Date post: | 27-Nov-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | cristi-donici |
View: | 69 times |
Download: | 3 times |
Universitatea Al. I. Cuza Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice
Specializarea Marketing Politic și Comunicare
Mentalitatea balcanică
1. Conceptul de mentalitate balcanică
Conceptul de mentalitate balcanică a fost introdus de
către Jovan Cvijic în lucrarea sa de „geografie umană” din
1918, La Peninsule Balkanique. Pentru Maria Todorova, „a
vorbi cu insistență despre <<mentalitate balcanică>> înseamnă
o legendă neverificată istoric, care se poate transforma într-o
mitologie înșelătoare”.
Expresia „balcanizare” a apărut tot după primul război
mondial, prima folosire a termenului în New York Times
datează din 20 decembrie 1918. Sub titlul „Rathenau, Head of
Great Industry-Predicts the «Balkanization of Europe»"
(„Rathenau, directorul marii industrii, prezice «balcanizarea
Europei»"), ziarul a publicat un interviu cu faimosul director al
companiei Electrice Germane AEG (Allgemeine Elektrizitats-
Gesellschaft). Afirmaţia sa nu avea vreo semnificaţie concretă
pentru „balcanizare", exceptând ideea că numai o Germanie
puternică ar putea contrabalansa această eventualitate
îngrozitoare. În afară de această menţionare jurnalistică
timpurie din 1918, cuvântul „balcanizare" a intrat în
vocabularul politic după ce sistemul de tratate semnate după
Primul Război Mondial a pecetluit noile divizări ale Europei.
În lucrarea Balcanii și balcanismul, problema principală
cu care se confruntă autoarea Maria Todorova este cea a
amplasării termenului de balcanism în câmpul curentelor de
gândire sau de opinie, printre celelalte „-isme”, deci definirea
şi caracterizarea conceptului. O primă ipoteză este aceea că
„balcanismul nu reprezintă doar o subspecie a
orientalismului”1. Maria Todorova se poziţionează în faţa
lucrării lui Edward Said, Orientalism, şi trasează trăsăturile
Balcanilor în raport cu cele ale Orientului. Aşadar, urmărind să
dezvolte un fenomen similar, dar nu identic, cu orientalismul,
autoarea enunţă „concreteţea istorică şi geografică”,
„concreteţea neimaginativă”, „metaforele masculine”, „statutul
tranzitoriu” (din puncte de vedere geografic şi al dezvoltării) –
ale Balcanilor – în contrast cu „natura intangibilă”,
„exotismul”, „metaforele feminine”, statutul anti-occidental –
ale Orientului. Concluzia la care tinde să ajungă Maria
Todorova este aceea că Balcanii sunt „construiţi nu ca
alteritate, ci ca un sine incomplet”, un „ţap ispăşitor” sau „acea
parte necivilizată, întunecoasă, din interior” a Europei.2
Pentru occidentali, Balcanii reprezintă: „butoiul cu
pulbere al Europei”, mentalitatea occidentală asupra
balcanicilor este adesea reducţionistă şi clişeistică, întemeiată
1 Maria Todorova, Balcanii și balcanismul, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 22.
2 Ibidem, pp. 26-34.
pe dublete precum civilizaţie-barbarie, evoluţie-stagnare,
centru-periferie etc. Cetăţeanul european mediu percepe estul
Europei ca pe un teritoriu profund necivilizat fără vreo
contribuţie majoră la patrimoniul valorilor europene.
2. Trăsături ale mentalității balcanice
Regiunea în care trăim s-a distanțat de celelalte regiuni
pe măsură ce a început modernizarea. Semne clare ale unor
disparități apar încă din vremea Imperiului bizantin. „Este
evident că interesele divergente ale oamenilor puterii separă și
asmut pe unii împotriva celorlalți. Când Liutprand de Cremona
vine la Constantinopol în 968, divergențele au prins corp:
«grecii» sunt inconstanți, vicleni, mincinoși, ca Ulisse, iar
apusenii sunt onești, sinceri, oameni de cuvânt; în timp ce
bizantinii sunt efeminați și molatici, apusenii sunt viteji și
demni. În timp ce împăratul bizantin Nichifor râde de armura
greoaie a cavalerilor occidentali, Liutprand este iritat de
veșmintele lungi ale bizantinilor.”3
Marile cauze istorice care au modelat destinul
Peninsulei Balcanice au fost valurile repetate de invazii
începând din Antichitatea târzie, schimbările etnologice
profunde care le-au însoțit și formarea statelor medievale,
adesea încleștate unele cu altele în războaie ucigătoare. Dar
3 Alexandru Duțu, „Bizantini”, „Orientali”, „Balcanici”, p. 58.
cursul acestor procese istorice epocale a fost direcționat și în
cele din urmă modelat de trăsăturile geografice ale peninsulei.
