recursul declarat de T.G. se consideră că şi acesta este întemeiat, în sensul că, pentru a se putea formula cerere de partaj în cadrul contestaţiei la executare este nevoie de existenţa unui proces-verbal din partea executorului, în cuprinsul căruia să se menţioneze impedimentul la executare, iar împotriva acestuia în termenul prevăzut de lege să se solicite şi partajul bunurilor comune ale părţilor.

În cauza dedusă judecăţii nu există o astfel de solicitare din partea creditorului.

Temeiul de drept al cererii este textul art. 30 alin. (1) şi art. 36 C. fam., respectiv prevederile art. 1718 C. civ., dosarul fiind înregistrat ca şi acţiune oblică.

Instanţa consideră că partajul bunurilor realizate în timpul căsătoriei reprezintă o situaţie de excepţie, astfel că aceasta trebuie justificată temeinic. După cum se menţionează în cuprinsul cererii de recurs, formulată de T.G., nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se admite o cerere având ca obiect acţiune oblică.

Natura juridică a cererii formulate de reclamant nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru a se verifica de către instanţă îndeplinirea condiţiilor specifice fiecărui tip de acţiune şi pentru a permite fiecăreia dintre părţi să formuleze apărări pertinente şi concludente asupra solicitărilor.

În rejudecare, instanţa va pune în discuţie temeiul de drept al acţiunii şi se va pronunţa asupra acestuia, astfel cum va fi calificat, urmând să realizeze în măsura în care este necesară expertiza judiciară în condiţiile prevăzute de art. 201-214 C. pr. civ.

De asemenea va analiza toate apărările formulate de părţi sens în care va administra orice probă se consideră utilă soluţionării cauzei.

Reţinând aspectele arătate mai sus, instanţa va admite recursurile formulate în prezenta cauză, potrivit art. 312 raportat la prevederile art. 304 C. pr. civ., sentinţa pronunţată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanţei de fond.

Raport de expertiză. Nedepunerea la dosar în termenul prevăzut de lege. Calculul termenuluiJU

RISPRUD

ENŢĂ

PROC

ESUA

L CIV

ILĂ

201


JURISPRUDENŢĂ PENALĂ

SURSA Curtea de Apel Alba-Iulia, decizia penală nr. 1242 din 26 noiembrie 2012


penal, infracţiuni rutiere, recurs

CUVINTE CHEIE număr fals, număr falsificat

REFERINŢE Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, art. 85 alin. (2)

Judecătoria Sibiu, sentinţa penală nr. 491 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 851 din 8 septembrie 2008, Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 763 din 24 noiembrie 2009

SITUAŢIA DE FAPT

Inculpatul a fost surprins circulând pe drumurile publice la volanul unui autoturism care figura ca radiat din circulaţie şi care purta numerele de înmatriculare ale unui alt autoturism al inculpatului. Din anul 2011, inculpatul deţinea un autoturism Audi, legal înmatriculat, pe care l-a condus pe drumurile publice până la data de 20 august 2010 când, ca urmare a unui accident de circulaţie, acesta a fost grav avariat. Ulterior accidentului, inculpatul a achiziţionat un alt autoturism, având aceleaşi caracteristici tehnice, radiat din circulaţie, pe care a montat plăcuţele cu numerele de înmatriculare ale autoturismului avariat şi cu care a circulat pe drumurile publice fără a respecta dispoziţiile legale prevăzute de art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 republicată, cu privire la obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de autovehicule de a proceda la înmatricularea acestora înainte de a le pune în circulaţie.

PROBLEMELE DE DREPT

Este un „număr fals de înmatriculare”, numărul de înmatriculare montat pe un autoturism neînscris în circulaţie dacă acesta aparţine unui alt autoturism, creându-se astfel aparenţa unei situaţii de fapt ce nu corespundea realităţii?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Este fals atât numărul plăsmuit căruia nu-i corespunde nicio înregistrare anterioară, cât şi numărul care corespunde unei înmatriculări anterioare, reale, sau număr provizoriu emis în baza unei autorizaţii speciale care, la data punerii în circulaţie sau conducerii pe drumurile publice nu mai avea valabilitate, ca urmare a radierii autovehiculului sau a expirării autorizaţiei provizorii de circulaţie a acestuia.

MOTIVELE INSTANŢEI

Legiuitorul nu a avut în vedere noţiunea de „număr falsificat” (ceea ce ar fi presupus însăşi alterarea plăcuţelor de înmatriculare), ci pe cea de „număr fals” de înmatriculare, respectiv acel număr montat pe autovehicul, căruia nu-i corespunde nicio înregistrare anterioară referitoare la acel autoturism şi care nu a fost astfel atribuit niciodată acestuia, fie apt să inducă în eroare cu privire la identitatea autovehiculului.

Opinia majoritară a literaturii de specialitate avută în vedere şi de practica judiciară este în sensul că manoperele de falsificare se pot realiza în orice mod de natură să denatureze adevărul, să certifice o realitate contrară celei de fapt, inculpatul prin acţiunea sa, realizând tocmai acest lucru. Astfel, nu este necesar pentru existenţa infracţiunii, decât ca numărul de înmatriculare să nu aibă corespondent într-o înscriere reală în evidenţele autorităţii competente, acest lucru nedatorându-se în mod obligatoriu unei acţiuni de contrafacere sau alterare, aşa cum presupune latura obiectivă a infracţiunii de fals, fiind suficient ca numărul de înmatriculare respectiv să fie apt să inducă în eroare cu privire la identitatea autovehiculului.

Prin sentinţa penală nr. 491 din 19 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. 7698/306/2012, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen., a fost achitat inculpatul B.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

În baza art. 85 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. pr. pen. a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 8 luni închisoare. În baza art. 71 alin. (2) C. pen. au fost interzise inculpatului drepturile civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 81 alin. (1) C. pen. a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani şi 8 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 alin. (1) C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, cu privire la starea de fapt, că, la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 1100, inculpatul se deplasa pe str. C. din localitatea C. la volanul autoturismului marca Audi 80 cu număr de înmatriculare XX 01 XXX, timp în care a fost oprit de organele de poliţie.

În prezenţa martorului asistent P.G., s-a constatat că seria de identificare a autoturismului, poansonată uzinal, este WAUZZXXZCAXXX şi nu corespunde cu cea din certificatul de înmatriculare prezentat la control, certificat ce a fost emis pentru autoturismul Audi cu număr de înmatriculare XX 01 XXX, dar cu seria de şasiu A0AD12031119101.

Autoturismul Audi cu seria WAUZZXXZCAXXX, condus de inculpat în momentul depistării în trafic, figurează ca radiat din circulaţie din data de 4 octombrie 2010.

Fișă sinteticăTM

Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice. Înţelesul sintagmei „număr fals de înmatriculare”

203

JURISPRUDENŢĂ PENALĂS-a constatat astfel că autoturismul Audi nu era înmatriculat la data de 15 septembrie 2011 şi avea montate numere false.

Din anul 2011, inculpatul B.G. deţinea un autoturism Audi cu seria A0AD12031119101, legal înmatriculat cu nr. XX 01 XXX, pe care l-a condus pe drumurile publice până la data de 20 august 2010 când, ca urmare a unui accident de circulaţie, acesta a fost grav avariat.

Ulterior accidentului, inculpatul a achiziţionat un alt autoturism, având aceleaşi caracteristici tehnice, radiat din circulaţie, pe care a montat plăcuţele cu numerele de înmatriculare ale autoturismului avariat, şi cu care a circulat pe drumurile publice fără a respecta dispoziţiile legale prevăzute de art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 republicată, cu privire la obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de autovehicule de a proceda la înmatricularea acestora înainte de a le pune în circulaţie.

În ceea ce priveşte, dreptul intern aplicabil şi individualizarea judiciară a pedepsei, s-a reţinut că fapta inculpatului B.G. care, în data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 1100, pe str. C. din localitatea C., a condus autoturismul marca Audi cu număr de înmatriculare XX 01 XXX, autoturism radiat din circulaţie, şi căruia i-a montat numere false, întruneşte, atât sub aspectul laturii obiective cât şi subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 85 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Instanţa a reţinut că fapta aceluiaşi inculpat de a conduce pe drumurile publice un autoturism ce nu era înmatriculat în circulaţie şi căruia i-a aplicat numerele de înmatriculare de la un alt autoturism, nu întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, motivat de faptul că inculpatul nu a efectuat niciun fel de manopere de falsificare a numerelor de înmatriculare, ci doar a aplicat pe autoturism numere de înmatriculare ale altui autoturism. Or, atâta timp cât inculpatul nu a efectuat niciun fel de manopere de falsificare a numerelor de înmatriculare aplicate pe autoturism, infracţiunii îi lipseşte unul dintre elementele constitutive, şi urmează ca instanţa să pronunţe pentru această infracţiune o soluţie de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen., văzând şi practica judiciară a instanţei superioare în acest sens (C. Apel Alba Iulia, decizia penală nr. 468 din 22 iunie 2010). Mai mult, trebuie observat şi faptul că numărul de înmatriculare aplicat nici nu putea fi fals, de vreme ce el era atribuit unui alt autoturism, era legal atribuit şi nu era expirat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (2) lit. d) raportat la art. 3859 pct. 172 şi art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să se pronunţe o hotărâre de condamnare a inculpatului B.G.

pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

În motivarea recursului s-a arătat că soluţia instanţei este nelegală, deoarece dispoziţiile art. 85 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 incriminează două infracţiuni distincte, respectiv, punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau neînregistrat şi punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare.

