MINISTERUL ADMINISTRA IEI - Editura MAI jandarmeria... · mobilizării (14 august 1916) circa...

MINISTERUL ADMINISTRAŢ IEI ŞI INTERNELOR

REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

JANDARMERIA ROMÂNĂ

Colecţia

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2010 –

ISBN 978-973-745-078-4

Redactor coordonator: Cătălina CRĂCIUN Redactori: Carmen PREDA

Aura TORJE Carmen TUDORACHE

Tehnoredactare: Dumitru VĂNUŢĂ Coperta: Carmen TUDORACHE

3

CUPRINS

Cinstirea eroilor jandarmi – obligaţie sacră a contemporaneităţii – locotenent-colonel Carmen Bărbulescu, locotenent-colonel Mădălin Revnic, maior Marian Costea, Centrul de Documentare şi Pedagogie, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române ....................................6 Activităţi şi acţiuni ale Legiunii de Jandarmi „Trei Scaune” în perioada 1938-1940 – general de brigadă Eugen Pop, inspector-şef al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Braşov .......31

Jandarmii şi refugiaţii polonezi (1939-1940) – colonel (r.) prof. univ. dr. Costică Popa, colonel dr. Lazăr Chiriac, colectiv – Unitatea Specială 30 Jandarmi Bucureşti........................42

Consideraţii asupra atribuţiilor pretorilor militari în campanie –colonel Silviu Mirică, şef Serviciu Operaţii şi Cooperare Interinstituţională, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române .........................................................................................................55

„Jandarmii români ne-au pansat rănile”, la 1 august 1943 – prof. dr. Valeriu Avram, istoric ........................................................64

Din jurnalul generalului Constantin Anton – general de armată (r) dr. Dumitru Penciuc, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din Ministerul Administraţiei şi Internelor ............................72

Aderarea României la Forţa de Jandarmerie Europeană – căpitan Cosmin Stan – Serviciul Cooperare Internaţională şi Afaceri Europene – Inspectoratul General al Jandarmeriei Române ...........................................................................................74

Forţa de Jandarmerie Europeană, prezent şi perspectivă – colonel Marian Petre, comandantul Centrului de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri ...............................................89

Arme mai puţin... letale – locotenent-colonel Dorel Scurtu, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Neamţ ..................................106

4

Optimizarea curriculară în instituţiile furnizoare de pregătire a personalului cu statut special – locotenent-colonel Carmen Bărbulescu, şeful Centrului de Documentare şi Pedagogie, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române ............................124

Abordări practice şi repere limitative ale activităţii de psihologie în Jandarmeria Română – locotenent psiholog Daniel Popa, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Neamţ............................ 130

Coordonate ale evoluţiei mondiale, între securitate şi conflictualitate – general-locotenent dr. Olimpiodor Antonescu, inspectorul general al Jandarmeriei Române ................................154

5

CINSTIREA EROILOR JANDARMI – OBLIGAŢIE SACRĂ A CONTEMPORANEITĂŢII

Locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU Maior Mădălin REVNIC Maior Marian COSTEA

Centrul de Documentare şi Pedagogie – I.G.J.R.

Moto: „Toţi românii sunt datori să depună semnul lor de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia dintre eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce-au purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru ca prin braţul lor şi mai mult încă prin puternica lor amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de virtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor.”

A.D. Xenopol

1. Introducere

În cadrul procesului istoric al formării şi dezvoltării societăţii româneşti, necesitatea existenţei unor forţe menite să supravegheze şi să acţioneze pentru menţinerea şi realizarea ordinii interne a constituit o preocupare de prim ordin a domnitorilor şi a păturilor conducătoare.

Jandarmii au apărut în Principatele Române o dată cu renaşterea armatei moderne, după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Domnitorul Grigore Alexandru Ghica i-a organizat ca Armă, înfiinţând primul regiment de jandarmi.

Alexandru loan Cuza a inclus acest corp în cadrul armatei permanente şi, astfel, Jandarmeria a devenit o Armă a oştirii române.

În timpul lui Carol I, la 1 septembrie 1893, Jandarmeria se constituia ca instituţie a statului, acreditată cu asigurarea

6

securităţii şi ordinii publice, în special în mediul rural, acolo unde trăia şi muncea peste 75% din populaţia ţării.

Ca Armă a armatei române, Jandarmeria a fost o prezenţă activă în toate războaiele duse de aceasta, executând în principal poliţia frontului, asigurând ordinea şi securitatea în zona armatelor de operaţii şi înapoia lor.

Ei, „oamenii de arme”, au fost dintotdeauna în slujba cetăţeanului. În lupta pentru lege şi ţară, un război continuu, în care au fost mobilizaţi permanent, unii au căzut. Moartea în misiune îi ridică la statutul de eroi; pe ei trebuie să-i cinstim.

Monumentul a cărui piatră funerară se consacră astăzi, va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc, nobila jertfă.

Păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor de artă reprezentate de monumentele eroilor înseamnă nu numai un gest de recunoştinţă naţională ci şi o operă de educaţie pentru generaţia actuală şi cea viitoare.

Campaniile militare ale Armatei Române din anii primului război mondial au inspirat o serie de arhitecţi, sculptori şi pictori, în proiectarea şi realizarea unor opere, mărturie a pietăţii faţă de acei bravi eroi care au luptat pentru libertate şi unitate naţională.

Cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru interesele României s-a manifestat prin crearea monumentelor simboluri, păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor comemorative reprezentând, însă, o datorie sacră a statului şi a fiecărui cetăţean român.

Rădăcinile tradiţiei româneşti de cinstire a memoriei eroilor, cu profunde valenţe morale, civice şi militare, se regăsesc în îndepărtata noastră origine istorică. Omagierea apărătorilor patriei, cei care şi-au sacrificat viaţa pentru Obştea şi Neamul Românesc, constituie o datorie sfântă a noastră. Familia, şcoala, armata şi biserica au insuflat în rândul copiilor, tinerilor şi adulţilor, respectul pentru cei ce şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam. Acestor instituţii fundamentale li s-a alăturat Jandarmeria, care a fost şi va rămâne o adevărată

7

şcoală a eroismului, curajului, spiritului de sacrificiu şi educaţiei.

2. Contribuţia Jandarmeriei Române la eliberarea şi reîntregirea neamului, în Primul Război Mondial

Pe fundalul geopolitic determinat de începutul secolului

al XX-lea, dominat în est, centru şi sud–estul Europei de cele două tendinţe majore, competiţia marilor puteri ale epocii (Antanta şi Puterile Centrale) pentru întâietate politico-militară şi respectiv lupta popoarelor supuse dominaţiei străine în vederea deplinei emancipări naţionale, s-a desfăşurat faza decisivă şi lupta poporului nostru pentru înfăptuirea României Mari, obiectiv esenţial al emancipării naţionale şi modernizării de ansamblu a societăţii.

Alături de structurile de apărare naţională, Jandarmeria Română a avut o contribuţie notabilă.

Iniţial, la izbucnirea Primului Război Mondial, România a adoptat o atitudine de neutralitate, deoarece avea revendicări teritoriale justificate faţă de ambele tabere angajate în luptă (Antanta şi Puterile Centrale). Un alt motiv pentru alegerea poziţiei de neutralitate îl reprezenta necesitatea câştigării timpului necesar pentru adoptarea unor măsuri de pregătire a armatei, a teritoriului şi a populaţiei pentru război.

De aceea, anii 1914–1916 au fost consacraţi preparativelor militare şi diplomatice, impuse de angajarea în lupta armată pentru înfăptuirea Marii Uniri. În cele din urmă, perfectarea politică şi militară a intrării României în război, alături de puterile Antantei şi modalităţile de colaborare militară au fost consemnate în Tratatul de alianţă şi, respectiv Convenţia militară, semnate la Bucureşti la 4/17 august 1916.

Aceste acte, investite cu toate atributele reclamate de dreptul internaţional au putut fi încheiate la capătul unor îndelungate şi anevoioase tratative, desfăşurate între părţile implicate. Guvernul român a insistat în mod deosebit asupra a

8

numeroase prevederi, înscrise, în final, în actele diplomatice încheiate: declanşarea operaţiilor militare doar împotriva Austro-Ungariei, pe frontul din Transilvania şi nu pe cel sudic, cum cereau aliaţii, contra Bulgariei; sprijinirea intrării în acţiune a României prin acţiuni ofensive pe frontul rusesc şi pe cel aliat occidental de la Salonic; stabilirea modalităţilor de colaborare militară, altfel încât să se asigure independenţa de acţiune a armatei române în cadrul acestui război de coaliţie şi să nu fie ştirbite în nici un fel atributele de suveranitate ale statului român; fixarea precisă a limitelor teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria care trebuiau unite României; sprijinul pe care aliaţii trebuiau să-l acorde României în trupe şi material de război şi stabilirea precisă a cuantumului acestora.

Conform obligaţiilor asumate prin documentele diplomatice încheiate de puterile Antantei, România a început la 14/27 august 1916 acţiunile militare împotriva Austro-Ungariei. Planul de campanie, întocmit de Comandamentul Naţional Suprem – Ipoteza „Z” – a luat în considerare declanşarea ofensivei eliberatoare în Transilvania şi adoptarea, iniţial, a defensivei la frontiera bulgară, pentru apărarea teritoriului contra unor atacuri dinspre sud. Celor trei armate române, destinate ofensivei în Transilvania – de Nord, 2 şi 1 – li s-au fixat misiuni precise, conform unui grafic întocmit amănunţit şi dependent în realizarea întocmai a obligaţiilor asumate de către aliaţi.

Efectivele mobilizate de România s-au ridicat la 833.601 oameni, contându-se pe încă 420.870 oameni care puteau fi chemaţi sub arme la nevoie, total care reprezenta 16% din populaţia ţării sau 32% din cea bărbătească. Armata de operaţii însuma 365 batalioane infanterie, 104 escadroane cavalerie şi 374 baterii de artilerie, majoritatea acestora fiind destinate frontului transilvan.

Între componentele sistemului naţional de apărare, care au fost angajate la război, s-a aflat şi Jandarmeria.

În perioada neutralităţii (1914–1916) efectivele Jandarmeriei au cunoscut o creştere semnificativă.

9

La 1 aprilie 1916, Jandarmeria cuprindea următoarele efective de jandarmi: un general, trei colonei, trei locotenenţi colonei, 20 maiori, 17 căpitani, cinci locotenenţi, total 49 de ofiţeri; 36 plutonieri majori; 328 plutonieri; 2.655 sergenţi majori; 3.040 reangajaţi; 884 sergenţi; 344 brigadieri; 1.368 caporali; 3176 trupă; 21 funcţionari civili, iar după decretarea mobilizării (14 august 1916) circa 10.000 de jandarmi.

De asemenea, au fost sporite atribuţiile Jandarmeriei, prin noile măsuri adoptate în preajma intrării în război şi anume: la 4 martie 1916 au fost înfiinţate posturi speciale de jandarmi, pentru paza fabricilor din Bucureşti care produceau armament şi alte materiale destinate armatei; înfiinţarea punctelor speciale de pază şi control la toate trecătorile din Carpaţi, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin; crearea unui detaşament de jandarmi pentru paza regiunilor militare a armatei române; instruirea tinerilor din asociaţiile „Cercetaşii României”, pentru activitatea de culegere de informaţii şi transportul corespondenţei secrete.

În conformitate cu prevederile planurilor de mobilizare la decretarea mobilizării generale, Jandarmeria rurală a fost împărţită în două părţi: cea activă care a făcut parte din armata operativă (aproximativ 30% din electivele Jandarmeriei rurale) şi partea sedentară (aproximativ 7.500 de jandarmi).

Campania anului 1916. În noaptea de 14 spre 15 august 1916, s-a declanşat ofensiva armatei române în Transilvania care, în prima ei fază, a decurs conform planului. Curând, însă, evenimentele desfăşurate, dincolo de posibilitatea de control sau influenţare a României, aveau să-şi pună pecetea asupra desfăşurării războiului reîntregirii. Factorul principal a fost neîndeplinirea de către aliaţi a obligaţiilor asumate faţă de România. Altfel, pe frontul de la Salonic, ofensiva proiectată a aliaţilor nu s-a declanşat, ceea ce a dat posibilitatea forţelor bulgare şi germane de la sud de Dunăre să înceapă agresiunea împotriva României. Deplasarea înceată pe frontul din Dobrogea a forţelor ruse stabilite prin convenţie şi-a pus amprenta negativă asupra stabilităţii acestuia. Acalmia

10

instaurată pe celelalte fronturi de luptă europene – pe cel rus, francez şi italian – unde aliaţii n-au declanşat ofensivele promise pe fixarea forţelor adversarului, a permis acestuia să concentreze o însemnată cantitate de forţe şi mijloace (41 de divizii şi şase brigăzi de infanterie germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti). România s-a văzut nevoită să poarte un război epuizant, pe două fronturi. Ofensiva din Transilvania a fost oprită pentru a întări frontul sudic, iar agresivitatea duşmanului, cu forţe mereu sporite, a determinat începutul replierii pe ambele teatre de operaţii.

Retragerea efectuată de armata română, atât pe frontul transilvan, cât şi pe cel sudic, a fort una metodică, în care s-a combinat strălucit apărarea cu riposta ofensivă. Operaţia de apărare a trecătorilor Carpaţilor sau bătălia ofensivă de la Neajlov – Argeş, de la sfârşitul lunii noiembrie 1916, sunt exemplare sub raportul concepţiei comandamentului român, de limitare a pătrunderii inamicului şi al vitejiei ostaşilor români.

La sfârşitul anului 1916, armata română, în cooperare cu cea rusă, a stabilizat frontul pe linia Carpaţilor Orientali – Cotul Vrancei – Galaţi – Dunărea Maritimă. Deşi sub presiunea copleşitoare a inamicului şi fără niciun sprijin din partea aliaţilor, armata română a fost nevoită să se retragă din părţile sudice ale ţării în Moldova, România nu a fost înfrântă.

În partea de est a ţării, unde s-a instalat guvernul şi parlamentul, a început o uriaşă acţiune de refacere şi consolidare a potenţialului militar, pregătindu-se în iarna aspră a anilor 1916–1917, stăruitor şi eroic, reluarea luptei eliberatoare.

De la decretarea operaţiunii de mobilizare şi până la încheierea campaniei militare din 1916, Jandarmeria rurală a avut o participare notabilă, atât în cadrul armatei operative, cât şi la partea sedentară. La decretarea mobilizării şeful Inspectoratului General al Jandarmeriei, col. Berlescu Ştefan, a devenit mare pretor al armatei române. Alţi 15 ofiţeri de jandarmi au fost numiţi pretori pe lângă marile unităţi militare,

11

cu misiunea de a supraveghea personalul civil din armată pentru a nu deveni sursă de informare a inamicului şi, mai ales, pentru a asigura secretul planului de luptă. De asemenea, i-a revenit şi sarcina anchetării persoanelor suspecte de trădare şi spionaj. Pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei militare, pretorilor li s-au pus la dispoziţie peste 1.059 jandarmi.

Una din acţiunile importante puse în aplicare la intrarea României în război, de organele Jandarmeriei rurale, în cooperare cu cele ale poliţiei şi administraţiei a fost internarea străinilor supuşi statelor Puterilor Centrale, pentru că lăsarea lor în libertate constituia un grav pericol pentru siguranţa statului.

Atribuţiile Jandarmeriei rurale la decretarea mobilizării generale vizau punerea în aplicare a planurilor de mobilizare. Şeful postului de jandarmi, în calitatea de comandant al garnizoanei, era cel care anunţa decretarea mobilizării, înmâna ordinele de chemare şi cu sprijinul autorităţilor locale, după caz, conducea pe cei mobilizaţi până la locul de dislocare al unităţilor sau la cea mai apropiată gară. Tot prin posturile de jandarmi se efectuau rechiziţiile prevăzute în lucrările de mobilizare.

Referitor la participarea unităţilor şi subunităţilor de jandarmi în sprijinul acţiunilor armatei de operaţii, putem aminti că s-au executat următoarele misiuni: asigurarea serviciului pretoral; participarea posturilor de jandarmi din apropierea graniţei la realizarea dispozitivelor de luptă ale armatei; punerea la dispoziţia armatei a întregului sistem de cercetare şi culegere de informaţii, precum şi a întregului sistem de circuite telefonice; în perioada iniţială a războiului, multe din reşedinţele posturilor de jandarmi au fost transformate în puncte de comandă pentru unităţile militare; paza şi apărarea punctelor de comandă; instalarea unor posturi de jandarmi în unele localităţi eliberate; participarea la acţiunile de luptă împreună cu unităţile din eşalonul întâi.

12

Din multitudinea faptelor de arme săvârşite de jandarmi pe timpul campaniei militare din 1916, vom prezenta câteva episoade semnificative:

Batalionul de jandarmi Bucureşti, aflat în subordinea Corpului 2 armată, a constituit detaşament cu 150 jandarmi, sub comanda locotenentului Vintilă Davidescu pentru executarea misiunilor de poliţie militară. Ulterior, în teritoriile eliberate din zona Sf. Gheorghe – Miercurea Ciuc, el a constituit împreună cu efective din Compania de jandarmi Prahova, posturi de jandarmi în mai multe localităţi. Semnificaţia organizării posturilor de jandarmi în localităţile eliberate este evidenţiată, la 17 august 1916, de maiorul Anastasie Şoiculescu, comandantul Companiei de jandarmi Prahova, în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară şi pentru totdeauna Jandarmeria Română a înlocuit pe pământul Transilvaniei jandarmeria ungurească”.

Compania de jandarmi Ilfov, comandată de maiorul Paul Zota, a participat la executarea lucrărilor podului de la Flămânda, din septembrie 1916 şi la constituirea poliţiei militare, pe timpul bătăliei pentru Bucureşti, din noiembrie 1916. „Pe timpul cât a funcţionat la Ilfov şi se construia podul pe Dunăre la Flămânda – releva generalul Popovici, în aprecierea de serviciu a maiorului Paul Zota – lui i se datorează graba cu care s-a putut termina, căci a pus toată activitatea, de se scoteau zilnic 2–3.000 căruţe, cu oameni necesari. De asemenea, în timpul luptelor de pe Argeş, a dat concursul trupelor pentru felurite nevoi urgente ce se simţeau şi care ţineau de atribuţia sa. Pe timpul retragerii, după ce a înlesnit tuturor autorităţilor militare şi civile, plecarea lor a fost cel din urmă, care în ziua de 23 noiembrie, a părăsit Capitala”.

La 10 octombrie 1916, un detaşament de 400 jandarmi aflat sub comanda locotenentului Ioan Zamfirescu a luptat eroic în eşalonul întâi al „Regimentului 6 Mihai Viteazul”, în zona localităţii Băicoi. Pentru înaltul său spirit de eroism locotenentul Ioan Zamfirescu a fost decorat, prin Înalt Decret nr. 3131/1916 cu „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”.

13

Un alt episod dramatic l-a constituit rezistenţa eroică, opusă, împreună cu organele de poliţie şi locuitorii oraşului Târgu Jiu, pentru apărarea, la 14 octombrie 1916, a podului peste Jiu şi respingerea trupelor invadatoare. Încurajat de rezistenţa opusă cu succes la pasul de peste Jiu, un grup de jandarmi, care s-a retras în partea de nord a judeţului Vâlcea, a organizat în localitatea Horezu, cu sprijinul ţăranilor localnici, o eroică rezistenţă împotriva înaintării unei coloane inamice, care reuşise să se infiltreze prin munţi şi să se îndrepte spre Jiu.

Jandarmii Companiei Mehedinţi, alături de militarii Grupului Cerna, nu s-au putut retrage spre Moldova fiind încercuiţi de trupele inamice; înainte a fi făcuţi prizonieri, la 24 noiembrie 1916, ei au ascuns, în locuri sigure, documente şi alte materiale din dotare pentru a nu fi capturate de armata germană.

Dacă acestea au fost numai câteva exemple din multitudinea de misiuni realizate alături de armată, trebuie să evi-denţiem, în acelaşi timp, modul exemplar de îndeplinire a misiu-nilor şi de partea sedentară a Jandarmeriei din spatele frontului.

Jandarmii din posturile de jandarmi şi subunităţile de jandarmi de la partea sedentară au îndeplinit următoarele misiuni: acordarea întregului sprijin organelor administraţiei de stat la strângerea şi depozitarea producţiei agricole din vara şi toamna anului 1916; participarea la efectuarea transporturilor cu aprovizionarea trupelor; efectuarea rechiziţiilor pentru armată; participarea la menţinerea ordinii publice şi apărarea avutului cetăţenilor, îndeosebi al celor plecaţi pe front, împreună cu organele de poliţie; asigurarea siguranţei statului; supravegherea stării de spirit a populaţiei; urmărirea şi arestarea, împreună cu organele de poliţie, a infractorilor periculoşi, a agenţilor şi cadrelor serviciilor secrete ale inamicului; întreţinerea de comunicaţii, prin mobilizarea locuitorilor pentru lucrări; participarea la organizarea apărării antiaeriene şi la lichidarea urmărilor bombardamentelor aeriene; participarea la asigurarea pazei contra incendiilor, mai ales în zonele petroliere; prevenirea actelor de sabotaj din partea agenţilor inamicului.

14

În timpul retragerii armatei şi autorităţilor de stat către Moldova, jandarmii, alături de poliţişti şi militari, sub conducerea unor specialişti din serviciile secrete engleze, au efectuat distrugerea sondelor de ţiţei, a rafinăriilor şi a rezervoarelor de petrol, pentru a nu cădea în mâna inamicului; de asemenea, au fost scufundate în Dunăre cerealele depozitate în silozurile din porturi.

Din ordinul autorităţilor române, care s-au retras în Moldova, au rămas în teritoriile ocupate de inamic pentru continuarea activităţii, agenţii de poliţie, sergenţii de oraş şi o parte din jandarmii puşi sub ordinele poliţiei militare germane. Lipsa de loialitate a acestora faţă de organele poliţieneşti ale ocupantului au dus la arestarea a numeroşi poliţişti, comisari de siguranţă şi jandarmi, care au fost internaţi sau deportaţi în diverse localităţi din teritoriul ocupat şi supuşi unui regim de teroare. Spre exemplu, în ziua de 30 ianuarie 1917, au fost arestaţi jandarmii din Batalionul de jandarmi pedeştri, care executau serviciul de poliţie în Bucureşti, după ocuparea acestuia de către inamic.

Campania anului 1917. Ca urmare a unui exemplar efort material şi de voinţă, armata română se afla, în primăvara anului 1917, gata să reînceapă acţiunile militare ofensive împotriva invadatorilor. Forţele române, grupate în două armate, cuprindeau 15 unităţi de infanterie (fiecare divizie fiind constituită din două brigăzi de infanterie, o brigadă de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de genişti, un detaşament de jandarmi pedeştri, un detaşament de jandarmi rurali, unităţi de marş, servicii şi servicii de etapă, primele zece mari unităţi aveau în compunere şi câte un regiment de vânători); două divizii de cavalerie (organizate pe două brigăzi); patru brigăzi independente; trei grupuri de aviaţie etc.

În iunie 1917, armata română avea în compunere 207 batalioane de infanterie, 110 escadroane de cavalerie şi 245 baterii de artilerie. Efectivele atinseseră 700.000 de oameni, dintre care 460.000 formau armata de operaţii.

15

Stabilindu-şi ca obiectiv scoaterea definitivă a României din război prin aplicarea unei înfrângeri totale armatei române, în vara anului 1917 comandantul suprem al coaliţiei Puterilor Centrale a decis declanşarea ofensivei.

Riposta epopeică a armatei române la ofensiva duşmană a înscris în analele istoriei militare naţionale biruinţele strălucite de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz (iulie – septembrie 1917), adevărate embleme ale victoriei în războiul de eliberare şi reîntregire naţională.

În ceea ce priveşte activitatea unităţilor şi subunităţilor de jandarmi rurali după retragerea în Moldova, activitatea acestora a fost adaptată la noile condiţii. Astfel, o parte a jandarmilor a fost repartizată pentru întărirea efectivelor Jandarmeriei în partea de sud a Moldovei, participând la asigurarea ordinii în mediul rural, la paza unor obiective economice şi militare, a liniilor de comunicaţie, precum şi la supravegherea executării lucrărilor genistice de apărare pe linia frontului.

În 1917, au fost restructurate toate detaşamentele de jandarmi. Din efectivele Companiei de Jandarmi Prahova s-a constituit Detaşamentul mobil de poliţie al Marelui Cartier General, care avea misiunea să realizeze paza demnitarilor, contracararea acţiunilor de spionaj, îndreptate împotriva capacităţii de apărare a armatei, asigurarea poliţiei militare etc. La 27 martie 1917, s-a constituit un detaşament din 160 jandarmi pentru salvarea Flotei Militare române, blocată în Delta Dunării şi care prin participarea lui a contribuit la lichidarea primei republici comuniste, creată în acea zonă de către revoluţionarii socialişti români, veniţi din Rusia.

Prin reorganizarea structurilor Jandarmeriei, se constituie câte o companie de poliţie (se introduce o terminologie nouă) pe lângă fiecare divizie de infanterie, având efective mixte (infanterie şi jandarmi) şi o secţie de mitraliere, iar comandant de companie este numit un căpitan de infanterie. Din efectivele companiei de poliţie divizionară era repartizat câte un pluton la fiecare regiment. La

16

comandamentele de corp de armată şi brigadă se constituie câte un detaşament de jandarmi pedeştri şi un detaşament de jandarmi călări. Pentru funcţionarea serviciilor de pretorat au fost repartizaţi la fiecare divizie câte un ofiţer superior şi doi ofiţeri inferiori de jandarmi.

În localităţile mari din Moldova, unde erau noduri de căi ferate, târguri, centre industriale şi în locurile unde erau concentrate trupe româno-ruse s-au constituit echipe mixte din poliţişti şi jandarmi, care supravegheau mişcările populaţiei, reţinând persoanele suspecte.

În acelaşi timp, subunităţile de jandarmi au participat la asigurarea pazei lagărelor de prizonieri.

În marile bătălii, desfăşurate la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, jandarmii s-au angajat în acţiunile militare desfăşurate de armata română. Iată câteva din numeroasele mărturii de epocă referitoare la faptele lor deosebite de arme. La 20 iulie 1917, maiorul Paul Zota, în calitate de pretor al Diviziei 2 Infanterie şi Corpului 2 Armată, s-a distins in acţiunile de luptă desfăşurate de armata română. „În lupta pe frontul ocupat de divizie – nota generalul Vlădescu, comandantul Diviziei 2 Infanterie – a luat măsuri potrivit situaţiei, organizând poliţia în spatele frontului care funcţionează destul de bine. Corpul 1 Armată i-a dat sarcina de a face şi poliţia drumului şi satului Păuneşti, ocupat de Cartier. Ofiţer distins şi cu foarte multe aptitudini în serviciul său”.

Locotenentul Mihai Ciraş a fost decorat prin înalt Decret nr. 677/1918 cu Ordinul „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”, pentru curajul şi devotamentul de care a dat dovadă în serviciul de observator pentru focul artileriei, pe timpul luptelor desfăşurate la 17 iulie 1917 la Vârful Secuiului.

Pe bună dreptate, Eugen Lovinescu, în lucrarea „La marginea epopeii” consemna cu admiraţie şi preţuire: „… Jandarmii se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai, apăreau ca nişte fantome desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi aduce şi ei liniştiţi dar siguri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”. Cuvinte emoţionante scria şi mama a trei

17

tineri aflaţi pe front: „… Jandarmii au avut şi ei stări de exaltare şi extaz patriotic, atât cei care se aflau în zona frontului, cât şi cei din spatele frontului, făcând eforturi susţinute de a sprijini frontul cu tot ce puteau ei. S-au încins şi ei în hora morţii, udând cu sângele lor pământul ţării”.

3. Cinstirea eroilor, arc peste timp între generaţii

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916–1919), cu sute de mii de morţi, care a dus la înfăptuirea României Mari, a îndoliat multe familii în vechiul Regat, Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Cadrilater. În mod firesc, pentru cei care s-au jertfit în războaie pentru ţară, a existat dorinţa urmaşilor de a le fi recunoscători, perpetuându-le astfel memoria, spre a fi un bun exemplu generaţiilor următoare.

Eroii ne amintesc de vremurile prin care au trecut Ţara şi Poporul. Ei ne-au lăsat un testament nescris în care, prin faptele lor, ne îndeamnă să păstrăm Glia, pentru care s-au jertfit, neştirbită.

Cinstirea eroilor trecuţi în nefiinţă este o normă morală universală pentru fiecare societate. Sacrificiile lor sunt răsplătite prin recunoaşterea de către istorie, dar şi prin eternizarea numelor lor în conştiinţa naţională, în memoria colectivă. În tradiţia Armatei Române, cultul eroilor a avut întotdeauna o semnificaţie aparte şi de aceea, astăzi, noua generaţie de jandarmi şi-a recuperat nu numai istoria, ci şi eroii săi.

Dintotdeauna, poporul român a dovedit un profund respect pentru păstrarea memoriei celor decedaţi, căci atât dacii cât şi romanii, strămoşii noştri, şi-au venerat înaintaşii, ridicându-le, drept recunoştinţă eternă, stele funerare. La rândul său, creştinismul a sădit şi mai adânc în suflete românilor sentimentul responsabilităţii urmaşilor pentru înaintaşii lor, întărind recunoştinţa veşnică a acestora, prin cultul eroilor. Mărturie a acestor nobile sentimente, ale acestui adevărat cult, sunt numeroasele opere comemorative

18

răspândite pe întreg teritoriul ţării – monumente, troiţe, plăci comemorative, cruci, cenotafe1 şi alte construcţii închinate memoriei eroilor neamului, menite să jaloneze calea grea, frământată şi totodată ascendentă a unui popor care, din cele mai vechi timpuri, a luptat pentru păstrarea fiinţei naţionale.

Jandarmeria Română şi-a cinstit şi îşi cinsteşte permanent eroii printr-o largă diversitate de manifestări, acţiunile de acest gen constituindu-se într-un mijloc important pentru dezvoltarea sentimentelor patriotice, demnităţii şi mândriei ostăşeşti, spiritului de sacrificiu, ataşamentului faţă de valorile militare perene şi solidarităţii. Cinstirea eroilor se înscrie în amplele acţiuni de cultivare a tradiţiilor militare ale Jandarmeriei Române, marcate de sărbătorirea într-un cadru solemn a zilelor cu mare semnificaţie în viaţa poporului nostru şi a armatei sale, aniversarea celor mai importante momente din istoria Armei, adoptarea de către unităţile de jandarmi a patronilor spirituali şi a denumirilor onorifice, cinstirea până la sacralizare a Drapelului de Luptă, sărbătorirea momentelor importante din viaţa unităţilor, marcarea în cadru festiv a evenimentelor mai importante din viaţa şi activitatea corpului de cadre militare.

Respectul faţă de simbolurile statului şi Armei capătă la jandarmi accente deosebite, ce se regăsesc pe accesoriile uniformelor, ele reprezentând cea mai convingătoare dovadă a faptului că purtătorul acestor înalte simboluri este un apărător al intereselor statului şi poporului român.

Atunci când se sărbătoresc Ziua Naţională a României, Ziua Independenţei de Stat a României, Ziua Eroilor, Ziua Jandarmeriei Române ori alte evenimente importante din viaţa unităţilor, se pregătesc şi se desfăşoară comemorări care constau în depuneri de jerbe în semn de pios omagiu pentru cei care au căzut la datorie, defilări ale gărzilor de onoare, vizite la muzee şi săli ale tradiţiilor unităţilor, simpozioane,

1 Monument funerar ridicat în memoria unei persoane decedate, ale cărei oseminte se găsesc în alt loc.

19

mese rotunde, colocvii şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, servicii religioase şi slujbe de pomenire a eroilor, apeluri solemne, ceremonii militare, de regulă în spaţii publice în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor publice, prilej cu care se evidenţiază spiritul de eroism al jandarmilor şi se omagiază eroii fiecărei unităţi de jandarmi. Aceste ceremonii sunt, totodată, prilejuri de trăire intensă pentru toţi participanţii, ele dezvoltând şi întărind camaraderia, coeziunea fiecărei unităţi şi subunităţi, fiind, în acelaşi timp, un bun prilej ca Jandarmeria să-şi dovedească, în faţa societăţii civile, hotărârea de a apăra integritatea teritorială, unitatea naţională, democraţia constituţională şi statul de drept.

Unităţile Jandarmeriei Române au adoptat patronii spirituali protectori din rândul personalităţilor istorice sau militare, personajelor legendare sau biblice cu semnificaţie simbolică, ale căror trăsături pozitive, fapte, atitudini, spiritualitate sau conotaţie simbolică se asociază cu specificul, tradiţiile, activitatea ori aspiraţiile structurilor militare ale Jandarmeriei. Astfel, în anul 2000, Jandarmeria Română şi-a stabilit ca patroni spirituali pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. De ziua „patronului spiritual” se organizează reviste de front, ceremonii religioase, adunări festive, întreceri sportive, spectacole evocatoare, vizite la instituţii de cultură, mese festive, apeluri solemne, cu participarea cadrelor şi a familiilor acestora, autorităţilor locale, veteranilor de război, reprezentanţilor cultelor şi ai unor instituţii şi organizaţii de cultură sau obşteşti, precum şi publicului larg.

Tot în scopul cinstirii eroilor, după Revoluţia din Decembrie 1989, fiecare unitate de jandarmi a căutat şi identificat în zona sa de responsabilitate monumente sau morminte ale eroilor jandarmi, cărora le-a acordat respectul cuvenit, prin îngrijirea şi, la nevoie, refacerea lor, luarea în evidenţă şi organizarea de activităţi comemorative cu diferite ocazii la aceste aşezăminte istorice.

La aceste simboluri ale celui mai pur patriotism, în fiecare an, la Înălţarea Domnului, după datina străbună şi

20

orânduirea Bisericii Ortodoxe Române, în aproape toate unităţile Jandarmeriei se organizează manifestări omagiale de cinstire a memoriei jandarmilor care au contribuit prin sacrificiul lor la existenţa valorilor naţionale ale poporului român contemporan.

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul, pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

Ilustrative, pentru aceasta, sunt cuvintele lui Petre Gârboviceanu: „Cultul trecutului e cea mai de seamă virtute a unui popor. Acest trecut e al părinţilor, al moşilor şi strămoşilor noştri şi ni se lasă nouă ca o scumpă moştenire, ca şi cel mai preţios tezaur.”

De aceea, Arma „oamenilor de arme” are o bogată tradiţie militară, pe care viitorul nu are dreptul să o refuze, iar fiecare jandarm are obligaţia să se implice direct în acţiunea de recuperare a tradiţiei, care constituie un element fundamental în dăinuirea Jandarmeriei Române.

Treptat, pe parcursul anilor, problema simbolurilor de cinstire a cunoscut o amplă şi radicală evoluţie. Astfel, Jandarmeria a reuşit ca, într-un timp scurt, să identifice 9.162 cimitire şi 298.270 morminte, din care identificate pe naţionalităţi 119.165.

Pentru a-şi exprima gratitudinea, o serie de localităţi au integrat în forul public monumente menite să fie sinteza simbolică a cinstirii eroilor.

Realizate din fonduri publice sau subscripţii ale comunităţilor locale, operele comemorative de război, columne şi altare de veşnică recunoştinţă, sunt aşezăminte social-culturale, supuse regimului juridic stabilit prin lege. Repere simbolice ale momentelor de cumpănă din istoria naţională,

21

ele se înalţă din adâncuri ca o flacără veşnică spre ceruri, ca o legătură sacră între trupurile martirilor din toate timpurile şi toate locurile, transformate în ţărână şi sufletele lor curate, ridicate la ceruri. Acestea probează fără tăgadă faptul că, adevărata glorie nu poate muri. Ele reamintesc astfel, din generaţie în generaţie, despre generoasele exemple de vitejie şi abnegaţie, ale datoriei împlinite, de faptul că nici un sacrificiu nu este prea mare când Ţara şi interesele ei sunt primejduite.

Prin ridicarea acestor simboluri, contemporaneitatea doreşte să perpetueze exemplul spiritului de sacrificiu al luptătorilor pentru cauza nobilă a integrităţii pământului strămoşesc al Patriei.

De la modestele cruci confecţionate din materiale uşor perisabile, plasate în timpul războiului, la monumentele de amploare care au solicitat comitetelor de iniţiativă lansări de concursuri, avizări, recepţii parţiale şi definitive, alegerea amplasamentelor, organizarea dezvelirii, întreţinerea şi organizarea de Ziua Eroilor a manifestărilor la aceste monumente, toate au presupus dăruire din partea celor care şi-au asumat o asemenea nobilă misiune.

Practic, pe plan naţional, s-a desfăşurat o competiţie, fiecare localitate, prin comitetele de iniţiativă, a dorit să-i onoreze pe cei căzuţi şi, totodată, să ilustreze, în mod concludent, care le-au fost obiectivele majore. Astfel, pornind de la o iniţiativă a unei persoane sau a unui grup, comunităţile locale au ajuns la constituirea de comitete pentru ridicarea monumentelor, redactând tema concursului, apelul către cetăţenii localităţii, intervenţiile la factorii administrativi pentru aprobările cuvenite necesare, participând la strângerea fondurilor sub cele mai variate forme: liste de subscripţie, chete, loterii, spectacole, lansări de cărţi poştale cu imaginea viitorului monument, intervenţii la diferite instituţii şi întreprinderi pentru obţinerea de fonduri sau materiale, lansarea de insigne etc. Au fost create chiar fundaţii care au avut înscrise în programul lor de perspectivă realizarea de monumente ale cinstirii înaintaşilor.

22

Monumentele istorice dedicate eroilor jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial constituie o sinceră şi vibrantă pledoarie, pe temeiul realităţilor concrete istorice, trecute şi actuale, pentru cinstirea memoriei înaintaşilor prin monumente de for public – testamente şi carte de învăţătură generaţiilor prezente şi viitoare ale Neamului românesc.

De ce prezintă importanţă monumentele istorice din perioada Primului Război Mondial? Pentru că, nu toate monumentele istorice de for public ale Marii Uniri din anul 1918 – înălţate cu dragoste şi trudă de generaţia celor care au luptat cu arma în mână în Marele Război pentru Întregirea Neamului din anii 1916-1918 – mai există şi astăzi, o mare parte dintre acestea fiind ulterior distruse deliberat, după cel de-al doilea Război Mondial, pe criterii politice şi ideologice.

Astăzi, constatăm că multe monumente realizate anterior anului 1940, nu le mai avem. Lipsind total sau parţial, văduvite de componentele concepute de realizatori, ele erau mesajul unei epoci către viitor. Acolo unde s-au păstrat machete, miniaturi, schiţe, planuri etc. se poate întreprinde o operă de restituire prin realizarea unor replici şi readucerea lor în forul public. Demnă de reţinut este şi evoluţia problematicii reconstituirii monumentelor de for public în ceea ce, prea des definim, mai puţin analitic, drept perioada de oprimare, totalitară, comunistă. Întreţinerea şi reconstituirea (refacerea) monumentelor de for public consacrate eroilor jandarmi se bucură de o atenţie deosebită, care a declanşat un spirit de largă şi intensă emulaţie în rândul tuturor jandarmilor.

De asemenea, în unităţile Jandarmeriei Române au fost realizate „Galerii ale Eroilor” pentru aducerea unui omagiu celor care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă ale patriei. Acestea se regăsesc într-un spaţiu distinct, cuprinzând documentare cu numele şi fotografiile acestora, datele lor personale, subunitatea din care au făcut parte şi acţiunile la care au participat. Acolo unde a fost posibil, numele eroilor au fost înscrise pe plăci comemorative instalate la intrarea în unitate ori în apropierea Drapelului de luptă.

23

La sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, a fost constituit Muzeul Jandarmeriei Române, lăcaş de cult care ilustrează tradiţiile militare ale Armei, unde se regăsesc expuse diverse documente, obiecte, uniforme, arme, reprezentative pentru trecutul Jandarmeriei Române.

