LUPTELE PURTATE DE ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI, ASPECTE LEGATE DE ORGANIZAREA ARMATEI, DE STRATEGIE ŞI TACTICA BĂTALIILOR LUI MIHAI VITEAZUL I. PRINCIPALELE RĂZBOAIE DE APĂRARE PURTATE DE ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV-XVI Marile victorii obţinute în de cursul celor trei secole de lupte aprige duse de poporul roman s-au datorat patriotismului fierbinte si eroismului legendar de care au dat dovadă toţi cei chemaţi la arme. Totodată, aceste victorii au fost rezultatul, într-o măsură însemnată, şi însuşirilor militare deosebite de care au dat dovadă mai mulţi voievozi şi comandanţi de oşti din Valahia şi Moldova. Cunoaşterea legilor ducerii războiului în acele vremuri a făcut ca mulţi din comandanţii oştilor române să dea dovadă de un spirit de ingeniozitate cu totul aparte care i-a ajutat să găsească şi să folosească pe câmpul de bătălie a celor mai originale şi mai eficiente metode şi mijloace de lupta. La baza unor asemenea metode, a unor procedee tactice aplicate de oşti1e muntene şi moldovene in secolele XIV-XVI au stat, de bună seamă, anumite tradiţii anumite obiceiuri sau obişnuinţe străvechi. La acestea s-au adăugat altele noi, rod al gândirii militare a conducătorilor de oşti şi a maselor populare, generate de noile condiţii social-economice în cadrul cărora se ducea războiul. În asemenea împrejurări, nu rareori oştiri duşmane numeroase şi temute s-au întors cu capete plecate şi cu rândurile mult subţiate acolo de unde au venit. 1
Transcript
LUPTELE PURTATE DE ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI, ASPECTE LEGATE DE ORGANIZAREA ARMATEI, DE STRATEGIE ŞI
TACTICA BĂTALIILOR LUI MIHAI VITEAZUL
I. PRINCIPALELE RĂZBOAIE DE APĂRARE PURTATE DE ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV-XVI
Marile victorii obţinute în de cursul celor trei secole de lupte aprige duse de poporul roman s-au datorat patriotismului fierbinte si eroismului legendar de care au dat dovadă toţi cei chemaţi la arme. Totodată, aceste victorii au fost rezultatul, într-o măsură însemnată, şi însuşirilor militare deosebite de care au dat dovadă mai mulţi voievozi şi comandanţi de oşti din Valahia şi Moldova. Cunoaşterea legilor ducerii războiului în acele vremuri a făcut ca mulţi din comandanţii oştilor române să dea dovadă de un spirit de ingeniozitate cu totul aparte care i-a ajutat să găsească şi să folosească pe câmpul de bătălie a celor mai originale şi mai eficiente metode şi mijloace de lupta. La baza unor asemenea metode, a unor procedee tactice aplicate de oşti1e muntene şi moldovene in secolele XIV-XVI au stat, de bună seamă, anumite tradiţii anumite obiceiuri sau obişnuinţe străvechi. La acestea s-au adăugat altele noi, rod al gândirii militare a conducătorilor de oşti şi a maselor populare, generate de noile condiţii social-economice în cadrul cărora se ducea războiul. În asemenea împrejurări, nu rareori oştiri duşmane numeroase şi temute s-au întors cu capete plecate şi cu rândurile mult subţiate acolo de unde au venit.
1.1. BĂTĂLIA DE LA POSADADupă cum se ştie, Carol Robert, regele Ungariei, vrând să nu-şi piardă
stăpânirea asupra teritoriului Ţării Româneşti care se constituise ca stat feudal de-sine-stătător, s-a năpustit, în anul l330, în fruntea unei numeroase oştiri cu scopul de a prinde sau înlătura pe Basarab I, primul domnitor al Valahiei şi în felul acesta să aducă poporul român aflat la sud de Carpaţi Meridionali la starea de ascultare şi supunere faţă de coroana regala ungară. Voievodul roman nu s-a lăsat însă impresionat nici ameninţările trufaşului rege ungar, nici de tăria oştirii sale. Basarab I după ce şi-a retras în mod deliberat oastea din fata inamicului şi după ce a pustiit drumul şi regiunea prin care înaintau oştirile, le-a atras pe acestea intr-un defileu îngust dinainte ales şi întărit. Sub ploaia de săgeţi şi a ava1anşelor de bolovani şi trunchiuri de copaci care se prăvăleau necontenit asupra ei, oastea regelui ungar a suferit o înfrângere zdrobitoare.
1
1.2. BĂTĂLIA DE LA ROVINEÎn lupta de la Rovine din anul 1394, Mircea cel Bătrân s-a dovedit un mare
strateg şi un abil tactician. Mărturiile contemporane atesta ca voievodul român a adoptat o tactică iscusita pentru a înfrânge puternica oaste otomană condusa de Baiazid I. Cronicarul L. Chalcocondil remarcă că după ce ,,cu multă grijă si-au pus la adăpost in munţii Braşovu1ui, femeile şi copiii”, Mircea a atras oastea turcă într-un teren accidental care permitea însă oştilor romane o bună manevrare a forţelor inamice. După o luptă îndârjită oştirea lui Mircea cel Bătrân a obţinut o remarcabilă victorie, coloanele otomane fiind nevoite să se retragă în grabă de pe teritoriul Tării Româneşti.