Deşi ambele infracţiuni au ca situaţie premisă unică obligaţia de înmatriculare a autovehiculelor, cerinţa esenţială specifică care le diferenţiază este aceea a distincţiei între neînmatriculare şi număr fals de înmatriculare, în acest din urmă caz – al infracţiunii prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 – textul de lege referindu-se doar la folosirea numărului fals nu şi la falsificarea lui propriu-zisă.

Astfel, nu este necesar pentru existenţa infracţiunii, decât ca numărul de înmatriculare să nu aibă corespondent într-o

înscriere reală în evidenţele autorităţii competente, acest lucru nedatorându-se în mod obligatoriu unei acţiuni de contrafacere sau alterare, aşa cum presupune latura obiectivă a infracţiunii de fals, fiind suficient ca

numărul de înmatriculare respectiv să fie apt să inducă în eroare cu privire la identitatea autovehiculului.

Din acest motiv, este fals atât numărul plăsmuit căruia nu-i corespunde nicio înregistrare anterioară, cât şi numărul care corespunde unei înmatriculări anterioare, reale, sau numărul provizoriu emis în baza unei autorizaţii speciale care, la data punerii în circulaţie sau conducerii pe drumurile publice nu mai avea valabilitate, ca urmare a radierii autovehiculului sau a expirării autorizaţiei provizorii de circulaţie a acestuia.

Prin urmare, existenţa infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare nu depinde de faptul că aparenţa contrară realităţii se datorează exclusiv confecţionării şi aplicării unui număr imaginar, sau dacă acest număr a fost corespunzător unei alte înmatriculări.

Aşa fiind, după radierea autovehiculului din evidenţa organului la care a fost înmatriculat, numărul de înmatriculare îşi pierde semnificaţia, devenind faţă de autovehiculul a cărui înmatriculare o certificase, număr fals de înmatriculare în sensul art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată.

Cu atât mai mult, având în vedere că în cauză inculpatul a pus în circulaţie şi a condus pe drumurile publice un autovehicul radiat din circulaţie, având montat un număr de înmatriculare atribuit altui autovehicul, intenţia sa de a denatura adevărul devine evidentă sub dublu aspect, respectiv:

număr fals



– prin crearea aparenţei existenţei unui număr de înmatriculare legal obţinut, câtă vreme autoturismul cu care a circulat, radiat fiind, nu mai putea beneficia de un astfel de număr;

– prin crearea aparenţei că numărul montat, care avea cores-pondent într-o înscriere actuală (cu privire la alt autoturism), era legal atribuit autovehiculului radiat din circulaţie, deci era apt să-i stabilească acestuia din urmă, identitatea.

De altfel opinia majoritară a literaturii de specialitate avută în vedere şi de practica judiciară este în sensul că manoperele de falsificare se pot realiza în orice mod de natură să denatureze adevărul, să certifice o realitate contrară celei de fapt, inculpatul prin acţiunea sa, realizând tocmai acest lucru. (v. C. Apel Timişoara, secţia penală, decizia penală nr. 851/R din 18 septembrie 2008, C. Apel Iaşi, decizia penală nr. 763/R din 24 noiembrie 2009).

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a cazului de casare invocat de parchet, respectiv cel prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. pr. pen. a actelor şi lucrărilor existente la dosar, precum şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., Curtea de Apel reţine următoarele:

Din coroborarea probatorului administrat în cauză rezultă, în esenţă, că inculpatul B.G. a deţinut un autoturism marca Audi cu seria de şasiu A0AD12031119101, înmatriculat cu nr. XX 01 XXX, avariat grav în urma unui accident şi care a fost astfel radiat din circulaţie la data de 4 octombrie 2010.

Ulterior, inculpatul a luat plăcuţele cu nr. de înmatriculare XX 01 XXX şi le-a montat pe alt autovehicul marca Audi, cu aceleaşi caracteristici tehnice.

În aceste împrejurări, la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 1100, inculpatul a condus pe str. C. din localitatea C. autoturismul marca Audi 80, neînmatriculat şi pe care montase nr. de înmatriculare XX 01 XXX, fiind oprit în trafic de un echipaj al poliţiei rutiere în vederea efectuării unor verificări cu privire la starea tehnică a maşinii.

Din ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză rezultă că instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului B.G. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat, însă soluţia de achitare pronunţată cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este consecinţa unei interpretări eronate a acestor dispoziţii legale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare constituie infracţiune.

Este adevărat că legislaţia rutieră nu defineşte înţelesul noţiunii de „număr fals de înmatriculare”, ceea ce a determinat o interpretare diferită a acestei noţiuni în practica instanţelor de judecată.

În acest sens, în practica prezentei Curţi de Apel s-a interpretat că nu constituie infracţiunea amintită fapta de a conduce un autoturism care avea un număr de înmatriculare care însă era expirat, ori care era radiat din circulaţie.

Situaţia din prezenta speţă este diferită, în contextul în care inculpatul a montat pe autoturismul său numerele de

înmatriculare atribuite altui autoturism, creând astfel aparenţa unei situaţii de fapt ce nu corespundea realităţii.

În acest sens, Curtea constată că legiuitorul nu a avut în vedere noţiunea de „număr falsificat” (ceea ce ar fi presupus însăşi alterarea plăcuţelor de înmatriculare), ci pe cea de „număr fals” de înmatriculare, respectiv acel număr montat pe autovehicul, căruia nu-i corespunde nicio înregistrare anterioară referitoare la acel autoturism şi care nu a fost astfel atribuit niciodată acestuia, fie apt să inducă în eroare cu privire la identitatea autovehiculului.

Prin urmare, fapta inculpatului B.G. care a condus pe drumurile publice autoturismul marca Audi 80, căruia i-a aplicat numerele de înmatriculare de la un alt autoturism, constituie infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Examinând din oficiu hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor art. 3856 C. pr. pen., Curtea de Apel a constatat că celelalte dispoziţii ale primei instanţe, referitoare la aplicarea pedepsei accesorii, la individualizarea judiciară a executării pedepsei, precum şi la stabilirea cheltuielilor judiciare, sunt legale şi temeinice, urmând a fi menţinute.

Pentru aceste motive, instanţa a constatat că recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu este fondat, urmând ca, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., să îl admită şi să dispună casarea în parte a sentinţei penale nr. 491 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Sibiu, numai sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului B.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Văzând criteriile generale de individualizare a pedepsei consacrate de art. 72 C. pen., faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ca urmare a reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, conform art. 3201 alin. (7) C. pr. pen. (închisoarea de la 8 luni la 3 ani şi 4 luni), de gradul de pericol social concret al faptei săvârşite – apreciat de instanţă ca fiind mediu –, de împrejurările în care aceasta a fost comisă (în timpul zilei, pe un drum deschis circulaţiei publice), de atitudinea sinceră a inculpatului pe parcursul întregului proces penal, instanţa îi va aplica acestuia o pedeapsă constând în minimul special stabilit de lege.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel l-a condamnat pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. pr. pen.

În baza art. 33 lit. b), art. 34 lit. b) C. pen., întrucât infracţiunile au fost săvârşite de acelaşi inculpat, prin aceeaşi acţiune, a contopit pedepsele de câte 8 luni închisoare aplicate inculpatului pentru infracţiunile prevăzute de art. 85 alin. (1) şi de art. 85 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, în pedeapsa de 8 luni închisoare.

S-au menţinut dispoziţiile privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 8 luni, precum şi celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

205

Raport de expertiză. Nedepunerea la dosar în termenul prevăzut de lege. Calculul termenuluiJU

RISPRUD

ENŢĂ

PENA

LĂ

Pandectele Române!Un nou format, un nou concept editorial, o nouă echipă.



SURSA Curtea de Apel Ploieşti, decizia penală nr. 1418 din 24 octombrie 2012


penal, infracţiuni speciale, recurs

CUVINTE CHEIE competenţa teritorială, declinarea competenţei, organ de urmărire penală

REFERINŢE C. pr. pen. art. 30 alin. (1) și (2), art. 45

Judecătoria Ploieşti, sentinţa penală nr. 734 din 17 aprilie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

Inculpatul, cetăţean iordanian cu drept de şedere şi cu domiciliul în România, a constituit o asociere împreună cu alţi 2 inculpaţi, în scopul săvârşirii de infracţiuni, cu ajutorul cărora să aducă pe teritoriul României cetăţeni de origine arabă. Au fost prinşi în timp ce transportau 5 cetăţeni de origine libaneză. Activităţile infracţionale au fost săvârșite pe raza judeţului Constanţa, fiind sesizat DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa.

Urmărirea penală a fost declinată de către DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în favoarea DIICOT – Serviciul Teritorial Prahova, potrivit ordonanţei de declinare a urmăririi penale, iar organul de urmărire penală în favoarea căruia s-a dispus declinarea urmăririi penale s-a considerat competent în continuarea urmăririi penale, cu motivarea că toţi cei trei inculpaţi au domiciliile pe raza judeţului Prahova, fiind aşadar, necesară declinarea pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie.

Cetăţeanul iordanian a formulat recurs, aducând critici în ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia, în primul rând sub aspectul necompetenţei teritoriale a organului de urmărire penală.

