1

CURTEA DE APEL TG.-MUREȘ Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

MINUTA întâlnirii trimestriale a judecătorilor, din data de 19 iunie

2015, pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

1. Plângere contravențională. Admisibilitatea probei

testimoniale, în situația în care s-a propus ca o persoană ce nu poate fi ascultată, potrivit art. 315 pct. 1 și 2 Cod procedură civilă.

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: plângere contravențională

Acte normative incidente: art. 33, 34 din O.G. nr. 2/2001, art. 6§3 CEDO, art. 315 pct. 1, 2 Cod proc. civ.

În temeiul disp. art. 33, 34 din O.G. nr. 2/2001 și având în

vedere aplicarea directă a prevederilor art. 6§3 litera d CEDO, prin raportare la disp. art. 20 alin. 2 din Constituţie, proba testimonială este admisibilă atunci când martorul are una din calitățile prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă - petentului trebuind să i se asigure dreptul la apărare, iar eventuala sa vinovăție urmând a fi stabilită în baza unor probe administrate de instanță.

Argumente:

Judecătorul este ținut să stabilească adevărul, astfel că atunci

când martorul propus poate relata adevărata stare de fapt nu are nicio importanță raporturile acestuia cu petentul.

În acest sens, au fost reținute dispozițiile art. 33 alin.1 și ale art. 34 alin.1 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora instanța audiază petentul, persoanele indicate ca martor în procesul verbal și în plângere, precum și a orice alte persoane care pot contribui la stabilirea și aflarea adevărului. Textul de lege nu face nicio distincție cu privire la calitatea persoanelor, astfel că vor putea fi audiați și

2

persoanele prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă. Această soluție se bazează pe aplicarea principiului conform căruia norma specială derogă de la cea generală.

Pe de altă parte, din moment ce contravenția intră sub incidența garanțiile recunoscute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în materie penală, petentului trebuie să i se asigure dreptul la apărare și eventuala sa vinovăție trebuie stabilită în baza unor probe administrate de instanță. Astfel, prin aplicarea directă a art. 6§3 lit. d din Convenție, raportat la art. 20 alin.2, coroborat cu art. 11 alin. 2 din Constituție, în pofida poziției procesuale a intimatului, de opunere la administrarea singurei probe ce ar putea duce la stabilirea adevărului, vor fi înlăturate de la aplicare prevederile art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă și se va încuviința proba testimonială cu persoane care erau rude, soț, etc., ale petentului.

Considerăm, așadar, că proba testimonială, în situația în care martorul propus avea una din calității prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă este admisibilă, materia contravențională beneficiind, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, de garanțiile procesuale aplicabile procesului penal – pentru a stabili dacă art. 6 C.E.D.O. este aplicabil în latura sa penală fiind suficient ca „fapta” să fie una penală din punctul de vedere al Convenției sau făptuitorul să fie expus unei sancțiuni care, prin natura ori gravitatea ei, aparține „sferei penale” (Hot. din 25 august 1987, cauza Lutz v. Germania, §55), criteriul clasificării faptei potrivit dreptului național având valoare relativă (Hot. din 8 iunie 1976, cauza Engel ș.a. v. Olanda, §81), amenda contravențională reglementată de O.G. nr. 2/2001 având, din perspectiva jurisprudenței Curții E.D.O., „caracter preventiv și sancționator”, stabilindu-se că o sancțiune de o gravitate relativă nu este de natură a înlătura aplicarea art. 6 C.E.D.O. în latura sa penală (Hot. din 21 februarie 1984, cauza Osturk v. Germania, §54).

Prin urmare, admisibilitatea probei testimoniale în situația redată are ca fundament imperativul aflării adevărului, cu atât mai mult cu cât împrejurarea care se dorește a fi dovedită este una spontană, greu sau imposibil de probat prin alte mijloace. Proba testimonială nu poate fi limitată la persoanele care nu se află în cazurile prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă, doar ca efect al normei speciale cuprinse în art. 47 din O.G. nr. 2/2001 – de trimitere la normele generale (Codul de procedură civilă).

Desigur, la aprecierea probei, în concret și prin coroborarea cu celelalte probe administrate, în cauză, instanța poate avea în vedere

3

elemente ținând de gradul de rudenie existent între martor și contravenient.

2. Consecințele Hotărârii Manea, C-76/14 - având ca obiect o

cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Braşov în cadrul unui litigiu între domnul Manea, pe de o parte, și Instituția Prefectului – Județul Brașov – Serviciul public comunitar regim de permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor, pe de altă parte -, cu privire la soluționarea cererilor având ca obiect restituirea taxei pentru emisii poluante.

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: despăgubiri/anulare taxe și impozite

Acte normative incidente: art. 110 TFUE, art. 4 din Legea nr. 9/2012, art. 21 alin. 4, art. 117 din O.G. n. 92/2003

Având în vedere, în mod coroborat, §47, §50 din Hotărârea

C.J.U.E. Manea, C-76/14, există discriminare între regimul aplicabil, din perspectiva plății taxei pentru înmatriculare, autovehiculului importat dintr-un stat membru U.E., înmatriculat în România în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013 - cu plata unei taxe nelegale, prin raportare la dreptul uniunii europene, iar, apoi, scutit de plata taxei, la o nouă înmatriculare, ca urmare a înstrăinării pe teritoriul național - și autovehiculele înmatriculate în anul 2014.

Argumente: Din interpretarea §47 (În această privință, trebuie arătat, astfel

cum o face avocatul general la punctul 28 din concluzii, că scutirea de o nouă taxă a autovehiculelor rulate care au fost supuse taxei în vigoare anterior, declarată ulterior incompatibilă cu dreptul Uniunii, nu poate înlocui restituirea cu dobândă a acestei taxe) și §50 (Or, întrucât valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării autovehiculelor rulate naționale trebuie, în speță, să fie restituită cu dobândă, astfel încât să fie restabilită situația existentă anterior perceperii sumei menționate, aceasta trebuie considerată, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 29 din concluzii, ca nemaifiind încorporată în valoarea de piață a acestor autovehicule. În consecință, valoarea reziduală a taxei respective, care se regăsește în

4

valoarea autovehiculelor rulate naționale înmatriculate între 1 ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2013, este egală cu zero și este, așadar, în mod necesar inferioară taxei de înmatriculare aplicate unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul precedent, o asemenea situație este incompatibilă cu articolul 110 TFUE) ale Hotărârii Manea, C-76/14 rezultă că taxele plătite pentru înmatricularea autovehiculelor în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013 (deci, inclusiv sub incidența Legii nr. 9/2012) se impune a fi restituite, nefiind compatibile cu art. 110 TFUE.

Dacă în perioada de referință anterior menționată a fost importat un autovehicul dintr-un stat membru U.E., pentru a cărui înmatriculare în România s-a plătit o taxă – deși aceasta contravenea art. 110 TFUE -, acel autovehicul a devenit bun național și, prin urmare, o înmatriculare ulterioară – ca efect al înstrăinării autovehiculului pe teritorial național – este scutită de plata taxei.