De asemenea, influența marilor civilizații a fost asociată cu
dominația a trei mari imperii în Balcani: cel roman, cel bizantin
și cel otoman. Factorii geografici au determinat zonele de
civilizație care se întrepătrund și se întind dincolo de Balcani
până în Asia Mică și Europa Centrală. Aceste zone de
civilizație, aflate în continuă interacțiune una cu cealaltă, au
format substratul imediat al mentalităților în Balcani și au
furnizat limbajul și formele expresiei simbolice: zona cea mai
pregnantă a fost cea a civilizației bizantine, reprezentată în
primul rând de creștinătatea ortodoxă și de cultura greacă;
peste acest strat mai profund de civilizație și-au lăsat amprenta
influențele turcești și orientale legate de cucerirea otomană în
Balcani; în sfârșit, a existat o zonă de civilizație occidentală,
asociată vechilor tradiții ale stăpânirii romane și păstrată prin
prezența în arcul nord-vestic al Peninsulei Balcanice a
creștinismului latin. Aceste zone de civilizație s-au schimbat și
s-au întrepătruns mereu datorită celui mai important fenomen
social care a marcat experiența balcanică: migrațiile etnice, fie
ele impuse sau voluntare, care au antrenat într-o perpetuă
mișcare, de-a lungul secolelor, diverse populații, dând naștere,
în întreaga peninsulă și chiar dincolo de hotarele ei, unei
multitudini de etnii expatriate, strâns legate unele de altele.
Analizând locul în care se situează diferitele naţiuni
balcanice şi turcii în raport cu Balcanii şi cu Europa, Maria
Todorova conchide în felul următor: „Între toate naţiunile
balcanice, bulgarii împărtăşesc toate frustrările faptului de a fi
balcanic şi totuşi sunt singurii care îşi iau în serios
balcanitatea”4. Observaţiile subliniază trăsături ale
autodesemnării: homo balcanicus creat de balcanici nu face
parte din arhetipul etnic, ci din noua oligarhie, în toate cazurile
balcanice avem de-a face cu autostigmatizări, pe lângă „diferite
moduri de a ţine piept stigmatului”; balcanicii au conştiinţa
„punţii între culturi”; balcanicii sunt „înclinaţi să-şi
construiască orientalismele lor interne”.
Balcanismul a suferit un dinamic proces de
metamorfozare de-a lungul anilor, în funcţie de o multitudine
de factori. Aşadar, nu se poate vorbi de un balcanism etern, ci
de avataruri ale acestuia. „Balcanismul a devenit, în timp, un
substitut facil pentru descărcarea emoţională pe care o oferea
orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de rasism,
colonialism, eurocentrism şi intoleranţă creştină faţă de islam”.
Sunt identificate două mari interpretări ale moştenirii otomane,
cea privind impunerea otomanilor faţă de cei cuceriţi, şi cea
4 Maria Todorova, op. cit., pp. 92-97.
privind „simbioza complexă între tradiţiile turcă, islamică şi
bizantină/balcanică”5.
Într-un articol intitulat „Homo Balkanicus” Bogdan
Bogdanov evidențiază o serie de trăsături ale balcanicilor,
precum generozitatea (balcanică), indiferența afișată față de
bani și bunuri materiale, orgoliul și amorul propriu de moment,
clientelismul/nepotismul, bunul simț (balcanic, desigur),
realismul, orientarea spre latura practică a vieții, neîncrederea
în autorități.