PROBLEMELE DE DREPT

Este legală declinarea competenţei de efectuare a urmării penale de către organul de urmărire penală pe raza căruia au fost săvârșite infracţiunile către organul de urmărire penală în raza căruia au domiciliile inculpaţii?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Atâta timp cât organul de urmărire penală în favoarea căruia a fost declinată competenţa de efectuare a urmăririi penale se află printre cele prevăzute de art. 30 alin. (1) C. pr. pen., iar urmărirea penală a fost efectuată de către acest organ de urmărire penală, chiar dacă începerea urmăririi penale fusese dispusă, anterior, de către organul de urmărire penală ce şi-a declinat competenţa, au fost respectate în întregime dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) privind competenţa teritorială.

MOTIVELE INSTANŢEI

Conform art. 30 alin. (1) C. pr. pen. „competenţa teritorială este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul şi locul unde locuieşte persoana vătămată”.

Este adevărat că potrivit art. 30 alin. (2) C. pr. pen. „judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente, potrivit alin. (1) în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală”.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale potrivit art. 45 alin. (1) C. pr. pen., iar declinarea de competenţă se dispune, conform art. 45 alin. (12) C. pr. pen., prin ordonanţă.

Prin urmare, atâta timp cât organul de urmărire penală în favoarea căruia a fost declinată competenţa de efectuare a urmăririi penale se află printre cele prevăzute de art. 30 alin. (1) C. pr. pen., iar urmărirea penală a fost efectuată de către acest organ de urmărire penală, chiar dacă începerea urmăririi penale fusese dispusă, anterior, de către organul de urmărire penală ce şi-a declinat competenţa, Curtea constată că au fost respectate în întregime dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., iar judecata cauzei s-a făcut de către Tribunalul Prahova, instanţă în raza teritorială a căreia se află organul ce a efectuat urmărire penală şi anume DIICOT – Serviciul Teritorial Prahova.

Fișă sinteticăTM

Competenţa teritorială a organului de urmărire penală. Declinare de competenţă

Prin sentinţa penală nr. 734 din 17 aprilie 2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti s-a dispus condamnarea inculpatului A.G. după cum urmează:

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare;

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 70 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare;

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 71 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

S-a constatat că inculpatul A.G. a săvârşit cele trei infracţiuni în stare de concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen., şi în baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, inculpatul A.G. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare.


În temeiul art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 (trei) ani închisoare într-un termen de încercare de 6 (şase) ani în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen., fiindu-i impuse inculpatului obligaţiile stabilite de art. 863 C. pen., care au fost enumerate în hotărârea de condamnare şi în baza art. 359 C. pr. pen. s-a atras atenţia inculpatului A.G. asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei.

207


2. Prin aceeaşi sentinţă inculpatul N.R.F. a fost condamnat după cum urmează:

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.


– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare


– pentru săvârşirea infracţiuni prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 71 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

S-a constatat că inculpatul N.R.F. a săvârşit cele trei infracţiuni în stare de concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, inculpatul N.R.F. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

În temeiul art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 (trei) ani închisoare într-un termen de încercare de 6(şase) ani în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen., fiindu-i impuse inculpatului obligaţiile stabilite de art. 863 C. pen., care au fost enumerate în hotărârea de condamnare şi în baza art. 359 C. pr. pen. s-a atras atenţia inculpatului N.R.F asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului.

3. Tot prin aceeaşi sentinţă inculpatul M.G.M.A.R.A. a fost condamnat după cum urmează:

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare;

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare;

– pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 71 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 105/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare.

S-a constatat că inculpatul M.G.M.A.R.A. a săvârşit cele trei infracţiuni în stare de concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, inculpatul M.G.M.A.R.A. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare.


În temeiul art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3(trei) ani închisoare într-un termen de încercare de 6 (şase) ani în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen., care au fost enumerate în hotărârea de condamnare, şi în baza art. 359 C. pr. pen. s-a atras atenţia

inculpatului M.G.M.A.R.A. asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului.

În temeiul art. 73 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 raportat la art. 118 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpaţii N.R.F. şi A.G. a celor două hărţi turistice aflate la fila 150 dosar u.p., reprezentând sume ce au fost date pentru a determina săvârşirea faptelor.

În baza art. 73 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 raportat la art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul N.R.F. a sumei de 350 euro şi de la inculpatul A.G. a sumei de 50 euro şi 200 lei, reprezentând bunuri ce au servit la săvârşirea faptelor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt:

În cursul lunii martie 2010, inculpatul M.G.M.A.R.A., cetăţean iordanian cu drept de şedere şi cu domiciliul în România, a constituit o asociere împreună cu inculpaţii N.R.F. şi A.G., în scopul săvârşirii de infracţiuni, cu ajutorul cărora să aducă pe teritoriul României cetăţeni de origine arabă.

Acesta a instigat pe ceilalţi doi inculpaţi cetăţeni români în scopul călăuzirii, îndrumării şi trecerii ilegale a frontierei de stat a României, a unor cetăţeni de origine arabă.

Inculpatul N.R.F., la data de 24 martie 2010, a ajutat pe inculpatul A.G. în activitatea sa de îndrumare şi călăuzire, precum şi de trecere ilegală a frontierei de stat a unor cetăţeni de origine arabă, activitate de ajutor ce a constat în transportarea cu autoturismul până în apropierea punctului de trecere a frontierei Bulgaria-România şi furnizarea unei părţi dintr-o hartă turistică pe care era marcat traseul de urmat în scopul trecerii

competență

Competenţa teritorială a organului de urmărire penală. Declinare de competenţă


efective, ilegale, a frontierei de stat dintre Bulgaria şi România, iar inculpatul A.G. a îndrumat şi călăuzit în scopul trecerii ilegale a frontierei de stat a României.

La data de 25 martie 2010, inculpatul A.G. a trecut ilegal frontiera de stat dintre Bulgaria şi România împreună cu cetăţeni de origine arabă, respectiv doi bărbaţi, o femeie şi doi copii.

Autoturismul în care se deplasau aceştia, marca Dacia de culoare vişinie cu număr de înmatriculare ... a fost depistat la 25 martie 2010, ora 445 în localitatea N.V., judeţ Constanţa, fiind oprit în trafic, constatându-se că la volan se afla inculpatul N.R.F., pe locul din dreapta faţă inculpatul A.G., iar pe bancheta din spate cei 5 cetăţeni de origine libaneză.

Conform procesului-verbal întocmit de către lucrătorii de poliţie la momentul depistării în trafic, cei doi inculpaţi au declarat că i-au trecut ilegal frontiera de stat din Bulgaria în România, pe cetăţenii libanezi, conform înţelegerii cu coinculpatul M.G.M.A.R.A., cetăţean iordanian.

De asemenea, conform aceluiaşi proces-verbal întocmit de lucrătorii de poliţie a rezultat că cele 5 persoane, depistate în acest autovehicul, fără a avea asupra lor documente de identitate, au declarat verbal că sunt apatrizi, de origine libaneză, etnie palestiniană.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpatul M.G.M.A.R.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În recursul promovat de către Ministerul Public, se susţine că netemeinicia sentinţei se referă la o greşită individualizare a pedepselor aplicate celor trei inculpaţi, mai exact la cuantumul redus al pedepselor aplicate, în raport cu gravitatea faptelor comise, precum şi greşita modalitate de individualizare judiciară a executării pedepselor de către cei trei inculpaţi, în speţă, impunându-se executarea în regim privativ de libertate a acestora, inclusiv aplicarea unui spor de pedeapsă pentru concursul infracţional comis.

În ceea ce priveşte recursul promovat de către inculpatul M.G.M.A.R.A., au fost formulate critici în ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia în primul rând sub aspectul necompetenţei teritoriale a organului de urmărire penală, mai exact, a DIICOT – Serviciul Teritorial Prahova, susţinându-se că infracţiunile deduse judecăţii au fost săvârşite pe raza teritorială de competenţă a DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa, fiind sesizat mai întâi organul de poliţie judiciară de pe raza de competenţă a acestui parchet.

Recursurile declarate de către inculpat şi de către Ministerul Public sunt nefondate.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, sens în care a avut în vedere ansamblul probatoriilor administrate în cursul procesului penal, constând în declaraţiile martorilor audiaţi, conţinutul proceselor-verbale întocmite de către organele de urmărire penală, declaraţiile inculpaţilor, procesele-verbale de redare convorbirilor telefonice legal interceptate, procesele-verbale de confruntare, toate probele confirmând că cei trei inculpaţi au săvârşit faptele pentru care

au fost trimişi în judecată, realizând o corectă încadrare juridică a faptelor, precum şi o justă stabilire a pedepselor, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare.

Examinând criticile privitoare la nelegalitatea hotărârii, Curtea a apreciat următoarele:

Criticile formulate de către inculpatul apelant M.G.M.A.R.A. în privinţa necompetenţei teritoriale a organului ce a efectuat urmărirea penală şi a emis actul de trimitere în judecată, sunt nefondate, atâta timp cât, deşi urmărirea penală a fost începută de către lucrătorii de poliţie din cadrul Inspectoratului judeţean al Poliţiei de Frontieră Constanţa, conform rezoluţiei din 25 martie 2010 (filele 13-14 dosar urmărire penală), cu toate acestea sesizarea organului de urmărire penală ce a emis actul de trimitere în judecată a fost efectuată prin ordonanţa de declinare a competenţei din 31 august 2010 emisă de DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în dosarul 374/D/P/2010 (filele 2-4, dosar urmărire penală).

