+ All Categories
Home > Documents > Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

Date post: 18-Jan-2016
Category:
Upload: mihai-sebastian
View: 79 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
Description:
Imunologie
14
Referat la modulul de Imunologie Mijloacele specifice de aparare imuna - celulele implicate in raspunsul imun STUDENT REZIDENT MIHAI SEBASTIAN 2015 CONSTANŢA
Transcript
Page 1: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

Referat la modulul de Imunologie

Mijloacele specifice de aparare imuna - celulele implicate in

raspunsul imun

STUDENT REZIDENT MIHAI SEBASTIAN

2015

CONSTANŢA

2015

Page 2: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

1

Sistemul imunitar la vertebrate

La vertebrate, apărarea este asigurată de mecanisme complicate celulare şi humorale, de

rezistenţă şi imunitate. Funcţia esenţială a sistemelor de apărare este protecţia faţă de agenţii

patogeni invadatori. Interacţiunea permanentă cu microorganismele are un rol hotarâtor în

dobândirea complexităţii structurale şi funcţionale a sistemului imunitar. Dovada o constituie

faptul ca la animalele germ-free (axenice), numarul limfocitelor B şi titrul anticorpilor serici

naturali sunt de 5-10 ori mai mici decât la organismele conventionale. Evoluţia a generat tipuri

celulare specializate, tot mai eficiente funcţional, care neutralizează, sechestrează, omoară sau

îndepartează agenţii infecţioşi.[4]

La vertebrate, reacţiile de apărare sunt rezultatul acţiunii unor factori humorali

nespecifici (complement, substanţe bactericide) şi specifici (anticorpi) şi a unor populaţii de

celule specializate, cu acţiune specifică (fagocite) sau specifică (limfocite).

Din punct de vedere structural, în concepţia modernă, sistemul imunitar al organismelor

superioare este considerat ca un organ difuz sui-generis, alcătuit dintr-un număr foarte mare de

molecule şi celule, reunite într-o reţea de interacţiuni complexe, a cărei funcţie este asigurarea

integrităţii şi individualităţii structurale a organismului.

În concepţia restrictivă a lui N.K. Jerne, sistemul imunitar este reprezentat în

exclusivitate de limfocite, iar într-o accepţiune mai largă, pe lânga limfocite, în alcătuirea

sistemului imunitar intră o serie de celule accesorii cu rol esenţial în declanşarea răspunsului

imun: macrofagele şi o serie de celule înrudite (celulele Lagerhans din tegument, celulele

dendritice şi cele interdigitate).

Se apreciază că numărul limfocitelor, la adultul normal, este de1012

, iar al moleculelor de

imunoglobuline, de ordinul a 1020

. Împreună, aceste componente formează organul difuz, cu

greutatea de circa 910 g(1-2% din greutatea corpului), a cărui existenţă este adeseori ignorată,

datorită caracterului sau difuz, în tot organismul. Celulele şi moleculele sistemului imunitar sunt

prezente în toate ţesuturile, dar în unele organe (splina, ganglioni limfatici, placi Peyer,

amigdale, timus), componentele celulare au o densitate maximă.[4]

Sistemul imunitar este unul din cele mai complexe ale organismului. Complexitatea lui

derivă din structura de reţea complicată de comunicaţii intercelulare, din ubicvitatea sa în

Page 3: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

2

organism şi din efectele multiple pe care le determină un număr mic de categorii celulare.

Sistemul imunitar este considerat un adevarat “creier mobil”.

Din punct de vedere structural şi funcţional, sistemul de apărare al organismelor

superioare prezintă numeroase dualităţi:

existenţa unui compartiment al rezistenţei nespecifice şi neadaptative (înăscută) şi a unui

compartiment cu acţiune specifică şi adaptativă (sistemul imunitar);

prezenţa a două populaţii înclinate de limfocite (T şi B), care mediaza imunitatea

celulară şi respectiv humorală;

activitatea limfocitelor este modulată fie stimulator, fie inhibitor, sub acţiunea unor

celule şi a unor factori humorali;

existenţa organelor limfoide centrale (primare) şi periferice (secundare);

existenţa unui răspuns imun primar şi a unui răspuns imun secundar;

dualitatea structurală (două perechi de catene polipeptidice) şi funcţională (bivalentă) a

moleculei de anticorp;

comportamentul dublu al moleculei de anticorp: molecula de anticorp recunoaste epitopul

specific şi la rândul ei este recunoscută de molecule cu rol receptor.[1]

