Microeconomie - Stanciu Marieta (Curs)

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ANUL I

MICROECONOMIE

- SUPORT DE CURS –

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lect. univ. dr. STANCIU MARIETA

1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.

METODA DE CUNOAŞTERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

1.1 Economia faptică şi economia teoretică

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

1.3 Nevoile umane şi resursele economice

1.4 Economia şi raţionalitatea în economie. Structurile economiei

1.1 Economia faptică şi economia teoretică

Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie

trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia

teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite.

Economia faptică, reală se prezintă ca:

- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie,

de schimb şi de consum;

- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi

procesele respective;

- o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi

proceselor producătoare de bunuri şi servicii;

- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.

De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un

microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format

din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă:

- omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi

consumator;

- unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;

- bunurile şi serviciile economice;

- faptele şi respectiv operaţiunile economice;

- relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.

Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o

epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic,

deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau

mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat,

economia reală devine ceea ce este şi astăzi:

- o economie de piaţă liber concurenţială;

- o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de

diviziunea manufacturieră, de fabrică;

- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca

maşinilor;

- o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de

element al suprastructurii cât şi de agent economic;

- o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;

- o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi

spirituală.

Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care

este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de

specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia

teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se

datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi

adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă.

Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă

ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului,

incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe

primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare

dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi

Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi

comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al

cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:

1. obiect de studiu propriu;

2. metodă de cercetare proprie;

3. sistem propriu de categorii şi legi economice

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul

francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a

extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”,

„nomos”, „polis” – gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său

„politeia” care însemna organizare socială.

Paradoxal, denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult

înainte de apariţia ştiinţei economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia

politică. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică

este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese

prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.

Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre

nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii,

firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar

pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a

impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar

întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia

trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a

opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale

şi sociale în continuă creştere şi diversificare.

Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de

abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile

formulate, astfe:

1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent

de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare

universalizată, generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează

noţiunile, categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei

reale;

2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei

complexitate, are în vedere interdepedenţele dinamice din economia

reală, indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre

macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime

asupra tuturor activităţilor din societate;

3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică

încearcă să elimine opoziţia dintre teorie şi doctrină;

4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a

faptelor economice, împrumută tehnici şi instrumente de la alte

ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific, constituind baza

metodologică pentru toate ştiinţele economice.

METODA ECONOMIEI

Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să

fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea,

mijlocul, modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de

procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.

Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau

procedee ştiinţifice.

- metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit

în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea

necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.

- abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la

concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.

• analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a

obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei

părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice;

• sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu

alte cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută

analiza în faza sa finală;

- inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor

generale din analiza cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea

tezelor generale, a principiilor la analiza fenomenelor, proceselor

particulare;

- metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor

însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării.

Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile, ele nu sunt certe;

- metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la

simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi

consecventă;

- metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic.

Utilizarea matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea

matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se realizează prin

construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate

astfel:

• din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem:

modele deterministe;

modele probabilistice;

• din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem:

modele statice;

modele dinamice;

• din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:

modele microeconomice;

modele macroeconomice;

• din punct de vedere al construcţiei lor distingem:

modele numerice;

modele grafice;

modele analitice.

- metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii

statistico-matematici care reprezintă numere ce caracterizează

trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.

1.3 Nevoile umane şi resursele economice

Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională:

biologică, socială şi raţională. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce

oamenii resimt direct sau ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi

dezvoltarea lor.

Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe,

ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale.

Nevoile umane reprezintă cerinţele oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate

acestea devenind nevoi efective-reale - corespunzător gradului atins în

dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste cerinţe.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea

reflectând o lege economică.

1) Nevoile umane sunt nelimitate ca număr;

2) Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi

presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu;

3) Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în detrimentul altora,

deoarece se înlocuiesc între ele;

4) Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în

sensuri identice;

5) Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.

Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile

(trebuinţele) economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale

existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile,

societatea în ansamblul ei.

Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:

1) reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor

şi colectivităţilor umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop

permanent al tuturor activităţilor economice;

2) au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub

forma principiului creşterii şi diversificării trebuinţelor;

3) au o dublă determinare:

• obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment

dat în societate, depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al

populaţiei;

• subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici,

sociali, psihologici, morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind

un subiect economic care constată cât de mare este intensitatea

trebuinţei sale;

4) între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele

economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea

rarităţii resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate,

rare în comparaţie cu nevoile;

5) orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită

periodicitate;

6) intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers

proporţional cu gradul de satisfacere a acesteia;

7) au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe

complementare, concurente şi substituibile.

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele

economice care pot fi definite ca fiind forma de manifestare a trebuinţelor

economice.

Interesele economice pot fi clasificate astfel:

1) Din punct de vedere al purtătorilor intereselor se disting:

a. interese economice individuale, particulare, private;

b. interese economice ale microgrupurilor sociale, întreprinderilor,

organizaţiilor cu caracter local;

c. interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;

d. interese economice internaţionale;

e. interese economice mondiale, planetare.

2) Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:

a. interese economice fundamentale;

b. interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.

3) Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se

disting:

a. interese economice directe;

b. interese economice indirecte.

4) Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting:

a. interese permanente;

b. interese periodice;

c. interese rare.

Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi

determinate şi de calitate adecvată.

Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt

efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii.

Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele primare,

alături de care, o importanţă deosebită revine resurselor economice derivate, care

reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa

utilizării tuturor resurselor economice.

1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei

Prin conţinutul şi rolul său, economia – termen sinonim cu activitatea

economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces

complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire

la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei,

repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.

1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:

a. activităţi practice;

b. activităţi teoretice.

2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:

a. activităţi fizice;

b. activităţi intelectuale.

3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile

pot avea caracter:

a. pozitiv sau negativ;

b. moral sau imoral;

c. progresist sau reacţionar;

d. legal etc.

4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice

desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:

a. activităţi creative;

b. activităţi de repetare şi reproducere;

c. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;

d. activităţi de distrugere;

e. activităţi de organizare sau dezorganizare.

De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi

integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a

muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-

autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,

prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii,

structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi

funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia),

circulaţia (schimbul) şi consumaţia.

Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor

de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi

economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei

producţia poate fi:

- producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie

materială);

- prestări de servicii – reprezintă acele activităţi care transformă intrările

în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi

turistice etc.).

Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile

materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi

redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi

schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la

dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.

Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create,

repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind

ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc

numeroase subprocese cum sunt:

• consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor

bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;

• consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea

bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;

• atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri

economice reale.

Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri

diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a

economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:

1. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul

comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc

producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile

pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu

studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza

acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.

2. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice,

care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la

nivelul unei economii naţionale:

• cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;

• totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;

• nivelul utilizării resurselor de producţie;

• comportamentul general al preţurilor.

3. Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează

viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.

4. Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii,

interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a

muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.

CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 1

Economie – termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de

Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:

- oikos – care înseamnă casă, gospodărie;

- nomos – care reprezenta lege, rânduială;

- polis – cetate, societate.

Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O

bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică,

constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a

avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din

1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici

renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care

sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.

Economie reală – totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată

de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor

persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin

intermediul următorilor indicatori macroeconomici:

- produsul intern brut;

- comerţul exterior;

- nivelul producţiei agricole;

- salariul mediu nominal net;

- nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;

- populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.

Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea

tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de

ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.

Activitatea economică – proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi

hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea

resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de

bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.

Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru

existenţă, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.

Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile.

Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea,

calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea,

amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele

indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între

estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.

Legea economică - reprezintă reflectarea modului de structurare, organizare,

intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice;

- relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice;

- raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică.

Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala

neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată

în favoarea alternativei alese.

2. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei 2.1.1 Economia naturală 2.1.2 Economia de schimb 2.1.3 Economia de comandă

2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă; tipuri ale acesteia 2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă 2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă 2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

2.3 Banii în economia de piaţă 2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor 2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi

distincte:

- fie din producţia proprie prin autoconsum,

- fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor

bunuri obţinute de alţi producători.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate

pentru satisfacerea nevoilor.

Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în

contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

2.1.1 Economia naturală

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi

funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin

autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice:

• diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat

îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare;

• importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de

producţie;

• predominanţa nevoilor biologice;

• izolarea producătorului din punct de vedere economic;

• descentralizarea economiei redusă;

• diviziunea simplă, naturală a muncii.

2.1.2 Economia de schimb

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a

activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc

bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de

vânzare-cumpărare realizat pe piaţă.

Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia

naturală astfel:

• specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;

• schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe

între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;

• autonomia producătorilor;

• concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;

• existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare

şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;

• desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de

piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).

Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese

economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzată

de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.

Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume:

• oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate, mai multă

experienţă;

• se perfecţionează mijloacele de muncă;

• se economisesc resurse;

• costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;

• se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a

specializat;

• producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în fabricaţie a unor

produse noi;

• se extind schimburile economice.

2.1.3 Economia de comandă

Este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi prezintă câteva

caracteristici:

• este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă,

aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului,

resursele fiind alocate prin plan;

• este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat

caracterizat printr-un stil de muncă formalist;

• este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu

cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.

Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări „foste

comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de traziţie,

care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de

piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la

economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state

socialiste vizează câteva aspecte:

• stabilizarea macroeconomică;

• preţul şi reforma pieţei;

• crearea sectorului particular;

• privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;

• redefinirea rolului statului în economie.

2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă

2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi

funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară

activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător

cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu

resurse economice limitate.

În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie

avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

• piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să se

producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

• deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din

interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;

• cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare

reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea

eficienţei acestuia;

• indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei

maxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor,

numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele

celorlalţi;

• formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către

agenţii economici, a cererii şi a ofertei;

• proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor

economici;

• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

• intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei

de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea

cadrului legal şi a pârghiilor economice;

• existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie,

mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a

satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu

privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate

sau obţinute din activitatea economică.

Atributele proprietăţii sunt:

1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în

virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de

vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;

2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în

mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice

sau juridice;

3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;

4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.

Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:

a) în totalitate:

• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);

• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);

b) parţial:

• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu:

înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează

relaţii de închiriere, arendare etc.).

Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:

1. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o

dublă determinare:

• latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o

anumită trebuinţă de consum;

• latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul

preţurilor.

2. Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce

deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi,

sociogrupuri, organizaţii, statul).

Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în

raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:

1. proprietatea privată care poate fi:

• proprietatea privată individuală se manifestă atunci când

proprietetarii nu sunt producători, dar angajează producători direcţi în

calitate de salariaţi;

• proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că

factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai

multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;

2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu

riscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le

suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere,

construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate

ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social

acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:

• poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat,

afectând nevoile consumatorilor;

• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care

beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;

3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în

asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea

proprietăţii private şi publice, în diferite variante:

• în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;

• în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în

cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în

interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere

şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:

• reducerea cheltuielilor de producţie;

• ridicarea calităţii bunurilor;

• sportirea volumului producţie;

• promovarea progresului tehnic.

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor

economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât

să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.

Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor

economici:

- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;

- de a se manifesta ca întreprinzători;

- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;

- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter

economic.

Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii

private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru

societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de

eficienţă şi rentabilitate:

- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:

• existenţa unor monopoluri;

• măsuri dictatoriale;

- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.

În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal

distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei

de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă,

voinţa, aptitudinile, etc.).

2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a

echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de

echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari

modele ale economiei de piaţă:

1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:

- sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în

economie;

- forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită

raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;

- rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu

nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei;

- variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest

model vizând în special nivelul macroeconomic.

2. Modelul Keynesian care presupune:

- sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista

un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului;

- statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între

şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente;

- variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest

model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului

microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform

propriilor legităţi.

Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în

sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:

1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături:

- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil

şi are tendinţe de reducere;

- piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la

consumator;

- preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii

ale pieţei;

- fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;

- întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca

fiind un bun comercial;

- piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în

raport cu alte forme de piaţă;

- pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-

socială;

- un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;

- grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă

individuală.

2. Modelul renan, se bazează pe câteva principii de bază:

- piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului,

care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri;

- cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă;

- fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;

- se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea

decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;

- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure

finanţarea acestora pe termen lung;

- întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor

depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;

- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat

de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;

- sistemul de învăţământ este mai egalitar;

- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.

2.3 Banii în economia de piaţă

2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de

dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor

pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al

schimbului.

Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,

realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.

În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:

1. perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost

anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:

• intermediar;

• etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;

2. perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale

preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:

• valoare mare într-un volum mic;

• sunt omogene şi perfect indivizibile;

3. perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),

aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din

semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat

bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:

• certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;

• exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur

(până la primul război mondial).

Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci

– Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele

circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede

din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint

restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii

economice.

Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă

contemporane sunt:

- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru

societate;

- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura

banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale

îndeplinite;

- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul

mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;

- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe

care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali

ai banilor;

- banii au caracter:

• nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea

oricărei datorii;

• general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei

comunicaţii monetare;

• imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de

vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.

2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care

aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:

1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:

- măsură a valorii;

- mijloc de circulaţie;

- mijloc de plată;

- mijloc de tezaurizare;

- bani universali.

2. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:

- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;

- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;

- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:

• banii sunt instrument de economisire;

• banii permit realizarea valorilor viitoare;

- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii

conexe:

• mijloc de tezaurizare,

• mijloc de plată.

Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum

şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de

accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să

surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.

Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică,

monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în

posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta

(dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu

economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică

deţinătorului lor.

Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:

1) mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi

compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda

naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate

economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri

economice şi activităţi diferite din punct de vedere:

o cantitativ,

o calitativ,

o structural.

2) mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este

mijlocitorul schimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;

3) mijloc de plată - orice obligaţie economică este evaluată în bani şi

încetează prin achitarea sumei corespunzătoare;

4) mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al

monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice

moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în

tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;

5) bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie

sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor

lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând

convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea

posesorilor lor.

Concepte de bază – tema 2

Diviziune socială a muncii – procesul de separare, detaşare şi combinare a

varietăţii activităţilor economice şi de statornicire a acestora, prin rolul pe care îl

exercită; ca părţi integrante ale acţiunii sociale.

Diviziunea mondială a muncii – relaţiile stabilite între statele lumii în procesul

dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum şi locul şi rolul fiecărui stat

în parte în circuitul mondial al valorilor materiale.

Bilet de bancă – la început, constituia un înscris special dat de o bancă

deponentului de lingouri sau monede de aur, prin care aceasta certifica existenţa

aurului în depozitul său. În timp, biletul de bancă a început să mijlocească schimbul

de mărfuri, fără a se mai recurge la aurul pe care-l reprezintă. Mai târziu, statul şi-a

instaurat monopolul în domeniul emiterii biletelor de bancă, ele începând să circule

pe întreg teritoriul ţării, statul împuternicind banca centrală să îndeplinească funcţia

de emitent de bilete de bancă. Astăzi, biletele de bancă nu mai sunt convertibile în

aur.

Moneda reprezintă resursa macroeconomică la care se raportează toţi agenţii

economici ai unui stat. Moneda face posibilă derularea tranzacţiilor căruia este

transmisă averea averea de la o persoană la alta, de la un agent economic la altul.

Atributele monedei sunt:

1. acceptabilitate - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea

trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;

2. convertibilitate – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;

3. divizibilitate – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de

tranzacţie;

4. uniformitate – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie

să posede aceleaşi calităţi şi funcţii;

5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;

6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de

timp cât mai mare.

Etalon – serveşte ca unitate de măsură sub diferite forme şi în diferite scopuri.

Etalonul monetar este cantitatea de metal (aur, argint) corespunzătoare unei unităţi

monetare.

Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care, teoretic,

reflectă raportul dintre puterea lor de cumpărare în ţările respective.

Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satisfactorilor; factori de producţie

(utilaje, instalaţii etc.).

Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor

societăţii, destinate satisfacerii nemijlocite a trebuinţelor (alimente, îmbrăcăminte

etc.).

Intrinsec – ceea ce constituie partea lăuntrică, esenţială a unui lucru. Un bun are

o valoare intrinsecă, adică prin el însuşi, nelegat de altceva.

Fixing – operaţiune de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la

bursă. O valută poate avea două cursuri:

- un curs oficial, stabilit de autoritatea monetară – Banca Centrală;

- un curs liber – stabilit pe piaţă, în funcţie de fluctuaţia cererii şi a ofertei

pentru valuta respectivă. Tehnica de stabilire a cursului după metoda

fixingului constă în determinarea punctului la care cererea şi oferta pentru o

valută se egalizează sau se apropie cel mai mult.

3. AGENŢII ECONOMICI

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare

3.1.3 Circuitul economic

3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei

3.2.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor

3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)

3.2.3 Întreprinzătorul

În toate procesele economice, agenţii economici implicaţi îndeplinesc roluri

specifice indiferent dacă procesele economice sunt abordate la nivel microeconomic

sau macroeconomic. Înţelegerea condiţiilor de existenţă şi funcţionare a diferitelor

categorii de agenţi economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţa

economică.

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoană sau un grup de

persoane fizice, juridice ce îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţa

economică.

Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şi

delimitarea acestora este criteriul instituţional, important pentru evidenţierea

fluxurilor reale şi monetare. În prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită este

tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în

cadrul ei distingându-se:

1. Firmele – agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror

funcţie constă în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate

pieţei, scopul principal fiind obţinerea de profit.

2. Menajele – agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic

care exprimă calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori)

veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de

proprietate şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

3. Instituţiile financiare şi de credit – acest agent agregat reuneşte unităţile

instituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie este de intermediar

financiar între ceilalţi agenţi economici, colectând, transformând şi

redistribuind disponibilităţile financiare.

4. Administraţiile publice şi private – acest agent agregat exercită funcţia de

redistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare

prestate iar veniturile realizate se constituie din vărsăminte obligatorii pe care

le efectuează celelalte categorii de agenţi economici.

5. Străinătatea („restul lumii”) – acest agent agregat desemnează celelalte

economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici

naţionali intră în tranzacţii economice.

3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:

1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea operaţiilor care au ca scop

satisfacerea nevoilor de bunuri economice, operaţii ce pot fi grupate în:

- operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia, schimbul,

consumul etc.;

- operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de formare a

veniturilor legate de procesul de producţie (plata salariilor, impozite

etc.) şi a celor de proprietate (rente, dobânzi etc.);

- operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii activelor şi

pasivelor agenţilor economici reprezentaţi de societăţi, întreprinderi

administrative.

2. Subiecţii economici care sunt reprezentaţi de societăţi, întreprinderi,

administraţie publică, administraţie privată, menajele, exteriorul şi care au

următoarele trăsături:

- sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice;

- sunt purtătorii unor interese proprii;

- au comportament specific prin deciziile şi acţiunile pe care le

întreprind;

- dispun de resurse şi capacităţi proprii;

- dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici.

3. Tranzacţiile economice – care intervin în derularea circuitului economic,

realizându-se prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii de piaţă, ce reprezintă

acele tranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o

contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă.

Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de două feluri:

- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi de

impozite, subvenţii, CAS etc.);

- transferuri de patrimoniu – intervin mai rar determinând la unul

din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu.

4. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:

- bunurile şi serviciile produse;

- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura,

munca, capitalul);

- moneda.

Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:

a) fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic în

tranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi

servicii. Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi

mărime. În cadrul fluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor

servicii, or acestea din urmă furnizează bunurile necesare;

b) flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de

aceeaşi mărime, dar de sens opus.

3.1.3 Circuitul economic

Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor

desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economii

naţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.

Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic

trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al

fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează. O schemă simplificată a

circuitului economic ne va ajuta să înţelegem acest lucru:

Flux real: bunuri de consum, servicii

Flux monetar: venituri

Menaje Agenţi economici alţii decât menajele

Flux real: cheltuieli pentru bunuri de consum şi servicii

Flux monetar:- munca; - pământul; - capitalul.

Activitatea firmelor presupune:

- cumpărătorii de factori de producţie – intrările,

- vânzările de bunuri şi servicii – ieşirile,

care generează două categorii de fluxuri.

De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi

servicii (muncă, pământ, capital).

Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata serviciilor

pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi.

De la firme către menaje circulă bunurile şi serviciile destinate satisfacerii

trebuinţelor acestora.

Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri la care se mai adaugă şi

subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.

Menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor şi pentru

guvern, pentru ele acest flux antrenând obţinerea de venituri care pentru firme devin

cheltuieli. Menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme şi în

acelaşi timp, ele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutoare de

şomaj, plătind guvernului impozite pe venituri, pe patrimoniu etc.

3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei

3.2.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor

Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină

factorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri

economice şi se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi a

cooperării directe şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.

În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi

funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai multe dimensiuni:

- o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia;

- o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de

oameni ce muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac

funcţională;

- o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie,

indiferent de mărimea sau natura activităţii sale.

Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există însă patru

diferenţe majore:

1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:

- firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi

investeşte capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit;

- firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi

copropietari, care împart între ei profitul, iau decizii împreună şi

răspund faţă de datoriile asocierii;

- corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate

care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur

patron sau ca un parteneriat.

2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. Dintre formele mai

importante de integrare fac parte:

- integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în

diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de ofertant fie de client,

inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul fiind un

holding;

- integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii

de activitate, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor

medii, creşterea eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui

cartel.

3. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au

componente structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt

asamblate, fiind diferit de la o firmă la alta.

4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:

- înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;

- delegare şi raportare;

- centralizare şi descentralizare.

3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)

Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea

de servicii;

2. Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de un

patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei

activităţi economice;

3. Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau

serviciu;

4. Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea

pulsul pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe

informaţii privind:

- cererea şi oferta celorlalţi producători;

- preţurile;

- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;

- investiţiile actuale şi de perspectivă.

5. Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezintă

condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei şi, indirect, condiţia

prosperităţii sociale.

3.2.3 Întreprinzătorul

În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată de

întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduce

întreprinderea în scopul realizării profitului.

Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:

1. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil

de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;

2. pregătirea de a-şi asuma riscul;

3. exercită funcţia de autoritate;

4. întreprinzătorul este un inovator;

5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.


Abilitatea întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se

caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina eficient şi de a se

adapta rapid cerinţelor pieţei privind producerea de noi bunuri economice.

Menaj – tip de agent economic care defineşte gospodăria familială ca nivel al

desfăşurării activităţii economice sau al consumului de bunuri.

Corporaţie – entitate legală, cu scop lucrative sau nelucrativ, distinctă de

proprietarii săi, abilitată de stat sau de guvern şi caracterizată prin:

- răspundere limitată,

- transfer operativ al drepturilor de acţionar prin vânzarea acţiunilor,

- existenţă cu caracter continuu.

Corporaţiile sunt firme care domină în ţările puternic industrializate, având

influenţe atât în economie, cât şi în politică şi viaţa social-culturală. El îşi desfăşoară

activitatea în ţara de origine şi în exterior prin intermediul filialelor, reprezentanţelor

etc.

Tranzacţie – termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeşte

crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzacţia

presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoană juridică la o persoană

fizică sau între două persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau

disponibilizarea de capital uman şi financiar.

Tranzacţiile de piaţă bilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în cadrul cărora

oricărei transmiteri a unui bun sau serviciu îi corespunde un contraserviciu

concretizat într-un bun, serviciu sau într-o monedă.

Tranzacţiile de piaţă unilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în care unui

serviciu nu îi corespunde un contraserviciu, concretizându-se în:

1. transferuri curente – operaţii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.);

2. transferuri de patrimoniu – operaţii concretizate în modificări patrimoniale

ale agenţilor economici (moşteniri, donaţii etc.).

4. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

ŞI OPŢIUNILE SALE RAŢIONALE

4.1 Tipologia bunurilor economice

4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice

4.2 Alegerea consumatorului raţional

4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual

4.2.2 Utilizarea – aprecierea cardinală şi ordinală a utilităţii

4.1 Tipologia bunurilor economice

Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se

realizează prin consumul de bunuri.

Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie,

indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este

procurat de consumator.

4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice

O caracteristică esenţială a bunurilor o reprezintă diversitatea acestora, care

implica clasificarea lor. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea

principală a bunurilor constă în:

- bunuri libere – reprezintă toate elementele realităţii, indiferent de loc şi

timp, care sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (ex.:

lumină solară, aer, apă etc.);

- bunuri economice – a căror caracteristică definitorie este raritatea, adică

insuficienţa lor în raport cu nevoile.

Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţie de

următoarele criterii:

1. După destinaţia acestora bunurile economice se împart în:

a. satisfactori – bunuri de consum;

b. prodfactori – bunuri pentru producţie.

2. După forma de existenţă bunurile economice se împart în:

a. corporale – sau bunuri materiale, care, după gradul de prelucrare se

clasifică în:

• bunuri primare - desprinse direct din natură;

• bunuri intermediare – se află în diferite faze de prelucrare;

• bunuri finale – care pot fi consumate.

b. incorporale sau bunuri imateriale care se consumă concomitent cu

producerea lor (ex.: brevete, licenţe, programe de calculator etc.)

3. După modul în care circulă de la producător la consumator se împart în:

a. marfare – sau bunurile comerciale;

b. nonmarfare – bunurile noncomerciale.

4. După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile

economice se clasifică în:

a. private – de care beneficiază în cantităţi diferite un individ, o familie,

o întreprindere;

b. publice – de care pot beneficia toţi membrii societăţii.

5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în:

a. bunuri imobiliare – (terenuri, clădiri, diverse construcţii etc.);

b. bunuri mobiliare (hârtii de valoare, poliţe de asigurări, bijuterii etc.)

6. După capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de

consum, bunurile economice se clasifică în:

a. complementare – bunurile utilizate împreună pentru a satisface o

anumită nevoie;

b. substituibile – bunurile diferite care pot satisface aceeaşi nevoie.

4.2 Alegerea consumului raţional

4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual

Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în

folosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii

nevoilor personale şi sociale.

Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:

- după obiectul consumului,

- după subiectul consumului,

- după durata lui,

- după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.

Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale

sau sociale şi el poate fi:

- public,

- privat (individual).

Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, include

cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu

destinaţie socială.

Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate

asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece

firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:

- unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt

incerte (iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi,

căi ferate etc.);

- profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea

rezervaţiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);

- externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara

pieţei, deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern

(poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);

- programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani,

şomeri, bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.

Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o

persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate

satisfacerii nevoilor de viaţă.

Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupra

mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este

confruntat, permanent cu problema alegerii.

Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei,

utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea

venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.

Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:

a) când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine

utilitate maximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi

achiziţionând cantităţi diferite, consumatorul obţine o utilitate marginală

identică;

b) când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum

de utilitate, în condiţiile venitului disponibil dat, atunci când raportul

dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunurilor respective este

identic, sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor

respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. Dacă se au în

vedere cele două bunuri, consumatorul realizează maximum de utilitate

atunci când:

UmA / PA = UmB / PB

sau

UmA / UmB = PA / PB

unde:

UmA = utilitatea marginală a bunului A;

UmB = utilitatea marginală a bunului B;

PA = preţul unitar al bunului A;

PB = preţul unitar al bunului B.

Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens

general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.

Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau

presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a

satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi

necesare acestui tip de satisfacţie.

Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite

anumite condiţii:

1. consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să

fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra;

2. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la

nevoile pe care le are la un moment dat;

3. consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care

şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie,

conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor

sau în dezacord cu acestea;

4. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având

cunoştinţele, aptitudinle necesare.

Utilitatea se prezintă sub două aspecte:

a) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului

economic;

b) economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale

bunului, ci şi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii.

Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:

1. utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare

cantitate consumată dintr-un bun economic;

2. utilitate marginală:

– reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce

fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;

– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii

consumate dintr-un bun;

3. utilitatea totală

– reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor

unei mulţimi de bunuri omogene;

– satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi

succesive dintr-un bun, într-o perioadă dată.

Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:

1. Metoda cardinală care presupune că:

a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun

economic o anumită utilitate;

b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis

utilitatea bunului dorit;

c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă

precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui

programul de achiziţii.

În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece

consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o

măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest

calcul ori de câte ori face cumpărături.

De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei

ordinale de măsurare a utilităţii.

2. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită

ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea

bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de

strictă necesitate, apoi pe cele de lux.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să

renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi

acelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală

de substituţie a bunurilor.

În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de

a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care

utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.

Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale

oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de

caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici

una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.


Bunuri economice – ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice

fel care pot satisface o anumită necesitate umană. Bunurile economice se clasifică

astfel:

1. Bunuri materiale care se împart în:

i. bunuri directe, de consum personal final (pâine, lapte etc.);

ii. bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie etc.) care

pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie.

2. Servicii.

După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în:

1. primare – desprinse direct din natură;

2. intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare;

3. finale – sunt destinate consumului final.

Bunuri complementare – tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de

consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină – automobil).

Bunuri de consum – bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator,

pentru a-şi satisface nevoile curente.

Utilitatea cardinală – consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale,

fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate.

Utilitatea ordinală – consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite

bunuri într-o ordine descrescătoare.

Utilitatea marginală – sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi

suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi

rămâne constant.

5. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR

5.1 Sistemul factorilor de producţie

5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie

5.1.2 Neofactorii de producţie

5.2 Utilizarea factorilor de producţie

5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie

5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice

5.3.2 Productivitatea muncii

5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice

5.1 Sistemul factorilor de producţie

Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul

lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi

datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul

rând).

Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative,

oamenii acţionând:

• asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie –

dezvoltare extensivă;

• asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare

intensivă.

Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea

calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:

a) creşterea şi diversificarea nevoilor;

b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;

c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;

d) tendinţa de scumpire a unor factori;

e) necesitatea protecţiei mediului natural.

5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi

suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului

său predominant.

Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul

de producere a bunurilor economice.

Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii,

fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:

- munca,

- natura (pământul),

- capitalul.

- MUNCA -

Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un

anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte

mijloacele adecvate atingerii scopului propus.

Munca a fost şi este:

- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea

celorlalţi factori;

- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci

progresul este condiţionat de muncă.

Munca este o îmbinare de:

- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;

- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.

Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două

aspecte:

- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;

- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-

funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.

Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându-

se pune semnul egalităţii.

Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale

unui om.

Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o

realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.

Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează

posibilitatea desfăşurării muncii.

În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi

natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să

participe indirect la crearea utilităţilor.

Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul

forţei de muncă îl reprezintă salariul.

- NATURA -

În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale

preexistente oricărei activităţi:

- originea,

- condiţiile primordiale,

- mediul de desfăşurare,

- substanţa materială naturală.

Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de

producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:

• pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi

cuprinde:

în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,

în sens larg: solul – fondul funciar.

• relieful şi apele;

• clima.

Rolul economic al pământului decurge din:

- constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;

- este sursă de elemente nutritive;

- reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,

- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine

agrosilvică.

Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.

- CAPITALUL -

Termenul de capital desemnează în sens:

- larg – avuţia individului sau a societăţii;

- restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate

vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.

Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor

produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate

vânzării.

După natura sa capitalul se împarte în două categorii:

- capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie

(clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;

- capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale

ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea.

Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel

care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face

posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două

componente ale sale:

- componenta activă – capitalul fix;

- componenta pasivă – capitalul circulant.

Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică,

îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel mai

important fiind modul în care:

- participă la activitate;

- se consumă;

- se înlocuiesc.

1. Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri,

instalaţii, materii prime etc., care:

- participă la mai multe cicluri de producţie;

- se consumă treptat (se uzează);

- se înlocuieşte după mai mulţi ani.

Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor

de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici,

chimici, biologici.

Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se

numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea

capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.

A = Kf / t,

detaliată formula va deveni:

A = (V – r + d) / t,

unde:

A = suma anuală a amortizării;

V = valoarea iniţială a capitalului fix;

r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după

scoaterea sa din funcţiune;

d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;

t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).

Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata

amortizării, care se calculează astfel:

Ra = (A / Kf) x 100

Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte

de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor

pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:

- preţuri mai scăzute;

- performanţe tehnice superioare;

- preţuri mai mici şi performanţe superioare.

2. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime,

materiale, combustibil, energie etc.) care:

- participă la un singur ciclu de producţie;

- se consumă dintr-o dată;

- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

5.1.2 Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi

diversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de

producţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modul

specific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.

Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul, locul şi

rolul factorilor de producţie, distingem:

- progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului

prin care activitatea economică, în întregul săi, devine mai eficientă. El este

dependent de situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între

agenţii economici;

- tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor

de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros

definite;

- informaţiile – reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al

procesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la

luarea deciziilor în cadrul acestora;

- abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de

subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în

cadrul unei afaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de schimbare radicală.

5.2 Utilizarea factorilor de producţie

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi

rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să

găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai

mari şi mai sigure.

5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a

factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea se poate realiza pe două laturi:

a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea

unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o

anumită structură şi calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi

materiale specifice domeniului, respectiv bunului;

b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic,

concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.

Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de

a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-

un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:

a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi

simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului

respectiv;

b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor

de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt

factor de producţie.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe

anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:

1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă

sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a

factorului dat (∆X), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;

Wmg = ∆Q / ∆X

2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce

urmează a fi introdus în activitatea economică (∆X) necesară pentru a

compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-∆Y),

astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească;

Rms = - (∆X) / (∆Y)

3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât

influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca

raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului

care se modifică.

5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie

5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice

Eficienţa economică:

- este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă

raţionalitatea economică;

- este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;

- pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului

economic.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare

nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie

utilizaţi şi consumaţi.

Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările

obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-

au făcut (încasări > cheltuieli).

Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:

a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:

Ec = Vr / CFp,

unde

Vr = venituri realizate;

CFp = consumul de factori de producţie.

- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci

eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai

mari;

b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:

Ec = CFp / Vr

- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de

venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de

produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de

factori.

Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:

1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.

- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre

volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate

pentru obţinerea veniturilor respective;

- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata

rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)

Rpr = (profit / costuri totale) x 100

2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt

utilizaţi factorii de producţie.

- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută

(Q) şi factorii implicaţi (F).

W = Q / F

5.3.2 Productivitatea muncii

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca

umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:

1. Productivitatea parţială - reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie

şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de

factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)

2. Productivitatea globală - reflectă modul de determinare a productivităţii,

fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor

factorilor de producţie;

- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de

producţie.

3. Productivitatea medie - Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul

muncă;

- eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii

de producţie într-o perioadă determinată de timp.

4. Productivitatea

marginală

- Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate

suplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi

rămânând constanţi.

Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într-

o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.

Wm = Q / t, sau Wm = t / Q

Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci

şi prin număr de lucrători.

Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează

sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.

IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,

unde:

Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;

Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.

Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii

factori:

- factori tehnici:

• gradul de înzestrare tehnică,

• tehnologia existentă în producţie,

• nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;

- factori economici:

• organizarea producţiei şi a muncii,

• nivelul calificării lucrătorilor,

• cointeresarea materială etc.;

- factori sociali:

• nivelul de trai,

• condiţiile de muncă,

• responsabilitate etc.;

- factori educaţionali:

• pregătirea şcolară şi profesională,

• nivelul de cultură;

- factori psihologici:

• grad de adaptabilitate la disciplina muncii;

• satisfacţia adusă de muncă;

• climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;

• tradiţii, obiceiuri, religie etc.;

- factori structurali:

• evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;

- factori naturali:

• condiţii de climă, fertilitate;

• accesibilitatea resurselor naturale etc.

- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în

economia mondială:

• tipuri de specializare tehnică şi economică;

• gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:

- promovarea tehnologiilor noi;

- buna organizare şi conducere a activităţii economice;

- climatul social adecvat al muncii;

- competenţa profesională a factorului uman;

- realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.

Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare,

limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază

putându-se obţine:

- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;

- costuri mai mici pe unitatea de produs;

- valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;

- preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;

- PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;

- investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a

forţei de muncă;

- creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând

posibilă sporirea acestora;

- costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;

- nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor

dezvoltate.

5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice

Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare

a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă

nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate

are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural,

evitând degradarea acestuia.

Creşterea eficienţei economice presupune:

- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;

- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;

- promovarea tehnologiilor moderne;

- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.

Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în

economie.


Capital – unul dintre cei trei factori de producţie, alături de muncă şi pământ.

Capitalul productiv – reprezintă suma bunurilor economice acumulate,

eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul

de producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la

simplificarea muncii.

Capitalul uman – stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om, care

reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor.

Amortizare – parte din preţul unui bun material considerat capital fix, ce

corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de

producţie. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din

preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare, suma

recuperată fiind folosită pentru modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului fix.

Uzură – deteriorarea fizică şi morală, în timp, a bunurilor imobile.

Uzură fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a

capitalului fix, ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept

consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.

Uzură morală – sau involuntară – reprezintă pierderile de capital fix datorate

progresului tehnic, a producţiei şi desfacerii de utilaje, echipamente, maşini şi

tehnologii mai performante, fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare

din punct de vedere calitativ.

Randament – termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o

firmă sau de întreprindere.

Productivitatea muncii:

– reprezintă forţa productivă a muncii, o formă a capacităţii de muncă

de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri, de a

presta anumite servicii:

– reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită

pentru obţinerea ei.

Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor

materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către

economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie

menţinut un anumit standard de viaţă.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă

ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi

consumaţi.

6. COSTURILE DE PRODUCŢIE

6.1 Conţinutul costului de producţie

Pentru a obţine bunuri economice şi servicii, agenţii economici fac cheltuieli cu

factorii de producţie care se regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute. Costul de

producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel

microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza deciziei

întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.

Costul de producţie poate fi definit ca fiind:

• totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de

producţie, pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi

vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii;

• preţul de cost reprezintă totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru

a produce bunurile economice pe care le vinde sau,

o totalitatea costurilor cu manopera, materialele şi regia pentru a

produce ceva sau,

o suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.

Caracterizarea costurilor la bază doi parametri:

1. Structura costurilor – evidenţiază elementele componente ale acestora,

ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele

manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde

următoarele elemente:

a) cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite

costuri materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor

de capital fix şi circulant;

b) cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forţei de

muncă şi care au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata

salariilor, contribuţiile la fondul de şomaj, CAS-ul;

c) cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.

2. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute a

cheltuielilor din care este alcătuit, şi se determină:

- pe unitatea de produs,

- pe întreaga producţie realizată.

6.2 Mărimea şi tipologia costurilor

În decursul dezvoltării gândirii economice, s-au constituit mai multe tipologii

ale costurilor, dar ne vom opri la tipologia propusă de G.A.Frois.

1. Costul global (total) reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare

unui volum de producţie dat, şi este format din:

a. costul fix – reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de

modificarea volumului producţiei şi care este suportată în orice

condiţii de o firmă (clădiri, asigurări, dobânzi);

b. costul variabil – reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de

cantitatea de produse obţinute (materii prime, materiale, combustibil);

c. costul total – generat de consumurile aferente întregii producţii, este

suma costurilor fixe şi variabile.

2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe

unitatea de efect util. El poate fi:

a. cost fix mediu – costul devine variabil scăzând pe măsură ce creşte

cantitatea de produse sau, invers, crescând atunci când producţia

obţinută se micşorează;

b. costul variabil mediu – se determină raportând costul variabil total la

cantitatea de produse;

c. costul total mediu – se determină prin raportarea costului total la

cantitatea de produse, care reprezintă costul unei unităţi din producţie..

3. Costul marginal:

- reprezintă sporul de cost necesar obţinerii unei unităţi

suplimentare de produs;

- se determină raportând creşterea costului total la creşterea

producţiei;

- evoluţia sa depinde de costurile variabile, totale şi medii.

Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă al

activităţii unei firme, cu cât costurile sunt mai mici, nivelul producţiei

păstrându-se la acelaşi sau crescând, cu atât eficienţa este mai mare, iar profitul

sporeşte.

Nivelul costurilor de producţie reprezintă mărimea absolută a cheltuielilor

efectuate pentru realizarea producţiei. Cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de cost

poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale, astfel:

- cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale, financiare şi

umane pentru întreaga producţie şi pentru fiecare produs în parte;

- evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie;

- calcularea indicatorilor de eficienţă;

- influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului);

- stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.

6.3 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului de producţie

Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai

mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest lucru este determinat de:

- resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;

- costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai

ridicat;

- costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte

numărul cumpărătorilor;

- o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe

piaţă crescând competitivitatea produselor.

Principalele căi de reducere a costurilor sunt:

1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;

2) reducerea stocurilor;

3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;

4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea

mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;

5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;

6) scăderea cheltuielilor administrative;

7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;

8) economii la cheltuielile de dezvoltare.

Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte

negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.

Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:

a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;

b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;

c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.

Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare

al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie

atunci când firma va înregistra pierderi.

Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi

mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o

optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost

de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai

mult posibil.

Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre

productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.

Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;

a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale

întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;

b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de

factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale

factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;

c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând

raportul capital / muncă.


Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre trendul

rezultatelor producţiei şi utilizarea unei activităţi suplimentare dintr-un factor de

producţie variabil, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi.

Are următoarele faze:

1. randamentul crescător – produsul marginal este mai mare ca produsul mediu, în

această fază a activităţii economice, trendul produsului mediu fiind crescător;

2. randament descrescător – produsul marginal are trend descrescător, iar produsul

mediu, după ce a cunoscut o creştere, începe, la rândul lui, să descrească;

3. faza de ineficienţă – produsul marginal are valoare negativă cu influenţe majore

asupra produsului mediu, în acest punct activitatea economică nu mai are

randament, continuarea ei neavând sens.

Cost de producţie (preţ de cost) – totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a

produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera,

materialele şi regia (costul luminii, chiriei etc.) necesare pentru a produce ceva sau

suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.

Comportamentul consumatorului – reprezintă o teorie iniţiată în secolul XIX

care, de-a lungul timpului, a suferit transformări importante, constituind o parte

semnificativă în studiul teoriei economice moderne. La început se considera că

achiziţionarea oricărui bun oferă consumatorului o satisfacţie pozitivă, utilizarea

marginală apărută în urma cumpărării unei unităţi adiţionale dintr-un bun oferea

cumpărătorului o utilitate invers proporţională cu cantitatea achiziţionată din acelaşi

bun. Economiştii consideră că punctul de maximă importanţă îl constituie venitul

consumatorului, care influenţează direct cantitatea de bunuri ce poate fi

achiziţionată.

Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici

producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de producţie

minime, modificarea nivelului producţiei prin combinarea variată a factorilor de

producţie sau substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este

influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.

7. CEREREA

7.1 Cererea şi factorii care o influenţează

Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma

cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea,

deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.

Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care

aspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp,

la un preţ unitar dat.

Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum, bunurile şi

serviciile procurându-se prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea este

condiţionată:

- pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei;

- iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor.

Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă

pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar,

considerat ca maxim într-un interval de timp, considerând calitatea mărfii ca

fiind dată şi acceptată de cumpărători.

În funcţie de cine exprimă cererea, aceasta poate fi:

- individuală – cererea manifestată din partea unui individ, întreprindere sau

instituţie pentru un anumit produs sau serviciu;

- agregată (totală):

o însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui produs sau

serviciu într-o anumită perioadă;

o ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale

pentru procurarea de bunuri şi servicii;

Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre

schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:

a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;

b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.

Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt:

1. de natură economică:

a. veniturile consumatorilor - între evoluţia veniturilor băneşti ale

consumatorilor şi a cererii există o relaţie directă: când veniturile cresc

cererea sporeşte, iar când acestea scad cererea se diminuează;

b. modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi:

o substituibile - adică două produse satisfac nevoi similare. Dacă preţul

la unul dintre produse creşte are loc sporirea cererii la bunul

substituibil;

o complementare – sunt bunurile consumate împreună (benzină-

maşină, televizor-energie electrică), iar creşterea preţului la unul din

produse diminuează consumul la ambele produse.

2. de natură extraeconomică:

a. numărul de cumpărători – când numărul cumpărătorilor pe piaţa unui

bun economic creşte, cererea totală la bunul respectiv creşte – este o

relaţie pozitivă;

b. preferinţele cumpărătorilor pentru un anumit bun – influenţează direct

evoluţia cererii, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un

bun economic, cererea totală pentru acel produs va creşte;

c. previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor – dacă se

prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru

bunul respectiv va creşzte şi se reduce dacă se prevede o scădere a

preţului;

d. utilitatea economică – între gradul de utilitate al unui bun economic şi

mărimea cererii este o relaţie directă;

e. factorii psihologici şi sociali – un rol important avându-l: relcama,

moda, mass-media etc., care influenţează opţiunile individului

manifestându-se astfel cererea stimulată.

7.2 Elasticitatea cererii şi importanţa ei

Elasticitatea cererii poate fi definită ca fiind:

- sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii,

- proprietatea cererii de a se modifica sub acţiunea factorilor care o

influenţează.

Elasticitatea cererii apare sub influenţa preţului şi a venitului, de aceea se

calculează în funcţie de preţ şi în funcţie de venit şi se măsoară cu ajutorul

coeficientului de elasticitate, care reprezintă gradul de modificare a cererii –

variabilă şi dependentă – în funcţie de modificarea unui factor al cererii – variabilă

independentă.

După elasticitatea cererii în raport de preţ (Ecp) există următoarele categorii

de bunuri:

a) bunuri cu cerere elastică (Ecp>1), la care modificarea preţului cu un anumit

procent va determina modificarea cererii cu o mărime mai mare;

b) bunuri cu cerere de elasticitate unitară (Ecp=1), la care modificarea preţului

cu un anumit procent determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii

cerute;

c) bunuri cu cerere inelastică (elasticitate subunitară) - (Ecp<1) – schimbarea

preţului cu un anumit procent determină o modificare a cererii cu o mărime

mai mică;

d) bunuri cu cerere perfect elastică (Ecp= > ∞) – la un preţ constant cererea va

creşte continuu la acel bun;

e) bunuri cu cerere perfect inelastică (Ecp= 0) – indiferent de modificarea

preţului cererea pentru acel bun va rămâne constantă.

Coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ se calculează potrivit următoarei

formule:

Ke/p = ∆Q(%) / ∆p(%) = [∆Q/Q0 x 100] / [∆p/p0 x 100],

unde:

∆Q(%) = modificarea procentuală a cererii;

∆p(%)= modificarea procentuală a preţului.

După elasticitatea cererii în raport de venit (Ec/v) există următoarele categorii

de bunuri:

a) bunuri normale (Ec/v<1) – sunt cele pentru care venitul şi cererea

evoluează în aceeaşi direcţie;

b) bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea şi venitul

evoluează în sensuri diferite, consumul scade la o creştere a venitului;

c) bunuri superioare (Ec/v>1) – sunt cele pentru care cererea creşte relativ

mai repede în raport cu creşterea venitului.

Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (Kc/v) se calculează

potrivit următoarei formule:

Kc/v = (∆Q/Q0) / (∆V/V0) = [(Q1 - Q0) / Q0] / [(V1 - V0) / V0],

unde:

∆V – variaţia venitului;

V0 = venitul din perioada iniţială;

V1 = venitul în perioada curentă;

p0 = preţul în perioada iniţială;

p1 = preţul în perioada curentă.