4. Monumente reprezentative, dedicate eroilor jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial

Monumentele, unele dintre ele constituite în veritabile

ansambluri arhitectonice, ilustrează comemorativ faptele de vitejie, constituind pagini vii din zbuciumata noastră istorie. Trebuie să arătăm că suntem demni de ceea ce am primit şi, mai ales, că ştim cum să ne cinstim înaintaşii.

1. Monumentul Eroilor din Oraşul Bereşti. În mijlocul acestui frumos şi liniştit orăşel al judeţului Galaţi, locuitorii şi Comitetul Central al Societăţii Monumentelor Eroilor au dezvelit într-un cadru festiv, la care au luat parte toată suflarea oraşului şi numeroşi delegaţi din partea Prefecturii Judeţului Covurlui, în ziua de 9 septembrie 1923, adică la cinci ani de la încheierea Păcii de la Buftea, din 1918, un impunător monument, dedicat eroilor din Bereşti care au căzut la datorie în anii primei conflagraţii din 1916–1918. Acesta este compus dintr-o statuie de bronz şi un soclu mare din beton. Statuia are 1,70 metri şi reprezintă un soldat în uniforma epocii, iar postamentul, înalt de 2,60 metri, are două plăci din bronz, cu două frumoase basoreliefuri, cu scene de luptă din marile bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti, precum şi numele a 100 eroi.

Opera de artă aparţine marelui artist plastic L. Franceschini, iar dedicaţia poate fi citită de cei care vizitează oraşul Bereşti: „OMAGIU CELOR CĂZUŢI PENTRU PATRIE”.

2. Monumentul Eroilor din Comuna Brăhăşeşti. Numele celor 68 eroi din comuna Brăhăşeşti, căzuţi la datorie în timpul Primului Război Mondial, au fost cizelate în marmura

24

albă, pe obeliscul înalt de 5,5 metri, împrejmuit cu un gard de fier forjat, care a fost înălţat în centrul comunei, în vara anului 1936, cu prilejul împlinirii a două decenii de la data intrării României în acest război, la 15 august 1916.

Construcţia, care are forma unei structuri de piramidă, are în vârf un vultur cu aripile larg deschise şi este strădania meşterilor Constantin Grasu şi Ion Chirvăsuţă, iar suportul financiar şi l-au adus cu multă bunăvoinţă toţi locuitorii comunei, împreună cu învăţătorii şcolii. La dezvelirea monumentului a fost oficiată o impunătoare slujbă religioasă, iar primarul comunei a omagiat spiritul de jertfă şi eroismul celor 68 de fii ai comunei.

3. Monumentul Eroilor din Satul Ciureştii Vechi, Comuna Bălăşeşti. Numele celor 63 eroi din timpul Primului Război Mondial din satul Ciureştii Vechi au fost înscrise pe „Monumentul Eroilor”, înalt de 3,40 metri, de forma unui obelisc cu un vultur în vârf, iar pe frontispiciu, deasupra numelor eroilor, a fost fixată o placă metalică având un basorelief compus dintr-o cunună de lauri şi o cruce. La baza obeliscului sunt numele locuitorilor satului care au avut iniţiativa şi s-au străduit pentru înălţarea monumentului, al cărui mesaj dăinuie de câteva decenii.

4. Monumentul Eroilor din satul Cotoroaia, Comuna Cerţeşti. Locuitorii acestui sat au avut iniţiativa de a înălţa în anul 1921 „Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial” care are forma unui obelisc înalt de 2,53 metri, cu o cruce în vârf, iar pe frontispiciul acestuia au fost dăltuite pentru posteritate numele a 23 eroi, care în urmă cu 8 decenii şi jumătate şi-au îndreptat paşii către porţile cazărmilor Regimentelor 11 Dorobanţi „SIRET” din Galaţi, 12 Dorobanţi „Dimitrie Cantemir” din Bârlad şi 24 Dorobanţi din Tecuci, luptând cu devotament şi spirit de sacrificiu pentru apărarea meleagurilor patriei noastre, invadate de armatele Puterilor Centrale.

Numele celor 23 eroi din satul Cotoroaia pot fi întâlnite în registrele istorice ale celor trei regimente de dorobanţi, care

25

au luptat sub comanda generalului de divizie Neculai Arghirescu, comandantul Diviziei 6 Infanterie, la Oituz, dar ele vor rămâne înscrise pentru veşnicie în piatra dură a însemnului memorial înălţat în anul 1921, de bunicii şi străbunicii locuitorilor din Cotoroaia.

5. Monumentele eroilor din Comuna Independenţa. Monumentul este cunoscut sub numele de „Monumentul Jandarmilor”, şi este realizat în memoria celor doi eroi ai Jandarmeriei rurale, înalt de peste 4 metri, de formă prismatică, cu un postament în trepte, iar în vârf un vultur cu aripile deschise. Pe frontispiciu se află un basorelief, care reprezintă o cunună cu lauri, precum şi numele eroilor cu următoarea inscripţie: „În amintirea eroilor jandarmi căzuţi în timpul serviciului 1916–1921”; cei doi eroi sunt plutonierul Gheorghe SOTROCAN, contingentul 1911, răpus în ziua de 7 februarie 1917 şi sergentul Radu MITITELU, contingentul 1920, răpus la 12 august 1922. Monumentul a fost ridicat în vara anului 1922, cu prilejul aniversării, în august, a jumătate de deceniu de la victoria trupelor române la Mărăşeşti, cu cheltuielile Legiunii de Jandarmi COVURLUI şi construit de firma „NIFORTIS” din Galaţi.

6. Monumentul Eroilor din Comuna Lieşti. Pentru cei 68 eroi ai comunei, care au luptat şi s-au jertfit în anii primei mari conflagraţii mondiale, a fost construit un simbolic monument din beton, înalt de trei metri, împrejmuit cu un gard format din stâlpi de beton şi pânză metalică.

Deasupra monumentului se găseşte o cruce mare din piatră, iar pe frontispiciu a fost montată o placă de marmură albă, pe care au fost inscripţionate numele şi gradul eroilor şi următoarea dedicaţie omagială: „ÎN AMINTIREA OSTAŞILOR MORŢI ÎN RĂZBOIUL 1916–1918. VOI V-AŢI DAT VIAŢA PENTRU ŢARĂ ŞI NEAM”.

7. Monumentul Eroilor din Comuna Nămoloasa. În Nămoloasa, comună a cărei denumire a fost scrisă în lucrările de istorie militară cu litere mari, încă de sfârşitul secolului al XIX-lea, când, din raţiuni militare strategice, a început

26

construirea liniei fortificate „F-N-G”, adică Focşani – Nămoloasa – Galaţi, iar în peisajul natural al împrejurimilor au început să apară un număr apreciabil de cazemate şi lăcaşe de tragere din beton, bine camuflate şi dotate cu armament, s-a înălţat, după terminarea Primului Război Mondial, un impunător monument dedicat celor 24 de eroi ai comunei, care au căzut la datorie în această conflagraţie. Pe un postament din beton înalt de 1,30 metri, împrejmuit cu un gard din metal, a fost construit un piedestal paralelipipedic, pe care au fost înscrise numele eroilor şi aşezată o statuie înaltă de peste 2 metri care reprezintă un soldat cu arma în mâna dreaptă. Pe faţada principală a piedestalului este montată o placă de marmură albă, dreptunghiulară, pe care stă scris: „EROII COMUNEI NĂMOLOASA, MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN ANII 1916-1918”, iar pe faţa principală a postamentului a fost fixată o placă de marmură albă cu următoarea inscripţie: „SLAVĂ EROILOR NEAMULUI”.

8. Monumentul Eroilor din comuna Suharău din Judeţul Botoşani – o cruce aşezată pe un postament în trei trepte, totul din marmură albă – a fost realizat de un meşter popular în anul 1923. A fost renovat – potrivit inscripţiei – prin grija colonelului Costică Chiţac şi Jandarmeriei Botoşani şi a consilierului judeţean Mircea Calistru, în anul 2001.

Monumentul evocă jertfa eroilor jandarmi căzuţi în luptele purtate pentru eliberarea de sub dominaţie străină, pentru păstrarea fiinţei naţionale şi neatârnare.

Sub inscripţia „BRAVILOR OSTAŞI, PATRIA RECUNOSCĂTOARE”, sunt enumerate numele eroilor locali căzuţi în războiul balcanic (1913), Războiul pentru Reîntregire Naţională şi în cea de-a doua conflagraţie mondială.

9. Monumentul Eroilor Jandarmi Buzoieni a fost construit în anul 2000, în curtea Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Buzău. Pe placa din marmură albă prinsă pe postament se află inscripţia: Eroilor jandarmi buzoieni: Plt. maj. Pascu Gheorghe, 1918, Plt. maj. Vlase Petre, 1918, Serg. Preda Chiriţă, 1918 (cei trei subofiţeri au făcut parte din

27

Compania de Jandarmi Buzău, unitate care, în timpul luptelor desfăşurate la Curbura Carpaţilor, a facilitat, prin propriul sistem de informaţii, o bună cunoaştere a zonei, deplasarea trupelor române, replierea şi retragerea acestora pe drumuri sigure, evitându-se încercuirea lor de trupele germane; la 26 noiembrie 1916, în momentul în care trupele germane se aflau la 15 km de oraşul Buzău, compania de jandarmi s-a retras spre Moldova, cei trei subofiţeri fiind luaţi prizonieri).

10. Monumentul Eroilor Vasile STROIA şi loan MOLDOVAN. Pe un „zid” din marmură, cu dimensiunile 4,00 x 2,50 m, sunt prinse o cruce, o formă paralelipipedică albă din marmură împodobită cu însemnele Jandarmeriei, o ramură de laur şi două coloane ce imită pridvorul caselor româneşti. La baza monumentului se află un basorelief din bronz reprezentând doi soldaţi căzuţi la pământ. Pe „zid” se află inscripţia: „AICI AU CĂZUT LA 2 FEBRUARIE 1919 JANDARMII VASILE STROIA ŞI IOAN MOLDOVAN FĂCÂNDU-ŞI DATORIA FAŢĂ DE NEAM ŞI ŢARĂ”, iar pe placa de marmură albă – „EROILOR JANDARMI 1919”. Monumentele reamintesc de uciderea jandarmilor Vasile STROIA şi loan MOLDOVAN, în localitatea Viişoara, de către elemente ostile Actului Unirii Transilvaniei cu România, în timp ce distribuiau ordinele de mobilizare ale Armatei Române. Evenimentul s-a petrecut după realizarea Marii Uniri (1 Decembrie 1918), în momentul în care se producea atacul ungar asupra României.

Concluzii Cinstirea eroilor trecuţi în nefiinţă este o normă morală

universală pentru fiecare societate. Sacrificiile lor sunt răsplătite prin recunoaşterea de către istorie, dar şi prin eternizarea numelor lor în conştiinţa naţională, în memoria colectivă. În tradiţia Jandarmeriei Române, cultul eroilor a avut întotdeauna o

28

semnificaţie aparte şi de aceea, astăzi, noua generaţie de jandarmi şi-a recuperat nu numai istoria, ci şi eroii săi.

Respectul faţă de simbolurile statului şi Armei capătă la jandarmi accente deosebite, ce se regăsesc pe accesoriile uniformelor, ele reprezentând cea mai convingătoare dovadă a faptului că purtătorul acestor înalte simboluri este un apărător al intereselor statului şi poporului român.

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

În prezent, urmaşii acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam au amenajat în anul 2000, la sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, Muzeul Jandarmeriei Române, lăcaş de cult care ilustrează simbolic tradiţiile militare ale Armei şi care cuprinde plăcile de marmură cu numele eroilor Armei depistaţi până în prezent. La multe dintre unităţile Jandarmeriei Române s-au amenajat săli ale tradiţiilor unde au fost expuse tot simbolic documente, obiecte, uniforme, arme etc. ce ilustrează tradiţiile unităţii, „Galeria Comandanţilor” unde au fost expuse numele şi fotografiile comandanţilor de la înfiinţarea unităţii şi până în prezent.

Astfel putem aprecia că Arma „oamenilor de arme” are o bogată tradiţie militară şi reprezintă un tezaur de înţelepciune şi voinţă pe care viitorul nu are dreptul să-l refuze, iar fiecare jandarm are obligaţia să se implice în mod sincer în acţiunea de recuperare a tradiţiei, care este un element fundamental în dăinuirea Jandarmeriei Române.

29

BIBLIOGRAFIE:

• Onoare, Jertfă, Credinţă – colectiv de autori: Gl. mr. dr. Costică Silion, gl. bg. dr. Ion Crînguş, Bucureşti, Editura M.A.I., 2007;

• Omagiu eroilor gălăţeni 1877–1878; 1916–1918; 1941–1945 – lucrare elaborată sub egida Asociaţiei Veteranilor de război din M.A.I., gl. mr. dr. Costică Silion, Editura Luceafărul, 2006;

• Am fost acolo unde trebuia să fim – album al monumentelor Internelor – autor: Constantin Gheorghe, Editura M.A.I., 2003;

• Istoria Jandarmeriei Române (1850–2000) – gl. mr. (r) Ioan P. Suciu, gl.bg. (r) Mihalache Vasile, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;

• Jandarmeria Română din Banat – col. Constantin Rădoi, Col. Dan Boacă, lt. col. Paul Ciobănaşu, Editura TIMPOLIS, Timişoara, 2000;

• Monumentele Marii Uniri – Virgiliu Z. Teodorescu, Editura M.A.I., 2000;

• Jandarmeria ardeleană – Tradiţie şi contemporaneitate, Colectiv de autori, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999;

• Jandarmii în războaiele Armatei Române – Bătălia pentru stăpânirea capitalei şi curăţirea teritoriului naţional de trupele germane (august – septembrie 1944) – gl. mr. (r) Ioan P. Suciu, mr. Lazăr Chiriac, Editura TEMPUS, Bucureşti, 1994;

• Jandarmeria Română – tradiţii şi perspective, Bunoaica Ion, Editura SEMNE 94;

• Pagini dintr-o istorie nescrisă 1850–1949, gl. mr. (r) Mihalache Vasile, colonel (r) Ioan P. Suciu, Editura M.I., 1993;

• Istoria românilor în date şi evenimente – selecţie şi prezentare de Lucia Bălan, Colecţia Memorator, Editura Motiv, Cluj-Napoca 1987;

• Momente din Istoria Ministerului de Interne. Vol. I (1821–1944) prof. col. (r) Bobocescu Vasile;

• Istoria militară a poporului român vol. IV-V, Editura Militară, Bucureşti, 1987;

• Oastea română de-a lungul veacurilor, col. Gh. Romanescu, Editura Militară, 1976.

30

ACTIVITĂŢI ŞI ACŢIUNI ALE LEGIUNII DE JANDARMI „TREI SCAUNE”

ÎN PERIOADA 1938–1940

General de brigadă Eugen POP Inspector-şef al I.J.J. Braşov

Analiza perioadei interbelice şi a începutului celui de-al Doilea Război Mondial, impune o diversitate de abordări în privinţa situaţiei României în general, asupra teritoriilor revendicate de către statele vecine revizioniste, în special.

URSS, Ungaria şi Bulgaria au considerat hotărârile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, adoptate în urmă cu 90 de ani, recunoscute prin tratatele de pace încheiate în anii 1919 şi 1920, ca irelevante, abuzive şi ca o mare nedreptate istorică.

Drept urmare, chiar începând cu anul 1919 cele trei state au acţionat pe diferite căi, în funcţie de resursele proprii şi sprijinitorii direcţi (Germania şi Italia în cazul Ungariei şi Bulgariei), pentru satisfacerea pretenţiilor teritoriale în detrimentul României, devenită o putere regională în urma constituirii sale în graniţele fireşti, în baza principiului naţionalităţilor, promovat la sfârşitul primei conflagraţii mondiale.

Acţiunile statelor revizioniste împotriva României, cu un obiectiv clar stabilit, s-au desfăşurat pe teritoriul propriu, în străinătate şi în România, cu o intensitate sporită în teritoriile pe care le revendicau, în acţiuni fiind angajată populaţia de naţionalitate rusă, ucraineană, lipoveni, bulgari, maghiari şi secui, care locuiau compact sau dispersat în Basarabia, Bucovina, Dobrogea şi Transilvania.

În acest scop, toate cele trei state au organizat şi desfăşurat independent, o vastă activitate informativă, contrainformativă, de propagandă generală şi specială, de organizare a structurilor teroriste, organizaţiilor subversive şi

31

iredentiste secrete, mascate în organizaţii culturale, religioase, sportive sau de binefacere.

Asupra modului de organizare şi acţiune a acestora există o bogată literatură românească şi străină, realizată de către specialiştii şi cercetătorii în domeniu.

Demersul pe care îl întreprindem şi îl aducem în atenţie are în vedere activitatea Jandarmeriei Române, ca structură de ordine publică, în judeţul Trei Scaune, în perioada 1938.

Diversa şi complexa problematică a activităţii Legiunii de Jandarmi Trei Scaune în perioada menţionată, impune o abordare obiectivă, raţională, ştiinţifică, menită să aducă în atenţie evenimente, fapte şi acţiuni desfăşurate în sud-estul Transilvaniei, în curbura interioară a Carpaţilor, într-o perioadă zbuciumată, efervescentă şi încordată pentru secuii şi românii din acest areal, care în septembrie 1940 a fost cedat sub presiune externă Ungariei.

Primul aspect care se impune a fi subliniat este acela că ofiţerii, subofiţerii şi trupa din cadrul Legiunii de Jandarmi Trei Scaune şi-au desfăşurat activitatea şi au acţionat în conformitate cu cadrul normativ existent, cu prevederile ordinelor eşaloanelor superioare (regiment sau inspectorat de jandarmi, Corpul de Jandarmi sau Inspectoratul General al Jandarmeriei).

Atât Legea nr. 912 din 23 martie 1929 pentru organizarea Jandarmeriei rurale, cât şi Legea din 31 iunie 1939 pentru organizarea Jandarmeriei, prevedeau că această structură „este un corp militar instituit pentru a veghea pe teritoriul rural la siguranţa de stat, la liniştea şi siguranţa publică, precum şi la executarea legilor şi regulamentelor, atât în timp de pace, cât şi în timp de război”.

Organizată pe sectoare, secţii şi posturi, Legiunea de Jandarmi Trei Scaune trebuia să-şi îndeplinească misiunea pe teritoriul unui judeţ cu o suprafaţă de 3.337 km2, în care se aflau zone montane, deluroase şi de câmpie, o populaţie evaluată la 1 iulie 1937 la 143.801 locuitori, aşezaţi în două oraşe (Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc) şi în cadrul a 107

32

sate grupate în: Plasa Baraolt – 11 sate, Plasa Covasna – 27 sate, Plasa Sfântu Gheorghe – 21 sate şi Plasa Târgu Secuiesc – 29 sate.

În cea mai mare parte a localităţilor judeţului se aflau posturi, secţii şi sectoare de jandarmi, iar reşedinţa Legiunii se afla în oraşul Sfântu Gheorghe.

În localităţile de dislocare şi în zonele de responsabilitate, structurile jandarmeriei aveau ca atribuţii: prevenirea infracţiunilor; menţinerea şi restabilirea ordinii în caz de tulburări; paza ordinii publice şi siguranţa statului şi raportarea lor organelor în drept; cercetarea şi urmărirea tuturor infracţiunilor prevăzute de legile civile, militare şi ordonanţele autorităţilor locale; prinderea infractorilor, adunarea şi păstrarea probelor, întocmirea actelor şi înaintarea lor, împreună cu făptuitorii, autorităţilor în drept, potrivit legilor în vigoare; executarea mandatelor de aducere şi de arestare, a ordinelor intervenţiilor şi cererilor primite în scris de la autorităţile cu atribuţiuni de poliţie generală; asistenţa şi ajutorul, la cererea scrisă a celorlalte autorităţi recunoscute prin lege, sau organelor acestora, când sunt împiedicate în exerciţiul funcţiunii lor.

Scoatem în evidenţă atribuţiile Jandarmeriei pentru a convinge că, în pofida unor aprecieri nejustificate, făcute în necunoştinţă de cauză în legătură cu atribuţiile acestei structuri de ordine publică, jandarmeria rurală a acţionat în conformitate cu cadrul juridic existent.

Nu excludem existenţa şi manifestarea unor abuzurile din partea unor jandarmi, pe fondul unei insuficiente pregătiri sau stare de comportament, care, în cele mai multe situaţii au fost sancţionate de către şefii direcţi sau eşaloanele superioare.

Modul de îndeplinire a atribuţiilor de către structurile Jandarmeriei a fost specific zonelor geografice ale României, unde manifestările legate de ordinea publică şi siguranţa de stat s-au desfăşurat în mod diferit.

33

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Jandarmeria rurală trebuia şi a pus un accent deosebit pe „adunarea informaţiunilor referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului”, în condiţiile în care, în perioada 1938-1940 s-au intensificat acţiunile ostile la adresa statului român, executate de către forţe din interior şi exterior.

Insuficienta pregătire a lucrătorilor Jandarmeriei rurale pe linia culegerii informaţiilor şi identificarea agenţilor provocatori, în general bine disimulaţi, a impus crearea în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei unui serviciu de informaţii, format din ofiţeri şi subofiţeri de jandarmi acoperiţi, care au reuşit să-şi creeze o reţea de informatori mai mult sau mai puţin eficientă.

La nivel teritorial s-au constituit sectoare informative care cuprindeau un număr diferit de judeţe.

Pentru spaţiul geografic care face obiectul analizei noastre, precizăm că la 15 februarie 1936 a fost constituit Sectorul informativ Braşov, care avea în responsabilitate judeţele Braşov, Ciuc, Trei Scaune, Făgăraş şi Sibiu.

Şi în acest caz subliniem că acţiunea structurilor informative ale Jandarmeriei s-au executat în baza unui cadru normativ, în care menţionăm: Instrucţiuni pentru funcţionarea din punct de vedere poliţienesc şi de colaborare a Sectoarelor Informative” şi „Instrucţiuni pentru funcţionarea din punct de vedere administrativ a Sectoarelor Informative de Jandarmi”, prin care s-au stabilit detalii privind activitatea ofiţerilor, deplasările personalului şi cazarea acestuia, bugetul sectoarelor ş.a.

Personalul care încadra Sectoarele informative colabora cu structurile teritoriale ale Jandarmeriei care desfăşurau activităţi şi în această direcţie, legiunile, sectoarele, secţiile şi posturile de jandarmi.

În perioada 1938–1940, cele mai active sectoare informative au fost cele din Basarabia şi Transilvania, datorită prezenţei unor importante minorităţi etnice şi vecinătăţii URSS şi Ungariei, care promovau o politică revizionistă făţişă şi

34

disimulată faţă de România, ceea ce a creat o situaţie foarte complexă.

În Transilvania în general, în judeţele cu populaţie maghiară majoritară sau cu pondere însemnată, structurile Jandarmeriei rurale, în unele perioade şi cele ale Jandarmeriei operative, au desfăşurat o intensă activitate cu privire la activitatea revizionistă şi iredentistă maghiară, planificată şi dirijată de la Budapesta, în cele mai multe cazuri pusă în aplicare cu interes şi conştiinciozitate de către liderii politici, intelectuali şi liderii religioşi ai bisericii reformate şi romano-catolice.

Constatarea generală a structurilor Jandarmeriei din judeţele cu populaţie majoritar maghiară sau secuiască era că gradul de infracţionalitate era scăzut, astfel că nu existau probleme deosebite în privinţa măsurilor de ordine publică.

În schimb, activitatea revizionistă şi iredentistă se manifesta cu intensitate crescândă din toamna anului 1938, ajungând la apogeu în vara anului 1940.

Din documentele identificate în fondurile arhivistice naţionale şi în cele ale unor direcţii judeţene ale Arhivelor Naţionale ale României, rezultă cu claritate complexa, dificila şi uneori, ineficienta muncă a structurilor Landarmeriei din judeţul Trei Scaune, din considerente şi cauze obiective şi subiective.

Ineficienţa muncii a fost mai mult sau mai puţin percepută la nivelul structurilor Jandarmeriei angajată în activităţi şi acţiuni de descoperire, identificare, raportare şi combatere pe căi legale a acţiunilor revizioniste şi iredentiste din zona lor de responsabilitate. La nivelul ţării s-a resimţit ineficienţa măsurilor la nivel politic şi al justiţiei în privinţa constatării acestui fenomen.

De altfel, analiştii evenimentelor din vara şi toamna anului 1940, când conducerea politică a ţării a cedat fără luptă importante teritorii româneşti statelor vecine revizioniste, remarcă lipsa de reacţie, în cel mai bun caz slaba reacţie a autorităţilor centrale şi locale, cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării naţionale.

35

În fond, s-ar putea spune că din punct de vedere al acţiunilor, structurile Jandarmeriei din Transilvania în general, din judeţul Trei Scaune în special, puteau să se considere mulţumite de activitatea lor. Descoperiseră structuri şi persoane direct implicate în activitatea revizionistă şi iredentistă, coordonate pe o întreagă filieră de la Budapesta până la nivel de organizaţie şi chiar individ. Dovediseră acţiunea lor în total dezacord cu legislaţia românească în privinţa siguranţei statului. Întocmiseră documentele probatorii asupra activităţii persoanelor fizice şi juridice de naţionalitate maghiară (secui în multe cazuri), îndreptate împotriva ordinii de drept a statului, care promovau ura, dispreţul şi contestau direct unitatea şi integritatea ţării.

În toată această perioadă, notele informative ale structurilor Jandarmeriei, de la nivel post până la legiune de jandarmi, cuprindeau situaţii, fapte şi cazuri concrete de acţiuni ostile statului român, analize pertinente asupra consecinţelor pe termen scurt şi mediu pentru soarta României şi a românilor din Transilvania în general, din judeţele Ciuc şi Trei Scaune în special. Erau formulate propuneri concrete de adaptare a legislaţiei situaţiilor concrete, pentru a se oferi un cadru legal pentru acţiuni care se considerau eficiente în lupta cu revizioniştii şi iredentiştii maghiari şi secui. Erau solicitate fonduri pentru plata agenţilor informatori, care în cele mai multe situaţii nu se obţineau.

Se cereau noi forţe şi mijloace pentru a face faţă situaţiilor operative create, obţinându-se foarte puţin din cele solicitate.

În sfârşit, propunerile formulate pentru îmbunătăţirea situaţiei structurilor Jandarmeriei, pentru creşterea eficienţei activităţii acesteia, au rămas, în cele mai multe cazuri, fără răspuns.

Aşa se face că în toamna anului 1940, când structurile Jandarmeriei s-au evacuat, la ordin, din teritoriul cedat fără luptă Ungariei, liderii acestora sau simplii executanţi ai misiunilor constatau cu durere şi regret că munca lor a fost

36

zadarnică. Astăzi, documentele scrise rămase în fondurile arhivistice sunt dovada muncii depuse de către aceste structuri de ordine publică, cât şi un instrument de lucru pentru cercetătorii şi analiştii perioadei 1938–1940 din istoria României.

În perioada 1938–1940 structurile Jandarmeriei din judeţul Trei Scaune, subordonate Legiunii de Jandarmi comandate de maiorul Radu Lazăr, au desfăşurat o intensă activitate informativă în legătură cu mişcarea revizionistă şi iredentistă maghiară desfăşurată în zona sa de responsabilitate.

Dovadă sunt numeroasele rapoarte şi note informative transmise legiunii sau întocmite de către maiorul Radu Lazăr şi transmise eşalonului superior.

În sinteză, din rapoartele şi notele informative transmise Inspectoratului Regional de Jandarmi „Bucegi” şi Regimentului 2 Jandarmi „Bucegi”, rezultă implicarea preoţilor reformaţi, notarilor comunali, unor intelectuali sau cetăţeni români de naţionalitate maghiară (secui) cu o stare materială corespunzătoare în promovarea revizionismului şi iredentismului maghiar în rândul oamenilor simpli preocupaţi în principal de problemele vieţii cotidiene, dar sensibili la orice impuls exterior în această direcţie.

O notă informativă din 13 martie 1940 semnala că „În ziua de 2 martie 1940 în comuna Baraolt în localul de restaurant, într-o cameră dosnică, al numitului Czel Ioan, protopopul reformat Naghi Elek din Băţanii Mari a ţinut o adunare cu preoţii reformaţi din comunele Aita Mare, Aita Seacă, Aita Medie, Belin, Ormeniş, Micloşioara, Chepeţi, Telişoara, Biborţeni ş.a.

Întrunirea a durat de seara până noaptea la orele 1. La ceastă adunare fiecare preot a predat câte o dare de seamă scrisă, pe care le-a luat protopopul reformat Naghi Elek şi-a plecat cu ele la Bâtanii Mari – Trei Scaune. De aici, acele dări de seamă, printr-un om al său, au fost trimise la Cluj, de unde acesta s-a înapoiat în ziua de 5 martie 1940”.

37

De fapt activitatea protopopului reformat Nagy Elek este consemnată şi în alte documente emise de către structurile Jandarmeriei aparţinând Legiunii de Jandarmi Trei Scaune. Într-o altă notă se consemna că „Protopopul reformat Naghi Elek din Băţanii Mari vizitează la domiciliu pe toţi preoţii reformaţi din parohia sa, în special pe timpul nopţii, unde ia contact şi cu diferiţi alţi intelectuali unguri; la o săptămână –două după aceste vizite, cu toţi se întrunesc apoi în Baraolt, unde ţin adunare şi petrec până noaptea târziu în localul Czel”.

Jandarmii din Legiunea Trei Scaune au reuşit să descopere şi să identifice o reţea de introducere frauduloasă a materialului de propagandă revizionistă şi iredentistă, al cărui punct era oficiul poştal Covasna, acţiune de amploare în urma căreia, în urma cercetării corespondenţei s-a ajuns la următoarele concluzii: ungurii din România care pleacă în Ungaria trimit fotografii cu scop de propagandă iredentistă; cetăţenii români de naţionalitate maghiară, deşi au o stare materială bună în România, pleacă în Ungaria pentru a obţine cetăţenia maghiară şi a intra în serviciul statului maghiar; prin scrisorile trimise în ţară, aduc ofense naţiunii române, defăimând-o şi se face propagandă iredentistă maghiară cu privire la recuperarea Ardealului; s-au trimis acte din România, de către diferiţi notari publici, unor cetăţeni maghiari din Ungaria, fiind remarcat în acest sens notarul public Iamsc Gavril.

Prin metode specifice, structurile Jandarmeriei au urmărit activitatea unor cetăţeni români de naţionalitate maghiară, ieşiţi fraudulos din ţară, care au fost preluaţi de către structurile militare din Budapesta, verificaţi şi apoi introduşi în şcoli de spionaj sau pregătiţi pentru a executa acte de terorism în România.

Deosebit de interesantă a fost identificarea mutărilor în rândul personalului preoţi reformaţi sau romano-catolici, care au înlocuit pe cei în vârstă sau cu activitate necorespunză-toare pe linia promovării şi susţinerii revizionismului şi iredentismului maghiar.

38

Perioada la care facem referire a fost marcată de o preocupare pentru procurarea de către maghiarii din judeţul Trei Scaune a unor importante cantităţi de armament şi muniţii.

În baza informaţiilor deţinute, pe bază de mandat, structuri ale Legiunii Trei Scaune au efectuat o percheziţie la locuinţa lui Peterfi Iuliu, din localitatea Aita Mare, în care s-au găsit patru arme de foc de tipuri şi modele diferite, muniţie pentru fiecare tip de armă, alice, maşină de încărcat tuburi, ş.a., care nu au putut fi justificate cu acte de provenienţă.

Totodată la domiciliul lui Peterfi Iuliu au fost găsite acte ale primăriei din Chepeţi, al cărei secretar era, în special ordonanţe de plată cu sume variind între 400 şi 3.000 lei.

Remarcăm că Legiunea de Jandarmi Trei Scaune primea pe linie ierarhică anumite date despre persoane şi societăţi implicate în mişcarea revizionistă şi iredentistă maghiară, fiind solicitată să le urmărească, identifice şi să le cerceteze numai după realizarea unui probatoriu convingător.

Concentrările de rezervişti din primăvara şi toamna anului 1939, cât şi cele pentru diferite manevre militare, au fost marcate de acte de dezertare a unor militari de naţionalitate maghiară, cu întreg echipamentul şi armamentul din dotare.

Descoperind că parte din aceştia au fost pregătiţi în Ungaria şi trimişi în România în misiuni de spionaj sau pentru a comite acte de terorism, Marele Stat Major a ordonat Legiunii de Jandarmi Trei Scaune să execute o atentă supraveghere a acestora, iar cei descoperiţi că acţionează contrar intereselor statului român să fie reţinuţi, cercetaţi, iar dacă erau găsiţi vinovaţi să fie diferiţi Justiţiei Militare.

Din rapoartele Legiunii de Jandarmi Trei Scaune rezultă că în anul 1940 s-a produs o radicalizare a atitudinii ostile a populaţiei maghiare din acest judeţ, fiind semnalate situaţii concrete apărute în localităţile de pe raza secţiilor Catalina şi Covasna.

Atitudinea ostilă faţă de populaţia şi autorităţile române s-a intensificat după ce, aşa cum rezultă dintr-o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Trei Scaune, din 20 martie 1940, „... centrala iredentistă din Ungaria a dat ordin capilor

39

iredentişti maghiari din Transilvania, să comunice numele şi adresa funcţionarilor unguri din instituţiile româneşti care au depus jurământul de supunere şi credinţă faţă de Statul Român. Centrala iredentistă maghiară din Ungaria, după ce va fi în posesia numelui şi adreselor acelor funcţionari, le va trimite acestora câte un avertisment, prin care le va pune în vedere că sunt trecuţi pe cartea neagră şi că în cazul unei eventuale ocupări a Ardealului, aceştia vor fi primii executaţi”.

Până la începutul lunii septembrie 1940, structurile Legiunii de Jandarmi Trei Scaune au monitorizat întreaga mişcare revizionistă şi iredentistă maghiară, au desfăşurat acţiuni de contracarare a manifestărilor ostile, a propagandei prin diferite mijloace în rândul etnicilor maghiari şi secui.

Totodată, au asigurat, în limita posibilităţilor, protecţia şi apărarea instituţiilor statului, protecţia românilor aflaţi în minoritate în majoritatea localităţilor judeţului. Cu siguranţă, prezenţa şi acţiunile Jandarmeriei în judeţul Trei Scaune au perturbat activitatea structurilor revizioniste şi iredentiste maghiare.

Multe acţiuni, planificate la Budapesta sau în centrele din Transilvania, au eşuat sau nu au mai fost executate datorită temerilor faţă de reacţia structurilor Jandarmeriei, de departe cele mai active şi eficiente în contracararea acţiunilor ostile statului, autorităţilor locale şi populaţiei româneşti.

Probabil nu întâmplător, după evacuarea structurilor Jandarmeriei şi autorităţilor române din judeţul Trei Scaune, între 5–13 septembrie 1940, maghiarii au distrus monumentul jandarmilor din comuna Aita Mare, care fusese ridicat în anul 1927 în memoria plutonierului Tatu Ioan şi sergentului instructor Grideanu Ioan, ucişi prin împuşcare în timpul unei misiuni.

Evacuarea Legiunii de Jandarmi Trei Scaune la Braşov a fost o acţiune relativ simplă în concepţie şi execuţie, având în vedere distanţele mici de parcurs, infrastructura de comunicaţii bine dezvoltată, timpul suficient la dispoziţie pentru planificarea şi executarea acţiunilor.

Prin plecarea Legiunii de Jandarmi din judeţul Trei Scaune, populaţia românească din acest spaţiu geografic a rămas la

40

discreţia noilor autorităţi maghiare, a părţii radicale a maghiarilor şi secuilor, fiind supusă unui adevărat calvar fizic şi psihic.

În special în lunile octombrie şi noiembrie 1940, jandarmii maghiari şi parte a populaţiei maghiare şi secuiască au maltratat şi bătut românii.

Nu ne propunem să analizăm cele întâmplate în judeţul Trei Scaune în perioada terorii horthyste, dar nu putem să nu arătăm că în lunile septembrie şi octombrie 1940, noile autorităţi instalate au comis sau au tolerat comiterea a: 24 omoruri; 69 schingiuiri individuale; schingiuri în masă la Belini şi Poiana Sărată; 258 bătăi; 381 arestări abuzive, în marea lor majoritate pe bază de acuzaţii nefondate juridic; 25 profanări; 11 devastări colective; 100 devastări individuale.

La Poiana Sărată şi Zăbala au fost efectuate bătăi în masă; au fost dărâmate biserici ortodoxe la Boroşneul Mare, Căpeni, Comandău şi Zagon; au fost devastate locuinţele locuite de români la Covasna (80 case), Lunca Ozunului, Valea Mare, Ozun, Zăbala şi Zagon.

Dacă acestor acţiuni ilegale, inumane, contrare celei mai elementare morale creştine, le adăugăm expulzările individuale şi în masă, avem o imagine apocaliptică asupra sorţii şi situaţiei românilor din judeţul Trei Scaune, lipsiţi de orice mijloc de apărare, rămaşi la cheremul abuzurilor şi atrocităţilor comise în numele unui ideal care se preconiza a fi realizat prin ură şi violenţă.

BIBLIOGRAFIE: • Giurcă Ion, Anul 1940. Drama României Mari, Editura

Protransilvania, Bucureşti, 2000; • Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratul General al

Jandarmeriei, dosar nr. 64/1939, f. 141; • Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratele Regionale de

Jandarmi, dosar nr. 364, f. 59; • Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratul General al

Jandarmeriei, dosar nr. 20/1940, f. 107; • Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratul General al

Jandarmeriei, dosar nr. 5/1939, f. 34-38.

41

JANDARMII ŞI REFUGIAŢII POLONEZI (1939–1940)

Colonel (r) prof. univ. dr. Costică POPA

Colonel dr. Lazăr CHIRIAC Colectiv – Unitatea Specială 30 Jandarmi Bucureşti

La 1 septembrie 1939, ora 0445, puternice forţe germane, sprijinite de peste 1.500 avioane, invadează Polonia pe toată lungimea frontierei de 1.600 km, declanşând astfel, cel de-al Doilea Război Mondial.

Pe data de 12 septembrie 1939, ministrul de externe al Germaniei cere guvernului român, prin Legaţia de la Bucureşti, să nu acorde azil oficialităţilor civile şi militare poloneze, să se opună cu forţa armelor oricărei treceri peste frontierele sale a vreunui organism polonez, să dezarmeze şi să interneze imediat formaţiunile poloneze care au trecut frontiera şi să împiedice orice tranzit de materiale de război spre Polonia.

În ziua de 17 septembrie 1939, Varşovia este asediată din nord, vest şi sud de Armatele 3, 4, 8, 10 germane şi de Armata Roşie, intrată în război, la 15 septembrie.

În urma înfrângerilor suferite, preşedintele Poloniei, Ignac Moscicki, guvernul şi comandamentul armatei, în frunte cu mareşalul Rydz-Smigly şi familiile lor, se refugiază în România.

Frontiera rămâne deschisă pentru toţi refugiaţii polonezi, fără nici o formalitate.

Ca ţară neutră, România, în baza prevederilor art. 11–14 ale Convenţiei de la Haga, referitoare la refugiaţii armatelor beligerante pe teritoriul ţărilor neutre, a înţeles – şi a început pregătirea pentru acordarea azilului necesar refugiaţilor polonezi. Iată ce se prevedea în această Convenţie:

„Art. 11. Puterea noastră care primeşte pe teritoriul ei trupe aparţinând armatelor beligerante, le va interna pe cât

42

este posibil departe de teatrul războiului. Ea va putea să le păzească în câmpuri şi chiar să le închidă în fortăreţe sau locuri pentru acest scop. Ea va decide dacă ofiţerii pot fi lăsaţi liberi, luându-şi angajamentul pe cuvânt, de a nu părăsi teritoriu! neutru fără autorizaţie.

Art. 12. În lipsa unei convenţii speciale, puterea neutră va procura internaţilor materiale, îmbrăcăminte şi ajutoarele impuse de omenie. La încheierea păcii se va face bonificarea cheltuielilor ocazionate de internare.