Numărul celulelor sistemului imunitar (cu un ordin de mărime superior neuronilor) şi al

moleculelor sale nu reflectă fidel potenţialul de apărare al organismului, deoarece în cursul

răspunsului imun are loc proliferarea şi amplificarea numerică a limfocitelor, precum şi a

potenţialului de biosinteză. La aceasta se adaugă o rată înaltă de reînoire şi refacere a rezervelor

sale celulare.[2]

La om se produc zilnic un miliard de limfocite ce trec în circulatie. Circulând şi

recirculând prin reţeaua vaselor sanguine şi limfatice, celulele şi moleculele sistemului imunitar

asigură supravegherea organismului, recunoaşterea moleculelor şi a celulelor nonself, pentru a

le elimina.

Limfocitele

Page 4: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

3

Celulele limfocitare sunt responsabile de specificitatea reacţiilor imunologice. În sânul

populaţiei limfocitare se disting două subpopulaţii cu funcţii distincte: LT care asigură

imunitatea celulară şi LB care asigură imunitatea umorală.[2]

În favoarea limfocitului ca celulă omniprezentă în procesul de imunitate specifică,

pledează o serie de argumente de ordin filogenetic, ontogenetic, clinic şi experimental.

Limfocitele sunt celule care în cursul elaborării răspunsului imun, recunosc specific

antigenul şi de aceea se mai numesc imunocite. De aici derivă denumirea de sistem imunocitar,

echivalenta celei de sistem limfoid. Toate celulele acestui sistem poartă pe suprafaţa lor,

molecule cu rol receptor, capabile să recunoască specific determinanţii antigenici străini.

Sistemul imunitar funcţionează pe baza interacţiunii dintre semnal (antigen) şi receptorul

specific limfocitar preformat. În concepţia modernă, limfocitul este celula centrală a sistemului

imunitar. Ea nu este celula “cap de serie” – aşa cum o considerau vechii histologi, ci prezintă o

extraordinară capacitate de reactivitate şi diferenţiere.[3]

Ontogeneza limfocitelor

Diferenţierea LB şi LT are loc în OLC şi parcurge mai multe etape care se caracterizează

prin apariţia succesivă a unor molecule funcţionale în citoplasmă sau sprafaţa celulară. Celulele

maturate părăsesc OLC şi se distribuie în zonele B, respectiv T-dependente din OLP (homing),

graţie unor receptori specifici de suprafaţă. Fenomenul de homing caracterizează limfocitele pe

toată durata vieţii lor: un LB, de exemplu, care părăseşte un ganglion şi circulă în organism se va

aşeza în alt teritoriu limfoid, dar tot într-o zonă B-dependentă. Celulele mature

imunocompetente, care au părăsit OLC şi nu au întâlnit încă Atg.specific sunt denumite virgine.

După întâlnirea cu Atg. aceste celule suferă o serie de transformări morfologice şi structurale

care se finalizează cu o mitoză. Celulele transformate au o talie foarte mare şi citoplasma intens

bazofilă. Ele au fost denumite celule blastice (deoarece au o înfăţişare asemănătoare cu

elementele medulare tinere -blastice- din care se formează celulele sanguine) sau imunoblaşti.

Prin mitoză, imunoblaştii generează 2 celule-fiice diferite: una va parcurge până la

completare programul de maturaţie al liniei celulare respective şi va deveni celulă efectoare a

răspunsului imun (RI), cealalată va rămâne identică cu celula-mamă persistând ca celulă de

Page 5: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

4

memorie. Compartimentul celulelor de memorie au o importanţă funcţională deoarece asigură

menţinerea clonelor specifice pentru Atg. Fenomenul transformării blastice poate fi reprodus in

vitro dacă limfocitele cultivate sunt incubate cu Atg. sau cu lectine vegetale (denumite şi

substanţe mitogene). Fitohemaglutinina şi Concanvalina A stimulează transformarea blastică a

LT. Pokeweed mitogen produce transformarea şi a LT şi a LB. Testul de transformare blastică

este curent utilizat în clinică pentru testarea funcţiei limfocitelor.[1]

Măduva osoasă este sediul CSL care provin din diferenţierea CS multipotente. CSL sunt

bipotente: generează LB şi LT. La mamifere şi la om joacă un rol de organ burso-echivalent de

diferenţiere şi de maturare a LB.[5]