1.3. CAMPANIA DIN ANUL 1444Un remarcabil reprezentant al tradiţiilor militare româneşti la mijlocul
secolului al XV-lea a fost voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara. După ce în anul 1442 a zdrobit armata otomană lângă Sibiu, el a conceput planul strategic al campaniei anului 1444 care a culminat cu bătălia de la Varna. Primele acţiuni de lupta an fost conduse de Iancu de Hunedoara, după ce dispozitivul oastei aliate fusese stabilit în urma sfaturilor sale. Desfăşurarea bătăliei, după concepţia şi planurile lui Iancu de Hunedoara, ar fi dat probabil câştig de cauză armatei aliate dacă n-ar fi intervenit mândria unor nobili care 1-au convins pe regele Ungariei, ce se afla in fruntea trupelor aliate, să-i atace pe turci cu escadroanele formate de ei. Acest atac necugetat, pe care Iancu a încercat să-1 oprească, s-a soldat cu moartea regelui, demoralizarea şi împrăştierea armatei.
1.4. CAMPANIA DIN 1462După relatarea lui Constantin Mihailovici din Ostraviţa, participant ca
ienicer la campania din 1462, se poate constata că voievodul Vlad Tepeş (1456-1462), a condus efectiv oastea munteană de la începutul ostilităţilor şi până la sfârşitul lor. Vlad Tepeş a dirijat călărimea munteana care a încercat să-i oprească pe turci pe malurile marelui fluviu, a supravegheat şi hărţuit înaintarea turcilor, a condus, personal vestitul atac de noapte dat asupra taberei turceşti.
În faţa unui inamic, a cărui armată era considerată ca cea mai puternică de la cucerirea Constantinopolului, Vlad Tepeş concentrează toate forţe1e pe care ţara putea să i le pună la dispoziţie, poruncind ridicarea la marea oastei celei mari. Cu toate acestea, disproporţia numerică, copleşitore defavorabilă oastei muntene, îl determină pe Vlad Tepeş să adopte în timpul războiului din vara anului 1462 metodele de luptă tradiţionale în astfel de ocazii, întrebuinţate cu succes încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
Pe un drum sistematic pustiit cale de trei zile de mers de la Dunăre spre nord, primând necontenit riposta hotărâtă a unei apărări active şi lovită adesea de atacuri surprinzătoare, oastea otomană şi macină treptat capacitatea ofensivă. Sesizând demoralizarea care cuprindea armata sultanului Mahomed al II-lea (1451-1481) pe măsura ce campania se prelungea, Vlad Tepeş pregăteşte invadatorului prive1iştea dezolantă din faţa Târgoviştei voit pustiită o pădure de ţepi în care erau
2
traşi numeroşi turci. Aceasta demoralizează complet armata cuceritorului Constantinopolului.
Mijloacele şi procedeele de luptă ale românilor în secolele XIV-XVI erau retragerea populaţiei din calea năvălitorului şi adăpostirea ei în munţi, incendierea proviziilor şi pustiirea teritoriului pe căile de acces ale acestuia, o retragere pe aliniamente dinainte alese, întreruptă de puternice şi neaşteptate contraatacuri etc. — s-au dovedit a fi singurul mod de luptă capabil să dea câştig de cauză oştilor ţărilor române in sângeroasele încleştări cu armate puternice şi bine instruite. Domnitorii ţarilor române, conducători ai oştilor acestora (ajuta de comandanţii cetelor pe care le aveau în subordine), iniţiatori şi totodată executanţi ai felului de luptă pe care am căutat să-l schiţăm, ridică. fără îndoială gândirea militară românească pe una din treptele de frunte ale artei militare a timpului.
1.4. BĂTĂLIA DE LA VASLUI 1475Tactic lupta de la Vaslui a fost gândită şi condusă de Ştefan cel Mare.
Voievodul a ales un loc care să suplinească inferioritatea numerică a oastei sale, a făcut întăriri care să sprijine rezistenţa oastei moldovene pe valea Bârladului, a amplasat artileria în chip ingenios, şi-a distribuit forţe1e în aşa fel încât să poată realiza o bună apărare, având totodată posibilitatea atacului de flanc a lăsat să se desfăşoare lupta între avangarda trupelor turceşti şi corpul moldo-secuiesc, măcinând capacitatea ofensivă a adversarului, pentru a porunci apoi atacul simulat în flancul stâng al oastei turceşti. În momentul în care turcii se pregătiseră să facă faţă acestui atac, Ştefan însuşi conduce oastea moldovenească care loveşte din spate şi flanc oastea inamică, dezorganizând-o şi punând-o în derută. Campania din 1475, cea mai dificilă prin amploarea ei, prin problemele complexe de strategie pe care le-a ridicat, a fost câştigată de Ştefan cel Mare.