Art. 13. Puterea neutră care primeşte prizonieri de război evadaţi, îi va lăsa în libertate. Dacă tolerează ca aceştia să rămână pe teritoriu! ei, le poate desemna un loc de rezidenţă. Aceeaşi dispoziţie este aplicabilă prizonierilor de război aduşi de trupele refugiate pe teritoriul puterii neutre.

Art. 14. Puterea neutră va putea autoriza trecerea pe teritoriul ei a răniţilor sau bolnavilor aparţinând armatelor beligerante, sub rezerva ca trenurile care îi transportă să nu transporte nici materiale de război şi nici persoane. În asemenea caz, puterea neutră este ţinută să ia măsuri de siguranţă şi de control necesare în acest scop.

Răniţii sau bolnavii aduşi în asemenea condiţii pe teritoriul neutru de unul din beligeranţi şi care ar aparţine părţii adverse, vor trebui supravegheaţi de puterea neutră, astfel încât ei să nu mai poată lua din nou parte la operaţiunile de război.

Această putere (neutră) va avea aceleaşi îndatoriri faţă de răniţii sau bolnavii celeilalte armate care vor fi încredinţaţi”.

În această idee, Guvernul român dă un comunicat pentru internarea refugiaţilor poloni, militari şi civili, în care se menţionează:

„Faţă de evenimentele desfăşurate Ia frontiera din Bucovina, Guvernul a luat cele mai întinse măsuri pentru a veghea la respectarea strictă a regulilor neutralităţii noastre.

1. În acest spirit se va acorda copiilor şi răniţilor ce eventual ar veni în ţară, azilul impus de sentimente de umanitate.

43

Orice trupe sau formaţiuni militare străine care ar trece frontiera, vor fi dezarmate, fixându-li-se anume regiuni de locuit până la sfârşitul ostilităţilor.

Persoanele care au deţinut situaţiuni politice vor fi îndatorate a domicilia în localităţi anume indicate abţinându-se de la orice activitate de ordin politic.

Intrarea în ţară a particularilor, îndeosebi a celor din regiunile galiţiene, este riguros interzisă.

Forţele necesare aplicării acestor măsuri sunt puse la dispoziţia domnului subsecretar de stat la interne, general Gabriel Marinescu, care va veghea personal la faţa locului”.

Din ultimul alineat rezultă că această complexă activitate revine M.I. care se ocupă de transferul, cartiruirea, paza şi siguranţa taberelor de internare şi va fi asigurată de organele locale, prefecturi, Jandarmerie, Poliţie etc.

Pentru a pune în aplicare Convenţia de la Haga, M.Ap.N. a emis două instrucţiuni, una la 28 septembrie 1939 şi cealaltă la 1 decembrie 1939, în completare la prima instrucţiune.

Iată câteva precizări, pe scurt, din aceste instrucţiuni referitoare la refugiaţii militari:

„1. Militarii (ofiţeri şi trupă) care au făcut parte din armata polonă, fie ca ofiţeri activi şi trupă sub arme, fie ca ofiţeri de rezervă şi trupă mobilizată, nu sunt consideraţi prizonieri de război, ci refugiaţi pe teritoriul nostru ai unei armate beligerante. Ei se găsesc sub regimul prevăzut al Convenţiei de la Haga (art. 11) care dă dreptul statului care primeşte pe teritoriul său asemenea trupe:

– să le interneze departe de teatrul de operaţiuni; – să le păzească în câmpuri de internare; – să le închidă în fortăreţe sau locuri pentru acest scop; – să lase liberi, pe cuvânt de onoare, pe ofiţeri, dacă

aceştia se angajează a nu părăsi teritoriul, fără autorizare. Potrivit acestei situaţii, militarii poloni vor fi trataţi cu

toată omenia, căutându-se de către toţi, ca să li se uşureze cât mai mult posibil, atât starea materială, cât şi starea morală în care se află.

44

Corespunzător acestui tratament, aplicat de autorităţile noastre militare, militarii poloni internaţi (ofiţeri şi trupă) au obligaţia expresă de a păstra faţă de autorităţile noastre, o subordonare absolută. Sub nici un cuvânt, pretext sau explicaţie de ordin psihologic, nu se poate admite şi nu se vor tolera acte sau atitudini menite să zdruncine sau să micşoreze autoritatea noastră de stat”. Regimul de internare pentru refugiaţii militari polonezi adoptat de autorităţile române era:

– regim de internare pe cuvânt de onoare; – regim de internare păzită; – regim de internare în fortăreaţă sub stare de arest

sever. Statul român a încercat pe cât posibil să respecte

convenţiile internaţionale, dar nu acelaşi lucru l-au făcut şi refugiaţii. În acest sens în Instrucţiunile M.Ap.N. nr. 9460 din 28 septembrie 1939 se prevedea:

„Statul român, din sentiment de umanitate, dând azil refugiaţilor militari poloni, autorităţile române, militare şi civile, vor recomanda populaţiei să dea după puterea fiecăruia găzduirea cerută de autorităţi pentru aceşti refugiaţi.

Autorităţile se vor feri să manifeste sub orice formă faţă de refugiaţi, individual sau colectiv, alte sentimente decât acelea impuse de situaţia de stat neutru pe care o are România în conflictul actual”.

Pentru soluţionarea tuturor problemelor privind regimul polonezilor în România, s-a creat un Comisariat General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Poloni din România.

Ministerul de Interne, prin Ordinul circular nr. 10/1939 comunica:

„1. Se admite intrarea în ţară a populaţiei civile, cu controlul actelor şi a U.M. care vor fi dezarmate la frontieră.

2. Se iau măsuri de control sanitar, de cazare şi hrănire a refugiaţilor.

3. Trierea, dezarmarea şi canalizarea refugiaţilor se dau în seama jandarmilor şi a autorităţilor poliţieneşti.

45

4. Transportul, cazarea şi hrănirea refugiaţilor se vor da în seama autorităţilor administrative (prefecţi şi primari).

5. Zona de primire, dezarmare, triere şi deparazitare, se fixează între:

a) frontiera de nord a ţării, de la Valea Vişeului până la Sculeni;

b) o linie de fund marcată de câmpurile Sculeni, Orhei, Călăraşi, Saşi, Târgu Frumos, Paşcani, Târgu Neamţ, Broşteni, Vatra Dornei, lacobeni, Cârlibaba, Borşa, Valea Vişeului, ţoale inclusiv.”

În acelaşi timp, Marele Stat Major a dat ordin (nr.

11979/17 septembrie 1939) Comandamentelor 3 şi 5 teritoriale, în care le precizează:

„Pentru asigurarea măsurilor de ordine şi poliţie, comandanţii zonelor de internare vor executa următoarele:

1. Vor lua contact cu organele Jandarmeriei, Poliţiei şi administraţiei din zonele respective pentru cazarea refugiaţilor militari poloni pe care-i primeşte de la Comandamentul zonei de triere Cernăuţi.

2. Legiunile de jandarmi pe teritoriul cărora intră zonele de internare vor detaşa câte un căpitan activ la comandamentul zonei. Prin intermediul acestora, ofiţerii comandamentului zonei vor transmite ordine tuturor subunităţilor de jandarmi din zona respectivă. Aceşti căpitani vor asigura controlul tehnic al formaţiunilor de jandarmi din zonă; lor le revine întreaga răspundere pentru modul cum formaţiunile de jandarmi se vor achita de însărcinările primite”.

Prima evacuare a refugiaţilor polonezi s-a făcut în Moldova, o variantă mai puţin inspirată a organizatorilor în stabilirea zonelor de internare.

Conform ordinului menţionat mai sus şi transmis Comandamentelor 3 şi 5 teritoriale, se dispunea:

a) zona de internare Focşani, cu postul de comandă la Focşani în localul D. 6I. includea localităţile regiunii limitate de: Câmpurile, Măraşeşti, Panciu, Odobeşti, Nereju, toate inclusiv;

46

b) zona de internare Bârlad, cu postul de comandă în cazarma B. 12 I. includea localităţile din interiorul regiunii limitate de: Burdusaci, N-V Bârlad, Comeşti, Munteni, Nicoreşti, Negreşti, toate inclusiv.

Se comunica şi organizarea fiecărei zone de internare compusă dintr-un comandant, colonel sau locotenent-colonel în rezervă, 2 ofiţeri subalterni în rezervă, 1 ofiţer de administraţie, 5 medici de rezervă, 3 grade inferioare, secretari, curieri, ordonanţe etc.

Zonele au fost împărţite în subzone, fiecare subzonă cuprindea 2–3 sate.

Nu prezentăm în detaliu activitatea din aceste subzone, deoarece prin ordinul general nr. 108 din 26 septembrie 1939 se dispunea evacuarea refugiaţilor poloni, ofiţeri şi trupă, în Oltenia şi Muntenia, rămânând doar o foarte mică parte în nordul Dobrogei. Se mai făcea cunoscut că pe timpul transferării către zonele din Moldova, mulţi refugiaţi militari părăsesc trenurile de evacuare şi rămân fără niciun rost prin diferite oraşe şi sate. Să se ia măsuri ca la următoarele evacuări, aceste situaţii să fie evitate. Militarii care vor fi găsiţi în asemenea situaţii vor fi reţinuţi şi duşi în unităţi militare, raportându-se de existenţa lor. Se mai precizează că din acest moment militarilor polonezi nu li se mai îngăduie a circula în automobile proprietatea statului polonez, decât dacă posedă legitimaţie specială. De fapt, mai târziu, statul român a fost obligat să interzică circulaţia maşinilor cu număr polonez şi chiar să creeze zone de parcare a acestor maşini.

Când începe de fapt luarea măsurilor practice de internare a polonezilor în România?

Statul român nu s-a aşteptat la un asemenea eveniment şi nici nu a avut o convenţie încheiată vreodată cu statul polonez în acest sens. Autorităţile militare, administrative, de ordine, nu erau pregătite pentru asemenea misiuni. Din acest motiv, s-au comis şi unele greşeli, cea mai deosebită fiind stabilirea zonelor de internare în Moldova, aproape de graniţa

47

cu Polonia, fiind apoi evacuaţi în Oltenia şi Muntenia, fapt ce a determinat ca pe timpul transferului mulţi polonezi să părăsească trenurile şi să fugă. Jandarmii care însoţeau aceste trenuri nu puteau lua nicio măsură de constrângere, deoarece polonezii nu erau prizonieri, ci erau liberi, dar trebuiau să respecte legile statului român şi angajamentele luate faţă de acesta.

Din documentele studiate rezultă că ordinul M.St.M. nr. 4919 din 14 septembrie 1939 prin care se adresează dl. gl. Marinescu, se referă la un ordin dat anterior: „Ca urmare a ordinului nr. 1/09 septembrie 1939, cu onoare vă facem cunoscut că după terminarea operaţiunilor de identificare, triere, deparazitare etc., în zona limitată la sud de linia Vatra Dornei, Neamţ, Paşcani, Iaşi, Orhei, Sculeni, personalul care eventual se va refugia în România se va evacua în zonele precizate anterior”. Din acest ordin rezultă că pătrunderea polonezilor în România a început în jurul datei de 9 septembrie 1939.

Prin acest ordin se mai comunica: „... transferurile către aceste zone urmează să se facă prin grija organelor Jandarmeriei. Cererile de transport se vor adresa la organele M.St.M. de pe lângă Inspecţia de mişcare C.F.R. nr. 8 Cernăuţi”.

M.St.M. a înştiinţat Corpul de Jandarmi pentru a lua măsurile de pază, igienă şi cazare, în aceste zone. În ceea ce priveşte evacuarea materialelor şi cailor aparţinând armatei poloneze, operaţia se va executa prin grija D.8 I şi D.2.Cv.

Pentru rezolvarea acestei noi misiuni, pentru care Jandarmeria nu a fost pregătită, s-a trecut de îndată la mobilizarea efectivelor a 4 centre de instrucţie (3, 4, 5, 9), fiecare centru organizând câte un batalion format din 5 companii, din care, una de mitraliere.

Regimentul de Jandarmi Pedeştri a organizat şi el 6 companii şi 2 plutoane de mitraliere, pe care le-a deplasat în zonă, realizând cordoane şi baraje pe anumite aliniamente:

48

49

– o companie în zona Crisciatic, Ocna, Gramoeşti, Zostavana;

– o companie în zona Roscov, Ruxin, Chişcăuţi; – o companie la Storojineţ în rezerva B. 4 J.; – o companie la Rădăuţi în rezerva B.5 J.; – Cp. 5,6 J. la Cernăuţi în rezerva generală; – B. 4 J. la vest de zona Ciucov, Dubăeşti, Lipoveni,

Putila; – B. 5 J. la S-V zona Cârlibaba, Câmpulung, Gura-

Humorului, Vatra-Dornei; – B. 9 J. la sud, în zona Broşteni, Fălticeni, Hârlău,

Paşcani, Tg. Neamţ; – B. 3 J. la S-E, în zona Broşteni, Bălţi, Floreşti,

Ungheni, Iaşi. Totalul efectivelor celor 26 companii de jandarmi, din

care, 4 companii şi 2 plutoane mitraliere, se cifra la aproape 6.000 de oameni.

Conform ordinului M. St. M. nr. 11524/17 oct. 1939 şi ordinului comandantului Corpului de Jandarmi nr. 9259 din 14 sept. 1939, au fost concentrate cu efective de război, 7 batalioane (23,4,6,7,8,9) şi Legiunea Jandarmi Mobilă nr. 7 Constanţa.

Pentru interzicerea trecerii refugiaţilor polonezi din Moldova în Muntenia şi Transilvania, Comandantul Corpului de Jandarmi prin ordinul nr. 811/1939, dispune telefonic ca R. 3 J. Dunărea şi R. 4 J. Prut, să realizeze un baraj cu jandarmii posturilor respective, pe linia de fund a judeţelor Putna, Bacău, Tecuci şi Covurlui. Pentru întărirea pazei pe linia judeţelor Putna şi Bacău, s-a pus la dispoziţie R. 3 J. şi Legiunea de Jandarmi Voluntari Focşani.

La 23 septembrie 1939, zonele de internare stabilite pentru refugiaţii polonezi se desfiinţează, iar aceştia sunt transferaţi în Olltenia şi Muntenia, înfiinţându-se 20 de tabere sau lagăre de internare, după cum urmează:

50

Nr. crt. Judeţul Localitatea Generali Of. sup. Of. inf. Subof. Trupă Funcţ.

civili Total

1. Prahova Slănic Prahova 1 2 1 1 52. Severin B. Herculane 23 10 26 8 26 16 1093. Vâlcea Călimăneşti 618 14 32 6664. Vâlcea Drăgăşani 23 583 65 19 177 5105. Romanaţi Balş 224 20 78 3226. Romanaţi Corabia 341 38 177 5567. Vâlcea Ocnele Mari 302 8 12 3228. Teleorman Roşiorii de Vede 378 8 18 42 4449. Vâlcea Govora 23 380 55 14 63 63310. Muscel Dragoslavele 1 3 7 1111. Mehedinţi Tr. Severin 5 41 116 664 12 82812. Dolj Craiova 5 42 53 1176 129613. Doi] Calafat 82 114 1170 185 155114. Vâlcea Rm. Vâlcea 2 27 80 526 63515 Romanaţi Caracal 15 111 112 1007 95 134016. Olt Slatina 3 82 162 1110 5 136217. Argeş Piteşti 8 53 14 1045 118018. Rm. Sărat Rm. Sărat 15 24 612 45119. Mehedinţi Strehaia 257 25720. Tulcea 99 703 537 3083 153 4575TOTAL 25 793 3146 1359 10531 1299 17153

Dintre aceste localităţi s-au dat în paza şi administrarea Jandarmeriei taberele de internare (cantonamentele): Călimăneşti, Balş, Ocnele Mari, Govora, Drăgăşani, Corabia, Costeşti, Urziceni şi Slobozia.

Pentru conducerea şi administrarea cantonamentelor de internare au fost concentraţi ofiţeri de rezervă:

– pentru Călimăneşti – col. Moldoveanu Constantin şi cpt. Prisăceanu Paul;

– pentru Drăgăşani – cpt. Olteanu Dumitru şi slt. Mircea Carol;

– pentru Roşiorii de Vede – cpt. lancu Anghelescu şi lt. Alexandra lonescu;

– pentru Balş – mr. Niţă Marian şi lt. Nicolae Gheorghiu; – pentru Corabia – Dumitrescu Petre şi slt. N. Belu; – pentru Govora şi Ocnele Mari – cpt. Aristide

Gălăţeanu şi cpt. Stavaraşcu Marin; – pentru Strehaia – mr. Lazăr Mihăilescu, lt. Ion

Popescu şi col. Ivaşcu Lucian; – pentru Urziceni – cpt. Creaţă Petre şi slt. Pascovici

Eustafie. La dispoziţia fiecărui comandant s-a dat şi un număr de

10–15 jandarmi. Pentru poliţia Băilor Herculane s-a înfiinţat un post de

jandarmi format din doi subofiţeri şi 13 jandarmi în termen, puşi la dispoziţia Comandamentului Militar al M.Ap.N.

Pentru internarea generalului Stakievitz, fost şef al statului major polon, s-a stabilit un loc la Slănic Prahova, având ca însoţitori doi ofiţeri, un caporal şi un şofer. Aceştia au fost daţi în supravegherea Legiunii de Jandarmi Prahova.

Pe data de 5 octombrie 1939 jandarmii din centrele 4 şi 5 din zona de triere, se înapoiază în garnizoane. La comanda taberelor de internare, în locul ofiţerilor cu grade inferioare de la Piteşti, Câmpulung, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Turnu Severin, Calafat, Caracal, Râmnicu Sărat s-au numit ofiţeri de jandarmi cu grade superioare, de colonel sau lt. colonel.

51

Pe tot timpul internării refugiaţilor polonezi, la Făgăraş a funcţionat o tabără de internare cu regim special pentru ostaşii polonezi înrăiţi, recalcitranţi, cu alte cuvinte, periculoşi. Din cauza acestor înrăiţi, mulţi jandarmi au avut de suferit, fiind judecaţi sau chiar condamnaţi. Aici a existat o gardă formată din 40 de jandarmi comandată de căpitan (r.) Mihail Z. Ioan, ajutat de 4 subofiţeri.

În cursul anului 1940, numărul taberelor militare s-a redus la patru, astfel:

– Tabăra de la Târgu Jiu cu 581 ofiţeri, 2.885 trupă şi 238 civili;

– Tabăra de la Dragoslavele cu 1 general, 2 ostaşi şi 217 civili;

– Tabăra de la Târgovişte cu 17 generali, 594 ofiţeri şi 109 trupă;

– Tabăra de la Comişani cu 167 ofiţeri şi 2.632 trupă. În total, la 1 iunie 1940, se mai găseau în România în

taberele de internare 7.350 generali, ofiţeri, trupă şi civili care au lucrat în unităţile militare.

În ceea ce priveşte civilii polonezi refugiaţi, pe ei îi găsim menţionaţi în peste 80 de oraşe ale ţării.

Pentru întreţinerea refugiaţilor militari polonezi, statul român cheltuia:

– pentru generali: 150 lei pentru hrană şi 150 lei pentru întreţinere, în total 300 lei/zi;

– pentru ofiţeri superiori: 120 lei pentru hrană şi 150 lei – pentru întreţinere, în total 270 lei/zi;

– pentru ofiţeri inferiori: 100 lei pentru hrană şi 100 lei – pentru întreţinere, în total 200 lei/zi;

– pentru ajutorii de sublocotenenţi, elevi t.r.: 40 lei pentru hrană şi 40 lei pentru întreţinere, în total 80 lei/zi;

– trupa avea aceleaşi drepturi de hrană ca şi ostaşii români.

Din documentele de arhivă studiate rezultă următoarele:

52

În toamna anului 1339 s-au refugiat peste 40.000 de polonezi, civili şi militari. Ei au fost întreţinuţi de guvernul român în contul aurului depus de Banca Poloniei la B.N.R. şi a materialelor preluate de la trupele poloneze.

La 31 martie 1942 au mai rămas un număr de 2.973 refugiaţi pentru întreţinerea cărora statul român a cheltuit 6.560.000 lei, în plus, fără nicio acoperire.

Până la rezolvarea situaţiei lor, pentru care statul nostru a cerut să fie repatriaţi Poloniei, Ministrul de Finanţe roagă să se asigure acestora dreptul la muncă şi din venitul obţinut să se acorde statului 30% pentru rambursarea cheltuielilor iar cei care nu pot munci să fie întreţinuţi mai departe de stat.

Până la 2 iulie 1942, Ministerul de Finanţe a plătit pentru întreţinerea refugiaţilor polonezi 1.148.360.000 lei. Guvernul român a dispus ca o garanţie a acestei plăţi aurul depus de Banca Polonă la B.N.R. şi materialul de război adus – garanţii evaluate la 1.141.800.000 lei, rezultând suma de 6.560.000 lei cheltuiţi în plus din bugetul României.

Aceste garanţii fiind depăşite cu suma de 6.560.000 lei însemna că statul român nu îşi putea recupera banii integral. De aceea, întreţinerea pe mai departe a refugiaţilor polonezi în România a comportat sacrificii foarte grele în condiţiile de atunci.

*

* *

Referitor la modul de primire a refugiaţilor polonezi de către poporul român, în lucrarea; „România şi Războiul mondial din anii 1939–1945”, se arată:

„Prin conduita sa, România, consemna cunoscutul istoric polonez Henryk Batowsky, a adus un enorm serviciu Poloniei. Toţi refugiaţii polonezi au fost întâmpinaţi potrivit tradiţiilor ospitalităţii româneşti şi în cursul evenimentelor şi după aceea, reprezentanţii lor au exprimat adesea oficialităţilor române mulţumiri sincere pentru primirea deosebită ce le fusese rezervată”.

53

Evidenţiind acest lucru, la 15 martie 1940, Titus Czerkowski, reprezentantul minorităţii polone din România, a remarcat un fapt deosebit de semnificativ şi anume că, având posibilitatea să vorbească, ca membru, bucurându-se de toate drepturile în Senatul României, era în acel moment „unicul parlamentar de origine etnică polonă din întreaga Europă”.

Prin modul de comportare al jandarmilor, atitudinea lor faţă de refugiaţi, la terminarea acestor misiuni, presa vremii consemna: „Executarea acestor misiuni speciale a fost pozitiv prezentată de forurile superioare, aceste misiuni s-au executat cu cinste, conştiinciozitate şi ataşament, cu multă omenie faţă de cei care au fost obligaţi să-şi părăsească patria, să vină la noi, la sufletul bun al românilor, unde au fost primiţi şi trataţi cu căldură şi omenie.”

Experienţa câştigată de Jandarmerie, în organizarea pazei şi administrarea lagărelor de internare, va fi folosită în viitor cu succes pentru o altă misiune, şi anume organizarea serviciului poliţienesc al lagărelor de prizonieri, înfiinţate în timpul războiului, atât în afara ţării, cât şi în interiorul ei.

54

CONSIDERAŢII ASUPRA ATRIBUŢIILOR PRETORILOR MILITARI ÎN CAMPANIE

Colonel Silviu MIRICĂ Şef Serviciu Operaţii şi

Cooperare Interinstituţională – I.G.J.R.

Moto: „O trupă însărcinată cu menţinerea ordinei în interior, nu trebuie să fie lipsită de onoarea de a ajuta mărirea patriei în afară. De pe câmpul de bătaie jandarmeria se va întoarce mai bună şi mai respectată.”

Napoleon Bonaparte

Istoriografia militară a tratat problematica Jandarmeriei operative succint şi disparat, în subsidiarul prezentării atribuţiilor acestei arme pe timp de pace. O restituire a detaliilor legate de participarea Jandarmeriei la confruntările militare din perioada modernă şi contemporană se impune nu numai pentru a completa o pagină glorioasă din evoluţia sa, dar mai ales pentru a înţelege complexitatea misiunilor executate de Jandarmeria operativă.

Primul regulament al armatei române moderne care făcea referire la atribuţiile Jandarmeriei în campanie a fost „Proiectul de regulament asupra serviciului în campanie pentru toate armele” din 1905, care, în capitolul 12, îi stabilea ca misiuni:

a. înlăturarea şi constatarea crimelor, delictelor şi contravenţiilor, urmărirea şi arestarea inculpaţilor;

b. menţinerea ordinii şi poliţia în zona armatelor; c. supravegherea indivizilor străini care urmează

armata;

55

d. rânduirea, poliţia şi condiţia trenurilor regimentare. În perioada respectivă, Jandarmeria operativă consta

într-un detaşament de jandarmi călări şi pedeştri, ataşaţi pe lângă marile unităţi.

Pentru prima dată, armata română a întrebuinţat Jandarmeria operativă în campania din 1913, însă numai experienţa Primului Război Mondial a determinat sporirea efectivelor şi misiunilor ce îi erau încredinţate, reorganizarea armatei din iarna anilor 1916–1917 implicând şi modificări în organizarea şi atribuţiile acestei arme în campanie. Astfel, la sugestia misiunii militare franceze, pe lângă fiecare mare unitate s-a constituit o companie de poliţie şi a fost reorganizat serviciul pretoral.

Primele dispoziţii în legătură cu pretorul militar apar în Codul de justiţie militară din 1873, elaborat după modelul francez din 1857, modificat apoi în 1881, 1894 şi 1901. Până la 20 decembrie 1916, pretorii erau organe de judecată numai pentru teritoriul cucerit, în afară deci de graniţele naţionale. La această dată se adaugă Codului de Justiţie Militară, titlul II adiţional, „pentru timpul de mobilizare şi război”. În conformitate cu acesta, atribuţiile pretorului de poliţie judiciară şi jurisdicţională s-au extins şi pe teritoriul naţional. Acest cod de justiţie militară, modificat în 1927, împreună cu Codul Justiţiei Militare adoptat în 1937, au constituit sursa juridică pentru instituţia pretorului militar, alături de câteva regulamente militare, care au reglementat activitatea pretorului şi atribuţiile sale.

Din această ultimă categorie de acte normative fac parte „Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie” din 27 octombrie 1928 şi „Regulamentul asupra serviciilor şi etapelor” din 29 iulie 1940 care, în art. 335-371, făcea referire la serviciul pretoral şi atribuţiile sale. Inexistenţa unui regulament care să aplice în detaliu dispoziţiile legale referitoare la justiţia pretorală, a fost sesizată de conducerea Inspectoratului General al Jandarmeriei, care, într-un studiu publicat la începutul anului 1941, referitor la normele necesare

56

Jandarmeriei, considera prioritară elaborarea a două acte normative de nivel intern care să reglementeze activitatea Jandarmeriei în campanie: „J-10 Regulamentul pentru organizarea, întrebuinţarea şi funcţionarea serviciului de poliţie în campanie”, respectiv „J-10 a. Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea justiţiei pretorale în campanie”1.

Fundamentul juridic al acestei instituţii – pretorul militar – l-a constituit însă, aşa cum arătam mai sus, Codul Justiţiei Militare. Astfel, Codul din 1937, la Titlul III “Instanţe militare de mobilizare şi război”, preciza că funcţia de mare pretor militar este îndeplinită de către inspectorul general al Jandarmeriei, iar funcţiunile de pretori militari se îndeplinesc de către ofiţerii activi sau de rezervă din Jandarmerie, de preferinţă licenţiaţi în drept, precum şi de ofiţeri de rezervă care să aibă cel puţin gradul de căpitan şi să fi funcţionat ca magistraţi civili sau militari, cel puţin 5 ani, sau să fi exercitat efectiv profesiunea de avocat cel puţin 5 ani2. Conform aceluiaşi act normativ, în zona armatei funcţionau: un mare pretor militar şi un pretor militar pe lângă Marele Cartier General, precum şi unul sau mai mulţi pretori militari pe lângă Cartierele Armatelor, Corpurilor de Armată, Diviziilor şi „ori unde necesitatea va cere”. De asemenea, puteau funcţiona pretori militari în zona interioară, pe lângă marile unităţi operative, centrele de internare sau lagărele de prizonieri.

Marele pretor militar avea „direcţiunea, supravegherea şi controlul” asupra pretorilor militari din zona armatei şi din zona interioară, putând el însuşi instrumenta şi judeca în această calitate, oricând şi oriunde necesitatea o cerea, după o prealabilă înţelegere cu comandantul respectiv al marii unităţi.

Codul Justiţiei Militare stabilea faptul că pretorii militari aveau atribuţii de poliţie administrativă şi judiciară şi de

1 Col. Zorzor Vasile, col. Barbu Vasile, Norme necesare Jandarmeriei, în Revista Jandarmeriei, anul XIX, numărul 1-2, Ianuarie-Februarie 1941, pp. 22-28. 2 Codul Justiţiei Militare, art. 58, 59, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20.03.1937.

57

instanţă de judecată, exercitând aceste atribuţii pe toată zona afectată marii unităţi pe lângă care funcţionau. Principala atribuţie a pretorilor, stabilită prin regulamentele militare, era aceea de a îndruma şi controla executarea serviciului de jandarmerie, „pentru a asigura ordinea şi liniştea pe toată zona”3 marii unităţi pe lângă care funcţionau. Atribuţiile generale ale serviciului de jandarmerie executat sub conducerea pretorului, erau prevăzute în art. 2 din „Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie”, fiind în principal următoarele:

a) atribuţii cu caracter general de poliţie preventivă, judiciară şi administrativă în zona armatei;

b) atribuţii de contraspionaj, în scopul de a curăţa zona armatei de spioni inamici şi a garanta secretul operaţiilor;

c) atribuţii de contrapropagandă, destinată a asigura menţinerea spiritului naţional, patriotic şi războinic în rândul populaţiei şi al armatei;

d) atribuţii de contrasabotaj şi contraterorism menite a înlătura posibilitatea executării de către agenţii inamicului a actelor de sabotaj, atentatelor, distrugerilor, incendiilor şi exploziilor, în zona armatei;

e) atribuţii specifice serviciului închisorilor de la marile unităţi;

f) atribuţii specifice ca instanţă de judecată. Din studiul actelor normative care reglementau

activitatea serviciului pretoral şi de jandarmerie în campanie, atribuţiile pretorilor militari se pot sintetiza astfel:

operative, în calitate de ofiţeri de stat major; poliţieneşti, în calitate de ofiţeri de poliţie judiciară şi administrativă;

de instanţă de judecată, în calitate de judecători militari.

3 Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie, 1928, art. 15. al. 4.

58

Sub raport operativ, în calitate de ofiţer de stat major, pretorul avea atribuţiile prevăzute în regulamentele care normau activitatea statelor majore, el fiind asimilat şefilor de servicii din comandamentele de mari unităţi. Rolul său în conceperea, pregătirea şi executarea operaţiei nu era prevăzut distinct în Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie sau în Regulamentul asupra serviciilor şi etapelor însă, în calitate de şef de serviciu, trebuia să cunoască în orice moment situaţia din zona de competenţă şi posibilităţile de acţiune ale structurilor subordonate, în funcţie de misiunea marii unităţi, astfel încât, după „judecarea situaţiei”, să elaboreze „Planul de funcţionare al serviciului pretoral”. După aprobarea planului de către comandantul marii unităţi, acesta stătea la baza propunerilor pe care pretorul le făcea pentru ordinul de operaţii pentru servicii şi a întocmirii instrucţiunilor tehnice pe care le transmitea serviciilor pretorale din subordine, acolo unde acestea funcţionau. În baza aceluiaşi document, pretorul emitea „ordinul de poliţie”, pentru unităţile de poliţie din subordine. Rezultă de aici necesitatea şi totodată obligaţia ofiţerilor jandarmi de a se pregăti în calitate de ofiţeri de stat major. Relevante pentru abordarea într-o concepţie unitară a necesarului de pregătire a acestora, sunt temele executate de ofiţerii aspiranţi la gradul de maior la examenul final din 1925, „partea profesională jandarmerească”, ce cuprindeau cerinţe de rezolvare atât în calitate de ofiţeri de stat major, cât şi ca ofiţeri de poliţie şi ca magistraţi.4

Atribuţiile poliţieneşti ale pretorului militar, deşi limitate de Codul Justiţiei Militare la cele de poliţie judiciară şi administrativă, erau extinse de „Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie”, care prevedea şi atribuţiile de poliţie informativă. Conform acestora, pretorii „pun la adăpost, prin măsurile luate, siguranţa şi liniştea publică, constituind acţiunea informativă”5, care consta în căutarea, 4 Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 12, Oradea, Decembrie 1925, pp. 455-467. 5 Lt. Emil Mihuleac, Pretorul şi judecata pretorală, în Revista Jandarmeriei, anul XXII, numărul 6-10, Iunie-Octomvrie 1944, p. 46.

59

interpretarea, exploatarea şi transmiterea informaţiilor, sens în care colaborau cu organele de informaţii ale marilor unităţi pe lângă care funcţionau (Biroul, respectiv Secţia II).

Articolul 117 din „Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie” preciza că pretorul militar îndeplinea atribuţiile de poliţie administrativă ale pretorului de plasă, poliţaiului şi comandantului de jandarmi. Atribuţiile de poliţie administrativă erau exercitate de pretor în zona interioară numai dacă autorităţile administrative încetaseră să mai funcţioneze, iar în zona armatei ele erau exercitate de pretor chiar dacă acestea îşi continuau activitatea. În teritoriul inamic, poliţia administrativă se executa sub autoritatea pretorului, până când comandamentele militare dădeau autorizare de funcţionare a autorităţilor locale.

Ca ofiţer de poliţie judiciară, pretorul trebuia să ia toate măsurile pentru descoperirea infracţiunilor şi a autorilor lor, conformându-se dispoziţiilor codului de procedură penală şi normelor înscrise în codul de justiţie militară, referitoare la poliţia judiciară militară, urmând ca cercetarea infracţiunilor constatate să se finalizeze de către pretor, dacă erau de competenţa acestuia, sau de către procurorul militar al circumscripţiei respective, dacă depăşeau competenţa pretorului. Situaţia specială creată de starea de război determina o curiozitate juridică: pentru cazurile din competenţa sa, pretorul judeca chiar în baza actelor încheiate de el. Necesitatea unei jurisdicţii special afectate armatelor în război, determina ca Pretoratele să fie şi instituţii cu caracter represiv, care să judece în procedură de urgenţă. Astfel, pretorii erau şi judecători militari, formând împreună cu grefierii lor, tribunale militare de primă instanţă. Competenţa pretorilor ca instanţă judecătorească se manifesta în trei domenii: competenţa teritorială, competenţa asupra materiei şi competenţa asupra persoanelor.

Din punct de vedere teritorial, pretorii îşi exercitau atribuţiile de judecători în zona afectată marii unităţi pe lângă care funcţionau. Este de remarcat faptul că pretorii judecau şi

60

pe infractorii care se găseau pe teritoriul lor, dar care comiseseră infracţiunea în zonele de autoritate ale altor pretori. Când zona armatei cu cea interioară se suprapuneau şi autorităţile judiciare din zona interioară mai funcţionau, pretorul nu exercita autoritatea sa decât pentru măsurile sau faptele care garantau siguranţa armatei sau apărarea ţării şi ordinea publică, în legătură cu mişcările armatei, fapte publicate prin ordonanţe afişate, ale autorităţilor militare.6

Pretorii aveau competenţa de a judeca următoarele fapte7:

abateri la ordonanţele date de comandamentele militare, ale căror pedepse nu treceau peste un an închisoare şi 10.000 lei amendă, sau una din ele;

infracţiunile prevăzute de toate legile penale, săvârşite în zona armatei şi pedepsite cu până la un an închisoare şi 10.000 lei amendă, sau una din ele;

contravenţiile poliţieneşti prevăzute de toate legile; cereri de daune, pană la suma de 10.000 lei, când acestea ar rezulta din vreuna din infracţiunile de mai sus.

Pentru faptele de mai sus, erau supuşi jurisdicţiei pretorilor:

corespondenţii oricăror publicaţii periodice, furnizorii, fotografii şi orice altă persoană autorizată a urma armata;

prizonierii de război având grade inferioare; vagabonzii; internaţii civili; orice persoană aflată pe teritoriul de sub autoritatea pretorului, afară de militari, care comitea abateri de la ordonanţele militare sau contravenţii poliţieneşti. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că pretorii militari nu aveau competenţa de a judeca nicio

6 Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 11, Oradea, Octomvrie-Noemvrie 1925, p. 363. 7 Codul Justiţiei Militare, art. 103, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20.03.1937.

61

categorie de militari ai forţelor proprii, aceştia din urmă fiind pedepsiţi pentru abaterile sau infracţiunile săvârşite, fie pe cale disciplinară de şefii lor, fie cu pedepse pronunţate de către Curţile Marţiale, înaintea cărora erau trimişi prin ordinul comandanţilor competenţi, care puteau fi sesizaţi de către pretorul militar.

Pretorii, ca instanţă de judecată, judecau faptele din competenţa lor în urma reclamaţiei părţii vătămate; în urma cererii însoţită de acte din partea autorităţilor de la locul săvârşirii sau descoperirii faptului, ori a prinderii autorului, complicelui sau a tăinuitorului; în urma sesizării lor din oficiu sau în urma unui ordin de trimitere în judecată din partea autorităţilor militare pe lângă care ei funcţionau. Judecata se făcea în asistenţa grefierului. În caz de condamnare, se citeau textele de lege şi se arăta dacă s-au acordat sau nu circumstanţe atenuante, iar sentinţa se motiva sumar, semnându-se de pretor şi contrasemnându-se de grefier.

Este de remarcat că punerea în aplicare a prevederilor legilor şi regulamentelor militare referitoare la pretori ca instanţă judecătorească, pe timpul campaniilor armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost adaptată condiţiilor concrete în care acestea s-au desfăşurat, constatându-se în principal că ordonanţele date de comandamentele marilor unităţi au prevăzut pedepse superioare competenţei de judecată pretorală, pentru a degreva pretorii de acest gen de activitate şi a evita aglomerarea de justiţiabili în spatele frontului şi că nu s-au judecat de către pretori decât foarte puţine cauze şi numai acolo unde marile unităţi au staţionat mai mult şi unde lipseau autorităţile locale de judecată, iar populaţia a putut săvârşi unele din infracţiunile date în competenţa de judecată a pretorilor.8

Succinta prezentare a atribuţiilor pretorilor militari în campanie, aşa cum erau ele reglementate în perioada

8 Revista Jandarmeriei, anul XXII, numărul 6-10, Iunie-Octomvrie 1944, p. 58.

62

interbelică, dovedeşte că, deşi Jandarmeria era o instituţie specializată de poliţie, ea era şi o „ramură a forţei armate”, armată căreia, în timp de război, trebuia să îi asigure libertatea de acţiune în vederea îndeplinirii scopului propus. La rândul lor, ofiţerii jandarmi erau obligaţi să posede atât cunoştinţele militare care să le permită judecarea unei situaţii şi interpretarea unui ordin în campanie, cât şi pe cele necesare unui abil poliţist şi distins magistrat.

BIBLIOGRAFIE:

• Codul Justiţiei Militare, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20.03.1937; • Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în

campanie, 1928; • Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 11, Oradea, Octomvrie-

Noemvrie 1925; • Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 12, Oradea, Decembrie

1925; • Revista Jandarmeriei, anul XIX, numărul 1-2, Ianuarie-Februarie

1941; • Revista Jandarmeriei, anul XXII, numărul 6-10, Iunie-Octomvrie

1944.

63

Inedit

„JANDARMII ROMÂNI NE-AU PANSAT RĂNILE”, LA 1 AUGUST 1943

Prof. dr. Valeriu AVRAM,

Istoric

1. O flotă americană dispare în România

În urmă cu un deceniu, în cadrul întâlnirilor oficiale cu aviatorii americani eram „sfătuit” să nu abordez problema acţiunii aviaţiei SUA de la 1 august 1943, cunoscută sub numele de Operaţiunea „Tidal Wave” („Valul nimicitor”). Această operaţiune aeriană – una din cele mai mari din al Doilea Război Mondial – s-a terminat cu un eşec lamentabil pentru agresori. Nu dădeau bine, din punct de vedere politic, astfel de abordări (!).

