Metodica-Predarii-Religiei

MINISTERUL

EDUCAŢIEI flk

NAŢIONAL

E

Preot prof. univ. dr. Sebastian Şebu Prof.

Monica Opriş Prof. Dorin Opriş

METODICA PREDĂRII RELIGIEI

PATRIARHI

A ROMANA

Lucrarea păstrează ţinuta ştinţifică şi posedă un limbaj adecvat pedagocic. Sunt demne

de remarcat ostenelile autorilor mai ales în exemplificarea fiecărui capitol cu fragmente luate

din diferite lucrări: Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi, autori clasici, scriitori bisericeşti,

cuvinte ale părinţilor duhovniceşti contemporani.

Metodica se adresează profesorilor de religie şi constituie un ghid util în formarea lor

ca dascăli ai învăţăturii Bisericii noastre. Considerăm câ lucrarea va avea sccesul scontat şi va fi

foarte utilă pentru învăţământul religios actual şi de viitor.

t Prof. univ. dr. IRINEU SLÂTiriEAMU

Arhiereu Vicar al Episcopiei Rîmnicului

Prin conţinutul pe care îl prezintă, lucrarea acoperă problematica predării religiei în

învăţământul preuniversitar şi poate constitui un îndrumar util pentru profesorii care predau

această disciplină de invâţâmînt.

Lucrarea priveşte subiecte în concordanţă cu ceea ce trebuie să cuprindă o metodică de

predare a unei discipline, cu notele specifice pe care le comportă predarea religiei. Din

constatările pe care am avut prilejul să le fac in şcoli, un asemenea manual este mult aşteptat.

Prof. univ. dr. IOMT. RADU

Universitatea Bucureşti

Aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu nr. 433 / 01.03.2000 şi de Ministerul Educaţiei

Naţionale, cu nr. 30.346 / 10.04.2000

Coordonator din partea M.E.N.: Preot prof. Nicolae Iordăchescu - Inspector general

Referenţi:

Prof. univ. dr. Irineu Slătineanu - Arhiereu Vicar al Episcopiei Râmnicului

Prof. univ. dr. Ion T. Radu - Universitatea Bucureşti

Prof. univ. dr. Matei Cerkez - preşedintele C.N.C. din cadrul M.E.N.

cercetător ştiinţific principal, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

Consultanţi de specialitate:

Irina Boca - asistent de cercetare, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei Firuţa Tacea - preparator

universitar, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Bucureşti

ISBN: 973-99675-0-7

© Toate drepturile sunt rezervate autorilor

Editura Reîntregirea

Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia Str. Mihai Viteazul nr. 16, 2500 Alba Iulia Tel. 004 058 811690 / Fax. 004 058 812797 / e-mail: [email protected]

Preot prof. univ. dr. Sebastian Şebu Prof.

Monica Opriş Prof. Dorin Opriş

METODICA PREDĂRII RELIGIEI Pentru stradania de a scana aceasta carte pomeniti pe C-tin Gabriel si Florina Mihaela cu toata familia!

mailto:[email protected]

Alba Iulia 2000

CUPRINS

Copiii şi tinerii sunt speranţa României (Î.P.S. dr. Andrei) .............. 9

Cuvânt înainte (Prof. univ. dr. Matei Cerkez) .................................... 11

Introducere (Preot prof. univ. dr. Sebastian Şebu) .............................. 13

I. RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT ............................... 17

1. Specificul educaţiei religioase ................................................... 20

2. Profesorul de religie ................................................................... 23

3. Elevul ....................................................................... - ................ 27

4. Conţinutul educaţiei religioase ................................................... 29

5. Curricuium formal .................................... ................................. 31

5.1. Cadrul curricular .................................................................. 32

5.2. Programa şcolară ................................................................. 33

5.3. Manualul şcolar ................................................................... 34

5.4. Planificările calendaristice................................................... 35

ÎL SCOPURILE Şl OBIECTIVELE PREDĂRII RELIGIEI 41

1. Scopurile educaţiei religioase .................................................... 41

1.1. Scopul informativ ................................................................ 42

1.2. Scopul formativ .................................................................... 42

1.3. Scopul educativ ................................................................... 43

2. Obiectivele cadru şi de referinţă ................................................. 44

3. Obiectivele operaţionale şi elaborarea lor .................................. 47

III. PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE 51

1. Principii didactice şi catehetice aplicate în studiul religiei .. 51

1.1. Principiul intuiţiei ............................................................... 52

1.2. Principiul accesibilităţii ...................................................... 53

1.3. Principiul învăţării active şi conştiente ............................... 53

1.4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor ... ..... 54 !.5.

Principiul îmbinării teoriei cu practica....................................... 55

1.6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor ....................... 55

1.7. Principiul asigurării conexiunii inverse .............................. 56

Î.8. Principiul motivaţiei ............................................................. 57

1.9. Principiul eclesiocentric ..................................................... 58

1.10. Principiul hristocentric ...................................................... 58

2. Interdependenţa dintre principii ................................................. 59

1.6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor. .................................... , 55

1.7. Principiul asigurării conexiunii inverse ........................................................ 56

1.8. Principiul motivaţiei ..................................................................................... 57

1.9. Principiul eclesiocentric ................................................................................ 58

1.10. Principiul hristocentric ............................................................................... 58

2. interdependenţa dintre principii ........................................................................ 59

Pentru strădanie pomeniti în rugăciunile voastre pe C-tin Gabriel si FlorinaMihaela cu toată familiaIV. METODE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE FOLOSITE ÎN

STUDIUL RELIGIEI ................................................................................. 63

A. Metode de învăţământ clasificate după demersul logic

care duce la învăţare ................................................................. 66

1. Metoda inductivă ............................................................................. 66

2. Metoda deductivă .............................................................................. 70

3. Metoda analitică ................................................................................ 71

4. Metoda sintetică ............................................................................... 72

5. Metoda genetică ............................................................................... 74

B. Metode de învăţământ clasificate după izvorul principal al învăţării ... 71

1. Metode de comunicare şi asiniilare a cunoştinţelor .......................... 77

1.1. Metode de comunicare.ora|ă ..................................................... 77

1.1.1 .Metode expozitive ................................................................. 78

Povestirea .................................................................... 78

Descrierea ................................................................... 81

Explicaţia .................................................................... 84

Argumentarea .............................................................. 86

Prelegerea .............................................. ..................... 90

Expunerea cu oponent ................................................. 91

1.1.2. Metode interogative ............................................................. 91

1.1.2.1. Conversaţia ................................................................. 92

a. Conversaţia catehetică ................................... ...... 96

b. Conversaţia euristică ............................................ 96

c. Dezbaterea sau discuţia colectivă .......................... 98

1.1.2.2. Problematizarea ........................................................... 98

1.2. Metode de comunicare scrisă ........................... ....................... 103

1.2.1. Lectura ............................................................................... 104

1.2.1.1. Lectura explicativă ............ : ........................................ 104

1.2.1.2. Luarea notiţelor ........................................................... 106

1.2.1.3. Studiul individual ........................................................ 106

1.2.1.4. Efectuarea activităţii suplimentare .............................. 107

1.2.2. Lectura şi interpretarea textului biblic ................................ 108

1.2.3. Referatul....'. ......................................................................... 115

1.2.4. Eseul.................................................................................... 116

2. Metode de cunoaştere a realităţii religioase ..................................... 118

2.1. Observarea directă a realităţii religioase ................................... 118

6

2.2. Studiul şi interpretarea simbolurilor ......................................... I 19

2.3. Analiza documentelor .............................................................. 123

2.4. Studiul de caz ............................................................................ 126

2.5. Exemplul .................................................................... .............. 128

2.6. Rugăciunea................................................................................ '30

2.7. Meditaţia religioasă ................................................................... 132

2.8. Deprinderile morale .................................................................. 134

2.9. Cultul divin ............................................................................... 137

2.9.1. Cele şapte Laude bisericeşti ................................................. 137

2.9.2. Sfânta Liturghie .................................................................. 138

2.9.3. Sfintele Taine ................................ ..................................... 139

2.9.4. Cântarea religioasă ..... ........................................................ 143

3. Metode fundamentate pe acţiuni ........................................................ 145

3.1. Jocul didactic ................ ........ ................................................. 145

3.2. Dramatizarea .................................................................... ........ 147

3.3. Exerciţiul moral ....................................................................... 148

3.4. Metoda îndrumării teoretice şi practice ................................... 149

V. MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT r^TILIZATE ÎN

PREDÂREA-ÎNVĂŢAREA RELIGIEI ........... ....................................... 153

1. Textul biblic ................................................................... : ................ 155

2. Icoana.. .............................................................................................. 155

3. Portretul ............................................................................................ 158

4. Harta ................................................................................................. 159

5. Tabelul cronologic ................................. .......................................... 161

6. Elementele de istorie locală .............................................................. 163

7. Literatura religioasă .... .................................................................... 164

8. Casetele audio ................................................................................... 166

9. Diapozitivele ................................................................. . ................. 167

10. Filmul ................................................... » ..... .................................... 171

11. Emisiunile religioase televizate ........................................................ 174

Calculatorul ....................................................................................... 175

(VI. EVALUAREA ÎN PREDAREA-ÎNVĂŢAREA RELIGIEI ............ 177 w 1. Importanţa şi funcţiile evaluării ........................................................... 177

2. Moduri de realizare a evaluării ......................................................... 181

2.1. Observarea cureatâ .................................. •/ .............................. 181

2.2. Verificarea orală .............. ...................... .y.^.jA ....................... 181

2.3. Verificarea activităţii suplimentare .......................................... 183

2.4. Verificarea prin lucrări scrise ............. .v/.................................. 184

2.5. Concursurile .................... ...V.77. ............................................ 185

3. Strategii de evaluare .......................................................................... 186

3.1. Evaluarea iniţială ...................................................................... 186

I. RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Orice obiect de învăţământ vizează, prin obiective specifice, realizarea

scopurilor şcolii ce decurg din scopurile societăţii.

Primele şcoli au apărut pe lângă biserici, pentru că prima misiune a Bisericii

este de a învăţa: "Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le

în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh, invăţăndu-le să păzească toate

câte v-am poruncit vouă" (Mt.28,19-20).

Dacă idealul unei societăţi secularizate este numai pregătirea lineretului

pentru o profesiune în viaţa socială, pentru Biserică, un tânăr devenit prin botez

membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare,

are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică,

urmând învăţăturile .iccsteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi

trimisul Bisericii pentru a lucra Ia "restaurarea chipului lui Dumnezeu în om".

Restaurarea se referă la luminarea minţii (învăţământul) prin cunoaşterea voii lui

Dumnezeu, la încălzirea inimii şi la determinarea voinţei spre s.ivârşirea faptelor

bune.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinţă religioasă care să unească lumea

materială cu cea cerească.

Dar ce se înţelege prin Religie?

Religia este legătura liberă, conştientă şi personală a omului cu I Munnezeu.

Existenţa Religiei este dependentă de problema existenţei şi a cunoaşterii lui

Dumnezeu.

Ea se prezintă sub două forme: internă şi externă. Religia internă r.tc comună

tuturor oamenilor şi îşi are ca temei predispoziţia religioasă OU care se naşte fiecare

om. Atunci când este cultivată, predispoziţia religioasă se exteriorizează prin

sentimentul religios, care se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale,

rituri, ceremonii ţi practici religioase. Aceste manifestări ale sentimentului religios »•

instituie aspectul extern al Religiei.METODICA PREDĂRII RELIGIEI

1. SPECIFICUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

Din punct de vedere etimologic, noţiunea "educaţie" vine de Ia inescul

"educo, -are" şi înseamnă a conduce pe om, cu metode adecvate, e o ţintă. Dintre

rolurile acesteia amintim îngrijirea, instruirea şi nducerea celor educaţi.

Deşi educaţia este specific umană, de natură spirituală, unii dagogi

considerau că există educaţie şi la animale fiindcă şi acestea îşi rijesc puii şi dau

semne de inteligenţă. întrucât educaţia se bazează pe nştiinţă, pe care o are doar

omul, la animale poate fi vorba doar de te inconştiente, bazate pe instinct şi pe

dresaj. Educaţia se deosebeşte dresaj pentru că ea are în vedere sufletul cu toate

funcţiile Iui: raţiune, inţă şi sentiment^ pe când dresajul se adresează doar

instinctului.

Educaţia a apărut odată cu omul, este fundamentală pentru el ndcă numai

prin ea omul devine om. Procesul educativ a fost mereu o cesitate existenţială, spre

perpetuarea celor mai nobile avuţii umane.

La primele civilizaţii educaţia se realiza empiric, părinţii egătindu-şi copiii

pentru viaţă, în procesul muncii. Cu timpul, jnomenul educaţional devine obiectul

teoretizărilor unor personalităţi re identifică unele principii, indicând metode de

educaţie îndreptate •re plinirea fiinţei umane.

Deşi se aseamănă muncii unui sculptor care realizează o statuie ntr-un bloc

de piatră, activitatea educativă este cu mult mai grea şi mai levoioasă deoarece

fiinţa umană dispune de libertate şi voinţă. Dăltuirea nţei umane depinde atât de

personalitatea educatorului, cât şi de modul care subiectul de educat acceptă acest

lucru. Un raport model este cel abilit între mamă şi copil; nu există un educator

mai bun, mai conştient ; scop, mai curat în intenţii, ca mama. Un asemenea raport

trebuie să uste şi între profesor şi elevi, raport care trebuie să se bazeze pe iubire,

credere şi libertate.

Educaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături deRELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT

• lu< .i(i.i intelectuală, educaţia fizică, educaţia estetică, educaţia civică etc. I mi.

accste direcţii ale educaţiei ocupă un rol important pentru itfiili/.irca idealului

educaţional. Ţinând cont de faptul că idealul suprem hI ni ii ii iii om este

desăvârşirea, educaţia religioasă este determinantă Hi*111111 dobândirea acesteia.

Educaţia religioasă este activitatea pe care educatorul o lltDlir.n.ira pentru

dezvoltarea religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că iniii11 'ii naşte cu

predispoziţie spre religiozitate.

Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de necesitatea Hi lip< i în

viaţa omului. Natura umană năzuieşte după fericire şi MMU11r.ii re, şi numai

Religia poate răspunde la întrebările ultime ale MM< n(ci umane. Tânărului care

venise la Domnul Iisus Hristos pentru W întreba ce să facă pentru a moşteni viaţa de

veci, El nu i-a făcut teorii lilniilu e sau filosofice, ci i-a zis: "urmează-Mi" (Mt.

19,21). Pe Apostoli Bhmimis la propovăduire zicând: "mergând, învăţaţi toate

neamurile" Hh.?K,l(>). Acest îndemn spre educaţie religioasă este valabil până la

htOi .nul veacurilor.

In Vechiul Testament, rolul de educatori l-au avut patriarhii şi iruli'ln

Mântuitorul este chipul învăţătorului suprem care, prin klmMtca Sa, a arătat scopul

primordial al existenţei omului în lume: ■9ftti\ .11 şi rea creştină.

Educaţia religioasă este importantă întrucât conduce pe om la puiipul ultim

al existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, Ifjttţit omului se înalţă şi

se edifică pe temelia de nezdruncinat care este llnir. Mustos. în clipa în care ajunge la

credinţa în Dumnezeu (revelată pun Domnul Iisus Hristos), omul renaşte la o viaţă

nouă, care poartă rii'.i sfinţeniei.

Educaţia religioasă este importantă şi din punct de vedere moral. In lumea

modernă există tendinţa de a considera viaţa morală Independentă de religia

creştină. în trăirea religioasă îşi au originea mlliuMiţe adânci, care pot determina pe

om la fapte morale în HOiilm initate cu poruncile lui Dumnezeu. Preceptele moralei

creştine nu Muţit deci produsul raţiunii omeneşti, ca în etica filosofică, ci sunt

IPVfl.ite. De aceea, creştinul are certitudinea că Dumnezeu nu este oMl l 'O D IC A PRED ĂR II RE LIG IE I

11 unstriK ţie a speculaţiei. I duuiţta religioasă are şi un rol cultural, întrucât

prin cultură I Iranscende natura omenească. Cultura este deci urmarea acestei

ijc şi ca atare, este înzestrarea spirituală a omului care, chinuit de 41a după

fericire şi desăvârşire, zămisleşte opere ce-l înalţă şi-l lează. Spiritul omului

se dovedeşte a fi principalul creator al i. Tot ce s-a creat demn de admirat în

domeniul culturii umane se ază, în parte, creştinismului şi sensului pe care l-a

dat culturii. :ducaţia religioasă se promovează aşadar creaţia culturală şi 1 în

general.

Educaţia religioasă este importantă şi din punct de vedere social; lamnă

formarea omului în comunitate, prin comunitate şi pentru itate. Omul trăieşte

într-un mediu social în care trebuie să lească fericirea şi desăvârşirea creştină

prin practicarea virtuţilor, încât lumina lui să lumineze înaintea oamenilor,

iar aceştia, u-i faptele bune, să-L slăvească pe Dumnezeu (Mt.5,16).

Educaţia religioasă este acţiunea specific umană care se iară conştient de

către un educator, pe baza unor principii şi cu I unor metode şi mijloace

specifice; ea este susţinută de iubire, ■re şi libertate. Scopul educaţiei

religioase este realizarea rului religios-moral al elevului, care să-l conducă la

desăvârşirea i.

Educaţia religioasă este posibilă întrucât Dumnezeu a creat pe om hipul Său

şi i-a dat porunca desăvârşirii (Mt.5,48). Mintea şi liberă, călăuzite de harul

divin şi de dorinţa de a săvârşi binele, şese chipul lui Dumnezeu în om.

Profesorul are datoria să scă în sufletul elevilor săi acel minunat chip pe care

Dumnezeu l-a centru fiecare dintre ei.

Educaţia este posibilă la toate vârstele, dar pentru realizarea ei ecesară

conlucrarea între harul divin şi strădaniile pentru şire a celor educaţi: "lată,

stau la uşă şi bat; de va auzi cineva Meu şi va deschide uşa, voi intra

la el" (Apoc.3,20). Educaţia religioasă este influenţată de anumiţi factori:

oziţia religioasă a copilului, familia, mediul în care trăieşte.RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT

RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT

- Î»• ricnţa copilului. Viaţa religioasă a oamenilor se aprinde din viaţa m Imoasă a

Bisericii, prin exteriorizările trăirilor religioase ale »i» ilmcioşilor şi prin cuvânt:

"credinţa este din auzire, iar auzirea prin t uwntul lui Hristos" (Rom. 10,17).

Evanghelia trebuie văzută mai mult decât un tratat de educaţie ■MIQ se

referă nu atât Ia un caz particular al unei educaţii generale, ci la ptrcnga activitate a

Bisericii. De aceea şi conţinutul specific trebuie să Iii iilcs în mod adecvat.

în educaţia religioasă sunt implicaţi mai mulţi factori: familia, PlNcnca,

profesorul de religie, elevul, conţinutul specific. Rolul familiei gl ui Bisericii se

manifestă mai ales în afara şcolii. La orele de religie, iti i.Mii cei mai importanţi ai

educaţiei religioase sunt profesorul, elevul şi lbii|iiiiitul specific, motiv pentru care

vom prezenta caracteristicile acestora.

2. PROFESORUL DE RELIGIE

După învierea Sa din morţi, Mântuitorul a trimis pe Sfinţii H|iostoli să

propovăduiască Evanghelia Sa: "Drept aceea, mergând, Iw\ ii (aţi toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al m/ihitului Duh,

învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, [f/ hi tu Fu cu voi sunt

în toate zilele, până la sfârşitul veacului" H|t.2H, 19-20). Acest testament l-au

primit şi urmaşii lor până în zilele i Ut î n ş i re . Astfel trebuie să înţeleagă şi profesorul

de religie misiunea sa: a knl chemat de Dumnezeu printr-o chemare lăuntrică şi a fost

trimis să Mvcţc pe alţii cuvântul lui Dumnezeu. în această slujire, el nu este Lliiîn

Dumnezeu i-a promis că-1 însoţeşte şi-1 ajută în toate zilele, aşa ■ţlin promis şi Sfinţilor Apostoli.

Prin urmare, pentru buna reuşită a educaţiei religioase este nevoie M

profesorul de religie, factorul cel mai important al educaţiei religioase, |A corespundă

anumitor cerinţe; fară profesori adevăraţi, nici cea mai ftiinA organizare a

învăţământului, nici cele mai potrivite metode şi mijloace nu preţuiesc nimic.

Datorită faptului că profesorul este cel care influenţează decisiv educaţia

elevilor, acesta trebuie să aibă o personalitate deosebită. Un educator adevărat poate fi

numai acela care se implică în viaţa socială, fiind stăpânit de o mare iubire pentru

Dumnezeu şi pentru oameni. Pentru un bun educator se cer anumite calităţi spirituale:

a) vocaţia. Vocaţia este o simţire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu. Educatorul

cu vocaţie este cel care manifestă încredere şi iubire faţă de Dumnezeu în primul rând

şi apoi faţă de elevi. El este preocupat de dezvoltarea personalităţii acestora şi are

conştiinţa importanţei misiunii lui şi a faptului că este trimisul lui Dumnezeu în faţa

elevilor, pentru a le preda învăţătura revelată de Fiul Său înomenit;

b) dragostea. Profesorul de religie are datoria să preţuiască şi să iubească pe elevi,

aşa cum Mântuitorul a iubit copiii. Virtutea cea mai înaltă care trebuie să

împodobească sufletul profesorului de religie este iubire< copiilor şi înţelegerea

copilăriei, deoarece "a educa înseamnă a iubi" Iubirea îl face pe profesor să asculte

orice dorinţă bună a copiilor, si înţeleagă scăderile lor pentru a le înlătura. Iubirea faţă

de elevi nu s< manifestă numai la şcoală, la biserică sau pe stradă, ci şi în "cămara d

rugăciune" a profesorului;

c) smerenia. Aceasta îl face pe profesor să-şi recunoască limitele şi- fereşte să cadă

în extremele subestimării sau supraestimării puterile proprii. Profesorul de religie

trebuie să fie un om al smerenie raportându-se mereu la idealul suprem, Mântuitorul

Iisus Hristos;

d) răbdarea. A face educaţie înseamnă a avea răbdare. Rezultate muncii unui

profesor nu se văd imediat decât într-o foarte mică măsur Educaţia trebuie făcută cu

răbdare şi temeinic; rezultatele reale sunt ce care se constată în timp;

e) blândeţea. Blândeţea ajută pe profesor să câştige încrederea elevik fară de care

nu este posibilă educaţia. "în religie găsim cele n luminoase şi mai blânde livezi

spirituale, dumbrăvi pure de binefacătoc răcoare, flori de vis, dar tot în ea găsim şi

25 METODICA PREDĂRII RELIGIEI

prezenţa implacabilă meridianelor normative. Pentru aceste motive am întrebuinţat

expre duală "blândeţe severă", pe care am dori-o altă călăuză pen

RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT 25

Jpintualizarea sentimentului religios. E, desigur, greu să fii sever fară a fi tta. să fii

serios fară a fi arid şi e greu să fii blajin fară a fi pueril şi fară Pine. Dar cine a spus că

educaţia este o întreprindere uşoară?" (V. Băncilă, va religioasă a copilului, p.82);

profesionalismul. Profesorul de religie are nevoie să posede faimidinea şi

posibilitatea de a transmite elevilor bunuri spirituale şi să ̂ Baenţeze educativ asupra

sufletelor lor. Educatorul profesionist trebuie fllaîhâ anumite calităţi: -s» fie un bun

psiholog;

Hi aibă tact pedagogic. Acesta se dezvoltă prin educaţie şi autoeducaţie Hst corelează

cu personalitatea educatorului. Cunoştinţele pedagogice ■■ importanţă pentru

personalitatea profesorului dar, singure, nu pot face vm educator autentic;

^■ftcunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi cultura profană; fc-â stăpânească

metodele de educaţie şi modalitatea de utilizare a acestora;

formeze o cultură generală care să-1 ajute în interdisciplinaritate şi Wilizarea

mijloacelor de învăţământ; aibă capacitatea de autoevaluare a activităţii sale; g*

sinceritatea. Prin sinceritate, profesorul de religie cucereşte fccrecerea elevilor. El

trebuie să-şi păstreze "curăţia inimii" pentru a şetea proteja sufletul curat al elevilor;

fc$ bunătatea. Bunătatea este iubirea manifestată prin atitudinea ̂ ■fesorului faţă de

elevi şi exclude răzbunarea, nervozitatea, mânia, fceittimentele josnice etc.;

i)e*la\ia. Este expresia credinţei mărturisite de către profesor prin viaţa ■l Astfel,

profesorul face dovada că activitatea sa este spirituală, ■Ao\nicească, având o putere

educativă foarte mare, pentru că din ctob\ia profesorului se dezvoltă şi evlavia

elevilor; 0 umorul. Simţul umorului este un mod de existenţă care trădează un perfect

echilibru sufletesc şi se bazează pe o temeinică cunoaştere de Itoe şi pe cunoaşterea

nimicniciilor vieţii. Condiţiile umorului adevărat fant: căldura interioară şi o avansată

cultivare a sufletului. Prin umor, l^fesorul îşi păstrează superioritatea asupra

tragicului existenţei şi are ■b scut de apărare împotriva celor care caută micşorarea

bucuriei

I-


educative. Având umor, profesorul câştigă elevii şi le trezeşte dragostea de muncă şi

viaţă, atâta timp cât umorul său nu îi afectează autoritatea. Dar nu orice umor este

benefic, ci numai râsul "optimist, încurajator, generos, o veselie binevoitoare care să

lase să se întrevadă o reciprocitate favorabilă. Nu un râs ascuţit, maliţios, menit să

pună în lumină defectele şi inferioritatea celuilalt. Profesorul nu trebuie să râdă de

elevi pentru ca cei din jur să se bucure cu răutate." (V. Prelici, A educa înseamnă a

iubi, p.210);

k) optimismul. Un profesor optimist insuflă cuvinte "cu putere multă" atât de

necesare elevilor care încă nu au convingeri religioase puternice. Optimismul îl ajută

pe profesor să scoată în evidenţă calităţile elevilor, partea bună a lucrurilor şi faptul că,

uneori, planurile noastre nu coincid cu planurile lui Dumnezeu pentru fiecare dintre

noi.

Profesorul de religie este un model pentru elevii săi. Mai mult sau mai puţin

evident, elevii, care la vârsta lor sunt în căutarea unui model de viaţă, evaluează

comportamentul şi atitudinea profesorului de religie. Puterea exemplului este mare

deoarece exemplul acţionează direct asupra vieţii elevului. Nimic nu poate fi mai

dăunător pentru sufletul elevilor decât un profesor de religie care nu face ceea ce îi

îndeamnă pe elevi să facă. Educatorul creştin trebuie să urmeze modelul Mântuitorului

care nu a venit să facă teorii filosofice, ci a venit să răspundă cu viaţa Sa, la marea

întrebare ce frământă omul: mântuirea. Hristos a răspuns nu printr-o formulă teoretică,

ci a realizat mântuirea prin întrupare, Naştere, Patimi, înviere şi înălţare la ceruri.

Sfântul Apostol Pavel, următor al Domnului, îndeamnă în acest sens: "Cele ce aţi

învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi

Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Fii.4,9).

26


3. ELEVUL

Educaţia reprezintă activitatea metodică şi practică prin care ne

adresăm sufletului şcolarilor şi capacităţii lor de a asimila cunoştinţe. în

acelaşi timp suntem preocupaţi cum trebuie să fie transmise cunoştinţele

prin ele să le dezvoltăm raţiunea, voinţa şi sentimentul.

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre

ligiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma îi

manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi /ol ta prin

educaţia religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cea a

adultului. în copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său ligios"

de viaţă, iar la adult, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală. Educaţia

religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fară ;ta, copilul creşte

ascultând cel mult de legea morală naturală. Este oscut că în copilărie,

omul poate fi mai uşor influenţat religios-moral ât mai târziu, iar

deprinderile bune formate în copilărie rămân de ori valabile pentru

întreaga viaţă, în educaţia religioasă, este necesar ca profesorul să

cunoască şi să cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.

în perioada micii copilării rolul hotărâtor în educaţia religioasă a

ilului îl are familia. De asemenea, programa de învăţământ preşcolar

rede elemente de educaţie religioasă care au ca scop familiarizarea

iilor cu concepte religioase elementare.

La această vârstă, copilul este capabil să memoreze mecanic îi şi

istorioare. Ţinând cont de acest lucru, ei pot fi învăţaţi diferite ;iuni,

poezii şi povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la ică şi

diferitele evenimente religioase cum ar fi: colindatul, uniile,

înmormântările ş.a. pot constitui momente prielnice care ;uie

valorificate în educaţia religios-morală a copiilor.

Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru iga

viaţă. Acum, copilul observă şi înregistrează actele religioase şi

morale pe care le vede în familie şi în cercul cunoştinţelor sale. El imită cu fidelitate şi

încredere atitudini, gesturi şi cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de

aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinţii şi

creştinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii şi de a nu

sminti pe nici unul din ei.


în perioada preadolescenţei şi adolescenţei, elevul evoluează treptat, de la faza

"heteronomiei morale" la "autonomia morală" (cf. Jean Piaget). în planul educaţiei

religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile şi adânci. Este perioada

în care se prezintă copiilor Istoria biblică a Vechiului şi Noului Testament,

evenimentele principale din Istoria şi viaţa Bisericii, noţiuni fundamentale de credinţă.

De asemenea, elevii asimilează şi pun în practică norme de comportament

religios-moral.

Perioada adolescenţei se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea

psiho-fizică, fapt care are puternice influenţe asupra educaţiei religioase a elevului.

Este perioada în care acesta îşi poate forma convingeri religios-morale temeinice sau

poate să cadă pradă multor tentaţii cu urmări negative asupra personalităţii sale.

Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieţii şi concepe planuri

pentru reforme religioase, morale, politice şi sociale. Se manifestă simţul critic şi al

aprecierii. Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile

naturii, ale istoriei, ale vieţii morale şi pentru filosofie, dar şi pentru ceea ce este

abstract. El nu se mulţumeşte doar cu asimilarea cunoştinţelor, ci le prelucrează şi le

aprofundează.

în această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viaţă şi îşi

conturează un ideal.

Cele mai mari schimbări, în această -perioadă, au loc în planul voliţional.

Acum, adolescentul este capabil de tărie, de voinţă şi de îndreptarea acesteia spre

scopuri morale - condiţie esenţială pentru formarea caracterului moral.

în această perioadă, viaţa religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori

foarte periculoasă. Concepţia religioasă pe care tânărul şi-a dobândit-o în copilărie este

zdruncinată de îndoieli generate de conflictul

viaţă şi ideal, dintre credinţă şi unele teorii ştiinţifice. Soluţionarea conflict

depinde de felul în care educatorul ştie să-şi împlinească pud conştiincios

activitatea educativă.

Dacă în copilărie accepta fară nici o rezervă şi cu smerenie rfe celor mari, acum

atitudinea tânărului se modifică complet. în smereniei şi acceptării pe temeiul

autorităţii apare spiritul critic, la şi căutarea argumentelor raţionale. Pentru a

contracara consecinţele nefaste ale unui asemenea ^^cism. în educaţia religioasă,

profesorul va trebui să utilizeze în mod metoda argumentării. Fiindcă tânărul este

animat acum de înalte şi este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil şi ^hral.


acestea pot fi folosite de educatorul creştin spre a-1 câştiga pentru ţţa religioasă. Acum

este momentul să i se predea tânărului învăţăturile îentale de credinţă şi de morală.

în domeniul religios, mulţi tineri revin la idealurile religioase din ie, înţelese acum

mult mai bine şi mai profund. Practica religioasă mult bine tânărului în această

perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre ■fcrtul sfinţeniei, îi purifică sentimentele, mai

ales pe cel al iubirii, îi >te nostalgia spre idealuri înalte şi-i înnobilează sufletul

^fcducându-1 spre lumea frumosului, binelui şi sfinţeniei.

4. CONŢINUTUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

în predarea religiei deosebim latura subiectivă (trăirea religioasă, ■■fapt sufletesc) şi

latura obiectivă (conţinutul educaţiei religioase).

Trăirea religioasă poate fi învăţată numai prin crearea unor situaţii mncrete de

viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt şi prin faptă. [Fîrofesorul de religie poate

educa viaţa afectivă a elevilor în sensul ■cntimentelor religioase superioare.

Automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de către ei, nu au ca rezultat

ajungerea la trăirea religioasă.

Latura obiectivă a predării religiei vizează conţinutul educaţiei

religioase, adică totalitatea cunoştinţelor religioase selectate spre a fi

predate elevilor. Acest conţinut, prevăzut în programa şcolară, urmăreşte

prezentarea adevărului revelat şi este sistematizat în următoarele grupuri

generale: domeniul studiilor istorice (istorie biblică şi istorie bisericească),

domeniul sistematic (catehism, dogmatică, morală, istoria religiilor) şi

domeniul liturgic (liturgică şi conţinutul altor ramuri practice: drept

bisericesc, misiune, apostolat, muzică bisericească etc.). în sistematizarea

conţinutului educaţiei religioase în grupurile generale expuse, s-a ţinut

cont de următoarele aspecte din viaţa Bisericii:

- istoria biblică a fost folosita din primele zile ale creştinismului în

catehizare (predica Sfântului Apostol Petru la Cincizecime şi în templu -

F.Ap.2,14-36 şi 3,12-26, cuvântarea Sfanţului Arhidiacon Ştefan -

F.Ap.7,2-53);


- doctrina creştină a fost formulată de la început, de către Biserică, în

formule şi mărturisiri de credinţă ("Este un Domn, o credinţă, un botez" -

Ef.4,5);

- slujbele bisericeşti şi îndeosebi Sfanta Liturghie au fost săvârşite, după

pogorârea Duhului Sfânt, de către Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora.

Profesorul de religie trebuie să menţină echilibrul necesar în ceea

ce priveşte învăţarea conţinutului specific şi trăirea religioasă. El trebuie

să îmbine latura obiectivă cu cea subiectivă.

Conform pr.prof. Dumitru Călugăr, conţinutul educaţiei

religioase trebuie selectat după anumite criterii (D. Călugăr, Catehetica,

p.139).

Criteriul pedagogic şi psihologic cere să alegem conţinutul în

conformitate cu dezvoltarea psiho-fizică a elevilor; cunoştinţele trebuie să

se potrivească cu capacitatea lor de înţelegere, deoarece învăţătura

creştină trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoştinţe generale.

Profesorului îi revine sarcina să transmită învăţătura şi să arate

mijloacele şi modul în care aceasta se poate aplica în viaţă; înţelegerea

învăţăturii şi trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea

particularităţilor de vârstă ale elevilor, întrucât învăţătura creştină

cuprinde şi adevăruri de credinţă mai greu de înţeles, care nu se prezintă

elevilor. Apare necesitatea unei gradaţii în predare, de aceea se va începe

cu simple rugăciuni, cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale, apoi se

va trece la conţinuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morală,

dogmatică şi liturgică (simple la început şi mai complexe pe parcurs). De

asemenea, conţinutul selectat trebuie corelat cu noţiunile pe care elevii le

asimilează la celelalte discipline şcolare (literatură, istorie, muzică,

geografie, biologie etc.).

I Criteriul teologic cere alegerea acelui conţinut reprezentativ pentru

învăţătura Bisericii şi adecvat pentru trezirea şi întărirea credinţei

elevilor întrucât "credinţa vine din auzire". în urma lecţiei, credinţa

elevilor este tărită doar dacă ei îşi vor lămuri o parte din întrebările pe

care şi le pun 1 legătură cu conţinutul educaţiei religioase şi cu viaţa

religioasă.


Criteriul actualităţii şi al iubirii de patrie cere, pe de o parte, ~.lectarea

conţinutului care poate servi ca îndreptar pentru viaţa creştină, pe de altă

parte, selectarea conţinutului care să conducă la dezvoltarea nştiinţei

apartenenţei la un popor care s-a născut creştin şi la formarea entităţii

naţionale. Adevărurile de credinţă, faptele morale şi tâmplările istorice

din trecutul Bisericii ajută la înţelegerea mai clară a nirii omului în lume.

Toţi creştinii sunt chemaţi la ajutorarea lenilor şi la desăvârşirea lumii,

pentru că Mântuitorul a venit ca lumea aibă viaţă veşnică.

5. CURRICULUM FORMAL

Curriculum-ul formal sau oficial este sistemul documentelor

şcolare tip reglator, elaborat de Ministerul Educaţiei Naţionale, în

cadrul căruia consemnează experienţele de învăţare recomandate prin

şcoală, elevilor, ste documente sunt: cadrul curricular, programele

şcolare, manualele Jare, reglementările pentru şcoli şi profesori,

materialele suport iteriale didactice, caiete, texte suplimentare etc.),

ghidurile pentru ofesori (ghiduri de evaluare pe specialităţi, metodici

etc.).

Documentele şcolare se elaborează pe niveluri de şcolaritate: imar,

gimnazial şi liceal. Acestea se corelează cu ciclurile curriculare

(ciclul achiziţiilor fundamentale: cl.I şi a Il-a, ciclul de dezvoltare: cl.a

IlI-a - a Vl-a, ciclul de observare şi orientare: cl.a Vll-a, a VlII-a şi a IX-a,

ciclul de aprofundare: cl.a X-a şi a Xl-a, ciclul de specializare: cLa XlI-a/a

XIII-a), astfel:

RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT 33 Bp -----------------------------------------------------------------------------------------------

calendaristice anuale, semestriale şi pentru perioada de evaluare.

5.1. Cadrul curricular

Cadrul curricular este un document oficial elaborat de Ministerul

Educaţiei Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, în care sunt

prezentate:

• planul-cadru. Cuprinde: ariile curriculare; disciplinele obligatorii şi

opţionale pentru fiecare arie curriculară; numărul (maxim şi minim)

de ore săptămânal şi anual, afectate fiecărui obiect pe clase şi pe arii

curriculare;

• structura anului şcolar. Anul şcolar este împărţit în semestre cu

perioade de predare-învăţare şi evaluare;

• obiectivele curriculare. Sunt obiectivele cadru pe cicluri de

învăţământ, cu grad ridicat de generalitate şi complexitate, care sunt

urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

• schemele orare. Reprezintă modalităţile concrete, prin care şcolile şi

clasele îşi alcătuiesc programul propriu, pe baza modelului de generare oferit de

planul cadru. Schema orară conţine: trunchiul comun - disciplinele obligatorii,

numărul maxim-minim de ore pe săptămână şi disciplinele opţionale. Se

întocmesc în conformitate cu doleanţele elevilor şi ale părinţilor, spaţiul existent,

profilul şcolii, normele didactice etc.

Nivelul de

şcolaritate

Primar Gimnazial Liceal

Clasa i II III IV v VI VII VIII IX x XI XII XIII

Ciclul

curricular

Achiziţii

funda-

mentale

Dezvoltare Observare şi

orientare

Aprofundare Specializare

Pe baza acestor documente, profesorul va întocmi planificările


Religia este cuprinsă ca obiect de studiu în planul-cadru şi face pane din

trunchiul comun, în baza Legii învăţământului nr.84/1995, ■«publicată în temeiul art.

II din Legea nr. 151/1999 (privind aprobarea jjkdonanţei de urgenţă a Guvernului

nr.36/1997).

5.2. Programa şcolară

Programele şcolare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul ■ducaţiei

Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: ■t modelul curricular.

Prezintă o imagine sintetică a structurii interne a

> disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare; v obiectivele cadru.

Sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi

se armonizează cu cele ale altor i discipline conexe. Ele indică schimbările în

comportamentul elevilor | la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de

şcolaritate;

• obiectivele de referinţă. Reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul

disciplinei la nivelul fiecărui an de studiu;

• activităţile de învăţare. Sunt exemple ale unor demersuri ce conduc la învăţarea,

întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective. De exemplu,

pentru realizarea la clasa a V-a a obiectivului de referinţă 3.2., elevii să fie

capabili la sfârşitul clasei să descrie principalele evenimente legate de

începutul Bisericii creştine, pe plan universal şi în ţara noastră, programa

şcolară prevede următoarele activităţi de învăţare:

integrarea evenimentelor religioase creştine, în istoria omenirii;

utilizarea hărţii, pentru localizarea evenimentelor religioase;

realizarea de tabele cronologice;

vizionarea şi comentarea de filme cu subiect religios;

lecturarea şi comentarea unor texte literare cu subiecte

religioase;

exerciţii de comentare a schimbărilor aduse de creştinism în viaţa

oamenilor;

RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT 35 Bp -----------------------------------------------------------------------------------------------

• conţinuturile învăţării. Sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor

cadru şi de referinţă propuse. Unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie

în conformitate cu domeniile constitutive ale obiectelor de studiu; • recomandările făcute profesorilor;

• standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ. Sunt

sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de

şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare şi au caracter

normativ.

Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult,

avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei

Naţionale. Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt

alcătuite pe baza programelor şcolare.

5.3. Manualul şcolar

Manualul şcolar este un document şcolar alcătuit pe baza programei şcolare.

în cuprinsul lui se prezintă atât cunoştinţe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de

către elevi pentru asimilarea acestora.

Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi

catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea

educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe

ore în funcţie de gradul de dificultate a' conţinutului învăţării şi de specificul clasei.


Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi pentru elevi.

Pentru profesor, manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte

conţinutul, deoarece trebuie să adapteze sistemul metodologic la particularităţile

elevilor. întrucât în programa şcolară pot interveni modificări, profesorul va utiliza

manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse de programă. Pentru elevi, este un

izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a cunoştinţelor, un stimulent

în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea priceperilor şi

deprinderilor de muncă individuală.

Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de lecţie, împreună cu diferite

mijloace de învăţământ. Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte

lucrări: Mica Biblie, Micul Catehism, Vieţile Sfinţilor etc.

Modalităţile de folosire a manualului la orele de religie sunt indicate în

capitolul Metode de comunicare scrisă.

| 5.4. Planificările calendaristice

Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a ■reaniza

activitatea în perspectivă, de a gestiona timpul de învăţământ şi Ifc a asigura

îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a programei şcolare a disciplinei respective.

Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcaiuii de către

profesor pe baza programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul ■feal fanual) de ore

repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea ■■estor ore pe semestre şi

repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore ăt evaluare şi ore la dispoziţia

profesorului.

U Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar it de către profesor

pe baza programei şcolare, prin împărţirea pe bâţi de conţinut (lecţii) a conţinutului

învăţării repartizat într-un ■aaestru. eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea

semestrială poate capnnde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de

învăţământ,

modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că profesorul poate stabili

numărul de ore pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale

colectivului de elevi cu care lucrează. Deci pentru clase paralele profesorul poate

întocmi planificări semestriale diferite.


Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea

perioadelor de evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă,

conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.

Prezentăm mai jos, diferite modele de planificări anuale, semestriale şi pentru

perioada de evaluare: a) modele de planificări calendaristice anuale

I. PLANIFICARE CALENDARISTICĂ ANUALĂ

An şcolar: ..........

Unitatea de învăţământ: ............

Disciplina: .........

Clasa: ........

Nr.ore/săpt: ...

Profesor: ........

Nr. total de ore din lista de conţinuturi ................din care

- predare-învăţare: ....

- evaluare: ....

- la dispoziţia profesorului: ....

Semestrul I

Nr. crt. Conţinutul învăţării Nr. ore Perioada

Semestrul al 11-lea

Nr. crt. Conţinutul învăţării Nr. ore Perioada


2. PLANIFICARE CALENDARISTICĂ ANUALĂ

3. PLANIFICARE CALENDARISTICĂ ANUALĂ

ia: .......

.local de ore/an: ....

Conţinutul învăţării Nr

.

tot

al

ore

Nr.

ore

predar

e

Nr. ore

evaluare

Nr. ore la

dispoz.

prof.


Nr. ore Perioada

de

realizare

Obs.

Teme/Capitole


b) modele de planificări semestriale

1. PLANIFICARE CALENDARISTICĂ SEMESTRIALĂ

An şoolar: .........



Clasa: ........

Nr. ore/săpt: ... Profesor:

Nr. total de ore/semestru din lista de conţinuturi: .............


- evaluare: ....

2. PLANIFICARE CALENDARISTICĂ SEMESTRIALĂ

Clasa: .......

Semestrul: .........

An şcolar: .........

Profesor: .........


- la dispoziţia profesorului: .... Semestrul I

Nr. crt. Conţinutul

învăţării

şi unităţi de

conţinut

Ob. de

referinţă

Nr. ore Per. ca-

lend.

Tip de lecţie Met. şi

mijloace

Moduri

de evaluare

38

Semestrul I

Nr. crt. Conţinutul

învăţării

Unităţi de conţinut Nr. ore Data Obiective de

referinţă

Metode şi

mijloace


PLANIFICARE CALENDARISTICĂ SEMESTRIALĂ i

şcolar: ......

total ore ....... din care pentru:

predare: ........ >

recapitulare: ........

ahe activităţi (vizite, participare la manifestările religioase etc.): ....................

- evaluare

Srr r>îrul I

I 4. PLANIFICARE CALENDARISTICĂ SEMESTRIALĂ

Bctxiia: .........

CLisa: ........

Az şcolar: .........

Semestrul: ..........

IX^: plina: ..........

nofesor: ...........

Sc-estrul I

c) model de planificare calendaristică pentru perioada de evaluare

Teme / Capitole Nr. din care, pentru Mijloace

ore predare recap. alte activităţi evaluare de înv.

Cooţi- ■a

tul

avâţării

Unităţi de conţinut Data Ob. de

referinţă

Metode şi

mijloace

Moduri

de

evaluare

•


PLANIFICARE CALENDARISTICĂ PENTRU

PERIOADA DE EVALUARE




Clasa: ........

Nr.ore/săpt: .... Profesor:

Nr. total de ore/semestru din lista de conţinuturi: ..................


- evaluare: ....

- la dispoziţia profesorului: ....

Semestrul I:

II. SCOPURILE ŞI OBIECTIVELE PREDĂRII RELIGIEI

Scopurile educaţiei reprezintă o anticipare ideală, un imperativ cere înfăptuit.

Ocupă locul central în raport cu ceilalţi termeni ai pedagogice (subiect, obiect,

metodă, mijloc) şi precizează în cea re parte organizarea şi planificarea acesteia. Ele

presupun existenţa unei idei clare despre ceea ce urmează să fie desemnând astfel

finalitatea acţiunii educative. Scopurile conferă |n un caracter conştient şi activ şi

determină obiectivele acesteia. Obiectivele educaţiei vizează deprinderea,

interiorizarea, rea capacităţilor cognitive, afective şi voliţionale. în stabilirea se au în

vedere mai multe aspecte: nivelul dezvoltării societăţii ^^Kmalitaţii, stadiul atins de

cunoştinţele umane şi de metodele de posibilităţile materiale de care dispune

educaţia, calităţile ilor etc.

Nr.

crt.

Obiective de

referinţă

Conţinuturile evaluării Peri-

oada

Moduri

de

evaluare

Obs.

SCOPURILE ŞI OBIECTIVELE PREDĂRII RELIGIEI 43

1. SCOPURILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE

Educaţia religioasă este o acţiune complexă care urmăreşte ?a şi formarea

elevilor în vederea atingerii idealului vieţii de creştin, n rezultă scopurile

acesteia. Scopul informativ constă în transmiterea de către profesor a runlor

de credinţă şi morale, pe care elevii, însuşindu-le şi indu-Ie. ajung să

dobândească mântuirea sufletului; scopul formativ în dezvoltarea facultăţilor

sufleteşti ale omului în vederea ?irii; scopul educativ este ţinta supremă a

educaţiei religioase şi te realizarea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

1.1. Scopul informativ

Scopul informativ al educaţiei religioase urmăreşte asimilarea de cunoştinţe

din învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care elevii le vor utiliza şi

aplica în viaţă, atât în interesul personal, cât şi în interesul semenilor şi al Bisericii.

El se realizează prin transmiterea de către profesor a adevărurilor de credinţă

necesare desăvârşirii, deoarece numai pe o astfel de cunoaştere se fundamentează

viaţa creştină.

în Sfânta Scriptură se accentuează năzuinţa de a se ajunge la cunoaştere şi

înţelepciune. Noul Testament îl prezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca fiind

"înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu" (I Cor.2,7), "întru care sunt ascunse

toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei" (Col.2,3). Sfinţii sunt cei care

s-au făcut următori ai lui Hristos şi au împlinit ce era de la început şi ce au auzit

despre Cuvântul vieţii (I In. 1,1).

Transmiterea sau mijlocirea adevărurilor divine trebuie făcută cu multă

claritate, fară însă a neglija raportarea acestora la lucrurile materiale. Profesorul va

accentua mai ales ceea ce e spiritual şi divin, îndemnând pe elevi să ţină seama de

cuvântul Evangheliei: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea

Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Mt.6,33), fiindcă numai această căutare

duce la cunoaşterea cea adevărată. Aceasta este cunoaşterea pe care au avut-o sfinţii,

este lumina care împrăştie întunericul neştiinţei şi umple sufletul de claritate, este

lumina lui Hristos Iisus, este Adevărul "care ne face liberi" (In.8,32).


1.2. Scopul formativ

Scopul formativ al educaţiei religioase urmăreşte pregătirea morală şi

spirituală a elevilor prin dezvoltarea raţiunii, voinţei şi sentimentului acestora.

El se bazează pe calitatea sufletului omenesc de a se lăsa

ţai şi format de factorii externi. întrucât conţinutul educaţiei îpmse derivă din

învăţătura revelată, pentru a fi înţeles, trebuie ca să fie mai sensibili şi mai receptivi.

Scopul formativ se realizează atunci când familia, Biserica şi conlucrează pentru o

cunoaştere temeinică a învăţăturilor de şi morală creştină. Astfel, elevii au nevoie să

se ridice din punct ^pdere spiritual la nivelul cerut de învăţăturile creştine, atât pentru

lor cunoaştere, cât şi pentru familie şi societate. t Modul în care profesorul de religie

prezintă adevărurile revelate :fearte important. De aceea, lecţia de religie trebuie să

vizeze în egală aspectele intelectuale, afective şi volitive ale dezvoltării lităţii

acestora.

Pnn educaţia religioasă se urmăreşte formarea caracterului »-moral, dar aceasta

nu se poate realiza fară un volum de iţe religioase. Trebuie realizat deci un

echilibru între informativ şi r. fară a se diminua rolul vreunuia dintre aceste

scopuri.

1.3. Scopul educativ

Scopul educativ al educaţiei religioase urmăreşte dezvoltarea la a convingerii că

viaţa creştină autentică este căutarea lui Dumnezeu, înt. cu dorinţa de a ajunge la

cunoaşterea Lui şi la desăvârşirea lui său. Acest ideal, fiind scopul suprem al

educaţiei religioase, sâ fie urmărit de către fiecare elev şi după terminarea

perioadei de

re. până la sfârşitul vieţii. Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul Iisus

Hristos ca să-i pe toţi oamenii la mântuire: "mergând, învăţaţi toate neamurile,

idu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iu-le să păzească

toate câte v-am poruncit vouă" (Mt.28,19-20). de a împlini această chemare nu

se reduce la o lucrare pur prin botez şi la una informativă prin însuşirea

adevărurilor de Kă. ci este şi o activitate educativă. Prin "să păzească toate", se


arată un îndemn spre trăirea învăţăturii primite, deoarece predarea religiei nu constă

în prezentarea unei simple învăţături, ci a unei învăţături care se cere transpusă în

viaţă.

întâlnim îndemnul la sfinţenie, atât în Vechiul Testament: "Eu sunt

Domnul Dumnezeul vostru; fiţi sfinţi, cum Sfânt sunt şi Eu" (Lev. 11,44), cât şi

în Noul Testament: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc

desăvârşit este" (Mt.5,48). Scopul acestui îndemn este dobândirea asemănării cu

Dumnezeu prin comuniune de iubire absolută. El nu are în vedere identitatea sau

egalitatea cu Dumnezeu, deoarece Mântuitorul ne spune că "nimeni nu este bun

decât numai Unul Dumnezeu" (Mt.19,17), ci faptul că desăvârşirea despre care

vorbeşte Mântuitorul constă în creşterea de la chip la asemănare.

Prin educaţia religioasă, profesorul trebuie să-i conducă pe elevi, mai ales în

anii hotărâtori ai evoluţiei lor, spre clarificarea sensului vieţii acestora şi spre

formarea convingerii că scopul educativ este esenţialul creştinismului.

Elevii pot fi conduşi la o stare în care sufletul lor este gata să primească

influenţa Revelaţiei divine şi să se dăruiască lui Dumnezeu ca unicului Stăpân al

vieţii sale, aşa cum ne îndeamnă ectenia: "toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să

o dăm".

2. OBIECTIVELE CADRU ŞI DE REFERINŢĂ

Obiectivele cadru au un grad ridicat de generalitate şi complexitate.

Obiectivele cadru ale educaţiei religioase se corelează cu obiectivele ariei curriculare

şi, de asemenea, cu obiectivele cadru ale celorlalte discipline şcolare din aria

respectivă.

în planul de învăţământ, religia face parte din aria curriculară "Om şi

societate", alături de: educaţie civică, cultură civică, istorie şi geografie.


OBIECTIVELE ARIEI CURRICULARE "OM ŞI SOCIETATE"

OBIECTIVELE CADRU ALE EDUCAŢIEI RELIGIOASE

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ

PE ANI DE STUDIU ALE EDUCAŢIEI RELIGIOASE

OBIECTIVELE OPERAŢIONALE ALE UNITĂŢILOR DE CONŢINUT

Obiectivele cadru ale religiei se definesc prin raportarea tivelor ariei

curriculare "Om şi societate" la finalităţile răţământului obligatoriu şi la specificul

disciplinei de învăţământ. Ele ■e referă la formarea unor capacităţi şi atitudini

specifice religiei şi sunt ■nnărite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele

cadru ale religiei sunt:

1. cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, ca fundament al mântuirii şi

desăvârşirii omului;

2. cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor

religioase;

3. cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a

istoriei Bisericii;

4. formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de

comportament moral-religios;

5. educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de

alte credinţe şi convingeri.


Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acţiune sau manifestări

observabile cu ajutorul obiectivelor de referinţă şi al obiectivelor operaţionale.

Obiectivele de referinţă se definesc prin raportarea obiectivelor cadru la

conţinutul disciplinei de învăţământ la nivelul unui an de studiu şi la nivelul

conţinuturilor învăţării. Aceste obiective specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi

urmăresc progresia în achiziţia de competenţe şi cunoştinţe de la un an de studiu la

altul.

De exemplu, raportând al patrulea obiectiv cadru, formarea virtuţilor

creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios, la

conţinutul educaţiei religioase la nivelul fiecărui an de studiu şi la nivelul

conţinuturilor învăţării, definim următoarele obiective de referinţă:

- la sfârşitul clasei I, elevii vor fi capabili:

4.1. să identifice principalele calităţi ale unui bun creştin;

4.2. să recunoască, în faptele sfinţilor, modele de comportament creştin;

4.3. să respecte regulile de comportament moral-religios în familie şi în

clasă;

- la sfârşitul clasei a Il-a, elevii vor fi capabili:

4.1. să descrie principalele calităţi ale unui bun creştin;

4.2. să-şi formeze deprinderea de a se ruga;

4.3. să desprindă din faptele sfinţilor şi ale personajelor biblice, reguli de

comportament moral-religios;

4.4. să identifice, pe baza analizei relaţiei părinţi-copii, datoriile unora faţă

de ceilalţi;

- la sfârşitul clasei a IlI-a, elevii vor fi capabili:

4.1. să evidenţieze care sunt datoriile unui creştin faţă de Dumnezeu şi faţă

de semenii săi;

4.2. să formuleze aprecieri asupra comportamentului unor personaje

biblice din Vechiul Testament;

- la sfârşitul clasei a IV-a, elevii vor fi capabili:

4.1. să înţeleagă că prin practicarea virtuţilor se ajunge la mântuire;

1 SCOPURILE ŞI OBIECTIVELE PREDĂRII RELIGIEI 48

4.2. să conştientizeze faptul că păcatul reprezintă încălcarea voii lui Dumnezeu;

4.3 să înţeleagă rolul sfinţilor în lume; irul clasei a

V-a, elevii vor fi capabili:

4.1. să integreze în comportamentul propriu învăţăturile desprinse din pildele

studiate;

4 2 . să înţeleagă valoarea martiriului pentru întărirea Bisericii creştine;

ml clasei a Vl-a, elevii vor fi capabili: 4.1. să conştientizeze necesitatea

împlinirii datoriilor creştine în fcmilie, biserică, şcoală şi societate;

4 2 . să recunoască importanţa modelelor spirituale din Istoria Bisericii în

formarea caracterului moral-religios; 1 clasei a Vll-a, elevii vor fi capabili:

4.1. să înţeleagă mesajul cuprins în Fericiri şi să îl aplice în viaţa personală;

4.2. să participe la viaţa comunităţii, manifestând interes faţă de semenii lor;

.ffireirJ clasei a VlII-a, elevii vor fi capabili:

4.1. să conştientizeze importanţa conlucrării omului cu Dumnezeu in vederea

mântuirii;

4.2. să înţeleagă implicaţiile libertăţii în sens creştin asupra vieţii individuale şi

sociale.