Într-un asemenea context, apare discriminarea între regimul aplicabil, din perspectiva plății taxei pentru înmatriculare, acestui autovehicul (importat dintr-un stat membru U.E., înmatriculat în România în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013, cu plata unei taxe nelegale, prin raportare la dreptul uniunii europene, iar, apoi, scutit de plata taxei, la o nouă înmatriculare, ca urmare a înstrăinării pe teritoriul național) și autovehiculele înmatriculate în anul 2014.

3. Posibilitatea extinderii aplicării dispoziţiilor art. 457 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în cazul actelor administrativ-fiscale, faţă de prevederile art. 2 din Codul de procedură fiscală. Consecințe

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: financiar-fiscal Obiect ECRIS: contestaţie la executare

Acte normative incidente: art. 457 alin. 3 Cod proc. civ., art. 172 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003

Art. 457 alin. 3 Cod proc. civ. are aplicabilitate atunci când

mențiunea inexactă cu privire la calea de atac se află în cuprinsul hotărârii (art. 457 alin. 2), iar partea a exercitat această cale de atac în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii (art. 457 alin. 3). În consecință, aplicarea normei generale nu poate fi extinsă la procedura administrativă a contestației (reglementată de art. 205-218 din O.G. nr. 92/2003).

5

Argumente:

Problema s-a pus în cazul în care în deciziile emise de autorităţile administrativ-fiscale s-a inserat dispoziţia potrivit căreia calea de atac împotriva actului este contestaţia la executare, deşi împotriva actului este deschisă calea contestației administrative prevăzute de art. 205-218 din O.G. nr. 92/2003. Persoana interesată a introdus calea de atac prevăzută în decizie, respectiv contestaţia la executare, dar,prin aceasta, a contestat legalitatea actului administrativ-fiscal, situaţie în care, în temeiul art. 172 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003, contestaţia se respinge ca inadmisibilă.

Datele problemei juridice se schimbă atunci când, partea a formulat contestație la executare, ca urmare a inserării greşite în deciziile administrativ-fiscale a căii de atac a contestaţiei la executare, iar cauza a fost soluţionată pe fond de prima instanţă care, deşi nu este specializată în materia contenciosului administrativ, a analizat legalitatea şi temeinicia deciziei administrativ-fiscale, contestației la titlu.

Problema s-a pus, așadar, în legătură cu modul de rezolvare, în apel, a acestei situaţii.

Art. 457 Cod proc. civ. are în vedere, în mod clar, hotărârile

judecătorești, deci, alin. 3 (referitor la posibilitatea respingerii, ca inadmisibile, a căii de atac, cu consecința curgerii unui nou termen, de la data comunicării hotărârii, pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege), are aplicabilitate atunci când mențiunea inexactă… cu privire la calea de atac se află în cuprinsul hotărârii (art. 457 alin. 2), iar partea a exercitat această cale de atac în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii (art. 457 alin. 3).

În consecință, aplicarea normei generale nu poate fi extinsă la procedura administrativă a contestației (reglementată de art. 205-218 din O.G. nr. 92/2003).

În calea de atac a apelului problema juridică ce trebuie analizată de instanță – desigur, după punerea acesteia în discuția părților, conform disp. art. 22 alin. 4, art. 224 Cod proc. civ. – nu este cea a competenței, ci cea a inadmisibilității contestației la executare prin care se solicită anularea actului administrativ-fiscal, cu prezentarea unor motive de nelegalitate ale actului care puteau fi analizate doar ca urmare a exercitării căii speciale a contestației administrative, urmate de sesizarea instanței de contencios administrativ, în termenele imperativ stabilite prin disp. art. 205, art. 217 alin. 2, coroborat cu art. 11 din Legea nr. 554/2004.

6

4. Contestaţia formulată împotriva hotărârii adunării creditorilor debitoarei prin care a fost confirmat lichidatorul judiciar. Votul prin corespondenţă. Înţelesul noţiunii de înscris electronic

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: contestaţie împotriva hotărârii

comitetului/adunării creditorilor Acte normative incidente: art. 14 alin. 4 din Legea nr. 85/2006

Scrisoarea conținând votul și înscrisul în format electronic (în situația în care votul este cuprins într-un astfel de înscris), pot fi comunicate prin orice mijloace, adică inclusiv prin cele ce comunicare rapidă (fax), scrisorii transmise prin fax neaplicându-i-se disp. art. 4 alin. 1 pct. 5 din Legea nr. 455/2001, rep., referitoare la valabilitatea semnăturii electronice – cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre un înscris creat, deschis și transmis electronic (doar acestuia aplicându-i-se normele speciale cuprinse în Legea nr. 455/2001, rep).

Argumente: Potrivit disp. art. 14 alin 4 din Legea nr. 85/2006, creditorii

pot vota în adunarea creditorilor şi prin corespondenţă, în acele situaţii în care legea nu interzice acest lucru, iar scrisoarea prin care creditorul şi-a exprimat votul a fost semnată și comunicată lichidatorului judiciar prin fax, în condiţiile în care, din cuprinsul dispoziţiei legale anterior menţionate nu rezultă că înscrisul prin care un creditor îşi exprimă votul poate fi avut în vedere numai dacă este prezentat în original, această interpretare a lichidatorului judiciar fiind una excesivă şi contrară legii, textul făcând referire la comunicarea prin orice mijloace, ceea ce implică şi faxul. Or, comunicarea prin acest mijloc de transmitere exclude, prin natura ei, prezentarea înscrisului în original, fiind menită să faciliteze comunicarea tocmai în situaţia în care prezentarea unui asemenea înscris este greu de realizat sau necesită timp.

S-a reținut, de asemenea, că adresa, purtând semnătura reprezentantului legal şi ştampila instituţiei, nu este un înscris în format electronic, deoarece acestui înscris îi lipsesc elementele necesare, pe care le impune Legea nr. 255/2001 privind semnătura electronică, pentru o astfel de calificare.

7

Art. 14 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 nu interzice creditorilor să voteze în adunarea generală şi prin corespondenţă, însă le impune ca, în situaţia în care utilizează această modalitate, scrisoarea prin care îşi exprimă votul să fie semnată de creditor, iar în cazul în care scrisoarea este transmisă prin modalitatea înscrisului în format electronic aceasta să aibă ataşată sau asociată, semnătura electronica extinsă, bazata pe un certificate valabil.

Pe de altă parte, disp. art. 4 alin. 1 pct. 5 din Legea nr. 455/2001, rep., privind semnătura electronică extinsă stabilește că aceasta reprezintă acea semnătură care îndeplineşte cumulative următoarele condiţii : a) este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară este identificabilă. Punctele 5,6,7 ale aceluiaşi articol definesc noţiunile de semnatar, data de creare a semnăturii electronice, dispozitiv de creare a semnăturii electronice.