N-am ţinut cont de aceste „indicaţii”, potrivite mai degrabă să faci faţă unui regim de tristă amintire. În calitate de istoric, am aprofundat subiectul şi surprizele au apărut prin cercetarea unor documente inedite aflate în Arhivele Militare Române, în fondurile documentare ale Statului Major al Forţelor Aeriene sau în cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. Publicul iubitor de istorie trebuie să afle faptul că, la 1 august 1943, jandarmii, în dubla lor calitate de oameni ai legii şi ostaşi, i-au tratat pe aviatorii americani prizonieri cu multă omenie în spiritul credinţei noastre strămoşeşti. În cele ce urmează, vom demonstra acest lucru.

Vara anului 1943 a însemnat pentru români începutul unui şir nesfârşit de bombardamente aeriene efectuate de aviaţia americană, engleză şi sovietică împotriva centrelor

64

industriale, în special a instalaţiilor petrolifere, dar şi a porturilor maritime şi dunărene ale ţării.

Ploieştiul intră în atenţia statelor majore ale Naţiunilor Unite, în anul 1943. Aici se prelucrau 7,5 milioane tone de petrol, asigurând armatei germane jumătate din combustibilul necesar trupelor de blindate şi o treime din benzina pentru aviaţie.

La Conferinţa Comitetului Unificat al Şefilor de State Majore de la Casablanca, din 13–14 ianuarie 1943, Franklin D. Roosevelt şi Winston Churchill au aprobat, printre altele, proiectul distrugerii rafinăriilor româneşti de pe Valea Prahovei, proiect care a devenit operaţional în scurt timp şi care va purta denumirea de „Tidal Wave” (Valul nimicitor).

La 1 august 1943, Armata a 9-a Aeriană americană, având în compunerea sa cinci grupuri aeriene, a decolat din Libia (de pe 22 de aerodromuri) cu 176 de bombardiere de tipul B–24 Liberator, cu patru motoare. Această importantă forţă aeriană a intrat pe teritoriul României numai cu 132 de avioane (restul se pierduseră pe drum sau au fost avariate la decolare) şi a atacat cu bombe la joasă altitudine (între 100 şi 80 m) rafinăriile de la Câmpina, Ploieşti şi Brazi1.

Deşi primiseră ordin categoric să nu atace localităţile civile, lipsite de apărare, echipajele de pe bombardierele americane de tip Liberator au mitraliat inclusiv satele şi oamenii paşnici.

Aviaţia de vânătoare română şi artileria antiaeriană româno-germană i-a primit pe atacatori cu un fluviu de foc. Au fost doborâte 36 de bombardiere, care s-au prăbuşit pe teritoriul naţional, alte zeci de astfel de aparate de zbor, cu focul după ele şi cu morţi la bord, au reuşit să treacă Dunărea, ca să sfârşească pe drumul de întoarcere în Bulgaria (17), Turcia, Malta, nordul Greciei sau Cipru. Practic, în această misiune, Armata a 9-a Aeriană americană a dispărut deasupra României. A doua zi, pe aerodromurile din jurul oraşului

1 Valeriu Avram, Sar în aer Ploieştii?, în „Magazin istoric”, XXVII, nr. 2/ 1993.

65

Benghazi se mai aflau numai 16 epave de bombardiere, care reuşiseră să ajungă acasă, dar care nu vor mai putea zbura vreodată.

Industria petroliferă românească a avut de suferit în urma acelui raid, 42% din capacitatea de prelucrare fiind afectată, dar nu distrusă, aşa cum au fost planurile aliaţilor. Unele obiective au fost repuse în funcţiune numai după câteva zile, altele, precum rafinăria Brazi, n-a mai putut fi refăcută până la sfârşitul războiului.

În timpul desfăşurării raidului aerian deasupra României de la 1 august 1943, au pierit 192 de aviatori americani, 128 au fost daţi dispăruţi, alţi 110 au fost luaţi prizonieri2.

2. Jandarmii îşi fac datoria… Primele autorităţi militare româneşti care au luat contact

cu aviatorii americani, unii dintre ei fiind grav răniţi, au fost jandarmii români din Legiunea (de jandarmi) Prahova. Din documentele oficiale militare studiate se desprinde un fapt concret: ostaşii şi ofiţerii acestei arme s-au comportat admirabil, în spiritul onoarei militare, cu prizonierii americani. Facem această remarcă foarte importantă pentru că în memoriile unor participanţi la acest raid se afirmă contrariul. Astfel, James Dugan şi Caroll Steward, în cartea „Ploieşti – The Great Ground-Air Battle of 1 August 1943” (New York, 1963), afirmă că prizonierii americani n-ar fi fost trataţi corect de autorităţile militare române, respectiv de jandarmi. Este un fals cu bună ştiinţă care are la bază o anumită politică a SUA faţă de ţările estice europene din anii ’70.

Omisiunile şi falsurile celor doi pseudoistorici, ale altora, ca şi ei, la fel de diletanţi, răspândite din abundenţă în masa textelor respective, umbresc valoarea lucrării.

2 Valeriu Avram, Vasile Tudor, Dan Antoniu, 1 August 1943. Documente şi memorii inedite, Editura „Modelism Internaţional”, Bucureşti, 1993.

66

Este timpul să se afle – pe baza documentelor oficiale aflate în arhivele militare şi ale Ministerul Administraţiei şi Internelor – că populaţia românească cu care prizonierii americani au venit în contact, autorităţile române, reprezentate de jandarmi, au avut faţă de agresori sentimente de omenie, creştineşti (nu ca în Bulgaria, unde au fost ucişi), ajutându-i şi salvându-le viaţa celor grav răniţi. Să apelăm la documente: „…Am fost prins lângă Craiova, declara locotenentul aviator Jackson F. Dunn, nr. matricol 069818… Am petrecut prima noapte într-un sat, unde m-au hrănit fermierii. Mai prinseseră şapte americani şi eram toţi obiectul unei mari curiozităţi din partea fermierilor. Ne-au adus tot felul de mâncăruri şi băuturi şi au încercat să ne ofere cât mai mult confort. Ceea ce mă miră cel mai mult este că, deşi suntem în război cu acest popor, totuşi românii nu ne poartă pică. Chiar jandarmul care ne-a prins, a sosit cu un aer foarte jovial, m-a salutat şi mi-a spus: „Camarade! Mi-a strâns mâna într-un mod foarte prietenesc şi a spus că-i pare nespus de rău că trebuie să mă percheziţioneze”.

Sergentul-major James E. Turner, trăgător de bord pe avionul „Little Joe” nr. 886, din Escadrila 343, Grupul 98 „Pyramiders”, a rămas surprins de faptul că subofiţerul de jandarmi care l-a prins… „după ce m-a percheziţionat, m-a bătut uşor pe umăr şi mi-a oferit o ţigară. Apoi m-a dus la o casă de fermieri şi a dat ordin să mi se dea apă şi mâncare. S-a arătat foarte prietenos şi în nici un fel nu s-a purtat ca duşman”3.

Echipajul avionului B-24 nr. 265 din Escadrila 329, Grupul 93 „Ted’s Travelling Circus” (Circul Ambulant) a fost lovit de proiectilele artileriei antiaeriene române şi mitraliat de un avion de vânătoare IAR-80, care i-a dat lovitura de graţie. Avionul a luat foc şi echipajul s-a salvat sărind cu paraşuta. „… Am sărit ultimul, declara locotenentul aviator Hubert H. Womble, pilot (numărul matricol 0-663976), originar din oraşul

3 Arhiva C.A.A.T., fond 03 – 1, dosar 17, vol. I.

67

Caldwell, statul Texas. Am căzut pe un câmp şi mă dureau spatele şi mâinile pline de arsuri… M-au prins nişte oameni care m-au condus până la un post de jandarmi. M-a luat în primire un subofiţer şi m-am mirat, întrucât nu m-a percheziţionat. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi dea apă, apoi a scos o trusă de prim-ajutor şi a început să-mi panseze rănile. Am văzut în ochii lui omenia, mila creştină şi simţul onoarei militare. M-a luat într-un vehicul şi m-a dus la un spital, într-un oraş cu rafinării care încă erau în flăcări (Câmpina). La fel s-a procedat şi cu subofiţerii Howard O. Ford, radiotelegrafist, Leo Sharp – trăgător de bord, James W. Baker. În spital l-am întâlnit pe locotenentul William K. Lttle, bombardier, originar din oraşul Memphis (statul Tennessee). A fost operat, dar fiind foarte grav rănit, a murit pe 8 august 1943, după ce medicii români au încercat tot posibilul să-i salveze viaţa. N-am să-l uit niciodată pe subofiţerul de jandarmi român care mi-a dat primul-ajutor fără să mă percheziţioneze. Era un om demn, un militar cu simţul onoarei”4.

Dacă soldaţii germani i-au jefuit şi chiar i-au maltratat pe aviatorii prizonieri americani, nu acelaşi lucru putem spune despre trupele de jandarmi români care reprezentau legea. Ordinele şefului statului erau categorice: nimeni nu avea voie să ia ceva de la prizonierii Naţiunilor Unite. Făptaşul suporta legile aspre, militare. Să răsfoim documentele vremii: „Legiunea de Jandarmi Prahova – Biroul Poliţie. Către Subinspectoratul General al Jandarmeriei Bucureşti. Nr. 6835/ 7 august 1943. Urmare la Raportul nostru nr. 6467 din 2 august 1943, cu privire la rezultatul bombardamentului de la 1 august 1943, am onoarea a raporta situaţia avioanelor doborâte:

1. La punctul Bobolia, pe albia râului Prahova, au căzut în flăcări două avioane americane, din cele care bombardaseră rafinăria „Steaua Română”, din Câmpina.

4 Idem.

68

Ambele avioane au ars complet. La faţa locului am găsit un număr de 14 cadavre şi cinci răniţi care au fost internaţi la Spitalul din Câmpina, din care doi au încetat din viaţă… Paza a fost asigurată de jandarmi. Materiale sau obiecte nu s-au luat de nimeni. Ulterior, în apropierea avioanelor căzute s-a găsit de către jandarmii postului Brăneşti un pistol automat cu seria 861054, care cu Raportul nostru nr. 6823 din 7 august 1943 s-a înaintat Diviziei 18 Munte.

2. La Postul de Jandarmi Măgureni, din apropierea punctului unde au căzut cele două avioane, au fost prinşi în ziua de 2 august 1943, doi militari din echipajul avioanelor americane, şi anume: sergentul Troya Mc. Crary, nr. matricol 34431889 şi sergentul Phylip A. Rurek, nr. matricol 31128287, având asupra lor două cuţite, un briceag şi două plăcuţe de identitate, care, cu Raportul nostru nr. 26994/ 3 august 1943, s-a predat Diviziei 18 Vânători de Munte.

3. În împrejurimile comunei Poenarii Burchi, a fost capturat aviatorul american Tinody Bernard, de către sergentul-major Mâţă Petre şi sergentul Călinescu, de la postul de jandarmi Poenarii Burchi. Prizonierul, care se salvase cu paraşuta, a fost trimis la Divizia 18 Vânători de Munte, împreună cu obiectele ce-i aparţineau.

4. Pe raza postului de jandarmi Târguşorul Nou, în apropierea gării C.F.R. Crângul lui Bot, la circa 300 m, cu ocazia bombardamentului, a căzut un avion care a rămas aproape intact, iar din echipaj au fost prinse şase persoane.

Primii care au sosit la faţa locului au fost militarii germani de la bateriile (de artilerie antiaeriană) din apropiere, care i-au ridicat pe cei şase aviatori răniţi. La sosirea jandarmilor români, au fost împiedicaţi să se apropie de avion de către germani, dar s-au instalat santinele româneşti. La ora 16.20, şeful Postului de Jandarmi din Târguşorul Nou a văzut că militarii germani au luat cu forţa din avion un număr de patru paraşute, două aparate de radio, mănuşi, alte lucruri.

5. Un alt aviator american care s-a salvat cu paraşuta a fost prins de soldaţii Bateriei de proiectoare nr. 63 şi, din unele

69

informaţii, acesta a fost trimis la Ploieşti. Parte din lucrurile ce le avea asupra lui au fost luate de locuitori, obiecte care au fost recuperate integral de jandarmi şi pe care le-au depus cu ocazia cercetărilor făcute de Compania a III-a de Jandarmi –pază, redactând acte pe care le-au înaintat Curţii Marţiale.

Pe raza postului Cocorăşti-Colţi au fost prinşi doi aviatori americani, care au fost predaţi de jandarmi Diviziei 18 Vânători de Munte cu toate obiectele găsite la ei şi care le aparţineau”5.

3. Tratament demn pentru toţi prizonierii În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, jandarmii

români au avut o conduită exemplară cu toţi prizonierii, indiferent din ce ţări proveneau aceştia. Ei au dat dovadă de omenie, demnitate şi onoare militară, inclusiv în relaţiile cu prizonierii sovietici, care au avut mult mai multă libertate, fiind trataţi mult mai bine decât în situaţia când erau activi în Armata Roşie. Documentele aflate în fondurile Arhivei Centrale Istorice, fundamentează pe deplin cele afirmate. Iată ce conţine Nota informativă nr. 3794 din 20 ianuarie 1944, a Legiunii de Jandarmi Argeş, către Comandamentul Inspectoratului General al Jandarmeriei, în legătură cu trata-mentul prizonierilor sovietici din lagărul nr. 10 Corbeni – Argeş: „… În lagăr sunt patru medici căpitani ruşi, care sunt lăsaţi liberi prin comună, fără pază, să facă consultaţii medicale populaţiei civile. În acest lagăr mai sunt 16 prizonieri, de meserie pictori, care locuiesc într-o casă din afara lagărului, fără nicio pază. Ziua umblă prin comună şi pictează pe diferiţi locuitori, primind bani şi produse.

Cu ocazia sărbătorilor Crăciunului, în 1943, comandantul lagărului a învoit prizonierii de a merge prin comună. Aceştia au umblat toată noaptea beţi şi nu s-au mai

5 Arhivele Istorice Centrale, fond I.G.J.T, dosar 1/1943.

70

înapoiat în lagăr, până ce comandantul lagărului n-a trimis ostaşii să-i adune de prin comună. Ca pedeapsă, li s-a făcut morală şi li s-a atras atenţia că dacă se mai repetă asemenea lucruri, nu mai capătă nimeni nici o învoire în comună.

Ostaşii care fac de pază în lagăr sunt nemulţumiţi şi discută că sunt trataţi şi îngrijiţi chiar mai rău decât prizonierii. Nu primesc învoiri decât foarte rar. Vă rog să binevoiţi a se lua măsuri în consecinţă. Comandantul Legiunii de Jandarmi Argeş, locotenent-colonel Val Niculescu”6.

6 Idem, fond I.G.J.G., dosar 1/1943–1944.

71

Inedit

DIN JURNALUL GENERALULUI CONSTANTIN ANTON1

(Comunicat de general de armată (r) dr. Dumitru PENCIUC, Preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din M.A.I.)

„După ora 22, când prin Comunicatul oficial s-a adus la cunoştinţa Ţării Proclamaţia Regelui, am rugat telefonic pe generalul Sănătescu, noul şef de guvern să includă în Comunicatul ce va urma şi numirea mea la comanda Jandarmeriei, deoarece era absolut necesar ca Jandarmeria de pe întreg teritoriul Ţării să ştie că ordinele date de mine au o bază legală, lucru ce s-a şi făcut imediat.

Ca urmare, primul ordin semnat de mine în noua calitate, a fost următorul Ordin de zi:

„Jandarmi, ofiţeri, subofiţeri şi trupă, prin Înalt Decret am fost numit la comanda Inspectoratului General al Jandarmeriei pe data de 23 August 1944.

În aceste momente de refacere naţională, când se plămădeşte noul destin al Ţării şi neamului românesc, cer tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei din jandarmerie, să se încadreze fără şovăire şi necondiţionat în noua ordine de stat.

1 Ocupând funcţia de şef al Statului Major al Jandarmeriei Române la 23 August 1944, generalul Constantin Anton a lăsat pentru posteritate importante mărturii despre acel eveniment. Acestea sunt cuprinse într-un Jurnal, inedit, aflat în posesia domnului general de armată (r) dr. Dumitru Penciuc, preşedintele A.V.R. din M.A.I., el însuşi veteran de război şi fost ofiţer în Jandarmeria Română, desfiinţată abuziv în 1949. Fragmente din acest Jurnal sunt reproduse în acest volum aniversar dedicat Jandarmeriei Române.

72

Încrezător în munca şi priceperea voastră, de care aţi dat dovadă dintotdeauna în clipe de grea încercare pentru Ţară, am convingerea că şi în aceste clipe de grea răspundere veţi lucra cu acelaşi elan şi spirit de sacrificiu, rămânând păzitori neclintiţi ai siguranţei statului, liniştei şi ordinei publice, pentru prosperitate şi permanenţa neamului.

Deviza fiecăruia dintre voi să fie aceia ce fiecare doreşte pentru el, adică DREPTATE, CINSTE ŞI OMENIE.

Inspector general al Jandarmeriei,

General C. Anton Din acest moment, au urmat pentru mine şi Statul Major

al Inspectoratului General al Jandarmeriei, zile şi nopţi de neîntreruptă şi febrilă activitate...”

73

ADERAREA ROMÂNIEI LA FORŢA DE JANDARMERIE EUROPEANĂ

Căpitan Cosmin STAN

Serviciul Cooperare Internaţională şi Afaceri Europene – I.G.J.R.

1. Ce este Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE)?

Forţa de Jandarmerie Europeană (EUROGENDFOR sau FJE), este o iniţiativă constituită prin voinţa comună a cinci state membre ale U.E., (Franţa, Italia, Spania, Olanda şi Portugalia), dispunând de forţe capabile să execute misiuni de securitate publică şi de poliţie judiciară. Această capacitate, dotată cu statut militar, este concepută astfel încât să poată fi pusă la dispoziţie pentru situaţiile cele mai dificile şi în vederea unei desfăşurări rapide şi robuste pentru garantarea securităţii şi ordinii publice atât sub comandă civilă cât şi sub comandă militară.

La acest moment, FJE se prezintă ca o Forţă operaţională (având deja experienţa participării cu succes la Misiunea ALTHEA militară a U.E. Bosnia), interoperabilă în plan intern (forţele naţionale reprezentante au deja o doctrină şi o experienţă comună în urma participării la FIEP şi Forţa de Poliţie Europeană – FPE) şi extern (calitatea specială de poliţie cu statut militar permite o excelentă coordonare şi integrare atât în componentele civile cât şi în componentele militare ale misiunilor internaţionale gestionate de diferitele entităţi relevante) prestructurată (dispunând de un Comandament Permanent în Italia, la Vicenza, de comandamente proiectabile în teatrele de operaţii şi de un catalog de capabilităţi prin care statele membre sunt deja angajate cu forţe şi tehnică în aşteptare), robustă (dispune de unităţi integrate de poliţie – IPU), dotată cu capacităţi de reacţie rapidă (dislocarea unei forţe de 800 militari în 30 de zile) şi modulară (capabilă de a-şi asuma toate sarcinile de poliţie prin dispunerea de elemente specializate). Toate aceste

74

caracteristici o recomandă ca pe un instrument ideal de facilitare a implementării unor metode şi mijloace de securitate eficiente, special create pentru atenuarea tranziţiei de la latura militară la cea civilă a operaţiunii (security gap).

2. Relaţia FJE cu Uniunea Europeană Destinaţia acestui instrument a fost aceea de a

contribui la dotarea Europei cu o capacitate unică, integrată şi solidă, în măsură să desfăşoare toate misiunile de poliţie cu ocazia operaţiunilor europene de gestionare a crizelor, acordându-se o atenţie specială pentru misiunile de preluare a atribuţiilor poliţiei locale (substituţie sau întărire).

Forţa poate asigura o prezenţă eficientă în operaţiunile de pace şi în misiunile europene de gestionare a crizelor, atât individual cât şi în cooperare cu celelalte structuri implicate (componenta militară şi poliţia locală), fiind capabilă să asigure managementul procesului de revitalizare a mecanismelor locale de securitate şi siguranţă publică a căror funcţionare este crucială pentru reducerea intervalului extrem de delicat al tranziţiei de la faza preponderent militară la cea civilă şi pentru protecţia fizică a personalului internaţional.

Orientarea preponderent europeană a FJE nu exclude însă întrebuinţarea Forţei pentru iniţiativele altor actori de pe scena internaţională de securitate (O.S.C.E., O.N.U., N.A.T.O., coaliţii) sau independent, cu acordul statelor membre.

3. Obiectivele FJE Principalele obiective ale Forţei, stabilite prin

Declaraţia de intenţie de la Noordwijk – Olanda, semnată la 17 septembrie 2004, sunt următoarele:

– să contribuie la dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi de Apărare (PESA) prin misiuni de substituire

75

şi/sau întărire a forţelor locale de poliţie, inclusiv misiuni complete de poliţie judiciară;

– să contribuie prin punerea la dispoziţia U.E. a unei forţe operaţionale în scopul de a conduce toate misiunile de poliţie în timpul operaţiilor de gestionare a crizelor (misiuni de tip Petersberg), cu o atenţie deosebită acordată misiunilor de substituire;

– să asigure o primă structură multinaţională pentru operaţiunile Uniunii Europene;

– să participe în domeniul gestionării civile a crizelor, la iniţiativele organizaţiilor internaţionale.

În conformitate cu mandatul fiecărei operaţii, FJE este în măsură să intervină pe un spectru larg de misiuni, precum:

– asigurare, menţinere şi restabilire a ordinii publice; – monitorizarea şi consilierea poliţiei locale, inclusiv în

activitatea judiciară; – controlul traficului ilicit, poliţie de frontieră şi cercetare

generală; – investigaţie judiciară, acoperind sfera depistării actelor

de delincvenţă, urmărirea şi infractorilor şi transferul lor sub autorităţile judiciare competente;

– protecţia populaţiei şi a bunurilor; – pregătirea la standarde internaţionale a ofiţerilor

poliţiei locale; – pregătirea instructorilor, în special în cadrul

programelor de cooperare; – operaţiuni de monitorizare şi observare; – operaţiuni umanitare. FJE este susceptibilă să intervină în toate cele trei

nivele de intensitate a crizei: a) Gestionarea militară a crizei atrage angajarea FJE

în spatele forţei militare (de tip forţe terestre) pentru a asigura misiuni de restabilire şi menţinere a ordinii publice şi de poliţie judiciară (termen folosit în sens global, însemnând aşadar cercetare-documentare, protecţia persoanelor şi a bunurilor, anchetele etc.).

76

b) Faza de tranziţie, criză de intensitate medie, ceea ce înseamnă că FJE trebuie să asigure integral misiuni de menţinere şi restabilire a ordinii, precum şi misiuni de poliţie judiciară permiţând în acest fel dezangajarea forţei militare. Această fază poate corespunde, în egală măsură, angajamentului FJE fără desfăşurare militară prealabilă.

c) În faza teatrului de operaţiune stabilizat, FJE este capabilă să-şi execute misiunile sub autoritate civilă, să se integreze forţei de ordine internaţionale, să efectueze acţiuni de cooperare sau să fie dezangajată.

Totodată, FJE ar putea fi angajată preventiv. În absenţa unei forţe militare desfăşurată în prealabil, FJE ar putea fi utilizată în cazuri foarte bine identificate.

4. Procesul de decizie şi conducere

Comitetul Interministerial de Rang Înalt (CIMIN), organismul politic care ia hotărârile generale de natură politică, elaborează directivele şi stabileşte liniile de orientare, este alcătuit din reprezentanţii ministerelor responsabile din fiecare stat membru (ministerele de externe, interne şi/sau apărare). Acesta asigură coordonarea politico-militară, numeşte comandantul FJE şi îi transmite directivele, numeşte comandantul fiecărei operaţiuni FJE în parte şi stabileşte condiţiile de întrebuinţare a Forţei.

FJE are la dispoziţie un Comandament Permanent (PHQ) localizat la Vicenza (Italia), care a devenit operaţional în anul 2005. PHQ este condus de către comandantul FJE şi este constituit dintr-un nucleu multinaţional care poate fi întărit, în funcţie de situaţie, cu acordul statelor participante. Acesta are ca atribuţie principală planificarea operaţională şi contribuie cu recomandări, la cererea CIMIN, în procesul de decizie strategică. De asemenea, PHQ are ca sarcini observarea şi documentarea asupra teatrelor potenţiale de intervenţie, planificarea operaţiilor FJE, definirea nevoilor

77

operaţionale ale Forţei, pregătirea planificării de urgenţă, planificarea şi conducerea exerciţiilor comune, evaluarea activităţilor şi fructificarea lecţiilor învăţate, pregătirea şi actualizarea sistemului de sprijin logistic, consilierea statelor părţi în vederea perfecţionării interoperabilităţii între unităţi şi alte forţe, desfăşurarea activităţii comandamentelor proiectabile de misiune, desfăşurarea activităţii de stat major în sprijinul Comandantului FJE.

Din martie 2005, FJE participă cu succes sub egida U.E. la prima sa operaţiune internaţională – Misiunea militară a Uniunii Europene din Bosnia – ALTHEA.

De asemenea, până în prezent FJE a reuşit desfăşurarea a trei exerciţii de stat major, care au testat, evaluat şi dovedit capacitatea sa de a planifica, organiza şi conduce o operaţiune individuală de gestionare civilă a crizelor sub egida Uniunii Europene.

De altfel, observăm că în operaţiunile europene şi internaţionale, la fel ca şi în interiorul statelor, atribuţiile structurilor de tip jandarmerie (forţă de poliţie cu statut militar), prin intermediul FJE, se departajează de cele ale structurilor poliţiei civile şi cele ale Poliţiei Militare, devenind complementare şi mai specializate, profilând avantajele unui potenţial încă neexploatat îndeajuns şi o contribuţie esenţială la procesul de gestionare civilă a crizelor, în care este România deja implicată.

5. Procesul de afiliere a Jandarmeriei Române la Forţa de Jandarmerie Europeană

Primele contacte. Prin participarea unui ofiţer jandarm român, în calitate de observator, la primul exerciţiu de Stat Major al FJE desfăşurat în luna iunie 2005 la Saint-Astier (Franţa), Jandarmeria Română şi-a manifestat interesul pentru această nouă Forţă, cu atât mai mult cu cât ea participă deja la exerciţiile anuale ale Forţei de Poliţie Europene cu o subunitate (pluton) şi cu ofiţeri de stat major.

78

Procedura internă de aprobare. La 25.03.2006, CSAT a aprobat memorandumul nr. 42161 din 26.01.2006 vizând iniţierea demersurilor pentru obţinerea statutului de observator al României pe lângă FJE.

Prima etapă. La data de 18.04.2006, sub semnătura ministrului de externe şi al administraţiei şi internelor din România, s-au trimis omologilor lor din Guvernul spaniol (care la acea vreme asigura preşedinţia Comitetului Interministerial de Rang Înalt – CIMIN) scrisorile oficiale prin intermediul cărora ţara noastră a solicitat oficial acordarea statutului de membru observator în cadrul FJE.

La data de 26.04.2006, inspectorul general al Jandarmeriei Române a transmis omologilor săi din cadrul FJE o informare privind demersurile oficiale efectuate de către autorităţile române, solicitând acestora sprijinul în vederea acordării statutului de membru observator în cadrul FJE, pentru Jandarmeria Română. Toate cele cinci forţe membre şi-au manifestat sprijinul pentru candidatura României, reprezentată de Jandarmeria Română, la FJE.

Etapa a II-a. La data de 28.11.2006, la invitaţia Preşedinţiei Spaniole a CIMIN, inspectorul general al Jandarmeriei Române a participat la reuniunea desfăşurată la Madrid, ocazie cu care a susţinut o prezentare a organizării, misiunilor şi capabilităţilor instituţiei noastre.

Etapa a III-a. În perioada 26-29 martie 2007 o comisie de evaluare din partea FJE a efectuat o vizită la Jandarmeria Română, pentru aprofundarea documentării cu privire la misiunile, organizarea şi dotarea Jandarmeriei Române, precum şi cu privire la posibilitatea angajării instituţiei noastre în misiuni internaţionale de gestiune a crizelor civile în cadrul FJE.

În raportul întocmit la încheierea vizitei la Jandarmeria Română, comisia de evaluare a recomandat primirea României ca membru cu drepturi depline în FJE, în cazul în care ţara noastră îşi va manifesta formal intenţia de a obţine acest statut.

Din cauza elementului de noutate dat de faptul că România a devenit stat membru U.E. şi în lipsa oricărui

79

precedent, FJE nu a putut pune la dispoziţie, în anul 2007, documentaţia necesară cunoaşterii obligaţiilor care urmează să revină României în calitate de membru, ceea ce, în contextul necunoaşterii acestora, a dus la imposibilitatea efectuării demersurilor oficiale pentru obţinerea respectivului statut.

Cu prilejul Reuniunii CIMIN din 19 iulie 2007, statele membre nu au fost în măsură să ia o decizie finală cu privire la acordarea pentru statele candidate (România şi Turcia) a statutului de membru observator pe lângă FJE, această situaţie intervenind în urma unei diferenţe de vederi în ceea ce priveşte poziţia României în raport cu cea a Turciei (din motive politice Franţa a susţinut că România, în calitate de stat membru U.E., ar trebui tratată după criterii diferite, în timp ce poziţia Italiei a avut în vedere cuplarea celor două state în baza similarităţii solicitării statutului de observator), ca şi asupra unor prevederi conexe din proiectul Tratatului FJE urmând ca o decizie să fie luată ulterior de către CIMIN.

În data de 18 octombrie 2007, în Olanda, la Velsen, a fost semnat Tratatul FJE, acesta constituind baza legală pentru admiterea de noi membri.

În plan intern, pentru a facilita soluţionarea acestui impas de natură politică şi în vederea decuplării de Turcia pe baza diferenţei de statut european, ministrul afacerilor externe împreună cu ministrul internelor şi reformei administrative au efectuat demersurile de promovare a unui memorandum comun către CSAT, referitor la obţinerea de către România a statutului de membru în Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE), demers aprobat prin Hotărârea nr. 46 din 08.04.2008.

Conform acestui memorandum, o scrisoare comună la nivel de ministru MAE – MAI, prin care România a solicitat obţinerea în mod direct a statutului de membru cu drepturi depline în cadrul FJE, a fost transmisă preşedinţiei portugheze în exerciţiu a CIMIN.

Într-o scrisoare oficială, Preşedintele în exerciţiu al CIMIN a comunicat părţii române că României îi va fi atribuit oficial statutul de Membru FJE în cadrul Reuniunii CIMIN din

80

Portugalia (17 decembrie 2008) şi a invitat Jandarmeria Română să participe în calitate de Forţă membră la Exerciţiul FJE de stat major EGEX 08, desfăşurat cu succes în perioada septembrie-decembrie 2008 în Italia şi Portugalia.

Stadiul actual. În cadrul reuniunii CIMIN desfăşurate la Coimbra, în Portugalia, la 17 decembrie 2008, inspectorul General al Jandarmeriei Române a semnat, conform mandatului încredinţat, o Declaraţie cu caracter unilateral, prin care România a subscris documentelor şi aquis-ului FJE, devenind în mod formal stat Membru FJE. În acest context, instituţia naţională reprezentativă este Jandarmeria Română.

Următoarea etapă. Procesul de afiliere trebuie să continue în perioada imediat următoare prin iniţierea demersurilor de completare a cadrului legal intern necesar aderării ţării noastre la Tratatul FJE şi să se finalizeze prin depunerea unui Instrument de Aderare la depozitarul Tratatului (Italia), după ratificarea acestui document de către toate statele membre fondatoare (până în prezent numai Portugalia şi Spania au finalizat procedurile de ratificare). Astfel se impune promovarea şi adoptarea unei legi de aderare a României la Tratatul privind crearea Forţei de Jandarmerie Europeană, care să cuprindă şi elementele necesare pentru asigurarea finanţării participării Jandarmeriei Române la activităţile, structurile, misiunile şi bugetul FJE.

De asemenea, atribuirea statutului de membru implică asumarea de către România a drepturilor şi obligaţiilor corespondente şi în special semnarea, îndată ce va fi posibil, a „Acordului Tehnic pe Probleme Financiare privind Forţa de Jandarmerie Europeană” şi „Acordului Tehnic pe Probleme Financiare privind Participarea la Operaţiunile Forţei de Jandarmerie Europeană”.

Perspective privind evoluţia viitoare. Având în vedere că FJE desfăşoară în prezent o singură operaţiune internaţională, respectiv Misiunea Althea din Bosnia-Herzegovina, o dată cu obţinerea statutului de membru de către România, conform principiului prestaţiei echivalente şi

81

sub rezerva concordanţei cu deciziile viitoare ale Uniunii Europene cu privire la eventuala redimensionare a acestei misiuni, Jandarmeria Română trebuie să contribuie la acest efort alături de celelalte forţe naţionale reprezentante, care participă cu un IPU (un pluton + o echipă specializată).

Într-un mod atipic, România a fost şi este încă reprezentată în cadrul misiunii Althea printr-un pluton de poliţie militară, sens în care reprezentanţii statelor membre au solicitat verbal, în cadrul Reuniunilor CIMIN şi ale Grupului de Lucru, modificarea conţinutului acestei participări prin utilizarea în misiune a forţelor de jandarmerie, situaţie firească nu numai prin prisma identificării Jandarmeriei Române ca instituţie reprezentantă a României în cadrul FJE, dar mai ales din cea a calităţii de forţă de poliţie cu statut militar, capabilă să îndeplinească întreaga gamă de misiuni ale FJE, perfect compatibilă cu instituţiile similare ale Forţei.

În acest context, se impune precizarea că pentru a veni în întâmpinarea situaţiei redimensionării misiunii militare europene din Bosnia, CIMIN a iniţiat deja un proces de identificare a unui nou teatru de operaţii care să se potrivească profilului FJE şi în care să activeze sub egida unei misiuni europene, sens în care la acest moment Preşedinţia Franceză evaluează şi posibilitatea participării la misiunea EULEX Kosovo (întrucât Italia, Franţa şi România sunt deja prezente cu forţe în teren).

6. Obligaţiile ce revin României ca urmare a obţinerii statutului de membru al Forţei de Jandarmerie Europeană

6.1. Obligaţii financiare. Participarea cu o cotă-parte

la bugetul Forţei, care este propus anual de Comandamentul Forţei şi aprobat de CIMIN:

a) Cheltuieli legate de participarea cu personal la Comandamentul Permanent al FJE (PHQ) de la Vicenza

82

(pentru anul 2009, conform schemei de rotaţie a posturilor, Româna urma să participe la PHQ cu 2 ofiţeri şi 2 subofiţeri de stat major): Costuri directe de participare (intră în cota-parte la Bugetul Forţei) şi Cheltuieli naţionale de personal.

b) Costuri naţionale privind participarea forţelor proprii la operaţiunile FJE reprezentând suportarea integrală a cheltuielilor de dotare (echipament, armament şi muniţie, tehnică), autosusţinere (cazare, hrănire, suport logistic), transport şi personal (salarii, diurne, asigurări).

c) Susţinerea integrală a cheltuielilor legate de participarea cu personal la activităţile FJE:

– reuniunile Comisiei Financiare (6 activităţi, dintre care una în România);

– reuniunile Grupului de lucru (12 activităţi); – reuniunile CIMIN (3 activităţi); – participarea cu specialişti şi forţe la Exerciţiile

EGEX organizate anual de FJE; – reuniunile ad-hoc ale Comisiilor de specialişti (pe

probleme punctuale).

6.2. Obligaţia de participare cu reprezentanţi: a) Participarea cu personal în cadrul

Comandamentului Permanent de la Vicenza, conform algoritmului propus de Comanda Forţei în coordonare cu Forţele naţionale reprezentante ale statelor părţi şi aprobat de către CIMIN (pentru anul 2009, conform schemei de rotaţie a posturilor, României a participat la PHQ cu 2 ofiţeri şi 2 subofiţeri de stat major).

b) Participarea cu personal la activităţile FJE (conform Statutului de Membru, Observator şi Partener al FJE): întrunirile Comitetului Interministerial de Rang Înalt (CIMIN); întrunirile Grupurilor de lucru ale FJE; întrunirile Comisiei Financiare a FJE; reuniunile ad-hoc ale grupurilor specializate; exerciţiile FJE (organizate pe baze anuale).

83

c) Obligaţia de participare cu forţe: obligaţia de a pune la dispoziţia FJE, cu titlu permanent, o structură operaţională de tip jandarmerie, de nivel minim pluton, încadrată şi dotată conform standardelor europene; obligaţia de participare cu unităţi integrate (IPU-Integrated Police Unit) sau constituite (FPU-Formed Police Unit) de jandarmerie, la operaţiunile, exerciţiile şi aplicaţiile organizate de FJE în urma deciziilor CIMIN.

7. Importanţa aderării României la FJE

Strategia Uniunii Europene prevede că prima linie de apărare a Uniunii va fi întotdeauna în afara frontierelor sale. În acest context, ameninţările externe la adresa securităţii UE se constituie în directe şi indirecte. Prin caracteristicile sale de poliţie cu statut militar, Forţa de Jandarmerie Europeană răspunde atât ameninţărilor directe (agresiuni armate) cât şi celor indirecte (conflicte sau crize în apropierea frontierelor U.E., ce prejudiciază interesele militare, politice sau economice ale acesteia, având efecte extrem de negative asupra dezvoltării durabile şi perspectivelor europene ale acestor teritorii), putând fi angajată deopotrivă în acţiuni militare sau în operaţiuni de stabilizare, în toate fazele de evoluţie ale acestora.

În cadrul definitivării procesului de integrare europeană şi de creare a unui capital de vizibilitate, imagine şi credibilitate, aderarea României la FJE şi participarea la operaţiunile Forţei sunt un mijloc de a servi intereselor europene şi celor naţionale, ţara noastră consolidându-şi statutul de exportator de securitate şi stabilitate atât în cadrul Uniunii Europene cât şi în raport cu celelalte entităţi internaţionale cu activitate în acest domeniu (ONU, OSCE, NATO, coaliţii etc.) şi comunitatea internaţională.

Politica europeană de vecinătate are ca raţiune crearea condiţiilor necesare pentru ca entităţile statale vecine

84

UE să se poată dezvolta de o manieră democratică, într-un mod favorabil funcţionării statului de drept şi economiei de piaţă şi să constituie un mediu economic şi de securitate benefic dezvoltării UE, context în care realizarea măsurilor de sprijin, în special cele cu caracter militar şi cele privind gestionarea civilă a crizelor, precum operaţiunile de poliţie, impun utilizarea unor instrumente specializate în aplicarea mandatelor misiunilor europene. În acest sens, dobândirea de către România a calităţii de membru al Forţei de Jandarmerie Europeană reprezintă participarea la singura entitate poliţienească operaţională constituită în spaţiul european, specializată în gestionarea din perspectivă poliţienească a situaţiilor internaţionale de criză, capabilă de dislocare rapidă, în măsură să desfăşoare operaţiuni independent ori sub comandă civilă sau militară (în misiuni diferite şi simultane), precum şi să îndeplinească întregul spectru al misiunilor de poliţie.

În plan european, prin intermediul FJE, România obţine posibilitatea de a deschide noi canale pentru susţinerea la Bruxelles a punctelor de vedere naţionale cu privire la necesitatea sau anvergura implicării U.E. în stabilizarea şi dezvoltarea spaţiului balcanic, ca şi din perspectiva unor posibile intervenţii viitoare pentru soluţionarea conflictelor îngheţate şi active din Bazinul Mării Negre, spaţii de interes major pentru politica regională a ţării noastre.

Dublul avantaj pe care FJE îl oferă Uniunii Europene prin crearea unei structuri de poliţie cu statut militar în măsură să îndeplinească misiuni specifice în beneficiul componentelor poliţieneşti ale operaţiunilor de gestionare a crizelor, dar şi a componentelor militare, se aplică şi în situaţiile în care autorităţile europene optează pentru dislocarea de misiuni militare proprii, care să ofere atât Uniunii însăşi cât şi comunităţii internaţionale, instrumentele necesare rezolvării independente a unor situaţii de criză majoră.