3. OBIECTIVELE OPERAŢIONALE ŞI ELABORAREA LOR

Obiectivele operaţionale sunt enunţuri cu caracter finalist, . urmărite în cursul

unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau

observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).

Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia

dintre domeniile: cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a

explica, a argumenta, a demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a

localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a expune etc.), afectiv (a aplica, a fi de

acord, a avea curiozitatea, a compara etc.), voliţional (a intenţiona etc.).

Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru

nivelul de şcolaritate primar îl are cunoaşterea de către profesorul de religie a

obiectivelor cadru şi de referinţă şi a programelor şcolare la următoarele discipline:


limba şi literatura română, educaţie civică, muzică, istorie, geografie, ştiinţe etc.

Acest lucru prezintă două avantaje majore: elevii lucrează la nivelul dat de

particularităţile lor de vârstă şi se realizează interdisciplinaritatea.

în elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele

etape:

1. precizarea sarcinii de învăţare;

2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;

3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a

modului de evaluare.

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

- să se refere la activitatea elevilor;

- să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;

- să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;

- să conţină o singură sarcină de învăţare;

- să fie accesibile elevilor;

- să fie formulate sintetic;

- să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;

- să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor

dovedi că au ajuns la schimbarea preconizată;

- să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind ...", "având la dispoziţie ...",

"fară a ...";

- să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performanţă.


Exemple

Obiectivele operaţionale pot fi prezentate în formă tabelară sau propoziţie:

Criteriul de succes /

performanţa minim

acceptabilă / mod de

evaluare

idă învăţătura Dumnezeu

Tatăl,

în urma lecturării

textului Crezului

folosind cel puţin două

din atributele Lui

având la dispoziţie harta

Palestinei Noului

Testament

din cel mult trei

încercări

ieze

a de a-şi face

vintei Cruci

la începutul şi la

sfârşitul rugăciunilor

rostite în clasă

respectând regulile de

închinare învătate

■nna lecturării textului Crezului, elevii să desprindă învăţătura Dumnezeu Tatăl,

folosind cel puţin două din atributele Lui.

■Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă mai multe avantaje, ■oele

dezavantaje.

[ Avantajele se referă la faptul că profesorul poate conduce lecţia în pgic. eliminând

echivocul obiectivelor generale. Prin faptul că sunt e. obiectivele operaţionale

determină o comunicare facilă şi între profesor şi elevi. întrucât sunt prezentate la

începutul orei, la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la elevi învăţării.

Obiectivele operaţionale sunt un criteriu în alegerea >r de învăţământ utilizate în

lecţie, iar îndeplinirea lor este un în reuşita lecţiei. în ceea ce priveşte evaluarea,

obiectivele tale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-back-ul iune

inversă).

ia de învăţare

rşitul lecţiei,

vor fi

capabili:)

Condiţia de realizare

?ze oraşele

Betleem şi


Dezavantajele se referă la faptul că nu toate efectele educaţiei sunt

observabile şi măsurabile imediat (formarea unor deprinderi de comportament

moral, dezvoltarea lentă a capacităţii de învăţare la unii elevi). Nu pot fi modelate şi

măsurate atitudini de complexitate superioară (atitudinile, trăirile, independenţa

gândirii).

în predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele

formativ-educative. Ele evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce

priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin. în formularea obiectivelor

formativ-educative se va preciza o singură schimbare de comportament, condiţia de

realizare a acesteia şi criteriul de succes. Aceste obiective privesc în mod deosebit

latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor. Se precizează în legătură cu

conţinutul fiecărei lecţii, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de studiu.

Exemplu

- elevii să-şi exprime dorinţa de a face fapte bune tară a fi îndemnaţi de părinţi sau

profesori, ori de câte ori au prilejul.

50

PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE

Accesul de învăţământ este un ansamblu de acţiuni exercitate în tient şi sistematic de

către educatori asupra elevilor, într-un iţional organizat, în vederea formării

personalităţii acestora în te cu obiectivele educaţiei. Este o activitate umană care un

scop precis, un sistem complex rezultat din interdependenţa re şi învăţare.

(iedarea religiei se efectuează în şcoală şi în biserică (cateheza) soane special instruite

şi învestite de către Biserică pentru acţiunilor care au ca scop principal formarea

personalităţii >rale a fiinţei umane, iealizarea educaţiei religioase presupune

respectarea principiilor

şi folosirea metodologiei didactice corespunzătoare. Principiile didactice sunt

normele generale pe care se întemeiază de învăţământ, asigurând condiţiile necesare

îndeplinirii şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea sa. în desfăşurarea,

evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei aceste principii se întrepătrund, între ele

existând o strânsă lenţă.

1. PRINCIPII DIDACTICE ŞI CATEHETICE APLICATE ÎN

STUDIUL RELIGIEI

Pentru ca învăţământul să se desfaşoare în condiţii optime, trebuie |mâ seama de

principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare a i, voinţei şi sentimentului elevilor

şi cu structura conţinutului

PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE 53


Principiile didactice şi catehetice aplicate studiului religiei sunt următoarele:

principiul intuiţiei, principiul accesibilităţii, principiul învăţării active şi conştiente,

principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor, principiul îmbinării teoriei cu

practica, principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, principiul asigurării conexiunii

inverse, principiul motivaţiei, principiul eclesiocentric şi principiul hristocentric.

1.1. Principiul intuiţiei

Principiul intuiţiei indică faptul că accesul în lumea credinţei trece prin

simţuri, cunoaşterea concretă, senzorială fiind baza abstractizării şi generalizării

cunoştinţelor.

Conceptul "intuiţie" este vast, de aceea în predarea religiei ne vom opri

asupra sensului psiho-pedagogic al acestuia. Intuiţia vizează influenţa directă a

obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simţurilor noastre, orice reprezentare care

se leagă nemijlocit de lucrurile date.

Importanţa principiului intuiţiei în educaţie este susţinută de textul biblic şi

de Sfinţii Părinţi. Domnul Iisus Hristos a expus învăţătura Sa dumnezeiască atât prin

vorbirea directă, cât şi prin parabole care reprezentau imagini luate din lume: "şi fără

pildă nu le grăia nimic" (Mt.13,34).

Cunoaşterea adevărată se întemeiază pe sensibilitate şi gândire. Cu cât este

vorba de lucruri mai abstracte, cu atât este mai necesară utilizarea intuiţiei.

Adevărurile de credinţă transmise elevilor în lecţia de religie sunt suprasensibile, iar

pentru a fi înţelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv.

Profesorul de religie trebuie să respecte principiul intuiţiei pentru că toate

lucrurile sacre ale Bisericii au menirea să-i determine pe elevi să înţeleagă, prin

semne văzute, adevărurile de credinţă necesare mântuirii. Profesorul trebuie să ţină

cont de următoarele norme didactice: să prezinte elevilor cât mai mult material

intuitiv (hărţi, planşe, fotografii, desene etc.), să realizeze pe tablă o schiţă a lecţiei, să

facă apel la imaginaţia elevilor.

52

1.2. Principiul accesibilităţii

Principiul accesibilităţii (al respectării particularităţilor de vârstă ile ale elevilor)

este impus de specificul perioadei copilăriei şi ^profesorul să respecte legile

dezvoltării psiho-fizice a acestora, trebuie să fie un bun psiholog pentru a putea

cunoaşte titatea elevilor şi să adapteze conţinutul învăţării la gradul de psiho-fizică a

lor. J3 va lua în considerare mediul familial din care provin elevii, îtăţile de vârstă şi

sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de capacităţile intelectuale, personalitatea lor

întrucât toate acestea rezultatele educaţiei, în procesul de învăţământ, cunoştinţele

predate influenţează în pfcrit raţiunea, voinţa şi sentimentul elevilor. Fiecare dintre ei

se in mod subiectiv la conţinuturile predate de către profesor: mii elevi ora de religie

este primul loc de întâlnire cu Dumnezeu; devii sunt atraşi în aceeaşi măsură de

aspecte identice; au ntmuri diferite de înţelegere şi însuşire a cunoştinţelor. Se cere ca

predarea cunoştinţelor să fie realizată într-o modalitate şi să ţină cont de capacităţile

reale ale elevilor (cunoştinţele capacităţilor lor reale determină învăţarea mecanică,

iar cele duc la dezinteres şi plictiseală). Pentru realizarea accesibilităţii cunoştinţelor,

este necesar ca să se facă gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la de la

particular la general, de la simplu la complex.

1.3. Principiul învăţării active şi conştiente

Principiul învăţării active şi conştiente este impus de natura a elevilor şi cere ca

atunci când sunt transmise cunoştinţe, ele să ■câ activitatea sufletească a lor.

Profesorul va' transmite



cunoştinţele astfel încât elevii să le asimileze participând cu raţiunea, voinţa şi

sentimentul, pentru înţelegerea şi învăţarea lor conştientă.

Vor fi utilizate cât mai multe metode şi mijloace care să uşureze însuşirea de

către elevi a cunoştinţelor pentru ca, apoi, să le pună în practică. învăţarea activă şi

conştientă trebuie să-i conducă la dorinţa de a învăţa mai mult, de a studia, de a

cerceta singuri, din plăcerea de a şti cât mai multe lucruri necesare pentru mântuire.

învăţarea conştientă trebuie să îi conducă deci la învăţarea proprie.

învăţarea religiei se realizează conştient şi activ, mai ales atunci când

profesorul de religie se străduieşte ca fiecare întâlnire cu elevii să se transforme într-o

sărbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu. Fie că se află în sala de clasă, fie

că merge împreună cu elevii la biserică sau la o altă acţiune în comun, profesorul

trebuie să imprime acestor activităţi un duh de sărbătoare.

Copiii îşi deschid sufletul spre profesorul de religie, învaţă mai uşor şi se

bucură atunci când şi acesta se străduieşte să se apropie de sufletul fiecăruia dintre ei

şi când interiorul clasei are o parte rezervată religiei.

1.4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor

Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atunci

când se întocmesc planuri le-cadru, programele şi manualele şcolare, dar şi în

activitatea concretă de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor.

Pentru a putea fi predate sistematic şi continuu, cunoştinţele vor fi integrate

într-un sistem, astfel încât să fie învăţate prin raportarea şi integrarea lor la experienţa

şi cunoştinţele anterioare ale elevilor. Pentru fiecare disciplină de învăţământ se

alcătuiesc documente şcolare care cuprind volumul şi ritmul în care vor fi transmise

cunoştinţele, iar apoi se trece la transpunerea lor în practică.

în predarea religiei, documentele şcolare se alcătuiesc plecându-se de la un

nucleu de cunoştinţe, în jurul cărora se aşează şi alte noţiuni.

54


m

că materia de studiu nu poate fi predată şi înţeleasă în mod global, Itecesitatea

divizării ei într-o succesiune de secvenţe logice şi pe plan informaţional, care vor

asigura un învăţământ coerent şi in cadrul materiei studiate. Pfcntru a fi aplicat

principiul sistematizării şi continuităţii, învăţării trebuie să aibă un caracter practic,

logic şi în Jtate cu structura conceptuală de gândire a elevilor, astfel încât le să fie

integrate într-un sistem. Profesorul va urmări ca să se facă ritmic şi să fie continuată

de evaluare pentru a se elevi deprinderi de muncă independentă şi pentru a se evita în

salturi, apariţia lacunelor în pregătirea lor şi a carenţelor în personalităţii

religios-morale.

1.5. Principiul îmbinării teoriei cu practica

Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când n elevilor cunoştinţe să le

legăm de viaţă şi să le transpunem în Kieştinismul nu este teorie, ci viaţă. învăţătura

Evangheliei trebuie 3hI o putere care să dirijeze viaţa creştinului, dat fiind faptul că ri

a fost descoperit ca să îndemne spre o viaţă duhovnicească. Profesorul va evita

încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu ifate şi cunoştinţe pur teoretice, iar

adevărurile religioase vor fi astfel încât elevii să-şi dirijeze viaţa după ele, având

drept exemple ûl Iisus Hristos şi pe sfinţi. Profesorul de religie va deveni el templu

numai dacă îndeplineşte ceea ce îi învaţă pe elevii săi.

L6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor

Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor îndreaptă rea profesorului asupra

rezultatelor finale ale procesului -educativ. însuşirea cunoştinţelor este temeinică

atunci când fîoitâ profund, complet şi durabil.

Dacă principiile arătate până acum vizează în special modul în care se face

transmiterea cunoştinţelor, principiul însuşirii temeinice se referă cu predilecţie la

finalităţile educaţiei:


- cunoştinţe esenţiale şi profunde, reprezentative pentru disciplina şcolară studiată;

- priceperi şi deprinderi practice care să asigure o bună adaptabilitate la condiţiile

concrete ale vieţii;

- capacitate şi voinţă de autoinstruire.

Dacă învăţarea se face intuitiv, respectându-se particularităţile de vârstă,

motivat, activ, conştient, sistematic, continuu şi orientat spre practică, atunci

cunoştinţele vor fi temeinic însuşite.

1.7. Principiul asigurării conexiunii inverse

Acest principiu este folosit în orice activitate umană atunci când dorim să

ştim care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca

bază a ameliorării rezultatelor finale.

Conexiunea inversă (feed-back) sau informaţia inversă este urmărită de

profesor în fixarea cunoştinţelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru

(observaţia directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, găsirea unor versete etc.)

pentru a realiza atât evaluarea elevilor, cât şi autoevaluarea propriei sale activităţi de

predare, cu scopul identificării fragmentelor sau secvenţelor ce trebuie ameliorate.

Informaţiile primite de către profesor de la elevi prin feed-back pot fi

valorificate în procesul de învăţământ pentru a reface acţiunea iniţială sau pentru a

îmbunătăţi rezultatele anterioare.

Principiul asigurării conexiunii inverse (al retroacţiunii, al feed-back-ului)

exprimă cerinţa reîntoarcerii şi a îmbunătăţirii rezultatelor şi proceselor în funcţie de

informaţia primită despre rezultatele anterioare (I. Cerghit, Didactica, p.51).

Prin folosirea conexiunii inverse, profesorul identifică nivelul de realizare a

obiectivelor operaţionale propuse şi, în funcţie de situaţie.

modalităţile de ameliorare a rezultatelor. Avantajele respectării principiu sunt

următoarele: gradul de înţelegere a noilor cunoştinţe;

învăţarea prin faptul că elevii sunt "testaţi" în mod continuu; profesorului

posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile de elevi sau sesizate de ei;

la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării; â şi ameliorează

rezultatele procesului de predare-învăţare; suprasolicitarea elevilor.


1.8. Principiul motivaţiei

Motivaţia învăţării este definită ca totalitatea intereselor, Bor şi mobilurilor care

îndeamnă, susţin energetic şi direcţionează rarea activităţii de învăţare. Motivaţia,

numită şi "motorul pune în mişcare raţiunea, voinţa şi sentimentul elevilor şi atenţia

voluntară.

Motivaţia învăţării poate fi exterioară (competiţia, încurajarea, iccompensa sau,

dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa etc.) şi (curiozitatea de a şti cât mai multe,

dorinţa de a fi cât mai bine ;la o anumită disciplină, dorinţa de a fi cât mai bun, etc.).

întrucât aceste motive apar cu o pondere variabilă de la un elev la profesorul de religie

va cultiva la elevi motivaţia internă, ca suport al educaţiei religioase în vederea

atingerii scopurilor acesteia, fară Ipfcglija rolul motivaţiei externe.

Pentru respectarea acestui principiu, profesorul de religie va pe de o parte să menţină

trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, nte cunoştinţele religioase cât mai

interesant, astfel încât să

întrebărilor existenţiale ale elevilor. Curiozitatea trebuie îmbinată cu

convingeri referitoare la valoarea şi la adevăratul scop al vieţii omului, astfel încât

acestea să îi o mare bogăţie de trăiri, surse de satisfacţie şi echilibru sufletesc.

Atunci când cunoştinţele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învaţă cu

plăcere şi sunt atenţi, întrucât le asimilează uşor. Atunci când lipseşte interesul, elevii

se plictisesc, nu sunt atenţi şi învaţă greu.

Se impune ca profesorul de religie să le dezvolte sentimentul responsabilităţii

şi al datoriei şi să stimuleze la fiecare elev o "întrecere cu sine" care elimină invidia şi

ostilitatea dintre colegi.

Elevii pot fi motivaţi prin transmiterea unor cunoştinţe accesibile vârstei şi

gradului lor de pricepere, dar şi prin exemple concrete care Ie pot arăta adevărata

valoare şi importanţa pe care o prezintă cunoştinţele religioase în desăvârşirea

creştină.


1.9. Principiul eclesiocentric

Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită

cunoştinţele conform învăţăturii Bisericii noastre strămoşeşti şi în legătură cu viaţa

Bisericii. Biserica poartă pecetea infailibilităţii întrucât conducătorul ei nevăzut este

Mântuitorul Iisus Hristos: "L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui,

plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi" (Ef. 1,22-23).

Mântuirea nu se poate dobândi decât dacă suntem şi rămânem membri activi

ai Bisericii. De aceea, în predarea cunoştinţelor, profesorul trebuie să prezinte elevilor

învăţătura despre Biserică astfel încât să le dezvolte sentimente de dragoste, respect şi

admiraţie faţă de ea, să lege inima lor de această Instituţie întemeiată de Mântuitorul

Iisus Hristos şi să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea

mântuirii.

1.10. Principiul hristocentric

Principiul hristocentric cere ca educaţia religioasă să se orienteze în jurul

persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Prezenţa

Lui în lume este de "la început" (In. 1,1), şi "toate prin

tăcut" (In. 1,3). Profesorul va arăta din Vechiul Testament diferite un care au

preînchipuit întruparea, viaţa, jertfa pe cruce, învierea, ie de după înviere,

înălţarea la cer, trimiterea Duhului Sfanţ în şi prezenţa Lui reală în Sfânta

Euharistie. Domnul Iisus Hristos va fi prezentat ca desăvârşirea absolută. El

inomenit pentru a ridica firea noastră cea căzută prin păcat şi pentru a fece

nouă model şi pildă de urmat.

2. INTERDEPENDENŢA DINTRE PRINCIPII

Principiile didactice alcătuiesc un sistem unitar, se presupun şi se completează unele

pe altele. Dacă le privim în mod izolat, fiecare dintre se referă \a anumite aspecte ale


procesului de învăţământ; prin ̂ ^riarea lor se asigură interdependenţa componentelor

procesului de "~nânt: proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea (ameliorarea).

I. în proiectarea didactică, profesorul: stabileşte obiectivele operaţionale,

obiectivele formativ-educative şi de lecţie, respectând principiul accesibilităţii, al

continuităţii, al ■binarii teoriei cu practica şi al motivaţiei; Banalizează resursele:

Hconţinutul învăţării, respectiv al lecţiei din manualul alcătuit pe baza principiului

sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor şi al motivaţiei; \ resursele psihologice ale

clasei conform cerinţelor principiului accesibilităţii;

- resursele materiale (mijloacele de învăţământ) conform principiului ■stuiţiei;

1) stabileşte strategia didactică:

a) alege metodele de învăţământ în funcţie de:

- obiectivele operaţionale, obiectivele formativ-educative şi tipul de lecţie;

- resurse (conţinutul de predat, resursele psihologice ale clasei, mijloacele

de învăţământ);

- competenţa şi personalitatea lui;

- unitatea dintre conţinut şi metodă.

în alegerea metodelor respectă principiile: intuiţiei, accesibilităţii,

motivaţiei, învăţării active şi conştiente, legării teoriei cu practica, însuşirii temeinice

a cunoştinţelor;

b) alege mijloacele de învăţământ pe baza principiului intuiţiei;

c) alege forma de organizare a elevilor, pentru respectarea principiilor: motivaţiei,

învăţării active şi conştiente, legării teoriei cu practica şi însuşirii temeinice a

cunoştinţelor;

4) elaborează proiectul didactic.

II. în realizarea propriu-zisă a lecţiei va respecta aceste principii, în etapele

lecţiei, astfel:

1. moment organizatoric. Profesorul rosteşte împreună cu elevii rugăciunea şi

se interesează de motivul absenţelor (principiul accesibilităţii);

2. verificarea cunoştinţelor din lecţia precedentă. Profesorul formulează

întrebările în mod gradat, de la simplu la complex, de la concret la abstract (principiul


intuiţiei), verifică cunoştinţele elevilor urmărind în primul rând esenţialul (principiul

accesibilităţii, principiul sistematizării cunoştinţelor), îi întreabă, acolo unde este

cazul, cum au pus în practică cele învăţate la religie (principiul îmbinării teoriei cu

practica), constată lacunele pe care le au elevii (principiul asigurării conexiunii

inverse);

3. pregătirea pentru lecţia nouă. Pregătirea se face intuitiv (principiul intuiţiei),

ţinând cont de particularităţile individuale şi ale clasei (principiul accesibilităţii).

Profesorul va urmări dezvoltarea interesului pentru lecţia nouă (principiul

motivaţiei), prin legarea cunoştinţelor vechi de cele noi (principiul sistematizării şi

continuităţii);


4. anunţarea subiectului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse.

Elevii trebuie să se simtă atraşi de lucrurile noi, prezentate interesant,

printr-un titlu sugestiv (principiul motivaţiei). Profesorul prezintă

obiectivele propuse (principiul intuiţiei) şi încearcă să dezvolte interesul

pentru ceea ce urmează să predea (principiul motivaţiei);

5. comunicarea noilor cunoştinţe. Profesorul va ţine cont de toate

principiile;

6. fixarea noilor cunoştinţe. Profesorul va urmări fixarea cunoştinţelor

esenţiale (principiul sistematizării cunoştinţelor). Răspunsurile date de

către elevi în fixarea cunoştinţelor dau informaţii despre gradul de

înţelegere a noilor cunoştinţe (principiul asigurării conexiunii inverse).

O bună fixare face ca învăţarea să fie temeinică (principiul însuşirii

temeinice a cunoştinţelor);

7. aprecierea, asocierea, generalizarea. Aprecierile făcute pe marginea

lecţiei, îi pot încuraja pe elevi spre dorinţa de a şti cât mai multe

(principiul învăţării active şi conştiente). Asocierea se va face în funcţie

de particularităţile individuale şi ale clasei (principiul accesibilităţii),

astfel încât elevii să simtă dorinţa de a pune în practică cele învăţate,

având persoanele sfinte drept exemple (principiul îmbinării teoriei cu

practica);

8. evaluarea. în evaluare, profesorul va fi corect şi obiectiv;

9. activitatea suplimentară. Se vor respecta principiile sistematizării şi

continuităţii, al legării teoriei cu practica şi al însuşirii temeinice a

cunoştinţelor;

10. încheierea. Se rosteşte rugăciunea.

în toate etapele lecţiilor de religie, aceste principii vor fi împletite

cu principiile specifice religiei: eclesiocentric şi hristocentric.

III. Evaluarea cunoştinţelor se face în etapa verificării

cunoştinţelor predate în lecţia anterioară şi în lecţiile de evaluare a

cunoştinţelor. în evaluare profesorul va ţine cont de toate principiile.

IV. Reglarea (ameliorarea) rezultatelor intermediare sau finale

ale unei lecţii se face atunci când, în urma evaluării, se constată lacune şi

dificultăţi în însuşirea şi în înţelegerea noilor cunoştinţe. Profesorul arc

astfel posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de elevi sau

sesizate de ei.

Lacunele sau dificultăţile în învăţare pot determina scăderea

interesului şi pot afecta aplicarea celorlalte principii: al învăţării active şi

conştiente, al sistematizării şi continuităţii, ai legării teoriei cu practica şi

al însuşirii temeinice a cunoştinţelor.

III. METODE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE FOLOSITE ÎN

STUDIUL RELIGIEI

în vederea realizării sarcinilor didactice legate de conţinutul activităţii de

predare-învăţare, profesorul de religie foloseşte diferite metode în funcţie de

specificul temelor predate în lecţie.

Metodologia didactică este definită ca un ansamblu de metode, procedee,

tehnici şi mijloace de învăţământ ce urmăresc realizarea obiectivelor propuse.

Metoda este un mod de acţiune (suită de operaţii) cu ajutorul căruia

profesorul. împreună cu elevii, realizează obiectivele propuse. Etimologic, cuvântul

provine din grecescul (ista (spre) şi o5o<; (cale) şi Înseamnă "calea spre", "drumul

către".

Modalităţile didactice sunt variante ale metodelor de învăţământ, însoţite de

procedee, tehnici şi mijloace didactice (de ex. în cadrul metodei prelegerii:

prelegerea magistrală, prelegerea cu ilustraţii etc.).

Procedeele didactice sunt auxiliare metodei, ajută metoda. Ele reprezintă

practici însoţite, după caz. de tehnici şi mijloace didactice pentru realizarea

metodelor. Unele metode pot deveni procedee didactice in cadrul altor metode (de

ex. conversaţia euristică este procedeu în problematizare).


Tehnicile didactice sunt o îmbinare de procedee didactice cu mijloace de

învăţământ, pentru realizarea obiectivelor propuse (de ex. lectura ca tehnică şi

documentare, pentru realizarea metodei lecturii).

Mijloacele de învăţământ sunt instrumente didactice sub formă de: materiale

obiectuale sau fizice, reprezentări iconice etc.

Strategia didactică. Profesorul de religie va repartiza conţinutul de predat pe

sisteme de lecţii şi va elabora pentru fiecare lecţie un proiect didactic sau o schiţă de

lecţie. în acest scop. el îşi va alege sistemul metodologic adecvat. în funcţie de

următorii factori: a) obiectivele operaţionale şi obiectivele

formativ-educative ale lecţiei. Metoda este subordonată obiectivelor

operaţionale, obiectivelor formativ-educative şi deci conţinutului lecţiei;

b) tipul de lecţie. Este definit de obiectivul didactic principal al lecţiei;

c) analiza resurselor activităţii de predare-învăţare. Urmăreşte trei

aspecte; analiza conţinutului lecţiei respective, analiza resurselor

psihologice ale clasei (particularităţile de vârstă, individuale, de grup,

nivelul general al unei clase etc.), analiza resurselor materiale

(mijloacele de învăţământ);

d) competenţa şi personalitatea profesorului. Profesorul va aplica

metodele de învăţământ în funcţie de competenţa şi personalitatea

proprie;

e) unitatea dintre conţinut şi metodă. Există o legătură între ceea ce se

predă şi cum se predă, la un anumit conţinut se pretează numai anumite

metode (de ex. nu putem folosi problematizarea în lecţiile în care se

predau cunoştinţe din domeniul învăţăturii de credinţă).

Acelaşi conţinut poate fi predat cu ajutorul unor metode diferite.

Metodele de învăţământ se pot clasifica după mai multe criterii (istoric,

al sarcinii didactice, al organizării învăţării, demersul logic specific,

izvorul principal al învăţării etc.).

în lucrarea de faţă am prezentat clasificarea metodelor după

două criterii: demersul logic specific care duce la învăţare (prezentat şi

în Catehetică) şi izvorul principal al învăţării. Aceste două clasificări nu

sunt complementare. Oricare din metodele cuprinse în a doua clasificare

poate presupune demersuri inductive sau deductive, analitice sau de

sinteză, motiv pentru care în exemplele propuse nu am specificat

demersul logic urmărit.

După demersul logic specific care duce la învăţare, avem:

1. Metoda inductivă

2. Metoda deductivă

3. Metoda analitică

4. Metoda sintetică

5. Metoda genetică.

După izvorul principal al învăţării, am utilizat clasificarea

metodelor propusă de I. Cerghit, şi am adăugat metode specifice

educaţiei religioase. Astfel avem:

METODE DE PREDARE-ÎNVÂŢARE 55

9

1. Metode de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor

1.1. Metode de comunicare orală

1.1.1. Metode expozitive

Povestirea

Descrierea

Explicaţia

Argumentarea

Prelegerea

Expunerea cu oponent

1.1.2. Metode interogative

Conversaţia

Problematizarea

1.2. Metode de comunicare scrisă

1.2.1. Lectura

1.2.2. Lectura şi interpretarea textului biblic

1.2.3. Referatul

1.2.4. Eseul

2. Metode de cunoaştere a realităţii religioase

2.1. Observarea directă a realităţii religioase

2.2. Studiul şi interpretarea simbolurilor

2.3. Analiza documentelor

2.4. Studiul de caz

2.5. Exemplul

2.6. Rugăciunea

2.7. Meditaţia religioasă

2.8. Deprinderile morale

2.9. Cultul divin

3. Metode fundamentate pe acţiune

3.1. Jocul didactic

3.2. Dramatizarea

3.3. Exerciţiul moral

3.4. Metoda îndrumării teoretice şi practice.

A. METODE DE ÎNVĂTĂMÂNT CLASIFICATE DUPĂ

DEMERSUL LOGIC CARE DUCE LA ÎNVĂŢARE


în funcţie de demersul iogic urmat de către profesor în transmiterea

cunoştinţelor: de la particular ia general, de ia general ia particular, de la întreg la

componente, de la componente Ia întreg şi prin înlănţuirea logică, în studiul religiei

vom utiliza metoda inductivă, metoda deductivă, metoda analitică, metoda sintetică

şi metoda genetică. Aceste metode se utilizează în lecţiile din domeniile: istoric,

sistematic şi liturgic.

1. METODA INDUCTIVĂ

Prin metoda inductivă comunicarea, asimilarea şi verificarea cunoştinţelor

se fac parcurgându-se demersul logic inductiv, adică de la particular îa general, de la

concret la abstract, de la exemple la reguli, de la cunoscut Ia necunoscut.

Metoda inductivă se foloseşte atunci când intenţionăm să predăm

generalităţi, cunoştinţe abstracte şi definiţii, pornind de la cazuri cunoscute, concrete.

în activitatea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a folosit această metodă sub

diferite forme, pentru a uşura înţelegerea de către Apostoli şi oamenii simpli a

învăţaturilor Sale dumnezeieşti:

- sub forma acţiunilor (de ex. satură mulţimile şi apoi spune "Eu sunt pâinea vieţii"

- In.6,35);

- sub forma individualizării (de ex. vorbind împotriva iubirii de arginţi spune:' Căci

unde este comoara ta, acolo va ji şi inima ta'' - Mt.6,2I):

- sub forma contrastelor (de ex. dărnicia femeii văduve şi sărace. în


~r,trast cu cei bogaţi care dau din prisosul lor - Lc.21,1-4); -ub forma

evenimentelor istorice (de ex. vorbind despre Ierusalimul ucide pe

prooroci, îi atenţionează pe farisei că ei sunt urmaşii celor ire au ucis,

"de la sângele dreptului A bel, până la sângele lui Zaharia, -::d lui Varahia"

- Mt.23,35);

- sub forma parabolelor (de ex. pilda semănătorului, a bogatului

^milostiv, a fiului risipitor, a samarmeanului milostiv etc.).

Paginile Eaptelor Apostolilor şi ale Epistolelor sunt o mărturie a

aptului că Apostolii, care au primit misiunea învăţătorească de la

Mântuitorul, au folosit în propovăduire metoda inductivă. Sfanţul

postol Pavel le scrie corintenilor că ia început le-a dat învăţături mai

..soare, pentru ca ei să înţeleagă în mod gradat adevărurile de credinţă:

:u lapte v-am hrănii, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca, şi încă :. /

acum nu puteţi" (I Cor.3,2).

Sfântul Ioan Casian consideră că educaţia religioasă trebuie să e

facă treptat, de jos în sus: "După părerea noastră, este necesar în ■suşirea

oricărei arte şi învăţături, să se înceapă de la cunoştinţele v ele mai simple şi

de la încercările cele mai uşoare, pentru ca mintea, rănită cu laptele

acestora, să se dezvolte încetul cu încetul şi să se

- iice treptat de la cele mai de jos, până la cele mai înalte cuceriri ale -■.

înţii. După ce a înţeles principiile elementare şi mergând mai departe : s-au

deschis într-un fel porţile mărturisirii de credinţă, mintea poate ~ă ajungă

fără greutate la tainele şi culmile desăvârşirii. Cum va putea un copil să

scrie silabe unite, dacă el nu cunoaşte mai întâi literele? Sau cum va reuşi să

citească cursiv cel ce încă nu silabiseşte? (...) De aceea, şi în cea mai înaltă

învăţătură care ne leagă pentru totdeauna cu Dumnezeu, există, fără

îndoială, o temelie care trebuie bine aşezată, pentru ca pe ea să se

construiască toată clădirea până la vârful cel mai Inaîf * (Sf. Ioan Casian,

Convorbiri duhovniceşti, p.481).

Metoda inductivă se utilizează în etapa comunicării noilor

cunoştinţe în lecţia de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe şi în cea

mixtă, iar în lecţia de formare a deprinderilor, în etapa efectuării

activităţii practice, respectiv intelectuale.

Metoda inductivă însoţeşte explicaţiile profesorului, mai ales când

acesta utilizează în lecţie material intuitiv. Se cunosc mai multe variante

de îmbinare a explicaţiei cu mijloacele intuitive:

a) profesorul conduce elevii spre observarea aspectelor exterioare ale

materialului intuitiv, a notelor particulare ale acestuia. Pe baza

rezultatelor observaţiei elevilor şi a cunoştinţelor dobândite, profesorul

îi conduce spre înţelegerea şi formularea legăturilor între obiecte,

fenomene, evenimente etc., spre generalizări. Această variantă se

utilizează în descoperirea prin imagini, în diferite etape ale lecţiei.

Mântuitorul, urmând să vorbească mulţimilor şi ucenicilor în

Predica de pe munte despre exemplul pe care trebuie să-1 dea creştinii

prin faptele bune, le arată mai întâi cetatea aflată pe vârf de munte, care

nu poate să se ascundă, şi faci ia care nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic

pentru a lumina (Mt.5,I4-15). Apoi face legătura între cele observate şi

generalizează: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa

încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din

ceruri" (Mt.5,16);

b) profesorul comunică noile cunoştinţe, iar mijloacele intuitive

confirmă sau întăresc cele spuse verbal. Această variantă o întâlnim în

mod special în expunerea cunoştinţelor.

Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă: "nu vă îngrijiţi pentru sufletul

vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au, nu

este sufletul mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât

îmbrăcămintea(Mt.6,25), iar pentru întărirea celor spuse de El, foloseşte

drept material intuitiv păsările cerului, crinii şi iarba câmpului: "Priviţi

la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi

Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus

decât ele? (...) Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici

nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a

îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi

mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai

mult pe voi, puţin credincioşilor(Mt.5,26; 28-30).


în îmbinarea metodelor de învăţământ cu mijloacele intuitive pot

apărea aspecte negative din cauza factorilor legaţi de materialele

intuitive

METODE DE PREDARE-lNVĂŢARE

de modul nepotrivit în care sunt utilizate acestea:

- impunerea în mintea elevilor a elementelor neesenţiale ale

materialului ~ tui tiv (aspecte mai viu colorate, anumite detalii care

atrag atenţia), în :.\ţa elementelor esenţiale;

- distragerea atenţiei elevilor de la explicaţie în momentul prezentării

materialului intuitiv;

- supraîncărcarea lecţiei cu material intuitiv ori folosirea unui material

ntuitiv neconcludent sau sărac în informaţii;

- prezentarea materialului intuitiv într-un moment nepotrivit din lecţie;

utilizarea în mod incorect sau lipsa de îndemânare a profesorului în

mânuirea materialului intuitiv.

Exemplu

în lecţia despre Sfânta Filofteia se poate utiliza icoana sfintei, ca

material intuitiv, în fixarea cunoştinţelor:

- elevii privesc icoana Sfintei Filofteia şi observă elementele

semnificative (crucea din mâna dreaptă, coşuleţul din mâna stângă,

securea de la picioarele ei, costumul naţional românesc, cele două

biserici din fundal);

- profesorul conduce dialogul pentru a evidenţia legătura între

elementele materialului intuitiv şi viaţa sfintei (coşuleţul din mâna

dreaptă ne aminteşte de milosteniile tăcute de ea, care au atras mânia

mamei vitrege sj apoi a tatălui său; crucea din mâna dreaptă semnifică

faptul că a suferit moartea datorită faptului că a urmat învăţăturile

Domnului Iisus Hristos; securea de la piciorul drept, care are picături de

sânge pe lamă, este arma cu care a fost ucisă de către tatăl ei; costumul

naţional românesc ne arată că ea a dorit să fie adusă în ţara noastră la

biserica de ia Curtea de Argeş, pe care o vedem în dreapta sfintei).

69


2. METODA DEDUCTIVĂ

Prin metoda deductivă comunicarea, asimilarea şi verificarea

cunoştinţelor se fac parcurgându-se demersul logic deductiv: de Ia

general la particular, de la abstract la concret, de la reguli la exemple, de

la necunoscut la cunoscut. Acest demers este invers celui inductiv.

Metoda deductivă se foloseşte atunci când elevii au cunoştinţe

religioase mai bogate, când operează mai uşor cu noţiunile abstracte.

Domnul Iisus Hristos foloseşte metoda deductivă atunci când

vorbeşte celor care "credeau că sunt drepţi şi priveau cit dispreţ pe ceiialţr

(Lc. 18,9), spunându-Ie pilda vameşului şi a fariseului (Lc. 18,10-13).

Clement Alexandrinul explică prin metoda deductivă pedagogia

cea după Dumnezeu: "'Cuvântul pedagogie are multe înţelesuri. Este o

pedagogie a celui care este educat şi instruit; este o pedagogie a celui care

educă şi instruieşte; în al treilea rând este însăşi pedagogia; în al patrulea

rând, cele ce se învaţă, de pildă poruncile, alcătuiesc iarăşi pedagogia.

Pedagogia cea după Dumnezeu însă este calea în linie dreaptă spre adevăr

pentru contemplarea lui Dumnezeu şi arătarea faptelor sfinte pentru o

dăinuire veşnică. După cum generalul care conduce armata sa se îngrijeşte

de salvarea ostaşilor lui, după cum căpitanul cârmuieşte corabia lui cu

dorinţa de a salva pe călători, tot aşa şi Pedagogul, datorită purtării de grijă

pe care o are faţă de noi, conduce pe copiii Săi spre o vieţuire mântuitoare. Şi

ca să spun pe scurt, toate câte le cerem în chip binecuvântat de la Dumnezeu

ca să ni se dea nouă, pe acelea le dobândim, dacă ascultăm pe Pedagog"

(Clement Alexandrinul, Pedagogul, p. 196-197).

Metoda deductivă se poate utiliza în diferite etape ale lecţiei: în

comunicarea, în fixarea noilor cunoştinţe sau în asociere în lecţia de

transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe şi în lecţia mixtă; în efectuarea

activităţii practice respectiv intelectuale în lecţia de formare a

deprinderilor etc.


Exemplu

La clasele mari, in lecţiile despre familia creştină, profesorul Doate pleca de

la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: " Purtaţi-vâ sarcinile ■unii altora şi aşa

veţi împlini legea lui Hristos" (Gal.6,2), pentru ca elevii să enumere datoriile

unora faţă de alţii în cadrul familiei şi societăţii:

- La cine se referă Sfanţul Apostol Pavel când spune "unii altora"? (La toţi oamenii.)

- Cine sunt cei mai apropiaţi oameni din jurul nostru? (Părinţii, fraţii, rudeniile,

prietenii, profesorii, duhovnicul.)

- Ce înţelegeţi pnn expresia "purtaţi-vă sarcinile unii altora"? (Că avem obligaţia să

ne ajutăm unii pe alţii, avem îndatoriri unii faţă de alţii.)

- Cine faţă de cine? (Părinţii între ei. părinţii faţă de copii, copiii faţă de părinţi, fraţii

între ei, prietenii între ei, elevii faţă de profesori, profesorii faţă de elevi, noi faţă de

duhovnic, duhovnicul faţă de noi, noi faţă de toţi oamenii.)

- Care sunt aceste îndatoriri? (Elevii răspund ajutaţi de profesor.)

3. METODA ANALITICĂ

Prin metoda analitică, comunicarea, asimilarea şi verificarea cunoştinţelor

se fac parcurgându-se demersul analitic: de ta îrtreg spre descompunerea acestuia în

părţile componente.

Domnul Iisus Hristos a explicat apostolilor Săi în mod inalitic-aiegoric pilda

semănătorului (Mt. 13,18-23; Me.4,13-20; Lc.8,11-15) şi a neghinelor din ţarină

(Mt. 13,36-43). Sfântul Apostol Petru explică în mod analitic una dintre profeţiile

mesianice din psalmi: 'Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta

s-a făcut în capul unghiului" (Ps. 117,11), profeţie reluată apoi de Isaia: "Pus-am

în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare

yet, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina"

"s.28,16). Piatra cea din capul unghiului este Hristos: "Apropiaţi-vă de


El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată in seamă, dar la Dumnezeu

aleasă şi de preţ. (...) Pentru voi deci care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar

pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta

a ajuns să fie în capul unghiului şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală,

de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au fost

puşF (I Pt.2,4;7-8).

Metoda analitică a fost utilizată în special de Sfinţii Părinţi în

exegeza biblică (vezi cap. Lectura şi interpretarea textului biblic).

Această metodă poate fi utilizată în mod restrâns în cadrul unei

lecţii sau în cadrul unor cicluri de lecţii când subiectul tratat necesită

mai multe ore pentru înţelegerea Iui (de ex. cele şapte cereri ale

rugăciunii Tatăl nostru pot fi analizate într-o oră, pe când explicarea

învăţăturilor desprinse din Crez, necesită mai multe ore).

Exemple

1) în lecţiile de istorie biblică: explicarea evenimentelor din Săptămâna

Mare;

2) în lecţiile de istorie bisericească: răspândirea creştinismului în lume

prin predica Sfinţilor Apostoli;

3) în lecţiile de dogmatică: explicarea învăţăturilor de credinţă din

Simbolul credinţei;

4) în lecţiile de morală: explicarea celor zece porunci din Decalog;

5) în lecţiile de liturgică: explicarea părţilor componente ale Sfintei

Liturghii.

4. METODA SINTETICĂ

Prin metoda sintetică, comunicarea, asimilarea şi verificarea

cunoştinţelor se fac parcurgându-se demersul logic sintetic; de la părţile

componente spre compunerea întregului (demers invers celui prezentat

la metoda analitică).

Această metodă se utilizează în mod restrâns în cadrul unei

singure ore sau în cadrul unor cicluri de lecţii.

METODE DE PRED ARE-ÎNVĂŢ ARE 73

în Predica de pe munte, Domnul Iisus Hristos, după ce a expus

învăţătura Lui despre superioritatea Legii Noi faţă de Legea Veche prin

şase antiteze (mânie, adulter, divorţ, jurământ, legea talionului, iubirea

faţă de vrăjmaşi - Mt.5,2i-47), a sintetizat prin cuvintele-îndemn

adresate tuturor: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc

desăvârşit este" (Mt.5,48).

Sfanţul Apostol şi Evanghelist Ioan ne porunceşte să ne iubim

unii pe alţii (I In.2,7-11), să ne punem sufletele pentru fraţi, aşa cum şi

Domnul Iisus Hristos şi-a pus sufletul pentru noi şi să iubim cu fapta şi

cu adevărul, iar nu cu vorba (I In.3,11-24). Modelul dragostei

desăvârşite este sălăşluirea Lui, în noi (I ln.4,7-15), prin dragostea Lui

condiţionată de iubirea semenilor: "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne

în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (I In.4,16).

Omul îl caută pe Dumnezeu însă de multe ori nu îl găseşte.

Sintetizând, Sfântul Macarie Egipteanul ne arată că El este mult mai

aproape de noi decât credem, El este pretutindeni: "Dacă îl cauţi pe

Domnul în adâncuri, acolo îl afli pe El Jacănd semne (minunate). Dacă îl

cauţi în groapă, acolo îl afli pe el în mijlocul celor doi lei, păzind pe dreptul

Daniel. Dacă îl cauţi pe El în foc, acolo îl afli, ajutând pe robii Săi. Dacă îl

cauţi pe El în munte, acolo îl afli împreună cu Moise şi Ilie. Deci pretutindeni

este: sub pămănt, deasupra cerurilor şi în noi" (Sf. Macarie Egipteanul,

Cele cincizeci de Omilii duhovniceşti, p.146).

Exemple

1) în lecţiile de istorie biblică: după ce învaţă despre Avraam, Isaac,

iacov, Iosif şi fraţii săi, elevii pot sintetiza cunoştinţele despre viaţa

poporului ales în perioada Patriarhilor Vechiului Testament;

2) în lecţiile de istorie bisericească: după ce elevii şi-au însuşit

cunoştinţele legate de întemeierea Bisericii, răspândirea creştinismului

prin predica Sfinţilor Apostoli, persecuţiile împotriva creştinilor, viaţa

unor sfinţi martiri, sintetizează evenimentele din viaţa Bisericii, de la

Cincizecime până Ia Edictul de la Milan;

3) în lecţiile de dogmatică: după ce şi-au însuşit cunoştinţele despre

Sfintele Taine, elevii pot sâ facă o sinteză despre importanţa pe care

acestea o au în viaţa creştinului;


4) în lecţiile de morală: după ce parcurge lecţiile despre păcate,

profesorul poate sintetiza arătând elevilor că oricare păcat îl poate aduce

pe om în situaţia de a-şi pierde mântuirea;

5) în lecţiile de liturgică: după însuşirea cunoştinţelor despre Taina

Sfanţului Botez, Taina Mirungerii, Taina Sfanţului Maslu şi slujba

Litiei, elevii pot sintetiza cunoştinţele despre folosirea uleiului ca materie

liturgică.

5. METODA GENETICĂ

Comunicarea, asimilarea şi verificarea cunoştinţelor se fac prin

înlănţuirea logică /cronologică a desfăşurării evenimentelor sau în modul

în care se sprijină între ele.

Metoda genetică se foloseşte atunci când se predau evenimente

din istoria biblică (de ex. facerea lumii), evenimente din istoria

bisericească (de ex. Schisma de la 1054), învăţături de credinţă (de ex.

învăţătura creştină despre Eshatologie), cunoştinţe din domeniul liturgic

(de ex. rânduiala Sfintei Liturghii), învăţături morale (de ex. treptele

pocăinţei).

în drum spre Emaus, Domnul Iisus Hristos i-a întâlnit pe cei doi

ucenici, Luca şi Cleopa, care mergeau povestind despre cele întâmplate

în Ierusalim şi în dimineaţa învierii. Pentru a-i încredinţa că El este Fiul

Omului care a venit în lume pentru a-i mântui pe oameni prin Patima şi

învierea Sa, "începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din

toate Scripturile cele despre El" (Lc.24,27).


în cuvântarea sa, Sfântul Arhidiacon Ştefan a folosit metoda

genetică arătând sinedriştilor şi arhiereului că ei, urmaşii lui Avraam,

sunt ucigaşii proorocilor şi ai Domnului Iisus Hristos şi s-au făcut

neîmplinitori ai Legii primite de la îngeri. Evenimentele pe care vrea să

le scoată în evidenţă sunt expuse în cuvântare, în ordinea desfăşurării lor

perioada patriarhilor (F,Ap.7,2-l8), perioada mozaică (F.Ap.7,19-39),

idolatria din timpul lui Moise şi Aaron (F.Ap.7,40-43), referirea la

Cortul sfanţ şi la Templul lui Solomon (F.Ap.7,44-50), adresarea directă

către sinedrişti şi acuza adusă lor: "Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit

părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte venirea Celui Drept

ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi care aţi primit Legea

întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!" (F.Ap.7,52-53).

în Sfânta Scriptură sunt date mai multe genealogii, tocmai pentru

a ne oferi repere în timp despre anumite persoane şi evenimente istorice

din viaţa poporului ales, în care au fost implicate persoanele respective.

Pe baza acestor date şi a unor scrieri păgâne s-au întocmit tabele

cronologice, începând cu facerea lumii.

Episcopul Teofil al Antiohiei, bazându-se pe cronologia dată de

Sfânta Scriptură, dar şi pe scrierile unor istorici păgâni, demonstrează

faptul că credinţa în Dumnezeu este mult mai veche decât religiile

păgâne şi că profeţiile au fost scrise înaintea literaturii profane: "se poate

vedea vechimea cărţilor profetice şi dumnezeirea învăţăturii noastre; se

poate vedea că învăţătura noastră nu e nouă şi nici nu sunt mituri şi minciuni,

cum gândesc unii evenimentele istoriei noastre, ci mai vechi şi mai adevărate

decât ale celorlalţi" (Teofil al Antiohiei, Cartea a treia către Autolic,

p.463).

în programa şcolară sunt prevăzute unităţi de conţinut care

cuprind evenimente ce se studiază în ordinea desfăşurării lor (de ex.

evenimentele din viaţa Mântuitorului legate de Patimi, înviere şi

înălţare: mtrarea în Ierusalim, prinderea, judecarea, răstignirea,

moartea şi îngroparea Domnului, învierea, arătările după înviere şi

înălţarea la cer) sau în modul în care se sprijină între ele (de ex.

explicarea virtuţii .redinţei, prin exemplificarea credinţei profetului

Daniel).

Exemplu

Evenimentele referitoare la Naşterea Domnului vor fi prezentate

«n ordine cronologică:

- Maica Domnului şi Dreptul Iosif ajung la Betleem pentru a se înscrie,

după cum a poruncit Cezarul August;



- pentru că nu mai era loc de găzduire pentru ei, ies din Betleem şi se

adăpostesc într-un staul de vite;

- Domnul Iisus Hristos se naşte şi este culcat în iesle;

- îngerul Domnului vesteşte păstorilor că S-a născut Mântuitorul lor, în

cetatea lui David;

- îngerii coboară din Cer şi laudă pe Dumnezeu;

- păstorii merg să se închine Domnului;

- în a opta zi după naştere, Mântuitorul primeşte numele Iisus;

- la patruzeci de zile după naştere, Domnul este dus Ia templul din

Ierusalim unde este întâmpinat de Dreptul Simeon şi Proorocită Ana;

- magii sosesc în Ierusalim călăuziţi de stea şi întreabă despre regele

iudeilor care S-a născut;

- Irod află despre naşterea Domnului Iisus Hristos şi le cere magilor să

meargă ia Betleem, să-L caute şi apoi să se întoarcă să-i spună locul unde

se află;

- magii merg la Betleem şi se închină Domnului, ducându-I daruri;

- îngerul Domnului Ie descoperă magilor planul iui Irod şi aceştia se

întorc în ţara lor, pe altă cale;

- după plecarea magilor, îngerul Domnului îl îndeamnă pe Iosif să ducă

Pruncul în Egipt pentru a scăpa de mânia lui Irod;

- Irod porunceşte uciderea pruncilor;

- îngerul Domnului îi vesteşte lui Iosif moartea lui Irod şi îl îndeamnă să

se întoarcă în Nazaret.

76

B. METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT CLASIFICATE DUPĂ IZVORUL PRINCIPAL AL ÎNVĂŢĂRII

»

Un al doilea criteriu de clasificare a metodelor de învăţământ este

izvorul principal al cunoaşterii sau "sursa principală generatoare a

învăţării" care, cf. 1. Cerghit, poate fi: a) experienţa social-istorică a

omenirii (moştenirea culturală coneeptualizată); b) experienţa

individuală (confruntarea nemijlocită şi activă cu realitatea); c)

experienţa obţinută prin acţiunea practică. în educaţia religioasă, în

funcţie de acest criteriu, avem: metode de comunicare şi asimilare a

cunoştinţelor, metode de cunoaştere a realităţii religioase şi metode

fundamentate pe acţiune.

1. METODE DE COMUNICARE ŞI ASIMILARE A

CUNOŞTINŢELOR

Metodele de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor sunt utilizate

în mod frecvent la orele de religie şi au rolul de a asigura o asimilare

corectă şi completă a adevărului revelat. Asimilarea cunoştinţelor de

religie este un proces complex şi de durată, care trebuie continuat şi după

terminarea studiilor, deoarece adevărul revelat este înţeles şi asimilat

numai în măsura în care omul conlucrează cu harul divin.

1.1. Metode de comunicare orală

Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care

comunicarea noilor cunoştinţe se face de către profesor, prin expunere

sau conversaţie.



1.1.1. Metode expozitive

Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe

cale orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia,

argumentarea, prelegerea şi expunerea cu oponent.

în predarea cunoştinţelor prin metoda expozitivă pot fi utilizate şi

mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video.

Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea

la elevi a unui mod de gândire logic şi sistematic şi le dă un exemplu de

exprimare elevată. Unii pedagogi moderni aduc critici acestei metode

susţinând că: nu cultivă gândirea elevilor, nu este o metodă creatoare,

solicită memoria elevilor, se bazează pe autoritatea profesorului etc.

în predarea adevărului revelat, profesorul de religie va folosi

expunerea şi variantele ei, ţinând cont şi de faptul că această metodă a

fost folosită cel mai des de către Mântuitorul Iisus Hristos, în activitatea

Sa învăţătorească.

1.1.1.1. Povestirea

Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor

întâmplări, fapte, evenimente reale petrecute într-un anumit timp şi

spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi

formării unor atitudini pozitive la elevi.

întrucât unul dintre scopurile predării religiei este formarea

caracterelor religios-morale, povestirea urmăreşte, în acelaşi timp, să-i

conducă pe elevi la însuşirea unor valori care să influenţeze pozitiv

comportamentul lor.

Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate

anumite cerinţe legate de conţinutul povestirii şi modul prezentării ei: -

să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie

pentru susţinerea ideii religioase;

78

- să se asigure un climat emoţional, prin folosirea de către profesor a

intonaţiei, mimicii şi gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care

o ia faţă de eroii povestirii;

- în decursul povestirii să fie prezentate, la momentul potrivit, materiale

ilustrative menite să impresioneze mai profund pe elevi. Profesorul poate

întrerupe firul acţiunii pentru a introduce o explicaţie, pentru a prezenta

un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-şi

exprima părerile proprii însă cu foarte mult tact.

întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să

depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste

caracteristici.

în Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă

de educaţie.

Povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce

acesta a păcătuit, a avut efectul dorit: David şi-a recunoscut păcatul şi s-a

căit înaintea lui Dumnezeu. "Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi

altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac

n-avea decât o singură oiţă pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise, şi ea

crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea, şi se adăpase din ulcica

lui, la sănul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat

un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să

gătească cină pentru călătorul ce venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a

gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el" (II Regi 12,1-4).

Domnul Iisus Hristos a vorbit de nenumărate ori despre

făţărnicia fariseilor. Aceştia se remarcau prin faptul că pentru toate

faptele bune pe care le faceau, urmăreau să fie lăudaţi şi apreciaţi de cei

din jur: trâmbiţau faptele lor de milostenie şi se rugau stând în picioare

în sinagogi şi pe străzi, îşi smoleau feţele şi erau trişti ca să demonstreze

că ipostesc (Mt.6,2; 6,5; 6,16), ţineau toate datinile lăsând la o parte

esenţialul, se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. Pentru fariseii

tuturor timpurilor, Mântuitorul a rostit pilda vameşului şi a fariseului:

"Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt

vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Iţi mulţumesc

că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş,

postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar

vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea

pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta

s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe

sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Lc.18,10-14).

METODE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE 81

11

în predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut

moralizator din evenimentele biblice, din vieţile sfinţilor etc., care să ajute

Ia atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care deformează

adevărul religios şi astfel produc îndoieli în sufletul copiilor.

Exemplu

în lecţiile despre monahismul românesc şi rolul mănăstirilor în

viaţa şi cultura poporului român, profesorul poate povesti viaţa Sfântului

Nicodim de la Tismana, organizatorul vieţii monahale în ţara noastră. Se

pot folosi: icoana Sfanţului Nicodim, imagini cu mănăstirea Tismana, cu

peştera unde a locuit, cu racla unde se află moaştele sale.

Sfântul Nicodim (profesorul arată icoana Sfântului Nicodim) era

aromân din părţile Prilepului. El a renunţat la toată averea părintească şi

măririle lumeşti pe care i le pregăteau părinţii săi. A plecat la Muntele

Athos şi după trei ani a fost tuns în monahism.

A ajuns în Ţara Românească în timpul domniei lui Vlaicu Voievod

şi a zidit prima mănăstire cu bună rânduială din ţinuturile româneşti,

mănăstirea Vodiţa. Acesteia i-a urmat una mai trainică pe valea Tismanei,

în munţi, după rânduiala de la Muntele Athos (profesorul arată elevilor

imaginile cu mănăstirea).

încă din timpul vieţii, Sfântul Nicodim a săvârşit multe minuni: a

vindecat bolnavii care veneau la el, a trecut prin foc la cererea împăratului

Sigismund etc.

Sfântul Nicodim s-a retras într-o peşteră, pe un vârf de munte,

unde petrecea în linişte şi în rugăciune neîncetată (profesorul arată imagini

cu peştera). Cobora la mănăstire pentru a participa la sfintele slujbe şi

pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Dumnezeu i-a descoperit printr-o vedenie sfârşitul vieţii sale, care

s-a întâmplat în 26 decembrie 1406.