Având în vedere distincția cuprinsă în art. 14 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, - Scrisoarea prin care îşi exprimă votul, semnată de creditor, sau înscrisul în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat valabil, poate fi comunicat prin orice mijloace, până în ziua fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar sau lichidatorului -, scrisoarea transmisă, prin fax, de creditor lichidatorului judiciar (conținând votul cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi a adunării creditorilor) nu constituie un înscris în format electronic, modalitatea de transmitere prin fax a scrisorii răspunzând cerinței celerității, afirmată de normele speciale în materia insolvenței.

Distincția este și mai clară în art. 48 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 - Scrisoarea prin care îşi exprimă votul, semnată de creditor, sau înscrisul în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat valabil, pot fi comunicate prin orice mijloace, până în ziua şi la ora fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar.

Așadar, atât scrisoarea conținând votul, cât și înscrisul în format electronic (în situația în care votul este cuprins într-un astfel de înscris), pot fi comunicate prin orice mijloace, adică inclusiv prin cele ce comunicare rapidă (fax). În consecință, scrisorii transmise prin fax nu i se aplică disp. art. 4 alin. 1 pct. 5 din Legea nr. 455/2001, rep., referitoare la valabilitatea semnăturii electronice – cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre un înscris creat, deschis și transmis

8

electronic (doar acestuia aplicându-i-se normele speciale cuprinse în Legea nr. 455/2001, rep., referitoare la semnătura electronică). Pe de altă parte, în situația în care consideră necesar, practicianul în insolvență îi poate solicita creditorului originalul scrisorii prin care și-a exprimat votul.

Aceeași este situația și în cazul în care votul este cuprins în înscrisul scanat și transmis practicianului în insolvență.

5. Momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut de art. 21 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, art. 59 alin. 5, 6 din Legea nr. 85/2014 pentru contestarea măsurilor luate de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: contestaţie împotriva măsurilor administratorului/lichidatorului judiciar

Acte normative incidente: art. 21 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, art. 59 alin. 5, 6 din Legea nr. 85/2014

Momentul de la care începe să curgă termenul pentru

exercitarea dreptului la contestație (art. 21 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, art. 59 alin. 5, 6 din Legea nr. 85/2014) este cel în care practicianul în insolvență a pus măsura în practică, momentul fiind reprezentat de data la care s-a materializat efectiv, printr-un înscris, intenția de declarare a bunurilor ca fiind abandonate.

Argumente: Momentul de la care începe să curgă termenul pentru

formularea contestației este cel al anunțării măsurii abandonului, de către lichidatorul judiciar.

În acest sens, în mențiunea cuprinsă în rapoartele de activitate, și anume, „în cazul în care (…) urmează” ca bunurile imobile „să fie” declarate abandonate, termenul „urmează” presupune o acţiune viitoare, o propunere a unei măsuri, pe când sublinierea practicianului în insolvență, cuprinsă într-o adresă transmisă consiliului local (și menționată într-un raport de activitate ulterior), prin care a arătat că declară abandonate bunurile imobile, conform art. 562 Cod civil, începând cu o anume dată, marchează momentul în care lichidatorul judiciar a luat măsura abandonului.

9

Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea dreptului la contestație (art. 21 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, art. 59 alin. 5, 6 din Legea nr. 85/2014) este cel în care practicianul în insolvență a pus măsura în practică, momentul fiind reprezentat de data la care s-a materializat efectiv, printr-un înscris, intenția de declarare a bunurilor ca fiind abandonate.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât „intenția” practicianului în insolvență, exprimată prin rapoartele de activitate, în sensul declarării bunurilor ca abandonate, poate să nu fie urmată de punerea în practică a acestei măsuri - bunăoară, în situația în care se ajunge, între timp, la valorificarea bunurilor.

6. Netemeinicia cererii de chemare în garanţie formulate de

pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în litigiile având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciului cauzat prin preluarea din patrimoniul unei societăți a imobilului care a fost restituit în natură fostului proprietar

Materia: civil

Subcategorie: cauze societare Obiect ECRIS: pretenții

Acte normative incidente: art. 324 alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997

În temeiul disp. art. 324 alin. 1 din Legea nr. 99/1999, A.A.A.S. este chemată să răspundă pentru prejudiciile cauzate societăților comerciale privatizate, iar prevederea art. 324 alin. 6 instituie o obligație de garantare, aplicabilă în raporturile dintre persoana prejudiciată în Statul Român, și nu între diverse organe ale statului – motiv pentru care, în astfel de spețe, pârâții sunt obligați, în solidar, la plata despăgubirilor.

Argumente: Obligaţia de garanţie prevăzută în sarcina statului prin disp.

art. 324 alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997 (Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol”. În acest temei, a considerat că obligaţia de garanţie a statului pentru plata despăgubirilor este o obligaţie legală) este instituită în beneficiul societăţilor privatizate sau în curs de privatizare care suferă un prejudiciu prin restituirea

10

către foştii proprietari a bunurilor preluate de stat sau sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor către foştii proprietari, pentru imobilele care nu se restituie în natură, dispoziția legală neputând fi aplicată în sensul reţinut de primă instanţă, întrucât instituţia publică implicată în privatizare nu este titularul vreunui drept la despăgubiri sau garanţii, acest drept fiind recunoscut doar societăţilor prejudiciate.

În situația avută în vedere, nu există o obligație de garanție în raporturile dintre A.A.A.S. și alte organe ale statului, nefiind, așadar, întrunite condițiile prevăzute de art. 60 alin. 1 Cod proc. civ.

În temeiul disp. art. 324 alin. 1 din Legea nr. 99/1999, A.A.A.S. este chemată să răspundă pentru prejudiciile cauzate societăților comerciale privatizate, iar prevederea art. 324 alin. 6 instituie o obligație de garantare, aplicabilă în raporturile dintre persoana prejudiciată în Statul Român, și nu între diverse organe ale statului – motiv pentru care, în astfel de spețe, pârâții sunt obligați, în solidar, la plata despăgubirilor.

7. Modalitatea de îndeplinire procedurii de citare și comunicare a actelor – cu excepția primei citări și comunicări.

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006/art. 169 din Legea nr. 85/2014, acțiune în anulare

Acte normative incidente: art. 7 alin. 31 din Legea nr. 85/2006, art. 42 alin. 4 din Legea nr. 85/2014

Prin raportare la disp. art. 7 alin. 31 din Legea nr. 85/2006,

art. 42 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 și la jurisprudența Curții Constituționale, în dosarele asociate (vizând, bunăoară, acțiuni în angajarea răspunderii, întemeiate pe disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006, art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv acțiuni în anularea actelor frauduloase, formulate în temeiul disp. art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, art. 117-119 din Legea nr. 85/2014), citarea și comunicarea actelor se realizează prin Buletinul procedurilor de insolvență, excepție făcând doar prima citare și comunicare a actelor de procedură. Prin urmare, hotărârea judecătorului sindic va fi comunicată părților prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență – termenul de exercitarea a apelului curgând din ziua publicării.