Din conţinutul acestei ordonanţe rezultă că inculpaţii suspectaţi că au săvârşit activităţile infracţionale au cu toţii domiciliul pe raza judeţului Prahova, astfel încât pentru efectuarea urmăririi penale cu celeritate, procurorul iniţial sesizat, din cadrul DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa, a apreciat că se impune ca urmărirea penală să fie efectuată de DIICOT – Serviciul Teritorial Ploieşti conform art. 30 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.

Astfel, conform art. 30 alin. (1) C. pr. pen. „competenţa teritorială este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul şi locul unde locuieşte persoana vătămată”.

Este adevărat că potrivit art. 30 alin. (2) C. pr. pen. „judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente, potrivit alin. (1) în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală”.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale potrivit art. 45 alin. (1) C. pr. pen., iar declinarea de competenţă se dispune, conform art. 45 alin. (12) C. pr. pen., prin ordonanţă.

Curtea a constatat însă că, urmărirea penală a fost declinată de către DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în favoarea DIICOT – Serviciul Teritorial Prahova, potrivit ordonanţei de declinare a urmăririi penale, iar organul de urmărire penală în favoarea căruia s-a dispus declinarea urmăririi penale s-a considerat competent în continuarea urmăririi penale, efectuând la rândul său acte de urmărire penală (filele 151-361 dosar urmărire penală), constând în autorizări şi interceptări de convorbiri telefonice, procese-verbale de confruntare, audieri de martori şi audieri de inculpaţi, emiţând actul de sesizare a instanţei de judecată.

Declinarea urmăririi penale ce fusese începută la nivelul judeţului Constanţa, a avut la bază împrejurarea că toţi cei trei inculpaţi au domiciliile pe raza judeţului Prahova, fiind aşadar, necesară declinarea pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie.

Prin urmare, atâta timp cât organul de urmărire penală în favoarea căruia a fost declinată competenţa de efectuare a urmăririi penale se află printre cele prevăzute de art. 30 alin. (1) C. pr. pen., iar urmărirea penală a fost efectuată de către acest organ de urmărire penală, chiar dacă începerea urmăririi penale fusese dispusă, anterior, de către organul de urmărire penală ce

Competenţa teritorială a organului de urmărire penală. Declinare de competenţăJU

RISPRUD

ENŢĂ

PRO

CESU

AL PEN

ALĂ

209

şi-a declinat competenţa, Curtea constată că au fost respectate în întregime dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., iar judecata cauzei s-a făcut de către Tribunalul Prahova, instanţă în raza teritorială a căreia se află organul ce a efectuat urmărire penală şi anume DIICOT – Serviciul Teritorial Prahova.

Organul de urmărire penală în favoarea căruia s-a declinat competenţa a fost în mod corect stabilit în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., iar declinarea a fost dispusă printr-un act procesual motivat în fapt şi în drept, fondat pe buna administrare a justiţiei.

În consecinţă, competenţa teritorială a organului de urmărire penală ce a sesizat instanţa de fond a fost atrasă de declinarea competenţei de efectuare a urmăririi penale, în mod judicios

dispusă în raport de dispoziţiile legale ce reglementează competenţa teritorială, critica nefiind sub acest aspect fondată.

În al doilea rând, tot în ceea ce priveşte competenţa teritorială, Curtea constată că potrivit art. 39 alin. (2) C. pr. pen., „excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată”.

În speţă însă, recurentul inculpat nu a invocat această excepţie până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată, ci doar în calea de atac de faţă, fiind depăşit aşadar termenul peremptoriu prevăzut de dispoziţia legală menţionată mai sus, iar necompetenţa teritorială nu figurează printre motivele de casare care se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. raportat la art. 3859 alin. (3) C. pr. pen.


JURISPRUDENŢA PROFESIONIşTILOR

SURSA Curtea de Apel Oradea, decizia civilă nr. 9 din 24 aprilie 2013


civil, litigiu profesionişti, recurs

CUVINTE CHEIE profesionişti, hotărâre AGA revocare administrator, interese contrare, operaţiune de-terminată

REFERINŢE Legea nr. 31/1990, art. 79, art. 192, art. 197,

Tribunalul Satu Mare, sentinţa comercială nr. 347 din 29 octombrie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

Intimata este persoană juridică română organizată sub forma societăţii cu răspundere limitată şi are ca asociaţi, recurentul şi pe d-nul C.T.S., ambii deţinând 50% din capitalul social. Societatea are 2 administratori, recurentul şi d-nul C.T.S. La data de 11 iulie 2011 are loc Adunarea Generală a Asociaţilor, la sediul social al societăţii, adunare convocată de administratorul C.T.S., cu un singur punct pe ordinea de zi: revocarea recurentului din funcţia de administrator. La adunarea generală a asociaţilor participă ambii asociaţi, d-nul C.T.S. votând pentru revocarea recurentului din funcţia de administrator, iar recurentul votând împotrivă. Faptele sunt consemnate în Procesul-verbal al Adunării Generale întocmit de recurent şi comunicat celuilalt asociat, prin poştă, cu confirmare de primire. Asociatul C.T.S. întocmeşte Procesul-verbal al Adunării Generale nr. 23 din 11 iulie 2011, precum şi Hotărârea nr. 5 din 11 iulie 2011 prin care, Adunarea Generală a Asociaţilor hotărăşte revocarea sa din funcţia de administrator. Atât procesul-verbal cât şi hotărârea sunt semnate doar de asociatul C.T.S.

PROBLEMELE DE DREPT

Care este cvorumul necesar revocării unui administrator care este în acelaşi timp şi asociat al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Pentru adoptarea oricărei hotărâri de către adunarea generală a asociaţilor, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, este necesară întrunirea cumulativă a două majorităţi absolute: majoritatea de persoane şi majoritatea de capitaluri. Este adevărat că există posibilitatea ca administratorul asociat a cărui revocare este pusă în discuţie, să poată bloca discreţionar revocarea sa din funcţie, fapt ce ar putea crea dificultăţi în funcţionarea societăţii, însă această consecinţă asupra funcţionării societăţii nu poate justifica adoptarea unei hotărâri cu nerespectarea prevederilor legale, legiuitorul stabilind alte modalităţi de reglementare a situaţiei.

MOTIVELE INSTANŢEI

Din contractul de societate rezultă că reclamantul a fost numit în funcţia de administrator prin actul constitutiv al societăţii, situaţie în care pentru revocarea sa din funcţie este necesară existenţa votului unanim al asociaţilor, fiind vorba despre o modificare a actului constitutiv. Dispoziţiile art. 192 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, stipulează că pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel. Şi dacă s-ar accepta teza că revocarea administratorului societăţii numit prin act constitutiv nu ar reprezenta o modificare a actului constitutiv, în cauză nu sunt îndeplinite nici cerinţele de majoritate absolută a asociaţilor şi părţilor sociale prevăzute de art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, majoritatea prevăzută de lege nefiind întrunită doar cu votul unui asociat ce deţine 50% din capitalul social. Nici dacă se elimină din calcul cvorumului şi majorităţile necesare, partea de capital social deţinută de asociatul administrator care ar trebui să se abţină de la votul privind revocarea sa din funcţie, partea din capital rămasă nu este suficientă pentru adoptarea unei hotărâri cu majoritatea prevăzută de lege.

Fișă sinteticăTM

Prin sentinţa nr. 347 din 29 octombrie 2012, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea comercială, având ca obiect anulare hotărâre Adunare Generală a Asociaţilor, formulată de reclamantul P.A.R., în contradictoriu cu pârâta SC T.I. SRL, ca neîntemeiată, şi a respins şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că prin hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor a SC T.I. SRL din data de 11 iulie 2011 s-a hotărât că asociaţii cu drept de vot au hotărât în unanimitate revocarea reclamantului P.A.R. din funcţia de administrator.

Instanţa a reţinut şi că potrivit contractului de societate pârâta SC T.I. SRL are doi asociaţi, respectiv C.T.S. şi reclamantul P.A.R., asociaţii având fiecare câte 10 părţi sociale, din cele 20 de părţi sociale, de administrarea societăţii ocupându-se ambii asociaţi.

În data de 12 iunie 2008 reclamantul P.A.R., deşi avea calitatea de asociat şi administrator al pârâtei SC T.I. SRL, a cărui obiect principal de activitate este efectuarea de inspecţii ITP, a devenit asociat şi administrator al SC E.R. SRL, societate comercială care avea acelaşi obiect de activitate ca şi pârâta din prezenta cauză.

Ulterior, după dobândirea calităţii de asociat-administrator al SC E.R. SRL, reclamantul P.A.R. a convocat adunarea generală a asociaţilor SC T.I. SRL pentru a se discuta propunerea sa de concediere sau reziliere a contractelor de muncă a tuturor angajaţilor pârâtei.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul P.A.R. a comunicat Registrului Auto Român, prin care solicita să nu mai autorizeze staţia de ITP ce aparţinea pârâtei SC T.I. SRL, şi în urma acestei adrese pârâta nu a mai fost autorizată să presteze obiectul său principal de activitate.

