MEMORIA OLTULUI I ROMANA · Aurel Oprişan, Constantin Stancu- Jurnalul de front al lui Ion C....

An. VI, nr. 9 (67) septembrie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.9 (67), septembrie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr.

Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Profesorul, teologul, juristul şi gazetarul Ilie Popescu-Spineni (n. 14

octombrie 1894 în satul Cuza-Vodă, comuna Spineni, jud. Olt – m. 29

septembrie 1964, București; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 48, 49,

51/2016; 64/2017), fiul lui Marin şi al Mariei, autor al unor valoroase

lucrări de drept roman şi istorie, membru al Societăţii Regale de

Geografie din Bucureşti, profesor la Facultatea de Drept din Iaşi. A fost

fratele istoricului şi cartografului Marin Popescu-Spineni. Ilie Popescu

Spineni a pledat pentru deschiderea unei universităţi la Craiova.

2. Lista colecţiilor profesorului caracalean Ilie Constantinescu, întocmită de

profesorul emerit Crăciun Pătru în 1957 (colecţiile Muzeului

Romanaţilor din Caracal);

3. Profesorul slătinean Traian Biju (n. 12 dec. 1883, Caransebeş- m. 14 aug.

1980), fost director al gimnaziului Radu Greceanu din Slatina şi un

strălucit pedagog. Între octombrie 1940- ianuarie 1941 a fost primar al

oraşului Slatina;

4. Două imagini din Slatina din urmă cu un secol. Sus: Strada Bucureşti;

Jos: Palatul administrativ;

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Traian Biju- Să nu suferiţi în mijlocul vostru pe cei ce pângăresc ce avem mai

sfânt........................................................................................................................./3

2. Ion Andreiţă- Drama apostolilor neamului........................................................../6

3. Din manuscrisele lui Demetru Iordana (III)......................................................../8

4. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XIV)............................................/13

5. Dumitru Botar- Preţuri maximale pe piaţa Caracalului la 1940....................../21

6. Aurică Ivaşcu- Dumitru Caracostea. Protagonist septuagenar în Memorialul

durerii..................................................................................................................../23

7. Dan Dumitru Anastasescu- Biserica din satul Schitu-Deleni (comuna Teslui-

Olt)........................................................................................................................./30

8. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (ianuarie- mai 1947)........................./35

9. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (V)......................................../41

10. Col. (r.) Dumitru Matei- O întâmplare din Caracalul de altădată şi urmările

ei............................................................................................................................/62

11. Corneliu Vasile- Dionisie Fotino şi Alexandru Odobescu despre judeţul

Romanaţi.............................................................................................................../65

12. Nica Marcela- In memoriam profesor Ilie Constantinescu (1874-1960). Scurtă

biografie................................................................................................................/67

13. Aurel Oprişan, Constantin Stancu- Jurnalul de front al lui Ion C. Preda

(IV)......................................................................................................................../70

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- septembrie................................./79

15. Col. (r.) Dumitru Matei- Ostaşi din regimentele judeţelor Olt şi Romanaţi în

luptele de la Jiu. Mărturii ale generalului Ion Anastasiu................................../81

16. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O epistolă necunoscunoscută a lui Ilie Popescu-

Spineni......................................................................................./104

O ştire despre viaţa culturală din ţinutul Oltului...................../106

17. Marin Petran-Vlădila- Proprietari, arendaşi şi donatori în Vlădila.............../107

18. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

satul Dumitreşti, com. Verguleasa- Olt............................................................./110

19. Apelul Asociaţiei Culturale Memoria Oltului.................................................../112



Să nu suferiţi în mijlocul vostru pe cei ce pângăresc ce avem mai sfânt

Traian Biju

Pentru că în luna septembrie elevii se întorc la şcoală, considerăm potrivit să

reproducem aceste gânduri ale profesorului slătinean Traian Biju adresate elevilor săi de

la Gimnaziul ,,Radu Greceanu” din Slatina. Textul a apărut în ziarul local Opinia Oltului

din 1 decembrie 1919 şi era a doua din cele 4 scrisori pline de învăţăminte adresate de

profesorul abia întors din prizonierat elevilor săi. Credem că ideile fostului director al

Gimnaziului din Slatina sunt valabile şi astăzi.

Îndrept această a doua mea scrisoare tot spre aceia spre care clipă de clipă se

strecoară gândul meu şi mi se pierde liniştea trebuincioasă spre a putea găsi mijloacele

cele mai rodnice pentru îndreptarea lor . Îndrept rândurile acestea spre tine, tineret român,

întrunit sub sfântul acoperământ al templului înţelepciunii spre care, prin forţele voastre,

îndrumate şi luminate de noi, tindeţi prin munca voastră de toate zilele. Luminaţi-vă

minţile, ascultând glasul propovăduitor al adevărurilor sfinte; spargeţi bolta întunericului

ce vă acoperă şi care trebuie să se risipească cu fiece clipă de învăţătură serioasă,

înălţându-vă cu mintea până la pătrunderea adevărurilor cele mai ascunse ale naturii;

cuprindeţi fiecare înţelepciunea adunată de veacuri şi de generaţii; străluciţi spre slava şi

iar slava neamului care aşteaptă de la harul Dumnezeiesc cât mai multe genii,dar nu uitaţi

sufletul, nu uitaţi atomul de Dumnezeire ascuns în fiecare din voi; nu-l daţi pierzării prin

înjosirea demnităţii voastre şi prin lipsa de grijă şi dragoste în a vă împodobi sufletul cu tot

ce e mai ales, mai suav.

Traian Biju alături de profesori şi eleve de la Şcoala Profesională de Fete din Slatina

(1924)



În mijlocul vostru am trăit şi voi trăi, şi dragostea

împreunată cu stima ce v-o păstrez, mi-a dat putinţa să vă

cercetez sufletul spre a vă cunoaşte cât mai bine, spre a

mă bucura sau întrista, spre a spera în voi care veţi alcătui

patria noastră de mâine. Şi cercetarea mea neîntreruptă n-a

fost lipsită de roade: unele sunt bune, altele... pot fi mai

bune. V-am privit cu ochi de sfătuitor şi luminător al

vostru ; vă privesc de un timp încoace şi ca răspunzător

direct al bunei şi cinstitei morale care trebuie să

sălăşluiască într-un lăcaş de cultură românească. Dacă

îndrumătorii voştri naturali- părinţii, sau cei legiuiţi-

profesorii, nu vă vor purta de grijă- vinovaţi sunt faţă de

voi şi de neam; dar dacă zi de zi vor lucra spre binele

vostru şi totuşi nu vor găsi străduinţele lor răsunet în

sufletul vostru, vinovaţi veţi fi voi, pentru că voi n-aţi voit

să fiţi mai buni. Sunteţi tineri, aveţi multă energie în voi,

nu o risipiţi fără folos; în voi circulă sângele mai viu şi vă

împinge ca pe omul primitiv sau pe cel din vremea

prunciei omenirii, spre fapte de bravură, atletice, războinice, spre vărsarea energiei strânse

în trupul vostru... ei bine, să nu o descarce cel tare asupra celui slab cum numai un laş ar

face! Pe cel slab să-l ocrotiţi iar faţă de cel mai tare să fiţi astfel încât să nu-i daţi prilej să

cadă în păcatul de a lovi pe cei mai slabi. Fiţi cavaleri în toate faptele voastre , în toate

atitudinile voastre; daţi dovezi de o inimă cavalerească, să ştiţi să fiţi mici cu cei mai mici

decât voi şi demni cu cei mai mari. Joaca voastră o privesc şi nu-mi place. Vă bateţi, vă

îmbrânciţi fără să ţineţi seama că se pot întâmpla şi rele care niciodată nu se vor putea

repara. Parcă simţiţi o plăcere, o bucurie să vedeţi plângând şi suferind pe camaradul

vostru. Sunt jocuri mai frumoase cele pe care le învăţaţi la orele de gimnastică: jucaţi-le;

alergaţi la întrecere şi energia se va pierde, odihna va veni apoi, şi mai mult decât atât,

reuşind a fi întâiul şi râvnind a ieşi primul întotdeauna, veţi rămâne cu râvna de a fi în

viaţă întotdeauna mai buni, mai merituoşi ca oricare altul măsurat puterilor voastre. Astfel,

vă veţi înarma cu o forţă care va ajuta în lupta vieţii pentru dobândirea cinstită a unui loc

meritat în societate.Nu văd la voi, tineret care ne veţi înlocui, la voi care sunteţi speranţa

noastră,bucuria şi amărăciunea noastră, nu văd blândeţe destulă în vorbă şi faptă, nu văd

dulceaţă în vorbirea voastră.Muzica ce se desprinde pentru cel ce privindu-vă vă aude, nu

e suavă, nu e dulce şi plină de graţie, ci dimpotrivă. Defăimaţi prin vorbe josnice tot ce e

mai sfânt pe lumea aceasta pentru oricare sau pentru voi; simţiţi o plăcere nebună să

terfeliţi în mocirlă cinstea, demnitatea şi sfinţenia celui mai dulce cuvânt: mamă. E aşa de

trist şi aşa de degradator pentru un om să înjure cum nu vă puteţi închipui. Să nu suferiţi în

mijlocul vostru pe cei ce pângăresc ce avem mai sfânt! Toată greutatea dispreţului vostru

să o simtă neîncetat. Pe stradă alergaţi, mergeţi în ceată; şapca, pălăria, căciula le

purtaţi cum nu trebuie să le purtaţi; parcă dinadins vreţi să micşoraţi- şi numai în paguba

voastră- depărtarea dintre voi şi triştii locuitori ai Dealului Spirei sau Cărămidarii din

Bucureşti, vestite mahalale de oameni periculoşi societăţii; nu vă daţi în lături ci treceţi

drept, lovind cu coatele voastre şi dând jos de pe trotuar pe trecătorii mai bătrâni; ţipaţi în

gura mare pe străzi şi ce e mai trist pentru voi tinerii, fumaţi în văzul tuturor. Credeţi că

prin atitudini care ar trebui să rămână străine vârstei voastre, credeţi că vă veţi transforma

într-un punct-centru spre care, cu admirare va privi lumea...? Cum vă înşelaţi! Centru şi

focar al privirilor dispreţuitoare- da; nu însă de admirare.



Seara vă adunaţi

la rele, ocolind

mahalalele, stricând

liniştea oamenilor paşnici,

în loc de a răsplăti trupul

şi creierul ce a muncit cu

odihna întremătoare

cuvenită. Prin astfel de

purtări, voi sunteţi geniul

rău al sănătăţii voastre,

care nu ne-ar durea aşa de

rău dacă s-ar strica: cei

slabi să se aleagă, să piară,

aşa e legea naturii! Voi

însă, ruinându-vă

sănătatea, distrugeţi

liniştea şi mulţumirea din

casa părinţilor voştri, amărâţi zilele lor bătrâne care au drept numai la bucurii după

sacrificiile făcute pentru voi; ne amărâţi pe noi, profesorii voştri, că nu v-am putut scăpa

din ghearele pierzării, şi ce e mai mult, voi distrugându-vă trupeşte şi sufleteşte distrugeţi

tot atâtea forţe vii ale neamului nostru; acum înţelegeţi de ce durerea celor conştienţi,

departe văzători şi buni români e însutit mai mare.

Voi , tinerilor, nu grăbiţi mersul normal al firii. Ea îşi deapănă în voi misterele ei

veşnice şi tot ce e împotriva a ce e natural, e împotriva firii, e vătămător, e crimă faţă de

trupul şi sufletul vostru, faţă de neam.

Orice tânăr să

aibă râvna ca părinţii,

profesorii şi concetăţenii

lui să-l vorbească de

bine, să-l privească cu

drag ca pe o speranţă a

lor. Deci, fiecare din voi,

şcolari ai celei mai înalte

şcoale din oraşul şi

judeţul nostru, să tindeţi

să ajungeţi adevărate

modele de bună cuviinţă,

modestie, drăgălăşenie şi

bunătate sufletească,

adevărate modele de

graţie în faptă şi vorbă.

Traian Biju la Sofia în Bulgaria (1924) la un meci de fotbal

între ,,Oltul Slatina” şi ,,Levski” (S.J.A.N. Olt)

În 1919, întors de pe front- unde stătuse o vreme prizonier- Traian Biju colaborează la

ziarul local Opinia Oltului



Drama apostolilor neamului

ION ANDREIŢĂ

Numai lângă monumentul de la Păuliş am mai trăit această stare, care mă cuprinde

astăzi. Scriam acolo, pe postamentul de granit al impunătoarei construcţii omagiale – şi nu

ştiu cum se făcea că, din când în când, cerneala prindea culoare roşie şi avea gust de

sânge. Scriam cu sufletul, cu inima, cu conştiinţa, cu ura, cu dragostea, cu îndârjirea şi

înţelegerea de care se cuprinde orice român aflat în preajma acestor memorabile locuri:

Păuliş, Ghioroc, Cuvin… Monumentul este ridicat în memoria jertfei elevilor de la Şcoala

de subofiţeri de rezervă Radna din Lipova, care în septembrie 1944 au oprit cu viaţa lor

tânără înaintarea trupelor hitleristo-horthiste pe Valea Mureşului într-o dramatică luptă

inegală, raportul de forţe fiind net în favoarea duşmanului: 10 la 1; mai exact, 20.000 de

militari cu experienţă şi armament greu, în faţa celor 1.800 de tineri copilăroşi şi imberbi,

în vârstă de 18-19 ani. Atunci, acolo s-a validat încă o dată deviza mărăşească: „Pe aici nu

se trece!”

Atunci, acolo, reînviind acea încleştare pe viaţă şi pe moarte – şi scriind chiar la faţa

locului-culoarea roşie şi gustul de sânge al cernelii aproape că-şi aveau explicaţie. Dar azi?

Când scriu despre nişte civili, nişte institutori cu vocaţie rurală, învăţătorii?! Într-un fel,

însă, drama este de aceeaşi intensitate, doar că se petrece într-un alt context: în care

dascălii ce-au slujit în teritoriile smulse din trupul ţării au depăşit adesea starea de

disperare, în efortul de a se salva-pe ei şi ţara. Şi, în această perioadă de dezastru pentru

familiile lor, cei mai mulţi dintre dascălii bejeniţi se aflau sub arme, la diferite regimente

din ţară, pregătind suprema încordare de la Păuliş. Extrag exemple din aceleaşi documente

prezentate în revista Memoria Oltului şi Romanaţilor şi în volumul Drama învăţătorilor

refugiaţi în judeţele Olt şi Romanaţi (1940).

Ilie R. Dobre, de fel din Mihăieştii de Sus, judeţul Olt, era dascăl în comuna Marienfeld

din judeţul Tighina. La data când trebuia să se refugieze, el era mobilizat ca elev-sergent la

Şcoala pregătitoare pentru ofiţeri de rezervă de Artilerie din Craiova. Ion. N. Tomescu, din

comuna Gura-Boului, funcţionase ca învăţător titular la şcoala primară din satul Niculeşti,

comuna Regele Ferdinand I, judeţul Ismail. La data retragerii – iunie 1940- el se găsea

mobilizat (din ianuarie 1940) în Regimentul 71 Infanterie. La fel Ştefan I. Bobeică, de la

şcoala primară din satul Pârliţi, comuna Hristei, judeţul Soroca, mobilizat la Şcoala de

ofiţeri de rezervă nr. 2 Bacău. Ion M. Bonciu, învăţător căsătorit, fără copii, din Slatina,

funcţionând la şcoala din Faraoani, judeţul Cetatea Albă, era mobilizat ca sublocotenent în

rezervă la Regimentul 3 Dorobanţi- Olt. Această situaţie specială – a dascălului cu familia

în pribegie neştiută, iar el mobilizat în armată- o expică, sobru şi sugestiv, tânărul învăţător

Constantin T. Manolescu, din comuna Morunglav-Olt, care slujise la o şcoală din

Bucovina răpită, iar acum se afla concentrat la Regimentul 19 Infanterie: ,,Domnule

Ministru-se adresează el oficialităţilor de resort- azi, noi, învăţătorimea română, ne găsim

fără pâinea asigurată pentru ziua de mâine, aruncaţi ca nişte netrebnici din viaţa şcoalei

primare, dar în acelaşi timp cu mâna încleştată pe armă zi şi noapte, de veche la graniţele

Patriei noastre.”

Unii, puţini, erau necăsătoriţi. Alţii, tot puţini, căsătoriţi, fără copii. Cei mai mulţi însă

aveau familii cu copii, rosturi închegate, case, oarece brumă de bunăstare. Iar ei nu mai

ştiau nimic despre cealaltă parte a vieţii lor, aflându-se sub arme. Florea I. Stancu, din

comuna Scorniceşti – Olt, dascăl la şcoala din comuna Caracui, judeţul Lăpuşna, în

cererea pentru revenirea în locul natal arătă faptul că familia sa, soţia şi cei doi copii, s-a

refugiat din Basarabia fără nici un fel de avere ,,căci eu sunt concentrat şi, în acest caz,

familia a fugit numai cu viaţa”. Primarul din Scorniceşti certifică faptul că Florea Stancu



avea mamă văduvă şi o familie împovărată. Gheorghe V. Enăchescu, concentrat cu un an

înainte de retragere în Regimentul 59 Infanterie, are o istorie mai deosebită, după cum

reiese din propria-i mărturisire: ,,Eu sunt originar din judeţul Olt, fiind seria 1924, când

prin lege am fost obligat să iau post în provinciile alipite. Am înţeles chemarea ţării şi am

mers cu hotărâre să-mi fac datoria. Mai mult încă, m-am legat prin angajament că rămân

pentru totdeauna să servesc şcoala neamului la hotarul de la Răsărit”. În momentul

refugierii, locul lui de muncă era în oraşul Tighina, unde era şi familia şi care, neavând

mijloace de locomoţie, a rămas acolo. ,,Acolo mi-a

rămas locuinţa făcută în anul 1938 şi pentru care am

contractat un împrumut la Casa Corpului Didactic.

(…) Prin pierderea Basarabiei am rămas fără

familie, fără casă… precum şi fără catedră.” Maria

Predescu a funcţionat ca maestră de gospodărie la

şcoala primară din comuna Mahala-Cernăuţi. Solicită,

la repatriere, un post în oraşul Slatina, unde soţul era

profesor titular la liceul Radu Greceanu, liceu

absolvit şi de semnatarul acestui articol, sau undeva,

pe aproape, aflându-se într-o situaţie precară, ,,soţul

concentrat, eu gravidă, iar salariul ce mi se cuvenea

pe luna iunie nu l-am primit”. Elisabeta N. Popescu

(femeile suferă şi luptă alături de bărbaţi!) învăţătoare

în satul Ciobana, comuna Bahnaz-Tighina din 1 octombrie 1936, solicită un post la o

şcoală din Drăgăneşti-Olt, comuna soţului ei, Nicolae R. Popescu, tot învăţător, deoarece

aici ar avea casă, vie şi teren arabil, iar părinţii bătrâni şi fără nici un sprijin, menţionând

că astfel „vom putea trece mai uşor peste pierderile suferite în urma refugiului, prin care

am rămas complet dezbrăcaţi.” Lui Nicolae Gh. Marinescu, refugiul i-a rupt familia în

două. Din anul 1937, el lucra ca învăţător în comuna Cuizovca-Orhei, peste care trupele

sovietice au năvălit atât de repede, încât soţia i-a rămas sub ocupaţie. Refugiat, el solicita

post pentru amândoi, deoarece soţia, tot învăţătoare, făcuse formalităţile de repatriere prin

Crucea Roşie şi Ministerul de Externe. Oameni şi oameni; destine mai mult sau mai puţin

asemănătoare-dar toate cuprinse în acelaşi dramatism zguduitor. Iată cum arată drama

învăţătorului director al Şcolii primare Boşcana-Orhei, numit aici de la absolvirea şcolii

din Piteşti, în anul 1926- relatată de el însuşi: …„refugiat în urma ocupării Basarabiei,

neputând salva decât soţia şi cei trei copii, numai cu ceea ce aveau pe ei, părăsind toată

averea şi agoniseala unei vieţi de om, care se compune din: o casă din piatră cu 9

despărţituri, magazie, dependinţe, pivniţă, 12 hectare de pământ arabil cu semănături pe

ele, 20 de oi rasa Karacul, 0,5 ha vie, 0,5 ha livadă şi grădină de legume 20 stupi

sistematici, tot mobilierul casei, lenjerie, îmbrăcăminte, covoare, maşină de cusut, aparat

de radio, bibliotecă personală. (…) Am părăsit totul, toată agoniseala, toată zestrea, toată

munca, toată averea celor trei copilaşi, aducând cu mine spulberarea unui ideal căruia

m-am consacrat ani de zile-de a fi model satului pe care l-am avut model-şi ochii care să

plângă părăsirea acestui ideal risipit pe malurile Nistrului, pe care îl credeam veşnic al

nostru, până la acea zi fatală de 28 iunie. (…) Am venit aici cu o singură speranţă în

suflet. Ţara nu-şi va uita fiii care până ieri au fost străjerii graniţei româneşti la hotare,

cu misiunea de a clădi conştiinţe şi suflete româneşti- şi de care misiune avem conştiinţa

împăcată că ne-am făcut datoria până la sfârşit “

…Să nu prindă cerneala culoarea roşie şi gustul de sânge?-când scrii, când citeşti astfel

de drame?!

Ştefan Bobeică (1908-1990) şi

Lucreţia Bobeică



Din manuscrisele lui Demetru Iordana (III)

Scriitorul slătinean Demetru Iordana (n. 20 martie 1918- m. 15 martie 1979),

victimă a securităţii regimului comunist, căruia revista noastră i-a dedicat atenţia

cuvenită (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013; 44-46/2015; 47-51, 58/2016) , a

lăsat mai multe manuscrise valoroase. Unele dintre ele i-au fost confiscate de

securitate şi aşteaptă şi acum în arhivele C.N.S.A.S. un cercetător atent care să le

restituie posterităţii. Regretăm că factorii de decizie din domeniul culturii judeţului

Olt nu găsesc de cuviinţă să aloce din fondurile destinate culturii o sumă oarecare

(mai mică poate decât aceea

cheltuită cu un spectacol în aer

liber al unor ,,vedete”) pentru

recuperarea şi publicarea

manuscriselor, scriitorilor olteni,

confiscate de fosta securitate. Este

trist, este nedrept, este regretabil

că la atâta timp de la căderea

comunismului, intelectualii

condamnaţi de acest regim rămân

tot condamnaţi, opera lor rămâne

mai departe necunoscută,

suferinţele lor neştiute. Dacă

lucrurile vor rămâne aşa în

continuare, înseamnă că de fapt

securitatea i-a învins. Nădăjduim

însă că nu va fi aşa şi la fel cred şi

alţii ca noi. Este şi cazul unor

distinşi intelectuali slătineni

precum dl. Mircea Şerbu- primul

care ne-a atras atenţia asupra

acestui valoros scriitor şi dl. Vlad

Iovu care a păstrat în arhiva

familiei un manuscris al

prietenului său Demetru Iordana,

manuscris pe care l-a încredinţat spre publicare revistei noastre.

Manuscrisul din care prezentăm aceste fragmente este de fapt un caiet

studenţesc de 89 de pagini scrise citeţ cu cerneală albastră doar pe pagina din

dreapta, având corecturile autorului făcute cu aceeaşi cerneală şi la final nota:

,,Slatina, 1976.”

Alte corecturi şi adăugiri făcute cu creionul de o persoană neidentificată ar

face manuscrisul de neutilizat şi de aceea am decis să nu ţinem seama de ele. De la

sfârşitul caietului, Iordana a scris în 1979 (anul morţii sale), pe 20 de pagini din

stânga, un fragment de roman intitulat ,,Cutremur”.