Trupul lui a rămas neputrezit, a dat miros de bună mireasmă şi a

făcut multe minuni. Astăzi se păstrează la mănăstirea Tismana un deget de

la mâna dreaptă a Sfântului Nicodim (profesorul arată imagini cu racla în

care se află sfintele moaşte).

Datorită faptului că a sihăstrit în munţi, în icoane este reprezentat

cu o căprioară lângă el.

1.1.1.2. Descrierea

Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile

exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc.

urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.

Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care

trebuie să îndeplinească anumite cerinţe legate de dirijarea de către

profesor a observării:

- să se bazeze pe intuiţie;

- să ţină cont de nivelul de pregătire a elevilor;

- să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;

- să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.

în descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi,

fotografii, diapozitive, filme etc.) care prezintă obiectele sau fenomenele

care se studiază.

în paginile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, găsim

nenumărate descrieri.

Dumnezeu a dat pe pământ potop de apă ca să "piardă tot trupul de

sub cer, în care este suflu de viaţă" (Fac.6,17). Modul în care s-a dezlănţuit

potopul este descris în cele mai mici amănunte; "Potopul a ţinut pe pământ

patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia, şi

aceasta s-a înălţat deasupra pământului. Şi a crescut apa mereu şi s-a înmulţit

foarte tare pe pământ, şi corabia se purta pe


11


deasupra apei. Şi a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toţi

munţii cei înalţi, care erau sub cer. Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi,

ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus decât ei. (...) Iar apa a crescut mereu

pe pământ, o sută cincizeci de zile" (Fac.7,17-20; 24).

în Sfânta Evanghelie după Marcu, Sfântul Ioan Botezătorul este

descris astfel: "Şi Ioan era îmbrăcat în haine de păr de cămilă şi avea

cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică"

(Mc. 1,6). Această descriere poate fi utilizată în lecţiile despre Botezul

Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, despre post sau pentru pictarea

icoanei Sfântului.

Sfântul Evanghelist Luca îl descrie pe Zaheu ca fiind "mic de

statură" (Lc.19,3).

Harul îndumnezeitor, lumina arătată de Dumnezeu sfinţilor,

singura lumină adevărată, eternă, neschimbată este descrisă ,de către

teologul energiilor necreate - Sfântul Grigorie Pal ama: "Harul

îndumnezeitor al Duhului nu e însăşi fiinţa cea mai presus de fiinţă, ci lucrarea

ei. Şi nici lucrarea totală, deşi în sine e neîmpărtăşită această lucrare. Nu toată,

căci cine poate cuprinde puterea nemărginită a Duhului afară de Iisus Hristos,

în care a încăput plenitudinea desăvârşirii? Fiinţa lui Dumnezeu e pretutindeni;

pretutindeni e şi puterea îndumnezeitoare, fiind în fiinţă, ca puterea ei naturală.

Dar precum focul nu se vede dacă nu există o materie sau un simţ care să

primească lucrarea lui luminătoare, la fel nici puterea îndumnezeitoare nu se

vede şi nu se simte dacă nu există un material care să se umple de vederea sau

simţirea ei. Un astfel de material e fiinţa raţională purificată, eliberată de

acoperământul diferitelor răutăţi. Atunci se umple şi ea de lumina acelui soare,

devenind ca un alt soare, împrăştiind din sine aceeaşi lumină; întocmai ca

lumina sau ca apa care, primind în ele razele soarelui, devin ele însele focar al

aceloraşi raze" (Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie

Palama, p.71).

Exemple

1. în lecţiile referitoare la evenimentul intrării Domnului în

Ierusalim, profesorul va descrie imaginea Ierusalimului din vremea când

82


a trăit Mântuitorul, folosind harta Ierusalimului Noului Testament şi a

Palestinei Noului Testament.

în vremurile străvechi, toate oraşele mari erau înconjurate de

ziduri înalte. Intrarea în aceste cetăţi se putea face numai prin anumite

locuri. Privind harta Ierusalimului Noului Testament se poate observa că

linia care reprezintă conturul cetăţii este întreruptă din loc în loc; acolo

erau porţile prin care se intra în oraş. Ierusalimul avea mai multe porţi, ;

pentru a uşura intrarea în el din orice parte. Ştim că Domnul Iisus se afla

j în Betania şi urma să meargă la Ierusalim. Privind harta Palestinei

Noului Testament, îmi puteţi spune în ce parte a Ierusalimului se află

Betania? (în partea de est.) Venind deci din Betania, Domnul Iisus a

intrat în Ierusalim pe poarta dinspre est a cetăţii Ierusalimului.

2. în lecţia despre vieţile sfinţilor martiri daco-romani, profesorul

poate folosi descrierea caracterului religios-moral al Sfântului Sava

Gotul (+12 aprilie 372) înecat în râul Buzău din ordinul lui Atharid,

conducătorul goţilor. Această descriere se găseşte în actul său martiric

care este o scrisoare trimisă la rugămintea Sfântului Vasile cel Mare

(+379), cu următorul titlu: "Biserica lui Dumnezeu care locuieşte în

Gothia către Biserica lui Dumnezeu care se află în Capadocia si tuturor

comunităţilor Sfintei Biserici Universale". Aflăm de aici că Sfântul Sava

Gotul "era drept în credinţă, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în

tdreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu în conştiinţă, vorbind tuturor în

hip paşnic despre adevăr, făcând să tacă pe idolatri,

nesemeţindu-se, ci urtându-se cum se cuvine celor smeriţi,

liniştit, şi nu grăbit la cuvânt, şi jarte râvnitor spre tot lucrul

bun. Cânta psalmi în biserică, şi aceasta u sârguinţă, nu se

îngrijea de bani sau de averi decât numai pentru rebuinţă, era

cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie, retras, oştind

după rânduială, stăruind în rugăciuni cu smerenie, supunând

pe 7ţi la buna rânduială; el împlinea datoriile sale fără să

săvârşească cele efolositoare, având o credinţă cu totul

curată care lucrează prin dragoste, încât nimic nu-l oprea să

îndrăznească a vorbi totdeauna cu domnul" (Actele martirice, p.316).

I


1.1.1.3. Explicaţia

Explicaţia este metoda expozitivă prin care se lămureşte o noţiune

(un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt

(o naraţiune, o parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o

poruncă dumnezeiască, o normă morală).

Explicaţia poate avea deci caracter teleologic, scopul ei fiind

îmbunătăţirea vieţii religios-morale a elevilor. înţelegerea poruncilor

dumnezeieşti şi a legilor morale reprezintă fundamentul respectării şi

aplicării acestora în practică. în acest caz, explicaţia are două funcţii care

trebuie să se manifeste împreună: una cognitivă sau informativă şi alta

formativă. Elevii trebuie informaţi despre rolul şi cerinţele

poruncilor/normelor morale şi despre consecinţele respectării sau

nerespectării acestora, pentru a fi stimulaţi spre respectarea şi aplicarea

lor. Fară funcţia formativă, educaţia morală nu se poate realiza. Explicaţia

trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;

- să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;

- să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina

neînţelegerea temei, dar şi fară a intra în detalii obositoare, care

îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;

- să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;

- să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;

- să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe

care o poate lua este descrierea literară sau naraţiunea.

în Vechiul Testament, numele pe care le primeau oamenii erau

explicate: "Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era

să fie mama tuturor celor vii" (Fac.3,20). Pe parcursul unor întregi capitole

din Pentateuh li se explică evreilor atât poruncile pe care să le ţină, cât şi

alternativa şi consecinţele respectării sau nerespectării poruncilor: "Iată,

Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, poruncindu-ţi astăzi

să iubeşti pe Domnul

Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui,

hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te

binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar


de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei

închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, vă dau de ştire astăzi că veţi pieri şi

nu veţi trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a

cărui stăpânire treci tu acum Iordanul. Ca martori înaintea voastră iau astăzi

cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare

şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi" (Deut.30,15-19).

în Predica de pe munte sunt nenumărate exemple de explicaţii:

poruncile Decalogului, postul, rugăciunea, milostenia etc. Adeseori

Mântuitorul explică unele pilde pe care ucenicii Lui nu le înţelegeau.

Explicaţia apare şi în convorbirea Domnului Iisus Hristos cu

femeia samarineancă, referitoare la apa cea vie: "Oricine bea din apa

aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va

mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă

curgătoare spre viaţa veşnică" (In.4,13-14).

în Actul martiric al celor trei surori Agapi, Irina şi Hiona (+1

aprilie 304) sunt explicate numele lor de botez: "dintre ele, una, păstrând

curăţia şi luminarea Botezului, după Cuviosul Profet care zice: "Spăla-mă-vei

şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi" (Ps.50,8), se numeşte Hiona (-cea albă

ca zăpada); a doua, având în ea însăşi darul Mântuitorului şi Dumnezeului

nostru şi arătându-se faţă de toţi paşnică, după Cuvântul cel Sfânt care spune:

"Pacea Mea o dau vouă" (In. 14,27), a fost numită de toţi Irina (-cea paşnică);

iar ultima, dobândind desăvârşirea poruncii, având dragoste faţă de

Dumnezeu din toată inima j şi iubind pe aproapele ca pe sine însăşi, după

Sfântul Apostol care ; spune; "Sfârşitul poruncii este iubirea" (I Tim.1,5), se.

numeşte în chip potrivit Agapi (-Iubirea)" (Actele martirice, p.198).

| Exemple f /s

I 1. In lecţia despre vindecarea slăbănogului din Capernaum,

t profesorul va explica din punct de vedere religios cuvântul slăbănog,


confundat de copii cu cuvântul slab, subnutrit.

Boala de care suferea omul din Capernaum se numeşte paralizie şi se

manifestă prin faptul că cel paralizat nu-şi mai poate mişca anumite părţi ale corpului.

Cea mai gravă formă este paralizia totală, când omul este obligat să stea tot timpul în

pat, fară a se putea mişca, aşa cum era şi bolnavul din Capernaum. Lângă un astfel de

bolnav este necesar să stea tot timpul cineva pentru a-l îngriji. Din cauză că era slăbit

de putere şi nu se putea mişca, paraliticului i se spunea slăbănog.

2. Atunci când profesorul doreşte să explice elevilor necesitatea postirii, va

arăta rolul postului în viaţa creştinului, care este postul bineplăcut lui Dumnezeu, va

prezenta binefacerile postirii şi va da exemple de oameni care prin post, au biruit

ispitele. Pentru argumentarea celor explicate, poate fi amintit cuvântul Sfântului

Vasile cel Mare, din Omilia a 11-a despre post: "Dacă postul ar cârmui viaţa

noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. Postul i-ar

fi învăţat pe toţi să se înfrâneze nu numai de la mâncare, dar să izgonească şi

iubirea de arginţi, lăcomia precum şi orice viciu" (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi

cuvântări, p.361).

1.1.1.4. Argumentarea

Argumentarea este metoda prin care se formează şi se întăresc convingerile

despre adevărurile religioase şi se înlătură convingerile greşite.

Folosirea acestei metode necesită o anumită măiestrie din partea profesorului.

El trebuie să stăpânească arta de a aduce argumente şi de a convinge, respectând unele

cerinţe:

- să ţină cont de pregătirea elevilor;

- să argumenteze cu claritate, pentru a nu crea confuzii în mintea lor;

- să folosească dovezi din autoritate (din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din

Istoria Bisericii), dovezi raţionale (generate de mintea

86


87

omenească) şi dovezi din experienţă (luate din viaţa personalităţilor pline de virtuţi,

din mărturiile scrise ale oamenilor iluştri, din experi^tn proprie).

Dovezile raţionale şi din experienţă nu sunt considerate atotputernice, ele

constituie adaosuri la dovezile din autoritate.

Aceste tipuri de argumente vor fi folosite în funcţie de conţinutul lecţiei, de

vârsta şi nivelul de pregătire a elevilor şi de stilul didactic al profesorului.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, folosind argumentarea pentru a dovedi

că Domnul Iisus S-a născut din Fecioară, îl determină pe iudeul Tryfon să

mărturisească: "în chip puternic şi cu multe argumente ai dovedit aceasta,

prietene" (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, p. 216).

Exemplu

în lecţiile despre cinstirea Maicii Domnului, profesorul va aduce argumente

din autoritate, raţionale şi din experienţă.

1. Argumente din autoritate . -

din Sfânta Scriptură:

• în Protoevanghelie se face referire la Femeia ce va naşte pe Mântuitorul care va

zdrobi capul şarpelui: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între

sămânţa ta şi sămânţa ei; Acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa

călcâiul" (Fac. 3,15);

• profeţia de la Isaia, despre naşterea Domnului Iisus dintr-o fecioară: "Iată

Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui

Emanuel" (Isaia 7,14);

• a cinstit-o Sfânta Treime - Dumnezeu Tatăl prin umbrirea cu Sfântul Duh,

Dumnezeu Fiul prin naşterea din ea: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi

puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va

naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Lc. 1,35);

i1 Maica Domnului însăşi a afirmat că va fi cinstită de toţi oamenii: % "Că, iată, de

acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie

1 "Sunt ale Aceluiaşi şi unic Hristos atât minunile, cât şi Patimile, şi ale

Aceluiaşi sunt cele două naşteri, cea netrupească dinainte de veci din

Tatăl şi cea în timp săvârşită din Maica Sa Fecioara, trupeşte, pentru noi.


De aceea, foarte mult şi cu adevărat propriu, o mărturisim pe ea

Născătoare de Dumnezeu, ca pe una ce a născut pe Dumnezeu Cuvântul

Care S-a născut dinainte de toţi vecii din Tatăl, iar în timpurile din urmă

S-a întrupat din ea" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele despre cele două

firi în Hristos şi despre viaţa duhovnicească, p.108).

2. Argumente raţionale

"Orice mamă rămâne mamă pentru veşnicie, nu se desparte de copilul ei când

îl naşte. Şi nu se desparte de el nici când moare, îl ţine în

88


inima ei, îl are în inima ei. Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi. Şi nu

numai pentru vremea când a avut pe Domnul Hristos în pântecele ei, ci L-a avut şi în

inima ei (...). Şi unde este Domnul Hristos de faţă, e şi Tatăl de faţă, acolo e şi Duhul

Sfânt de faţă" (Arhim. Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, p.27).

3. Argumente din experienţă

Exemplul 1

Despre faptul că Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar cu

gândul, ne vorbeşte şi o întâmplare din viaţa Cuviosului Siluan Athonitul: "într-o zi,

pe când ascultam în biserică citirea paremiei din proorocul Isaia, ia

cuvintele: "Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi"(Isaia 1,6), mi-a venit gândul: "Poate

Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gâ nd u l Ş i . lucru

uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit:

"Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu g ând u l A s t f e l

Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăţia eC (Cuv. Siluan Athonitul, Intre

iadul deznădejdii şi iadul smereniei, p. 155-156).

Exemplul 2

"în Alexandria era un iubitor de Hristos, foarte evlavios şi milostiv. El avea

obiceiul să găzduiască pe călugări. Omul acesta avea o soţie care era foarte smerită şi

mai avea o fată ca de şase ani. Intr-o zi s-a dus acest iubitor de Hristos la

Constantinopol, căci era negustor. Şi-a lăsat deci acasă soţia, copilul şi pe un rob, şi a

plecat în călătorie pe mare. Pe când se ducea spre corabie, femeia l-a întrebat:

- Cui ne laşi, omule?

- Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, a răspuns bărbatul.

într-o zi, cum stătea femeia şi lucra, având pe copil alături de ea, robul,

împins de diavol, avea de gând să omoare pe femeie şi pe copilă, să ia tot ce aveau şi

să fugă. Luând din bucătărie un cuţit, s-a dus în .sufragerie unde era stăpâna lui. Când

a ajuns robul la uşă, a fost cuprins de orbire şi nu putea să intre înăuntru, nici să se

întoarcă în bucătărie. A stat acolo cam vreme de un ceas, lovindu-se de pereţi şi

silindu-se să intre. Văzând că nu poate, a început să strige pe stăpâna Iui, zicând:

"Vino, până aici!" Ea s-a mirat că el stă în mijlocul uşii şi nu vine la ea, ci o strigă. Şi

i-a zis: "Vino, tu mai bine aici!", căci nu ştia că este cuprins de orbire. Robul a început

să o conjure să vină lângă dânsul. Ea s-a jurat că n-are să se ducă. Atunci i-a spus:

"Trimite-mi cel puţin copilul!" Femeia n-a făcut nici aceasta, ci i-a zis: "Dacă vrei,


vino tu!" Atunci, sluga, pentru că n-a putut să facă nimic, s-a lovit cu cuţitul şi s-a

rănit grav. Stăpâna lui, văzând ce a făcut, a strigat şi au venit vecinii. îndată au venit şi

slujbaşii procuraturii care au găsit pe rob în viaţă şi au aflat de la el toate. Şi au slăvit

pe Dumnezeu care a arătat lucruri minunate şi a mântuit pe mamă şi pe copilul ei"

(Limonariul, p.79-80).

1.1.1.5. Prelegerea

Prelegerea constă în expunerea neîntreruptă şi sistematică a unei teme

religioase timp de una sau mai multe ore, pe baza unui plan, dat de obicei la începutul

acesteia. Această metodă are mai multe variante: prelegerea magistrală (foloseşte

comunicarea orală îmbinată cu scrisul pe tablă); prelegerea dialog (îmbină

comunicarea orală şi conversaţia euristică); prelegerea cu ilustraţii (comunicarea

orală este îmbinată cu folosirea materialului intuitiv: hărţi, scheme, casete audio şi

video) etc.

în pregătirea şi expunerea unei prelegeri, profesorul va ţine cont de unele

aspecte legate de conţinutul şi forma expunerii:

- subiectele alese să fie de actualitate, adecvate şi să pună accentul pe

interdisciplinaritate;

- prelegerea să fie îmbinată cu descrierea, explicaţia, exemplul, povestirea,

argumentarea, problematizarea etc.;

- profesorul să evite greşelile în exprimarea orală, precum şi greşelile de continut;

- să fie pregătită temeinic pentru a se evita improvizaţiile;

- în timpul prelegerii profesorul să urmărească reacţiile celor care îl ascultă, adaptând

expunerea la tipul de auditoriu.

METODE DE PREDARE ÎNVĂŢARE 91

Prelegerea se foloseşte cu predilecţie la liceu, dar şi în învăţământul

obligatoriu, atunci când nivelul clasei permite aceasta.

Prelegerile sau cuvântările au fost folosite de către Părinţii şi Scriitorii

bisericeşti: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (.Dialogul cu iudeul Tryfon), Didim

cel Orb (Despre Sfânta Treime), Sfântul Grigorie de Nazianz (Cele 5 cuvântări

teologice), Sfântul Ambrozie al Milanului (De Mysteriis), Sfântul Ioan Gură de

Aur (Despre preoţie), Sfântul Grigorie de Nyssa (Despre diferenţa dintre fiinţă

şi ipostas), Sfântul Chirii al Alexandriei (Despre Treimea Sfântă şi deofiinţă) etc.

1.1.1.6. Expunerea cu oponent

Expunerea cu oponent este o variantă dramatizată a expunerii. Aceasta se

deosebeşte de prelegerea obişnuită, prin modalitatea specifică de organizare: un elev

(sau un al doilea cadru didactic) intervine în cursul expunerii, formulând întrebări sau

solicitând lămuriri, prin care se simulează un dialog cu profesorul de la catedră.

Intervenţiile vor fi regizate şi dozate cu grijă, la momentele oportune, pentru

a se realiza o înviorare a expunerii şi captarea atenţiei spre noţiunile importante.

Pentru a se obţine rezultatul dorit este necesar ;ca profesorul şi oponentul său să

conceapă şi să realizeze dialoguri stimulative, fapt care solicită din partea acestora

aptitudinea de a folosi iecvat procedeele şi mijloacele dramatizării.

1.1.2. Metode interogative

Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre ofesor şi elevi.

Dintre metodele interogative prezentăm conversaţia şi blematizarea.


1.1.2.1. Conversaţia

Conversaţia este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel

mai des utilizată în procesul de învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între

profesor şi elevi se transmit cunoştinţe şi se oferă posibilitatea atingerii unui nivel

moral mai înalt. Conversaţia este folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte

metode, dar se poate desfăşură şi în afara orelor de religie, sub forma conversaţiei

individuale - de la om la om, atunci când elevul sau profesorul o solicită.

Conversaţia este generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din

viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele

emisiuni.

Pentru a fi folosită eficient, această metodă necesită din partea profesorului o

adevărată artă în a formula întrebările şi a conduce discuţia pe o cale numai de el ştiută

(este singurul dezavantaj al metodei), în vederea realizării obiectivelor propuse. Se

cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul

vizat (V. Goia, Metodica predării limbii şi literaturii române, p.22):

92

Tipul

întrebării

Caracteristicile

întrebării

Exemple

Frontală Adresată întregii clase P: Ce i-a răspuns Domnul Iisus Hristos lui

Petru, când acesta L-a întrebat de câte ori să

iertăm celor ce ne greşesc (Mt. 18,21)?

Directă Adresată unui elev

anume

P: "X", spune de câte ori ne cere

Mântuitorul să iertăm celor ce ne greşesc?

Inversată Adresată profesorului

de către elev şi

returnată acestuia

E: Colegul meu mă supără mereu. Până când

să-1 mai iert? P: Tu ce crezi?


Profesorul va ţine cont în formularea întrebărilor de caracteristicile legate de

conţinutul şi forma pe care acestea trebuie să le aibă, şi anume:

- să fie formulate precis;

- să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;

- să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;

- să fie accesibile şi variate;

- să conţină un singur enunţ;

- să se refere la materia predată;

- să stimuleze gândirea tuturor elevilor;

- să fie formulate într-o ordine logică;

- să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi

care necesită două răspunsuri diferite); 1

- să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

Ţinând cont că în evaluare se vor urmări conţinutul, organizarea şi

prezentarea răspunsurilor, profesorul va urmări ca elevii.să-şi formeze

De releu şi

de comu-

nicare

Adresată de elev

profesorului şi repusă

de acesta întregii clase

E: Colegul meu mă supără mereu. Până când

să-l mai iert? P: Cum ne învaţă Domnul Iisus

să procedăm referitor la iertare?

Imperativă Se formulează o

cerinţă categorică

P: Explicaţi cum trebuie să înţelegem

cuvintele Mântuitorului să iertăm de

şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18,22).

De revenire întrebare pe care

profesorul o pune

reluând o părere emisă

de un elev, dar care nu a

putut fi luată în seamă

în acel moment

P: "X" a spus mai devreme că trebuie să

iertăm de fiecare dată celor care ne greşesc.

Voi ce părere aveţi?


deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate, care să îndeplinească

următoarele cerinţe:

- să fie complete, clare şi precise;

- să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;

- să fie date individual, după un anumit timp de gândire;

- să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.

în timpul dialogului, profesorul trebuie să adopte o ţinută corespunzătoare

care să-1 ajute pe elev în găsirea şi formularea răspunsurilor. Astfel, profesorul:

- nu va pune întrebări "cursă";

- nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;

- va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;

- nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;

- nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.

Una din convorbirile întâlnite în Sfânta Scriptură, este cea dintre Domnul

Iisus Hristos şi tânărul bogat, care dorea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.

Nerenunţarea la bogăţie l-a făcut să nu fie desăvârşit, deşi a păzit toate poruncile încă

din copilăria sa (Mt.19, 16-26).

Sfântul Ambrozie de Optina obişnuia să poarte convorbiri morale cu cei

care-1 căutau la mănăstire pentru a primi un sfat sau alinare durerilor sufleteşti şi

trupeşti. Să-1 urmărim în convorbirea cu o femeie bolnavă, care a venit să-i ceară un

sfat, convorbire care a premers Tainei Spovedaniei:

"- Ei bine, ce veşti bune?(Mă întrebă Batiuşca).

- Batiuşca al meu, roagă-te pentru mine. Am avut o boală de piept şi a trebuit

să fiu operată de două ori; m-am operat acolo şi acolo. Doctorul m-a prevenit

că în august răul ar trebui să reînceapa. (Eu nu simţeam în acel moment nici o

teamă, eram numai bucuroasă că-l privesc pe Batiuşca). Roagă-te pentru

mine Batiuşca al meu, ca Domnul să-mi vindece trupul şi sufletul.

- Ce alte păcate ai mai făcut? mă întrebă brusc, spre marea mea surprindere.

Şi cum eram luată de scurt, cu greu m-am adunat pentru a mărturisi

că eram neserioasă, trufaşă, negrijulie de propria mea

94


mântuire şi că, încă de curând, mă mâniasem tare, chiar dacă n-o făcusem cu de

la sine putere.

- Tu te-ai mâniat de curând. Şi înainte?

- A h?

Turnura neaşteptată a conversaţiei mă zăpăcea şi murmurai:

- Când, Batiuşca?

- Spune-mi, de unde vine boala ta?

Deodată, cu iuţeala fulgerului, îmi amintii de starea sufletului meu în

acel moment.

- Oh, Batiuşca! Atunci eu mă simţeam profund jignită; sufletul meu era foarte

îndurerat.

- Eşti tu, în parte, vinovată?, mă întrebă el cu un ton smerit şi milostiv.

- Da, Batiuşca. Mi-am dat seamă după izbitură că nu aveam cu totul dreptate.

- Şi chiar dacă erai nevinovată şi el te-ar fi făcut să suferi nu puteai să-l rabzi?

Domnul, El, a suferit. De ce toată această ură ascunsă?

- Dar eu nu voiam să mă răzbun, Batiuşca!

Şi tot răspunzând, îmi reaminteam împrejurările vieţii mele pe care

stareţul le scotea la lumină, întregul meu trecut. (Mai târziu numai,

gândindu-mă din nou la cuvintele sale, am înţeles că stareţul nu se . înşelase). Eu

reluai:

j- E simplu, eram adânc rănită! Păstram această durere cuibărită în iinima mea.

I- Exact! Ai ascuns în inima ta! De acum nu te mai supăra! Şi nu te teme. wiimic

mai mult nu ţi se va întâmpla, nimic mai mult! Pleacă la Kaluga. mfergi să vezi

crucea dătătoare de viaţă de la Kalouzenka (o icoană Wpcătoare de minuni) şi

icoana Sfântului Nicolae Tămăduitorul în vechea matedrală ... Ia apă sfinţită şi

ulei de la una din candele. După ce ai Wkostit, bea apă şi freacă-te cu ulei.

Dumnezeu te va binecuvânta! B După ce mă binecuvăntă, plecai" (John B.

Dunlop, Stareţul Wjmbrozie de la Optina, p.84-85).

■ Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, Bnversaţia euristică şi

dezbaterea sau discuţia colectivă.

a. Conversaţia catehetică

Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin

intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate,

descoperite şi asimilate de ei,. sub conducerea profesorului.


Conversaţia catehetică se foloseşte, de obicei, în verificarea cunoştinţelor

(conversaţia de verificare) şi în fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare).

în dialogul cu învăţătorul de Lege, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică:

învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar

Iisus a zis către el:

- Ce este scris în Lege? Cum citeşti?

Iar el, răspunzând, a zis:

- Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi

din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.

Iar El i-a zis:

- Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi" (Lc. 10,25-28).

b. Conversaţia euristică

Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi

se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din

cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării

unui material intuitiv.

Se foloseşte în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în

actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de

reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere.


13

Exemplu

Pentru lecţia care tratează minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor, propunem un

exemplu de conversaţie catehetică, la fixarea cunoştinţelor şi un exemplu de conversaţie

euristică, la asociere, apreciere şi generalizare.

1) Conversaţie catehetică:

- Unde S-a retras Domnul Iisus Hristos? (într-un loc pustiu.)

- Cine L-a urmat şi acolo? (O mulţime de oameni.)

- Ce a făcut Domnul Iisus? (Le-a vindecat bolnavii şi le-a vorbit despre împărăţia lui

Dumnezeu.)

- Ce s-a întâmplat când s-a făcut seară? (Apostolii I-au spus Domnului să-i lase pe

oameni să meargă să-şi cumpere mâncare.)

- Ce le-a spus Domnul? (Să le dea ei să mănânce.)

- La cine au găsit Apostolii mâncare? (La un băiat.)

- Ce avea acesta de mâncare? (Cinci pâini şi doi peşti.)

- Câţi oameni s-ar fi putut sătura cu ele? (Puţini.)

- Câţi erau acolo? (Cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii.)

- Ce a făcut Domnul Iisus? (A înmulţit pâinile şi peştii.)

- Câte coşuri cu firimituri au rămas? (Douăsprezece.)

2) Conversaţie euristică

- Ce putea să facă copilul cu pâinile şi cu peştii? (Să le mănânce singur.)

- Cum i-a răsplătit Dumnezeu dărnicia? (A săturat cu ele pe toţi oamenii.)

- Ce ne învaţă Dumnezeu cu aceasta? (Să împărţim mâncarea cu cei care nu au.)

- Asupra cui a făcut Domnul Iisus Hristos această minune? (Asupra naturii.)

- Ce altă minune a făcut Mântuitorul asupra naturii? (A prefăcut apa în vin la nunta din

Cana Galileii.)

- Ce a dovedit Domnul Iisus prin aceste minuni? (Că este Fiul lui Dumnezeu.)

c. Dezbaterea sau discuţia colectivă

Dezbaterea este o formă a conversaţiei caracterizată printr-un schimb de opinii,

impresii, informaţii, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu

scopul de a consolida, clarifica şi sintetiza cunoştinţe, de a analiza anumite cazuri sau

texte, de a soluţiona unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta

capacitatea de exprimare a elevilor etc.


Pentru reuşita acestei metode este necesar ca elevii să-şi însuşească temeinic

cunoştinţele anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv

(textul biblic, hărţi, mijloace audio-vizuale etc.).

Dezbaterea sau discuţia colectivă este condusă de către profesor pe baza

propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susţinute în cadrul lecţiei sau

al cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuţie şi

problemele ridicate de elevi.

în domeniul învăţăturii de credinţă este recomandată evitarea speculaţiilor.

1.1.2.2. Problematizarea

Problematizarea este metoda interogativă prin care se creează în mintea elevilor

o întrebare sau o situaţie problemă, cu scopul de a le stimula efortul personal în

surprinderea diferitelor relaţii între cunoştinţele dobândite, anterior şi noile cunoştinţe,

care să conducă la elaborarea soluţiei, sub îndrumarea profesorului.

Problematizarea cunoaşte următoarele tipuri: întrebarea-problemă,

situaţia-problemă şi problema.

întrebarea-problemă produce o stare conflictuală intelectuală şi spirituală de

complexitate medie şi ridică spre rezolvare o singură chestiune.

Situaţia-probiemă produce o stare conflictuală intelectuală şi spirituală mai

mare, prin faptul că ea conţine două sau mai multe întrebări-problemă care se cer

rezolvate.

Problema produce o stare conflictuală intelectuală şi spirituală mare, deoarece

conţine mai multe întrebări-problemă şi include, pe lângă elemente cunoscute, şi

elemente necunoscute. Nu este recomandată în orele de religie pentru că elementele

necunoscute conduc la speculaţii, iar speculaţiile la o stare de incertitudine şi inhibare,

foarte dăunătoare pentru sufletul curat al elevilor.

Pentru a putea fi un demers util în efortul de a stimula activitatea independentă şi

dorinţa de cunoaştere, problematizarea trebuie să parcurgă trei etape:

1) alegerea de către profesor a întrebării-problemă sau a situaţiei-problemă.

întrebarea-problemă sau situaţia-probiemă poate fi ridicată şi de către elevi în urma

lecturii sau a studiului individual;


2) crearea fondului aperceptiv şi actualizarea cunoştinţelor necesare rezolvării tipului

de problematizare în cauză;

3) desprinderea soluţiei şi confirmarea ei de către profesor.

întrebările-problemă sau situaţiile-problemă vor fi create ţinându-se cont de

pregătirea elevilor, iar în ceea ce priveşte dificultatea lor, vor fi formulate gradat. Soluţia

desprinsă va fi clară şi în conformitate cu adevărurile de credinţă şi cu posibilităţile de

înţelegere ale elevilor. Aceştia trebuie puşi în situaţia de a rezolva tipuri de

problematizare autentice şi accesibile, cu ajutorul elementelor date de către profesor, iar

nu formulări absurde şi inaccesibile care să~i descurajeze şi să le producă în suflet o stare

de incertitudine.

Este foarte important de subliniat faptul că la orele de religie, problematizarea

nu se foloseşte atunci când predăm un adevăr revelat. în cazul în care elevii pun

întrebări-problemă la lecţiile despre învăţătura de credinţă, profesorul va da soluţia fară a

antrena clasa în discuţii.

Sfânta Scriptură oferă mai multe exemple de întrebări-problemă şi

situaţii-problemă:

- întrebarea pusă de Mântuitorul arhiereilor şi bătrânilor poporului care voiau să-L prindă

în cuvânt: "Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameniT\MX.21,25);

- întrebarea pusă de irodiani şi de ucenicii fariseilor: "învăţătorule, ştim că eşti omul

adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni,

pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se

cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?" (Mt.22,16-17);

- situaţia-probiemă în care i-a pus Mântuitorul pe pârâşii femeii prinsă în adulter.

întrebarea-problemă pusă de ei ca să găsească prilej să-L omoare este răsturnată într-o

situaţie-problemă, aceea de a-şi privi propria viaţă şi de a se vedea pe ei înşişi falşi

acuzatori: "învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter;

iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre.

Dar Tu, ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască.

Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L

întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel din

tăi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta

şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi

până la cei din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc" (In.8,4-9).


Pe baza textelor din Sfânta- Scriptură, Sfântul Vasile cel Mare pune, apoi dă

răspunsul la următoarea situaţie-problemă: încălcăm porunca lui Dumnezeu de a crede

în El, atunci când, bolnavi fiind, mergem la doctori? "Sfânta şi de Dumnezeu

inspirata Scriptură istoriseşte despre regele lezechia că, îmbolnăvindu-se, aude

de la Dumnezeu, prin profetul Isaia: "Luaţi o turtă de smochine! Şi au luat o

turtă de smochine şi au pus-o pe rană şi s-a însănătoşit lezechia" (IVRegi 20,7)

şi despre regele Asa (II Parai. 16,12) că, în boala sa, căutând numai pe doctori a

mâniat pe Dumnezeu (...). Când cineva căzând în boală ar privi către doctori ca

şi cum ar nesocoti judecata lui Dumnezeu, se trudeşte în zadar şi dispreţuieşte

pe Dumnezeu; dar dacă vreodată ar fi necesar ca însuşi sufletul să se corijeze

prin îngrijirea trupească, anume când s-ar primi învăţătura Domnului spre

vindecarea propriilor patimi aşa cum primeşte cel bolnav sfatul doctorului,

atunci dispun că este îngăduit celui bolnav cu trupul să ceară îngrijirea

doctorului şi să dovedească prin aceasta folos în privinţa vindecării pentru

suflet" (Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari şi mici, p.459;461).

Exemple

a. întrebări-problemă

- Cum a reuşit David, care era un copilandru, să-1 biruie pe uriaşul Goliat?

- Care ar fi fost situaţia Bisericii Ortodoxe dacă n-ar fi fost cucerit Constantinopolul în

anul 1453?

- Cum explicaţi cuvintele rostite de tatăl copilului lunatic: "Cred, Doamne! Ajută

necredinţei melel" (Mc.9,24)?

- Cum explicaţi cuvintele Mântuitorului, spuse către tâlharul din dreapta, atunci când era

răstignit pe cruce: "Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Lc.23,43)?

- Există contradicţie în faptul că Mântuitorul blestemă smochinul neroditor, deşi nu era

vremea roadelor?

- Priviţi harta Vechiului Orient. Cum explicaţi faptul că evreii au călătorit patruzeci de

ani pentru a ajunge din Egipt în Canaan?

b. situaţii-probiemă

- în locul căruia dintre cei doi fraţi din pilda fiului risipitor aţi vrea să fiţi?


- înainte de a vorbi despre botezul de necesitate, profesorul poate crea situaţia-probiemă

respectivă: Un copil nou-născut este pe moarte. în apropiere nu se găseşte un preot care

să-1 boteze. Va muri copilul nebotezat?!

- Profesorul poate aduce în faţa elevilor următoarea situaţie-problemă şi rezolvarea ei,

parcurgându-se cele trei etape.

1) Un elev mergea la biserică. Se grăbea să ajungă la Sfânta Liturghie deoarece se

spovedise şi se pregătise pentru a se împărtăşi. Pe drum l-a oprit un om bolnav care l-a

rugat să-1 ajute să ajungă la spital. Ce trebuia să facă elevul?

2) Profesorul reaminteşte cunoştinţele legate de necesitatea împărtăşirii cu Trupul şi

Sângele Domnului şi a săvârşirii faptelor bune, în vederea mântuirii. Conduce discuţia

spre cele trei variante posibile: elevul să-şi continue drumul spre biserică după ce-i va

explica celui bolnav unde este spitalul, scuzându-se că el urmează să se împărtăşească;

elevul va ruga pe altcineva să-1 conducă pe om sau îl va urca într-un taxi care să-1 ducă

până la spital; va merge împreună cu el la spital, urmând să se împărtăşească altă dată.

3) în situaţia-probiemă prezentată, elevul respectiv va alege ultima variantă. Concluzia

trasă de elevi în urma discuţiilor, trebuie întărită de profesor care va citi din Pateric o

povestire, pentru ca elevii să se convingă că au ales soluţia bună, iar dacă vor fi puşi în

situaţii similare, să facă şi ei la fel. "Era un sfanţ părinte al unei mănăstiri, împodobit cu

toată fapta bună, dar mai vârtos cu smerita cugetare, cu blândeţea, cu milostivirea -către

săraci şi cu dragostea. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând: Doamne, mă ştii pe

mine cât sunt de păcătos, dar nădăjduiesc în îndurările Tale, ca să mă mântuiesc prin mila

Ta. Deci mă rog bunătăţii Tale, Stăpâne, să nu mă desparţi de obştea mea, ci împreună cu

mine şi pe aceia îi învredniceşte împărăţiei Tale, pentru nespusa Ta bunătate. Deci

această rugăciune neîncetat facând-o, l-a încredinţat iubitorul de oameni Dumnezeu, în

acest chip: trebuia să se săvârşească pomenire de sfinţi la o altă mănăstire care nu era

departe de dânşii şi îl chemau părinţii acelei mănăstiri pe el împreună cu ucenicii lui. Iar

el nu voia să meargă. Dar a auzit în vis zicându-i-se să meargă şi să trimită întâi pe

ucenicii săi, iar el să meargă singur, mai apoi. Deci ducându-se ucenicii lui, au întâlnit un

înger în chip de om sărac şi bolnav, în mijlocul drumului. Venind ucenicii la locul acela

şi văzându-1 văietându-se, l-au întrebat care e pricina. Iar el a zis: sunt bolnav şi eram

călare pe asin care trântindu-mă a fugit şi, iată, nu are cine să mă ajute. Iar ei au zis: ce

să-ţi facem? Noi suntem pe jos. Şi lăsându-1 s-au dus. Apoi, dupâ puţin timp, a venit şi

părintele lor şi l-a aflat zăcând şi suspinând şi, înştiinţându-se de pricină, i-a zis: nu au

venit nişte monahi şi nu te-au găsit aşa? Iar el a zis: ba da, au venit, dar au zis: noi suntem


pe jos, ce putem să-ţi facem? Zis-a lui părintele: poţi să umbli puţin şi să mergem? Iar el

a zis: nu pot! Atunci părintele i-a zis: vino, să te iau în spate şi Dumnezeu ne va ajuta şi

vom merge. Iar el a zis: cum poţi să mă duci în spate atâta drum? Mergi şi te roagă pentru

mine! Iar părintele a zis: nu te voi lăsa, ci te voi lua în spate. Şi aşa a făcut. La început îl

simţea că este greu, ca un om mare, apoi se facea mai uşor, tot mai uşor, încât se minuna

cel ce îl purta pe spate. Şi deodată s-a făcut nevăzut şi a venit glas către el: pururea te

rugai pentru ucenicii tăi să se învrednicească împreună cu tine de împărăţia cerurilor şi,

iată, că altele sunt faptele tale şi altele ale lor. Deci fa-i pe ei să vină la lucrarea ta şi vei

dobândi cererea, că eu simt Dreptul Judecător, răsplătind fiecăruia după faptele lui"

(Patericul, p.321-322).

1.2. Metode de comunicare scrisă

Cartea este o sursă de cunoştinţe,- de sfaturi şi de trăiri emotive.

Pentru creştini, cartea de căpătâi este Biblia sau Sfânta Scriptură. Ea este cea

mai răspândită carte de pe pământ şi cea mai importantă, deoarece conţine cuvântul lui

Dumnezeu revelat.

"Revelaţia s-a petrecut de-a lungul istoriei. Ea conţine un mesaj ce reiese din

evenimentele politice, economice, personale, şi care nu tinde nicidecum să ofere

adevăruri dogmatice, ci să arate şi să dea mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu, despre

faptele lui Dumnezeu, "propter nos homines", în folosul nostru, al oamenilor. Această

Revelaţie e lectura unui eveniment istoric (leş. 12,37 şi Lc.24,2-3) asupra căruia în

credinţă şi în Duhul Sfânt, comunitatea şi profetul fac o meditaţie descoperind în el o

intervenţie a lui Dumnezeu, ce devine apoi motiv de laudă în rugăciune (Ieş.15,1 şi

Lc.24,34)" (Enzo Bianchi, Cuvânt şi rugăciune, p.20-21).

I Prin ascultarea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, noi comunicăm cu Hristos cel

răstignit şi înviat. însuşi Mântuitorul, ispitit fiind în pustiul Carantaniei, a răspuns

diavolului: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura

lui Dumnezeu" (Mt.4,4; Lc.4,4).

Comuniunea cu Dumnezeu-Cuvântul se face prin ascultarea şi împlinirea

cuvântului lui Dumnezeu: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi fuvăntul Meu, şi Tatăl

Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el" (In.14,23).


Alături de Sfânta Scriptură şi manuale, la orele de religie pot fi folosite texte

religioase, reviste de specialitate, dicţionare, antologii, colecţii de cântări religioase, cărţi

de rugăciuni. Programa şcolară de religie cuprinde, în anexă, sugestii de bibliografie

pentru lectura suplimentară. Elevii din clasele mari vor utiliza aceste "surse" pentru a se

documenta în vederea elaborării de referate şi eseuri.

1.2.1. Lectura

Lectura este metoda de comunicare scrisă prin care se urmăreşte învăţarea

propriu-zisă, informarea şi documentarea în vederea rezolvării unor sarcini precise de

învăţare şi în scopul susţinerii unui efort de autoinstruire permanentă.

Această metodă este utilizată la orice nivel al învăţământului, precum şi în afara

activităţii şcolare. Lectura se utilizează atât în cadrul orelor (lectura explicativă, luarea

notiţelor, studiul individual), cât şi acasă (studiul individual şi efectuarea activităţii

suplimentare).

1.2.1.1. Lectura explicativă

Lectura explicativă, prima şi principala formă a acestei metode, este utilizată la

clasele mici şi constă în citirea textului din manual însoţită de explicaţiile profesorului şi

de prezentarea materialului intuitiv adecvat. Urmează discutarea conţinutului textului cu

desprinderea ideilor principale şi adâncirea sensului noţiunilor întâlnite, prin fixarea

cunoştinţelor, apreciere, asociere şi generalizare.

Pentru folosirea eficientă a lecturii explicative se impune respectarea anumitor

cerinţe:

- citirea să fie corectă şi conştientă;

- explicaţiile să lege cunoştinţele anterioare de cele noi şi să fie însoţite de material

intuitiv;

- la religie, citirea şi explicaţiile să urmărească înţelegerea evenimentelor, a dogmelor, a

învăţăturilor de credinţă, a noţiunilor noi, iar nu explicarea figurilor de stil sau

memorarea unor pasaje.

în lectura explicativă se parcurg următoarele etape:


1. pregătirea clasei în vederea înţelegerii lecţiei. Se face prin actualizarea unor

cunoştinţe care vor fi folosite în lecţie, prin încadrarea lor într-o succesiune logică sau

istorică. în această etapă, profesorul va explica unele cuvinte sau expresii care urmează să

apară în lecţie şi au importanţă mare pentru înţelegerea textului;

2. citirea textului din manual. Se va face de către profesor pe fragmente sau

integral (dacă este scurt sau dacă fragmentarea împiedică valorificarea laturii educative a

textului). După citirea integrală sau a câte unui fragment al lecţiei, profesorul va explica

cuvintele sau expresiile noi pe care nu le-a explicat la începutul lecturii, valorificând

cunoştinţele anterioare, experienţa de viaţă a elevilor şi materialul intuitiv pe care îl are la

dispoziţie. Elevii pot fi antrenaţi în explicarea cuvintelor noi, prin folosirea dicţionarelor.

Dacă este necesar, cuvintele sau expresiile explicate vor fi scrise pe tablă şi apoi de către

elevi în caiete, pentru ca ele să fie însuşite şi utilizate corect în vorbirea curentă;

3. analiza textului din manual. Profesorul o va face pe înţelesul elevilor, folosind

numai cuvinte cunoscute de către elevi din lecţia respectivă şi din cele anterioare;

4. formularea ideilor principale (începând cu clasa a IlI-a). Acestea vor fi scrise de

către profesor pe tablă, iar de către elevi, în caiete;

5. recitirea textului în întregime. Este necesară mai ales în cazul în care textul a

fost citit pe fragmente. Dacă timpul rămas din oră nu mai permite lectura în totalitate a

textului, se pot citi numai fragmentele mai importante;

6. povestirea conţinutului lecţiei după ideile principale. în această etapă,

profesorul urmăreşte fixarea noilor cunoştinţe, urmând ca povestirea lecţiei să se facă

după ideile principale (planul de idei).

Parcurgerea acestor etape trebuie să fie urmată de aprecierea, asocierea şi

generalizarea cunoştinţelor, urmărindu-se astfel formarea caracterului religios-moral al

elevilor.

1.2.1.2. Luarea notitelor

Luarea notiţelor se face sub îndrumarea profesorului. Se notează definiţii, idei

principale, exemple, scurte rezumate ale celor citite, cuvinte noi şi desene care apar în

lecţia nouă. La clasele mici, notiţele sunt sumare.


1.2.1.3. Studiul individual

Studiul individual se desfăşoară atât în clasă, cât şi acasă. Prin lectura

explicativă s-a urmărit formarea la elevi a deprinderii de a folosi în mod independent

manualul, pentru însuşirea cunoştinţelor.

în clasă, studiul individual poate înlocui lectura explicativă cu condiţia ca

profesorul să-i orienteze pe elevi asupra ideilor de bază, să le explice cuvintele noi, să le

prezinte materialul intuitiv. Elevii vor citi de mai multe ori textul din manual cu scopul

de a-i înţelege sensul şi conţinutul, apoi îl vor împărţi pe fragmente şi vor încerca să

formuleze ideile principale. Urmează fixarea cunoştinţelor, asocierea, aprecierea şi

generalizarea (profesorul insistă cu explicaţii suplimentare acolo unde constată că elevii

n-au înţeles).

Dacă textul este foarte lung, profesorul va indica fragmentele asupra cărora

elevii să insiste prin studiu individual, acasă.

Pentru o informare completă, studiul individual poate să cuprindă, pe lângă

manual, şi alte lucrări de specialitate. La clasele mari, profesorul va prezenta elevilor

metoda R.I.C.A.R., propusă de Derek Rowntree, pentru formarea deprinderii de a

studia cărţile: R-răsfoire, I-întrebări, C=citire, A=aducere aminte, R=recapitulare.

"Studierea cărţii începe cu răsfoirea ei, pentru a recepta foaia de titlu (numele autorului,

domeniul abordat, data şi locul publicării). Consultarea prefeţei ne edifică asupra

conţinutului lucrării, asupra publicului căruia i se adresează, asupra obiectivelor ei.

Consultarea cuprinsului ne lămureşte asupra conţinutului lucrării, indexul de nume şi

trimiterile bibliografice ne conving de ţinuta ştiinţifică, documentară a lucrării. Etapa

întrebărilor proprii şi ale celui ce recomandă cartea are rostul de a stimula lectura activă.

Etapa citirii propriu-zisc presupune parcurgerea ei cu atenţie, reţinerea ideilor autorului

şi, la recitire, notarea lor. Etapa de aducere aminte presupune efortul de receptare

(reţinere) a ideilor pentru a putea fi apoi interpretate. Se iau notiţe. Etapa de recapitulare

permite sintetizarea a ceea ce este esenţial" (Elena Macavei, Pedagogia, p.256).

Notiţele se iau pe fişe sau se introduc în calculatorul personal.

Pentru ca activitatea de învăţare să nu devină o povară pentru elevi, profesorul le

va recomanda respectarea unor aspecte legate de igiena învăţării: studiul individual să se

facă după un program; elevul să facă pauze între diferitele etape ale învăţării;

cunoştinţele sa fie însuşite logic şi sistematic, la masa de lucru (nu în pat), în condiţii de

lumină, linişte şi în camere aerisite etc.


1.2.1.4. Efectuarea activităţii suplimentare

*

Activitatea suplimentară se efectuează acasă, după ce elevii şi-au format

anumite deprinderi de muncă independentă. La religie, activitatea suplimentară cuprinde:

citirea notiţelor şi completarea lor din manual; asimilarea cunoştinţelor; învăţarea unor

rugăciuni, poezii şi cântări religioase; căutarea, transcrierea şi învăţarea unor versete din

Sfânta Scriptură; transcrierea unor fragmente din manual; răspunsuri la întrebări;

alcătuirea unor conspecte; confecţionarea de material didactic; explicarea unor proverbe

etc.

La clasele mici, conţinutul activităţii suplimentare este simplu şi va avea un

volum redus pentru ca elevii să o efectueze cu plăcere şi fară ajutorul părinţilor.

Profesorul verifică activitatea suplimentară, dar nu o notează, întrucât nu mai este

obligatorie.


1.2.2. Lectura şi interpretarea textului biblic

Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, este colecţia cărţilor

sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt de către

autori aleşi de Dumnezeu.

Pentru a arăta că în Sfânta Scriptură avem "cuvintele vieţii celei veşnice"

(In.6,68), Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să citim textul sfânt (In.5,39), făcând şi El

acest lucru în sinagoga din Nazaret (Lc.4,16-21).

Citirea Sfintei Scripturi este foarte veche şi a fost întotdeauna urmată de

explicarea textului biblic, care se face pe baza regulilor fixate de Ermineutica biblică şi

cu ajutorul Exegezei biblice.

Ermineutica biblică este disciplina teologică ce oferă regulile ce ne permit

descoperirea şi descifrarea adevăratului sens al unui text din Sfânta Scriptură.

Ermineutica biblică are trei părţi: Noemaîica (teoria sensurilor), Euristica

(descoperirea înţelesului) şi Proforistica (expunerea înţelesului sau sensului

descoperit).

Exegeza biblică ne dă explicarea textului aşa cum autorul 1-a înţeles. Nu trebuie

să se facă o exegeză falsă prin ajungerea la text după interesul personal, ci din text să se

extragă adevărul şi astfel să se ajungă la actualizarea lui la condiţiile timpului şi

societăţii.

Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi este dată de importanţa obiectului ei,

Revelaţia divină, şi este arătată de Sfântul Apostol Petru care ne atenţionează că

epistolele Sfântului Apostol Pavel conţin "unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe

care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a

lor pierzare"(U Pt.3,16).

Domnul Iisus Hristos şi Apostolii Săi au cunoscut modul în care evreii

interpretau Vechiul Testament. După întoarcerea din robia babilonică, nemaicunoscând

limba ebraică în care au fost scrise cărţile Vechiului Testament, ascultau textul sfânt în

templu sau în sinagogi, citirea fiind urmată de traducere şi de interpretare.

Odată cu scrierea cărţilor Noului Testament, a apărut necesitatea

108


aceasta mai bun. Căci atunci trebuie să fie socotită ca nimic şi patria, şi neamul,

şi casa, şi avuţia cea pământească" (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre închinarea şi

slujirea în Duh şi adevăr, p.33).

Versetele: "$i tu, Betleeme E/rata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din

tine va ieşi Stăpănitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele

veşniciei" (Mih.5,1) şi "Nu judecaţi, ca să nu jiţi judecaţi. Căci cu judecata cu

care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura"

(Mt.7,1-2) pot fi interpretate în sens propriu, deoarece întrebuinţează cuvinte şi expresii

în înţelesul lor obişnuit.

Anumite texte din Sfânta Scriptură întrebuinţează cuvinte şi expresii cu o altă

semnificaţie decât cea obişnuită: "întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta"

(Fac.3,19), "Luaţi aminte şi feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor"

(Mt.16,6) etc. Aceste versete trebuie interpretate în sens figurat.

La vederea carelor trimise de fiul său, losif, pe care îl credea mort, sufletul lui

Iacob "s-a încălzit cu viaţă" (Fac.45,27). Sfântul loan Gură de Aur explică schimbarea

din sufletul bătrânului tată, astfel: "După cum flacăra unei candele, care e pe cale să

se stingă când se termină untdelemnul din ea, dacă îi picuri puţin untdelemn,

lumina care avea să se stingă, ajunge mai strălucitoare, tot aşa şi bătrânul

acesta, care era să se stingă aproape de tristeţe (...), când a aflat că losif trăieşte

şi stăpâneşte Egiptul, când a văzut carele, "s-a încălzit cu viaţă"; din bătrân a

ajuns tânăr, a alungat norul tristeţii; a îndepărtat tulburarea gândurilor şi s-a

liniştit" (Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.315).

Sensul tipic se referă la o "realitate istorică, cu caracter profetic, ce conţine în

sine o referinţă la arhetipul reprezentat, fiind ridicat la semnificaţia lui deosebită prin

lucrarea Duhului Sfânt" (M. Basarab, Ermineutica biblică, p.46). In Sfânta Scriptură

găsim anumite versete care se cer interpretate în sens tipic. în aceste versete este vorba

despre:

- persoane (Adam este tipul sau prefigurarea lui Adam cel Nou - Hristos: "a împărăţit

moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după

asemănarea greşelii lui Adam care este chip al Celui ce avea să vină" -

Rom.5,14);

- lucruri (mana este prefigurarea Sfintei Euharistii);


- evenimente (izbăvirea lui Noe şi a familiei lui din potopul de apă este prefigurarea

botezului: "Iar această mântuire din apă închipuia botezul care vă mântuieşte

astăzi şi pe voi" -1 Pt.3,21);

- prescripţii legale (dispoziţia de a nu zdrobi oasele mielului pascal este prefigurarea

faptului că Domnul Iisus Hristos a murit pe cruce fără să-I fie zdrobit vreun os).

De-a lungul timpului, în interpretarea Sfintei Scripturi a fost luat în

considerare şi sensul anagogic sau profetic. Anumite texte sunt interpretate în sens

profetic: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu" (Os. 11,1); "Ierusalime,

Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de

câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi,

dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie" (Mt.23,37).

Sfântul Macarie Egipteanul explică în sens anagogic cuvântul lui David:

"Pentru aceasta te-a uns pe tine Dumnezeul tău cu untdelemnul

bucurier(¥sA4,9), referindu-se atât la Domnul Iisus Hristos, cât şi la noi, care putem

deveni hristoşi după har: "Candele multe şi lămpi se aprind de la foc şi ard; şi

după cum toate aceste candele şi lămpi îşi primesc lumina şi strălucirea de la

o singură sursă, de la natura cea unică a focului, tot aşa şi creştinii, de la

natura cea unică a focului divin, de la Fiul lui Dumnezeu. (...) Fiul lui

Dumnezeu a fost numit Hristos pentru că a fost uns; cu acelaşi untdelemn

fiind unşi şi noi, devenim hristoşi, \ avânţi să zic aşa: aceeaşi esenţă şi acelaşi

trup cu El. S-a zis iarăşi: \ "Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc,

dintr-Unul sunt toţi" (Evr.2,11) (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de

Omilii duhovniceşti, p.257).

Pe lângă regulile de interpretare a Sfintei Scripturi, Sfântul Apostol Petru

vorbeşte şi despre cei neştiutori şi neîntăriţi care răstălmăcesc Sfânta Scriptura fară a

avea pregătirea adecvată (II Pt.3,16). Pentru a face o exegeză cât mai completă şi

corectă, interpreţii vor respecta regulile Ermineuticii biblice şi vor căuta sa

dobândească, prin rugăciune şi viaţă curată, comuniunea cu Scriptura, pe care n-o pot

găsi decât printr-o bună pregătire intelectuală (cunoaşterea limbilor ebraică, aramaică

şi greacă în care s-au scris cărţile Bibliei, a literaturii şi


ştiinţelor profane: filosofia, istoria, astronomia, retorica), o bună documentare

(cunoaşterea izvoarelor textului biblic: codici, manuscrise, traduceri), o pregătire în

domeniul istoriei biblice (cunoaşterea arheologiei biblice), o temeinică pregătire

teologică (cunoaşterea dogmelor şi a învăţăturilor de credinţă, a literaturii exegetice) şi,

nu în ultimul rând, virtuţi morale.

