miсroeсonomie

5/12/2018 mi roe onomie - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/miroeonomie 1/83

1. Sistemul ştiinţelor economiceI etapă – preştiinţifică- se extinde de la originile ei greco – romane şi asiatice până la sfârşitulsecolului al XVI-lea (Xenofon, Platon, Aristotel, D^Aquino, Mun, Petty);II etapă – de constituire propriu-zisă a ştiinţei economice - anii 1750 -1870, curentul fiziocrat(Quesnay, Turgot) şi liberalismul economic (Smith, Ricardo, Malthus, Mill, Say);III etapă – anii 1870 – 1930, curentul marxist şi marginalist (Marx, Jevons, Menger, Walras,

Pareto, Marschall);

IV etapă – anii 1930-1970 e adâncire şi extindere a ştiinţei economice: keynesismul (Keynes),neokeynesismul (Harrod, Robinson, Galbraith), sinteza neoclasică (Samuelson, Solow),socialismul (Marx, Enghels, Lenin);

V etapă – ştiinţa economică contemporană, sfârşitul anilor 1980 - până în prezent (curenteleradical, socialiat, neokeynesist, monetarist … )

1. Ştiinţe economice fundamentale (microeconomia, macroeconomia);2. Ştiinţe economice funcţionale (statistica finanţele, marketingul, managementul...);

3. Ştiinţe economice concrete (economia agrară, economia comerţului, economiamediului…);

4. Ştiinţe economice istorice istoria economie naţionale, istoria gândirii economice);5. Ştiinţe economice de frontieră (geografia economică,informatica, econometria …)

2. Obiectul de studiu al teoriei economice

NrPrincipalele curente şi şcoli degândire economică Obiectul de studiu

1

Mercantilismul,

Fiziocraţii,Economia politică clasică

Avuţia naţională

2 Marxismul Relaţiile de producţie

3 Şcoala istorică Economia naţională în ansamblu

4

Marginaliştii (microeconomia) Comportamentul genţilor economici, căileşi mijloacele atingerii scopurilor urmărite

5.

Keynesismul (macroeconomia) Mecanismul funcţionării economieinaţionale ca un tot întreg



6.

Curentul instituţional - socialist Institutele şi schimbările instituţionale

7.

Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi motivaţiacomportamentului uman în condiţiileresurselor limitate

3. Structura cursului de teorie economică

Teoria economică poate fi studiată la următoarele nivele:1. Microeconomie – este acea ramură a ştiinţei economice, care studiază unităţile

economice individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării familiale,

întreprinderi, bănci, administraţii) precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare;2. Macroeconomia – studiază mărimile globale dintr-o economie, numite agregate,interdependenţele dintre variabilele globale ale economiei şi sistemul economic în totalitatea sa.Economia naţională a unei ţări poate fi divizată în patru sectoare de activitate:

- sectorul primar , care cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul şi industria extractivă;- sectorul secundar , care cuprinde ramurile prelucrătoare ale industriei şi construcţiile;- sectorul terţiar , care cuprinde transporturile, telecomunicaţiile, comerţul, turismul,

finanţele etc.;- sectorul cuaternar , care include cercetările ştiinţifice, dezvoltarea tehnologiilor,

dezvoltarea ştiinţei.3. Mezoeconomie, care priveşte activitatea economică integrată la nivelul subramurilor,ramurilor şi regiunilor din interiorul unei economii naţionale. La acest nivel activitateaeconomică se concentrează în sectoare relativ omogene, fie din punct de vedere al rezultatelor,fie al zonelor administrativ – teritoriale în care se desfăşoară;4.Mondoeconomie –cuprinde economiile naţionale în unitateaşi interdependenţele lor multiple, împreună cu toţi agenţii economici internaţionali şitransnaţionali, cu fluxurile tehnico – ştiinţifice, economice, financiar – valutare, social – culturale şi ecologice pe care diviziunea mondială le impune.Din punctul de vedere al modului de a trata viaţa economică se evidenţiază :

- Economia pozitivă;

- Economia normativă.Economia pozitivă – studiazăviaţa reală aşa cum ea este, folosind în acest scop faptele concrete adunate, care apoi se

sistematizează şi se analizează. Toate acestea servesc drept temei pentru formularea unor ipoteze, legităţi şi tendinţe în evoluţia economiei.Economia normativă arată cear trebui să se întreprindă ca această situaţie să fie mai bună. Cu ajutorul ei sunt trasate direcţiile

şi modalităţile de dezvoltare pentru a obţine rezultate mai bune. Economia normativă sematerializează în elaborarea programelor de dezvoltare social economică prin

formularea recomandărilor de politică economică.

4. Principiile şi funcţiile teoriei economice

Activitatea economică



se desfăşoară în conformitate cu anumite principii, care au fost formulate în secolul al XIX-leade către D. Ricardo, D. S. Mill, A. Marshall, aşa ca:

1. Principul alegerii;2. Luarea deciziilor necesită compararea costurilor şi a profiturilor diferitor alternative;3. Modificarea comportamentului este ghidat de schimbarea costurilor şi a

veniturilor

4. Pieţele sunt cea mai bună formăde organizare a activităţii economice;5. Specializarea, schimbul şi comerţul îi pot îmbogăţi pe toţi,6. Guvernele pot contribui la funcţionarea eficientă a pieţelor;7. Preţurile cresc odată cu sporirea cantităţii de bani expuşi în circulaţie.Funcţiile teoriei economice:

- cognitivă, de studiere a realităţii economice, de colectare a faptelor şi fenomenelor economice, de sintetizare şi explicare a acestora;

- metodologică, elaborează modalităţi şi instrumente de analiză a fenomenelor şi faptelor economice, formulează principalele categorii, legităţi şi tendinţe în evoluţia activităţii

economice;- normativă (practică), elaborează

strategii şi programe de organizare mai eficientă a activităţii economice;- utilitaristă, indică decidentului alternativele cele mai eficiente de utilizare a resurselor;- instructiv – educativă, constă în formarea unei mentalităţi economice, în familiarizarea cumodul de formare şi funcţionare a economiei contemporane

Tema 2. Microeconomia ca ştiinţă fundamentală Subiectele temei:

• 1. Microeconomia componentă a teoriei economice. Obiectivele şi structura cursului

• 2. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică• 3.Fenomenele, procesele şi legile economice1. Microeconomia componentă a teoriei economice. Obiectivele şi structura cursului

Microeconomia trebuie înţeleasă sub un dublu aspect:

• ca realitate faptică;

2) ca ştiinţă.Ca realitate faptică, microeconomia este o formă distinctă a acţiunii sociale, un domeniu

fundamental al activităţii umane, care cuprinde ansamblul faptelor, actelor, comportamentele şideciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice rare, în vederea

producerii, distribuţiei, schimbului şi consumului de bunuri necesare satisfacerii nevoilor deviaţă.Tema 2. Microeconomia ca ştiinţă fundamentală Subiectele temei:

• 1. Microeconomia componentă a teoriei economice. Obiectivele şi structura cursului

• 2. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

• 3.Fenomenele, procesele şi legile economice



1. Microeconomia componentă a teoriei economice. Obiectivele şi structura cursului

Microeconomia trebuie înţeleasă sub un dublu aspect:

•ca realitate faptică;

2) ca ştiinţă.

Ca realitate faptică, microeconomia este o formă distinctă a acţiunii sociale, un domeniufundamental al activităţii umane, care cuprinde ansamblul faptelor, actelor, comportamentele şideciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice rare, în vederea

producerii, distribuţiei, schimbului şi consumului de bunuri necesare satisfacerii nevoilor deviaţă.

Deci, din acest punct de vedere, Microeconomia reprezintă ansamblul proceselor, faptelor,

actelor şi comportamentelor participanţilor individuali la activitatea economică,interacţiunea şi interdependenţa cărora se materializează în derularea fluxuriloreconomice autonome şi specifice.

Microeconomia ca ştiinţă, are menirea să studieze modul de elaborare a deciziilor cu privire la utilizarea resurselor limitate pentru a satisface cerinţele agenţilor economici, care intrăîn relaţii de aprovizionare, producţie, desfacere, realizate în cea mai mare parte prin intermediul

pieţei.Microeconomia este ştiinţa opţiunilor raţionale şi eficiente, concretizate în comportamenteşi decizii ale agenţilor economici.

Structura cursului de microeconomie

Întrucât, în economia de piaţă modernă, interacţiunea dintre agenţii economici are loc prinintermediul pieţei, se poate afirma că Microeconomia este acea componentă a ştiinţelor economice, care se ocupă de sistemul categorial specific economiilor de piaţă. În sfera

preocupărilor sale sunt incluse, ca prioritare, probleme privind: determinarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii; analiza principiilor de comportament raţional al consumatorilor şi producătorului; optimizarea cheltuielilor de factori în scopul reducerii costurilor de producţie şi,respectiv, maximizarea profitului etc.Teoria economică îmbină câteva nivele de analiză:

-microeconomic;-macroeconomic;-mondoeconomic.

Obiectivele cursului:

• formarea şi dezvoltarea mentalităţii economice contemporane care reprezintă un sistemde idei şi concepţii asupra fenomenelor social-economice;

• crearea şi modificarea abilităţilor de utilizare a teoriei economice în practică.Principiile metodologice ale cursului:- primatul consumatorului asupra producătorului, primatul economicului asupra politicului;- în activitatea economică are loc coordonarea reciprocă a acţiunilor agenţilor economic conformregulilor elaborate de puterea legislativă;- principiul raţionalismului. Fiecare agent economic este raţional pornind de la valorile generalumane şi resursele disponibile;



- principiul antidogmatismului;- principiul obiectivităţii (real).2. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Metoda este definită ca un ansamblu de procedee folosite în scopul descoperirii, înţelegerii,explicării realităţii economice.

Cercetarea proceselor şi fenomenelor economice se efectuează prin aşa procedeeca: abstracţia, inducţia – deducţia, analiza şi sinteza, analiza cantitativă şi calitativă, analizastatică şi dinamică, analiza marginală, principiul “toate celelalte condiţii rămânneschimbate”(principiul “caeteris paribus”), modelul economic.

Abstracţia este un procedeu logic, prin care cercetătorul elimină (în plan mintal) tot ceeste întâmplător, neesenţial, particular şi evidenţiază aspectele fundamentale, generale, repetabileîn timp în scopul de a defini anumite principii, teorii, legi care guvernează viaţa economică.Abstracţia ştiinţifică presupune:

• definirea scopului cercetării: descriptiv, teoretic, aplicativ;

•selectarea fenomenelor ce urmează a fi cercetate;

• determinarea variabilelor dependente şi a celor independente;

• stabilirea legăturilor cauze – efecte şi a factorilor care le influenţează;

• generalizarea rezultatelor şi formularea unor principii, teorii, legi, care determină esenţa,sensul evoluţiei fenomenelor economice şi care trebuie cunoscute şi aplicate în activitatea

practică.

Inducţia este o modalitate de a raţiona, pornind de la date, fapte concrete, în scopulde a ajunge la generalizări teoretice, care reprezintă principii fundamentale ale derulăriiunor fenomene economice.

Deducţia reprezintă o metodă de analiză a fenomenelor economice, pornind de laprincipii, legi cunoscute deja, adică deducţia este modul de a cunoaşte realitatea economicătrecând de la general la particular.

Analiza este o metodă de cercetare, bazată pe descompunerea obiectului, procesuluivizat în elemente componente şi studierea fiecăruia dintre acestea în parte.

Sinteza presupune cercetarea unui anumit fenomen, proces prin reunirea într-un tot întreg a elementelor lui componente şi descoperirea legăturilor interne ce-l caracterizează.

Analiza poate fi:

- calitativă , care reprezintă identificarea însuşirilor, laturilor esenţiale ale unuifenomen, în baza cărora poate fi determinată natura acestuia.

- cantitativă, este atribuirea unor dimensiuni, parametri de ordin cantitativ înscopul de a măsura, cuantifica, evalua fenomenul cercetat.

- statică, care precizează starea fenomenului cercetat la un moment dat, surprindefaptele economice într-un interval de timp

-

dinamică, care evidenţiază factorii ce modifică starea fenomenelor şi surprindetendinţele evolutive în timp ale acestora.



Analiza marginală este un procedeu de cercetare, prin care se urmăreşte evoluţiavariabilei dependente în funcţie de modificarea cu o unitate a variabilei independente.

Procedeul “toate celelalte condiţii rămân neschimbate” presupune studierearelaţiilor cauzale dintre fenomene într-o formă simplă de tipul “o singură cauză – unsingur efect”.

Modelul economic constituie o reprezentare convenţională, simplificată afenomenului economic în scopul cunoaşterii corelaţiilor cauzale dintre variabilele exogeneşi cele endogene.3.Fenomenele, procesele şi legile economice

Fenomenul economic reprezintă latura exterioară a activităţii economice, relativ aceleaspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acestuia şi pot fi cunoscute deoameni în mod direct.

Procesul economic exprimă transformările succesive, cantitative şi calitative, careintervin în structura activităţii economice, relevând desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu. Esenţalui constă în manifestarea interioară a activităţii economice, care nu poate fi cunoscută decât pe

calea cercetării ştiinţifice.

Fenomenele şi procesele economice se află în raporturi de interdependenţă, de influenţarereciprocă. Evoluţia lor are loc în conformitate cu anumite legi.Deosebim:

- legi economice;

- legile ştiinţei economice;

- legile juridice;

-

legile naturale.

Legile economice – legături cauzale, interne, necesare esenţiale, generale, repetabile şi relativstabile ale fenomenelor şi proceselor economice.Legile ştiinţei economice – o conştientizare, reflectare în plan teoretic, mai mult sau mai puţinexactă, a legilor obiective ale vieţii economice.

Legile ju ridice sunt legi subiective, fiind rezultatul conştiinţei, voinţei şi deciziilor oamenilor ceconsfinţesc cerinţele legilor economice obiective.Legile naturale sunt obiective şi determină ordinea naturală în economie şi care trebuierespectate.

Particularităţile legilor economice:- acţionează doar prin intermediul activităţii economice ale oamenilor, prin actele lor economice;

- au caracter istoric (legi generale, legi comune, legi specifice);

- au caracter sintetic (acţionează nu izolat, ci în strânsă legătură);

- comportă previziuni, însă actualmente ele nu sunt suficient de sigure şi clare;

- compatibilitatea legilor economice cu iniţiativa şi activitatea individuală (nu limiteazălibertatea ci este o condiţie a unei activităţi eficiente);

- orientarea generală pentru toţi agenţii economici (lege nu obligă pe nimeni, ci îi

orientează pe toţi);

- conţinutul legilor economice (exprimă relaţii profunde, durabile, esenţiale).



Vă mulţumesc pentru atenţie!Tema 2: Activitatea economică. Nevoi şi resurse

Subiectele temei:1. Sistemul nevoilor umane şi al intereselor economice2. Resursele şi bunurile economice3. Alegerea şi utilizarea eficientă a resurselor – problema fundamentală a economiei4. Activitatea economică: conţinut şi structură1. Sistemul nevoilor umane şi al intereselor economice

Nevoile umane – sunt nişte dorinţe, doleanţe simţite în mod direct sau indirect deindivizi şi care pot fi îndeplinite de societate, reieşind din nivelul existent de dezvoltare atehnicii şi tehnologiei.Clasificarea nevoilor umane:• - primare (fiziologice) - fără care nu se poate trăi (hrană, haine, acoperiş);

- secundare – toate celelalte.• - individuale;

- colective.• - de consum

- de producţie.

Caracteristicile nevoilor umane:

• caracter obiectiv - care nu depind de voinţa noastră (necesitatea blănii la nord);

•

caracter subiectiv - depind de noi (gustul);• nelimitate ca număr;

• limitarea în capacitatea nevoilor primare;

• nelimitarea nevoilor secundare.

Există trei restricţii fundamentale de satisfacere a nevoilor umane:

– financiare;

– tehnologice;

– noneconomice (religioase ş.a.).

Nevoile umane transformate în mobiluri ale activităţii economice devin intereseeconomice.Clasificarea intereselor:

• în funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare, intereseleeconomice pot fi:

personale;

de grup;

generale.



b) In raport cu natura trebuinţelor pe care le exprimă, interesele pot fi :

private şi publice;

curente şi de perspectivă;

permanente şi accidentale;

economice sociale, religioase etc.;

c) După spaţiul de manifestare, identificăm interese: locale, regionale, naţionale,internaţionale, interregionale, mondiale.2. Resursele şi bunurile economice

Resursele economice sunt totalitatea elementelor care pot fi utilizate la producerea bunurilor necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

Tipologia resurselor economice:

• tradiţionale (natura, munca, capitalul);

• neoresurse (informaţia, aptitudini antreprenoriale);

• primare şi derivate;

• epuizabile şi neepizabile.

Resurse umane:a) primare (populaţia);

b)derivate (stocul de învăţământ, cunoştinţe ştiinţifice, inovaţie etc.).Resurse materiale:

– Primare (pământul, minereurile, apa, lemnul etc.);

– Derivate (echipamente şi tehnologii de producţie, infra structura materială şi socială etc.).Resurse financiare: mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.

Legea rarităţii resurselor - volumul, structura şi calitatea resurselor economice se modifică maiîncet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane.

Raritatea relativă a resurselor economice determină formarea preţurilor la ele: cu câtsunt mai rare unele resurse economice, cu atât ele sunt mai scumpe. De aici rezultă necesitateautilizării lor raţionale şi eficiente, adică obţinerea de rezultate maxime cu resursele disponibile.

Bunurile reprezintă totalitara elementelor menite să satisfacă nevoile umane. Deosebim:•

bunuri libere, (aerul, apa, lumina solară etc).• bunuri economice, presupun următoarele condiţii: – Disponibilitatea şi accesibilitatea; – Raritatea relativă a bunurilor economice (cauzată de restricţii financiare, tehnologice) – Utilitatea; – Proprietăţile corporale şi acorporale atribuite bunului care satisface nevoia; – Existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută.

Tipologia bunurilor economice:

1) după materialitatea lor:a) bunuri materiale, numite produse sau mărfuri;b) bunuri nemateriale (servicii).



2) după originea lor:a) bunuri naturale rare;b) bunuri produse prin munca omului;

3) în funcţie de substituirea lor: a) bunuri substituibile;

b) bunuri nesubstituibile;

4) după destinaţia sau utilitatea lor:a) bunuri de consum final sub formă de produse sau servicii;b) bunuri de consum intermediar (materii prime, energie etc.)c) bunuri de echipament;

5) după complementaritatea lor:a) bunuri complementare;b) bunuri necomplementare.

3. Alegerea şi utilizarea eficientă a resurselor – problema fundamentală a economiei

Resurse economice pot fi utilizate în diferite variante alternative. Dar utilizarea lor într-ovariantă, face imposibilă utilizarea lor în altele. De aceea este deosebit de actuală problemaalegerii variantei optime de utilizare a lor, sacrificând celelalte variante.

Necesitatea acestei alegeri face să apară costul de oportunitate al resurselor – care estediferenţa dintre venitul ce poate fi primit de la cea mai favorabilă variantă alternativă de utilizarea resurselor disponibile şi venitul realmente primit din varianta aleasă.

Costul de oportunitate (sau costul economic) reprezintă costul opţiunii(alegerii) unei anumite alternative de dezvoltare în defavoarea alteia.

Problema utilizării raţionale a resurselor economice este deosebit de actuală în RM, careeste o ţară extrem de săracă în resurse naturale. Se importă 98 % din resursele energetice.Unicele resurse economice din abundenţă sunt capitalul uman (relativ bine instruit ) şi solul fertil(cca. 80 %).4. Activitatea economică: conţinut şi structură

Activitatea economică este procesul de transformare a resurselor economice relativ rareîn bunuri economice, în vederea satisfacerii nevilor umane mereu în creştere. Activitateaeconomică în evoluţia sa constituie un proces complex de diversificare, specializare şi integrare,

ce poartă denumirea de diviziune socială a muncii. Activitatea economică are

patru faze:1. Producţia - constituie momentul iniţial al activităţii economice ce constă în combinareafactorilor de producţie cu utilizarea resurselor materiale şi umane în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare existenţei umane.

2. Repartiţia - faza, prin care bunurile materiale şi serviciile create în producţiesunt orientate spre destinaţiile lor şi se asigură distribuirea şi redistribuirea veniturilor fundamentale, create în societate (se asigură remunerarea factorilor de producţie (salariul, profit,

dobândă, rentă) şi plătirea impozitelor, taxelor etc.).



3. Schimbul (circulaţia) – fază care subsumează activităţile de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării sau pe altecăi, păstrarea şi depozitarea acestora ca şi schimbul de servicii între participanţii la viaţaeconomică. Cea mai veche formă a schimbului (circulaţiei) o constituie schimbul de mărfuri, laînceput sub forma tocului (M –M), iar o dată cu apariţia banilor – sub forma de vânzare-cumpărare (M – B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei: mărfurilor,banilor, capitalului.

4. Consumul – activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii necesităţilor şi dorinţelor oamenilor prin care se verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre ele şi necesităţile existente în societate.

Consumul din puncte de vedere al conţinutului şi al efectelor poate fi:• consumul interimar , respectiv folosirea unor bunuri economice (materii prime,materiale utilaje), pentru producerea altor bunuri;• consumul final. Tema: Agenţii economici: concept, clasificare, funcţii Subiectele temei:•

Agenţii economici: concept şi clasificare. Schema circuitului economic• Modalităţile organizării activităţii economice la nivel microeconomic. Clasificarea şiconcentrarea întreprinderilor • Locul şi rolul întreprinderii în cadrul pieţei. Relaţia întreprindere – piaţă• Tendinţe actuale în evoluţia întreprinderilor în ţările cu economie avansată1. Agenţii economici:concept şi clasificare. Schema circuitului economic

Agenţii economici reprezintă persoane fizice sau entităţi juridice care participăla procesul economic, fie prin intermediul pieţei fie în afara ei.

Rolul (funcţiile) agenţilor economici:

• purtători ai informaţiilor privind cererea şi oferta, decidenţi cu privire la oferta şi cerereaviitoare;

• decidenţi cu privire la echilibrul microeconomic.Criterii de diferenţiere a agenţilor economici

• după gradul de agregare;

• după sursa venitului obţinut;

• după funcţia economică.

Agenţi economici individuali (persoane fizice)- sursa de venituri - salarii şi alte venituri din muncă, ajutoare sociale, încasări din vânzări de

bunuri;- funcţia economică - consum de bunuri şi servicii comerciale şi non –comerciale, producţie

de bunuri şi servicii comerciale şi necomercialeAgenţi economici agregaţi:

- menaje (gospodării);- întreprinderile;- societăţi financiar-bancare;- administraţii private;



- administraţii publice;- restul lumii.

Fluxurile economice - transferuri de obiecte economice (bunuri, servicii, bani, informaţie, forţă de muncă, externalităţi) între agenţi economici, prin intermediul pieţei sau

în afara pieţei.

Clasificarea fluxurilor:

a) după natura fluxului:- fluxuri reale (specifice sectorului real al economiei): bunuri şi servicii, forţă de

muncă, capital fizic ş.a.

- fluxuri monetare sau simbolice (specifice sectorului nominal ale economiei): bani,informaţie ş.a.

b) după extindere:

- fluxuri intrasectoriale: se limitează la nivelul unui sector instituţional dat (ex.fluxuri între firme comerciale non financiare sau între bănci);

- fluxuri intersectoriale: se desfăşoară între sectoarele instituţionale.

2. Modalităţile organizării activităţii economice la nivel microeconomic. Clasificarea şiconcentrarea întreprinderilor

Reglementarea vieţii economice la nivel microeconomic se efectuează prin:

- Coordonarea ierarhică (birocratică);

- Coordonarea prin mecanismele pieţei.

(Primatul întreprinzătorului)

Principalul subiect al vieţii economice la nivel microeconomic – întreprinderea.Întreprinderea poate fi analizată sub diverse aspecte:- ca sistem social în care are loc interacţiunea agenţilor economici;

- ca modalitate de organizare în care se reflectă relaţiile materializate de contracte şidreptul de proprietate;

- ca mecanism de transformare a consumurilor de producţie în bunuri şi servicii destinate pieţei.

Întreprinderea este o unitate economică ce combină factorii de producţie înscopul obţinerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului

întreprinderii un anumit venit.Clasificarea întreprinderilor:



• În funcţie de domeniul de activitate:- industriale,- agricultură;- comerţ;- servicii.

2. După forma de proprietate:

- individuale ;- publice.

3. După dimensiuni:

- mari;

- mijlocii,

- mici.

4. După nivelul tehnologic:- manufacturiere;

- mecanizate;

- automatizate;

- semirobotizate;

- robotizate.

5. Din punct de vedere al statutului juridic:

- întreprindere individuală;

- societăţi pe acţiuni;

- societăţi cu răspundere limitată;

- societăţi în comandită etc.

Funcţiile economice ale întreprinderii:

•Managerială;

• Financiară;

• Socială;

• De aprovizionare;

• De producţie (tehnică);

• Comercială (de marketing)

Concentrarea întreprinderilor – constituie un proces de creştere a dimensiunilor uneiîntreprinderi. Ca rezultat al concentrării întreprinderile devin mai mari, mai puternice, utilizeazămai multe mijloace tehnice, mai mulţi salariaţi, produc o cantitate mai mare de bunuri şi servicii.



Formele de concentrare:

• Orizontală;

• Verticală;

• Conglomerată.

Metode de concentrare:- absorbţie;

- fuziune.

3. Locul şi rolul întreprinderii în cadrul pieţei. Relaţia întreprindere – piaţă

Teorii cu privire la locul întreprinderii în cadrul mecanismului de piaţă:

- întreprinderea este situată în prim plan al activităţii economice;

- pe prim plan se situează economia naţională în ansamblul ei.

În analiza locului şi rolului întreprinderii în economia de piaţă este necesar să seaibă în consideraţie următoarele aspecte:1. Concentrarea dezvoltării economice pe asigurarea de întreprinderi puternice, eficiente cenecesită crearea unui cadru juridic, instituţional , economic, social, tehnologic, ştiinţific şicultural adecvat.

2. Multitudinea de interdependenţe ce se manifestă între întreprinderile existente, dar şi

conexiunile ce iau naştere la nivel naţional, privit în ansamblul său.

În cadrul sistemului naţional întreprinderile îndeplinesc rol:

- economic;

- social.