Litigiu cu profesionişti. Anulare hotărâre AGA de revocare a administratorului. Nelegalitate pentru neluarea hotărârii cu votul tuturor asociaţiilor

211

JURISPRUDENŢA PROFESIONIşTILOR

În aceste condiţii, asociatul C.T.S. a convocat adunarea generală a asociaţilor şi a adoptat Hotărârea Generală a Asociaţilor a cărei anulare se solicită în prezenta cauză.

În drept, instanţa a reţinut că potrivit art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată adunarea generală a asociaţilor decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.

Aşadar, regula instituită de legiuitor este că în cazul hotărârilor generale a asociaţilor societăţilor cu răspundere limitată acestea trebuie adoptate cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.

Însă potrivit art. 197 din Legea nr. 31/1990 „(1) Societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

(2) Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune.(3) Dispoziţiile art. 75, art. 76, art. 77 alin. (1) şi art. 79 se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată”.

Conform art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operaţiune”.

Din interpretarea coroborată a textelor de lege menţionate anterior, instanţa a reţinut că deşi art. 192 din Legea nr. 31/1990 prevede regula dublei majorităţi la adoptarea hotărârilor Adunărilor Asociaţilor din cadrul societăţilor cu răspundere limitată, aşa cum a susţinut reclamantul, totuşi art. 197 alin. (3), din acelaşi act normativ, instituie o excepţie de la această regulă generală, respectiv situaţia în care un asociat are interese contrare societăţii comerciale.

Astfel, prin menţionarea expresă de către legiuitor că dispoziţiile art. 79 sunt aplicabile şi în cazul funcţionării şi societăţilor cu răspundere limitată, s-a reglementat şi situaţia în care un asociat are interese contrare societăţii comerciale, statuându-se o excepţie de la regula dublei majorităţi a asociaţilor şi a părţilor sociale.

În opinia tribunalului, în prezenta cauză, în situaţia în care adunarea generală a asociaţilor are pe ordinea de zi revocarea unui administrator, care este în acelaşi timp şi asociat al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, este asimilată cu ipoteza în care persoana se află în contrarietate de interese cu societatea, iar cvorumul cerut trebuie calculat fără a fi avute în vedere şi voturile administratorului asociat. Opinia contrară nu poate fi reţinută, întrucât ar exista astfel posibilitatea ca administratorul asociat să poată bloca discreţionar votarea revocării sale, atrăgând dificultăţi în funcţionarea societăţii, lucru care nu poate fi acceptat.

Cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, instanţa a reţinut că din actele şi lucrările dosarului se poate reţine că P.A.R. are interese contrare pârâtei SC T.I. SRL, fiind asociat şi administrator al unei societăţi comerciale concurente, dar prin acţiunile sale pune în pericol inclusiv existenţa pârâtei, în condiţiile în care prin actele sale a împiedicat-o să obţină reautorizarea staţiei ITP şi a convocat

adunarea generală a asociaţilor pentru a se discuta concedierea tuturor asociaţilor.

Or, o societate comercială care, din cauza acţiunii unui administrator, care este în acelaşi timp şi asociat, nu mai obţine autorizaţia de la autorităţile competente, act necesar, nu-şi mai poate desfăşura obiectul de activitate, are periclitată însăşi existenţa, şi are interese contrare celui care o împiedică, prin acţiunile sale, să-şi desfăşoare activitatea curentă. În consecinţă, se poate reţine, fără dubiu, că la data adoptării hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor a cărei anulare se cere în prezenta cauză, reclamantul P.A.R. avea interese contrare societăţii pârâte.

Instanţa nu a putut reţine susţinerea reclamantului P.A.R. în sensul că a avut acordul celuilalt asociat, C.T.S., pentru a fi, în acelaşi timp, asociat şi în SC E.R. SRL. Din actul adiţional din data de 19 decembrie 2005 rezultă că, după asocierea reclamantului în societatea pârâtă, P.A.R. şi C.T.S. au cesionat părţile sociale către al treilea asociat al SC E.R. SRL (f. 26). Reclamantul a redevenit asociat şi administrator al SC E.R. SRL în data de 12 iunie 2008, aşa cum rezultă din actul adiţional depus la fila 27 dosar. În aceste condiţii, în opinia instanţei nu se poate reţine, aşa cum neîntemeiat susţine reclamantul, că a avut acordul lui C.T.S. pentru a dobândi calitatea de asociat la o societate comercială concurentă.

Susţinerea reclamantului privitoare la faptul că în speţă nu a fost respectată dubla majoritate la care se referă art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care statuează că adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel, şi că neîntrunirea majorităţii prevăzute de lege fiind sancţionată cu nulitatea, nu este întemeiată, în condiţiile în care asociatul P.A.R. avea interese contrare, dubla majoritate se stabileşte fără a fi avute în vedere părţile sociale ale acestui asociat şi persoana acestui asociat.

În consecinţă, faţă de cele expuse anterior, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 192, art. 197 alin. (3) şi art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constatând că reclamantul avea interese contrare la adoptarea hotărârii Adunării Asociaţilor a cărei anulare o cere, a respins acţiunea comercială promovată de reclamantul P.A.R. în contradictoriu cu pârâta SC T.I. SRL, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, legal timbrat a declarat recurs reclamantul P.A.R., solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile recurate, în sensul admiterii acţiunii iniţiale, anularea Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor SC T.I. SRL nr. 5 din 11 iulie 2011, cu cheltuieli de judecată în fond şi recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul arată că, prin sentinţa civila recurată instanţa de fond a respins acţiunea, fără a acorda cheltuieli de judecată reţinând în esenţă următoarele: „prin menţionarea expresă de către legiuitor că dispoziţiile art. 79 sunt aplicabile şi în cazul funcţionării societăţilor cu răspundere limitată, s-a reglementat şi situaţia în care un asociat are interese contrare societăţii comerciale, statuându-se o excepţie de la regula dublei majorităţi a asociaţilor şi a părţilor sociale. În opinia tribunalului, în prezenta cauză, în situaţia în care adunarea generală a asociaţilor are pe ordinea de zi revocarea unui administrator care este în acelaşi timp şi asociat al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, este asimilată cu ipoteza în care persoana aflată în contrarietate de interese cu societatea, iar cvorumul cerut trebuie calculat fără a fi avute în vedere şi voturile

Litigiu cu profesionişti. Anulare hotărâre AGA de revocare a administratorului. Nelegalitate pentru neluarea hotărârii cu votul tuturor asociaţiilor


administratorului asociat. Opinia contrară nu poate fi reţinută, întrucât ar exista astfel posibilitatea ca administratorul asociat să poată bloca discreţionar votarea revocării sale, atrăgând dificultăţi în funcţionarea societăţii, lucru care nu poate fi acceptat”.

Apreciază că raţionamentul instanţei de fond este în contradicţie cu normele legale care reglementează funcţionarea societăţii cu răspundere limitată (Legea nr. 31/1990). Starea de fapt expusă în faţa instanţei de fond, şi necontestată de intimată este următoarea: intimata, SC T.I. SRL este persoană juridică română organizată sub forma societăţii cu răspundere limitată şi are ca asociaţi, recurentul şi pe d-nul C.T.S., ambii deţinând 50% din capitalul social. Societatea are 2 administratori, recurentul şi d-nul C.T.S. La data de 11 iulie 2011 are loc Adunarea Generală a Asociaţilor, la sediul social al societăţii, adunare convocată de administratorul C.T.S., cu un singur punct pe ordinea de zi: revocarea recurentului din funcţia de administrator.

La adunarea generală a asociaţilor participă ambii asociaţi, d-nul C.T.S. votând pentru revocarea recurentului din funcţia de administrator, iar recurentul votând împotrivă. Faptele sunt consemnate în Procesul-verbal al Adunării Generale întocmit de recurent şi comunicat celuilalt asociat, prin poştă, cu confirmare de primire. Cu toate acestea, asociatul C.T.S. întocmeşte Procesul-verbal al Adunării Generale nr. 23 din 11 iulie 2011, precum şi Hotărârea nr. 5 din 11 iulie 2011 prin care, Adunarea Generală a Asociaţilor hotărăşte revocarea sa din funcţia de administrator. Atât procesul-verbal cât şi hotărârea sunt semnate doar de asociatul C.T.S.

Principiile şi temeiurile de drept incidente în speţă, din punctul de vedere al recurentului sunt următoarele:

Pentru adoptarea oricărei hotărâri de către adunarea generală a asociaţilor, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, este necesară întrunirea cumulativă a două majorităţi absolute: majoritatea de persoane şi majoritatea de capitaluri [art. 192 alin. (1) Legea nr. 31/1990]. Aceasta este regula generală, care suportă o singură excepţie: în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel. Actul Constitutiv al societăţii T.I., prin art. 11 alin. (3) (Contractul de Societate) reia prevederile legale, menţinând necesitatea existenţei celor 2 majorităţi absolute: majoritatea de persoane şi majoritatea de capitaluri.

Legea societăţilor comerciale prevede ca regulă specială, în cazul modificării actelor constitutive, suplimentar faţă de regula generală, necesitatea ca toţi asociaţii să fie de acord cu modificările propuse, nemodificând cerinţa majorităţii absolute de capitaluri [art. 192 alin. (2) Legea nr. 31/1990]. Astfel, pentru modificarea actelor constitutive (revocarea administratorului intrând în această categorie) este necesară o hotărâre a Adunării Generale care să fie luată cu unanimitate de persoane şi majoritate absolută de capitaluri.