Mişcarea protestantă a adus o schimbare radicală în ceea ce priveşte

interpretarea Bibliei, prin faptul că a redus explicarea ei doar la sensul literal. Protestanţii

au eliminat, ca regulă de interpretare, consensul unanim al Bisericii, considerând că

"interpretul Scripturii este Scriptura" ("Scriptura, Scripturae interpres").

Exegeţii ortodocşi pot studia şi folosi cercetările ermineuticii moderne în

domeniul interpretării Bibliei, făcute de etero-docşi însă cu condiţia să păstreze linia

dreptei credinţe.

Profesorul de religie este chemat să-i înveţe pe elevi că "toată Scriptura este

insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre

îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să

fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun" (II Tim.3,16-17). în

interpretarea textelor biblice întâlnite în lecţii sau propuse de elevi spre a fî explicate, el

va păstra învăţătura Bisericii noastre strămoşeşti şi îi va îndemna pe aceştia să evite

interpretarea liberă a Sfintei Scripturi.

Ţinând cont de folosul citirii Sfintei Scripturi, profesorul va iniţia pe elevi în

citirea Bibliei, încă din clasa a IlI-a (vezi proiectul didactic Cum găsim un verset în

Sfânta Scriptură?), fară să diminueze întrucâtva importanţa participării la Sfintele

slujbe, la biserică. La anumite intervale de timp profesorul se va interesa de modul în care

elevii respectă indicaţiile lui referitor la lectura din Sfânta Scriptură în afara orei de

religie.

Exemple

1. Sens alegoric

în pilda samarineanului milostiv, samarineanul este Mântuitorul, iar casa de

oaspeţi este Biserica: "El ne-a adus şi la o casă de oaspeţi,

Biserica cea care a primit pe toţi şi i-a cuprins pe toţi. (...) Şi fiind adus în casa de

oaspeţi s-a învrednicit de mai multă grijă" (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentar la

Sfânta Evanghelie de la Luca, p.134).


2. Sens literal

în lecţia despre rugăciune, atunci când profesorul aminteşte despre rugăciunea

de mulţumire, poate folosi explicaţia pe care Sfântul Vasile cel Mare o dă versetului:

"Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu

să le faceţi" (I Cor. 10,31). "Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o

mănânci, înalţă mulţumiri către Cel ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin

slăbiciunea trupului (I Tim.5,23), adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat darul spre

veselia inimii (Ps.103,16) şi mângâierea bolilor. Te-ai săturat? Să nu uiţi de

Binefăcător! Când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui ce ţi-a dat-o! Când te

îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu Care ne-a dăruit

îmbrăcăminte potrivită şi pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne

păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea! A trecut ziua? Mulţumeşte Celui ce

ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui ce ne-a

dăruit focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii.

Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti

frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui

Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut toate cu înţelepciune

(Ps. 103,25). Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te

iarăşi Celui ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul, datorită

somnului şi, prin puţină odihnă, să ne reînnoim puterile de muncă" (Sf. Vasile cel

Mare, Omilii şi cuvântări, p.389).

3. Sens figurat

Când vorbeşte despre închinarea la idoli, profesorul poate prezenta elevilor care

sunt idolii actuali, bazându-se pe versetul: "Acolo unde este comoara ta, acolo este şi

inima ta" (Mt.6,21), interpretat în mod figurat de Sfanţul Macarie Egipteanul care ne

îndeamnă la analiza propriei conştiinţe: "Lucrul deci de care inima cuiva se leagă şi

către


care îl împinge dorinţa sa, acela este dumnezeul lui" (Sf. Macarie

Egipteanul, Cele cincizeci de Omilii duhovniceşti, p.258).

4. Sens tipic

Profesorul va specifica faptul că Mântuitorul a fost preînchipuit de anumite

persoane şi lucruri din Vechiul Testament. Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă "M/I

chivot din lemne ce nu putrezesc, acoperit pe dinăuntru şi pe dinafară cu aur

curat (leş. 25,10-1 î ) , care să poarte în sine legea scrisă pe table. Chivotul este

chipul (tipul) şi icoana lui Hristos. Căci privind modul întrupării

Unuia-Născutului, vom vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu şi Tatăl, sălăşluit ca

într-un chivot în templul luat din Fecioara. Lemnele lui nu putrezeau, şi el era

împodobit cu aurul cel mai curat şi mai cercat, pe dinăuntru şi pe dinafară. Căci

trupul lui Hristos a fost nestricăcios, fiind păstrat în nestricăciune (...). Aurul

este simbolul dumnezeirii mai presus de orice strălucire''' (Sf. Chirii al

Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr, p.290; 291).

5. Sens anagogic

Cuvintele prin care stăpânul din pilda talanţilor pedepseşte pe sluga leneşă: "iar

pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai dinafară" (Mt.25,30), pot fi

interpretate în mod anagogic, ca o profeţie referitoare Ia trimiterea în iad a celor care n-au

împlinit poruncile: "deci cei ce voiesc să facă voi le lor după trup şi nu voiesc să se

vindece pe ei înşişi prin sfânta vindecare a pocăinţei, ca să se facă curaţi, se vor

afla dezbrăcaţi de haina virtuţilor în ceasul nevoii şi se vor arunca în întunericul

cel mai dinafară, unde este diavolul îmbrăcat în haina patimilor care sunt:

desfrănarea, pofta, iubirea de arginţi, vorbirea împotrivă, mânia, pisma, slava

deşartă, trufia" (Cuv. Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, p.239-240).

114


1.2.3. Referatul

Referatul este elaborat de către elevi, sub îndrumarea profesorului de religie. Dat

fiind faptul că presupune un nivel de cunoştinţe şi intelectual ridicat, referatul va fi folosit

în special la clasele mari sau la cercul de religie (vezi cap. Cercul de religie).

Concluziile trase în urma discuţiilor purtate pe baza referatului vor fi valorificate astfel

încât să influenţeze pozitiv performanţele viitoare ale elevilor.

Referatul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să clarifice anumite aspecte din viaţa religios-morală a elevilor;

- să abordeze teme accesibile elevilor;

- să fie o bază de discuţii, în vederea clarificării temei propuse;

- să fie elaborat pe baza bibliografiei indicate de către profesor şi/sau identificate de

către elevi.

Exemplu

Pentru elaborarea unui referat la cercul de religie cu tema: Contribuţia Noului

Testament de la Bălgrad (1648) la îmbogăţirea limbii literare româneşti, propunem

următoarea bibliografie: - N o u l Testament de la Bălgrad, în original sau în ediţiile

reeditate (1988 şi 1998);

- Ioan Bălan, Testamentul Nou de la Bălgrad, în "Cultura Creştină", an.III, 1913,

p.136-146;

- Ioan Iliescu, Consideraţii asupra gloselor din "Noul Testament" de la Bălgrad,

în Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe filologice, II, 1964, p.21-34;

- G. Istrate, Un monument important din istoria limbii române literare: Noul

Testament de la Bălgrad (1648), în "M.M.S.", an. LXVIII, 1972, nr. 9-12, p.749-774;

- G.T. Pop (Gabriel Ţepelea), Contribuţii la studierea limbii vechi. Sinonime în

Noul Testament de la Bălgrad (1648), în "B.O.R.", an. LXXX, 1962, nr. 7-8,

p.742-757;

i | METODICA PREDĂRII RELIGIEI

116

- studii introductive la ediţia a Il-a şi a IlI-a (1988 şi 1998).

Profesorul va sugera elevilor să urmărească neologismele introduse în limba

română (sinagogă, canon, areopag), frumuseţea literară a limbii, alcătuirea frazelor,

formele şi cuvintele latine necunoscute până atunci. Importanţa Noului Testament de la

Bălgrad reiese şi din faptul că este un început de dicţionar explicativ în limba română şi

un prim pas în exegeză, datorită explicaţiilor trecute în spaţiul rezervat pe fiecare pagină,

trimiterilor la alte capitole şi versete, precum şi celor 24 de "predoslovii" originale la

epistole.

După întocmirea referatului, urmează susţinerea, discutarea şi evaluarea

acestuia.

1.2.4. Eseul

Eseul religios este un studiu de mică întindere, în jurul unor adevăruri religioase.

Această metodă de comunicare scrisă se foloseşte mai ales la liceu, în clasele a XII-a şi a

XIII-a.

Subiectul eseului poate fi propus de elevi sau profesor. Eseul cu subiect propus

de profesor poate fi elaborat individual, în grup sau de întreaga clasă. Alcătuirea şi

redactarea unui eseu presupune întocmirea unui plan care:

- cuprinde diviziunile mari ale eseului: introducerea, cuprinsul şi concluzia;

- se referă la subiect;

- este gândit prin raportarea la întreaga semnificaţie a enunţului.

Stilul în care va fi redactat trebuie să fie clar şi să valorifice vocabularul specific.

Cu toate aceste cerinţe, nu trebuie să confundăm conţinutul eseului religios cu al celui

literar. Se va evita folosirea excesivă a persoanei întâi singular în sublinierea opiniei

personale (eu cred, părerea mea etc.) şi însuşirea exprimărilor proprii unor autori, drept

expresii personale.

în elaborarea unui eseu, elevii vor avea în vedere respectarea unor cerinţe pentru

fiecare din cele trei părţi:


a) introducerea

- în introducere să se contureze şi să se precizeze problema din enunţ, relevând

importanţa acesteia;

- în subiectele religioase care presupun o dispută teoretică, introducerea nu trebuie să

conţină soluţia problemei;

- din introducere să se desprindă marile diviziuni ale eseului, fară a se . transforma

într-un plan sumar al acestuia;

b) cuprinsul

- subiectul să fie tratat ca un întreg pe tot parcursul lucrării, iar nu ca o colecţie de idei

puse una lângă alta;

- fiecare paragraf să conţină idei,distincte;

- conţinutul să nu fie copiat din alte surse, fară o anumită cotă de originalitate;

- delimitarea între ideile principale şi subdiviziunile acestora să fie clară;

- să fie evidenţiate argumentele necesare pentru rezolvarea unor dispute teoretice;

- să conţină citate scurte, cu relevanţă deosebită, având grijă să nu fie prezentate ca fiind

ultimul "cuvânt" cu autoritate în problema respectiyă sau să se abuzeze de multitudinea

lor;

- să conţină exemple bine alese, din viaţă sau din surse bibliografice, fară a se abuza de

multitudinea lor, ţinând cont că exemplul nu ţine loc de analiză a ideilor şi conceptelor,

deşi o ajută;

- să nu conţină explicaţii circulare (explicarea unui subiect prin el însuşi) sau termeni al

căror înţeles nu poate fi explicat;

- să folosească argumente din autoritate, raţionale şi din experienţă;

- ideile să fie dezvoltate în funcţie de importanţa lor, fară ca una dintre ele să ţină loc de

subiect ca întreg;

- sfârşitul fiecărui paragraf să pregătească introducerea paragrafului următor;

c) concluzia

- să fie exprimată în termeni precişi;

- să derive din tratarea subiectului, fară a fi un rezumat al lucrării;

- pe lângă esenţa lucrării, să conţină noi sugestii şi deschideri spre alte probleme.

După întocmire, urmează susţinerea (individual sau în grup), discutarea şi

evaluarea eseului.


2. METODE DE CUNOAŞTERE A REALITĂŢII RELIGIOASE

Cunoaşterea realităţii religioase înseamnă, în modul cel mai direct, căutarea lui

Dumnezeu. In Eden omul îl vedea, vorbea şi era în comuniune de iubire cu El. Pe măsură

ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, căutarea Lui a devenit din ce în ce mai dificilă.

Dumnezeu a venit în ajutorul lui, mai întâi prin profeţi, iar în zilele de pe urmă, prin Fiul

Său (Evr.1,1-2).

2.1. Observarea directă a realităţii religioase

Observarea directă a realităţii religioase este metoda prin care profesorul de

religie urmăreşte să-i conducă pe elevi spre cunoaşterea lui Dumnezeu prin

contemplarea creaţiei. Omul nu trebuie să se rezume doar la contemplarea creaţiei, ci să

stăruie spre o viaţă religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea împărăţiei lui

Dumnezeu.

Pentru regele David contemplarea creaţiei lui Dumnezeu este un prilej de

întărire a credinţei: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o

vesteşte tăria" (Ps. 18,1).

Mântuitorul Iisus Hristos îi îndeamnă în Predica de pe munte pe cei care II

ascultau, să înţeleagă, în urma observării creaţiei, faptul că dragostea lui Dumnezeu

pentru om întrece purtarea de grijă a Lui faţă de celelalte creaturi: "Priviţi la păsările

cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru

Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?(...)

Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun

vouă că nici Solomon. în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre

aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor,

Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin

credincioşilor? " (Mt.6.26:28-30).

Exemplu

Profesorul va explica elevilor faptul că pe Dumnezeu îl putem cunoaşte şi din

lucrurile Sale, din ordinea care există în Univers.


2.2. Studiul şi interpretarea simbolurilor

Studiul şi interpretarea simbolurilor este metoda de cunoaştere a realităţii

religioase prin care se transmit elevilor cunoştinţe în mod treptat, cu ajutorul unui simbol

(semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noţiune, un sentiment).

în Sfânta Scriptură, una dintre cele două căi de păstrare şi transmitere a

Revelaţiei divine, simbolul este foarte des întâlnit. Prin simbol, adevărul revelat este mai

uşor de pătruns, mai uşor de înţeles. Acest lucru a fost şi este posibil datorită faptului că

simbolurile folosite au fost alese ţinându-se cont de nivelul de înţelegere a omului.

în Vechiul Testament apar foarte multe simboluri: scara visată de lacob

(Fac.28,12), rugul ce ardea şi nu se mistuia (leş.3,2), mana (leş. 16,14-16), mielul pascal

(leş. 12,1-14), toiagul lui Aaron (Num. 17,8), şarpele de aramă (Num.21,8-9), roua de pe

lâna lui Ghedeon (Jud.6,36-40), fecioara care va lua în pântece şi va naşte fiu (Is.7,14),

uşa cea închisă (Iez.44,1-2), semnul Iui Iona (Iona 2,1) etc. Aceste semne au avut şi rolul

de a prefigura anumite evenimente din viaţa Mântuitorului şi a Maicii Domnului.

în paginile Sfintelor Evanghelii (mai ales în cea după Ioan) întâlnim atât

simboluri: apa cea vie (In.4,10), pâinea cea vie (In.6,51), Lumina lumii (In.8,12),

păstorul cel bun (In.10,11), învierea şi viaţa (In.11,25), viţa şi mlădiţele (In. 15,5), cât şi

minuni si acţiuni cu valoare de semn: prefacerea apei în vin (In.2,6-9), înmulţirea

pâinilor şi a peştilor (Mt.l4,15-21;15,31-39; Mc.6,34-44; 8,1-9; Lc.9,11-17; In.6,3-13),

învierea lui Lazăr (In. 11,17-44), curăţirea Templului (In.2,13-25), convorbirea cu

Nicodim (In.3,3-7), convorbirea cu femeia samarineancă (In.4,10-15) etc. Accentul pus

de Sfântul Apostol Ioan pe simbolismul minunilor şi acţiunilor cu valoare de semn, are

rolul de a demonstra valoarea istorică şi simbolică a lor. Simbolistica este foarte mult

folosită şi în Apocalipsă, ultima carte a Sfintei Scripturi. Aceasta, fiind în acelaşi timp şi

o carte profetică, este greu de înţeles pentru elevi şi, de aceea, nu este recomandată

studierea ei la religie.

însuşi Mântuitorul a explicat anumite semne din Vechiul Testament, legate de

persoana Sa:

a) în convorbirea cu Nicodim, Domnul Iisus Hristos foloseşte simbolul şarpelui de

aramă ridicat de Moise pe un stâlp (Num.21,8-9J, pentru a profeţi misiunea pe care o are

Fiul Omului pe pământ - mântiiirea lumii prin jertfa Sa pe cruce: "Şi nimeni nu s-a suit

în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după

cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot

cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit


lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu

piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca

să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea" (In.3,13-17);

b) Mântuitorul răspunde cărturarilor şi fariseilor care-I cereau semn, că nu se va da lor

decât semnul lui Iona: "Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei

nopţif aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi'''' (Mt.

12,40 şi 16,4; Lc.l 1,30).

Vorbind despre folosirea simbolurilor pentru a lămuri o idee, o noţiune, un

sentiment, Clement Alexandrinul arată că "felul de interpretare simbolic este foarte

folositor la multe; ajută la formularea unei drepte teologii, ajută evlaviei; ajută

la punerea în valoare a priceperii, la deprinderea vorbitului pe scurt şi la

arătarea înţelepciunii" (Clement Alexandrinul, Stromatele, p.337).

în predarea-învăţarea religiei, această metodă de cunoaştere a realităţii

religioase, se utilizează astfel:

- atunci când conţinutul lecţiei cuprinde semne, minuni şi acţiuni cu valoare de semn,

profesorul va explica semnificaţia lor;


- în lecţiile cu caracter liturgic profesorul va explica semnificaţia simbolurilor întâlnite

(simbolistica unor acte de cult din Sfintele slujbe, a obiectelor de cult, a veşmintelor

liturgice, a materiilor folosite în cult etc.), valorificând bibliografia de referinţă;

- atunci când profesorul foloseşte icoana ca material intuitiv, va explica simbolurile

folosite în aceste reprezentări: simbolistica locului, a poziţiei, a feţei şi a atitudinii

personajelor; semnificaţia arhitecturii, a structurii şi a culorilor; abrevierea numelor;

- atunci când profesorul va explica învăţătura creştină despre Dumnezeu, despre lume şi

destinul omului în lume, poate folosi simbolistica literelor greceşti n şi Y şi a cifrelor.

Exemple

1. Pentru explicarea Sfintei Taine a Euharistiei, la clasele mari, se poate utiliza

simbolistica minunii prefacerii apei în vin la nunta din Cana Galileii: Mântuitorul a

poruncit slujitorilor să umple cu apă vasele puse pentru curăţirea iudeilor (In.2,6). Apa

prefăcută în vin este un semn pentru altă minune, este un semn pentru schimbarea vinului

în Sângele Său, atunci când va veni ceasul Lui. Domnul Iisus Hristos şi-a luat sângele din

"preacuratele sângiuiri ale Maicii Domnului". Sângele - în Sfânta Taină - este prefăcut

din vin, iar vinul din minune provine din apa pusă în vasele pentru curăţire. Apa de la

nunta din Cana - simbol al curăţiei desăvârşite - este materia din care Mântuitorul

pregăteşte vinul pentru jertfa euharistică. Astfel ne putem duce cu gândul la curăţia

desăvârşită a Maicii Domnului, la neprihănirea ei, la faptul că Dumnezeu a făcut din ea

un vas ales prin întruparea Fiului Său. "Oriunde şi ori de câte ori se va săvârşi jertfa de

taină, vinul euharistie ne va^-aduce aminte de originea Lui neprihănită" (I. Moldovan,

învăţătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata Fecioara Maria..., p.478).

2. La clasele mari, când va vorbi despre Sfânta Liturghie, profesorul va explica

faptul că citirile, cântările şi ceremonialul de la Sfânta Liturghie se fac cu un anumit scop

dar, totodată, simbolizează anumite momente din viaţa Mântuitorului. "Să luăm, de

pildă, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu cinstitele daruri.

Fiecare linia existenţei, între toate fiinţele, numai omul se mişcă, lucrează şi creează

liber. Animalele trăiesc după legea instinctului, omul după legea libertăţii. Aici stă toată

gloria şi puterea omului, toată mărirea, dar şi căderea lui (...). Litera Y culcat constă

dintr-o linie care se bifurcă (...). Libertatea este linia dreaptă care se bifurcă; drumul în

care întâlnim răspântia. De la răspântia aceasta a libertăţii începe pentru om legea

meritului şi a răspunderii, căci are de ales: dreapta sau stânga, binele sau răul, virtutea sau


viciul, urcarea spre cer sau coborârea în iad (...). Acesta e destinul omului prezentat în

forma cea mai simplă" (I.V. Felea, Religia culturii, p.15-16).

2.3. Analiza documentelor

Prin analiza documentelor legate de Istoria biblică şi de Istoria bisericească, se

atestă vechimea creştinismului pe un anumit teritoriu şi se demonstrează faptul că

învăţătura Bisericii Ortodoxe este în conformitate cu adevărul revelat.

Documentele sunt materialele de orice fel, care pot servi la cunoaşterea faptelor

istorice. Acestea se clasifică în: documente obiectuale (pietre funerare, podoabe cu

însemne creştine, obiecte de cult, piese numismatice, piese heraldice); urme de

construcţii (bazilici paleocreştine, catacombe, mănăstiri, aşezări omeneşti); documente

scrise (vechi inscripţii creştine, manuscrise, cărţi vechi).

Ţinând cont de faptul că analiza propriu-zisă a documentelor necesită cunoştinţe

de geografie istorică, demografie istorică, cronologie, arheologie, epigrafie, paleografie,

diplomatică, heraldică, bibliologie, filologie şi lingvistică, etnografie şi folclor,

profesorul poate valorifica în lecţie rezultatele analizei făcute de specialişti sau poate

invita un specialist care să-i iniţieze pe elevi în descifrarea documentelor.

Documentele alese vor fi reprezentativ'e şi ilustrative şi pot fi selectate din

elementele de istorie locală (acolo unde acestea există), pentru ca interesul elevilor să fie

mai mare. în cazul documentelor greu

accesibile, profesorul va folosi, atunci când nu are la îndemână originalele,

reproduceri ale acestora.

Analiza documentelor este recomandată la clasele mari sau la liceu, în cadrul

lecţiei sau a cercurilor de religie, dar numai dacă nivelul de cunoştinţe şi intelectual al

elevilor permite utilizarea acestei metode, deoarece necesită din partea lor cunoştinţe

religioase, istorice, filologice şi lingvistice.

Analiza documentelor parcurge următoarele etape:

1. precizarea obiectivelor urmărite;

2. prezentarea documentului (denumire, datare, anul şi locul descoperirii, locul unde

se află în prezent etc.);

3. observarea elementelor semnificative;


4. descrierea documentului, explicarea semnificaţiei elementelor şi, eventual,

prezentarea legăturii dintre elemente;

5. desprinderea concluziilor.

în cazul în care această metodă se utilizează la cercul de religie, rezultatele

analizei vor fi prezentate în faţa clasei (vezi cap. Referatul).

între apologeţii de limbă greacă, se remarcă Episcopul Teofil al Antiohiei,

un neobosit cercetător al Sfintei Scripturi, al textelor Sfinţilor Părinţi, dar şi al

scrierilor păgâne. Dacă în urma citirii cărţilor Bibliei, după cum mărturiseşte chiar el,

trece de la păgânism la creştinism, textele vechi ale literaturii şi filosofiei greceşti îi

oferă elemente pe care le menţionează atunci când demonstrează superioritatea

creştinismului asupra religiilor păgâne, din punct de vedere doctrinar, moral şi

istoric.

Bazându-se pe cronologia dată de Sfânta Scriptură, dar şi pe cercetarea

scrierilor unor istorici păgâni, Episcopul Teofil al Antiohiei demonstrează faptul că

credinţa în Dumnezeu este mai veche decât religiile păgâne şi că profeţiile au fost

scrise înaintea literaturii profane. "Se poate vedea vechimea cărţilor profetice şi

dumnezeirea învăţăturii noastre; se poate vedea că învăţătura noastră nu e

nouă şi nici nu sunt mituri şi minciuni, cum gândesc unii evenimentele istoriei

noastre, ci mai vechi şi mai adevărate decât ale celorlalţi" (Teofil al Antiohiei,

Cartea a treia către Autolic, p.462-463).

Exemplu

Analiza gemei de la Potaissa, se poate face astfel:

1. precizarea obiectivelor urmărite:

- cunoaşterea importanţei acestei descoperiri arheologice paleocreştine din

Transilvania, în istoria ţării noastre şi în cea a creştinismului românesc;

- observarea prezenţei simbolurilor creştine în timp şi spaţiu;

2. prezentarea gemei de la Potaissa:

- gema de la Potaissa, o piatră din onix, a fost descoperită în secolul al XlX-lea, în

ruinele cetăţii Potaissa (Turda) şi datează din secolul al IV-lea. în prezent a dispărut,

dar o cunoaştem pe baza descrierilor şi studiilor;

3. observarea elementelor semnificative;

4. descrierea gemei de la Potaissa, explicarea semnificaţiei elementelor şi

prezentarea legăturii dintre elemente:

Explicarea

semnificaţiei

elementelor

Prezentarea

legăturii dintre

elemente

- formă ovală, cu

dimensiunile 1,1-1,3 cm;

- pe un postament este

înfăţişat un bărbat în

picioare, având un miel

pe umeri; un alt miel este

la picioarele sale şi

priveşte în sus, spre

bărbat;

- în partea stângă este un

copac, iar pe una din cele

două ramuri stă o pasăre;

- Blândul Păstor;

- porumbelul este

simbolul Duhului

Sfânt;

Mântuitorul

Iisus Hristos este

Păstorul cel Bun

care îşi pune viaţa

pentru oile Sale. Este

Fiul lui Dumnezeu,

Care a venit să

mântuiască lumea prin

jertfa pe cruce şi prin

învierea din morţi,

după trei zile, aşa cum

a fost simbolizat de

proorocul Iona care a

stat trei zile şi trei

Descrierea

obiectului


5. desprinderea concluziilor privind importanţa documentului analizat:

- această descoperire arheologică paleocreştină este importantă în demonstrarea

continuităţii populaţiei romanice în Dacia carpatică după retragerea lui Aurelian

(secolul al III-lea);

- după domnia împăratului Constantin cel Mare (secolul al IV-lea) se poate vorbi de o

generalizare a creştinismului în lumea daco-romană din nordul şi din sudul Dunării.

2.4. Studiul de caz

Studiul de caz este metoda de cunoaştere a realităţii religioase, care constă în

analiza unui caz real, fiind suport al cunoaşterii inductive şi bază pentru cunoaşterea

deductivă.

Această metodă este complexă, motiv pentru care se foloseşte cu predilecţie la

liceu, dar şi în învăţământul primar sau gimnazial, pentru anumite teme sau situaţii care

vizează formarea unor atitudini, deprinderi şi comportamente practice.

în alegerea cazului se au în vedere mai multe aspecte:

- corelarea acestuia cu obiectivele propuse;

- raportarea la cunoştinţele, ideile, principiile, normele cunoscute de elevi;

- în partea dreaptă se - Proorocul Iona nopţi în pântecele

vede o corabie din care a fost aruncat chitului. Domnul

care cade un om în din corabie şi apoi Iisus Hristos este ,

apă, în faţa unui peşte a fost înghiţit de prezent în lume prin

care stă gata să-1 chit; Duhul Sfânt

înghită;

- cuvântul IX6Y2; - criptogramă

creştină: "Iisus

Hristos, Fiul lui

Dumnezeu

Mântuitorul"

- cuvânt grecesc

(peşte);

126


- corelarea gradului de dificultate a analizei cazului cu nivelul de pregătire al

elevilor;

- posibilitatea sintetizării unor concluzii importante în urma analizei cazului.

în studierea cazului, se parcurg mai multe etape: 1. prezentarea cazului la

propunerea profesorului sau/şi a elevilor; ; 2. organizarea unui plan de analiză ce are

în vedere identificarea cauzelor j care au determinat declanşarea evenimentului

analizat şi evoluţia | acestuia; F

| 3. dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea ! celor mai

potrivite metode pentru analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective,

fară ca acesta să propună ipoteze, opinii şi soluţii la care ar putea ajunge elevii; 4.

stabilirea unor concluzii.

Avantajele utilizării acestei metode constă în faptul că îi solicită i pe elevi în

adunarea informaţiilor, analiza, elaborarea şi argumentarea unei decizii, evaluarea

alternativelor şi desprinderea unor concluzii. In plus, având un caracter activ şi

păstrând semnificaţia unei metode euristice, dezbaterea influenţează relaţiile

elevi-elevi şi profesor-elevi (cf. I. Cerghit, Metode de învăţământ, p.206).

Exemple

1. Cazul Reformei din Transilvania - în contextul Reformei;

2. Monahismul - studiu de caz pe baza experienţei concrete a elevilor,

oferită de vizitele la mănăstiri;

3. Deviaţiile comportamentale - analiza unor cazuri cunoscute de către elevi.

Profesorul poate aduce în discuţie cazul unui elev care s-a bătut cu colegul lui pentru

a-şi apăra sora infirmă, de batjocura acestuia. Concluzia care se stabileşte în urma

soluţionării acestui caz este că niciodată un rău nu poate fi înlăturat cu un alt rău deci

fratele a greşit apărându-şi sora în acest mod.



2.5. Exemplul

Domnul Iisus Hristos este modelul prin excelenţă: "învăţaţi-vă de la Mine,

că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Mt.

11,29). Prin lucrarea Sa mântuitoare, EI S-a făcut pe Sine pildă vie, căci "Iisus

Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi" (Evr. 13,8).

Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte câteva aspecte definitorii pentru modelul

creştin: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul

lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le

credinţa'''' (Evr. 13,7). Sfânta Scriptură ne îndeamnă, aşadar, să luăm ca exemplu

pentru o viaţă creştină autentică pe cei care înaintea noastră au învăţat cuvântul lui

Dumnezeu şi au avut o credinţă puternică până la sfârşitul vieţii.

Femeia văduvă a fost dată de Mântuitorul drept exemplu de milostenie: "Şi,

privind, a văzut pe cei bogaţi, aruncând darurile lor în vistieria templului. Şi a

văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani. Şi a zis: Adevărat vă

spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi, căci toţi aceştia

din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot

ce avea pentru viaţă" (Lc.21,1-4).

Comportamentul exemplelor are efect sugestiv asupra elevilor care încearcă

să le urmeze, şi îi îndeamnă pe aceştia la fapte sau acţiuni morale. Tendinţa spre imitare

este mai dezvoltată la preşcolari, dar există şi la elevii mai mari. Ei caută să-şi găsească

şi în anturajul lor anumite modele după care să-şi conducă viaţa morală (părinţii,

profesorii, colegii, prietenii). Exemplul acţionează în mod permanent asupra

comportamentului moral al elevilor. Apare deci necesitatea ca profesorul de religie să

aibă o conduită care să-1 recomande în faţa elevilor ca exemplu demn de urmat.

Profesorul de religie va oferi elevilor criterii după care să-şi poată alege cele

mai bune exemple de conduită morală. Pentru exemplificare el

128

1 7


poate folosi: Sfânta Scriptură, Vieţile, Sfinţilor, filme şi articole cu conţinut

religios-moral.

în utilizarea exemplului ca metodă de cunoaştere a realităţii religioase,

profesorul va avea în vedere:

- să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a mesajelor

pozitive care pornesc de la modelul prezentat;

- să folosească modele opuse (pozitive şi negative), doar dacă are certitudinea că

aceste antinomii îi vor ajuta şi determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.

Exemple

1. în lecţiile de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, profesorul va aminti faptul

că sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIlI-lea sunt dominate în

Ţara Românească de figura marelui domnitor martir Constantin Brâncoveanu

(1688-1714). Când se vorbeşte despre voievodul martir, gândul ne duce la credinţa şi

curajul lui şi a celor patru fii ai săi. însă nu numai sfârşitul lui a fost demn de un erou şi

un martir, ci întreaga Iui viaţă stă sub semnul unui eroism demn de urmat.


2. Elevilor li se poate spune o povestire pentru a observa influenţa pe care o

are asupra semenilor exemplul personal: "Un misionar creştin s-a dus în India ca să

propovăduiască adevărul Evangheliei. Având nevoie de un om de serviciu, a intrat în

vorbă cu un localnic ce era disponibil pentru a intra în slujba străinului. Indianul era

însă un foarte devotat adept al religiei budiste. Din cauza aceasta şovăia să primească

oferta misionarului. "Aş intra bucuros în serviciul dumnitale, zicea el, dar mă tem că

vei încerca să mă faci creştin". "N-ai nici o frică - răspunse misionarul. îţi promit că îţi

voi respecta convingerile religioase şi n-am să-ţi vorbesc nimic despre Dumnezeul

meu, Iisus Hristos". Omul se ţinu de cuvânt. Iar, după un an de zile, indianul cel angajat

în serviciu veni la stăpânul său şi îi zise: "Iubite stăpâne! Ceea ce ai făgăduit ai

respectat. Tot anul de când te slujesc nu mi-ai vorbit nimic de Hristos. Dar ceea ce n-au

auzit urechile mele, au văzut ochii mei. Ţi-am observat bunătatea, mila, felul cum te-ai

rugat şi te-ai comportat cu oamenii. Viaţa dumnitale a fost pentru mine o evanghelie

vie, permanentă. Sunt acum deplin convins de adevărul credinţei ce o propovăduieşti

aici in India şi, de aceea, doresc să devin şi eu creştin" (Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul,

Pavăza credinţei, p. 125).

2.6. Rugăciunea

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai

simplă şi mai cuprinzătoare dintre definiţiile ce se dau rugăciunii.

Domnul Iisus Hristos s-a rugat de nenumărate ori, atât pentru Sine cât şi

pentru noi. El însuşi ne-a învăţat şi pe noi rugăciunea pe care să o rostim (Mt.6,9-13;

Lc.22,42 b), cum să ne rugăm (Mt.6,5-8), ne-a dat exemple de rugăciuni stăruitoare

(Mt.7,7; Lc.l 1,5-13), de rugăciuni de pocăinţă (rugăciunea vameşului din pilda

vameşului şi a fariseului, Lc.l8,13), dar şi de rugăciuni care s-au transformat în păcat

(rugăciunea fariseului din aceeaşi pildă, Lc.l8,11-12).

Urmând poruncii Mântuitorului de a nu spune multe atunci când ne rugăm

(Mt.6,7), Cuviosul Siluan Athonitul ne îndeamnă: "Roagă-te simplu, ca un copil şi

Domnul va asculta rugăciunea ta. Domnul nostru este un Părinte a cărui milă

întrece tot ceea ce ne-am putea închipui sau gândi, şi singur Duhul Sfânt ne

descoperă iubirea Lui nemărginită" (Cuv. Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii

şi iadul smereniei, p.246).

Rugăciunea particulară trebuie completată cu rugăciunea liturgică (cultul

divin public) care-i învaţă pe elevi să se roage dincolo de propriile interese, pentru

toată lumea, întrucât mântuirea este posibilă numai în comunitate. Profesorul de religie

are misiunea de a-i învăţa pe elevi să se roage şi să-şi formeze această deprindere.


Folosirea rugăciunii ca metodă de educaţie religioasă presupune următoarele

aspecte:

- elevii să înveţe cât mai multe rugăciuni şi să înţeleagă textul acestora;

- profesorul să se roage împreună cu elevii la începutul orei de religie atât rugăciunea

la intrarea în clasă {Doamne, Doamne Ceresc Tată sau împărate Ceresc), cât şi

rugăciuni pentru diferite împrejurări (când un

coleg, un profesor sau părinţii unui elev sunt bolnavi, la vreme de secetă sau de

necontenire a ploilor, în zilele de sărbătoare a sfinţilor - rugăciunea către sfanţul

respectiv etc.);

- elevii să rostească împreună rugăciunea şi la sfârşitul orelor (Toţi cu inima curată

sau Cuvine-se cu adevărat);

- elevii să rostească rugăciunile de dimineaţă şi de seară, înainte şi după mâncare,

când pleacă în călătorie şi când se întorc, când încep şi sfârşesc lucrul, când intră în

biserică;

- elevii trebuie să se roage pentru ei, pentru părinţi şi fraţi, pentru toţi oamenii, pentru

cei care le fac bine sau rău;

- nu trebuie să cerem în rugăciune ceea ce putem face noi;

- profesorul să îi înveţe pe elevi diferitele tipuri de rugăciuni: de preamărire a lui

Dumnezeu, de mulţumire şi de cerere, explicându-le faptul că şi rugăciunile scurte

spuse în diferite împrejurări ale vieţii, dar rostite din inimă, sunt ascultate de

Dumnezeu. Pentru a ilustra acest adevăr, profesorul poate să le povestească elevilor

următoarea pildă: "Trei tineri scăpaţi dintr-un naufragiu au reuşit să ajungă într-o

insulă nelocuită. Vaporul s-a scufundat, şi ei şi-au organizat viaţa cum au putut,

având acolo cele de trebuinţă. Nu ştiau nici o rugăciune. Ştiau doar că Dumnezeu este

Treime, aşa că au imaginat o rugăciune simplă: "trei Voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi".

Toată viaţa, până au ajuns la 90 de ani, au rostit această rugăciune. La o vreme, a

ajuns acolo un vapor, din întâmplare, căci calea era greu navigabilă, şi pe el era şi un

episcop. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor că ar fi

pustie, au coborât toţi de pe vapor şi i-au găsit acolo pe cei trei, ninşi de ani şi de

aşteptare. Episcopul i-a întrebat ce rugăciuni ştiu, şi ei i-au răspuns: "Ştim o

rugăciune simplă, compusă de noi, fiindcă atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu

prea eram dintre cei cu educaţie religioasă." Şi şi-au descoperit textul rugăciunii.

Episcopul le-a spus că nu era de ajuns şi că sunt în pericol să-şi piardă mântuirea. I-a

povăţuit să înveţe măcar Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. I-a învăţat rugăciunea

Tatăl nostru, iar conducătorul vaporului i-a invitat să se


1. întoarcă înapoi în ţările lor. N-au vrut. Erau prea bătrâni şi se obişnuiseră ! acolo pe

insulă. într-o zi, vaporul a plecat. Dar n-a apucat să se depărteze 132

prea mult de mal, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei

trei bătrâni venind spre vapor şi umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul a oprit

vaporul, şi episcopul i-a întrebat: "Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi

înapoi în ţările voastre?" "Nu, a răspuns unul dintre ei, dar am uitat din rugăciunea ce

ne-ai învăţat şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Prea Sfinţia Ta.

Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge". Episcopul şi-a dat seama atunci

că oamenii nu mai aveau nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de cea pe care o ştiau

ei. Aceea era rugăciunea în duh şi în adevăr, pentru că era adresată lui Dumnezeu din

suflete curate, cu toată credinţa, cu toată forţa sufletului lor. Numai aşa se poate explica

darul ce-1 căpătaseră de a merge pe apă ca pe uscat. Şi atunci le-a spus: "Duceţi-vă

înapoi şi ziceţi-vă mai departe rugăciunea voastră, şi mântuiţi-vă în Domnul, şi

rugaţi-va şi pentru noi!" (Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, p.193).

2.7. Meditaţia religioasă

Meditaţia religioasă este o lucrare sufletească prin care creştinul reflectează

profund asupra unei probleme religioase, cu speranţa de a-şi întări viaţa religioasă, de a

dobândi linişte şi pace lăuntrică. în momentele de reculegere, atenţia omului poate fi

îndreptată asupra problemelor fundamentale ale vieţii creştine: scopul vieţii creştine,

bunătatea lui Dumnezeu arătată oamenilor de nenumărate ori, modul în care trăim

poruncile lui Dumnezeu etc.

Confruntarea cu propria conştiinţă, prin meditaţia religioasă, poate conduce la

clarificarea neliniştilor interioare, la spiritualizarea vieţii religioase şi la cunoaşterea lui

Dumnezeu.

Pentru a-şi atinge scopul, utilizarea meditaţiei ca metodă de cunoaştere a

realităţii religioase, trebuie să respecte anumite condiţii:

- să fie pregătită minuţios de către profesor;

- să se facă în conformitate cu nivelul de cunoştinţe religioase ale elevilor;


- să fie raportată la persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi la persoanele sfinţilor;

- să se facă plecând de la anumite texte din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor

Părinţi;

- să formeze la elevi deprinderea de a medita asupra problemelor religioase, pe tot

parcursul vieţii lor.

Proorocul David meditează asupra destinului omului pe pământ: "Când

privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat,

îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai

încununat pe ei Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai

supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului;

păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne,

Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!" (Ps.8,3-9).

Meditaţia religioasă poate fi utilizată mai ales în perioada Postului Mare, când

elevii sunt chemaţi să mediteze asupra Patimilor Domnului. Fericitul Augustin a

meditat îndelung la preţul răscumpărării noastre: "Cât de mult ne-ai iubit, bunule

Părinte, Tu Care nu ai cruţat pe însuţi Fiul Tău, ci pentru noi păcătoşii L-ai

dat morţii (Rom.8,32)! (...) Iată, Doamne, eu arunc la Tine grija mea, ca să

trăiesc. Tu cunoşti nepriceperea şi slăbiciunea mea. învaţă-mă şi vindecă-mă.

Să nu mă ocărască cei mândri pentru că meditez la preţul răscumpărării mele"

(Fericitul Augustin, Confessiones, p.327; 328).

Meditaţia religioasă trebuie să devină o necesitate şi o preocupare a

creştinului în momentele de bucurie, dar şi de întristare sufletească.

Profesorul îi va îndemna pe elevi să-şi formeze deprinderea de a medita

asupra faptelor săvârşite în ziua care a trecut, în fiecare seară, după rostirea rugăciunii.

Exemple

}. Mă străduiesc să pun în practică ceea ce am învăţat la orele de religie? I. Am făcut

astăzi vreo faptă bună?

I. Cum trebuie să mă pregătesc pentru a aştepta cum se cuvine sărbătoarea Învierii Domnului?

4. Am făcut în toate împrejurările binele pe care aş fi putut să-1 fac?

134 METODICA PREDĂRII RELIGIEI 2.8. Deprinderile morale

Deprinderile morale sunt faptele şi virtuţile duhovniceşti ale creştinului.

Practicarea lor, în conlucrare cu harul divin, conduce pe om Ia cunoaşterea lui

Dumnezeu.

Formarea deprinderilor morale la elevi începe din copilărie, în familie, este

dezvoltată în biserică şi în şcoală prin cateheze şi lecţii de religie, şi continuă pe tot

parcursul vieţii prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin

citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti.

Educaţia religioasă trebuie să urmărească formarea deprinderilor morale prin

întărirea voinţei "ca să le iubească şi să le practice, după harul lui Dumnezeu

ascuns în ele Astfel, creştinul primeşte "în inima sa bucuria negrăită, prin

cugetele şi cuvintele duhovniceşti care se află în fiecare dintre ele" (Sf. Nicodim

Aghioritul, Deprinderi duhovniceşti, p.9).

întrucât voinţa morală a copilului are nevoie de o energie şi de o motivaţie

puternică pentru a trece la practicarea deprinderilor morale, profesorul de religie va

folosi orice prilej pentru a-i ajuta pe elevi să le cunoască şi să le practice.

Deprinderile morale sunt: faptele bune, postul, participarea la slujbele

Bisericii, citirea Sfintei Scripturi şi respectarea tradiţiilor religioase.

în epistola sa, Sfântul Iacov îndeamnă la săvârşirea faptelor morale, fară de

care credinţa este moartă: "ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are credinţă,

iar fapte nu are?... Căci precum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa

jără fapte, moartă este" (Iacov 2,14;26).

Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la

elevi, sunt aprobarea şi dezaprobarea.

Aprobarea sau aprecierea favorabilă este modalitatea prin care se realizează o

întărire pozitivă a manifestărilor morale ale elevilor de către

o autoritate externă (profesor, duhovnic, colectivitate).

Formele pe care le poate lua aprobarea sunt variate: acordul pentru faptele

sau atitudinile morale ale elevilor (printr-un zâmbet, un gest aprobativ, un cuvânt de

încurajare), lauda (în particular sau în faţa colectivului), exprimarea recunoştinţei

(verbală), recompensa (morală şi materială - scrisori de felicitare, respectiv premii în

cărţi, excursii etc.).

Profesorul de religie are datoria să utilizeze aceste forme ale aprobării pentru

a-i încuraja pe elevi în săvârşirea faptelor morale, urmând pilda Mântuitorului care a

acceptat şi a confirmat, prin autoritatea Sa supremă, faptele celor care s-au străduit

să-şi îmbunătăţească viaţa morală (de ex. aprobarea acţiunilor prin care femeia


păcătoasă a ştiut să dovedească părerea de rău pentru păcatele săvârşite: turnarea

mirului, plânsul de pocăinţă - Lc.7,36-50).

în pilda talanţilor găsim toate formele aprobării în aprecierea tăcută de către

stăpân, pentru modul în care slugile, care au primit cinci respectiv doi tălanţi, au ştiut

să-i înmulţească: "Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost

credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău"

(Mt.25,21;23).

Sfântul Ignatie Teoforul îi apreciază pe smirneni pentru ospitalitatea lor faţă

de însoţitorii lui, spre deosebire de unii filadelfieni care i-au necinstit: "Aţi făcut bine

că aţi primit, ca diaconi ai lui Hristos Dumnezeu, pe Filon şi pe Reu Agatopod

care de dragul lui Dumnezeu m-au însoţit; şi ei mulţumesc Domnului pentru

voi, că i-aţi ajutat în tot chipul" (Sf. Ignatie Teoforul, Epistolele, p.222).

Utilizarea aprobării ca metodă de întărire a manifestărilor morale, necesită un

efort din partea dascălului, pentru ca el să-şi cunoască elevii, să ştie momentul şi

modul în care să folosească aprecierile, să nuanţeze şi să diversifice aceste forme

pentru a nu crea invidie şi suspiciune între ei.

Dezaprobarea este modalitatea prin care profesorul consemnează că faptele,

conduita şi atitudinea morală a elevilor nu sunt corespunzătoare în raport cu morala

creştină.

Formele pe care le poate lua dezaprobarea sunt: dezacordul r(printr-o

privire, un gest reprobabil, expresii: "nu este bine ... "sunt [dezamăgit ... "),

observaţia (în particular, în faţa părinţilor sau în faţa colectivului), avertismentul

(verbal sub forma ultimatumului), sancţiunea (mustrare scrisă).

Diferite forme de dezaprobare găsim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta

Tradiţie. La întoarcerea poporului ales din robia Egiptului, Dumnezeu a făcut multe

semne şi minuni, dar mulţi israeliţi şi-au învârtoşat inimile şi au cârtit împotriva Lui.

Moise a mijlocit mereu pentru popor în faţa lui Dumnezeu care, deşi a vrut de

nenumărate ori să-i piardă, la rugăciunile lui Moise şi pentru pocăinţa tor, doar i-a

pedepsit (Num.14,22-23; 20,12).

In pilda talanţilor, stăpânul dezaprobă atitudinea slugii care a îngropat

talantul primit pentru a lucra cu el: "Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde

n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui

banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci

de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da

şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică

136 METODICA PREDĂRII RELIGIEI aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi

scrâşnirea dinţilor" (Mt.25,26-30).

Dezbinarea Bisericii din Corint amintită de Sfântul Apostol Pavel (I Cor.

1,10-12) a continuat şi în perioada Părinţilor Apostolici. Sfântul Clement Romanul

dezaprobă atitudinea corintenilor prin cuvinte aspre: "e ruşinos, iubiţilor, foarte

mare ruşine şi nevrednic de vieţuire în Hristos, să se audă că prea tarea şi

vechea Biserică a corintenilor s-a răsculat împotriva preoţilor din pricina

uneia sau a două persoane. Şi vestea aceasta a ajuns nu numai la noi, ci şi la

cei care au o altă credinţă decât noi, încât din pricina nebuniei voastre se

aduce hulă numelui Domnului, iar vouă, primejdie" (Sf. Clement Romanul, Către

corinteni, p.80-81).

Formele dezaprobării vor fi utilizate gradat. Profesorul va cerceta în amănunt

cauzele săvârşirii faptelor rele (prin discuţii cu elevii în cauză, cu învăţătorul sau

dirigintele, cu părinţii, cu colegii), va explica elevilor ce şi unde au greşit, care sunt

consecinţele imediate şi de durată, şi îi va îndemna să reflecteze asupra

comportamentului lor. Profesorul nu va aplica avertismentul şi sancţiunea până nu va

discuta cu elevii în cauză, pentru ca aceştia să conştientizeze faptul că, prin utilizarea

acestor

forme ale dezaprobării, nu li se face o nedreptate.

Dacă dezaprobarea nu are ca efect îndreptarea morală a elevilor, înseamnă că

nu şi-a atins scopul. Profesorul de religie trebuie să fie adeptul "blândeţii ferme", să

îmbine duioşia cu severitatea.

Profesorul va ţine seama de influenţele pozitive şi negative ce se exercită

asupra elevilor din partea familiei, a prietenilor, a clasei, urmărind să valorifice

influenţele pozitive şi să le reducă, pe cât posibil, pe cele negative.

2.9. Cultul divin

Cultul divin ortodox se compune din: cele şapte Laude bisericeşti, rânduielile

celor şapte Sfinte Taine şi ale Ierurgiilor, având în centru Sfânta Liturghie. în cadrul

cultului, lectura biblică şi cântarea religioasă au un rol deosebit de important.


2.9.1. Cele şapte Laude bisericeşti

Slujbele celor şapte Laude reproduc în mod tainic, zi de zi, an de an,

momentele vieţii pământeşti a Mântuitorului, continuând rugăciunea şi învăţătura Sa.

în slujbele bisericeşti sunt expuse cu claritate şi profunzime toate adevărurile

dogmatice. Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învăţături oferită de Sfânta

Tradiţie, antrenează puterile sufleteşti ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu,

învăţătorul nostru suprem.

Sfintele slujbe, prin simbolistica şi puterea lor de sugestie, prin bogăţia

învăţăturilor de credinţă şi prin modelele pe care le înfăţişează, reprezintă o metodă de

cunoaştere a realităţii religioase pentru elevii de toate vârstele. O participare regulată

şi activă la slujbe, aduce cu sine o înţelegere duhovnicească deosebită a învăţăturilor

şi sensurilor pe care le ; putem desprinde din cultul divin ortodox.

Cunoştinţele dobândite luminează mintea elevilor, iar puterea

!

Ifi

exemplului Ie mobilizează voinţa. în cărţile de cult folosite la Sfintele slujbe se prezintă

dogma Sfintei Treimi, relaţia Fiului lui Dumnezeu cu celelalte persoane ale Sfintei

Treimi, se expune învăţătura de credinţă despre cele două firi ale Mântuitorului,

întruparea şi Răscumpărarea, temeiurile cinstirii Maicii Domnului, a sfinţilor, a Sfintei

Cruci. Elevii sunt chemaţi să urmeze credinţa şi virtuţile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor

Părinţi, ale martirilor şi ale sfinţilor cuvioşi şi mărturisitori.

2.9.2. Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viaţă religioasă şi de cunoaştere a

realităţii religioase. Ea este o "şcoală" a educaţiei şi desăvârşirii creştine, în care elevii

îşi pot forma un mod de viaţă creştin pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă

de aproapele şi îi mijloceşte multe cunoştinţe religioase, fiind o carte cu imagini vii

despre cele mai înalte adevăruri creştine; elevul află dogmatica ortodoxă expusă în

imnuri, cântări şi rugăciuni.

Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată şi de prezenţa

reală a Domnului Iisus Hristos, în Sfânta Euharistie. Elevii îşi desăvârşesc imaginea pe

care o au despre Mântuitorul prin faptul că la Sfânta Liturghie li se descoperă faptele,

138 METODICA PREDĂRII RELIGIEI suferinţele Sale şi, mai ales, biruinţa Sa asupra morţii, prin care a împăcat întreaga lume

cu Dumnezeu.

Sfânta Liturghie îl pregăteşte pe elev pentru viaţa în comunitate, în

colectivitate, trezindu-i simţul solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioşii se

roagă unii pentru alţii, pentru cei prezenţi, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi,

dar şi pentru cei adormiţi. începând cu binecuvântarea mare, care semnifică credinţa în

Dumnezeu preamărit în Sfânta Treime (adevărul de temelie al credinţei noastre

ortodoxe) şi până la rugăciunea amvonului: "Cel ce a înviat din morţi, Hristos,

adevăratul nostru Dumnezeu ...", credinciosul are posibilitatea să parcurgă toate

adevărurile fundamentale ale credinţei noastre ortodoxe.

Prin Sfânta Liturghie se transmit elevilor cunoştinţe religioase, li se cultivă şi

se dezvoltă memoria, atenţia, inteligenţa, voinţa şi viaţa afectivă. Se dezvoltă însă şi

sentimente superioare care susţin suveranitatea religios-morală a voinţei şi a gândirii,

dintre care cel mai înalt, este iubirea.

Atmosfera şi lucrarea tainică a Sfintei Liturghii pot influenţa în mod deosebit

predispoziţia religioasă a elevilor şi să o dezvolte în asemenea măsură încât ei să fie

capabili de profunde trăiri religioase.

Cântarea în comun îi ajută pe elevi să-şi însuşească graiul liturgic, să-şi

dezvolte simţirea pe care o naşte rugăciunea în comun. Imnurile bisericeşti constituie

un prilej de meditaţie mai profundă la învăţăturile şi poruncile Mântuitorului. Cântarea

în comun la Sfânta Liturghie este importantă şi în ceea ce priveşte cultivarea şi

păstrarea limbii naţionale.

2.9.3. Sfintele Taine

Pentru realizarea idealului creştin, Mântuitorul a lăsat Bisericii Sale Sfintele

Taine prin care se împărtăşeşte harul sfinţitor şi mântuitor al lui Dumnezeu, pentru ca

toţi oamenii care se străduiesc să ducă o viaţă cu adevărat creştină, să aibă această

posibilitate.

Prin Sfintele Taine se reface comuniunea omului cu Dumnezeu şi se revarsă

peste el energiile necreate, care-1 unesc cu Hristos Dumnezeu. Acolo unde este prezent

Dumnezeu prin Duhul Său, răul nu mai' are nici o putere: "Lumina luminează în

întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (In. 1,5).

Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieţii religioase prin

funcţia lor educativă şi prin darurile curăţitoare şi mântuitoare pe care le revarsă asupra


credincioşilor: "Datorită Sfintelor Taine - care ne vestesc moartea şi îngroparea

Domnului - ne naştem şi noi la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în

ea şi ajungem să ne unim în chip minunat cu însuşi Mântuitorul nostru. Căci

prin aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem" (Sf. Nicolae Cabasila,

Despre viaţa în Hristos, p.136).

Biserica Ortodoxă recunoaşte un număr de şapte Sfinte Taine: Botezul,

Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia şi Maslul. Datorită

importanţei lor deosebite pentru viaţa religioasă, în cele ce urmează vom prezenta

modul în care Spovedania şi Euharistia pot deveni pentru elevi, metode de cunoaştere a

lui Dumnezeu.

a) Spovedania sau Pocăinţa oferă posibilitatea descătuşării resorturilor

sufleteşti, în vederea limpezirii vieţii sufleteşti, pentru a putea intra "prin poarta cea

strâmtă" (Mt.7,13). Pentru ca Spovedania să fie o metodă de cunoaştere a realităţii

religioase, profesorul de religie îi va determina pe elevi să conştientizeze importanţa

ei.

Sfânta Scriptură ne oferă nenumărate exemple de căinţă pentru păcatele

săvârşite: pocăinţa lui David (II Regi 12,12), rugăciunea de pocăinţă a lui Manase (II

Paral.33,11-19), rugăciunea vameşului (Lc.l8,13), întoarcerea şi pocăinţa fiului

risipitor (Lc. 15,17-21).

Pocăinţa este o necesitate şi o poruncă, pentru a putea intra în împărăţia

cerurilor. Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată că porunca de a ne pocăi, de a ne

mărturisi păcatele, este dată de fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: «Tatăl

care a trimis pe înaintemergătorul loan ca să boteze, a propovăduit prin gura

lui, păcătoşilor: "Pocăiţi-vă"(Mt.3,2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit

acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: "Pocăiţi-vă

"(Mt.4,17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul

acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: "Pocăifi-vă"(F.Ap.2,38). Trei sunt Cei

care mărturisesc, şi mărturia Celor trei este adevărată, mai mult, este însuşi

adevărul. Deci, fraţi ai mei păcătoşi: "Pocăiţi~vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci

s-a apropiat împărăţia cerurilor» (Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte

folositoare de suflet, p.161).