1.5. RĂZBOIENI (VALEA ALBĂ) 1476Deşi Ştefan cel Mare a pierdut lupta de la Valea Albă, aceasta nu s-a
transformat într-un dezastru militar, ci a fost un mijloc de a frâna înaintarea turcească, de a-i forţa pe sultanul Mahomed al II-lea să fie prudent. Si când nimeni nu mai credea în salvarea ţării, voievodul moldovean a intrat în acţiune cu oastea refăcută, 1-a hărţuit necontenit pe duşman, pe care pierderile de oameni, lipsa hranei, teama de ajutoarele care-i veneau lui Ştefan 1-au determinat să părăsească Moldova. Eforturile întregii ţări, dirijate cu înţelepciune, prudenţă şi talent au dus în anul 1476 la salvarea Moldovei.
1.6. LUPTA DE LA SUCEAVA ÎMPOTRIVA REGATULUI POLONO-LITUANIAN
În 1497 Moldova este ob1igată să înfrunte forţele militare ale regatului polono-lituanian. Şi de data aceasta Ştefan cel Mare dă dovada calităţilor sale excepţiona1e ca strateg şi tactician.
3
1.7. CAMPANIA DIN ANUL 1538În campania din 1538, voievodul Petru Rareş aplicând principiile tactice ale
înaintaşi1or săi si îndeosebi cele ale lui Ştefan cel Mare, a ars câmpurile şi satele din calea năvălitorilor a închis locurile obligate de trecere şi s-a pregătit să reziste intr-o poziţie întărită. undeva in apropiere de Botoşani şi în cetăţile ţării, sperând că turcii, lipsiţi de cele necesare traiului şi mereu hărţuiţi de cetele lui Rareş, se vor vedea siliţi să se retragă înainte de venirea iernii. Numai trădarea unei părţi a marii boierimi care a pactizat cu turcii a făcut ca planul domnitorului să nu fie aplicat.
1.8. CAMPANIA DIN ANUL 1574 CONDUSĂ DE IOAN VADĂ CEL VITEAZ
Ioan Vodă cel Viteaz a demonstrat şi el in timpul luptelor din 1574 calităţile unui mare comandant. El a organizat politic şi militar lupta Moldovei împotriva jugului otoman. Este pentru ultima dată când ,,ţara”, adică oastea cea mare din Moldova, în rândurile căreia intrau toţi ţăranii, joacă un rol important pe câmpul de luptă. Nevoit să înfrunte un inamic ce putea alinia pe câmpul de luptă. un număr mult mai mare de luptători decât cel de care dispunea oastea Moldovei, Ioan Vodă a1cătueşte, cu mult migală, planul campaniei din 1574. Modul în care s-au desfăşurat primele acţiuni militare arată. că voievodul moldovean a căutat să suplinească disproporţia numerică ce-ii dezavantaja, pe de o parte, prin rapiditatea şi surpriza acţiunilor întreprinse, pe de altă. parte, prin folosirea cu maximum de eficacitate în timpul luptei a gurilor de foc de care dispunea. La Jilişte el este acela care dirijează mişcările diferitelor corpuri de oaste şi câştigă o victorie deplini. Manevrele efectuate după Ji1işte, succesele obţinute in faţa unor corpuri de oaste turco-tătare care încercau să se concentreze ilustrează abilitatea de mare strateg a voievodului moldovean. La Roşcani. el se hotărăşte să accepte lupta. Cu toate că este trădat încă din primele clipe, voievodul dovedeşte o excepţională tărie de caracter şi conduce toată ziua, cu o artă desăvârşită, diferitele episoade ale bătăliei, fiind întotdeauna acolo unde prin exemplul său putea însufleţi lupta pe viaţă şi pe moarte pe care o purta oastea moldoveană.
În concluzie secolele XIV-XVI reprezintă o epocă de glorie militară în istoria poporului român. În luptele pentru libertate şi independenţă oştile din Valahia şi Moldova, având în frunte străluciţi comandaţi, au repurtat victorii al căror răsunet a depăşit hotarele ţărilor româneşti.
4
II. ORGANIZAREA ARMATEI, STRATEGIA ŞI TACTICA BĂTĂLIILOR LUI MIHAI VITEAZUL
În tot secolul al XVI-lea, şi mai ales in a doua sa jumătate, vechea organizare a armatei româneşti a suferit modificări esenţiale.
Trăsătura caracteristică a acestei perioade a constat în aceea că puterea militară ,,bazată pe pedestrimea de ţărani liberi şi cavaleria de mici nobili” a fost treptat înlocuită ,,cu armata de mercenari”, pe care puterea centrală a opus-o oştilor feudale.1
2.1. ORGANIZAREA
Perioada domniei lui Mihai Viteazul înregistrează şi din punctul de vedere al organizării armatei transformări substanţiale. Armata era formata din corpul slujitorilor, alcătuit din călăraşi şi dorobanţi. Călăraşii erau ostaşi călări, in timp ce dorobanţii erau pedeştri. Cel dintâi proveneau din ţărani liberi, care slujeau domniei în schimbul scutirilor fiscale. Drabanţii sau dărăbanţii numărau in anul 1599 mai mult de 6 000.2 Din aceste date rezultă că corpul slujitorilor depăşea cifra de 10 000 de oameni. Durata serviciului militar pe care erau ob1igaţi să-l presteze slujitorii, cu rândul, era de trei luni pe an. Mihai Viteazul a trebuit să facă apel in afară de slujitori şi la mercenari, care dovedeau o mai mare pricepere in mânuirea armelor de foc. După unele informaţii ar fi avut până la 23 000 de mercenari. 3
Astfel, cea de-a doua mare parte a armatei Ţării Româneşti în timpul lui Mihai Viteazul au format-o mercenarii sau lefegiii.