Rolul economic al întreprinderii se concretizează în următoarele:

- atragerea şi combinarea factorilor de producţie;

- finalitatea activităţii desfăşurate o constituie producerea bunurilor şi a serviciilor;

- distribuirea veniturilor.

Rolul social al întreprinderii:- faţă de proprii salariaţi (salarizarea, condiţiile de muncă, participarea la viaţa internă a

întreprinderii);- faţă de consumatori (bunuri necesare, calitative, promovarea corectă).

Principala componentă a mediului, în care întreprinderea apare ca producător şiconsumator este piaţa.

În analiza relaţiei dintre întreprindere şi piaţă trebuie de cercetat următoarele aspecte:1. în activitatea întreprinderii studiul pieţei trebuie să constituie punctul de plecare, premisă a tot

cea ce se întreprinde;



2. Fundamentarea activităţii întreprinderii (într –o concepţie modernă) se realizează prinurmătoarea succesiune logică: desfacere – aprovizionare – producţie – desfacere, astfel , iniţialtrebuie identificate nevoile pieţei, în funcţie de care se fundamentează planul de afacere, apoi celde aprovizionare şi apoi programele corespunzătoare de producţie.

3. Întreprinderea îşi va orienta activităţile către o serie de obiective prioritare, precumsatisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor prin produsele şi serviciile oferite

pieţei, creşterea rentabilităţii şi a eficienţei economice.

Obiectivele întreprinderii în cadrul pieţei:

- Maximizarea profitului;

- Creşterea capitalului întreprinderii;

- Creşterea volumului de producţie;

- Sporirea calităţii producţiei;

- Menţinerea independenţei financiare;

- Lărgirea pieţelor de desfacere a produselor;

- Creşterea prestigiului întreprinderii, etc.4. Tendinţe actuale în evoluţia întreprinderilor în ţările cu economie avansată

În funcţie de modalităţile de desfăşurare a vieţii economice întreprinderilor l suntspecifice următoarele trăsături şi tendinţe:

- în producerea de bunuri şi servicii ponderea cea mai mare revine sectorului privat;

- structura sectorului privat al economie se schimbă substanţial (se reduce pondereaagriculturii, industriei prelucrătoare şi sporeşte ponderea activităţilor financiare, asigurării,imobilului)

- repartiţia întreprinderilor pe ramuri şi mărimea venitului mediu;- interdependenţa tuturor afacerilor (producători – consumatori, întreprinderi mici – întreprinderi

mari, primatul întreprinderilor mici);- declanşarea procesului de globalizare şi creşterea intensă de franşizări ( o firmă vinde altei

firme licenţa de a produce şi vinde un produs sau serviciu, prima având dreptul controlului

franşizorilor).Tema 5: Proprietatea: esenţa şi modalităţile de reformare Subiectele temei:1. Apariţia, esenţa şi conţinutul proprietăţii2. Formele de proprietate şi varietatea lor în economia contemporană3. Modalităţile de reformare a proprietăţii1. Apariţia, esenţa şi conţinutul proprietăţiiProprietatea – reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor,relaţii guvernate de normele sociale specifice diferitelor perioade istorice.

Esenţa proprietăţii poate fi examinată în trei sensuri:

în sens juridic;



în sens filosofic;

în sens economic.

În sens juridic proprietatea reprezintă o relaţie de posesiune a unui bun de către o

persoană fizică sau juridică. Conţinutul juridic acordă dreptul de proprietate titularului prinintermediul unui şir de norme şi acte legislative, aşa ca:

dreptul de posesiune;

dreptul de utilizare personală;

dreptul de dispoziţie luare a deciziei cine şi cum va utiliza bunul tău;

dreptul de valoare capitală - de modificare, distrugere, înstrăinare; dreptul de moştenire şi donaţie; dreptul de securitate - apărare de la expropriere şi daune externe;

atemporalitatea dreptului de proprietate - deţinerea dreptului de proprietate timpnelimitat; dreptul de interzicere a utilizării dăunătoare; dreptul de răspundere cu proprietatea - încasarea proprietăţii în contul datoriilorsau compensării prejudiciilor; dreptul de retrocedare - la restabilirea drepturilor încălcate.

În sens filosofic proprietatea are la bază ideea de personalitate umană. În relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală, individul manifestându-şiresponsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă, de care dispune şi pe care o integrează social

prin folosire eficientă.

În sens economic proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi şi grupuri sociale în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate şi constă în:

modul de unire a lucrătorului cu mijloacele de producţie;

determinarea condiţiilor de însuşire şi utilizare a factorilor de producţie;

determinarea relaţiilor dintre oameni, condiţionate de însuşirea rezultatelor producţiei.

Proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiectul ei.

Obiectul proprietăţii este reprezentat de un bun în jurul căruia iau naştere relaţiile de proprietate: pământul, apele, regnul vegetal şi mineral, clădirile, instalaţiile, banii, forţa demuncă, hârtiile de valoare etc.

Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii economici:

indivizii (persoane fizice);

familiile, organizaţiile, statul (persoane juridice).

Formele înstrăinării proprietăţii: vânzare-cumpărare a bunului, pe baza contraechivalentului;



donaţie, moştenire (înstrăinarea fără contraechivalent);

închiriere, arendare (dacă obiectele de posesie şi utilizare sunt cedate pentru o perioadăde timp);

relaţii manageriale (proprietarul cedează temporal unui specialist dreptul deadministrare.)

Forme de majorare a proprietăţii:

– producerea surplusurilor;

– tranzacţii comerciale şi financiare;

– moştenire şi donaţie;

– modalităţi nelegitime.2. Formele de proprietate şi varietatea lor în economia contemporană

La prima etapă de dezvoltare a societăţii omeneşti a predominat proprietatea funciarăcolectivă asupra produsului şi asupra uneltelor.

O dată cu dezvoltarea societăţii a apărut proprietatea individuală asupra pământului şiasupra uneltelor de muncă, iar o dată cu apariţie statului – proprietatea publică asupra

pământului.

Există următoarele tipuri şi forme de proprietate:

• Proprietatea privată:

individual –particulară;

individual –asociativă; privat –asociativă;

privată de familie.2. P roprietatea publică (de stat):

guvernamentală;

municipală.

3. Mixtă:

privat –publică naţională;

privat – publică internaţională.

În prezent, coexistă în diverse proporţii următoarele forme de proprietate: privată, publicăşi mixtă.3. Modalităţile de reformare a proprietăţii

Modalităţi de reformare a proprietăţii :1. Naţionalizarea, care prevede trecerea de la proprietatea privată la proprietatea publică. Ea

poate fi efectuată prin următoarele modalităţi:

expropriere;



răscumpărare parţială.

2 . Privatizarea , care prevede trecerea bunurilor din proprietatea publică în proprietate privată. Ea poate fi efectuată prin următoarele metode:

gratuit; prin răscumpărare;

arendă durabilă.

În economia de piaţă predomină proprietatea privată, prin care se creează aproximativ70-80% din PIB-ul ţărilor dezvoltate.

În Republica Moldova privatizarea a avut loc în două etape:- privatizarea de proporţii prin bonuri patrimoniale (a întreprinderilor mici şi mijlocii,

apartamentelor ş.a.). De aici rezultă că circa 2 mln. cetăţeni au devenit proprietari. Acest proces

a fost specific şi pentru agricultură, fiind împroprietăriţi ţăranii cu pământ;

- privatizarea contra bani , care continuă şi în prezent. Acum circa 93% din agenţiieconomiei naţionale sunt în proprietate privată, în industrie ei producând 32% din volumul totalal producţiei.Tema: Evoluţia formelor de organizare a activităţii economicePlanul prelegerii1. Noţiunea şi tipurile sistemelor economice. Caracteristicile economiei naturale2. Esenţa şi trăsăturile definitorii ale economiei de schimb3. Economia de piaţă contemporană şi modelele sale4. Geneza, evoluţia, rolul şi funcţiile banilor. Legea circulaţiei banilor

Bibliografie suplimentară

1. Mihai Grosu, Economie politică – Chişinău , Evrica 20012. Moldovanu Dumitru. Economie politică. – Chişinău, Editura ARC, 20013. Rivciard G. Lipsey, K. Christal Alec. Economia pozitivă (traducere din eng.. –Bucureşti,Editura Economică -1999).4. Zbârciog V., Zbârciog N., Microeconomie aplicată - Chişinău, Evrica, 20015. Şarpe Daniela Ancuţa, l Gavrilă Emi, Microeconomie: Teorie şi aplicaţii – BucureştiiEditura Economică 2002

1. Noţiunea şi tipurile sistemelor economice. Caracteristicile economiei naturale

Satisfacerea nevoilor umane poate fi efectuată prin două căi: autoconsum – utilizarea de către producători a bunurilor produse pentru satisfacerea

propriilor lor cerinţe şi a familiilor lor;

schimbul – înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi a agenţilor economici, primind încontraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedăAcestor forme de satisfacere a nevoilor umane le revin două forme de organizare a activităţii

economice (sisteme economice).



Sistemul economic reprezintă o modalitate specifică de utilizare a resurselor rare, deorganizare a procesului de producţie şi de trecere a bunurilor create de la producător laconsumator Elementele fundamentale ale unui sistem economic sunt: forma de proprietate asupra resurselor şi a rezultatelor activităţii economice; formele de reglementare şi de reglementare a activităţii economice la diferite nivele;

scopul urmărit de agenţii economici în cazul dezvoltării unei activităţi economice, sistemul de stimulente şi de motivaţii în activitatea economică.Avem următoarele tipuri de sisteme economice:1. Sistemul economiei naturale;2. Sistemul economiei de schimb.Sistemul economiei de schimb poate fi divizat în :- Sistemul economiei de piaţă- Sistemul economiei de comandă

În procesul de trecere de la economia de comandă la economia de piaţă apare şi sistemuleconomiei de tranziţie.

Evoluţia sistemelor economiceEconomia naturală

Reprezintă o formă de organizare a activităţii economice , în care bunurile produse suntdestinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apelala schimb. Economia naturală este un sistem închis, care a predominat în societatea primitivă,sclavagism şi feudalism.Trăsăturile economiei naturale sunt: pământul constituie factorul principal de producţie; baza economiei constă în adunarea roadei, vânătoarea şi în cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii;

economia decentralizată în care fiecare comunitate produce aproape tot de ce are nevoie.Motivaţia principală a economiei naturale – crearea bunurilor destinate

autoconsumului.

Instituţia cheie – gospodăria familială, izolată din punct de vedere economic, ca oactivitate economică diversificată, limitată de nivelul economic de dezvoltare scăzut existent.

2. Esenţa şi trăsăturile definitorii ale economiei de schimbEconomia de schimb (de mărfuri)

reprezintă o formă de organizare şi funcţionare a activităţii în care agenţii economici produc bunuri în scopul satisfacerii nevoilor altor oameni prin intermediul schimbului.Condiţiile istorice, obiective ale apariţiei economiei de schimb sunt:1. Diviziunea socială a muncii – proces de diferenţiere şi separare a diferitor categorii de muncidin ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate.Formele diviziunii muncii sunt:- diviziunea naturală a muncii (după sex şi după vârstă);

- diviziunea socială a muncii, care include:a) separarea triburilor de păstori;

b) detaşarea meşteşugarilor de agricultori;c) separarea negustorilor.



2. Autonomia economică a producătorilor, care are la bază o anumită formă de proprietate asupra bunurilor materiale şi constă în dreptul proprietarului de a dispune de un produs şi de –alînstrăina;

3. Apariţia mărfii şi a pieţei;Marfa este un bun economic, un produs al muncii omului care satisface o anumită cerinţă

şi este destinat schimbului prin intermediul actului de vânzare – cumpărare.

Formele producţiei de mărfuri:- producţia de mărfuri simplă;- producţia de mărfuri cu caracter general.Însuşirile mărfii: Valoarea de întrebuinţare (utilitatea) – însuşirea de a satisface anumite nevoi ale omului; Valoarea de schimb – raportul cantitativ de schimb al mărfurilor; Valoarea – munca socială a producătorilor, consumată pentru producerea mărfii.Teorii cu privire la valoare: teoria obiectivă a valorii (munca); teoria subiectivă a valorii (utilitate, raritate); teoria cererii şi a ofertei; teoria determinării valorii pe baza mai multor factori (Samuelson - salariu, profit, rentă;Marşhall – utilitatea finală, cheltuielile de producţie )Piaţa – este locul de întâlnire a producătorilor şi consumatorilor, ca un loc unde se face schimbulsau vânzarea cumpărarea.4. Apariţia, dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici, prin care serealizează legăturile economice dintre aceştia;Formele tranzacţiilor:- unilaterale;

- bilaterale.

5. Monetarizarea economiei, apariţia şi impunerea monedei în calitate de instrument deintermediere a schimburilor economice şi de apreciere a valorii bunurilor destinate vânzării -cumpărării

3. Economia de piaţă contemporană şi modelele sale

Trăsăturile definitorii ale economia de comandă sunt: Fundamentul sistemului este proprietatea publică şi interesele colective;

Rolul decisiv al statului în organizarea şi conducerea activităţii economico – sociale, planificarea centralizată, autoritară, cu caracter decisiv;

Economia centralizată (pământ – colectivizat, capital - naţionalizat); Economie unipolară, statul determină ce şi cât să producă;economie a calculului tehnic înunităţi fizice şi al evaluărilor administrative, pur convenţionale; Concurenţa complet suprimată, ceea ce influenţează negativ asupra randamentuluiactivităţii economice şi a interesului personal

Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă sunt: Preponderenţa proprietăţii private; Libera iniţiativă a agenţilor economice în deciziile economice; Economia multipolară complet decentralizată;



Neamestecul statului în derularea acţiunilor economice; Centrul activităţii economice şi principalul reglator al acesteia este piaţa concurenţială; Scopul activităţii economice – obţinerea profitului şi maximizarea acestuia; Formarea liberă a preţurilor; Consumatorul este “rege”

Centrul activităţii economice şi principalul reglator al acesteia este piaţa concurenţială;

Scopul activităţii economice – obţinerea profitului şi maximizarea acestuia;

Formarea liberă a preţurilor;

Consumatorul este “rege”

În activitatea economică reală nici unul din modelele teoretice prezentate în formă pură nu a existat. În realitate însă, în modele economiei contemporane se interpătrund, în

proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu celedirijiste, formând economia contemporană mixtă.

Economia mixtă constituie o îmbinare organică , în proporţii diferite, aelementelor sistemului economiei de piaţă cu implicarea statului în economie, o îmbinare asectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieţei cu reglementarea publică, amicilor întreprinderi cu marile corporaţii, o îmbinare a mecanismelor de diferenţiere de avere cuasigurarea anumitor garanţii socialeCriteriile de diferenţiere a modelelor economiei mixte contemporane:1. Măsura intervenţiei statului în activitatea economică;2. Ponderea sectorului public în structura proprietăţii şi a PIB – ului;3. Instrumentele predominante de intervenţie a statului în economie (prin planificare; prin

bugetul de stat, prin monedă, etc.);4. Locul pieţei în societate.Tipurile economiei de piaţă contemporane: anglo – saxon (specific pentru SUA, Marea Britanie, Canada) – tip neoliberal, de limitarea rolului statului şi a intervenţiei în economie, în viaţa întreprinderilor; vest – european (Italia, Franţa) – tip cu tendinţă pronunţată dirijistă;

socială de piaţă (Germania, Austria, Olanda) – tip de îmbinare a exigenţelor pieţei cuarmonia socială;

nordic – european (Suedia, Norvegia, Finlanda) tip de cooperare dintre sectorul privat - productiv, şi cel social – prestator de servicii sociale; paternist de piaţă (Japonia) – tip de îmbinare a pieţei cu puternice elemente tradiţionale şinaţionale; orientată spre exterior – tip dependent de valorificarea resurselor interne pe pieţeleexterne.

Sisteme economice de tranziţie (SET)are în componenţa sa, în proporţii diferite, două sau mai multe sectoare economice care

provin din alte sisteme economice. În cadrul SET, de regulă, evoluţia economică favorizeazăextinderea sectorului care oferă o eficienţă economică mai mare. SET este unul intermediar şi e

prezentat în toate fazele de tranziţie de la un sistem economic la altul.

La începutul anilor 1990, 28 de ţări foste socialiste au început tranziţia de la sistemeeconomice de comandă la economia de piaţă, pe două căi:



1)”Terapia de şoc”- renunţarea totală şi bruscă la vechile structuri şi mecanisme şi trecerea lainstaurarea celor specifice economiei de piaţă (RDG, Polonia,Cehia);

2 ) ”Tranziţie graduală”- metoda demolării treptate a vechiului sistem economic şi înlocuirealui, tot treptată cu sistemul economiei de piaţă (Ungaria, China);

În RM tranziţia începe prin aplicarea „Concepţia de tranziţie la economia de piaţă” (1991) şi a „Programului de stabilizare macroeconomiei” (1993). Modelul de tranziţieeste unul de tip gradual, cu elemente de „şoc”- liberalizarea preţurilor. Obiectivele stabilizăriimacroeconomice: reducerea inflaţiei, eliminarea excesului monetar, echilibrarea cererii cu oferta,sporirea producţiei, creşterea nivelului de trai.

4. Geneza, evoluţia, rolul şi funcţiile banilor. Legea circulaţiei banilor Banii sunt o marfă specifică, care joacă rolul de echivalent general şi exprimă valoarea tuturor mărfurilor, indiferent de mărimea valorii lor.

Banii - instrument social, echivalent general acceptat, de măsurare, comparare şi mijlocire a

schimbului, de transferare a drepturilor de proprietate de la o persoană la alta.Economia de schimb are 2 etape: I etapă - economia de schimb simplă, de troc (barter): marfa se schimbă pe altă marfă,serviciu etc. II etapă - economia de schimb monetară. Are câteva faze:

– bani – bunuri (animale, sare, ceai, etc.)

– bani – metale preţioase (valoare mare – volum mic; diviziune perfectă;

– bani – monedă bătută din metale preţioase. Apare în China în secolul .XI î. H., iar în

Grecia Antică – în secolul VII î. H. până la I război mondial.– bani de hârtie convertibili în metale preţioase. Din secolul XVII are loc demonetizareaaurului (aurul si-a încetat funcţia de bani).Banii contemporani îmbracă două forme:1.bani numerar (monedă financiară): monedă divizionară(piese metalice); monedă dehârtie(biletele bancare, bancnote);2.monedă scripturală (bani de cont) – 80-90% din masa monetară: cecul - document bănesc,

ordin în scris al posesorului contului curent la bancă , care conţine indicaţia de a plăti o sumăoarecare de bani unei anumite persoane; vărsământ - procură de transfer de către bancă a banilor de pe un cont pe altul, în aceeaşi bancă sau în altă instituţie financiară.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii: măsură a valorii - prin intermediul banilor se pot măsura activităţile economice,cheltuielile şi rezultatele prezente, trecute şi viitoare; mijloc de circulaţie - banii servesc ca intermediar în procesul schimbului de mărfuri; mijloc de plată - plătirea salariilor, pensiilor, achitarea impozitelor; mijloc de acumulare - pentru extinderea producţiei, procurarea tehnicii noi; bani mondiali - plata pentru mărfurile importate şi exportate, restituirea creditelor şi adobânzii altor ţări.

Puterea de cumpărare a banilor - cantitatea de mărfuri şi servicii care pot fi procurate cuo unitate bănească.

Viteza de rotaţie a unităţii băneşti - numărul de rotaţii efectuate de unitatea bănească pentru cumpărarea - vânzarea mărfurilor şi pentru diferite plăţi în decursul unui an.



Circulaţia banilor - mişcarea banilor în sfera de circulaţie pentru efectuarea funcţiilor ca mijloc de circulaţie şi mijloc de plată.Factorii ce influenţează asupra cantităţii de bani în circulaţie sunt: cantitatea de mărfuri în circulaţie; nivelul preţurilor mărfurilor; nivelul dezvoltării creditului; nivelul de dezvoltare a plăţilor fără bani în numerar; viteza de rotaţie a banilor.

Legea circulaţiei banilor:cantitatea de bani necesară pentru circulaţie este direct proporţională cu cantitatea

mărfurilor în circulaţie, cu nivelul preţurilor mărfurilor şi invers proporţională cu niveluldezvoltării creditului, cu nivelul plăţilor fără bani în numerar, cu viteza de rotaţie a banilor.Cantitatea de bani necesară circulaţieiCB = (PM – Cr + P – PRA)/ NMR unde:CB – cantitatea de bani necesară circulaţiei;

PM – suma preţurilor mărfurilor vândute;Cr – suma preţurilor mărfurilor vândute în credit;P – plăţile obligatorii la care a expirat termenul de plată;PRA – suma plăţilor reciproc amortizabile;

NMR – numărul de rotaţii a masei monetare.

Convertibilitatea banilor - însuşirea legală a banilor de a fi schimbaţi pe alţi bani princumpărarea - vânzarea pe piaţă. Cursul de schimb - numărul de unităţi băneşti străine care se primesc în schimbul uneiunităţi băneşti naţionale la momentul dat. Cursul de schimb oficial - cursul stabilit de Banca Naţională. Cursul de echilibru - cursul ce se formează în baza cererii şi ofertei în cadruloperaţiunilor cu licitaţii interbancare.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Tema:Piaţa – instituţie principală a economiei contemporane

Planul prelegerii:

• Condiţiile apariţiei şi trăsăturile definitorii ale pieţei

• Funcţiile şi tipologia pieţelor

• Infrastructura pieţei contemporane

• Condiţiile apariţiei şi trăsăturile definitorii ale pieţei

Condiţiile apariţiei pieţei:

• Diviziunea socială a muncii;

• Producţia de mărfuri;



• Schimbul.

Piaţa- este instituţia principală a economiei de piaţă, locul de întâlnire dintre

oferta producătorului şi cererea consumatorului, este sistemul de relaţii vânzare-cumpărare dintreagenţii economici uniţi prin legături de interdependenţă şi aflându-se în raporturi de opoziţie,deoarece fiecare urmăreşte propriul său scop şi interes.

Premisele funcţionării pieţii:

– Autonomia dreptului în alegerea agenţilor economici, investirea şi utilizarea resurselor materiale şi financiare, reparaţia şi însuşirea rezultatelor activităţii etc; – Autonomia în organizarea şi dirijarea procesului de producţie; – Transformarea pieţii în regulatorul principal al producţiei, reparaţiei, schimbului şiconsumului; –

Crearea multitudinii formelor de proprietate pentru apariţia concurenţei; – Transformarea pieţii interne în piaţa deschisă, verigă a pieţei mondiale.Trăsăturile pieţei:

• libertatea economică a producătorilor în alegerea sferei de activitate, a furnizorilor dematerii prime şi a consumatorilor producţiei finite, stabilirea liberă a preţurilor şi ieşirea liberă a

pieţei pe piaţa mondială;

• libertatea alegerii – dreptul proprietarilor de a utiliza resursele materiale şi băneşti înmod independent;

• suveranitatea consumatorului – determinarea de către consumator a volumului şi

sortimentului bunurilor produse şi serviciilor prestate în societate.

2. Funcţiile şi tipologia pieţelor

Funcţiile pieţii:

• determină ce, cât şi calitatea producţiei care urmează să fie confecţionată;• impune proprietarii să producă eficient, calitativ şi ieftin;• realizează legătura dintre producţie şi consum;• determină consumurile de muncă socialmente necesare pentru confecţionarea unei unităţi

de producţie;• stimulează reducerea costului de producţie şi sporirea productivităţii muncii;• asigură echilibrul economic în dezvoltarea ec. naţionale.Tipologia pieţii:

1. după natura economică a bunurilor care face obiectul tranzacţiei:a) piaţa bunuri şi serviciilor de consum;

b) piaţa factorilor de producţie;

2. după existenţa sau inexistenţa bunurilor în momentul tranzacţiei:

a) reală; b) fictivă (bursa);



3. după locul desfăşurării tranzacţiei:a) locală ;b) regionale;

c) naţionale;d) internaţională.

4. după tipul de concurenţă:a) perfectă ;

b)imperfectă .

5. după transparenţă şi legalitate:a) legală (transparentă, oficială);b) tenebră (subterană).

6. după numărul vânzătorilor şi al cumpărătorilor:a) piaţă de monopol ;

b) piaţă de oligopol ;

c) piaţă monopolistică .

3. Infrastructura pieţei contemporane

Infrastructura pieţei – reprezintă ansamblul instituţiilor, sistemelor,organizaţiilor care deservesc piaţa şi asigură funcţionarea ei normală. Elemente de infrastructură a pieţei contemporane:

• bursele –intermediar între vânzători şi cumpărători;

• palate de comerţ, magazine expoziţii de vânzare (vânzarea fără intermediere) ;• sistemul creditar şi băncile comerciale;

• tehnologiile informaţionale şi de comunicare (internet)

• sistemul fiscal;

• companiile de asigurare;

• companiile consulting;

• agenţii de publicitate;

• sistemul vamal;

• sindicatele;

• sistemul de învăţământ economic.

Tema: Bazele teoriei cererii Subiectele temei:1. Cererea şi factorii ce o determină. Funcţia cererii2. Extinderea şi contracţia cererii. Legea cererii.

3. Elasticitatea cererii. Modele de calcul a elasticităţii şi tipuri de coeficienţi1. Cererea şi factorii ce o determină. Funcţia cererii.Noţiuni – cheie:



cerere individuală, cererea pieţei, legea cererii, curba cererii, funcţia cererii, elasticitate,cererea elastică şi inelastică, bunuri complementare şi substituibile, bunuri inferioare şi normale,oferta individuală, oferta pieţei, legea ofertei, funcţia ofertei, oferta elastică şi inelastică, cantitateşi preţ de echilibru, deficit şi surplus de marfă.

Cererea descrie comportamentul cumpărătorului şi se defineşte ca dorinţa şi

capacitatea de a procura anumite cantităţi dintr-un bun la diferite niveluri de preţ într-unanumit loc şi timp.

Cererea individuală reprezintă cererea unui singur consumator. Cererea globală(totală) exprimă cantităţile totale de bunuri pe care piaţa le solicită la un anumit moment lafiecare nivel de preţ. Cererea totală este egală cu suma cererilor individuale.

Funcţia cererii Q D=f(P x ), prezintă analitic relaţia dintre preţul unitar Px şi cantitateacererii de pe piaţa bunului X - QD ..

QD=f(Px) – funcţia directă a cereriiPx=f(QD) – funcţia inversă a cererii

Curba cererii exprimă raportul invers proporţional dintre preţ şi cantitate.