Ontogeneza limfocitelor B

a) Etapa medulară (independentă de Atg) - Evenimentul iniţial care anunţă angajarea CSL în

diferenţierea către linia B este rearanjarea genelor pentru lanţurile H de Ig, care se

materializează prin apariţia de lanţuri miu intracitoplasmatice (cμ).[1]

Rearanjările încep pe ambii cromozomi 14, dar se finalizează numai pe unul singur

împiedicând astfel producerea de lanţuri cu specificităţi diferite în aceeaşi celulă. Ulterior se

rearanjează şi genele pentru lanţurile L (K) şi astfel se asamblează în citoplasmă molecule

complete de IgM (cIgM). Celulele cμ+ şi cIgM+ au fost denumite pre-B.

Într-o etapă ulterioară, IgM devine exprimată pe suprafaţă (sIgM) (celulele B imature). sIgM

poate funcţiona ca receptor pentru Atg. şi se presupune că celulele B imature pot reacţiona cu

Atg. proprii dacă moleculele de Ig exprimate pe suprafaţă sunt corespunzătoare. Această

interacţiune nu ar reproduce modelul celulelor mature (transformarea blastică, mitoză, etc.),

ci ar fi urmată de desprinderea IgM de pe suparafaţă. Deoarece LB imature nu pot reface

aceste sIg, ele vor rămâne în continuare inactive. Acest fenomen de selecţie negativă ar

preveni dezvoltarea unor clone autoreactive şi ar putea sta la baza tolerării selfului.[5]

Celulele care nu au fost făcute nereactive continuă să se maturizeze. În cursul maturării sunt

achiziţionate pe suprafaţă şi alţi markeri: Atg. CMH de clasa I şi II (DR), CR1, CR2,, RFcγ.

LB virgine care părăsesc MO exprimă pe suprafaţă 2 molecule de sIg: IgM + IgD. Unele

celule B suferă în procesul de maturare o comutare a sintezei IgM în altă clasă de Ig. În acest

Page 6: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

5

caz, grupul de gene VDJ care fuseseră asamblate anterior cu o genă CH miu, ajunge să se

cupleze cu alte gene CH (Cgama sau Calimfocitea, de exemplu). Noua Ig produsă de celulă

are deci acelaşi idiotip cu IgM originală. Procesul de comutare explică variaţiile sintezei Atc.

în răspunsul imun: în răspunsul primar domină secreţiile de IgM; în răspusurile secundare,

Atc. dominanţi aparţin altor clase cu aceeaşi specificitate (IgG sau IgA în exemplele citate).

b) Etapa dependentă de Atg - După întâlnirea cu Atg. specific, LB mature suferă procesul de

transformare blastică în urma căruia vor genera celule de memorie şi plasmocite efectoare.

Plasmocitul reprezintă stadiul terminal al ontogenezei LfB. În acest proces LfB pierd sIg și

vor exprima în schimb alți markeri de suprafață ("plasma cell antigens"): PCA1 și PCA2.

Celulele de memorie sunt celule de repaos, însă se activează rapid după orice reântâlnire cu

Atg.specific reluând ciclul de mai sus.[1]

Ontogeneza limfocitelor T

În etapa timică celulele stem migrate din măduva osoasă (protimocitele) se dispun în

zona corticală unde vin în contact cu celulele epiteliale ale stromei şi cu celulele fagocitice

(dendritice) localizate în timus. Toate aceste celule secretă factori stimulatori (hormoni timici -

timo-poietina, timulina, timozina, factorul timic seric-114 care sunt secretaţi de celulele epiteliale

şi IL1 care este produsă de celulele dendritice) şi exprimă antigenele condificate de CMH. Sub

influenţa acestor molecule protimocitele se vor diferenţia ireversibil în LT. Procesul diferenţierii

implică două serii de evenimente care se întrepătrund:[1]

maturaţia şi diversificarea în subseturi (subpopulaţii) funcţionale;

dobândirea toleranţei faţă de self (educaţia LT).