Demetru Iordana



Dacă în Fata doctorului Ambrozie, singurul roman publicat de Demetru

Iordana în 1943, Perpessicius vedea un ,,preţios debut epic”, în aceste poeme-proză

din ultimii ani ai vieţii, păstrate în manuscris, descoperim un autor reflexiv,

preocupat de filosofie, artă şi destinul omului şi creatorului într-un regim

concentraţionar, consideraţii pe care le împleteşte cu detalii biografice esenţiale.

Aducem mulţumiri sincere d-lui Vlad Iovu care ne-a încredinţat manuscrisul

şi d-lui Nicu Petria care a trudit la tehnoredactarea lui.

*

Două cărări

Tot prietenul meu mi-a destăinuit într-o zi: Două cărări mă duc totdeauna către

adevăr. Numai două, totdeauna. Este odată ziua, este noaptea odată. Este când ziua, când

noaptea. Este fericirea odată, este odată

durerea. Este când fericirea, când durerea.

Amândouă cărările trec prin creierul și prin

inima mea. Când numai prin creier, când

numai prin inimă; când prin amândouă

deodată. Cu ochii agățați de toate stelele ca

să mă orietez după ele; stelele luminează

toate cărările. Când este fericirea ascult de

porunci. Când este durerea, mă las ademenit

de ispite. Iar uneori ca la omul băut, care

merge în același timp pe două poteci

alăturate, cărările se împletesc amândouă

sub pașii mei șovăielnici. Dar la capătul

fiecăreia, ca un alt soare, îmi strălucește

adevărul în față, iar eu mă smeresc.

*

Pragul statornic

În altă zi, prietenul mi-a

mărturisit: Stau totdeauna pe pragul dintre

mine și oameni. Este un prag statornic, peste

care eu și oamenii ne comportăm ca niște

vase comunicante. Nu mă retrag niciodată dincoace de prag, în bârlogul din mine; dac-aș

face-o, oamenii nu mai m-ar vedea, nici nu mai m-ar auzi, iar eu m-aș simți ca într-o grotă

pustie, doar cu mine însumi și cu singurătatea. Nu, nu mă retrag niciodată în bârlogul din

mine. Dar nu trec nici dincolo de pragul statornic, căci se poate întâmpla ca oamenii să mă

prindă și să mă lege cu o funie de un țăruș adânc bătut în pământ – și atunci nu pot să mă

mai mișc, decât atât cât de lungă este funia aia. Nu, nu trec niciodată pragul statornic. Ci

peste el, eu și oamenii, frații mei gemeni, ne comportăm vecinic ca două vase

comunicante, iar uneori ne tocmim: mai lasă tu, mai dă tu. Și până la urmă ne înțelegem,

căci știm cu toţii să renunțăm la câștig – și tocmai de aceea câștigăm noi totdeauna.

*

Demetru Iordana în uniformă militară



Ritm

Într-altă zi, i-am destăinuit eu prietenului meu ce-am visat: Se făcea, nu știu cum,

că o treaptă se ridica și alta se lăsa; se ridica; se lăsa; și scara se frângea necontenit în

urcuș; când în sus, când în jos. Dar urca neîncetat, urca voinicește. Era parcă o lege a

pașilor noștri, de la naștere spre o altă naștere, mai înaltă. Era singura lege a pașilor noștri.

Călcam vârtos pe fiecare treaptă a scării, când urcând, când coborând. Și-am ajuns cu bine,

doar cu unele mici incidente, din nou în punctul din care plecasem, însă mult mai sus.

Doar cu unele mici incidente. Am mers mereu fără grabă, dar și fără zăbavă și am ajuns și

m-am uitat înapoi și mi-am văzut uimit Trecutul și Viitorul. Fără grabă, dar și fără zăbavă.

Iar Trecutul și Viitorul erau contopite într-un vecinic Prezent, un Prezent care cuprindea

subteran, ca pe-o sămânță posibilă, Fericirea. Dacă o udam mereu cu lacrimile mele, ea

încolțea și înflorea, Fericirea, la fiecare pas făcut pe scara aia ciudată, care se frângea

mereu în urcuș, când în sus, când în jos, dar urcând neîncetat; poate către stelele, în care

pâlpâia viața; poate către luna în care moartea își săpa mormântul. Cine știe?

*

Treime

Într-altă zi, prietenul meu cel bun mi-a mărturisit: Am o minte ca o morișcă

învârtindu-se pururi și vânturând pașnic semnele lumii. Da, mintea mea este o morișcă.

Am o inimă ca o piuă adâncă în care îmi sfărâm lacrimile ca pe niște boabe de grâu. Da,

inima îmi este ca piuă adâncă. Am o voință ca o roată de cremene, care pune în mișcare

munții din ființa mea plăpândă și-i aruncă în marea existenței. Da, voința mea este ca o

roată de cremene. De ce dar mă mai plâng lunii și soarelui, eu, care pot să iau luna și

soarele în cârcă? De ce? Mereu mă plâng lunii și soarelui, dar nu știu de ce. Mă închin

treimii din mine și ea mă preface în propriul meu zeu, un zeu pe care zeul tuturor zeilor și

l-ar dori ca unic fiu, demn de a fi crucificat pe pământ. Și, totuși, mă plâng mereu lunii și

soarelui.

*

Doar drumul spre inimă

L-am întrebat pe prietenul meu: Cum de-ai ajuns unde ești? Iar el mi-a răspuns:

Am părăsit cărările lumii și-am mers doar pe drumul care duce spre inima mea, după

ce-am părăsit toate cărările lumii. Drumul spre inima mea era singurul drum asfaltat de

lună și de stele și-am mers pe el în viteză și m-am întâlnit cu Trecutul, undeva, de unde

puteam să-mi văd Viitorul. Da, am mers doar pe el. Și la încrucișarea Trecutului și-a

Viitorului este pururi Prezentul; da, este Prezentul etern. Îl trăiesc fără flori de hârtie,

numai cu ochii deschiși și cu inima întreagă, fără flori de hârtie. Îl trăiesc intens ca pe un

cântec. Și odată am avut simțul că din inima mea a înflorit Veșnicia, sub stelele Timpului,

ca o floare de cactus sub stelele Timpului. Iată de ce am părăsit toate cărările lumii și am

mers doar pe drumul care duce doar spre inima mea.

*

În undele râului

Și pe linia aceluiași gând, prietenul meu cel bun mi-a mai spus: Sub amiaza

arzândă ca un incendiu, mă afundam uneori în sufletul lichid al Râului liniștit și-i sorbeam

prin toți porii respirația lină, sub amiaza arzândă ca un incendiu. Gândurile îmi alunecau

odată cu undele șiroinde, alunecau, alunecau singure, și se duceau neîntrerupt, se

rostogoleau îndelung până în acel punct crucial. Și-mi ziceau surâzând palid: Ființa mea

curge, curge mereu, spre oceanul de eter albastru, străluminat de toate stelele împrăștiate

prin el, curgeau ca și Râul spre mare, care curge mereu. Și într-o zi îndepărtată, amânată



mereu, voi ajunge la răscrucea aceea fatală, unde ființa mea și oceanul albastru, eteric

străluminat de toate stelele, se vor îmbrățișa, pentru totdeauna, cu patimă.

*

Râul

Și în altă zi, tot el mi-a vorbit: Stăteam pe malul Râului, în verdele crud dimprejur,

și privirile îmi curgeau odată cu undele lui, iar închipuirea besmetică, precum pescărușii,

mă ducea pe aripi albe de pescăruș, de la izvorul Râului, neștiut dar statornic ca și aurul

din pământ, până la sfârșitul sfârșitului, undeva, cândva, departe, foarte departe, și în

același timp aproape, foare aproape, ca ființa ta de făptura ta laolaltă, de la izvorul râului

neștiut, dar statornic. Și un gând mi-a zâmbit: oare fi-va un sfârșit, undeva, cândva? Un

gând jucăuș mi-a zâmbit. Poate va fi. Dar numai pentru aceia dintre noi, nestatornicii, care

nu putem fi, ca și Râul, curgeri care își au în sine izvorul. Poate numai pentru aceia.

*

Scrisoare deschisă fratelui meu Francois Villon

Frate Villon, tu trăiești încă în mausoleul tău clădit din poemele tale ca din niște

lespezi de cremene încă pline de iarbă și flori. Fericirea nu te-a uitat. Ea ți-a înconjurat

fruntea cu aureolă de martir, care a cutreierat amăgiri și lipsuri și boală. Numele tău încă

îți mai ține oasele într-un înveliș omenesc, ca pe niște moaște într-o traistă. Anii care au

trecut peste tine n-au izbutit să te spânzure de grinda timpului, ca să-ți lase scheletul

legănându-se în vânt. Reînvii mereu în gândurile mele din zăpezile de altădată,

neprihănite, cu o frunte mai albă decât laptele bătut pe la mânăstirile maicilor și decât

cămășile tale spălate de atâtea ibovnice. Tu ți-ai rușinat patria fiindcă n-a știut să

descopere la timp prințul de sub zdrențele tale. A trebuit mai întâi să te junghie hoții cu

care te-ai destrăbălat fără voie ca să afle că sub pielea ta subțiată de foame se afla un

luceafăr cât soarele. Ar fi timpul să te răzbuni: să-i spânzuri la rândul tău pe toți criticii și

judecătorii vremii tale, de propriile lor limbi bifurcate, de vipere. Dar n-ai s-o faci sunt

sigur, că ești prea prost pentru o treabă scârboasă ca asta. Dar eu, în locul tău, cel puțin

le-aș trăzni, în nări, câte-un pârţ la fiecare ca să le-ajungă până-n mormânt, unde viermii

au să-i mănânce pe toți, pe când tu ai să trăiești vecinic în mausoleul tău clădit din

poemele tale ca din niște lespezi de cremene încă pline de iarbă și flori. Frate Villon, aș

vrea să-ți întind peste veacuri o mână și să-ți mângâi creștetul împăroșat de sub care a

răsărit o mare lebădă albă, care încă mai alunecă lin, pe apele timpului nostru.

*

Scrisoare deschisă către fratele meu Charles Baudelaire

Frate Baudelaire, tu te-ai născut într-o noapte de iad, jefuită de stele, de lună, te-ai

născut copil din flori ale răului, în umbră de chiparoși, într-un asfințit bolnav, într-o horă

de iele zănatice, ivite din bezne albastre. Țara ta mare, larga republică a slovei lunatice,

te-a socotit într-ai săi nelegitim și te-a excomunicat, te-a izgonit în infern și tu ai răbdat, ai

tăcut, nelegitim pentru ai săi, dar legitim pentru umanitate, care te-a înfiat ca o mamă

vitregă bună, iar copiii ei te-au socotit fratele lor și ți-au pus o cunună pe frunte. Tu te-ai

luptat eroic cu demonii din tine, în umbra păcatului, și norocul tău de poet a fost că n-ai

biruit, și astfel ai rezistat acelui dumicat enorm, pe care timpul îl înghite încet, în mersul

lui de melc cu vecinicia în cochilie. Dar a fost și nenorocul tău de om, căci ți s-a frânt

inima, doar uitasei că trăiai și umblai și iubeai într-o grădină pustie. Urechea ta fină de

muzician al cuvântului a prins suspinele lucrurilor și eternul lor dialog, dar te-ai rătăcit

prin pădurile de simboluri, cu inima plină de spleen ca de un venin prețios. Ai fost cu Don

Juan în infern și te-ai întors mântuit, ca să-ți sapi singur un mormânt, undeva într-un

pământ plin de melci. Însă în cimitirul trecutului, sub o stea, tu ți-ai durat un mausoleu



strălucitor, care și astăzi mai este vizitat de regrete și amintiri. Din păcatele tale neiertate

de oameni, cel mai mare a fost că te împiedicai mereu de aripile tale gigantice, ca un

albatros ostenit, coborât pe puntea acestei corăbii triste care ne duce spre moarte.

*

Zădărnicie

Într-o zi iubita plângea. Lacrimile

ei surpau necontenit viața în hăuri absurde,

iar marele Talaz, care curgea prin tăcerea

din noi, se retrăgea în adâncuri scârbitor

lăsând în urmă smârcuri și bălți, fiindcă

lacrimile ei neoprite surpau necontenit viața

în hăuri absurde. Din acele lacrimi

despuiate de solzi, nu putea să se înfiripe

temeinic decât ura, în care colcăiau demoni

și șerpi. Și niciun gând nu-i mijea. Mintea îi

atârna, goală, peste genunea dintr-însa,

fiindcă niciun gând nu-i înflorea liniștit.

Deci n-avea cum să știe, să bănuiască

măcar că iubirea noastră merită să fie trăită

chiar după ce ai pierdut-o în urmă, fiindcă

de fapt ea îți răsare mereu înante și poți s-o

iei mereu de la capăt. Ea n-avea cum să

știe, cum să bănuiască măcar. Ea nu știa

nici să zâmbească oglinzii. Nu, nu știa.

De-ar fi știut, din zâmbetul ei ar fi răsărit,

în vaiete nădejdile iubirii de mâine săltate

până la inima ei de marele Talaz ce trece

prin tăcerea din noi.

*

Doar înainte

Eram laolaltă cu ei și ei îmi vobeau

mereu despre moarte. Și nu știau. Nu știau

că, morții, îi dă ființă frica noastră de viață.

Nu, nu știau. Nimic nu știau. Nu știau că

dacă totuși moartea respiră, ea își cască mormintele în urma noastră, nu înainte. Nu, nu

știau de ce moartea respiră. Le-am spus să nu întoarne capul înapoi niciodată, ci să

privească mereu zarea din față, asta le-am spus. Atunci vor vedea cum, fără oprire, soarele

va răsări pentru fiecare dintre noi, în fiecare dimineață, iar dincolo de soarele acela, ei vor

găsi, uimiți, o altă viață, mai înaltă, în care stelele legate una de alta, ca bătăile inimii spre

iubire, fac punți sub pașii noștri tăcuți, dincolo de soarele acela, spre nemurirea din stelele

vecinice.

*

Fericirea

O căutam peste tot, neîncetat și neobosit, o căutam până și într-o pungă cu sare,

iar uneori prin buzunarele goale, poate că aveam s-o găsesc în câteva monezi de aur. Am

cătat-o mereu și neobosit peste tot. Însă curios: n-o găseam nicăieri. Nici în sărutul înflorit,

roz, al iubitei, nici în sărutul ofilit al mamei, nici în adierile neîntrerupte, îndelungi ale

lumii care mă ademeneau ciudat: nicăieri n-o găseam. Și mintea îmi cârtea singură : oare

Demetru Iordana, un scriitor uitat şi

regăsit



unde să fie? Iar dacă este, există? Sau poate

că nu este decât nebunie curată în trista

mea căutare? Mintea îi cârtea singură. Să se

fi ascuns undeva sub pământ ca să

înflorească singură în umbră, odată la o

sută de ani, ca și floarea de cactus? Sau

poate că era undeva foarte sus? Poate că s-o

fi ascuns undeva? Azi văd că de la început

o pornisem pe o cărare greșită, care, în loc

să mă ducă spre mine cel necunoscut, o

luase razna peste inima mea și mă arunca

afară din mine, la toate fiarele și jivinele.

Azi văd că de la început o pornisem greșit.

Am văzut că dacă mă întâlneam cu mine

însumi, undeva în cel mai umil gând, dar

care să fie al meu, se întâmpla că nimeream

chiar în ea, ca și când m-aș fi urcat pe o

stea albă, în care eu și cu mine însumi

făceam o pereche de gemeni. Am văzut

asta. Și atunci am coborât la adânc, tot prin

mine, și-am dat peste niște semeni, undeva,

cu care aveam ciudata impresie că mă

aseamăn, de parcă ei aș fi fost tot eu, în

miliarde de exemplare umane, dar fiecare

tot atât de unic ca și mine, de aceea am tot

coborât la adânc. Și prin ei, care eram tot

eu, reprodus de miliarde de ori, am ajuns

până în inima lumii – prin ei. Și atunci,

gata: cărarea pe care mi-o croisem prin mine și prin cei ce-mi semănau mie, ca miliarde

de picături de apă între ele și totuși unic fiecare, m-a condus la acea magnifică

împărăție, care este Fericirea, chiar ea fermecata.

Amintirile unui scriitor slătinean (XIV)

Ion Lazu

Şi îmi dau seama că vechea mea credinţă precum că bunătatea este o mare putere

se dovedeşte o intuiţie justă, valabilă. Cu Caius1, la terasă, de faţă cu Florin, îi spusesem ce

dezamăgire am avut în privinţa lui Petre Roman, care s-a dovedit un găunos, un ins lipsit

de substanţă. De ce oare? Şi C. îmi spune că e un incult. Dar că au colaborat strâns, era un

secretar de stat cu rang de ministru, dependent direct de Prim-ministru, se sfătuiau zilnic,

la prima oră era în biroul lui, seara se vedeau la Petrică acasă, luau hotărâri împreună, el

redacta declaraţiile de presă. Şi îmi dă destule detalii ale colaborării lor strânse, inclusiv în

momentul loviturii de stat de la Moscova – despre care notasem câte ceva la timpul

1 Ion Lazu, Ion Andreiţă şi Caius Traian Dragomir au fost colegi de clasă la liceul Radu Greceanu din

Slatina

Dumitru P. Dumitrescu (Demetru

Iordana), elev la Liceul Radu Greceanu

din Slatina



cuvenit, iar detalierile lui Caius nu am nici un motiv să le notez aici, fiind extraliterare. Iar

de atunci amicul PR a tot decăzut, a creat vreo trei partide etc., încheie prohodirea lui Don

Pedro Caius al meu. Îl conduc până la Loganul lui, în spatele restaurantului, tot vorbind

între noi, relaxaţi.

Revin pe scurt la relatarea celei de a doua zile: Spiciurile celor din diferite

promoţii, apoi ne adunăm în careu, unde are loc un prea lung Te deum, trei preoţi, care de

altfel se grăbeau, căci au planificate destule acţiuni într-o sâmbătă de Rusalii, în duminica

următoare. Noi stând în soare, iar unii pe la umbra zidului, iar la un moment dat ne-am

retras cu toţii sub umbra meselor pe care fuseseră aduse gustările tip bufet suedez, prea

multe, din care la acea oră şi pe marea căldură

de afară nu-ţi prea venea să te înfrupţi. Florin

din nou foarte grijuliu unde se plasează, obţine

nişte locuri pe o bancă la umbra zidului, ne

aşezăm acolo, mâncăm, vorbim, propun să

ieşim undeva la o bere, căci nu dădeau decât

vin şi apă şi de toate sucurile, dar n-am luat

decât apă. Titi şi alţi cîţiva, Mărgărit, doctorul

Nicu Mihail, Caius, se adunaseră pe coridor,

unde Titi şi-a scos pipa şi avea aerul unui

businesman yankeu, învăluit în trâmbe de

fum, dar deja luase două pahare de vin şi asta

se simţea, căci se vede că la 70 de ani nu mai

eşti zmeul de la 35-45 de ani. Un dentist, frate

mai mare cu Corneliu Ionescu, colegul nostru

pictor de la Iaşi, scos din învăţământ la

evenimente, deşi pe nedrept, mi se ataşază.

Omul meu, el însuşi dat afară din liceu,

terminându-l la seral sau altfel, apoi dat afară

şi din facultate şi aşa mereu, cu tinicheaua de

coadă, căci tatăl lui învăţător fusese membru

ţărănist, declarat de el, la sugestia unui

profesor cumsecade: simpatizant. Şi multe

avea de povestit acest domn despre profesorii

noştri, cu deosebire despre Mustaţă, pe care pe nedrept unii îl prezintă ca o sperietoare a

liceului şi a elevilor în general, însă om cu inimă bună de fapt. Mă răzleţesc de Caius, căci

stătusem cu Dianu şi Florin, acesta se duce de mai multe ori să aranjeze ieşirea la o bere,

apoi conchide că nu mai e timp, se apropiase ora 14, când trebuia să înceapă sesiunea de

comunicări. Ies totuşi cu Caius spre răscrucea de la Invalidu‟, dar cele două bistrouri la

care încercăm sunt închise, semn că aceşti patroni nu ştiu să facă negoţ. Revenim, intrăm

în sală, încep comunicările, dar sala cam prea goală, între timp se mai adună câţiva: Dl

În 1992, slătineanul Caius Traian

Dragomir era candidatul F.S.N. la

preşedinţia României



Năstase promoţie 34, altcineva, un domn Neagu, care ne arată evoluţia economică a lumii

pe moment şi în 2026, evidenţiind o rearanjare drastică a primelor 15 ţări puternice

economic în lume, pe criteriul PIB. De la SUA, Japonia, Germania etc, se va ajunge la

China, India, SUA, Indonezia, Kenia, Mexic, într-o ordine pe care mi-am notat-o undeva.

Toate estimările numai pe bază de evoluţia PIB-ului în fiecare ţară. Gherasim, Popescu,

Caius, Pană, iar Florin ultimul, vorbind liber şi lăsând liceului textul de 8 pagini dactilo,

dacă vor scoate o carte cu aceste texte. Intru cu Florin la director, recuperez mapa pentru

Andreiţă, iar Florin cere secretarei un dosar să pună fără risc diploma lui şi pe-a lui Mincu,

care şi-a fracturat cotul şi n-a mai venit la manifestări -, să se uite de sus la toată lumea, el,

cel mai cel din ţară şi din Italia. Îl conduc pe jos pe Florin până la colţul străzii

Protopopescu, unde stau rudele

lui, eu merg înapoi spre parcul

de la Prefectură, acum devenită

Muzeul Oraşului, cu o privire

emoţionată spre fereastra de la

etaj unde lucrau cei de la

proiectări, Rodica M. Dar ce

emoţie!

Caut o bancă să-l pot

avea sub priviri pe Ionesco, dar

în curând se aşază la celălalt

capăt un domn cam filfizon, limbut, la vreo 50 de

ani, cam ca Dorian Gray, frumos cu dinadins,

ochi verzi, însă se dovedeşte cam beat şi cu dinţi

lipsă în faţă, semn că nu are control asupra vieţii

sale. Se bagă în vorbă, tot cerându-şi scuze:

cărţile sunt grele, tineretul nu mai citeşte, nu dă

importanţă, nu are habar cine este Eugen

Ionescu. Îi spun eu multe despre. Vorbim despre

fotografii, a lucrat şi el cu Smena, cu Zorki E,

filme alb-negru etc, are un laborator cu aparate

de la ruşi. Dar o dă mereu pe smiorcăieli, mama

lui e la pat de câţiva ani, soţia medic a divorţat,

etc. El a fost ofiţer, a lucrat pe la Arad, a fost

geodez etc. Dar a decăzut. Şi cine să-l mai

angajeze pe el, la 53 de ani, când e criză, când

tinerii nu găsesc de lucru?! Îi spun: la muncă,

orice muncă e onorantă, să-ţi câştigi pâinea în

sudoarea frunţii, în fiecare zi a vieţii tale, şi

religia, credinţa, mersul la biserică. Să recâştige

Absolvenţi de elită ai Liceului Radu Greceanu din

Slatina: acad. Leonida Gherasim...

...Ion Lazu, Ion Andreiţă...



încrederea în sine, să înţeleagă că asta chiar merită, să devii-redevii un om adevărat, care

merge cu fruntea sus. Să renunţe definitiv la alcool care nu rezolvă nimic, e buimăceală, e

pierderea frânei de la bicicletă, nu mai poţi ţine nimic sub control. La despărţire spune că

de mult dorea să aibă o astfel de discuţie.