Coeficientul de elasticitate, în general, este pozitiv deoarece atunci când

veniturile cresc, de regulă, cererea creşte.

Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii.

Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai

mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi

factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:

1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al

unei familii; cu cât ponderea este mai mare, cu atât coeficientul de

elasticitate în funcţie de preţ este mai mare, celelalte condiţii

rămânând nemodificate;

2. gradul de substituire a bunurilor, între acest şi elasticitatea cererii

în funcţie de preţ, este o relaţie pozitivă, cu cât este mai mare

coeficientul elasticităţii cererii cu atât gradul de substituire este mai

mare şi invers;

3. gradul necesităţii de consum, bunurile pot fi grupate în două

categorii:

i. bunuri normale de strictă necesitate,

ii. bunuri de lux;

4. durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între aceasta

şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţ

existând o relaţie directă, pozitivă.


Cerere – cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană, care poate fi

achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la un preţ unitar.

Cerere globală (agregată) – termen macroeconomic care desemnează

ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea

de bunuri şi servicii.

Elasticitate:

– raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă

a altei mărimi;

– numărul de procente cu care se modifică un anumit fenomen la

modificarea cu un procent a factorului de determinare.

Elasticitatea încrucişată a cererii - mărime care reflectă influenţa produsă de

modificarea preţului unui bun asupra cererii unui alt bun,. Spre exemplu, elasticitatea

încrucişată a cererii pentru bunul A determinată de modificarea cu 1% a preţului

bunului B, în ipoteza că celelalte variabile rămân constante.

Cerere perfect inelastică – o modificare oricât de mică a preţului produce

variaţii foarte mari, tinzând spre infinit, ale cererii.

Cerere perfect inelastică (rigidă) – o modificare a preţului nu produce nici o

variaţie a cererii.

8. OFERTA

8.1 Funcţia ofertei

Oferta poate fi definită ca fiind:

• Sensibilitatea ofertei la schimbarea preţului sau a oricăreia dintre

condiţiile ofertei;

• Cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un

vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă

determinată de timp, la un anumit preţ unitar.

Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate în

mărimea şi dinamica preţului. Factorii care stau la baza explicării legii generale a

ofertei sunt următorii:

1) în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta se poate manifesta ca:

- ofertă individuală,

- oferta agregată;

2) în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, distingem:

- ofertă de bunuri independente (calculatoare, încălţăminte etc.);

- oferta complementară – când din producţia unor bunuri principale

rezultă bunuri secundare;

- oferta mixtă – bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite;

3) în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei:

- ofertă fixă – în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, care

impune o cantitate limitată de bunuri, imposibil de majorat;

- oferta flexibilă – ca rezultat al realităţii relative a factorilor de producţie,

iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor

disponibile;

4) în funcţie de factorul timp:

- ofertă instantanee;

- ofertă pe termen scurt;

- ofertă pe termen lung.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită

reprezintă conţinutul legii generale a ofertei; corespunzător acestei legi:

- creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;

- reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de

următorii factori:

1. costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun

determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină

scăderea ofertei;

2. preţul altor bunuri – din producţia unor bunuri principale rezultă

produse secundare din a căror vânzare rezultă venituri care pot avea o

pondere importantă în veniturile totale încasate;

3. numărul firmelor care produc acelaşi bun;

4. taxele şi subsidiile - reducerea taxelor va determina o creştere a ofertei;

5. previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite

firme se aşteaptă ca preţul să scadă oferta de pe piaţa prezentă va creşte,

celelalte condiţii rămânând constante;

6. evenimentele social-politice şi naturale.

8.2 Elasticitatea ofertei. Importanţa cunoaşterii ofertei şi elasticităţii ei

Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă, tendinţa ei fiind de a se

modifica în funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o

determină se numeşte elasticitate. Cei mai importanţi factori de care depinde

elasticitatea ofertei sunt:

- veniturile;

- preţurile de vânzare ale produselor.

Factorul cel mai important al modificării ofertei este preţul, în funcţie de care

bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii:

1) bunuri cu ofertă elastică (E0/p>1) (modificarea supraunitară)– este

proprie acelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit

procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite;

2) bunuri cu elasticitate unitară (E0/p=1) – modificarea preţului cu un

anumit procent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii

oferite;

3) bunuri cu ofertă inelastică (E0/p<1) (elasticitate subunitară)– când

preţul se modifică cu o anumită mărime, oferta se modifică cu o mărime

mai mică;

4) bunuri cu ofertă perfect elastică (E0/p=∞) este un caz extrem care nu

există în realitate;

5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (E0/p=0) – este un alt extrem, când la

orice modificare a preţului oferta nu se modifică.

Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii au o mare importanţă în procesul

decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile

totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de

adaptare a ofertei la această evoluţie.

Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului se exprimă prin

coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.

KE0/p= - ∆Q(%) / ∆p(%) = - [(∆Q /Q0) / (∆p /p0)] = - [(Q1 - Q0) / Q0] / [(p1 - p0) / p0],

∆p = variaţia preţului;

p1 = preţul în perioada curentă;

p0 = preţul în perioada iniţială.

Spre deosebire de cerere care este determinată în mare parte de factori

subiectivi, oferta depinde în mare măsură de factori obiectivi precum:

1) costul unitar al bunului – creşterea cererii pentru un anumit bun

influenţează creşterea ofertei care este dependentă de nivelul costului

de producţie unitar, când celelalte condiţii sunt constante;

2) posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora –

elasticitatea ofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi

stocat şi scade în condiţiile unor posibilităţi reduse de stocare;

3) durata perioadei de la modificarea preţului în funcţie de care

distingem:

a. perioada pieţei – cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului;

b. perioada scurtă – imprimă ofertei un caracter reativ inelastic;

c. perioada îndelungată – imprimă mişcarea simultană a cererii, ofertei

şi preţului;

4) numărul de ofertanţi (relaţie directă);

5) evenimente social-politice (care este o relaţie directă);

6) condiţiile naturale (relaţie directă).


Izocuantă – ansamblul combinaţiilor posibile dintre doi sau mai mulţi factori de

producţie care se substituie între ei, în condiţiile în care se obţine acelaşi volum al

producţiei.

Ofertă – cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător doreşte să o

comercializeze într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.

Ofertă globală (agregată) – termen macroeconomic care reprezintă ansamblul

bunurilor şi serviciilor livrate pe piaţă de către agenţii economici în cadrul unei

economii naţionale.

Elasticitatea ofertei – modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină

– veniturile şi preţurile.

Ofertă fixă – specifică situaţiei în care raritatea absolută a factorilor impune o

cantitate limitată de bunuri imposibil de majorat.

Ofertă flexibilă – se constituie atunci când raritatea factorilor este doar relativă,

iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor disponibile.

.

9. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DE FORMARE A PREŢULUI

9.1 Concurenţa – conţinut şi funcţii

Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la

viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe agenţii

economici:

- să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile cele

mai favorabile şi la costuri cât mai reduse;

- să satisfacă interesele tuturor participanţilor la activitatea economică;

- să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă;

- să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică

şi extraeconomică, concurenţa poate fi:

1. loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin

folosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor

economice de luptă concurenţială, care sunt:

o menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor;

o scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă;

o introducerea în fabricaţie şi lansarea pe piaţă a unor produse noi, care

să atragă clienţii;

o acordarea unor avantaje suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare,

termene de garanţie, credite etc.);

o informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii;

o puterea economică a fiecărui participant (randamentul factorilor de

producţie utilizaţi, mărimea capitalului firmei, volumul şi calitatea

resurselor folosite etc.);

o sponsorizarea unor acţiuni cu caracter social, cultural, sportiv,

emisiuni radio-TV etc.

2. neloială – bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate

în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare

utilizând instrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a

pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi

concurenţi, astfel:

o specularea unor situaţii critice (războaie, crize, economice, calamităţi);

o crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în

scopuri speculative;

o discreditarea activităţii adversarilor sau produselor unor firme

concurente;

o violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale firmelor

concurente;

o trafic de influenţă, mită, şantaj;

o presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente;

o evaziune fiscală, stimulente acordate clienţilor etc.

3. perfectă – când se exercită între un număr teoretic nelimitat de

producători şi consumatori, cumpărătorul având o mare libertate de

alegere;

4. imperfectă – apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii

sunt în număr mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor

lor.

În economia de piaţă, concurenşa prin funcţiile ei generale, îndeplinelşte un rol

important în economie, stimulând progresul economic, rol ce se reflectă în efectele

ei pozitive:

- oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţine

profituri convenabile, favorizându-l pe cel eficient, abil şi dezavantajându-l pe cel ce

nu se adaptează exigenţelor pieţei;

- prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acestuia se pune în

mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând

acestora şi consumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei,

circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice;

- menţinerea preţurilor de vânzare la un nivel real şi reducerea costurilor de

producţie;

- creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii

produselor;

- întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând

întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic, stimulându-le iniţiativa,

creativitatea;

- determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.

Concurenţa poate genera şi apariţia unor efecte negative, ea nu poate soluţiona

de la sine problemele economiei de piaţă manifestându-se ca un proces

contradictoriu:

- generează confruntări neloiale între competitori;

- sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei

care îşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale

celor cu venituri mici;

- reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau

cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător.

9.2 Piaţa, mecanismele şi legităţile ei

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţei

care a avut o evoluţie continuă.

Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economia

concurenţială, care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă,

deciziile lor să interacţioneze, ea devenind instituţia care mediază aceste legături.

Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şi

spaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.

9.2.1 Piaţa: conţinut şi funcţii

Piaţa poate fi definită ca fiind:

- locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor

asociale cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi

convenabile pentru ei;

- gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact

şi schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară.

Piaţa poate fi înţeleasă în accepţiunea ei spaţială şi economică.

În accepţiunea ei economică, piaţa, susţine Michel Didier, apare ca o adevărată

reţea de comunicaţii între vânzători şi cumpărători, care se informează reciproc

despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre preţurile cerute sau propuse pentru

încheierea tranzacţiilor.

Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut

necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:

1. Piaţa asigură contractul permanent dintre producătorii şi consumatorii

de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel

microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:

- dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul

trebuinţelor economice ale societăţii orientând activităţile de producere a

bunurilor şi serviciilor;

- jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici

îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale financiare şi umane

în cadrul pieţei;

- sistemul propriu de pârgii economice creat de piaţă duce la reglarea

acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.

2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare

agenţilor economici. În calitatea lor de producători şi consumatori.

Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un sistemk

de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se poate

realiza după criterii diferite:

1. După natura economică a bunurilor care constituie obiectul

tranzacţiilor:

a. piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului

final;

b. piaţa prodfactorilor – care cuprinde:

piaţa muncii,

piaţa pământului,

piaţa capitalului,

piaţa informaţiei,

piaţa resurselor naturale,

piaţa de marketing,

piaţa creaţiei tehnice,

piaţa serviciilor manageriale,

piaţa monetară;

c. piaţa financiar-valutară– care cuprinde:

piaţa financiară,

piaţa schimburilor valutare.

2. După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:

a. piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în

momentul tranzacţiei;

b. piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra

bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare.

3. După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting:

a. piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi

moment;

b. piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen

convenit în momentul încheierii acesteia;

c. piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.

4. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:

a. piaţa bunurilor omogene – uniforme;

b. piaţa bunurilor eterogene – diversificate.

5. După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice:

a. pieţe locale;

b. piaţe zonale (regionale);

c. pieţe naţionale;

d. piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.

6. După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:

a. piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este

mai mare decât oferta;

b. piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este

mai mare decât cererea.

7. După tipul de concurenţă distingem:

a. piaţa cu concurenţă perfectă (pură);

b. piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:

piaţa cu concurenţă de monopol,

piaţa cu concurenţă de oligopol,

piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson),

piaţa cu concurenţă monopolistică.