Ca şi în cazul LB, maturaţia LT conduce în final la exprimarea pe suprafață a receptorului

specific pentru Atg. (Ti) şi a altor molecule funcţionale care asigură imunocompetenţa. Pe

măsură ce se maturează, limfocitele intratimice (timocitele) migrează din corticala timică în

medulară. De-a lungul acestui parcurs ele vor trece prin trei stadii de diferenţiere.[1]

Stadiul I de protimocit cortical este iniţiat de exprimarea pe suprafaţă, a receptorului pentru

eritrocitele de oaie (CD2sau T11) şi de sinteza de molecule CD

3 care rămân localizate

intracitoplasmatic. Începe rearanjarea genelor pentru lanţurile beta şi ceva mai târziu aceea a

Page 7: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

6

lanţurilor alimfocitea ale receprorului pentru Atg.(Ti).Aceste lanţuri vor rămâne în acest stadiu

cantonate în citoplasmă.[2]

Stadiul II de timocit comun: pe suprafaţa celulară apar încă trei Atg.:CD1sau T6, un Atg. efemer

care se exprimă numai în acest stadiu, CD4

şi CD8

(care apar ca coexprimate pe aceeaşi celulă).

Stadiul III de timocit matur. Timocitele migrează în medulară şi segregă în două grupe: celulele

CD4+

şi celulele CD8+

. [5]

Deoarece în cursul maturizării intratimice, majoritatea celulelor limfoide proliferează

intens şi sunt lizate în număr foarte mare, s-a propus că procesul de educare ar consta în

eliminarea selectivă a celulelor care reacţionează împotriva selfului (antigenele codificate în

CMH, asociate eventual cu alte Atg. proprii). Această reacţie care ar determina proliferarea

intensă a clonelor autoreactive ar duce în final la epuizarea (erodarea) lor. În acest proces,

celulele destinate să recunoască Atg. străine nu sunt eliminate în această fază deoarece nu au

aproape deloc şanse să întâlnească aceste antigene. Ele îşi perfecţionează maturarea, trec în

sistemul limfoid periferic, unde vor stabili contactele cu Atg. străine. Rolul major al educării l-ar

juca celulele stromei timice care exprimă Atg. CMH proprii şi cu care timocitele în curs de

maturare stabilesc contacte intercelulare strânse. În esenţă mecanismele discriminării selfului nu

sunt descifrate. Se presupune că LT posedă nativ un repertoriu de posibilităţi de a produce

molecule de receptori pentru Atg. străine şi pentru o gamă largă de Atg.CMH (şi proprii şi

străine). Epiteliul timic ar selecţiona numai acele celule limfoide care posedă receptori pentru

moleculele CMH autohtone exprimate pe suprafaţa celulelor epiteliale. Deşi, este logic, modelul

presupus nu explică paradoxul comportării LimfociteT mature: cu toate că sunt tolerante faţa de

moleculele CMH-self posedă un aparat de recepţie prin care se recunoasc Atg. străine numai

dacă sunt asociate cu Atg. CMH proprii.[6]

Etapa posttimică (dependentă de Atg.) - Subpopulaţiile T mature au fost grupate în două

mari categorii cu funcţii distincte:

celule cu funcţii efectoare:

o LTc = LT citotoxice, implicate în distrugerea celulelor infectate cu virus a celulelor

tumorale şi în respingerea grefelor.

celule cu funcţii de reglare:

o LTh = LT helper sau auxiliare, au rol esenţial în stimularea apariţiei plasmocitelor şi

activarea celulelor Tc şi Ts.

Page 8: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

7

o LTs =LT supresoare, modulează răspunsul imun umoral şi celular în sens limitativ.

LTh sunt T4+

(exprimă markerul CD4+).Populaţia CD4

+ cuprinde, însă, pe lângă LTh şi

LT inductoare. Acestea favorizează selecţia celulelor corespunzătoare Atg.şi induc maturarea

LTc şi Ts.[1]

La fel, populaţia CD8+

include atât LTc cât şi LTs. O subpopulaţie aparte ar fi aceea a

LTHD implicate în reacţiile de hipersensibilitate întârziată.

În plus LTs sunt expuse şi ele unui sistem de reglare negativă exercitat de un subset

auxiliar de limfocite contrasupresoare (LTcs) care au capacitatea de a elibera LB de sub

influenţa negativă a LTs.

LT în repaos exprimă pe suprafaţă, moleculele implicate în cele două căi de activare:

CD2

şi complexul Ti-T3. Numărul moleculelor Ti-T3 este maxim. În schimb, RIL2este absent

sau slab exprimat.