Art. 192 alin. (2) prevede 2 derogări posibile de la cerinţa unanimităţii de persoane: „în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel”. În actul constitutiv nu există o prevedere contrară, în discuţie rămânând doar existenţa unei prevederi legale. În cuprinsul procesului-verbal al adunării generale, d-nul C.T.S. invocă existenţa unei prevederi legale contrare, respectiv situaţia reglementată de art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Nu ne aflăm în situaţia reglementată de art. 79 alin. (1), nu există pentru operaţiunea juridică propusă adunării generale – revocarea sa din funcţie – interese contrare între recurent şi societatea T.I. Faptul că deţine funcţia de administrator în societatea E.R., nu face ca, din punct de vedere juridic operaţiunea propusă adunării generale să fie susceptibilă de abordare diferită în funcţie de interesele sale sau ale societăţii T.I.

Ar fi fost aplicabilă această prevedere legală dacă, actul supus aprobării Adunării Generale a societăţii T.I. ar fi un ipotetic act juridic (ex. contract de vânzare-cumpărare) între cele 2 societăţi sau între societatea T.I. şi recurentul personal. Atunci şi doar atunci

ar exista interese contrare care să justifice aplicarea art. 79. alin. (1). C.T.S. din momentul convocării AGA, excede normelor legale şi statutare, interesul societăţii născându-se ulterior adoptării hotărârii adunării generale. În aceste condiţii, este evident că, lipsind recurentul de dreptul de vot în adunarea generală, prin hotărârea AGA atacată, interesul asociatului C.T.S. se transformă în interesul societăţii, însă doar ulterior adoptării hotărârii. La momentul desfăşurării adunării generale existau doar interesele contrare ale celor doi asociaţi. În aceeaşi ordine de idei, dacă legiuitorul ar fi apreciat că asociatul administrator nu are drept de vot în cadrul adunării generale având ca obiect revocarea sa din funcţia de administrator, ar fi cuprins-o în mod expres sub forma unei norme juridice, în cadrul Legii nr. 31/1990. Nu există o astfel de normă juridică, iar situaţia speţei nu este aplicabilă

prevederilor art. 79 din lege, contrarietatea de interese existând doar între asociaţi şi nicidecum între asociat şi societate, interesul societăţii nefiind conturat la momentul desfăşurării adunării AGA.

Revenind la argumentaţia juridică, a arătat instanţei de recurs că, dacă legiuitorul a instituit o excepţie de la regula unanimităţii de persoane pentru hotărârile AGA privind modificarea actelor constitutive, excepţie reglementată de art. 79 din lege, aceasta nu a instituit nicio excepţie cu privire la necesitatea existentei majorităţii absolute de capitaluri. În prezenta speţă, hotărârea a cărei anulare a solicitat-o, nu întruneşte condiţia majorităţii absolute de capitaluri, fiind anulabilă sub acest aspect.

De asemenea, caracterul mixt al societăţii cu răspundere limitată (societate de persoane şi societate de capitaluri) conferit de prevederile Legii nr. 31/1990, şi de caracterul intuitu personae al relaţiilor dintre asociaţii în societatea cu răspundere limitată. Argumentul instanţei de fond, conform căruia „un asociat poate bloca discreţionar votarea în AGA a revocării sale din funcţia de administrator, atrage dificultăţi în funcţionarea societăţii, lucru care nu poate fi acceptat” este parţial corect, însă soluţia legiuitorului prevăzută expres în actul normativ de reglementare (Legea nr. 31/1990) nu este adoptarea hotărârii AGA fără îndeplinirea condiţiei majorităţii absolute de capitaluri, ci este dizolvarea societăţii [art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990].

Pentru validitatea hotărârii adunării generale este necesară întrunirea cel puţin a dublei majorităţi absolute: de persoane şi de capitaluri. Pentru modificarea actelor constitutive este necesară unanimitatea de persoane şi majoritatea absolută de capitaluri. Aceste condiţii de validitate a Hotărârii Adunării Generale nu sunt respectate de actul a cărui anulare a solicitat-o în faţa instanţei de fond în cadrul prezentului dosar. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 C. pr. civ.

Prin întâmpinare SC T.I. SRL, a solicitat instanţei respingerea recursului formulat ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei civile atacate, ca temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat în fapt, că prin hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor a SC T.I. SRL din data de 11 iulie 2011, asociaţii cu drept de vot au hotărât în unanimitate revocarea recurentului P.A.R. din funcţia de administrator. Potrivit contractului de societate, societatea comercială T.I. SRL are doi asociaţi, respectiv domnul C.T.S. şi domnul P.A.R., asociaţii având fiecare câte 10 părţi sociale, din cele 20 de părţi. Fiecare dintre asociaţi se ocupă de administrarea societăţii având calitatea de administratori. În data de 12 iunie 2008, recurentul P.A.R. deşi avea calitatea de asociat şi administrator al SC T.I. SRL, al cărui obiect principal de activitate este efectuarea de inspecţii ITP, a devenit asociat şi administrator al SC E.R. SRL, societate comercială care are acelaşi obiect de activitate ca şi societatea comercială T.I. SRL.

Ulterior, după dobândirea calităţii de asociat administrator al SC E.R., dl. P.A.R. a convocat adunarea generală a asociaţilor SC T.I. SRL pentru a discuta propunerea sa de concediere sau reziliere a contractelor de muncă a tuturor angajaţilor acesteia din urmă. Totodată dl. P.A.R. a solicitat în scris Registrului Auto Român să

profesionişti

Litigiu cu profesionişti. Anulare hotărâre AGA de revocare a administratorului. Nelegalitate pentru neluarea hotărârii cu votul tuturor asociaţiilorJU

RISPRUD

ENŢA

PRO

FESION

IşTILOR

213

nu mai autorizeze staţia ITP care aparţine SC T.I. SRL. Este evident faptul că domnul P.A.R., la data adoptării hotărârii AGA a cărei anulare se cere în prezentul recurs, a avut şi are în continuare interese contrare societăţii intimate.

În consecinţă, instanţa de fond apreciază în mod corect faptul că recurentul avea interese contrare la adoptarea hotărârii AGA a cărei anulare a fost cerută şi respinge în mod justificat ca neîntemeiată acţiunea comercială a acestuia. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. pr. civ., art. 197 alin. (2) şi art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.

Instanţa de recurs analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu, a reţinut că este fondat, în baza prevederilor art. 304 pct. 9, art. 312 C. pr. civ., dispunând admiterea lui şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, pentru următoarele considerente:

Potrivit contractului de societate al societăţii pârâte SC T.I. SRL, societate care are doi asociaţi cu cote egale de participare la capitalul social, de câte 50% fiecare, respectiv reclamantul şi C.T.S., ambii asociaţi deţinând şi calitatea de administratori, stabilită prin contractul de societate.

La data de 11 iulie 2011 s-a convocat la sediul societăţii adunarea generală a asociaţilor, pe ordinea de zi figurând ca punct de discuţie revocarea din funcţia de administrator a reclamantului.

La data şi ora fixată pentru ţinerea şedinţei s-au prezentat ambii asociaţi şi administratori, rezultatul dezbaterilor fiind consemnat diferit, prin înscrisul olograf din care rezultă că nu au fost întrunite dispoziţiile legale pentru revocarea din funcţie a administratorului aflat la fila 5 în dosar, înscris contestat de pârâtă, cât şi un al doilea înscris denumit proces-verbal semnat doar de asociatul C.T.S., din care rezultă că s-a decis în unanimitate revocarea din funcţie a reclamantului, în condiţiile în care s-a consemnat că acesta nu are drept de vot, deoarece are interese contrare, în sensul vizat de art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Acest ultim proces-verbal, ce consemnează hotărârea luată doar de unul din asociaţii societăţii deţinând 50% din capitalul social, a fost atacat de reclamant cu prezenta acţiune în nulitate, invocându-se inaplicabilitatea art. 79 alin. (1) din lege şi neîndeplinirea condiţiilor de majoritate prevăzute de lege pentru legala adoptare a hotărârii AGA.

Conform prevederilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 asociatul care într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operaţiune.

Pentru a se putea reţine incidenţa acestei prevederi legale este necesară dovedirea existenţei unui interes contrar al asociatului faţă de cel al societăţii în operaţiunea determinată.

În speţă, nu a făcut obiectul adunării generale încheierea unei anumite operaţiuni determinate, cum ar fi cea a unui contract de înstrăinare a unor bunuri ori grevare a acestora, ci revocarea din funcţie a unuia dintre cei doi administratori, aspect ce nu poate fi încadrat în noţiunea de „operaţiune determinată”. Pe de altă parte, nu s-a făcut nici dovada interesului contrar al asociatului administrator a cărui revocare s-a propus a fi adoptată faţă de cel al societăţii, din întreg materialul probator aflat la dosar rezultând că măsura propusă a fi luată avea la bază neînţelegerile reclamantului cu celălalt asociat administrator. Emiterea adresei de către reclamant către RAR, prin care acesta îşi manifesta dezacordul faţă de reautorizarea funcţionării societăţii, a avut ca punct de pornire tocmai aceste neînţelegeri cu celălalt asociat, fapt ce rezultă expres din conţinutul înscrisului respectiv. De asemenea, faptul că unii dintre angajaţii societăţii au ales să părăsească firma, s-a datorat tot neînţelegerilor dintre cei doi asociaţi, aspect ce rezultă din depoziţia martorului audiat în primă instanţă, aflată la fila 179.