Importanţa acestui aspect rezidă în reducerea posibilităţilor de apariţie a unor situaţii inacceptabile pentru UE,

85

în calitatea sa de actor major, independent şi influent pe scena mondială de securitate, de tipul Precedentului Kosovo 1991, în care Uniunea Europeană s-a aflat în incapacitatea de a acţiona militar pentru soluţionarea crizei umanitare din Kosovo, în contextul în care SUA au blocat intervenţia iniţială a NATO în acest teritoriu.

Prin utilizarea capacităţii de reacţie rapidă şi a adaptabilităţii Forţei de Jandarmerie Europeană, ce constituie un instrument extrem de util şi flexibil, în acest tip de situaţii, capabilităţile militare şi poliţieneşti ale UE pot fi deopotrivă completate, cu atât mai mult cu cât alternativele operaţionale oferite de Forţă sunt multiple, moderne, disponibile imediat şi de o calitate superioară.

În acest context, România devine unul dintre puţinele state membre în măsură să participe concomitent la iniţiativele militare europene şi la cele ale NATO, care reuşeşte să evite duplicarea eforturilor naţionale, această susţinere directă a eforturilor Uniunii Europene oferind ţării noastre o poziţie favorabilă în construcţia capabilităţilor militare necesare unui nivel minim de independenţă în desfăşurarea de intervenţii rapide pentru menţinerea securităţii internaţionale.

Un element de o importanţă majoră în enumerarea avantajelor participării României la FJE este contribuţia pe care statutul militar al Forţei o aduce complementarităţii dintre eforturile U.E. – N.A.T.O. în contextul participării cu forţe în cadrul aceloraşi teatre de operaţii.

Statutul şi organizarea militară a forţelor de tip jandarmerie, ca şi caracterul lor fundamental de forţe poliţieneşti, constituie o valoare adăugată în prevenirea reactivării unor precedente de tipul evenimentelor desfăşurate în Kosovo, în martie 2004 (în care diferenţele dintre natura misiunilor civile şi cele militare ale O.N.U. şi N.A.T.O., respectiv U.N.M.I.K. şi K.F.O.R., au provocat probleme de comunicare, legătură şi relaţionare, ce au afectat

86

derularea procesului de reconstrucţie a statului de drept şi dezvoltare post conflict în teritoriul gestionat).

În acest sens, operaţiunile europene şi internaţionale moderne prezintă o organizare complexă, care necesită nuclee de legătură şi comunicare între entităţile civile şi militare, raţiune pentru care România este pe deplin interesată să fie parte activă în cadrul unicului instrument operativ (FJE) pe care dubla afinitate (forţă de poliţie cu statut militar) şi capabilităţile organizaţionale (posibilitatea de a disloca Comandamente Proiectabile în teatrele de operaţii) îl recomandă pentru a gestiona acest de segment de activitate.

Forţa de Jandarmerie Europeană răspunde pe deplin, nu numai conceptual ci şi operaţional necesităţilor ridicate la nivelul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), care s-a concentrat până în prezent pe identificarea/crearea unor instrumente care să fie utilizate în misiunile europene de gestionare civilă sau militară a situaţiilor de criză.

În cadrul acestui efort, începând cu septembrie 2005, Forţa de Jandarmerie Europeană îndeplineşte misiuni de natură militară în Bosnia şi Herzegovina, sub egida Operaţiunii Militare ALTHEA a UE, care a constituit un mediu excelent pentru demonstrarea în premieră a capacităţii de adaptare şi reacţie a Forţei, succesul misiunii fiind pus în evidenţă în mod oficial prin documentele emise în 2008 şi 2009 de autorităţile europene relevante (Rapoartele PESA întocmite de DGE VIII şi DGE IX).

În contextul în care participarea la PESA constituie o prioritate pentru consolidarea integrării României în Uniunea Europeană şi având în vedere că aceasta acoperă deopotrivă aspecte cu caracter civil şi militar, implicarea Jandarmeriei Române la nivelul singurului instrument actual ce poate satisface o gamă atât de diversificată de solicitări operaţionale ale PESA reprezintă o oportunitate şi o modalitate de promovare a interesului naţional.

87

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Documente Oficiale FJE: • Tratatul între Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica

Italiană, Regatul Olandei şi Republica Portugheză, stabilind Forţa de Jandarmerie Europeană, EUROGENDFOR, adoptat la Velsen, în Olanda, la 18.10 2007;

• Declaraţia de intenţie semnată la 17 septembrie 2004, la Noordwijk, Olanda, asupra instituirii EUROGENDFOR.

Doctrină: • Concepţia Operaţională a FJE; • Statutul de membru FJE, Partener FJE şi Observator FJE; • Comandamentele proiectabile ale EUROGENDFOR în teatrele de

operaţii; • Concepţia de utilizare a Unităţilor Integrate de Poliţie (IPU). Acte normative interne: • Hotărârea CSAT nr. 46 din 08.04.2008 privind aprobarea

demersurilor pentru obţinerea de către România a statutului de membru la Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE);

• Scrisoarea comună la nivel de ministru MAE-MAI, prin care România a solicitat la 13.05.2008, obţinerea în mod direct a statutului de membru cu drepturi depline în cadrul FJE;

• Raportul Comisiei de Evaluare a Situaţiei către CIMIN asupra vizitei efectuate la Jandarmeria Română;

• Scrisoarea preşedinţiei Portugheze a CIMIN din 11 august 2008 către ministrul român al afacerilor externe şi cel al internelor şi reformei administrative, cu privire la acordarea pentru România a statutului de Membru FJE;

• Declaraţia unilaterală prin care România subscrie termenilor Declaraţiei de Intenţie care stă la baza creării Forţei de Jandarmerie Europeană, ca şi aquis-ului FJE.

88

FORŢA DE JANDARMERIE EUROPEANĂ, PREZENT ŞI PERSPECTIVĂ

Colonel Marian PETRE

Comandant, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri

Uniunea Europeană este o comunitate de state independente reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale şi sociale comune care îşi propune să promoveze progresul economic şi social, să afirme identitatea acesteia pe scena internaţională, dar şi extinderea zonei libertăţii, securităţii şi justiţiei.

Uniunea Europeană se clădeşte pe trei piloni importanţi:

Politicile comunitare: uniune vamală, piaţă internă, politica agrară comună, uniunea economică şi monetară, comunitatea energetică etc.;

Politica Europeană de Securitate şi Apărare; Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene a fost iniţiat în urma Summitului franco-britanic de la Saint Malo (1998).

În iunie 1999, Consiliul European a pus bazele instituţionale ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), prin adoptarea cadrului strategic cu ajutorul căruia Uniunea Europeană urma să îşi creeze propria componentă de securitate şi apărare.

Dezvoltată în cadrul celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene, PESA contribuie în prezent la fundamentarea şi operaţionalizarea dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene prin următoarele elemente:

a) Agenţia Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA). EDA asigură pe termen lung cadrul pentru o

89

politică europeană coerentă în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetării şi armamentelor, în sensul unei abordări convergente a politicilor naţionale în domeniu;

b) Forţa de Reacţie Rapidă Europeană (European Rapid Reaction Force – ERRF);

c) Grupurile de luptă ale Uniunii Europene (European Union battle groups);

d) Forţa de Jandarmerie Europeană (European Gendarmerie Force – EGF);

e) Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate (European Union Institute for Security Studies – EUISS).

Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) s-a constituit la iniţiativa a cinci state membre ale Uniunii Europene – Franţa, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania în scopul creşterii capacităţii de gestionare a situaţiilor de criză.

Un obiectiv important al acestei structuri multinaţionale îl constituie îndeplinirea misiunilor încredinţate, în primul rând, de către Uniunea Europeană prin dislocarea rapidă a unei forţe cu statut militar şi, în acelaşi timp, cu competenţe poliţieneşti complete, inclusiv criminalistică, judiciar etc.

În anumite situaţii FJE poate fi pusă la dispoziţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Structurile componente ale FJE trebuie să răspundă necesităţii de acţiona foarte rapid în asigurarea securităţii mediului civil, uneori în paralel cu intervenţia militară asupra unor grupuri dotate cu armament şi mijloace specifice războiului.

Statul major permanent al FJE a fost stabilit în localitatea Vicenza, Italia, în cazarma „General Chinotto” şi este format din ofiţeri şi subofiţeri reprezentând cele cinci ţări componente.

Principala atribuţie a acestui organism important o reprezintă crearea unui sistem operaţional şi coerent în

90

măsură să asigure o dislocare rapidă a unei forţei constituite la un moment dat în zona de apariţie a unei crize.

Emblema Forţei de Jandarmerie Europeană este de forma unui scut curbat în partea de jos cu următoarele elemente specifice:

– partea superioară este un dreptunghi colorat în negru pe care este inscripţionat cuvântul „EUROGENDFOR” scris cu litere galbene;

– partea inferioară a emblemei are fundalul de culoare albastră pe care este gravată o sabie gri orientată către în sus

şi o grenadă explodând suprapusă pe sabie şi înconjurată de o coroană de lauri având culoarea gri.

Mottoul FJE este „LEX PACIFERAT” (legea va aduce pacea) al cărui înţeles simbolizează principiul legăturii dintre impunerea prevederilor legii şi asigurarea unui mediu securizat, piatra de temelie a angajamentului acestei structuri în îndeplinirea scopurilor pentru care a fost

constituită. Ideea de înfiinţare a unei forţe de jandarmerie la nivel

european a fost inspirată nu numai din teoria generală a operaţiilor poliţieneşti din interiorul statelor sau din lecţiile învăţate pe plan naţional din desfăşurarea acţiunilor de aplicare a legii, de prevenire a dezordinii şi de menţinere a ordinii publice, ci şi din învăţămintele operaţiilor internaţionale militare şi civile de sprijinire a păcii cu care au astăzi în comun atât aspecte de conducere politică şi administrativă, cât şi multiple aspecte operaţionale. Astfel, în Declaraţia şefilor de poliţie din Uniunea Europeană, la sfârşitul Reuniunii asupra problemelor referitoare la rolul poliţiei în cadrul PESA, din 25 octombrie 2004, recunoscându-se rolul central al forţelor de poliţie în operaţiile de management al crizelor internaţionale şi al creării, în 2001, a capacităţilor UE de gestionare civilă a crizelor, au fost apreciate evoluţiile progresive făcute în

91

implementarea Planului de Acţiune pentru aspectele civile ale PESA, în special în domeniul dezvoltării conceptului de planificare, comandă şi control al capabilităţilor poliţieneşti, a concepţiei privind specificul misiunilor de poliţie, a orientărilor de instruire şi a criteriilor de selecţie a poliţiştilor pentru operaţii externe, a elaborării modelului de Acord privind Statutul Forţelor – SOFA (Status of Force Agreement), dar şi a principiilor pentru utilizarea forţei – ROE (Rules of Engagement) în operaţiile Uniunii Europene de gestionare a crizelor. Cu prilejul aceleiaşi activităţi s-a insistat, de asemenea, pe contribuţia Colegiului European de Poliţie pentru instruirea integrată comună a ofiţerilor de poliţie, pe faptul că, în misiunile viitoare de poliţie, accentul trebuie să cadă pe depistarea şi interzicerea crimei organizate ca obstacol major în consolidarea legii şi ordinii în fostele zone de criză, recunoscându-se necesitatea creşterii contribuţiei statelor la capabilităţile civile, perfecţionarea colaborării cu ONU şi OSCE şi utilizarea lecţiilor învăţate. În acest context a fost salutată şi ideea înfiinţării Forţei de Jandarmerie Europeană – FJE.

De asemenea, crearea Forţei de Poliţie Europeană este rezultatul discuţiilor şi deciziilor luate de către statele membre UE în cadrul Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie 2001, a înţelegerii statelor membre UE semnate la Bruxelles la 17 noiembrie 2003 şi a Declaraţiei de intenţie a miniştrilor apărării celor cinci ţări europene, semnată în Noordwijk, Olanda la 17 septembrie 2004.

Forţa de Jandarmerie Europeană a luat fiinţă oficial în baza Tratatului încheiat la data de 18 octombrie 2007 în localitatea Velsen, Olanda şi la care au participat reprezentanţi ai Spaniei, Franţei, Italiei, Olandei şi Portugaliei.

În capitolul I al Tratatului se arată obiectul acestuia care constă în crearea Forţei de Poliţie Europeană (denumită EUROGENDFOR sau FJE) care va deveni în scurt timp operaţională, cu o structură bine definită, robustă şi cu capacitate mare de dislocare, formată exclusiv din efective

92

93

aparţinând forţelor de poliţie cu statut militar ale ţărilor semnatare.

Totodată, în acest capitol se stabilesc aspecte de ordin organizatoric, cum ar fi compunerea FJE:

– un stat major permanent, dispus la Vicenza, Italia, format din 15 ofiţeri şi 14 subofiţeri (care poate fi întărit până la 50 de membri), reprezentanţi ai celor cinci ţări membre şi este coordonat de către comandantul FJE, iar documentele operative elaborate vor fi aprobate de CIMIN. Din efectivul acestei structuri se poate forma, la nevoie, statul major înaintat dispus în zona sau zonele de acţiune ale FJE, ori în locaţia de desfăşurare a exerciţiilor internaţionale;

– forţele FJE dislocate în zona de acţiune, constituite în Unităţi de Poliţie Integrate (IPU – Integrated Police Unit);

– CIMIN sau Înaltul Comitet Interministerial (acronimul francez Comite InterMinisteriel de haut Niveau sau în engleză High Level Interdepartamental Committee) este structura de luare a deciziilor în cadrul FJE şi care desemnează comandantul acestui organism, conform principiului rotaţiei.

Conform înţelegerilor formulate între Părţi, rotaţia la comanda FJE şi a celorlalte funcţii este stabilită până în anul 2015, astfel:

94

PERIOADA FRANŢA ITALIA PORTUGALIA OLANDA SPANIA

2005–2007

Comandant şi Asistent al şefului de stat major pentru logistică

Şef de stat major

Ofiţer planificare stat major

Locţiitor al comandantului

Asistent şef de stat major pentru operaţii

2007–2009 Asistent şef de stat major pentru operaţii


Şef de stat major Ofiţer planificare stat major


2009–2011 Locţiitor al comandantului



Şef de stat major Ofiţer planificare stat major

2011–2013 Ofiţer planificare stat major




Şef de stat major

2013–2015 Şef de stat major

Ofiţer planificare stat major




Statul major permanent (Permanent HQ) a fost constituit oficial la data de 23 ianuarie 2006 în localitatea

Vicenza, iar EUROGENDFOR a fost declarată operaţională la 20 iulie 2006. Conform concepţiei de întrebuinţare a forţelor sale, FJE a stabilit ca în termen de 30 de zile să poată acţiona în orice zonă de operaţii cu 800 de poliţişti, inclusiv statul major dislocat, iar capacitatea totală a acestei forţe să fie de 2.300 poliţişti.

Primul comandant al EUROGENDFOR a fost

desemnat generalul de brigadă Gerard DEANAZ, din Jandarmeria Naţională Franceză în perioada 25.01.2005 – 26.06.2007.

Începând cu 26.06.2007 la comanda EUROGENDFOR a fost numit colonelul Giovanni TRUGLIO, din rândul Carabinierilor italieni care va conduce Forţa de Jandarmerie Europeană până în anul 2009.

La data de 22 noiembrie 2007 EUROGENDFOR a preluat oficial responsabilitatea Misiunii „ALTHEA” care se desfăşoară în Bosnia – Hertzegovina, iar comandant al unităţii de poliţie integrată a fost numit colonelul Giovanni Pietro BARBANO. Dislocată în Sarajevo (BUTMIR Camp) unitatea are în compunerea sa, în afara subunităţilor aparţinând ţărilor FJE şi subunităţi din Ungaria, Turcia şi România (Poliţia militară).

Organigrama Forţei de Jandarmerie Europeană este stabilită de către CIMIN şi cuprinde ofiţeri şi subofiţeri din cadrul forţelor celor cinci ţări membre.

În Capitolul II al Tratatului se precizează misiunile, angajamentele şi modul de dislocare a unităţilor, precizându-se că Forţa de Jandarmerie Europeană poate să opereze în teatrul de operaţiuni atât independent, cât şi în cooperare cu alte

95

forţe, trebuie să acopere în tot spectrul misiunilor de poliţie, de la substituirea sau întărirea forţelor locale de ordine şi pe parcursul tuturor fazelor unei operaţiuni de management al crizei.

Disponibilitatea şi flexibilitatea specifice acestei structuri rezultă şi din faptul că poate fi pusă atât sub comandă militară, cât şi sub autoritate civilă.

Articolul 4 din acest capitol precizează misiunile pe care le poate îndeplini Forţa de Jandarmerie Europeană, şi anume:

– îndeplinirea misiunilor de ordine şi siguranţă publică; – sprijinirea, îndrumarea şi monitorizarea poliţiei locale

în îndeplinirea sarcinilor zilnice, inclusiv în munca de investigare a criminalităţii;

– coordonarea supravegherii spaţiului public, a respectării regulilor de trafic, a misiunilor poliţiei de frontieră şi culegerea de informaţii necesare combaterii criminalităţii;

– desfăşurarea activităţii de investigare a criminalităţii, incluzând constatarea contravenţiilor, urmărirea contravenienţilor şi a infractorilor şi prezentarea acestora în faţa autorităţilor judiciare competente;

– protejarea cetăţenilor şi a proprietăţii acestora şi restabilirea ordinii publice în situaţia tulburării acesteia;

– pregătirea ofiţerilor locali de poliţie în conformitate cu standardele internaţionale;

– pregătirea instructorilor locali prin parcurgerea unor programe speciale de cooperare specifice.

În conformitate cu Tratatul de constituire EUROGENDFOR poate fi pusă la dispoziţia Uniunii Europene, a Naţiunilor Unite, a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (O.S.C.E.), a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), precum şi a altor organizaţii internaţionale sau a unei coaliţii ad-hoc.

Pentru fiecare situaţie de angajare şi dislocare a forţelor, CIMIN decide de la caz la caz şi încredinţează un mandat specific pentru fiecare misiune în parte, în conformitate cu înţelegerile dintre Părţi şi organizaţia care face

96

solicitarea şi în conformitate cu Rezoluţiile Consiliului de Securitate, singurul competent să decidă folosirea forţei militare în cadrul misiunilor internaţionale.

Modul în care pot fi angajate efective aparţinând Forţei de Jandarmerie Europene se stabileşte de către Înalt Comitet Interministerial (CIMIN) în funcţie de fiecare caz în parte, pe baza unui mandat specific. Tratatul mai precizează că în vederea pregătirii misiunilor la care participă forţe din mai multe state membre ale organismului, acestea pot staţiona pe teritoriul celorlalte ţări pentru a pregăti misiunile alocate.

Există şi posibilitatea ca forţele să staţioneze pe teritoriul unui stat care nu face parte din Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) pe baza unui acord încheiat, respectându-se principiile tratatului. Acest aspect a generat puternice reacţii în Marea Britanie, unde organizaţia „Campania pentru o Britanie Independentă”, ce reuneşte eurosceptici de seamă din mai multe partide. Prin vocea purtătorului de cuvânt, parlamentarul conservator dr. Bob Spink, a interpelat în Camera Comunelor din parlamentul britanic, miniştrii de interne şi de externe, menţionând că este clară intenţia Forţei de Jandarmerie Europeană (FJE) de a opera peste frontierele naţionale ale Uniunii şi care poate deveni o forţă de poliţie utilizată peste forţele de poliţie naţionale ale ţărilor membre.

Parlamentarul a cerut în mod expres celor doi miniştri britanici să dea asigurări categorice că Forţei de Jandarmerie Europene (FJE) nu i se va permite să opereze pe teritoriul britanic. Ministrul de externe britanic a refuzat să dea o astfel de asigurare menţionând că pentru a opera într-o ţară membră a Uniunii Europene, aceasta trebuie să fie invitată de guvernul ţării respective.

Înaltul Comitet Interministerial (CIMIN) este constituit din reprezentanţii stabiliţi de fiecare dintre Părţi, care trebuie să adopte în unanimitate deciziile şi regulile prevăzute de ghidul participării la misiuni a forţelor sub egida EUROGENDFOR.

97

Atribuţiile generale ale CIMIN sunt prevăzute în

Capitolul III şi include următoarele: – exercită controlul politic, dă orientarea strategică a

EUROGENDFOR şi asigură coordonarea politică şi militară între Părţi şi statele contributoare cu forţe;

– numeşte comandantul FJE şi îi asigură cadrul necesar de acţiune prin directive obligatorii;

– aprobă atribuţiile şi structura Statului Major Permanent şi criteriile de rotaţie a funcţiilor importante în cadrul acestuia;

– evaluează capabilităţile şi îndeplinirea condiţiilor de accedere a unor state noi în cadrul FJE ca membru titular, cu statut de observator sau partener;

– monitorizează implementarea obiectivelor propuse în Tratatul de înfiinţare a FJE;

– discută şi aprobă obiectivele şi programul anual de pregătire propus de către comandantul FJE;

– decide participarea EUROGENDFOR în misiuni şi statele contributoare cu efective la acestea;

– elaborează cadrul necesar pentru acţiunile conduse de EUROGENDFOR sau la cererea Uniunii Europene, Naţiunilor Unite, O.S.C.E., N.A.T.O. sau a altor organizaţii internaţionale;

– defineşte structura specifică fiecărei misiuni pe baza consultărilor cu organizaţiile internaţionale solicitante şi desemnează comandantul forţelor din FJE şi responsabilităţile statului major permanent în stabilirea relaţiilor de subordonare şi transmitere a ordinelor;

– aprobă structura statului major al forţelor participante la misiuni;

– planifică şi asigură activităţile EUROGENDFOR în cazul dislocării în teatrul de operaţii;

– aprobă numirea preşedintelui biroului financiar şi decide criteriile de rotaţie a ocupării acestei funcţii.

98

Comandantul Forţei de Jandarmerie Europeană îndeplineşte următoarele atribuţii:

– conduce statul major permanent şi stabileşte regulamentele necesare pentru funcţionarea acestuia;

– aplică directivele primite de la CIMIN; – fiind în mod expres mandatat de Părţi prin intermediul

Înaltului Comitet Interministerial (CIMIN) şi, în numele său, negociază şi încheie acorduri tehnice sau aranjamente necesare pentru buna funcţionare a Forţei de Jandarmerie Europeană (FJE) şi pentru conducerea exerciţiilor sau operaţiilor desfăşurate pe teritoriul unui stat terţ;

– ia toate măsurile necesare, în concordanţă cu legislaţia Statului Gazdă, pentru a menţine ordinea şi securitatea în perimetrul instalaţiilor sale şi, dacă este necesar, în afara acestora, cu acordul anterior şi asistenţa autorităţilor Statului Gazdă;

– elaborează proiectul bugetului cu cheltuielile comune ale Forţei de Jandarmerie Europeană (FJE) şi, după sfârşitul anului financiar, întocmeşte raportul final referitor la cheltuielile făcute de Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) în anul respectiv;

– foloseşte cele mai eficiente metode de conducere a Forţei de Jandarmerie Europeană.

În Capitolul IV se fac referiri la facilităţile acordate de către statul gazdă Statului Major Permanent al Forţei de Jandarmerie Europene (FJE) pentru ca acesta să-şi poată îndeplini obligaţiile ce-i revin.

Modul în care sunt protejate informaţiile clasificate sau materialele aparţinând organizaţiei, precum şi felul în care se desfăşoară schimbul de informaţii clasificate sunt prevăzute în Capitolul V, care mai stipulează că baza acestei activităţi o constituie „acordurile de securitate specifice care vor fi negociate, semnate şi aprobate de Părţi”.

În Capitolul VI sunt precizate problemele referitoare la personalul Forţei de Jandarmerie Europene (FJE) care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat, precum şi aspecte

99

legate de probleme legale şi de asistenţă medicală, portul uniformei şi al armamentului.

Privilegiile şi imunităţile personalului din Forţei de Jandarmerie Europene (FJE) care desfăşoară activităţi pe teritoriul altui stat sunt prevăzute în capitolul VII, care include problematica taxelor şi impozitelor, cea a privilegiilor individuale ale personalului, cele referitoare la inviolabilitatea sediilor, clădirilor şi arhivelor, la imunitatea de la rechiziţie, unele aspecte ale structurii de comunicaţii.

Problemele referitoare la jurisdicţia infracţională şi jurisdicţia disciplinară stipulează la articolul 25, că: „autorităţile statului de origine vor avea dreptul de a exercita cu competenţă juridică în materie de infracţionalitate şi în materie disciplinară conferită de legea Statului de origine asupra personalului militar şi civil, când personalul civil este subiect al legislaţiei care guvernează toate sau doar o parte a forţelor de poliţie cu statut militar ale Statului de origine, din cauza activităţilor pe care le desfăşoară cu forţele respective”. Se poate observa din capitolele VII şi VIII ale Tratatului că personalul militar al Forţei de Jandarmerie Europeană (FJE) are un statut asemănător cu cel al diplomaţiilor militari.

În Capitolul IX al Tratatului se menţionează modalitatea de rezolvare a problemelor legate de distrugerea unor proprietăţi în procesul de pregătire şi executare a obligaţiilor ce revin Forţei, precizându-se că fiecare Parte va renunţa la toate pretenţiile sale faţă de altă Parte pentru distrugerea oricărora dintre proprietăţile sale”.

Termenele referitoare la finanţări şi drepturi de proprietate sunt precizate în Capitolul X care prevede existenţa „unui Birou Financiar, compus dintr-un expert financiar desemnat de fiecare Parte”, obligaţiile acestuia precum şi modul în care se aprobă şi se finanţează cheltuielile referitoare la activităţile Forţei de Jandarmerie Europene (FJE). Cel mai important aspect este faptul că „veniturile sunt formate din contribuţiile Părţilor conform criteriilor stabilite de regulile financiare ale Forţei”.

100

Ultimul capitol, cel al dispoziţiilor finale stabileşte faptul că „Limbile oficiale vor fi cele ale Părţilor. O limbă de lucru comună poate fi folosită.” Acest aspect, arată că, în interiorul organizaţiei nu există un stat lider recunoscut care să-şi impună voinţa asupra celorlalte, acest lucru fiind în conformitate cu principiile Uniunii Europene.

Tot în acest ultim capitol, se precizează că eventualele controverse referitoare la aplicarea Tratatului se vor rezolva prin negociere, că Tratatul poate fi perfecţionat la propunerea unei părţi şi cu acordul celorlalte.

Trebuie menţionat modul în care este reglementată primirea de noi membri în EUROGENDFOR. Astfel, orice stat membru al Uniunii Europene care dispune de o forţă de poliţie cu statut militar se poate adresa Înaltului Comitet Interministerial (CIMIN) cu o cerere prin care îşi exprimă intenţia de a accede în FJE ca membru titular, cu statut de observator sau de partener.

Pentru a accede în FJE cu drepturi depline trebuie ca mai întâi Statul membru U.E. să dobândească statutul de observator. După obţinerea statutului de observator Statul solicitant are dreptul de a trimite un ofiţer de legătură în Statul Major Permanent de la Vicenza.

Statutul de partener poate fi dobândit de statele care sunt membre ale U.E. sau candidate pentru a intra în U.E., dispun de o forţă cu statut militar şi care au cunoştinţe despre activitatea de poliţie şi se adresează în acest sens către CIMIN.

De asemenea, sunt stabilite modalităţile prin care un stat membru al Forţei de Jandarmerie Europene (FJE) poate să se retragă din Tratat. Astfel, statul care doreşte să se retragă poate să recurgă la această decizie în orice moment prin înaintarea unei note scrise către statul depozitar. Retragerea din FJE îşi face efectul la 12 luni de la data primirii notei scrise sau la o dată ulterioară celor 12 luni şi prevăzută în notă de retragere.

În finalul Tratatului se menţionează modalitatea de intrare în vigoare a acestuia şi faptul că depozitarul Tratatului este Guvernul Republicii Italiene.

101

Documentul se prezintă ca un instrument de lucru juridic care permite Părţilor, precum şi altor state care vor să acceadă în această organizaţie să-şi desfăşoare activitatea pe baze clare, legitime, fiind un important pas înainte pentru consolidarea Forţei de Jandarmerie Europene (FJE).

Trebuie menţionat faptul că Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) acoperă toate fazele unei operaţii de gestionare a unei crize:

– în faza iniţială poate fi dislocată în teatrul de operaţii, alături de o forţă de tip militar pentru a îndeplini misiuni specifice de poliţie. Gestionarea militară a crizei, atrage angajarea Forţei de Jandarmerie Europeană (FJE) în spatele forţei militare (de tip forţe terestre) pentru a asigura misiuni de control al mulţimilor şi de poliţie judiciară;

– în faza de tranziţie poate îndeplini atribuţiile singură sau în cadrul unei forţe militare, facilitând coordonarea şi cooperarea cu unităţile de poliţie locale sau internaţionale. Faza de tranziţie este caracteristică unei crize de intensitate medie, ceea ce înseamnă că Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) trebuie să asigure integral misiuni de menţinere şi restabilire a ordinii, precum şi misiuni de poliţie judiciară permiţând în acest fel dezangajarea forţei militare;

– în faza de dezangajare militară poate facilita tranziţia responsabilităţilor către o autoritate civilă sau un serviciu public şi, dacă este necesar, să participe la eforturile de cooperare. În faza teatrului de operaţiune stabilizat, Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) este capabilă să-şi execute misiunile sub autoritate civilă, să se integreze forţei de ordine internaţionale, să efectueze acţiuni de cooperare sau să fie dezangajată.

În prevenirea unei crize, această nouă forţă poate fi desfăşurată independent sau împreună cu o forţă militară.

În ceea ce priveşte instruirea personalului Înaltul Comitet Interministerial stabileşte standardele operaţionale ale unităţilor din Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.), atingerea nivelului acestora fiind o responsabilitate naţională, iar antrenamentele trebuie să ţină cont de obiectivele anuale

102

propuse de Comandantul Forţei şi aprobate de Înaltul Comitet Interministerial.

Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) organizează permanent exerciţii tactice cu caracter multinaţional pentru a permite atingerea nivelului interoperabilităţii necesare îndeplinirii misiunilor, după un program propus de comandantul FJE şi aprobat de un grup de lucru constituit în acest scop. În anul 2008 au fost desfăşurate două exerciţii tactice ale FJE, unul în Olanda şi celălalt în Portugalia.

Trebuie menţionat faptul că susţinerea materială şi financiară în misiunile internaţionale va fi asigurată de statele participante şi, dacă este posibil, de Uniunea Europeană, O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O. sau alte organizaţii internaţionale.

De regulă, structura unei forţe trimisă în teatrul de operaţii cuprinde:

– grupare operativă, compusă din structuri de jandarmerie mobilă sau din unităţi echivalente, specializate în misiuni de menţinere şi de restabilire a ordinii publice;

– structură de jandarmi specializată în misiuni de poliţie judiciară, de luptă împotriva criminalităţii, de culegere şi exploatare a informaţiilor, de protecţie a personalităţilor sau a martorilor, de control al mulţimilor, de luptă antiteroristă şi de intervenţii specializate, control al circulaţiei, specialişti în dezamorsarea dispozitivelor explozive;

– structură logistică în măsură să asigure susţinerea logistică a Forţei.

Unităţile Integrate de Poliţie (IPU) care pot îndeplini o misiune a Forţei de Jandarmerie Europeană (FJE) sunt similare celor care se găsesc în catalogul capacităţilor definit la Helsinki şi la conferinţa de angajare a forţelor care a avut loc la Bruxelles în data de 19 noiembrie 2001. Naţiunile Unite folosesc pentru subunităţile de jandarmi sau poliţie aflate în teatrele de acţiune, denumirea de Unităţi Formate de Poliţie (FPU – Formed Police Units), aşa cum este cazul şi detaşamentului de jandarmi românesc aflat în misiune, în Kosovo. Subunităţile de jandarmi sau carabinieri care participă

103

la misiuni sub egida N.A.T.O. intră în compunerea şi se constituie în Unităţi Multinaţionale Specializate (MSU – Multinational Specialized Units) şi îndeplinesc atribuţii specifice de poliţie în teatrele de operaţii.

Se poate pune întrebarea: ce are în plus Forţa de Jandarmerie Europeană în comparaţie cu Forţa de Poliţie Europeană? Răspunsurile pot fi următoarele:

– capacitate de dislocare rapidă a efectivelor sale, circa 800 de jandarmi într-o perioadă de timp relativ scurtă, respectiv 30 de zile;

– existenţa statului major permanent asigură organizarea şi desfăşurarea rapidă a intervenţiei în zonele de acţiune desemnate;

– datorită folosirii formelor şi procedeelor de acţiune însuşite în cadrul exerciţiilor tactice comune desfăşurate (dispozitive de asigurare şi restabilire a ordinii publice, escortarea convoaielor, protecţia personalităţilor etc.) este asigurată o foarte bună interoperabilitate şi nu necesită o pregătire prealabilă a forţelor participante la o misiune internaţională înainte de îndeplinirea mandatului;

– este capabilă să gestioneze foarte bine executarea misiunilor de menţinere şi restabilire a ordinii publice şi să asigure în acelaşi timp demilitarizarea şi normalizarea situaţiei în zona de criză;

– poate oferi condiţii necesare dislocării altor forţe de poliţie care să participe la misiune în teatrul de operaţii;

– este competentă să îndeplinească toată gama de misiuni poliţieneşti, în ambele ipostaze, de substituire sau de sprijinire a forţelor locale de poliţie;

– constituie o forţă antrenată şi dotată corespunzător (armament, tehnică de luptă etc.) pentru îndeplinirea misiunilor specifice armatei într-un teatru de operaţii extern, pentru rezolvarea situaţiilor de criză;

– experienţa dobândită pe timpul participării la misiunile internaţionale, în componenţa forţelor de gestionare a situaţiilor de criză, în special când au acţionat ca unităţi

104

specializate multinaţionale (MSU – Multinational Specialized Units) sau ca unităţi de poliţie integrate (IPU – Integrated Police Units);

– îndeplinirea tuturor tipurilor de acţiune poliţieneşti în operaţiile de gestionare a situaţiilor de criză, în conformitate cu Declaraţia Petersberg, în mod deosebit în misiuni de substituire a poliţiei locale.

Se poate spune că înfiinţarea Forţei de Jandarmerie Europeană şi perspectiva acesteia în planul rezolvării conflictelor în diferite teatre de operaţii constituie pentru Jandarmeria Română, în eventualitatea accederii în FJE, o foarte bună oportunitate de întărire a prestigiului internaţional dobândit până în prezent prin participarea la misiunea din Kosovo, precum şi de creştere a competenţelor în materie judiciară necesare accederii în această selectă structură europeană.

105

ARME MAI PUŢIN... LETALE

Locotenent-colonel Dorel SCURTU I.J.J. Neamţ

Dacă luăm în considerare dreptul popoarelor la pace, dreptul fiecărei persoane (indiferent de rasă, origine, apartenenţă socială sau religioasă) la securitate şi siguranţa proprie, ne declarăm de la bun început de acord că terorismul este un fenomen deosebit de periculos, care a devenit, în contextul actualei situaţii internaţionale şi interne, o prezenţă cotidiană.

Zilnic au loc o multitudine de acţiuni extremist-teroriste care răspândesc insecuritate, spaimă şi groază, tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă şi internaţională. Mai mult chiar, prin multitudinea acţiunilor şi prin gravitatea formelor sale de manifestare, terorismul a devenit unul dintre cele mai complexe fenomene distructive, care afectează inclusiv relaţiile dintre state, constituind o gravă ameninţare pentru însăşi securitatea şi pacea mondială.

Cunoaşterea conţinutului, fizionomiei şi principiilor luptei antiteroriste are o mare importanţă teoretică şi practică atât pentru forţele destinate să apere ordinea şi siguranţa publică cât şi pentru societatea civilă. Acestea oferă posibilitatea informării cu privire la mecanismele luptei antiteroriste şi procedeele de acţiune cele mai adecvate, în vederea ducerii luptelor pentru restabilirea ordinii constituţionale, dar mai ales în scopul dirijării confruntării cu forţele teroriste, în interesul trupelor proprii şi în detrimentul adversarului.

În permanentă opoziţie cu actele teroriste şi în concordanţă cu eforturile permanente de promovare şi apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lumea civilizată a reacţionat de fiecare dată cu mijloace pe măsură

106

pentru contracararea şi suprimarea acestor acte dătătoare de groază, spaimă, instabilitate politică, economică şi socială.

Ca urmare, folosind materiale din bibliografia existentă, ne propunem să prezentăm unele din mijloacele moderne de prevenire şi combatere a acţiunilor teroriste, cunoscând că acestea se execută în condiţiile stării de normalitate a ordinii publice. indiferent de rasă, origine, apartenenţă socială sau religioasă.

1. Din experienţa forţelor de ordine americane

Conform statisticilor Institutului Naţional de Justiţie din SUA, guvernul federal cheltuieşte anual 75 de miliarde de dolari pentru organele de aplicare a legii şi sistemul de justiţie penală, cifră care nu include şi cele 50 de miliarde cheltuite pe forţele private de securitate. Scopul acestor cheltuieli este de a aborda cumva, prin intermediul prevenirii, al trimiterii în judecată sau al încarcerării, cele 1,2 milioane de infracţiuni cu violenţă şi cele 12 milioane de infracţiuni contra proprietăţii comise în fiecare an. Dacă productivitatea agenţiilor de aplicare a legii şi a sistemului justiţiei penale ar creşte cu doar un procent, efectele ar fi uimitoare şi de lungă durată. Ar însemna 250 de crime, 1.000 de violuri, 11.000 de atacuri şi 127.000 de spargeri şi tâlhării mai puţin; o scădere cu 14.000 a numărului victimelor infracţiunilor internate în spitale şi pierderi economice mai mici cu 700 de milioane de dolari.

Obţinerea acestei creşteri de productivitate ar fi echivalentul cheltuirii a încă 750 de milioane de dolari anual pentru forţele de ordine. „Poliţia încă are la dispoziţie aceleaşi opţiuni pe care le avea şi Wyatt Earp”, spunea un expert din cadrul poliţiei americane. „Poate convinge o persoană să coopereze, o poate bate până când se supune sau o poate împuşca. Ceea ce îi trebuie poliţiei sunt alternative mai bune.” Armele mai puţin letale au fost create pentru a oferi instituţiilor de aplicare a legii, personalului penitenciarelor şi militarilor o

107

alternativă la uzul de forţă letală. Termenul de „arme mai puţin letale” se referă la arme cum ar fi dispozitivele cu şocuri electrice paralizante, gloanţele de cauciuc, încărcăturile de tip „săculeţ de fasole”, ca să numim doar câteva. Ele sunt proiectate să incapaciteze, să deruteze, să întârzie sau să imobilizeze un suspect într-o diversitate de situaţii. Au fost utilizate mai ales în confruntările stradale şi la intervenţiile în cazul tentativelor de sinucidere, dar şi-au găsit aplicabilitatea şi în cazul revoltelor, al tulburărilor din închisori şi luărilor de ostatici.

Conceptul armelor mai puţin letale nu este nou. Forţele de ordine operează de multă vreme conform principiului „gradualităţii uzului de forţă”. Acesta oferă îndrumare poliţiştilor în selectarea tipului de armament ce trebuie folosit într-o anumită situaţie, dintr-o mulţime de posibilităţi. În mod normal, primul demers trebuie să fie solicitarea făcută subiectului de a răspunde comenzilor verbale.

Dacă acesta nu răspunde, se poate recomanda utilizarea nivelului următor de forţă, fiind vorba, în cele mai multe cazuri, de spray-urile cu piper. Dacă subiectul posedă o armă de foc, poate fi folosită forţa letală. Poliţiştii au realizat de multă vreme că există un gol periculos în gama de mijloace pe care le au la dispoziţie. Singurele arme disponibile în mod tradiţional, bastonul sau pistolul, pot reprezenta, în funcţie de situaţie, un mijloc de reacţie prea slab sau prea puternic. Acest lucru a devenit evident atunci când Curtea Supremă din SUA a decis că uzul de forţă letală pentru capturarea unor infractori aparent neînarmaţi şi nonviolenţi, care încercau să fugă, a fost nejustificat. Edwin Meese, procurorul general de la acea dată, a convocat o conferinţă destinată găsirii alternativelor la forţa letală. Ca rezultat al acestei conferinţei, Institutul Naţional de Justiţie a înfiinţat un program pentru tehnologii mai puţin letale. Prin intermediul acestui program, INJ caută realizarea de tehnologii care să ofere forţelor de poliţie sau personalului din penitenciare opţiuni neletale noi sau semnificativ îmbunătăţite, pentru a le permite reducerea numărului de morţi sau răniţi din rândul suspecţilor sau deţinuţilor.