Pe altă bancă îl văd pe colegul de clasă liceu Olaru, schimbăm câteva fraze, ar

vrea să cumpere şi el albumul scos de Liceu la aniversare. Merg la fosta casă a pionierilor,

era deja trecut de 18, dar nu venise chiar nimeni, iar cei din promoţia 59 combăteau în altă

sală. Caut un plasament mai convenabil, fiind vorba de 4 mese lungi, afară, de ambele

părţi ale unui bazin cu apă, însă totul în soarele ce stătea să coboare după clădiri, să apună.

Vine directorul adj. Catană, apoi şi Florin, îi alesesem locul cel mai convenabil, dar el

preferă pe cel unde deja se aranjase Catană, reţinând locuri şi pentru directorul Ţecu, cu

soţia şi fiul. Însă Florin se plasează fără păs acolo, deşi îi spusesem că soarele se va muta

în curând. La care Catană se mută pe cealată parte a bazinului, ceea ce lui Florin nu-i

spune nimic. Când vine el cu hachiţele lui ridicole, toţi trebuie să se dea de-o parte.

Egoism extrem, lipsă de fair-play. Apoi vine Smedescu cu soţia, prof. univ de la Cluj

Pană, acad. Octavian Popescu, de fel din Curtişoara, comuna vecină cu noi din Sărăceşti,

un om de mare delicateţe, dar şi foarte destupat la minte. Şi mai târziu doctorul Nicolae

Mihail, care se aşază sau ajunge mai târziu lângă mine şi ne spune despre plecarea lui cu

soţia şi cei trei copii în Germania, acum 32 de ani. Era medic şef la spitalul judeţean, un

doctor prestigios, faimos pentru că nu lua bani de la nimeni. Îi spun că undeva în jurnalul

meu am notat plecarea lui, şocul pentru tot oraşul. Ne-am văzut cândva? Nu crede. Atunci

am scris din auzite. Care e povestea? Începe să spună. Eu îl previn: Vorbiţi în faţa unui

prozator, s-ar putea să mă folosesc de cele spuse de dvs. Nu-l sperie asta. Are multe

scrieri. Poate le va face publice. A rămas cu ai lui în Germania, dar încă din prima noapte

a primit un telefon, nu ştie dacă din ţară sau de acolo: Să nu ceară azil politic, altfel va fi

împuşcat cu toţi ai lui. Nu a cerut azil politic,

dar astfel a renunţat la toate avantajele pentru

refugiaţii politici. A trebuit să se mobilizeze.

Dar ştiaţi ceva germană? Nici o boabă, dar

timp de 3 luni s-a încuiat în fiecare noapte,

nimeni nu avea acces, a învăţat cu disperare,

după 3 luni putea ţine o prelegere în germană.

A început să trimită scrisori. Cutare, medic şef

etc, specialitatea, dar încă din prima zi i se

răspundea că nu au locuri. Nu l-a consiliat

nimeni, dar singur a schimbat foaia. A dat

telefoane, îl întrebau ce şi cum, el a spus: Nu

aşa, eu trebuie să vin personal la clinica dvs şi

să mă conving că aveţi toate înlesnirile

tehnice, aparatură etc. S-a dus la un spital

particular, l-au luat direct la vizita de

dimineaţă... ...poetul şi criticul literar Marin Mincu



8 iunie 09. Continuare: uitasem un aspect interesant. În al doilea scaun din dreapta

primului rând al amfiteatrului, după o profesoară tot foarte vârstnică dar al cărui nume,

pomenit de mai multe ori de vorbitori, nu-l ştiu cu precizie, poate dna Matache sau altfel,

se afla dna profesoară Maria Ungureanu, poreclită de noi Sulfamida, pentru că şi la

tinereţe era slăbuţă, palidă, parcă devitalizată. A luat şi ea cuvântul, mai exact directorul

s-a dus cu microfonul la scaunul ei; d-na Ungureanu s-a ridicat în picioare şi s-a întors

spre sală, apoi a vorbit suficient de mult şi coerent, spunând că datorită vârstei şi a vremii

călduroase a ezitat să vină sau nu, de teamă ca să nu ne facă vreo neplăcere. A spus lucruri

cumpănite, a evocat una dintre acţiunile ei, afară de încurajarea tinerelor talente, de

cenaclul literar etc.: faptul că la serbarea promoţiei 75, cu clasa la care era dirigintă a

imaginat un spectacol sub forma unui vapor care pornea să înfrunte valurile mării,

materializate pe scenă printr-un material textil pe care aerul îl făcea să vălurească. După

spiciul său, Caius a trecut pe la dna U. şi i-a sărutat mâna, apoi a venit la locul lui şi mi-a

şoptit: Cred că nu m-a recunoscut, căci se pare că d-na profesoară nu dăduse nici un semn

că l-ar fi identificat. Însă în momentul când am părăsit sala ca să mergem la Te deum,

m-am prezentat şi eu dnei Ungureanu, acum însoţită de fiica ei Flavia, pe care nu o

văzusem vreodată şi m-a surprins prin faptul că seamănă teribil cu dl profesor Gh. U.:

ochii, faţa, părul, statura, gesturile, o copie de o fidelitate izbitoare. D-na Ungureanu

imediat mi s-a adresat pe nume, s-a declarat mulţumită că am abordat-o şi a spus: Poate

eşti chiar supărat pe mine că la o lansare a dumitale nu am putut să vin, deoarece aveam pe

cineva venit din ţară şi trebuia să fim împreună. Eu: Dna profesoară, o lansare de carte nu

este decât ceva întâmplător, or în cazuri de acestea, care nu sunt o urgenţă, vine cine poate,

nu cine vrea, aşa că nu numai că nu m-am supărat şi nici n-aş fi avut cum s-o fac, dar

m-am gândit întotdeauna cu mult respect la Dvs etc. Şi am mers pe coridoare, ţinând-o de

mână până la ieşirea în zona careului, unde altcineva a intrat în vorbă cu dânsa şi eu m-am

retras, nu înainte de a-i fi spus că n-am îndrăznit să o deranjez în ultima vreme, iar dânsa

mi-a precizat că mă poate primi oricând, cu mare plăcere. Mai apoi am zărit-o, susţinută

de Flavia, în careul însorit, unde se ţinea Te Deumul. Adevărul este că atunci s-au găsit

imediat câţiva amici dornici să ia cuvântul la lansarea volumului meu de poezii.

Iar în privinţa lui Caius, deduc că relaţiile lui cu prof. Ungureanu erau îngheţate,

acela având opţiuni politice diferite, cu Alianţa şi Partidul civic, sau şi din alte motive nu

se simpatizau reciproc, poate din cauza modului arogant de a se purta al lui Caius. Îmi

amintesc a fi încercat să li-l vorbesc de bine, cu toate că nici mie nu mi-au căzut bine

opţiunile lui politice. Sincer să fiu, chiar şi acum sunt sigur că simpatiile amicului se

îndreaptă către partidul majoritar, recte PSD, unde din ce i-a spus lui Florin nu mai

cotizează de un timp. Explicaţia lui, dacă i-ai cere-o, ar fi desigur aceasta: dragul meu,

dacă te bagi în treaba asta, atunci măcar să te plasezi undeva unde se fac jocurile, nu unde

asişti cum alţii îşi împart tortul. Ce a ţinut să-mi spună şi de data asta a fost că el cu ai lui

locuieşte tot în apartamentul de la bloc unde îl ştiam şi acum 40 de ani, pe vremea

Ciuruitului.

Revenind la serata de la Paradisul, fosta casă a pionierilor, acum drastic renovată,

am apucat să vorbesc mai mult cu doctorul Mihail, care mi-a povestit aventura sa



germană. L-au luat direct în vizită prin saloane, şi în primul salon a văzut o femeie care

stătea în fund pe pat, cu obrazul drept foarte înroşit. Îmi daţi voie să o consult eu? Da.

I-am luat pulsul, 120, mâna îi era fierbinte, mi-am adus aminte ce m-a învăţat profesorul

Haţieganu şi am spus: Are... la plămânul drept. Au trimis-o la raze şi s-a dovedit că aveam

dreptate: plămânul drept uriaş, inflamat. Imediat tratament şi a fost recuperată. Iar medicul

care se ocupase de pacientă în cele 8 zile de când era internată a fost îndată concediat. În

următorul salon a cerut să consulte o altă pacientă: avea pleurezie, apă la plămâni, am

ascultat-o cu stetoscopul, am ciocănit-o, apoi, tot după ce învăţasem de la Haţieganu am

cerut o monedă de o marcă. S-au uitat unii la alţii medicii din suită, mi-au dat o monedă,

am pus-o pe torace, am ciocănit în ea, am ascultat şi le-am spus. Are 1500 ml lichid. Au

dispus să se aducă aparatura, să-i fac puncţia, dar ce aparate aveau! La noi te chinuieşti cu

seringa, tragi, mai bagi şi aer, mai astupi gaura cu degetul etc, acolo aparat de puncţie cu

pompă absorbantă. A făcut o anestezie locală, a introdus acul la meserie, pacienta se mira:

Nu am simţit nimic... Când s-au înregistrat cele 1500 ml, am spus gata! Directorul a

preluat aparatul, a mai dat câteva înţepături dar n-a mai reuşit să scoată nici un mililitru. În

aceeaşi tură mi-au dat să completez formularele contractului de angajare, dar nu oricum, ci

cu 5000 de mărci RFG. Asta, le spun celorlalţi care ascultau povestea, era suma cu care în

RFG la acel moment puteai să cumperi două Dacii. Mai erau în acea clinică particulară

încă 15 medici, toţi stagiari, anume ca să-i plătească mai puţin, cu 1500 mărci deci. Şi

medicul român transfug N. Mihail îi învăţa de zor. Dar se pomeneşte peste câteva

săptămâni că-l cheamă patronul, mai avea alte 11 clinici particulare prin Germania, dar şi

cazinouri, de unde îi veneau banii cei mulţi, el fiind unul dintre cei mai bogaţi oameni din

Germania - îi arată o reclamaţie semnată de toţi cei 15 medici stagiari, precum că nu ştie

limba, nu cunoaşte aparatele, nu... în fine, pe câteva pagini, tot învinuiri pe care nu le

puteai demonta pe loc. Ia uită-te ce au făcut porcii ăştia, i s-a adresat patronul. Ce e de

făcut? Să o ia de la capăt, cu solicitările? S-a hotărât şi i-a propus astfel. Nu e nimic, am să

lucrez în locul tuturor celor 15 reclamanţi. Şi aşa a făcut. Iar în următorii doi ani toţi cei 15

şi-au dat demisia, au plecat la alte clinici, ruşinaţi de ticăloşia pe care o făcuseră. Cândva,

la urgenţă, vine o doamnă în vârstă, el îi depistează boala, o scoate din criză, ea vrea să-i

dea 100 mărci, el refuză: Nu pot să fac acest lucru. Dar de ce? Doar dvs nu sunteţi obligaţi

să primiţi urgenţe? Şi a aflat apoi că era vorba de mama directorului. Nu au comentat

niciodată această scenă. Însă aşa sunt nemţii, nu comunică. Iar peste 5 ani a plecat el însuşi

la altă clinică particulară, cu 8750 mărci pe lună. Dacă ar fi avut un bun sfătuitor financiar,

altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile, dar nu a manevrat cum trebuie, se împrumutase sume

imense, de la colegi medici, fără dobândă, pentru a-şi cumpăra o casă. Mai plăteşte şi

acum rate. Dacă ar veni în România, ar fi muritor de foame, pentru că aici salariile

medicilor sunt mici, iar el nu poate lua bani de la pacienţi, lucru care îl făcuse celebru încă

pe vremea când practica medicina în Slatina noastră. Acum, cât stă în ţară are grijă să nu

facă excese, să nu intre pe mâna medicilor de aici care l-ar omorî în mod sigur, pentru că

nu au aparate. Şi-mi mai spune acest medic al săracilor, gen Vasile Voiculescu: Uneori îmi

vin în minte versuri de Eminescu, le recit şi mă vindec de tot răul lumii. De 32 ani în

Germania, vorbesc la perfecţie, chiar gândesc în germană, citesc şi scriu în germană, am



citit Goethe, toţi marii lor scriitori. Sună sec, sună mecanic, nu se ridică la emoţia lui

Eminescu. Aici e o magie fără seamăn. Eminescu profund, Eminescu etern. Cred că tot aşa

simţeau oamenii din puşcăriile comuniste, precum cei din exil, la amintirea poeziei

eminesciene. Dar şi noi, zic, cei din libertate, care toţi avem un exil interior al nostru, ne

pomenim recitându-ne în gând versuri de Eminescu. Acela este Eminescu cel adevărat, ce

avem noi mai bun şi mai temeinic, ce are mai de preţ acest popor, naţiunea română. Care

să fie poeziile pe care şi le spune Mihail în clipe de cumpănă, în clipele uitării de sine? Şi

dacă ramuri bat în geam... sau Dintre sute de catarge / care lasă malurile.... sau La steaua

care-a răsărit / e-o cale-atât de lungă..., sau poate aceste versuri: Sara pe deal, buciumul

sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale...

Vorbesc mai multe cu Ioan Smedescu, îi dau cu autograf Scene... şi îi explic ce e

cu Jurnalul meu, cu plăcile memoriale, cu... El a achiziţionat pe mai nimic setul de scrisori

ale lui Pan Vizirescu către familia lui, fraţi, soră etc. Un om dăruit vieţii literare, care ne dă

fiecăruia câte un exemplar rarisim din Luceafărul, poezia lui Eminescu într-o ediţie liliput,

foarte frumoasă, care o impresionează pe Lidia. Fac şi eu

un dans după ce nevestele profesorilor şi tinerele

profesoare etalaseră o poftă teribilă de zbânţuială. Iar

la plecare îi spun câteva lucruri grave directorului,

care se simte nevoit să mă tragă la o parte, să nu mai

audă şi alţii ce-i spun: să nu aştepte de la alţii ajutor

pentru şcoală, să facă ei tot ce depinde de ei, şi îi dau

exemplele la îndemână cu cele 200 plăci memoriale,

cu monumentul încarceraţilor, dacă aştepţi de la

primar, mâine va fi şi mai rău, şi mai greu, vei obţine

mai puţin cu care şi mai puţin vei reuşi să faci, etc.

Cred că i-am dat de gândit.

Florin s-a cocârjat, de unde fusese un tip

suplu, înalt, alură princiară. Observ că citeşte fără

ochelari. Scrie

literă cu literă

numele său, nr.

de telefon,

precizând orele

când poate fi

sunat. Nu ştie pe dinafară e-mailul, îl caută prin

portofel şi cu greu dă de el. Nu pare să aibă cărţi de

vizită. Iar Caius a scăzut în înălţime, diferenţa dintre

noi s-a augmentat, iar în rest e la fel de gras, mai ales

în zona abdominală, urechile clăpăuge, ochii cam

exoftalmici, foloseşte ochelarii când are ceva de citit.

Se declară lacto-vegetarian, este absolut împotriva

cărnii, nu o recomandă pe cea de porc, care conţine

Editorul Ioan Smedescu a

tipărit la editura Scribul...

...o ediţie liliput a Luceafărului

lui Mihai Eminescu, ilustrată

de Nicolae Truţă



grăsime chiar şi dacă pare slabă, nici pe cea de vită, de fapt nici pasărea, nici chiar peştele,

dar serveşte uneori, la ocazii iaurturi, vegetale. Nu e pentru sacrificarea animalelor, cu care

are relaţii speciale. Ce-i drept, dă mâncare cu carne căţelului, asta da. Nu l-am întrebat cât

e de greu să ţii regim vegetarian, cât de rău le cade celorlalţi din familie.

Citesc din Monografie textele lui Marin Mincu, scrise din vârful condeiului,

minţind că în lume se laudă a fi LRG-ist, când altundeva scrisese că se laudă a fi din oraşul

lui Eugen Ionescu. Deci schimbă poanta după împrejurări. Jean A., în stil jurnalistic,

descriind cu numeroase nume tabloul profesorilor LRG. Florin M., încă mai festivist. Iar

lui Titi probabil că nu i-au cerut text. În noua monografie, în fapt continuarea celei scoase

de Ungureanu, deci din 94 încoace, mi-au rezervat nu mai puţin de 11 pagini, deci tot

textul trimis, deşi le spusesem să reţină doar cât e strict necesar. Totuşi, se pare că plecând

de la acest text, Titi s-a apucat să citească întreaga Himeră.

Repet, cel mai interesant ca personalitate mi s-a părut cercetătorul Octavian

Popescu, se pare coleg de promoţie cu Ioan Smedescu, care precizează că-l porecliseră

Octavian Goga. Celălalt Smedescu, Constantin, îmi spune că mi-a publicat cândva un

interviu cu Mihai Botez. Nu mai ştiu exact la ce se referea, poate Botez îmi va fi trimis

întrebările. Iar spre seară îmi telefonează Caius, ca să spună că promoţia noastră s-a

prezentat la mare înălţime. Că vrea să ne mai vedem. Îi spun de surpriza pe care mi-a

făcut-o Titi cu telefonul despre cele trei capitole din Himera. Zice, în context: Păi prin

comparaţie cu Stelian Tănase... ce, acela e scriitor? Aseară am mai citit din Gulag, 3,

mereu admirând acest uriaş spirit care a fost genialul Soljeniţân. Jos pălăria, domnilor!

Lăsaţi mofturile deoparte, nu veţi rămâne în conştiinţa umanităţii cu fiţele voastre. Fără

substanţă nu se poate! În ce mă priveşte, deja am hotărât: să merg mai departe cu acest

jurnal, indiferent dacă va interesa sau nu pe cineva. Scripta manent, manent! Am înhăţat

câte ceva din evenimentele care au trecut prin dreptul meu, la frumoasa aniversare LRG-

125. Tot ce n-am scris, s-a disipat, iar ce am notat voi putea reciti şi retrăi, cândva.

Peştele înaintează prin apa râului, care trece în calea ei – şi această curgere nu-l ajută decât

să-şi croiască drum în susul apei. Din această apă îşi înghite hrana, îşi ia oxigenul, pe un

traseu al lui, care nu e al celorlalţi peşti, al celorlalte vieţuitoare ale râului. Or, înaintarea

peştelui în susul râului nu se înregistrează în apa ce trece, ci se înscrie în carnea agilului

peşte... cam asta ar fi. Tot ce am trăit se găseşte în memoria mea, iar ce nu se găseşte

înseamnă că nici n-am trăit decât din vârful buzelor. Sau cine mi-a furat acele dulci părţi

de viaţă?

Trimit pozele lui Ţecu, lui Florin, lui Dianu, directorului solicitându-i poze făcute

de trepăduşii lui de la Slatina. Telefon de la Florin, mulţumind, deşi nu poate deschide

decât o poză. Îi explic cum, idem Ştefaniei, care îmi mulţumeşte pentru minunatele seturi

de imagini din toată lumea. Cu el aranjez să-i dau vol. II din Marian Popa, după 18 iunie.

Vorbim şi despre Caius, să-l luăm/lăsăm aşa cum este; îi spun ce mi-a mărturisit Titi la

telefon despre Himera. A găsit Cuvinte lângă zid, îmi va returna exemplarul dat la Slatina.

Păi cum să ştie de ele dacă nu le citeşte?



PREŢURI MAXIMALE PE PIAŢA CARACALULUI LA 1940

Dumitru Botar

Pentru orientarea publicului consumator cât şi a comercianţilor, Primăria Caracal a

emis o ordonanţă care precizează preţurile maximale, semnată de primarul IANCU D.

STĂNCULESCU şi de secretarul primăriei Gogu Ştefănescu.

CARNEA: juninci şi viţei până la 2 ani, cu ştampila roşie kgr. lei 34, vită grasă cat.

I, cu ştampila verde kgr. lei 32, vită slabă cat. II cu ştampilă neagră, kgr. lei 28.

PÂINEA: pâinea populară de 800 gr. lei 10, pâinea albă de 750 gr. 12 lei. Se admite

o toleranţă de 20 gr. cel mult la o pâine cântărindu-se în acest scop un lot de câte 5 pâini.

Franzela, pâinea de patiserie, chiflele şi cornurile mai mici de 250 gr. rămân libere în

comerţ. Mălaiul kgr. lei 7.

LAPTELE ŞI DERIVATELE:

lapte dulce de vacă, kgr. lei 7, laptele

bătut kgr. lei 4, iaurtul 16 lei kgr.

SAREA LA REVÂNZĂRI:

sarea măcinată, 4,90 lei kgr., sare

bolovan, 4,70 lei kgr., sare uruială,

4,90 lei kgr.

GAZUL: gazul lampant, litrul,

4 lei.

ZARZAVATURI: fasole uscată,

25 lei kgr., linte 20 lei kgr.

ZAHĂR: zahăr tos 32 lei kgr.,

zahăr cubic 34 lei kgr.

LEMNE DE FOC: lemne de

salcâm, verzi la producători netăiate, 0,85 kgr., la producători tăiate, 0,90 kgr., uscate la

producător netăiate, 1 leu kgr., uscate la producător tăiate, 1,10 lei kgr.

TRANSPORTURI: o cursă de noapte la gară 30 lei, o cursă la gară ziua 30 lei, o

cursă în oraş ce nu trece de 20 min., 20 lei. O cursă ce iese din raza oraşului la Reg. 2

Călăraşi sau Reg. 19 Inf., ziua 30 lei, la fel noaptea. O cursă în oraş, de o oră 80 lei, iar

noaptea tot de o oră, la fel 80 lei.

HOTELURI: cameră cu un pat, inclusiv serviciul şi iluminatul 70 lei, cameră cu 2

paturi, inclusiv serviciul şi iluminatul 120 lei pe zi. La aceste preţuri se adaugă taxă de 4

lei.

PEŞTELE: preţul peştelui rămâne deocamdată liber în comerţ, iar vânzătorii sunt

obligaţi a se conforma legii de speculă, prezentând la cererea autorităţilor factura, iar în

interiorul localului de vânzare vor afişa preţul de vânzare pe specii.

COLONIALE: ulei de floarea soarelui 64 lei litru, la fel şi 1 litru de ulei de rapiţă.

RESTAURANTE: două ouă fierte 6 lei clasa I, 5 lei clasa II-a, două ouă ochiuri 10

lei categoria I, 8 lei categoria II. Orice fel de supă de carne 8 lei cat. I şi 7 lei cat. II-a.

Ciorbă de vacă sau viţel 12 lei cat. I, 10 lei cat. II-a. Ciorbă de pasăre 16 lei cat. I şi tot 16

lei cat. II-a. Ciorbă de berbec, oaie sau miel, 12 lei cat. I şi 10 lei cat. II-a.

MÂNCĂRI: de pasăre, 20 lei cat. I şi tot 20 lei cat. II-a. De vacă sau viţel, sarmale

sau orice fel de tocătură, 18 lei cat. I şi 18 lei cat. II-a. De berbec, oaie sau miel, 14 lei cat.

I, 12 lei cat. II-a.

La terasa lui C. Ionescu (S.J.A.N. Olt)



FRIPTURI: orice fel de friptură de pasăre la tavă, 26 cu 26 lei. Orice fel de friptură

de porc, 24 lei cu 22 lei. Orice fel de friptură de vacă, viţel, şniţel, 20 lei cu 18 lei. O

friptură din muşchi de porc sau cotlet de porc, 28 lei cu 24 lei. Şniţel de pasăre, friptură,

24 lei cu 24 lei. Friptură de berbec, oaie sau miel, 16 lei şi 14 lei. Friptură din muşchi de

vacă, 24 lei şi 22 lei. Potrivit deciziei Ministerului Economiei Naţionale nr. 56263/18 iulie

1940, restaurantele din oraş se clasifică în felul următor, iar consumul alimentelor se

reglementează în restaurante după cum urmează:

CLASIFICARE: Clasa I-a: 1. MIHAIL FĂGET şi ILIE ZAHARIA, pe str. C.