Pentru ca Taina Pocăinţei să contribuie la educaţia religioasă, profesorul va

arăta elevilor care sunt etapele ce se parcurg în săvârşirea acestei Taine, explicând

rolul fiecăreia dintre ele: 1. conştiinţa stării de păcat şi hotărârea de a pune

început nou. La orele de religie profesorul va scoate în evidenţă aspectele pozitive

140 METODICA PREDĂRII RELIGIEI sau negative, virtuţile sau păcatele personajelor biblice, va conduce discuţia astfel

încât elevii să se regăsească în anumite situaţii pentru a conştientiza dacă au făcut

binele sau răul. Profesorul îi poate ajuta pe elevi să-şi formeze deprinderea ca în fiecare

seară, după rostirea rugăciunilor, să-şi facă un examen de conştiinţă. Acest examen îi

va ajuta pentru o mărturisire completă, cel puţin în cele patru posturi de peste an;

2. mărturisirea propriu-zisă a păcatelor. Aici intervine rolul duhovnicului

care îl va ajuta pe elev să se mărturisească complet şi cu părere de rău, în funcţie de

circumstanţele şi împrejurările în care a săvârşit păcatele. Şi nu numai atât. "în acelaşi

timp credinciosul va dezvălui preotului în mod liber preocupările sale, slăbiciunile

sale; în rezumat va încerca să-i dezvăluie întreaga sa personalitate" (+Andrei,

Spovedanie şi comuniune, p.99). Este momentul,în care creştinul îşi pune sufletul în

mâna lui Dumnezeu şi aşteaptă eliberarea de veninul şi povara păcatelor;

3. canonul sau epitemia. Are un rol deosebit în educaţia religioasă. Pentru distrugerea

răului "este nevoie de atitudini şi fapte care să fie contrare slăbiciunilor pe care le are

penitentul şi de care s-a căit şi s-a hotărât să se debaraseze" (+Andrei, Spovedanie şi

comuniune, p.101). Duhovnicul argumentează sfaturile pe care le dă sub forma

canonului, pentru a convinge de necesitatea îndeplinirii lui;

4. dezlegarea. Prin rugăciunea de dezlegare creştinul primeşte de la Dumnezeu, prin

preot, iertarea păcatelor şi este reintegrat în comunitatea eclesială.

Spovedania are caracter terapeutic: "Iată că te-ai făcut sănătos. De acum

să nu maipăcătuieşti, ca să nu-ţifie ceva mai rău" (In.5,14), şi rolul de a completa

străduinţele credincioşilor de toate vârstele în educarea personalităţii lor

religios-morale.

b) Sfânta Euharistie ocupă un loc central în viaţa Bisericii întrucât este

taina prin care credincioşii se împărtăşesc cu Sfanţul Trup şi Sânge al Mântuitorului

nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului. Este o cină a iubirii Mântuitorului

Iisus Hristos pentru oameni: "Cu dor am dorit să mănânc cu voi această cină,

înainte de patima MecT (Lc.22,15).

Prin împărtăşire, creştinul primeşte pe însuşi Hristos ca adevărată mâncare şi

băutură (In. 6,55) şi toate darurile Sale. Prin urmare, poate mărturisi împreună cu

Apostolul Pavel: "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"

(Gal.2,20). întreaga fiinţă a omului, trupul şi sufletul, este sfinţită. "îndată după

împărtăşanie, trupul, sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc; atunci

însemnează că trup se uneşte cu trup, sânge cu sânge şi suflet cu suflet.

Urmarea este că binele biruie răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeieşti


stăpânesc peste cele omeneşti" (Sf. Nico.lae Cabasila, Despre viaţa în Hristos,

p.195).

Elevilor li se vor face cunoscute importanţa şi foloasele Sfintei Euharistii,

modul în care trebuie să ne pregătim pentru primirea ei, cât de des sau rar trebuie să ne

împărtăşim. Este important ca elevii să ştie că:

- Domnul Iisus Hristos a poruncit săvârşirea Sfintei Euharistii: "Să faceţi aceasta

spre pomenirea Mea" (Lc.22,19);

- prin primirea Sfintei împărtăşanii se întăreşte viaţa religioasă, "ca să le fie celor ce se

vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu

Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine"

(Liturghier, p.155);

- prin împărtăşirea tuturor credincioşilor din acelaşi potir, se întăreşte comuniunea cu

cei vii şi cu cei adormiţi;

- întrucât efectele primirii Sfintei împărtăşanii privesc atât sufletul, cât şi trupul,

înseamnă că şi pregătirea pentru împărtăşire trebuie să aibă în vedere sufletul şi trupul.

Creştinul este atenţionat înainte de împărtăşire, că "Sfintele" nu se dau decât

"Sfinţilor";

- despre împărtăşirea cu nevrednicie şi urmările acesteia ne vorbeşte atât Sfânta

Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Apostol Pavel arată că cei ce se împărtăşesc cu

nevrednicie "osândă îşi mănâncă şi beau, nesocotind trupul Domnului. De

aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi mulţi au murit" (I Cor.

11,29-30), iar Sfântul loan Gură de Aur îi aseamănă cu Iuda pe cei care se împărtăşesc

fară pregătirea necesară (Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Matei, pag.937);

- nici Sfânta Scriptură şi nici Sfinţii Părinţi nu recomandă deasa sau rara împărtăşanie,

ci împărtăşania făcută cu pregătirea necesară;

- după primirea Sfintei împărtăşanii, trebuie să păstrăm sfinţenia pe care am

dobândit-o.

Prin împărtăşire trecem de la moarte la viaţă, din trupuri stricăcioase în trupuri

îndumnezeite, întrucât Sfânta împărtăşanie este condiţie esenţială şi mijloc pentru

realizarea desăvârşirii creştine.

2.9.4. Cântarea religioasă

Cântările religioase sunt însăşi credinţa cântată şi reprezintă o teologie

practică. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea,

142 METODICA PREDĂRII RELIGIEI credincioşii să fie mai uşor îndemnaţi spre pietate şi mai bine dispuşi a primi roadele

harului prin Sfintele Taine.

Vorbind despre cântarea religioasă, Clement Alexandrinul indică anumite

criterii, anumite reguli pentru ca aceasta să-şi atingă scopurile - de a ne îndepărta de

pofte şi de a-L slăvi pe Dumnezeu: "Să învăţăm muzica pentru împodobirea şi

liniştirea caracterului. (...) Să cântăm psalmi, pentru a călca în picioare

poftele şi a slăvi pe Dumnezeu pentru darul îmbelşugat de desfătări omeneşti

pe care l-am primit necontenit şi pentru hrana cea de folos, atât pentru

creşterea trupului, cât şi pentru creşterea sufletului. Trebuie însă îndepărtată

muzica de proastă calitate, care moleşeşte sufletul, care dă naştere la fel de fel

de simţăminte, când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de patimă

înfocată, când de nebunie" (Clement Alexandrinul, Stromatele, p.437).

Criteriile în selecţionarea cântărilor religioase care vor fi învăţate de către

elevi, sunt:

1. vârsta copiilor. Cântările religioase să fie alese în funcţie de stadiul dezvoltării

intelectuale şi afective a elevilor;

2. Întinderea vocilor. Cântările religioase cu sunete mai înalte sau mai joase decât

întinderea vocilor copiilor nu pot fi interpretate corect;

3. tematica programei şcolare. Programa şcolară de religie prevede sugestii

pentru repertoriul de cântece şi pentru audiţiile muzicale, în conformitate cu programa

şcolară de muzică pentru fiecare clasă în parte.

După alegerea cântării religioase urmează învăţarea acesteia după


19


auz, iar în clasele mari, cu ajutorul notelor muzicale.

învăţarea după auz este un permanent dialog între profesor şi elevi.

Etapele învăţării după auz a unei cântări religioase sunt:

a. prezentarea cântării

- se anunţă titlul cântării cu specificarea categoriei de cântări din care face parte

(cântare din Sfânta Liturghie, cântare în cinstea Maicii Domnului, colindă, cântare

specifică Postului Mare etc.);

- se comunică numele compozitorului şi al autorului versurilor şi se dau cele mai

semnificative date biografice ale acestora;

- profesorul interpretează demonstrativ cântarea în întregime sau aceasta se audiază;

- se dau scurte explicaţii legate de structura cântării (număr de rânduri melodice; un

rând melodic corespunde unui vers poetic);

- se face analiza literară a textului cântării, în strânsă legătură cu conţinutul muzical

(cântările învierii exprimă bucurie, iar cântările din Postul Mare exprimă tristeţe).

b. învăţarea cântării după auz

Este un dialog între profesor şi elevi. Acţiunea, condusă de către profesor, va

parcurge următoarele etape:

- se învaţă, separat, primul şi al doilea rând melodic, apoi se cântă împreună;

- se învaţă după aceeaşi regulă următoarele rânduri melodice şi se cântă apoi toate

rândurile melodice învăţate;

- se revine asupra locurilor unde se greşeşte, cu explicaţiile şi corecturile necesare;

- se repetă cu toate strofele acelaşi procedeu, unindu-le câte două, după ce au fost

învăţate fiecare în parte;

- se cântă toată cântarea, de la început la sfârşit;

- se vor respecta tempoul şi nuanţele, încă în faza de învăţare a cântării.

în capitolul Mijloace de învăţământ utilizate în studiul religiei (Casetele

audio) vom exemplifica modul de realizare a audiţiei muzicale, iar în Anexe, învăţarea

după auz a unei colinde.

144

3. METODE FUNDAMENTATE PE ACŢIUNE

Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i

pregăti pe elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.

3.1. Jocul didactic

Jocul didactic este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în

scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc.

Contribuţiile instructiv-educative ale jocului didactic sunt importante pentru

că, în reuşita jocului, elevul se antrenează cu toate disponibilităţile fizice, intelectuale şi

afective pe care le are. Definitoriu pentru copil, jocul didactic îi dezvoltă capacitatea de

a se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe parcursul jocului.

Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor

obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează

un conţinut conform cu obiectivele propuse. Atractivitatea şi eficienţa jocului didactic

depind de ingeniozitatea profesorului în alegerea şi organizarea acestuia, ţinând cont de

particularităţile elevilor. Este indicat ca materialele necesare să fie confecţionate de

profesor, împreună cu elevii.

Recomandat mai ales la clasele mici (1 şi a II-a), jocul didactic poate fi utilizat

în toate tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor

cunoştinţe, în apreciere şi asociere.

Pentru a preveni plictiseala şi oboseala elevilor, jocul trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

- să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;

- regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;

- să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;


19


- să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie aţ elevilor;

- să se desfăşoare în mod prietenesc;

- în cazul în care se formează echipe, unii membri pot fi înlocuiţi pe parcurs de

elevi care nu erau incluşi iniţial în joc.

La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice: 1- jocul de

decizie. Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret

la întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;

2. jocul de arbitraj. Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite

probleme conflictuale, reale sau imaginare;

3. jocul de competiţie. Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot

organiza două echipe sau se pot antrena individual toţi elevii, în funcţie de natura

jocului ales.

Exemplu

La clasele mici, profesorul poate folosi jocul didactic pentru ca elevii să

descopere anumite propoziţii sau expresii, înlocuind cifrele dintr-o combinaţie dată de

profesor, cu literele corespunzătoare, din legenda dată. în final, un elev va citi

propoziţia sau expresia care va fi scrisă pe tablă, respectiv în caiete. După ce elevii se

vor familiariza cu acest tip de joc, el poate fi folosit şi ca activitate independentă.

Legendă:

146

î = 5

L = 6

M = 7

N = 8

0 = 9

R=

10 U

= 11

V =

1 2

A = 1

D = 2

E = 3

1 = 4

5 8 1 2 4 3 1 0 3 1 2 9 7 8 1 1 6 113

Î N V I E R E A D O M N U L U I

învierea Domnului

146 METODICA PREDĂRII RELIGIEI / >

3.2. Dramatizarea ^ ____

Dramatizarea este metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau

elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a

sublinia idei şi sentimente şi de a adânci înţelegerea semnificaţiei unor situaţii.

Dintre modalităţile folosirii acestei metode la religie, amintim:

- reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;

- reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfântului

Apostol Pavel, prin citirea pe roluri din Sfânta Scriptură;

- interpretarea pe roluri a unor poezii;

- interpretarea unor scenete cu subiect religios (vezi Cercul de religie).

Dramatizarea poate fi utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor

cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor, de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor

şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi

fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.

Dramatizarea a fost folosită de către arhiereul Caiafa care, la procesul

Mântuitorului, a accentuat "vina" Acestuia prin faptul că şi-a rupt veşmintele, pentru

a-i determina pe cei din sinedriu să-L condamne la moarte: "Atunci arhiereul şi-a

sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit

hula Lui" (Mt.26,65; Mc.14,63).

Exemplu

La clasa I, se poate utiliza metoda dramatizării în interpretarea poeziei

Copilaşul şi îngerii, care se constituie dintr-un dialog între un copil şi îngeraşi. Unul

dintre copii este adus în faţa clasei şi interpretează rolul copilului din poezie, iar restul

clasei pe cel al îngerilor: Copilul.

- Unde staţi voi, îngeraşi Şi ce faceţi, drăgălaşi? îngerii:

- Lângă Tatăl nostru stăm îi

cântăm şi ne-nchinăm.

Copilul:

- Cum aş face, drăgălaşi Să

fiu şi eu îngeraş? îngerii:

- Să fii bun şi-ascultător Şi ne

poţi fi frăţior.


3.3. Exerciţiul moral * ...... __.....

Exerciţiul moral constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi

acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării

unor deprinderi bisericeşti şi de comportament moral.

Profesorul explică la orele de religie care sunt faptele morale pe care le pot

face elevii în anumite situaţii. Astfel, atunci când apar situaţii concrete, el formulează

cerinţele în funcţie de acţiunea pe care urmează sa o desfăşoare împreună cu ei.

Repetarea în condiţii identice a unei acţiuni, duce la formarea deprinderii şi la

realizarea ei ori de câte ori apare situaţia respectivă, chiar şi atunci când elevii nu sunt

însoţiţi de către profesor.

Utilizarea acestei metode presupune două momente importante: formularea

cerinţelor şi exersarea propriu-zisă.

a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme. La religie vom

folosi doar unele modalităţi de formulare a acestor cerinţe: rugămintea, îndemnul

sau sugestia, entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor, iniţierea de

întreceri între elevi, interdicţia.

Pentru a obţine rezultate cât mai bune în aplicarea exerciţitlor morale, aceste

forme pot fi îmbinate în funcţie de condiţiile concrete ale acţiunii ce urmează a fi

exersată.

b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către

profesor a acţiunii, după ce elevii au acceptat cerinţa. Acţiunea va fi condusă cu mare

atenţie pentru a fi evitate elementele care pot să perturbe buna ei desfăşurare.

Prin exerciţiul moral se evită automatizarea practicilor religioase şi se

consolidează deprinderile de comportament religios-moral ale elevilor.

Exemple

1. Pentru formarea deprinderii de a-şi face corect semnul Sfintei Cruci,

profesorul va crea cadrul necesar ca elevii să exerseze acest act de cult în mod repetat şi

conştient, feră ca acest lucru să devină obositor şi plictisitor. Astfel, ei vor putea repeta

individual sau în grup, însoţind sau nu diferite rugăciuni. Elevii vor fi îndemnaţi să-şi

facă cruce şi în afara şcolii, ori de câte ori este cazul.

2. Mersul cu colindul la căminele de bătrâni

Profesorul va formula cerinţa în funcţie de existenţa sau inexistenţa acestei

tradiţii în şcoală. Dacă tradiţia există, cerinţa se va formula sub forma sugestiei de a o

148 METODICA PREDĂRII RELIGIEI continua, readucând în sufletele elevilor entuziasmul celor care au iniţiat această

acţiune. Dacă tradiţia nu există, se poate porni de la necesitatea de a face vestită

Naşterea Domnului şi la cei care nu vor avea nici un colindător de Crăciun. Profesorul

va merge cu elevii şi în anii următori, îndemnându-i ca şi după absolvirea şcolii să

continue această acţiune.

3.4. Metoda îndrumării teoretice şi practice

Necesitateă Trttroducerii acestei metode în predarea-învăţarea ligiei este dată de faptul

că profesorul trebuie să cultive predispoziţia ligioasă a elevilor, care se exteriorizează

prin sentimentul religios şi se ncretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale,

rituri, ceremonii T practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi

învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se poate face

prin cuvânt şi prin faptă.

îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte

desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a

elevilor în anumite condiţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.

Această metodă este specifică învăţământului religios în predarea

disciplinelor practice, dar se utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de

religie din domeniul liturgic. în explicaţia şi demonstraţia practicii liturgice, regulile

date trebuie să corespundă scopului urmărit, care trebuie să vizeze atât latura

informativă, cât şi cea formativă. Profesorul trebuie să explice elevilor motivul şi SCOpUl pentru

care face îndrumarea, precum şi regulile, indicaţiile necesare realizării activităţii

respective.

Aceste reguli trebuie să vizeze latura teoretică şi cea practică a activităţii ce

urmează să fie desfăşurată. în lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:

1. explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, meţania

mare şi mică, plecarea capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile,

cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele cuprinse în ele.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos "se comunică prin cuvântul rugăciunii

preotului, când la cuvânt se adaugă şi gestul, căci în mişcarea trupului se află

prelungirea gândurilor din suflet, sufletul fiind ca un mare muzician, iar

trupul, organul ţinând loc de chitară, fluier şi liră" (Sfântul Ioan Gură de Aur,

Omilii la psalmi, citat de Ene Branişte în Liturgica generală, p.751);


2. explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor

Taine şi în săvârşirea Botezului de necesitate;

3. explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de

cult, a calendarului creştin.

Această metodă de utilizează în mod special în lecţiile de formare a

deprinderilor, în etapa efectuării activităţii intelectuale şi/sau practice.

După ce i-a învăţat pe Sfinţii Apostoli cuvântul lui Dumnezeu şi le-a dat

puterea de săvârşi minuni, Mântuitorul i-a trimis la propovăduire, îndrumându-i atât

teoretic, cât şi practic, în legătură cu ceea ce aveau de făcut:

- "în calea păgânilor să nu mergeţi şi în oraş de samarinean să nu intraţi; ci

mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui /srae/"(Mt.lO,5-6);

- "mergând propovăduiţi zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor.

Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe

demoni scoateţi" (Mt.10, 7-8);

- "să nu aveţi nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre; nici

traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag" (Mt.10,9-10);

- "în orice cetate ori sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo

rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi, intrând în casă, uraţi-i, zicând: Pace casei

acesteia." (Mt. 10,11-12);

- "cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din

casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voas/re"

(Mt.10,14);

- "fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii" (Mt.10,16).

Preoţii sunt îndrumaţi de către Sfinţii Apostoli, cu privire la Taina Botezului

şi la modul în care trebuie să o săvârşească: "După ce aţi spus mai înainte toate

cele de mai sus, "botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh "

(Mt.28,19), în apă proaspătă. Dacă n-ai apă proaspătă, botează în altă apă;

iar dacă nu poţi în apă rece, în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns nici una nici

alta, toarnă pe cap de trei ori apă "în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh ". înainte de botez să postească cel ce botează şi cel botezat şi

alţi câţiva, dacă pot. Porunceşte însă ca cel ce are să se boteze să postească o

zi sau două înainte" (învăţătura celor doisprezece Apostoli, p.30).

Elevii vor fi îndrumaţi să evite automatizarea practicilor religioase observate

şi exersate de către ei, deoarece aceasta nu are ca \ rezultat ajungerea la trăirea

religioasă.

| Faptul că automatizarea practicilor religioase nu-1 conduce pe

om spre mântuire este precizat în paginile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii.

Rugăciunile rostite doar cu buzele, nu ne ajută să



intrăm în împărăţia cerurilor: "Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va

intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din

ceruri" (Mt.7,21).

Acelaşi lucru îl subliniază şi Sfanţul Grigorie de Nyssa: "căci nu a

cădea în genunchi şi a lua chipul celor aflaţi în rugăciune, în vreme ce

cugetarea rătăceşte în afară, e sârguinţa şi fapta bineplăcută Scripturii, ci

predarea întregului suflet împreună cu trupul, rugăciunii, odată cu lepădarea

oricărei nepăsări a gândurilor şi a oricărui cuget nedrept" (Sf. Grgorie de

Nyssa, Despre rănduiala cea după Dumnezeu şi despre nevoinţa cea

adevărată, p.479).

Exemplu

înaintea realizării vizitei elevilor la biserică, profesorul de religie trebuie să

organizeze o activitate de îndrumare:

a) teoretică - referitoare la părţile componente ale unei biserici, arhitectura, pictura,

obiectele de cult, veşmintele persoanelor liturgice, momentele principale ale slujbei la

care urmează să participe şi simbolistica acestora, comportamentul care se impune în

acest context;

b) practică - referitoare la anumite reguli privind ţinuta vestimentară,

comportamentul şi locul în biserică, la actele de cult extern, Ia atitudinea în timpul

slujbei.

Profesorul va urmări modul în care elevii respectă îndrumările date, revenind

şi insistând acolo unde este cazul, în vederea formării deprinderilor de practică

liturgică şi de comportament moral.

152

V. MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT UTILIZATE ÎN

PREDAREA-ÎNVĂTAREA RELIGIEI

Mijloacele de învăţământ sunt instrumente didactice auxiliare, care uşurează

transmiterea şi asimilarea informaţiei didactice, înregistrarea şi evaluarea rezultatelor

obţinute. Ele nu se substituie activităţilor de predare, învăţare şi evaluare, oricât de

performante ar fi.

Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator, "atât cât îi este cu putinţă, să

adune pentru ascultătorii săi cât mai multe ajutoare. Dar, în nici un caz, nu

trebuie să-şi lipească sufletul de ele, ci să se folosească de ele numai atâta cât să

scoată din ele ce este folositor" (Clement Alexandrinul, Stromatele, p.437).

Importanţa mijloacelor de învăţământ este dată de funcţiile acestora:

1. funcţia informativă. Cu ajutorul mijloacelor de învăţământ se pot transmite mai

multe informaţii, în acelaşi interval de timp;

2. funcţia formativă. Prin folosirea mijloacelor de învăţământ creşte gradul de

organizare a informaţiei transmise şi, în consecinţă, se dezvoltă capacităţile intelectuale

ale elevilor;

3. funcţia de evaluare. Această funcţie o îndeplinesc mijloacele de învăţământ de

evaluare;

4. funcţia de raţionalizare a efortului depus de profesor şi elevi

sau funcţia ergonomică. Folosirea mijloacelor de învăţământ reduce efortul intelectual şi

fizic depus de elevi şi profesor în procesul de predare-învăţare.

Funcţiile secundare ale mijloacelor de învăţământ sunt: funcţia estetică

(angajează elevii în perceperea şi aprecierea frumosului în cele trei categorii de valori

estetice: ale naturii, ale societăţii şi ale artei) şi funcţia de şcolarizare substitutivă

sau de realizare a învăţământului la distanţă (prin programe de televiziune sau radio

destinate educaţiei religioase, elevii şi părinţii lor îşi vor putea completa şi îmbunătăţi

cunoştinţele din domeniul religiei).

Mijloacele de învăţământ se folosesc diferenţiat în funcţie de specificul

colectivului de elevi (particularităţile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea şcolii), de

specificul disciplinelor, de obiectivele urmărite.

Mijloacele de învăţământ specifice religiei se clasifică după natura şi

funcţionalitatea lor, astfel:

MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT 153

1. mijloace informativ-demonstrative (cu mesaj informaţional)

- Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;

- obiecte de cult: sfânta cruce, vase liturgice, veşminte preoţeşti, candele, sfeşnice,

cristelniţa etc.;

- machete ale unor biserici, fotografii, icoane, vederi, desene didactice, scheme, planşe,

hărţi, tabele cronologice, elemente de istorie locală;

- dogme şi versete scripturistice, care odată învăţate devin suporturi pentru însuşirea altor

cunoştinţe;

- mijloace de învăţământ pe suport scris ("Gutenberg"): cărţi, cursuri, culegeri de colinde

şi poezii religioase, reviste de specialitate, cărţi de rugăciuni, caiete speciale;

- mijloace de învăţământ tehnice audio, vizuale şi audio-vizuale: discuri, casete audio,

benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video,

compact-discuri;

2. mijloace de exersare şi formare: calculatorul;

3. mijloace de evaluare: chestionare, teste.

Toate aceste obiecte devin mijloace de învăţământ numai în momentul în care

răspund unei finalităţi pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învăţământ

trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive şi cu aspect plăcut. Elevii vor fi

orientaţi referitor la observarea şi folosirea lor.

Profesorul de religie îşi va proiecta activitatea didactică în limitele posibilităţii de

a procura şi confecţiona mijloace de învăţământ. s

Ceea ce interesează după procurarea acestora este modul în care se utilizează. Vom

exemplifica acest lucru pentru următoarele mijloace de învăţământ: textul biblic, icoana,

portretul, harta, tabelul cronologic, elementele de istorie locală, literatura religioasă,

casetele audio, diapozitivele, filmul, emisiunile religioase televizate, calculatorul.

1. TEXTUL BIBLIC

în cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar

desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a unui verset), în verificarea, comunicarea şi

fixarea cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea

cunoştinţelor.

în capitolele Metode de comunicare scrisă, Metode de cunoaştere a

realităţii religioase şi în Anexe, am prezentat modul în care se utilizează Sfânta

Scriptură la orele de religie. Astfel, profesorul:


- îi va învăţa pe elevi să găsească un text în Biblie, în clasa a IlI-a (vezi planul de lecţie

Cum găsim un verset în Sfânta Scriptură?)',

- îi va învăţa să găsească locurile paralele;

- îi va ajuta să-şi formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură;

- va folosi la ore comentariile Sfinţilor Părinţi şi ale exegeţilor în interpretarea Bibliei;

- le va explica pericolul interpretării libere a Bibliei;

- nu va permite elevilor să facă speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi;

- îi va îndemna să înveţe versetele pe care se sprijină învăţătura de credinţă ortodoxă,

pentru a le folosi în sens misionar şi apologetic.

2. ICOANA

Sfânta icoana este o prezenţă harică. în Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol

important în viaţa liturgică, în domeniul misiunii şi în latura educaţiei religioase.

Dintre funcţiile pe care le îndeplineşte icoana, amintim: 1. funcţia catehetică

sau didactică. Icoana este Biblia în imagini şi simboluri;

2. funcţia contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe

credincios spre comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;

3. funcţia de mijlocire sau harică. Icoana împărtăşeşte puterea nevăzută a lui

Dumnezeu prin mijlocirea celui reprezentat pe ea;

4. funcţia latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina

cinstirii icoanelor a fost stabilită de Sinodul VII Ecumenic;

5. funcţia educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreţinere şi întărire

a vieţii religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuţilor

creştine.

Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învăţământ,

în concordanţă cu subiectul lecţiei. Icoanele se folosesc în lecţie: la începutul expunerii

(când se urmăreşte cunoaşterea vieţii sfinţilor sau a evenimentelor biblice studiate), în

comunicarea noilor cunoştinţe (înainte de analiza fragmentului, pentru a uşura formularea

ideilor principale) sau la sfârşitul expunerii (când se urmăreşte fixarea cunoştinţelor).

în manualele de religie sunt prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de

învăţământ.


Analiza icoanei se face prin:

- pregătirea elevilor pentru înţelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente

referitoare la motivaţia biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfanţ sau

praznicale, locul unde se află persoana sau persoanele pe care le închipuie;

- analiza propriu-zisă. Se va ţine cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale

culturii şi mai ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza

o serie de lucrări care tratează despre tehnica realizării icoanei şi descifrează mesajul

acestora.

Exemplu

Icoana învierii sau a Coborârii în iad - folosită în comunicarea cunoştinţelor, la

clasele mari:

1. învierea Domnului a fost reprezentată în Ortodoxie, prin mai multe tipuri de icoane:

- cea a femeilor purtătoare de mir venite la mormânt;

- cea a Coborârii Domnului Iisus Hristos în iad;

- cea a învierii Domnului din mormântul pecetluit.

Privind icoana Coborârii Domnului Iisus Hristos în iad, care a început să fie

pictată începând cu secolul al VlII-lea, vom putea afla mai multe amănunte despre

învierea Domnului.


2. Elevii vor fi lăsaţi un anumit timp pentru a se familiariza cu conţinutul icoanei. Icoana

se poate analiza prin conversaţie sau prin lecturarea de către profesor a unui fragment

dintr-o lucrare de specialitate despre mesajul icoanei. "Ţâşnind ca o lumină, Hristos apare

în icoană ca Domn al Vieţii şi al Luminii. învingător al prăpăstiei morţii, trupul Său înviat

este însufleţit de Dumnezeul-Trcime, mai ales de Duhul Sfânt, de unde această strălucire

a energiilor divine (paiete de aur) şi acest dinamism care este exprimat, printre altele, de

veşmântul fâlfâind în aer. El este în întregime lumină, fiinţa Lui întreagă anunţă zorile

unei zile noi. Sfărâmând porţile iadului întinse sub formă de cruce deasupra hăului,

Hristos Ie calcă în picioare şi-1 prinde cu putere pe Adam pe care-1 smulge din

întunericul morţii. De aici strânsa legătură între silueta lui Hristos cel înviat şi cea a lui

Adam pe care o ia cu sine în propria înviere. Cu Adam, toată omenirea ce-1 moşteneşte,

este răscumpărată. Sleit de puteri, dat fiind că este trezit din somnul morţii (păcatul),

Adam îl priveşte bucuros dar obosit pe Eliberatorul Său. El întinde cealaltă mână, rămasă

liberă, într-o mişcare de întâmpinare şi totodată de rugăciune, atrasă spre Dumnezeul său

ca floarea de soare. Tot în prim plan, Eva îngenuncheată îşi ridică cu sfială mâinile

acoperite de poala veşmântului ei. în spatele ei se află Moise ţinând în mâini tablele Legii,

cei drepţi din Vechiul Testament şi câţiva profeţi dintre cei care au proorocit despre

venirea Mântuitorului. La stânga, îmbrăcaţi în veşminte cu însemne ; regale, se află David

şi Solomon într-o poziţie de întâmpinare şi rugăciune; în spatele lor se găsesc un profet şi

Ioan Botezătorul Inaintemergătorul, trimis în iad ca să anunţe venirea Domnului vieţii. El

urată cu mâna pe Hristos care adesea este înfăţişat ţinând în mână Sfânta Cruce, arma de

biruinţă. Cuie şi zăvoare sunt împrăştiate deasupra fcrăpăstiei întunecate a iadului a cărui

intrare este scoasă în evidenţă de munţii foarte apropiaţi unii de alţii. Având un trup

duhovnicesc, transfigurat, Hristos scapă legilor lumii, scapă legii gravitaţiei, marcată de

stricăciune şi moarte. Hristos este primul care S-a desprins de neamul omenesc, de aici

toată transparenţa, deschiderea şi comuniunea Sa" (M.Quenot, Icoana fereastră spre

absolut, p.97-98).

Profesorul va comunica şi alte cunoştinţe referitoare la învierea Domnului, apoi

va desprinde împreună cu elevii caracteristicile principale ale icoanei prezentate.

în icoana învierii se prezintă numai lucrarea mântuitoare a Fiului; momentul

învierii nu este surprins, pentru că acesta rămâne o taină.


3. PORTRETUL

Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalităţi.

în prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităţilor,

ţinuta corpului şi îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel

reprezentat.

Analiza portretului începe cu expresia feţei, continuă cu prezentarea gesturilor, a

atitudinilor semnificative şi se încheie cu detaliile care întregesc imaginea şi cu

desprinderea mesajului global.

Folosirea acestui mijloc de învăţământ necesită din partea profesorului

respectarea următoarelor condiţii:

- portretul trebuie să fie ales în funcţie de conţinutul şi obiectivele lecţiei;

- să nu fie un element de supraîncărcare a lecţiei;

- dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă

să-1 vadă. în caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor trecând printre bănci;

- portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecţiei, în funcţie de importanţa pc care o

are în demersul didactic.

La orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoţilor,

compozitorilor de muzică bisericească, domnitorilor creştini,

autorilor de literatură creştină. Exemplu

Portretul mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi (1803- 1808; 1812-1821;

1823-1842), în lecţiile de istorie care tratează viaţa bisericească a Moldovei, din secolul al

XlX-lea:

- portretul mitropolitului va fi arătat de către profesor prin proiecţie sau trecând printre

bănci;

- se va porni de la evidenţierea faptului că, prin expresia feţei şi a ochilor, prin ţinuta

dreaptă dar nu infatuată, pictorul a încercat să surprindă în portret calităţile acestui mare

mitropolit cărturar: bunătatea, blândeţea (privirea blândă), curajul, hotărârea, fermitatea

(sugerate de ridicarea sprâncenei ochiului drept), smerenia - mitropolit dar şi călugăr

(însemnele arhieriei, pletele călugăreşti, barba lungă), dragostea faţă de păstoriţi (mâna

dreaptă binecuvântând);

- portretul va fi prezentat la începutul comunicării cunoştinţelor, pentru a sublinia

personalitatea mitropolitului.

4. HARTA

Harta este folosită în lecţiile de religie cu subiecte din: Vechiul Testament, Noul

Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Harta este folosită ca mijloc de învăţământ la orele de religie, întrucât permite

atât localizarea exactă a evenimentelor în spaţiu, cât şi stabilirea legăturilor între

evenimentele istorice şi locul desfăşurării acestora.

în predarea religiei se pot folosi: ;1. hărţi geografice - de ex. harta Palestinei

Vechiului şi Noului j Testament, harta Ierusalimului Vechiului şi Noului Testament, harta

| vechiului Orient; p. hărţi istorice

b) generale - ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate



aspectele vieţii sociale, de ex. harta Daciei în secolele II-VI; b) tematice -

ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură

perioadă, de ex. harta călătoriilor Sfanţului Apostol Pavel. Cu ajutorul hărţii se

indică:

- conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de ex. Palestina

Vechiului şi Noului Testament, Ierusalimul Vechiului şi Noului Testament, Ţările

Române în secolele XIV-XV); - aria de răspândire a unui fenomen (de ex. principalele centre monahale c///7 Orie/i tul A^"//lociii 113 secetele /V-VT/JX-

- itinerarele urmate de popoare sau personalităţi (de ex. drumul parcurs de evrei din

Egipt până în Ţara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Ţara Sfântă, călătoriile

Sfântului Apostol Pavel);

- localităţile în care s-au desfăşurat anumite evenimente (de ex. Betleem - Naşterea

Mântuitorului Iisus Hristos, Ierusalim - Patimile şi învierea Domnului,

Constantinopol - capitala Imperiului Bizantin, Biertan - locul în care a fost

descoperită tăbliţa votivă cu inscripţia "Ego Zenovius votum posui");

- apele şi formele de relief legate de anumite evenimente (de ex. muntele Sinai - locul

unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan - râul în care S-a botezat

Domnul Iisus Hristos).

Harta se foloseşte de către profesor în timpul comunicării noilor cunoştinţe

sau de către elevi, în fixarea şi verificarea cunoştinţelor. Profesorul poate antrena

concomitent mai mulţi elevi (de ex. un elev indică pe hartă conform indicaţiilor

colegilor).

în indicarea pe hartă se folosesc coordonatele geografice: localităţi

importante, cursuri de ape, puncte cardinale.

Exemple

1. Muntele Tabor se află în Galileea, la sud-vest de Lacul Ghenizaret.

2. Betabara se află în sudul provinciei Pereea, pe malul stâng al Iordanului, la nord

de Marea Moartă.

160


21

5. TABELUL CRONOLOGIC

Tabelul cronologic este mijlocul de învăţământ folosit în lecţiile de religie cu

subiecte de istorie biblică sau bisericească. Prin folosirea lui, elevii îşi fixează principalele

evenimente istorice, prezentate în ordinea desfăşurării lor.

Tabelul cronologic se afişează în clasă, completându-se pe parcursul lecţiilor,

atunci când apar date istorice importante. Acest mijloc de învăţământ se utilizează în

lecţiile de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, în cele de recapitulare şi sistematizare a

cunoştinţelor şi în cele mixte.

Alături de tabelul cronologic, pot fi folosite planşe ce prezintă tabele cronologice

eliptice care vor fi "completate cu ajutorul elevilor sau care pot fi însoţite de plicuri ce

conţin fişe în care sunt descrise evenimente religioase petrecute în perioadele respective.

Exemplu

Prezentăm un exemplu de planşă cu plicuri ce conţin fişe pentru lecţiile de religie

cu subiecte din Istoria Bisericii Ortodoxe Române. în fişe pot fi trecute date suplimentare

referitoare la evenimentele şi personalităţile din perioadele respective. Această planşă .

poate fi completată pe parcursul mai multor ani de studiu:

plicul nr. 1 (secolul I)

- predica Sfântului Apostol Andrei pe pământul Dobrogei;

plicul nr. 2 (secolele II-VI)

- geneza poporului român;

- răspândirea învăţăturii creştine pe teritoriul de formare a poporului român;

- organizarea primelor comunităţi creştine şi a primelor instituţii bisericeşti superioare;

- descoperiri arheologice paleocreştine în nordul Dunării;

- participarea episcopilor sciţi la Sinoadele Ecumenice;

- pătrunderea slavilor pe teritoriul patriei noastre;

plicul nr. 3 (secolele VII-XIV)

- crearea primelor formaţiuni politice româneşti;

- crearea statelor româneşti independente: Ţara Românească (1330) şi Moldova (1359);

- organizarea Bisericii, dependentă canonic de Patriarhia Constantinopolului: 1359 -

Mitropolia Ungrovlahiei şi 1401 - Mitropolia Moldovei;


- organizarea monahismului românesc de către Sfântul Nicodim de la Tismana (+1406);

- cucerirea Transilvaniei de unguri (sec.XI-XII);

plicul nr. 4 (secolele XV-XVIII)

- înfiinţarea episcopiilor sufragane;

- înflorirea culturii bisericeşti în limbile slavonă şi română prin copierea de manuscrise,

apariţia tiparului şi a primelor lucrări originale;

- dezvoltarea artei bisericeşti;

- dezvoltarea monahismului;

- 1457-1504, domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în Moldova, ctitor a 44 biserici şi

mănăstiri;

- 1593-1601, domnia lui Mihai Viteazul în Ţara Românească, unificator al celor trei Ţări

Române (1600);

- 1648, apare la Alba Iulia pentru prima dată, Noul Testament, în limba română;

- 1688, apare la Bucureşti, Biblia, tipărită în româneşte;

- 1688-1714, domnia voievodului martir pentru Hristos, Constantin Brâncoveanu, ctitor

de biserici şi mănăstiri într-un nou stil arhitectonic, stilul brâncovenesc;

- 1708-1716, păstorirea mitropolitului Ungrovlahiei, Antim Ivireanul;

- 1701, o parte a românilor transilvăneni au fost siliţi să îmbrăţişeze unirea cu Biserica

Catolică;

- lupta pentru apărarea Ortodoxiei în Transilvania;

plicul nr. 5 (secolul XIX-1918)

- 1803-1808, 1812-1842, păstorirea mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi;

- 1848-1873, păstorirea mitropolitului Transilvaniei, Andrei Şaguna;

- 1859, unificarea politică şi bisericească, în noul stat România;

- 1850-1867, păstoreşte la Râmnic-Noul Severin, Sfântul Ierarh Calinic;

- 1877, obţinerea Independenţei României;

- 1885, obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române;

plicul nr. 6 (perioada de după 1918)

- 1918, unirea Transilvaniei cu România, la Alba Iulia;

- 1925, constituirea Patriarhiei Ortodoxe Române, cu primul patriarh, Miron Cristea

(1925-1939);

- arhipăstorirea patriarhilor Nicodim (1939-1948), Justinian (1948-1977), Iustin

(1977-1986) şi Teoctist (1986);


- Biserica Ortodoxă Română suferă îngrădiri din partea statului totalitar şi ateu.

6. ELEMENTE DE ISTORIE LOCALĂ

Elementele de istorie locală care pot fi utilizate ca mijloace de învăţământ la orele

de religie sunt: urmele arheologice, monumentele de arhitectură, documentele istorice,

folclorul.

în predarea orelor de religie, elementele de istorie locală sunt deosebit de

importante deoarece ajută la aprofundarea cunoştinţelor, elevii fiind puşi în contact direct

cu faptele istorice.

Exemplu

Vorbind despre Ierusalim, pentru elevi este mult mai uşor să înţeleagă noţiunea

de cetate dacă în localitatea în care locuiesc există urmele unei astfel de construcţii, şi

acest lucru este valorificat de profesor.

7. LITERATURA RELIGIOASĂ

Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învăţământ în cadrul orelor de

religie.

Sfântul Vasile cel Mare în Omilia a XXll-a, Către tineri, îi îndeamnă să

folosească scrierile profane pentru înţelegerea învăţăturilor din Sfânta Scriptură, întrucât

"trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru

care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru

pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi

cu toţi oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea

sufletului

In folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca

albinele care "nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să

aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru

lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere" (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, p.

567-568;569-570).

Poporul român s-a născut creştin. Literatura sa veche are semnificaţie religioasă.

începând cu Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor şi


poeţilor români au scris literatură religioasă. "Sunt unii poeţi pentru care religia e un

simplu act de cultură şi devine doar sursă de inspiraţie şi sunt alţii care trăiesc religia ca

act de spiritualitate, ea devenind poezia însăşi. Mai există şi poeţi pentru care noţiunile

religioase sunt simple piese de laborator, instrumente ale procesului artistic" (V. Anania,

Din spumele mării, p.147).

Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care sunt

accesibile elevilor şi care corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor învăţături

morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru

literatura religioasă şi pentru un anumit autor etc.).

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecţiilor: a) în

verificarea cunoştinţelor (de ex. poezia Rugăciunea mamei de

Teodor Castrişanu, în verificarea cunoştinţelor despre Taina Nunţii);

b) în pregătirea pentru lecţia nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în

proză, cu caracter religios, care să facă legătura între cunoştinţele din lecţia anterioară

şi cele ce se vor preda (de ex. strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al.Vlahuţă,

când se trece de la lecţiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la

Patimile Lui);

c) în comunicarea noilor cunoştinţe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu,

însoţită de audiţia muzicală a acestei piese);

d) în fixarea cunoştinţelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de loan Slavici, în

lecţiile despre iubirea aproapelui);

e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a

înviat de Vasile Militaru în lecţiile despre învierea Domnului, poezia Milogul de

Nichifor Crainic în lecţia despre iubirea faţă de aproapele);

f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se

poate constitui într-o generalizare (de ex. versurile "Cuvântul devenit-a carne/ Istoria

a dobândit cuprins" din poezia Poet a lui loan Alexandru, pot fi utilizate la liceu în

generalizare la lecţia despre Naşterea Domnului).

Profesohil va conduce discuţia pe marginea celor citite, pentru ca elevii să

înţeleagă corect mesajul şi conţinutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea,

poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară.


Exemplu

Poezia Milogul de Nichifor Crainic, poate fi valorificată în lecţia despre iubirea

aproapelui, în asocierea şi generalizarea cunoştinţelor.

1. Poezia Milogul face parte din volumul Şoim peste prăpastie care cuprinde poezii

compuse de către ilustrul teolog, eseist şi filosof Nichifor Crainic (1889-1972), în timp ce

era deţinut politic în închisoarea de la Aiud. Aceste poezii au fost aşternute pe hârtie între

anii 1962-1964, după eliberare.

2. Citirea poeziei: "Cerşea la colţ un slăbănog/ în zdrenţe, slut şi fară dinţi./ Neguţătorul

de arginţi/ Gândi zărindu-1 pe milog:/ Eu nu dau mila mea obol/ Acestui trântor de prisos/

Şi-ntoarse rânjetu-i câinos/ Rămasului cu mâna-n gol.// Trecu maestrul glorios/ Al

farmecului triumfal/ Cu spiritul în ideal/ Şi-a zis văzând pe zdrenţuros:/ E-atât de slut şi

mă-nspăimânt/ Eu, magul purei frumuseţi!/ Şi-ntoarse recele dispreţ/ Rămasului cu

mâna-n vânt.// Trecu predicatorul sfânt/ Grăbindu-se către amvon,/ Vijelios ca un ciclon/

Să se dezlănţuie-n cuvânt,/ S-aprindă mila din altar/ De soarta celui slăbănog,/ Dar ocoli

pe-acest milog/ Cu mâna-ntinsă în zadar.// Târziu, când noaptea cobora,/ Sosi o umbră

ca-n icoane,/ Pe mâini cu semne de piroane/ Şi-o inimă ce sângera./ Pe chipul ars de chin şi

vai/ Oftând îl sărută fierbinte/ Cu veşnicie în cuvinte:/ Tu azi vei fi cu mine-n rai."

3. Analiza textului va sublinia întâlnirea dintre un neguţător de arginţi, un "mag" al "purei

frumuseţi" şi un "predicator sfânt", grăbit "s-aprindă mila din altar", cu un cerşetor. Va fi

comentat felul în care au procedat cei trei, tipurile reprezentate de personaje, atitudinile lor

faţă de cerşetor şi învăţătura care se desprinde din text: - iubind pe aproapele nostru,

dovedim că II iubim pe Dumnezeu care se identifică cu fiecare dintre noi.

8. CASETELE AUDIO

Folosirea mijloacelor tehnice de învăţământ, audio, în cadrul orelor de religie se

face datorită utilităţii lor, mai ales că elevii sunt familiarizaţi cu ele. Folosind mijloacele

tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în sufletul elevilor

dorinţa de a asculta, de a învăţa şi interpreta muzică religioasă.

Audiţia muzicală presupune dezvoltarea atenţiei auditive realizată printr-o

muzică adecvată, care sa stârnească interesul elevilor. Printr-o educaţie auditivă

sistematică, elevii pot ajunge la formarea deprinderilor de audiţie conştientă, în care


cântarea religioasă devine o metodă de cunoaştere a realităţii religioase. Pentru aceasta

este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

- materialul muzical să fie adecvat particularităţilor de vârstă ale elevilor, tipului de lecţie

şi momentului lecţiei;

- elevii să înţeleagă textul şi legătura realizată de compozitor între text şi linia melodică;

- profesorul să creeze cadrul adecvat audiţiei muzicale;

- după audierea integrală a unei piese muzicale, se poate face audierea fragmentară a

acesteia (ex. Oratoriul Bizantin de Crăciun de Paul Constantinescu - la clasele mari).

Casetele audio pot conţine şi înregistrarea unor povestiri cu caracter

religios-moral. în acest caz, după audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii

conţinutul acesteia şi concluziile ce se desprind din ea.

Cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericeşti, lucrări

muzicale de inspiraţie religioasă, povestiri cu conţinut religios-moral. Audiţia se poate

face în diferite etape ale lecţiei: în pregătirea pentru lecţia nouă, în comunicarea

cunoştinţelor, în fixarea cunoştinţelor, în asociere.

9. DIAPOZITIVELE

Diapozitivele sunt mijloace de învăţământ statice, iar utilizarea proiecţiilor fixe în

cadrul orelor este deosebit de importantă deoarece imaginea vizuală fixă solicită din partea

ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund. Imaginea

determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.

în timpul proiecţiei, analiza fiecărei imagini se face prin conversaţie, descriere,

explicaţii, cu evidenţierea amănuntelor semnificative.

Exemplu

Diapozitivele care conţin imagini cu evenimente din Săptămâna Patimilor, pot fi

prezentate în etapa transmiterii cunoştinţelor.


In Joia Mare, Domnul Iisus Hristos a participat la

ultima cină cu ucenicii Săi. După ce a instituit Sfânta

Liturghie, le-a spus ucenicilor că unul dintre ei II va

vinde. La întrebarea care dintre ei este acela,

Mântuitorul le-a răspuns că este cel căruia îi va da o

bucată de pâine. Şi i-a dat-o lui Iuda care a ieşit apoi

afară. Domnul le-a spus Apostolilor că toţi II vor

părăsi în acea noapte. Petru I-a răspuns că el nu va

face aşa ceva însă Domnul 1-a avertizat că în acea

noapte, înainte de a cânta cocoşul, se va lepăda de El

de trei ori. Apoi au plecat cu toţii să se roage într-o

grădină.

în partea de est a Ierusalimului era o grădină cu

măslini în care Domnul Iisus Hristos a mers să se

roage Tatălui Ceresc. Rugăciunea Domnului a fost

atât de profundă încât din fruntea Lui au început să

curgă "picături fnari de sânge care picurau pe

pământ" (Lc.22,44). Deşi i-a rugat pe ucenici să

privegheze şi să se roage împreună cu El, în acele

momente, Mântuitorul a rămas singur: ucenicii Lui

au adormit. în acest timp, în grădină au intrat mai

mulţi oameni cu făclii aprinse. în fruntea lor era Iuda.

Aceştia au venit să-L prindă pe Iisus.

68 Imaginea

proiectat

ă

Comentariul profesorului

Tema

discuţi

ei

Eveni-

mentele

din Joia

Mare,

până la

prinderea

Domnului

Cina cea

de Taină

Rugăciu-

nea din

Ghetsi-

mani

MIJLOACE DE FNVATAMANT 167

2 2

După prinderea Lui, Domnul a fost legat şi dus la

Caiafa care era arhiereu. Mai-marii poporului care

doreau să-L omoare, au găsit doi martori mincinoşi.

Aceştia au declarat că L-au auzit pe Iisus spunând că

va dărâma templul şi în trei zile îl va clădi. Caiafa

L-a întrebat dacă este Fiul lui Dumnezeu. Domnul

i-a spus: "Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi

vedea pe Fiul Omului şezănd de-a dreapta

puterii şi venind pe norii cerului. Atunci

arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit!

Ce ne mai trebuie martori?" (Mt.26,64-65). în

urma acestor acuze, Domnul Iisus Hristos a fost

găsit "vinovat de moarte" (Mt.26,66).

Petru a mers în curtea arhiereului să vadă ce se va

întâmpla cu Domnul Iisus Hristos. în timp ce stătea

să se încălzească, o slujnică l-a recunoscut

spunându-i că a fost şi el cu Iisus Galileianul. Petru

i-a răspuns că nu-L cunoaşte. La poartă s-a întâlnit

cu altă slujnică ce a spus acelaşi lucru celor care erau

acolo. Petru s-a lepădat din nou, cu jurământ, că

nu-L cunoaşte. După puţin timp, acei oameni i-au

spus direct: "acum adevărat şi tu eşti dintre ei,

căci şi graiul tău te vădeşte. Atunci el a început

a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul

acesta'''' (Mt.26,73-74). Apoi a auzit cocoşul

cântând şi şi-a amintit de cuvintele Mântuitorului că

înainte de a cânta cocoşul se va lepăda de El de trei

ori "şi ieşind afară a plâns cu

amaf\M\..26>,15).

Judecarea

Şi

condam-

narea la

moarte a

Domnului

Iisus

Hristos

Domnul

Iisus

Hristos,

în faţa

lui

Caiafa

Lepădarea

lui Petru


Iisus la Fără aprobarea lui Ponţiu Pilat care era Pilat

guvernatorul Iudeii, nici un vinovat nu putea

fi condamnat la moarte. Domnul Iisus a fost adus în

faţa lui Pilat care L-a cercetat, dar nu I-a găsit nici o

vină. La evrei era obiceiul ca, la sărbătoarea Paştilor,

să li se elibereze un condamnat la moarte. Pilat le-a

propus să fie eliberat Iisus. Mulţimile îndemnate de

mai-marii poporului au cerut să fie eliberat Baraba,

iar iisus să fie răstignit. Văzând că se face tulburare,

Pilat s-a spălat pe mâini semn că nu are nici un

amestec în această condamnare. Apoi Iisus a fost

biciuit. L-au dezbrăcat de hainele. Sale şi I-au pus pe

umeri o hlamidă roşie, în mână o trestie, iar pe cap o

cunună de spini, ca să-L batjocorească. Pilat a

încercat să-L salveze de la moarte spunând iudeilor

că nu găseşte nici o vină la El. Apoi L-a scos afară şi

L-a arătat lor, spunând: "Iată Omur (In. 19,5).

Toate încercările lui Pilat de a-L salva de la moarte,

au fost zadarnice. Mai mult, el a fost "şantajat"1 de

mulţimea care spunea că este împotriva Cezarului

dacă nu-L va condamna pe Domnul Iisus Hristos la

moarte. în aceste condiţii. El a fost dat spre

răstignire.

170


10. FILMUL

Filmul este un mijloc de învăţământ dinamic. Pentru ca utilizarea filmului

să îşi atingă scopul didactic, profesorul va ţine cont de aspectele care ţin de

conţinutul şi calitatea tehnică a proiecţiei:

- secvenţele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credinţă;

- profesorul va opta pentru acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor

de informaţie;

- proiecţia poate fi făcută integral sau pe secvenţe întrerupte de anumite explicaţii.

Demonstraţia cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

• permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci

istorice;

• permite repetarea anumitor secvenţe;

• permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecţii;

• evideniiază anumite detalii;

• stimulează gândirea elevilor;

• ajută la concretizarea şi aprofundarea cunoştinţelor;

• poate fi făcută la diferite niveluri de şcolaritate.

Vizionarea filmului este parte componentă a lecţiei, de aceea scenariul

didactic va cuprinde etape distincte referitoare la utilizarea filmului.

I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecţia de

transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, fiecare cu etape distincte, la care se adaugă

etapele specifice lecţiilor de religie:

- varianta A (când proiecţia filmului are loc la începutul etapei de transmitere)

1. moment organizatoric;

2. anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;

3. transmiterea noilor cunoştinţe:

- pregătirea elevilor pentru receptarea filmului;

- vizionarea filmului în partea de început a êtapei de transmitere a noilor

cunoştinţe;

- continuarea transmiterii noilor cunoştinţe;

4. fixarea noilor cunoştinţe;

5. aprecierea, asocierea, generalizarea;

6. activitatea suplimentară;


7. încheierea.

- varianta B (când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de

transmitere)




- transmiterea unor cunoştinţe;


- vizionarea filmului integral sau fragmentat în două sau trei părţi, în cazul

în care conţinutul lui se pretează la o diviziune pe unităţi logice care pot

alterna cu expunerea, explicaţia, descrierea, conversaţia;

- continuarea transmiterii noilor cunoştinţe;




7. încheierea.

- varianta C (când filmul este vizionat la sfârşitul etapei de transmitere)




- transmiterea noilor cunoştinţe cu ajutorul altor mijloace de învăţământ;


- prezentarea în întregime a filmului în finalul etapei de transmitere, ca mijloc

de completare, de concretizare ori de fixare a cunoştinţelor;




7. încheierea.

Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o

prealabilă pregătire, mai ales în lecţiile de recapitulare şi sistematizare a

cunoştinţelor.


Exemplu

Ca o dovadă permanentă a minunii învierii, în lecţiile despre învierea

Domnului, la sfârşitul etapei de comunicare a cunoştinţelor, poate fi vizionat filmul

care prezintă venirea Sfintei Lumini în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Pregătirea pentru receptarea filmului se poate face amintind elemente

esenţiale, care nu apar în film sau apar foarte puţin: venirea Sfintei Lumini, an de an,

în Sâmbăta Mare, la Biserica Sfântului Mormânt este o minune care se produce de

aproape 2000 de ani, numai la rugăciunile creştinilor ortodocşi. "Sfântul Mormânt

este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după Prohod, de câţiva poliţişti

necreştini: un arab, un turc şi un reprezentant al statului Israel. Ei verifică toate

obiectele din interior ca să nu conţină vreo sursă de foc şi controlează corporal pe

arhiereul grec, care presară vată pe lespedea Sfanţului Mormânt. Apoi se sting toate

candelele şi lumânările şi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu două mari peceţi

(benzi ,de pânză cu ceară şi sigilii la capete). Gardienii rămân de pază la uşă, până

vine Sfânta Lumină.

în jurul orei 12, Patriarhul se dezbracă de omofor, sacos şi mitră şi rămâne

numai în stihar alb, cu epitrahilul, mânecuţele şi brâul.

După aceea pleacă din Sfântul Altar al Catedralei împreună cu un preot şi doi

diaconi în faţa Sfântului Mormânt. Aici este mai întâi controlat de doi poliţişti

necreştini în prezenţa reprezentanţilor oficiali armeni, catolici şi ai bisericii orientale,

pentru a nu avea asupra lor vreo sursă de foc. Patriarhul desigilează uşa Sfântului

Mormânt prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere numită Capela îngerului,

însoţit, conform obiceiului, de un arab de religie musulmană, care va fi primul martor

al acestei minuni. Diaconii şi preotul rămân afară, la uşă. Luminile sunt stinse peste

tot, dar afară fiind ziuă se vede în interior.

Musulmanul supraveghează cu atenţie pe Patriarh care intră singur în Sfântul

Mormânt unde se află lespedea de piatră, îngenunchează, făcând rugăciuni cu mare

evlavie, cerând Domnului Luminilor, să trimită din înălţime Raza Duhului Sfânt care

luminează şi sfinţeşte pe toţi credincioşii.

Cam după câteva minute de rugăciune, pe vata de pe lespedea de piatră,

apare o rouă umezind-o. Această rouă o simte şi arhiereul care stă aplecat pe Sfântul

Mormânt.


în acelaşi timp, toată lumea poate observa o lumină puternică, ca un fulger,

coborând în zig-zag prin cupola mare a Bisericii. în mulţime se aud glasuri pline de

emoţie.

Lumina dumnezeiască coboară deasupra Cupolei Sfântului Mormânt ca un

glob de lumină, ce se sfărâmă în mici bucăţi, intrând în Sfântul Mormânt ca o rază

subţire de foc şi aprinde vata încărcată cu rouă. Patriarhul adună cu mâinile vata

aprinsă cu Sfânta Lumină, de o culoare galben verzuie, care timp de trei minute nu

produce arsuri la mâini. Pune vata aprinsă cu Sfânta Lumină în două cupe de aur şi

iese în Capela îngerului.