Generozitatea balcanică este plină de tensiune, chiar
agresivă în anumite momente. Pe masă, în fața invitaților se
servesc multe feluri de mâncare, mult mai multe decât este
necesar. Oaspeții sunt, astfel, ghiftuiți, supra-alimentați. Se
ghicesc, în această generozitate, tensiunea penuriei din trecut,
sentimentul lipsurilor, orgoliul gazdei de a se arăta cheltuitoare
pentru ceilalți, fără, însă, a fi așa pentru ai săi. O manifestare
specifică a generozității orgolioase a balcanicilor este dorința
de a face cinste cu băutură. Chiar dacă este o trăsătură mai
generală a lumii slave, această dorință nu este nicăieri excesivă,
așa cum este ea în Europa de Sud-Est. Paharul de băutură oferit
este, întotdeauna, însoțit de discuții în contradictoriu.
Generozității orgolioase i se adaugă, într-o manieră complexă,
5 Maria Todorova, op. cit., p. 257.
indiferența afișată față de bani și bunuri materiale. Omul
balcanic este econom, muncitor, grijuliu şi foarte practic acasă.
Dar, odată ce se găsește în afara căminului său, el este
cheltuitor, are o comportare sărbătoarească și boemă, departe
de felul lui de a fi în realitate. Deşi, în această zonă a lumii
viața nu este tihnită și lumea nu este bogată, acest fapt nu îl
împiedică pe balcanic să împartă, cu ușurință și fără
discernământ, bacșișuri – pentru a se face remarcat, victimă a
orgoliului și amorului propriu de moment. La baza amorului
propriu balcanic se află individualismul, născut din
instabilitatea națională seculară și din ocupația străină. Singura
autoritate credibilă este individul, nu comunitatea. Preocuparea
majoră individuală este propriul cămin, cu diferitele lui
aspecte. La sat, casa poate să nici nu fie tencuită în exterior, în
timp ce, în oraș, se manifestă amorul propriu al imaginii
exterioare6.
«Spiritul local» și clientelismul/nepotismul sunt, în
egală măsură, expresia acestui individualism. Suspiciunea față
de puterea centrală și insistența cu care se favorizează rudele și
apropiații „locali”, sunt strâns legate și determină instabilitatea
comunității și a ierarhiei. Reprezentantul puterii nu se bucură
de respect; îi este comentată incompetența; pe seama sa circulă
6 Bogdan Bogdanov, Homo Balkanicus, p. 71.
anecdote menite să demonstreze că el nu se deosebește cu
nimic de ceilalți și că și-a obținut postul în urma unui simplu
concurs de împrejurări.
Popoarele balcanice sunt mici, iar circumstanțele
istorice complexe le-au ascuțit sentimentul patriotic și există
puține locuri în lume unde dragostea de țară este trăită atât de
intens. Patria se identifică pământului și cerului concrete,
munților și spațiului delimitat de mare. Patria nu este
reprezentată de compatrioții cu care omul balcanic nu s-ar duce
să conviețuiască pe alte meleaguri. Patria nu este comunitatea
simbolizată prin semne concrete și transmisibile. Patria este
pământul însuși.
O altă trăsătura reprezentativă pentru caracterul
balcanic este bunul simț. Firește, cel balcanic are propriile sale
particularități. Una dintre manifestările tipice ale bunului simț
este atitudinea sceptică față de putere. Zeflemeaua, glumele
care îl vizează pe cel într-o poziție ierarhică superioară, îl
coboară în ochii celorlalți și îl fac mai uman. Aspectul neplăcut
al bunului simț balcanic este intoleranța față de cei care sunt
diferiți, trăiesc altfel și față de cei care dispun de mijloace
materiale superioare.
Omul balcanic nu este nici habotnic, nici superstițios,
fiind gata să râdă de cei care exagerează în credința lor. Religia
nu este un mod de a privi lumea, ea este acel ceva în serviciul
tradiției, care o validează, asigurându-i continuitatea.
Balcanicul are o atitudine specifică față de profesiile
umane, pe baza criteriului „util/inutil”. Tradițional, sunt
apreciate profesiile de jurist și de istoric, ceea ce este mai greu
de înțeles. Ocupațiile literare sunt considerate hilare, iar
profesia de ziarist este privită ca inutilă. Ziaristul este văzut ca
un mincinos inutil, spre deosebire de jurist ale cărui minciuni
sunt profitabile. Atitudinea față de omul cultivat, cu studii, este
ambiguă: dacă studiile conduc la o viață îndestulată, atunci se
recomandă
îndrumarea copiilor în această direcție, dar dacă nu se discută
decât despre știință pură, atunci ea este considerată inutilă.