În aceste condiţii, în care rezultă doar lipsa de colaborare dintre cei doi asociaţi cu părţi egale de participare la capitalul social şi administratori în acelaşi timp, neînţelegeri legate de modul de conducere şi

desfăşurare a activităţii, nu se poate reţine incidenţa prevederii legale invocate de asociatul ce a adoptat hotărârea atacată de către celălalt asociat, respectiv existenţa unui interes contrar faţă de societate al celuilalt asociat, fiind evidente interesele contrare dintre asociaţi şi nu cele dintre aceştia şi societatea însăşi. Faptul că reclamantul mai deţine părţi de interese într-o altă societate cu obiect de activitate similar, nu echivalează în mod automat cu existenţa unui interes contrar al acestuia faţă de societatea pârâtă, câtă vreme obiect al deliberărilor adunării generale nu l-a reprezentat încheierea vreunei operaţiuni în raport de societatea respectivă terţă, iar operaţiunile pe care le-a întreprins în cadrul societăţii pârâte invocate au avut la bază neînţelegerile cu celălalt asociat şi procesul aflat pe rolul instanţelor decurgând din aceleaşi neînţelegeri.

Prin urmare, raportat la cele arătate mai sus, nu se poate reţine în cauză incidenţa prevederii legale reţinute în cuprinsul procesului-verbal de şedinţă ca temei al blocării dreptului de vot al reclamantului în cadrul adunării generale.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine asimilarea cazului contrarietăţii de interese cu societatea, reţinut prin hotărârea recurată şi care ar fi implicat necesitatea abţinerii asociatului administrator de la vot şi nu blocarea dreptului său de vot, pentru valabila adoptare a hotărârii este necesară respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adoptarea ei.

În cauză, astfel cum rezultă din contractul de societate aflat la dosarul cauzei reclamantul a fost numit în funcţia de administrator prin actul constitutiv al societăţii, situaţie în care pentru revocarea sa din funcţie este necesară existenţa votului unanim al asociaţilor, fiind vorba despre o modificare a actului constitutiv.

Dispoziţiile art. 192 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 stipulează că pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.

Cum, în cauză, hotărârea AGA atacată a fost adoptată doar prin votul asociatului ce deţine 50% din capitalul social al societăţii, nu se poate reţine îndeplinirea cerinţei legale prevăzute în textul legal mai sus arătat.

Şi dacă s-ar accepta teza că revocarea administratorului societăţii numit prin act constitutiv nu ar reprezenta o modificare a actului constitutiv, în cauză nu sunt îndeplinite nici cerinţele de majoritate absolută a asociaţilor şi părţilor sociale prevăzute de art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, majoritatea prevăzută de lege nefiind întrunită doar cu votul unui asociat ce deţine 50% din capitalul social. Nici dacă se elimină din calculul cvorumului şi majorităţii necesare, partea de capital social deţinută de asociatul administrator care ar trebui să se abţină de la votul privind revocarea sa din funcţie, partea din capital rămasă nu este suficientă pentru adoptarea unei hotărâri cu majoritatea prevăzută de lege.

Este adevărat că există posibilitatea ca administratorul asociat, a cărui revocare este pusă în discuţie, să poată bloca discreţionar revocarea sa din funcţie, fapt ce ar putea crea dificultăţi în funcţionarea societăţii, însă această consecinţă asupra funcţionării societăţii nu poate justifica adoptarea unei hotărâri cu nerespectarea prevederilor legale, legiuitorul stabilind alte modalităţi de reglementare a situaţiei.

În aceste condiţii, nu se poate reţine legalitatea hotărârii adoptate de societate doar de către unul dintre asociaţii societăţii, ce nu deţine majoritatea prevăzută de lege pentru adoptarea valabilă a hotărârii.

Pentru aceste considerente, apreciindu-se fondate motivele de recurs invocate, a dispus admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, conform dispozitivului prezentei decizii.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. pr. civ., instanţa a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 4.529,5 lei, cheltuieli de judecată în favoarea recurentului.

Noul Cod civil. Cerinţa formei autentice a hotărârii AGA de aprobare a fuziunii. Aplicabilitate


Noul Cod civil. Cerinţa formei autentice a hotărârii AGA de aprobare a fuziunii. Aplicabilitate

SURSA Curtea de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 544 din 11 martie 2013


civil, înregistrare menţiuni în registrul comerţului, recurs

CUVINTE CHEIE forma autentică, hotărâre AGA, fuziune

REFERINŢE Legea nr. 71/2011

Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009)

SITUAŢIA DE FAPT

Petenta a solicitat să se constate legalitatea hotărârii asupra fuziunii şi să se dispună înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii privind fuziunea societăţii petente cu societăţile absorbite, precum şi radierea societăţilor absorbite şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti pronunţate. Tribunalul Bucureşti, a respins ca neîntemeiată cererea, reţinând că, potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan sau extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte autentice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Instanţa a apreciat că, în cazul fuziunii ce are ca efect transferul universal al activelor şi pasivelor societăţilor absorbite, legea specială nu prevede vreo excepţie de la regula încheierii în formă autentică a actului translativ de proprietate.

PROBLEMELE DE DREPT

Sub imperiul noului Cod civil este cerută forma autentică a actului translativ de proprietate în situaţia fuziunii ce are ca efect transferul universal al activelor şi pasivelor societăţilor absorbite?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Cerinţa formei autentice a actului de reorganizare este prevăzută în mod expres la art. 242 alin. (3) noul C. civ., situat în Capitolul privind reorganizarea persoanei juridice. Această normă, deşi situată în Codul civil – lege generală, este o normă specială în raport cu dispoziţiile art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, referitoare la orice modificare a actului constitutiv, în general.

MOTIVELE INSTANŢEI

Cerinţa formei autentice a actului de reorganizare (hotărârea AGA de aprobare a fuziunii) este prevăzută în mod expres la art. 242 alin. (3) noul C. civ., situat în Capitolul privind reorganizarea persoanei juridice. Această normă, deşi situată în Codul civil – lege generală, este o normă specială în raport cu dispoziţiile art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, referitoare la orice modificare a actului constitutiv, în general. Deşi în cuprinsul Legii nr. 31/1990, în Capitolul privind fuziunea şi divizarea societăţilor (art. 238-251) nu se prevede expres cerinţa formei autentice a hotărârii AGA de aprobare a fuziunii reglementate la art. 246 din Legea nr. 31/1990, aceste norme speciale se completează cu dispoziţiile în materia reorganizării persoanei juridice din noul Cod civil, conform art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan sau extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte autentice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Instanţa de fond a apreciat că, în cazul fuziunii ce are ca efect transferul universal al activelor şi pasivelor societăţilor absorbite, legea specială nu prevede vreo excepţie de la regula încheierii în formă autentică a actului translativ de proprietate.

S-a avut în vedere că, în speţă, societatea absorbantă preia, în cadrul activelor imobilizate, mai multe terenuri, iar hotărârile AGA ale societăţilor implicate, prin care a fost aprobată executarea fuziunii, nu au fost adoptate în forma autentică.

III. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs petenta SC M.A.I. SRL şi societăţile absorbite SC E.-C. SRL şi SC R.M. C SRL, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii introductive.

În motivarea recursului, s-a invocat nelegalitatea constând în motivarea încheierii pe baza unui text legal abrogat. S-a arătat că prin art. 230 lit. aa) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat Titlul X din Legea nr. 247/2005.

În privinţa textelor legale în vigoare, din noul Cod civil, recurentele apreciază că nu există normă care să prevadă cerinţa formei autentice a hotărârilor de fuziune, în cazul în care în patrimoniul societăţilor absorbite s-ar găsi şi terenuri.

Pe de altă parte, în Legea nr. 31/1990 – art. 5 alin. (6) şi art. 204, se prevăd expres cazurile în care hotărârea AGA/actul constitutiv trebuie să îmbrace forma autentică.

În final, este criticat faptul că prima instanţă nu a adus la cunoştinţa părţilor obligaţia de prezentare a hotărârilor AGA în formă autentică, contrar dispoziţiilor art. 22 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului.

IV. Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a înscrisurilor

Fișă sinteticăTM

Prin cererea înregistrată la ORCTB, petenta SC M.A.I. SRL a solicitat să se constate legalitatea hotărârii asupra fuziunii şi să se dispună înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii privind fuziunea societăţii petente cu societăţile absorbite SC E.-C. SRL şi SC R.M. C SRL, precum şi radierea societăţilor absorbite şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti pronunţate.

I. În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2009, cererea petentei a fost trimisă spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, unde a fost înregistrată la data de 18 decembrie 2012, sub nr. 48951/3/2012.

II. Prin Încheierea nr. 2 din 8 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. 48951/3/2012, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de petenta SC M.A.I. SRL.

Noul Cod civil. Cerinţa formei autentice a hotărârii AGA de aprobare a fuziunii. AplicabilitateJU

RISPRUD

ENŢA

PRO

FESION

IşTILOR

215

profesionişti

noi, Curtea constată că recursul este întemeiat, însă pentru următoarele considerente:

1. Într-adevăr, în mod nelegal, instanţa de fond şi-a motivat în drept hotărârea prin raportare la un text legal abrogat. Întrucât procedura de fuziune a început în anul 2012, după intrarea în vigoare a noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), în cauză erau aplicabile dispoziţiile acestui cod [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], iar nu cele din Titlul X al Legii nr. 247/2005, care au fost abrogate începând cu 1 octombrie 2011, prin art. 230 lit. aa) din Legea nr. 71/2011.