Aici, în prezenţa musulmanului, dă cele două cupe aprinse, pe două ferestre,

afară la cei doi diaconi ortodocşi, şi iese în faţa Sfântului Mormânt cu două făclii

aprinse zicând: Veniţi de luaţi Lumină!" (Boris Crăciun, Sfintele Paşti în datini şi

obiceiuri, p.31-35)

După vizionarea filmului, urmează fixarea cunoştinţelor despre învierea

Domnului, ţinându-se cont de elementele care apar în film: Ierusalimul, Mormântul

Domnului, Biserica Sfântului Mormânt etc.

11. EMISIUNILE RELIGIOASE TELEVIZATE

Datorită importanţei din ce în ce mai mari pe care televiziunea şi-a câştigat-o

în viaţa noastră, cu emisiuni şi filme cu subiecte uneori şocante, profesorul de religie

are obligaţia să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative şi să discute

cu ei aspectele pozitive şi negative surprinse.

Profesorul de religie poate folosi înregistrarea pe casete video a emisiunilor

religioase pentru ca acestea să poată fi vizionate de toţi elevii.

12. CALCULATORUL

Calculatorul este unul dintre mijloacele tehnice folosite tot mai des în

societatea modernă. Datorită posibilităţilor multiple de operare, prezentare şi

memorare a informaţiilor pe care le pune la îndemâna profesorului şi elevilor,


calculatorul este folosit cu rezultate deosebite ca mijloc de învăţământ, deoarece oferă

elevilor condiţiile unei participări active la procesul de învăţământ, dar şi ale unei

învăţări active. Ca instrument de transmitere şi asimilare a cunoştinţelor, calculatorul

contribuie la creşterea randamentului învăţării prin modul sistematic şi atractiv în

care sunt prezentate informaţiile.

Prin exemplele şi explicaţiile prezentate, folosirea calculatorului ca mijloc de

învăţământ poate contribui la o mai bună receptare şi fixare a noilor cunoştinţe,

asigurând interdisciplinaritatea.

Prin folosirea calculatorului Fa ora de religie pot fi prezentate elevilor

imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărţi), imagini dinamice (filme

religioase) sau teste pentru verificarea cunoştinţelor.

Imaginile şi informaţiile pe care profesorul doreşte să le prezinte elevilor cu

ajutorul calculatorului pot fi preluate pe suport magnetic sau pe C.D.-uri din

bibliotecile cu imagini religioase, enciclopedii sau de pe reţeaua Internet. în cazul

utilizării informaţiilor de pe reţeaua Internet, acestea vor fi verificate întrucât reţeaua

conţine multe informaţii negative pentru educaţia religioasă.

Folosirea calculatorului ca mijloc de învăţământ oferă mai multe avantaje:


• creşte randamentul învăţării;

• este uşor de utilizat chiar în condiţiile unui volum mare de informaţii;

• este deosebit de atractiv pentru elevi;

• elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului

şi proiectorului;

• îmbină receptarea prin auz şi văz, cu acţiunea personală a elevului.

Exemplu

în lecţiile de evaluare calculatorul poate fi folosit pentru testarea

elevilor. Se recomandă folosirea unor teste atractive care includ imagini şi itemi cu

diferite grade de dificultate. O astfel de evaluare încurajează învăţarea activă şi

conştientă şi asigură un feed-back foarte bun. Folosirea acestui tip de evaluare

micşorează intervalul de timp dintre evaluare, notare şi reglare, prin faptul că

rezultatele sunt afişate pe ecran după terminarea testului.

176

23

VI. EVALUAREA ÎN PREDAREA-ÎNVĂŢAREA

RELIGIEI

în pilda minelor (Lc. 19,12-27) ni se aduce în faţă un model de evaluare: un

stăpân împarte câte o mină (măsură de greutate - aprox.I kg de argint) celor zece slugi

pe care le-a chemat la el, înainte de a pleca într-o ţară îndepărtată. Scopul pentru care au

primit minele era de a neguţători cu eie, ştiind că la venirea stăpânului, vor fi întrebate

despre roadele activităţilor lor. Deşi au primit acelaşi dar, rezultatele au fost diferite.

Stăpânul, corect fiind, a răsplătit fiecărei slugi după roadele ei.

în procesul de învăţământ, elevii primesc de la profesor acelaşi dar: învăţătura.

După un anumit timp vine vremea evaluării şi a răsplătirii rezultatelor "întrucât

sarcina unora este de a da Cuvântul cu dobândă" (Clement Alexandrinul,

Stromatele7 p.13).

1. IMPORTANŢA ŞI FUNCŢIILE EVALUĂRII

Evaluarea face parte din procesul de învăţământ şi are ca scop cunoaşterea şi

aprecierea nivelului de cunoştinţe, a dezvoltării capacităţilor şi deprinderilor elevilor,

oferind o imagine şi asupra competenţelor şi aptitudinilor profesorului.

Ea este deosebit de importantă deoarece, pe baza rezultatelor pe care le oferă,

profesorul poate să regleze şi să amelioreze activitatea didactică, astfel încât aprecierea

elevilor să fie un proces continuu.

Pentru elevi, evaluarea este importantă deoarece în urma ei, aceştia vor şti cum

au lucrat şi ce mai au de făcut spre a-şi îmbunătăţi rezultatele. întrucât ei nu au

experienţa şi pregătirea necesară, reuşesc foarte greu să-şi autoevalueze corect

rezultatele la învăţătură.


Pe baza acestor elemente s-a dezvoltat, începând cu prima parte a secolului

nostru, docimologia sau stiinta evaluării care se ocupă cu studiul examenelor, al

concursurilor, al notării, astfel încât cunoştinţele celor examinaţi să fie apreciate corect.

Evaluarea rezultatelor şcolare este o activitate centrală a procesului de

învăţământ şi nu poate fi separată de predare şi învăţare. Pentru perioada de evaluare,

profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă

obiective clar definite şi moduri eficiente de investigare a rezultatelor şcolare pentru

fiecare elev şi pentru conţinuturile care vor fi evaluate.

Dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost

atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor şi să regleze

activităţile acestora în funcţie de posibilităţile lor.

Evaluarea are anumite funcţii determinate de factori pedagogici, psihologici,

metodologici, docimologici, care sunt importante atât pentru profesor, cât şi pentru

elevi:

1) funcţia educativ-formativă. Urmăreşte obţinerea unor performanţe superioare în

pregătirea elevilor, urmare a influenţelor psiho- motivaţionale ale rezultatelor obţinute

în urma evaluării, şi se bazează pe conştientizarea rezultatelor evaluării. Când aceasta

este făcută obiectiv şi corect, elevii se pot mobiliza pentru obţinerea unor performanţe

superioare. De asemenea, elevii îşi pot forma capacitatea de autoapreciere şi apreciere.

O apreciere făcută incorect de către profesor duce la demobilizarea elevilor.

In evaluarea rezultatelor la religie, profesorul trebuie să ţină cont în mod

deosebit de această funcţie. O apreciere făcută corect, stimulativ, poate influenţa

benefic întărirea convingerilor religioase ale elevilor, după cum o apreciere făcută "cu

acrivie", poate diminua sau chiar anula aceste convingeri, îndepărtându-i de

Dumnezeu;

2) funcţia de constatare şi apreciere a rezultatelor produse.

Furnizează date despre rezultatele propriu-zise ale elevilor şi despre judecata de

valoare cu care sunt asociate aceste rezultate;

3) funcţia de diagnoză şi prognoză. Funcţia de diagnoză oferă date despre factorii şi

situaţiile care au condus la obţinerea rezultatelor constatate, iar funcţia de prognoză este

complementară şi conduce la valorificarea acestor rezultate;

4) funcţia de clasificare şi selecţie a elevilor. Această funcţie presupune

ierarhizarea elevilor din clasă în funcţie de rezultatele obţinute în urma evaluării,

EVALUAREA ÎN PREDAREA-ÎNVĂŢAREA RELIGIEI 179

promovarea în clasa superioară, recompensarea elevilor în urma rezultatelor obţinute la

concursuri şi olimpiade, admiterea prin concursuri la formele de învăţământ superioare;

5) funcţia de conexiune inversă. Evaluarea este una dintre componentele

procesului de învăţământ, alături de proiectare şi predare, şi conduce la ameliorarea

acestuia. Metodele de învăţământ folosite de către profesor în proiectarea şi realizarea

procesului de învăţământ trebuie să asigure rezultate bune în evaluare. Există deci o

legătură între selectarea acelor metode care asigură un randament cât mai bun şi

evaluarea cunoştinţelor dobândite;

6) funcţia socială. Evaluarea are în vedere informarea societăţii cu privire la

rezultatele procesului instructiv-educativ.

Evaluarea nu trebuie văzută de către elevi drept un mijloc de constrângere, ci

ca un pas spre autoevaluare, care să îi conducă la învăţarea continuă. Pentru aceasta,

este necesar ca evaluarea să respecte anumite cerinţe:

- să fie făcută din materia predată (evaluezi ceea ce ai predat);

- să nu fie făcută la întâmplare sau pe una-două teme intuite de elevi spre a fi învăţate

(profesorul va formula cât mai multe şi mai diverse întrebări);

- să nu aibă efecte negative asupra elevilor.

Evaluarea trebuie să se facă pe parcursul întregului an şi, în mod special, în

perioada de evaluare de la sfârşitul fiecărui semestru, atunci când se face evaluarea

sumativă. Evaluarea este urmată de notare numai atunci când ea reflectă cu adevărat

nivelul de pregătire a elevilor la un moment dat, considerat relevant de către profesor.

Pentru a face o evaluare obiectivă, profesorul trebuie să ştie care sunt factorii

care exercită un efect negativ asupra procesului de evaluare şi să reducă influenţa lor.

Dintre aceşti factori amintim:


2. MODURI DE REALIZARE A EVALUĂRII

Pentru a stabili volumul, cantitatea şi calitatea cunoştinţelor dobândite de către

elevi şi pentru a forma la aceştia deprinderea de a-şi îndeplini sarcinile şcolare la timp.

sunt folosite continuu şi sistematic diferite moduri de evaluare: observarea curentă,

verificarea orală, verificarea activităţii suplimentare, verificarea prin lucrări scr ise şi

concursurile de cunoştinţe religioase.

2.1. Observarea curentă

Prin observarea curentă, profesorul urmăreşte modul în care elevii îşi

îndeplinesc sarcinile muncii zilnice:

1. dacă sunt atenţi la explicaţiile profesorului (prin întrebări adresate elevilor în timpul

expunerii);

2. dacă sunt atenţi Ia oră atunci când nir sunt ascultaţi (prin întrebări adresate în

momentul în care trebuie corectat un elev care răspunde);

3. dacă elevii realizează activitatea individuală;

4. modul în care pun în practică cunoştinţele religios -morale dobândite la orele de

religie.

Pentru elevi este foarte important să ştie că profesorul de religie le urmăreşte

comportamentul atât în şcoală, cât şi în afara ei, şi că această observare se face pentru a-i

ajuta să elimine anumite carenţe din comportamentul lor, iar nu pentru a găsi un prilej de

a-i pedepsi.

2.2. Verificarea orală

Verificarea orală este o formă a conversaţiei prin care profesorul u rmăreşte

volumul şi calitatea cunoştinţelor dobândite de elevi şi modul


afective ale profesorului.

Datorită avantajelor pe care le prezintă, este indicată folosirea ambelor

moduri de verificare orală. întrebările puse de profesor vor stimula gândirea elevilor

(de ce...?, în ce scop...?, care este legătura dintre...?, din ce cauză...? etc.).

Răspunsurile elevilor vor fi bazate pe comparaţie, deducţii şi generalizări şi vor fi

formulate sub forma expunerii, a explicaţiei, a argumentării etc.

Profesorul se va implica afectiv în verificarea elevilor, trăind rezultatele

acesteia prin felicitarea celor cu o pregătire bună, respectiv prin încurajarea şi

sprijinirea celor cu rezultate slabe, fară însă a deveni indulgent.

Pentru verificarea orală profesorul poate utiliza o fişă de evaluare orală

care conţine: conţinutul răspunsului (corect, complet), organizarea răspunsului

(coerenţă şi logică), prezentarea răspunsului (fluenţă, claritate, siguranţă, acurateţea

limbajului, alcătuirea frazei):

FIŞĂ DE EVALUARE ORALĂ

Clasa: ............ Data: ............. Disciplina: Religia

2 încurajează pregătirea ritmică;

• permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizaţi.

Dezavantajele verificării orale frontale sunt:

• profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea şi cantitatea cunoştinţelor fiecărui

elev;

• nu oferă întotdeauna condiţiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au

acelaşi grad de dificultate;

• se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variaţiei stărilor

Nr. Numele Conţinutul Organizarea Prezentarea Califi

crt. şi pre răspunsului răspunsului răspunsului cativul

numele FB B s 1 FB B s 1 FB B s I final2

1.

2.

* Lac asele mari, caliJ icativele se vor în ocui cu note.


2.3. Verificarea activităţii suplimentare

Privită ca etapă a lecţiilor, verificarea vizează atât activitatea suplimentară,

cât şi verificarea cunoştinţelor. în verificarea activităţii suplimentare se va ţine cont de

următoarele aspecte:


- se face la începutul etapei de verificare;

- atunci când se constată greşeli comune, acestea vor fi lămurite şi corectate cu

ajutorul elevilor;

- se îmbină cu verificarea orală pentru a înlătura tendinţa de copiere a activităţii

suplimentare;

- nu se notează, întrucât nu mai este obligatorie.

2.4. Verificarea prin lucrări scrise

în predarea religiei, cea mai importantă modalitate de verificare prin lucrări

scrise este testul de cunoştinţe. Acest mod de evaluare permite verificarea

cunoştinţelor întregii clase, dar se referă strict la subiectul dat şi nu oferă o imagine de

ansamblu asupra cunoştinţelor elevilor. Verificarea scrisă favorizează pe elevii foarte

emotivi şi pe cei care, oral, se exprimă cu dificultate.

Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ţine cont de

următoarele aspecte:

- testul de cunoştinţe se dă neanunţat, dacă volumul cunoştinţelor ce se vor verifica

este mic, respectiv se anunţă atunci când urmează să se verifice un volum mai mare de

cunoştinţe;

- subiectele să fie formulate clar, fară întrebări "capcană";

- profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;

- elevii vor fi atenţionaţi că, prin copiat, încalcă porunca a VlII-a din Decalog: Să nu

furi. Elevii care copiază vor fi sancţionaţi;

- lucrările vor fi corectate astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate;

- profesorul va comunica şi va argumenta calificativele sau notele acordate;

- frecvenţa testelor de cunoştinţe va fi stabilită de fiecare profesor, în funcţie de

caracteristicile colectivului de elevi;

- este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalităţi de evaluare.

Aprecierea se face prin calificative sau note.

184

EVALUAREA ÎN PREDAREA ÎNVĂŢAREA RELIGIEI 185

24

2.5. Concursurile

Concursurile sunt examene de verificare şi selecţie a participanţilor.

Concursurile de cunoştinţe religioase se desfăşoară cu scopul măsurării rezultatelor

învăţării şi urmăresc câteva obiective:

- verificarea cunoştinţelor la un moment dat;

- aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;

- selecţia pentru intrarea într-un nou tip de şcoală (examenele de admitere în şcolile

teologice).

Organizarea unui concurs presupune trei faze: pregătirea, desfăşurarea propriu

zisă şi valorificarea rezultatelor. în prima fază: se anunţă elevii despre iniţiativa

desfăşurării concursului; se precizează modul de verificare a cunoştinţelor (oral sau

scris), timpul de lucru pentru fiecare clasă şi fazele la care se desfăşoară (pe clasă, pe

şcoală, pe municipiu etc.); se stabileşte tematica de concurs şi bibliografia în

conformitate cu programa şcolară; se stabilesc detaliile interne de organizare

(supraveghetori, săli de clasă, tabele nominale cu elevii participanţi, coli de scris etc.);

se stabileşte comisia de elaborare a subiectelor de concurs şi cea de examinare. în faza a

doua se confruntă concurenţii, iar în faza a treia are loc premierea câştigătorilor.

Concursurile şcolare şi interşcolare sunt bine primite de către elevi şi creează

în rândul lor spiritul de competiţie. Este de ştiut că nu putem fi buni creştini fară a

cunoaşte şi a împlini cuvântul lui Dumnezeu. Or, concursurile de cunoştinţe religioase

nu fac decât să ducă la cunoaştere şi la dorinţa de a pune în practică cunoştinţele

dobândite, întrucât "împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă" (Mt.11,12),

fiecare trebuie să alerge ca să ia premiul (I Cor.9,24-25), dar numai în sensul paulin: a

face tot ceea ce depinde de noi pentru a fi mai buni. Deci în urma concursurilor de

cunoştinţe religioase, elevii trebuie să conştientizeze că toţi cei care aleargă ca să ia

premiu, indiferent pe ce loc s-au clasat, sunt câştigători.

3. STRATEGII DE EVALUARE

Strategiile de evaluare rezultă din modul specific de integrare a evaluării cu

predarea şi cu învăţarea. Pentru ca evaluarea să fie corectă, continuă şi sistematică este

necesar ca ea să intervină în procesul didactic în diferite momente ale acestuia. Astfel

pot fi determinate diferite strategii (tipuri) de evaluare: iniţială, curentă şi finală.


3.1. Evaluarea iniţială

Este evaluarea parţială făcută la începutul anului şcolar sau atunci când un

profesor preia un colectiv de elevi. Este făcută cu scopul de a identifica/diagnostica

nivelul de cunoştinţe a( elevilor, în vederea organizării procesului didactic ulterior.

Calificativele sau notele acordate nu se trec în catalog. Subiectele vor avea dificultate

medie. Cel mai simplu mod de realizare a evaluării iniţiale este testul de cunoştinţe.

3.2. Evaluarea curentă

Se face în mod continuu, pentru a evidenţia pregătirea sistematică şi

dificultăţile întâmpinate de către elevi în pregătirea lor. Cu toate acestea, profesorul nu

trebuie să exagereze în evaluare, întrucât dacă este făcută prea des poate să-i streseze pe

elevi, iar dacă este făcută prea rar poate să-i conducă pe aceştia spre apatie. Evaluările

curente vor fi trecute în caietul personal al profesorului, iar calificativele sau notele

consemnate în catalog vor fi, în general, rezultatul mai multor evaluări.

întrucât învăţarea trebuie să se realizeze permanent, evaluarea curentă nu se

anunţă dinainte. De asemenea, nu sunt anunţaţi elevii care


vor fi ascultaţi în orele următoare. în legătură cu acest tip de evaluare, trebuie menţionat

rolul ei formativ, important pentru dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor.

Evaluarea curentă se poate realiza prin toate modurile de evaluare.

3.3. Evaluarea finală

Se realizează la sfârşitul unei perioade de studiu mai lungi (semestru, an

şcolar), pentru a aprecia nivelul cunoştinţelor acumulate de elevi. Profesorul va evalua

cunoştinţele acumulate (noţiuni, evenimente, fapte, definiţii etc.), modul şi nivelul de

formare a deprinderilor, nivelul de dezvoltare a capacităţilor elevilor privind aplicarea

în practică a noilor cunoştinţe, puterea de argumentare şi raţionare logică.

Prin verificarea finală se vizează capacitatea de sinteză privind aspectele

esenţiale din materia studiată în perioada respectivă şi aplicarea acestora. întrucât toţi

elevii trebuie verificaţi dintr-un volum de cunoştinţe mare, evaluarea se va face în scris

sau prin colocvii în legătură cu temele importante.

Pentru ca evaluarea finală să fie completă şi corectă, profesorul poate întocmi

portofolii pentru fiecare elev în parte.

Pentru perioada de evaluare a fiecărui semestru, profesorul întocmeşte

"Planificarea calendaristică pentru perioada de evaluare". Un astfel de model de

planificare am prezentat în cap. Planificări calendaristice.

5. TEHNICI DE ELABORARE A INSTRUMENTELOR

DE EVALUARE

In elaborarea diferitelor instrumente de evaluare, profesorul de religie îmbină

şi aplică diferite metode, procedee şi reguli, cu măiestria proprie. Dintre instrumentele

de evaluare amintim testele docimologice (numite teste de evaluare didactică) şi

portofoliul.


a. Testele docimologice

Testele se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi). în funcţie de

modul în care profesorul aşteaptă să primească răspunsul, testele docimologice se

clasifică în teste cu itemi închişi şi deschişi, iar în funcţie de momentul evaluării, în teste

de evaluare iniţiale, de progres şi finale, în elaborarea testelor docimologice se parcurg

mai multe etape:

1. selectarea conţinuturilor de verificat;

2. selectarea obiectivelor operaţionale, a căror realizare o va urmări evaluarea;

3. fragmentarea sarcinilor;

4. elaborarea itemilor;

5. punerea itemilor într-o succesiune logică;

6. prezentarea instrucţiunilor de lucru;

7. precizarea timpului de execuţie în funcţie de volumul şi gradul de dificultate a

itemilor;

8. atribuirea punctajului pentru fiecare dintre itemi;

9. multiplicarea testului docimologic pentru fiecare elev sau pentru grupuri de elevi.

Cu toate avantajele prezentate de acest tip de evaluare (uniformitatea şi

obiectivitatea verificării, posibilitatea verificării unui volum mare de cunoştinţe, lipsa

influenţei simpatiei sau antipatiei datorită unicităţii criteriului de apreciere, economie

de timp, eliminarea stresului evaluării orale, dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la

elevi), testele docimologice nu sunt instrumente perfecte de evaluare, din cauza

dezavantajelor pe care le prezintă (nu pot fi apreciate formarea deprinderilor şi

atitudinile de complexitate superioară, se neglijează calitatea în favoarea volumului

mare de cunoştinţe, apariţia fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din

întâmplare, lipsa de experienţă a profesorilor în elaborarea testelor, lipsa întrebărilor

ajutătoare, încurajarea metodelor deficitare de învăţare, consum mare de efort în

elaborarea lor).

Testele docimologice nu au valoare absolută. Punctajele obţinute trebuie

corelate cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor instrumente de evaluare (de ex.

portofoliul).

I. Teste docimologice elaborate în funcţie de modul în care profesorul aşteaptă să

primească răspunsul:


a) teste cu itemi închişi. Presupun răspunsuri: binare (corect-greşit, adevărat-fals,

da-nu), cu alegere multiplă (un enunţ cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere; un

enunţ cu un singur răspuns corect, la alegere) şi cu răspunsuri corelate (de potrivire:

solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondenţe între

elementele date).

Exemple

1. itemi închişi cu răspunsuri binare

Domnul Iisus Hristos s-a născut în Ierusalim .................... (Nu.) ..........

Căderea Constantinopolului a avut loc în anul 1453 .................. (Da) ........

2. itemi închişi cu alegere multiplă

A. un enunţ cu mai multe răspunsuri corecte: La patruzeci de zile după naşterea

Sa, pe Domnul Iisus Hristos L-au întâmpinat în templul din Ierusalim:

a) Dreptul Simeon

b) Arhiereul Zaharia

c) Prorociţa Ana


B. un enunţ cu un singur răspuns corect, la alegere: La întoarcerea din

Egipt, Dreptul losif, Fecioara Maria şi pruncul Iisus s-au stabilit în oraşul:

a) Betleem

b) Nazaret

c) Ierusalim

3. itemi închişi cu răspunsuri corelate ' A. completarea unor răspunsuri eliptice:

Primii copii ai lui Adam şi ai Evei se numeau ........................ Esau şi Iacob.

Noe a ieşit din corabie împreună cu fiii lui, ..^^TTSw, Cain şi Abel.

Avraam a vrut să-1 jertfească pe .............................................losif.

Fiii lui Isaac erau gemeni şi se numeau .................................. Sem, Ham şi Iafet.

Iacob îl iubea mai mult pe ..................................................... Isaac.

B. stabilirea unor corespondenţe între numele sfinţilor cu moaşte la noi în ţară,

locul unde se află acestea şi ziua în care îl sărbătorim pe sfântul respectiv

Cuv. Dimitrie cel Nou Tismana 11 aprilie

Cuv, Grigorie Decapolitul Timişoara 30 iunie

Cuv. Paraschiva cea Nouă Cernica /2 iunie

Sf. Ierarh Ghelasie Bistriţa / 27 octombrie

Sf. Ierarh Calinîc^. Suceava / 7 decembrie

Sf. losif cel Nou de la Râmeţ / 14 octombrie Partoş

Sf. Mucenic loan cel Nou Curtea de Argeş 20 noiembrie

Sf. Muceniţă Filofteia Bucureşti 26 decembrie

Sf. Nicodim cel Sfinţit Iaşi 15 septembrie

190


b) teste cu itemi deschişi. Presupun din partea elevilor: construirea unor răspunsuri

logice, argumentate, care să evidenţieze capacitatea de exprimare corectă, gradul de

însuşire a vocabularului specific; completarea propoziţiilor lacunare; completarea

desenelor lacunare; elaborarea unor eseuri.

Exemple

1. Itemi deschişi care presupun construirea unor răspunsuri logice

a) Ce semnificaţie are pilda fiului risipitor pentru viaţa noastră?

b) Care a fost politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare?

c) Desprindeţi învăţătura despre Dumnezeu Tatăl din Simbolul de credinţă.

2. Itemi deschişi care presupun completarea propoziţiilor lacunare

a) La români, creştinismul a fost propovăduit de către ..............................................

(Sfântul Apostol Andrei)

b) Primul mucenic creştin, ......................................... , a fost omorât prin

.................................... , în prezenţa lui ...... ............... care s-a numit mai târziu

Sfântul Apostol .................................. (Sfântul Arhidiacon Ştefan; lapidare;

Saul; Pavel)

II. Teste docimologice. în funcţie de momentul evaluării

în funcţie de momentul evaluării, distingem teste de evaluare didactică:

1. iniţiale. Se dau la începutul anului şcolar, la începutul unui semestru sau când

profesorul preia o clasă de elevi;

2. de progres. Se dau în mod curent şi periodic, pentru ca profesorul să evidenţieze

progresul făcut de către elevi;

3. finale. Se dau Ia sfârşitul unui capitol, semestru sau an şcolar.

Structura unui astfel de test este: numărul itemului, conţinutul itemului,

rezolvarea, punctajul parţial şi total (vezi Anexe, proiectul didactic al lecţiei de

evaluare).

TEST (iniţial, de progres, final) DE EVALUARE Numele

şi prenumele: __________________________________


b. Portofoliul

Reprezintă o colecţie de lucrări şi informaţii cu privire la procesul şcolar al

unui elev şi este întocmit cu. scopul de a se crea o imagine complexă asupra evoluţiei

acestuia pe o anumită perioadă de timp, orientată de obiective. întocmirea portofoliului

permite profesorului realizarea unei evaluări adecvate, cu un pronunţat caracter

descriptiv.

Utilitatea portofoliului rezidă din faptul că elevii devin parte a sistemului de

evaluare, pot să-şi urmărească propriul progres, iar profesorul poate să-şi facă o imagine

completă asupra cunoştinţelor şi asupra atitudinii acestora faţă de disciplina de

învăţământ respectivă. Portofoliul poate să cuprindă:

- rezultatele la probele scrise şi orale;

- fişe de evaluare orală;

- comentarii ale profesorilor la unele din activităţile extra-curriculare;

- biografii ale unor personalităţi;

- copii ale unor documente din biblioteci sau din lucrări de specialitate;

- recenzii de articole şi cărţi;

- interviuri luate de elevi unor personalităţi;

Timp de lucru: ......... minute

Nr.

item

Conţinutul itemuiui Rezolvare Punctaj item

Parţial Total

23

EVALUAREA ÎN PREDAREA-ÎNVĂŢAREA RELIGIEI 193 eseuri pe

teme religioase;

imagini însoţite de comentarii, ale unor locuri vizitate; referate

intra- şi inter-disciplinare;

5. NOTAREA

Aprecierea presupune o relaţie ce angajează atât personalitatea profesorului,

cât şi pe cea a elevului, şi are conotaţii raţionale, afective şi morale. Aceasta presupune

asocierea rezultatului/răspunsului elevului cu o judecată de valoare ce va avea un

corespondent numeric (nota) sau literal (calificativul - FB, B, S, I).

Ţinând cont de faptul că notarea este importantă pentru evoluţia şcolară a

elevilor, ea poate fi un stimulent puternic pentru ei atunci când este făcută în mod

obiectiv şi este însoţită de aprecieri pozitive, dar poate avea un efect descurajator dacă

nu corespunde nivelului şi calităţii cunoştinţelor acestora sau dacă este însoţită de

aprecieri negative.

în ceea ce priveşte notarea la religie, părerile sunt împărţite, în funcţie de modul

în care este privită religia ca disciplină de învăţământ: "la noi, într-un rând s-a mers

chiar până a se propune, din locuri de înaltă răspundere în stat, ca la orele de religie să

nu se mai dea note (calificative), educaţia religioasă reducându-se la un fel de efuziune

descărnată de vag sentimentalism. A propune acest lucru, înseamnă a ignora şi

psihologia stărilor de fapt de la noi, precum şi firea religiozităţii autentice, care se aliază

cu ideea responsabilităţii funciare şi deci cu ideea sancţiunilor. Iar principiul, aici, e că

religia trebuie să se bazeze pe un sentiment înalt, avizat şi disciplinat" (V. Băncilă,

Iniţierea religioasă a copilului, p.77-78).

Când notează, profesorul dă un examen atât în faţa conştiinţei sale, cât şi în faţa

sufletului elevilor. Orice eroare din partea Iui, prin diminuarea sau mărirea exagerată a

notei, îl pune în faţa poruncii a IX-a din Decalog, care spune Să nu mărturiseşti

strâmb, adică să nu minţi.


Profesorul va avea conştiinţa împăcată dacă la notarea elevilor va elimina

erorile ce pot apărea:

1. erori legate de profesor: fenomenul "halo" (influenţa notelor de la alte

discipline asupra notării); eroarea logică (elev cuminte - notă mare, elev cu

probleme disciplinare - notă mică); fenomenul "oedipian " (anticiparea notelor

de către profesor, cunoscând elevii); fenomenul "de ordine" (notarea se face

diferit în funcţie de momentul zilei sau dacă este începutul ori sfârşitul

semestrului); fenomenul de contrast (notarea se face prin prisma rezultatelor

obţinute anterior de alţi elevi); nivelul de exigenţă specifică profesorului (în notare,

profesorii pot fi: foarte exigenţi, normal-exigenţi şi indulgenţi; de aici, apar diferenţe

mari în notare); stabilirea nivelului mediu al clasei ca punct de referinţă în

evaluare (elevii primesc note mult mai mari decât merită); atitudinea profesorului în

timpul examinării (profesori indiferenţi, autoritari şti, optimişti).

2. erori legate de elevi: felul în care poate demonstra calitatea pregătirii sale;

emotivitatea; fluenţă verbală; rapiditatea scrierii.

Aprecierea şi notarea este însoţită, în fiecare caz în parte, de lămurirea

aspectelor pozitive şi negative ale pregătirii elevilor. în cazul răspunsurilor orale, al

evaluării eseurilor şi referatelor, notarea se face imediat. Lucrările scrise se corectează

şi se aduc ulterior, pentru a fi valorificate cât mai aproape de momentul când au fost

date.

194

VIL FORME DE ORGANIZARE A EDUCAŢIEI j

RELIGIOASE

Cadrul instituţional în care se realizează educaţia religioasă este şcoala şi

biserica. Formele de organizare a procesului de învăţământ sunt determinate de locul unde

acesta se desfaşoară, de obiectivul didactic urmărit, de numărul elevilor participanţi.

Formele de organizare a educaţiei religioase sunt: lecţia de religie, cateheza, vizitele şi

excursiile la biserici şi mănăstiri, cercul de religie, manifestările cultural-religioase.

1. LECŢIA DE RELIGIE

Lecţia de religie este principala formă de organizare a educaţiei religioase

realizată în şcoală. Lecţia este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfaşoară

într-un anumit interval de timp. Prin succesiunea acestor etape se asigură legătura între

transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora, în vederea atingerii obiectivelor

urmărite.

Conţinutul educaţiei religioase este împărţit în unităţi de conţinut care vor fi

transmise şi asimilate pe parcursul unei lecţii. Lecţiile de religie se desfăşoară în şcoală,

sub conducerea profesorului de religie sau a preotului profesor.

1.1. Tipuri de lecţii de religie

Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecţii este sarcina didactică

dominantă care poate fi: comunicarea/dobândirea de cunoştinţe; formarea priceperilor şi

deprinderilor; recapitularea şi sistematizarea;


verificarea rezultatelor.

în funcţie de obiectivul didactic predominant, există diferite tipuri de lecţii: lecţia

de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, lecţia de formare a deprinderilor intelectuale şi

practice; lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor; lecţia de evaluare a

cunoştinţelor şi lecţia mixtă. Conţinutul acestor lecţii, sugerate în curriculum-ul de religie,

sunt selectate din domeniul: istoric, sistematic şi liturgic.

Corespunzător fiecărui tip de lecţie pot exista structuri numeroase şi variate

funcţie de conţinut, obiective, particularităţi ale clasei de elevi, nivel de şcolaritate etc.

Fiecare lecţie se prezintă sub forma unei succesiuni de etape. Structurile prezentate trebuie

însă percepute ca un "model posibil", iar etapele ca "acţiuni", secvenţe posibile.

întrucât lecţia mixtă cuprinde toate etapele scenariului didactic, vom începe

prezentarea cu acest tip de lecţie.

a) Lecţia mixtă

în predarea religiei, lecţia mixtă este cel mai des utilizată în condiţiile în care, pe

de o parte, comunicarea cunoştinţelor urmăreşte formarea unor capacităţi intelectuale şi

deprinderi practice, iar pe de altă parte, se asigură verificarea şi evaluarea cunoştinţelor

acumulate de elevi de la o oră la alta.

Etapele lecţiei mixte sunt:

1. moment organizatoric. Este momentul în care profesorul ia contact cu clasa, având

şi rol educativ. După rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenţelor

elevilor, sugerând vizitarea colegilor bolnavi. Se pregătesc apoi condiţiile materiale

necesare desfăşurării lecţiei. Tot în această etapă, profesorul împreună cu elevii pot rosti:

rugăciuni pentru cei bolnavi (colegi, profesori, învăţători, părinţi), rugăciuni la vreme de

secetă sau de necontenire a ploilor, rugăciuni de mulţumire;

2. verificarea cunoştinţelor. Se verifică activitatea suplimentară (prin sondaj sau la

toţi elevii) şi lecţia de zi. Se va evita verificarea formală, de control exterior. în cazul în

care constată greşeli comune, profesorul va supune atenţiei întregii clase lămurirea şi

corectarea acestora;

3. pregătirea pentru lecţia nouă. în această etapă, profesorul creează atmosfera

adecvată în vederea atingerii obiectivelor propuse. în acest scop se pot folosi rugăciuni,

cântări bisericeşti, citate biblice adecvate, fragmente din literatura religioasă, întrebări

care să facă legătura dintre conţinutul vechi şi cel care urmează să fie predat;

4. anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse. Această

etapă are drept scop trezirea şi dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă,

FORME DE ORGANIZARE A EDUCAŢIEI RELIGIOASE 197

conştientizarea finalităţilor lecţiei de către elevi şi orientarea învăţării către scopuri

precise;

5. comunicarea noilor cunoştinţe. Cunoştinţele transmise elevilor trebuie să fie în

concordanţă cu programa şcolară şi să fie conforme cu adevărul religios. în acest sens se

vor evita "lecturile pioase" care deformează adevărul religios;

6. fixarea noilor cunoştinţe. Se poate realiza prin: dialog pe tema lecţiei, rezolvarea

unui test, învăţarea unei poezii sau cântări religioase, citirea unei povestiri. Fixarea

cunoştinţelor trebuie să vizeze ideile esenţiale, fară a se intra în detalii excesiv de

minuţioase. Nu se urmăreşte verificarea, aprecierea şi notarea cunoştinţelor noi. în cazul

în care profesorul a omis ceva sau elevii nu au înţeles anumite elemente de conţinut, în

această etapă se pot face corecturile şi completările necesare;

7. aprecierea, asocierea, generalizarea. Lecţia de religie are, în primul rând,

caracter educativ. Din acest motiv a fost necesară introducerea etapelor specifice educaţiei

religioase: aprecierea, asocierea şi generalizarea. Aprecierea propune analiza elementelor

pozitive şi negative (fapte, comportamente etc.), urmând deliberarea conştientă a lor şi

tragerea unor concluzii raţionale. Această etapă este urmată de asociere care urmăreşte

stabilirea de corelaţii între atitudinile personajelor din lecţie sau îiitre ele şi alte personaje

cunoscute. Asocierea se poate realiza prin întrebări sau prin citirea unor fragmente din

literatura religioasă. Aprecierea şi asocierea îl conduc pe elev la desprinderea concluziei

finale, spre generalizare care se constituie într-un enunţ, un îndreptar pentru viaţa creştină;

8. evaluarea. Profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei;

9. activitatea suplimentară. Implică indicarea activităţii suplimentare pe care elevii o

pot desfăşura acasă. Aceasta poate fi dată sub diferite forme: răspunsul la întrebări,

copierea unor texte din Sfânta Scriptură, alcătuirea unor propoziţii folosind cuvintele noi,

copierea unui alineat, povestirea pe scurt a unor evenimente biblice sau a unor pilde,

memorarea unei poezii sau a unui verset. Uneori se pot da indicaţii referitoare la modul de

rezolvare a activităţii suplimentare;

10. încheierea. Aceasta este etapa în care elevii rostesc împreună cu profesorul

rugăciunea.

b) Lecţia de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe

La acest tip de lecţie, rolul preponderent revine profesorului. Se utilizează la

începutul unui capitol sau pentru a preda un conţinut nou. în acest tip de lecţie se parcurg

etapele:


2.198 METODICA PREDĂRII RELIGIEI


3. transmiterea noilor cunoştinţe;


5. aprecierea, asocierea şi generalizarea;


7. încheierea.

c) Lecţii de formare a deprinderilor

Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoştinţelor religioase, prin predarea religiei

se urmăreşte formarea unor deprinderi intelectuale şi practice. în aceste lecţii se parcurg

mai multe etape:



3. actualizarea unor cunoştinţe;

4. efectuarea activităţii intelectuale şi/sau practice:

5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;


7. încheierea.

d) Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor

Lecţia de recapitulare se realizează la sfârşitul unui capitol, unui semestru sau

unui an şcolar. Recapitularea se organizează prin conversaţie, prin activitatea personală a

elevului sau prin expuneri de sinteză realizate de profesor. întrebările puse de către

profesor vor urmări răspunsuri cu valoare de generalizare, accentul punându-se pe

recapitularea noţiunilor de bază. De asemenea, se completează lacunele observate la elevi.

Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor se desfăşoară după

următoarele etape:


2. anunţarea titlurilor lecţiilor ce urmează a fi recapitulate şi prezentarea obiectivelor

propuse;

3. recapitularea, sistematizarea şi sinteza cunoştinţelor;


5. concluziile;


7. încheierea.


e) Lecţia de verificare şi evaluare a cunoştinţelor

în aria curriculară "Om şi societate", religia are prevăzută o singură oră pe

săptămână. întrucât notarea elevilor trebuie făcută ritmic, verificarea şi evaluarea

cunoştinţelor de religie se vor face în lecţiile mixte şi în cele de evaluare.

La religie se urmăreşte verificarea cunoştinţelor acumulate (oral sau scris) şi

verificarea modului de formare a deprinderilor.

Lecţia de verificare este în strânsă legătură cu lecţia de recapitulare şi

sistematizare a cunoştinţelor. în lecţiile de verificare şi evaluare a cunoştinţelor, trebuie

îmbinate toate modurile de realizare a evaluării.

în lecţia de verificare şi evaluare a cunoştinţelor se parcurg următoarele etape:


2. prezentarea obiectivelor de evaluare;

3. verificarea cunoştinţelor elevilor;

4. aprecierea rezultatelor, concluzii;


6. încheierea.

Etapele enumerate în cadrul fiecărui tip de lecţie nu constituie scheme obligatorii

de structurare a acestora. în stabilirea structurii lecţiei, profesorul trebuie să ţină seama de

mai multe condiţii: natura disciplinei religie şi a conţinuturilor ce urmează a fi predate,

nivelul clasei, particularităţile de vârstă ale elevilor etc. Astfel, profesorul de religie

trebuie să adopte o atitudine creatoare şi să evite structuri predeterminate, scheme şablon

de lecţie, urmărind conceperea şi realizarea de lecţii cât mai divers structurate astfel încât

să producă efectele vizate de obiective.

Pe tot parcursul lecţiilor, profesorul va urmări realizarea feed- back-ului sau

conexiunii inverse care este o modalitate de reglare a activităţii didactice, în strânsă relaţie

cu procesul de control şi se realizează în toate etapele demersului didactic: predare, fixare,

verificare, evaluare, notare.

1.2. Proiectarea unei lecţii de religie

Proiectarea didactică constă în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului

învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului

instructiv-educativ. Proiectarea didactică răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce

voi face?, cum voi face? şi cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?


Până la obţinerea definitivatului în învăţământ, profesorul va întocmi proiecte

didactice pentru fiecare lecţie de religie, iar apoi, schiţe de lecţii.

1.2.1.Proiectul didactic

Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.


27

Orice proiect didactic are două părţi: date generale şi desfăşurarea lecţiei.

I. Datele generale cuprind:

- Data: ....... Clasa: ................

- Disciplina: Religie

- Subiectul (titlul lecţiei): ............

- Tipul lecţiei: ..........

- Obiective operaţionale: ...........

- Obiective formativ-educative: ............

- Strategia didactică:

- mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: .................

- metodele de învăţământ utilizate la lecţie: ...............

- formele de organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura

individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.): ................................

- Bibliografia folosită la lecţie: ............

II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se

trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului

pentru fiecare etapă în parte) sau forma tabelară.

Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri: a) - Etapele

lecţiei;

- Activitatea profesorului;

- Activitatea elevului;

- Obiectivele operaţionale;

- Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie.

Etapele

lecţiei

Activitatea

profesorului

Activitatea

elevului

Ob.

op.

Metode şi

mijloace


b) - Etapele lecţiei;

- Obiectivele operaţionale;

- Elemente de conţinut;

- Strategia didactică: metode, mijloace şi forme de organizare a clasei;

- Instrumente de evaluare a rezultatelor.

în capitolul Anexe vom prezenta diferite tipuri de lecţie, atât în forma

desfăşurată, cât şi în cea tabelară.

1.2.2. Schiţa de lecţie » *

După obţinerea definitivatului în învăţământ, pentru fiecare lecţie, profesorul

va întocmi proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).

Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale

lecţiei, a) Datele generale cuprind:

- Data: ........

- Clasa: .......

- Disciplina: Religie

- Subiectul (titlul lecţiei): ............

- Tipul lecţiei: ..........

- Durata lecţiei: ........

- Obiective operaţionale: ...........

- Obiective formativ-educative: ............

- Strategia didactică:

Etapele

lecţiei

Obiective

operaţionale

Elemente de conţinut Strategia

didactică

Instrumente de

evaluare

202


- mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: ...............

- metodele de învăţământ utilizate la lecţie: ...............

- formele de organizare a clasei: .....

- Bibliografia folosită la lecţie: ............

b) Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de

tipul lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi

modalităţile de evaluare a cunoştinţelor.

Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de

sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea

suplimentară, conţinutul testelor docimologice).

O bună întocmire a unui proiect didactic sau a unei schiţe de lecţie constituie

premisa unei bune realizări a unei lecţii. De asemenea, realizarea propriu-zisă a lecţiei

trebuie să fie urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea rezultatelor.

în cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei

urmează autoanaliza şi apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părţi:

- introducere (motivează tipul de lecţie ales, prezintă obiectivele propuse, metodele şi

mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor);

- analiza etapelor lecţiei (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor şi

cerinţele acestora);

- încheiere (trage concluziile referitoare la reuşita lecţiei, din punctul lui de vedere).

După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de

concluzii şi recomandări.

Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea,

realizarea, evaluarea şi reglarea (reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost

înţelese de către elevi). Aceste elemente definesc metodologia didactică în sens larg.

Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care aceste elemente se

condiţionează, prezentăm următoarea schemă:


PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

A. PROIECTAREA DIDACTICĂ

I. Stabilirea obiectivelor

1. Obiective operaţionale

2. Obiective formativ-educative

3. Sarcina didactică dominantă a lecţiei

II. Analiza resurselor

1. Conţinutul materiei de învăţământ

2. Resursele psihologice ale clasei

3. Mijloacele de învăţământ

III. Strategia didactică

1. Sistemul metodologic

a. Metode alese după:

- ob. operaţionale

- ob. formativ-educative

- sarcina dominantă a lecţiei

- resurse

- competenţa profesorului

- unitatea metodă-conţinut

b. Procedee

c. Tehnici

2. Mijloacele de învăţământ

3. Organizarea elevilor

IV. Elaborarea proiectului didactic

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECŢIEI

C. EVALUAREA LECŢIEI

D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

204


2. CATEHEZA

Termenul cateheză provine din grecescul KaTrj/eiv care înseamnă a învăţa

prin viu grai. Biserica primară a numit prin acest cuvânt activitatea de iniţiere în

învăţătura şi viaţa Bisericii a celor care doreau să îmbrăţişeze creştinismul.

Primul înţeles al catehezei era deci cel de pregătire a candidaţilor la botez,

prin iniţierea în învăţătura religioasă şi morală a creştinismului.

în primele veacuri creştine, cateheza avea un înţeles lărgit şi definea atât

pregătirea candidaţilor la botez, cât şi mijloacele de educaţie morală.

Când numărul adulţilor care se botezau a început să scadă, prin cateheză era

definită transmiterea cunoştinţelor religioase credincioşilor de toate vârstele şi

formarea religioasă a acestora în şi prin Biserică. Acest înţeles se păstrează până în

zilele noastre.

în Ţările Române, Biserica a educat poporul în limba maternă, prin predică şi

învăţământul catehetic. Alături de învăţăturile creştine care se transmiteau

credincioşilor de toate vârstele, Biserica a folosit pentru educarea lor morală sfaturile

desprinse din cultul Bisericii, din Proverbele şi înţelepciunea lui Solomon.

Urmând porunca Mântuitorului Iisus Hristos de a învăţa toate neamurile

(Mt.28,19-20), Biserica a organizat primele şcoli româneşti. în aceste şcoli,

învăţământul era aproape în întregime religios şi se facea după cărţile de slujbă

(Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea etc.). Ulterior s-a dezvoltat şi învăţământul laic,

susţinut de oameni luminaţi ai Bisericii, dintre care amintim pe mitropoliţii: Iacob

Stamati (1792-1802), Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1842), Andrei Şaguna

(1848-1873) etc.

Educaţia religioasă este introdusă treptat în toate şcolile de stat, iar la

sfârşitul secolului al XlX-lea devine obligatorie. în anul 1948 ora de religie este

suprimată din şcoală, iar învăţământul religios revine exclusiv Bisericii. în octombrie

1950, Sfântul Sinod a hotărât ca în cadrul cultului divin, în duminici şi sărbători,

preotul să ţină cateheze. Această practică se menţine de atunci până în zilele noastre.

Spre deosebire de lecţia de religie la care participă elevi organizaţi pe clase,

în funcţie de vârstă, catehizarea se adresează tuturor credincioşilor din biserică.

Preotul va ţine cont de faptul că în biserică nu poate lămuri toate aspectele şi, de

aceea, în vizitele pe care le face la domiciliul credincioşilor, poate continua

catehizarea acestora. Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:


- să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o anumită temă din Vechiul şi Noul

Testament, Istoria bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică etc.;

- să se desfăşoare după un plan stabilit de către preot;

- să fie expusă cu claritate şi gradual;

- să urmărească formarea religios-morală a credincioşilor, desăvârşirea lor;

- să ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta credincioşilor;

- să nu fie lungi pentru a nu-i obosi pe credincioşi şi, în special, pe copii;

- să aibă ca finalitate întărirea credinţei şi creşterea moralităţii credincioşilor.

Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape: ascultarea catehezei

anterioare, introducerea, anunţarea, tratarea, intuiţia, reproducerea, aprecierea,

asocierea, generalizarea, aplicarea în viaţă şi încheierea. Intre intuiţie şi reproducere

se poate intercala o cântare religioasă adecvată temei catehezei.

3. VIZITELE ŞI EXCURSIILE LA BISERICI, MĂNĂSTIRI

Vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri oferă elevilor posibilitatea

dobândirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase. Elevii pot afla direct modul în

care a fost şi este trăită credinţa ortodoxă.


Se realizează cu elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de

şcolaritate apropiat. Formă de organizare a procesului de învăţământ, vizitele şi

excursiile la biserici şi mănăstiri urmăresc dobândirea şi fixarea cunoştinţelor. Astfel,

putem distinge următoarele tipuri de vizite

şi excursii:

a) vizite şi excursii introductive. Sunt organizate cu scopul de a-i pregăti pe

elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează să fie predate. Elevii vor fi orientaţi

să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor religioase, să asculte sfaturile

preoţilor duhovnici, să reţină explicaţiile ghidului, să achiziţioneze material intuitiv

(icoane, vederi, casete) care poate fi folosit în lecţiile de religie. Profesorul va urmări

modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la

actele de cult extern;

b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe.

Aceste vizite şi excursii se realizează în vederea însuşirii unor cunoştinţe referitoare

la locaşul de cult, la viaţa unor sfinţi, a unor personalităţi bisericeşti (de ex. lecţia

despre Mitropolitul Andrei Şaguna poate fi predată într-o excursie organizată la Sibiu

şi Răşinari, cu vizitarea Mitropoliei, a Facultăţii de Teologie, a Bibliotecii

A.S.T.R.A., a mormântului mitropolitului). Datorită faptului că vizitele oferă o mare

varietate de informaţii, profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru şi să

puncteze esenţialul;

c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştinţelor. Se

organizează la sfârşitul unui capitol sau a unei teme. Prezintă avantajul că elevii au

deja multe informaţii, ştiu ce să urmărească şi încearcă să afle mai multe amănunte.

4. CERCUL DE RELIGIE

întrucât religia este o disciplină de învăţământ de o mare complexitate, apare

necesitatea desfăşurării unor activităţi suplimentare pentru cei interesaţi.

Una dintre aceste activităţi suplimentare este cercul de religie. Activitatea de

cerc este în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este suportul pe care se

sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase


realizată la lecţii. Prin tematica aleasă şi prin lucrările proprii, li se dezvoltă elevilor

dragostea pentru religie.

Ţinând cont de faptul că participarea la cercul de religie nu este obligatorie,

tematica cercului se stabileşte la începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor,

intereselor şi aptitudinilor elevilor. La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar

prin antrenarea tuturor participanţilor în pregătirea şi desfăşurarea activităţilor

propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în funcţie de tematică, în diferite

moduri: prin referate, articole, albume (dacă tematica vizează aprofundarea unor

cunoştinţe sau vizitarea unor biserici şi mănăstiri), prin spectacole religioase în

apropierea sărbătorilor (atunci când tematica vizează învăţarea unor poezii şi cântece

religioase sau interpretarea unor scenete religioase care vor fi alese şi din domeniul

tradiţiilor poporului român, de ex. Vifleiemul sau Irozii), prin organizarea unor

expoziţii (când tematica urmăreşte dezvoltarea artelor decorative: pictură, sculptură,

miniaturi), prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii (dacă

tematica vizează subiecte de creaţie).

Vom prezenta în continuare etapele şi modul de organizare a activităţilor de

cerc:

a) dacă tematica cercului de religie cuprinde susţinerea unui referat

- 2-3 elevi întocmesc referatul pe baza unui plan întocmit de profesor sau de către

aceştia şi a bibliografiei recomandate de către profesor;

- referatul este pus la dispoziţia participanţilor cu câteva zile înainte de susţinerea lui;

- unul dintre elevii care l-au întocmit, susţine referatul;

- elevii prezenţi şi profesorul discută pe marginea referatului;

- ideile pertinente sunt preluate în vederea îmbunătăţirii referatului, spre o eventuală

publicare;

- profesorul apreciază modul în care s-a desfăşurat activitatea de cerc;

b) dacă tematica cercului de religie vizează interpretarea unor scenete

religioase

- profesorul alege sceneta, o prezintă în faţa elevilor, apoi împarte rolurile ţinând cont

de opţiunile şi de talentul lor;

- elevii învaţă acasă textele;

- piesele muzicale se învaţă în timpul cercurilor de religie, cu toţi elevii;

- sceneta se repetă la cerc, de câte ori este nevoie;


27

- prezentarea scenetei în serbarea şcolară;

c) dacă tematica are în vedere organizarea unor expoziţii cu lucrările

elevilor

- profesorul prezintă lucrări terminate în vederea captării interesului elevilor pentru

arta religioasă;

- dezvoltă la elevi convingerea că pentru a realiza artă bisericească (pictură,

sculptură) este necesar ca viaţa noastră să fie cu adevărat creştină, în acest sens,

profesorul le poate citi o povestire despre modul în care pictau iconarii din vechime:

în tăcere, ducând o viaţă de post şi rugăciune;

- distribuie materialele necesare executării unor lucrări de artă religioasă;

- expune etapele executării lucrării;

- elevii execută lucrările, sub îndrumarea profesorului;

- profesorul analizează lucrările şi le selectează pentru expoziţii pe cele mai reuşite;

- profesorul îndrumă spre alte activităţi pe elevii care nu dovedesc aptitudini pentru

arta decorativă;

d) dacă tematica vizează subiecte de creaţie (rebusuri, fişe de lucru,

poezii)

- profesorul prezintă elevilor lucrări gata concepute, ca exemple;

- elevii elaborează, sub îndrumarea profesorului, lucrări asemănătoare;

- se comentează fiecare lucrare, cu eventuala îndrumare ca elevii să refacă anumite

părţi ale lucrării;

- în cazul în care lucrările necesită o rezolvare (rebusuri sau fişe de lucru), flecare în

parte va tl rezolvată prin muncă independentă;

- cele mai bune lucrări pot fi selecţionate spre a fi publicate.

5. CONSULTAŢIILE ŞI MEDITAŢIILE

Consultaţiile şi meditaţiile sunt forme de organizare a activităţii didactice

care se desfaşoară în afara orelor prevăzute în planul-cadru. Consultaţiile au

următoarele caracteristici:

- se desfăşoară la cererea elevilor;

- au caracter facultativ;

- lămuresc întrebări şi probleme care nu fac obiectul lecţiilor de religie cuprinse în

programa şcolară;


- acordă îndrumări suplimentare pe marginea unor teme alese de elevi.

Subiectele dezbătute la consultaţii pot fi conexe temelor cuprinse în

cateheze. în acest fel poate fi corelată eficient activitatea de catehizare cu activitatea

profesorului la clasă.

Spre deosebire de consultaţii, meditaţiile au următoarele caracteristici:

- se desfaşoară la cererea profesorului;

- urmăresc pregătirea unor examene (admiterea în liceele teologice), concursuri;

- sprijină pe elevii care întâmpină greutăţi în învăţare;

- se poate lucra individual, pe grupe de elevi sau frontal;

- se referă strict la programa şcolară.

6. MANIFESTĂRILE CULTURAL-RELIGIOASE

Manifestările cultural-religioase antrenează un număr foarte mare de elevi.

Aici sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, vizionările

de filme cu subiect religios, întâlnirile cu marii duhovnici, expoziţiile de icoane şi alte

obiecte de artă bisericească, lansările de carte religioasă.


Datorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor

activităţilor educative, educaţia religioasă realizată în şcoală are o importanţă

deosebită întrucât conduce la un nivel înalt de dezvoltare a personalităţii

religios-morale a elevilor. Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare,

desfăşurate individual sau în grup, pun accent într-o mai mare măsură pe latura

exterioară şi expresivă, urmărind formarea primelor impresii personale, dezvoltarea

vieţii afective a elevilor. Atât activităţile şcolare, cât şi cele extraşcolare contribuie,

prin moduri specifice, la realizarea scopurilor educaţiei religioase.

A N E X E

1. EXEMPLU DE PLANIFICARE CALENDARISTICA ANUALĂ



Disciplina: Religie Clasa: a V-a Nr. ore/săpt.: 1 Profesor;

Nr. total de ore din lista de conţinuturi: 34h, din care

- predare-învăţare: 24h;

- recapitulare - evaluare: 6h;

- la dispoziţia profesorului: 4h.

Semestrul 1

Nr.

crt.

Conţinutul învăţării Nr. ore Perioada

(Săpt.)

L Lecţie introductivă 1 S!

2. Conţinutul învăţării din domeniul sistematic

(morală şi catehism)

8

3. Conţinutul învăţării din domeniul liturgic

(apostolat şi spiritualitate)

4 Sin- Li

4. Pregătire pentru Sărbătoarea Naşterii

Domnului

1 S,4

5. Recapitulare şi evaluare 3


Semestrul al Il-Iea

214

Nr.

crt.

Conţinutul învăţării Nr. ore Perioada

(Săpt.)