Omului balcanic nu îi plac activitățile neclare, abstracte:
matematicianul și filosoful nu sunt foarte apreciați.
Manifestările sale cele mai caracteristice sunt preocuparea
pentru viitorul apropiat și pentru menținerea instinctului
conservării, necesitatea de a anticipa greutățile pe care le
rezervă soarta, suspiciunea față de tot ceea ce este îndepărtat și
străin.
O altă trăsătură a balcanicului este grija exagerată față
de copii. În puține locuri din lume se întâlnesc copii înfofoliți
cu atât de multe haine. Părinții au tendința de a-și obliga copiii
să își termine studiile. Atașamentul exagerat între părinți și
copii crește dependența de apropiați și rude, reversul acestui
atașament fiind suspiciunea față de ceilalți.
Pentru individul obișnuit, amenințarea vine din partea
administrației și a statului pe care îi este greu să-l considere
apărător al propriilor lui interese. O calitate foarte apreciată
este aptitudinea de a anticipa și de a fi bine informat, în timp ce
opusul său, prostia, este acuzația pe care omul balcanic o aduce
celorlalți cel mai adesea – în glumă sau în serios. Bunul simț
oferă balcanicului și posibilitatea de a se descurca și de a nu se
supune unei ordini prostești și arbitrare.7
Sintagma homo balcanicus trimite, în majoritatea
cazurilor, la o serie de ideologii variate și nuanțate din
conviețuirea mai mult sau mai puțin pașnică a unor etnii
diverse ca origine (latină – românii, turcică – turcii și tătarii,
slavă – bulgarii și rușii, greacă – grecii și parțial albanezii,
semitică – evreii, indo-europeană - rromii), valori spiritule
diferite și uneori contradictorii provenind din patru mari religii:
creștinism în forma sa ortodoxă în cazul românilor, grecilor și
rușilor, catolică în cazul croaților, ungurilor și comunităților de
italieni din balcani, musulmană în cazul turcilor și tătarilor, și
în fine iudaică. Forțate să coexiste în același spațiu socio-
7 Bogdan Bogdanov, Homo Balkanicus, pp. 72-74.
cultural, în care fiecare dintre ele este într-o formă sau alta
minoritară, „comunitățile sunt astfel supuse unui proces de
autonegare convergentă și asimilatorie”.8
Mircea Muthu descrie spiritul levantin balcanic într-un
mod foarte sugestiv: „Moștenesc trândăveala din Orient, iar
gustul de viață ușoară din Occident; nu se grăbesc niciodată,
căci viața se grăbește; nu-i interesează ce le rezervă ziua de
mâine, căci va veni ce e sortit să vie, și totul depinde prea puțin
de ei; sunt alături numai la nevoie, de aceea nici nu le plac să
fie des împreună; nu prea se încred în nimeni, dar cel mai ușor
e să păcălești cu o vorbă frumoasă; nu arată ca niște eroi, dar
cel mai greu e să-i sperii cu amenințări; mult timp nu le pasă de
nimic, le e totuna ce se întâmplă în jurul lor, ca apoi dintr-o
dată să înceapă să-i intereseze totul, să răvășească și să întoarcă
totul cu susul în jos, pe urmă din nou cad în picoteală,
neplăcându-le să-și amintească nimic din ceea ce s-a întâmplat;
se tem de schimbări, căci adesea le-au adus nenorociri, și se
satură ușor de un om, chiar dacă le e binefăcător. Ciudată lume,
te bârfește dar ține la tine, te sărută pe obraz dar te urăște, își
bate joc de fapte nobile, dar nu le uită generații de-a rândul”.9
3. Influențe comuniste asupra mentalității românești8 Antonio Sandu, Oana Bradu, Romanian Mentality. From Homo
Balcanicus to Homo Europeaus, în Revista Românească pentru Educaţie Multidimensională, An 1, Nr. 1, August 2009, p. 6.