11

Argumente: Deși la nivelul Curții de Apel Tg.-Mureș nu este practică neunitară

în privința interpretării normelor speciale cuprinse în art. 7 alin. 31 din Legea nr. 85/2006, art. 42 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, am considerat necesar să punem în discuție această problemă întrucât am observat că, în primă instanță, hotărârile pronunțate în cauze de genul celor anterior menționate sunt comunicate potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, și nu prin Buletinul procedurilor de insolvență.

Prin Decizia nr. 1137/4 decembrie 2007 (publicată în M.O. nr.

31/15 ianuarie 2008), Curtea Constituțională a statuat că instituirea unor proceduri speciale, ţinând cont de specificul procedurii, nu poate fi privită ca aducând atingere dreptului la apărare sau dreptului la un proces echitabil; cu toate acestea, în măsura în care realizarea drepturilor constituţionale este condiţionată de existenţa unor cerinţe excesive, nejustificate în mod obiectiv sau raţional, respectivele norme de procedură sunt neconstituţionale, încălcând în egală măsură dreptul la apărare şi prevederile art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. În consecinţă, Curtea a apreciat că art. 7 din Legea nr. 85/2006 este neconstituţional în măsura în care este interpretat în sensul că persoanele împotriva cărora se va deschide o acţiune potrivit dispoziţiilor acestei legi ulterior deschiderii procedurii insolvenţei se vor cita direct prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, fără a beneficia de o primă comunicare a actelor de procedură potrivit Codului de procedură civilă, asemănător soluţiei consacrate pentru debitor şi creditori.

Aceeași dezlegare în drept a fost dată și prin Decizia nr. 123/3

februarie 2009 (publicată în M.O. nr. 151/11 martie 2009), precum și prin Decizia nr. 672/30 aprilie 2009 (publicată în M.O. nr. 451/30 iunie 2009) – în această Decizie reținându-se și faptul că prin O.U.G. nr. 173/2008 (publicată în M.O. nr. 792/26 noiembrie 2008), a fost introdus alin. 31 la art. 7 din Legea nr. 85/2006, prin care s-a prevăzut că, "Prin excepţie de la prevederile alin. 1, prima comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei se va realiza conform Codului de procedură civilă"; prin urmare, toate părţile implicate în procedura insolvenţei beneficiază de o primă citare conform normelor Codului de procedură civilă, astfel că nu se poate invoca

12

necunoaşterea desfăşurării procedurii insolvenţei. În plus, orice persoană interesată îşi poate procura Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Prin Decizia nr. 349/10 martie 2011, Curtea Constituțională,

stabilit, din nou, că noul text – respectiv art. 7 alin. 31 din Legea nr. 85/2006 - oferă garanţii suplimentare persoanelor împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, prin instituirea obligaţiei ca prima citare şi comunicarea actelor de procedură către acestea, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, să se realizeze atât conform Codului de procedură civilă, cât şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

De asemenea, Curtea a constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit de modul de aplicare şi interpretare a textelor criticate, considerând că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească de deschidere a procedurii insolvenţei este un act de procedură ce se va comunica exclusiv prin publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă, fără a fi necesară comunicarea, în copie şi conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la comunicarea actelor de procedură, direct părţilor procesuale, în vederea exercitării şi/sau motivării recursului.

Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională a statuat că, potrivit art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii se realizează conform Codului de procedură civilă, care, la art. 266 alin. 3, prevede că hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului şi recursului, într-un termen de 7 zile de la pronunţarea hotărârii. Împrejurarea că unei părţi nu i-a fost comunicată hotărârea judecătorească nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci ţine de aplicarea şi interpretarea legii, care este apanajul instanţelor de judecată şi nu intră în atribuţiile instanţei de contencios constituţional.

În Decizia nr. 149/21 februarie 2012 (publicată în M.O. nr.

286/2 mai 2012), Curtea Constituțională a făcut trimitere la Decizia nr. 564/29 aprilie 2010 (publicată în M.O. nr. 406/18 iunie 2010), în care a reținut că susţinerile potrivit cărora nu există posibilitatea practică de a lua cunoştinţă de actele de procedură publicate în Buletinul insolvenţei datorită numărului foarte mare de astfel de

13

publicări şi a resurselor umane limitate nu reprezintă motive de neconstituţionalitate a art. 7 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, Curtea a făcut trimitere la Decizia nr. 367/17 martie 2009 (publicată în M.O. nr. 260/21 aprilie 2009), prin care a statuat că accesul liber la justiţie şi exercitarea dreptului de apărare nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând să prevadă anumite condiţionări în vederea unei bune administrări a justiţiei, condiţionări ce pot îmbrăca şi forma unor obligaţii de ordin financiar. În mod evident, aceste condiţionări trebuie să îşi găsească o justificare rezonabilă şi proporţională cu obiectivul propus şi să nu ducă la imposibilitatea efectivă de exercitare a drepturilor fundamentale mai sus menţionate. Citarea şi comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă îşi găsesc justificarea în însuşi specificul acestei proceduri, care presupune un număr foarte mare de părţi şi o mare diversitate de acte procedurale de natură să îngreuneze mult desfăşurarea procedurii. Acestea constituie o măsură specială prin care se asigură soluţionarea cu celeritate a cauzelor.

În Decizia nr. 1012/27 noiembrie 2012 (publicată în M.O. nr.

35/16 ianuarie 2013), Curtea Constituțională a subliniat că, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia în măsura în care dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei se interpretează în sensul că modul de comunicare a hotărârilor judecătorului-sindic pronunţate în temeiul art. 11 este de a fi trimis persoanelor care au promovat o acţiune în temeiul Legii nr. 85/2006 se realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit Codului de procedură civilă, sunt contrare art. 24 din Constituţie, Curtea observă că aceasta excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât interpretarea legii la o anumită speţă este apanajul instanţelor de judecată. Totodată, se observă că art. 11 din Legea nr. 85/2006 prevede atribuţiile judecătorului-sindic, iar potrivit art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în temeiul art. 11 pot fi atacate cu recurs la curtea de apel care este instanţa de recurs.

De asemenea, cu referire la disp. art. 7 alin. 31 din Legea nr. 85/2006, instanța constituțională a reiterat că noul text oferă garanţii suplimentare persoanelor împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, prin instituirea obligaţiei ca prima citare şi comunicarea actelor de procedură către acestea, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, să se realizeze atât conform Codului de procedură civilă, cât şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar instanţele judecătoreşti vor

14

transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

8. Calitatea procesuală pasivă în cererile având ca obiect

transmiterea, ope legis, a dreptului de proprietate, către fostul asociat, asupra unui bun care a făcut parte din patrimoniul unei societăți radiate din Registrul Comerțului.