La influenţa preţului se modifică doar cantitatea cererii (deplasarea pe curbă), la variaţiaoricărei alt factor se modifică toată cererea (deplasare a curbei)QD=f(Px; N; I; G; Pa; A) funcţia generală a cereriiunde: N – numărul consumatorilor;

I – veniturile consumatorilor;G – gusturile şi preferinţele;Pa – preţul altor bunuri;A – aşteptările privind modificarea preţurilor sau a veniturilor.

2. Extinderea şi contracţia cererii. Legea cererii.

Cererea este descrisă de curba cererii – o curbă cu înclinaţie negativă care reflectălegătura inversă dintre cantităţile cerute la toate preţurile posibile într-o anumită perioadă detimp.

Legea cererii afirmă că creşterea preţului unitar al unui bun determinăreducerea cantităţii cerute din bunul respectiv şi invers cu condiţia că ceilalţi factori rămânconstanţi.

Figura 1.Modificarea cantităţii cerute

La schimbarea preţului bunului se modifică doar cantitatea cererii, ceea ce sereprezintă grafic ca o deplasare pe curba cererii din punctul A în B, ( graficului 1), iar la variaţiaoricărui alt factor nonpreţ se modifică toată cererea pe piaţa unui bun (graficul 2).Figura 2. Modificarea cererii

Principalii factori care determină modificarea cererii sunt: 1. numărul consumatorilor; 2. veniturile consumatorilor;



3. gusturile şi preferinţele;4. preţul altor bunuri;5. aşteptările privind modificarea preţurilor şi veniturilor.

În concluzie, fiecare dintre factorii enumeraţi mai sus exercită o influenţă mai mare sau

mai mică asupra cererii unui bun, unii cauzează extinderea cererii, alţii contracţia acesteia.Modificarea totală a cererii la un anumit nivel al preţului, se determină prin însumarea algebricăa influenţei fiecărui factor.3. ELASTICITATEA CERERII. METODE DE CALCUL A ELASTICITĂŢII ŞI TIPURIDE COEFICIENŢI.

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau al oricărui alt factor determinant.

Se poate calcula elasticitatea cererii în funcţie de orice factor variabil, însă în scopuri practice de cele mai dese ori se calculează 3 indicatori:

• coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul bunului (Ep).

• coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu veniturile consumatorului (EI).

• coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul altor bunuri (Exy).Mărimea coeficientului Ep determină gradul de influenţă a preţului asupra cantităţii

cererii şi arată cu câte procente se modifică cantitatea cererii dacă preţul bunului se modifică cu1%.

În funcţie de modificarea relativă a cantităţii cerute în raport cu schimbarea preţului seutilizează două metode de calcul al coeficientului de elasticitate:1. Metoda punctuală se utilizează la o modificare foarte mică a preţului (care se reduce la un

punct pe curba cererii) unde ∆ Q – modificarea cererii, ∆ P – modificarea preţului.

2.Metoda punctului m ediu se foloseşte la o modificare mai mare a preţului(reprezintă unsegment):

Deoarece există o relaţie invers proporţională între modificarea preţului şi acantităţii cererii unui bun, coeficientul elasticităţii cererii în raport cu preţul ia valorinegative, adică Ep<0. Pentru a opera cu numere pozitive în formulele de calcul se adaugăsemnul minus, ceea ce nu are nici o influenţă asupra conceptului de elasticitate.

În dependenţă de mărimea coeficientului de elasticitate a cererii după preţ, deosebim

următoarele tipuri de cerere: perfect inelastică (nulă), atunci când Ep= 0, adică la orice modificare a preţului,cantitatea cerută dintr-un bun rămâne neschimbată, dreapta A;

inelastică, când 0< Ep<1, la o scădere a preţului cu un procent, cantitatea cerută din bunul în cauză va spori cu mai puţin de un procent, dreapta B;

cu elasticitate unitară, Ep=1, la modificarea preţului într-o anumită proporţie, cererea seschimbă în aceeaşi proporţie;



elastică, Ep> 1, când cantitatea cerută dintr-un bun sporeşte într-o măsură mai mare decâtscade preţul, dreapta C;

perfect elastică, Ep= ∞, când în condiţiile menţinerii nivelului preţului, cantitatea cerutădin bunul respectiv înregistrează sporuri, dreapta K.Diferite niveluri ale coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţul unui bun şi diferitetipuri de cerere

Elasticitatea cererii unui bun în funcţie de venit exprimă modificarea cantităţii cerute (Q) caurmare a schimbării venitului consumatorilor (I), considerând că preţul şi celelalte condiţii suntconstante.

Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu veniturile consumatorului EI, arată cu câte %se modifică cererea la variaţia venitului cu 1%. Acest coeficient se determină la fel ca şielasticitatea cererii în raport cu preţul, cu condiţia că variabila independentă este venitul.

În acest caz distingem în funcţie de mărimea ΕI următoarele forme de elasticitate.

Geometric, elasticitatea cererii este redată prin deplasarea curbei spre dreapta, ori spre stânga. Încazul în care:

• ΕI>0, între modificarea venitului (∆ I) şi modificarea cantităţii cerute (∆ Q), există orelaţie directă, situaţie caracteristică pentru bunurile normale;

• ΕI<0, între ∆ I şi ∆ Q, există o relaţie inversă, situaţie caracteristică pentru bunurileinferioare.

Coeficientului elasticităţii ΕI ia valori diferite şi în dependenţă de următoareletipuri de bunuri:

• ΕI > 1, pentru bunurile de lux;

• ΕI = 0, pentru bunurile de primă necesitate. Elasticitatea încrucişată sau coeficientul elasticităţii cererii unui bun în raport cu preţul altui bun(Exy) măsoară viteza de reacţie a cererii pentru bunul x, de exemplu, la schimbarea preţului

bunului y. Εxy arată cu câte % creşte sau scade cererea unui bun, atunci când preţul altui bun semodifică cu 1%.Aşa dar,

Εxy =În dependenţă de valorile acestui coeficient putem determina următoarele tipuri de bunuri x, y:

Εxy este pozitiv, atunci datorită majorării preţului la bunul y, creşte cererea pentru bunulx, deoarece bunul y poate fi substituit cu bunul x, ele sânt numite bunuri substituibile;

Εxy este negativ, atunci x şi y sunt bunuri complementare, deoarece consumatoriicumpără mai puţin din bunul x datorită creşterii preţului la bunul y;

Εxy =0, atunci x şi y sânt bunuri independente.



Gradul de substituţie sau de complementaritate este dat de valoarea absolută acoeficientului Εxy. Cu cât această valoare este mai mare (mai redusă), cu atât gradul desubstituţie ori complementaritate este mai mare (mai mic).Tema: Bazele teoriei ofertei

Subiectele temei:

• Esenţa şi factorii ofertei. Legea ofertei

• Elasticitatea ofertei3. Echilibrul pieţei şi aplicarea în practică a modelului cerere-ofertă1. Esenţa şi factorii ofertei. Legea ofertei

Oferta reflectă comportamentul producătorului pe piaţa unui bun şi se defineşte cadorinţa şi posibilitatea acestuia de a oferi anumite cantităţi de bunuri la diferite niveluri depreţ, într-un anumit timp şi loc.

Legea ofertei afirmă că la preţuri mari producătorii sunt gata să ofere o cantitatemai mare de bunuri şi servicii decât la preţuri mici cu condiţia că ceilalţi factori rămânconstanţi.

Curba ofertei exprimă raportul direct proporţional dintre preţ şi cantitatea oferitădintr-un bun sau serviciu.

Dacă se înregistrează o modificare a preţului, cu condiţia că ceilalţi factorirămân constanţi, se schimbă doar cantitatea ofertei,(graficul 1).

Modificările ofertei (graficul 2) prin deplasarea curbei ofertei spre dreapta sau stânga,

situaţii determinate de o serie de alţi factori, numiţi şi condiţii ale ofertei, care sunt:• numărul producătorilor;

• costul de producţie;

• taxele şi subsidiile;

4). preţul altor bunuri care pot fi produse cu aceeaşi factori de producţie;5). tehnologia de fabricaţie;6). previziunile privind evoluţia preţului;

7). evenimentele social –politice şi naturale.

Oferta individuală pe piaţa unui bun reflectă comportamentul unui singur vânzător.Oferta totală (sau de piaţă) însumează cantităţile oferite pe piaţa acestui bun la fiecare nivel

posibil de preţ.2. Elasticitatea ofertei.

Elasticitatea o fertei exprimă gradul modificării cantităţii oferite în funcţie de schimbarea preţului. De cele mai dese ori se calculează coeficientul de elasticitate a ofertei după preţ (Es)care arată cu câte % se modifică cantitatea ofertei când preţul se schimbă cu 1%.Coeficientul de elasticitate a ofertei Es



Pentru determinarea coeficientului Es se utilizează aceleaşi metode ca şi în cazulcoeficienţilor de elasticitate a cererii. Coeficientul elasticităţii ofertei după preţ Es este pozitiv,deoarece există o relaţie pozitivă între modificarea preţului unui bun şi schimbarea cantităţiioferite din acesta.

1. Metoda punctuală se utilizează la o modificare foarte mică a preţului (care se reduce la un

punct pe curba cererii) unde: ∆ Q – modificarea ofertei; ∆ P – modificarea preţului.

2.Metoda punctului mediu se foloseşte la o modificare mai mare a preţului(reprezintăun segment):

În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei după preţ, formele ofertei se reprezintăastfel:1. ofertă rigidă sau perfect inelastică reprezintă un caz extrem, când la orice modificare a

preţului oferta nu se modifică. Deci, Es = 0, deoarece ΔQs =0,(dreapta A);

2. ofertă inelastică , când procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului, iar 0 < Es < 1, (dreapta B);3. ofertă cu elasticitate unitară este în cazul când cantitatea ofertei se modifică în aceeaşi

proporţie cu modificarea preţului şi Es= 1, (dreapta C);

4. ofertă elastică , când unui anumit procent de modificare a preţului unitar îi corespunde omodificare mai mare a ofertei, adică Εs > 1, (dreapta F);

5. oferta perfect elastică , reprezintă un alt caz extrem, de fapt mai mult un concept teoretic carenu există în realitate şi care presupune că, la un preţ anumit oferta creşte la infinit. Deci, Es→∞,(dreapta K).

Tipuri de ofertă după gradul de elasticitate 3. ECHILIBRUL PIEŢEI APLICAREA PRACTICĂ A MODELULUI CERERE -OFERTĂ

Modelul cererii şi ofertei explică nivelul preţului şi a cantităţii realizate pe piaţa unui bunsau serviciu într-o anumită perioadă de timp prin noţiunea de echilibru.

Echilibru pieţei reflectă situaţia când la un anumit nivel al preţului, numit preţ deechilibru, cantitatea cererii este egală cu cantitatea de bun oferit pe piaţă, formând cantitatea deechilibru.Graficul 5. Echilibrul pieţei

Coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza presiunilor vânzătorilor şi ale cumpărătorilor numit punct de echilibru (E). În realitate, în permanenţă, pe piaţă există fie o situaţie de surplus, fie o situaţie dedeficit.

Surplus de marfăapare la un preţ mai mare decât preţul de echilibru, când cantitatea

ofertei este mai mare decât cantitatea cererii. Surplusul de marfă duce la intensificareaconcurenţei dintre vânzătorii de marfă, pentru a câştiga din cumpărătorii în deficit, ceea ceinfluenţează preţul spre micşorare până la nivelul celui de echilibru.



Deficit de marfă apare la un preţ mai mic decât preţul de echilibru, când pe piaţăcantitatea cererii este mai mare decât cantitatea de bun oferit spre vânzare. Deficitul intensificăconcurenţa dintre cumpărători care sunt în căutarea bunului deficitar, influenţând preţul spremajorare până la nivelul celui de echilibru.Echilibrul pieţei

Modelul cerere-ofertă poate fi aplicat în diverse domenii pentru a explicacomportamentul agenţilor economici în funcţie de modificarea preţului.Exemplu: creşterea preţului la ţiţei (începând cu 1973) a determinat agenţii economici să reducăconsumul acestuia. Consumatorii au început au început să solicite maşini cu un consum redus decombustibil. Şocul preţurilor la produsele din ţiţei a orientat producătorii de automobile spreconceperea unor maşini mici, arhitecţii – spre folosirea energiei solare, chimiştii – spreidentificarea soluţiilor alternative la consumul de petrol.

O interferenţă importantă cu efecte deosebite asupra modalităţilor de funcţionare acererii şi ofertei o reprezintă stabilirea de către stat a unor limite maxime sau minime de la sau

până la care este admisă variaţia preţurilor. Un caz frecvent întâlnit este acela de fixare a unor limite maxime de preţuri pentru produse importante în consum.Tema 10: Teoria comportamentului consumatorului de bunuri şi servicii

Subiectele temei:1. Utilitatea – premisă de analiză a comportamentului consumatorului.2. Legea utilităţii marginale descrescânde şi surplusul consumatorului3. Preferinţele consumatorului. Curba de indiferenţă în consum4. Constrângerea bugetară şi echilibrul consumatorului1. Utilitatea – premisă de analiză a comportamentului consumatorului.

Unul din principalii agenţi economici ai oricărei economii naţionale este consumatorul,comportamentul căruia permite de a înţelege aspectele esenţiale ale cererii – categoriefundamentală a economiei de piaţă.

Comportamentul consumatorului reprezintă procesul complex de luare a unordecizii raţionale cu privire la utilizarea resurselor disponibile în perioada data de timp(venit disponibil), astfel încât satisfacţia (utilitatea) totală obţinută să fie maximă.

Punctul esenţial al analizei comportamentului consumatorului îl constituie teoriautilităţii.

Utilitatea este satisfacţia pe care consumatorul aşteaptă să o obţină de la consumulunui bun sau a unei combinaţii de bunuri. Utilitatea este de natură subiectivă. Fiecare consumator are un sistem propriu de

preferinţe, prin urmare, utilitatea unui bun diferă de la un individ la altul. Mai mult chiar, pentruunul şi acelaşi individ utilitatea unui bun se va aprecia în funcţie de spaţiu şi timpDin punct de vedere al măsurării utilităţii, în literatura de specialitate se disting douăabordări, două tipuri de utilitate:

• utilitatea cardinală – consumatorul atribuie fiecărei cantităţi dintr-un bun un număr absolut de utils ( Stanley Jevons, Karl Menger, Leon Walras).

•

utilitatea ordinală – exprimarea utilităţii bunurilor în funcţie de ordinea de preferinţe pecare le are consumatorul (V. Paretto, J. R. Hicks, R. Allen).



Gradul de satisfacţie pe care îl obţine consumatorul depinde de cantitatea consumatădintr-un anumit bun. Pentru a elucida această dependenţă în teoria şi practica economică seoperează cu noţiunile de:

utilitatea individuală;

utilitate totală;

utilitate marginală.

Utilitatea totală (UT) reprezintă satisfacţia generală primită de consumator caurmare a consumării unei anumite cantităţi dintr-un bun.

Utilitatea totală este o funcţie de unităţile consumate din bunul dat, ceea ce poate fiexprimat prin relaţia: UT = f (x1, x2, x3, ..., xn), unde x sunt unităţile din bunul consumat.Utilitatea totală se calculează după formula

UT = ΣUi, unde:UT – utilitatea totală;Ui - utilitatea individuală a fiecărei unităţi consumate.

Utilitatea marginală reprezintă satisfacţia suplimentară pe care o poate obţineconsumatorul ca urmare a consumării unei unităţi adiţionale dintr-un bun.Formula de calcul a utilităţii marginale este:

UM = ∆UT/∆Q,unde:

UM – utilitatea marginală;∆UT – modificarea utilităţii totale.

Tabelul 1 Relaţia utilitate totală – utilitate marginală

Pe baza tabelului putem constata următoarele:

utilitatea marginală arată cu cât sporeşte satisfacţia totală a consumatorului, dacă seconsumă o unitate în plus din bunul dat. Utilitatea totală obţinută de consumator este egală cusuma utilităţilor marginale ale fiecărei unităţi consumate:

UT = ∑UMi Pe măsură ce se consumă noi cantităţi de bun, utilitatea marginală scade, ceea ce arată că

nevoia umană devine mai puţin intensă. Acest fapt este surprins prin legea utilităţii marginaledescrescânde.

Utilitatea marginală determină utilitatea totală: declanşarea legii utilităţii marginaledescrescânde va condiţiona sporuri din ce în ce mai mici ale utilităţii totale.

Utilitatea totală este maximă, atunci când cea marginală este egală cu zero (fenomenul desaturare a nevoii). Dacă consumul continuă după acest nivel atins, atunci utilitatea marginalădevine negativă, adică consumatorul va obţine insatisfacţie. Deci, utilitatea marginală este„pragul” până la care poate continua consumul unui bun2. Legea utilităţii marginale descrescânde şi surplusul consumatorului



Interdependenţa dintre utilitatea şi unitatea de bun consumată suplimentar constituieconţinutul legii utilităţii marginale descrescânde.

Legea utilităţii marginale descrescânde constă în următoarele: cu cât consumul dintr-un bun oarecare este mai mare , cu atât utilitatea unităţilor suplimentare de bun consumate estemai mică.

Atât venitul consumatorului, cât şi preţurile bunurilor se modifică în timp. Ca urmare, potavea loc schimbări ale structurii bunurilor procurate de consumator. În condiţiile unor asemeneaevoluţii, consumatorul poate beneficia de un câştig suplimentar de la cumpărarea unor bunuri.Acest surplus de câştig este denumit surplusul consumatorului.

Surplusul consumatorului se defineşte ca diferenţă dintre preţul maxim, pe care unconsumator este dispus să-l plătească pentru procurarea unui bun, şi preţul real plătit pepiaţă, la un moment dat.

Grafic, surplusul consumatorului poate fi dedus pe baza curbei cererii, care vailustra disponibilitatea de plată a consumatorului pentru fiecare unitate de produs.Graficul 1 Surplusul consumatorului

Curba cererii arată preţul maxim, pe care este dispus să-l plătească consumatorul pentrufiecare unitate de produs (coloanele indică disponibilitatea maximă de plată pentru unitatea de

produs). Suprafaţa haşurată reprezintă surplusul consumatorului, adică diferenţa dintre sumamaximă acceptată de a fi plătită de consumator şi suma efectiv plătită la preţul existent pe piaţăla un moment dat.

3. Preferinţele consumatorului. Curba de indiferenţă în consum.

Utilitatea aşteptată de consumator este condiţionată de bugetul acestuia, cu care el va putea achiziţiona o anumită cantitate de bunuri. Întrucât bugetul este limitat, deciziaconsumatorului de a procura un anumit bun înseamnă renunţarea la un alt bun, ceea ce determinăluarea în considerare a conceptului „cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate este cantitatea dintr-un bun la care se renunţă în schimbulobţinerii unei unităţi dintr-un alt bun.

Costul de oportunitate se calculează după formula: CO = ∆X/∆Y, unde x şi y sunt cantităţi din bunurile x şi y.

Din punct de vedere al utilităţii marginale, costul de oportunitate înseamnă renunţarea lautilitatea marginală aşteptată de la bunul X în schimbul obţinerii utilităţii marginale a bunului Y.Un consumator poate recurge la diferite combinaţii de bunuri pentru a obţine un anumit nivel de

utilitate. Pentru a explica asemenea situaţii, în literatura de specialitate se operează cu noţiuneacurba de indiferenţă.

Curba de indiferenţă (sau de isoutilitate) reprezintă totalitatea combinaţiilor dinbunurile X şi Y care asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, adică la oricaredintre combinaţiile acestor bunuri utilitatea totală aşteptată a fi obţinută de consumatorrămâne constantă.

Tabelul 2 Combinaţii dintre bunurile X şi Y

Aceste combinaţii de bunuri pot fi ilustrate grafic. Unind punctele, a căror coordonatereprezintă combinaţiile menţionate de bunuri, obţinem curba de indiferenţă. Coordonatele



oricărui punct de pe curba de indiferenţă indică combinaţii ale celor două bunuri, caredesemnează niveluri egale de satisfacţie,obţinute de consumator.

• Graficul 3.3.

Diversitatea nevoilor de consum condiţionează diversificarea preferinţelor individului.

Sistemul de preferinţe a consumatorului se reprezintă sub forma unei serii de curbe,corespunzătoare diferitelor niveluri de satisfacţie. Ansamblul acestor curbe formează hartacurbelor de indiferenţă, care reliefează, de fapt, varietatea modelelor de consum.

Din analiza curbelor de indiferenţă rezultă următoarele concluzii:

preferinţele consumatorului sunt nelimitate, ceea ce se reprezintă prin harta curbelor deindiferenţă; gradul de satisfacere a cerinţelor diferă de la o curbă la alta: orice punct de pe curba deindiferenţă asigură consumatorului acelaşi grad de satisfacţie;

curbele de indiferenţă sunt convexe faţă de originea graficului şi au o înclinaţie negativă; curbele de indiferenţă nu se pot intersecta: dacă ar exista cel puţin un singur punct deintersecţie a două curbe de indiferenţă, ar însemna că toate punctele de pe aceste curbe asigurăacelaşi grad de satisfacţie. Respectiv, aceste curbe s-ar intersecta; curba de indiferenţă este descrescătoare, iar unghiul ei de înclinare se determină ca raportdintre utilitatea marginală a bunului, a cărui consum creşte şi utilitatea marginală a bunului, acărui consum se reduce.

4. Constrângerea bugetară şi echilibrul consumatorului

Curba de indiferenţă ne sugerează ideea că, un consumator poate recurge la diferitecombinaţii de bunuri pentru a atinge acelaşi nivel de satisfacţie. În realitate alegereaconsumatorului este restricţionată de venitul disponibil. Aceasta înseamnă că un consumator seconfruntă cu constrângerea bugetară – ansamblul combinaţiilor de bunuri, pe care individul le

poate consuma, în condiţiile bugetului disponibil şi a preţurilor practicate în perioada dată.Dacă consumatorul foloseşte integral venitul de care dispune pentru procurarea de bunuri,combinaţiile posibile ale acestora le putem ilustra prin linia bugetară.

Linia bugetară este dreapta care reuneşte o serie de puncte, a căror coordonateindică combinaţii ale bunurilor X şi Z, achiziţionate prin cheltuirea întregului venitdisponibil şi în raport cu preţurile practicate.

Ecuaţia liniei bugetare este:V = XPx + YPy,.

Conform ecuaţiei liniei bugetare, avem două combinaţii extreme:1. Y = 0, Xm = V/Px.2. X = 0, Ym = V/Py,.

Fixând aceste combinaţii extremale pe grafic şi unind punctele respective, obţinem liniabugetului . Panta liniei bugetare se determină ca raport dintre preţurile celor două bunuri: -Px/Py.

Triunghiul AOC include toate combinaţiile de bunuri (programe de consum) X şi Y posibile derealizat în condiţiile restricţiei bugetare date (V): XPx + YPy <V.Combinaţiile exterioare liniei bugetului sunt imposibil de realizat, deoarece



XPx + YPy > V.Linia bugetară se modifică sub influenţa evoluţiei venitului disponibil al consumatorului

şi al preţurilor bunurilor de consum. Deplasarea liniei bugetului permite de a înţelege deciziileconsumatorului privind optimizarea combinaţiilor de bunuri.

Cantitatea dintr-un bun economic (X), la care consumatorul este dispus să renunţe

pentru a obţine o unitate suplimentară dintr-un alt bun (Y), nivelul de utilitate agregatărămânând neschimbat, reprezintă rata marginală de substituţie (RMS).RMS = ∆X/∆Y

RMS = UMx /Umy

Combinaţia optimă, care asigură consumatorului satisfacţie maximă, în condiţiile preţurilor date, se află în punctul, în care linia bugetului este tangentă la curba de indiferenţă.

Coordonatele punctului de tangenţă a liniei bugetare la curba de indiferenţă arată varianta

de combinare a celor două bunuri, corespunzător căreia:RMS = Px /Py.

Întrucât, aşa cum am arătat mai sus, RMS = UMx /Umy,rezultă că:Px /Py = UMx /Umy.UMx / Px = Umy /Py.

Echilibrul consumatorului este variantă de cheltuire integrală a bugetului disponibilpentru procurarea acelor cantităţi din bunurile X şi Y care, în condiţiile preţurilor date,asigură consumatorului satisfacţie maximă în raport cu oricare altă variantă.Tema 8. Teoria comportamentului producătorului

Subiectele temei:1. Întreprinzătorul – figură centrală a economiei de piaţă2. Factorii de producţie ca intrări în procesul de producţie3. Funcţia de producţie şi randamentele factorilor. Legea randamentelor neproporţionale4. Modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Izocuanta şi rata de substituire tehnică

1. Întreprinzătorul – figură centrală a economiei de piaţă

Întreprinzătorul este o persoană care are iniţiativa organizării şi gestionării unei întreprinderi, asumării riscurilor ce decurg dintr –o asemenea activitate, în scopul obţineriiunui profit cât de mare posibil.

Iniţial, întreprinzătorul particular –â proprietarul întreprinzătorul – conducător constituiauna şi aceiaşi persoană – motorul oricărei activităţi productive.

Treptat, pe măsura dezvoltării revoluţiei tehnico – ştiinţifice, se conturează distincţiaintre întreprinzător şi ceilalţi agenţi de producţie.Funcţiile întreprinzătorului:

• iniţiativa de producţie - a combina toţi factorii de producţie în vederea obţineriirezultatelor maxim posibile;



• organizarea producţiei – diagnosticarea situaţiei, elaborarea unui plan, organizareaadministrativă şi controlul îndeplinirii planului;

3. rolul de inovator – realizează îmbinareaunor noi factori de producţie, confecţionarea de produse noi pentru clienţi, introducerea unor noimetode de producţie, a noi surse de materii prime etc.,4. asigură adaptarea permanentă a producţiei la cerinţele pieţei;5. îşi asumă riscul afacerii, adoptă decizii şi suportă consecinţele;

6. realizează un management previzional;7. reprezintă autoritate în cadrul întreprinderii;8. combină multiple cerinţe şi exigenţe ale tuturor agenţilor economici – furnizori, proprietari,acţionari, salariaţi, manageri, sindicate, etc.