Poroineanu. 2. TEODOR BUŢĂNESCU, str. Regele Carol al II-lea. Clasa a II-a: 1. TOMA

PR. PLOEŞTEANU, str. Unirii. 2. ŞTEFAN MUŞAT, str. C. Filipescu. 3. CONSTANTIN

DUMITRESCU, str. Anton. Caracalla (Pârâu). 4. I. BRĂILEANU, B-dul Anton. Caracalla

(Pârâu). 5. ŞTEFAN CIURESCU, str. Mihai Bravu. 6. MARIN CIURESCU, B-dul Anton.

Caracalla, NICOLAE SINU, str. Goleşti. Celelalte restaurante din oraş se clasifică în clasa

a III-a.

REGLEMENTAREA CONSUMULUI:

a) în restaurante, grădini, berării şi orice fel de localuri de consumaţie pot fi servite

liber băuturi de orice fel, precum şi preparate din peşte, din carne de oaie, măruntaie de

vită şi de pasăre, burtă şi picioare de vită, lapte, legume, paste făinoase, mezeluri,

brânzeturi, ouă fierte, prăjituri şi cafea.

b) pe lângă alimentele de la punctul a, toate localurile de consumaţie, pot servi,

Sâmbăta, Duminica, Lunea şi Marţea, la masa de prânz, numai următoarele feluri de

mâncare, preparate din orice fel de carne: supă şi o ciorbă, 3 feluri de mâncare cu carne, 2

feluri de fripturi.

La masa de seară se pot servi în aceste zile mai multe feluri de fripturi.

În zilele de Miercuri, Joi şi Vineri localurile menţionate vor putea servi la masa de

prânz şi seara, următoarele feluri de mâncare preparate numai din carne de pasăre: o supă

şi o ciorbă, 3 feluri de mâncare, 2 feluri de fripturi.

c) Toate restaurantele de clasa I-a sunt obligate să servească Sâmbăta, Duminica,

Lunea şi Marţea, următorul meniu cu preţ fix, compus din 3 feluri de mâncare alese de

consumator după listă, astfel: Felul I – o supă, o ciorbă de carne sau o mâncare de legume.

Felul II – o mâncare cu carne sau friptură. La masa de seară, friptura va fi aleasă de client,

din două feluri de fripturi care obligatoriu trebuie să fie pe listă. Felul III – un desert

indigen.

Preţul meniului fix se stabileşte la 50 lei pentru restaurantele de clasa I-a, 40 lei

pentru clasa II-a şi 35 pentru clasa III-a. În această ordonanţă emisă de primăria Caracal la

9 sept. 1940, se mai preciza că această ordonanţă obligatorie trebuie afişată în toate

localurile, iar măcelarii trebuie ca în cuprinsul acestor localuri să prezinte separat cărnurile

ale căror preţuri sunt maximale. Sunt consideraţi infractori toţi cei care nu respectă cele

prevăzute în ordonanţă şi vor fi pedepsiţi conform legii pentru înfrânarea şi reprimarea

speculei ilicite publicate în Monitorul Oficial nr. 268/18.11.1939, cu amendă, închisoare şi

confiscarea mărfurilor.

Cetăţenii sunt rugaţi să privegheze la respectarea prezentei ordonanţe, comunicând

Administraţiei oraşului în scris abaterile constatate.

Stimaţi cititori se poate observa că înaintaşii noştri nu au dus-o rău, iar preţurile ni

se par destul de accesibile, puteai alege orice local, serviciul era ireproşabil, iar produsele

proaspete şi gustoase. Şi astăzi sunt localuri frumoase dar preţurile nu sunt pentru

buzunarul nostru, mulţi dintre noi trăind din amintiri,

Mie unul nu-mi pare rău, prea au fost frumoase şi de neuitat.



Dumitru Caracostea – Protagonist septuagenar în Memorialul durerii

Aurică IVAȘCU

Despre academicianul Dumitru Caracostea, șerbăneștean adoptiv prin origini,

moșteniri și simțăminte, am început să scriu, în Enciclopedia comunei Șerbănești, în urmă

cu vreo doi-trei ani. De atunci, tot mă documentez și descopăr noi fațete ale personalității

sale dar, dintre toate acestea, am rămas marcat, încă de la început, de un aspect trist din

biografia sa, aspect despre care eu, la acea vreme, nu știam mai nimic: persecuția

comunistă... Acum, influențat fiind de impresiile unui recent periplu prin Maramureș,

trecând (evident!) și printre zidurile Muzeului Memorial din Sighetul Marmației, mă simt

nevoit să fac o evocare mai amplă a acestui episod nefast din viața lui Caracostea. Pentru

că, în mod straniu, trecând prin celula demnitarilor de la etajul I al închisorii și văzând

trecutul de deținut politic al lui Caracostea, îmi vine, parcă, și mie să rostesc precum

venerabilul critic literar Gabriel Dimisianu, prin 2002, după ce avusese aceeași revelație

bizară: ,,Mă urmăreşte imaginea lui în zeghe, dintr-o fotografie pe care am văzut-o în

Muzeul Memorialului de la Sighet”.

Și după ce voi pune pe hârtie tot ce știu, am văzut și am simțit, mă voi elibera,

probabil, de această obsesie acută și mută...

Ce făcuse rău Caracostea? În esență, în afară de faptul că, fiind un filogerman convins,

simpatizase cu Mișcarea Legionară, nimic altceva! Totuși, urmare a acestei poziții

ideologice cunoscute și recunoscute, imediat după demisia guvernului Tătărescu, începând

cu 4 iulie 1940, D. Caracostea a fost numit

ministru al educației naționale în Guvernul

Ion Gigurtu, guvern pro-nazist de sacrificiu şi

de tristă amintire, care a rezistat doar două

luni de zile, de pe 4 iulie până pe 4 septembrie

1940, când a fost nevoit să demisioneze

urmare a marilor proteste împotriva acceptării

arbitrajului lui Hitler prin care România a

cedat Ungariei 43492 km2 din teritoriul

Transilvaniei. Putea să refuze această numire

dar nu a făcut-o, Caracostea fiind tipul

intelectualului dornic de afirmare pe toate

planurile... El a mai rămas ministru, ocupând

acelaşi portofoliu, încă 10 zile, şi în Guvernul

General Ion Antonescu (1), până pe 14

septembrie 1940, când România a fost

declarată stat naţional-legionar, locul său de

ministru fiind luat, în Guvernul General Ion

Antonescu (2), de către profesorul universitar

din Cernăuţi, Traian Brăileanu, cunoscut om politic legionar, Ministerul educaţiei

naţionale comasându-se cu cel al cultelor şi artelor. Așadar, din acest moment istoric, în

noua conjunctură politică, Dumitru Caracostea se pare că a refuzat să meargă mai departe

cu noul guvern și, mai ales, a refuzat să devină legionar cu acte în regulă.

Dumitru Caracostea



Ce făcuse Caracostea în scurta sa perioadă de ministeriat? Pe de o parte, la doar

câteva zile de la instalarea sa ca ministru al educaţiei, ziarul german Deutsche Allgemeine

Zeitung, din data de 17 iulie 1940, publica următoarea corespondenţă din Bucureşti: ,,Prof.

Caracostea, ministrul Educaţiunii Naţionale a stabilit un program, după care orice licean

la terminarea şcoalei trebue să ştie atâta germană, încât să aprecieze contribuţia

Germaniei în cultura Europei şi ca cel puţin jumătate din elevi să cunoască atâta

germană încât să poată, în cursurile superioare, să înţeleagă orice operă de care va avea

nevoie. Pentru moment însă lipsa profesorilor împiedică limba germană să ajungă pe

acelaşi nivel cu limba franceză. În 1888 s‟a făcut prima încercare sub Carol I, însă n‟a

dat nici un rezultat. Până acum se învăţa germana sau italiana în clasele a V-a - VIII-a,

dar majoritataea elevilor alegeau italiana, fiindcă le venea mai uşor. De acum înainte se

va învăţa, tot benevol, însă din cl. IV-a, şi este obligator ca cel puţin ½ din elevi să urmeze

la germană, iar orele de germană vor fi mai multe decât cele de italiană, fiind o limbă mai

grea. Afară de aceasta pentru profesori se vor face cursuri speciale. În acest sens, D-l

Caracostea contează să invite specialişti din Germania, pentru ca profesorii români să

observe modul acestora de predare. Cea mai importantă din aceste decizii este ca din

Decemvrie în clasa VIII-a să se introducă o oră în care elevii să primească o imagine a

lumii germane. Ceeace D-l Caracostea urmăreşte este cunoscut tuturor – el fiind prieten

al Germaniei – o legătură cât mai strânsă între Germania şi România.” Așadar, pornirea

sa pătimașă de filolog școlit în Germania, s-a declanșat de îndată, fără a cădea însă în

excese sau a face, în fond, ceva rău!

Pe de altă parte, într-o perioadă dramatică pentru România, Caracostea a avut tăria

de a reacţiona într-un mod înţelept, cu iubire părintească, atunci când a fost vorba de

educaţia copiilor proveniţi de la fraţii de peste Prut. Astfel, într-un document păstrat în

arhiva Liceului Titu Maiorescu din Bucureşti, document semnat de D. Caracostea pe 30

august 1940 (chiar în ziua Dictatului de la Viena!), pe vremea când era ministru, se face

dovada curajului şi a demnităţii acestuia, atunci când era vorba de solidaritatea de neam,

dând în grija şcolii anumiţi copii refugiaţi din teritoriile ocupate, Basarabia şi Bucovina,

copii care luaseră drumul pribegiei în țara – mamă: România.

De asemenea, urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, când o parte a

Transilvaniei de Nord, inclusiv Clujul, a fost cedată Ungariei, Caracostea a semnat un

ordin, în 2 septembrie 1940, prin care s-a dispus mutarea la Sibiu a centrului universitar

Cluj. Tot urmare a acestui nefericit dictat, Caracostea a hotărât şi transferarea cadrelor

didactice de la Chişinău la Bucureşti. Acestea erau printre ultimele ordine date de el din

postura de ministru al educaţiei în Guvernul Antonescu. Prin urmare, Caracostea nu făcuse

nimic rău, cât timp fusese ministru! Dar el mai avea, totuși, o mare și de temut ,,hibă”:

avea origine burgheză și, pe deasupra, și macedoneană! Ori, este știut că, în perioada

comunistă, aromânii au stat, de regulă, departe de noile structuri ale puterii. Nu au dorit să

colaboreze cu aceasta.

Din nefericire, lui Caracostea i s-a mai adus, se pare, încă o vină: în 1942, el

aderase la Asociația Româno-Germană, ceea ce avea să constituie, după aceea, ,,culpa lui

politică de neiertat”(v. ȚUGUI, P. – G. Călinescu și D. Caracostea (1957), în revista

,,Cultura” nr. 110, Fundația Culturală Română, București, 2008). În această chestiune,

totuși, nu trebuie uitat că activitatea acestei asociații, care se dorea, într-adevăr, a deveni

partid politic, s-a redus la o singură şedinţă de constituire, la un concert şi o conferinţă (v.

declarația din 1946 a acuzatului Mihai Antonescu, în procesul mareșalului Ion Antonescu).

Începutul persecuției. Deși, începând cu 1 mai 1944, Caracostea demisionase din funcția

de director al ,,Revistei Fundațiilor Regale”, ziarul „Scânteia tineretului“ din 12 noiembrie



1944 își arăta nemulțumirea la descoperirea unor articole semnate de nume neagreate de

regimul comunist de atunci, precum Ion Vinea, Tudor Arghezi sau Petru Comarnescu, în

numărul din iunie al revistei, când numele lui Caracostea dispăruse deja, complet, din

paginile publicației. Ba, mai mult, aceleași nume se regăsesc și în numerele următoare ale

revistei... Pe de altă parte, ziarul „România Liberă“ lansase, în cadrul unei uriaşe campanii

de demascare, rubrica intitulată „Figuri de trădători“, printre cei vizaţi aflându-se și

Dumitru Caracostea. Ca o consecință imediată a acestor defăimări nemeritate, în data de 2

decembrie 1944, Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor aprobă raportul Comisiei

speciale, care stabileşte drept dăunătoare pentru educaţie cărțile semnate de mai mulți

intelectuali români, printre care se număra și D. Caracostea. Mai apoi, prin intermediul

ziarelor „România liberă”, „Scânteia” şi „Victoria” s-a practicat defăimarea lui şi a altor

eminenţi profesori, spunându-se despre ei că erau „nuli ca valoare ştiinţifică, ajunşi la

catedră prin concursuri măsluite, prin protecţie şi învârteli”. Ziarul „România liberă” din

21 septembrie 1944 îl prezenta pe Caracostea astfel: „…fostul ministru al Culturii, fost

profesor al studenţimii şi fost preşedinte al mai multor comisii şi comitete hitleriste şi

prohitleriste, este în fapt un mistificator. Un mistificator josnic sau un înapoiat

iremediabil… istoria literară îl va uita… îl va uita foarte curând… fiindcă dl.

Caracostea nu a constituit nimic valabil culturii… Lupta profesorului Caracostea a fost o

trădare. Şi ca trădare trebuie pedepsită!” Această campanie de denigrare a fost urmată de

interogatorii nemeritate și de dosare fără temei ale procurorilor, care îl aduseseră pe

Caracostea în pragul suportabilității și al răbdării. Presimțind parcă ceva, în 1946, el se

adresa Parchetului General al Curții de Apel București pentru a i se elibera un ,,certificat

constatator al rezultatului cercetărilor întreprinse”, și răspunsul a fost unul surprinzător

de sincer și de clar: ,,Din examinarea lucrărilor fostului Tribunal al Poporului din

Bucureşti şi cele ce formează obiectul dosarului No. 2270/946, al acestui Parchet

General, nerezultând nici o probă în contra d-lui Dumitru Caracostea, profesor

universitar onorariu, că D-sa, ar fi comis vre un fapt care să se încadreze în dispoz. Legii

312/945, pe timpul de la 4 iulie – 14 sept. 1940 când D-sa a fost Ministru al Educaţiei

Naţionale în guvernul I. Gigurtu, afacerea a fost clasată de noi, prin ordonanţa de clasare

No. 10461 din 28 august 1946.”

Cu toate acestea, prevederile Legii 312 din 1945 pentru urmărirea și sancționarea

celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război aveau să-l mai urmărească pe

Caracostea timp de ani buni, până la capătul puterilor...

Excluderea din Academie. Pe 9 iunie 1948, Academia Română era dizolvată, ca

instituție, fiind înlocuită, prin Decretul 76, cu Academia Republicii Populare Române. Cu

această ocazie, o parte a elitei intelectuale a fost eliminată, fiind înlocuită cu intelectuali

„de tip nou”. Mai exact, textul decretului menționează că „Academia va promova ştiinţa şi

cultura în toate domeniile, în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului”

şi că „va promova oameni de ştiinţă şi cultură de valoare etică şi democratică [...] Nu pot

fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane, care, prin activitatea lor,

s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi

poporului”. Conform acestor prevederi, în noua Academie nu au mai fost admiși 25 de

membri, printre ei numărându-se, evident, și Dumitru Caracostea... Pe de altă parte, încă

din 1944 el fusese exclus și din învățământ, fiind nevoit să-și ceară pensionarea. După ce

fusese un profesor de excepție, cursurile sale fiind audiate, benevol, de mulți studenți,

retragerea lui D. Caracostea din învăţământul superior românesc s-a făcut într-un mod

lamentabil, sub presiunea epurărilor dorite de regimul comunist. Şi este de ajuns să cităm,

în acest sens, următoarea relatare (POPESCU-GOGAN, P. – „Demolarea” Academiei



Române. Memento! în revista Memoria nr. 28, Uniunea Scriitorilor din România,

Bucureşti, 1999): ,,Şi la Bucureşti, comandourile de agitatori comunişti treceau peste legi,

făcând singuri ,,dreptate" şi epurând ei universitatea de ,,trădători". Văzând că măsurile

de epurare întârzie, studenţii Facultăţii de Litere au luat iniţiativa unui gest: prinzându-l

pe culoarele Facultăţii pe ilustrul Caracostea, prietenul intim al lui Gamillscheg, l-au

condus cu alai până la uşa de la ieşire, rugându-l - desigur, în bătaie de joc - să mai

poftească şi altădată”.

Confiscarea averii. În 1923, Dumitru Caracostea locuia, împreună cu soţia sa, în

Bucureşti, pe bulevardul General Anghelescu, nr. 23 (fost str. Sculpturei, stradă pe care

locuise, cu ceva ani în urmă, şi unchiul său, avocatul Mihail Caracostea); tot la aceeaşi

adresă locuia şi câţiva ani mai târziu. Din mediul academic aflăm, de asemenea, că

Dumitru Caracostea avea o casă de vacanţă la Buşteni. Totuși, în baza Decretului nr. 92

din 19 aprilie 1950, lui Caracostea i se naţionalizau 10 apartamente deţinute în Bucureşti

str. Cezar Boliac, nr. 13-15 şi str. Unirii, nr. 83. Motivaţia de confiscare a locuinţelor în

cauză, ca şi a multor altora, potrivit decretului menţionat era una uluitoare: ,,Pentru

întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R.; Pentru asigurarea unei

bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marei

burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile; Pentru a lua din

mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare”... Şi dacă ne referim din nou la

casa de la Buşteni, aflăm, din acelaşi

decret, că acea casă era, de fapt, pe numele

fiului său, Andrei Caracostea, căruia i se

naţionalizau 6 apartamente situate unele în

Buşteni, str. Moraru, nr. 4 şi altele în

Bucureşti, b-dul Ana Ipătescu, nr. 28. Şi,

într-adevăr, casa de la Bușteni îi revenise

lui Andrei conform testamentului scris de

Dumitru Caracostea încă din 1943. După

toate aceste confiscări, Dumitru Caracostea

ajunsese să locuiască în B-dul

Kogălniceanu, nr. 95, de unde avea să fie

ridicat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 (v.

Lazu, I. – Odiseea plăcilor memoriale.

Biblioteca Bucureştilor, 2012)... Cele 25

hectare de teren deținute la Șerbănești le

pierduse deja în urma exproprierii din

1945; prin 1949, la fel se întâmplase și cu

casa ce o construise aici. Despre faimoasa

casă din Slatina, nimic! Oficial, fusese a

Eufrosinei Caracostea, mama lui Dumitru

Caracostea... După 1945, s-a ales praful!

Noaptea demnitarilor. Deşi avea 71 de

ani la acea dată, în cadrul operaţiunii

declanșate la ora 0:35 în noaptea de 5 spre

6 mai 1950 (numită, mai târziu, „noaptea

demnitarilor”), printre mulţi alţi intelectuali

şi foşti demnitari, a fost arestat şi Dumitru

Caracostea, fiind trimis la penitenciarul



Sighet pentru 5 ani, fără a fi judecat, doar pe baza unor ordine ale Ministerului de Interne.

Judecând însă după pedeapsa primită și raportându-ne la prevederile Legii 312/1945,

Caracostea a fost pedepsit conform art. 1, litera a, făcându-se vinovat de dezastrul țării

alături de cei care, ,,militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică

efectivă, au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării”.

Marcaţi fiind de şocul arestării nocturne şi de incertitudinea privind soarta lor, cei

65 de foști demnitari găsiți în București, în acea noapte, au fost ridicați de la casele lor și

au fost îmbarcaţi în patru dube, din curtea Ministerului de Interne, pornind pe drumul

Sighetului. Dumitru Caracostea a fost îmbarcat în duba nr. 16986 împreună cu alți 17 foști

demnitari: Daniel Ciugureanu, Constantin Angelescu, Ermil Gheorghiu, Mihai Priboianu,

Grigore Dumitrescu, Nicolae Budurescu, Mihai Măgureanu, Nicolae Zigre, Alexandru

Glatz, Dumitru Munteanu-Râmnic, Sebastian Bornemisa, Dumitru Teodorescu, Gheorghe

Strat, Ion Perieţeanu, Gheorghe Vasiliu, Achile Diculescu și Gheorghe Cipăianu (v.

Ciugureanu, V. - Eroul Martir basarabean, Daniel Ciugureanu, Prim-Ministrul

Întregitor ocolit cu NESIMȚIRE de „istoria oficială” din stânga și din dreapta

Prutului. România Breaking News, 20 sept. 2015). Despre Daniel Ciugureanu, care se

aflase în aceeași dubă cu Caracostea, istoricul Constantin C. Giurescu, care fusese arestat

în aceeași noapte dar călătorise într-o altă dubă, spune în cartea sa „Cinci ani şi două luni

în penitenciarul de la Sighet” (Bucureşti, 1994) că ,,În timpul parcursului, în apropiere de

Turda, doctorul Ciugureanu din Basarabia, a avut un atac de congestie cerebrală; a fost

coborât din dubă, muribund, la spitalul din Turda, unde a şi murit, îndată după aceea. E

prima victimă din multele pe care le-a dat grupul celor arestaţi în noaptea de la 5 spre 6

mai 1950”. Ce gânduri negre și ce frică l-or fi măcinat atunci pe Caracostea, e lesne de

înțeles...

Detenția de la Sighet. În seara zilei de 6 mai 1950, când au ajuns la penitenciarul de la

Sighet, erau deja rezervate 84 de celule pentru viitorii deținuți. După cum rezultă din Fișa

matricolă penală alăturată, Dumitru Caracostea a fost întemnițat la celula nr. 79, care era

la etajul 2 al închisorii, având situaţia juridică de „internat” din ordinul Ministrului de

Interne, la 5 mai 1950. Mai rezultă din această fişă că el era suferind de insomnii, bronșită

cronică și tahicardie. Dar, în ce priveşte apartenenţa sa politică, în fişa matricolă iniţială se

poate observa că este o adevărată mâzgăleală, de unde nu se înţelege nimic, fapt pentru

care, probabil, ea a fost transcrisă, mai apoi, consemnându-se, de data aceasta, clar: nici

una, atât la data arestării, cât şi în trecut... Potrivit datelor expuse în Muzeul Memorial (v.

imaginea alăturată), D. Caracostea ,,a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat

ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951, pedeapsă majorată cu 60 luni, conform Deciziei

M.A.I. nr. 559/1953.” Penitenciarul de la Sighet era considerat a fi centrul de încarcerare a

celor pe care regimul comunist îi considera a fi cei mai periculoşi oponenţi şi fusese astfel

destinat datorită apropierii sale de Uniunea Sovietică. La câțiva pași de locul încarcerării

lui Caracostea, în celula 71, avea să își găsescă sfârșitul, în 1953, istoricul Gheorghe I.