După recepţia semnalului eliberat de Atg. are loc următoarea secvenţă de evenimente

celulare:

internalizarea (modularea) complexului Ti-T3;

exprimarea rapidă a RIL2 pe suprafaţă celulară;

secretia IL2

diviziunea celulară. [6]

Funcţiile şi caracteristicile limfocitelor B

Limfocitele B reprezintă 5-15% din totalul limfocitelor circulante şi constituie o

diviziune funcţională majoră a populaţiei limfocitare. Împreună cu descendenţii lor diferenţiaţi

limfoblastul, plasmocitul), limfocitele B sintetizează anticorpi, efectorii răspunsului imun mediat

Humoral (RIMH).[4]

Limfocitul B imunocompetent (matur, neangajat) sintetizează cantităţi mici de molecule

ale unui izotip de imunoglobuline, care ramân legate de membrana limfocitului, având rol de

receptori de antigen, adevărate “antene” de detectare a antigenului specific.

Page 9: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

8

Sub aspectul specificităţii de legare a antigenului, fiecare organism posedă milioane de

clone de limfocite B, adică mici populaţii celulare identice, descendente din aceeaşi celulă

mamă, care recunosc şi leagă acelaşi antigen şi produc anticorpi cu aceeaşi configuraţie spaţială

a situsului de combinare.[5]

După activare, toţi descendenţii limfocitului B sintetizează imunoglobuline şi le secretă

ca anticorpi, cu aceeaşi specificitate delegare pe care a avut-o receptorul.

Receptorul de antigen al limfocitelor B . Majoritatea limfocitelor Bumane din sângele

periferic exprimă două izotipuri de imunoglobuline pe suprafaţa lor: IgM şi IgD sau numai IgD.

Situsurile de legare ale celor două izotipuri sunt identice. Numai 10% dintre limfocitele B au pe

suprafaţa lor, ca receptor de antigen, molecule de IgG, IgA sau IgE. Cele care au ca receptor

molecule de IgA, sunt localizate în ţesutul limfoid asociat mucoaselor.[5]

Moleculele receptoare de imunoglobulină sunt inclavate cu capătul C-terminal în

membrană. Între IgM legat de membrana (IgMm), cu funcţia de receptor de antigen şi IgM seric

(IgMs), sunt două deosebiri majore:

IgMm conţine o secvenţă C-terminală hidrofobă, prin care se ancorează în membrana

limfocitelor mature neangajate, care nu au venit în contact cu antigenul;

IgMm este monomer, iar IgM seric este pentamer.

Secvenţa C-terminală a IgMm cuprinde 25 de aminoacizi hidrofobice formează domeniul

transmembranar, urmat de o secvenţă cationică Lys-Val-Lys. Ca la toate proteinele ancorate în

membrană, acest domeniu formează un a-helix, cu o lungime suficientă pentru a străbate

membrana. Fiind hidrofobă, secvenţa de aminoacizi are interactiuni strânse cu lipidele

membranei. Secvenţa cationică se extinde în citoplasma, mărind gradul de stabilitate a moleculei

în membrana celulară.

După stimularea antigenică, sinteza se comută la IgM seric. Trecerea de la IgMm la IgMs

este rezultatul unor difereţe ale modului de prelucrare a ARN premesager. Copia de ARN

premesager pentru sinteza catenei m(H) are două situsuri potenţiale de clivare şi ataşare a

resturilor de poli-A, ce marchează capătul ARNm. După stimularea antigenică, din ARN

premesager sunt clivate secvenţele codificatoare ale domeniului C-terminal hidrofob şi se

sintetizează molecule de IgM fără secvenţa C-terminală de aminoacizi hidrofobi.

Page 10: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

9

Comutarea IgMm --- IgMs nu modifică lanţul L al moleculei. Cele două forme ale IgM au

domenii identice VH şi VL, adică au aceeaşi specificitate de legare a antigenului (au acelaşi

idiotip).[4]

Limfocitul B are receptori membranari pentru substanţele mitogene, pentru complement

(C3b), pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor, pentru insulină etc. Receptorul pentru C3b

funcţionează şi ca receptor pentru virusul Epstein-Barr. Limfocitele B ineactivate au receptori de

mica afinitate pentru IL-2, dar după stimularea antigenică, ele exprimă rapid, receptori pentru IL-

2 de înaltă afinitate. Limfocitele B răspund la efectul stimulator al IL-2, prin proliferare rapidă şi

secreţia IgM. Pe suprafaţa limfocitelor B se găsesc la densitate înaltă, moleculele CMH II.[4]

Funcţiile şi caracteristicile limfocitelor T

Limfocitele T reprezintă pâna la 80% din totalul limfocitelor circulante.Valorile normale

în sânge, pentru limfocitele T sunt cuprinse între 1620-4320/mm3, între una şi 18 luni de viaţă şi

între 590-3090/mm3, după 18 luni.