108

2. Tipuri de arme

Există şase categorii generale de arme mai puţin letale, aflate în uz sau în faza de dezvoltare: cu proiectile de impact, cu şocuri electrice, chimice, pentru imobilizare fizică, pe bază de lumină şi acustice.

a) Dispozitivele pe bază de impact. Pe piaţă există un

mare număr de producători care oferă o gamă largă de muniţii de impact. Aceste proiectile de impact sunt concepute pentru a proiecta o energie de contact nonpenetrantă de la o distanţă mai sigură decât dacă s-ar folosi bastonul de poliţie. Un astfel de tip de armă, folosită de peste 30 de ani, este „săculeţul de fasole”. Prin „săculeţ de fasole” se înţelege un săculeţ de pânză de formă pătrată, rectangulară sau circulară, care conţine alice de plumb.

Încărcătura este proiectată să se turtească la impact, lovind frontal şi disipând astfel energia pe o zonă mare. În procesul de fabricaţie, „săculeţii de fasole” sunt făcuţi sul şi introduşi într-un tub de proiectil de calibru 12. La ieşirea din gura ţevii, săculeţii se desfăşoară şi se aplatizează, pentru a lovi ţinta cu partea cea mai lată. Alicele de plumb se comportă ca un mediu fluid, distribuind energia cinetică pe suprafaţa zonei de contact. Săculeţul realizează o lovitură solidă.

Impactul acesteia este comparabil cu cel al unei mingi de baseball care zboară cu o viteză de 140 km/h sau cu directa unui boxer profesionist. Dacă săculeţul loveşte înainte de a se fi desfăşurat complet, sau cu partea îngustă (cu muchea), întreaga forţă de impact este distribuită pe o suprafaţă mai mică, provocând, de regulă, o vătămare mai gravă. „Săculeţii de fasole” de formă pătrată au fost folosiţi mulţi ani şi au fost îndelung testaţi în ceea ce priveşte siguranţa, în condiţiile prescrise de utilizare. Capul, gâtul şi zona feţei nu sunt considerate ţinte acceptabile, deoarece săculeţii vor produce cu siguranţă leziuni serioase, dacă un chiar moartea. Ei trebuie să realizeze o lovitură suficientă

109

pentru a produce durere şi a determina supunerea suspecţilor agresivi şi necooperanţi, astfel că până nu demult torsul era considerat cea mai potrivită ţintă. Cu toate acestea, datorită potenţialului armei de a provoca leziuni la nivelul pieptului asemeni traumatismului cauzat de un obiect contondent, se recomandă ţintirea centrului corpului sau a zonei buricului. Din nefericire, datorită formei lor, aceşti săculeţi sunt destul de imprecişi, fiind înregistrate cazuri de deviere de pe traiectorie şi de lovire a altor zone ale corpului, unde au provocat răni grave. Pentru a îmbunătăţi „sacii de fasole” de formă pătrată, cercetătorii au creat muniţiile „ciorap”. Acestea sunt proiectate să nu aibă muchii sau colţuri care să provoace penetrarea şi au o coadă care le permite stabilizarea în timpul zborului.

Încărcăturile „ciorap”, ca şi „săculeţii de fasole”, sunt lansate cu ajutorul unei carabine de calibru mare sau al lansatoarelor de grenade lacrimogene. Îmbrăcămintea purtată de suspect, precum şi punctul de ochire şi distanţa vor afecta eficienţa muniţiilor.

Un alt tip de dispozitiv pe bază de impact, frecvent utilizat în situaţii de manifestări violente sau revolte în închisori, îl constituie muniţiile cu glonţ de cauciuc. O încărcătură cu glonţ de cauciuc constă dintr-o singură bilă, în general de cauciuc sau de plastic, trasă dintr-o carabină sau lansator de grenade lacrimogene. Glonţul se deformează la impact şi îşi disipă energia pe o suprafaţă mai mare. Există şi încărcături multiple, care pot conţine de la 2 până la 200 de alice. Aceste alice sunt ambalate ori în cartuşe de carabină, ori în grenade de cauciuc. Ele pot fi folosite împotriva unui număr mai mare de oameni şi nu sunt atât de precise ca alte tipuri de muniţie. Încărcăturile cu gloanţe de cauciuc pot fi trase direct în ţintă sau, utilizându-se ricoşeul, într-o suprafaţă dură aflată în faţa ţintei, în scopul reducerii vitezei proiectilelor. Totuşi, această ultimă formă de tragere poate fi afectată negativ de prezenţa zăpezii, a noroiului sau terenului moale cu iarbă.

110

b) Dispozitivele cu şocuri electrice. Dispozitivele cu şocuri electrice includ orice armă care utilizează efectele electricităţii pentru a imobiliza ţinta. Deşi există o mulţime de astfel de aparate folosite de forţele de ordine, principiul de funcţionare al acestora este acelaşi.

Sunt alimentate de baterii şi folosesc un impuls de şoc generat de un curent de joasă intensitate şi voltaj ridicat, pentru a determina incapacitatea suspectului. Stimulul electric trebuie să interfereze temporar cu semnalele electrice normale generate de sistemul nervos uman.

Un dispozitiv frecvent utilizat este „taser-ul” (pistol cu electroşocuri, pistol paralizant) avansat M26, produs de firma Taser International. Acesta utilizează un semnal electric de 18–26 de waţi, care traversează sistemul nervos central, preluând controlul direct al musculaturii scheletului. M26 are forma unui pistol standard, lucru care îl face uşor de folosit. Taser-ul este o armă cu energie dirijată, care lansează un cartuş ce conţine două mici sonde, sau săgeţi, legate de armă prin fire izolate, care conduc un curent de voltaj înalt. În momentul în care sondele iau contact cu ţinta, ele transmit, cu ajutorul firelor, impulsuri electrice de mare putere, de foarte scurtă durată, care suprasolicită reţeaua de senzori a sistemului nervos, paralizând ţinta. Un aspect interesant al taser-ului M26 este faptul că dispozitivul este controlat de un microprocesor. Are o cantitate de memorie internă care stochează ziua şi ora ultimelor 585 de situaţii în care aparatul a fost utilizat. M26 are un port de date compatibil cu sistemul de operare Windows, ceea ce face posibilă descărcarea datelor pe un calculator, prin utilizarea unui cablu special. Această caracteristică permite instituţiilor de aplicare a legii să monitorizeze situaţiile şi tendinţele de utilizare a dispozitivului, putându-şi astfel proteja angajaţii de acuzaţiile de uz abuziv de forţă. Taser-ul avansat foloseşte cartuşe cu aer, care conţin azot comprimat pentru a propulsa cele două sonde-săgeţi. Conform firmei producătoare, raza optimă de acţiune a taser-ului este de 4 până la 6 metri. Pentru a fi eficient, nu este necesar

111

ca sondele sale să străpungă pielea sau să provoace răni. Semnalele sale electrice pot traversa 5 centimetri de îmbrăcăminte, inclusiv jachete de piele. Un alt avantaj al taser-ului este că poliţiştii din echipa de arestare pot imobiliza fizic suspectul în timp ce sondele încă „lucrează”, fără a se teme cas-ar putea electrocuta ei înşişi.

c) Dispozitivele chimice. O altă categorie de arme mai

puţin letale o constituie substanţele chimice de incapacitare, în rândul cărora sunt incluse tradiţionalele gaze lacrimogene şi spray-urile cu piper. Aceste tipuri de arme sunt, de regulă, primele utilizate atunci când se face uz de forţă. Cel mai larg răspândit spray chimic din SUA este Oleoresin Capsicum (OC), sau spray-ul OC. Acest tip de armă mai puţin letală produce o iritaţie a ochilor suspectului şi îl dezorientează pentru o perioadă suficient de lungă pentru ca poliţia să preia controlul asupra sa. Spray-ul OC a fost proiectat să provoace dezorientarea prin senzaţia de arsură şi lăcrimare, accese violente de tuse şi o senzaţie extrem de puternică de arsură pe suprafeţele de piele expuse acţiunii sale. S-a constatat că, atunci când este utilizat corespunzător, spray-ul OC este eficient în 93% dintre cazuri. Un alt produs care utilizează substanţa OC este cel denumit „boaba de piper”. Boaba de piper este asemănătoare unui proiectil obişnuit de paintball (umplut cu vopsea), fiind încărcată cu pudră OC în loc de vopsea. Aceste proiectile pot fi trase în siguranţă chiar şi de la foarte mică distanţă şi sunt eficiente pe distanţe cuprinse între 3,5 şi 10 metri. La impact, încărcătura produce o vânătaie care, deşi dureroasă, nu determină leziuni semnificative. Produsul a fost comparat cu un roi de albine. Înţepătura unei albine este dureroasă, dar cea a mai multor albine te poate doborî. Impactul unei singure „boabe de piper” produce o înţepătură, dar cel al mai multor astfel de proiectile te determină să-ţi schimbi atitudinea. Prin combinarea impactului multiplu şi aproape instantaneu a unui nor de pulbere OC se obţine un sistem eficient şi simplu de utilizat. Eficienţa utilizării

112

„boabei de piper” a fost demonstrată cu ocazia manifestaţiilor violente din Seattle, în 1999, ocazionate de reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

d) Dispozitivele de imobilizare fizică. Dispozitivele de

imobilizare fizică sunt considerate un tip de armă mai puţin letală datorită faptului că pot fi utilizate pentru a dezamorsa o situaţie care ar putea presupune utilizarea forţei letale. În această categorie se includ plasele şi sistemele de imobilizare cu fire. Plasele sunt ambalate în interiorul proiectilelor de 37 de mm şi sunt proiectate pentru a fi trase dintr-o armă standard sau dintr-un lansator cu o singură încărcătură. La dispoziţia forţelor de ordine se află un număr de variante ale plasei standard.

Acestea includ o plasă lipicioasă, îmbibată cu o substanţă adezivă care împiedică şi mai mult mişcarea, o plasă iritantă, ale cărei fibre sunt îmbibate cu o substanţă chimică iritantă, cum ar fi OC, precum şi o plasă electrică, prin ale cărei fire sunt transmise impulsuri electrice de mare voltaj. Plasele au diferite dimensiuni, dar toate folosesc un sistem de greutăţi ataşate marginilor exterioare, pentru stabilizare în timpul zborului. Importanţa plaselor pentru forţele de ordine este dată de faptul că acestea imobilizează fizic agresorul sau îi împiedică mişcările, în timp ce poliţistul se află la o distanţă sigură.

e) Dispozitivele bazate pe lumină. Dispozitivele

luminoase, clasificate uneori ca mijloace de diversiune sau distragere a atenţiei, pot fi utilizate împotriva subiecţilor violenţi pentru a-i determina să dea înapoi, a-i deruta sau a-i speria, ori pentru a-i distrage şi dezorienta. În general, aceste aparate nu incapacitează o persoană, ci doar o dezorientează, oferind, astfel, un avantaj forţelor de ordine. Un asemenea model de dispozitiv cu impulsuri luminoase, denumit Laser Dazzler, arată ca o lanternă solidă, şi funcţionează la fel ca aceasta. Diferenţa este că proiectează o rază laser de culoare verde,

113

care produce flash-uri la intervale aleatoare foarte scurte, pentru a dezorienta şi distrage atenţia suspectului. Poate funcţiona pe timp de zi sau în întuneric, cu o rază care poate ajunge la sute de metri. Dispozitivul nu produce vătămări fizice şi este conceput să fie inofensiv pentru ochi, indiferent de distanţă. Laser Dazzler a fost folosit îndeosebi în revoltele din închisori, dar poate fi utilizat şi pentru descurajarea grupurilor de persoane implicate într-o demonstraţie violentă.

f) Dispozitivele acustice. Armele acustice sunt în

prezent în fază experimentală şi se află în proces de dezvoltare în cadrul Departamentului Apărării, dar cu toate acestea ele ar putea avea importante consecinţe pentru forţele de aplicare a legii. Armele acustice mai puţin letale includ emiţătoare de sunete de înaltă intensitate, care pot cauza dezechilibre motorii şi alte efecte fiziologice. Ele au fost luate în considerare pentru potenţialul de a stopa înaintarea unei mulţimi agresive sau violente, în scenariul unei revolte. Dispozitivele aflate în curs de dezvoltare includ fluiere şi sirene portabile, precum şi difuzoare amplasate pe vehicule. Senzaţia de disconfort survine atunci când nivelul zgomotului atinge valoarea de 120 dB (decibeli), durerea la 140 dB, ruptura timpanului la 185 dB, leziunile plămânilor la 200 dB şi moartea la 220 dB. Pentru comparaţie, într-un birou de lucru aglomerat se înregistrează un nivel al zgomotului de 65 dB, pe o stradă cu trafic intens 90 dB, iar la decolarea unui avion cu reacţie 125 dB.

3. Armele neletale – soluţia mileniului III?

De zeci de ani, scriitorii de SF au imaginat arme care folosesc unde sau raze energetice pentru a doborî inamicul fără a-l ucide. Şi, de 40 ani, armata SUA a făcut cercetări pentru a produce astfel de arme. Cea mai mare parte a acestor demersuri este încă învăluită în cel mai mare secret,

114

dar, o dată cu încheierea războiului rece şi cu implicarea SUA în forţele de menţinere a păcii, pe plan internaţional, cercetările pentru descoperirea acestor arme de distrugere a inamicului fără a-l ucide au luat proporţii greu de imaginat.

Multe dintre aceste arme îşi prezintă adevărata faţă distrugătoare în timpul conflictelor armate, când efectul distrugător sau ucigător este verificat pe ţinte reale. SUA şi aliaţii săi euroatlantici au experimentat în timpul ultimelor conflicte din Somalia, Irak, Haiti, Kuweit şi Bosnia noi generaţii de arme pe care cu bunăvoinţă le-au numit „tehnologii neletale de scoatere din luptă” (NDT – Non Lethal Disabling Technologies).

Panoplia aşa-ziselor arme neletale este foarte amplă, asupra câtorva tipuri ne vom referi în continuare insistând pe efectele pe care acestea le produc asupra omului, ele neştiind sa facă distincţia între un civil şi un militar.

Cu ani în urmă, s-au ratificat convenţii şi tratate care stabileau foarte clar folosirea gloanţelor şi bombelor în război. Dar niciun tratat sau convenţie nu există încă pentru a stabili folosirea noilor arme neconvenţionale, şi nu ştie nimeni ce efecte pe termen lung au acestea asupra victimelor.

Bomba cu grafit. Una din ultimele experienţe pe viu în

conflictul din Balcani (dar nu şi ultima realizare) este aşa-numita bombă cu grafit, al cărei principal rol este scoaterea din funcţiune a centralelor şi liniilor de transport a energiei electrice, paralizarea sistemelor de transmisiuni, de cercetare prin radiolocaţie şi de conducere a apărării antiaeriene.

Principiul de funcţionare este foarte simplu, constând într-un vector purtător (avion fără pilot, bombă sau rachetă de croazieră) şi încărcătura formată din fibre de grafit (carbon) prelucrate pentru a avea aderenţă şi a forma, în zona de utilizare, un aerosol ce poate pluti mult timp în aer, ulterior pătrunzând în aparatura electrică şi electronică producând scurtcircuite prin modificarea caracteristicilor electrice şi magnetice ale mediului agresat. Efectele sunt deosebit de

115

distrugătoare, eliminarea lor necesitând intervenţii ample şi minuţioase ale specialiştilor, marea majoritate a echipamentelor fiind distruse definitiv prin scurtcircuitare, urmată de cele mai multe ori de incendiere.

Agenţii chimici. Printre cele mai periculoase categorii

de arme de acest tip sunt cele ce au la bază mijloace chimice. Acestea au compoziţii spumogene, adezive cu priză ultrarapidă, inhibitori pentru reacţiile de oxidare şi agenţi psihotropi sau compuşi cu acţiune psihogenă. Ele provoacă paralizarea oamenilor din arealul infectat, încleierea părţilor rulante ale maşinilor pe roţi sau pe şenile cu o spumă aderentă. Au ca efecte înţepenirea şi oprirea tuturor tipurilor de tehnică, neutralizarea muniţiilor, deteriorarea structurii aliajelor metalice, dizolvarea produselor pe bază de cauciuc (polimeri), şi nu în ultimul rând depresiuni psihice ce duc la sinuciderea sau predarea necondiţionată a inamicului.

Prin intermediul microorganismelor manipulate genetic, s-a realizat o enzimă ce solidifică orice tip de combustibil pe bază de petrol. Altele distrug într-un interval deosebit de scurt orice aliaj pe bază de fier sau compuşi ai acestuia, realizând oprirea tuturor categoriilor de tehnică militară sau civilă, transformarea anvelopelor auto într-o masă cleioasă, iar a unsorilor şi uleiurilor în compuşi ce distrug angrenajele şi conductele.

Aceste mijloace de luptă vor fi transportate la ţintă cu ajutorul rachetelor de croazieră, bombelor de aviaţie sau vor fi trase din tunuri de mare precizie.

Compania Scientific Applications Research Associates (SARA) din Huntington Beach a construit un dispozitiv care face ca organele interne să vibreze. Efectele pot varia de la un „simplu” disconfort până la distrugerea ireversibilă a organului şi chiar moartea. Folosit pentru a proteja o zonă, razele lui vor determina senzaţii din ce în ce mai puternice şi mai neplăcute pentru cei care încearcă să se apropie. „Am construit câteva prototipuri” spune Parviz Parhami, directorul SARA. Astfel de

116

bariere acustice, spune el, sunt gata de vânzare. El estimează că cel puţin cinci ani vor fi necesari pentru a se reuşi producerea de pistoale acustice şi multe alte arme exotice, dar el adăugă că „am auzit că în numai un an s-ar putea reuşi acest lucru”. Militarii plănuiesc deja folosirea unor astfel de bariere acustice pentru a controla demonstranţii sau pentru a elibera drumul în faţa convoaielor armate.

Dispozitivele acustice de la SARA au fost deja testate la baza trupelor navale de la Camp Pendleton, aproape de birourile companiei din Huntington Beach şi au fost luate în considerare pentru operaţiunile din Somalia. „Am cerut arme sonore” a spus un expert în astfel de arme, care se afla acolo. Dar, Departamentul Apărării a spus „Nu” din moment ce încă nu erau suficient testate. Pentagonul se temea că armele ar putea să determine efecte permanente în subiecţii umani, mai ales în cazul femeilor gravide, bătrânilor şi celor bolnavi. Către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii aveau în dotare un alt fel de dispozitiv sonor. Era ca un tun uriaş care trimitea o undă de şoc sonor care, teoretic, putea să doboare un bombardier B-17. Pe la mijlocul anilor 1940, SUA au creat un program numit Project Squid pentru a studia tehnologia vârtejurilor. Rezultatele sunt necunoscute. Dar Oleg Obolensky, un inventator american, spune că a reuşit sa facă o copie a dispozitivului nazist în laboratorul său, în anul 1969. Efectul era dezastruos asupra obiectelor solide: putea să doboare ca pe un fulg o placă. Dar, asupra obiectelor elastice şi a oamenilor avea un efect diferit. „Am avut senzaţia că am fost lovit de o pătură groasă, din cauciuc” spune Obolensky, care l-a testat o dată şi pe el. Ideea se pare că a rămas în aşteptare până recent, când militarii au descoperit că poate fi folosit ca armă non-letală. Armata şi Marina SUA desfăşoară acum proiecte de cercetare în domeniul vârtejurilor şi al razelor energetice. Laboratoarele SARA au testat prototipul diabolic la baza Camp Pendleton, a confirmat o sursă.

Holografia. Nu sunt de ignorat nici tehnologiile de stimulare vizuală şi iluzionare care cuprind lasere de mare

117

putere, ce pot crea imagini mistice în fundal (în Irak s-a folosit imaginea lui Mahomed înfuriat, proiectată într-o anume zonă de operaţii, care a făcut ca numărul dezertorilor să fie foarte mare în rândul forţelor irakiene), tehnologii similare efectului Bucha – utilizarea de lumini stroboscopice de înaltă intensitate ce clipesc cu aceeaşi frecvenţă (sau la valori apropiate) cu lungimea de undă a creierului uman sau tehnicile de mimetizare activă (efect cameleon) ce adaptează dinamic obiectul ce trebuie ascuns sau expus la coloritul şi nivelul de iluminare a fondului făcându-l practic invizibil pentru ochiul omenesc. Să nu uităm că teritoriul actualei Federaţii Iugoslave a fost scena a numeroase apariţii ciudate în atmosferă (tip OZN), relatări despre vizualizări cu caracter mistico-religios şi alte fenomene stranii de psihoinducere colectivă care nu sunt străine de tehnicile prezentate mai sus.

Căldura electromagnetică. Sovieticii dispuneau de

lasere pentru orbire. Se vehicula ideea că aveau şi arme acustice şi cu unde de radio-frecvenţă. În 1987, o publicaţie a Pentagonului avertiza că sovieticii ar putea dispune de un prototip de armă cu unde de radio-frecvenţă.

Cotidianul Washington Post scria în acelaşi an că sovieticii au făcut teste cu acele arme şi au omorât capre aflate la 1 km distanţă.

Pe de altă parte, Pentagonul avea programe de cercetare pentru astfel de arme încă din 1960.

Unul dintre proiecte era o puşcă electromagnetică ce „inducea crize epileptice” în inamic. Un altul era despre „o armă termică ce avea efectul de a supraîncălzi corpul uman până la 43 grade Celsius”. Asemenea temperaturi produc disconfort şi o senzaţie generală de rău, chiar şi moartea.

Dar aici problematica este puţin diferită. Dacă un subiect, care se află la o distanţă de 200 m de armă, ar putea doar să leşine de căldură, un altul aflat la numai 10 m distanţă va fi cu siguranţă ucis. De aceea, s-au făcut cercetări pentru a se stimula sistemul nervos periferic în suficiente puncte pentru

118

a se obţine „efectul de refuz”, adică sistemul nervos nu mai poate suporta intensitatea stimulilor şi se închide complet, provocând pierderea cunoştinţei, leşinul.

Evident, numeroase laboratoare guvernamentale şi companii private au în desfăşurare multe astfel de proiecte. Laboratorul Armstrong al Forţelor Aeriene de la baza Brooks din Texas (SUA) cheltuieşte mai mult de 110 milioane de dolari, în următorii 6 ani, pentru a exploata efectele biologice non-letale ale radiaţiei electromagnetice, pentru programele de securitate, de menţinere a păcii şi de război ale Forţelor Aeriene americane.

Somnul de joasă frecvenţă. Din 1980 până în 1983,

Eldon Byrd a condus proiectul Armelor Electromagnetice non-letale din marina americană. El a realizat cea mai mare parte a cercetărilor sale la Institutul de Cercetare de Radiobiologie al Forţelor Armate de la Bethesda.

„Studiam activitatea electrică din creier şi modul în care putea să fie influenţată”, spune el. Ca specialist în inginerie medicală şi efecte biologice, a participat la mici proiecte de cercetare, inclusiv despre armele pe bază de vortex (vârtejuri) ale lui Obolensky.

A condus experimente pe animale şi chiar pe el însuşi pentru a vedea dacă undele cerebrale se sincronizează cu cele trimise către subiect din afară (a descoperit că aşa era, dar efectul este de scurtă durată).

Folosind radiaţie electromagnetică de frecvenţă foarte joasă, el a descoperit că putea forţa creierul sa elibereze substanţe ce controlează comportamentul (endorfine). „Am reuşit să aducem animalele în stare de stupoare”, a spus el, aţintind asupra lor aceste radiaţii. „Am determinat că, prin iradierea cu aceste frecvenţe, creierul de găină, in vitro, să elibereze cu 80% mai multe substanţe decât în stare normală”, spune Byrd. A folosit anumite câmpuri magnetice pentru a determina creierul şobolanilor să producă histamina. La om, aceasta echivalează cu simptome instantanee de gripă şi

119

răceală şi produce ameţeală puternică. „Câmpurile magnetice erau extrem de slabe, ele nu

puteau fi detectate” a adăugat Byrd. „Efectele erau non-letale şi reversibile. Puteam să îmbolnăvim temporar o persoană”, spune Byrd. „Era ca şi cum am fi folosit o armă”.

Byrd declară că i s-a spus că rezultatele cercetărilor sale vor fi publice, dacă eşuează. Pentru că a avut succes, el crede că au fost făcute secrete. Şi alţi cercetători declară lucruri asemănătoare despre proiectele de radiaţie electromagnetică care sunt declarate secrete odată ce se dovedesc eficiente.

Contactul direct. Pe măsură ce militarii continuă

cercetările lor pentru fabricarea de arme non-letale, unul dintre dispozitivele ce lucrează prin contact a ajuns deja pe tarabe. Se numeşte „Miotron cu unda de şoc”. Un clip video publicitar îl arată în acţiune.

Un „criminal” uriaş, bine făcut şi foarte rău, se apropie de o femeie îmbrăcată bine. În timp ce el încearcă să o bruscheze, ea îl atinge cu un mic dispozitiv de mărimea unui pachet de ţigări. El cade la pământ în poziţie ghemuită, ca şi cum ar fi paralizat, dar având ochii deschişi şi nu-şi revine decât câteva minute mai târziu.

„Contactul cu Miotronul se simte ca şi cum ai avea milioane de ace în tot corpul. Acesta este rezultatul bruiajului semnalelor nervoase din centrul cortex motor din creier”, spune comentatorul. „Este oribil”, spune Wiliam Gunby, directorul companiei care fabrică Miotronul. „Nu este o jucărie”. Miotronul dereglează mişcările voluntare ale muşchilor, cele involuntare nu sunt afectate, astfel încât funcţiile vitale ale victimei (respiraţia, bătăile inimii etc.) sunt menţinute. Se aşteaptă ca femeile să cumpere astfel de dispozitive, dar agenţiile de securitate şi pază, inclusiv poliţia din Arizona şi personalul de pază din Judecătoria New York, au început deja să cumpere astfel de dispozitive. Pentru FBI se testează deja un model special, numit „Văduva neagră”. El mai declară că

120

guvernul rus a cumpărat deja 100.000 de dispozitive Miotron. Armata SUA este şi ea interesată de Miotron. „În timpul

Războiului din Golf, am primit telefoane de la militari”, spune Gunby. „Mi-au cerut să direcţionez unda de şoc a Miotronului cu ajutorul laserului, astfel încât toţi cei aflaţi în calea razei laser să cadă la pământ”. Deşi nu a fost posibil acest lucru, i s-a spus să nu vorbească despre asta, şi că ei nu vor recunoaşte nimic dacă el va declara ceva în acest sens.

Unii spun că astfel de secrete sunt necesare în dezvoltarea de noi arme, iar alţii spun, însă, că este o greşeală. „Pentru că programele de cercetare sunt secrete, sponsorizarea este necunoscută, iar tehnologiile folosite sunt neconvenţionale”, spune William Arkin de la Proiectul Armele şi Drepturile Omului. „Militarii nu au făcut nimic ca să se asigure că banii sunt cheltuiţi pe activităţi folositoare sau că programele sunt într-adevăr necesare”. Nu va trece mult timp şi evidenţele vor apărea clar pentru toată lumea.

Laserul şi „etica” folosirii lui. Se află în dotarea

forţelor speciale ale SUA armele laser cu joasă energie (low energy laser) ce utilizează lasere multicolore, deoarece ochiul uman este mai sensibil la această gamă cromatică şi mai uşor de vătămat. Scopul urmărit prin utilizarea acestei arme este orbirea temporară, iar în cazuri extreme, orbirea permanentă a persoanelor vizate.

Ce s-a întâmplat cu forţele SUA în Somalia aruncă o umbră peste problematica etică. La începutul lui 1995, Forţele Navale americane au fost dotate cu aşa-numitele lasere ameţitoare. Ideea era ca să nu se creeze un conflict sângeros dacă somalezii deveneau ostili. Dar comandantul a decis ca laserele să fie dezafectate pentru a nu exista riscul să fie orbiţi oamenii. Cu intensitatea laserului astfel scăzută, puteau fi folosite numai la semnalizare sau la desemnarea ţintei.

La 1 martie 1995, câteva unităţi de comando ale Echipei 5 SEAL US Navy au fost poziţionate la capătul sudic al aeroportului Mogadiscio. La ora 7 dimineaţa, un tehnician de la

121

Laboratoarele Philips ale Forţelor Aeriene (producătorul laserelor) a folosit unul dintre lasere pentru a „marca” un somalez care avea o grenadă anti-SEAL; un soldat SEAL a tras în el şi l-a ucis. Era clar că somalezul urma să arunce grenada înspre grupul SEAL, dar decizia de a nu folosi laserul pentru a-l ameţi pe somalez sau pentru a-l orbi a ridicat multe probleme. „Nu aveam voie să-i orbim sau să-i ameţim pe somalezi, pentru că era un gest inuman” a spus unul dintre soldaţi, dar să-i pui un glonţ în cap este cumva mai uman.

În ciuda acestor argumente, Crucea Roşie Internaţională şi Organizaţia Drepturilor Omului au început de atunci o luptă împotriva laserelor anti-persoană. În toamna anului 1995, SUA a semnat un tratat care interzice dezvoltarea de lasere care „determină orbirea permanentă”. Cu toate acestea, arme laser sunt produse de ruşi şi răspândirea lor este îngrijorătoare. De asemenea, tratatul nu exclude laserele care provoacă orbire temporară sau ameţeală. Cercetările pentru dezvoltarea şi perfecţionarea acestor arme continuă în SUA, iar firmele care au contracte de producţie le vând Poliţiei.

3. Riscurile utilizării armelor mai puţin letale

Problema ridicată de etichetarea acestei categorii de

dispozitive drept „arme mai puţin letale” o constituie faptul că sugerează ideea că armele descrise nu ar fi chiar mortale. Cu toate acestea, au existat decese şi răniri grave asociate cu utilizarea tehnologiilor mai sus-menţionate. Începând din 1970, aproximativ 12 decese au fost atribuite armelor de impact, cum ar fi muniţiile „săculeţ de fasole”. Utilizate necorespunzător, acestea pot penetra ţintele şi pot provoca răniri serioase şi chiar moartea. Într-un caz petrecut în California, o femeie care îi ameninţa pe poliţişti cu un cuţit a fost împuşcată de aceştia cu muniţii de tip „săculeţ de fasole” în braţ şi în trunchi, aceasta căzând moartă la pământ. Cauza morţii a fost o leziune (ruptură) a inimii, produsă de şocul frontal sever, provocat de un obiect contondent („săculeţul de fasole”).

122

Un alt pericol prezentat de armele mai puţin letale este cel al confundării dispozitivelor de acest tip cu cele letale. A fost înregistrat un astfel de caz, în care într-o carabină destinată tragerii cu muniţie nonletală de impact s-a găsit un proiectil cu muniţie letală. Acest lucru a fost descoperit după ce cu arma respectivă s-a tras, iar proiectilul a retezat piciorul victimei, deasupra genunchiului drept. Pentru a se evita confuziile, unele unităţi folosesc marcaje de culoare portocalie aplicate pe carabinele cu muniţie mai puţin letală, pentru a le deosebi de celelalte.

Reflecţii. Se presupune că atunci când inventezi ceva,

iţi asumi o anumită responsabilitate, scopul unei arme este de a… ucide? Dacă nu este folosită în acest scop, este complet inutilă (şi nu cred că există savanţi specializaţi în pierderea timpului). Astfel, dacă cineva moare din cauza acelei arme, şi inventatorul ei este parţial vinovat, la fel şi cel care utilizează arma, şi cel care dă ordinul ca aceasta să fie utilizată.

Cum să fie un savant vinovat pentru o armă? De ce să nu fie cei care decid folosirea ei? De ce nu soldatul simplu care apasă pe trăgaci. De ce nu cel care a inventat roata, pentru că toate maşinile de război de astăzi o folosesc…

BIBLIOGRAFIE:

• Col. Stan, E., col. Străinu, E., War în Cyberspace, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, pag. 58-190;

• Arme neletale pentru războaiele viitorului, Italia, Revista Italiana Difensa, nr. 10, oct. 1994, pag. 52-55;

• www.sri.ro; • Gândirea militară românească, nr. 2/2003, pag.77-83; • US News, SUA nr. 8/2002, pag.15-22; • The Daily Telegraph, 7 august 2002.

123

OPTIMIZAREA CURRICULARĂ ÎN INSTITUŢIILE FURNIZOARE DE PREGĂTIRE A PERSONALULUI

CU STATUT SPECIAL

Locotenet-colonel Carmen BĂRBULESCU Şeful Centrului de Documentare şi Pedagogie – I.G.J.R.

În condiţiile actuale, când ritmul înalt al schimbărilor, viitorul impredictibil şi competiţia acerbă au devenit notele definitorii ale vieţii organizaţionale, cu cât un sistem/organizaţie se ocupă mai mult de formarea şi dezvoltarea carierelor angajaţilor săi, cu atât este mai probabil să atingă nivelul de excelenţă organizaţională.

Formarea şi dezvoltarea carierei se asociază cu apariţia efectelor benefice pentru individ şi organizaţie, conducând către facilitarea accederii spre un nivel superior de cultură sau de calificare, supus schimbărilor ascensionale ale posturilor şi funcţiilor şi, nu în ultimul rând, spre transformarea individului într-o manieră globală şi profundă.

1. Scurt istoric al înfiinţării structurilor de pregătire a personalului propriu

Organizaţia „X” depinde de dezvoltarea resurselor

umane ca avantaj strategic, drept pentru care au fost stabilite programe de formare iniţială şi dezvoltare a carierei la nivelul unui întreg sistem, comprehensive şi integrate, prin care se îndrumă participarea indivizilor la dezvoltare prin instituţii de formare iniţială şi pregătire continuă proprii.

Pornind, în abordare, de la întreg la parte, de la general la concret, având ca bază practica managementului serviciilor educaţionale, au fost parcurse o serie de etape la finalul cărora concluziile au constituit elemente cheie în alcătuirea programelor specifice de formare şi dezvoltare profesională a personalului cu statut special.

124

Astfel, din diagnoza mediului intern şi extern al organizaţiei/sistemului au rezultat nevoile angajaţilor, grupurilor organizaţiei şi ale societăţii/comunităţii: numărul probabil de potenţiali beneficiari ai ofertelor şi serviciilor educaţionale, vârsta acestora, situaţia bazei materiale şi a nivelului de dotare cu resurse materiale şi tehnologice, identificarea nevoilor şi problematicii comunitare, a societăţii pentru care, în final, resursa umană formată şi dezvoltată profesional îşi va aduce serviciile specifice.

Urmare a diagnosticării necesarului complex a fost elaborată strategia prin care se defineşte contextul general şi specific al organizaţiei/sistemului, se stabilesc scopul proiectului de dezvoltare instituţională şi programele coerente care servesc atingerii finalităţilor strategice. Programele de formare şi dezvoltare sunt structurate în funcţie de grupurile ţintă (de exemplu, programe de formare iniţială pentru personal încadrat din sursă externă; programe de schimbare a specialităţii pentru personalul încadrat din sursă internă; programe de perfecţionare în specialitate etc.).

Implementarea strategiei s-a materializat prin planul operaţional aferent fiecărei activităţi în care au fost prevăzute obiective (rezultat final – profesionalizarea structurilor specifice), resurse (umane, financiare, materiale, informaţionale de experienţă şi expertiză, de timp, dar şi de autoritate privind dreptul de a lua şi impune decizii şi de a exercita control) responsabilităţi, termene cât mai precise şi indicatori de evaluare ca niveluri acceptabile de realizare a obiectivelor stabilite.

2. Posibilă variantă de dezvoltare şi optimizare a curriculum-ului

În ansamblu, prin trecerea în revistă a celor de mai sus

s-au pus bazele unui sistem de formare iniţială şi pregătire continuă specifică a personalului propriu. Acum el există,

125

funcţionează, au fost înfiinţate instituţii de formare iniţială (şcoli postliceale, centre de perfecţionare a pregătirii în specialităţile profesionale), şcoli şi centre de pregătire cu vocaţie internaţională în parteneriat cu instituţii similare din Europa.

Implementarea aduce în atenţia factorilor de decizie o serie de corecturi datorate reformei instituţionale, profesionalizării structurilor, ceea ce implică şi reforma educaţională, schimbări complexe ce au în centru dezvoltarea şi/sau optimizarea curriculum-ului.

Dezvoltarea curriculum-ului (curriculum development) a fost necesară pentru instituţiile de pregătire specifică nou înfiinţate ce aveau o misiune şi un profil total nou, cu analogii numai cu instituţii din structurile similare din afara ţării (ex. intervenţie profesională pentru asigurarea şi restabilirea ordinii publice şi intervenţie profesională în domeniul montan).

În ceea ce priveşte optimizarea curriculum-ului (curriculum improvement), procesul vizează actualmente şi partea din întreg ce a însemnat în prima etapă, dezvoltare de curriculum.

Aşadar atât dezvoltarea, cât şi optimizarea curriculară este necesar să ia, în practică, în perioada imediat următoare, forma unor demersuri managerial-organizatorice de tip etapizat.

Necesitatea optimizării curriculum-ului la nivelul structurilor de pregătire rezidă şi din compatibilizarea acţională a structurilor/personalului propriu cu cele din Europa, alături de care România acţionează în teatrele de operaţii pentru limitarea conflictelor.

Determinate de aspectul deontologic şi umanitar al managementului schimbării în procesul de formare iniţială şi pregătire continuă, etapele necesare derulării procesului de optimizare curriculară în perioada următoare sunt:

Analiza de curriculum – curriculum research. Este faza care ar trebui să preceadă, obligatoriu, orice altă activitate deoarece se urmăresc schimbări educaţionale ale unui sistem asupra căruia s-a format o imagine şi are deja un istoric.

126

Analiza presupune două operaţiuni fundamentale: diagnoză şi prognoză. Cercetarea diagnostică a stării de furnizare a serviciului de pregătire profesională nu este o activitate de birou, ci ea trebuie să fie obligatoriu o investigaţie „de teren”, datele şi rezultatele raportate prin sistemul informaţional centralizat fiind grevate de o doză de subiectivism ce influenţează nefavorabil procesul de optimizare.

Comisia de investigare va putea afla dificultăţile concrete pe care le au instituţiile de pregătire specifică, obstacolele cu care se confruntă instructorii şi cadrele didactice pentru a preda disciplinele, problemele pe care le întâmpină cursanţii.

Dacă diagnoza va conduce la identificarea disfuncţionalităţilor, prognoza este absolut necesară pentru a indica tendinţele de evoluţie socială, economică, ştiinţifică şi tehnologică la care instituţiile de pregătire vor trebui să se adapteze.

Prin analiza curriculară, practic se vor identifica erorile, disfuncţionalităţile şi dificultăţile structural-funcţionale actuale, tendinţele de evoluţie şi solicitările socio-profesionale provocate de acestea, urmând a se armoniza cele două categorii de date pe baza minimizării efectelor indizirabile şi maximizarea consecinţelor pozitive.

Deşi reprezintă o etapă laborioasă cu un necesar maxim de obiectivism, odată finalizată cercetarea curriculară va pune la dispoziţie baza pentru următoarea etapă – proiectarea curriculară, acea activitate de concepere a unui curriculum nou.