Conducătorii acestor oşti locale erau ca şi până acum marii boieri din ţinuturile respective, care aveau dregătorii de la domn. Ei nu mai comandau însă aceste unităţi în calitate de boieri, ci de comandanţi militari, care corespundeau împărţirilor administrative în care aveau funcţia de dregători locali ai domniei. În timp de război baza oştirii ţării o forma slujitori. Pentru a asigura ostaşi necesari Mihai Viteazul a organizat pentru prima oară în istoria armatelor feudale româneşti un corp de ,, recrutori ”, care să cheme locuitori la oaste.
1 1. Istoria României, vol. II, p. 7702 2. N. lorga, Documente nouă, în mare parte româneşti, relative la Petru Şchiopul şi Michaiu Viteazul, An. Acad. Rom., Mem. sect. ist., S. II, t. XX, Bucureşti, 1897-1898, p. 468-469.3 3. Ibidem, p. 468; Hurmuzaki, III-1, p. 431.
5
Oastea de ţară a avut totuşi cuvânt greu de spus în primele lupte împotriva turcilor. După anul 1596 însă poziţiile ei au fost preluate rapid de armata de mercenari, care a ajuns spre sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul forţa principală de luptă. Constituită în mod regulat din anul 1597, oastea de mercenari a domnului roman avea un efectiv care, în mod obişnuit, nu a depăşit 14 000 de oameni.
Datorită greutăţi1or întreţinerii unei astfel de oşti mercenare şi faţă de continua decădere a ,,oastei de ţară”, domnitorul au simţit nevoia creării unei noi categorii de luptători, care să nu pună atâtea prob1eme băneşti, dar care să poată suplini cel puţin în parte nevoile de mercenari. Soluţia a fost găsită prin micşorarea sau scutirea totală de impozite a micilor proprietari de pământ care mergeau spre sărăcie, în schimbul obligativităţii serviciului militar. Ei erau în majoritate organizaţi în bresle privilegiate, în calitate de subalterni ai marilor dregători.
În concluzie, sub raport organizatoric, armatele române au evoluat de la cele formate prin ridicarea în masă a ţăranilor la armate alcătuite mai ales din mercenari şi anumite categorii privilegiate, cărora li se adaugă, uneori, un număr de ţărani slab înarmaţi.4
În ceea ce priveşte armata lui Mihai Viteazul, putem spune că a cunoscut sa trei faze:5
4 N. Iorga, Istoria Armatei Româneşti, vol. I, p. 359; de asemenea, Ureche Vornicul, în cronica sa, arată clar categoriile de luptători din care se compuneau la sfârşitu1 secolului al XVI-lea oştirile române: ,,(1592) Aron Vodă… au dat ştire ţării să se strângă şi el fără zăbavă au ieşit cu curtea şi cu lefegiii săi.” (Letopiseţu1 Tării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), ediţia Const. Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 263).5 5. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, ed. 1936, p. 65.
6
- prima, care durează până la finele anului 1596, în care armata era formată din oastea de ţară, haiduci, mercenari, ajutoarele ardelene şi slujitori; - a doua, de la 1597 până la 1600, când avem de-a face cu o armată de mercenari şi un număr spori de slujitori; - a treia, după anul 1600, când asistăm la dizolvarea oastei de mercenari şi la căderea voievodului.
Armata Ţării Româneşti din timpul lui Mihai Viteazul apare ca un instrument de forţă complex, bazat pe principii proprii de organizare şi instruire, cu o disciplină severă, stimulată la nevoie prin aspre măsuri de constrângere. Valoarea acestei armate trebuie privită ca un rezultat al calităţilor de luptă şi morale pe care le prezentau cele trei categorii componente: oastea de ţară, slujitorii şi oastea de mercenari.
2.2. ÎNZESTRAREA Dezvoltarea armamentului de foc, care a sporit treptat sub raportul numărului şi ca1ităţilor tehnice, a constituit elementul principal care a inf1uenţat întreaga dotare a armatei.
În luptă, din armamentul denumit şi alb se întrebuiţate mod obişnuit arcul cu săgeţi suliţa şi sabia. Arcul era cunoscut la noi din vremuri foarte vechi. Ca şi atunci, arcul simplu era făcut dintr-un lemn flexibil (alun, frasin, carpen etc.) şi o coardă de in sau cânepă. O altă armă, care deşi bătea mai departe a fost totuşi puţin întrebuinţată, era arbaleta.
Su1iţa sau lancea era făcută din lemn, având însă vârful din fier. Tătarii şi moldovenii obişnuiau a folosi suliţe cu două vârfuri: unul ascuţit, care servea pentru împuns, şi celălalt încovoiat, necesar pentru a apuca şi a trage pe inamic. Lungimea lor mai ales la trupele călări ajungeau la aproximativ 6 m6, iar greutatea la 7 pfunzi (3,5 kg).