În condiţiile contemporane, conducerea întreprinderilor este instituţionalizată,

are caracter ştiinţific şi este asigurată de o echipă de administratori, ajutată de experţi profesionişti în domeniul pieţei, publicităţii, psihologiei, sociologiei, de agenţi ai cerinţelor legislative şi de stat.2. Factorii de producţie ca intrări în procesul de producţie

Activitatea economică este posibilă doar în cazul când se alocă resursele economicenecesare. Producţia - activitatea omului orientată spre crearea bunurilor şi prestarea serviciilor

pentru satisfacerea necesităţilor societăţii.

Factorii de producţie sunt acele resurse economice, care sunt atrase şi utilizate înactivitatea economică. La începutul dezvoltării societăţii au existat 2 factori de producţie: muncaşi natura (pământul), consideraţi factori originari (primari) ai producţiei. Mai târziu a apărutcapitalul (factor derivat al producţiei). Îmbinarea acestor factori a dus la apariţia teoriei celor 3

factori principali de producţie (J.B. Say): munca, pământul (natura), capitalul

Factorii de producţie pot fi clasificaţi :1. după natură : umani ( forţa de muncă, aptitudinile antreprenoriale); materiali(natura, capitalul)2.după provenienţă: primari(nu sunt rezultatul unei activităţi economiceanterioare)natura, munca; secundari (derivaţi, sunt rezultatul unei activităţi ec. anterioare)informaţia, capitalul.

3. după ordinea apariţiei: tradiţionali (munca, natura, capitalul); neofactori (informaţia,aptitudinile antreprenoriale.)4. după capacitatea de reproducţie: reproductibili (capitalul, munca);nereproductibili (majoritatea resurselor naturale).

MUNCA - factor primar, originar de producţie şi a fost apreciat de A.Smith ca sursă unică aavuţiei naţionale. Munca, ca factor de producţie, este reprezentată de totalitatea resurselor umanecare pot şi sunt antrenate în producţia de bunuri şi prestarea serviciilor. Asigurarea cu resurse de

muncă depinde de totalitatea forţei de muncă disponibile în societate şi de numărul de ore pesăptămână, conform legislaţiei în vigoare. Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă aptă de muncă.



Munca, ca factor de producţie, trebuie analizată din 3 puncte de vedere:a) analiza cantitativă a muncii (în legătură directă cu numărul populaţiei – cu factoruldemografic);

b) calitatea şi componenţa factorului muncă;c) structura populaţiei active (distribuirea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, subramuri deactivitate).

Forţa de muncă – totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor cu ajutorulcărora ei produc bunuri materiale şi prestează servicii. Forţa de muncă are 2 aspecte:

aspect cantitativ (volumul persoanelor ce pot fi atrase în activitatea ec.)

aspect calitativ (diferenţierea forţei de muncă pe vârste, sexe, studii).

Pământul (resursele naturale), ca şi munca, reprezintă un factor de producţie primar,originar care cuprinde atât suprafaţa de pământ, cât şi resursele naturale. Acest factor se

prezintă ca un dar al naturii şi, spre deosebire de ceilalţi doi factori, prezintă o serie de particularităţi:

- pământul nu poate fi substituit;

- pământul nu poate fi reprodus de om, deci este ireproductibil;

- pământul este imobil;

- pământul are un caracter extrem de limitat.

Pământul joacă rolul principal şi include: suprafeţe agricole; suprafeţe cu păduri, păşuninaturale; suprafeţele mărilor şi oceanelor; suprafeţe construite sau ocupate cu construcţii;suprafeţe din scoarţa terestră etc.

Solul s-a transformat, datorită intervenţiei omului, dintr-un dar al naturii în factor de producţie a cărui componentă se apropie de cea a capitalului.

Capitalul ca factor de producţie, cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care suntfolosite pentru producerea altor bunuri.

Forme de capital:1) Conform valorii pe care o posedă şi a modului de funcţionare:a) capital real - capitalul care posedă valoare de sine stătătoare şi funcţionează în limiteleactivităţii economice. (fabrici, uzine mijloace de producţie);

b) capital nominal - capitalul care nu dispune de valoare de sine stătătoare şi funcţionează încadrul producţiei, dar presupune dreptul de proprietate asupra anumitor valori reale şi asupraînsuşirii venitului. El constituie capitalul introdus în hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonurietc.) – capital financiar.c) capital tehnic - totalitatea bunurilor reproduse,care sunt în stare să asigure sporirea eficienţeimuncii şi însuşirea profitului.

2) Conform criteriului cine creează şi cine participă la crearea bunurilor materiale:



a) Capital constant - capitalul cheltuit pentru procurarea mijloacelor de producţie (participă lacrearea bunurilor materiale);

b) capital variabil - capitalul cheltuit pentru procurarea forţei de muncă (ce creează bunurimateriale);3) Conform ramurilor de producţie:a) capital industrial;

b) capital agricol;c) capital comercial etc.

4) Conform modului de participare la procesul de producţie şi a uzurii:a) capital fix - partea capitalului tehnic care deserveşte procesul de producţie un timp îndelungat,îşi păstrează forma naturală şi transferă valoarea sa asupra produsului confecţionat în modtreptat, pe măsura uzurii lui: constituie mijloacele de muncă (nu se epuizează într-un singur ciclueconomic şi transmite valoarea sa asupra bunului produs treptat, în cicluri economice).

În cadrul procesului de producţie capitalul fix se uzează, adică suferă un proces dedepreciere a caracteristicilor tehnice, economice şi funcţionale.

Uzura este de două feluri:

uzura fizică;

uzura morală.Expresia bănească a uzurii - amortizare.

b) capital circulant - partea capitalului tehnic p/u realizarea numai a unui proces de producţie; îşi pierde forma iniţială şi transferă valoarea sa asupra produsului nou creat simultan, integral;constituie obiectele de muncă şi forţa de muncă; (se epuizează într-un singur ciclu economic – materia primă).

Treptat a avut loc multiplicarea şi diversificarea factorilor de producţie şi s-a creat teorianeofactorilor de producţie, care include noi categorii de factori: progresul tehnic şi revoluţiatehnico-ştiinţifică, resursele informaţionale, potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologi-ce, etc.3. Funcţia de producţie şi randamentele factorilor. Legea randamentelor neproporţionale

O funcţie de producţie reprezintă o relaţie dintre cantităţile factorilor de producţieutilizaţi (variabile independente) şi cantitatea realizată dintr-un anumit bun (variabilădependentă), într-o perioadă de timp determinată.

Ele relevă cantitatea maximă care poate fi realizată cu un volum dat de factori, saucantitatea minimă de factori necesară pentru producerea unei cantităţi determinate.Ecuaţia funcţiei de producţie:

unde,

Qx = numărul de unităţi din bunul x.L - numărul de lucrătoriK - numărul unităţilor de capital

Combinarea optimă a factorilor utilizaţi de către o firmă poate fi privită ca o problemă aalegerii:



celui mai ridicat nivel al producţiei;

celui mai scăzut cost al producţiei.

În ambele cazuri, firma trebuie să aibă în vedere durata perioadei de timp în care urmează a serealiza decizia aleasă. În acest context, există două perioade abstracte, care nu pot fi precizatecalendaristic:

o perioadă scurtă de timp;

o perioadă lungă de timp.

Eficienţa utilizării factorului variabil este exprimată de indicatorii productivităţiifactorului de producţie respectiv:

Productivitatea totală (TP) al factorului exprimă cantitatea de producţie ce poate fiobţinută dintr-un anumit consum al factorului variabil ceilalţi rămânând neschimbaţi TP = f(L).

Productivitatea medie (AP) al factorului de producţie se calculează ca raportul dintre cantitateade producţie obţinută la o anumită combinaţie al factorilor de producţie (Q), exprimată şi de

productivitatea totală al factorului şi cantitatea consumată din factorul variabilAP = TP/ L sau AP = Q/L

Productivitatea marginală (MP) al factorului de producţie, exprimă sporul cantităţii de producţie (∆Q), (sau sporul productivităţii totale) variaţia produsului total determinată demodificarea factorului variabil cu o unitate (∆L), arată producţia suplimentară obţinută de ultimaunitate a factorului variabil utilizat.MP = ∆Q / ∆L sau MP = ∆TP / ∆L

La baza combinării factorilor de producţie, pe o perioadă scurtă de timp, stă legearandamentelor neproporţionale (productivităţii marginale descrescânde) care exprimărelaţiile de cauzalitate dintre factorul variabil utilizat şi producţia realizată.

Potrivit acestei legi, atunci când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabilcreşte, productivitatea totală creşte, dar din ce în ce mai încet, deoarece productivitateamarginală creşte până la un anumit nivel al factorului variabil utilizat, după care începe să sereducă.Evoluţia productivităţii totale, medii şi marginale a factorului variabil

Graficul 1. Productivitatea totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală

Din analiza evoluţiei productivităţii totale, productivităţii medii şi productivităţiimarginale rezultă trei stadii:

Stadiul I reprezintă o zonă economică extensivă. În această zonă se înregistrează o

creştere tuturor indicatorilor productivităţii, productivitatea marginală fiind mai mare decât ceamedie. Prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul variabil productivitatea medieînregistrează o creştere, ceea ce înseamnă că factorul fix nu este folosit la cel mai înalt grad



posibil, că nu există o proporţie optimă în cadrul combinării dintre acest factor şi factorulvariabil;

Stadiul II constituie zona economică intensivă cuprinsă între un nivel al factoruluivariabil (nivel marginal extensiv), căreia îi corespunde egalitatea dintre productivitateamarginală şi productivitatea medie şi nivelul marginal intensiv la care productivitatea marginală

este egală cu zero. În acest stadiu productivitatea totală continuă să crească însă cu o ratădescrescătoare, în timp ce producţia medie şi productivitatea marginală înregistrează o reducere.Când productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie, aceasta din urmă estemaximă. Când productivitatea marginală este egală cu zero, productivitatea totală este maximă;

Stadiul III reprezintă o zonă neeconomică, deoarece productivitatea totală se reduce prinutilizarea unei unităţi adiţionale din factorul variabil, iar productivitatea marginală este negativă.În această situaţie, chiar dacă factorul variabil adiţional ar fi liber, deci nu ar costa nimic, el numai trebuie să fie folosit în condiţiile în care producţia obţinută se diminuează.

Combinarea optimă a factorilor de producţie se realizează numai în cel de al doileastadiu.

4. Modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Izocuanta şi rata de substituire tehnică

Combinarea factorilor de producţie reprezintă modalitatea specifică de unire a factorilor materiali şi umani în cadril activităţii economice. Ea poate fi privită sub următoarele aspecte:cantitativ;calitativ;structural. Combinarea factorilor de producţie se bazează pe următoarele stări posibile:

divizibilitate;

adaptabilitate;

complementaritate; subtituibilitate.

Divizibilitatea factorilor de producţie reprezintă posibilitatea acestora de a se divide înunităţi simple sau în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea factorilor respectivi.

Adaptabilitatea factorilor de producţie reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţidintr-un factor de producţie cu unităţi ale altui factor de producţie.

Complementaritatea factorilor de producţie reprezintă procesul prin care se stabilescraporturi cantitative, calitative şi structurale între factorii de producţie care participă la realizarea

unui bun economic (combinarea factorilor în cantităţi exacte şi bine determinate).Substituibilitatea factorilor de producţie reprezintă posibilitatea de a înlocui parţi-al sautotal unul sau mai mulţi factori de producţie cu unul sau mai mulţi factori de producţie dintre ceifolosiţi anterior sau cu alţi factori noi, în condiţiile menţinerii aceloraşi rezultate economice sauchiar rezultate mai bune.

Pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea producţiei este posibilă în condiţiile în caretoţi factorii de producţie sunt variabili. Folosind din nou ecuaţia generală a funcţiei de producţie,Q = f ( L, K), atunci un anumit nivel al producţiei (Q) poate fi realizat prin diverse combinăritehnice de cantităţi capital (K) - muncă (L).

Rata substituţiei tehnice (RST) măsoară raportul în care o anumită cantitate dintr-unfactor de producţie poate fi înlocuită cu o cantitate determinată dintr-un alt factor, în timp cevolumul producţiei (Q) rămâne constant.



RSTKL = - ∆K / ∆L RSTLK = - ∆L / ∆K Tabelul 1Posibilităţi de combinare a muncii şi capitalului

Potrivit acestei tendinţe generale, daca un factor de producţie este înlocuit cu unaltul, atunci pentru o unitate din factorul de producţie adiţional trebuie să se renunţe lacantitatea din ce în ce mai mică din factorul de producţie care este înlocuit, pentru a obţineaceeaşi cantitate de bunuri.

Izocuanta este o curbă care ilustrează toate posibilităţile tehnice de combinare a doifactori capabili să producă o anumită cantitate dintr-un bun. Izocuanta de producţie

Ea este convexă în raport cu originea graficului, iar panta, la nivelul diferitelor puncte, esteredată de RST. O izocuantă relevă combinările tehnice eficiente care asigură obţinerea unui

anumit volum al producţiei (Q).

Presupunând că cei doi factori de producţie sunt divizibili, infinitatea de puncte de peizocuanta reliefează infinitatea de combinaţii posibile.

Având în vedere faptul că volumul producţiei (Q) rămâne constant de-a lungul uneiizocuante, atunci modificarea totală a producţiei (Q) trebuie să fie egală cu zero.(MPK)(∆K) + (MPL)(∆L) = 0Rezultă că:- (MPL)/(MPK) = - ∆K /∆L = RST

Din punct de vedere economic, RST reflectă costul oportun al unei unităţi de muncăexprimate în unităţi de capital. Astfel, în varianta B, costul oportun al angajării unui lucrător suplimentar este egal cu trei unităţi de capital, în varianta C, cu două unităţi, iar în varianta D, cuo unitate.

Aceasta înseamnă că, în raport cu productivitatea marginală a capitalului, productivitateamarginală a muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în varianta C, de 2 ori mai mare, iar învarianta D productivitatea marginală a muncii este egală cu productivitatea marginală acapitalului. Rezultă că rata substituţiei tehnice a capitalului cu munca (RSTKL), rată care exprimă

panta negativă a izocuantei, scade de-a lungul curbei.

Tema: Teoria şi practica identificării şi gestionării costului de producţie Subiectele temei:1. Costul – concept, forme şi elemente structural2. Costul de producţie pe perioadă scurtă de timp: cost total, mediu şi marginal3. Izocostul: trăsăturile şi importanţa lui practică4. Costul de producţie pe perioadă lungă de timp.5. Economii şi dezeconomii de scară. Minimizarea costurilor de producţie.1. Costul – concept, forme şi elemente structural

În Microeconomie se face distincţie între:

costurile de oportunitate;



costurile contabile.

Costul de oportunitate (sau costul economic) reprezintă costul opţiunii (alegerii)unei anumite alternative de dezvoltare în defavoarea alteia.

Costurile contabile exprimă, în formă monetară, consumurile factorilor deproducţie necesare obţinerii unei cantităţi date de bunuri într-o perioadă determinată detimp.

Ele pot fi:

costuri explicite

costuri implicite

Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de întreprindere către alţi agenţi

economici, de la care se achiziţionează factorii de producţie, cu ajutorul cărora devineposibilă producţia de bunuri şi servicii. Diferenţa dintre venitul total încasat din vânzareabunurilor fabricare şi costul explicit reprezintă profitul contabil al întreprinderii.

Costurile implicite sunt consumuri de resurse ale întreprinderii, sustrase altor întrebuinţări sau vânzărilor şi utilizate pentru obţinerea producţiei.

Aceste consumuri nu sunt generate de plăţi în numerar către terţe persoane, dar necesităluarea lor în evidenţă pentru a recupera capitalul investit.

Din punct de vedere al subiectului care suportă costurile avem:

Costul privat reprezintă cheltuielile suportate de agentul economic în legătură cuproducerea unei cantităţi de bunuri şi servicii;

Costul social sunt cheltuieli ocazionate de producerea anumitor bunuri, care suntsuportate de întreaga societate, nu de producător (de ex., combaterea efectelor de poluare amediului).Categorii aparte costuri sunt:

Costurile tranzacţiilor sunt cheltuielile care includ: plata comisioanelorcomercianţilor care asigură mişcarea bunurilor de la producător la consumator;comisioanele intermediarilor care facilitează încheierea contractelor de vânzare – cumpărare; plăţile pentru publicitate etc.

Costurile informării sunt cheltuieli suportate pentru a înlătura incertitudinile legatede realizarea tranzacţiilor. 2.Costul de producţie pe perioadă scurtă de timp: cost total, mediu şi marginal

Costul de producţie este expresia bănească a consumului factorilor de producţieocazionat de fabricarea şi desfacerea unei cantităţi date de bunuri materiale şi servicii .Cp = P - pr,unde:P – preţul de vânzare al bunului fabricat;Cp – costul de producţie;

pr – profitul.



În literatura economică de specialitate s-a constituit următoarea tipologie a costurilor de producţie:

Costul total sau global(CT)– ansamblul consumurilor determinate de obţinerea unuianumit volum de produse.Costul total se divide în două categorii:

• costul fix (Cf);

• costul variabil (Cv).CT= Cf + Cv.

Costul fix reprezintă acele consumuri care nu se modifică în funcţie de variaţia cantităţii produse.

Costul variabil reprezintă consumurile, a căror mărime este dependentă de nivelul producţiei.

Costurile variabile se divizează în două categorii:

Costurile variabile proporţionale sunt acele costuri care se modifică (scad sau cresc) în aceeaşidirecţie şi proporţie ca şi variaţia volumului producţiei (de ex., materiile prime directe). Costurile variabile non-proporţionale sunt o categorie de costuri, care se modifică în altă

proporţie decât cea înregistrată de variaţia volumului producţiei.

Costul mediu sau unitar reprezintă consumurile ce revin unei unităţi de produs.Avem:- costul fix mediu : CFM = CF / Q;- costul variabil mediu:

CVM = CV /Q;- costul total mediu:CTM = CT / Q,

CTM = CFM + CVM

Costul marginal (CM) reprezintă modificarea consumurilor totale determinată devariaţia cu o unitate a producţiei.

Costul marginal se calculează prin raportarea modificării costului total la modificareacantităţii de producţie:CM = ∆CT / ∆Q

Evoluţia costului marginal se explică prin acţiunea „legii descreşterii randamentului”:dacă un factor de producţie rămâne neschimbat, mărirea celuilalt factor conduce la sporirea

producţiei până la un punct maxim, dincolo de care ea descreşte.

Nivelul optim al producţiei este indicat de punctul de intersecţie al curbei costuluimarginal cu curba costului total unitar.

În acest punct CM = CTU, adică se reflectă cel mai mic cost la care poate fi creată o

unitate de produs. La acest nivel al producţiei firma înregistrează cel mai are profit pe unitate de produs. Deci, cunoaşterea costului marginal permite întreprinzătorului să decidă nivelul optim alproducţiei.



3. Izocostul: trăsăturile şi importanţa lui practică

Izocostul reliefează diferitele proporţii de combinare a doi factori de producţie - capital şimuncă - în funcţie de preţul de piaţă al acestora, preţ format pe baza raportului dintre oferta şicererea de pe piaţa factorilor respectivi.

Costul total -TCTC= K • PK + L • PL de unde rezultă ecuaţia generală a liniei izocostului:

KPK = TC - LPL

sau:K= (TC - LPL) / PK

La un nivel dat al preţului unei unităţi de muncă angajat (PL) şi al unei unităţi decapital (PK), costul total al celor doi factori este identic la orice punct de pe liniaizocostului.

Panta izocostului evidenţiază raportul dintre preţul de piaţă al celor doi factori de producţie.

Modificările intervenite în costul total preţurile bunurilor rămânând constante, determinădeplasarea liniei izocostului spre stânga ori spre dreapta când costul total scade (creşte).

Dacă se înregistrează modificări în preţurile factorilor, costul total rămânând constant,atunci se schimbă panta liniei izocostului.

Dacă reprezentăm într-un singur grafic atât izocuanta, cât şi izocostul producţiei obţinemvarianta optimă de combinare a factorilor de producţie.

Conform graficului, varianta cea mai eficientă de combinare a celor doi factori este de 3lucrători şi 3 unităţi de capital. Aşadar, varianta optimă este dată de punctul la care liniaizocostului atinge izocuanta producţiei, adică devine tangenta acesteia.

4. Costul de producţie pe perioadă lungă de timp

În abordarea costurilor de producţie o importanţă deosebită are factorul timp, eleraportându-se la:

1. o perioadă scurtă de timp;2. o perioadă lungă de timp.

Într-un orizont de timp îndelungat întreprinzătorii vor dori să extindă limitele producţieiimpuse de capacităţile existente. Ei vor suplimenta capacităţile de producţie prin investiţii, ceeace le va permite să sporească volumul producţiei atins în intervalul scurt de timp. Ca urmare ainvestiţiilor efectuate, concomitent cu mărirea producţiei vor creşte şi costurile cu amortizareacapitalului fix.

În felul acesta, o dată cu trecerea de la un nivel tehnic de producţie la altul toate costurile

(fixe şi variabile) devin variabile. În acest caz, costul total va depinde de modificarea producţiei,adică:CT = f(Q)



Cunoscând că punctele, unde liniile izocosturilor sunt tangente izocuantelor de producţie,ilustrează variantele de combinare ale factorilor, care asigură obţinerea cantităţilor respective de

producţie la cele mai mici costuri, putem trasa curba producţiilor optime pe termen lung.

Linia (traiectoria) producţiei

Pe termen lung, întreprinzătorul se confruntă cu următoarea problemă: care trebuie să fiedotările tehnice pentru a realiza cantităţi suplimentare de producţie la costuri minime? Respectiv,apare întrebarea: în baza cărui criteriu putem determina optimizarea capacităţilor de producţie?

Teoria şi practica economică a pus în evidenţă, în acest sens, un criteriu de bază, unanimacceptat: costul unitar (CU).

Costurile medii pe termen lung înregistrează tendinţă de scădere până ce întreprindereaajunge la nivelul Qn al producţiei. Dincolo de acest nivel (Qn), costul unitar creşte odată cu

sporirea dimensiunilor întreprinderii. Rezultă că, dincolo de nivelul Qn acţionează anumiţifactori, care nu permit reducerea costurilor pe unitate de produs.

Curba CTML ilustrează cel mai redus cost mediu la cantităţile fixate de bunuri, care potfi obţinute de întreprindere în perioada lungă de timp, când întreprinzătorul are posibilitatea de amodifica înzestrarea tehnică a producţiei.

Toate punctele situate sub curba CTML indică nivele de cost care nu pot fi atinse încondiţiile tehnologiilor disponibile şi ale preţurilor existente ale factorilor de producţie. Dincontra, punctele de deasupra curbei CTML reprezintă nivele de cost accesibile întreprinderii, dar ele nu sunt avantajoase, deoarece reduc forţa competitivă a firmei.5. Economii şi dezeconomii de scară. Minimizarea costurilor de producţie. Economii de scară.

Creşterea sau scăderea, pe termen lung, a capacităţii de producţie a firmelor poartădenumirea de modificare a scării de producţie. O schimbare în scara de producţie poate afectaîn mod diferit costul mediu pe termen lung în funcţie de tehnologia de producţie.

Atunci când costul mediu pe termen lung scade o dată cu creşterea nivelului de producţie întreprinderea beneficiază de economii de scară (interne).

Economiile de scară (întreprinderile mari) pot fi:

cu caracter tehnic – folosirea utilajelor moderne, lucrători calificaţi şi timp de muncămai bine valorificat ce duce la creşterea productivităţii muncii

cu caracter financiar – obţinerea reducerilor de preţuri din partea furnizorilor, comenziimportante, credite şi condiţii avantajoase de finanţare din partea băncilor.

Cu anumite tehnologii sau la niveluri foarte ridicate ale producţiei se pot înregistradezeconomii de scară, adică sa aibă loc o creştere a costului mediu pe termen lung a dată cucreşterea nivelului producţiei.

Dezeconomiile de scară sunt generate de probleme de coordonare ce apar în cadrulîntreprinderilor foarte mari, aşa ca:

dificultăţi manageriale, care se amplifică după ce dimensiunile întreprinderii depăşescanumite limite;



gestiunea stocurilor devine foarte costisitoare dacă dimensiunile producţiei sunt foartemari;

adaptările producţiei la schimbările pieţei se realizează tot mai greu.Atunci când costul mediu pe termen lung nu se modifică o dată cu nivelul producţiei,

întreprinderea are randamente de scară constante. Punctul mediu al curbei costului mediu pe

termen lung reprezintă dimensiunea optimă a întreprinderii.

Zona de economii de scară tinde să fie relativ redusă, ea fiind urmată de o porţiune relativlungă cu randamente de scară relativ constante.

Zonele de dezeconomii de scară sunt mai puţin vizibile şi apar numai la nivelurile foarteridicate ale producţiei.Principalele căi de reducere a costurilor de producţie sunt:- achiziţionarea factorilor de producţie la preţuri scăzute;- micşorarea consumului de factori prin utilizarea lor eficientă;- reducerea stocurilor -

scăderea cheltuielilor legate de exploatarea utilajelor;- reducerea cheltuielilor administrative;- micşorarea cheltuielilor de distribuţie, transport şi depozitare;- creşterea productivităţii muncii.Tema: Concurenţa şi preţulSubiectele temei:1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă2. Tipurile de pieţi concurenţiale Protejarea concurenţei3. Preţul: concept, funcţii şi tipuri1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă

Concurenţa – reprezintă libertatea economică a producătorilor de mărfuri de aconfecţiona şi comercializa ce este mai convenabil şi avantajos în cele mai favorizante condiţii.Concurenţa ca model de comportament al agenţilor economici – este o rivalitate între

participanţii la actul de vânzare – cumpărare, un raport de forţe dintre aceştia, o opoziţie vizibilă,în special, pe piaţa factorilor de producţie şi bunurilor de consum.

Funcţiile concurenţei:1. stimulează aplicarea procesului tehnic - ea este factor stimulator pentru acei care lucreazăefectiv şi factor de constrângere pentru cei ce lucrează neefectiv;2. reduce preţurile de vânzare - preţurile reduse orientează spre creşterea cererii şi a ofertei;

3. contribuie la sporirea nivelului de trai - creşterea productivităţii muncii, reducerea costului de producţie asigură diminuarea preţurilor şi sporirea puterii de cumpărare a populaţiei.

Instrumentele luptei de concurenţă:a) economice - reducerea costurilor de producţie mai jos de nivelul concurenţilor; diminuarea

preţurilor de vânzare; îmbunătăţirea calităţii producţiei; oferirea unor înlesniri cumpărătorilor.b) extraeconomice - lipsirea concurenţilor de resurse materiale, mijloace de transport; publicareainformaţiei incorecte despre concurenţi; presiune morală în situaţii critice.