1. Conţinutul învăţării din domeniul studiilor

istorice (Istoria Bisericii Universale)

4 S 1-4

2. Conţinutul învăţării din domeniul studiilor

istorice (Istoria Bisericii Române)

4 S.s-#

3. Pregătirea pentru Sărbătoarea învierii

Domnului

1 sy

4. Conţinutul învăţării din domeniul liturgic

(noţiuni de liturgică)

4 S ki-13

5. Sistematizarea cunoştinţelor din domeniul

liturgic, prin vizitarea unei biserici

1 S14

6. Recapitulare şi evaluare 3 S15-17

ANEXE 215

<

W S a t*>

u

H C/3

2 < Q

w -J

 5) 'oj f* w a -2 «J o £ ~ O « 'JY ■»->

G '5

< D xi

-l

< 2

H t/3 UJ

s u y

H

2 < Q Z tt J

< o

§ a a

J3 r-

O ,<l> <4H O I-, cu

'G

a

c o o u T3 eC

a s

< - Cu W P P -J a.

s w x w

< CLh

C -3 s <L> s <D ^ O OJ T3

o I s-i

c <ed £ )«

3 a <cS I O. >aJ

<

D

l-

i

O i-i Z

>03 > <S <D T3

cd i

> c

a Q-, .. O g

GO C3 Q U

J3 <N <L>

>E8 > <s I 0

)

t-

i

c

i •

O

li

ANEXE 217

(N

e o CA £

2 a, ~ Câ O

N O Cu ca • i—i T3 c3

O. aj —


u t 3

83

■g -S s 9 S8

« 4>

U im Z ©

g 13

« — 4> « "8 I 5 E

«J

>

« • •

u <L

>

T.

O

.1

r, 4)

- c

T

3

i '-3

!

3 « — O

«o Si

a> N

s U 3 C

O

a V CL tS

r

£

H V « CJ C

U

<u

<

D

E «Î

T

1

c a

c cr

t

X X X

oi <£ y

T

3

e E E

.i « U 13 & « Cu o

■ -o

w e

u 5

ANEXE 219

ri

3 1)

K

O



3 u

2 1

3

)

- s °

«3 2 :3 w

« >« £


a < & «J -3

"O T3 « I £ îi i Bs

-E £ -c

8? â

S c "Cfc _ U D-

Z O

3 C

c

*

o

o

C/>

O T3 ifl* '5 3

>

'Sr -q -- C

2 « -o

£ o a _ ~ a .2 E = c .2 = S M £ «

U fl u

c c

bj-S > c ccU. T3 4> ? £

12 ol

CA <L> a 1- O P O

o s <3

03 .„

£ -l c § - E

S o

■

8

s

■"

ţ

a? oi



00

(/>■ rt co

^ z £ "g

s p

&> e X

ANIXF, 224

o

crt

8 a.

-a

"ÎS c u N OJ

V- a, o

se C3

rt

-. t/î H= P X) -s ca c ea" 4«

o "§ > §

qj i> "C « 3 ■«— aj

-i 3

su ţca c

u -a

_o

u O

3 -a

u c

U Cl

"S "O w c 3

CJ r~j C/>

ca r"

"5 r—

C

O

c C T3 a

<L

»

£ o O

U

T) Cf

l

-o

o 'C

'aj

o O

u CJ

aj —

* ca

"3 a.

d 3

h- Q

aj

"33 r3 C a o

uj cu UJ U H

U

< O

O

5 u 'S c

P < c

o T3

c cn

o a>

3 u

c

O, OJ ţj « S •5 o

'o -

fi.

C C/1 c o

u Ui

UJ H O UJ O

Cu UJ

O UJ £ UJ X UJ

a cu <

D "O O £ >«S a.

o JJ o c >

>

<J <73 X <L> >

« O 3 "

5

c

. >?3 :r.

CL

l«J y

o N <D c o <L> T3

r^j M fc- 1> s a> sx

ce

s a

a u

H' U U -

UJ o

2 Cu

'

2

C

B r^ O N U

u cu ■o n 'C O. O ■o es a> u ce

£

>C3

"u

5 O

ANEXE 225

s

>co £ CJ C CJ c >cq t/3 CJ '3

Xi CJ

03

6 2 "

O

c

.

CD O

■I—I c

3

a

•O G

C

J

2 o '5 -4-> C IC 00

3 c £

D

(

Z

I

C

J

<

L

>

l—

O

C

J


W) ca >C0 i-

>03 _3 "a?

Cu

3

£ a

C w

03

CJ 4

—» C

03 <- >

o CJ ca o 2

u ^ £ S

c ca IS *0 o

3 5= £

"fc 53 M d

cj o

CJ 3 ,cd C

f 03

60 _C

J O o cj

"O •ca

,ca' CJ C •o

C

J t_ 03

rj C

CU

3 C

J £ 0

£ 2

B

t a.

-4

— 3 a.

C

J 0

CU

<

4

—

1

3 £ 3

C

J ca C

J aj

0 c 3 O T

3 C

t/

3

"

0

C

J N

0) N

O C

U Li

. ^

C

u

0 >

ca

ir. t/

3 .CJ

O D. 1

d 1

/

3

C

J -4—>- O C/3 (

£

C ca C O C-

£

CJ

c

d

CJ "o. CJ c 'C Q. d u

2 CJ co w c <05 C/5 CJ <Z) CJ

CJ >

CJ cj Q.

o3 CJ "O 0

3 C

J

j-

U

"

O

a. CJ T3 <L> N CJ

c «2 Crt ca c 3 03 CJ "O <4—<

O c >03 CJ c/3 ca

to C

aj > "S CJ

-o cj

ANEXE 227

<73 c/> cj '

— • ■—; ■>ca >ca

^ c/> c/3 .Si - v. £ O O CJ 1— CJ cj -o 2' >

(C

'o 2 u ta -a (Li > O CL

o 2 u '53 a KZ <S) "3

c £ OJ

O CJ >

c0 (U C3

£ 2 -a c

al Cu

n. o ai >c« s 1- 3

03 3 -a 03 -o c

3' -

> ^ ^ = 3 «

c ? 3

> X

c

CJ

c OJ £ DO 03

c £

> <S 

ţ

C «

C

J

O cs "2 'S

OJ

a> _ .> "3

Xi O

3 C .CO B

c .52

O O O Crt

3

CJ 1 C3 s— 0J3 O ă

_3 CL s CJ X OJ

t/5 OJ >

c o CJ cd <D .ii o t/5 aj -a

. - c

.5 =5 C/3- ţg

c 3 c

•c

a

CO CJ C/3 "O 3 <cd C

J

c

CJ 3

IG

CJ "o. X <L) CO 

0

3 O


1 J £ =3» S 5

■fi d O ©

o ON

y> 0) 2 ^ u r-

O 3

.5 c/5 CQ

q ~ ui « R ca

P o ^ s:

~ "C O

| 2

2 2

ti C 'p <

o i

tiO .3 £ >cn U O.

o ~ T:

u

t/j —

3

CQ < oi Cu

00

.2

c/5

ju <L> a >C

S

3 (

D

t.

Q

. £

8 -l «3 X

u a/ CQ L

A

« 3 CA- a CA Q

>c3 tÂ

IC i— O

m

r3 O 3 C/5 —

, o 4> a "-c. .2 3 u —

£ 5

ca U C"

3

ca

>e

s

ca SJQ 3

c O

t/3

El a>

!/i «

o

ANEXE 229

ii c C O) 3

c £

J= =3 0 O .s e £ a3 1 (L>

3

>

'S

P S a U a. CJ

c

t/l

-Q

cd

c/3

H

ac

j-i a>

C O Ui 3 C. B- Cu

 s

o £ CJ

(1J

<D

T3

«

flj

C

8 C/î

N

03 C3 4J

ictf N

N

ca i-l ' £

<L

>

C3

o ii &0 c'

u

t/i

X)

O

• ca •

ca

ca -o

<J> c

a

C

0

>

i

—

ca

c <L>

"O

-o £

<

«

3

3

a

3

o CJ £

e

ca

"

(

U

 y.

t/

>

3

3 ■ —■

c

_

3 3J

o"

c C

J

s;

O

CJ

c.

U tj 1H

c_ —


AM.XK 223

■OJ w

-o b

ca

Zi .2

—

Zi w' y

; o

'/>

a.

5J X C

u

,

T3 aj

&

V- Q.

-O '

2

E

. ca

C

J

t

- "O «

JJ — Tî

JS •03

c. >

0

3

s

—

s zs 2

: b . 2 £ o.

Kt

£ -2 Q» _ C

= i _ o. «= c « 2 ? «1 3 ^ c O «5 -o .

C- ÎJ

t/

î

4

)

C 3

O c. i>

c

s

SiJ p

i

—

C

J

<

c

a £ O 3 '2 £

-3 C

J

■a t/; >

c

a —^

Q c/; <n ca C

J

C 'J

S -

D

CC

i-

P

£ t/î O

2 a. ca



CJ o.

CJ c 3 c o ? « S ca i—

iffl P P

«3 "T3 AS £

'03

c

•

a

s

O

. B ij C

i)

tD "O 0» Q. "S" u iea

P

c

t

> t/

l

D

"

O

CC

c <C3 £ P 3j o T3 

O

3 -a c

a CJ

ta

o

>

0

3

C

1

> </3 "O

£ 3 O

C. <

>nj 3 O "O

O 12 -O 2 <u Q.

t/î _

p £

i2 JD

3 e P ca

iyy

ca

2 u

C

t/3

a. '5 p

m

CA

)

•a)

CJ

ca

OJ

i—

£ -o •ca ca "5

c c Gm ca



1/3

-a

c CJ _ _

ca

<C

3

CJ 3 CJ

3

E

îZ

O

3

u

o

Vi

D.

CJ

u

O

t/i

o

si O

cu 'S c aj*

-a

0- >0

3 > C/

5

> •

O

3 O

<

L

>

C

J

)

 i> o ţs c .a ţ£ ă ^ i c c S <2 £

•ca £

3 ca

T3 £ Q. 1>

o a.

an

ZJ TD o.

i> c_ o

3 3 c 3

CL U.

ia' • > ^

<£ j§

o H

r! 3

£ < c 3

O

<1-1

g -

-3

 <ca c/3 CJ

w OJ

3 ' >

JL> O 3 CJ

C to- > ^ u £

3 ti o ^

'îA- 2 3

34 «£

ca £ ^ e

o £ U 3

■ca o > <

£ 3 CL

aii

a. u

^ 2 2

zs c~ »cs>ca c. £ £

CL, 3 3

£

« _ ^ _ ca ca ca

o a a

2 2 4

ca

3 ca'

C/Î

I—

'o OJ > CD 3

X O

 CJ

CL 3 t/>

QJ <ca R—

-5 £

'H

5 3

>ca ica a

£ £ 

Q

-

« N

c

a <L>

H c

p

-a 3 3

>

Jl» UJ

C/5 "5

c s <

- T3 ca 3

KJ TJ O P

ra C

qj J-1

13 o

£ >ca

3 a o _£ <

SC SC 3 C3 y

Cl O. u < < c/> -

3 î2 C/) *câ

tyî 3 f= —

. Ş E

<

L

> c/î

"2 o tA/ £ O £

— >ca

£ 3 O <

ca ca

H 3 Im C/5

U

ANEXE 227

34

sa

'S £

£

-o c

<ca

a

E >ca L, c -a <ca ţj O i .c

o ~o

-o — o> u. c ta

ca

tj 3 TJ «J

.£

s- o.

t— C £ x sj >

a, E

tu jj c

CJ C.

-o y >2 u

to V, E

5

3

a

.



£ -ca

2 U c

50 J3 «a -o «9

ca o ca tu -o

O

C

3

c.

£ ■o tu

11 1-" cj 3

rd

x» c <L> ̂£ P «2 3 _ d ° y E

CX ,C3

2 UJ 3 oj c td o „,

E - H G SJ

CL

. -

a

e

x 3

.3 ta

c

:a CJ C

jj u >« cj C

3

U c > u

,

0J

c 3 u o c/^ i p c

u

E ta 3 C

<

J '1 8 o -2 S c "O ca >-

c <— O d o

<1J -o

D 1-, a -a

£

O . _

u aj « c o c V. C/

3 CA

o

Xr

c £ £

,. C

<C

A

I/!

ca CJ 'Si u

O O C/J 3 C O < —

U OJ aj o

y>

s

o

CJ >

ca

JL

)

>ta o OJ T

3 c

o )«

oj >

X

CD

CJ

CJ

TD ta

o u 3 v- ta c

3 E ^

C C-

y £ T3

D CJ <



o

a

.

c. >C3

^ o ^ 2 C <D Cu

r < E

T3 > O "O

X! O •ca to c

cj Cl

ANEXE 229

34


.ţc

o o. >03 3 CJ

UJ

226

>c

a CJ in X

c cj

N

2

'S 3 

s

—

CJ ca

> CJ £

UJ N

3 3 3 Q

3J • ^

1

s-

>

CJ

CB "3

( 3

K

S

3'

1

—

Cj

CJ u. ca

N C

J

aa

1) 0

ca 3 «z

i

x>

■c

a

E C

J

OJ

o 3 l/i

t

fl Q

3

ca

P

x' -0

CJ

ţz

O

-o p 3 C

B

1

—

CJ

c 'c. 1

C

T

5

3 0 C

J

c/> ca CJ

CJ c. >

I

— o

•0 «2 UJ

.2 O *— -o £ aj O a a, —

ca £

3

2 >ca

t/

5

CJ

E o Q 1> c. cj tJY OJ -O

3

3 <L> CJ

P O c 3 cj '

X

0

J

«

~a ca

>cb aa ca

CU

T

3

CJ

<L>

0

0 «

8

O

<y> E £ 3 O

CJ

___ OJ 13 CJ

C3

O T5 3 £ iu "O p

t: •CB

E -j ■ CB

f_ <3 c

D CJ R3 C3 13 3 P "

O 3 <CB

ca

<«3 ca

3 

U

J

3

5

fc =-> CJ "O

<D

-a CB >

O -o -a 3

<

c

a

"

O

c

"

O

c O c

-5 W

— - o t/> 3 CL C

/l

p

ca >

u i_

n

IC3 Sil

1

>

T

3 C3

ca 3 3 ea

x

;

3 ca

"

O

3 <

c

d

ij c. « o

£ <5

i_ 3 ■ —

O "O

ANEXE 231

34

p : u CJ M

C/l

1)

CJ

3 CJ <3 CJ

ca OJ o.

•ca '0 l—

(U

:3

0

C

B

2 -a

<n J3

sJ

-a

ca

0 u,

CJ

0

3

CJ 'S <3 CJ

-a

CJ

>

>C

B

ca

£ r2 CJ

ca IT

j

'5

3 IC

S

cn

3

CJ

c 3 £

CJ t_ >

0 tu

C/

l

'3 CJ CL X)

L r

C

J

CJ ca

0 1- OJ

t/1

C

J

M

—

.

)C

B

O

_C

J CL

<S

ca ^

> -o CB ca

CJ ca CJ

.ca" c

■

J

Y

"O

U > 'f2

C

J

ca T3

'C i

—

G

O

CL

O ca i»3

3 ca >cB Q a .s

ANEXE 232

>c<J CJ cj <L» C .

2

"

o

>c

3

ao 3

OJ

CD «3 e.

CD

-o £

I 1 <=

3

cci « .i: — <D

i—

^ cd > ■c S M «1 r- (C0

U t f)

c/> 3■ — O T/>

CC CO

c 3

cc! Oj

I 1 'S

3 C/î c

c ^ E o £ li crt Ş5

te

_

3

Cu

S

2 5c

1 1

T

3

C

3

O

. c/i Oi

O a;

E o

c

u E <3

O P3

1

)

e ■ - _ *;* c3

>es > <u -o «

Cu ,13

3 3 <=: a CL _ -3

OJ M " c

3 "O

O "O

3* 1» T.

& 5 ■ — X

C3£ 3 CJ —

cs "O O

ţ; cj — <3 ~ ,(U

N

K

J

<

D -a u

X) o -a Cu M ÎL

C3 C cD CJ T3

<D y £ o

<4— C/î a C/î «

CJ) o 3

u 4J c

î/î ~3 - N CJ .ti E - <

ţj ^ 103 c/î C. Cu

> -JZ o <

2 o c/5 C+-I

o i—

o

-

CJ) «2 o c ■3

<

D

c

/

l

C

J

' i/y »

« 3 (3

a

C i- - cfl c. ^


>«

s a

*C

■V5

fl es

<5

■w

a> i- > c 3

c u 1 t/5 

c <D c o a S o o tr ><d Cu ><s 3

~ O r3 13 -s ^

CU <L) ed o cj

>-H O >

CQ 3 c

o

u , £ OJ Si

a tU

a „

^ iCS Ci. cr M

* 3

• ăi O

oo <u ' <D O

H U < a hH O H U

ti § a.

i- 3 3 <u 'O 3

■c a



& 5 o

cj v>

c/i ed C

J C/5

>cd

cd 3

eă . . C3

O '£

, &

«d

O

3

3

3

<D

t/l

t-i

>

»

UT

3 O

O C/

l a

<D O

VH l-l cd a. o

(l>

tu cd

M cj e -n > " PLJ ca

o

O

cd <L> I c- 3

V-i O

 .£ 3 a» > o. w

•g ie 0- o 3 O o. -S O

O cd »C3

crt «J c-i in -o o o o ■£ o o i i i 3L i i

3

<D Im C3 N «J X) <D CX »cd o C/3

C

3

Cd

â

 3 ^

X)

c/: ,3 ô

•a O cC X 0

1 B 3 3

<D o 3 3

CU c- Cfl 3

I

«3 &0 cd o. cd C/5

3 crt

<lT

03

O

- - O

J2 — <D £

•tî eo « N O £5 *o

C3 C <2<ed 5 g

a a. ■c o cn cd

â l/l

iţi o 0)

cd T3

 ■4-J cd Vh •«—>

U

O <D 13

o

ANEXE 237

00

6 -

 w «3 o T3 <D

Ş 3 *3

c

a

ea &0 ?

"O t-i o c 3 Cu t/î

a> c/D t/3

>n

j

O

crf

G tu a. G O

WJ x> ca c 3 CU « §

ţ/3 XI

• ca

>ca

W

)

a

>

a>

ANEXE 239

00

 > u >ca

ica t-

a CL,

o u w o

ca >-»-*—'QJ c £Tf

> *sJ3 3 73 4) O - U £ V

£ S- 2 »«a

>ea 1 3

! S G U

o £ u

JJ £ ca *—»

Hi tu

t3 ca tu s E—

u CU tu

tu

l/î t

3 O

3 CJ Z "> JU

"O G <nj

<£ 3 3 ca

t/î tu C/3

a> <L

>

Ui

G rt

TD tu u

»

cu

•ca G eo

C/5

S

t/j 2

G tu

t/î

J3 73

> JU

tu t/î «8

X) c«

N ca

tu 2

C

Q

»ca >ca N o

3 ea '5 aj

G

KJ JU

o O ca £? W

>ca

IA Z c" O Q ca tu

tu t/

D

o x

>

ca • ca • •

>ca a 3 tu

ca o c/5

>ea

o « 13

>ca tj O t/5

s & "C a,

§ « o cx ■•£ Et/>

>ca "

G t- g & ̂ca

tu ca G

G

3 o

»

c

a

o

o s

i i <a o ca

< 8

= <o ca Cu 3 O t/î ea G,

CQ

ca

O

tu T3

ca

Z -g ea

G J2

3

c «o

U OU-

3

O

J

N tu G

6 3 Q

£ ica

T

3

t

u

C

J o

c

a

<

s

o o 0) 08 0> h. c* u 3 «h K8 M fi

a ica i

etf > G

o -3

tu "3 O) a « Si

<

L

>

O o

'3- o

»ca -Ti

tU t: CC O

A N E X E

a s;

J2

231

3 O JD

O CO

y

'o >03

• —i

2 £• y w

-Vi c/î

Q 2 c a C/Î

o. 3 O «a

>

c

a N

C

O y o £

£ H

« 1 C y

s «

V

i D H

o 4> >

o <a u.

O - O tfl

o CL

SS c C ffi a

CO i- 3

O & e 3

s s ca c ° o ■e Q y ca Cu—1 p >ca ^ c ■S &

3 S

y ca N "O

£ < £ « 3 y Q -o


3 i cu■g

s

5 s

£ â O ©

3 y

N y c E

3 Q

— X 3 I—H

■g E2 1 2 g ■ l a z 3 <co 'ţa ^ S 3 c c y c

>c

a

> >ca

CL CV y ' n

y

rs

W3

y a

.B3

lc

y

y

ca

y

CO

y

Q

2*

3

C/î

y

>c

a

C

_y y ta

3 55- trt C/3 _y

m G

, "

C

a CL 3

>ca CL

9 ^

iS y

•O

G

3

Vi ca

C y «

)C0

«a '5

b ca

ca U

b

b O

c

'3 "C

Cu 3

3 O o 2 g

"e/y "O

C

/3

0

"ca

G

y

B

2

y

H

3

*3

S

y

y

> G

y

y B c

a w

>e

a

C/3

y y

y H

G

'C CL 3 y

3

O

Z

e >ca >

c <cd >

3 O

s ca

C/

3

£ -G y y

>

3

>

C

3 0 "cd y T/3

y

1 .S- 'C o crt

CL,

-S 3

S

ea y

3 tJ 3" ^

ca s

— G e y B 2

y y N

>

c

a

3 o -o

c>ca oy >4>

a ~ C3 3 'n B '2

'S

«c ca E

y o-a cc 3

ca, e3 O. ^ fl) c«

y <o y s< «3 S3

G <ca > 3

O

y C

u y -o o c

w 3 ^ • îi y S « C/3 03

« a i£2

.ti- c/î ■ti,ca

•g s 5

'm O 5 o Cu «

- p « w

y H '3 3 \B y y >

>eS y

y ea

s

o o, <

 ca w b

crt

3 o G y - y « .5 G y

î 1 ia ."C D

H

>BJ

Vi '5-

3

ca y G s B H y 'G "O y

ca o, «

3 ii ti ca c

EL o

3 £

242 METODICA PREDĂRII RELIGIEI i ^ ca a y 

0

3 i-

,

a O.

y

crt « c

trt y y y

<

5

"

S

T

y T3 ca G 3

s

ff

u y

T3

>cd


4> -C 00 c CB > w «J -*—» c a

C/î 3 ^ o —

>k) ţ- 3

-7-1

c

B

ca

<

D V-,

e

S

ţr S2 u

£ •ea o

>ca

3 o >

"

O

c

«j

o

4)

o 2 a o CJ

1 Cu 1

o. 3 o

c

CD B ce in

.s '5b

Rt

o,

B

33 O

wj

N

03 £ O

JLJ O 'o,

c« o <3

3

O £

T—f

3

o "3o

CB

"o, a

C

B

C

J

3

O

o

TJ oi

a £ i

c/

o

_C

B

3

C

J

O

5/T CJ cd

3 00 2


CL. CB O

>nT 3

ao

C

B

Cl

,

3

O,

Cf

l 'o

-

3 ea

c/

5

o

>

03

ca

>

3 a

b o

3 t-

<c

e

>

ca >

3

'3

-



>c

e

O

J

C

J ai

c

e

ju

o •4—>

'o.

e

B

o OJ

U

3 a

s

0

>

T3 CB

O. <L>

e

Gnj s

-s-g

00(r, Pj

<L

> &T3

n~ .3| 53S £

& %

&

O

CT3 "" .22

o x ** ao 3 c ace —>

w 3 2

>CS

c O£ co

•ea a

3

d

J

13 .C 00 3 CB

>

P

J

ce -4-»

G ÎS

C/0

N

>

e

0

DO S CQTf ^ ^ ^ 3 a 3

4»

■g t O £

2 & o tr

>KJ a

6 cd o

O ea

C

l. s s tr »e3

cj vi — u



tr

>e3

ii 5 S

u JU (B ™ H — " s o

a> o O. ea ti

« 3

0> o

CU

s cB"ej O M «

o,

T3 t»

0

e

«5$ >

ca

O ^ PQ

ANEXE 245

34

o. x CL

>

>« UI

><S

<1 a>

V5 r-

4» «

V

"3

N

«>■

V aj S

I —

£<• 5 o >« N

0

> O m c

cs o

o <£ >

c

d

N

c

d

0

) O 2

E a, y O

.3 0)

.-fi -a a- c £ >

>03 o t/5

a

>

0

N £

M 5 C3 m oo (N

u


cd aj

<D "O cd cd

C «fa

3

o

O

c/î

<3J 3

CL O u «

t/5 ca

S

cd

î; CL

CJ 3

s T3 

o W

s «

c

s_

ied

«2

t C/J

3 3

O C

t/î

tu

c

s_ <D

CL CL

J3 O '5. c

d

u

e cd CL

£

c 3

CL 1)

>

c

s

C

L

3 -o <D

_3 O "a, cd o

t

c

d N

c

d

co U ăi S2 '§ .2 «E «u

4J U l

i

3

c

a

j

D o a

3 s

"3 cd

_3 O 'H. c

d

J

C

J

>

c

d

O

.

3

■

O

^ CN cd _ £

3 o

0

0 C

c

d

a. >2 ^ 5 CJ O

T

3

Im W

>cd tis

.-3 cd tU CL

C

L

C

d

O

c 

 o

cd u

o O CL <

cd

ANEXE 247


3 C

J O

C

'C a. c

B

C

B

" C

J -5 .3

3

c

B

.ti

.ti

'•

3

o

jj u 4—» 4J

£ O >

3

A

O

J3 CB 4> 5 ao .5 03 C o. o.

— 3

C

J O,

CB G cB E CB

J3 "o 'I cj

'2 a o, 'C cj c/3

ii >

>CB «s CB w Vi 03

3

'

C

B

CJ

s <

>

 >

TU

U T/I >_

s

OJ

> CB

E

o"

—I 3

,

--

4

3

C/>

O "3 3 3

'a, O <CB

CB

o O T—1

CJ '3

3 3 3 CJ CJ 3

u- CB

CB <

S £

•

C

B

C

u

3

•

3 • S 13 bfl C cB > w ea C SS c/3

3 3 O—. •a 2 o s s §

>«

>CB

SN 3 4> c s >CB

1-

O 3 •o c

>cB 00 £ o •CB a 3 "3 tU

t/> = —

^

tt* M >ce

3 ao



JD C/3

O >CB C/3 M 2 •CB >

d> E 3

3 >CB

a 3 -3

ca O

O Q.

ANEXE 251

'

2

c

d C <D | CL 3

JL> >cs c/3 c 5

3 «_

."ti'

[/> >ca

<< 00 «

>cd '2

t B

>

c

cd tS 3

O C .S 3

-S <cd o o C

O >cd

& >cd 3 CL a

® I ca crt ■K c

13 "o

'a, cd CJ

3 Ş

ea oT CJ h-3

-2 

X> ea

(U CL) CL CL C .

1) >cd

cj > Crt n c

1

> E

1 U

A>

•A CB

3 O u. Cu E CU

■

a

1 U.

Cd (U tU CJ >cd V

h C/î cd

O > • 5 £ .cd

CJ

Cr

t

P3 3 e2 crt

a o CJ

a

>

*

T

3


3 c« 1> H

a g

3J £

'S

a> o

ca

o> cd

o

a

>

T

3 £ 3

& U -S w 3! tfl

« g O Q >cc

.3 a 'S > x; «

ANEXE 253

Ui

o 3 ■4—>

c/> o c o cd <L> u Cd N cd £

~ur> <d

1 6

3

a c

d u <4-1 CD u cd N cd -O 1> Ct~

3 c

d

<

u u o

<u ■4—1

3 X 3 CJ <u T3 »

c

d -t

-j

-

£ o ■4—•

3 O £

u

£

s r o s s o ce ZJ u

.s 08 e

*ÎW

Oi 1- 68

u hH H U < O hH Q H U W M § a.

& «

h*

-O

.2 U

3 I

m

C a u HM W * -o

M 73 [3 3 o a o a .2 '

C

o

CJ

o u CU

N

a>

E e 4> OJO V

cd

Q 08 ~ Q

<L> <j

o cd a

c a

cd 3- <D

cd

w 3 3 3 cd

Vi a

0 Q H H



c

d CJ '5b o

£ ■c O* O

o U T!î- <J c w B

3

3

cd o 3 x (L> *o c JO a

8 cd o

3 o. 3 o

fl) ied CJ

§ u

■4-J-

3 -i—> o c o cd N cd X) <D CL

>cd o on cd o Cu

r9 3

2 c

d

U

i

<

4

-

1

O

J u

c

d N Cd X) <

L

> O. cd

2 Cu cd £ ■c a. o <

D

u o CJ <3J CJ


;3 3

I 1 o, H s ^ ^H C

X)

<L> C/3 O <D "O

c <D o ^ 22 5S 5- <D ^ ° r* ^ OJ i-H & -

® 3 cd >cd

>

c

d

c

j

Vi 3 2 cd O, cd O

J U

i cd C/2 CL» U ■4—•

c 3 cd 3 C/3

2 3 <D -4-> c O >CQ O >ea o. 

<

L

) C/3 O. 0) T3

<D

CL

o

-o p o CJ ca

ea t; o s-

fi

<D

I ■u»

<z> UI

O

Cl -a

 CL * 3 HI ^ .22 o u ^ s-i cd

o e

P S 8 §

ca

3 3 O



CO t: «5 43

_D

3

3

a X 0

>

N

O

C

L

(

A

>cd u 3 -5 <UT3 — P cs<cs P >

P cd 2<«S &

ti cd C <D

3 -g- C

1- ti

o •ţe cd O o CL O



P P >cd a cd

03 JP *o >ca

<D T3 >Cd

 CJ .22 3 O

>c<3 u,

U5

>cd C/3

cd QJ

cd CJ

>c

d U,

3

X) O & -2" oiT cj * <D cd" <0 Ui o CL >ed

UI

0 c/> cd P (S 1

.

2

2

V

j

* o

cd

ca >ca >

cd > <s (D "O

O

a 'S <D g £ t Crt)

>ca o O cd T3

S 6 -S "O 2 '5b dj cd Li

GO

>ca

cd

 ca V, ca

>

c

d

u

i c

d

O '5)


a cd UI

ea a

P "C

-0 0

in -6 cd •

_p P a

'cfr C/2

ed .22

p

0 .UI

O

1U

C+

H

ca

Iu

Î3 >ed

4—

>

N

CA P 0

&

Q UI

2

O cd



CL

,

ANEXE 257

s s

£ d O

©

CB

>cd

c

j

c

a

T3 o C ^ u '> u a> Cu

£ O ,3 >cî 3

c .t: a v, --a cj >ca 60

X) ca

o £

0

0

a

3 OJ

o

»

X

>

(

O S 3 t/3

.2 T3 e 3 a

. 1/5 >ca Pt

CL)

«

a

o

o

<

D

U Cu

OJ C/3

u < o

f*

ca

 ca ca

3 U. 3 

u _

c

a 3

O. ca

CJ

tu Ui

OJ

"3 ce

oo 3

•

a a

3 "O O E c

a

3

£ ca

t/5

3 ca

£ a e

a

a

>

CL

)

0 ca

£ 1 u

c

a

t

u

O Cu

o G

,

3

3 C/5

la

c

a

3

 c £ 3 Q

O (*)

° £3 (U o ^ a £ o >

>ca

N

C

C

J

0

)

N '5 £

S 00

cj <

aj O. >ca

2. -3 XJ i-, — o

ca O C/3 Oi

c/> O c 3

O

O 00 Cu ca ° £ Cu -3

ca


tD

t/> <3>

cO 3"3

S Ou i—i N

u CJ

CU O

ca ca ca u CB

VO

:

5 <L) 1)

3 1) &.

c

<D C CU T3

3 t/3

u O

CU

-C -2 Oi

£ 0 cj

3

£ 3 CJ

UI ca

1> U ca O

o Cu

3

£ > £ 0 >

3 ica C/J 3 0 CB

>CB OJ UH 4J

Ul 3-

C/3 3 CJ 0 .£* 3 ca

CO

■

S"

3 CB O

_3 JL)

ca 3 3

CJ

cB OJ <£ £ '•3 ca 3 <D

O

t/3 O

"3 3

E ca 3 Ui

O

"ca

3 0

S_ 0

3 3 3 CB >ca £ O OJ 3 3

r.

CB

tU

Ui " £

o ca aj £ <D

3

co (X

3 tu U, CU

u _o S—

(U

OJ 3 > £

> Cu <D 3

<5 a.

3 UJ

ca _C

J

£ '3 u

ca O

S 00 ^ 0

C •5

ca

£ 5 CB —

I = 3 .3!

>

c

B a

O

. c

a

c

j

cj

o,

ca ^

3 a>

U —

ANEXE 259

N CU c 6 3 Q 3

O c U S 'C i3 « £

13 (O L-I _

cd 3

"3<cd G ■Si >3 > cl



3 w £

3 5

o 3 W Ci. >£3 ̂

£ -- "r

cd LO- ■ —;

•3 6 3

3 «a o .5 -2 3 i *a

cd .n

00

1-

a 1 CB

in

3 £ i O

E

S 3 3 <cd

^ -S •ş *

o

£ ^

a > c CL

cl JS X> £

3

4J cd o

cd tp 3

O > cd '2-

— P

>

G CD O T3

1> KS CL QN ti 3

3 y N CU

c S ^ 3 cd Q -

<e« 5 >KÎ

"cd

O 3 >ct3 O. cd

3 t> O £ i u

3 CL 3 cn 3

cd

-a CD

N

4

>

c E 3

° Q cl £ 3

cd

cd O <cd §

< s . CL

o. 3 T

3 O

ied g 3

X

i CD cn <L> > cd

s

00 G cd >

cd t-i

.2 ,3

gj

'G* O O

3

cd O o

4

) u. 2 c a C/5

cd 4> 4>

i

—

c

d U

cd

cd -O c "o o S -S iS o

3 u -a >

c

d N

cd

c/>

£ *t3 N

- N

i5 3 CC

cd a E<E

1w c

r3

c

*

C3 ® « C/5 _ >cd

c* ° cd £ a

cd O -O

3 CL cd

U

cd T3

•

2

O

CL

cd o

o

0

Z

j> CL £ 4) 3 ' >

3

3 CL _3 w e- cd (/>


xd

oo _ aj cd T-XUl »cdB

to 2

cs 3 

CL

c

2 pri

r

u

3 O C

J

(li

c

d

N G

O

c O

!/

î

G

(Li

T3

u

U

a

r/i

O

a



I—

CJ

cd 3J

£

3 1) U 1

)

r CJ

X O

o -îr CU CJ

3 £ c cd > 3 3 a

U

CL u -a > o G

3 ca £

3

u

c. c X >

O

3

 <UO ° £

■a.

>ţd C/3 CL 00

cu B

JJ « CL cj s/l

ANEXE 261

w

-o

£ « u O «5 OJ

CDU O ^

. Q. U 3 — w <0 T3

N > —

O U O

£ w -2

£ < 3 Q . 3 ■ ~ ca

c

« 3

s & trt y ca 3 E

5

£ 3 .3 'cd

cu

3 X N

CX pj cd -3 CL

J2

*S .2 ,ca 3 <ca

'Sa £ E ^

QO 3 ca 3 i; >ca

c/3 3

3 a>

N — ni

OJ 3

- cd 3 ^ D. o.

X O ca 00 'C

S a.

o -a

U> îi

ca -a 3 N

«J r3 3 £

•ca

Cl

. 3

-a 2 t/> 1) a ca i) -a »cd C/I 3

-

a ca ca CL

3 T3 U "3

3 "3 ca 3

cs

X)


<s

u 3 •3

CS a> u

"£ o 00 N

' Iu <

*3 i cnr

~ ca

£ . 3

c/> u



ca 

£ 2 2 a. cd

c/î cd "c

oo -O

3

C

U NI

 O.

00 cd

nj ™

^ "O

3 3 cd o K>cd cd 3 3 £ £ ,

3 i-

O t3 'cd1

3 O

ANEXE 265

a> fa Ecd fe W3

C. flj

3 E u

•li 5 M SJJ <D

£ ied A. O CJ

C/3

22 'C 3

^ mU c

d

CJ

cd

c»

(D 1-1

cd .9-

0 'ob

'C

B

UJ

Cu 3

3

-3

cd cd

OJ <

D

C0 1

— flj uy '—'

(D

IA cS

-cd Dm

CB 3

"3 £ 3 CS S

0

U >

1 <

D

'CB

.3!

G C/>

CB 3

CB C >

CJ 5 < 6 £

CB £

y 3 aj ccd 3 £ 0

3 K 'cd

3 a>

o «£

c

d

t

u

-

3

tu >

E o >

— ~ ?

-ţ aj H 3 (U)_ a x o S §■ .§

Cu

1—1

C/3

cd

3 o •W C

N C

gj cd

"3 O TT

.5- «

ob u

cd c '! H

00 3

<D

<cd a. S

p 'cd £ 5 *

3 Q

3 <

D

a.

cdcd QJ

'c

aj 3

> rîd

o ^ D. D

J3CJ = .£

rz u > a v —i "5 .2 £

H o

3 

c

d

3

3

X

) "cd 3 "3

_J cd Q. 4-

"Ş S

 C_ -JQ

3

1

)

N

 OJ

OJ

o.

3 _3 "cs1

"O O t/3 £ o

'3

ied —


00

CD >-

— - a. >cd

cd O O si

P OJ

-O

>cd p o C

u cd

O G. c

a N

w c

bX) O cd O



(

3 CJ

C

d

"O

ai o Si Cd CJ


00

c

a

x

> <D

Cu >Cd

a

>cd ti

u O

a c

CL X

ai 3 O

o H « Q

HJ

^ § s: a ̂73 o

O rv ^ o

a. K -c

cd 1

jU c

tU

B

■

e

*>

"5

.

2

C

J

3

< cn


s- 6

3 £

'O 3 tg

ca C

4 ~ T3 w> cd

3 a o

o * h

ri n

e u

o OM L O © O ÎS

■S. .2

« a C3 ■a «3 .2

a.

CN rr> »cd §

4)

00 <D .2 3 o fl

3 0) l-H

>

O P- O a. cd <L>

D

c o

o u o

oo <L> Q

034

o >cd O. cj VI

<D O

O £

cd

CJ i- 3

a> £ O

n Tf Tt

<L) i

3

£ >-c o

> a.

cd

 o o

cd '5

b

i— cd

£ £ o

i—

QJ

i—i <£

£ <L

>

cd cd s- ţf

H

> O cd 'cr

t

u < a <>

—i

W O

£ «5 )-i <

<D T3

>cd o cn cd C 'C >cd

a. cd ţu

£ cd cd >

< c >cd

t-H

C3 <cd >

o 4) C

>cs *« N

O 5 a •o d .2 a

» t ifl ^t ^ tf)

Q ^

u C 3 XJ >cd «50 a

3 c

<cd £ >cd Cu

<£ cd <L> cd

-- C-] ro ITi vi


cd o

•5 3

cd cd cd Ir,

O cd 5 o - Q c/> U

o « 4> V u V ■O

A

« ° C ' T! »

t/> rjY V O

B "3 H

o> 3

-w G ÎS W

3

T3

<D cd T3

3 ied IS o

C/5

cd <D cj

'C o c/5 3 cd

3 cd u

'c/5"

<D 'cd

H -22 <L) ■4—• 3 tC 00 cd

§■ & O

° « 3 tcd 'cd ,a>

cd 5 3

I ̂ 3 C/5 3 X (D

cj <D u. O CJ

o u

J ce u Gt

o

i- C5 O s 'u <a> > a> -O .2 u

s U G & y

ce ■o

H U <

g

s H U w hH O g

o

O u Oh rn » r^)

— "m u a> c o> SUD

cd O

c 3 CJ cd

a> & J3 3 >

c/>

cd o

'C <D > <D T3 OJ -t—>- CJ o -J

X) cd &

CJ

<D -t-> ■ ^ 2 >

3 -o O

ir

i

3

Im

îS C/5 Cd

 i t/

5 3

. ' (D

re

c U 0) 3 3

.■

3

3 CL

t: > cd

<L>

•O <D O <L> T3 JJ

3 ied >cd >

3

s (

D

c

d

cj OJ

— <L) i— cd O o 8

o e 3 3 <D a.

AN1-XF 271

S 9- O >cd _ o - >cd »cd >cd

Cfl C/5 c/s

Vi V. O O O

3 a S

<d -O cd

X

<L> cx

« lî O cd

3



_3 T3 .3

3 H <D

3 3 IC

N CO

8 U 3 CJ C/5 3 'C

3 o


 Oi B C

d Ui

a >Cd

>Cd > <s ■a <«j o O § o

3

fi o

U

i

O

«

î

<s D fi "

3

H u, _o "S

ic cw cd fi cd t: o

CL <D >

CJ 3 "O

> .2

11 ■ u c/v- ■ £

^ fi >cd

Ou

CJ cj O

> .Cd3 00 2

o

cd "O

>

JJ ed

3 ^ O > U

 a « Si W

—

s 5

-o â O o

AN1-XF 273

cd cd

cd O crt oi

s c

11 c 4J a. o C/3

»« o

OO JJ

3 Cd

O.

4J C/3

c" cd N cd

4

J N

x cd îf

i CU

C

cd

CL

B

>cd N cd

4

>

cZ> Ifi <

O

Z X cd

ANLXfc 24"

■o

tu s

<d —

UJ . -U

c

cd

£ o >cd

w >cd

3 -O

t: i> >

CD 73

« UJ £

 !3 1) 'o > -Si w

3 D

T

3 3 cu

cd

u jy "E. £ o o

Si 'C o c/l > JD OJ

3

3

 "cd* c/

l

ii S-i

(U 0 > -O 3 CU C O X O

CJ 

OJ

—

(U

-0

-Si 2 aj

»ed c

£ >

3 3

3 0

3 3

3 3 CU Cu

C/3 C/

3

aj — -3 ea .£ : cu .2 3<L> 0 3 <l> ^

3 Q.

aj

OJ -3 "3 3 3 !3 'C c. "3 F? " £

>Cd

O

N

U

« 3 b

3 > C"- C -3

ANLXfc 24"

D CX cj <

>

_cu £ 3 2

cd 3 O T3 cd CJ

a> > ' £

CJ c/j

a> >cd CX, x> CU o ti

3 T3 C O CJ 3

c

d

a

j >

-

1 cd

SJJ )f3 3 Cu 3 3

X

5 f

lj u

, a> cd

o .Si a >ca o >cd cd

> O

u O

J

u cd

U

aj a> 1- Cd O

"" 'c > tS < ^ . -3

3 

3 O « £

1—

o c^-i

1

/

3 C

L

) C

U

l

—

CD

O. x CU X

o >


cu "cs ^ ^ s §

7 ^

0

) C

u



c

d

N

«

3

2£ CU 6 o O

c tc u -o 3

"O

3

3

C

L t/3 >Cd

a

<

L

>

>

c

d "o N .S ju tu

w w X) cd

X) cd

C/1

2

u CL

s o o cd

Cd £

H

■c ia Cu 3 C/l

£ cu o. t/

2

c

u

"

O

3

cd

u B ' > 3

a a> o aT 3 Cu

•cd cd

i- 3

t/> £ t/3

 3

o >cd C 3



C

d

C

J

IU' CL

>Cd

T3 3

O < 

3

-o O £ >

(U

>

4J 1J >cd N CO

 »-

CA

£ >Cd >

« t/>

O 

"c3 3 id OJ trt

-o a> cd

jy >-

 3 O

3

a

3

-o >ts £ a> x U

-a

£ <

5

3

i

u

X U

 <&

Cu

Q £ Z - -3 !U

CC

N

O

c c3

33 £

*CJiS QJ ~

u. 3 CL N

A N K X F

........................................... O « —;C

3

0

>

c 3 >Cd

00 ̂ «

O o>

I * Q. C/

2 >cd

«1

Cfl

CQ U4

O O < i/y E

Cd u

V- >cd

o C

c 3

0)

v-

Cu

£

o cd

u 4> >cd

cd £ o

3 CA 'o >cd 00

o c

s"

c

3 u.

£î

■3

4>

aj

cd 4)

£ o

O

crt £ 4) u ffi o

_3

cd

O u. C/5

CU

' >

• 3 w

tu H-

u f—

C/3 crt-

«5 C&.

H w W

Oi

U on


<L> "U cd

I >cd

a CJ

(N d) 3 'w

v> (D

:3 00

a >cd

ied > 3 cd —

G OJ cd

H o T3

•o

< <L>

o u cd (U O O _ 3 v O o — M _cd 3 o £ c c.

S

>cd cd

c

3 X!

D

 G 00 o c

o

O

J

5 >cd o "cd

G <4-1 00 3

3

3 a cd CJ

i

—

cd

u

-

O

3

vy cd 3 N <D

£ S s-

H

3 3 3 £ o Q c

d

a>

u cd u cj 3

£ cd |

'5 s-

H

£ U S ^ w G ts oo cd >cd 3 cd O Vi <D Dh .2 3

cS 3 >cd £ <

D

e/

3 c

d

<L>


« j_

<N rO 2 <—i — G 3 £

O

O

3

3

Q

cd

3 c

£3

3

3

ce a 'o c

<D cd o

3 L)

Pu <

— r) r*-, rt m o r- se

N V u c

'-6

1 1 n t; W

cd

>cd > cd

E— 3 "O

3 IZ cd o

Vi<D 2 3 •c > £3 G

3-, o ia rs) 3 —' Uî

3 E 'C & c

5J G nj O U! t-<

OJ

Pu <

D

V

. s 0} 3 3 XI

ANEXE

METODICA PREDĂRII RELIGIEI 252

ANEXE 253

c

a

S

i ca O 3

cj

QJ -3

»cd" 00 c- . C :3

o <t> CL

ca" CJ

.ca

I-I £

3

£ U CJ

LO r^j

m

t-

r-

u

n

<

N

m m

N (N (N o' o" o"

io Ln in (N N (N o o" o"

tn in <N <N o" o"

o

£ ca CL flj T3 3

Ui

c C/5

— t/3

?î CL U o

o ca

§ £ £ 

c

d CL

cd

f £ >

c

d CL

C

3

c

d

C3 "3

1> UI rg r^ o" cT

>

c

d

c

j

t

n

ea OJ

X 3

- !8 «5 >co

>co X O

"T3 in CN

<N

3 Cu

<cd > >C0

X ICO CO cd s O »< 1- CtJ

O - ^ 3 . c c/> >cd "a X >ed «

c y a 3 <5 -c co {2 -- 4> ^ CO .cn CO

co X CJ

CIO io o"

o"

3

CD cx 2

o X)

1

)

-

a

>cd a.

c

d

o



3 t

n

C

O

'3

3 î5 CO cd 3

H

<D

s 'C O. O U

o

■

5 o H

tu CU

z tj

S c

tu Cu

H O DtS

< 1

in

O K

[JL

QJ

CJ c

w

CX

z UO Tt

ffl r-'

i

un

H «

Z o

G

w 3

0 CU IO

E

D <0

co l

>

'•C ■Ki

« w

c Cj

ffiî» 3

<3

O £

ANEXE 257

3.4. Proiecte didactice pentru lecţia mixtă PROIECT DIDACTIC

I. Date generale

Data: ...

Şcoala: ...

Clasa: a IlI-a

Disciplina: Religie

Titlul lecţiei: Saul şi David

Tipul: Lecţie mixtă

Durata lecţiei: 50 de minute

Ob iecti ve op era (iona ie

La sfârşitul lecţiei elevii vor fi capabili:

- Ot: să povestească, pe baza diapozitivelor urmărite şi a explicaţiilor, modul î n care

David a fost uns rege, fară a intra în amănunte;

- O2: să rezolve corect tipul de problematizare referitor la recunoaşterea adevăratului

Biruitor în lupta dintre Da\td şi Goliat, în urma discuţiilor;

- O3: să aprecieze comparativ comportamentul lui Saul faţă de David şi al lui David faţă

de Saul. în urma explicaţiilor primite;

- 04: să enumere cel puţin patru dintre faptele minunate pe carc le -a făcut David în

timpul domniei sale. în urma prezentării vieţii lui;

- Oş: să relateze în ordine cronologică cele două întâmplări din viaţa lui David care l -au

determinat să scrie Psalmul 50;

- Oft: să indice corect pe hartă localităţile şi reperele geografice amintite în lecţie;

- O?: să-şi manifeste dorinţa de a rosti ca rugăciune Psalmul 50, cel puţin în Postul

Mare;


25 6

ANEXE 259

34

- Ce obligaţie au avut cei care le-au primit? (Să le îndeplinească.)

- Ce s-a întâmplat cu cei care nu au făcut acest lucru? (Au fost pedepsiţi.)

4. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

Astăzi vom vorbi despre Saul, primul rege al poporului evreu. Acesta a fost

pedepsit de către Dumnezeu pentru că a încălcat din mândrie porunca divină, şi

despre regele David, din momentul în care a fost uns rege, până la moarte.

• Profesorul scrie pe tablă titlul lecţiei, iar în timp ce prezintă obiectivele propuse,

scrie ideile de mai jos şi indică numărul de rânduri care vor fi lăsate libere între aceste

idei, pentru a fi completate în etapa fixării cunoştinţelor.

- Saul, primul rege al evreilor;

- Samuel îl unge pe David rege;

- David slujeşte regelui Saul care era cuprins de un duh rău;

- David biruie pe filisteanul Goliat;

- Saul doreşte să îl ucidă pe David, din invidie;

- David nu se răzbună pe Saul;

- David ajunge rege;

- Păcatul lui David este descoperit prin proorocul Natan;

- Dumnezeu îl iartă pe David;

- Sfârşitul vieţii lui David.

5. Comunicarea noilor cunoştinţe

• Profesorul poate utiliza un set de diapozitive, în etapa comunicării cunoştinţelor,

alternând prezentarea acestora cu folosirea hărţilor Palestinei Vechiului Testament şi

a Ierusalimului Vechiului Testament. Prezentarea imaginilor poate fi întreruptă de

alte explicaţii.

Primul rege al evreilor a fost Saul. După ce erau aleşi, regii erau unşi de către

prooroci cu ulei sfinţit, după care urma recunoaşterea de popor. Saul a fost uns rege

de către Samuel care îl şi învăţa. Datorită faptului că Saul n-a ascultat porunca lui

Dumnezeu, în locul lui a fost ales David.


Tema Imaginea Comentariul profesorului

discuţiei proiectată

Samuel îl Ungerea Samuel a fost trimis de către Dumnezeu în

unge pe lui David Betleem, în casa lui lesei, să-1 ungă rege pe fiul cel

David rege, de către mai mic ai acestuia, care era păstor la oi. David era

iar apoi Samuel un băiat voinic şi războinic, "bălan, cu ochi

acesta este frumoşi şi plăcut la faţa'' (1 Regi 16,12). Samuel a

chemat la luat vasul în care era ulei sfinţit şi l-a uns pe David

curtea lui în prezenţa fraţilor lui. Duhul Domnului l-a părăsit

Saul care pe Saul şi S-a aşezat peste David.

era cuprins Saul a fost cuprins de un duh rău care îl chinuia.

de un duh David a fost chemat la curtea lui Saul, pentru a-i

rău cânta din harpă în momentele de tulburare. Saul l-a

îndrăgit pe David şi l-a făcut armaşul său.

Lupta David îl Filistenii, care se învecinau cu evreii, au vrut să le

dintre învinge pe cucerească regatul şi au adunat oştire mare. Din

David şi Goliat mijlocul lor a ieşit un luptător care avea înălţimea

Goliat de şase coţi şi o palmă (3,12 m), pe nume Goliat.

Acesta a cerut din armata evreilor un luptător pe

măsura lui. Războiul era câştigat de poporul al cărui

reprezentant câştiga lupta. înarmat fiind cu puterea

lui Dumnezeu, Cel care fa ajutat de atâtea ori în

lupta cu fiarele sălbatice care îi prădau turmele,

David a mers să îl înfrunte pe Goliat. Armele şi

îmbrăcămintea lui erau simple: o praştie cu cinci

pietre şi toiagul de păstor. In locul armurii, cu care

nu era deprins, a preferat hainele lui de păstor.

- Ce credeţi că s-a întâmplat? (Elevii răspund.)

- Cum explicaţi că David, un copilandru, l-a biruit

pe uriaşul şi puternicul Goliat? (Elevii răspund.)

In urma acestei victorii, poporul a început să-1

îndrăgească pe David. Acest lucru a atras mânia luî

Saul care a încercat să îl omoare.

ANEXE 261

Saul îl Saul Intr-una din zile, David cânta la harpă deoarece

duşmăneşte aruncă pe Saul îl chinuia şi îl tulbura duhul rău. Datorită

pe David lancea spre invidiei care îi stăpânea inima, Saul a aruncat cu

David lancea asupra lui David, dar acesta s-a ferit şi a

scăpat cu viaţă. In urma acestei întâmplări, David a

fost nevoit să fugă în munţi şi în pustiu pentru a se

ascunde de la faţa lui Saul.

David Saul a poruncit unei armate de trei mii de evrei

cruţă viaţa să-1 caute pe David. In pustiul Zif, David a intrat în

lui Saul cortul lui Saul pe când acesta donnea, i-a luat suliţa

şi vasul cu apă, dar acestuia nu i-a făcut nici un rău.

Era a doua oară când David a cruţat viaţa tui Saul.

Văzând bunătatea lui David, Saul şi-a cerut iertare

şi i-a promis că nu-i va mai face rău.-

Nu după mult timp. Saul s-a sinucis pentru a nu

cădea în mâinile filistenilor, în lupta de la Ghelboa.

David David este La şapte ani de la moartea lui Saul, David este

ajunge rege recunoscut recunoscut rege de către bătrânii poporului şi apoi

rege este uns de către aceştia "rege peste tot Israelul"

(II Regi 5,3), deşi nu avea decât treizeci de ani.

Primii şapte ani şi jumătate a domnit în Hebron.

apoi s-a mutat la Ierusalim.

Turnul lui Ierusalimul a devenit capitala Israelului. Aici.

David din David şi-a construit o adevărată cetate, iar un turn

Ierusalim al acesteia se păstrează până în zilele noastre.

David în Ierusalim, David construise un cort în care

dansează în urma să aducă chivotul Legii care fusese capturat

faţa de filisteni. Pentru aducerea chivotului, el a

chivotului organizat un alai care avea în faţă un grup ce cânta

din tot felul de instrumente muzicale. In fruntea

alaiului era David care cânta şi dansa înaintea

chivotului Domnului. El a rânduit slujbele


dumnezeieşti, a împărţit preoţii şi leviţii în câte 24 de cete şi a

alcătuit psalmii care urmau să se cânte.

Cel mai cunoscut dintre Psalmii lui David este Psalmul 50.

Acesta a fost scris de către David în urma păcatului pe care

l-a făcut şi care i-a fost descoperit de către Dumnezeu prin

proorocul Natan: David s-a îndrăgostit de soţia lui Urie, cel

mai vestit general al său, a păcătuit cu ea, apoi l-a trimis pe

Urie în luptă. Acolo, acesta a fost ucis. David s-a căsătorit

apoi cu Betşeba. Dumnezeu l-a trimis pe proorocul Natan

să-1 mustre pe David. Pentru că regele s-a căit pentru

păcatele săvârşite Dumnezeu L-a iertat.

David a murit după patruzeci de ani de domnie. Moştenitorul

tronului a fost Solomon, fiul său.

6. Fixarea noilor cunoştinţe

• Elevii vor completa în caiete spaţiile lăsate libere, pe măsura fixării cunoştinţelor.

- Cine a fost primul rege al israeliţilor? (Saul.)

- Cât timp a fost Duhul lui Dumnezeu peste el? (Cât timp a ascultat de Dumnezeu.)

- Pe cine a ales Dumnezeu, rege în locul lui Saul? (Pe David.)

Povestiţi modul în care David a fost uns rege. (Elevii povestesc întâmplarea cu

ungerea făcută de către Samuel în cetatea Betleemului.)

- In ce împrejurări a ajuns să fie cunoscut David de către Saul şi de către popor? (David

îi cânta lui Saul din harpă atunci când duhul rău îl chinuia, iar poporul l-a cunoscut când

l-a biruit pe Goliat.)

- Cine l-a ajutat în lupta cu Goliat? (Dumnezeu.)

- Care au fost consecinţele acestei biruinţe? (Poporul l-a iubit, ceea a dus la atragerea

invidiei din partea lui Saul care a încercat să-1 omoare pe David cu suliţa.)

Păcatul şi

pocăinţa lui

David

David şi

Natan


• Profesorul va prezenta elevilor Psaltirea. Elevii vor citi Psalmul 50 sau îl vor

audia de pe o casetă.

8. Evaluarea

• Profesorul evaluează răspunsurile.

9. Activitatea suplimentară

• Elevii vor citi II Regi 12,1-14 şi vor învăţa Psalmul 50.

10. încheiere

- Ora următoare vom vorbi despre regele Solomon. fiul lui David. • Se rosteVte rugăciunea.

• Profesorul salută şi 'iese din clasă.