9 Mircea Muthu, Homo Balcanicus, în Revista Echinox, nr. 3, 2002.
O descriere foarte interesantă a psihologiei românilor o
face Constantin Rădulescu Motru. Românul pare, la o primă
vedere „Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când va trebui
să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de
ochii altora, şi, în genere, totdeauna aţântit cu ochii după ce vor
face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o
conştiinţă de grup, decât cu conştiinţa sa personală. În
conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele
mai ieftine motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este plăcută
după obiceiul românesc şi nu după gustul său personal; masa
lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până şi mormântul
părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi apropie
natura externă cu gândul de a o transforma şi de a o diferenţia
după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură
diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a
dobândit obiceiul neamului[...]. Fixarea personalităţii sale,
românul nu o caută nici în timp, nici în spaţiu[...]. Românul
când a avut ceva de păstrat, l-a încredinţat lumii. El şi-a vărsat
focul inimii într-o lume tot ca a lui, şi a evitat totdeauna să stea
de vorbă cu sine însuşi, sau să-şi sape gândul pe piatră sau
metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă
de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună;
este lumea vizibilă lui şi care îi absoarbe cu desăvârşire
individualitatea.” 10
La nivel de mentalitate, comunitatea românească este
tributară unei ideologii minoritare, asumându-și istoric statutul
de comunitate minoritară, deși nu din condiționare numerică, ci
datorită cadrului istorico-cultural. Comunitatea minoritară are
semnificația unei comunități care își auto-atribuie caracteristici
identitare minoritare, respectiv identifică strategii antiasimilare
și antimarginale. Comunitatea românească a fost considerată
istoric ca marginală din punct de vedere cultural (cultura în
cancelaria țărilor române se făcea fie în latină, fie în slavonă
sau în greacă), socio-politic și religios.
Conotațiile negative fac parte dintr-o stereotipizare a
termenului de balcanism, „creat și importat din Occident care a
fost complet asimilat”11 atât de mentalitatea vestică, cât și cea
sud-est europeană. Există cu siguranță atât un arhetip
comportamental balcanic, cât și unul specific fiecărei
comunități în parte, ce se regăsesc în spațiul atribuirilor
intersubiective pe de o parte și în cel al fenomenologiei
relațiilor interetnice pe de alt parte.
Mentalitatea românească similară celei balcanice din
care face parte, cu toate diferențele proprii, este specifică unui
10 Constantin Rădulescu Motru, Psihologia poporului român, Ed. Paideia, București, 1999, p. 41.
11 Maria Todorova, op. cit., p. 95.
„spațiu spiritual fără limite” complementar cu ceea ce Lucian
Blaga numea spațiul mioritic de succesiuni nesfârșite deal vale.
Sentimentul de sine românesc are un accent de dezlimitare.
Altă trăsătură a mentalității românești este, prezent şi ascuţit,
dar care alunecă de multe ori într-o băşcălie de prost gust.
Alte puncte de vedere descriu românii ca fiind persoane
foarte creative, spontane, superficiale şi flexibile, preferând să
rămână vagi în exprimare şi să evite rigoarea, precizia. Apar şi
paradoxuri de vârf profesional, care-i certifică pe români ca
unii dintre cei mai buni matematicieni şi softişti din lume.
Diferențele regionale de mentalitate îi prezintă pe
ardelenii ca fiind lenţi şi reci, pe moldovenii drept rapizi,
superficiali, calzi şi ospitalieri, pe cei din sud competitivi și
smecheri.
Ieșirea din comunism a fost un șoc psihologic puternic
pentru români și mentalitatea lor. Migraţia de la sat la oraş,
precum şi ideologizarea şi colectivizarea satului românesc au
dus la formarea masei. România a fost singura țară comunistă
în care regimul s-a prăbușit în mod brutal. Nicăieri, cetățenii
Europei nu aveau mai puține drepturi decât românii.
Evenimentele din decembrie 1989 i-au surprins nepregătiți pe
români, spre deosebire de celelalte țări ale blocului comunist în
care perestroika fusese aplicată într-o măsură sau alta.
Mentalitățile create de regimul comunist au îngreunat procesul
tranziției spre capitalism. „Omnipotența proprietății de stat
crease, de asemenea, mentalitatea nocivă pentru timpul prezent
că totul poate fi irosit fără grijă. Elogierea egalității între
oameni și cultivarea spiritului colectivist au stimulat ineficiența
muncii.”12 „Bunul colectiv” a anihilat simţul responsabilităţii
individuale. Noii lideri, foști membri ai Partidului Comunist
din eșalonul al doilea și-au demonstrat disprețul față de cei pe
care pretindeau a-i reprezenta, lucru care a dus la o amplificare
a neîncrederii populației în politicieni. Această lipsă a
încrederii, creează o apatie, un absenteism social generalizat,
duce la fragmentarea societății în straturi de spectatori pasivi,
incapabili de acţiune.