Din tripla definire a pieţei:

1. piaţa fiecărui bun şi serviciu,

2. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor,

3. piaţa ca mecanism care reglează economia,

rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente care

formează sistemul de pieţe, caracterizat prin:

1) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării distingându-se:

a. bunuri omogene,

b. bunuri eterogene;

2) numărul subiecţilor participanţi;

3) puterea economică a participanţilor utilizându-se termenii de:

a. atomicitate – subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică

apropiate;

b. molecularitate – participanţii sunt mezoagenţi economici cu puteri

economice diferite;

4) gradul de cunoaştere a mediului economic de către agenţii participanţi

la piaţă;

5) caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor economici,

reflectate în atributele de libertate, mobilitate, fluiditate, iniţiativele

subiecţilor participanţi la piaţă.

9.2.2 Preţul şi echilibrul pieţei

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită

pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor

bilaterale de piaţă.

Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte

vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.

Considerat ca o variabilă intependentă, creşterea sau scăderea preţului determină

modificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă. Nivelul şi dinamica

cererii şi ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel:

Din partea cererii, preţul va fi influenţat de:

- utilitatea economoică pe care consumatorul o atribuie unui bun;

- veniturile de care dispune;

- preferinţele sale;

- preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe;

- preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile).

Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta, preţul

bunului respectiv creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei

de ofertă, şi invers, când cererea este mai mică decât oferta, preţul scade

stimulând cererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau egaliza cu

bunul respectiv.

Din partea ofertei, preţul va fi influenţat de:

- costul producţiei,

- costul stocării produselor,

- nivelul impozitelor şi al taxelor,

- numărul firmelor concurente pe piaţă,

- preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe.

Atunci când oferta de mai mare decât cererea la un bun economic va

determina scăderea preţului, stimulând cererea să crească la nivelul ofertei

existente, şi invers, dacă oferta este mai mică decât cererea, ea va duce la

scumpirea produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.

Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale

formării şi funcţionării preţurilor, trăsături care îşi au sursă primară în teoria

factorilor de producţie. În practica economică, se întâlnesc trei categorii de preţuri:

1) preţuri libere – care se formează în condiţii de concurenţă deschisă, la

intersecţia cererii cu oferta;

2) preţuri administrate – care sunt impuse de firme mari, dominate pe piaţă

sau controlate de stat;

3) preţuri mixte – care se formează prin împletirea mecanismului pieţei cu

intervenţia statului sau a firmelor care, prin puterea lor economică, domină

segmente mari ale pieţei.

Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde preţurile s-ar forma liber, acestea ar

tinde să echilibreze cererea şi oferta totală, formându-se astfel preţul de echilibru.

Preţul de echilibru poate fi definit ca fiind preţul la care cantitatea ce se

poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, când cererea şi oferta

acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări

pe piaţă.

Creşterea sau diminuarea preţului de echilibru duce, în anumite cazuri, la

scăderea cantităţii vândute. Cunoscut şi sub denumirea de preţ de piaţă, el reprezintă

acel preţ la care produsele şi serviciile vor fi efectiv schimbate pentru bani,

formându-se pe baza forţelor pieţei, la acel punct de echilibru la care curba cererii

intersectează curba ofertei.

Agenţii economici tind spre acest preţ de echilibru, deoarece el este un punct de

atracţie, pe măsură ce se apropie mai mult de el:

- riscurile lor se diminuează şi dispar;

- creşte gradul de reuşită în acţiunile lor;

- cererea şi oferta tind să se echilibreze.

De aceea preţul de echilibru este căutat frecvent de toţi participanţii la actele

de schimb pe piaţă, deoarece mărimea sa, la un moment dat, depinde de:

- costurile de producţie;

- veniturile şi comportamentul consumatorului;

- preţurile altor bunuri economice;

- evoluţia cererii şi ofertei etc.

Preţul de echilibru se poate stabili:

- la un nivel înalt, când cresc veniturile cumpărătorilor;

- la un nivel scăzut, când agenţii economici produc cu costuri mai mici.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

1. apare spontan pe piaţă, prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi

oferta);

2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forţe ale pieţei

la acel nivel la care vânzările sunt maxime;

3. este unic pentru fiecare bun economic;

4. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind

un punct de atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile;

5. este un preţ dinamic, creşterea sau scăderea lui depind de evoluţia

raportului cerere-ofertă;

6. asigură un echilibru dinamic al pieţei.

Deoarece aceste condiţii nu pot fi realizate pe piaţa reală, rezultă că starea

de echilibru nu pot fi atinse, decât ca tendinţă.

9.3 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel mai frecvent în

realitate, ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al

analizei economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia.

Concurenţa perfectă sau „pură” presupune un raport de piaţă în care:

- pe de o parte, toţi vânzătorii să-şi vândă producţia iar mărfurile să fie

oferite la preţul pieţei, fără ca acest preţ să poată fi influenţat de

vreunul dintre ei,

- iar pe de altă parte, cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce îşi

doresc, la acelaşi preţ al pieţei, pe care nu îl pot influenţa după voinţa

lor.

Piaţa cu concurenţă perfectă sau „pură” se caracterizează prin:

1. atomicitatea participanţilor, adică existenţa a numeroşi cumpărători şi

vânzători, având putere economică mică şi sensibil egală; vânzătorii îşi pot

desface toată producţia, iar cumpărătorii achiziţionează tot ce doresc la preţul

pieţei, fără a-l putea influenţa;

2. produsele şi serviciile oferite spre vânzare sunt relativ omogene;

3. transparenţa perfectă a pieţei, adică există o informare perfectă a tuturor

vânzătorilor şi cumpărătorilor privind situaţia pieţei;

4. nu există nici un fel de restricţii privind pătrunderea pe piaţă a celor

care doresc acest lucru;

5. imobilitatea factorilor de producţie, care se găsesc liber şi nelimitat, orice

agent economic putându-i procura oricând, în cantităţile de care are nevoie.

Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în

practică nu se pot întruni simultan toate cele cinci caracteristici, iar dacă o

caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot

întruni trei din cele cinci caracteristici:

- atomicitatea;

- transparenţa;

- intrarea-ieşirea liberă pe piaţă,

iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când particularităţile

respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

1. se informează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;

2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sau

consumatori;

3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de

producător şi nici de consumator;

4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continua

mişcare a acestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia

să fie dinamice.

Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, pe

fiecare piaţă numai în condiţiile în care:

1. consumatorul cunoaşte oferta totală de pe toate pieţele (volum, calitate,

structură), facilităţile oferite la vânzarea produselor, putând face cea mai

bună alegere;

2. producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie, modalităţile

de combinare şi utilizare eficientă a acestora, putând să-şi stabilească

planuri de producţie care să-i asigure maximizarea profitului;

3. toate schimburile economice sunt libere, nici producătorii, nici

consumatorii nu pot influenţa preţul şi nici nu pot limita concurenţa;

4. toţi participanţii pe piaţă sunt permament şi perfect informaţi privind

modificările preţurilor, prin pârghii economico-financiare.

9.4 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formării preţului

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii

economici – vânzători şi cumpărători – pot să influenţeze, prin acţiunile lor

unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţului, cu

intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate, deoarece

concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizeze teoretice.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:

1. existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor

cumpărători numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi

a multor vânzări (oligopsonul);

2. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla

preţul;

3. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;

4. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau

într-o ramură;

5. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este

deficitară;

6. există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;

7. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea

consumatorului.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele

diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor

economici producători şi consumatori, astfel:

- piaţă cu concurenţă monopolistă;

- piaţă cu concurenţă de monopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).

9.4.1 Piaţa cu concurenţă monopolistică

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrul

căreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o

oarecare măsură cererea, oferta şi preţul.

Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstrează

trăsăturile concurenţei perfect astfel:

1. produsele sunt diferenţiate atât prin calitate, cât şi prin serviciile prestate

cumpărătorului acelui produs;

2. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi substituibilitatea

produselor diversificate, ci prin: reclamă, design, servicii la vânzare şi

post-vânzare etc.;

3. atomicitatea cererii şi oferte;

4. se accentuează diferenţierea produselor;

5. există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie;

6. transparenţa pieţei este parţială.

Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea de

concurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor, a corporaţiilor multinaţionale şi

transnaţionale, care îşi stabilesc propriile preţuri, astfel încât, cu cât este mai mare o

corporaţie, cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. Preţurile marilor

corporaţii devin preţuri lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firme

din cadrul ramurii.

Au apărut astfel preţurile administrate, ca urmare a unor înţelegeri tacite între

marile firme, care se sustrag, pe o perioadă mai lungă, fluctuaţiilor forţelor reale ale

pieţei.

Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţul

de echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât costul marginal (Gilbert

Abraham-Frois).

Cu cât numărul concurenţilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenţa

forţele pieţei este mai mare, cu atât mecanismul preţurilor se apropie şi se

aseamănă celui de monopol.

Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu, iar capacitatea fiecărei firme de a

influenţa piaţa produsului se divizează, cu atât mecanismul preţurilor se apropie de

cel caracteristic concurenţei perfecte.

9.4.2 Piaţa cu concurenţă de monopol

Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa domină de un singur

producător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există

substituenţi, firma impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului.

Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:

1. unicitate şi gigantism – piaţa este influenţată prin impunerea unor

condiţii de vânzare;

2. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, design, servicii la

vânzare şi post-vânzare);

3. existeţa unor piedici la intrarea în ramură în special de natură

tehnică, comercială, financiare;

4. lipsa de transparenţă a pieţei – piaţa fiind supusă riscurilor şi

incertitudinii;

5. imobilitatea factorilor de producţie – care prezintă fenomenul de

fricţiune şi inerţie în procesul de fluidizare a cererii, ofertei şi preţurilor.

Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un

singur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.

Monopolul bilateral – reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc,

negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător.

Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de

piaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei

şi preţul de vânzare, şi un număr mare de producători.

Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistenţă în fapt, în care un producător

nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun fără înlocuitor.

Monopolul de marcă – situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit

produs care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la marcă, ci la

produse de calităţi asemănătoare.

Monopolul temporar – situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la

vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în momentul în care

produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.

Monopolul discriminatoriu – situaţia în care monopolistul vinde acelaşi

produs la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunc când produsul este vândut pe

pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.

9.4.3 Piaţa cu concurenţă de oligopol

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte, care reflectă o piaţă

dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare de

cumpărători mici şi răzleţi.

Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă o

piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt:

1. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători – preţurile

produselor, cantitatea vândută şi profitul unui producător depind de

reacţiile celorlalţi producători;

2. gradul înalt de concentrare a capitalului producţiei – poate fi

analizat atât la nivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial;

3. diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi submărcilor de

fabricaţie.

Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol:

1. interdependenţa şi incertitudinea – preţurile sunt rigide fiind fixate de

marile întreprinderi;

2. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;

3. obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;

4. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului”

(publicitate, fiabilitatea produsului etc.);

5. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a

politicilor firmelor participante.

Oligopolurile pot fi:

a) oligopoluri antagoniste:

o oligopolul bilateral;

b) oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri:

o explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;

o neoficiale sau tacite.

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de

producători:

- dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol;

- dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi

oligopol.

Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse

similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică

aproximativ egală.

Există trei situaţii de piaţă:

1. Duopolul simetric (cournot) sau ipoteza dublei dependente – este

situaţia de piaţă în care există doi vânzători care nu încearcă să domine

piaţa:

a. produsul vândut este omogen;

b. preţul la care îl comercializează cei doi este identic;

c. singura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o

poate vinde pentru a obţine profit maxim.

Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălalt vânzător

doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atât de mare

încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi va ajusta oferta

proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim.

Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul

dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei.

2. Duopol asimetric (stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă

există doi vânzători:

a. unul care domină piaţa, care este conştient şi anticipează tot timpul

mişcările celui de-al doilea vânzător;

b. celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă

la condiţiile pe care le impune primul, fără a putea atinge însă volumul

de producţie al acestuia.

3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii, apare atunci

când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare

dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai

lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci

prin intermediul preţurilor. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul

unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt, fie la o alianţă

între vânzători. Conform ipotezei dublei dominaţii, pe piaţă, nu poate

exista nici un punct de echilibru.