Brătianu. Nora lui D. Caracostea (Micuţa, soţia lui Andrei) îi povestea ginerelui său,

englezul Dennis Deletant (soţul Andreei), că deţinuţii de aici erau repartizaţi, de regulă,

câte doi în celulă şi că li se cerea să facă diverse activităţi de autogospodărire, cum ar fi să

gătească, să facă curăţenie pe coridoare sau să aducă apă de la o fântână cu pompă de

mână aflată în curtea închisorii. „Ei erau pedepsiţi şi pentru cea mai mică abatere de la

regulile închisorii, cum ar fi vorbitul în timpul exerciţiului. Infractorii, şi Caracostea se

afla printre ei, erau biciuiţi şi făcuţi să reacţioneze ca un «cal» atunci când temnicerii

arcuiau biciul asupra lor” (DELETANT, D. – Ceauşescu and the Securitate: Coercion

and Dissert in Romania, 1965-1989. Hurst & Co. (Publischers) Ltd, London, 1995).

https://romaniabreakingnews.ro/eroul-martir-basarbean-daniel-ciugureanu-prim-ministrul-intregitor-ocolit-cu-nesimtire-de-istoria-oficiala-din-stanga-si-din-dreapta-prutului/





În vara anului 2017, ajuns fiind la Muzeul Memorial din Sighet cu această imagine

de coşmar în minte, am rămas încremenit în faţa fotografiei de deţinut a lui Caracostea,

care pare a reda imaginea tăcută a unui monument de tristeţe şi de suferinţă... Arestarea fiului. Pe 15 aprilie 1952, la doi ani după arestarea lui Dumitru Caracostea, este

arestat şi fiul acestuia, Andrei Caracostea, fiind întemniţat la penitenciarul Mânăstirea,

penitenciar cunoscut mai mult sub denumirea de închisoarea Văcăreşti. El era considerat,

conform fișei matricole de arestare, ,,element dubios”, dată fiind originea sa ,,mic

burgheză”. Potrivit aceleiași surse, în 1953, Andrei este transferat de la închisoarea

Văcăreşti la colonia de muncă forţată Borzeşti, apoi, după trei luni, la colonia de la Oneşti,

fiind eliberat pe 22 septembrie 1953. Despre această nouă pacoste ce se abătuse asupra

familiei sale, Caracostea, probabil, că nu avea să afle decât vreo doi ani mai târziu, după

eliberarea sa...

Convertirea la catolicism. În penitenciarul Sighet, D. Caracostea s-a convertit la

catolicism prin intermediul preotului profesor Ioan Vultur din Blaj și a fost primit

în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflați în

arest şi aceștia. Era un act de curaj potrivnic firii lui Caracostea, în condiții normale, de

libertate, deoarece el știa, de pildă, că, încă de la 1 decembrie 1948, regimul comunist

emisese decretul nr. 358 prin care se stabilea încetarea cultului greco-catolic și se

expropriaseră toate bunurile acestuia. Pe de altă parte, episcopul Iuliu Hossu și preotul

profesor Ioan Vultur se aflau aici tocmai pentru că refuzaseră trecerea la ortodoxie... Acest lucru se dorea, probabil, a fi un ultim gest al pornirilor sale germanofile, prin care-și

propunea o alipire sufletească veșnică la credința și cultura poporului german pe care, cu

atâtea sacrificii, îl admirase… Pentru că de slujit, fără tăgadă, Caracostea a slujit poporul

român, cu toată știința și puterea sa de mediatizare, mai ales în acele momente delicate ale

istoriei, când de la un regim totalitar legionar se trecea la un alt regim totalitar, comunist...

Caracostea a iubit într-un mod pătimaș limba română, a studiat-o sub toate

aspectele sale și a prețuit-o la nivel academic, stăruind pentru înființarea, în 1933, a

Institutului de Istorie Literară și Folclor, institut afiliat, inițial, catedrei de istorie a

literaturii române moderne şi folclor pe care Caracostea o conducea, apoi subordonat

direct Academiei Române.

Eliberarea. După 84 de luni de arest, Caracostea a fost eliberat pe 6 iulie 1955 și, potrivit

relatărilor din cartea amintită mai sus a scriitorului Ion Lazu, întorcându-se de la

închisoare, și-a găsit, în București, soția mutată la o altă adresă, pe bulevardul Ana

Ipătescu, nr. 28, acolo unde locuia și fiul să, Andrei. În momentul revederii, potrivit

aceleiași surse, ,,I-au trebuit

fiului Andrei câteva minute bune

ca să-l recunoască pe tatăl lui.”

Acum, bulevardul Ana Ipătescu

a devenit bulevardul Lascăr

Catargiu... După ieşirea din

închisoare, Caracostea a

continuat să ducă o viaţă

intelectuală activă. Astfel,

octogenar fiind, în 1959, el

încheie redactarea studiilor

Doina şi Problemele tipologiei

folclorice, studii publicate

postum (1969 şi 1971). De



remarcat că studiul intitulat Problemele tipologiei folclorice a fost publicat postum de

către unul dintre discipolii săi, Ovidiu Bârlea, iar, în prefaţă, acesta precizează că

elaborarea manuscrisului lui Caracostea a început în anul 1958 „şi a fost sistată în 1

februarie 1959, în pragul sărbătoririi celor 80 de ani, la pagina 263 a manuscrisului care

se încheie cu enunţarea capitolului următor, Conflictele de clasă. Lectura manuscrisului

s-a dovedit enorm de dificilă. El a fost descifrat şi copiat după multă trudă de soţia sa,

Lucia D. Caracostea.” Totuși, starea sa materială, după ieșirea din închisoare, îl supăra, se

pare, destul de mult, astfel încât, în septembrie 1957, apela la tânărul scriitorul (pe atunci)

Petru Dumitriu, pe care îl promovase pe vremea când era director la Revista Fundațiilor

Regale, rugându-l să îl îndrume ce ar trebui să facă pentru obținerea unei ,,pensii speciale

de stat”, deoarece pensia de profesor universitar pe care o primea nu îi permitea un trai

decent. După lungi consultări și diverse recomandări, unele de o grea importanță (ca aceea

a academicianului Iorgu Iordan și a lui George Călinescu), Caracostea primește, în sfârșit,

printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, acea pensie specială pe care și-o dorea.

Reabilitarea. Prin 1941, când nu presimțea încă nimic din ceea ce avea să i se întâmple, în

articolul ,,Limba română în Basarabia”, publicat în Revista Fundațiilor Regale,

Caracostea spunea că ,,Deasupra prăpăstiilor de suferință, lucește cerul valorilor.”

Totuși, de câtă prăpastie de suferință avea nevoie Caracostea pentru a fi reabilitat de noul

regim comunist instalat la putere, după 1944? Valoarea sa nu strălucea suficient la acea

vreme? Spre consolarea tuturor, potrivit Ioanei Both, critic și istoric literar cu preocupări

majore în ce privește viața și opera lui Caracostea, el fusese, totuși, reabilitat, în mod tacit,

de regimul comunist, chiar înainte de 1964, când a murit. Dar reabilitarea colegilor de

breaslă se pare că a venit ceva mai târziu, câtă vreme, în 1966, soția lui Caracostea, Lucia,

spunea despre dușmanii lui că

,,are încă destui, căci nu te poți

ridica peste semenii de

specialitate fără să fii

dușmănit” (SCURTU, N. – O

epistolă necunoscută a Luciei

Caracostea; în revista

,,Memoria Oltului și

Romanaților” nr. 7(65), iulie

2017). Este clar însă că, după

,,primăvara de la Praga” din

1968, furați de val, comuniștii

îl reabilitaseră definitiv pe

Caracostea în 1969, prin

publicarea celor două volume

intitulate ,,Poezia tradițională

română: balada poporană și

doina”, volume care însumează, în peste 1000 de pagini, cele mai importante cursuri

universitare, monografii, studii și articole semnate de ilustrul profesor.

Reconsiderarea lui a început, totuși, ceva mai curajos abia după 1980, înecându-se

însă în ,,excese pasionale” după 1989 (BOTH, I. – D. Caracostea, teoretician şi critic

literar. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001). Sper, de aceea, ca prin aceste rânduri,

să nu fi făcut excese de niciun fel, mai ales că, acum, aura lui Caracostea lucește vizibil,

monoton și perpetuu, pe cerul valorilor românești, fără a mai avea nevoie, de bună seamă,

de vreo lustruire postumă...

Dumitru Caracostea (primul din dreapta, în picioare)

împreună cu profesorii Liceului Lazăr din Bucureşti

(1921)



Biserica din satul Schitu-Deleni (comuna Teslui-Olt)

Dan-Dumitru ANASTASESCU

Lăcașul de cult din satul Schitu-Deleni este unul foarte vechi, fiind construit în

secolul al XVIII-lea de strănepotul marelui boier Drăgușin Deleanu dar, această biserică

nu este ctitorită de marele boier ci, ctitoria vestitului paharnic este alta, cunoscută în

tradiția satului drept

,,Mânăstirea Bolovanu”.

Astfel, după ce

Drăgușin Deleanu a ajuns

în marea treaptă

boierească de paharnic al

domnitorului Matei Vodă

Basarab, a luat hotărârea

să zidească, pe moșia sa, o

mânăstire impunătoare

care îi va fi răspuns bun la

Judecata Cerească.

Așa că el, cel mai

însemnat din neamul său, a

ridicat această mânăstire

cu hramul ,,Sfânta Troiță”

prin anii 1644-1648, fiind

așezată pe malul stâng al

Oltului chiar într-o pădure

de luncă2.

Faptul că, biserica mânăstirii s-a zidit pe malul Oltului, a dus, spre sfârșitul

secolului al XVII-lea sau începutul celui de-al XVIII-lea, la surparea acesteia de valurile

violente ale râului care, nu au mai lăsat nicio urmă din vechiul așezământ monahal.

Conform tradiției locale, sursă ce nu poate fi una sigură, ceea ce s-a mai recuperat

din vechea mânăstire, adică materiale de construcție, ar fi fost folosite la zidirea actualei

biserici a satului.

Pisania mânăstirii din lunca Oltului a fost recuperată și așezată, până în ziua de

astăzi sub clopotnița satului, lângă biserica actuală. Această pisanie este scrisă în limba

slavonă bisericească, limbă ce se folosea în cult în perioada medievală și nu numai.

Conținutul pisaniei este acesta: ,,† Izvoliem oţa i să pospeşeniemu sna i săvrăşeniem stgo

dha aminu. Întru zilele domnului nostru, Io Mateiu Băsăraba voevoda şi domnu, fu

rădicarea aceştii sfinte şi dumnezeeşti case ce iaste hramul Staa Troiţe, ce s-au ridicat

întru slava lu(i) Dumnezeu pentru ertarea păcatelor întru veşnică pomeană de acest bun

creştin, jupân Drăguşin, vel paharnic şi jupâneasa lui Drăgana şi coconii lui: Gorgan,

Nicola, Fota, Stana, Aspra şi Anca, cu nevoinţa şi cu cheltuiala lui, temăndu-să de

răspunsul judecăţii cei înfricoşate şi de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ce

grăieşte la Sta Ev(an)ghelie: „nu îngrupareţ avuţiile voastre în pământu unde l(e)

putrezesc viermii şi le sapă furii, ce le îngropaţi la ceriu, unde nu le putrezesc viermii şi

2 I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, pp.92-93

Biserica, turnul clopotniţă şi zidul de incintă al bisericii

Schitu-Deleni



nici le sapă furii”. Dec fiindu acestu bun creştin aprinsu cu inima de D(u)h Sfânt, ce să

zice cu frica lui Dumnezeu, cu trupul fiind dupre pământu, iar cu mintea şi cu cugetul

vrăndu să lăcuiască cu Dumnezeu, avănd căldura lui Dumnezeu întru inima lui, puse-a

nevoinţă ca aceea şi rădică această sfântă şi dumnezeiască casă de(n)ceput şi de(n) temei

întru numele Sf. Troiţe, ca să-i fie de folosu a doua vieţi(!), de iasta şi de iaste ce va să fie;

şi dup(ă) prilejul − cât i-au fostu puterea − o au datu pe seama părinţilor călug(ă)ri să

facă rugăciuni şi să le fie de hrană şi de îmbrăcăminte în tot veacul, întru veacinică

pomeană. Şi au fost mitropolit chir Teofil şi e(gum)en Serafim erm(o)n(a)h, is(pravnic),

leat 715_”3

Tot de la mânăstirea surpată de Olt, s-a adus și o piatră tombală, fiind săpată și

sculptată în piatră. Această piatră tombală este cea de la mormântul marelui boier

Drăgușin Deleanu, ctitorul mânăstirii. Conținutul inscripţiei pietrei tombale este

următorul: ,,Aicea supt această piatră zacu oasele robului lu(i) Dumnezeu------ăstire

jupanu (a jupânului) Drăguşin vel păh(arnic), care s-au pristăvit în zilele creştin(u)lui Io

Mateiu Băsăraba vo(e)vod, vă leato 715_”4.

Într-un dreptunghi, în mijlocul pietrei, sunt şi alte însemnări care, fiind şterse, nu pot

fi citite. O cercetare mai atentă a inscripţiei la faţa locului ar da posibilitatea descifrării

acestui fragment care, probabil, cuprinde date deosebit de interesante.

Aceste două pietre sunt o adevărată comoară, fiind o dovadă a existenței unei

mânăstirii pe aceste locuri dar, din cauza neglijenței se află într-o stare de degradare.

Aceste pietre sunt lucrate într-un mod deosebit, precum scrie și I. Slavici care,

vizitând regiunea menționează în condicile sale că, inscripțiile ,,sunt lucrate cu mult gust,

întocmai ca cele dela biserica m=rii Dealu și dela Curtea de Argeș”5.

Pe la această mânăstire a trecut, se pare, și vestitul călător Paul de Alep care, spune

despre mânăstire că este mândră și frumoasă, amintind și de cele două construcții imense,

aflate pe malul Oltului, și anume clopotnița și fântâna6.

Un lucru interesant de menționat, este faptul că, în anul 1735, august, 11, nepoatele

lui Din Drăgușin Deleanu biv vel paharnic, Ilinca Deleanu și Ancuța Greceanu, închină

schitul lor Mitropoliei Țării Românești, drept metoh; tot în acest an are loc și dărâmarea

lui de apele Oltului7.

Așadar, dacă analizăm aceste lucruri, ne dăm seama că, după moartea lui Drăgușin

Deleanu, mânăstirea impunătoare decăzuse foarte mult, ajungând să devină chiar schit, iar

mai apoi, metoh.

O ipoteză, a decăderii acestei mânăstiri, poate fi și jefuirea acesteia de haiducii

locului dar, acest lucru rămâne o ipoteză deoarece, nu avem documente care, să susțină

aceste lucruri. O dată cu dărâmarea edificiului monahal, s-au pierdut toate hrisoavele și

toate condicile mânăstirii dar, un lucru important este acela că, localnicii au vie în

amintirea lor faptul că, pe acele locuri, a existat o mânăstire impunătoare, construită de un

boier care, a fost iubitor de cultură și de ctitorie.

Nu după mult timp, de la nefericitul eveniment legat de surparea mânăstirii lui

Drăgușin Deleanu, un strănepot al său, Grigorie Deleanu postelnicul, zidește, în anul 1767

3 IBIDEM

4 IBIDEM, pp. 94-95

5 I. Slavici, Monumente naționali:Monăstiri și biserici ortodoxe, București, 1882, pp.201-202

6 Paul de Alep,Călători străini despre Țările Române, vol. VI, pp.224 7 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina, Ediția a II-a, 1908, pp.

447



(leat 7275)8, o bisericuță mai mică pe o colină, cunoscută sub numele de ,,Dealul

Schitului”. La aceasta, Grigorie Deleanu, pune drept ctitor principal pe Drăgușin Deleanu,

hramul fiind, tot același ca la vechea mânăstire, anume ,,Sfânta Troiță”.

Un lucru foarte interesant este acela că, la locul primului ctitor, în pronaos, se află

chipul lui Drăgușin Deleanu și al soției sale, Drăgana care, este întâlnită cu numele de

Epostina9 dar, aceste picturi nu au elemente cronologice care să arate că de la moartea lui

Drăgușin Deleanu și până la clădirea bisericii mici din satul Schitu-Deleni, sunt peste 100

de ani.

Nici Ioan Slavici și arhitectul Gh. Mandrea care, au vizitat regiunea în anul 1882,

pentru întocmirea unui raport, către Ministerul Instrucțiunii, nu lămuresc cine a ridicat

biserica10

. O altă lucrare de acest gen apare în 1890 dar, spre nemulțumirea noastră nu este

decât copia raportului lui I. Slavici11

care, nu lămurește nimic din trecutul acestui lăcaș de

cult.

Astfel că, putem să ne dăm seama că Grigorie Deleanu, văzând că ctitoria

strămoșului său este distrusă de Olt, a luat hotărârea de a zidi o bisericuță nouă, punând

drept ctitor principal pe Drăgușin Deleanu, în semn de omagiu adus acestui boier.

Biserica, ce se află și astăzi în satul nostru, are formă dreaptă, cu un pridvor alcătuit

din 8 coloane, 6 libere și 2 prinse în zid, coloane ce sunt legate de niște arcade, biserica

fiind înconjurată de un zid rudimentar.

În pridvor, brâul este format dintr-o succesiune de ocniţe iar, cornişa este făcută din

mai multe rânduri de cărămizi aşezate în zimţi. Această biserică nu dispune de turlă,

probabil neavând deloc fiindcă, miniatura bisericii pe care o țin în mâini ctitorii, Drăgușin

și Epostina Deleanu nu are turlă. Acoperișul este de tablă, cel inițial fiind de șindrilă.

În pronaos, se văd chipurile deformate ale ctitorilor. Pe peretele vestic din pronaos,

se poate vedea chipul ctitorului Drăgușin vel. Pah. și al jup. Epostina care, țin miniatura

bisericii în mâini.

La nord, se află pictați jup. Catrina și Grigorie post. Deleanu,apoi sunt pictați: un

anume călugăr Iosif, Inochentie eromo=(na)h, egumen) aceștii sfinte mânăstiri, un anume

Preda, cu soția sa, Florica și un copil Ion12

. Precum spune și marele profesor Ion Ionașcu,

pictura din naos și altar nu are nicio valoare istorică deoarece, este recentă, doar pictura cu

ctitorii fiind cea originală13

.

Prin 1920 biserica a fost repictată (de către preotul D. Mihăilescu), apoi reparată 20

de ani mai târziu, când a fost îndepărtată pictura în ulei şi s-a revenit la cea veche, lucrare

săvârşită sub îndrumarea PC pr. ic. stvr. Ioan Olteanu, în zilele P.S.S Episcop Dionisie al

Argeşului.

În anul 1841, din cauza cutremurului, arcada bisericii a crăpat, fiind ulterior

reparată. Alte reparații asupra locașului de cult sunt consemnate pentru anii: 1898, 1921 și

1937.

La câțiva metri spre apus, se află și clopotnița de zid cu boltă. Fațadele ei au două

rânduri de firide cu profile deosebite, iar cornișa e formată din câteva rânduri de cărămizi

în dinți.

8 ACADEMIA ROMÂNĂ, ms. 660, „Catagrafia metoaşelor d‟afară a sf. mitropolii, 1841”, f. 260

9 I.Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p.92

10 I. Slavici, Monumente naționali: Monăstiri și biserici ortodoxe, București, 1882, pp.201-202 11

N.Iorga, Inscripții din bisericile României, II, București, 1890, pp. 201-202 12

I.Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, pp.96-97 13

IBIDEM



Nu este nicio mărturie care, să menționeze anul zidirii acestei clopotnițe dar,

conform tradiției, se crede că ar fi zidită, tot în același an cu biserica.

Lângă biserică, se află și resturile zidului de incintă, zid ce proteja biserica și

probabil obștea monahală de aici. Acum, se mai află doar o mică parte din zidul de

incintă, zid ce datează din anul 1767.

Date fiind vechimea şi trecutul ei, biserica ar trebui, să aibă multe cărţi de ritual

vechi, însă nu s-a găsit decât o

Cazanie, tipărită la Buzău, în

1834, dăruită de un anume

Isidor schimonahul din

Cernica, rugând pe preoţi să

pomenească la proscomidie pe

Cornilie ieroschimonahul,

Badea preot, Stan erei (preot,

n.n.), Rada ereiţa (preoteasa,

n.n.), Teodora.

De altfel, această sărăcie

se observa şi la 1772 căci, în

inventarul lui Inochentie din

acel an se găsesc: 1 minei

slavonesc spart; 1 ochoih slov.

vechiu; 1 liturg. slov. veche; 1

evanghelie rumănească veche.

Sărăcie era şi în odoare şi

veşminte, existând: 1 sfită de basma, 1 stihar, iar de basma, 1 pereche rucaviţe de dimie

verzi, 1 epitrahir (de) cofterii (stofă orientală preţioasă) vechi, 1 poală de iconostas făcută

nouă de Inochentie ieromonahul14

.

Viața monahală se

pare că a existat în jurul

acestei biserici, până la

secularizarea averilor

mânăstirești, din 186415

.

După acest an, datorită

faptului că așezământul

monahal nu a mai avut

resurse materiale, care

constau în pământ arabil,

obștea care mai rămăsese,

probabil în număr foarte

restrâns, a fost mutată la

Mânăstirea Stănișoara, din

județul Vâlcea16

.

Conform unor

cercetări făcute de

învățătoarea Ana

14

IBIDEM 15

IBIDEM 16

A. Mihăilescu, Trei sate de pe Olt, p.23

Locul unde sunt păstrate cele două pietre cu

inscripţii de la vechea mănăstire

Săteni în faţa bisericii din Deleni-Olt în perioada

interbelică (S.J.A.N. Olt)



Mihăilescu, cercetări ce nu par a fi bazate pe documente ale vremii, ci mai mult pe tradiție,

se pare că, aici a funcționat și o școală teologică, mai cu seamă un seminar teologic, de

grad inferior care, ar fi fost desființat tot în urma secularizării averilor mânăstirești, din

186417

.

Tot în urma secularizării averilor mânăstirești, după ce așezământul monahal s-a

desființat, lăcașul de cult a fost transformat în biserică a satului, fiind încadrată drept filie

parohiei Comănița.

Lucruri legate de obștea monahală nu se mai păstrează dar, vom enumera șirul unor

egumeni care, s-au mai păstrat: Egumenul Inochentie – adormit la 1783, Ieromonahul

Sofronie – până în anul 1784, Egumenul Paisie – la 1785, Ieromonahul Matei Grumăzescu

– duhovnic la 1792, Ieromonahul Grigorie – la 1803, acesta a trăit 100 de ani, fiind

cunoscut sub numele de ,,Grama călugărul ot Strihareţ”, sau ,,Popa Grama” în

documentul din aprilie 1810.

Catagrafia Episcopiei Argeșului, din 1824, menționează ca slujitori pe Ioan și

Nicolae18. În 1836, preotul Marin Duhovnicu se judeca pentru o călcare de moşie cu

Mihai C. Deleanu, proprietarul moşiei Cucuieţi19

. La 1846, egumen al schitului Deleni era

Onufrei20

care raporta Episcopiei Argeş de îndeplinirea poruncii privind statornicirea

călugărilor.

La 1873 este amintit arhimandritul Isaia21

.

După această dată nu se mai cunoaște numele vreunui egumen sau călugăr. Apoi au

slujit aceiaşi preoţi de la biserica din satul Comăniţa.

Dintre cei mai importanți preoți, care au slujit la parohia Comănița amintim: Pr.

Dumitru Mihăilescu, Pr. Ic. Stvr. Ioan Olteanu(1931-1977), Pr. Florian Ionescu(1977-

1980) etc.

Din anul

2010 biserica

,,Sfânta Treime”,

din satul Schitu-

Deleni este

încadrată în lista de

așteptare a

monumentelor

istorice (OT-II-

a.B.08862), pentru

renovarea și

conservarea

picturii.

17

IBIDEM 18

I.Ionașcu,Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942, p.91 19

Arhivele Naţionale Bucureşti, Inventare dosare mânăstireşti 180-199. 20

Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia Ion Ionaşcu, inv. 1499, f. 79 21

Academia Română, mss. 229 (,,Răspunsuri chestionarului archeologicu”), f. 507. Se menţionează că schitul are o vie de trei pogoane, o grădină de ½ pogoane pentru legume şi un pogon necultivat. La schit vieţuiau trei călugări iar acoperişul avea nevoie de reparaţii.