Formele concurenţei în funcţie de instrumentele luptei de concurenţă :1. loială - aplicarea de către vânzători a instrumentelor luptei de concurenţă economică;

2. neloială - sporirea artificială a volumului de vânzări, reducerea preţurilor, oferirea unor înlesniri deosebite cumpărătorilor.Tipurile concurenţei în funcţie de numărul producătorilor în procesul de schimb:



perfectă ;

imperfectă. 2. Tipurile de pieţi concurenţiale. Protejarea concurenţeiConcurenţă perfectăeste concurenţa dintre un număr mare de producători şi consumatori, care oferă cumpărătorilor

libertate mare în alegerea mărfurilor.Trăsăturile concurenţei perfecte:

atomicitatea participanţilor - un număr considerabil de vânzători şi cumpărători pe piaţă,de mărime şi putere comparabile, încât ei nu pot influenţa asupra volumului de vânzări şi asupra

preţului;

fluiditatea pieţei - cumpărătorii pot să-şi aleagă liber furnizorii, iar producătorii să intresau să iasă dintr-o anumită piaţă;

mobilitatea perfectă factorilor de producţie - orientarea muncii şi capitalului spre acelareal de utilizare unde se asigură profit maximal;

transparenţa pieţei - toţi agenţii economici sunt perfect informaţi despre toate elementele pieţei şi despre schimbările care pot interveni;

omogenitatea produselor - produsele sunt identice, încât cumpărătorii sunt indiferenţi dela ce producător le procură.

Concurenţa perfectă are o existenţă teoretică, întrucât în practică e imposibil să fie reunitesimultan cele cinci trăsături care definesc conţinutul acestui tip de concurenţă.Concurenţa imperfectă este concurenţa dintre un număr limitat de vânzători şi un număr restrâns de cumpărători, ceea cemicşorează posibilitatea alegerii pentru consumatori. Firmele producătoare sunt capabile săinfluenţeze la preţul bunurilor, deseori diferenţiate. În acest caz, trăsăturile concurenţei perfectenu sunt respectate.Formele concurenţei imperfecte:

1. concurenţă de monopol. Monopolul – un producător unic al unui produs omogen se află înfaţa unei infinităţi de cumpărători.

Cauzele pieţei de monopol pot fi:

factori naturali (monopol natural);

factori geografici (regiunea Şampani);

factori personali (monopol şi dibăcie);

factori temporari (inventatorul);

factori tehnici (monopolul de marcă etc.);

proces istoric de concentrare a capitalului;

factori administrativi (monopol reglementar);

factori contractuali (înţelegere);

factori psihologici (consumarea unui anumit produs ca necomestibil).



2. concurenţă monopo-listică - existenţa mai multor producători care deţin însă o pondere maimică pe piaţă, diferenţierea produselor, restricţii la intrarea în ramură şi un anumit control asupra

preţurilor.

3. concurenţă oligopolistă. Oligopolul - existenţa unui număr limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţă, în care sunt dificultăţi de intrare în ramură şi de control general asupra

preţurilor. Oligopolul se poate prezenta sub diferita forme şi poate îngloba mai multe tipuri de pieţe oligopoliste:a) cartelul – un acord dintre mai mulţi producători, care îşi păstrează individualitatea şi se înţelegîntre ei cu privire la nivelul preţurilor şi la împărţirea pieţelor de desfacere;

b) trustul – acord care prevede comasarea unor capitaluri grupate sub aceeaşi conducere cucondiţia că unităţile participante pierd independenţa de producere şi comercială;c) concernul – înţelegere ce cuprinde întreprinderi din mai multe ramuri grupate pe verticală sauorizontală;d) conglomeratul – diversificarea activităţii, care asigură obţinerea profitului mai mare simultan

pe mai multe pieţe, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se

maximizarea profitului total.

4. concurenţa de duopol – pe piaţă există 2 producători (vânzători).5. concurenţă monopsonică. Monopsonul – pe piaţă există un număr mare de producători şi unsingur cumpărător, care stabilesc volumul producţiei şi preţul de cumpărare.6. concurenţa de duopson – pe piaţă există mai mulţi producători (vânzători) şi numai doicumpărători care îşi impun condiţiile pe piaţă.

7. concurenţă de oligopson – pe piaţă există câţiva cumpărători cu o mare putere economică,având capacitatea de a influenţa condiţiile de vânzare a unui bun economic.8. concurenţă de monopol bilateral – pe piaţă există un singur vânzător al unui produs şi seconfruntă cu un singur cumpărător.

Legea concurenţei exprimă relaţiile dintre producători, precum şi dintre producători şiconsumatori în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şidesfacerea bunurilor materiale şi serviciilor.

Cadrul de manifestare a legii concurenţei îl constituie economia de schimb. Acţiunea ei şiformele de manifestare diferă în timp, de la o ţară la alta, şi de la o formă de piaţă la alta.

Pentru a evita situaţie de monopol (când preţul e fixat de producător), în toate ţările lumiiexistă legislaţii antimonopol. În Republica Moldova în 1992 a fost adoptată legea privind

limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. În anul 2000 a fost adoptată legea privind protecţia concurenţei, elaborate de departamentul politică antimonopol şi concurenţă aMinisterului Economie al Republicii Moldova. Aceste legi se aplică firmelor ce deţin mai multde 35% dintr-o piaţă (MoldTelecom, Franzeluţa, Bucuria).3. Preţul: concept, funcţii şi tipuri

Preţul – expresia monetară a valorii de schimb a unui bun sau serviciu, şi reprezintă sumade bani plătită de cumpărător pentru acest bun.Funcţiile preţului:1. de evidenţă - cu ajutorul preţului se calculează în expresie bănească volumul producţieiglobale, cheltuielile de producţie, rentabilitatea;

2. de repartiţie - repartiţia şi redistribuirea produsului naţional net între diferite ramuri şi zoneeconomice;



3. de stimulare - la producţia de calitate superioară se stabilesc preţuri de vânzare majorate, iar lacea învechită preţuri reduse;4. de stabilire a corelaţiei dintre cerere şi ofertă: dacă cerere depăşeşte oferta, preţurile semajorează, iar dacă ofertă este mai mare decât cerere, preţurile se reduc;5. socială: menţinerea artificială a preţurilor mici cu amănuntul la mărfurile de primă necesitate

pentru păturile de oameni socialmente vulnerabile.

Tipuri de preţuri :

preţ administrativ - preţul nivelul căruia este controlat de organele de stat;

preţ de piaţă (liber )- se stabileşte în funcţie de cerere şi ofertă;

preţ fix - preţul stabilit la un anumit nivel, care nu poate fi modificat într-o anumită perioadă de timp;

preţ contractual – preţ stabilit în baza contractului dintre producător şi cumpărător;

preţ cooperatist - preţ la mărfurile produse de cooperativele de producţie şi comerciale;

preţ de consignaţie - preţ la mărfurile procurate de la populaţie şi comercializate înmagazinele de consignaţie;

preţ plafon - nivelul superior admisibil al preţului la anumite mărfuri;

preţ de monopol - preţ la mărfurile comercializate de către întreprinderile monopoliste;

preţ din interiorul întreprinderii - preţ la care se vând mărfurile lucrătorilor întreprinderilor şi care este mai redus decât preţul liber;

preţ de licitaţie - preţ de vânzare a mărfurilor de licitaţie;

tarif – preţ stabilit la serviciile comunale, transport, telecomunicaţii, deservirea socială.

Din punct de vedere al naturii produselor şi al obiectului pieţii :

1. preţuri ale bunurilor materiale şi ale serviciilor;2. preţurile ale factorilor de producţie;3. preţuri ale titlurilor de valoare.

După posibilitatea reglementării :

• preţuri administrate;

• preţuri libere.

După rol :1. preţuri negociate (de bursă, de licitaţie, de tranzacţie);

2. preţuri rezultate din acorduri (stabilita pe baza unor înţelegeri între parteneri)3. preţuri de „dumping” (preţuri joase utilizate pentru a propulsa pe o piaţă unde deja există un bun similar) După locul de circulaţie:1. preţuri interne;2. preţuri externe.

Preţul de echilibru - este acel preţ la care cantitatea care se poate vinde dintr-un buneconomic, este cea mai mare, când cererea şi oferta satisfăcute se egalează la nivelul celui maimare volum de vânzare - cumpărare pe piaţă. Structura preţului constă din 2 etape:

etapa prepiaţă - preţul aşteptat (costul de producţie + profitul) Pa = Cp + P; etapa de piaţă - (se formează preţul de echilibru prin jocul liber al cererii şi ofertei),P echilibru = Pa ± ∆ .



Tema: Întreprinderea în condiţiile pieţei cu concurenţa perfectă Subiectele temei:1. Trăsăturile pieţei cu concurenţă perfectă.2. Formarea preţurilor în condiţiile concurenţei perfecte.3. Strategia firmei pe piaţa cu concurenţă pură pe perioadă scurtă şi lungă de timp4. Aplicarea teoriei pieţei cu concurenţă perfectă

1. Trăsăturile pieţei cu concurenţă perfectă.

Evaluarea activităţii agenţilor economici se efectuează în fine prin intermediul pieţei.Reducerea disfuncţiilor din activitatea antreprenorială cere identificarea comportamentuluieconomic al subiecţilor economici în diferite structuri de piaţă.În economia de piaţă modernă, toate procesele economice, acţiunile agenţilor economici tind săse efectueze prin intermediul concurenţei. Ultima pune în mişcare tot sistemul de legături dintreagenţii economici şi transmite acestora cerinţele legilor economice, sancţionând nerespectareasau încălcarea principiilor economice de piaţă.

Concurenţa îmbracă forme specifice în funcţie de domeniul de activitate şi de condiţiileistorice existente. În funcţie de tipul de concurenţă, se deosebesc 2 tipuri de piaţă:1) cu concurenţă pură (perfectă);2) cu concurenţă imperfectă.

Piaţa cu concurenţă perfectă este considerată mai mult ca un model teoretic, însă pieţele produselor agricole, pieţele muncii, bursa de mărfuri sau bursa de valori au mai multe trăsăturiale acestui model. Trăsăturile definitorii ale pieţei cu concurenţă perfectă sunt:

Omogeneitatea produselor;

Atomicitatea participanţilor;

Transparenţa pieţei;

Fluiditatea pieţei;

Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie.2. Formarea preţurilor în condiţiile concurenţei perfecte.

Activitatea firmei pe piaţă cu concurenţă perfectă se bazează pe următoarele două tipuride informaţie:a) Informaţiile referitoare la parametrii pieţei, unde primordial este nivelul preţului la bunul

respectiv. Pe piaţa cu concurenţa perfectă preţul este determinat prin confruntarea dintre cerere şiofertă (vezi graficul 8.1 şi 8.2). Orice firmă poate vinde la preţul Po orice cantitate de produs.

b) Pentru a determina ce volum de producţie (q) va propune pe piaţă, firma trebuie să ia înconsideraţie costul total de producţie (TC), costul mediu total (ATC), costul variabil mediu(AVC), costul fix mediu (AFC) şi costul marginal (MC).

Scopul întreprinderii este, de regulă, obţinerea profitului maximal. Volumul de producţiecare va condiţiona firmei profitul maximal poate fi determinat analitic şi grafic. Iată cum poate ficalculat profitul prin metoda analitică:

J = TR-TC,unde:

J - profitul;



TR - mărimea venitului total, iar TR = P • q;P - preţul mărfii; q - volumul produs de o firmă;TC - costul total de producţie.O funcţie atinge mărimea maximală, dacă derivata este egală cu zero. în acest caz avem:

0 = MR - MC şi MR = MCunde:

MR - venitul marginal;MC - costul marginal.

Folosind metoda grafică (vezi graficul 8.2), firma poate determina nivelul de producţie în2 etape:1) dacă firma va produce volumul de producţie q1, pentru care Po > MC, atunci firma va avea

profit. Ea îşi poate ridica mărimea absolută a profitului mărind volumul de producţie;2) dacă firma va produce volumul de producţie q2, pentru care Po < MC, atunci acest nivel de

producţie îi va aduce pierderi.

In asemenea caz, firma trebuie să-şi micşoreze volumul de producţie.

Nivelul optim de producţie va fi atins în cazul când:MR = MC = Po

Prin urmare, firma va obţine profitul maximal, dacă va propune pe piaţă volumul de producţie q0, la care venitul marginal este egal cu nivelul costului marginal.Există însă situaţii când firma nu poate obţine profitul normal reflectat de formulele (l)şi(2) fiindinfluenţat de factorul timp.3. Strategia firmei pe piaţa cu concurenţă pură pe perioadă scurtă şi lungă de timp

În funcţie de factorul timp, de condiţiile de pe piaţă şi nivelul costului de producţie,activitatea firmei poate fi caracterizată astfel:I. Firma produce un volum de producţie care asigură MR = MC, iar Po > ATC (vezi graficul8.3). În perioada scurtă firma va însuşi atât profitul normal, cât şi un profit suplimentar, cauzatde faptul că ATC < Po. În perioada lungă existenţa profitului suplimentar este problematică,fiindcă în ramură vor intra firme care, de asemenea, vor tinde să obţină profit suplimentar cauzatde micşorarea relativă a lui ATC. Intrarea noilor firme în ramură va condiţiona sporirea cantităţiide produs oferite pe piaţă şi astfel preţul se va micşora. Scăderea preţului va duce la egalitatea P= ATC.

II. Volumul de producţie are o astfel de mărime, încât MR = MC, iar Po= ATCmin.In acest caz firma va acoperi consumurile de producţie (graficul 8.4).

III. Volumul de producţie garantează MR = MC, iar AVC < P < ATC. În acest caz, firma îşi va

continua activitatea în perioada scurtă, deoarece preţul acoperă toate consumurile variabile şi o parte din costurile fixe. În această variantă de activitate firma îşi va minimiza pierderile care vor fi mai mici decât mărimea absolută a consumurilor fixe. Dacă în perioada lungă firma nu va fi înstare să redreseze situaţia, atunci va fi nevoită să părăsească acest domeniu de activitate.IV. Volumul de producţie este obţinut în condiţiile când MR = MC, iar P< AVC. În situaţia datăfirma îşi poate suspenda activitatea.

Cele expuse ne permit să facem următoarele concluzii:1. În condiţiile pieţei cu concurenţa perfectă avem de a face cu firmele concurenţiale, adică cuagenţi economici care nu sunt capabili fiecare în parte să influenţeze preţul pe piaţă. Pentru firmaconcurenţială preţul este o realitate dată, de aceea firmele se numesc căutătoare de preţ;

2. Pentru firma concurenţială curba cererii este o linie paralelă la abscisă, iar preţul este egal cuPo.



3. Firma îşi va suspenda activitatea dacă P0 < AVC, deoarece nu-şi poate acoperi din veniturileîncasate cheltuielile variabile şi deci nu-şi mai poate minimiza pierderile.4. Aplicarea teoriei pieţei cu concurenţă perfectă

Actualmente în republică cresc vertiginos preţurile la materia primă şi resurseleenergetice. Ele, la rândul lor, condiţionează sporirea costurilor de producţie. Ca rezultat, scade

catastrofal nivelul de producţie în republică. Timpuri foarte grele trăiesc întreprinderile agricole.Ce măsuri poate lua Guvernul pentru a stimula, de exemplu, producătorii agricoli, care produc produsele alimentare de primă necesitate, dar care nu-şi acoperă cheltuielile la preţulexistent pe piaţă.

Presupunem că piaţa produsului A se află în echilibru (graficul 8.7). Ar fi interesantădecizia guvernului care ar stabili preţul minimal la produsul dat mai mare decât preţul pe piaţă.Acest preţ ar garanta acoperirea cheltuielilor producătorilor legate de folosirea resurselor energetice şi de combustibil în producerea bunului respectiv. Astfel, preţul minimal ar interesa

producătorii în lărgirea ofertei bunului A. Aplicarea acestui preţ (Pmin.) ar condiţiona apariţiaunui exces de ofertă, care trebuie să fie procurat de stat şi scos de pe piaţă (transformat în rezerve

sau chiar realizat pe piaţa externă pentru a obţine resurse financiare), în caz contrar piaţa vareveni la preţul iniţial Po.

Aplicarea preţului Pmin pentru bunul A ar asigura funcţionarea eficientă aîntreprinderilor respective, iar angajaţii lor ar primi salariile la timp. Întreprinderile agricole ar tinde să-şi perfecţioneze şi echipamentul utilizat, astfel s-ar da un impuls de dezvoltare şiindustriei. La rândul lor, întreprinderile industriale, funcţionând tot mai din plin, ar asiguraangajaţilor achitarea salariilor la timp şi astfel ar contribui la sporirea cererii la produseleagricole şi industriale.

Prin urmare, trăsăturile evidenţiate arată că piaţa cu concurenţă pură se va întâlni foarterar în practică. Totuşi, analizând mecanismul de formare şi evoluţie a preţurilor pe piaţa perfectă,se pot trage multe concluzii utile în înţelegerea şi soluţionarea diverselor problemesocioeconomice. De exemplu, Leon Walras în lucrarea "Elemente de economie pură" (1874)menţiona: "Vom presupune întotdeauna o piaţă perfect organizată sub raportul concurenţei, aşacum, în domeniul mecanicii, maşinile sunt studiate întâi fără folosire".Tema:Întreprinderea în cadrul pieţei monopolisteSubiectele temei:1. Trăsăturile pieţei cu concurenţă monopolistă2. Formele de monopol în funcţie de modalităţile de apariţie a acestora

3. Mecanismul formării preţului de monopol4. Căile de sporire a profitului de către monopol. Discriminarea prin preţ1. Trăsăturile pieţei cu concurenţă monopolistă

Noţiunea de „monopol” este un termen de origine grecească care constituie oîmbinare a două cuvinte care în traducere înseamnă „monos” – singur şi „polen – vânzător”.Astfel, monopolul reprezintă o situaţie opusă concurenţei perfecte. Piaţa poate fi dominată atâtde producător, cât şi de consumator. Atunci când piaţa este dominată de o întreprindere –

producător, având o multitudine de cumpărători situaţia se numeşte – monopol. Când piaţa estedominată de o întreprindere – consumator, având o multitudine de producători situaţia senumeşte – monopson.

Piaţa de monopol – este o piaţă la nivelul unei ramuri (subramuri) sau chiar a unuisingur produs oferta căruia este asigurată de un singur producător.



Pentru ca întreprinderea să ocupe poziţia de monopol sunt necesare următoarele condiţii:

întreprinderea trebuie să producă un bun nesubstituibil;

pe piaţă nu trebuie să activeze alte firme care propun acelaşi bun.În cadrul pieţei cu concurenţă monopolistă întreprinderea monopolist poate influenţa:

volumul producţiei;

preţul pe piaţă.

Posibilitatea întreprinderii – monopolist de a fixa preţul de piaţă îi permite acesteia săstabilească un preţ mai ridicat decât în cazul pieţei cu concurenţă perfectă. Acest fapt este

posibil in cazul când întreprinderea monopolist stabileşte un volum mai mic al producţiei decâtcel care ar exista în condiţiile concurenţei perfecte. În rezultatul stabilirii unui asemenea preţ,relativ stabil, monopolul obţine un profit mai înalt, numit „profitul de monopol”. Anumeformarea acestui surplus este motivul formării monopolului. Urmărind scopul obţinerii unui

profit mai mare decât profitul obişnuit, monopolul stabileşte o corelaţie optimă între preţ şivolumul de producţie oferit.

2. Formele de monopol în funcţie de modalităţile de apariţie a acestoraMonopolul este piaţa în care există un singur producător care fabrică un produs unic şi

mai mulţi cumpărători. Există diverse forme de monopol în funcţie de modalităţile de apariţie aacestuia:1) Dezvoltarea proceselor de concentrare şi centralizare a producţiei şi capitalului pe piaţă

poate condiţiona existenţa a câtorva firme mari. Acestea din urmă se pot înţelege cu uşurinţă pentru a-şi împărţi pieţele, stabili cotele de producţie şi preţul de vânzare al produselor. Inaceastă situaţie firmele acţionează ca un monopol.

2) Monopolul natural poate apărea, pe de o parte, în urma luptei de concurenţă. Se va consolida

pe piaţă firma care are avantaje substanţiale la scăderea costurilor de producţie. Pe de altă parte,monopolul poate apărea în domeniile în care nici din punct de vedere tehnologic, nici economicnu ar fi posibilă existenţa mai multor întreprinderi concurente. Dintre aceste domenii putemevidenţia reţelele de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei, reţelele de termoficare, sistemelede irigaţie, reţeaua de căi ferate.

Dublarea sau triplarea acestor reţele numai din dorinţa de a exista întreprindericoncurente ar fi iraţională din punct de vedere economic, întrucât, pe de o parte, ar necesita omărire considerabilă a volumului de investiţii, iar pe de altă parte, între aceste întreprinderi s-ar

putea realiza înţelegeri secrete, pentru fixarea preţurilor şi, în fond, problema restaurăriiconcurenţei tot nu s-ar rezolva. Monopolul natural are, de regulă, un caracter temporar.

3) Monopolul legal apare şi se realizează în domeniile de interes strategic şi de interes public.De exemplu, fabricarea şi distribuirea unor medicamente, producerea şi comercializareatutunului, alcoolului, timbrelor etc.4) Monopolul tehnologic. El poate apărea în cazul existenţei proprietăţii asupra patentului deinvenţie şi a dreptului de autor ce permite unei firme să ofere pe piaţă un produs nou. Firma vaactiva ca un monopolist până când alte firme vor veni pe piaţă cu produse similare sausubstituibile.

5) Monopolul de "marcă". Majoritatea produselor moderne este diferenţiată şi identificată printr-o marcă, care este unică, irepetabilă şi recunoscută datorită investiţiei făcute în reclamă,seriozităţii şi promptitudinii cu care sunt serviţi clienţii.6) Monopolul condiţionat de raritatea şi posesia unor resurse naturale unice (în RepublicaMoldova, de exemplu, pământul pe care se cultivă viţă de vie pentru anumite tipuri de vinuri).



Analiza tipurilor de monopol ne permite să concluzionăm că piaţa monopolistă estedestul de răspândită în economia modernă.

Factorii care limitează „puterea monopolului” sunt:1). Legislaţia antimonopol , cere se aplică in unele ţări mai bine de un secol;2). Mărimea cererii, care este limitată de puterea de cumpărare a consumatorilor;

3). Liberalizarea comerţului exterior , fapt ce permite accesul pe piaţa întreprinderii – monopolista bunurilor de import;4). Posibilitatea comercializării bunurilor substituibile;5). Împotrivirea consumatorilor organizaţi faţă de procesul de impunere a preţurilor demonopol .3. Mecanismul formării preţului de monopol

Activitatea de monopol este supusă mai multor restricţii. Utilizarea resurselor economicese materializează în costul de producţie care limitează desfăşurarea activităţii monopolistului.Monopolistul trebuie să cerceteze piaţa şi să determine cererea la produsul dat. Cererea pentru

bunul firmei monopol este adecvată cererii de piaţă.

În activitatea sa, monopolistul trebuie să pornească de la valorile general-umane. ( După Henry Ford, monopolistul, cu toate că este unicul producător, trebuie să facă totul pentruconsumator ).

Firma monopolistă fixează şi controlează preţul bunului propus de piaţă. Din aceste considerenteea se numeşte căutătoare de preţ (price searcher ) sau firma care formează preţul(price maker).

Cantitatea ofertei şi preţul unitar sunt stabilite de monopolist în funcţie de elasticitateacererii (S), venitul marginal (MR), costul marginal (MC) şi costul total mediu (ATC) (graficul1).

În condiţiile de monopol, venitul marginal este întotdeauna inferior preţului. Aceasta seexplică prin faptul că vânzarea unei unităţi suplimentare de produs condiţionează o scădere a

preţului care se răsfrânge asupra ansamblului cantităţilor vândute şi care face să scadă veniturilemedii.

Corelaţia dintre venitul marginal (MR) şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ estereliefată analitic de expresia:MR = Pm[1 - (1/E)]unde:MR - venitul marginal;E - coeficientul elasticităţii cererii;

Pm - preţul mărfii.O altă restricţie care influenţează asupra deciziilor luate de firma monopolistă în legătură

cu nivelul producţiei şi preţul de vânzare este factorul timp. În perioada scurtă, producţia esteoptimă, dacă se respectă o anumită corelaţie: pe de o parte, dintre MR şi MC, pe de altă parte,dintre Qi şi Qm.

Graficul 1 reflectă că dacă:

MC=MR, iar Qi < Qm, atunci venitul marginal este mai mare decât costului marginal.De aceea producătorul este interesat în sporirea volumului de producţie.

MC = MR şi Qi > Qm, atunci fiecare unitate de produs suplimentară costă mai mult

decât venitul. În acest caz, producătorul trebuie să reducă nivelul de producţie. Varianta optimăeste că MC = MR, iar Qi = Qm.



În activitatea sa, monopolul trebuie să mai ia în consideraţie şi corelaţia dintre costul totalmediu (ATC), costul variabil mediu (AVC) şi preţul mărfii (P ).

1. Dacă ATC < Pm, firma monopolistă însuşeşte un profit de monopol sau renta demonopol. Existenţa acestuia devine obiectivul atenţiei altor firme, care se vor strădui să seimplice în această ramură şi să participe la repartiţia profitului existent.

2. Pentru ATC = Pm, firma monopolistă nu are profit. Aceasta înseamnă că în ramură s-a

instalat un echilibru (alte firme nu manifestă dorinţa de a pătrunde în ramura dată).

3. Dacă ATC > Pm, firma monopolistă nu-şi acoperă costul de producţie. În acest caz,dacă AVC=Pm, firma îşi poate înceta activitatea.

În perioada lungă, decizia optimă a monopolistului trebuie să respecte condiţiile:

MR = MC, iar P >ATC, unde:

ATC - costul total mediu.4. Căile de sporire a profitului de către monopol. Discriminarea prin preţ

O cale tradiţională de sporire a venitului este sporirea cererii şi reducerea costului de producţie.

O altă cale este condiţionată de unul din avantajele firmei monopoliste, constând în faptulcă este un căutător de preţ, care poate fixa acelaşi preţ pentru întreaga cantitate de produs livrată

pe piaţă. În acest caz, avem de a face cu monopolul simplu.Există situaţii când firma monopol poate fixa preţuri în funcţie de segmentele pieţei.