9.5 Implicarea statului în formarea preţului

Intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor urmăreşte

prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea stabilităţii

economiei şi sporirea eficienţei sale, având la bază o diversitate de metode

economice sau extraeconomice, pe care statul le foloseşte pentru:

- frânarea creşterii preţurilor în general, prin menţinerea la un nivel scăzut a

celor din sectorul de stat;

- achiziţionarea de către stat a unor cantităţi importante de materii prime şi

materiale strategice, la preţuri minime garantate şi manevrarea lor în

perioada creşterii preţurilor;

- asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază;

- menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii

industriale;

- subvenţionarea preţurilor în condiţiile în care unele ramuri se confruntă cu

dificultăţi financiare;

- „îngheţarea preţurilor”, fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificării

lor.

Liberalizarea preţurilor, trecerea de la preţurile centralizate la cele formate

preponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei, generează efecte pozitive asupra

evoluţiei economiei naţionale.


Politici antitrust – ansamblul de reglementări legiferate în diferite ţări

dezvoltate care interzic încheierea de înţelegeri monopoliste între întreprinderi, care

ar duce la diminuarea sau dispariţia liberei concurenţe. S.U.A. a elaborat o lege a

antitrust în 2 iulie 1890, sub presiunea opiniei publice, a proprietarilor de

întreprinderi mici şi mijlocii ce se vedeau înlăturaţi de pe piaţă de către marile

trusturi.

Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică – reducerea

costurilor sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare, acordarea

unor facilităţi clienţilor, creşterea calităţii etc.

Infracţiuni economice în lupta de concurenţă:

- înţelegerea între vânzători în scopul împiedicării concurenţei;

- atragerea clientului printr-o publicitate sau etichetare incorectă a

produsului;

- atragerea consumatorului prin preţuri promoţionale, pentru a vinde

ulterior altceva decât ce i s-a promis;

- practicarea unor preţuri scăzute sub cele ale concurenţilor.

Fluiditate – noţiune utilizată pentru a caracteriza situaţia în care oferta se

adaptează uşor cererii.

Atomicitatea pieţei – piaţa este caracterizată prin atomicitate în momentul în

care ea reuneşte un număr atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi, care nu pot

influenţa în nici un fel funcţionarea acesteia.

Cartel – asociaţie de agenţi economici autonomi ce funcţionează pe aceeaşi

piaţă şi care convin de comun acord asupra aspectelor legate de nivelul producţiei

segmgmentele de piaţă pe care îşi desfăşoară activitatea, preţurile exercitate,

decizând să-şi consolideze o poziţie dominată pe piaţă.

Trustul – se manifestă ca o concentrare de capitaluri grupate sub aceeaşi

conducere.

Holding – firmă care posedă acţiuni şi deţine controlul altor firme, asigurând

managementul grupului astfel constituit.

10. REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

10.1 Salariul 10.2 Profitul 10.3 Dobânda 10.4 Renta

10.1 Salariul

Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de

bani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat

sensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine, ci pentru

altcineva, de care este dependent juridic sau economic.

Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte

posesorul forţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca

factor de producţie.

Deci, salariul reprezintă preţul muncii.

În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:

- este un venit provenit din muncă;

- este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;

- este plată pentru închirierea serviciilor;

- reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;

- este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;

- este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.

Salariul poate fi privit din două puncte de vedere:

- din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupune

combinarea factorilor de producţie, salariul este un cost, o componentă a

costului total al bunului economic obţinut (pentru firmă);

- din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune

vânzarea pe piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit,

prin munca depusă, la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).

Conţinutul salariului poate fi tratat în maniere diferite, având loc pe baza

analizei unor teorii privind substanţa salariului, teorii care pot fi grupate în două

categorii:

1. teoria monistă,

2. teoria dualistă.

În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare:

1. salarizarea în acord – plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi,

produse, etc., la care durata timpului de muncă pentru realizarea respectivei munci nu

este arătată în mod expres. Acordul poate fi:

- individual – este stimulativ pentru lucrători, practicându-se acolo unde poate

fi măsurată munca individuală şi nu primează calitatea;

- colectiv - se realizează pe echipe;

- global – se realizează pe întreprindere, fabrică etc.

După tariful aplicat distingem:

- salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga

cantitate de produse;

- salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau să

scadă după o anumită cantitate de produse, în funcţie de interesele societăţii;

2. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat,

fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea

de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită. La

nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare este folosită pentru remunerarea

lucrătorilor din sectorul administrativ.

3. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, în

funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. Este o

formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la prestarea unor ore de muncă

suplimentare, dacă doresc să obţină un salariu mai mare.

Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţii

principale de acţiune, şi anume:

1. Corectarea – vizează toate formele de salarizare concretizându-se în:

a) adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie;

b) micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt la

muncă egală;

c) creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent;

d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile,

responsabilităţi de conducere etc.

2. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor la împărţirea

beneficiilor obţinute de unitatea unde lucrează, astfel:

a) participarea directă la beneficii;

b) participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la

unitatea unde îşi desfăşoară activitatea;

c) stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie

salariaţilor din beneficiu.

3. Socializarea are în vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste cel primit

pentru munca depusă, realizându-se sub două forme:

a) salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru

naşteri etc.;

b) salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a

unei categorii de salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj, accidente

de muncă, boli profesionale etc.).

Salariul individual poate fi privit sub două forme:

1. Salariul nominal – reprezintă suma de bani primită de salariat de la firma

la care lucrează, mărimea lui depinzând de:

situaţia economico-socială;

raportul cerere-ofertă de forţă de muncă;

politica de salarizare pe criterii naţionale, regionale, rasiale etc.

2. Salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi

cumpărate la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.

Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:

• mărimea salariului nominal – relaţie directă;

• nivelul preţurilor – relaţie indirectă;

• nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă;

• puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă;

• revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt

satisfăcute.

Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori:

- costul resurselor de muncă – se referă la cheltuielile pentru producerea şi

reproducerea forţei de muncă;

- raportul dinre cererea şi oferta de muncă, dacă oferta de muncitori

calificaţi pentru domeniul respectiv este unică, salariul se va stabili la un

nivel mai ridicat;

- productivitatea muncii - cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit

mai mare, iar salariatul primeşte un salariu mai mare;

- gradul de dezvoltare economică a ţării, mărimea lui diferă pe ţări, zone,

înregistrând o tendinţă generală de creştere, în raport cu perioada anterioară;

- mobilitatea forţei de muncă – dacă mobilitatea este mai mare şi o parte

forţei de muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este mai bine plătită,

reducerea forţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile;

- discriminarea în angajare poate favoriza un grup în raport cu altele, în ceea

ce priveşte angajările, salariile sau promovarea pentru alte motive decât

capacitatea de a practica o anumită meserie;

- gradul de organizare în sindicate;

- legislaţie cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară

etc.

10.2 Profitul

Termenul de profit este de origine latină şi provine de la profitare, care

înseamnă a progresa, a da rezultate.

Profitul poate fi definit ca fiind:

- diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielile rezultate din activitatea

unui agent economic;

- beneficiul, câştigul, avantajul, venitul realizat sub formă bănească din

producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor.

Profitul este format din:

• profit normal sau ordinar – reprezintă profitul minim pe care o

întreprindere trebuie să-l realizeze pentru a-şi putea continua

activitatea;

• profitul supranormal sau economic – reprezintă diferenţa dintre

venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor întrebuinţaţi într-

o anumită perioadă de către o întreprindere. El se realizează numai în

procesul schimbului în cadrul mecanismelor pieţei concurenţiale unde

domină incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate

de către producători;

• profitul de monopol sau supraprofitul – obţinut peste profitul

normal de către agenţii economici care dispun de condiţii naturale sau

economice pentru care alţii nu le au, şi de care se folosesc printr-o

concurenţă imperfectă. Profitul se determină conform reglementărilor

în vigoare în fiecare ţară, ca o sumă globală cu două componente:

1. Profitul legitim sau normal – reprezintă suma ce revine agentului economic,

posesor al unui factor de producţie, pentru contribuţia adusă la activitatea economică.

Este considerat legal, normal şi este expresia unor venituri însuşite ca urmare a

progreselor economice şi tehnice realizate de firmă prin:

• utilizarea unor mijloace de muncă perfecţionate;

• îmbunătăţirea produselor şi înnoirea lor;

• organizarea superioară a activităţii economice .

2. Profitul nelegitim sau venitul necâştigat reprezintă suma însuşită de agentul

economic fără a avea o contribuţie la activitatea economică şi se realizează în

contextul încălcării legalităţii prin:

• atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege;

• practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate;

• sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor;

• economii nejustificate la cheltuielile pentru protecţia mediului;

• obţinerea unor câştiguri din inflaţie şi alte fenomene social-economice.

Agentul economic poate dispune de profit numai după plata impozitului,

impozitarea reflectând punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce rămâne

efectiv la agentul economic, numit profit admis;

Profitul admis reprezintă profitul net, adică ceea ce rămâne proprietarului

de capital după ce a plătit impozitul

Pa = Pb – lpp,

unde:

Pa = profit admis

Pb = profit brut

lpp = impozit pe profit

Profitul admis reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului care se

stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici, ci de decizia autorităţilor şi de

politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri şi

subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc.

Un rol foarte important revine mărimii şi dinamicii profitului.

Mărimea profitului este variabilă în timp şi spaţiu şi se exprimă:

1. absolut, ca masă a profitului, care se determină ca diferenţă între venituri şi

cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper important

pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice;

2. relativ, ca rată a profitului, ce se calculează ca raport procentual între masa

profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia, volumul capitalului

folosit sau cifra de afaceri. Se calculează următoarele tipuri de rate de profit

(pr’):

• rata comercială – prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri

(CA):

pr’ = (Pr/CA) x 100

• rata economică – prin raportarea profitului (Pr) la activele totale ale

întreprinderii (AT):

pr’ = (Pr/AT)x100

• rata financiară – raportarea profitului la activele proprii (AP):

pr’ = (Pr/AP)x100

• rata rentabilităţii se determină ca raport al fiecărei forme de profit, la

forma corespunzătoare de cost.

Factorii care influenţează mărimea profitului sunt:

1. nivelul costului mărfii sau serviciului – invers proporţional;

2. nivelul preţului mărfii sau serviciului – direct proporţional;

3. volumul serviciilor sau produselor realizate – direct proporţional;

4. structura producţiei de bunuri şi servicii realizate – direct proporţional când

sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat şi invers proporţional când se

reduc în favoarea celor cu profit scăzut;

5. viteza de rotaţie a capitalului – direct proporţional;

6. modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii

factorilor de producţie – dacă salariul, dobânda şi renta cresc, scade profitul

şi invers.

10.3 Dobânda

În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revine

proprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea

dreptului de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumită

perioadă de timp.

Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda este

un venit.

Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:

1. economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare,

fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi;

2. economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne

disponibilă după plata dividendelor;

3. economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai

mari decât cheltuielile bugetare.

În sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui

capital utilizat în condiţii normale, în activitatea economică.

Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:

1. dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea certificatelor de

depozit sau a bonurilor de trezorerie;

2. dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de

comerţ numită şi taxă de scont comercială;

3. dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt,

împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi

banca de emisiune;

4. dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii

financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus, care

este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului;

5. dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt

constituite de bănci, la casele de economii;

6. dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;

7. dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni;

Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:

a) masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteşte

debitorul, creditorul său;

b) rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raport

procentual între dobândă (D), primită sau plătită, şi suma care a făcut

obiectul împrumutului (C).

d’ = (D/C) x 100, unde:

d’ = rata dobânzii,

D = dobânda totală,

C = capitalul împrumutat.

Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers proporţional.

Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancă de la cei pe care

i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi, care reprezintă câştigul brut. Dacă

din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne profitul sau

câştigul net.

Există două modalităţi de calcul al dobânzii:

1. Dobânda simplă – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mică

de un an sau la cele cu scadenţă după un an, dacă rambursarea creditului se face în

rate egale. Se determină după formula:

D = C x d’ x n,

unde:

D = dobânda simplă,

C = creditul,

d’ = rata anuală a dobânzii,

n = durata împrumutului în ani.