Lipsa bunurilor de larg consum din timpul regimului
Ceaușescu nu a putut cultiva sentimente de generozitate sau
altruism, în timp ce mecanismele criticii și autocriticii au
dezvoltat ura, rapacitatea, spiritul revanșard, amestecul în viața
intimă a semenilor, invidia, trădarea, prefăcătoria, ipocrizia.13
Românii au fost învățați să aștepte soluții economice prin
practici și decizii politice (nici astăzi, după aproape un sfert de
secol de la prăbușirea regimului Ceaușescu, nu este ceva ieșit
12 Lavinia Betea, Mentalități și remanențe comuniste, Ed. Nemira, București, 2005, p. 65.
13 Idem, p. 68.
din comun ca cineva să afirme lucruri de genul „statul trebuie
să îmi dea casă/serviciu/bani etc.”). Dificultățile economice din
anii ʼ90 explică succesul partidului naționalist România Mare
la alegerile din anul 2000.
În anii ʼ60 ideologia comunistă a adoptat naționalismul.
Valențele pozitive ale apartenenței la o națiune comunistă au
fost hiperbolizate. Istoria a fost rescrisă astfel încât partidul să
întruchipeze aspirațiile populare din epocile anterioare. A fost
cultivat un trecut mistificat. Mitul s-a substituit istoriei
obiective. România post-decembristă păstrează discursul istoric
comunist (cu limba sa de lemn) şi miturile promovate de acesta
(se remarcă tot mai puternica cristalizare a mitului
conspiraţiei).
Naţionalismul de stânga a promovat un dușman,
“ceilalţi” fiind occidentalii imperialişti şi fosta clasă socială
superioară. S-a creat o fobie, o stare permanentă de frică şi de
pericol fictiv, atât pentru individ, cât şi pentru siguranţa
statului, în lupta cu duşmanul comun individul a fost suprimat
iar libertatea individuală a fost suprimată pentru o libertate de
tip superior, una colectivă. După Revoluție românii au fost ușor
de manipulat, ei raliindu-se unor sloganuri de tipul „nu ne
vindem țara” ajungându-se până la evenimente tragice de tipul
mineriadelor orchestrate de Ion Iliescu.
Cu toate reacţiile de tip naţionalist, românii au trăit în
ultimele secole cu ochii îndreptaţi spre Europa, negându-şi
substratul balcanic, vizibil însă în folclor, în gastronomie, în
istorie. Românii au, istoric, aspiraţia de a se delimita de
balcanism, de influenţa rusă sau de cea orientală. În perioada
postcomunistă s-au căutat diferite modele, de la cel suedez
pană la cel românesc interbelic, iar odată cu aderarea ţării la
Uniunea Europeană, direcţia de dezvoltare este prefigurată în
tratatele europene. Clasa politică şi elitele intelectuale au un
discurs orientat către modernitate şi reformă, dar nu reuşesc să
coaguleze un proiect coerent de dezvoltare şi modernizare.
Lipsesc o organizare socială de tip modern, o guvernare
transparentă, o societate civilă puternică. Conotaţiile negative
asociate influenţelor balcanice în cultura şi mentalităţile
româneşti sunt puternice. Ele au fost identificate, cu alterarea
purităţii romane a neamului sau a latinităţii limbii române, cu
instabilitatea politică, în general cu o mentalitate retrogradă şi
neserioasă, marcată de o superficialitate a populaţiei.
Bibliografie
Betea, Lavinia, Mentalități și remanențe comuniste, Ed.
Nemira, București, 2005
Muthu, Mircea, Homo Balcanicus, în Revista Echinox,
nr. 3, 2002
Rădulescu Motru, Constantin, Psihologia poporului
român, Ed. Paideia, 1999
Sandu, Antonio, Bradu, Oana, Romanian Mentality.
From Homo Balcanicus to Homo Europeaus, în Revista
Românească pentru Educaţie Multidimensională, An 1, Nr. 1,
August 2009.
Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, Ed.
Humanitas, București, 2000.
Bogdanov, Bogdan, Homo Balkanicus
(http://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/08/
mentalitati-balcani.pdf)
Duțu, Alexandru,„Bizantini”, „Orientali”,
„Balcanici”,
(http://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/08/mentalitati-