În 1935 se inaugurau localul primăriei şi monumentul eroilor din Deleni-

Olt (imagine reprodusă din Anuarul Judeţului Olt din 1936, p. 240)



Răsfoind ziarul Fapta (ianuarie-mai 1947)

Ion Tîlvănoiu

Pagina a doua a ziarului dedicată teatrului, literaturii şi cinematografului apare sub

îngrijirea lui C. Panaitescu22

. Al. Raicu23

, Valeriu Popovici24

, Teodor Scarlat25

,

Constantin Mihail26

şi Scarlat Răutu27

investighează lumea teatrală.

Interviurile din lumea teatrală sunt semnate de C. Panaitescu28

sau H. D. Mirea29

.

Despre starea teatrului românesc se exprimă şi unii gazetari30

iar cancanurile din lumea

scenei sunt surprinse în cadrul rubricii ,,Culise şi reflectoare”31

.

Despre proiectele scriitorilor aflăm din rubrica ,,Anchetele Faptei”32

.

Cărţile recent apărute sunt prezentate de Emil Manu33

, Valeriu Popovici34

şi Enric

Furtună35

.

22

care semnalează la 4 aprilie 1947 reapariţia romanului ,,Maidanul cu dragoste”, de G. M. Zamfirescu; probabil tot al său şi articolul ,,Teatrul lui Camil Petrescu. Impresiile interpreţilor. Actualele preocupări ale dramaturgului” (An. V, nr. 778/13 apr. 1947);

23 ,,Profiluri din teatru: „ Anghelescu” (An. IV, nr. 696/4 ian. 1947); ,,Profiluri din lumea teatrului: Ion

Dacian” (An. IV, nr. 699/9 ian. 1947); ,,Marioara Voiculescu” (An. IV, nr. 704/16 ian. 1947); ,,Eugenia Zaharia” (An. IV, nr. 712/24 ian. 1947); ,,Tantzi Cocea (An. IV,nr. 717/31 ian. 1947); ,,Marieta Anca” (An. IV, nr. 719/2 febr. 1947); ,,G. Storin” (An. IV, nr. 726/10 febr. 1947); ,,Maria Filotti” (An. IV, nr. 735/22 febr. 1947); ,,George Calboreanu” (An. V, nr. 739/27 febr. 1947); ,,O piesă care s-a jucat pe toate scenele Europei: Titanic Vals, de Tudor Muşatescu, la Bucureşti, Budapesta, Berna şi Londra” (An. V,nr. 774/6 apr. 1947);

24 ,,Profiluri din lumea teatrului: N. Kiriţescu” (An. IV, nr. 697/5 ian. 1947); ,,V. Maximilian” (An. IV, nr.

703/14 ian. 1947); ,,I. Iancovescu” (An. IV, nr. 714/27 ian. 1946); 25

,,N. Vlădoianu” (An. IV, nr. 709/20 ian. 1947); 26

,,Alexandru Moissi” (An. V, nr. 773/8 apr. 1947); 27

,,Mihai Popescu” (An. IV, nr. 706/17 ian. 1947); 28

,,De vorbă cu d. Aurel Ion Maican despre criza teatrului românesc” (An. IV, nr. 703/14 ian. 1947); ,,Criza autorilor dramatici români. Răspunsul d-lui I. Al. Valjean” (An. IV, nr. 713/26 ian. 1947); ,,Criza de inspiraţie sau criza de debuşee? Răspunsurile d-lor Al. Kiriţescu şi V. Timuş” (An. IV, nr. 721/5 febr. 1947); ,,De vorbă cu d. I. Sahighian, primul director de scenă al Teatrului Naţional” (An. IV, nr. 726/10 febr. 1947); ,,De vorbă cu dl. Sică Alexandrescu, directorul Teatrului Comedia” (An. IV, nr. 729/14 febr. 1947); ,,Critica dramatică şi rosturile ei fireşti. Răspunsurile d-lor I. Flavius şi Oscar Lemnaru” (An. IV, nr. 736/23 febr. 1946. Ultimul precizează: ,,Mă simt dator să spun că sunt cu totul de acord cu acţiunea de purificare a teatrului, acţiune datorată d-lui Mircea Damian [...] Domnul Mircea Damian este însă un izolat şi scrisul său provoacă deocamdată răsunetul pe care-l are orice fenomen ieşit din comun. În ziua în care mai mulţi vor gândi ca domnia sa, cronicarii dramatici îşi vor putea impune punctul de vedere”); ,,De vorbă cu dl. I. Massof în ajunul apariţiei Vieţii lui Tănase- o istorie a revistei româneşti” (An. IV, nr. 737/24 febr. 1947); ,,Sică Alexandrescu contra I. Şahighian” (An. V, nr. 738/26 febr. 1947); ,,După premiera piesei Mânzul Nebun” (An. V, nr. 755/18 martie 1947; interviu cu Cezar Petrescu);

29 ,,O premieră mult aşteptată: Ruy Blas la Teatrul Naţional. De vorbă cu d. Ion Şahighian despre

semnificaţia şi actualitatea capodoperei lui Victor Hugo” (An. V, nr. 756/19 martie 1947; vezi şi articolul ,,Înainte de premiera Ruy Blas la Teatrul Naţional”, în nr. 758/22 martie 1947);

30 ,,Critica dramatică şi rosturile ei fireşti. Răspunsurile d-lor Simion Alterescu (Rampa) şi Dan

Petraşincu (Naţiunea)”(An. V, nr. 762/26 martie 1947, nesemnat) 31

La 14 ian 1947 este remarcată piesa pentru copii a lui George Silviu ,,Ciufulici” de la Teatrul Naţional Sf. Sava. Virginica Romanowski va apărea în viitorul spectacol al teatrului Modern intitulat ,,S-a întâmplat pe bulevard”; la 17 ian. 1947 aflăm că Radu Beligan ,,îşi va face apariţia pe scena teatrului Nostru în comedia ,,Trenul spre Veneţia”. Numai să n-aibă întârziere cu vremea asta”; la 18 martie 1947 citim următoarea anecdotă: Victor Eftimiu a fost întrebat după lectura dramei unui tânăt autor cum îi place. Maestrul spune că ar trebui înlocuit finalul, astfel ca eroul să nu se mai otrăvească ci să se împuşte. ,,De ce maestre?”- a întrebat tânărul aspirant. ,,-Ca să se deştepte spectatorii”, a răspuns Eftimiu; la 31 mai citim despre premiera piesei ,,Cezar şi Cleopatra”, de G. B. Shaw, la Teatrul Naţional, în tălmăcirea lui Camil Baltazar şi Mary Lăzărescu, având în rolurile principale pe George Calboreanu şi Carmen Tăutu;

32 ,,Ce pregătesc autorii dramatici români” (An. IV, nr. 706/17 ian.1947; Camil Petrescu a dat bun de

tipar pentru ediţia definitivă a operelor sale dramatice la Fundaţii; Tudor Şoimaru revedea două piese mai vechi: ,,Candide” şi ,,Corabia de aur” şi lucra la două comedii dramatice: ,,Azi înfloresc anemonele” şi ,,Stele nu mai cad”. Una era pentru Naţionalul din Cluj unde i se jucase cu succes ,,Furtuna în Olimp”; N. Kiriţescu şi-a suspendat o vreme activitatea dramatică fiind ocupat cu organizarea Direcţiei Generale a Teatrelor şi Operelor; Sergiu Milorian aminteşte de cele două spectacole radiofonice pentru copii, ,,Enescu” şi ,,Mozart”



Cronicile plastice nu sunt semnate36

iar cronica muzicală este semnată de Scarlat Răutu37

.

Colaborează sporadic: D. Stelaru38

, Ştefan Dragu39

, D. Iov40

, Constantin Mihail41

,

Rene Theo42

, George Demetru-Pan43

, Ion Marin Sadoveanu44

, Ion Caraion45

, Eugen

Pârâianu46

.

Foarte activi se arată pe tărâm literar-artistic tânărul Valeriu Popovici47

şi Al.

Raicu48

.

33

,,Cântecele mele”, de Victor Ion Popa (An. IV, nr. 697/5 ian. 1947); la 10 aprilie, o notă aminteşte despre volumul lui Barbu Brezeanu Zăvor fermecat apărut recent, despre placheta de versuri a scriitorului D. Savu de la Arad, despre volumul de versuri al Sandei Movilă intitulat Călătorii şi despre lucrarea lui Al. Mironescu Certitudine şi adevăr apărută la Casa Şcoalelor; vezi şi ,,Pe marginea crizei culturii europene” (An. V, nr. 804/20 mai 1947);

34 ,,Rene Theo: Ţara în reportaj” (An. IV, nr. 698/6 ian. 1947; broşura prefaţată de Mircea Damian

surprinde viaţa căutătorilor de aur din Munţii Apuseni, descrie calvarul bolnavilor de lepră din ,,republica” de la Tirchileşti, lângă Isaccea, ample reportaje despre Delta Dunării, Ada-Kaleh şi contrabandiştii de la graniţa de Vest. Cartea apare în ,,editura proprie Nea Ellas” din Bucureşti iar cronicarul remarcă ,,cursivitatea ei limpede şi viguroasă, expunerea unor situaţii consistente cu o uşurinţă de plasticizare reală şi interzicerea oricărei literaturizări a elementelor descoperite”. Din parcurgerea volumului reţinem că în urma unui apel făcut în ziarul Fapta, s-a strâns suma de 1 111 000 lei ,,cu care s-a putut cumpăra aparatul de radio care a fost donat Leprozeriei din Tirchileşti” (p. 28). Detalii şocante despre viaţa acestor bolnavi uitaţi de lume); la 17 ian. 1947 este prezentat volumul ,,Niţă Pitpalac şi famelia prin Europa”, de Cosco; la 26 ian. 1947 se ocupă de volumul ,,Victor şi Ana” de Ana Luca, apărut la editura Forum; la 30 ian. 1947 este recenzat volumul ,,Cântece de galeră”, de Cicerone Theodorescu; ,,Libertatea de a trage cu puşca”, de Geo Dumitrescu (An. V, nr. 761/24 martie 1947; cartea este ,,cea mai reprezentativă expunere de linii de forţă artistice pe care a putut-o concretiza în vers generaţia actuală până în prezent”; ,,Oameni şi cărţi”, de Silvian Iosifescu (An. V, nr. 766/31 martie 1947); ,,Vasile Alecsandri şi Elena Negri. Cu un jurnal inedit al poetului”, de C. D. Papastate (An. V, nr. 762/26 martie 1947); o notă din 31 martie 1947 anunţă viitoarea apriţie a romanului ,,Poezia trupului”, de C. Manolache; ,,Cass Timberlane”, de Sinclair Lewis (An. V, nr. 773/8 apr. 1947); la 17 apr. 1947 sunt prezentate volumele Cântece negre, de Ion Caraion şi De pe Valea Motrului, de Miza Cretzianu; ,,Oameni la pândă”, de Liviu Bratoloveanu (An. V, nr. 789/30 apr. 1947; ,,o mărturie neaşteptată aunui scriitor care se subjugă de bună voie şi cu mare talent rosturilor mari şi deplin dospite ale unui popor care-şi are o specificitate proprie”); ,,Pe cai de miază-zi”, de Al. Duiliu Zamfirescu (An. V, nr. 797/10 mai 1947); ,,Zăvor fermecat”, de Barbu Brezianu (An. V, nr. 799/14 mai 1947);

35 ,,I. Peltz. Consideraţii generale după citirea romanului Israel Însângerat” (An. IV, nr. 706/17 ian.

1947); 36

,,Sala Dalles. Expoziţia Traian Bilţiu Dăncuş” (An. IV, nr. 697/5 ian. 1947); 37

,,Anul muzical 1946” (an. IV, nr. 696/4 ian. 1947, cu note despre activitatea lui E. Ciomac, G. Georgescu ,,care trebuie să suporte încă, din nenorocire, consecinţele unei activităţi care n-are tangenţă cu arta”, Constantin Silvestri, Paul Constantinescu); ,,Orchestra Radio. Dirijor Mircea Bârsan. Solist Radu Aldulescu” (An. IV, nr. 709/20 ian. 1947); ,,Concertele Filarmonicii şi recitalul de violoncel Mirko Dorner la Ateneul Român” (An. V, nr. 738/26 febr. 1947); ,,Filarmonica. Concert de muzică românească dirijat de d. Mihail Jora” (An. V, nr. 807/23 mai 1947); ,,Profiluri din lumea muzicală: Mihail G. Andricu” (An. V, nr. 811/29 mai 1947);

38 ,,Între ieri şi azi” (An. IV, nr. 716/31 ian. 1947);

39 ,,N. Gogol” (An. IV, nr. 724/9 febr. 1947); ,,Alex. Puşchin” (An. IV, nr. 729/14 febr. 1947); ,,Heine”

(An. IV, nr. 733/19 febr. 1947); ,,Selma Lagerlof” (An. V, nr. 763/28 martie 1947); ,,Ion Minulescu” (An. V, nr. 778/13 apr. 1947); ,,N. Grigorescu” (An. V, nr. 807/23 mai 1947); ,,Anton Holban” (An. V, nr. 809/26 mai 1947);

40 ,,Scriitoarea Emilia Pardo Bazan” (An. IV, nr. 729/14 febr. 1947); ,,Un scriitor popular: Ion Dragoslav”

(An. V, nr. 794/7 mai 1947, cu detalii despre sfârşitul scriitorului şi locul său de veci de la Fălticeni); 41

,,C. Dobrogeanu-Gherea” (An. IV, nr. 736/23 febr. 1947); ,,Blasco Ibanez” (An. V, nr. 738/26 febr. 1947);

42 ,,Telefoniada” (An. V, nr. 753/16 martie 1947);

43 ,,Un regizor: d. Rubio Liviu” (An. V, nr. 755/18 martie 1947);

44 ,,Gânduri pentru cea mai mare sărbătoare” (An. V, nr. 778/13 apr. 1947);

45 ,,Două amintiri” (An. V, nr. 793/6 mai 1947; despre ziariştii de ieri);

46 ,,Cum s-a turnat acum 21 de ani primul film sonor” (An. V, nr. 795/8 mai 1947); ,,Profiluri din teatrul

românesc: N. Soreanu” (An. V, nr. 800/12 mai 1947); 47

,,Profiluri din literatură: Cezar Petrescu” (An. IV, nr. 720/3 febr. 1947); ,,Profiluri din plastică. Iser” (An. IV, nr. 727/12 febr. 1947; tot aici se vorbeşte despre sărbătorirea lui Iser la Ministerul Artelor, eveniment la care a participat ministrul Ion Pas, H. Maxy, Traian Cornescu, Zambaccian, Argintescu-Amza şi Gala Galaction. Emoţionat, Iser a anunţat că premiul de 5 milioane lei oferit de Ministerul Artelor îl va dona câtorva pictori tineri şi săraci); ,,Profiluri din literatura română: Eugen Lovinescu” (An. V, nr. 794/ 7 mai 1947); ,,Neagu” (An. V,nr. 807/23 mai 1947, pamflet la adresa caricaturistului Neagu Rădulescu); ,,Al. Kiriţescu” (An. V, nr. 808/25 mai 1947); ,,Mihail Sebastian” (An. V, nr. 810/26 mai 1947);



O epigramă a lui Dragne Ion Drăgnescu- finul lui Mircea Damian- dedicată

pescarilor dunăreni care îl salvaseră de la înec pe Rene Theo, ,,autorul volumului Ţara în

reportaj”, apărută la 5 ianuarie 1947, ne indică indirect data apariţiei acestui volum

prefaţat de Mircea Damian:

,,Vă admir c-aţi încercat

Şi l-aţi scos de la-necat

Dar salvată secătura

E la apă... editura”.

Editorialele lui Mircea Damian pun în discuţie rolul presei şi menirea ziaristului49

şi scriitorului50

, problemele zilei51

, tarele politicienilor şi afaceriştilor52

dar şi meritele

altora53

. Alteori se adresează demnitarilor54

cu curaj. La 5 februarie 1947 semnează un

editorial laudativ despre George Enescu55

.

Mircea Damian continuă seria cronicilor dramatice56

, polemizează57

şi înfierează

lipsa de talent ori superficialitatea unor vedete58

.

48

,,Amintiri despre Ion Minulescu” (An. V, nr. 777/12 apr. 1947, cu amintiri din turnee şi şezători literare); ,,O mare biruinţă literară: Oameni la pândă. Un scriitor nou:Liviu Bratoloveanu. O epopee a satului românesc şi câteva probleme actuale de artă” (An. V, nr. 780/18 apr. 1947; ,,Una dintre cele mai bune realizări epice care au răsărit în ultima vreme. Este vorba de o încercare de epopee a satului românesc concepută în cadrul unei trilogii dintre care romanul de faţă constituie începutul[...] Ne aflăm în faţa unei cărţi care evidenţiază un scriitor de mare viitor”, cu un portret al autorului);

49 ,,Tot despre disciplina în muncă” (An. IV, nr. 700/11 ian. 1947; ,,Majoritatea ziariştilor noştri se tem

însă de discuţii ca să nu supere pe cineva. Vorbind pe şleau ei se tem să nu supere guvernul şi P. Comunist. Temerea aceasta e cu totul nejustificată deoarece atât guvernul cât şi P. Comunist nu se pot supăra, nu au dreptul să se supere în faţa unor critici obiective care le folosesc în primul rând lor. Rolul presei este tocmai acela de a semnala stările de lucruri în chip sincer şi obiectiv şi bineînţeles, sub iscălitură, pentru ca autorităţile să ia măsurile necesare de îndreptare a răului”); ,,Despre pseudonim” (An. V, nr. 768/2 apr. 1947; ocupându-se de o broşură a lui I. Ludo, afirmă: ,,Dar şi pe timpul legionarilor şi sub Antonescu, mulţi evrei au colaborat la diferite ziare şi reviste sub alte pseudonime sau fără nici o semnătură. Cel puţin eu am avut la Fapta unul, la Ecoul vreo patru.”); ,,Barbu Lăzăreanu” (An. V, nr. 804/20 mai 1947);

50 ,,Cine vorbeşte” (An. V, nr. 782/20 apr. 1947; despre Sorana Gurian);

51 ,,Îl dărâmăm sau nu?” (An. IV, nr. 708/19 ian. 1947; vorbind despre Teatrul Naţional ale cărui ruine

aşteptau de 2 ani o decizie a autorităţilor, îndeamnă pe Zaharia Stancu, director al Teatrului Naţional , să ia o hotărâre căci ,,ruinele acelea arse şi împrejmuite cu gard de scânduri sunt ca o pată pe obrazul culturii româneşti, ca o bubă în inima oraşului”; ,,Universitatea craioveană” (An. IV, nr. 709/20 ian. 1947);

52 ,,Un demagog” (An. IV, nr. 735/22 febr. 1947, despre D.R. Ioaniţescu); ,,Afaceristul tricolor” (An. IV,

nr. 737/24 febr. 1947; despre D. Mociorniţă); 53

,,Zambaccian” (An. V, nr. 761/24 martie 1947; laudă gestul colecţionarului care a donat statului operele de artă adunate într-o viaţă);

54 ,,Scrisoare deschisă d-lui Teohari Georgescu, ministru de interne” (An. IV, nr. 713/26 ian. 1947);

55 ,,Ambasadorul” (An. IV, nr. 721/5 febr. 1947);

56 la piesele: ,,Legea divorţului”, de Clemence Dane, traducere de Margareta Stoian şi Ovidiu

Constantinescu, la Teatrul Maria Filotti şi ,,Ana Carenina” la Teatrul Odeon (An. IV, nr.697/5 ian. 1947); ,,Nunta din Perugia”, de Al. Kiriţescu, la Teatrul Naţional (An. IV, nr. 715/30 ian. 1947; ,,Lucrarea d-lui Al. Kiriţescu are merite incontestabile dar are şi defecte dintre care cel mai important aş putea spune că este confuzia în care plutesc interpreţii, precum şi unele accente retorice care aduc aminte de tragedia greacă.”; ,,Primăvara a venit”, de John van Druten, traducere Alf Adania la Teatrul Comedia (An. IV, nr. 717/31 ian. 1947, cu aprecieri la adresa lui Radu Beligan: ,,Actorul acesta cu infinite resurse, a dovedit încă o dată că are un umor impresionant de omenesc, care dacă te face să râzi cu lacrimi, te şi înduioşează. […] Mai cu seamă în scenele de mirare şi nedumerire este irezistibil”); ,,Ave Maria”, de Mircea Ştefănescu, la Teatrul Odeon (An. IV, nr. 724/9 febr. 1947; ,,Lucrarea dramatică a d-lui Mircea Ştefănescu este atât de absurdă, atât de idiot dulceagă şi conţine scene atât de neverosimile, atât de tari, încât mă mir că un autor dramatic cu experienţă a putut s-o scrie iar un teatru a putut s-o joace”; ,,Fedora”, de Victorien Sardou, la Teatrul Naţional (,,[…] piesa este o inepţie”) şi ,,Nunta lui Stroe”, de N. Stroe, St. Cristodulo, Aurel Felea şi N. Kanner, la Teatrul Atlantic (,,Textul este îngrozitor de sărac şi dezgustător de vulgar”; An. IV, nr. 727/12 febr. 1947); ,,Sybill”, de Victor Iacoby, traducere de Tudor Muşatescu şi V. Timuş, la Teatrul Savoy (An. IV, nr. 733/19 febr. 1947); ,,Aşternutul de mătase”, de Andre Birabeau şi Georges Dolley (An. IV, nr. 735/22 febr. 1947; ,,O comedie uşoară, cu conţinut moral”); ,,Copilul (Fanny)”, de Marcel Pagnol, traducere de Niculae Moldoveanu, la Teatrul Odeon (An. IV, nr. 737/24 febr. 1947, remarcă pe G. Calboreanu ,,Actorul acesta unic în teatrul românesc, dezlănţuie atâta teroare şi atâta bunătate încât acoperă întreg ansamblul. Are accente cutremurătoare dar şi duioase; este usturător de ironic dar şi emoţionant de bun”. Regia Luciei Sturdza-Bulandra ,,are multe goluri”); ,,Doctorul”, de Kistemaekers, la Teatrul



La 24 ianuarie 1947, Mircea Damian se

adresează în scris lui Camil Petrescu59

pe care îl

numeşte învăţătorul său, reamintindu-i de toamna

anului 1928 când gazetarul a debutat în Universul

Literar, primind din mâna directorului de atunci,

Camil Petrescu, 500 de lei cu care a fugit la prima

lăptărie să-şi astâmpere foamea. Gazetarul aminteşte

că a dormit pe mesele unei odăi din palatul din strada

Brezoianu unde era redacţia şi recunoaşte ,,că datorită

îndrumărilor dumitale am rămas lângă condei în loc

să mă fi întors la plug”. Citind însă într-un număr

recent al Contemporanului articolul intitulat ,,Cuvânt

către un tânăr confrate”, Damian nu înţelege însă

cum ,,acelaşi Camil Petrescu, care a crescut atâtea

generaţii de scriitori, acelaşi Camil Petrescu, care a

dus atâtea polemici, atâtea campanii de presă şi

atâtea lupte, acelaşi Camil Petrescu, care a îmbogăţit

literatura română cu atâtea strălucite opere literare,

filozofice şi teatrale, acelaşi Camil Petrescu, pe care

l-am cunoscut mereu dârz şi neînduplecat- spune

astăzi, adresându-se unor tineri, că scrisul e zădărnicie!” Bănuind că dramaturgul are o

supărare, îl îndeamnă să revină la datoria lui: ,,Datoria dumitale care ai vânturat atâtea

idei, care ai îmbogăţit literatura ţării cu atâtea opere, care ai fost un animator vreme de

treizeci de ani în câmpul chinuit al scrisului, care ai fost prezent în toate dezbaterile

culturale şi literare , care ai întemeiat reviste şi ai determinat curente- datoria dumitale

este să încurajezi mai departe pe cei ce-ţi cer un cuvânt şi să nu absentezi de la marele

examen al veacului. Nu cred că e nevoie să-ţi atrag atenţia cât de importantă este epoca

pe care o trăim noi. [...] Rămânând la margine şi cobind, fără să ai măcar scuza că eşti