Materia: civil

Subcategorie: cauze societare Obiect ECRIS: acțiune în constatare

Acte normative incidente: art. 235 alin. 4 din Legea nr. 31/3990, rep.

Aceste cauze ar trebui soluționate în procedura necontencioasă – cu finalitatea constatării transmiterii, ope legis, a dreptului de proprietate în favoarea fostului asociat -, cu atât mai mult cu cât hotărârea se comunică, din oficiu, O.C.P.I., în temeiul normelor speciale cuprinse în art. 29 alin. 5 din Legea nr. 7/1996, rep.

Argumente:

Oficiul Registrului Comerțului nu are calitate procesuală pasivă

într-o acțiune având ca obiect constatarea transmiterii, ope legis, către fostul asociat, a dreptului de proprietate asupra unui bun care a făcut parte din patrimoniul unei societăți, radiate din Registrul Comerțului la data sesizării instanței cu această acțiune.

Concluzia se întemeiază pe faptul că Oficiul Registrului Comerțului poate avea calitate procesuală pasivă numai în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv în litigiile fundamentate pe disp. art. 237 alin. 1, art. 60 alin. 1 din Legea nr. 31/3990, rep., art. 25 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, rep. Însă, în acțiunile menționate, O.R.C. nu are un drept propriu și nu justifică în interes propriu cu privire la soluționarea litigiului. Nici în situația în care a fost chemat în judecată doar pentru opozabilitate hotărârii calitatea procesuală pasivă nu se justifică, în condițiile în care, opozabilitatea hotărârii operează în temeiul disp. art. 7 din Legea nr. 26/1990, rep.

De asemenea, S-a făcut trimitere, prin similitudine, și la Decizia nr. LXXII/15 octombrie 2007 (RIL), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia, procedura de înscriere în cartea funciară este guvernată de regulile cuprinse în Legea nr. 7/1996, rep., şi de actele normative emise în baza ei, iar numai în măsura în care

15

acestea nu prevăd nimic, legea este completată cu dispoziţiile generale în materie necontencioasă prevăzute în Codul de procedură civilă, Legea nr. 7/1996, rep., neconținând dispoziţii care să confere legitimare procesuală pasivă Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară; de altfel, pe linia promovării acestei raţiuni deduse din textele de lege aplicabile, prin art. 31 din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 633/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, s-a subliniat că "activităţii de publicitate imobiliară i se aplică principiile şi regulile specifice prevăzute de lege, care se întregesc cu dispoziţiile art. 331-339 din Codul de procedură civilă"; prevederea de la art. 50 alin. 4 din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit căreia "hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică din oficiu biroului teritorial", confirmă intenţia legiuitorului referitoare la calitatea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în sensul de a nu fi considerat parte în plângerea privind cartea funciară, pentru că altfel nu mai era necesar să se reglementeze obligativitatea de a i se comunica hotărârea, din moment ce dispoziţiile art. 266 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevăd că "hotărârea se comunică părţilor"; în consecinţă, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.

În consecință, se consideră că aceste cauze ar trebui soluționate în procedura necontencioasă – cu finalitatea constatării transmiterii, ope legis, a dreptului de proprietate în favoarea fostului asociat -, cu atât mai mult cu cât hotărârea se comunică, din oficiu, O.C.P.I., în temeiul normelor speciale cuprinse în art. 29 alin. 5 din Legea nr. 7/1996, rep.

9. Clauzele abuzive în contractele de leasing – aria analizei practicianului în insolvență, în cadrul atribuției de verificare a creanței, respectiv aria analizei instanței de judecată în cadrul procesual al contestației formulate de creditor cu privire la neînscrierea în tabelul de creanțe a sumei reprezentând „daune interese” rezultând din clauzele unui contract de leasing. Orientări jurisprudențiale cu privire la aplicarea disp. art. 1757, rap. la art. 1561 Cod civil

16

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: acțiune în anulare Acte normative incidente: art. 67 alin. 1, 2 din Legea nr. 85/2006, art.

106 alin. 1, 3 din Legea nr. 85/2014, art. 1757, art. 1651 Cod civil

În condițiile în care contractele de leasing sunt încheiate între profesioniști – iar nu între un profesionist și o persoană având calitatea de „consumator”, astfel cum este definită de disp. art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, rep. -, acestora nu li se aplică normele speciale cuprinse în Legea nr. 193/2000, rep.

Argumente: 10.1. Prin Decizia nr. 213/5 aprilie 2014, Curtea Constituțională

a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a disp. art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, dar a făcut trimitere la Decizia nr. 621/12 iunie 2012 (publicată în M.O. nr. 487/17 iulie 2012) şi la Decizia nr. 1.129/16 octombrie 2008 (publicată în M.O. nr. 776/19 noiembrie 2008), în care a reţinut că autorul excepției de neconstituționalitate critica modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de "consumator" ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat; aşadar, pretinsa neconstituţionalitate era dedusă dintr-o omisiune de reglementare, pe care însă Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art. 61 din Constituţie, "Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării", modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia.

9.2. Potrivit disp. art. 67 alin. 1, 2 din Legea nr. 85/2006,

art. 106 alin. 1, 3 din Legea nr. 85/2014, în vederea îndeplinirii atribuției de verificare a creanțelor prin efectuarea unei „cercetări amănunțite”, administratorul/lichidatorul judiciar are obligația, atunci când este necesar pentru stabilirea legitimității, valorii exacte și priorității fiecărei creanțe, să solicite informații/documente suplimentare de la creditori. În aceste condiții, practicianul în insolvență poate conchide că o creanță nu a fost dovedită numai după ce și-a îndeplinit toate atribuțiile care îi reveneau cu ocazia întocmirii tabelului preliminar de creanțe, ca rezultat al verificărilor făcute (art. 72 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, art. 5 pct. 66, art. 110 alin. a din Legea nr. 85/2014).

17

Prin urmare, administratorul/lichidatorul judiciar este scutit de verificări „de fond” numai în situația în care constată că a intervenit prescripția extinctivă – excepție expres prevăzută art. 106 alin. 2 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, administratorul/lichidatorul judiciar are obligația de a stabili existența și valoarea creanței chiar dacă aceasta nu este constatată printr-un titlu sau dacă este afectată de un termen sau de o condiție, trebuind, așadar, să verifice atât creanțele scadente, cât și cele nescadente (art. 64 alin. 1-4 din Legea nr. 85/2006, art. 5 pct. 66, art. 105 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).

În privința contractelor de leasing reziliate anterior deschiderii procedurii insolvenței, necesitatea verificării creanței „în fond” rezultă și din ipotezele de înscriere a acesteia în tabel, formulate de legiuitor prin disp. art. 105 alin. 3, 4 din Legea nr. 85/2014.