Sabia era de două feluri : dreaptă şi încovoiată. Prima, care mai purta şi denumirea de spadă, avea două tăişuri era întrebuinţată mai frecvent în occident.6 Lăncile cavalerişti1or români erau mai scurte (A. Veress, Campania creştinilor în contra lui Sinan Paşa din 1595, p. 39-40).
7
Ca mijloace de protecţie se utilizau: coiful, scutul, haina de in ump1ută cu bumac cămaşa de zale şi uneori armura completă din tablă de oţe1, folosită de domnitori şi boieri. Greutatea unei astfel de armuri ajungând până la 20 kg ar fi constituit şi un serios dezavantaj pentru unităţile române, a căror principală carateristică era tocmai mobilitatea.
Armele de foc aveau înfăţişarea unor ,,simple ţevi informe” , ele ajung în secolul următor să dispună de aparate de ochire, iar ţevile de artilerie să fie montate pe afete speciale şi transportate prin tracţiune animală. Calibrele variau de la 40 la 190 mm, iar greutatea pieselor de la 150 la 4 500 kg. Ca proiectile se fo1oseau ghiulele de piatră, înlocuite ulterior prin ghiulele - (,,cumbarale”) de fier şi fontă. Ele puteau fi în întregime din fontă, explozibile sau incendiare.7 Darea focului se făcea cu fitilul. Armament portabil la noi existau, în secolul la care ne referim,două categorii: muschetele şi archebuzele. Armamentul portative folosit întrebuinţa gloanţe din plumb, fapt care explică şi existenţa numeroaselor documente interne referitoare la achiziţiile de plumb, datând chiar din timpul lui Mihai Viteazul.8
Deasemenea se foloseau topoare, coase şi securi, ghioage şi barde, suliţe şi săbii pe care le foloseai românii şi în secolul al XV-lea. Coasele erau întrebuinţate în luptă ca un mijloc de apărarea al pedestraşi1or (infanteriei) împotriva atacurilor cavaleriei. În asemenea situaţii ele serveau pentru a tăia picioarele cailor. Măciuca armă tipic românească era cioplită dintr-un lemn tare, gorun sau corn; şi adeseori ţintuită cu cuie. Când era îmbrăcată sau chiar făcută în întregime din metal purta numele de buzdugan şi reprezenta în acelaşi timp şi un semn de comandament.9
7 Utilizate de forţele aliate la sediul Tîrgoviştei în 1595.8 D.I.R. veacul XVII, Ţara Românească (1601-1610) : documentele nr. 24, 33, 43, 76, 93 ,,…de la sfânta mănăstire”... când a trecut la Nicopole şi 1a bătut, a luat şi nişte plumb” (p. 80).9 General R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor pâna la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947 , p. 6.
8
2.3. STRATEGIA ŞI TACTICA FOLOSITĂ ÎN CAMPANIILE MILITARE DE MIHAI VITEAZUL
Personalitatea marelui voievod si domnitor, Mihai Vodă Viteazul, ar fi incompleta, daca nu s-ar avea în atenţie şi aspectele militare ale operei marelui domnitor. Calităţile sale de mare conducător de oşti au fost concretizate pe câmpul de lupta, atât pentru apărarea integrităţii si autonomiei Tarii Româneşti, cât si in efortul militar depus pentru realizarea unui singur stat românesc. Gândirea si acţiunea militara a marelui voievod a fost materializata mai ales, în modul cum a organizat sistemul militar românesc, în felul cum au fost pregătite si s-au desfăşurat campaniile militare conduse de domnitorul român. La baza organizării sistemului militar românesc din acea vreme au stat o serie de principii care îşi dovediseră viabilitatea in secolele anterioare: obligativitate locuitorilor de a servi sub arme; dependenta organizării sistemului militar de resursele materiale si financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a oştilor române(„Oastea cea Mare"); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme.