Municipal (An. V, nr. 754/17 martie 1947); ,,Mânzul nebun”, de V. Rusu-Şirianu şi Cezar Petrescu, la Teatrul Naţional Sf. Sava şi ,,Misteriosul Beverley”, de I. Verneuil, şi G. Berr, traducere de N. Carandino, la Teatrul Modern (An. V, nr. 756/19 martie 1947; prima ,,nu e construită cu destul meşteşug” ); ,,Lângă draga mea”, de Marcel Achard, traducere de Mircea Ştefănescu, la Teatrul Comedia (An. V, nr. 762/26 martie 1947; laudă evoluţia Elvirei Godeanu care interpretează rolul unei femei în 5 epoci diferite); ,,Seringa”, de Tudor Arghezi, la Teatrul Naţional (An. V. nr. 773/8 apr. 1947; ,,Dacă e să judecăm Seringa din punct de vedere al valorii dramatice, este nulă. Iar ca subiect constituie o ruşine şi o necuviinţă. […] Dl. Arghezi nu are nici fineţe nici generozitate. E vulgar, obscen şi josnic. […] Seringa e un pamflet fără nici o valoare literară. […] De la balcon s-au auzit nişte fluierături.” Opiniile lui Mircea Damian au fost împărtăşite de majoritatea cronicarilor dramatici: N. Papatanasiu de la Drapelul/9 apr. 1947: ,,O piesă ternă”; Judex, în Dreptatea/9 apr. 1947: ,,Operă convenţională şi o aprigă răfuială autohtonă cu doctorii”; G. Milian în Semnalul, Oscar Lemnaru în Dreptatea Nouă, Simion Alterescu în Rampa, F. Aderca în Apărarea, Teodor Răşcanu în Era Nouă, I. Ludo în Răspântia, Liviu Rubio în Poporul, Gh. Nenişor în Liberalul, ş.a.); ,,Teatru sau bâlci?” (An. V, nr. 801/12 mai 1947; despre criza teatrului, rabatul de la calitate pe care îl face Tudor Muşatescu şi absenţa oricărei implicări a Direcţiei Teatrelor condusă de N. Kiriţescu. La 13 mai 1947 este publicată o scrisoare a lui Sergiu Milorian către Mircea Damian pe aceeaşi temă: ,,Ce face direcţia Generală a Teatrelor şi ce rost mai are?”. Încercarea de a dezvinovăţi instituţia nu convinge iar Mircea Damian revine la 21 mai cu un nou articol ,,Doi şi cu doi fac patru” în care concluzionează: ,,Când cineva n-a fost în stare să desfăşoare o activitate constructivă într-un post oarecare, indiferent dacă a fost sau nu bine intenţionat, înseamnă pur şi simplu că persoana în chestiune este incapabilă”. Atacul îl viza pe Kiriţescu. ); ,,Omul din Ceatal”, de Mihail Davidoglu, la Teatrul Naţional (An. V, nr. 810/26 mai 1947, este piesa de debut a autorului, Spectacolul ,,trebuie văzut pentru că pe lângă merite mari are şi scăderi şi mai mari”); ,,Fortunato”, de Alfred de Musette (idem);

57 ,,Prea multă minte strică” (An. IV, nr. 712/24 ian. 1947, despre ideile regizorului Ion Sava);

58 ,,Plăgile teatrului românesc: Nadia Cantacuzino” (An. IV, nr. 699/9 ian. 1947);

59 ,,Scrisoare deschisă domnului Camil Petrescu” (An. IV, nr. 712/24 ian. 1947);



isprăvit, nu numai că nu vei avea

nici un merit, dar înseamnă pur şi

simplu că, dintr-un anume punct

de vedere, niciodată nu ai fost

ceea ce credeai că eşti, ceea ce

ne închipuiam cu toţii că eşti.

Dragă Camil, îmi eşti dator un

răspuns.”

Răspunsul dramaturgului

vine la 20 aprilie 194760

şi va

continua cu o serie de articole,

unele fiind reluate dintre cele publicate în Fapta în anul 1944. Interesante rămân cele în

care se adresează lui Perpessicius61

.

Ziarul Fapta împlinea 4 ani la 25 februarie 1947, prilej pentru Mircea Damian de a

rememora greutăţile începuturilor şi de a sublinia linia independentă a ziarului. Despre

sine afirmă: ,,Am pledat cu îndârjire, cu pasiune, pentru apărarea omului, pentru

dreptatea socială, pentru libertate, dincolo de partide şi de curente politice. Ziare

independente mai sunt în presa românească dar mi se pare că şi independent şi singur în

acelaşi timp sunt numai eu62

”.

Un eveniment

notabil căruia ziarul i-a

acordat atenţie a fost

donaţia făcută de

Zambaccian statului

român63

. Zambaccian

avea cea mai

importantă colecţie de

tablouri iar gestul său i-

a adus drept

recompensă medalia

Meritul Cultural în grad

de ofiţer, medalie

oferită de ministrul

60

,,Zădărnicia scrisului” (An. V, nr. 782/20 apr. 1947; Camil menţionează că nu doar Mircea Damian i-a reproşat absenţa din presă ci şi ,,acea mare romancieră, podoaba literaturii româneşti” (probabil Hortensia Papadat Bengescu) ca şi ,,sagacele critic din noua generaţie” (probabil Vl. Streinu). Despre ,,vechiul meu prieten Mircea Damian” menţionează că ,,vreo 18 ani m-am găsit cu condeiele vecine în multe împrejurări ”); vezi de acelaşi autor şi: ,,Şi totuşi a fost război” (An. V, nr. 783/21 apr. 1947, cu aprecieri despre gazetăria lui Mircea Damian), ,,Drama care a început” (An. V, nr. 786/26 apr. 1947); ,,Cine plăteşte nota?” (An. V, nr. 787/27 apr. 1947); ,,Din nou cine plăteşte nota?” (An. V, nr. 788/28 apr. 1947); ,,La Budapesta” (An. V, nr. 791/2 mai 1947); ,,Soluţia democratică şi soluţia noocratică” (An. V, nr. 792/3 mai 1947); ,,Diagnosticul” (An. V, nr. 794/7 mai 1947); ,,Institute de cercetări ştiinţifice” (An. V, nr. 796/9 mai 1947); ,,O lecţie de optimism” (An. V, nr. 797/10 mai 1947); ,,Teatrul Naţional” (An. V, nr. 799/14 mai 1947); ,,O decoraţie” (An. V, nr. 800/12 mai 1947); ,,Ziua cărţii, noaptea teatrului” (An. V, nr. 801/12 mai 1947); ,,De la credite la medalii” (An. V, nr. 806/22 mai 1947); ,,Reazim” (An. V, nr. 807/23 mai 1947); ,,Legea drepturilor de autor” (An. V, nr. 809/26 mai 1947);

61 ,,O scrisoare deschisă unui confrate de arme, de litere şi de năduf” (An. V, nr. 804/20 mai 1947, cu

evocarea tinereţii comune şi a anilor de după primul război mondial); ,,Lui Perpessicius în continuare” (An. V, nr. 805/21 mai 1947); ,,După 25 de ani” (An. V, nr. 813/31 mai 1947; despre condiţiile grele în care trăieşte şi lucrează tânărul sculptor Ion Vlad);

62 ,,Aniversarea noastră” (An. V, nr. 738/26 febr. 1947);

63 ,,Solemnitatea semnării actului de donaţie făcut de d. Zambaccian statului Român” (An. V,nr.

738/26 febr. 1947);

Un editorial semnat de Camil Petrescu apărut în ziarul Fapta

la 31 mai 1947



artelor. La festivitate au participat: Mihail Sadoveanu- preşedintele Camerei Deputaţilor,

Victor Eftimiu- preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, I. Jalea, H. Blazian, Gala

Galaction ş.a. În cuvântul său, donatorul a explicat cum a luat naştere colecţia sa.

La împlinirea unui an de la încetarea din viaţă a scriitorului şi omului de teatru

Victor Ion Popa, acesta este omagiat64

la 28

martie 1947.

Reuniunile Cercului de literatură şi

artă Fapta au continuat. La şedinţa din 6

aprilie 1947 au citit din operele lor: Ion

Larian Postolache, Emil Manu, V. V.

Niţulescu, I. Şerbăneanu şi alţii. Au fost

prezenţi între alţii: Scarlat Răutu, Constantin

Mihail, C. Tonegaru, N. Tăutu, Radu

Căplescu. La 28 aprilie era anunţat un mare

festival literar la Piteşti, la invitaţia revistei

Gândul Nostru şi a autorităţilor locale. Au participat: V. Popovici, C. Panaitescu, Liviu

Bratoloveanu, Constantin Mihail şi Al. Raicu.Mircea Damian nu a putut participa din

cauza problemelor de sănătate, în această perioadă fiind operat la laringe. Detalii despre

desfăşurarea evenimentului găsim la 6 mai 194765

.

O ştire menţionează că la 23 aprilie 1947 are loc la Ateneul Român un festival

artistic organizat de Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti pentru

sărbătorirea celor 40 de ani de activitate artistică ai lui Grigoraş Dinicu. Orchestra ,,Barbu

Lăutaru”, condusă de Victor Predescu va susţine un recital cu acest prilej.

Cu prilejul împlinirii a doi ani de la dispariţia lui Mihail Sebastian, în sala de

festivităţi a liceului ,,Mihail Sebastian” (fost Cultura B) a avut loc un spectacol

comemorativ. Au participat: Petre Mirescu (secretar-general în Ministerul Educaţiei), Al.

Rosetti (rectorul Universităţii Bucureşti), N. D. Cocea, Camil Petrescu, Perpessicius,

Aristide Blank, Ury Benador, Petru Comarnescu, George Vraca, I. Finteşteanu, Al. Finţi,

Oscar Lemnaru, Cella

Serghi, Leny Caler,

Beate Fredanov şi un

numeros public66

.

64

,,Profiluri din teatrul românesc. Victor Ion Popa”, de Valeriu Popovici; ,,Viaţa şi opera lui Victor Ion Popa”, de Şt. Dragu (An. V, nr. 766/31 martie 1947, cu un portret al scriitorului şi detalii biografice)

65 Şezătoarea a avut loc la teatrul comunal din Piteşti, gazde fiind dl. Vrăbiescu (directorul ziarului

Gândul Nostru), d. Popovici (ajutor de primar), doamnele Ludmila Florea şi Udrişteanu sub patronajul primarului oraşului Piteşti, Teodor Bachide. Mircea Damian nefiind prezent a trimis următoarea telegramă: ,,În starea fizică în care mă aflu, găsesc momentul de a transmite cel puţin telegrafic cele mai solide sentimente ale mele faţă de publicul piteştean. Rugându-l să-mi ierte absenţa cu totul neaşteptată, îi doresc să mă considere prezent prin cei mai de seamă colaboratori ai mei. Mircea Damian”. Au recitat versuri Maria Constantinescu (Piteşti), Ludmila Florea (Piteşti), Valeriu Popovici şi Constantin Mihail. Liviu Bratoloveanu a susţinut conferinţa ,,Cum am scris Oameni la pândă”, Vasile Nicău a citit nuvela ,,Moartea soacrei” iar C. Panaitescu a prezentat un fragment din volumul ,,Invitaţie la miracol”. După ce a subliniat poziţia singulară a lui Mircea Damian în literatura românească, Alexandru Pană a citit fragmentul ,,Nişte execuţii la Jilava” din romanul ,,Rogojina”. Cele două părţi ale programului au fost încheiate cu un program muzical iar ,,publicul numeros şi select” a urmărit ,,cu atenţie acest program amplu şi divers, subliniind prin aplauze satisfacţia de a participa la astfel de manifestări ale creaţiei artistice”.

66 ,,Comemorarea lui Mihail Sebastian” (An. V, nr. 813/31 mai 1947);

Scrisoare deschisă adresată de Mircea

Damian lui Camil Petrescu

Scrisoare deschisă adresată de Mircea Damian ministrului de interne Teohari

Georgescu



Prefecţii judeţului Romanaţi (V)

Cornel Manolescu

ȘUCULESCU, DUMITRU ( DEMETRU ) *1907, martie 14 –iulie 5, prefect Romanați.

S-a născut la 4 februarie 1875 în comuna Osica de Jos, județul Romanați (azi jud. Olt ).

După terminarea liceului Carol I din Craiova se înscrie la Facultatea de Drept din

București.

Devine licențiat al acesteia, în 1898, cu teza: ,,Culpa contractuală în dreptul

roman și român. Teza pentru licență susținută de Demetru Șuculescu. București ( Tip.

G.A. Lăzăreanu ).1898 ( 23, 5 x16 ). 1f., 76 p. ( Facultatea de Drept din București ).

( II.409 ).‟‟ Doctoratul și-l ia la Paris în 1912.

În anul 1899 s-a înscris în baroul avocaților din Romanați și tot în același an se

transferă la Craiova până în 1907 când pleacă la București profesând avocatura în cadrul

baroului avocaților din județul Ilfov.

A făcut politică liberală

fiind deputat și prefect de

Romanați ( numit 1907, martie

14 ). Și-a dat demisia pe 5 iulie

1907.

,,D. Șuculescu,

prefectul jud. R-ți, și-a dat

demisiunea, care a fost primită.

D. Mustață, directorul

prefecturei a fost însărcinat să

gereze afacerile prefecturei

până la numirea unui titular.‟‟67

A fost căsătorit cu

Elena, având 2 copii:

*Gabriela-Victoria-

Elena ( n.31 octombrie 1903 )

*Dumitru ( n.7 februarie 1905. Decedat act. nr. 106 din 18. 01.1974, înregistr. la

Comitetul Executiv al Consiliului Popular, sect.1, București ).68

În anul 1912, cu prilejul alegerilor palamentare a fost adversarul lui Nicolae

Titulescu, la Romanați, din partea liberalilor, fiind învins de către acesta.

Ca deputat al Colegiului I. Romanați, ține un discurs în ședința Camerei de la 19

aprilie 1914, în discuția generală a propunerii de revizuire a Constituției.69

În anul 1915, când Octavian Goga a candidat la Romanați din partea Federației

Unioniste, care cerea intrarea României în război alături de Antanta, el era șeful

organizației liberale din Romanați. Deși a primit ordin de la centru ca liberalii să nu-l

voteze pe Goga ( era cetățean austro-ungar, iar noi aveam tratat cu Puterile Centrale ), spre

cinstea lui, nu s-a conformat ridicându-se la înălțimea momentului de atunci, înțelegând

perfect ceea ce simboliza alegerea poetului, care venea din Ardealul însângerat.

67

Voința Națională, nr.6633, din 6 iulie 1907, pag.2 68

S.J.A.N.Olt. Col.Registre de Stare Civilă, reg.392 / 1905. 69

Discurs, tipărit , la Instit. de Editură și Arte Grafice Flacăra, București, 1914. Publicat în,,Monitorul Oficial’’, din 22 Aprilie 1914.

Dumitru Şuculescu (imagine din Albumul corpului

avocaţilor din România de L. Scărlătescu, Bucureşti,

1911)



Din păcate, Goga nu a fost ales, Brătianu intervenind categoric.

A fost decorat cu ordinele Steaua și Coroana României, în grad de cavaler.

Vorbind despre el în ,,Memorii‟‟, I.G.Duca spune că era un om cu o judecată

limpede și echilibrată, inteligent și bun orator. În perioada refugiului din Moldova în iarna

lui 1917 când se punea problema ca Parlamentul și Guvernul să se refugieze de la Iași, el a

venit la I.G. Duca și i-a spus că orice s-ar întâmpla el rămâne în țară.

Moșii și strămoșii, care dormeau în el îi spuneau că trebuie să rămână să înfrunte

pericolul, oricât ar fi de mare. Pentru patriotismul lui cald, I.G.Duca i-a păstrat o duioasă

amintire, remarcându-l ca un adevărat român în condițiile de atunci când foarte mulți

uitaseră ceea ce sunt.

A decedat în decembrie 1917, de tifos exantematic, la Huși, în Moldova.70

MANOLESCU, MIHAIL *1907, august 7 – 1908, iunie 30,prefect de Romanați

Jurist, mare proprietar funciar și urban, funcționar de stat, s-a născut în anul 1848.

Absolvă Facultatea de Drept. Doctorat, științe juridice, la Paris, cu teza: ,,Du

benefice de cession d‟actions en droit romain. De la subrogation légale resultant de

l‟article 1251 (3) en droit franҫais-( Thése ) par Michel Manolesco. Paris. ( Impr.Moquet

), 1882. 8, 264 p. (Drept, 11, 1882), nr.34, apr.11, p.273; Rally, I. p.187‟‟.71

Prefect de Argeș ( 16 dec. 1895-12 apr.1899 ), reprezentând guverne ale

Partidului Conservator. Ca prefect de Argeș a avut ca realizări:

-Construirea căii ferate Pitești – Curtea de Argeș ( 1895-1897 ), inaugurată oficial

în anul 1899,

-Transformarea Gimnaziului de Băieți din Pitești în liceu ( 1896 ),

-Edificarea Palatului Administrativ ( Prefectura Argeș ) – 1898 – 1899,

-Proiect special: amenajarea Pădurii Trivale din Pitești, pentru promenade.

Statuia Mihail Manolescu, aprobată de Primăria Pitești prin Bugetul anului 1915,

iniţiativă finalizată în anul 1933, a existat în rotonda pădurii Trivale până în 1948.72

Prin D.R. 3183,din 1907, august 7. [M.O., 1907, nr.104, august 10 /23,p.4025 ],

este numit prefect al județului Romanați.

,,Voința Națională‟‟, din 10 august 1907, informa cititorii: ,,Azi a apărut în,

<Monitor>, decretul prin care d. Manolescu, fost prefect și inspector general

administrativ, este numit în funcția de prefect de Romanați.‟‟

În 1908, iunie 30 este numit inspector general administrativ [ M.I.1934, dos. 2,

pag.56 v. ].

Prin D.R. No. 2067 ,, dat la Castelul Peleș, la 30 Iunie 1908, M. Manolescu actual

prefect al județului Romanați‟‟, este numit în funcția de inspector –general administrativ,

în locul vacant.73

La 9 februarie 1910, prin D.R., nr.484 este numit prefect provizoriu al județului

Vlașca.

,, MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate:

70

Botar, Dumitru, ,,Fiii Romanațiului’’, vol. I. , pag. 293, Ed. Lotus-Co, Craiova, 1996. 71

Angheluță, Lucreția, Bibliografia românească modernă ( 1831 – 1918 ), vol. 3 ( L-Q ), București, 1989.

72 Enciclopedia Argeșului și Muscelului, vol.III ( L-R ), pag.39.

73 Ibidem , No. 72 / 1 iulie 1908, pag.3458.



Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.8.939.

Am decretat și decretăm:

Art.I.-D. Mihail Manolescu, inspector general administrativ, este autorizat a

îndeplini provizoriu funcțiunea de prefect al județului Vlașca, până la întoarcerea la post a

d-lui prefect titular, aflat în concediu.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 9 Fevruarie 1910.

CAROL

Ministrul de interne,

Ion I.C.Brătianu. No. 484’’ 74

Mihail Manolescu a decedat la Pitești în martie 1914.

SIMIONESCU, ALEXANDRU *1908,iulie 4 – decembrie, prefect de Romanați.

Numit prefect prin D.R. 2189, din 1908 iulie 4

,,MINISTERUL DE INTERNE,

CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României ,


Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat La departamentul de interne

sub No. 30.587,

Am decretat și decretăm,

Art.I.-D.AL. Simionescu, doctor în drept, actual director al comerțului și

meseriilor din ministerul comerțului și industriei este numit în funcțiunea de prefect al

județului Romanați, în locul vacant.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în Peleș, la 4 iulie 1908.

CAROL


Ion I.C.Brătianu. No.2189’’ 75

Prin D.R. 1516, din 16 aprilie 1910, Alexandru Simionescu, doctor în drept este

numit prefect al județului Dolj în locul lui George Vercescu.76

CRISTIDE ( CHRISTIDE ), DIMITRIE ȘT. *1908, decembrie 8 – 1910, aprilie 13 (

demisionat ), prefect .

Născut în Craiova, la 1 iulie 1875.

Studii de drept la Facultatea juridică din București. Teza de licență: ,,Neutralitatea

studiu de drept international public.Teză pentru licența de Dimitrie Șt. Christide.

Bucuresci ( Tip.Dreptatea ). 1898 ( 32x15,5 ). 250 p.

Facultatea juridică din Bucuresci. ( II.412.664 ).

74

Ibidem, No. 252 / 11 fevruarie 1910. 75

Ibidem, No. 76 / 5 iulie 1908. 76

Monitorul Oficial al României, nr.18 / 23 aprilie 1910.



Periodicul ,,Voința Națională‟‟, nr. 4565

din 29 Aprilie / 12 Maiu 1900, insera în pagina 3,

următorul anunț matrimonial: ,,Duminică 30

Aprilie, la orele 3 p.m. , va avea loc, în biserica

Kalinderu din strada Doamnei, căsătoria

religioasă a domnișoarei Cecilia Protopopescu,

fiica amicului nostru d. Take Protopopescu, cu d.

Dimitrie Șt. Christide‟‟. Soţia aducea o dotă

importantă: 80 000 lei şi imobile.

După obținerea licenței intră în

Magistratură, având următoarele funcții:

-26 februarie 1902, supleant Tribunalul

Dâmbovița.

-19 octombrie 1902, procuror secție,

Tribunalul Mehedinți.77

,,Voința Națională‟‟, nr. 6549, din 23

martie 1907, își anunța cititorii: ,,A apărut

,,Amăgiții‟‟, roman de D. Ștefan Christide ,

într‟un volum mare tipărit cu mult gust în

Tipografia ,,Voința Națională‟‟.

La 10 august 1907, Dimitrie Ștefan Cristide, proprietar , divorțat, cu domiciliul în

comuna Dobrosloveni se căsătorește cu Marioara Nanu ( n.1886 ), fiica fostului primar al

Caracalului Constantin I. Nanu și a Eugeniei Mihail Demetrian.

Căsătoria celor doi s-a desfăcut prin sentința de divorț a Tribunalului Romanați,

secţia Nr.3/ 929.78

Prin D.R. 3325, din 1908, decembrie 8,

Dimitrie Șt. Cristide este numit prefect al

județului Romanați. Despre această numire ,

periodicul ,,Voința națională‟‟, nr 7046, din 10

decembrie 1908, pag. 3 notează: ,,D. Dimitrie Șt.

Cristide a fost numit prefect al județului

Romanați, în locul lui Al. Simionescu demisionat.

D. Cristide a depus jurământul aseară, la orele 7,

înaintea d-lui N.N.Săvescu, Secretar general al

ministrului de interne. Tot aseară, d-sa a plecat

să-și ia postul în primire‟‟.

În 29 octombrie 1909, Dimitrie Ștefan

Christide este martor la căsătoria locotenentului

Nicolae Condiescu ( viitor general și scriitor ), cu

Sabina fiica primarului Caracalului Ioan

Marineanu.