Proporţia limfocitelor T se poate determina prin metoda rozetelor cu hematii de berbec

sau prin metoda imunofluorescenţei cu anticorpi monoclonali faţă de receptorul de antigen.

Limfocitele T mature exprimă markerul CD4** sau CD8. Aceste molecule aparţin

suprafamiliei imunoglobulinelor. Celulele CD4 au de obicei funcţie helper, iar cele ce exprimă

markerul CD8 sunt citotoxice.

Limfocitele T îndeplinesc funcţii complexe, atât efectoare ale răspunsului imun mediat

celular cât şi reglatoare, prin intermediul unor factori humorali pe care-i secretă, denumiţi

limfochine. Limfocitele T realizează următoarele funcţii:

lizează celulele care exprimă molecule nonself pe suprafaţa lor;

reglează răspunsul imun;

mediază reacţiile de hipersensibilitate întârziată.

Aceste funcţii sunt rezultatul heterogenităţii funcţionale şi se datorează activării unor

subpopulaţii distincte de limfocite T:

limfocite Tc (Tcl, citotoxice sau citolitice) exprimă pe suprafaţa lor markerul T8 (CD8);

Page 11: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

10

limfocite Th (helper) au pe suprafaţă markerul CD4. Acestea sunt cele mai numeroase,

reprezentând 60-65% din numărul total de limfocite T ale organismului uman;

limfocite Ts (supresoare), purtătoare ale markerului CD4;

limfocite TD sau TDH (delayed hypersensitivity) exprimamarkerul CD8.

Funcţiile limfocitelor Th se realizează prin intermediul limfochinelor m secretate. În funcţie

de limfochinele pe care le sintetizeaza, limfocitele Th se clasifică în două subseturi:Th-1 si Th-2.

Celulele Th-1 (Th-c) secretă IFN gama, IL-2 şi TNF beta (citochine de tip 1, stimulatoare ale

imunităţii mediate celular). Citochinele de tip 1produc următoarele efecte: stimulează reacţia de

citotoxicitate şi inflamatorie asociată cu reacţiile de hipersensibilitate întârziată. În esenţă,

limfocitele Th-1 au rol în edificarea unui răspuns imun mediarcelular (RIMC).[6]

Celulele Th-2 (Th-b) secretă citochine de tip 2: IL-4, IL-5, IL-6 şi IL-10 (dar nu secretă Il-2)

si stimulează activitatea limfocitelor B de memorie. Citochinele tip 2 (IL-4, IL-5) stimulează

răspunsul imunhumoral faţă de paraziţii extracelulari (stimulează diferenţierea limfocitelor B

spre plasmocit) şi instalarea stărilor alergice prin capacitatea lor de a induce sinteza IgE şi de a

stimula mastocitele. În esenţă, limfocitele Th-2 sunt implicate în edificarea răspunsului imun

mediat humoral (RIMH). Prin toate aceste efecte, limfocitele Th sunt amplificatoare ale

răspunsului imun.[6]

Limfocitele CD8 (T citototoxice) reprezintă 25-35% dintre limfocitele T circulante.

Funcţia lor constă în efectul litic prin contact celular direct asupra celulelor infectate cu virusuri,

malignizate sau alogenice.

Limfocitele TD sunt mediatoare ale reacţiilor de hipersensibilitate întârziată (delayed) de

tip tuberculinic. Ele secretă limfochine cu efecte locale asupra macrofagelor şi limfocitelor din

focarul inflamator.

Limfocitele Ts sunt inhibitoare ale amplitudinii răspunsului imun, după epuizarea

antigenului. Ele au rolul de a diminua intensitatea RIMC şi RIMH, menţinând în limite

fiziologice intensitatea reacţiilor imunitare. Se pare că îsi exercită rolul supresor asupra

răspunsului imun, prin inhibarea activităţii limfocitelor Th, dar au şi efect supresor direct asupra

limfocitelor T şi B efectoare. Limfocitele Ts au rol important în inducerea stării de toleranţă faţă

de antigenele exogene, ca şi faţă de moleculele self. Deficienţele funcţionale ale limfocitelor Ts

creeaza predispoziţii pentru maladiile autoimune.[3]

Page 12: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

11

Distincţia funcţională între limfocitele TCD4 şi TCD8 nu este totdeauna netă. Unele clone

de limfocite TCD4 au proprietăţi citotoxice, iar unele clone TCD8, după contactul cu antigenul,

proliferează şi secretă limfochine, ca şi limfocitele TCD4.