2.4. CAMPANIA DIN IARNA ANULUI 1594-1595
Evenimentele din iarna anului 1594-1595 au făcut ca războiul cu turcii să devină inevitabil. Conflictul se dezlănţuise ca o consecinţă imediată a răscoalei. Hotărârea pe care o luase cu acel prilej voievodu1 român a fost rezultatul ,,consultării cu ţara” şi în acelaşi timp un act deliberat în împrejurări favorabil alese. In adevăr, în centrul Europei ciocnirea de interese între cele două imperii, habsburgic şi otoman, era în plină desfăşurare. Fiecare făcea eforturi pentru a câştiga alaţi. Occidentul încerca să creeze aşa numita ,Ligă sfântă”, în care îi punea nădejdea rezolvării favorabile a luptelor cu turcii. Privirea i se îndrepta cu mari speranţe spre răsăritul ortodox, căruia căuta să-i ascundă însă adevăratul caracter al războiului sub masca unei simple lupte religioase. Pe plan strategic, Mihai Viteazul a desfăşurat ample acţiuni, atât ofensive, cât si de apărare. Un obiectiv strategic l-a constituit ridicarea la lupta, in mod simultan, a oştilor Principatelor Române pentru lichidarea detaşamentelor otomane aflate pe teritoriul românesc. Un prim rezultat de amploare strategica s-a constatat in timpul campaniei sale din toamna anului 1594 – primăvara lui 1595, materializat în lichidarea, la 13 noiembrie 1594 a cămătarilor şi, ulterior, a garnizoanei otomane staţionata în Bucureşti, în eliberarea tuturor cetăţilor româneşti de la Dunăre, între Severin, Chilia si Cetatea Alba. În timpul acestei campanii, marele voievod a aplicat manevra strategică din poziţie centrală (pe direcţii interioare) în luptele din ianuarie 1595, ca răspuns la planul emis de Înaltul Comandament de la Istambul, prin care Tara Româneasca urma sa fie atacata din doua direcţii: dinspre est, de tătari (cca. 24.000) , staţionaţi în unele zone din Kraina, de-a lungul Dunarii si dinspre sud, de turci (cca. 8.000),
9
conduşi de Mustafa Paşa, care trecând Dunărea, urmăreau sa facă joncţiunea cu tătarii şi să acţioneze spre Bucureşti.
Hotărârea lui Mihai Viteazul, împotriva forţelor turco-tătare, a fost corespunzătoare, fiind justificată de inferioritatea sa numerică şi de faptul că adversarul se prezenta cu forţele împărţite în spaţiu. Poziţia centrală, in raionul Hulubeşti, oferea cele mai bune condiţii pentru executare manevrei ,,pe direcţii interioare” şi prezenta şi avantajul că bara în mod direct, înaintarea spre Bucureşti. Hotărârea de a nimici iniţial pe tătari, care formau gruparea cea mai periculoasă, deci prima ce trebuia atacată a fost justă din următoarele considerente:
- constituiau grupul cel mai mobil şi mai numeros; - nu aveau în faţă nici un obstacol important; - se aflau în flancul forţelor lui Mihai, ameninţându-i comunicaţia cu Bucureşti; - turcii erau încă în curs de concentrare, deci nu era de aşteptat o acţiune imediată în forţă din partea 1or.
Concentrându-si oastea in zona Hulubesti intr-o poziţie centrala, Mihai Viteazul a hotărât sa lovească pe rând cele doua grupări inamice, înainte ca ele sa se unească. În acest scop a fost întărită acoperirea Dunării in sectorul Giurgiu, trimiţându-se totodată o grupare de forţe în calea tătarilor. La 14 ianuarie 1595, detaşamentele puse sub conducerea fraţilor Buzeşti si a lui Radu Calomfirescu au înfrânt la Putinei avangarda grupării tătare. Angajând în lupta majoritatea forţelor, tătarii au obligat trupele române sa se replieze spre Stanesti. Aici, cu sprijinul forţelor din tabăra de la Hulubesti, lovind în flanc si spate dispozitivul tătarilor, românii au obţinut o victorie decisiva.
Apoi, o grupare comandata de paharnicul Manta a zdrobit la erpatesti forţele înaintate ale grupării otomane, care reuşiseră sa treacă Dunăre, iar Mihai, la 25 ianuarie a lovit prin surprindere, la Rusciuc, grosul oastei otomane. Înfrânţi, turcii s-au retras în panică. Ajunşi la Siliştra de un detaşament comandat de banul Mihalcea, au fost complet nimiciţi.
Din punct de vedere militar campania din iarna anului 1594-1595, care a avut ca moment culminant bătălia de la Şerpăteşti, constituie o acţiune de ,,mari proporţii”, atât sub raportul timpului în care s-a desfăşurat(cca. 6 luni, dacă ţinem seama şi de acţiunile preliminare), cât şi al spaţiului. Ea reprezintă totodată o reuşită manevră pe direcţii interioare, un model de batere pe părţi cu forţe puţine a unui inamic numeros, surprins cu forţele împrăştiate şi fără a putea realiza măcar temporar o conducere centralizată.
Oştile române au realizat forme decisive de manevră ca: încercuirea, la Şerpăteşti şi Rusciuc; lovitura în flanc şi spate, la Staneşti şi în apropierea frontierei Ţarii Româneşti cu Moldova.
Pe plan tactic evidenţiem executarea prin surprindere, uneori pe timp de noapte, a loviturilor asupra garnizoanelor inamicului, manevra rapidă de pe un obiectiv pe altul cu trupele de cavalerie, care au jucat un rol important în această campanie. De asemenea, folosirea cu succes a unor detaşamente (avangărzi) de
10
valoare variabilă, care angajau siguranţa şi chiar forţele principale ale adversarului, au creat condiţii favorabile desfăşurării forţelor principale proprii. În afară de aceasta, trebuie menţionate în mod deosebit exploatarea oportună a succesului, prin trecerea la urmărire, cât şi proporţiile acestei urmăriri, în cadrul căreia au fost atacate şi nimicite numeroase forţe, fie în câmp deschis(lupta de pe gheaţă din faţa Hârşovei) fie în cetăţi (Silistra şi Brăila).