În același sens, instanța are, în cadrul procesual determinat de formularea unei contestații, de către creditor (societate de leasing), cu privire la neînscrierea/înscrierea parțială a creanței în tabel, abilitarea legală de a proceda la verificarea modului de calcul al creanței, prin raportare la clauzele contractuale, sens în care îi poate cere contestatorului lămuriri necesare soluționării cauzei (art. 129 alin. 4 din vechiul Cod proc. civ., rap. la art. 149 din Legea nr. 85/2006, respectiv, art. 22 alin. 2 din noul Cod proc. civ., rap. la art. 342 din Legea nr. 85/2014). Așadar, cercetarea fondului cauzei ține de analizarea caracterului fondat/nefondat al contestației, prin raportare la pretențiile creditoarei și la existența/inexistența dovezilor cu privire la suma solicitată.

10. Distincţia între ipotezele cuprinse în art. 19 alin. 2 şi

art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 57 alin. 2 şi art. 57 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, sub aspectul procedurii şi al obligaţiei creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: contestaţie împotriva hotărârii

comitetului/adunării creditorilor Acte normative incidente: art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006, art.

57 alin. 6 din Legea nr. 85/2014

18

Problema s-a pus în legătură cu obligaţia publicării deciziei în B.P.I., astfel cum rezultă din art. 19 alin. 21 al Legii nr. 85/2006, art. 57 alin. 6 al Legii nr. 85/2014.

Legea nu prevede vreo obligaţie a creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor să publice în BPI decizia sa anterior adunării creditorilor pe a cărei ordine de zi se află desemnarea / confirmarea administratorului judiciar / lichidatorului judiciar. În măsura în care creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor adoptă o astfel de decizie înainte de desfăşurarea adunării creditorilor, îi revine obligaţia de a o publica el însuşi în BPI.

Dacă, însă, decizia creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor este exprimată cu ocazia votului în cadrul adunării creditorilor care decide desemnarea / confirmarea administratorului judiciar / lichidatorului judiciar, voinţa sa nu mai beneficiază de forma autonomă a deciziei la care se referă art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006 sau art. 57 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, ci va fi prinsă în hotărârea (decizia) adunării creditorilor, pentru care obligaţia de publicare revine administratorului judiciar / lichidatorului judiciar

Argumente:

În situaţia în care desemnarea/ confirmarea/ infirmarea

administratorului/ lichidatorului judiciar are loc prin hotărârea adunării creditorilor (votul creditorului majoritar fiind exprimat în acest cadru, ca urmare a convocării adunării de către practicianului în insolvenţă), ipoteză distinct prevăzută de art. 19 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, art. 57 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, nu există temei pentru a-i solicita creditorului majoritar să îşi publice „votul” în B.P.I., anterior şedinţei adunării creditorilor – cu atât mai mult cu cât hotărârea care se va adopta va fi publicată în B.P.I. de administratorul judiciar (art. 58 alin. 1 lit. g din Legea nr. 85/2014).

Însă, atunci când desemnarea/ confirmarea/ infirmarea administratorului/ lichidatorului judiciar are loc prin decizia creditorului majoritar, luată în afara cadrului adunării creditorilor, în temeiul art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006, art. 57 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, acesta trebuie să facă dovada publicării deciziei în B.P.I.

În acest ultim caz, s-a pus problema consecinţei nepublicării deciziei creditorului majoritar în B.P.I. (ci doar a depunerii acestei decizii la dosar şi a comunicării către practicianul în insolvenţă), în situaţia în care creditorul majoritar este şi singurul creditor, în cauză.

19

Având în vedere finalitatea obligaţiei de publicare a deciziei, şi anume luarea acesteia la cunoştinţă, de către creditori, pentru a-şi putea exercita dreptul la contestaţie, prin raportare la faptul că există un singur creditor, adică cel care a luat decizia, nu se poate susţine, cu temei, că formalitatea publicării în B.P.I. l-ar prejudicia. În conformitate cu art. 19 din Legea nr. 85/2006: (2) La recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totala a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia. În cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4, aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă. Creditorii pot decide sa confirme administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu de către judecătorul-sindic. (21) Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia. (3) Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) şi (2^1), în termen de 3 zile de la data publicării acesteia în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Judecătorul va soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate contestaţiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator. În mod similar, art. 57 din Legea nr. 85/2014 prevede că: (2) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi onorariul. În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4), acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situaţie nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima şedinţă a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât şi stabilirea

20

onorariului acestuia. (3) Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu şi să îi stabilească onorariul… (6) Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) şi (3), în termen de 5 zile de la data publicării acesteia în BPI. Judecătorul va soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate contestaţiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator judiciar.

11. Calea de atac formulată de persoana căreia i s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție sau de persoana căreia i s-a respins cererea având ca obiect luarea măsurilor asigurătorii. Concursul între prevederile cuprinse în art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, pe de o parte, art. 64 alin. 2, art. 361 alin. 2 din Codul procedură civilă, pe de altă parte.

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Acte normative incidente: art. 64 alin. 4, art. 361 alin. 2 Cod proc. civ.,

art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012

S-a susținut, deopotrivă, că încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție (de către instanța de contencios administrativ) și încheierea de respingere a cererii având ca obiect asigurarea dovezilor pot fi atacate cu apel/recurs.

Notă: Având în vedere faptul că hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 6174/13 septembrie 2013, pronunțată în dosarul nr. 1675/2/2013) a fost primită numai la data redactării minutei învățământului profesional din data de 3 aprilie 2015, precum și exprimarea celor două opinii, anterior redate, chestiunea de drept este pusă, din nou, în discuție, astfel cum s-a consemnat în Minuta întâlnirii profesionale din 3 aprilie 2015.

21

Argumente: În favoarea apelului s-a invocat disp. art. 64 alin. 4 Cod

proc. civ. care stabilește, în mod expres, această cale de atac – dacă încheierea a fost dată în primă instanță -, recursul fiind prevăzut numai în situația în care încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție a fost pronunțată de instanța de apel. De asemenea, s-a invocat disp. art. 361 alin. 2 Cod proc. civ. care prevede, expres, că încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel.

S-a susținut, totodată, că norma cuprinsă în art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu este incidentă întrucât din interpretarea textelor art. 7 alin. 1, 2, 3 rezultă că apelul nu este calea de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal (ci recursul) numai atunci când „printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă” (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2012).

Prin urmare, având în vedere faptul că, pentru atacarea încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție și a încheierii de respingere a cererii de asigurare de dovezi, calea de atac a apelului este prevăzută de norme generale, iar nu de norme speciale, nu se aplică disp. art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012, adică excepția în materia contenciosului administrativ.

În favoarea recursului s-a invocat voința legiuitorului, astfel

cum a fost statornicită prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012, cu titlu de excepție, calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ fiind recursul, și nu apelul.

Faptul că art. 7 alin. 1 se referă la „legi speciale” nu exclude regimul căii de atac în această materie atunci când suntem în prezența unor instituții juridice prevăzute de normele generale cuprinse în Codul de procedură civilă.