Asemenea preţ poartă denumirea de preţ discriminatoriu.

Discriminarea prin preţ este o situaţie în care întreprinderea monopolist vinde acelaşi produse la preţuri diferite şi în care diferenţierea de preţ nu este justificată de diferenţa de cost.Discriminarea de preţ se produce în următoarele condiţii:1. Producătorul trebuie să aibă posibilitatea de a diviza piaţa pe segmente în funcţie deelasticitatea cererii la produsul firmei.2. Consumatorii, practic, nu au posibilitatea de a revinde bunul (serviciul) obţinut.

Există mai multe situaţii când întreprinderile monopoliste practică discriminarea prin preţ:

situaţii de ordin geografi (Coca – Cola – SUA, Moldova preţuri diferite);

situaţii de ordin social – economic (Costuri diferite la bilete de tren, avion pentru pensionari, studenţi);

situaţii temporare, sezoniere (preţurile la hoteluri, bilete de avion vara, iarna suntdiferite)

Să presupunem că bunul firmei monopoliste se realizează pe 2 pieţe: A şi B (graficul 2).

Pe fiecare piaţă preţul este fixat de producător în funcţie de elasticitatea cererii. Dacă ultima estemai rigidă, iar potenţialii cumpărători au venituri mai mari, cu atât preţul bunului firmei va fi maimare. Pe piaţa A marfa se realizează în cantitatea QA la preţul PA . Marfa pe piaţa B se realizeazăîn cantitatea QB la preţul PB. Corelaţia dintre preţuri pe piaţă este PA >PB.

Separarea pieţelor, în funcţie de elasticitatea cererii, poate fi efectuată şi menţinută de producător prin diverse metode. De exemplu, punând preţuri mai mici pentru "noii clienţi" sau,dacă cumpărătorul procură zilnic, atunci preţul poate fi mai scăzut. Metodele menţionate permit



producătorului să folosească diferenţierea preţurilor în scopul maximizării venitului total.Venitul total al monopolistului va fi cu atât mai mare, cu cât există mai multe segmente de piaţăale bunului firmei.

In graficele 3 şi 4 sunt reprezentaţi respectiv parametrii pieţei monopoliste şi cuconcurenţă perfectă.

Graficul 3 Piaţa monopol Graficul 4 Piaţa cu concurenţă perfectă

Analiza comparativă a pieţelor respective confirmă că transformarea pieţei cu concurenţă perfectă a bunului X într-o piaţă monopolistă ar condiţiona creşterea preţului de vânzare (Pm >Po) şi scăderea cantităţii de marfa livrată pe piaţă (Qo > Qm). Producătorul pe piaţa monopolistăare un venit total mai mare cauzat de sporirea preţului mărfii. Prin urmare, în condiţiile demonopol se observă că interesele societăţii şi acţiunile monopolului vin în contradicţie, deoarecesocietatea plăteşte un anumit tribut monopolului.

În analiza "eficienţei" monopolului, principalul constă în necesitatea reglementării decătre stat a activităţii monopolului, care ar reduce la minimum abuzurile firmelor monopoliste.

Reglementarea activităţii monopolului de către stat trebuie să aibă la bază gradul demonopolizare a pieţei. Ultimul poate fi identificat utilizând diverşi indicatori, aşa ca:

1. Indicatorul Lerner - reflectă gradul diferenţierii preţului şi costului marginal. Acest indicator se calculează astfel:L = P-MC

Punde: L - indicatorul Lerner;

P - preţul bunului;MC - costul marginal.

2. Nivelul de concentrare al pieţei reliefat de ponderea vânzărilor în totalul vânzărilor de pe piaţa respectivă a:

- celei mai mari firme;- celor mai mari patru firme din ramură.

3. Indicatorul Herfindall :H = P2

i

unde: Pi este ponderea firmei "i" în totalul vânzărilor pe piaţa cu “n” firme. IndicatorulHerfindall atinge valoarea 1 în cazul când pe piaţă există un singur producător.4. Coeficientul elasticităţii încrucişate. Cu cât acest coeficient este mai mare, cu atât substituirea

bunurilor este mai înaltă, iar puterea de monopol este mai mică.

Consecinţele social – economice ale monopolului pot fi pozitive şi negative.

Cele negative includ: stabilirea unor preţuri de vânzare mai mari decât cele ce s-ar forma în condiţiile pieţei cuconcurenţă perfectă;



obţinerea supraprofiturilor durabile şi nejustificate din punct de vedere economic;

influenţează substanţial viaţa politică a unei ţări, uneori în detrimentul intereselor naţionale ale acesteia.

Cele pozitive cuprind:

investesc sume însemnate în inovare, cercetare ştiinţifică, descoperind noi tehnici şitehnologii de producere, mai calitative şi cu costuri mai reduse, fapt de care beneficiază întreagasocietate;

dispun de economii de scară ce permit producerea unor cantităţi mari de bunuri cucosturi mai scăzute;

efectuează sponsorizarea unor acţiuni de caritate, sponsorizarea ştiinţei, culturii,educaţiei.

Efectele pozitive şi negative trebuie precăutate de la ţară la ţară. În cazul

Republicii Moldova întreprinderile – monopoliste nu investesc nimic în ştiinţă, tehnologii noi,având un rol negativ. În asemenea ţări legislaţia antimonopol ar trebui să fie mai dură, mairestrictivă.Tema: Activitatea întreprinderii pe piaţa oligopolistă Subiectele temei:1. Specificul şi mecanismul de funcţionare a pieţei oligopoliste2. Principalele tipuri de situaţii oligopoliste3. Modalităţi de formare a preţurilor pe pieţele oligopoliste1. Specificul şi mecanismul de funcţionare a pieţei oligopoliste

În condiţiile contemporane, una din cele mai răspândite tipuri de piaţă este piaţa

oligopolistă. Ea se caracterizează prin existenţa unui număr mic de producători şi a unui număr mare de cumpărători. Denumirea pieţei devine de la cuvintele greceşti oligos care înseamnă"puţin", polein "vânzare" sau polist "vânzător".

În comparaţie cu celelalte pieţe, specificul pieţei oligopoliste rezidă în următoarele:1. Numărul mic de firme existente pe piaţă şi gradul înalt de concentrare şi de centralizare a

producţiei. Pentru a caracteriza această trăsătură, se foloseşte drept indice cota a patru firme în producţia fiecărei ramuri. În unele ramuri ale economiei S.U.A., acest indice constituie: bujii -97%, gumă de mestecat - 95%, ţigări - 90%, hrană pentru pisici - 84%, bere - 75%. Cincicompanii avio transportă 72% din numărul total de pasageri.

2. Produsele firmelor pot fi omogene (petrol, oţel, minerale, aluminiu, unele produse chimice)sau diferenţiate după tipuri, dimensiuni şi calitate (unelte, automobile).3. Economiile de scară existente în firmele oligopoliste reprezintă o barieră substanţială în caleaintrărilor noilor firme pe piaţă. Aceste bariere sunt condiţionate de 3 grupe de factori:

economici, existenţa economiei de scară condiţionează faptul că întreprinderileoligopoliste produc mărfurile cu costuri destul de scăzute în comparaţie cu firmele careintenţionează să pătrundă pe această piaţă.

Din această cauză ultimele nu pot avea un avantaj în funcţie de mărimea costului de producţie;

Financiari. Deoarece pe această piaţă activează întreprinderi suficient de mari,

firmele care doresc să pătrundă pe piaţa oligopolistă trebuie să dispună de resurse financiaresubstanţiale, şi numai astfel pot face faţă cerinţelor pieţei respective;



Tehnici. Firmele noi au probleme şi cu determinarea şi promovarea produsului pecare îl vor propune pe piaţă. De exemplu, e problematică oferirea pe piaţă a produsului omogen,deoarece firmele existente au acoperire juridică (patente, licenţe şi drepturi exclusiv de producţieşi de comercializare).

Nu este mai puţin dificilă şi oferta unui produs diferenţiat, deoarece cumpărătorii nu

cunosc acest bun. Prin urmare, produsul nou nu nimereşte automat în cercul de preferinţe alconsumatorilor.

Firmele noi vor avea probleme şi cu achiziţionarea factorilor de producţie necesari pentrudesfăşurarea noii activităţi. Aceasta înseamnă că firmele noi se vor ciocni de greutăţi şi laintrarea pe piaţa resurselor.

O cale efectivă de intrare a noilor firme pe piaţa oligopolistă este absorbţia unor întreprinderi care deja activează pe această piaţă.

Întreprinderile oligopoliste vor întâmpina obstacole colosale şi la ieşirea din ramură în perioada de criză. Aceste obstacole sunt condiţionate de existenţa capacităţilor de producţieexcedentare.

4. Pe piaţa oligopolistă există o interdependenţă puternică dintre firme. Fiecare producător, luânddecizii în ce priveşte politica preţurilor, amplasarea teritorială a unităţilor de producţie şi a celor comerciale (cantitatea produsului, reclama, ambalajul), trebuie să ţină cont şi de reacţia firmelor concurente. Cu alte cuvinte, interdependenţa substanţială dintre firme cere ca fiecare firmă săaibă un comportament strategic bine coordonat. (Prin comportament strategic înţelegem faptul că fiecare acţiune a firmei oligopoliste să fie definită din prisma consecinţelor ei asupracelorlalte firme şi a reacţiilor acestora.)

Conform gradului de coordonare a activităţii firmelor pe piaţa oligopolistă deosebim:A. Oligopoluri fără coordonare, cărora le pot fi specifice 3 tipuri de relaţii concurenţiale:

a) Relaţii de concurenţă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor şi aprovizionării cu resurse.Războiul preţurilor se declanşează şi în cazul confecţionării produselor omogene;b) Relaţii hiperconcurenţiale, în care accentul se pune pe calitatea, pe noutatea produsului,

propagate prin reclamă;c) Relaţii concurenţiale legate (înlănţuite) în cadrul industriilor cu multe firme. De exemplu,

producătorul A este oligopol în raport cu B şi cu C; la rândul său, C este oligopol în raport cu Dşi E ş. a. m. d.

B. Oligopoluri cu coordonare parţială pentru care sunt specifice 2 tipuri de relaţiiconcurenţiale:a) Relaţii de concurenţă între firmele oligopoliste, în cazul când se evidenţiază o firmă lider, a

cărei influenţă este dominantă; b) Cooperarea voluntară realizată pe baza unor interese comune, pe etica afacerilor şi petoleranţă reciprocă.C. Oligopoluri complet coordonate prin înţelegeri scrise sau secrete, elaborate fără a încălcalegislaţia în vigoare. Se manifestă această coordonare prin apariţia de carteluri, sindicate. Firmele

participante îşi păstrează individualitatea.

5. Fiecare firmă oligopolistă îşi elaborează un instrument eficient de luptă cu concurenţii(schimbarea calităţii sau înnoirea produselor; modificarea ambalajelor; reclama; manevrareacreditelor ş. a.).2. Principalele tipuri de situaţii oligopoliste

1. În funcţie de caracteristicile bunurilor confecţionate de firmele oligopoliste se producurmătoarele situaţii:



• bunurile tind spre omogenitate;• produsele tind spre diversitate.

Dacă bunurile confecţionate de firmele oligopoliste tind spre omogenitate, atunci estefoarte dificilă obţinerea unor avantaje de către producătorul care acţionează izolat. De aceea

producătorii vor căuta diverse modalităţi de a evita războiul preţurilor. Oligopoliştii vor recurgela înţelegeri (oficiale sau secrete) în ceea ce priveşte nivelul preţurilor, cotele de producţie

(vânzare), zonele de desfacere. Acest tip de înţelegeri se poate materializa în apariţia carteluluisau trustului.

Cartelul este o formă de asociere în care producătorii îşi păstrează individualitatea, dar se înţeleg în privinţa preţurilor, cotei şi pieţei de desfacere.

Trustul reprezintă o totalitate de capitaluri, care are aceeaşi conducere. Deseoriconducerea comună în cadrul trustului este efectuată de o societate holding (societate de

participare sau de portofoliu).Holdingul, societate sau companie care deţine cea mai mare parte a acţiunilor mai multor

firme (filiale). Fiecare firmă din holding îşi păstrează identitatea şi forma de organizare, precumşi pieţele de aprovizionare şi desfacere.

Legăturile dintre compania principală şi filiale se realizează în domeniul financiar, tehnologic şiinvestiţional. Holdingul dispune de posibilităţi financiare foarte mari în lărgirea sau restrângereaactivităţii filialelor, în funcţie de modificările intervenite în condiţiile cererii şi ofertei dinindustriile şi de pe pieţele respective.

În cazul cartelului (trustului), ramura funcţionează ca un monopol. Toate calculele se facla nivelul organizaţiei coordonatoare pe baza informaţiei livrate de firmele componente privind

potenţialul lor productiv şi de comercializare.

2. Înţelegerea secretă. Firmele oligopoliste se pot înţelege doar în privinţa preţurilor, repartiţiei pieţei şi fără a încheia un acord în scris. Dacă una din firme va încălca un anumit punct dinînţelegere, atunci celelalte vor lua măsuri represive.3. Preţul director (lider). În această situaţie, firmele oligopoliste produc produse şi presteazăservicii omogene. Preţul produsului este determinat de firma lider, care are ponderea cea maimare în ramură (graficul 1). Celelalte firme vor fi primitoare de preţ, considerând cererea perfectelastică în raport cu preţul fixat de firma dominantă (graficul 2).

4. Dacă firmele oligopoliste propun pe piaţă produse diferenţiate, dar substituibile, atunciutilizarea preţurilor flexibile este condiţionată de faptul că nu oricare producător poate fixa un

preţ care depăşeşte esenţial costul marginal (MC).

a) Dacă o firmă oligopolistă va micşora preţul la produsul său, atunci o parte din clienţii altor firme vor veni să procure mai ieftin. b) Dacă firma va spori preţul la produsul său, apoi ea va pierde o parte din clientelă. Vor rămânesă procure de la firma dată doar clienţii săi fideli, în pofida faptului că produsul a devenit maiscump.

Deci firmele oligopoliste, care oferă pe piaţă produse diferenţiate, dar substituibile,trebuie să depună eforturi substanţiale pentru a familiariza potenţialii clienţi cu produsul lor.Acest efort se va materializa în efectuarea reclamei.

Reclama, pe de o parte, va spori costul marginal al produsului, pe de altă parte, vacondiţiona sporirea cererii la produsul firmei. Avantajul firmei obţinut datorită reclamei se

materializează într-un venit total (TR) mai mare (cauzat de faptul că firma vinde mai mult (q1 >qo > 0), la un preţ mai ridicat P1 > Po > 0) (graficul 3).



3. Modalităţi de formare a preţurilor pe pieţele oligopoliste

Firmele oligopoliste întâmpină în activitatea lor o serie de restricţii:1) folosesc resurse economice; deci fiecare firmă e nevoită să ia în consideraţie nivelul costuluide producţie.2) firma oligopolistă trebuie să studieze minuţios piaţa şi să determine cererea la produsul său.

Să aibă grijă ca să-şi formeze clientela.3) activitatea firmei oligopoliste este limitată de activitatea concurenţilor; de aceea fiecare firmă,luând decizii, trebuie să ţină cont de reacţia concurenţilor.4) existenţa incertitudinii.

Factorii descrişi mai sus condiţionează faptul că în comparaţie cu celelalte pieţe,mecanismul de funcţionare a pieţei oligopoliste este mult mai complex. În linii generale, ca şi încazul monopolurilor, pe piaţa oligopolistă producătorul este căutător de preţ (graficul 4).

În activitatea sa firma oligopolistă foloseşte două tipuri de informaţie:

pe de o parte, cercetează cererea pe piaţă la produsul său;

pe de altă parte, ia în consideraţie informaţia internă despre nivelul costului de producţie.Ca şi în cazul celorlalte tipuri de piaţă, în sistemul oligopolist profitul va exista şi va fi

maximal în cazul când venitul marginal (MR) va fi egal cu costul marginal (MC), iar preţul (Po)va depăşi costul total mediu (ATC).Tema: Întreprinderea în condiţiile pieţei cu concurenţă monopolistică Subiectele temei:1. Particularităţile pieţei cu concurenţă monopolistică2. Mecanismul de funcţionare a pieţei cu concurenţă monopolistică3. Strategia producătorului în maximizarea profitului1. Particularităţile pieţei cu concurenţă monopolistică

Activitatea economică contemporană se caracterizează prin diferenţierea produselor carecondiţionează răspândirea largă a pieţei cu concurenţă monopolistică, care dispune deurmătoarele trăsături principale:a) numărul de producători este destul de mare, iar mica dimensiune a producătorilor condiţionează faptul că deciziile fiecăruia din ei nu au influenţe esenţiale asupra situaţieiindividuale a concurenţilor;

b) fiecare producător propune un produs similar ca destinaţie sau ca posibilitate de a satisface o

nevoie, dar nu identic cu produsul fabricat de oricare altă firmă din ramura dată;c) fiecare firmă este căutător de preţ, deoarece are o anumită libertate în alegerea varianteioptime a relaţiei preţ-cantitate;d) intrarea în ramură are bariere neînsemnate, fiindcă mărfurile propuse de întreprinderi suntsubstituibile.

Piaţa cu concurenţă monopolistică are trăsături comune atât cu piaţa cu concurenţă perfectă, cât şi cu piaţa monopolistă.Trăsăturile comune cu monopolul: - propunând un produs unic, fiecare producător îşi asigură

puterea de monopol asupra preţului şi cantităţii oferite. Ultima este consolidată de avantajele produsului: mărime, preţ, parametri funcţionali, cost de exploatare şi întreţinere.

Dreptul de monopol mai este determinat şi de faptul că în perioada scurtă fluxul intrărilor de noi firme pe această piaţă este egal cu zero.



Factorii care orientează preferinţele consumatorilor spre produsul unei firme pot ficlasificaţi conform următoarelor criterii:a) înfăţişarea şi forma fizică a produsului (culoarea, eticheta, ambalajul, parametrii funcţionali);b) însuşirile nemateriale condiţionează imaginea pe care o are consumatorul despre acest produs,chiar dacă, din punct de vedere fizic, produsul firmei nu se deosebeşte prin nimic de produsulconcurenţilor. Imaginea favorabilă a produsului firmei se datorează reclamei, mărcii şi modului

de prezentare a produsului;

c) condiţiile, avantajele condiţionate nu de producător, ci de mediu, de anumite împrejurări(abundenţa unui zăcământ, care este utilizat în producţie; condiţii de amplasare a unor fabrici şimagazine în diferite zone geografice etc.). Politicile strategice adoptate de producători: frecvenţaşi gradul de înnoire a produselor, folosirea patentelor, luarea în consideraţie a ciclului de viaţă al

produsului în procesul de inovare şi modernizare, folosirea reclamei, promovarea creativităţiitehnice şi artistice, garantarea produsului şi asigurarea serviciilor postvânzare.

Trăsăturile comune ale pieţei monopolistice cu piaţa cu concurenţa pură suntcondiţionate de comportamentul consumatorului, de fenomenul de substituţie şi de existenţa unui

număr mare de firme, fiecare dintre ele contribuind cu cantităţi mici la oferta pieţei.Comportamentul consumatorului diferă esenţial pe piaţa cu concurenţa pură şi cu

concurenţa monopolistică. Pe piaţa cu concurenţa perfectă, consumatorul poate procura produsulomogen de la orişice producător.

În piaţa cu concurenţa monopolistică există produse diferenţiate şi clientul are posibilitatea de a-şi exprima preferinţele pentru produsul unei anumite firme. În acest caz, fiecare producător dispune de o clientelă fidelă. Datorită acestui fapt, curba cererii pentru produsulfirmei nu mai este infinit de elastică în raport cu preţul ca în cazul concurenţei perfecte.

În activitatea sa firma care activează pe piaţa cu concurenţa monopolistică trebuie să ia înconsideraţie şi fenomenul substituţiei. Fenomenul în cauză se manifestă prin faptul că existăfirme care vor propune pe piaţă produse apropiate fie la acelaşi preţ, fie la un preţ mai mare saumai scăzut. Acesta înseamnă că firma producătoare trebuie să ia în consideraţie atât elasticitateacererii în raport cu preţul la produsele proprii, cât şi elasticitatea încrucişată a cererii unui produsîn raport cu preţul altui produs.E = ( QA/QA)

( PB/PB)unde:E - elasticitatea cererii;QA - cantitatea de produs; PB - preţul mărfii B.

2. Mecanismul de funcţionare a pieţei cu concurenţă monopolistică

Cererea agregată (D) pe piaţa cu concurenţă monopolistică este satisfăcută de mai multefirme independente, fiecare având propria marcă. Fiecare firmă independentă are o curbă acererii proprie (d).

Întrucât produsele şi serviciile de pe piaţa cu concurenţa monopolistică diferă, într-oanumită măsură, firmele au posibilitatea de a stabili preţul. Stabilirea preţurilor pe această piaţădiferă de stabilirea preţurilor pe piaţa monopol, deoarece la anumite schimbări de preţ, de

parametri economici şi tehnici ai produselor are loc fenomenul de substituţie. Cu alte cuvinte,firmele intră în concurenţă şi deci stabilirea preţurilor de către fiecare firmă are anumite limite.

Presupunem că firma are următorii parametri: cererea (d), costul marginal (MC), venitulmarginal (MR), costul mediu total (ATC) (graficul 5).



În acest caz, intersecţia curbelor venitului marginal (MR 0) şi ale costului marginal (MC)determină cantitatea de produse livrată de firmă pe piaţă (q0) la preţul Po. Pentru nivelul de

producţie (q0), costul mediu total este mai mic decât veniturile medii (Po > ATC). Prin urmare,firma va însuşi un profit, care va exista doar în perioada scurtă, deoarece existenţa lui în perioadalungă va atrage în ramura dată firme noi. Apariţia pe piaţă a firmelor noi va condiţiona o scădere

de cerere la produsul firmei. Curba cererii se va deplasa spre stânga în jos. Această deplasare vaavea loc atâta timp, cât va exista profitul suplimentar.

Intrarea firmelor noi pe piaţă va condiţiona situaţia în care linia cererii firmei (d1) va fitangentă la curba costului mediu total (ATC), iar venitul marginal va fi egal cu costul marginal(MR 1 = MC). În această situaţie firma va produce volumul de producţie q1 la preţul care este egalcu costul mediu total (P1 = ATC).

Situaţia de pe piaţă, când marfa se realizează la preţul Po în cantitatea q0, reprezintă stareade echilibru pe perioada scurtă. Parametrii pieţei P1 şi q1 evidenţiază starea de echilibru petermen lung.

Comparând parametrii pieţei cu concurenţă monopolistică şi cu concurenţa purăputem constata că:a) preţul de echilibru pe piaţa cu concurenţă monopolistică este mai mare decât preţul deechilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă şi mai mare decât costul marginal;b) în condiţiile concurenţei perfecte, volumul optim de producţie este confecţionat cu un costmediu total minimal. în cazul concurenţei monopolistice, produsul se obţine cu cost mai maredecât ATC minimal, iar existenţa profitului face ca fiecare firmă să poată utiliza în mod optimalcapacităţile sale de producţie;

c) o trăsătură fundamentală a pieţei cu concurenţă monopolistică este înlocuirea concurenţei prin preţuri cu concurenţa prin produse;d) pe piaţa cu concurenţa monopolistică, concurenţa este mult mai dinamică, mai profundă, maieficace şi cu riscuri mult mai mari, deoarece, pe de o parte, au loc modificări în preferinţeleconsumatorilor. Pe de altă parte, intervin rivalităţi din partea firmelor care tind să-şi menţină şisă-şi consolideze piaţa utilizând diverse căi: inovarea produselor, calitatea, reclama etc.;

e) în condiţiile contemporane, pe pieţele ţărilor bogate (unde există un nivel ridicat al veniturilor medii ale populaţiei) devin tot mai competitive produsele care reprezintă noutate sub aspectul

performanţelor şi al calităţii, care au un consum înalt de informaţie tehnico-ştiinţifică, precum şi produsele de artă.3. Strategia producătorului în maximizarea profitului

Specificul pieţei cu concurenţă monopolistică constă în faptul că fiecare firmă propune pe piaţă un produs similar, dar nu identic. Însă intrarea liberă pe piaţă şi existenţa posibilităţii desubstituire fac dificilă rezolvarea uşoară a problemei de obţinere a profitului.Profitul va fi obţinut de producător dacă:a) anumite firme din ramură vor avea o poziţie privilegiată în ce priveşte noutatea şi calitatea

produselor;

b) firma va avea anumite avantaje nu numai prin calitate şi preţ, dar şi prin costuri reduse deconfecţionare a produsului;c) intrarea altor firme pe piaţă este dificilă datorită existenţei dreptului de exploatare a patentelor

de invenţie. Vor pierde poziţia pe piaţă firmele care n-au acordat atenţia cuvenită diferenţierii produselor şi modalităţilor de micşorare a costurilor de producţie.



Puterea monopolistă a firmei poate fi reprezentată de coeficientul puterii monopoliste alfirmei (Km), calculat pe baza raportului dintre diferenţa între preţ (P) şi costul marginal al

produsului (MC):Km = (P-MC)/P

Acest indicator este cunoscut şi sub numele de “formula lui Lernner”. La baza acestuiindicator se află următorul principiu: în cazul concurenţei, preţul este foarte apropiat de costul

marginal. În cazul manifestării substanţiale a puterii monopoliste, se măreşte distanţa dintre preţşi costul marginal.Tema: Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturile factoriale Subiectele temei:1. Esenţa formării şi repartizării veniturilor pe piaţa factorilor de producţie2. Particularităţile cererii şi ofertei factorilor de producţie3. Repartizarea primară şi secundară a veniturilor. Veniturile factoriale şi personale. Inegalitateaveniturilor personale.1. Esenţa formării şi repartizării veniturilor pe piaţa factorilor de producţie

Piaţa factorilor de producţie este piaţa unde se vând şi se cumpără factorii de producţie,

preţul lor formându-se în rezultatul confruntării cererii şi ofertei factorului respectiv. Reieşinddin aceasta avem:

piaţa muncii;

piaţa capitalului;

piaţa pământului (resurselor naturale).

Toţi factorii de producţie se utilizează cu scopul de a obţine un venit. Veniturile obţinutede la utilizarea factorilor de producţie se numesc venituri factoriale. Fiecare factor formează un

venit specific, aşa ca: factorul muncă – salariul;

factorul pământ – renta;

factorul capital – profitul sau dobânda.