Obiective formativ-educative:

- Oi : să urmeze în anumite împrejurări exemplul de credinţă al acestor doi sfinţi,

raportat la societatea actuală;

- O2 : să cinstească în fiecare an ziua de 21 mai, prin participarea la slujbele

religioase;

- O3: să se roage stăruitor, Sfinţilor Constantin şi Elena, pentru ca ei să-i ajute cu

sfintele lor rugăciuni, având convingerea că sfinţii sunt mijlocitori către Dumnezeu.

Strategia didactică:

- mijloace de învăţământ folosite la lecţie: icoana Sfinţilor împăraţi,

imagini de la Locurile Sfinte, imagini cu lemnul Sfintei Cruci, harta

Imperiului Roman în secolul al IV-lea, tabel cronologic;

- metode de învăţământ utilizate la lecţie: povestirea, descrierea, explicaţia,

conversaţia, exemplul, deprinderile morale;

- forme de organizare: frontal şi individual.

Bibliografia folosită la lecţie:

- Rămureanu, I., Istoria Bisericească Universală, Voi 1, ed. a IH-a,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987, p.

149-155;

- Acatist ier, Ediţia a II I-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

B.O.R., Bucureşti, 1987, p.525-538;

- Vieţile sfinţilor pe luna mai, Editura Episcopiei Romanului, 1996,

p.395-404;

- Proloagele, Voi. II, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991,

p.772-774;

- Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991.

264

ANEXE 265

34

II. Desfăşurarea lecţiei:

1. Moment organizatoric

2. Verificarea cunoştinţelor din lecţia precedentă: verificarea activităţii

suplimentare şi a lecţiei de zi;

3. Pregătirea pentru lecţia nouă

• Profesorul va încadra liturgic această lecţie.

- Am învăţat în anul trecut despre persecuţiile la care au fost supuşi creştinii. Puteţi să

spuneţi numele unor martiri? (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfanţul Mare Mucenic

Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe etc.)

- Cine dădea ordinul de persecuţie? (împăraţii romani.)

- Vă amintiţi numele unor împăraţi romani persecutori? (Nero, Deciu. Diocleţian etc.)

- Astăzi mai sunt persecutaţi creştinii? (Nu, deoarece există libertate religioasă.)

- Cum credeţi că s-a ajuns la situaţia de azi, în care creştinii nu mai sunt persecutaţi?

(Cineva a oprit persecuţiile.)

într-adevăr, a existat la începutul secolului al IV -lea un împărat roman care a oprit

persecuţiile în urma unui semn pe care l-a primit de la Dumnezeu.


Acest împărat împreună cu mama sa au ajutat foarte mult Biserica. Ei nu sunt

alţii decât Sfinţii împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, din viaţa cărora vom

studia astăzi cele mai importante evenimente şi fapte.

• Profesorul scrie pe tablă titlul lecţiei şi prezintă obiectivele propuse, în timp ce

prezintă obiectivele, el scrie ideile de mai jos şi indică numărul de rânduri care vor fi

lăsate libere între aceste idei, pentru a fi completate pe parcursul expunerii.

- Familia lui Constantin;

- Convertirea lui Constantin;

- Biruinţa asupra lui Maxenţiu;

- Constantin cel Mare - ocrotitor şi sprijinitor al creştinilor:


- Găsirea lemnului Sfintei Cruci de către mama sa, Elena;

- Sfinţii împăraţi - ctitori de biserici;

- Sfârşitul vieţii Sfinţilor împăraţi; 5. Comunicarea noilor

cunoştinţe

Tatăl Sfântului împărat Constantin s-a numit Constanţiu şi guvernatorul

Britaniei. Acesta era un om bun căruia îi era milă de ere; şi nu îi prigonea, aşa cum

se întâmpla în ţările din răsăritul Euro; împărăteasa Elena, mama lui Constantin,

aştepta ajutorul lui Dumne; chiar dacă nu se poate spune că era creştină de la

început. în ace; atmosferă familială creşte şi tânărul Constantin.

După moartea lui Constanţiu, Constantin ajunge împărat peste o parte a Europei

de Apus. Peste cealaltă parte, domnea împăratul Maxenţiu. rudenia lui Constantin.

Maxenţiu dorea să stăpânească peste toată Europa de Apus, iar pentru a-şi pune în

aplicare planurile începe să-şi strângă armata, cu gândul de a cuceri partea pe care o

stăpânea Constantin.

• Profesorul poate utiliza o hartă care prezintă Imperiul Roman în secolul al IV -lea, spre

a fi localizate de către elevi, la momentele potrivite. întinderea imperiului şi localităţile

amintite.

Oastea lui Maxenţiu era mult mai numeroasă. Văzând acest lucru. Constantin

s-a rugat lui Dumnezeu să-1 ajute în luptă. Dumnezeu i-a trimis semn că i-a ascultat

rugăciunea. Pe cer a apărut o cruce deasupra căreia era scris: "in hoc signo vincef" (în

acest semn vei învinge), iar noaptea i s-a arătat în vis Domnul Iisus Hristos şi i -a

poruncit să pună acest semn pe toate steagurile armatei sale. A doua zi, cu ajutorul

Sfintei Cruci. Constantin a biruit în lupta cu Maxenţiu.

După aceste evenimente, credinţa şi viaţa religioasă a lui Constantin s -au

schimbat. Din tolerant, a devenit ocrotitor şi sprijinitor al creştinilor. Se poate observa

acest lucru din următoarele fapte:

- Ia câteva luni după victoria asupra lui Maxenţiu, prin Edictul de la Milan din ianuarie

313, a oprit orice fel de persecuţie împotriva creştinilor, declarând creştinismul "religio

licita" (religie permisă) în tot Imperiul Roman;

- a mutat capitala la Constantinopol. deoarece dorea o capitală creştină pentru Imperiul

Roman;

- a dispus convocarea Sinodului I Ecumenic la Niceea (325). pentru combaterea ereziei

lui Arie care afirma că Domnul Iisus Hristos nu es te Dumnezeu adevărat. împăratul a

ANEXE 267

participat alături de cei 318 Sfinţi Părinţi la unele şedinţe ale sinodului, îndemnându -i

pe toţi să păstreze dreapta credinţă:

- a poruncit transformarea templelor păgâne în biserici;

- a înlăturat legile contrare moralei creştine: răstignirea, flagelarea, arderea cu fierul

înroşit etc.;

- a stabilit Duminica, sărbătorită de creştini de la începutul v ieţii creştine, ca zi de

odihnă pentru toţi supuşii săi. în anul 321;

- a preferat în funcţiile înalte pe creştini, în detrimentul păgânilor;

- a dispus construirea de biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul imperiului;

a susţinui şi încurajat strădaniile mamei sale, împărăteasa Elena, de a căuta la Ierusalim

lemnul Sfintei Cruci. Pe locul Golgotei, împăratul Adrian dăduse poruncă să se

construiască templul zeiţei Artemida. în urma săpăturilor au fost găsite cele trei cruci.

Dumnezeu a făcut ca atunci când au fost scoase la lumină, să treacă pe acolo un car

mortuar. Patriarhul Macarie le-a poruncit să se oprească, apoi a at ins cele trei cruci, pe

rând. de cel mort. Când acesta a fost atins de Crucea Domnului, îndată a înviat. Pe locul

unde a fost găsită Crucea Domnului, împărăteasă Elena a poruncit să fie construită o

biserică. Ea a mai construit în Ţara Sfântă şi alte biser ici. în locurile de aducere aminte

a evenimentelor din viaţa pământească a Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Sale

Preacurate. Sfânta Cruce a fost arătată poporului şi apoi a fost pusă într -o raclă, ia

Ierusalim. Nu după multă vreme. Sfânta Elena s-a mutat la Dumnezeu.


• Profesorul va arăta elevilor imagini de la Locurile Sfinte şi imagini cu lemnul

Sfintei Cruci.

Simţind că i se apropie sfârşitul. împăratul Constantin a cerut botezul

creştin şi a fost botezat, cu puţin timp înainte de moarte, de către episcopul Eusebiu al

Nicomidiei. La câteva zile după aceea, şi -a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.

Datorită vieţii şi faptelor lor, împăratul Constantin şi mama sa. Elena, au fost

trecuţi în rândurile sfinţilor.

In icoană. Sfântul împărat Constantin şi mama sa. Elena, sunt reprezentaţi în

veşminte împărăteşti, ţinând Crucea Domnului.

• Profesorul le arată icoana sfinţilor.

• Pe parcursul expunerii, elevii vor fi îndrumaţi de către profesor în luarea notiţelor,

astfel încât la sfârşit, să aibă în caiete un rezumat al lecţiei. 6. Fixarea noilor cunoştinţe

- Cum s-a numit împăratul roman care a oprit persecuţiile împotriva creştinilor?

(Constantin cel Mare.)

- între ce ani a condus Imperiul Roman? (între 306-337.)

• Un elev numit de către profesor va completa tabelul cronologic, introducând aceste

date: Sfântul împărat Constantin cel Mare (306 -337).

- Cărui fapt se datorează atitudinea lui, faţă de creştini? (I s -a arătat pe cer semnul

Sfintei Cruci ... .)

- Cum se numeşte actul prin care creştinii au primit libertate? (Edictul de la Milan din

anul 313.)

- Ce alte fapte a făcut? (Elevii enumără faptele împăratului Constantin.)

- Cum se numeau părinţii lui? (Constanţiu şi Elena.)

- Care a fost atitudinea lor faţă de creştini? (Nu îi persecutau.)

- Ce fapte minunate a făcut mama sa? (A găsit Crucea Domnului la Ierusalim şi a dispus

construirea de biserici.)

- Cum a fost sfârşitul vieţii lor? (Un sfârşit demn de adevăraţi creştini.)

268

ANEXE 269

7. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Cum apreciaţi faptele împăratului Constantin? (Elevii evidenţiază faptele şi

virtuţile sfântului.)

- Putem să asemănăm atitudinea lui faţă de creştini, cu cea a celorlalţi împăraţi

romani? (Nu, deoarece, ei erau păgâni şi îi persecutau pe creştini, pe când viaţa lui

Constantin a fost viaţa unui adevărat sfânt.)

- Aşa este. de aceea a şi fost numit de Biserică, Sfântul împărat Constantin cel Marc.

împreună cu mama sa. au fost trecuţi în calendarul creştin şi sunt sărbătoriţi în ziua de

21 mai. ziua în care Constantin s-a mutat la Domnul.

- Cum credeţi că putem urma exemplul acestor sfinţi, ţinând cont de faptul că noi

trăim într-o perioadă istorică de libertate religioasă? (îndemnându-i pe alţii să

păstreze dreapta credinţă, străduindu-ne să ducem o viaţă plăcută lui Dumnezeu,

ajutând la construirea bisericilor.)

- Cum îi cinstim pe aceşti sfinţi? (Rugându-ne lor, mergând la biserică în ziua de 21

mai.)

Profesorul poate să citească din Proloage cuvintele Sfântului împărat

Constantin care s-a pogorât din cer şi a vorbit cu Paisie Pustnicul (p.774), sau să

rostească, împreună cu elevii, rugăciuni către aceşti sfinţi.

8. Evaluarea

• Profesorul evaluează răspunsurile date de elevi.


Profesorul poate să indice elevilor lucrări din care aceştia să afle mai multe

amănunte din viaţa Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.

10. încheierea

- Ora următoare vom afla implicaţiile Edictului de la Milan în dezvoltarea

ulterioară a Bisericii. • Profesorul şi elevii rostesc rugăciunea.

• Profesorul salută şi iese din clasă.


.5 3 S-i

O c/î ^

O S-i & .2

* N O Cu M

«

a>

s « .îi c

cjj <« --- ■ c»-»

13 ^ Cei

> cd cd crt jd O Q

^ £

CL

CJ "cu

cT c Crt-

c a 3 O

-n 'C c o >d -2 > ,o

cd •cd CJ

cd

CJ +-> CJ OJ

CL G c/î 0

o Cu O i-i CL

B T3

cd' O

'C 

O cd

>cd 

C

L

) s—



cd cj 3 -o <D

v C5 ■o

tj — O u a*

CS î-

s 6X) cu ■w f ca

Q « ~ Q

•S -a <2 

a

O

0 S

■a

Im

s c "53-

u 4>

1 Cfi

s es s»

■o .2 JU

s u ■w s a* a.

H U < O 5 H u w

o Cu

t/> o C

O c "O

C/> CJ

!—

C

J c

d C

JJ

3 1

— cu -o CU x: cd

U

~ o fe

m cd

c/> cd O G 3 CJ

c

d

£ 3 c

cd c GJ C CU

C cd CL cd ca 

c CL —

« c w O c'

O O <— >cd

»cd

>ca >cd crt

crt

O O O O CU -a

.2 c

d'

c

j

"a. x <L>

c

d'



*o .. c CJ '—

Cd

^ 3 ^ O

3 ^ 3 c/>

S 2 w c

cd o %

3 —:

cj cd >_ -s

> '•3 H

'crt- C3 u. 3 O

CU

ca ej u. cd

c OJ

£ 3 CA cd

CJ <D Cl cd

Cu 3 cd

'C O

<

cd

c

j

CD "O

c/l

C <cd r- c >cd' >

<s R .a « «

t/3 T3

o u O) T3

a a* E a» £

ii o'

4) « U C ~ © 3

o 3 -O O a «5

© CS

J

jM "Sa> a « £ ti -

PQ

ikJ i— & ** ^ <D O tz> O

y a m o

-- .3 £ ■—I f \

o

JyO OOJ c 3 C

Q. W

CQ

c

3 Q.

"O rt O

CQ

ON

CT

S

1 ^

3

CO

.o

<

iT

c

<«

c

c

o

Pi

tu

X

o

T3

O

O

♦

«m

.22

'B,

o

u

C/5

'5-

ua

CC

V.

3

"■

o

w

K

O

O

O

a

o

a

S

o

Cj C

ai

GJ

D

o

O



oi

<L>

V-' u « 03

4i

i

m « s- 9 £ c/> O

3

O

i

f

f

l

d

3

4

J t-

i

P

-

£

—

U

E «

o .a l/l C £ <S o£? D. O

X

O

T

3

O

t

î

O

C rs >JD

ffl

■r D. ** rs ii o ii £

CJ}

o

s

• A o G "C oo 2

4> ■o £ e V E Oi -o



1

-

1 

t-<73 cd rj

O ^

E o -O

O t/î

c e C/l

(

S

C

3

TD CJ _o «

CJ c cu E c

a

O

E O

ca

P ca — «

E c

o —

£

c

a

j w C

"O = Î2 o S « a> <u ££

4» C =^ <— c/i

OQ «

OQ «<3 .E cc CL .2

C

Q

-

O E

OQ «3

«

a

a

o 3

C CJ

rt Q o

0J

"O

o C

l

C

d

E

OJ

C

L

ANEXE 275

s:

a

a £

"ca £ cj £

«

J

3

4 > N

CJ oo >c

e

cu c rs >

c a. o Cl

 ■

a

c

'E 3 • E - 0 -t u ri

c cl 1 < O. iJ-


O OJ c —

c

a

O

J c/1

3 0

2 £ c/l £ '

B

c

a

03 "



isi <si

>ca O o a.

O ffi D

ANEXE 277

3 c sra

3 C

O Q o

2 'I

'ir

o <y >m

& 3 « £ ~p

.O —

3 u

^ i 3 t?.03 __ cC

•j> «J ICC ^

PQ c

X 3

. _ ■ Zi -Ji E CJ

c jj o

c '3 H

— c uj 3 O : =

03<J W £ h

C 03 ~ . 2 CJ c trt-

o c ied

£ 3 3 h _ c <- CJ

« CU

3 Q.

-J 03 ca 'c S o

CO «

CJ .c

« Crt LE > «J

CJ

C-

3

C 3 O CJ

— i

S c X CJ

C3 — -2 £ ̂ 3 CL,

£ O c.

0

3

C O e

_2 2 3 53 £ — u O

O o.

ca

O. « CJ

3 « N

<L> c £ 3 Q

c/î

3 -C 3

Q

e 3

5 c

o

a

.

C- o

3

i-i C O c. 3

C i Q

.2 o

S cj

CO £

c iT!


5 .2 E

CQ ffl Ui 2 CD = C CQ

C on

£D

CL,3 3

a. c o o

>ro _ 3 V

£ - 'J [/!

G "O "3 >03 *

-o ■£ CJ

:= ă « C-. c —

3 H o

23 § ~ - ™

re X.

O -C

£ O cÂ

M ETODIC

c.

o

274 £3

-c

P-

E

3 O.

iO x

ANEXE

m UJ

C-

•o

— '3 <N

'o. £ o>

cj

-o U. cd w

b; js 3 - 3

—

C.

< rţj rt -eH O O 3

S 3 O

"O'Si

■OS

—

T3 -o

3 £ 2 E

CJ

C/3

-o

CJ

33

O 3

CJ

E

c7

5

CJ

c-

Q. u

cS

■sr rf

CJ

O

^

O

CJ E

ta

CJ

^ 3 E

«

>

C

3

CJ

3

Q.

>c~ fl 3

CJ

CB

' u C

CL

y.

cJ «

i/i CJ CJ

S3 CJ

-

a CJ ' £

c

CJ

_c

o

O.

X LU

O

C

/

3

o O.

"O 1 c

c' Ie

O c3 * .a C o.<y

.XCQ t3 i

l 2. <

0

3 ■jy L-

T

a.

h- _C

J

"cj

CJ

ir. Z3 JJ

CJ

£

'3 3

'E- a.

p

£ O 7) 3

s O o

ti/

3

t/î

O c-

ci i—

'a. CJ E

cC O

O CJ

CJ

-a L- 'o

3 >

ir3

ry. 73

t/5 CJ

03

CJ

rt CJ

c

5'

D- 3

O

U

H

a. O > 3 « 3

3 C (A

CJ

>0

3

3

ej CJ

CL

O CJ C CJ o

i/) 2

C-

o Î/J < CJ

W

Î

'o «3 CJ ■ ■—

'E.

N > CJ o CJ 3 E 3 -a

O 2

s- >«

CJ 'S. O c. <

.-3

—

£ H 3

ANEXE

C =

ANEXE

3 £ 3 i

ţ j=> X -5

«

=

r

e

C

u

y CJ - — c

° ... ~ c-

re o o

.y o ^,=c L- tj

■r. sr '3. -t^' ffl o

c -r 3

Prt r.

£ s o 3 c

o D-

^ "O

2 u g _ "O -C

I H ~ CJ ' 3

Cu c

£ s ^ re

o -a

re o cj c

C

O

c

j

o' CJ

u- O.

o

c r; —

— CJ 3

CJ o — .u s I c u- 3 >03y; Cu

'cj^ 'rz >03 i- O

C N

3

"O

— CJ . —

3 Cu

£ o

t 3

C,

^

c re

— C

— O

C

l o

_ Tr, F 'C

5 .3 cj

ANEXE

O J 3

-a c.

u

o "H. o

'

£

cu o -o

O

a z

O CJ > o o 3 Cu <S

jy * c

3 s-' 5 ©

O Cu

"3 a. £

c . , £ u

-

Q cr

.. £ ca O _ o

-.3 c ^

O >03 3

h c £ x

'5 .'1 >ra c

c .03

3 3 C 3

OO X Xl Ja:

CJ

re 'U,

U O

V. ■y; CJ in Cu . _

CJ ■ ^

-A o o

3 -yj

o c.

Cl. f—

c

£

CJ 'Si c CJ

>re

x> O

CJ

O c c/5 3

o

a

.

o Cu O

^ is o re 3 — j3

Cu

3

t/i C O

C-

M

3

£ i- o

C

J

c

c

>

0

3

-s, vi

O cr

Cu

O

cu 3


3

£ c. »5 = ^

.i * îi ^ « p i-H

3 -c

1(3C > CJ 3 TJ

X)

- O 6 c, 'C -G

K 2

a"

iC Vj

v» i-H

CJ CJ

>■ > 3 3 O O CJ C

J

3 "3 C

u X

'S- £ — o d£ 2 3 c 3 <co u s = ' ' (U

O CL,

3 OQ Gj

.b <->

"O ca



o

-

o

« £ c,

O 2 ai o ( c

aj c/3 o1

O -H £ rt o

> .3

■3 ?:

-a O

ANEXE 277

v <D CJ UJ S , OQ 3

2 <£

Cu « < £2

«a t: ra O CL >ca x o "O o O cj

c

o

c

a

j

t

: c

S CM

C

tf

03 O 3

c iz 3 = 'E-o o CJ Cu SJ '3

.i=03 ^ ^ « 5 :=' = u u — £ o

>

fs 02 ,£

3

O

,


<N

f S

in ia ifl o" o" cT o"

in i/^ o" o"

c a> >cs &

C

cd O £ 2

3

C o lC C crt

? 3 ■O ~ 2 3 c

5 s o

u i> o.

e E t_T O 3 Q £ £ >

c aj

E "O o s ^ cd Cd .5 H CJ U '3

'C e B v S c

ffl <E B

ie

d

CJ >

c

d

crt

cd

O

C

rt

CJ c

d

o 0

)

B O

o C

rt

x> O

o OL,

trt c

d

£ Q

d>

+2 c a

CD CD

ANEXE 279

C

rt

1

)

C

U

c

c

o

c

u

'o

c

O

c

d

c

d

N

0

)

O

X

)

p

c

d

c

rt

<

L

>

U

i

c

a

C

J

i—

O

a

>

o

u

>

c

d

p 6

3

C

d

S °

s s y-i <+) xT •o"

C "C a.

3

c

1

r

- e o U CL U

(Ar- '—' C

Q "O CL

s H

CQ -o o o c

O CQ N M 4


C E 2 2

ANEXE 281

4. SCHIŢA DE LECŢIE

I. Date generale

Data: ... Clasa: a IV-a

Titlul lecţiei: Virtuţile, calităţi ale creştinului

Tipul: Lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe

Obiective operaţionale


-O,: să definească virtutea pe baza cunoştinţelor anterioare, cu ajutorul profesorului;

- 02: să dea exemple de cel puţin şapte virtuţi, folosind cunoştinţele dobândite;

- O,: să descopere singuri, din viaţa Bisericii, exemple de oameni virtuoşi care au

devenit mari păcătoşi şi de oameni păcătoşi care şi-au îndreptat viaţa;

- 04: să identifice din cele şapte Sfinte Taine, singurul mod de împăcare cu Dumnezeu,

pe baza discuţiilor;

- Os: să descrie cele mai însemnate virtuţi ale unor sfinţi, folosind cunoştinţele

acumulate;

Obiective formativ-educative:

- Oj : să dorească permanent practicarea virtuţilor, conştienţi fiind că acestea ne

conduc spre mântuire.


- mijloace de învăţământ folosite la lecţie: Sfânta Scriptură;

- metode de învăţământ utilizate la lecţie: descrierea, explicaţia, conversaţia

euristică, dezbaterea, exemplul moral, argumentarea, lectura;

- forme de organizare a clasei: frontal şi individual.

Bibliografia folosită la lecţie:

- Zăgrean, I., Morala creştină, Manual pentru Seminariile Teologice,

Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1985;

- Plămădeală, Antonie, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p.442;

- Patericul Alba Iulia, 1990, p.213. II.

Desfăşurarea lecţiei:



2. Actualizarea unor cunoştinţe

- încadrarea liturgică a lecţiei, în anul bisericesc (de ex. în Postul Mare: Iuda -

apostolul, dar vânzătorul Mântuitorului Iisus Hristos);


4. Comunicarea noilor cunoştinţe

Virtuţile, calităţi ale creştinului

a) definiţie;

b) clasificare

- virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea;

- virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia; Exemple:

a) oameni virtuoşi care au căzut în păcate mari;

b) oameni păcătoşi care s-au îndreptat sufleteşte;

5. Fixarea noilor cunoştinţe

- povestirea unor evenimente din vieţile unor sfinţi;

6. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- exerciţii de dialog şi enumerarea unor reguli de comportament moral;

- lecturarea pildei din Pateric (pag. 213, nr. 38);


- povestirea unei fapte bune din viaţa personală;

8. încheierea

5. CATEHEZĂ MITROPOLITUL DOSOFTEI

AL MOLDOVEI - de Pr.prof.dr. D. Călugăr

Ascultarea. Cateheza "Mitropolitul Varlaam al Moldovei"

Introducerea. Ce aţi înţeles din viaţa de muncă a Mitropolitului Varlaam?

Cu ce s-a ocupat el mai temeinic? (Cu cititul, cu scrisul românesc şi cu tipărirea mai

multor cărţi.) De ce sunt însemnate cărţile lui Varlaam? (Sunt scrise într-o limbă

românească aleasă.) Ce titlu i se dă mitropolitului Varlaam pentru munca sa de scriitor

priceput? (Mitropolit cărturar.)

ANEXE 283

Dar Moldova mai cunoaşte şi alţi ierarhi cărturari.

Anunţarea. Iată, un asemenea ierarh este chiar urmaşul lui Varlaam, anume,

mitropolitul Dosoftei.

Tratarea. Nimic nu te cucereşte mai mult, când vrei să urmăreşti viaţa unui

om de seamă, decât privind-o, pe aceasta, dintru început. îţi place să-i afli locul naşterii,

să-i cunoşti părinţii, să-1 ştii jucându-se în colbul străzii, învăţând la şcoală cu copiii din

vecini, izbândind frumos în tinereţe, trăind ales şi cumpătat în anii bătrâneţii şi

odihnindu-se, apoi, rezemat de cârja bătrâneţilor. Atunci ai în faţă firul întreg şi ştii de

unde să începi şi cum să-1 depeni până la capăt. Dar unele din amănuntele acestea ne

lipsesc când urmărim viaţa marelui mitropolit Dosoftei al Moldovei.

ANEXE 28]_

36

Nu-i cunoaştem părinţii, nu-i ştim anul naşterii, nici locul naşterii şi al

copilăriei sale. Toate, toate zăbovesc în colbul vremurilor de mult apuse: încă nu li s-a

dat de urmă, deşi e mare numărul celor ce s-au sârguit la aflarea lor.

Aşa fiind, Dosoftei apare în Moldova ca o stea coborâtă din necunoscut. Pentru

întâia dată i se poate întâlni numele în însemnările de la mănăstirea Probota. Acestea

dovedesc că Dosoftei era acolo pe la anul 1649, că era un călugăr vrednic şi că avea

darul preoţiei.

Dar se vede că de numele lui ştia mai multă lume şi că faima nu-i mai încăpea

încă de mult între zidurile mănăstirii Probota. Altfel nici nu ar avea înţeles cuvintele

rostite despre el şi aşezate în slovă pentru noi şi pentru cei ce vor veni. "Şi ştia el multe

limbi: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr şi

cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe acele vremuri nu se alia om ca acela", aşa

povesteşte, despre Dosoftei un om de seamă al acelor vremi (cronicarul I. Neculce).

Cuvinte înţelepte şi adânc cuprinzătoare. Ele spun despre vrednicul mitropolit mai mult

decât ar spune o carte întreagă. Puţin după anul 1649, Dosoftei ajunse stareţ.

Dar un călugăr atât de însemnat nu putea rămâne pentru toată viaţa între

zidurile mănăstirii. Mai aveau şi alţii nevoie de înţelepciunea şi ştiinţa lui, nu numai

cuvioşii de la Probota. De aceea, abia la câţiva ani după cele pomenite, el ajunse

episcop la Huşi. Aici păstori doar un an, căci îl voiau păstor ales, şi alţii. Astfel, el trecu

episcop la Roman. Dar nici aici nu zăbovi decât doi ani. Vrednicia îl săltă în scaunul de

mitropolit al Moldovei. Fiind ca nimeni altul în Moldova, el se aşeză la lucru, socotind

că-i vremea să-şi pună toată ştiinţa şi priceperea în slujba ridicării spre lumină a

neamului moldovenesc. Avea la Iaşi tipografia lui Vasile Lupu, în care ostenise şi

vlădica Varlaam. Avea deci unde tipări cărţi folositoare pentru credincioşii săi. Dar în

loc să afle prilej de muncă rodnică şi aşezată, spre folosul fiilor săi sufleteşti, Dosoftei

fu prins în hora vremurilor crunte de pe atunci şi purtat pe alte plaiuri.

Abia după doi ani de la urcarea în scaunul de mitropolit, oaste turcească se

abătu asupra Moldovei. Ea venea aici ca să dea luptă cu polonii. Domnul moldovenesc

se alie cu cei din urmă. dar soarta se arătă mai prielnică cu cei dintâi. Eireşte,

mitropolitul trebuie să stea cot la cot cu domnul ţării.


Dar acesta, suferind înfrângere, trebui să fugă în Polonia. Luându-şi sărăcia cu

sine, toiagul păstoresc în mână, un snop de hârtie nescrisă în desagă, Dosoftei se refugie

în ţara vecină şi se aşeză în mănăstirea Uniev. Doi ani trăi acolo o viaţă de fugar sărac şi

necăjit. Dar, cu toate acestea, nu încetă să citească şi sâ scrie, nădăjduind în vremuri mai

senine. Ba, în aceşti doi ani, el chiar tipări câteva cărţi în limba românească. (O să vă

spun mai pe urmă care sunt acele cărţi.)

In sfârşit, norii se împrăştiară. Dosoftei părăsi mănăstirea Uniev din Polonia şi

se întoarse în Moldova. De-acum nădăjduia să dea la lumină multe cărţi în limba

românească. Dar când poposi la Iaşi, sufletul i se îmbrăcă într-o durere fară margini.

Găsi multă sărăcie şi necaz, iar vechea tipografie de pe vremea lui Vasile Lupu nu mai

avea în ea nimic de folos. "Voi înjgheba o nouă tipografie. Căci acest neam oropsit

trebuie ridicat spre lumină. Iar limba lui se cade aşezată în loc de cinste", îşi zise

Dosoftei. într-adevăr, stăruind cu rugăminţi pe la domnul ţării, ba mai cerşind sprijin şi

pe la patriarhul rus de la Moscova, vrednicul mitropolit aşeză, la Iaşi, o nouă tipografie.

Sârgui apoi şi scoase în ea mai multe cărţi folositoare, pe limbă românească.

ANEXE 283

Munca lui Dosoftei se desfaşoară într-o oarecare tihnă până în anul 1686.

Atunci însă regele Poloniei, Ioan Sobieschi, năvăli în Moldova, o prădă şi luă o mulţime

de prizonieri. Mitropolitul cărturar căzu în rândul acestora. înainte să fi pornit spre

Polonia el luă odoarele mitropoliei, socotind că aşa vor fi mai bine păzite de cei răi. în

Polonia fu rânduit să stea Ia Zolkiev, într-un castel. Când auzi de castel îţi vine să crezi

că mitropolitul Dosoftei se ferici ajungând acolo. Dar castelul n-are nici farmec, nici

frumuseţe pentru omul sărac şi necăjit. Ce fericire poţi avea trăind într-un castel, fară să

ţi se dea măcar cele trebuitoare pentru trai? Sărac, flămând de multe ori, îmbrăcat în

haine vechi, cu o desagă de hârtii gata de tipar, Dosoftei trăi acolo multă vreme.

Uneori, ieşind dintre zidurile reci şi duşmănoase, el călători prin câteva oraşe

ale Rusiei şi Poloniei. Pe la tipografiile din ele, lăsă câte ceva, ca să răsară slovă aleasă

pentru neamul românesc şi ortodox, ca şi pentru alte neamuri. Dar, cu tot dorul de a mai

poposi măcar o dată prin Moldova, piciorul lui nu mai avu prilej să bătătorească

plaiurile moldovene. Departe de zgomotul lumii, părăsit de prieteni, uitat şi de duşmani,

înconjurat de gânduri mari şi de cărţile scrise în viaţă, Dosoftei închise ochii chiar la

Zolkiev, în anul 1693.

Trupul lui cel trudit odihneşte şi acum în acele părţi, iar sufletul îi veghează din

cea lume, bucurându-se că limba românească stă la locul de cinste dorit de el.

Şi acum să vedem ce a scris Dosoftei, de este chiar atât de însemnat. Apoi a

scris multe, multe cărţi. Şi după cum aţi putut înţelege, nu şi le-a putut tipări în acelaşi

loc, fiindcă nu i s-a îmbiat răgazul trebuitor pentru aceasta. Unele sunt tipărite la Uniev,

altele la laşi. Cea mai însemnată dintre cărţile lui este Psaltirea în versuri. Ea cuprinde

psalmii lui David, dar nu aşa cum îi găsim în Sfânta Scriptură, ci versificaţi (în versuri).


Versurile sunt scrise în limbă românească aleasă. Când le citeşti simţi că le-a

scris un om cu multă dragoste pentru această limbă. Ştiu că voi nu aţi citit în Psaltirea

lui Dosoftei, dar îmi vine să cred că, cu toate acestea, aţi rostit şi rostiţi o mulţime din

versurile ei, căci sunt atât de frumoase şi se potrivesc minunat cu graiul poporului

nostru de la ţară. încât s-au răspândit de la om la om, şi azi nimeni nu-şi mai dă seama

câ 284

Dosoftei este autorul lor. Până şi colindul de Crăciun foloseşte versuri din Psaltirea lui

Dosoftei.

Afară de această carte însemnată. Dosoftei a tradus şi a tipărit şi cărţile:

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Dumnezeiasca Liturghie. Vieţile Sfinţilor,

Molitfelnicul ş.a. Nu e nevoie să vi le amintesc pe toate. Important e doar să ţineţi minte

că. prin sârguinţa şi priceperea lui Dosoftei. limba românească s-a aşezat temeinic în

cărţile de slujbă. în biserică, ceea ce a ajutat la păşirea ei spre izbândă deplină în

Moldova şi în tot pământul românesc. Iată pentru ce se cuvine să pomenim cu laudă şi

cu recunoştinţă multă numele mitropolitului Dosoftei al Moldovei.

Intuiţia. Reproducerea. Ce am spus în legătură cu copilăria lui Dosoftei?

(Nu cunoaştem amănunte.) De ce e uneori lucru important să cunoaştem amănunte din

copilăria cuiva? (Putem vedea spre ce era înclinat încă de mic.) Dar unde întâlnim mai

întâi numele lui Dosoftei? (La mănăstirea Probota.) Cum ni-1 înfăţişează un cronicar

din acele vremi, pe călugărul Dosoftei? (Cunoscător de limbi străine, călugăr smerit, om

de seamă al Moldovei.) Ce însemnătate au cuvintele acelui cronicar? (Ne spun

amănunte din viaţa Iui.) Când şi unde s-a înălţat Dosoftei prin vrednicia sa deosebită?

(Episcop la Huşi şi la Roman, mitropolit al Moldovei.) Cum ni se înfăţişează viaţa lui de

mitropolit? (Zbuciumată.) Din care pricini a fost el nevoit să fugă dintr-un loc în altul?

(Odată a fugit din calea turcilor, altă dată a fost dus prizonier la Zolkiev.) Unde şi când

şi-a săvârşit el viaţa? (La Zolkiev. în anul 1693.) Ce gânduri l-au muncit pe marele

mitropolit Dosoftei? (Să ajute la aşezarea limbii româneşti în biserică.) Pe ale cui urme

a păşit el, lucrând în acest chip? (Pe ale lui Varlaam.) Şi ce a scris? (Psaltirea în versuri.

Vieţile sfinţilor etc.) Care este cea mai preţioasă cartc scrisă de el? (Psaltirea în versuri.)


în ce stă însemnătatea ei? (Versurile sunt frumoase, in limba poporului.) De unde se

poate vedea cât de apropiată este această

ANEXE 285

Psaltire de sufletul poporului nostru? (Ea s-a răspândit ... etc.) Cum ni-1 zugrăvesc toate

faptele acestea pe mitropolitul Dosoftei? (Ca pe un mare cărturar.) De unde putem

înţelege că el era cu adevărat un mare iubitor al cărţii şi al limbii româneşti? (Deşi

alungat dintr-un loc în altul totuşi a scris cărţi pe care le-a tipărit şi le-a răspândit.)

Aprecierea. Ce ar fi făcut, în starea lui, un om mai puţin iubitor al acestei

limbi? (S-ar fi descurajat.)

Asocierea. Acum, mergeţi cu gândul înapoi şi-mi spuneţi: când şi unde s-a

tipărit cea dintâi carte în limba română? (Coresi, 1561.) La ce au ajutat scrierile lui

Coresi? (La introducerea limbii române în Biserica din Transilvania.) De ce era nevoie

să fie introdusă această limbă în slujbele bisericeşti? (Se folosea limbă străină şi poporul

nu o înţelegea.) Unde descoperiţi un pas mai înaintat în această privinţă? (La

mitropolitul Varlaam.) Prin care din cărţile sale a ajutat acest mitropolit la cultivarea

limbii româneşti? (Cartea românească de învăţătură ... .) Cine s-a ridicat mai sus decât

aceştia? (Mitropolitul Dosoftei.) Prin ce? (Prin scrierile şi traducerile sale.) La ce a

ajutat lucrarea lui? Deci:

Generalizarea. Scrierile Mitropolitului Dosoftei al Moldovei au ajutat

limbii româneşti să se aşeze cu tot mai mult temei in drepturile ei.

încheierea. Cum puteţi vedea astăzi rezultatul lucrului săvârşit de mitropoliţii

cărturari ai Moldovei? (Azi avem mulţime de cărţi româneşti într-o limbă aleasă, la

biserică auzim slujba numai în limba noastră.) Ce învăţăm din toate acestea? (Că şi

oamenii Bisericii noastre ortodoxe au ajutat la înaintarea limbii româneşti etc.)

Care din cărţile lui Dosoftei e cea mai însemnată? (Psaltirea în versuri.)

286

Ascultaţi acum versuri în

Psalmul 46:

Limbile să salte Cu

cântece-nalte, Să

strige-n tărie Glas de

bucurie.

Lăudând pe Domnul

Să cânte tot omul

Domnul iaste tare

Iaste-mpărat mare.

Peste tot pământul

Şi-şi ţine cuvântul

Supusu-ne-au gloate Şi

limbile toate.

Ce ni-s subt picioare

Limbi de pre subt soare

Alesu-şi-au şie Parte din

moşie.

Ţara cea dorită

Care-i giuruită Lui

lacov iubitul Ce-i

ţine cuvântul.

Mila să-şi arate Ce de

bunătate Spre noi ticăloşii

Precum ne spun moşii.

Pre vârfuri de munte

S-aud glasuri multe

De buciume mare Cu multă strigare,

Că s-a suit Domnul

Să-L vadă tot omul

Cântaţi în lăute în

dâcături multe,

Cântaţi pre împăratul Că

nu-i ca Dânsul altul Să

domnească-n lume Cu

sfântul Său nume,

Cântaţi să-nţeleagă Peste

lumea largă Că Dumnezeu

poate Pre limbile toate,

De le îmbinziaşte,

Şi le-mpărăţiaşte,

Scaunul de rază

Unde va să şază.

Domnul din direptă

Să-mpărăţească plată, Pre

boiări, pre gloate, Pre

limbile toate,

Şi cine să-nalţe Din hire

sâmaţă I-a vedia tot omul

• Cum i-a certa Domnul.

care a cuprins vlădica Dosoftei,

287

6. ÎNVĂŢAREA UNEI CÂNTĂRI RELIGIOASE

Colinda STEAUA SUS RAS ARE - ia clasa a Il-a

1. Antrenarea elevilor într-o discuţie referitoare la:

- transmiterea colindelor prin viu grai, din moşi-strămoşi;

- evenimentul Naşterii Domnului;

- închinarea magilor care au venit, călăuziţi de stea, să vadă Pruncul născut în iesle.

2. Cântarea model sau audiţia colindei. AUegretto

fr 'i > J. i j J i > J> J> m

Stea- ua sus ra - sa - re Ca o tai - na

1 «b «h «b j) 1 J I Stea - ua sfrâ - lu - ces - te

J> J) I jŢj Ij j 8

ma - g/ - /or - teş — te, Na -gi - for ves - tes - te.

Magii, cum zăriră Steaua, şi porniră Mergând după rază Pe

Hristos să-L vază.

mo - re.

Steaua sus răsare

Ca o taină mare,

Steaua străluceşte

Magilor vesteşte.

Că astăzi Curata,

Prea nevinovata,

Fecioara Maria

Naşte pe Mesia.

Şi dacă porniră

Indată-L găsiră, La

Dânsul intrară Şi se

închinară.


Cu daruri gătite, Care bucurie

Lui Hristos menite, Şi aici să fie

Având fiecare De Ia tinereţe

Bucurie mare. Pân' la bătrâneţe.

3. împărţirea fişelor cu versurile colindei (dacă aceasta nu se află în manual).

4. Sublinierea ideilor principale, desprinse din textul colindei:

- naşterea lui Mesia, din Fecioara Maria;

- plecarea magilor în căutarea Lui, călăuzindu-se de stea;

- închinarea magilor care aduc daruri şi se bucură de vederea Mântuitorului.

5. Scurte referiri la structura colindei:

- are şase strofe, fiecare cu câte patru versuri;

- ultimul vers se repetă;

- are cinci rânduri melodice;

- primele două versuri au aceeaşi melodie.

6. învăţarea fragmentară a colindei, pe rânduri melodice:

- profesorul cântă primul rând melodic; elevii ascultă şi apoi îl repetă de câteva ori,

până când îl interpretează corect;

- melodia celui de-al doilea rând melodic este identică cu a primului;

- se unesc cele două rânduri melodice şi se cântă împreună, de mai multe ori;

- profesorul cântă al treilea (al patrulea, al cincilea) rând melodic, iar elevii ascultă şi

apoi repetă;

- se unesc ultimele trei rânduri melodice şi se cântă împreună, de câte ori este necesar;

se vor relua, eventual, pasaje mai mici asupra cărora se va insista pentru corectarea

intonaţiei şi pronunţiei, urmând ca imediat să fie integrate în rândul melodic din care au

fost extrase;

289

37

- se unesc toate cele cinci rânduri melodice, iar prima strofa a colindei se cântă în

întregime;

- se cântă şi celelalte strofe.

Pentru a evita apariţiei oboselii şi monotoniei, repetarea colindei se poate face

cu întreaga clasă sau pe grupe de elevi, câte o strofa, alternativ.

Se vor aplica termenii de mişcare înscrişi în partitură pentru a se realiza şi

interpretarea artistică a colindei.

7. COMISIA METODICĂ A PROFESORILOR

Odată cu reintroducerea religiei în şcoală ca disciplină de învăţământ, rolul

deosebit de important al profesorilor de religie este subliniat şi de responsabilitatea

acestora în cadrul comisiei metodice.

Comisiile metodice au rolul de a asigura o informare sistematică a profesorilor

în domeniul religiei, urmărindu-se în permanenţă perfecţionarea pregătirii de

specialitate şi metodice a profesorilor, asigurarea conţinutului metodic al lecţiilor,

pregătirea suplimentară a elevilor care participă la concursuri şcolare, selecţionarea şi

pregătirea elevilor capabili de performanţe, analiza rezultatelor obţinute de către elevi,

abordarea inter-disciplinară în predarea religiei, organizarea unor spectacole în preajma

sărbătorilor.

în vederea realizării acestor obiective, catedra de religie va desfăşura o

activitate diversă prin asistenţe şi inter-asistenţe la ore, dezbateri privind alcătuirea şi

aplicarea programelor şcolare, organizarea şi dotarea cabinetului de religie,

confecţionarea materialului didactic, pregătirea şi organizarea unor concursuri de

religie, organizarea de spectacole cu ocazia sărbătorilor etc.

Pentru buna funcţionare a comisiei metodice este necesară o planificare

semestrială a activităţilor, în funcţie de obiectivele pe care aceasta şi le propune.

290

Activitatea comisiei metodice cuprinde:

- schimb de experienţă prin lecţii deschise;

- asistenţe şi inter-asistenţe la ore;

- prezentarea noutăţilor metodice;

- recenzii de cărţi;

- dezbateri asupra programelor şcolare;

- propuneri pentru manuale alternative;

- alegerea unui set de manuale dintre cele alternative;

- confecţionarea de material didactic pentru organizarea şi completarea

cabinetului de religie;

- dotarea bibliotecii şcolii cu carte religioasă;

- alcătuirea unei bibliografii suplimentare;

- stabilirea relaţiilor de inter-disciplinaritate cu disciplinele conexe;

- elaborarea de proiecte didactice model;

- organizarea concursurilor de cunoştinţe religioase;

- întocmirea testelor docimologice şi a subiectelor pentru concursuri;

- analiza cauzelor care au determinat insuccesul şcolar al unor elevi, la disciplina

religie.

BIBLIOGRAFIE

• Biblia, tipărită sub îndrumarea P.F.Teoctist. cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti, 1993.

Nr.

crt.

Obiective Mod de realizare Responsabilităţi

• Acatistier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Bucureşti. 1987.

• Actele mar lirice, studiu introductiv, traducere şi note de Preot prof. dr. loan

Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1997.

• Anania, Valeriu, Din spumele mării - pagini despre religie şi cultură, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1995.

• Alexandru, loan, lub'wea de patrie, voi.II, Editura Eminescu, Bucurcşti, 1985.

• + Andrei. Episcopul Alba Iul iei. Spovedanie şi comuniune, Editura Episcopiei

Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1998.

• Fericitul Augustin. Confessiones, traducere şi indice de Prof. Dr. Docent Nicolae

Barbu, introducere şi note de Preot Prof. Dr. loan Rămureanu, ediţia a Il-a, Editura

institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti, 1994.

• Balca, Nicolae, Importanţa catehelică a Sfintei Liturghii, în "Biserica

Ortodoxă Română", an LXXVI (1958). nr.1-2.

• Basarab, Mircea. Ermineutica biblică, Editura Episcopiei Ortodoxe Române,

Oradea, 1997.

• Băncilă. Vasile. Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.

• Băncilă. Vasile, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti,

1996.

mărire Cel puternic, şi sfânt este numele Lui" (Lc. 1,48-49);

• a cinstit-o arhanghelul Gavriil prin închinăciunea şi cuvintele: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.

Binecuvântată eşti tu între femei" (Lc. 1,28);

• Sfânta Elisabeta a numit-o Maica Domnului: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui

tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?" (Lc. 1,42-43);

• a cinstit-o femeia din popor prin cuvintele adresate Mântuitorului: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt

sănii pe care i-ai supt" (Lc.l 1,27);

- din Sfânta Tradiţie:

292

• "Cum, dar, să nu fie Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? în adevăr, este în

sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, roabă şi maică a

Creatorului. După cum atunci cănd a fost zămislit Cuvântul, a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel

şi atunci când a fost născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată" (Sf. Ioan

Damaschin, Dogmatica, p.172);

interpretării corecte a textului. Primele reguli contra interpretării libere a Sfintei Scripturi au fost formulate de Sfântul Apostol Petru care a explicat că Apostolii au vestit

puterea Domnului Iisus Hristos, nu luându-se "după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. (...) Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit,

la care bine faceţi luând aminte. (...) Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată

proorocia nu s-a jacut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt' (II Pt.l,16;19;20-21).

Sfinţii Părinţi s-au pronunţat în privinţa canonului biblic şi a interpretării textului Scripturii,1 din motive misionare şi apologetice. Astfel, regulile primite de la Sfinţii

Apostoli au fost adaptate şi dezvoltate la condiţiile concrete ale epocii lor. Aceste reguli, denumite mai târziu, regulile ermineuticii clasice, sunt următoarele:

1. citirea versetului respectiv în contextul în care a fost scris (apropiat şi îndepărtat -

secţiunea în care apare textul, întreaga scriere, teologia autorului);

2. citirea locurilor paralele care reprezintă acele texte din Sfânta Scriptură ce

întrebuinţează cuvinte şi expresii asemănătoare sau tratează aceleaşi lucruri;

3. consensul unanim al Sfinţilor Părinţi sau regula credinţei (interpretarea să nu se

abată de la învăţătura de credinţă).

Interpretarea Sfintei Scripturi în primele secole creştine a fost puternic

influenţată de şcolile exegetice din Alexandria şi Antiohia. Şcoala dift Alexandria

propunea interpretarea alegorică a Sfintei Scripturi (bazată pe sensul literal la care se

adaugă sensul spiritual, mai profund), iar Şcoala din Antiohia propunea interpretarea

literală (bazată pe sensul propriu, figurat şi tipic).

Porunca dată de Dumnezeu lui Avram, "ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi

din casa tatălui tău. Şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta" (Fac. 12,1), este

explicată în sens alegoric: "atunci când cheamă Dumnezeu să I se urmeze într-o

viaţă duhovnicească şi când voieşte ca cei pe care i-a ales să-i cinstească să

iasă din viaţa în lume, adică din cea în plăceri şi pofte trupeşti, e o nebunie

totală să se socotească din

din acestea se săvârşeşte cu un scop practic: cea dintâi, să se citească Evanghelia, cea de a doua, ca să se săvârşească Jertfa. Dar şi una şi alta închipuie

ieşirea sau arătarea în lume a lui Hristos: una închipuie arătarea, încă nedeplină şi nedesluşită, de la început, cealaltă pe cea desăvârşită şi deplină" (Sf.

Nicolae Cabasila, Tălcuirea dumnezeieştii Liturghii, p.53).

3. Atunci când are de explicat simbolistica unei icoane, profesorul poate

explica simbolistica culorilor: — 7

- albul este simbolul netemporalităţii, al curăţiei, al ştiinţei dumnezeieşti. Simbolizează

lumina care are proprietatea de a se răspândi şi brăzda spaţiul, de a exprima bucuria şi

fericirea;

- albastrul este culoare cerească, simbolul credinţei şi al smereniei. Albastrul şi albul

formează culorile cereşti, care contrastează cu cele pământeşti: roşu şi verde. Albastrul

întunecat este semn al tainei vieţii dumnezeieşti;

- roşul este simbolul iubirii, al jertfei şi al altruismului. Roşul poate să însemne şi focul

iadului;

- verdele este simbolul regenerării spirituale. Este folosit în mod frecvent în pictarea

veşmintelor profeţilor şi ale evanghelistului loan;

- galbenul tulbure sau pal simbolizează adulterul, trădarea;

- auriul simbolizează pe Hristos însuşi, Soarele, Lumina, Răsăritul;

- negrul simbolizează neantul, haosul, neliniştea, moartea. Este culoarea cu care sunt

pictaţi îngerii răi şi cei care merg în iad;

- cafeniul simbolizează smerenia, sărăcia (M. Quenot, Icoana fereastră spre

absolut, p.76-85).

Profesorul poate explica simbolistica dată de culorile veşmintelor lui Iisus

Hristos Pantocrator, astfel: veşmântul roşu simbolizează firea omenească, iar mantia de

culoare albastră, firea dumnezeiască.

4. In lecţiile de morală, care tratează libertatea şi

responsabilitatea, profesorul poate folosi simbolistica literei Y: "Litera Y

(culcat) reprezintă simbolul şi răspântia libertăţii. Libertatea este unul

dintre cele mai alese daruri cu care 1-a înzestrat Dumnezeu pe om. Pe

de formare a deprinderilor teoretice şi

practice.

în funcţie de modul de organizare a activităţii, verificarea orală poate fi individuală sau frontală.

a) Verificarea individuală constă în ascultarea a 2-3 elevi într-o oră şi prezintă următoarele avantaje:

• permite elevilor expunerea mai

amănunţită a cunoştinţelor;

294

• profesorul îşi dă seama mai bine de nivelul cunoştinţelor elevilor respectivi şi de modul în care gândesc aceştia;

• profesorul poate cere motivarea sau

argumentarea unui răspuns;

• elevii pot fi ajutaţi prin întrebări

suplimentare.

Dezavantajele verificării orale sunt:

• este neglijată parţial clasa;

• dăunează pregătirii constante a elevilor;

• favorizează învăţarea în salturi, în funcţie de numărul de note şi valoarea acestora, la un moment dat;

• poate favoriza apariţia factorului

emotivitate din partea elevilor;

• prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) şi un grad de varietate intra-individuală (la acelaşi profesor, dar în momente diferite).

b) Verificarea orală frontală constă în punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care este indicat elevul care va răspunde. Avantajele în folosirea

acestui mod de evaluare, constau în faptul că: • stimulează gândirea întregii clase;

• asigură participarea activă a elevilor la lecţie;

V5» ^

Obiectivc formativ-educative;

- 0| : să-şi urmărească, cel puţin înainte de Taina Spovedaniei, modul în care se comportă faţă de semenii lor;

- O2 : să se spovedească cu părere de rău. în cele patru posturi, din propria iniţiativă;

- O3: să-şi formeze deprinderea de a citi din Psaltire. în Postul Mare, cât mai des.


- mijloace de învăţământ folosite la lecţie: Sfânta Scriptură. Psaltirea, diapozitive cu aspecte din viaţa lui David. harta

Palestinei Vechiului Testament, harta Ierusalimului Noului Testament, diapozitivul cu turnul lui David din Ierusalim, casetă

audio cu Psalmul 50:

- metode de învăţământ utilizate la lecţie: povestirea, explicaţia, descrierea. conversaţia catehetică. conversaţia euristică,

problematizarea, exemplul, deprinderile morale;

- forme de organizare: frontal şi individual. Bibliografia folosită la lecţie: Sfânta Scriptură.

II. Desfăşurarea lecţiei:


2. Verificarea cunoştinţelor din lecţia precedentă

• Profesorul verifică activitatea suplimentară şi lecţia de zi, Decalogul.

3. Pregătirea pentru lecţia nouă

- Toate poruncile pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor sunt cuprinse în Decalog? (Nu.)

- Puteţi să-mi daţi exemple de astfel de porunci? (Porunca dată lui Adam de a nu mânca din

pomul cunoştinţei binelui şi răului, porunca dată lui Noe de a construi o corabie, porunca

dată lui Moise de a jertfi mielul pascal etc.)

- Ce a făcut David pentru a scăpa de mânia lui Saul? (A fugit în munţi şi în pustiu.)

- A reuşit Saul să îl omoare? (Nu, dimpotrivă, el a ajuns în mâinile lui David, dar acesta i-a cruţat viaţa.)

- Ce s-a întâmplat după moartea lui Saul? (David a fost recunoscut şi uns rege de către bătrânii lui Israel.)

- Prin ce s-a remarcat David în timpul domniei sale? (A câştigat multe bătălii, a construit cetatea Ierusalimului, a adus chivotul Legii de la filisteni, a scris psalmii.)

- Care este cei mai cunoscut psalm? (Psalmul 50.)

- în ce împrejurări a fost scris? (Povestesc despre Betşeba, Urie şi proorocul Natan.)

-Câţi ani a domnit David? (40 de ani.) 7. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Cum apreciaţi comportarea lui Saul? (Saul a păcătuit faţă de Dumnezeu, apoi şi faţă de David pe care a încercat să-1 omoare.)

- Cum s-a comportat David faţă de Saul? (Cu multă îngăduinţă şi bunătate.)

- Ce ar fi putut să facă? (Să-1 omoare pe Saul.)

- Care dintre personajele biblice învăţate a fost cuprins de acelaşi păcat ca şi Saul? (Cain.)

1 - Care este diferenţa dintre Saul şi Cain? (Saul, văzând bunătatea lui [ David, şi-a cerut

iertare şi nu i-a mai ameninţat viaţa.)

\ - Cum l-a răsplătit Dumnezeu pe David pentru bunătatea lui? (L-a pus f

! rege peste Israel şi l-a iertat atunci când s-a căit pentru păcatul lui.) ; - Dar noi, cum

trebuie să ne comportăm pentru ca Dumnezeu să ne ierte f păcatele? (Să-i iertăm pe toţi

cei care ne-au greşit, să fim buni şi să ne recunoaştem păcatele.)

[- Aşa este, deoarece "jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi ^merită

Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps.50,18.) PROIECT DIDACTIC

1. Date generale

296

Data: ... Şcoala: ... Clasa: a Vl-a Disciplina: Religie

Titlul lecţiei: Viaţa Sfinţilor împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa, Elena

Tipul: Lecţie mixtă Durata lecţiei: 50 de minute Obiective operaţionale


- Oj: să povestească aspectele cele mai semnificativi din viaţa Sfinţilor împăraţi Constantin şi mama sa. Elena, pe baza explicaţiilor primite;

- O2: să descrie Iară ajutorul profesorului modul în care a avut Ioc convertirea Sfântului Constantin, cunoscându-i viaţa;

- O3: să memoreze corect numele actului prin care creştinii au primit libertate religioasă, având la dispoziţie tabelul cronologic;

- O4: să enumere cel puţin şase din faptele Sfântul împărat Constantin, expuse de profesor;

- O5: să prezinte pe baza expunerii, în mod cronologic, evenimentele care au condus la descoperirea lemnului Sfintei Cruci;

- 06: să indice pe hartă localităţile care sunt legate de viaţa acestor sfinţi, fară a greşi;

- O7: să observe cu ajutorul profesorului legătura dintre viaţa sfinţilor şi modul în care sunt reprezentaţi în icoană, referitor la veşminte şi prezenţa

lemnului Sfintei Cruci;

Date post:	18-Apr-2017
Category:	Documents
Upload:	ligia-ioana-dancus
View:	255 times
Download:	6 times

Metodica-Predarii-Religiei

Documents