2. Cu toate acestea, cerinţa formei autentice a actului de reorganizare (hotărârea AGA de aprobare a fuziunii) este prevăzută în mod expres la art. 242 alin. (3) noul C. civ., situat în Capitolul privind reorganizarea persoanei juridice: „În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate”.

Această normă, deşi situată în Codul civil – lege generală, este o normă specială în raport cu dispoziţiile art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, referitoare la orice modificare a actului constitutiv, în general. Cu alte cuvinte, deşi în cuprinsul Legii

nr. 31/1990, în Capitolul privind fuziunea şi divizarea societăţilor (art. 238-251) nu se prevede expres cerinţa formei autentice a hotărârii AGA de aprobare a fuziunii reglementate la art. 246 din Legea nr. 31/1990, aceste norme speciale se completează cu dispoziţiile în materia reorganizării persoanei juridice din noul Cod civil, conform art. 291 din Legea nr. 31/1990.

3. Recurentele au îndeplinit însă cerinţa formei autentice a hotărârilor AGA de aprobare a fuziunii, depunând în recurs, ca înscrisuri noi, Hotărârile Adunărilor Generale ale Asociaţilor nr. 1 din 7 februarie 2013, autentificate de notarul public V.C.

4. Curtea mai are în vedere că din cuprinsul încheierii atacate nu rezultă că a fost cercetată îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la Capitolul

II din Titlul VI al Legii nr. 31/1990, precum şi în art. 148 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor, adoptate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2594/C/2008.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) C. pr. civ., art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. pr. civ., Curtea a admis recursul, a casat încheierea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că nu a fost cercetat integral fondul cauzei, din moment ce prima instanţă s-a limitat la problema formei autentice a hotărârilor AGA de aprobare a fuziunii, cerinţă îndeplinită însă în instanţa de recurs.



SURSA Curtea de Apel Ploieşti, decizia civilă nr. 5492 din 28 noiembrie 2012


contencios administrativ şi fiscal, contestaţie, recurs

CUVINTE CHEIE onorariu de succes, cheltuieli de judecată, tabelul de creanţe

REFERINŢE C. pr. civ., art. 274

Tribunalul Prahova, sentinţa nr. 1433 din 13 septembrie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

Creditoarea a solicitat înscrierea în tabelul de creanţe al debitorului şi a sumei de 1.240 lei, reprezentând onorariu de succes achitat avocaţilor, întrucât această creanţă este datorată de partea care a căzut în pretenţii potrivit art. 274 C. pr. civ.

PROBLEMELE DE DREPT

Poate fi trecută în tabelul de creanţe al debitoarei o cheltuială reprezentând onorariu de succes avocat?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Onorariul de succes avocat nu poate fi trecută în tabelul de creanţe al debitoarei, întrucât are natura juridică a unei recompense suplimentare a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu a părţii promitente.

MOTIVELE INSTANŢEI

Recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 969 C. civ., întrucât părţile nu au stipulat de comun acord în contractul menţionat o clauză care să-i permită recurentei solicitarea de executare a obligaţiei, adică solicitarea de obligare a societăţii debitoare la plata onorariului de succes. Jurisprudenţa CEDO evocă aceeaşi concluzie, în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Onorariul de succes achitat de către reclamantă avocatului său depăşeşte limitele unei necesităţi procesuale reparabile, motiv pentru care se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. pr. civ. care permit instanţei să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariu de avocat plătit de partea adversă.

avansate către executorul judecătoresc, avocaţi, experţi, experţi tehnici, contribuabili, evaluatori (...)”.

Deşi recurenta invocă această clauză contractuală în justificarea cererii sale este de remarcat faptul că aceasta face referire la „onorarii avansate către avocaţi” şi nicidecum la onorariile de succes plătite avocaţilor.

Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 969 C. civ., invocate în motivele de recurs, întrucât părţile nu au stipulat de comun acord, în contractul menţionat, o clauză care să-i permită recurentei solicitarea de executare a obligaţiei, adică solicitarea de obligare a societăţii debitoare la plata onorariului de succes.

Curtea, remarcă pe lângă faptul că nu există o dispoziţie contractuală care să instituie în sarcina debitoarei obligaţia de plată a onorariului de succes solicitat de recurentă şi împrejurarea evidenţiată constant de jurisprudenţă în sensul că acest onorariu de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul (în speţă, a debitoarei aflată în procedura insolvenţei), deoarece asemenea cheltuială nu este imputabilă părţii căzute în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu a părţii promitente. Jurisprudenţa CEDO evocă aceeaşi concluzie, în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În acest context, în speţă, şi dacă s-ar face aplicarea dispoziţiilor care reglementează cheltuielile de judecată (art. 274 C. pr. civ.) invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea observă că onorariul de succes achitat de către aceasta avocatului său depăşeşte prin cuantumul la care a fost convenit, respectiv 1.240 lei, limitele unei necesităţi procesuale reparabile, motiv pentru care se poate face

Fișă sinteticăTM

Onorariile de succes plătite avocaţilor în procedura insolvenţei

Prin decizia nr. 5492 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul declarat de creditoarea SC I.C.L. IFN SA împotriva sentinţei nr. 1433 din 13 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul, în contradictoriu cu debitoarea SC M.C. SRL prin lichidator judiciar P.I. SPRL, ca nefondat.

S-a reţinut de către Curte că instanţa de fond a reţinut corect în considerentele sentinţei atacate care este motivaţia pentru care a respins contestaţia formulată de recurenta-creditoare.

Se susţine de către recurentă că suma solicitată în cuantum de 1.240 lei reprezintă „cheltuieli de executare, constând în onorarii de succes” şi este datorată de societatea debitoare, conform dispoziţiei contractuale şi facturii ataşate; precum şi faptul că această creanţă este datorată de partea care a căzut în pretenţii potrivit art. 274 C. pr. civ.

Or, potrivit art. 98 din contract „utilizatorul va fi eliberat de orice obligaţie doar odată cu achitarea către finanţator a tuturor sumelor restante, a cheltuielilor de reposesie, a taxelor judiciare, arbitrale şi către autorităţi, cheltuielilor şi onorariilor

217


avocaţi

aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. pr. civ. care permit instanţei să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariu de avocat plătit de partea adversă.

Or, în speţă, onorariului de succes solicitat de recurentă, dacă i s-ar recunoaşte natura de cheltuială de judecată, aceasta nu se justifică în niciun fel raportat la dificultatea cauzei şi volumul de muncă prestat de avocat.

În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu poate fi trecută în tabelul de creanţe al debitoarei o cheltuială

reprezentând onorariu de succes avocat, neexistând niciun temei legal sau convenţional pentru aceasta.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 C. pr. civ., a respins recursul, ca nefondat, şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.

AbonAmente

Copyright © 2013 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această publicație nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic, de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepția cazului în care se citează pasaje în lucrări științifice și celelalte excepții permise de Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor si drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35, 36.

Director General Wolters Kluwer România: Dan STOICA

Senior Publisher Reviste Wolters Kluwer România: Costel POSTOLACHECoordonator reviste: Alina CRĂCIUNDTP: Marieta ILIE

WoltersKluwer.ro

Monitorul JurisprudenţeiTM

Abonează-te acum la Monitorul JurisprudenţeiTM!

Abonamentul pe semestrul II 2013 îţi oferă 14 ediţii la preţ de 13! • Abonamentedisponibile–SemestrulII2013(14apariţii)120lei(TVAinclus) Anual 2013-2014 (26 apariţii) 200 lei (TVA inclus)

• Intră pe situl WoltersKluwer.ro/monitorul-jurisprudentei, selectează Abonament Monitorul Jurisprudenţei – Semestrul II 2013 şi urmează instrucţiunile din site

sau

• Sună la telefon 031 224 4184 şi consultantul nostru te va ajuta să contractezi abonamentul pe loc

sau

• Trimite un fax cu subiectul Abonament Monitorul Jurisprudenţei la numărul 031 224 4101 şi indică datele tale de contact

sau

• Trimite un email cu subiectul Abonament Monitorul Jurisprudenţei la adresa [email protected] şi noi te vom contacta pentru a finaliza abonarea

Plăţile se pot efectua online folosind cărţile de credit majore sau prin transfer bancar în contul S.C. Wolters Kluwer România SRL, deschis la Citibank Europe plc, sucursala România, nr. cont: RO88 CITI 0000 0007 2455 0002 (Cod fiscal RO8451308). Vă rugăm specificaţi că suma reprezintă „Plată abonament Monitorul Jurisprudenţei”.

Detalii şi informaţii privind publicaţiile Wolters Kluwer găseşti pe WoltersKluwer.ro

Wolters Kluwer România este o editură de prestigiu recunoscut – certificată CNATDCU – şi parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, un furnizor global de informaţii, software şi servicii pentru profesioniştii din domeniul juridic, financiar şi de sănătate. Publicaţiile Wolters Kluwer România sunt indexate în baze de date internaţionale (ProQuest, EBSCO, HeinOnline).

Pentru a te abona:

Date post:	24-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	elena-virdea
View:	1 times
Download:	0 times

MJ 6-2013

Documents