2. Dobânda compusă sau capitalizată – se calculează la creditele acordate pe o

perioadă mai mare de un an, dacă rambursarea datoriei şi dobânzii aferente se face la

sfârşitul perioadei. Dobânda neplătită în primul an se adaugă la suma împrumutată

fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. Este numită „dobândă la dobândă” şi

se determină după următoarea formulă:

Sn = S0(1+d’)n

D = Sn – S0

d’ = D / (C x n) x 100

unde:

Sn = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei,

S0 = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul),

d’ = rata anuală a dobânzii,

n = durata împrumutului în ani,

c = creditul,

D = dobânda totală plătită băncii.

Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii:

1. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; dacă riscul

asumat de creditor este mare, rata dobânzii creşte astfel încât dobânda

percepută la credit, numită dobândă pură sau netă, se adaugă prima de

asigurare contra riscului, obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi

cheltuielile de gestionare a creditului, suportate de către bancă;

2. riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară – când cererea

creşte, rata dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii

scade;

3. inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul

inflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda

reală, corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist;

4. conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări, cât şi pe

plan internaţional;

5. durata creditului – dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii

este mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce

la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei

dobânzii la creditele pe termen lung;

6. costul procesului de acordare de împrumuturi – la împrumuturile mari

care se reîntorc la creditori dintr-o dată, costurile sunt mult mai mici decât în

cazul împrumuturilor mici care se returnează creditorului în rate;

7. rata de scont practicată de Banca Centrală la refinanţarea băncilor;

8. oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă;

9. raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit;

10. starea generală a economiei etc.

Băncile intervin în scăderea masei monetare, când necesităţile economiei impun

acest lucru, reducerea masei băneşti făcându-se prin:

• limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime

şi a unui cuantum (procent);

• creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii, la intervenţia

Băncii Centrale;

• schimbul valutar al monedei naţionale pe monede străine

convertibile.

10.4 Renta

Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de

producţie care aparţine unei alte persoane.

Renta poate fi privită sub două forme:

- sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători,

produse de calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;

- sub formă bănească ca rentă economică, adică venitul obţinut de către

deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi

insensibilă la creşterea preţului de vânzare.

Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo, care defineşte

renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului

funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului.

Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa

dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o

poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.

Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă

funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent

de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.

Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită

proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de

folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei,

este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al

produselor.

Renta se poate exprima şi măsura în:

- mărime absolută – renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al

produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului;

- mărime relativă – renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de

terenul arendat.

Renta poate fi absolută sau diferenţială.

Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor

economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt

obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de

vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe

terenurile cu o fertilitate mai mică.

Renta diferenţială se împarte în:

- renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de

fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea

ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile

cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate

pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este

caracteristica predominantă a agriculturii extensive;

- renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi

teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi

randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine

astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării

contractului de arendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura

intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole.

Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem:

- renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi

foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori.

Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol

la aceste produse;

- renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine

sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;

- renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din

cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi

întreţinute artificial;

- renta industrială (comercială) – reprezintă surplusul de venit obţinut de

marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor

mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari);

- rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în

urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau

mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori:

1. mărimea şi evoluţia rentei – influenţează direct preţul pământului, fapt

evidenţiat de formula:

Pp = R/d’

Pp = preţul pământului,

R = renta anuală,

d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor, pentru dreptul de a le

folosi suma depusă pe termen de un an.

2. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţul

pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt mai

tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai

mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia;

3. cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că pământul

este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;

4. cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţului

pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin

utilizare permite obţinerea produselor agricole;

5. posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe

şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie

directă);

6. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de

aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi

preţul pământului;

7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de

terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de

terenuri agricole.


Teoria monistă – în concepţia acestei teorii, substanţa salariului este explicată

printr-un singur factor de producţie astfel:

- costul formării resurselor de muncă, salariul fiind suma care asigură

subzistenţa salariatului şi a familiei acestuia;

- productivitatea muncii, salariul este o parte a rezultatelor obţinute prin

munca depusă de lucrător, creşterea salariului putându-se face doar pe seama

creşterii productivităţii, care trebuie să devanseze creşterile salariale;

- capitalul cultural reprezintă cunoştinţele acumulate, aptitudinile, experienţa

profesională etc., salariul fiind suma plătită pentru a beneficia de acest

capital cultural care se formează prin intermediul capitalului economic.

Teoria dualistă – în concepţia acestei teorii, substanţa salariului constă

concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. Mărimea

salariului trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei

de muncă.

Formele de salarizare:

- sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor

individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite;

- realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine

salariaţilor, activitatea depusă de ei şi alte elemente economice, sociale,

psihologicve sau de altă natură.

Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un

câştig mai mare prin prelungirea timpului de muncă în defavoarea timpului liber.

Efectul de venit are în vedere renunţarea la munca suplimentară în favoarea

timpul liber din momentul în care mărimea salariului atinge un nivel care îi permite

să ducă un trai decent.

Maximizarea profitului – întreprinderea poate vinde orice cantitate din

produsele ei pe piaţă, cu condiţia de a o face la preţul pieţei, alegând acel volum de

producţie care îi maximizează profitul. Creşterea producţiei duce la creşterea

venitului total şi a costului total, astfel, dacă sporirea venitului (marginal) este

superioară creşterii costului (costul marginal) profitul va creşte şi deci vom putea

mări producţia. Profitul maxim este realizat când venitul marginal este egal cu costul

marginal.

Cifră de afaceri – indicator sintetic economico-financiar care exprimă valoarea

veniturilor obţinute de o firmă în cursul unei perioade de timp, de obicei un an.

Taxa oficială a scontului – formă specifică a ratei dobânzii prin care băncile

comerciale pot fi refinanţate de banca centrală, care poate influenţa nivelul ratelor

dobânzii în economie prin stabilirea taxei oficiale a dobânzii în economie. Dacă taxa

scontului creşte, înseamnă că banca centrală urmăreşte o diminuare a creditelor pe

care le pot acorda băncile comerciale. Când taxa oficială a scontului scade, înseamnă

că banca centrală urmăreşte o creştere a creditelor pe care le pot acorda băncile

comerciale.

Taxa rescontului – taxa percepută, sub formă de rată a dobânzii, de către banca

centrală de la băncile comerciale pentru operaţia de rescontare a titlurilor.

Capitalizare – transformarea dobânzii primite în capital – adică calcularea de

dobândă la dobândă.

Rata reală a dobânzii se calculează prin „deflatare”, adică scăzând din rata

nominală a dobânzii rata inflaţiei. Atât pentru creditor cât şi debitor contează

valoarea reală a dobânzii percepute sau plătite.

Arendare – cedarea dreptului de folosinţă a unor bunuri pe o perioadă de timp

determinată, în schimbul unei sume de bani numită arendă.

Arendaş – persoană care preia, în schimbul unei arende, de la proprietarul

funciar, dreptul de a folosi pe timp determinat, terenul acestuia şi de a organoiza

procesul de producţie agricol, conform prevederilor din contractul de arendă.

Preţul pământului – suma de bani pe care o plăteşte cumpărătorul unei

suprafeţe de teren, vânzătorului acesteia, pentru transferarea dreptului de proprietate

prin actul de vânzare-cumpărare.

11. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURILE PUBLICE

11.1 Cauzele eşecului pieţelor 11.2 Situaţi de eşec al pieţelor

11.1 Cauzele eşcului pieţelor

Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o

alocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu

rol corector.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în

afara schimbului drepturilor de proprietate astfel:

- când piaţa asigură o alocare eficientă a resurselor, posibilităţile de schimb

avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate

maximal;

- când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, anumite posibilităţi de

schimb avantajos rămân nevalorificate.

Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a

resurselor, sunt:

1. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează:

a) excluziunii imperfecte care apare:

- atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către un

singur agent economic, ci de un grup de agenţi, de regulă foarte mare. În acest caz

excluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor individuale de

proprietate;

- atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent economic

din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. În acest caz excluziunea imperfectă

priveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.

b) gradului redus de transferabilitate – este caracteristic situaţiilor în care

drepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavând

posibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferarea controlului

asupra utilizării bunurilor respective.

2) Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative pentru realizarea

tranzacţiilor agenţii economici refectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor,

pentru observarea calităţii bunului: ce face obiectul schimbului etc. Costurile

tranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea schimburilor şi

alocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

3) Negocierii unor acorduri avantajoase de schimb – atunci când agenţii

economici eşuează în negocierea unor condiţii, mutual avantajoase, schimbul nu mai

are loc.

11.2 Situaţii de eşec al pieţelor

Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt:

1. externalităţile;

2. bunurile publice;

3. monopolul;

4. resursele de folosinţă comună.

1. Externalităţile reprezintă situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă

unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului.

Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei, au un

caracter extern deoarece nu sunt asociate vânzătorului: sau cumpărătorului ci unei

terţe pieţe.

Externalităţile se caracterizează prin două elemente:

1. derivă din activitatea unui alt participant;

2. nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct deci, nu influenţează

echilibrul concurenţial.

Externalităţile pot fi grupate în două categorii:

1. externalităţi pozitive – acestea corespund unor activităţi ce aduc

beneficii pentru terţe părţi. Acest gen de externalităţi se concretizează în

niveluri de producţie şi de consum mai mici decât cele care corespund

alocării eficiente a resurselor.

2. externalităţi negative – apar în legătură cu activităţile de producţie sau

de consum care generează costuri pentru terţe părţi. În acest caz costurile

private sunt mai mici decât cele sociale.

Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea costurilor

externe în preţul pieţei, prin internalizare costul marginal privat creşte la nivelul

costului marginal social, producătorii fiind obligaţi să ţină cont de costurile externe

ale activităţii lor.

2. Bunurile publice

Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a căror delimitare se

face cu două caracteristici:

- non-excluziunea – în acest caz nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera

consumatorilor potenţiali ai unui bun public (ex.: oricine poate urmări urmări

programele de la televizor fără a afecta capacitatea altei persoane de a face

acelaşi lucru). Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii

pentru bunurile publice;

- non-rivalitatea are în vedere faptul că, consumul unui agent economic nu

reduce disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Non-rivalitatea este

generată de indivizibilitatea ofertei.

Bunurile ce se caracterizează prin cele două proprietăţi menţionate se numesc

bunuri publice pure, la polul opus aflându-se bunurile private pure, care nu se

caracterizează prin nici una din proprietăţi. Spre deosebire de bunurile publice pure,

bunurile private pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate.

3. Monopolul

Monopolul reprezintă o situaţie de eşec a pieţelor deoarece apariţia acestuia

poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs şi ducând la diminuarea, de

multe ori, voluntară a producţiei. În acest caz statul poate acţiona în direcţia

încurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopolului sau a facilitării

intrării pe piaţă a firmelor străine.

Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor, prin care guvernele

intervin asupra pieţelor libere, amintim:

1. practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative;

2. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţi

pozitive;

3. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul

celor sociale;

4. unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemenea

efect.


Externalităţile – noţiunea de externalitate a fost introdusă în teoria economică

de către Alfred Marshall, externalităţile constituind o ilustrare a faptului că, din

perspectiva alegerilor privind modul de alocare a resurselor, agenţii economici sunt

independenţi.

Explicarea externalităţilor are la bază două perechi de concepte:

1. costul social şi costul privat;

2. beneficiul social şi beeficiul privat.

Costul social este constituit din toate costurile suportate de membrii comunităţii

în urma organizării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai costurile suportate de unităţile implicate în

această activitate.

Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct

în activitatea respectivă.

Beneficiu marginal – expresia valorică a utilităţii marginale a consumului.

Deoarece utilitatea marginală este descrescătoare, beneficiul marginal este

descrescător pe măsura creşterii consumului.

Date post:	05-Dec-2014
Category:	Documents
Upload:	george-ichim
View:	158 times
Download:	4 times

Microeconomie - Stanciu Marieta (Curs)

Documents