Referindu-se la această campanie, marele nostru istoric şi patriot Nicolaie Bălcescu scria: ,,Privind în totul această campanie, imaginaţia este izbită de atâtea îndrăzneţe întreprinderi săvârşite, ca într-un vârtej de vitejie, de un popor setos de libertate…”
2.5. CĂLUGĂRENICAMPANIILE DIN VARA ŞI TOAMNA ANULUI 1595
Campania din vara si toamna anului 1595, locul central ocupându-l bătălia de la Călugăreni. Planul de campanie prevedea, într-o prima etapa, întârzierea concentrării si forţării Dunării de către ostile otomane.
În cazul pătrunderii la nord de Dunăre, se avea in vedere atragerea oastei otomane într-un loc favorabil forţelor române, unde sa se dea bătălia decisiva. În situaţia că inamicul nu ar fi fost înfrânt se avea in vedere ruperea luptei şi retragerea în zona de deal din sudul Carpaţilor Meridionali şi, după concentrarea aici a forţelor române din Moldova si Transilvania, executarea unei contraofensive în scopul nimicirii forţelor otomane invadatoare.
Desfăşurarea campaniei a reflectat materializarea planului de campanie al domnitorului român, fapt ce releva, pe de o parte geniul sau militar, iar pe de alta parte, deţinerea iniţiativei strategice.
Ingenioasă ca alegere, temeinică în privinţa organizării terenului justă ca articulare a forţelor şi dinamică din punctul de vedre al conducerii bătălia de la Călugăreni oferă un model de apărare eroică, un exemplu strălucit de biruinţă, în care voinţa de a învinge a fost mai presus de zdrobitoarea superioritate a unui inamic dornic de cucerire.
În spaţiul îngust al defileului, de aproximativ 800 de metri, şi la circa 300 de metri nord de Neajlov, voievodul roman a plasat majoritatea forţelor (10 000 de oamenii şi 10 tunuri), intr-un dispozitiv pe două linii, având cavaleria la centru şi infanteria la aripi. Tunurile erau în fata poziţiei. Plasarea cavaleriei la centru era indicată de spaţiul descoperit acţiunilor de şarje.
Alegerea locului bătăliei la Călugăreni, la confluenta Câlnistei cu Neajlovul, a fost facut ingenios, spaţiul îngust, mocirlos, mărginit de codrii masivi împiedicând oastea otomana sa beneficieze de superioritatea sa numerica. Momentul decisiv al bătăliei de la Călugăreni l-a constituit vigurosul contraatac, in fruntea căruia s-a găsit însuşi domnul român, contraatac executat printr-o lovitura frontala combinata cu o manevra dubla învăluitoare, ce a avut ca rezultat respingerea, in deruta, a oastei otomane peste pod si retragerea in panica a acesteia spre tabăra, urmărita de cavaleria munteana.
11
Tabăra de la Stoeneşti, în apropiere de Rucăr, reprezintă un model de artă militară eficientă privind staţionarea trupelor în vederea completării şi refacerii efectivelor în scopul alungării oastei invadatoare. Contraofensiva română declanşată de cei 40.000 de militari la 5 octombrie 1595 şi-a concentrat efortul pe direcţia Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu, având în avangardă corpul de oaste comandat de Mihai Vodă Viteazul (15.000 de oameni), forţele principale de sub comanda lui Ştefan Răzvan şi o puternică ariergardă comandată de principele Sigismund Báthory. Siguranţa dispozitivului de marş era asigurată de 1.500 de călăreţi, iar artileria şi muniţia aferentă se aflau dispuse între avangardă şi forţele principale. Oştile române întrunite au înfrânt armata de invazie condusă de marele vizir Sinan Paşa, aruncând resturile ei la sud de Dunăre.
La nivel strategic, campania antiotomană din vara şi toamna anului 1595 se caracterizează prin amploarea acţiunilor militare, într-un spaţiu mare şi prin coordonarea de către Mihai Viteazul a efortului militar al celor trei principate române.
La nivel tactic, acţiunile militare s-au caracterizat printr-o mare varietate, spirit ofensiv şi eficacitate, trăsături evidenţiate îndeosebi în timpul bătăliei de la Călugăreni. Luând în calcul superioritatea numerică a inamicului, Mihai a adoptat o tactică adecvată raportului de forţe, fizionomiei şi efectivelor oştirii, naturii terenului. Locul bătăliei a fost ales cu remarcabilă pricepere, în baza experienţei transmisă de marii comandanţi români ai evului mediu. Dispozitivul oştirii române la Călugăreni a ţinut seama de teren şi acoperirile din zonă, fiind elastic, uşor de modificat în funcţie de situaţia creată de inamic, fără manevre complicate. Apărarea a fost extrem de dinamică, concretizată în numeroase contraatacuri, ce au culminat cu manevra dublu învăluitoare al cărei rezultat a fost victoria. Referitor la asaltul celor două fortificaţii – Târgovişte şi Giurgiu – din timpul contraofensivei forţelor întrunite, trebuie scos în evidenţă rolul care s-a atribuit şi pe care l-a avut în obţinerea succesului, artileria, mai ales tunurile de calibru mare10.