Funcţiile şi caracteristicile celulelor NK

Celulele NK (natural killer) reprezintă circa 15% din totalul limfocitelor sanguine. Ele

derivă din maduva osoasă şi au origine comună (acelaşi progenitor), ca şi celulele T. In vitro,

sunt neaderente sinefagocitare, ceea ce le aseamănă cu limfocitele. Din punct de vedere

morfologic, celulele NK sunt mari, granulare ( LGL, large granularlymphocytes), având

citoplasma mai bogată decât celelalte limfocite, cu granulaţii azurofile.

Celulele NK nu au nici unul din receptorii de antigen caracteristici limfocitelor T sau B şi

de aceea au fost denumite celule “nule”.[4]

Celulele NK au pe suprafaţa lor unii markeri caracteristici limfocitelor: au receptor pentru

Fc g de mică afinitate, formează rozete E, au receptor de mică afinitate pentru IL-2, produc IL-2

şi IFN g. Au şi receptori caracteristici seriei mieloide.

În dezvoltarea lor, celulele NK nu sunt dependente de timus. Celulele NK au viaţă scurtă

şi reprezintă o linie importantă, primordială în evoluţie, cu rol esenţial în mecanismele de apărare

înascută a organismului: sunt active în respingerea grefelor şi a celulelor modificate sub raport

antigenic. Funcţia celulelor NK este de a recunoaşte şi de a liza anumite celule tumorale şi celule

infectate cu virusuri. Celulele NK au lizat celulele liniilor B limfoblastoide transformate de EBV,

deficiente în molecule CMH I, dar nu au mai lizat aceste ţinte după transfecţia cu genele HLA-B

sau HLA-C. Mecanismul recunoaşterii celulelor purtătoare de molecule nonself nu este cunoscut.

Se admite că celulele NK recunosc moleculele CMH şi se activează când receptorii lor nu

întâlnesc moleculele CMH pe suprafaţa celulelor ţintă sau când moleculele CMH au o densitate

mai mică decât cea normală. Efectul interacţiunii este liza celulei ţintă.

Acţiunea definitorie a celulelor NK este citotoxicitatea. Ele lizează fără restricţie CMH,

celulele tumorale sau pe cele infectate cu virusuri.[4]

Activitatea celulelor NK este foarte înaltă la şoarecele nud (fără timus) sau la şoarecii

timectomizaţi neonatal. După activare, celulele NK eliberează IFNg.

Page 13: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

12

Cel mai studiat receptor membranar al celulelor NK este receptorul de mică afinitate

pentru Fc al IgG (CD16).

O subpopulaţie distinctă a celulelor NK o reprezintă celulele K (killer). Ele sunt tot LGL,

dar spre deosebire de celulele NK, exprimă receptorul de mare afinitate pentru Fc g. Acţiunea

lor principală este citotoxicitatea mediată de anticorpi (ADCC), faţă de celulele modificate

antigenic.

In vitro, limfocitele T din sânge, sub acţiunea stimulatoare a unor denumite LAK

(lymphokine activated killers). In vitro, prin adăugarea IL-2 şi a antigenului tumoral, devin

citotoxice faţă de celulele tumorale omologe.[4]

Page 14: Mijloacele Specifice de Aparare Imuna_ Celulele Implicate in Raspunsul Imun

13

Bibliografie

1. Carp-Cărare M., Imunologie și imunopatologie, Ed. Venus, Iași, 2002.

2. Carp-Cărare M., Eleonora Guguianu, Dorina Timofte, Imunologie și imunopatologie, Manual

practic, Ed. Vasiliana, 1988.

3. George A. Gutman, Immunology Core Notes, Medical Immunology 544, 2011.

4. Grigore Mihaescu, Imunologie si imunochimie, Editura Universitatii din Bucuresti, 2001.

5. John B. zabriskie, Essential Clinical Immunology, Cambridge University Press, 2009

6. Steven A. Frank, Immunology and Evolution of Infectious Disease, Princeton University Press,

2002.


Recommended