Veniturile factoriale se împart în:

• venituri ce provin din muncă (salariul);

• venituri ce provin din proprietate (renta, profit, dobândă).

Factorii care influenţează asupra formării veniturilor factoriale: raportul dintre cerere şi oferta factorilor de producţie pe piaţa respectivă;

productivitatea marginală a factorilor de producţie;

politica economică a statului;

raportul dintre diferite;

capacitatea marilor întreprinderi de a-şi impune un produs oarecare la un anumit preţ.

Sub influenţa acestor factori raportul dintre mărimea veniturilor se poate modifica (SUA80/20%).



Veniturile obţinute de la utilizarea factorilor de producţie reprezintă preţul factorilor de producţie. El se stabileşte în rezultatul confruntării cererii şi a ofertei, însă totodată şi a influenţeia multiplelor factori de natură economică, politică, socială etc.

Piaţa determină cantităţile de factori cerute şi oferite, deci funcţionează ca şi piaţa bunurilor şi a serviciilor. Însă necătând la aceasta piaţa factorilor de producţie are unele particularităţi.

2. Particularităţile cererii şi ofertei factorilor de producţie

Particularităţile cererii factorilor de producţie:

cererea factorilor de producţie este o cerere derivată, deoarece ea depinde şi variază înfuncţie de mărimea cererii bunurilor şi serviciilor la a căror producţie participă;

cererea factorilor de producţie depinde de preţul factorilor respectivi şi de randamentulacestora.

Particularităţile ofertei factorilor de producţie: oferta forţei de muncă depinde nu doar de preţul acestui factor ci şi de vârstă, sex, stareacivilă, educaţia, numărul populaţiei apte de muncă,specialitate etc.;

oferta de capital este influenţată de modificarea ratei profitului şi a ratei dobânzii. Ofertade capital financiar este elastică, iar cea a capitalului tehnic depinde de perioada de timp:

- într-o perioadă lungă de timp - elastică;

- într-o perioadă scurtă de timp – rigidă.

oferta factorului pământ este rigidă şi nu se poate modifica substanţial. Oferta resurselor naturale odată cu epuizarea lor devine inelastică.

• Repartizarea primară şi secundară a veniturilor. Veniturile factoriale şi personale.Inegalitatea veniturilor personale.

La crearea avuţie unei ţări participă toţi factorii de producţie. După crearea avuţiei are locrepartizarea ei, care este un proces ce poate stimula sau frâna dezvoltarea economică. În acest

context avem:• repartiţia primară;

• repartiţia secundară.

Este necesar de deosebit:

veniturile factoriale – recompensa primită de posesorii factorilor de producţie ;

veniturile personale – venitul curent al unei persoane provenit din mai multe surse.Repartizarea veniturilor în societate este o problemă complicată ce poate provoca greve,

conflicte, revoluţii.Întotdeauna în societate a existat problema repartizării inegale a veniturilor. Principalul

procedeu de analiză a inegalităţilor de avere este curba Lorenz.



În condiţiile actuale o anumită inegalitate în repartizarea veniturilor este firească şi benefică pentru dezvoltarea economică. Ea devine periculoasă atunci când 40% din cei maisăraci primesc 10-15% din veniturile totale.Tema: Piaţa muncii şi salariulSubiectele temei:1. Esenţa şi particularităţile funcţionării pieţei muncii

2. Natura şi formele salariului. Formele de salarizare3. Determinarea mărimii salariului pe pieţele cu concurenţă perfectă şi imperfectă. Rolul statuluişi a sindicatelor 1. Esenţa şi particularităţile funcţionării pieţei muncii

Piaţa forţei de muncă reprezintă locul unde are loc confruntarea cererea şi oferta demuncă. Ea se află într-o interdependenţă cu celelalte pieţe. Aşa cererea de muncă depindecantitatea bunurilor consumate de menaje. Interdependenţa între pieţe se explică şi prin faptul căveniturile obţinute de posesorii forţei de muncă stimulează cererea de bunuri şi servicii.

Particularităţile pieţei muncii: are un grad înalt de rigiditate;

este o piaţă cu concurenţă imperfectă;

asupra preţului forţei de muncă în afară de raportul dintre cerere şi ofertă, productivitatemai influenţează şi negocierile dintre salariaţi şi patronat, politica economică a statului în acestdomeniu;

este mai organizată şi reglementată decât alte pieţi.2. Natura şi formele salariului. Formele de salarizare

Salariul - parte a valorii nou create, element al costului de producţie încasat de individ înschimbul muncii sale şi distribuită în mod direct salariaţilor.Teorii cu privire la salariu:

teoria clasică suma de bani care asigură procurarea bunurilor strict necesare pentruexistenţa salariatului şi a familiei sale;

teoria contemporană “capitalul uman” – stoc de cunoştinţe şi experienţe alelucrătorului.

Salariul are o dublă interpretare:

din punct e vedere al întreprinzătorului salariul este un element al costului de producţie;

din punctul de vedere al posesorului forţei de muncă, salariul este o formă de venit.

Deosebim următoarele forme ale salariului :1. salariu nominal - suma de bani primită de lucrător pentru u forţa de muncă depusă.

Asupra salariului nominal influenţează factorii:

preţul forţei de muncă;

situaţia social-economică;

politica salarizării – măsurile efectuate de stat privind salarizarea în diferite ramuri, zoneeconomice.



2. salariul real - cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi cumpărate cu salariul nominal.Factorii ce influenţează mărimea salariului real:

mărimea salariului minimal;

nivelul preţurilor;

puterea de cumpărare a banilor;

revendicările înaintate de lucrători.

3. salariul minim - un minim de salarizare stabilit de lege în economie sub care nu poate coborîremunerarea muncii şi care trebuie să asigure un nivel normal de existenţă a lucrătorilor.4. salariu mediu - un indicator calculat ce arată nivelul mediu de salarizare în ţară.

Minimum de existenţă - suma de bani necesară pentru a acoperi cheltuielile minime pentruexistenţa unui individ timp de o lună.

5. salariu brut – suma de bani ce se cuvine angajatului pentru munca depusă, mai includeşi sporurile salariale;

6. salariul net – suma de bani pe care o încasează angajatul după reţinerea impozituluişi a altor plăţi conform legislaţiei în vigoare.

Salariul are două limite:

- inferioară (de jos), care este egală cu mărimea salariului minim stabilit de către stat;

- superioară (de sus) care corespunde productivităţii marginale a muncii.

Forma de salarizare – o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica salariuluiindividual.

Principalele forme de salarizare sunt:

– pe unitate de timp (în regie);

– salarizarea în acord;

– salarizare mixtă.

• salarizare pe unitate de timp - remunerarea conform timpului de muncă lucrat.Sisteme de salarizare a muncii:

a) pe unitate de timp simplă - plata muncii se înfăptuieşte în formă de salarii lunare fixe; b)pe unitate de timp premială - la salariile fixe se plătesc prime pentru indicii calitativi.

2. salarizare în acord - salarizare în dependenţă de volumul de muncă depus. Sistemelesalarizării în acord sunt:a) în acord direct - toată producţia confecţionată în cadrul normei de producţie şi supra normă se

plăteşte cu aceleaşi tarife; b) în acord progresiv - producţia confecţionată supra norma de producţie se plăteşte cu tarifemajorate, progresive;c) în acord premial - plătirea primelor pentru indicii calitativi – economisirea materialelor,calitatea producţiei.

3. salarizare mixtă - remunerarea fixă pe unitate de timp dar cu condiţia îndeplinirii unui

anumit volum de muncă (norma). Salariu tarifar - (este legat cu salarizarea mixtă) retribuirea muncii pe unitate de timpîndeplinind norma de producţie, dar în funcţie de condiţiile de muncă a fiecărui lucrător.Coeficientul tarifar înmulţit cu baza de calcul formează salariul tarifar.



3. Determinarea mărimii salariului pe pieţele cu concurenţă perfectă şi imperfectă. Rolul statuluişi a sindicatelor

Fiind neomogenă după natura sa piaţa forţei de muncă poate fi divizată în două marisegmente:

segmentul primar, care cuprinde locurile de muncă ce pot fi ocupate doar de specialişticu studii superioare, cu cunoştinţe bogate în gestionarea afacerilor, salariile lor sunt înalte şi

foarte puţin sunt afectaţi de şomaj;

segmentul secundar – include locurile de muncă ce nu cer o pregătire specială sau unnivel înalt de pregătire. Salariile acestei categorii de muncitori sunt mici, iar riscul de şomaj

este foarte mare.În fiecare sector de producţie, ramură de activitate există a piaţă specifică a muncii:piaţa

managerilor, zidarilor, medicilor, şoferilor, etc.

Piaţa muncii cu concurenţă perfectă funcţionează după aceleaşi principii ca şi piaţa

bunurilor şi a serviciilor. Remunerarea factorului muncă se efectuează în dependenţă de cerereaşi oferta la factorul dat. Curbele cererii şi a ofertei forţei de muncă determină nivelul salariilor,care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mică oferta forţei de muncă şi mai mare cererea la ea.

Factorii care determină cererea la forţa de muncă pe piaţa cu concurenţă perfectă sunt:

nivelul salariilor;

productivitatea muncii;

cererea de bunuri şi servicii;Factorii care determină oferta de forţă de muncă pe piaţa cu concurenţă perfectă sunt:

numărul populaţiei apte de muncă, nivelul de calificare a populaţiei;

vârsta minimă de muncă;

vârsta de ieşire la pensie;

alegerea populaţiei între muncă şi odihnă.

Piaţa cu concurenţă perfectă, unde salarul este determinat de raportul dintre cerere şiofertă, este un caz ideal, pretutindeni existând pieţe cu concurenţă imperfecte. Pe aceste pieţe, pelângă raportul dintre cerere şi ofertă, influenţează aşa factori ca:

statul; sindicatele;

patronatele;

costul vieţii etc.Tema:Piaţa capitalului şi dobânda Subiectele temei:1. Oferta şi cererea de capital de împrumut2. Dobânda: conceptul şi funcţiile ei3. Indicatorii dobânzii şi factorii ce determină dinamica lor 4. Creditul: funcţiile şi tipologia lui1. Oferta şi cererea de capitalde împrumut



Pe piaţa capitalului de împrumut se confruntă cererea şi oferta de mijloace băneşti.Oferta de capital de împrumut este determinată de către banii temporar disponibili.

Sursele capitalului de împrumut sunt:

mijloacele băneşti care se acumulează pentru înlocuirea treptată a capitalului fix;

banii temporari destinaţi salarizării, însă temporari liber între momentul comercializării

producţiei şi plăţii salariului;

o parte a profitului, destinată modernizării şi lărgirii producţiei, păstrată în conturile bancare;

economiile menajelor;

mijloacele băneşti ale proprietarilor (bancherii, proprietarii de pământ, etc.);

economiile statului, formate în cazul depăşirii veniturilor asupra cheltuielilor.În virtutea acestor factori se formează mijloace băneşti temporar libere care pot fi

împrumutate celor ce au nevoie.

Cererea de capital de împrumut exprimă nevoia de mijloace băneşti şi vine din partea:

întreprinderilor, care au nevoie de împrumuturi băneşti pentru reutilare, modernizare,lărgirea producţiei, plata salariilor etc.;

menajelor, cere efectuează împrumuturi pentru procurarea obiectelor de folosinţăîndelungată (automobile, case de locuit, mobilă, televizoare, etc.);

statul, când cheltuielile bugetare depăşesc veniturile bugetare.

Însă unul dintre cei mai importanţi factori care influenţează atât cererea cât şi oferta decapital este mărimea dobânzii.2. Dobânda: conceptul şi funcţiile ei

Dobânda se formează pe piaţa capitalului de împrumut la confruntarea cererii cu ofertade capital:

reprezintă preţul pentru utilizarea capitalului bănesc împrumutat;

este venitul adus creditorului de debitor, plătit de el pentru folosirea unei sume de bani pentru un termen anumit.

Teorii cu privire la dobândă: în anticitate–venit prigonit (Aristotel “Politica”);

mercantiliştii – plată pentru utilizarea banilor similară cu renta;

fiziocraţii – dobânda se obţine nu din circulaţia banilor ci din natură;

clasicii – preţ de echilibru dintre cererea şi oferta de capital;

marginaliştii – teoria deprecierii viitorului;

Keynes – o recompensă pentru renunţarea la lichiditate;

Samuelson – preţul specific plătit pentru factorul de producţie capital.

Din totalitatea teoriilor se conturează două tendinţe cu privire la dobândă:



dobânda în sens restrâns – excedentul ce revine proprietarului de capital dat cuîmprumut, ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă a capitalului;

dobânda în sens larg – excedentul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat încondiţii normale.

În condiţiile contemporane de piaţă predomină conceptul de dobândă în sens larg, care

din punct e vedere al conţinutului include şi dobânda în sens restrâns.

Formele dobânzii:

dobânda de pe piaţa monetară (pentru credite);

dobânda pentru remunerarea diferitor forme de plasament pe termen scurt şi mediu;

dobânda de pe piaţa obligaţiunilor;

dividendul – forma specifică pentru plasamente în acţiuni.

Funcţiile dobânzii: pârghie de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinatari, care asigurăutilizarea lor cea mai eficientă;

modalitate de a sigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profitnormal;

pârghie de redistribuire a profitului suplimentar creat în unităţile economice (o partecedată unităţilor bancare pentru sumele împrumutate);

de stimulare a populaţiei pentru a renunţa la unele consumuri curente.

Dobânda se compune din:- prima de risc – o compensaţie a riscului la care să fie expus plătitorul;

- cheltuieli de gestiune – pentru amplasarea împrumutului;

- dobânda pură – ceea ce rămâne din dobânda brută după scăderea primei de risc şi acheltuielilor de gestiune.3. Indicatorii dobânzii şi factorii ce determină dinamica lor

Mărimea şi dinamica dobânzii sunt determinate prin intermediul a doi indicatori

principali: masa sau suma absolută a dobânzii;

rata dobânzii sau venitul anual exprimat în procente.

Masa dobânzii (Md) se determină ca diferenţa dintre capitalul restituit după împrumut(C1) şi suma împrumutată (C2).Md = C2 – C1

Rata dobânzii (Rd) exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul,acceptat şi solicitat, şi este calculată ca raportul dintre masa dobânzii (Md) şi capitalul

împrumutat (Ca).Rd = (Md/Ca)* 100Aceşti doi indicatori sunt folosiţi pentru stabilirea :



- dobânzii simple;- dobânzii compuse (complexe).

Dobânda simplă (Ds) - suma încasată pentru serviciul adus de un capital în condiţia cânddobânda nu se capitalizează.Ds = C *Rd*n

unde: C – capitalul împrumutat;Rd –rata dobânzii;n – numărul de ani.

Dobânda compusă (Dc)- suma obţinută de la capitalizarea dobânzii.Dc = Sn - C; Sn = C (1+Rd)n

unde: Sn – suma ce revine proprietarului după n ani.

Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite:

limita minimală, care teoretic poate fi egală cu zero;

limita maximală, poate prelua toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unuicapital, respectiv, poate genera o rată a dobânzii de 100%.

Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o mulţime de factori cu acţiune directă şiindirectă aşa ca:

raportul dintre cererea şi oferta de capital;

riscul şi ciclitatea economiei;

inflaţia;

durata creditului;

raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;

modul cum este elaborat bugetul de stat;

factorii externi (raportul de schimb).

Factorii de reducere a ratei dobânzii pe termen lung:

creşterea generală a economiilor;

scăderea relativă a productivităţii capitalului;

măsurile antiinflaţioniste adoptate şi promovate de guvern; sporirea gradului de autofinanţare a întreprinderilor.

Factorii de sporire a ratei dobânzii:

sporirea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;

emigrarea capitalurilor flotante şi a banilor fierbinţi;

marile descoperiri şi invenţiile;

apariţia de noi nevoi care sporesc înclinaţia spre investiţii;

războaiele şi cataclismele sociale.



Rolul ratei dobânzii:

factor de stimulare a economiilor şi de atragere a acestora în circuitul economic;

influenţează asupra cursurilor valutare, în funcţie de nivelul ratei în diferite ţări;

influenţează asupra investiţiilor;

stimulează concurenţa internaţională (scăderea ratei dobânzii între ţări stimuleazăactivitatea economică, reduce costurile);

constituie un mecanism eficient în lupta cu inflaţia.4. Creditul: funcţiile şi tipologia lui

Creditul cedarea temporară de către o persoană altei persoane a mijloacelor băneşti,mărfurilor şi altor valori pe un timp limitat, fixat din timp, numit scadenţă, contra unei sume de

bani – dobândă.Creditul a apărut o dată cu apariţia banilor şi rezultă din funcţia acestora ca mijloc de plată,

concretizându-se în separarea în timp a actului cedării unei valori şi rambursării acestui bun cudobândă.

Posibilitatea apariţiei creditului rezultă din existenţa unor disponibilităţi băneşti:

la agenţii economici;

la populaţie;

la organele publice.Relaţiile de credit au următoarele trăsături:

existenţa unui raport juridic contractual între creditor şi debitor;

rambursarea creditului la termenul de scadenţă;

achitarea dobânzii;

o garanţie reală sau personală.

Tipologia creditului trebuie efectuată în funcţie de criteriile:1) După forma în care se acordă:

a) credit comercial - între agentul producător şi cel care comercializează marfa (în schimbulunor instrumente de credit - cambii);

b) credit bancar - împrumut bănesc dat de bancă diferitor agenţi economici sau populaţie.

2) După forma de producţie a debitorului :a) credit public - acordat statului şi instituţiilor de drept public;b) credit privat - acordat persoanelor particulare, întreprinderilor private.

3) După durata creditării :a) credit pe termen scurt - are scadenţă până la 1 an (formarea rezervelor de capital circulant);b) credit pe termen mediu - cu termen 3-5 ani (pentru reînnoirea capitalului fix);c) credit pe termen lung - mai mult de 5 ani (pentru investiţii capitale etc.).

4) După destinaţia finală (scopul urmărit de debitor):a) credit de consum - destinat achiziţionării unor bunuri de consum de utilizare îndelungatăb) credit de producţie - utilizat p/u lărgirea şi modernizarea producţiei şi activităţii economice în

general. El cunoaşte următoarele forme: de exploatare, de investire.

5) După condiţiile de acordare:



a) credit personal - acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii personale; b) credit real - presupune o garanţie obiectivă: un bun material (credit de amanet); hârtii devaloare sau efecte private sau publice (credit lombard); bunuri imobiliare – pământ, construcţii(credit ipotecar).6) După aria geografică:a) credit intern - care se acordă partenerilor din ţara respectivă;

b) credit extern sau internaţional - partenerii sunt din diferite ţări.

Funcţiile creditului: forma de acumulare şi redistribuire a mijloacelor băneşti temporar libere;

contribuie la aplicarea progresului tehnico-ştiinţific;

reduce cheltuielile legate de circulaţia banilor;

factor important al creşterii economice;

mijloc de finanţare a deficitului bugetar;

exercită o influenţă benefică asupra consumului,

accelerează tranzacţiile comerciale prin desfacerea mărfurilor pe scară largă prin credit; promovează relaţiile externe prin stimularea exportului şi prin derularea operaţiunilor deexport-import.Tema: Piaţa pământului şi renta Subiectele temei:1. Natura şi formele rentei2. Determinarea mărimii rentei în funcţie de evoluţia cererii3. Preţul pământului şi factorii lui determinanţi1. Natura şi formele rentei

Printre veniturile fundamentale ce se formează în urma utilizării factorilor de producţieun loc important revine rentei.

Renta – un venit pe care îl aduce cu regularitate un bun imobiliar (teren agricol, teren deconstrucţii, mine de zăcăminte, clădiri etc.) sau mobiliar (capital sub formă bănească sau hârtiide valoare cu curs ferm etc.) şi care nu este legat de o activitate productivă a proprietaruluiacestora.

Renta, ca formă de venit, a apărut în feudalism având următoarele forme:

renta prin muncă;

renta în produse;

renta în bani.Teorii cu privire la rentă:

W. Petty – renta este surplusul obţinut de la un oarecare teren de pământ, după ce dinvenit seu scăzut toate cheltuielile;

A. Smith – arată deosebirea dintre profit, salariu şi rentă. Renta este venitul care provineîn întregime de la pământ şi aparţine proprietarului lui.

D. Ricardo – el arată că formarea rentei are la bază fertilitatea inegală a terenurilor agricole şi face deosebire între condiţiile formării rentei şi cauza acesteia (creşterea preţului la

principalele produse agricole sub presiunea cererii);



J. B. Say – renta este o recompensă pentru serviciile aduse de pământ-natură (confundărenta cu darul naturii);

P. Samuelson – renta se defineşte în baza legii randamentelor neproporţionale şi a productivităţii marginale şi constituie o categorie universală în toate domeniile vieţii economice.

Deci de la utilizarea pământului se obţine - renta funciară. Ea reflectă relaţiile economicedin agricultură dintre proprietarii funciari, arendaşi şi muncitorii salariaţi care produc produsulnet.

Condiţiile specifice pentru producerea rentei funciare:

monopolul proprietăţii private asupra pământului (pământul este monopolizat de către proprietarii funciari ca obiect al proprietăţii);

monopolul aspra pământului ca obiect al economiei (pământul este monopolizat decătre arendaşi, care nu permit investirea capitalului străin pe acest teren de pământ);

mecanismul formării preţurilor ;

deosebirile în compoziţia organică a capitalului investit în agricultură în comparaţiecu industria.

Rolul, locul şi interacţiunea acestor condiţii specifice determină diversitatea formelor rentei funciare.Formele rentei:

1. renta funciară – este venitul obţinut de către proprietarul funciar de la cedarea înarendă a terenurilor de pământ şi nu este legat de activitatea economică a proprietarului.

renta diferenţială – provine din diferenţa de fertilitate a pământului. Ea mai poate fi:

renta diferenţială I – venit net suplimentar care se formează în gospodăriile ce prelucrează te-renuri mai fertile, ca diferenţa dintre preţul social al produselor agricole şi preţulde producţie individual al lor pe terenurile fertile şi medii, şi care însuşit de proprietarii funciari;

renta diferenţială II – provenită din investiţiile suplimentare de capital în cantitate de pământ existent.

renta absolută – venitul net suplimentar obţinut de întreprinderile agricole ca rezultat almonopolului proprietăţii private asupra pământului şi a compoziţiei organice a capitalului mairedusă în agricultură în comparaţie cu industria;

renta de poziţie - venitul net suplimentar obţinut de întreprinderile agricole ca rezultat

amplasării mai favorabile a ei în comparaţie cu alte terenuri agricole;

renta de monopol – o obţin acei ce au condiţii exclusive de obţinere a unui bun.2. rentă minieră – un supraprofit ce revine proprietarilor care deţin mine sau sonde cu unconţinut bogat.3. rentă de construcţii – un venit net suplimentar de pe terenurile mai bine echipate cu elementede infrastructură, cu surse de apă, energie etc. Aceste terenuri sunt arendate sau vândute la

preţuri mai mari, care includ şi renta de producţie, pe lângă costuri şi profitul normal.

4. Renta de raritate – aparţine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice

rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat;5. Renta consumatorului – diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile cumpărate deel la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească;



6. Renta vânzătorului – diferenţa ce se obţine în situaţia în care el reuşeşte să vândă un bun laun preţ mai mare decât preţurile practicate.

7. Renta de transfer – se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie, princare se asigură o utilizare mai rentabilă a cestora;8. Renta conjuncturală – realizată de întreprinzătorul care valorifică situaţiile conjuncturale;

9. Renta economică – constă din venitul realizat de către deţinătorul unui factor, a cărui ofertătotală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare: cu cât oferta totală este maimare cu atât renta economică este mai mare.

10. Renta de abilitate, Renta de marcă.

În condiţiile actuale predomină teoria conform căreia renta este o formă de venit cerevine posesorului oricărui factor de producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă saufoarte puţin elastică.2. Determinarea mărimii rentei în funcţie de evoluţia cererii

În condiţiile economiei contemporane, în ţările cu economie dezvoltată, se reduce rolulagriculturii în crearea avuţiei naţionale, fapt ce reduce rolul rentei.

În ţările mai slab dezvoltate, precum şi în Republica Moldova, unde pământul rămâneunul din principalii factori de producţie, modul de stabilirea a nivelului rentei a preţului

pământului rămân subiecte destul de actuale.

O trăsătură specifică pământului este oferta foarte inelastică sau rigidă. Această trăsăturaeste specifică atât pentru o perioadă scurtă de timp cât şi pentru o perioadă lungă. Excepţie face

posibilitatea modificării categoriei de folosinţă a terenurilor prin diferite acţiuni, aşa ca: irigarea,defrişarea, ghipsarea, desecarea etc.

Reieşind din aceste caracteristici, oferta de pământ grafic poate fi reprezentată sub formaunei curbe verticale (graficul 1).

Deoarece oferta pământului este rigidă, atunci mărimea rentei va fi determinată deevoluţia cererii. Când cererea de pământ creşte de la C1 la C2 atunci şi mărimea rentei va spori dela R 1 la R 2.

3. Preţul pământului şi factorii lui determinanţi

Pământul, ca şi oricare factor de producţie, se vinde şi se cumpără. Piaţa pământului (piaţa funciară) este sistemul de relaţii de vânzare-cumpărare dintre

agenţii economici, în care se confruntă cererea şi oferta de pământ formându-se preţul pământului.Preţul pământului – constituie suma de bani plătită de către cumpărător vânzătorului

pentru obţinerea dreptului de proprietate asupra lotului de pământ respectiv.

Deoarece pământul nu la creat nimeni preţul lui se determină în mod deosebit. Elreprezintă suma de bani care fiind depusă la bancă anual aduce un venit egal cu renta însuşită de

pe terenul de pământ şi se determină ca raportul procentual dintre rentă (R )şi rata dobânzii(Rd).Pp. = (R/ Rd) *100Deci, preţul pământului reprezintă renta capitalizată.

Mărimea şi evoluţia preţului pământului este determinată de următorii factori:

mărimea şi evoluţia rentei;



rata dobânzii bancare;

cererea şi oferta de terenuri agricole;

cererea şi oferta de produse agricole;

posibilitatea folosirii alternative a pământului; ameliorarea poziţiei terenurilor agricole.