Bătălia de la Călugăreni a fost angajată pentru a întârzia înaintarea inamicului, în care scop el a fost atras într-un defileu, unde nu-i putea utiliza superioritatea sa numerică. Această idee justă a constituit meritul tuturor căpitanilor de oşti români, care au ştiut de-a 1ungul veacurilor să exploateze cu eficacitate caracteristicile mediului, pe care îl cunoşteau aşa de bine.
Modul cum a fost organizată lupta de atragere a inamicului în defileu şi timpul când a fost executată rămâne un frumos exemplu de măiestrie militară.
2.6. UNIREA10 Lt.col.conf.univ.dr. Alexandru Baboş,Revista Arta militara în timpul lui Mihai Viteazu, Nr. 2/2000
12
CAMPANIA DIN TRANSILVANIA (1599) ŞI CAMPANIA DIN MOLDOVA (PRIMAVARA ANULUI 1600)
Alte noi elemente în practica militară la nivel strategic a adus domnitorul român în ceea ce priveşte manevra pe direcţii exterioare, manevră ce a fost aplicată cu succes atât în campania din 1599, pentru realizarea Unirii Transilvaniei cu Ţara Românească, dar şi în cea din primăvara anului 1600, pentru înfăptuirea Unirii Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească, ce s-a caracterizat prin concen-trarea forţelor în două sau mai multe raioane în vederea pătrunderii pe teritoriul advers şi a ducerii bătăliei decisive cu forţele întrunite.
În campania din toamna anului 1599, Mihai Viteazul, prevăzător şi iscusit strateg, şi-a concentrat grosul oastei în zona Ploieşti, iar o grupare mai mică, în frunte cu Radu Buzescu şi banul Udrea s-a concentrat la Craiova. Efectivul total al celor două grupări se ridica la aproximativ 30.000 de oameni, dintre care 8.000-10.000 oşteni de ţară, circa 14.000 lefegii şi 6.000 de haiduci. După concentrare, efectivele celor două grupări au executat un marş cu un ritm ridicat, pătrunzând prin surprindere pe teritoriul transilvan. Forţele de sub comanda lui Mihai au ajuns la 26 octombrie la Veştem prin pasul Buzăului şi al Teleajenului, apoi pe comunicaţia Braşov, Făgăraş, Sibiu, unde au făcut joncţiunea cu gruparea secundară, care cuprindea forţele sosite din Oltenia prin pasul Turnu Roşu. A urmat angajarea şi desfăşurarea bătăliei decisive, în 28 octombrie 1599 la Şelimbăr în care voievodul Mihai a înfrânt oastea lui Andrei Báthory şi a urmărit resturile acesteia, întregind victoria. La 1 noiembrie 1599, după un marş triumfal, Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia – străvechiul Apullum, întreaga Transilvanie întâm-pinându-l cu entuziasm ca domn. Primul pas spre unire fusese făcut.
Atât prin justeţea planului elaborat, cât şi prin execuţie, Mihai a realizat în câmpul strategic surprinderea, prin păstrarea secretului asupra viitoarelor acţiuni şi prin marşul remarcabil de pătrundere în Transilvania, străbătând Carpaţi Meridionali într-o zi şi o noapte. De asemenea, prin repeziciunea luării deciziilor şi manevrării forţelor el a reuşit să deţină şi să păstreze pe tot timpul ostilităţilor, iniţiativa şi libertatea de acţiune. Se remarcă şi executarea manevrei pe direcţii exterioare, cu două grupări de forţe, urmărindu-se atingerea scopului campaniei în timp scurt şi punerea adversarilor Unirii în faţa faptului împlinit.
La nivel tactic, în bătălia de la Şelimbăr, deşi condiţiile de teren pentru ambele tabere erau asemănătoare, Mihai a realizat un dispozitiv de luptă mai ingenios decât cel al adversarului, mai adânc eşalonat şi mai manevrier, în care ideea de efort, respectiv lovitura principală a fost bine materializată. Mihai Viteazul s-a distins în cadrul bătăliei şi prin modul cum a ştiut să-şi folosească rezerva la momentul oportun, pentru a decide deznodământul, prin energia şi vitejia personală manifestată în ultima fază a bătăliei, cea mai dinamică şi mai grea, al cărei principal conţinut l-a constituit contraatacul.
În campania din primăvara anului 1600, începută la 4 mai, aplicând manevra pe direcţii exterioare, Mihai l-a surprins pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, nevoit în urma înfrângerilor suferite, să se retragă în cetatea Hotin. Prin această
13
ultimă acţiune strategică de amploare, voievodul Mihai a devenit domn al celor trei ţări româneşti, îndeplinind astfel visul nutrit de multe veacuri de români. În aclamaţiile populaţiei iaşului, primind jurământul de credinţă al boierimii de la est de Carpaţi, Mihai Viteazul se intitula „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“11
În concluzie, putem afirma că în timpul lui Mihai Viteazul, strategia, dar şi tactica s-a îmbunătăţit şi perfecţionat continuu. Prin găsirea a noi elemente, dar şi prin perfecţionarea procedeelor şi formelor de luptă cunoscute, Mihai Viteazul s-a înscris în rândul marilor comandanţi militari ai epocii sale.