Constituită, echipa de specialişti va trebui să alcătuiască un set nou de concepte, de referinţe şi principii pe baza cărora să realizeze proiectul curricular având ca elemente de referinţă:

– misiunea instituţiei de pregătire profesională (idealul, finalitatea generală urmărită);

– finalităţile structurate pe niveluri de pregătire;

127

– conţinutul procesului de învăţământ (ansamblul cunoştinţelor, capacităţilor, deprinderilor, abilităţilor) stabilit prin planurile de învăţământ, conform finalităţilor şi obiectivelor generale detaliate în programele analitice ale disciplinelor şi materiilor de învăţământ concretizate în suporturile informaţionale (manuale, ghiduri, îndrumare, ordine şi dispoziţii, legislaţie) şi proiecte didactico-instructive;

– metodologia procesului de învăţământ (strategiile de predare – învăţare – evaluare a conţinutului pregătiri, situaţiile tehnico-tactice în care vor fi puşi cursanţii, metodele didactico-instructive);

– evaluarea procesului de învăţământ (ansamblul tehnicilor de măsurare şi apreciere a rezultatelor şi performanţelor celor ce învaţă, metodologia de reglare, autoreglare a sistemului şi procesului de pregătire);

Cea de-a treia etapă, evaluarea proiectului curricular trebuie realizată pe mai multe canale informaţionale şi anume:

analiza critică obţinută de comisia proiectantă, prin supunerea proiectului dezbaterii publice, consfătuirii cu categoriile interesate (beneficiari, specialişti şi manageri);

investigaţia empirică pe un eşantion reprezentativ (în instituţii de pregătire) prin introducerea experimentală a noului curriculum pe o perioadă rezonabilă de timp;

culegerea şi prelucrarea rezultatelor, identificarea disfuncţionalităţilor şi corectarea erorilor de proiectare.

Noul curriculum astfel experimentat va trebui supus validării conform competenţelor, ceea ce atrage, o dată cu această etapă, responsabilitatea celor ce-l validează.

Ultima etapă, implementarea curriculum-ului reprezintă o activitate ce trebuie acceptată şi realizată cu convingere profesională în managementul schimbării şi cu sprijinul oficial al celor decidenţi.

Optimizarea curriculară în activitatea de pregătire profesională a personalului cu statut special este un proces pe parcursul căruia intervin o serie de factori de influenţă

128

determinanţi şi care domină întregul proces, ceea ce poate orienta mai mult sau mai puţin rezultatul final al acesteia.

BIBLIOGRAFIE:

• Legea nr. 550/2005 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;

• Legea învăţământului nr. 84/1995 cu modificările şi completările ulterioare;

• Matei Cerkez, Manual Managementul Curriculum-ului, 2005–2006; • Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizaţional-managerială,

editura Polirom, Bucureşti 2004; • Ioan Jinga, Ion Negreţ Dobridor, Inspecţia şcolară şi design-ul

instrucţional, Editura Aramis, Bucureşti, 2004; • Georgeta Pânişoară, Ion Ovidiu Pânişoară, Managementul

Resurselor Umane – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

129

ABORDĂRI PRACTICE ŞI REPERE LIMITATIVE ALE ACTIVITĂŢII DE PSIHOLOGIE

ÎN JANDARMERIA ROMÂNĂ Locotenent psiholog Daniel POPA

ofiţer psiholog – I.J.J. NEAMŢ

Introducere

Societatea contemporană, în special în ţara noastră, implică o serie de transformări extrem de rapide, mult mai intense decât în orice altă perioadă a evoluţiei sociale. Aceste transformări solicită adaptări la fel de rapide, care sunt cu atât mai dificil de realizat cu cât mecanismele de adaptare ale individului sunt mai puţin dezvoltate.

De la bun început facem precizarea că lucrarea are ca scop familiarizarea cititorilor cu aspectele relevante din practica psihologiei, a conţinutului activităţii psihologului de unitate, considerând important să facem o serie de delimitări conceptuale privind tipurile de asistenţă psihologică, competenţele necesare şi aplicaţiile directe, precum şi a interferenţelor cu celelalte domenii de activitate din cadrul Jandarmeriei Române.

Motivaţia întocmirii acestei lucrări vine din dorinţa de a contura şi clarifica spectrul activităţii de psihologie la nivel organizaţional, din perspectiva beneficiarilor serviciilor psihologice, în vederea creşterii unei adresabilităţi a personalului către cabinetul psihologic şi a diminuării caracterului ambiguu asupra locului şi rolului psihologului de unitate.

În linii mari, activitatea de psihologie este orientată spre evaluarea şi medierea formării unor mecanisme de adaptare cât mai generale şi transferabile în diverse situaţii, atât în viaţa socială, cât şi în cea profesională, o raportare cât mai adecvată la mediul social şi la sarcina de muncă.

130

Scopul activităţii psihologului îl reprezintă creşterea autocunoaşterii şi cunoaşterii altora, care în acest context este atins prin activitatea de asistenţă psihologică.

Psihologul urmăreşte ameliorarea vieţii oamenilor şi obţinerea eficienţei personale şi profesionale. Cheia pentru a trăi o viaţă sănătoasă şi fericită este să fii sincer cu tine. A avea conştiinţa utilităţii, a fi responsabil, apreciat cum se cuvine sunt premise pentru obţinerea eficienţei personale si profesionale. Prin acţiuni de cunoaştere, prevenţie şi intervenţie, psihologul urmăreşte să inducă o optimizare a potenţialului personalului unităţii.

Dar psihologul, fără aportul obiectului activităţii sale (individul, grupul de muncă) nu poate să producă niciun efect fără o implicare activă şi conştientă, fără o adresare sinceră şi responsabilă şi stabilirea unui parteneriat, deoarece contribuţia acestuia este mai puţin semnificativă procentual în raport cu eforturile pe care trebuie să le depună cei asupra cărora se derulează intervenţiile psihologice.

Activitatea de psihologie în Jandarmeria Română este stabilită de Metodologia privind asistenţa psihologică a personalului din Jandarmeria Română şi Ordinul M.A.I. nr. 257 din 1 august 2007 privind activitatea de psihologie în M.A.I., în concor-danţă cu normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog.

Asistenţa psihologică se derulează pe trei coordonate: profilactică, primară, recuperatorie.

1. Asistenţa psihologică profilactică

Cu siguranţă am observat la mulţi dintre noi o stare de nedumerire generată de aflarea răspunsului la întrebarea care este rostul evaluărilor psihologice periodice?

Obiectivele derulării asistenţei psihologice profilactice sunt orientate spre identificarea cazurilor de disfuncţionalitate psihologică în rândul personalului, precum şi a situaţiilor şi

131

grupurilor de risc psihologic, educarea personalului pentru recunoaşterea şi semnalarea simptomatologiei specifice diferitelor probleme de natură psihologică şi cunoaşterea mecanismelor de adaptare eficientă la solicitările psihoprofesionale.

Formele prin care se realizează asistenţa psihologică profilactică sunt evaluarea psihologică periodică şi pregătirea psihologică a personalului.

Cunoaşterea şi asistenţa psihologică în cadrul unităţii urmăreşte asigurarea unei resurse umane corespunzătoare obiectivelor, misiunilor şi sarcinilor profesionale, încercând să orientăm fiecare militar pe specificul unei misiuni sau post în concordanţă cu structura sa de personalitate şi potenţialul aptitudinal. Aceste activităţi înseamnă mai mult decât aplicarea de teste sau chestionare de profil. Pentru o bună cunoaştere, psihologul trebuie să fie activ, să se implice, să observe, să discute, să pună omul în diverse situaţii. Deşi fiecare militar ar trebui să fie în măsură să desfăşoare toate genurile de sarcini şi activităţi pentru care a fost selecţionat şi pregătit, pentru eficientizarea produselor activităţii ar fi ideal de a calibra fiecare angajat pe un post de muncă, în concordanţă cu propriul potenţial, astfel încât randamentul şi calitatea produselor activităţii să fie maximizate.

În mediul organizaţional militar se impune evaluarea caracteristicilor individuale, având ca scop principal valorificarea optimă a potenţialului de care dispune subordonatul, astfel încât atribuirea spre executare a unui anumit gen de misiune să fie în concordanţă cu potenţialul său şi să fie realizată la parametrii maxim posibili, aspect care evidenţiază avantajul pe care îl are instituţia prin repartizarea corectă a indivizilor pe sarcini şi misiuni.

Aprecierea corectă a calităţilor şi limitelor/defectelor subordonaţilor permite desemnarea acestora pentru atribuţii şi misiuni cât mai adecvate caracteristicilor personale, astfel încât cu minimum de efort să se obţină maximum de eficienţă. Astfel, o persoană care îndeplineşte activităţi care nu îi

132

contrazic calităţile naturale este mai motivată pentru activitatea respectivă, mai eficientă şi manifestă un comportament orientat spre reuşită. Dimpotrivă, acele persoane care, pentru îndeplinirea unei atribuţii, sunt nevoite să-şi reprime tendinţele proprii, naturale, vor avea un deficit de energie şi, ca urmare, vor avea tendinţa de a evita sarcinile inadecvate lor, vor căuta posibilităţi de a „scăpa” din situaţie.

Pe de altă parte, în contextul cuantificării imaginii opiniei publice asupra instituţiei, derularea responsabilă a cunoaşterii subordonaţilor de către cei cu atribuţii pe această linie, corelată cu informaţiile obţinute în urma evaluărilor psihologice oferă posibilitatea identificării precoce a personalului care manifestă comportamente incongruente cu solicitările, atribuţiile postului şi incompatibile cu statutul de militar al Jandarmeriei Române, precum şi a predispoziţiei spre iniţierea unor acţiuni etichetate ca evenimente negative în cadrul organizaţional.

Dată fiind dinamica societăţii româneşti, cu escaladarea fenomenului antisocial şi a dificultăţilor existenţiale generate de diverse crize sociale şi economice, se observă o amplificare a numărului situaţiilor în care personalul din cadrul M.A.I. este implicat în abateri de la disciplina militară şi a normelor codului deontologic al funcţionarului public, trecând chiar spre sfera antisocialului, prin săvârşirea unor infracţiuni cum ar fi de furt, trafic de droguri, constituirea în grupuri de criminalitate organizată, fapte de corupţie, folosirea ilegală a armamentului din dotare, tentative sau chiar acte suicidare.

Exemplificând creşterea cazurilor de devianţă, manifestate prin pierderea autocontrolului şi a unui comportament profesional inadecvat în rândul personalului din cadrul structurilor de ordine şi siguranţă publică, ca urmare a unei analize subiective a tuturor condiţiilor situaţiilor profesionale cu care se confruntă, cu impact asupra luării unor decizii şi observabilă prin acţiuni iraţionale, neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare

133

a normelor sociale, se impune o abordare eclectică a ceea ce reprezintă acest segment al activităţii de psihologie.

În acest sens, după derularea aplicării testelor psihometrice şi a interviurilor, comandanţii şi şefii de structuri, cu responsabilităţi în cunoaşterea personalului din subordine, prin coroborarea concluziilor rezultate în urma evaluării psihologice cu aspectele identificate în urma realizării activităţii de cunoaştere, vor contura o imagine de ansamblu a funcţionării profesionale şi sociale a subordonatului, astfel încât vor putea face o predicţie a modului de comportament în anumite situaţii, evitând interpretarea mecanică a rezultatelor.

Un subordonat care nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile, cu o tendinţă spre irascibilitate, impulsivitate, agresiv în situaţii conflictuale, cu un autocontrol scăzut, poate reacţiona de o manieră imprevizibilă în situaţii profesionale solicitante, cu posibile consecinţe nefaste asupra propriului traseu existenţial sau asupra imaginii instituţiei.

De aceea numai printr-o colaborare activă şi responsabilă între psiholog şi comandanţi/şefi de structuri se pot exploata informaţiile obţinute, astfel încât să fie în beneficiul individului şi al organizaţiei. Dar, de multe ori, ca urmare a programului încărcat, a multitudinii de activităţi curente ce trebuie rezolvate, această activitate ce ar trebui să fie colaborativă şi conlucrativă este plasată pe un loc secund. De multe ori s-a observat şi o percepţie formalistă a acestei activităţi din partea celor supuşi evaluării, fără a fi interesaţi de produsul acesteia, ca o modalitate de autocunoaştere şi o oportunitate de ajustare a conduitei, în urma autoanalizei propriei persoane şi a propriului comportament.

Testele psihologice nu ne dau prin ele însele imaginea psihicului subiectului, această imagine nu se reduce la o sumă de cote ale unor dimensiuni ale personalităţii sau ale aptitudinilor, oricât de multe şi variate ar fi ele. Momentul esenţial, cel mai dificil şi încărcat de răspundere este acela al interpretării de către psiholog a cotelor brute, a selectării şi intercorelării datelor relevante şi de redactare a profilului psihologic.

134

Nu puţine sunt situaţiile în care persoana evaluată a înregistrat scoruri medii la majoritatea probelor, astfel încât nu ne spune mare lucru despre ea, sau scorurile la instrumente psihometrice diferite par a fi uşor în contradicţie.

Altă situaţie dificilă cu care se poate confrunta psihologul este generată de nevoia unor subiecţi de a se prezenta într-o lumină mult mai favorabilă decât cea reală, deseori fără să fie conştienţi că exagerează sau mint.

Prin redactarea raportului de evaluare psihologică de către psiholog se realizează accesul comenzii unităţii la rezultatele acestor evaluări, exploatând aceste informaţii numai pentru a facilita o comunicare şi o colaborare armonioasă şi eficientă.

Comandantul poate solicita astfel de evaluări în scopul, declarat sau nu, de a-şi cunoaşte mai bine subalternii sau, atunci când, personalul fiind prea numeros sau răspândit în teritoriu, acesta nu mai are „puncte de reper” pentru a identifica subordonaţii de pe eşaloanele ierarhice inferioare în vederea relaţionării eficiente cu aceştia.

Condiţiile examenului psihologic pot influenţa valoarea datelor obţinute, astfel încât condiţiile de microclimat unde se derulează aplicarea testelor psihometrice, lipsa de cooperare a subiectului, starea sa fizică şi dispoziţia afectivă, unii subiecţi trăind evaluarea psihologică ca o situaţie de examen, ca o situaţie neobişnuită, legată de o împrejurare importantă, cum ar fi selecţia profesională. Pentru a preveni teama de nereuşită, de a se prezenta într-o lumină nefavorabilă, în toate cazurile trebuie să se găsească o justificare plauzibilă pentru a se evita sensibilizarea amorului propriu al subiectului.

Comunicarea rezultatelor examenului psihologic persoanelor supuse evaluării ar trebui făcută într-un mod sincer, obiectiv şi concret, dar fără a încerca să convingă cu orice preţ persoanele examinate de validitatea concluziilor obţinute. În asemenea situaţii, psihologul trebuie să dovedească o flexibilitate şi o adaptabilitate ridicate, pentru a-şi adapta prezentarea în funcţie de particularităţile psihologice şi nivelul de instruire a celor examinaţi.

135

Personalul supus evaluării psihologice ar trebui să perceapă această activitate ca o oportunitate de a se autocunoaşte, în urma identificării sau întăririi unor trăsături sau atitudini, deseori vizibile în comportament, să-l orienteze spre o autoanaliză a propriei persoane în vederea optimizării şi dezvoltării personale, spre a atinge o stare de bine şi de a se raporta de o manieră realistă la datele şi obiectele realităţii cotidiene.

Putem exemplifica faptul că o persoană care are o relaţionare deficitară cu cei din jur şi având o convingere că felul de a fi al celorlalţi îşi pune amprenta asupra acestui aspect din comportament, în urma prezentării de către psiholog a unor dominante ale personalităţii sale în timpul interviului aprofundat ce se derulează după aplicarea testelor şi stabilirea profilului preliminar, persoana evaluată poate fi orientată spre reflecţie şi autoanaliză, concluzionând că ar trebui să se raporteze la propria persoană pentru relaţionarea interpersonală disfuncţională şi să-şi ajusteze conduita.

„Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi. Când veţi şti ceea ce nu ştiţi că ştiţi, atunci vă veţi schimba” (Milton Erickson).

Abordarea terapeutică ericksoniană subliniază ideea că fiecare persoană are resursele şi aptitudinile necesare rezolvării problemelor sale.

Ideea că oamenii au tot ce le trebuie pentru a-şi rezolva problemele o întâlnim şi în zicala: „Fiecare om are probleme pe măsura lui.” Dar, dacă oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor, de ce mai vin atunci la psiholog? Trebuie să spunem mai întâi că toţi oamenii au probleme, că viaţă însăşi este o problemă! Viaţa are sens doar în măsura în care zilele se scurg una după alta, apropiindu-ne de un obiectiv plasat în viitor. Dar a avea un obiectiv în viitor înseamnă a crea o problemă în prezent – problema atingerii obiectivului. Prezentându-i persoanei situaţia sa ca făcând parte din solicitările obişnuite ale vieţii de zi cu zi, şi nu ca o problemă psihologică sau psihopatologică, psihologul realizează ceea ce se numeşte normalizare, depatologizare.

136

Deşi toţi oamenii au probleme, la psiholog se prezintă sau sunt trimişi doar cei care nu şi le rezolvă într-un timp considerabil, din cel puţin două motive: oamenii nu formulează corect problema sau oamenii devin deseori prizonierii unei singure imagini privind soluţia. Sarcina intervenţiei psihologice este aceea de a crea un cadru care să-l stimuleze pe client să dezvolte formulări alternative, fie în raport cu problema, fie cu soluţia.

Pentru cunoaşterea eficientă a personalului, pe lângă structurarea profilului psihologic, o pondere semnificativă şi edificatoare o are discutarea elementelor de comportament observabile în timp de către psiholog cu comandanţii/şefii nemijlociţi, care se află într-un contact permanent cu personalul din subordine, având posibilitatea de a identifica aspecte esenţiale despre modul lor de a gândi, a simţi şi a acţiona în situaţii stresante, solicitante sau cu încărcătură conflictogenă.

Personalul cu atribuţii pe linia cunoaşterii personalului trebuie să manifeste o deschidere spre instruirea de către psiholog asupra unor cunoştinţe minimale de psihologie, ce vizează structura psihismului uman, elemente de psihopatologie, pentru a sesiza timpuriu eventuale manifestări psihocomportamentale ce ar prefigura o funcţionare deficitară a individului.

Astfel, după acordarea avizului psihologic şi redactarea raportului de evaluare psihologică, psihologul face recomandări care ar trebui aduse la cunoştinţa şefului ierarhic al persoanei evaluate, astfel încât în contextul identificării unor aspecte care ar contura anumite vulnerabilităţi la nivelul psihismului individului, caracterizate uneori prin imprevizibilul conduitei, prin faptul că sunt „surprinzători în raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de convieţuire socială, la ceilalţi, şi nu rareori la ei înşişi”, vizibile în contextul unor situaţii negative, stresante sau conflictogene.

În acest sens, şeful va acorda o atenţie importantă observării comportamentului subordonatului, deoarece este

137

persoana care se află într-un contact direct şi permanent, în timpul executării serviciului, a instructajelor, a şedinţelor de pregătire, uneori chiar şi în plan extraprofesional. După identificarea elementelor atipice ale comportamentului, şeful/comandantul structurii din care face parte subordonatul le va prezenta psihologului, în vederea corelării acestora cu profilul şi aspectele accentuate ale trăsăturilor de personalitate identificate în urma evaluării psihologice, pentru a semnaliza apariţia unei eventuale deteriorări semnificative clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.

Observarea comportamentului se va face în diferite situaţii şi reţinând trăsături constante, stabile, notându-se imediat orice situaţie relevantă, aspect pertinent prin observaţie directă, înscriind la rubrica „aprecierile personale” din dosarul de cunoaştere pentru a nu interveni uitarea şi implicit denaturarea informaţiei, informaţii care vor fi valorificate în vederea conturării unei imagini obiective despre funcţionarea profesională şi socială a subordonatului.

Din verificarea conţinutului fişelor de cunoaştere întocmite de cei responsabili pe cele două semestre ale anului se conturează o tendinţă de apreciere subiectivă a tuturor indicatorilor psiho-comportamentali. În acest context, importantă este aprecierea obiectivă a acestor indicatori, din care să rezulte potenţialul individual, cu punctele sale forte, dar şi cu elementele care pot orienta spre vulnerabilitate.

Comandantul, prin conduita şi atitudinea sa faţă de subordonaţi, trebuie să inducă un respect şi o încredere care să stimuleze autodezvăluirea acestora, fiind prima persoană care să identifice sau să-i fie dezvăluite de către subordonat anumite situaţii solicitante de viaţă sau chiar de criză existenţială. Aceste situaţii ar trebui corelate cu informaţiile deţinute de psiholog în ceea ce priveşte structura personalităţii, în vederea cuantificării capacităţii de adaptare la situaţii noi şi stresante de viaţă.

138

Deosebit de importantă este conştientizarea de către fiecare persoană responsabilă pe linia cunoaşterii oamenilor a necesităţii de a informa psihologul şi comanda unităţii, atunci când sesizează anumite repere îngrijorătoare în comportamentul subordonatului, deoarece, de cele mai multe ori, un simplu sfat, o atenţionare sau exprimarea suportului afectiv nu este suficientă uneori, fiind imperios necesară includerea într-un program de intervenţie psihologică, derulat după principii metodologice ştiinţifice, ce va urmări schimbarea atitudinii şi a comportamentelor care au potenţialitate negativă faţă de sine şi faţă de alţii, cu eficientizarea mecanismelor adaptative în scopul autocenzurării psiho-comportamentale, formării de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală flexibilă şi eficientă în scopul atingerii unei stări de bine.

Pregătirea psihologică se realizează printr-un ansamblu de metode şi tehnici menite să formeze şi dezvolte modelul comportamental adecvat mediului militar şi solicitărilor specifice postului şi misiunilor. Aceasta se derulează etapizat, prin dezvoltarea componentei conceptuale, prin prezentarea noţiunilor teoretice privind determinanţii comportamentului uman şi flexibilizarea componentei operaţionale, evaluând modalităţile de răspuns la solicitările postului.

Alegerea noţiunilor teoretice trebuie să se deruleze în funcţie de specificul misiunilor la nivelul grupurilor de muncă, exemplificând necesitatea însuşirii cunoştinţelor teoretice în ceea ce priveşte modalităţile de comunicare eficiente în consolidarea relaţiilor profesionale, dezvoltarea abilităţilor de punere în practică a modalităţilor de negociere şi mediere ale conflictelor interpersonale de către toate categoriile de personal, accentuând elemente de psihologia mulţimilor la nivelul structurilor de ordine publică, cu responsabilităţi pe linia asigurării şi restabilirii ordinii publice.

Exigenţele psihologice necesare exercitării profesioniste a misiunilor de către jandarmi impun o anumită rezistenţă de a activa în regim de solicitare psihofiziologică crescută şi risc

139

profesional, un rol important având însuşirea de către aceştia a cunoştinţelor şi a artei de a comunica cu comunitatea, arta persuasiunii şi convingerii, a politeţii de o expresie mimico-gestuală, capacitatea de a soluţiona eficient, prompt şi legal, în problematici socio-umane care se derulează presant şi în condiţii de mare risc.

Sub aspect moral-volitiv, exigenţele psihologice sunt oglindite de conduita jandarmului în integritatea caracterială, conturată de onestitate, virtute, modestie. Supusă unui continuu proces de dezvoltare, diversificare, specializare şi perfecţionare, conduita jandarmului este mereu perfectibilă, fapt care trebuie conştientizat de către acesta, ca una din exigenţele sale motivaţionale.

În contextul misiunilor de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii publice, aflaţi în contact cu individul şi mulţimile în exerciţiul aplicării legii, jandarmii întâmpină serioase obstacole în calea derulării fireşti a unor relaţii normale, civilizate, fiind utilă însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practic-aplicative ale particularităţilor psihologice ale diferitelor categorii de persoane cu un comportament deviant, elemente de psihologia mulţimilor, modalităţilor de relaţionare eficientă cu personalităţi dificile, precum şi a tehnicilor de autocontrol comportamental.

Pe lângă expunerea noţiunilor de psihologie şi verificarea însuşirii acestor cunoştinţe, în cadrul pregătirii psihologice, se pot realiza intervenţii psihologice la nivelul grupului, având ca obiective construirea acestuia şi a unei atmosfere pozitive, a unor pattern-uri de relaţionare bazate pe cooperare, a unor modalităţi adecvate de comunicare. Un grup bine format este un grup eficient profesional şi social care poate rezolva orice problemă şi poate depăşi o potenţială situaţie de criză prin comunicare adecvată şi construirea unor pattern-uri rezolutive creative şi eficiente.

Pentru realizarea acestor obiective, prin exerciţii de tip dezbatere, este necesară prezenţa membrilor grupului, o anume disponibilitate spre autodezvăluire, care se realizează

140

în timp, după ce vor fi familiarizaţi cu derularea intervenţiei. În realitate, această disponibilitate nu prea este exprimată deoarece se aşteaptă rezultate spectaculoase într-un timp cât mai scurt în urma acestor intervenţii, cursivitatea exerciţiilor ar putea fi întreruptă din varii motive, psihologul nemaiavând posibilitatea atingerii obiectivelor propuse.

Iată de ce cunoştinţele de psihologie sunt un argument în plus, care dau o bază solidă pregătirii profesionale şi experienţei jandarmului în exercitarea atribuţiilor sale.

2. Asistenţa psihologică primară

Obiectivele asistenţei psihologice primare constau în monitorizarea cazurilor de disfuncţionalitate identificate, evaluarea intensităţii şi ierarhizarea acestora, ameliorarea sau remiterea disfuncţiilor psihocomportamentale, precum şi dezvoltarea şi optimizarea personală.

Formele prin care se efectuează acest tip de asistenţă psihologică sunt evaluarea psihologică specială şi intervenţia psihologică primară.

Evaluarea psihologică specială se realizează în cazul existenţei unui diagnostic psihiatric, ca urmare a unui consult medical de specialitate, sau modificării psihocomportamentale semnificative semnalate de şefii ierarhici sau observate de către psiholog.

În cazul în care modificările psihocomportamentale sunt semnalate de şefii ierarhici, aceştia vor întocmi un raport justificativ pentru solicitarea evaluării psihologice, aprobat de comandantul unităţii.

În acest context este de evitat atitudinea unor comandanţi de subunităţi, mulţi la începutul carierei, care din dorinţa de a-şi proteja, apropia sau a le câştiga respectul subordonaţilor, minimalizează semnificaţia sau chiar muşamalizează anumite aspecte comportamentale disfuncţionale, fără a le raporta şefilor ierarhici, cronicizând astfel o conduită atipică, intrând într-un cerc vicios în care uneori condiţiile exterioare determină formarea unei

141

atitudini negative la nivelul individului care va conduce la perceperea distorsionată a realităţii şi la generarea unor răspunsuri neadaptate necesităţilor, influenţând negativ planul personal, social şi profesional.

Ritmul alert de viaţă, concurenţa, bombardamentul informaţional, transformările rapide în plan socio-economic, dar şi ameninţările teroriste, confruntările armate, calamităţile naturale, accentuarea poluării sau deteriorarea stării de sănătate pot declanşa la nivelul individului sau grupului adesea crize de mare intensitate care solicită mecanismele de adaptare complexe.

În viaţa fiecărui om pot exista momente când se simte dezorientat, înspăimântat, deprimat sau neajutorat.

De multe ori, această stare este echivalentă cu scăderea randamentului în activitate, probleme în familie, la locul de muncă sau tulburări neuropsihice sau psihosomatice. Aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu o boală psihică, ci doar cu o situaţie de criză ce poate fi depăşită de multe ori doar cu ajutor psihologic, fără medicamente. A lăsa să se permanentizeze o astfel de stare poate duce la fixarea unor modele de comportament dezadaptativ, situaţie în care intervenţiile viitoare vor fi mai dificile şi de mai lungă durată.

În acest context, persoanele investite cu competenţe de conducere/comandă trebuie să fie primele care sesizează anumite situaţii de criză existenţială cu care se confruntă subordonaţii, de genul unor dezechilibre financiare şi emoţionale, pierderea în statut şi prestigiu, diverse dependenţe (alcool, jocul patologic etc.), separarea maritală, divorţul, îmbolnăvirea gravă sau decesul unui membru al familiei, relaţionare interpersonală disfuncţională, cu potenţial conflictogen. Aceste situaţii trebuie aduse la cunoştinţa comenzii unităţii şi a psihologului, iar în urma unei analize judicioase, se poate stabili un plan de intervenţie care să vină în sprijinul persoanei pentru a depăşi sau a se adapta eficient la situaţia de viaţă cu care se confruntă. Pe lângă măsuri de ordin administrativ, de genul sancţiunilor disciplinare sau

142

aprobarea unor solicitări de natură personală, se poate impune monitorizarea persoanei în cauză şi structurarea unui plan de intervenţie psihologică.

Derularea acestui plan de intervenţie psihologică se realizează în timp, prin întâlniri periodice între persoana asistată şi psiholog, stabilite de comun acord.

Consilierea centrată pe situaţii de criză aduce sub focusul intervenţiei resemnificarea şi acceptarea momentelor de criză ca oportunităţi de „creştere” personală şi interpersonală, prilej de schimbare a strategiilor nepotrivite sau eronate care s-au dovedit inadecvate în raport cu ciclul de viaţă şi cu contextul actual. Este un bun prilej de învăţare a unor răspunsuri alternative la probleme vechi care se repetă şi de reprocesare a semnificaţiilor evenimentelor dintr-o perspectivă schimbată şi mai matură. Consilierea ajută clientul aflat în situaţie de criză să se confrunte cu frustrările sale şi să-şi reformuleze noi obiective, să ierte şi să accepte pe alţii, iertându-se şi acceptându-se pe sine, învăţându-l să facă faţă traumei, decepţiei, dezamăgirii sau imprevizibilului năucitor al unor situaţii, investindu-le cu sens.

Aşteptarea unor rezultate instantanee în câteva şedinţe poate duce la insatisfacţii pe ambele planuri ale cadrului intervenţiei psihologice, mai ales în contextul în care clientul poate resimţi o creştere în intensitate a durerilor personale şi a dezamăgirilor sau dezorganizărilor care pot degenera în depresie sau reacţie de panică.

Fenomenul de deziluzionare care poate avea loc în cadrul procesului recuperator poate fi resimţit de ambii, autoamăgire care nu trebuie neapărat să fie trăită conştient, putând fi subtilă şi inconştientă.

În orice interacţiune ce valorizează contactul uman, unul dintre cei mai puternici determinanţi ai procesului de schimbare ne pare a fi dimensiunea umană. Nu putem promova creşterea sau dezvoltarea în clienţii noştri dacă nu reuşim să facem asta, mai întâi, cu noi înşine. Sursa cea mai bună care ne poate susţine în eforturile de a-l asista pe

143

celălalt, aflat temporar într-o situaţie dezavantajoasă, este experienţa continuă a ceea ce suntem şi străduinţa de a ne exploata întregul potenţial.

În mediul militar, adresabilitatea din partea personalului către serviciile de asistenţă psihologică este limitată, ca răspuns la prejudecăţile modelului socio-cultural, la etichetările făcute de către colegi, a confundării psihologului cu psihiatrul.

Important de precizat este faptul că psihologul se ocupă cu normalitatea, cu ceea ce este încă bun şi valoros în individ, iar intervenţiile psihologice urmăresc creşterea calităţii vieţii şi diminuarea reacţiilor negative generate de stres.

„Dacă ştiam cu ce se ocupă psihologia, recomandam tuturor colegilor să treacă de cel puţin două ori pe an la psiholog” este afirmaţia unui jandarm cu o vechime considerabilă în structura Jandarmeriei, după ce s-a prezentat la cabinetul psihologic, în contextul insistării comandantului unităţii, vizibilă fiind rezistenţa faţă de recomandarea acestuia.

Aşteptările iraţionale ale personalului, de genul „dacă am greutăţi financiare, îmi plăteşte psihologul ratele bancare?” sunt nejustificate, ca urmare a ambiguităţii conţinutului demersului de intervenţie psihologică, în locul percepţiei unei modalităţi de a se raporta la propria persoană, astfel încât să fie ajutat să-şi exploreze gândurile, emoţiile şi comportamentul ca să câştige o înţelegere de sine mai clară şi apoi să înveţe să găsească şi să utilizeze propriile sale resurse pentru a se putea confrunta cu viaţa cât mai eficient, luând decizii adecvate sau acţionând corespunzător.

O altă problemă majoră este semnalată de tendinţa de a împovăra psihologul cu cerinţa nerealistă de a se acorda ajutor, în contextul asumării responsabilităţilor în locul celor consiliaţi, aşteptărilor de a manipula alte persoane – comandanţi, colegi, membrii familiei, pentru ca aceştia să accepte punctul lor de vedere.

144

Demersul cel mai indicat este acela de a fi prezenţi în măsura maximă de care suntem capabili alături de persoanele consiliate, dar să-i lăsăm să-şi asume responsabilitatea propriei existenţe şi a alegerilor făcute în afara şedinţelor de intervenţie psihologică primară.

De multe ori intervenţia psihologică se derulează sub mandat, adică persoana este trimisă la cabinetul psihologic de către anturaj sau chiar i se impune de către o persoană investită cu autoritate (şef, comandantul direct sau nemijlocit), iar o primă întâlnire cu psihologul nu poate fi etichetată ca o şedinţă de consiliere, deoarece, pentru a se autodezvălui, exprimându-şi propriile trăiri şi nevoi ar trebui să se structureze o relaţie, o alianţă bazată pe încredere, un contact facilitator care se clădeşte pe parcursul mai multor şedinţe.

Deseori, persoana consiliată stagnează în reacţii de negativism, inerţie, lamentativitate, neajutorare şi dependenţă sau îşi agravează reacţiile dezadaptative, ori se ancorează în conduite de şantaj emoţional, comportament protestatar sau revendicativ, perseverând în eroare sau autosabotându-se. Conştientizarea unei probleme de către o persoană sau membrii unui grup semnifică o notă de maturitate, de responsabilitate faţă de propria existenţă, iar adresarea pentru a primi ajutor specializat simplifică şi eficientizează drumul către formularea acestei probleme sau a dinamicii din spatele ei. O problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată, totul ţine de disponibilitatea şi răbdarea persoanei care solicită ajutor .

Alteori, condiţiile externe, contextul socio-familial pot frâna sau defavoriza demersul unei intervenţii psihologice individuale, de aceea este necesar ca intervenţia să fie pe cât posibil multidisciplinară şi să nu ignore niciunul din factorii care pot contribui la o situaţie de criză. Lucrul cu familia extinsă sau cu colectivitatea implicată într-o manieră sistemică, lărgeşte şansele unei intervenţii corecte, de succes.

Un alt aspect limitativ al asistenţei psihologice primare este generat de faptul că intervenţia psihologică primară, în

145

vederea eficientizării acesteia se derulează în cadrul cabinetului psihologic. În contextul amplificării lipsurilor materiale, când cel consiliat se deplasează de la o distanţă considerabilă, ca urmare a răspândirii militarilor pe întreaga arie de competenţă, cei care au oportunitatea de a beneficia de asistenţă psihologică renunţă la a se mai adresa psihologului, accentuând atitudinile şi comportamentele inadecvate care vor amplifica stresul, şi implicit disconfortul.

În societatea contemporană, procesul muncii a devenit o preocupare importantă pentru psihologi, dat fiind faptul că orice activitate umană depinde nu numai de condiţiile obiective în care se desfăşoară, ci şi de atitudinea şi experienţa personală a oamenilor, de cunoştinţele şi deprinderile lor. Aşadar, preocupările psihologului de unitate sunt orientate spre componentele psihologice ale diferitelor activităţi, precum şi a factorilor psihologici care contribuie la creşterea eficienţei şi a satisfacţiei în muncă a personalului.

La locul de muncă, stresul apare ca urmare a unor resurse insuficiente, la nivelul individului, grupului sau organizaţiei pentru a face faţă solicitărilor şi exigenţelor profesionale.

Psihologul de unitate, prin evaluarea unor aspecte ale climatului organizaţional, efectuată la nivelul grupurilor de muncă, va urmări identificarea agenţilor inductori de stres şi a intensităţii acestora asupra personalului, ierarhizând factorii stresori intrinseci muncii desfăşurate, factorii ce vizează structura şi climatul organizaţional, factorii legaţi de rolul în organizaţie, factorii vizând relaţiile la locul de muncă şi factorii legaţi de dezvoltarea carierei.

La prima evaluare, prin aplicarea chestionarelor sociometrice, angajaţii sunt încă rezervaţi, se tem că aceste evaluări vor fi folosite împotriva lor, au tendinţa de a oferi evaluări mai puţin negative. Am ajuns la aceste concluzii pornind de la analiza acestor date fluctuante, dar şi de la observaţiile făcute în timpul aplicării chestionarelor, observaţii coroborate deseori cu discuţii non-formale cu militarii implicaţi

146

în evaluare. În momentul în care văd că în urma evaluării nu li se întâmplă nimic rău, ba, dimpotrivă, unele dintre sugestiile lor duc la luarea unor măsuri de rezolvare a unor probleme sau la o îmbunătăţire a condiţiilor sau climatului de lucru, persoanele implicate în analiză încep să aibă curajul să fie mai tranşante şi să spună ce gândesc cu adevărat. După această etapă de descărcare a frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, la evaluările următoare, angajaţii încep să fie mai obiectivi şi, prin raportare şi la perioadele anterioare, să ofere evaluări mai realiste, descrierea unor probleme punctuale, sugestii realiste de depăşire a situaţiilor problematice etc.

O altă consecinţă importantă care apare în urma aplicării repetate a unui astfel de sistem de evaluare a climatului organizaţional este creşterea încrederii personalului şi implicarea lui în optimizarea activităţii organizaţionale. Aceasta se întâmplă numai dacă se respectă confidenţialitatea evaluărilor individuale, iar angajaţii observă că evaluările sau sugestiile lor stau la baza unor schimbări organizaţionale benefice în unitate.

În aceste condiţii acceptă că, de această dată, conducerea este sincer interesată de opiniile lor şi de implicarea lor în dezvoltarea organizaţională. Câştigarea încrederii angajaţilor este unul din obiectivele importante ale managementului unei organizaţii mai ales în situaţiile de criză, în situaţiile de conflict latent conducere – angajaţi sau în cel de schimbare a conducerii unităţii. Mai mult, nu putem pretinde implicarea şi devotamentul angajaţilor dacă nu reuşim să le câştigăm încrederea, aceasta fiind prima etapă într-o strategie de implicare reală şi consistentă a acestora în dezvoltarea organizaţională.

După identificarea agenţilor stresori sau a situaţiilor problematice la nivelul unităţii sau a grupurilor de muncă, psihologul cu grupul ţintă pot iniţia intervenţii psihologice în prevenirea şi combaterea stresului, a diminuării sau chiar eliminării influenţei unor agenţi organizaţionali nocivi de genul micşorării ambiguităţii rolului, raţionalizarea programului de

147

lucru, ameliorarea climatului organizaţional, absenţa comunicării sau comunicare ineficientă, relaţionarea disfuncţională cu superiorii, cu subordonaţii, dificultăţilor în delegarea responsabilităţilor, discriminările şi favoritismele, nepromovarea sau promovarea prea rapidă, activităţile repetitive sau rutiniere.

3. Asistenţa psihologică recuperatorie

Asistenţa psihologică recuperatorie se realizează prin consiliere psihologică şi/sau psihoterapie.

În cadrul unităţilor Jandarmeriei Române, psihologii pot desfăşura acest tip de asistenţă psihologică doar în condiţiile deţinerii de către aceştia a atestatului de liberă practică în una din specialităţile „consiliere psihologică” sau „psihoterapie”.

În termeni generali, consilierea psihologică este o activitate profesionistă centrată pe relaţia de ajutor în situaţiile de criză personală sau colectivă, de impas existenţial iminent sau trenant, de dificultate în adaptare, relaţionare şi integrare socială. Acest demers se impune ori de câte ori persoanele manifestă blocarea capacităţilor uzuale de a face faţă provocărilor vieţii, ca şi problemelor survenite în educarea şi dezvoltarea personală. Confruntaţi cu o diversitate de probleme, cu stresul cotidian în creştere (economic, socio-familial, profesional, politic, ecologic), oameni de cele mai diverse vârste, profesii, culturi, etnii, ideologii şi religii, traversează perioade cu risc dezadaptativ mai mult sau mai puţin semnificativ. Indiferent de diferenţele dintre ei, de la persoanele înalt capacitate şi performante la cele excluse şi marginalizate social, cu toţii au nevoie de ajutor specializat pentru a putea depăşi obstacole diverse în calea dezvoltării lor, a relaţiilor cu semenii, în lupta pentru supravieţuire şi de integrare a traumelor.