O abordare contrară ar releva o nejustificată inconsecvență întrucât ar rezulta că atunci când avem în vedere hotărâri pronunțate pe temeiul unor legi speciale, în materia contenciosului administrativ, calea de atac ar fi recursul (aplicându-se art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012), iar atunci când avem în vedere hotărâri pronunțate pe temeiul unor norme generale, în aceeași materie, calea de atac ar fi apelul (ignorându-se disp. art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012). O asemenea diferență de regim procedural ar contraveni modalității în care legiuitorul a gândit și materializat dublul grad de jurisdicție în

22

materia contenciosului administrativ și fiscal – primă instanță și recurs.

În plus, dacă am accepta calea de atac a apelului – împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție și împotriva încheierii de respingere a cererii având ca obiect asigurarea dovezilor -, ar însemna că atunci când aceste încheieri sunt pronunțate de Curtea de Apel, în primă instanță (învestită potrivit disp. art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă), apelul ar fi de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de Contencios administrativ și fiscal, contravenind disp. art. 97 pct. 1, 2 din Codul de procedură civilă (instanța supremă judecând recursuri).

Prin Decizia nr. 6174/13 septembrie 2013 (pronunțată în

dosarul nr. 1675/2/2013), Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția de Contencios administrativ și fiscal a dezlegat problema de drept a căii de atac, stabilind că este recursul:

… Înalta Curte constată că împotriva încheierii prin care prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie, X a înţeles să formuleze apel, în temeiul art.64 alin.(4) NCPC, text de lege care a instituit pentru o asemenea ipoteză o singură cale de atac, apel ori recurs, după cum încheierea a fost pronunţată în primă instanţă sau în apel.

Chiar dacă X şi-a intitulat calea de atac împotriva încheierii ca fiind „apel”, Înalta Curte are obligaţia de a-i da calificarea juridică exactă, ţinând seama de natura litigiului dedus judecăţii şi de faptul că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin art. 28 alin.(1), se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată prin prezenta lege.

Una dintre aceste incompatibilităţi este prevăzută de art.20 alin.(1) din Legea nr.554/2004 potrivit căruia:

„(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.”

Această derogare de la normele dreptului comun instituite de Codul de procedură civilă este aplicabilă atât hotărârilor prin care se rezolvă fondul cauzei, cât şi celor pronunţate în cursul judecăţii, întrucât textul din legea specială foloseşte sintagma „hotărârea pronunţată în primă instanţă”, fără a face distincţie în privinţa tipului hotărârilor, sentinţe ori încheieri.

23

Pe de altă parte, art. 9 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că:

„Dacă legea specială nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanţei ori calea de atac şi termenul de exercitare al acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură civilă.”

În cauza dedusă judecăţii, deşi art.64 alin.(1) NCPC precizează că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, din interpretarea art. 20 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 9 din Legea nr.76/2012, Înalta Curte reţine că încheierea atacată este supusă numai recursului şi va soluţiona cauza ca fiind recurs. Procedând în această modalitate, nu sunt vătămate în niciun fel interesele părţii care a exercitat calea de atac a apelului, întrucât art.64 alin.(4) NCPC îi conferă acesteia dreptul la o singură cale de atac, apel ori recurs.

Faptul că, începând cu data de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), în anumite materii ale contenciosului administrativ reglementate prin legi speciale (de exemplu, materia achiziţiilor publice reglementată de OUG nr. 34/2006, modificată prin art.61 din Legea nr.76/2012), calea de atac a recursului a fost înlocuită cu apelul, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă, iar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa sesizată în cauză, nu îi revin spre competentă soluţionare apelurile.

Magistrații au ajuns la concluzia că argumentele prezentate în

susținerea căii de atac a apelului subzistă și după analizarea deciziei instanței supreme.

12. Competența judecătorului sindic de a soluționa capătul

din cererea de închidere a procedurii, formulată de lichidatorul judiciar, având ca obiect plata cheltuielilor de procedură (onorariu practician și insolvență și cheltuieli efective - avansate de acesta).

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: închiderea procedurii

24

Acte normative incidente: art. 131 alin. 1, art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, art. 174 alin. 1 din Legea nr. 85/2014,

art. 4 din Legea nr. 85/2006, art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, art. 57 din O.U.G. nr. 86/2006

Faptul că adunarea reprezentanților permanenţi ai U.N.P.I.R. stabilește tarifele pentru onorarii şi standardele de cost pentru cheltuielile de procedură, atunci când acestea se plătesc din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 39 din Legea nr. 85/2014), nu este aptă să lipsească de efecte competența judecătorului sindic de a se pronunța asupra cererii vizând aprobarea plății onorariului și cheltuielilor de procedură din fondul special constituit, cu atât mai mult cu cât judecătorul sindic trebuie să stabilească, prin raportare la condițiile concrete ale cauzei, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din averea debitoarei – o asemenea dispoziție nefiind de competența U.N.P.I.R. Notă: Problema juridică a fost pusă în discuție și cu ocazia întâlnirii profesionale a magistraților Curții de Apel Tg.-Mureș din data de 3 aprilie 2015 – iar prin Minuta întocmită s-a stabilit reluarea discuției la următoarea ședință de învățământ profesional -, cu ocazia întâlnirii profesionale a președinților de secții de la curțile de apel, pentru unificarea practicii judiciare, precum și cu ocazia Conferinței cu tema „Insolvența și clauzele abuzive” – desfășurate Universitatea „Petru Maior” din Tg.-Mureș (fiind organizată de Curtea de Apel Tg.-Mureș, în parteneriat cu Baroul Mureș și cu Universitatea „Petru Maior” din Tg.-Mureș), opinia majoritară exprimată fiind în sensul următor:

Argumente: Potrivit disp. art. 131 alin. 1, art. 132 alin. 2 din Legea nr.

85/2006, art. 174 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, odată cu închiderea procedurii, judecătorul sindic va dispune și radierea persoanei juridice din evidențele Registrului Comerțului, hotărârea fiind comunicată, în acest sens, către O.R.C., conform disp. art. 135 din Legea nr. 85/2006, art. 179 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, prin închiderea procedurii, judecătorul sindic îl descarcă pe lichidatorul judiciar de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, în acord cu disp. art. 136 din Legea nr. 85/2006, art. 180 din Legea nr. 85/2014.

25

Prevederile privind suportarea cheltuielilor de procedură din averea debitorului și, în lipsa disponibilităților, din fondul special constituit de U.N.P.I.R., sunt cuprinse în art. 4 din Legea nr. 85/2006, respectiv, în art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.