În condiţiile actuale terenurile atrase în exploatarea economică au încetat de a mai fi doar “un dar al naturii”. Ele tind să devină un produs al acţiunii umane. Lucrările de amenajare, deameliorare a terenurilor sau simpla cultivare a lor conferă factorului “pământ” calitatea de“pământ-capital”.Tema: Profitul şi rentabilitatea Subiectele temei:

• Conceptul, funcţiile şi formele profitului

• Rentabilitatea întreprinderii şi punctul critic

• Căile de maximizare a profitului şi rentabilităţii1. Conceptul, funcţiile şi formele profitului

Profitul este rezultatul pozitiv al unei activităţi economice şi reprezintă diferenţa dintreveniturile obţinute şi cheltuielile suportate în activitatea economică desfăşurată.

P = Venituri – Cheltuieli

Profitul e caracterizat ca:

câştig în formă bănească realizat dintr-o operaţiune prin exercitarea unei activităţi umane

legitime; formă de venit, ca recompensează factorul de producţie capital;

venit net al unei unităţi economice;

venit al întreprinzătorului pentru abilitatea sa de a-şi schimba capitalul din forma inactivăîn factor de producţie efectiv, activ etc.

Funcţiile profitului :a)orientarea generală a activităţii economice;

b)sursa principală de autofinanţare;

c)instrument de stimulare economică;d)instrument de control al eficienţei economice;e)indicator al activităţii economice în ansamblu.

Factorii ce determină mărimea profitului :

incertitudinea pieţei şi concurenţa;

evoluţia ratei dobânzii;

nivelul productivităţii muncii;

preţul de vânzare;

nivelul costurilor de producţie;



volumul, structura şi calitatea producţiei.

Formele profitului:

profit legitim - suma de profit obţinută prin procedee legitime, ca urmare a progresuluitehnico-ştiinţific, prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine;

profit nelegitim - suma de profit obţinută prin procedee nelegitime: umflarea costurilor,eschivarea de la plata impozitelor şi taxelor etc.;

profit total - venitul total minus cheltuielile totale;

profit normal (minim) - suma de profit necesară de obţinut în afacere pentru a rămâne înea;

profit suplimentar - obţinut de acei ce reuşesc să scadă costurile sub cele medii pe piaţăiar factorul principal în obţinerea lui îi revine funcţiei de manager;

profitul brut - caracterizează nivelul de depăşire a venitului din vânzări asupra costuluivânzărilor. El reprezintă diferenţa dintre mărimea veniturilor din vânzări şi costul vânzărilor,

modelul matematic fiind: Pb = Vv – Cv

profit net - diferenţa dintre profitul până la impozitare şi pierderile înregistrate înactivitatea desfăşurată, precum şi alte reţineri prevăzute de lege (impozite şi plăţi obligatorii);Pnet = Pimp – I

profit până la impozitare – suma rezultatelor obţinute din activităţile desfăşurate(operaţională, investiţională, financiară şi rezultatul excepţional);

P imp = ±Rop ±Rinv ± Rfin ± Rexc

Alte forme de profit : profit de monopol - venitul obţinut de agenţii economici ce deţin poziţii monopoliste în

producţie sau pe piaţă şi vând produsele lor la preţuri de monopol;

profit neaşteptat - un câştig nesperat, datorită unor conjuncturi ale vieţii economice şi pozitive;

profit marginal - diferenţa dintre veniturile marginale şi costul marginal;

profit industrial - realizat de întreprinzătorii industriali;

profit comercial - încasat de comercianţi;

profit bancar - obţinut de instituţiile bancare.

Indicatorii profitului: Masa profitului - suma totală dobândită sub formă de profit, în perioadă determinată de timp (deobicei 1 an);Mp = Veniturile – Cheltuielile suportate

Rata profitului - arată nivelul de rentabilitate a activităţii ec., este un raport procentual întremasa profitului şi costul de producţie:

R prof = Masa profitului Cheltuielile suportate * 100%

2. Rentabilitatea întreprinderii şi punctul critic

Rentabilitatea cunoaşte abordări conceptuale diversificate:



ca „indicator sintetic calitativ care exprimă capacitatea unei unităţi economice de aobţine profit;

constituie punctul optim de intersecţie a tuturor celorlalţi indicatori calitativi;

se defineşte „drept capacitatea întreprinderilor de a produce profit;

este definită ca o capacitate a întreprinderilor de a produce un surplus de profitpeste nivelul cheltuielilor.

Rentabilitatea se determină ca raportul dintre efectele economice şi financiare obţinute deîntreprindere şi eforturile pentru obţinerea acestora. Formula de bază a calcului rentabilităţii este:

Efect economic şi financiar *100Rentabilitatea = EfortIndicatorii rentabilităţii sunt grupaţi în trei categorii:

Indicatorii rentabilităţii producţiei;

Indicatorii rentabilităţii activelor;

Indicatorii rentabilităţii capitalului.

În condiţiile economiei de piaţă, în care piaţa are un impact semnificativ asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii, producerea şi livrarea unor produse cu o rentabilitate ridicatăconstituie una din premizele materiale indispensabile pentru a putea face faţă procesuluiconcurenţial specific economiei de piaţă din perioada dată. Existenţa unor produse nerentabile

provoacă, în mod inevitabil, o diminuare a profitului, ceea ce conduce la greutăţi financiare, cazîn care, pentru acoperirea necesarului de finanţare, întreprinderea va trebui să apeleze laîmprumuturi.

De aceea, pentru a putea supravieţui în condiţiile unei concurenţe dure, fiecareîntreprindere trebuie să asigure realizarea a două obiective principale:

rentabilizarea tuturor produselor;

creşterea rentabilităţii fiecărui produs într-un ritm care să permită atingerea nivelului decompetitivitate pe pieţe.

În acest scop, este necesară o fundamentare economică riguroasă a rentabilităţii produselor, ceea ce înseamnă că, în adoptarea deciziilor privind producerea unor noi produse,trebuie să se pornească de la nivelul minim, în care veniturile obţinute pot să acopere integralcheltuielile efectuate, situaţie reflectată de „punctul critic al gestiunii”, denumit şi „pragul de

rentabilitate”.Aşa dar, pragul de rentabilitate indică nivelul minim de activitate la care trebuie să se

situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.

Analiza pragului de rentabilitate este necesară în cazul :- când se iau deciziii de implementare a unor noi produse, analiza pragului de rentabilitate

permite determinarea volumului de vînzări pentru noul produs, astfel încît întreprinderea să fie profitabilă;- când se doreşte extinderea generală a nivelului de operaţii a întreprinderii.

3. Căile de maximizare a profitului şi rentabilităţiiCăile de sporire a profitului şi s rentabilităţii:



investiţiile capitale în tehnologii moderne şi echipament nou ar reduce costul producţieişi ar spori calitatea ei;

utilizarea unei strategii mai flexibile de determinare a preţurilor întreprinderii bazată pecostul de producere, cerere, competitivitate;

elaborarea unei politici clare şi bine determinate de promovare şi publicitate la

întreprinderile producătoare, aceasta ar putea spori volumul vânzărilor a întreprinderilor.

Calculul rezervelor de sporire a profitului la nivel de produs se efectuează înurmătoarele direcţii:

1) din contul sporirii volumului producţiei vândute; 2 ) din contul reducerii costului unitar al producţiei vândute; 3) din contul sporirii calităţii. Tema: Implicarea factorilor de mediu în activitatea întreprinderii Subiectele temei:1. Esenţa şi componentele mediului ambiant al întreprinderii2. Conceptul, rolul şi structura mediului extern în activitatea întreprinderii3. Obiectivele economice ale întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă1. Esenţa şi componentele mediului ambiant al întreprinderii

Agenţii economici îşi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu. Ultimul îmbină factoride natură economică, socială, politică, ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică, demografică. Din

punctul de vedere al dinamicii, putem evidenţia următoarele 3 tipuri:a) mediu stabil, în care schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor previzibile;b) mediu schimbător - modificările sunt frecvente, de o amploare variată şi, în general,

previzibile;

c) mediu turbulent, care implică modificări foarte frecvente, de diversă amploare, cu influenţe puternice asupra activităţii firmei şi greu de anticipat.

In condiţiile actuale activitatea întreprinderilor se desfăşoară preponderent într-un mediude un dinamism accentuat. După caracterul influenţei mediului asupra activităţii întreprinderilor,deosebim:

micromediu; macromediu.

Micromediul cuprinde acele elemente cu care întreprinderea intră în relaţii directe. Caexemplificare, putem evidenţia:1 ) furnizorii, care, în baza contractelor, asigură întreprinderea cu materie primă, materiale,echipamente, resurse energetice, tehnologii.

2) prestatorii de servicii (firme sau persoane particulare, care oferă o gamă largă de serviciinecesare pentru activitatea întreprinderii);3) clienţii, categorie care include: consumatorii, utilizatorii industriali, întreprinderile comerciale,agenţiile guvernamentale, care beneficiază de bunurile şi serviciile produse de întreprindere;4) concurenţii (firmele sau persoanele particulare care îi deservesc pe aceiaşi clienţi şi au aceiaşifurnizori sau prestatori de servicii);5 ) organismele publice reprezentate de asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor,mediile de informare în masă, organele de stat (financiare, vamale, de justiţie, fondul social etc.)

faţă de care întreprinderea are obligaţii legale.

Macromediul cuprinde elementele mediului cu acţiune indirectă şi pe termen lung asupraactivităţii întreprinderii. Macromediul include:



1. Mediul demografic, caracterizat prin numărul populaţiei, structura pe vârste şi sexe,dimensiunea medie a unei familii, etc.;2. Mediul economic cuprinde: structura pe ramuri a economiei, nivelul de dezvoltare a economieinaţionale în ansamblu şi pe fiecare ramură în parte, gradul de ocupare a forţei de muncă, etc.;3. Mediul tehnologic se evidenţiază prin invenţii şi inovaţii, mărimea şi orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării, asimilarea de produse noi şi modernizarea produselor

tradiţionale, reglementare orientată spre eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale proceselor de producţie;

4. Mediul cultural caracterizează sistemul de valori, obiceiurile, tradiţiile şi normele deconvieţuire în societate. Mediul respectiv are o influenţă substanţială asupra comportamentuluiconsumatorilor, segmentării pieţelor, comunicării întreprinderii cu piaţa;5. Mediul politic influenţează activitatea întreprinderii prin structura societăţii, forţele politice şiraporturile dintre ele, prin gradul de implicare a statului în economie etc.;6. Mediul juridic îl constituie reglementările de natură juridică prin intermediul cărora este vizatădirect activitatea întreprinderii;7. Mediul natural (clima, relieful, zăcămintele etc.).

În economia contemporană, principala componentă a mediului în care se manifestă firma,atât în calitate de producător, cât şi de consumator, este piaţa. Fiind un sistem de coordonare aactivităţii economice a agenţilor economici, piaţa mijloceşte legăturile multiple ale întreprinderiicu mediul ambiant. Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprindere terenul de realizare afluxului aprovizionare – producţie - desfacere. Obiectivele de bază ale întreprinderilor serealizează prin supleţea, adaptabilitatea şi flexibilitatea firmei în raport cu mediul.2. Conceptul, rolul şi structura mediului extern în activitatea întreprinderii

Relaţiile întreprinderii cu mediul extern în calitatea sa de componenta a mediului,întreprinderea se afla într-un contact permanent cu diferite componente. Întreprinderea întraîntr-un ansamblu de relaţii prin care îşi orientează şi finalizează activitatea economica. Acesterelaţii dintre întreprindere si componente ale mediului sau extern sunt prin natura si conţinutullor de doua feluri:

– relaţii de piaţa;

– relaţii de concurentă.

Din multitudinea de relaţii ale întreprinderii cu mediul sau extern se remarca prinamploare si complexitate relaţiile de piaţa.

Relaţiile întreprinderii cu piaţa sunt reflectate şi de fluxul aprovizionare producţie,desfacere. De asemenea, aceasta relaţie se reflecta şi în orientarea activităţii întreprinderii cătreobiective prioritare cum sunt satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor prin

produsele create şi oferite, crearea rentabilităţii şi eficientei economice pe baza spoririivânzărilor totale şi a profitului unitar.

Relaţiile întreprinderii cu piaţa vizează trei mari componente şi anume:- piaţa mărfurilor;- piaţa capitalului;- piaţa forţei de munca.

Natura şi dimensiunile relaţiilor întreprinderii depind de o serie de factori generali şi

specifici, obiectivi şi subiectivi, interni sau externi întreprinderii, cei mai importanţi fiind: cadruleconomico-social, specificul pieţei si caracterul întreprinderii.

Relaţiile întreprinderii cu piaţa cu piaţa sunt de doua feluri:



- relaţii de vânzare-cumpărare- relaţii de transmitere, recepţie de informaţii.

Relaţiile de vânzare-cumpărare pot lua forme diferite şi anume livrarea de mărfuri,achiziţionarea de mărfuri si servicii, prestarea de servicii, închirierea, împrumutul precum siactivităţile de intermediere.

Principalele forme pe care le îmbrăca succesiv relaţiile de vânzare-cumpărare sunt:- relaţii precontractuale;

- relaţii contractuale,;- relaţii postcontractuale, care apar în perioada de garanţie si postgarantie.

Relaţiile de transmitere de informaţii au ca scop susţinerea şi concretizarea relaţiilor devânzare-cumpărare, realizându-se prin publicitate, relaţii publice şi alte forme de promovare.- după profilul agenţilor de piaţa, relaţiile pot fi: cu furnizorii şi prestatorii de servicii, cu

beneficiarii şi cu instituţiile şi cu mecanismele de stat;- după frecventa, relaţiile sunt permanente, periodice sau ocazionale;

- după gradul de concentrare, relaţiile pot fi concentrate dimensional, spaţial sau temporal şirelaţii dispersate.3. Obiectivele economice ale întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă

În condiţiile contemporane, întreprinderea este un organism foarte complex, care seconfruntă cu o mulţime de contradicţii ce ţin de tactica şi strategia dezvoltării, de satisfacereaintereselor proprietarilor şi ale managerilor. Firmele vor avea comportamente diferite şi înfuncţie de specificul mediului ambiant în care activează. La nivelul micromediului, o influenţăsubstanţială asupra obiectivelor firmei va avea numărul firmelor şi puterea lor economică de ainfluenţa piaţa.

Pentru a determina multiplele forme de comportament al firmei, trebuie să se ia înconsideraţie următoarele aspecte:1) Pe primul plan se impune interesul clientelei. În condiţiile contemporane, clientela firmei esteeterogenă şi se constituie din consumatori productivi şi neproductivi, cu disponibilităţi financiarediferite.2) Libertatea de a acţiona, interesele şi aspiraţiile producătorilor în calitatea lor de ofertanţi.

3) Existenţa unui sistem de reguli de joc, de reglementări juridice, reguli şi stări psihosocialecare impune sau favorizează anumite acţiuni sau comportamente din partea agenţilor economici.4) Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa întreprinderilor concurente,care tind să-şi realizeze oportunităţile oferite de aceeaşi piaţă. Concurenţa are o însemnătatesubstanţială.

5 ) Un alt element al vieţii antreprenoriale contemporane constă în sporirea responsabilităţiisociale în afaceri. Cu toate că procesul de implicare a întreprinderilor în viaţa comunităţiinecesită timp şi eforturi, el reprezintă un obiectiv important, condiţionat de tendinţa firmelor dea-şi îmbunătăţi imaginea publică.

În realizarea acestui obiectiv, multe firme urmăresc creşterea profiturilor propriiconcomitent cu implicarea lor largă în viaţa socială a comunităţii, prin crearea de fundaţii decaritate, proiecte educaţionale şi medicale.

În Republica Moldova ideea responsabilităţii sociale în afaceri în forme specificeeconomiei de piaţă nu este încă răspândită. Aceasta se datorează în mare măsură condiţiilor economice şi profitului redus ale celor mai multe întreprinderi. Deşi în Republica Moldova, ca şi



în alte ţări aflate în tranziţie spre economia de piaţă, numărul întreprinderilor mici şi mijlocii careîşi asumă responsabilitatea socială este încă mic, important este faptul că această iniţiativă începesă ia amploare.Tema: Activitatea întreprinderii în condiţii de risc şi incertitudine Subiectele temei:1. Esenţa riscului şi a incertitudinii

2. Clasificarea şi evaluarea riscurilor 3. Căile de reducere a riscului1. Esenţa riscului şi a incertitudinii

Problematica riscului şi incertitudinii a preocupat specialiştii teoreticieni şi practicieni dincele mai vechi timpuri. Se apreciază că dezvoltarea societăţii contemporane a fost posibilădatorită asumării anumitor riscuri. Îndeosebi creşterea economică nu se putea realiza dacăcertitudinea se afla în faţa riscului şi a incertitudinii.

Riscul poate fi definit ca o stare pentru care există posibilitatea apariţiei unei variaţiiadverse în raport cu un obiectiv urmărit de întreprindere. Această probabilitate de apariţie poartă

noţiunea de probabilitate.Pentru întreprindere riscul economic este legat de modificările produse în cadrul

veniturilor, costurilor sau a volumului de producţie, ca urmare a modificărilor pe piaţa materiilor prime sau a produselor finite etc.

Deci, riscul poate fi tratat ca sacrificiul unui avantaj imediat şi cert în schimbul unor avantaje viitoare.

Riscul , mai poate fi definit, ca pericol potenţial şi posibil, probabil de pierdere arezultatelor sau neobţinerea veniturilor în comparaţiei cu situaţia care este prevăzută pentrufolosirea raţională a resurselor în cadrul dat de activitate antreprenorială.Funcţiile riscului:

Inovaţională;

Reglatoare : - constructivă, care presupune obţinerea rezultatelor performante prinmetode netradiţionale, care contribuie la înlăturarea conservatismului, dogmatismului, barierelor

psihologice care împiedică inovarea de perspectivă;- distructivă, prin care se manifestă avantiurismul, subiectivismul şi

prezintă riscul ca factor destabilizator.

Protectoare - care se manifestă prin aceia, că dacă pentru antreprenor riscul se prezintăca ceva tradiţional, atunci şi tradiţionalul ar trebui să devină şi reacţia calmă la pierderile ce pot

fi suferite de antreprenor; Analitică - această funcţie este legată de faptul că riscul ca atare, presupune necesitateaalegerii uneia din mulţimea de decizii, în raport cu care antreprenorul în procesul adaptării uneihotărâri analizează toate alternativele posibile, alegând pe cele mai rentabile şi care necesită unnivel minimal de risc.2. Clasificarea şi evaluarea riscurilor

Clasificarea generală a riscurilor unei activităţi economice:

riscuri de piaţă (cererea este influenţată de numeroşi factori);

riscuri financiare (rata dobânzii, cursul de schimb, nivelul impozitelor);

riscuri de aprovizionare (materii prime, schimbări tehnologice);

riscuri de mediu (securitatea muncii, poluarea mediului).



Fiind analizate în relaţie cu strategia întreprinderii riscurile pot fi:

riscuri strategice (dezvoltarea afacerii într-un sector economic, zonă geografică);

riscuri operaţionale;

riscuri financiare;

riscuri de conformitate (respectarea legilor, regulamentelor);

riscuri de mediu.

În funcţie de zona unde poate fi localizat riscul poate fi:

riscuri ce privesc proprietatea;

riscuri ce privesc personalul;

riscuri de piaţă;

riscuri ce privesc consumatorii.

Evaluarea riscurilor constă în estimarea probabilităţii de apariţie a riscurilor şi a efectelor acestora şi utilizarea informaţiilor obţinute pentru cuantificarea riscului.

Evaluarea riscurilor se efectuează în două faze:

• Estimarea probabilităţii şi a impactului fiecărui risc;

• utilizarea acestei informaţii într-un model care permite vizualizarea dimensiunii riscului.

3. Căile de reducere a riscului

Pentru a micşora riscul în afaceri, antreprenorii trebuie să ia în consideraţie mai multeaspecte:

• Cunoaşterea şi aplicarea teoriei dau posibilitatea de a calcula cu rigurozitate intrările şiieşirile fiecărui proces economic, ale fiecărei acţiuni de afaceri;

• Aplicarea teoriei economice contemporane evidenţiază faptul că, pe de o parte, suportul comportamentului agenţilor economici este interesul, raţionalitatea economică, cunoaşterea şirespectarea regulilor de joc elaborate de către stat.

Pe de altă parte, în activitatea economică există:

unirea riscurilor pe piaţa şi de asigurare a vieţii oamenilor;

repartiţia riscurilor;

riscul moral.3. Lipsa informaţiei în activitate provoacă riscul, însă riscul are loc şi în unele acţiuni aleoamenilor, care sunt foarte bine informaţi de consecinţele nefavorabile;

4. Pentru a micşora riscul, antreprenorul trebuie să ia în consideraţie faptul că adoptareadeciziilor este un proces de folosire a informaţiei, care poate fi reprezentată astfel:INFORMAŢIE - DECIZIE – ACŢIUNE;

5. Pentru a obţine un profit maxim, firma poate folosi pe larg inovaţiile, invenţiile, arbitrajul.Tema: Efectele procesului de globalizare asupra activităţii întreprinderii Subiectele temei:



1. Efectele globalizării pentru întreprinderile din Republica Moldova2. Costurile tranzacţionale în activitatea întreprinderii3. Sporirea performanţelor întreprinderii prin realizarea unei administrări inovatoare

1. Efectele globalizării pentru întreprinderile din Republica Moldova

Globalizarea este un fenomen specific revoluţiei informaţionale şi se manifestă încreşterea interdependenţelor dintre diverse economii naţionale.

Cunoaşterea esenţei procesului de globalizare sub aspect metodologic ne permite de aconcluziona, că:1. Globalizarea îmbină două elemente: puterea economică şi tezaurul cultural;

2. Deschiderea economiei în condiţiile globalizării nu înseamnă altceva decât înmulţireamodalităţilor şi instrumentelor de integrare în circuitele economice internaţionale;3. Succesul Republicii Moldova în fructificarea avantajelor condiţionate de procesul deglobalizare este afectat de divizarea efectuată între "de stat", "privat“;

4. Se cere efectuarea unei analize mai atente a interferenţelor dintre interesele individuale,colective, locale, naţionale, comunitare şi globale;5. Succesul dezvoltării în condiţiile globalizării şi creării societăţii internaţionale nuîntotdeauna este condiţionat de dimensiunea ţării şi gradul ei de asigurare cu resurse naturale.

Soluţionarea eficientă a problemei globalizării depinde de mijloacele folosite, de faptulcât de adecvate sunt instrumentele şi, mai ales, ce efecte au soluţiile adoptate asupra economieinaţionale respective şi asupra traiului majorităţii populaţiei.

Valoarea Republicii Moldova se măsoară prin capacitatea sa, prin capacitatea agenţilor economici de a se integra rapid şi eficient în realităţile economice internaţionale. Dacă nu se faceaceasta, atunci firmele din republică nu vor fi prezente pe piaţă. Această stare a lucrurilor în eraglobalizării echivalează cu o autocondamnare la retardare socioeconomică pe termen lung.2. Costurile tranzacţionale în activitatea întreprinderii

Tranzacţiile pot fi clasificate după diferite criterii:

• Conform criteriului juridic şi funcţional, se pot distinge trei tipuri:

• Tranzacţiile de piaţă; b) Tranzacţiile manageriale;

c) Tranzacţiile de repartiţie.

2. După domeniile de aplicare, pot fi distinse categorii de tranzacţii care privesc:a) transferul de proprietate al factorilor de producţie - capital fizic, capital bănesc, pământ,capital uman;b) folosirea factorilor de producţie şi modul de îmbunătăţire a acestei folosiri;c) tranzacţiile care vizează stadiile procesului de producţie.

3. În raportul relaţiilor agenţilor economici cu piaţa se pot identifica:a) tranzacţii din cadrul pieţei şi care se referă la relaţii interfirme;b) tranzacţiile din afara pieţei care se referă la relaţiile din firme.



Costurile de tranzacţie includ cheltuielile de măsurare a atributelor valorice a ceea ce secomercializează, costurile de protecţie a drepturilor de proprietate, costurile de impunere aregulilor şi înţelegerilor convenite prin contracte. Costurile de măsurare şi de impunere suntsuportate de firmele angajate în relaţiile de schimb şi constituie sursele de venit ale instituţiilor

publice, sociale şi economice.

Cheltuielile de tranzacţie sunt relativ înalte în următoarele cazuri: Obiectul schimbului sunt bunurile care au o gamă largă de atribute (avion,navă); Schimbul implică timp; Schimbul are loc între subiecţii economici care pe viitor nu se aşteaptă să aibă loc unschimb regulat; Bunurile se devalorizează într-un mod deseori greu de anticipat; Bunurile au o întrebuinţare specifică; Cadrul legislativ lasă mult de dorit.

3. Sporirea performanţelor întreprinderii prin realizarea unei administrări inovatoare

În economia de piaţă modernă, mecanismele decizionale se desfăşoară în condiţiileexistenţei relaţiilor dintre administrarea publică (centrală şi locală) şi agenţii economici dinteritoriul respectiv. În acest context, eficienţa vieţii economice depinde în mare măsură de modulde interacţiune a întreprinderilor cu administrarea publică. Relaţiile firmă-administrare publicăsunt afectate de gradul mare de birocraţie şi reacţia extrem de lentă a funcţionarilor publici lasolicitările întreprinderilor.

În Republica Moldova, îmbunătăţirea structurii puterii în întreprindere şi deci a cadrului

relaţional între subiecţii implicaţi în afaceri cere cizelarea acţiunilor în următoarele direcţii:- asigurarea competitivităţii producţiei proprii pe piaţa internă şi externă;- atragerea de investiţii străine pentru retehnologizare, dezvoltare şi extinderea pe pieţele externe;- corelarea politicii de investiţii a agenţilor economici cu priorităţile de restructurare sectorialeaprobate de către administrarea publică;

- conjugarea eforturilor ministerelor, departamentelor şi administrării publice în soluţionarea problemelor legate de obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupraterenurilor şi soluţionarea diferitelor litigii patrimoniale dintre agenţii economici;- aprecierea impactului social al restructurării şi susţinerea de către factorii de decizie de toatenivelurile a programelor de asistenţă socială şi de reorientare a forţei de muncă;

- sincronizarea strategiei de gestionare a întreprinderilor cu acţiunile statului, organismelor decontrol financiar;- realizarea unei administrări publice de natură antreprenorială, responsabile, inovatoare,generatoare de dinamism şi eficienţă în activitatea de guvernare la toate nivelurile.

Date post:	13-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	eftodi-mircea
View:	681 times
Download:	0 times

miсroeсonomie

Documents