Consilierea psihologică este o intervenţie de scurtă sau de lungă durată, în scopul prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale (emoţionale, cognitive şi

148

comportamentale), cu impact individual, familial şi socio-profesional dezorganizator.

Consilierea psihologică formează sau dezvoltă abilitatea de a lua decizii şi de a facilita rezolvarea problemelor clientului, generând şi catalizând alternativele planurilor de viaţă, ajutându-l pe acesta în modificarea stilului de viaţă şi în învăţarea de noi comportamente şi atitudini.

Psihoterapia se adresează cel mai adesea unor probleme semnificative din sfera sănătăţii psihice, psihosomatice şi somatice, având în centru trauma, pierderea, durerea şi blocajul în dezvoltare, reactivitatea nevrotică sau consecinţele disociale ale psihozelor, tulburărilor adictive (toxicodependenţe, alcoolism), tulburărilor de instinct sexual şi alimentar, comportamentelor suicidare, tulburărilor de identitate etc.

Psihoterapia este predominant o activitate curativă, de remediere, în vreme ce consilierea este mai curând preventivă, de dezvoltare şi de educaţie.

Cheia tuturor intervenţiilor circumscrise consilierii psihologice sau psihoterapiei este dezvoltarea unor strategii de copiing existenţial, activarea resurselor blocate, complementare sau compensatorii, astfel încât persoanele, familiile şi grupurile sau colectivităţile aflate în dificultate să-şi găsească propriile soluţii, utilizându-şi potenţialul de care dispun. Acceptarea prin înţelegere şi schimbarea perspectivei evaluative asupra problemelor de viaţă, pe de o parte, şi asupra imaginii de sine, pe de altă parte, sunt două pârghii psihologice de maximă importanţă în actul asistării clientului.

Activitatea de consiliere nu este totdeauna simplă, nu este uşor să-l determini pe cel din faţa ta să-şi dezvăluie „problema” cu care a venit şi mai ales să-l ajuţi să descopere cauzele. Dacă reuşeşti acest lucru, restul va merge aproape de la sine! Dar cum să faci?

După stabilirea alianţei între consilier/psihoterapeut şi client, bazată pe un respect mutual, în care cei doi sunt egali şi

149

stabilesc împreună scopurile, se iniţiază programul integrativ/ recuperator, care se derulează pe parcursul mai multor şedinţe.

Etapele unui program de consiliere psihologică sau psihoterapie sunt următoarele:

– evaluarea completă a cazului în contextul situaţiei de viaţă cu care se confruntă asistatul;

– identificarea problemei de bază şi a celor derivate din perspectiva clientului şi a consilierului;

– schiţarea obiectivelor consilierii împreună cu clientul şi acceptarea contractuală a cadrului consilierii (durata şi frecvenţa şedinţelor, locaţia, clarificarea intenţiilor, aşteptărilor mutuale şi maniera de colaborare pe parcursul consilierii, asigurarea clientului de respectarea principiului confidenţialităţii);

– realizarea relaţiei şi stimularea alianţei între psiholog şi asistat, a contactului facilitator al efortului de explorare şi clarificare;

– explorarea problemei, analiza răspunsurilor emoţionale, cognitive şi comportamentale ale clientului la problema identificată şi conectarea lor cu obiectivele iniţiale;

– reformularea obiectivelor de lucru în funcţie de evoluţia relaţiei şi de reactivitatea clientului în procesul de consiliere;

– facilitarea insight-urilor şi identificarea printr-un efort comun a soluţiilor oportune;

– conceperea şi alegerea personală a noilor răspunsuri, comportamente şi scenarii de viaţă, proiectarea şi luarea noilor decizii;

– implementarea deciziilor şi strategiilor alternative în propria viaţă;

– susţinerea consilierului şi validarea soluţiilor rezolutive de viaţă practicate de către client;

– evaluarea finală a rezultatelor consilierii; – încetarea de comun acord a consilierii cu menţinerea

unui contact catamnestic de confirmare a evoluţiei, ca şi de

150

reluare a unui nou ciclu în caz de nevoie (principiul „uşilor deschise”).

Specifice muncii de consilier sunt focalizarea şi clarificarea impactului unei probleme sau al unui context de viaţă traumatizant, provocativ sau de risc, asupra clientului. Efortul consilierului profesionist este de a-l oglindi pe client în contextul situaţiei cu care se confruntă, şi are ca scop ajutarea acestuia în a-şi conştientiza mai adecvat şi mai complet propriile nevoi, aşteptări şi posibilităţi de a face faţă sau de a rezolva şi depăşi problemele personale. Ea nu trebuie înţeleasă neapărat ca o modalitate de sfătuire expertală, aşa cum adesea se presupune de nespecialişti, ci poate fi privită, mai curând, ca un proces de explorare în echipă (consilier-asistat) a elementelor cheie care explică, blochează sau pot debloca soluţiile unei probleme. Aceasta înseamnă că cei doi participanţi sau co-parteneri în actul consilierii descoperă împreună noi posibilităţi de reevaluare, decizie şi acţiune în contextul problematic. Aceasta se întâmplă, spontan, după ce asistatul a fost sprijinit pas cu pas să se reevalueze şi să înţeleagă diferit lucrurile, resemnificând evenimentele şi reacţiile manifestate anterior începerii consilierii.

Responsabilitatea consilierului presupune exerciţiul conştient de a se feri să impună şi să sugereze propriile soluţii sau interpretări asistatului, evitând cu răbdare şi profesionalism tentaţia facilă de a-i prescrie acestuia scenarii alternative de viaţă şi soluţii prefabricate, de complezenţă sau dezirabile social.

În urma identificării unor aspecte de natură psihopatologică la nivelul individului, stabile şi de lungă durată, printr-o abordare atentă a individului, i se va prezenta acestuia faptul că are nevoie de ajutor de specialitate, de care cel în cauză poate fi sau nu conştient, îndrumându-l uneori pentru o evaluare clinică şi precizarea unei conduite terapeutice.

Dată fiind reţinerea de a vorbi despre simptome de teama consecinţelor, diagnosticarea precoce a unor tulburări

151

la nivelul psihismului este dificilă, astfel că acestea pot progresa, ajungându-se până la urmă la o situaţie de criză, care presupune chiar internarea de urgenţă, uneori forţată şi deosebit de traumatizantă pentru bolnav, familie sau prieteni.

Prin tratament medicamentos adecvat şi atent condus, intervenţie psihologică complexă, reconstelând întregul sistem relaţional al persoanei cu sine şi cu alţii, reconstruind punţile întrerupte cu lumea şi cu realitatea vieţii sale, exploatând resursele personale, se poate realiza recuperarea individului şi abilitarea lui spre funcţionarea normală la locul de muncă, în familie şi societate.

Concluzii

În mediul militar caracterizat de un climat bazat pe o concepţie ierarhică a relaţiilor interpersonale, o concepţie bazată pe raporturile de superioritate-inferioritate, de ascendenţă-supunere, de autoritate-subordonare, aplicabilitatea asistenţei psihologice rezonează cu o notă de rigiditate, dar nu greu de acceptat şi înţeles.

Dată fiind depăşirea perioadei de familiarizare a întregului personal din Jandarmeria Română cu prezenţa psihologului în unitate, şansa oferită acestuia de a-şi exercita profesia întăreşte o implicare motivaţională semnificativă în raport cu un psiholog din mediul civil.

Specificitatea psihologiei în domeniul militar implică o dublă raportare la interdependenţa de statusuri şi roluri, sub aspect managerial militar şi al implicării specialiştilor în scopurile precise ale armatei, dar şi sub aspectul perspectivei oferite de componenta liberală a profesiei în care omul este scop, nu numai mijloc al activităţilor.

152

BIBLIOGRAFIE:

• Ordinul M.A.I. nr. 257 din 1 august 2007 privind activitatea de psihologie în M.A.I.,

• Metodologia privind asistenţa psihologică a personalului din Jandarmeria Română;

• Mitrofan I., Nuţă A., 2005, Consilierea psihologică. Cine, ce şi cum? Bucureşti, Editura Sper;

• Bogathy Z., 2004, Manual de psihologia muncii şi organizaţională, Iaşi, Editura Polirom;

• Constantin T., 2004, Evaluarea psihologică a personalului, Iaşi, Editura Polirom;

• Butoi T., Butoi I.T., 2006, Tratat universitar de psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Pinguin Book;

• Holdevici I., Neacşu V., 2006, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, Bucureşti, Editura Dual Tech;

• Dafinoiu I., 2002, Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, Iaşi, Editura Polirom.

153

COORDONATE ALE EVOLUŢIEI MONDIALE, ÎNTRE SECURITATE ŞI CONFLICTUALITATE

General-locotenent dr. Olimpiodor ANTONESCU

Inspectorul general al Jandarmeriei Române

La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele care generează riscuri, ameninţări şi pericole. Vechea ordine mondială, bazată pe o logică bipolară – caracterizată de rivalitate şi capacitatea de anihilare reciprocă a unor blocuri de state – a dispărut, iar tranziţia postbipolară s-a încheiat, în timp ce germenii construcţiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupării comunităţii internaţionale.

Scena internaţională continuă să rămână, la nivel global, puternic conflictuală. Cauzele conflictelor se regăsesc atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuţie şi la pieţe, cât şi în cel al diferenţelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale şi cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor – direct sau cumulat – tot mai greu de controlat.

1. Repere ale conflictualităţii ca fenomen Conflictualitatea actuală îşi are sorgintea în fenomenele

sociale şi în manifestările antagonice, care sunt generate de diversele stadii de dezvoltare economică şi tehnologică, atinse de diferitele naţiuni componente ale societăţii umane, la sfârşit de secol XX şi începutul secolului al XXI-lea.

154

Ca fenomen social, conflictul militar a evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi fizionomia lui, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii.

În acest context, starea de conflict militar apare sau derivă dintr-un complex de condiţii, de care atârnă succesul ori insuccesul unei confruntări. Aceasta poate fi considerată produsul simultan al unor forţe materiale, morale, intelectuale, economice, politico-diplomatice, militare, psihologice şi informaţionale, reprezentând mai mult decât o simplă problemă de strategie, de logistică sau de tehnologie.

Tabloul fenomenului conflictual în lumea din perioada „post-război rece“ nu este nici exhaustiv şi nici nu cuprinde totalitatea abordărilor teoretice formulate în ultimii ani. De la sfârşitul „războiului rece“ au fost lansate un număr considerabil de viziuni conceptuale privitoare la fizionomia viitoarelor conflicte. În contextul actual, cea mai frecvent menţionată este teoria lui Huntington. La începutul anilor ’90, acesta a afirmat că adversitatea ideologică dintre cele două superputeri va fi treptat înlocuită, din varii motive, de o „ciocnire a civilizaţiilor“. El a apreciat că „principalele conflicte în politica globală vor avea loc între naţiuni şi grupuri aparţinând unor civilizaţii diferite“.

Argumentează astfel că Vestul utilizează instituţiile, puterea militară şi resursele economice pentru a conduce lumea pe acele căi, care asigură menţinerea dominaţiei occidentale, protejează interesele occidentale şi promovează valorile politice şi economice occidentale. Acest comportament provoacă răspunsuri din partea acelor societăţi şi state care refuză să accepte şi să-şi însuşească valorile şi credinţele occidentale, aşa cum ar fi democraţia liberală sau drepturile omului.

Unul din aceste răspunsuri este terorismul internaţional, fenomen care se prezintă astăzi ca o ameninţare globală, datorită asimilării unor tehnologii şi metode care l-au făcut mult mai potent, mai dinamic, amorf şi dificil de contracarat. În condiţiile asimetriei covârşitoare în raportul de forţe, el a

155

devenit instrumentul favorit al unor grupuri care nu dispun de alte mijloace de utilizare a puterii, fiind cel mai utilizat şi atractiv mijloc de luptă pentru grupări radicale şi fundamentaliste.

Capacitatea de a întreprinde acţiuni violente a crescut considerabil, datorită noilor arme şi, în special, a accesului la explozivi foarte puternici şi dispozitive de detonare sofisticate. Ceea ce îi satisface cel mai mult pe terorişti este posibilitatea de a fi în centrul atenţiei opiniei publice, de a-şi realiza dorinţa, aproape patologică, de a fi în prim planul atenţiei mass-media.

Un alt gen de conflicte, care se manifestă cu putere începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi continuă cu virulenţă, este cel interetnic. Acesta a apărut ca urmare a manifestării unui proces cu dublă dinamică în societatea post război rece: fragmentarea politică şi integrarea regională.

Revitalizarea etnicităţii şi a căutării identităţii de sine au fost considerate, de unii autori ca fiind pozitive, însă, atunci când au fost afectate drepturile altor comunităţi, acestea au degenerat şi au produs efecte negative. Ideea conform căreia conflictul identitar este expresia unei stări de primitivism politic şi este specific doar lumii subdezvoltate nu mai este de actualitate. Realitatea arată că asemenea manifestări apar şi în regiuni şi state considerate dezvoltate şi cu un standard înalt de civilizaţie.

2. Mediul de securitate internaţional, în raport cu originile şi tendinţele conflictualităţii

Mediul de securitate internaţional se află într-o rapidă

schimbare. Unele schimbări sunt lineare şi previzibile, fie că decurg dintr-o evoluţie obiectivă a mediului de securitate, fie că reprezintă rezultatul unor strategii şi programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică şi sunt însoţite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare şi durată.

156

În această lume complexă, dinamică şi conflictuală, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism şi este determinată de agresiunea majoră a terorismului internaţional de sorginte extremist-religioasă, structurat în reţele transfrontaliere, împotriva statelor democratice şi a forţelor politice raţionale din statele angajate în procesul democratizării. Tendinţele majore ce guvernează evoluţiile globale în epoca postbipolară creează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunităţi şi prezintă riscuri la adresa valorilor şi intereselor naţionale.

Globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creând atât oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări. Securitatea internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională este tot mai conştientă de răspunderile ce îi revin.

În contextul acestei configuraţii complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri şi ameninţări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securităţii României. La nivel regional, în Europa Centrală, de Est şi Sud-Est, persistă sau sporesc în intensitate stări de tensiune determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră.

Disensiunile apărute între SUA şi Marea Britanie şi aliaţii lor, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Rusia şi China, pe de altă parte, cu privire la modalitatea de soluţionare a crizei irakiene, au repus în discuţie nu numai rolul şi locul principalelor organisme internaţionale cu vocaţie de securitate (O.N.U., N.A.T.O. şi U.E.) în soluţionarea problemelor majore ale omenirii, dar şi necesitatea redefinirii ordinii mondiale rezultată după sfârşitul războiului rece.

157

Sub impactul crizei irakiene, cele două structuri ale stabilităţii euroatlantice din ultimii 50 de ani, N.A.T.O. şi U.E., s-au aflat în postura de a pune în discuţie soliditatea şi calitatea relaţiilor membrilor săi.

Atitudinile au fost, cu puţine excepţii, rezultatul deciziilor la nivel naţional şi numai accidental au fost adoptate la nivelul forurilor decizionale ale structurilor de securitate colectivă O.N.U., N.A.T.O. şi U.E.

Războiul din Irak a evidenţiat că, pentru a combate noile ameninţări de tipul „terorism-arme de distrugere în masă’’, relaţiile dintre statele naţionale tind să devină elemente definitorii şi nu aranjamente multinaţionale.

Evoluţia evenimentelor din perioada post-război relevă faptul că procesul de reconstrucţie şi de restabilire a ordinii se dovedeşte a fi mult mai complex şi de durată decât se preconizase iniţial, iar materializarea acestuia solicită efortul colectiv atât al ţărilor implicate, cât şi al organismelor internaţionale.

Atitudinea ostilă a populaţiei faţă de prezenţa forţelor multinaţionale şi în special a celor americane şi engleze ia forme din ce în ce mai categorice şi mai radicale, alternând între simple manifestări spontane de antipatie şi atacuri armate bine organizate şi desfăşurate, soldate cu importante pierderi materiale şi numeroase victime din rândul militarilor.

Conflictul izbucnit în luna august 2008 între Rusia şi Georgia pare a fi un alt război pentru petrol. La summit-ul U.E., liderii europeni au decis amânarea negocierilor pentru un parteneriat consolidat cu Moscova până la retragerea trupelor ruse din Georgia.

Problematica şi conţinutul securităţii europene şi euro-atlantice, în noul context geostrategic şi politic european, preocupă, în egală măsură, toate statele continentului, în condiţiile în care tendinţa general pozitivă ce se manifestă la nivel global este însoţită de o serie de procese şi fenomene ce influenţează atât securitatea naţională a statelor, cât şi ansamblul securităţii, în plan regional sau continental.

158

http://www.frontnews.ro/stiri-despre/Georgia

Analizele de specialitate conduc la concluzia că lumea continuă să rămână puternic conflictuală, la origine găsindu-se: accesul limitat la resurse şi la mecanismele de distribuţie a acestora, precum şi la pieţe; diferenţele de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică.

Referitor la conflictul dintre Rusia şi Georgia, Parlamentul European a subliniat importanţa Georgiei pentru securitatea energetica a Europei şi a cerut Comisiei Europene să acorde acestei ţări asistenţă pentru protejarea infrastructurii energetice.

În rezoluţia dezbătută şi adoptată, membrii Parlamentului au subliniat importanta Georgiei ca alternativă la ruta rusească de tranzit al energiei. Este esenţial ca infrastructura existentă, de exemplu conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan să fie protejată corespunzător, iar parlamentarii cer Comisiei să acorde asistenţă în acest scop.

Tot în rezoluţie, europarlamentarii solicită revizuirea politicii UE dată de Rusia, în cazul în care Moscova nu îşi respectă angajamentele privind retragerea trupelor.

Mediul de securitate internaţional este supus schimbărilor rapide, unele dintre ele fiind previzibile, fie că sunt rezultat al evoluţiei obiective a acestuia, fie al unor strategii şi programe. Majoritatea schimbărilor sunt însoţite de o mare doză de incertitudine din punctul de vedere al naturii, amplorii şi duratei, unele având caracter surprinzător şi de discontinuitate. Acţiunile iraţionale reprezintă mijloace de divizare a comunităţii internaţionale şi de lărgire a spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi conflictelor ce generează provocări multiple cărora statele trebuie să le opună reacţii atât în plan intern, cât şi în plan internaţional.

În acest context, mediul de securitate internaţional este caracterizat de o posibilitate redusă de declanşare a unor conflicte militare majore, cel puţin pe termen scurt, sau chiar pe termen mediu; există riscul totuşi, de apariţie a unor noi conflicte regionale şi/sau interne cu efecte greu de controlat;

159

http://www.frontnews.ro/stiri-despre/infrastructura

accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională concomitent cu tendinţele de fragmentare statală; evoluţia fenomenului globalizării care poate crea oportunităţi de dezvoltare, dar şi noi riscuri şi ameninţări, din cauza faptului că unele state cu capacitate mai redusă de a exploata posibilităţile evoluţiei economice pozitive, pot rămâne în afara acestor procese globalizatoare, ceea ce va provoca ilegalităţi şi reacţii iremediabile; existenţa, în contrast cu această configuraţie globalistă, a unor regiuni întregi care sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare, care dau naştere la noi ameninţări şi provocări, ce duc la lărgirea spectrului riscurilor neconvenţionale şi a tipologiei crizelor şi conflictelor; amplificarea aspectelor de insecuritate la nivel global prin proliferarea riscurilor şi ameninţărilor de natură asimetrică; convergenţa eforturilor consacrate construcţiei unei noi arhitecturi de securitate care să vizeze echilibrul internaţional, capabil să asigure libertatea şi democraţia la nivel global, alterate de accentuarea tendinţelor anarhice la nivel regional şi de agresiunea majoră a terorismului de sorginte extremist-religioasă, structurată în reţele transfrontaliere, împotriva statelor democratice şi a politicilor raţionale, ceea ce creează îngrijorări justificate din partea tuturor; atacurile teroriste asupra Statelor Unite, precum şi ameninţările ulterioare, materializate în acţiuni cu pierderi îngrijorătoare, reclamă tot mai acerb, nevoia de solidaritate şi de reacţie internaţională împotriva terorismului, unul dintre cele mai periculoase şi perfide fenomene ale lumii contemporane, încurajat de organizaţii fundamentaliste, care invocă starea de sărăcie şi frustrare a unor zone ale lumii pentru a frâna procesul mondial de democratizare şi modernizare în favoarea totalitarismului şi a fragmentării lumii; creşterea performanţelor tehnicii militare care adânceşte disproporţionalitatea în raport cu posibilităţile de achiziţionare, care are efecte negative asupra capacităţilor de apărare, persistă sau sporesc în intensitate tensiunile determinate de mai vechi dispute de natură etnică sau religioasă, separatiste ori de contestare a

160

frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră, multe dintre acestea putând deveni focare cu potenţial exploziv; evoluţia securităţii globale demonstrează faptul că succesul acţiunilor şi stabilitatea depind în exclusivitate de rezultatul cooperării multidimensionale, valoarea dialogului în cadrul instituţionalizat şi de refacere a rolului marilor organizaţii internaţionale în definirea stării de securitate a lumii.

3. Noua dinamică a securităţii în contextul globalizării

Depăşind lungul şir al discuţiilor contradictorii pe unele teme care mai necesită o înţelegere congruentă, globalizarea există şi se manifestă independent de voinţa noastră. Ea este rezultatul unui fenomen multidimensional, care a început să se manifeste în noile condiţii de creştere continuă a integrării economiilor lumii, datorată, în special, fluxurilor comerciale şi financiare, cu consecinţe imediate: permeabilizarea frontierelor, ca urmare a mişcărilor de capital, cunoştinţe tehnologice şi de populaţie în căutare de muncă.

În competiţia pentru stăpânirea de pieţe de desfacere şi pentru posedarea şi exploatarea materiilor prime şi a forţei de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă în care accesul la informaţii şi deţinerea exclusivităţii lor este sursă de putere. Noul câmp deschis pentru strategiile industriale şi comerciale constituie debutul unui nou front, pentru cele politice şi militare. Este teatrul confruntărilor dintre instanţele economice şi cele statale. Istoria recentă ne oferă suficiente exemple în care entităţi economice prin politici şi strategii necorelate cu autorităţile politice şi administrative au fost în stare să pună în pericol securitatea şi stabilitatea naţională sau chiar regională.

Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, falimentul alternativei socialiste, ca şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-şi revizui serios

161

rolul pe care se obişnuiseră să-l joace în protejarea, dirijarea şi chiar planificarea investiţiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale, cu cei doi termeni opuşi: individualizarea şi globalizarea. Aceasta din urmă, în ultimii ani, a suscitat un mare interes, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra definirii conceptului, ci asupra abordării problematicii foarte diferite a acestui fenomen.

A crescut interesul în explicarea relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu privire la descentralizare-centralizare, legătura micro-macro, raportul local-global şi la analize multinivel. În ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un mozaic de grupuri, care nu au întotdeauna interese comune. Aceasta nu face decât să întârzie stabilirea şi proiectarea tuturor dimensiunilor globalizării şi punerea lor în operă. Încă nu se întrezăreşte posibilitatea constituirii unei agenţii mondiale care să poată controla eficient aceste tensiuni, să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi să asigure pacea în lume. Până atunci, globalizarea va determina o nouă restructurare a vieţii internaţionale. Probabil va apărea o linie de demarcaţie, din ce în ce mai fermă, între statele care sunt integrate politic, economic, militar şi de altă natură şi celelalte state. Aceasta va fi determinată de decizia politică a statelor neintegrate, care, fie că nu găsesc resursele necesare îndeplinirii normelor integrării, fie că se opun unei noi ordini globale.

Mai mult, există o puternică rezistenţă la globalizare, care se manifestă pe cel puţin două paliere: afirmarea puternică a identităţilor, globalizarea fiind, din această perspectivă, o integrare de identităţi; accentuarea procesului de fragmentare, care, pe de o parte, „agresează” globalizarea şi, pe de altă parte, menţine şi accentuează starea de haos.

162

Departe de a fi un proces liniar, cu o dezvoltare uniform accelerată, procesul de globalizare este însoţit de numeroase efecte secundare, care, nestăpânite la timp, pot destabiliza, chiar ireversibil, sistemul. Riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa procesului, care apar brodate pe vulnerabilităţi greu de intuit şi eliminat în timp oportun, generează o stare de nesiguranţă, de insecuritate, a dezvoltării lui. Astfel, globalizarea conţine şi motorul amplificării insecurităţii ei. Aceasta din cauza faptului că procesul „nu numai că a transformat caracteristicile riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor deja existente, ci a creat unele noi, specifice”. Din această perspectivă, apare, ca o condiţie sine qua non a reuşitei globalizării, globalizarea securităţii procesului. Departe de a fi o simplă metaforă, globalizarea securităţii presupune un răspuns global nu numai la riscuri, pericole şi ameninţări, ci şi la cerinţele de gestionare a acestora şi de monitorizare şi reducere a vulnerabilităţilor lui.

Rezultatele acţiunilor celor două componente contradictorii ale globalizării în planul securităţii au determinat creşterea interdependenţelor dintre actorii internaţionali. Aceasta a impus cooperarea tot mai aprofundată a naţiunilor, solidaritatea lor activă, fie că este vorba de reducerea decalajelor de dezvoltare, de probleme de mediu, de funcţionarea democratică a statelor şi a comunităţii internaţionale, fie de asigurarea securităţii colective împotriva ameninţărilor terorismului internaţional şi a proliferării armelor de distrugere în masă.

Europa Unită, la 50 de ani de la înfiinţare, este o putere cu impact consistent asupra dezvoltării evenimentelor din întreaga lume. Printre acestea pot fi enumerate: încetarea războaielor dintre statele comunitare, o democraţie înfloritoare în ţările membre, mobilitate totală a cetăţenilor şi multe altele. Uniunea Europeană a pus bazele unuia dintre cele mai de succes sisteme de guvernământ, care, în ciuda oricăror neajunsuri, a adus cetăţenilor europeni condiţii majore de securitate şi o prosperitate economică substanţială.

163

Mediul de securitate internaţional este, în prezent, încărcat de riscuri şi ameninţări grave – terorism şi teroare a armelor de distrugere în masă, dispute interetnice şi rivalităţi religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune şi conflict întreţinute de forţe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca şi unele evenimente neprevăzute, ca inundaţii, cutremure, secete etc., fiecare în parte şi toate la un loc constituind riscuri de instabilitate şi insecuritate pentru comunitatea internaţională.

Asigurarea securităţii colective este, de aceea, obiectivul care a reunit eforturile O.N.U. şi ale celorlalte organizaţii internaţionale, care a sporit solidaritatea statelor lumii, cooperarea şi colaborarea lor, ducând la reglementări comune, structuri, proceduri şi capacităţi de combatere a provocărilor secolului al XXI-lea, la un răspuns eficient la crize şi la ameninţările şi instabilităţile regionale, zonale şi globale.

Strategia mondială antiteroristă propusă în mai 2006 este doar un exemplu din multe altele prin care O.N.U. încearcă să reunească toate statele membre în jurul ideii de combatere comună a terorismului prin acţiuni coerente şi eficiente. În perioada post Război Rece, preocuparea de întărire a solidarităţii statelor pentru creşterea securităţii globale s-a intensificat, atât din partea marilor puteri, cât şi a principalelor instituţii internaţionale: O.N.U., N.A.T.O., U.E., O.S.C.E. Demersul marilor puteri, îndeosebi SUA, s-a centrat pe crearea unui nou mediu de securitate, a unor organizaţii regionale şi subregionale, concomitent cu reformarea şi întărirea organizaţiilor existente, în vederea iniţializării şi adâncirii procesului de cooperare în domeniu.

Mediul global de securitate, complex şi divers, cu un număr mare de actori internaţionali, evidenţiază în prezent scăderi importante la capitolul solidaritate. Deşi acesta este definit de concepte noi, ca de exemplu „interloking institutions” (elaborat la nivelul O.S.C.E. şi care situează organizaţia respectivă în centrul arhitecturii de securitate europene) sau „Mutually Reinforcing Institutions” (folosit de N.A.T.O., în ideea

164

ca statele N.A.T.O. să creeze o nouă arhitectură de securitate în Europa, bazată pe principiile stabilite în Carta Naţiunilor Unite, în care N.A.T.O., O.S.C.E., U.E. şi Consiliul Europei să se completeze reciproc şi în care aranjamentele regionale de cooperare să joace un rol important), totuşi, evoluţia reală a instituţiilor de securitate este sincopatică şi cu multe scăderi în plan securitar.

Este o realitate incontestabilă faptul că, după 2001, solidaritatea şi cooperarea organizaţiilor internaţionale au sporit considerabil. Organizaţiile internaţionale, fără excepţie, şi-au propus să se transforme, unele făcând până acum paşi semnificativi în acest sens. Astfel, se poate crea o imagine veridică a evoluţiilor din acest domeniu şi a preocupărilor oamenilor politici şi ale teoreticienilor pentru soluţionarea problemelor majore cu care se confruntă omenirea.

În consecinţă, globalizarea se numără printre cele mai mari şi mai profunde provocări cu care se confruntă lumea contemporană. Pentru gestionarea acestora este nevoie de un sistem sigur şi stabil de securitate, în care sunt necesare acţiunile concrete.

S-a dovedit că, în raportul complex conflict– securitate, solidaritatea este esenţială, primordială. Ea constituie liantul oricărei acţiuni civile, militare sau civil-militare aliate sau multinaţionale desfăşurate în zonele care perturbă securitatea şi stabilitatea lumii.

Opţiunea statelor europene pentru integrarea în structurile politice, economice şi de securitate, percepută ca parte indestructibilă a procesului de edificare a noii arhitecturi de securitate, reclamă o analiză sistemică a fenomenelor politice actuale în interconjugarea şi interdeterminarea lor. Pe o astfel de bază se pot emite previzionări realiste şi pertinente privind evoluţiile acestora şi se pot oferi soluţii pentru stabilirea strategiei optime în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.

Operaţiile de stabilitate presupun angajarea militară pe timp de pace în scopul de a modela mediul de securitate, de a

165

îmbunătăţi înţelegerea reciprocă cu alte ţări şi de a spori gradul de interoperabilitate cu partenerii din coaliţie.

4. Mediul de securitate intern Acţionând în spaţiul de securitate ce se bazează pe

obiective şi interese comune fundamentate pe principiile şi normele democraţiei statului de drept şi economiei de piaţă, statul român, pe lângă condiţiile favorabile dezvoltării economice şi sociale, obţine recunoaşterea calităţii de participant activ la acţiunile de menţinere a păcii şi stabilităţii la nivel regional şi global.

Caracteristicile mediului de securitate intern se leagă nemijlocit de calitatea României de stat democratic, stat membru al N.A.T.O. şi U.E., de organizarea şi funcţionarea societăţii pe baza principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice, trecerea la economia de piaţă, pluralismul politic, statutul de graniţă estică a celor două organizaţii, precum şi de vulnerabilităţile create de ameninţările asimetrice, inclusiv cele de natură economică, informatică sau informaţională. Astfel, mediul de securitate intern se caracterizează prin faptul că deşi pericolul declanşării unui război de apărare clasic sau a unei agresiuni convenţionale este foarte puţin probabil, riscurile şi ameninţările generate de poziţia geopolitică dar şi de îndeplinirea obligaţiilor ce ne revin din angajamentele asumate, pot crea situaţii de criză majore cu efecte imprevizibile.

Se menţin şi există pericolul să escaladeze ameninţările asimetrice de natură militară sau non-militară care pot afecta grav securitatea cetăţenilor români, dar şi stabilitatea în zonă, iar problemele teritoriale, deşi nu sunt de actualitate, ele vizează o rezolvare în timp, ca un act de voinţă a părţilor.

În proximitatea graniţelor României există zone de conflict deschise, cu implicaţii serioase asupra păcii şi

166

securităţii naţionale, iar spaţiul strategic, în care este situată România, a făcut să devină sursă, zonă şi destinaţie de activităţi criminale grave, ca traficul ilegal de arme şi muniţii, de droguri şi de fiinţe umane, migraţiunea ilegală, traficul cu produse de contrabandă şi contrafăcute, activităţi de spălare de bani şi de criminalitate economico-financiară.

Deşi pe teritoriul României nu s-au produs acte teroriste de amploare, ţara noastră nefiind producătoare de acte teroriste, există pericolul favorizării şi proliferării acestora sub toate formele şi cu toate mijloacele specifice.

Dificultăţile de natură economică, generate de tranziţia prelungită, dar şi guvernarea uneori ineficientă pot crea probleme în mod deosebit în domeniul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Stări de insecuritate cu consecinţe imprevizibile pot fi create şi de fenomene negative grave, de natură geofizică, meteorologică sau de altă natură care, asociate cu lipsa de pregătire, nepăsarea, reaua-voinţă, iresponsabilitatea şi chiar unele activităţi umane periculoase.

Nivelul de viaţă relativ scăzut, comparativ cu alte state europene care creează îngrijorare, instabilitate socială şi lipsă de încredere în instituţiile statului, dar şi în cele europene şi euroatlantice, precum şi influenţa negativă a mentalităţii oamenilor, a acţiunilor de corupţie cu toate consecinţele ce derivă din acestea şi a ritmului lent de implementare a reformelor, iar intenţia de a abate atenţia de la problemele grave ale societăţii, diminuează calitatea măsurilor ce trebuie întreprinse, oportunitatea şi eficienţa lor.

România, o dată cu aderarea la N.A.T.O. şi la U.E., are garanţii de securitate şi apărare, dar nu trebuie să ignore riscurile şi ameninţările potenţiale la adresa ordinii interne şi internaţionale, precum şi raportul între cele două dimensiuni – conflictualitate şi securitate – dat fiind caracterul indivizibil al securităţii globale, iar contracararea lor, inclusiv la distanţe mari faţă de graniţele ţării, devine un act de responsabilitate majoră.

167

5. Perspective ale securităţii şi stabilităţii regionale În calitatea sa de stat aflat într-o zonă de importanţă

strategică pentru cele două organizaţii, România joacă un rol de importanţă majoră în procesul de definire şi implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare şi asistenţă de securitate ale N.A.T.O. şi Uniunii Europene, în Europa de Sud-Est şi de Est, precum şi în Caucazul de Sud, Orientul Mijlociu şi Regiunea Caspică.

În ani precedenţi, România s-a aflat între două focare majore de instabilitate şi conflict. Absenţa unor strategii anticipative adecvate ale comunităţii internaţionale pentru aceste regiuni – strategii apte să prevină violenţele majore şi crimele împotriva păcii şi umanităţii – a făcut ca violenţele din spaţiul ex-iugoslav să fie de lungă durată, iar eforturile vizând soluţionarea problemelor să sufere de lipsă de coerenţă şi perspectivă.

Prin intervenţia comunităţii euro-atlantice şi prin măsuri de impunere şi menţinere a păcii luate în ultimii ani, intensitatea conflictelor care au afectat pacea şi securitatea în Balcani s-a diminuat în mod semnificativ, balansând astfel şi raportul conflictualitate – securitate, iar prin admiterea României şi Bulgariei în N.A.T.O. situaţia din regiune a devenit mai stabilă. Aportul României la securitatea regională a fost direcţionată spre afirmarea rolului contributiv activ în domeniul securităţii şi de factor de cooperare, stabilitate democratică şi progres. Dată fiind proximitatea geografică şi conexiunile regionale, interesul primordial al României în acest domeniu constă în democratizarea, dezvoltarea economică, stabilitatea şi orientarea regiunii spre integrarea europeană, simultan cu sporirea importanţei României ca factor de securitate regional. Cooperarea regională în domeniul securităţii – materializată în existenţa unui număr mare de organizaţii – oferă oportunitatea perfecţionării mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de identificare a unei agende comune a riscurilor şi a unor instrumente adecvate pentru gestionarea crizelor.

168

Armonizarea eforturilor acestora, orientarea activităţilor lor în deplină consonanţă cu eforturile N.A.T.O. şi ale Uniunii Europene, dar mai ales creşterea responsabilităţii statelor sud-est europene, a conducătorilor acestora şi a forţelor politice naţionale, pentru securitatea regiunii, sporirea contribuţiei lor la soluţionarea stărilor de tensiune, criză şi conflict reprezintă imperativele majore ale noii paradigme de securitate regională. Aceasta impune pentru factorii politici responsabili din zonă – o conştiinţă civică modernă şi matură, promovarea fermă a principiilor democratice, deplin respect pentru demnitatea umană, libertatea şi identitatea tuturor, preocupare activă pentru menţinerea stabilităţii frontierelor şi încetarea propagandei în favoarea violenţei etnice sau religioase şi separatismului.

Obiectivele României în regiune vizează consolidarea perspectivelor europene ale acestor state, eliminarea riscurilor legate de terorism, de crima organizată şi de trafic ilegal, şi edificarea stabilităţii durabile, bazate pe democraţie, prosperitate, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În atingerea acestor obiective, România va sprijini activ, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate, a deciziilor şi recomandărilor O.S.C.E. şi ale Consiliului Europei şi va contribui eficient, amplificându-şi relaţiile cu statele din regiune, la înfăptuirea măsurilor şi programelor politice, economice şi de securitate în cadrul N.A.T.O. şi U.E. În acest domeniu, prioritară este înlăturarea blocajelor din calea soluţionării diferendelor şi stărilor de tensiune şi conflictualitate care să permită dezvoltarea instituţiilor democratice, să genereze securitate şi să deschidă perspectivele prosperităţii, prin respectarea drepturilor şi libertă-ţilor fundamentale ale omului şi acceptarea multiculturalităţii.

Într-un astfel de registru modern, vor fi abordate şi preocupările legitime ale statului român pentru îmbunătăţirea statutului juridic, a condiţiilor de viaţă şi a tratamentului de care se bucură comunităţilor româneşti din alte state, conform cu normele internaţionale, cu standardele europene şi angajamentele asumate prin acorduri bilaterale.

169

BIBLIOGRAFIE:

• Col. (r) ing. conf. univ. dr. Nicolae Rotaru, Vectori comunicaţionali ai unei realităţi globale de tip instabil, simpozion: Gestionarea imaginii de ţară în perioada postaderare, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2007;

• Col. Nicolae Uscoi, Noile funcţii ale operaţiunilor de menţinere a păcii în perioada „post Război-Rece”, în Strategii XXI, nr. 1/1996, Academia de Înalte Studii Militare, p. 86;

• Pascu Furnică, Mediul european de securitate: coordonare, cooperare, competiţie, Buletinul informativ Impact Strategic nr. 4(21)/2006;

• Alexandra Sarcinschi, Globalizarea insecurităţii: factori şi modalităţi de contracarare, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2006;

• Cristian Jura, Geopolitica conflictelor, în GeoPolitica, anul II, nr. 7-8, 2004, p. 83;

• Samuel P. Huntington, The Crash of Civilisations?, in Foreign Affairs, Summer, 1993;

• Frank J. Cilluffo, Daniel Rankin, Fighting Terrorism, in NATO Review, Winter 2001/2002;

• Brian M.Jenkins, International Terrorism in The Use of Force, editată de Robert J.Art şi Kenneth N.Waltz, Rowan and Littlefield Inc., New York, ediţia a V-a, 1999;

• Svante E. Cornell, Autonomy as a Source of Conflict. Caucasian Conflicts in a Theoretical Perspective, în World Politics, volume 54, no.2, 2002;

• http://www.mega.nu:8080/ampp/rummel/tch.chap26.htm; • http://www.idrc.ca/en/ev-9398-201-1-DO_TOPIC.html; • http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html#(a).

170

Date post:	02-Nov-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	12 times
Download:	0 times

MINISTERUL ADMINISTRA IEI - Editura MAI jandarmeria... · mobilizării (14 august 1916) circa...

Documents