Faptul că aceste texte de lege fac trimitere la O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la modalitatea de efectuare a plăților, nu creează o competență exclusivă în favoarea U.N.P.I.R., mai exact nu anihilează competența judecătorului sindic, ci are în vedere conformitatea plăților cu normele speciale. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit disp. art. 20 alin. 1 lit. i din Legea nr. 85/2006, art. 58 alin. 1 lit. i din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar sesizează judecătorul sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative (iar conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, rapoartele practicianului în insolvență, depuse la dosarul instanței, trebuie să cuprindă şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului - potrivit art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, raportul trebuind să menționeze și onorariul încasat al administratorului judiciar, cu precizarea modalităţii de calcul al acestuia).

Împrejurarea că, potrivit disp. art. 57 din O.U.G. nr. 86/2006, adunarea reprezentanților permanenţi ai U.N.P.I.R. stabilește tarifele pentru onorarii şi standardele de cost pentru cheltuielile de procedură, atunci când acestea se plătesc din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006 (art. 39 din Legea nr. 85/2014), nu este aptă să lipsească de efecte competența judecătorului sindic de a se pronunța asupra cererii vizând aprobarea plății onorariului și cheltuielilor de procedură din fondul special constituit.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât judecătorul sindic trebuie să stabilească, prin raportare la condițiile concrete ale cauzei, dacă onorariul se va plăti din fondul U.N.P.I.R. sau din averea debitoarei – o asemenea dispoziție nefiind de competența U.N.P.I.R. și, în plus, odată cu pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii, practicianul în insolvență este descărcat de atribuții și responsabilități, trebuind, așadar, ca la acel moment să fie clarificată situația plății cheltuielilor de procedură.

Argumentului referitor la dificultatea stabilirii cheltuielilor în cazul unor cauze complexe, care presupun cheltuieli succesive (propriu-zise și onorariu al practicianului în insolvență) – susținându-se că judecătorul sindic nu are obligația de a se transforma în contabil -, i s-a opus obligativitatea întocmirii, de către practicianul în

26

insolvență, a rapoartelor (lunare/trimestriale) prin care, potrivit disp. art. 21 alin. 1, 2 din Legea nr. 85/2006, art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, trebuie să justifice cheltuielile efectuate cu administrarea procedurii sau alte cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, și să precizeze remuneraţia administratorului judiciar sau a lichidatorului, cu menţionarea modalităţii de calcul a acesteia.

Potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, în lipsa

disponibilităţilor în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plăţile urmând a fi făcute în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 4 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţilor practicienilor în insolvenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 254/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza unui buget previzionat. În forma actualizată a O.U.G. nr. 86/2006, art. 38 alin. 4 şi 5 prevăd că: Onorariul provizoriu pentru perioada de observaţie este stabilit de judecătorul-sindic la deschiderea procedurii de insolvenţă, în temeiul criteriilor prevăzute la alin. 2. Acesta va putea fi modificat de adunarea creditorilor care va ţine seama în mod obligatoriu de prevederile alin. 2. Plata onorariilor practicienilor în insolvenţă administratori judiciari sau lichidatori ori a cheltuielilor de procedură se va face din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, iar calculul acestora va fi efectuat conform tarifelor şi standardelor de cost ce se vor stabili de către Adunarea reprezentanţilor permanenţi a UNPIR. Potrivit art. 19 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006, în cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4, aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă. Potrivit art. 87 alin. 1 din Statutul profesiei de practician în insolvenţă, (1) Distribuirea către practicienii în insolvenţă de către filialele Uniunii a sumelor colectate în fondul de lichidare se va face pe baza următoarelor criterii: a) cheltuieli de procedură pentru dosare deschise în baza Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, sau cheltuieli de procedură pentru dosare deschise în baza Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, rep., cu modificările şi

27

completările ulterioare, în ordinea cronologică a înregistrării documentelor la filială; b) onorarii stabilite prin hotărâre judecătorească pentru dosarele deschise în baza Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, sau onorarii stabilite pentru procedura prevăzută de Legea nr. 359/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Legea nr. 31/1990, rep., cu modificările şi completările ulterioare, în ordinea cronologică a înregistrării documentelor la filială. În conformitate cu prevederile art. 89 alin. 1 din Statutul profesiei de practician în insolvenţă, (1) Plata onorariilor practicienilor în insolvenţă ce sunt achitate din fondul de lichidare constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se va face, în ordinea vechimii, la următoarele tarife: a) până la 3.000 lei, stabilit în baza hotărârii judecătoreşti pentru procedurile de insolvenţă deschise în baza Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru practicienii în insolvenţă înregistraţi cu vector fiscal de TVA onorariul va fi de până la 3.000 lei, exclusiv TVA; b) 1.000 lei, prevăzut la art. 21 din O.U.G. nr. 116/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2010, pentru procedurile de lichidare derulate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 359/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990, rep., şi ale Legii nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Pentru practicienii în insolvenţă înregistraţi cu vector fiscal de TVA onorariul va fi de 1.000 lei, exclusiv TVA. c) în cazul procedurilor de insolvenţă deschise în baza Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, dar provenite din proceduri deschise în temeiul Legii nr. 359/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sau al Legii nr. 31/1990, rep., cu modificările şi completările ulterioare, onorariul va fi de 1.000 lei dacă complexitatea procedurii rămâne la stadiul prezentat în raportul privind situaţia economică a societăţii întocmit în conformitate cu art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, rep. (2) Cheltuielile de procedură admise la plata din fondul de lichidare sunt constituite din cheltuielile necesare pentru taxe, timbre, notificări, convocări şi comunicări ale actelor aferente procedurii.

(3) Constituie de asemenea cheltuieli de procedură admise la plata din fondul de lichidare cheltuielile de deplasare impuse de necesitatea prezentării practicianului în insolvenţă la termenele de judecată fixate în litigii în care debitoarea este parte, în cazul acelor litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată din afara localităţii unde se află tribunalul care judecă dosarul de insolvenţă. Cheltuielile de transport astfel efectuate se justifică pe baza decontului de deplasare

28

vizat de instanţă, la care sunt ataşate tichetele de transport sau bonul fiscal, în limita unui consum de combustibil de 7,5 l/100 km. (4) Sunt de asemenea cheltuieli de procedură admise la plata din fondul de lichidare cheltuielile de arhivare a documentelor debitoarei. Standardul de cost pentru decontarea operaţiunilor de verificare, selecţionare, inventariere şi legare este echivalentul a 35 euro/ml, iar pentru depozitare 1 euro/ml/lună.

(5) Cheltuielile de procedură efectuate conform alin. (4), în procedurile de insolvenţă reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, sunt achitate din fondul de lichidare numai în măsura în care sunt aprobate de instanţa de judecată prin încheiere/sentinţă sau în condiţiile art. 88 alin. (11) Art. 88 alin. 11 din Statutul profesiei de practician în insolvenţă prevede că: „În cazul în care, conform practicii locale, instanţele consideră că nu este necesară aprobarea pentru decontarea din fondul de lichidare, aceasta este de competenţa filialei UNPIR care va dispune aprobarea conform criteriilor stabilite de OUG nr. 86/2006 şi ale prezentului statut.”

PREȘEDINTE,

Dr. Andreea Ciucă