În domeniul muzical Dimitrie Christide a

fost un as al clavecinului și un foarte apreciat

compozitor, în lumea muzicală.

77

Anuarul Magistraturii, 1904-1906, 1904, București 78

S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare civilă Caracal, reg.402 / 1907, pag.63.

D. Cristide şi cpt. dr. Gheorghiu

(S.J.A.N. Olt)



*Lucrări:

1.,,Pălăria de Panama‟‟, operă în 3 acte, libretul după Labiche, de I. Dacianu,

reprezentată la Caracal, la 13 Mai 1914.

2.,,Taina‟‟, operă comică într’un act, libretul de V.Alecsandri.

3. Lucrări tipărite: ,,Liniște‟‟, vals; ,, S‟o mai revăd‟‟, romanță; ,,Chargez‟‟,

galop; ,,Ciocârlia‟‟, potpourri; ,,Frânturele‟‟, pop.; ,,Primăvara‟‟, variațiuni’’.

La 13 aprilie 1910, a demisionat din funcția de prefect al județului Romanați.

*Opera:

În afară de teza de licență a mai

scris:

~Agricultura germană în pragul

veacului al XX –lea, de Dimitrie St.-

Christide,Bucuresci [ Tip. Voința

Națională ], 1901 (24, 5x16.5). 97 [-99 ] p.

(II 413531).

~Amăgiții. Roman [ de ]

D.St.Christide ( Tip. Voința Națională ),

1907 (18x12,5). 361, III p. , 1 pl. ( BCU-

CIN 178166 ).

În colaborare

~3 cuvântări [ ținute de ]

Christide-Dacianu. Caracal ( Tip. Iorgu

Petrescu ), 1910 ( 20,5x13 ). 54 p.,1 f. erata

( II 22351 ).

,,Cuprinde: Cum se face musica la

noi, ținută la 17 .II. 1908, la Ateneul din

Caracal, de D. St. Christide; Lumina lor,

ținută de Ion P.Dacianu, la 17 Februarie

1907, cu ocazia festivalului pentru Vatra

Luminoasă; O cuvântare ținută de D.St.

Christide în adunarea preoților din

Romanați în Aprilie 1910‟‟.79

RĂDULESCU, I. P *1910, iunie 14 –

noiembrie 27, prefect de Romanați.

Ioan P.Rădulescu, s-a născut în

anul 1872, martie în orașul Focșani.

Studiile secundare și le-a făcut în

liceul din Focșani.

Luându-și bacalaureatul, vine la

București și se înscrie la Facultatea de

Științe, secția matematicilor. În anul

1894, obține titlul de Licențiat în

Matematici.

Pleacă apoi la Paris, unde

urmează cursurile Facultății juridice,

79

www.biblacad.ro / bnr

D. Cristide alături de studenţi caracaleni

Ioan P. Rădulescu (după Albumul corpului

avocaţilor din România, 1911)

http://www.biblacad.ro/



obținând în anul 1899, titlul de licențiat în drept al Universității din Paris.

Întorcându-se în țară, se înscrie, în anul 1900, în baroul avocaților din Putna.

Prin D.R. 2072, din 1910 iunie 14 este numit prefectul județului Romanați.

,,București, 14 Iunie

MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,



sub No 48.781,

Am decretat și decretăm

Art. I.-D. I.P. Rădulescu, licenţiat în drept, fost inspector școlar, se numește în

funcțiunea de prefect al județului Romanați, în locul vacant.



Dat în Castelul Peleș, la 14 Iunie 1910.

CAROL

Ministrul de interne

Ion I.C.Brătianu No.2072”.80

În 27 noiembrie 10, este mutat în funcția de prefect al județului Putna.

Era membru al Partidului Național-Liberal.

În 1911 profesa avocatura la Focșani, fiind și Profesor al Liceului ,,Unirea’’ din

Focșani, specialitatea Matematicilor.

Ca decorații: Ofițer al Coroanei României și Răsplata Muncei clasa I pentru

școală.

DUMITRESCU, ION M. * 1910, decembrie 9 – 29, prefect de Romanați.

Numit prin D.R. 3661 din 1910, decembrie 9. A demisionat în 1910, decembrie

29.

,,Voința Națională‟‟, în nr. 6543, din 16 martie 1907, anunța numirea lui I.M.

Dumitrescu, în funcția de șef de cabinet al ministrului de culte.

Licențiat în drept. Decretul Regal de numire ca prefect:

,,București, 14 decemvrie


CAROL I.



Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul interne

sub No. 85.587 bis,


Art.I.-D. Ioan M. Dumitrescu, licentiat în drept, se numește în funcțiunea de

prefect al județului Romanați, în locul vacant.


însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui decret.

Dat în București, la 9 Decemvrie 1910.

80

Monitorul Oficial ar României, No. 15 iunie 1910.



CAROL


Ion I.C.Brătianu. No.3.661”.81

Și ziarul ,,Voința Națională’’, în numărul 7613, din 10 decembrie, anunța numirea

prefectului de Romanați.

,,M.S. Regele a semnat decretul prin care d. Jean M. Dumitrescu, șef de cabinet

al d-lui ministru de instrucție, a fost numit prefect al județului Romanați, în locul vacant.

D. Dumitrescu a depus jurământul înaintea d-lui N. Săveanu, secretar general al

ministerului de interne.‟‟

MARĂSCU, MIHAIL * 1911,mai 18, prefect autorizat

,,București 23 Maiu


CAROL I. Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori,

sănătate:

Asupra raportului ministrului

Nostru secretar de Stat le departamentul de

interne sub No. 42. 489,


Art.I. D. Mihail Marăscu, inspector

general administrativ, este autorizat să

îndeplinească funcțiunea de prefect al

județului Romanați, până la numirea unui d.

prefect titular, în locul vacant.

Art.II. Ministrul Nostru secretar de

Stat la departamentul de interne este


Dat în București, la 18 Mai 1911

CAROL


Al.Marghiloman. No.1.851‟‟.82

BERCEANU, VICTOR I *1911, iulie 30 – 1912, octombrie17 ( demisionat ).

Licențiat în drept, al Facultății de drept din București,cu teza de licență: ,,Divorțul

în dreptul roman și român. Thesa pentru licență susținută la...de Victor I. Bercénu.

Bucuresci ( Imprimeria Statului ) , 1888 (23x15,5) 47 pag. ( Fac. de Drept din București ),

( II 412708 ).‟‟83

Prin D.R. No. 2.635, din 30 iulie 1911 este numit prefect al județul Romanați.

,, București, 2 august


81

Ibidem, nr. 206 / 15 decembrie 1910. 82

Ibidem, nr.40, 24 mai 1911. 83

www.biblacad.ro




CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României.

La toți de față și viitori sănătate:


sub No. 59.281,

Am decretat și decretăm.

Art.I-D.Victor Berceanu se numește în funcțiunea de prefect al județului

Romanați, în locul vacant.

Art.II-Ministrul Nostru Secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în Peleș, la 30 iulie 1911

CAROL


Al.Marghiloman No. 2.635’’.84

A demisionat în 1912, octombrie 17.

Prin D.R.3070, dat în Castelul Peleș, la 11 iunie 1912, Berceanu Victor, prefect al

județului Romanați este numit membru al Ordinului ,,Steaua României” , în gradul de

Ofițer.85

Prin D.R. No.3996, ,,dat în Sinaia , la 5 Octombrie 1920, D. Victor I. Berceanu,

fost prefect, se numește de Noi prefect al județului Tulcea, în locul d-lui locotenent-colonel

Petre Pastia demisionat.86

La Tulcea a funcționat până la 21 decembrie 1921.

OROVEANU, THEODOR T.

1.1913, februarie 1 – 1914, ianuarie 8, prefect de Romanați.

Numit prin D.R.403, din 1913, februarie 1. Demisionat în 1914, ian.8

2. 1924, februarie 7 – iulie 31, prefect de Romanați.

Deputat. Numit prin D.R. 461, din 1924, februarie 7, în locul lui Marin Voiculescu

(demisionat). Demisionează în 1924, iulie 31.

S-a născut în Caracal, la 19 spre 20 mai 1879, într-o familie cu mulți copii.

Fiul lui Tache Oroveanu ( ϯ 1889, iulie 9 ), comerciant și Nicolița. Jurist, licențiat

în 1904,la București, cu teza: ,,Divorțul în Dreptul Roman și Român însoțit și de istoricul

acestei instituțiuni. Teza pentru Licență de Tudor T. Oroveanu. București ( Tip.Munca ),

1904 ( 23x15,5 ), 54 p. ( Facultatea de Drept din Bucuresci ) ( II 3927 ).‟‟

Prin D.R. nr . 455, de la 1 februarie 1913, Art.I ,,D.Theodor Oroveanu, actual

deputat se numește de Noi în funcțiunea de prefect al județului Romanați, în locul d-lui

Vasile T.Oroveanu, demisionat.‟‟87

Prin D.R. nr.445, dat în București, la 5 februarie 1913, ,,Colegiul II pentru

deputați din județul Romanați, se convoacă de Noi a se întruni în ziua de 28 Fevruarie

84

Monitorul Oficial al României, nr.98 / 3 august 1911, pag.1 85

Ibidem, nr.58 / 14 iunie 1912. 86

Ibidem, nr147 / 6 octombrie 1920, pag.5222. 87

Monitorul Oficial, nr.249 / 9 februarie 1913



1913, pentru, a împlini printr‟o

nouă alegere, vacanta declarată

în Adunarea deputaților, în

locul d-lui Theodor

T.Oroveanu, care a fost numit

în funcțiunea de prefect de

județ.‟‟88

D.R. nr. 6876, dat în

București, la 16 decembrie

1913, conferă medalia

,,Răsplata Muncii” clasa I,

pentru servicii aduse învățământului, ,,D.Teodor Oroveanu, prefectul județului

Romanați.‟‟ 89

La 1913, prefect fiind, din inițiativa sa se ridică un monument al eroilor din

Vișina,iar pe monumentul eroilor de la Piatra-Olt se face mențiune că s-a ridicat cu

sprijinul său.

A fost chestor al Camerei și în octombrie 1922 a luat parte la încoronarea regelui

Ferdinand de la Alba-Iulia. În 1923 conducea ziarul ,,Acuz.’’

A fost căsătorit cu Florica C. Pleșoianu ( 1890- 1980 ), văduva locotenentului

Costică Pleșoianu ( 1881-1911 ), mort de peritonită.

Au avut un fiu , pe Mihai T. Oroveanu (1916-1990 ), eminent jurist și

universitar.90

Al doilea mandat de prefect a durat 6 luni.

,, București, 7 Fevruarie


FERDINAND I



Asupra raportului președintelui Nostru de miniștri și ministru secretar de Stat la

departamentul de interne sub No. 8272 / 924


Art.I.-D. deputat T. Oroveanu se numește de Noi prefect al județului Romanați

în locul d-lui Marin Voiculescu, demisionat. Art.II.-Președintele consiliului Nostru de miniștri și ministru secretar de Stat

la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 7 Fevruarie 1924.

FERDINAND

Președintele consiliului de miniștri

și ministru de interne

Ion I.C.Brătianu No.461’’.91

Cu începere de la 1 iulie 1927, T.T. Oroveanu s-a mutat la București.92

A decedat în anul 1935.

88

Ibidem, nr. 246 / 6 februarie 1913 89

Ibidem, nr. 221 / 3 ianuarie 1914, pag. 10047. 90

Memoria Oltului- An. III, nr.1 ( 23 ), ian.2014. Art.,,Unde sunt cei care nu mai sunt? O vizită în cimitirul nr.1 al orașului Caracal”, autori prof. I. D. Tîlvănoiu și prof. Dumitru Botar.

91 Monitorul Oficial, nr. 28 / 8 Fevruarie 1924, pag.1

92 S.J.A.N. Olt, Fond Primăria orașului Caracal

Ziarul Acuz care a apărut la Caracal sub conducerea

lui T.T. Oroveanu (august 1923)



BECHERESCU, PETRE C. *1914, ianuarie 8 –

1915, iulie 23, prefect de Romanați

Petre Becherescu, fiu de țărani din

Băilești-Dolj, s-a născut în anul 1873.

Doctor în medicină și chirurgie. Teza de

doctorat: ,,Contribuțiuni la studiul anesteziei

chirurgicale la copii. Valoarea anestesică a

cloroformului și eterului în practica anestesiei. Teză pentru doctorat în medicină și chirurgie

prezentată și susținută în ziua de …Noembre 1898

de Petre Becherescu. București (Stab.de Arte

Grafice Elzevir). 1898 ( 23,5x 16 ).88 p. (

Facultatea de medicină din București, nr.481 ).

(II.413011).93

Membru al Societății de chimie din Berlin.

Mare proprietar rural din comuna Zănoaga, azi

județul Dolj. Membru P.N.L.

Prin D.R. No. 3.059, Dr. Becherescu

(Petre) medic, din Cerăt ( Dolj ), este decorat cu

,,Coroana României”, în grad de Cavaler.

Monitorul Oficial nr.38, din 17 mai 1909,

pag. 1499, publică următoarele: ,,Ministerul aduce mulțumiri d-lui Dr. Petre Becherescu,

proprietar din comuna Zănoaga, jud.Romanați, pentrucă a donat școalei din Tărțăl,

acelaș județ, suma de 49 lei, ca ajutor pentru împrejmuirea localului.‟‟

Prin D.R. 88, din 1914, ianuarie 8 este numit prefect al județului Romanați.

Periodicul ,,Adevărul‟‟, nr. 8738, din 10 ianuarie 1914, confirmă numirea: ,,D.

Petre Becherescu, noul prefect al județului Romanați, a depus azi jurământul înaintea

d-lui Dimitriu, secretarul general al ministerului de interne.‟‟

Iată cum descrie Constantin

Argetoianu, conflictul avut cu prefectul

Petre Becherescu, când a venit în

campanie electorală, în Romanați și a

fost găzduit la prietenul său Mișu

Chintescu, în vila acestuia: ,,…am și

acum în fața ochilor ( 1943 ) figura de

bleg a prefectul Becherescu, cu care era

să mă bat. Ne pusese jandarmi și nu ne

lăsa să intrăm în satul Dioști, la cîțiva

kilometri de Caracal. M-am repezit cu un

automabil la prefectură, am dat buzna

peste prefect și l-am somat să-și retragă

jandarmii. La refuzul lui, l-am înșfăcat

de piept și l-am repezit spre zid. Cei de

față ne-au despărțit și nu mi-a mai rămas decât să-l înjur de mamă, datorie pe care mi-a

îndeplinit-o imediat.

93

www.biblacad.ro

Conacul Becherescu de la Zănoaga (după

Dumitru Botar- ,,Conace din Romanaţi”)




În loc să mă aresteze pentru insultă adusă unui funcționar în exercițiul funcțiunii

sale, prefectul Becherescu mi-a făgăduit, aranjându-și gulerul terfelit, că va ridica

jandarmii – și i-a ridicat.‟‟94

Persoană controversată, deși unii l-au considerat cinstit și moral, se retrage în

final scârbit de politică, la moșia sa, practicând o agricultură model pentru acele timpuri.

În data de 18 noiembrie 1930, la Craiova, Petre C. Becherescu, își întocmește

testamentul, dorind ca acei șase copii rezultați din cele două căsătorii, cât și cea de-a doua

soție a sa, să rămânâ după moartea lui cu situația materială clarificată. La momentul

întocmirii testamentului Petre Becherescu poseda:

a)201 ha arabil în moșia Strâmba, comuna Ţărțăl, județul Romanați; 5 ha teren pe

care se afla conacul din aceeași localitate cu ,, toate investițiunile lui, casă de locuit cu

dependențele ei, magazii pentru înmagazinatul cerealelor, pătule, clădirea grajdului

remiza de mașini, atelierul de fierărie și grădina de zarzavat’’, b)320 hectare teren arabil în moșia Zimnicele, jud.Teleorman; 500 ha teren

inundabil în moșia Zimnicele și a treia parte din conacul Zimnicele stăpânit de frații săi,

Alexandru și Constantin.95

Din primul mariaj a avut patru copii: Haralambie, Marin, Petre și Ecaterina,

iar din al doilea pe: Mircea și Lidia P. Becherescu.

Prin acest testament, dr. Petre Becherescu a cerut să i se facă o înmormântare

simplă: ,,Imediat după decesul meu rămășițele pământești îmbălsămate cu formol și spirt

de vin vor fi transportate în automobilul meu sau cu automobilul meu agricol fără nicio

paradă, fără muzică, flori ori coroane în comuna Băilești și duse direct la biserică unde

vor fi slujite numai de preotul paroh al bisericii, iar de la biserică până în cimitir vor fi

transportate pe drumul cel mai scurt pe o targă purtată de patru rude ale mele după tată,

țărani din Băilești, fără ceremonial, muzică, coroane sau flori‟‟96

.

A decedat la 25.02.1932.

POPESCU, ION C. 1.1915, iulie 23 – 1918,martie 12 , prefect de Romanați.

2.1926, ianuarie 27 – martie 31, prefect de Romanați.

S-a născut Caracal, la 15 noiembrie 1876.

Licențiat al Facutății de Drept din București cu teza: ,,Obligațiuni solidare în

Dreptul Roman și Român. Tesă pentru licență. Ion C. Popescu”. Caracal (Tip. Iorgu

Petrescu ), 1900 ( 23x16).59 p. ( Fac. de Drept din Bucuresci ) ( II423. 401 ).

Funcții :

-10 noiembrie 1896. Cap. Min. Finanţe până la 1 August 1897,

-1 apr.1898 impieg. Casa Depuneri până la 1oct.1900,

-8 iul. 1902 aj.ocol I. Caracal.97

-1905, se înscrie în Baroul Romanați.

A fost căsătorit cu Virginia, fiica Domnicăi Stancovici98

. În iunie 1930 când s-a

pus problema excluderii lui Vintilă Brătianu din P.N.L. în contextul restauraţiei, Jean

Popescu votează împotriva excluderii99

94

Argetoianu, Constantin, PENTRU CEI DE MÎINE, vol. I,pag.197, Editura Albatros, București, 1991. 95

Pătrașcu-Chefani, Steluța. Moșieri teleormăneni ( 1864-1949 ). Mărire și decădere, pag.83-85.Editura Renaissance, București, 2911.

96 Pătrașcu-Chefani, Steluța, Op. cit.

97 Anuarul Magistraturii 1ian.1904-1906 )

98 Vremea din 3 noiembrie 1928 anunţă moartea Domnicăi Stancovici



A decedat pe 30 ianuarie 1944, la Caracal

Ziarul ,,Romanațul‟‟, în nr. 7-8, din 12 Februarie 1944, publică un necrolog sub

titlul ,,Moartea unui fruntaș Romanațean. Înmormântarea lui Jean Popescu fost șef

al organizației național-liberale din Romanați”. Prezentăm acest necrolog, în care este omagiată viața și activitatea profesională și

politică a marelui dispărut: ,,Duminică 30 ianuarie a.c. a încetat din viață la locuința sa

Jean Popescu, unul din fruntașii cari au jucat un rol de seamă în ultimii 30 ani în județul

Romanați.

Fost avocat de frunte și jurist consult prețuit de colegi și magistrați, a fost decan

în mai multe rânduri al baroului, fost prefect, fost deputat, fost senator ( a reprezentat

județul nostru în parlament în 10 legislații ), și a fost șef al organizației Național-Liberale

de Romanați circa 30 ani. A fost un om de valoare iubit, stimat și respectat atât de

concetățenii săi, cât și de prieteni și de adversari.

Blajin, popular, prietenos și serviabil Jean Popescu a servit și ajutat de mai multe

ori nu numai pe prieteni ci și pe adversarii politici.

Ca jurist a început cariera intrând în corpul

magistraturii unde a ocupat funcția de procuror

pentru ca apoi să treacă în corpul avocaților- adică

acolo unde a simțit că vocațiunea sa este mai

impunătoare pentru el.

Ca avocat s‟a distins devenind fruntaș al

baroului ocupând locul de ,, primus inter pares‟‟. 100

A

fost ales decanul nostru în 2 stagiuni continui până ce

a cedat de bună voe singur pasul altora”.

În continuarea necrologului se arăta: ,,Ca om

politic J. Popescu, s‟a ridicat impunându-se prin

vederile sale încă de pe timpul marelui om de stat

Șuculescu care l-a apreciat și l-a considerat ca pe

primul său colaborator, așa că după pierderea lui

Șuculescu, Jean Popescu a fost recunoscut de fapt și

de drept continuatorul lui Șuculescu și șeful partidului

său liberal.

În această muncă el a ocupat toate

demnitățile cele mai de seamă: prefect și parlamentar.

În complexul vieței politice și în erarhiile parcurse, Jean Popescu marchează o etapă

însemnată ca Prefect al județului Romanați.

A ocupat această importantă demnitate în anul 1916 ( n.n.1915, iulie 23,

înlocuindu-l pe dr. Petre Becherescu ),101

în timpul războiului, care a adus înfăptuirea

României Mari, atunci când, ca și azi, valorile erau selecționate, siguranța vieței interne

de care depindea Victoria armelor neputând fi încredințată decât mânei forte.

În perioada 1916, până în 1918, este numit delegat al Guvernului pe lângă

Armata IV-a Rusă”.

99

Vezi ,,Popescu-Romanaţi”, de Ştefan Ricman, în Vremea, An. III, nr. 8/15 iunie 1930. 100

Primus inter pares ( ,,primul între egali’’ sau ,,primul între cei de același rang’’ ) este o frază din limba latină, care denotă faptul că o persoană este considerate fiind cea mai importantă din cadrul unui grup de persoane, care au același rang sau funcție.

101 Prin decretul regal cu No.1.817 din 23 Iulie 1915, după propunerea făcută prin raport de către

ministru secretar de Stat la departamentul de interne, d.I.C.Popescu, deputat, este numit în funcțiunea de prefect al județului în locul d-lui dr.P.Becherescu. ( Monitorul Oficial al României, nr. 92 / 24 iulie 1915.



Decizia ministerială, No.10.211,

din 26 Februarie 1918 preciza:

,,Art.I.-Se desființează , pe ziua de

1 Martie 1918, comisariatele guvernului

român de pe lângă armatele și corpurile

de armată ruse.

Personalul detașat, din alte

servicii la aceste comisariate, rămâne la

dispoziţia ministerului, celălalt personal

numit din nou rămâne în disponibilitate.

Arhivele comisariatelor se vor

depune prin încheiere de procese-verbale,

la prefecturile județelor pe teritoriile

cărora au funcționat comisariatele.

Art.II.-Pentru cercetarea și

evaluarea pagubelor pricinuite de trupele

ruse, necercetate încă, cum și pentru cele

pentru cari se vor mai primi reclamațiuni,

se înființează, în fiecare județ, câte o

comisiune, compusă după cum urmează:

-În județele Bacău și Putna din d.I. Popescu, prefect de Romanați, ca președinte,

comandantul companiei de jandarmi respective și administratorul plășei înăuntrul căreia

se va face cercetarea.

Dată la 26 Februarie 1918.

Ministru, C. Sărățeanu

No. 10.211’’.102

În anul 1926, fiind Senator este din nou

numit Prefect al Județului Romanați.

Prin D.R., No. 381, din 27 ianuarie

1926, contrasemnat de Președintele consiliului

de miniștri și ministru de interne Ion

I.C.Brătianu, Ion.C. Popescu, senator, fost

prefect, se numește de Noi ( n.n.M.S.Regele ),

prefect de Romanați.

,,Opera administrativă a defunctului- se

spunea în necrolog- s‟a relevat în domeniul

construcțiilor de școli, biserici și șosele.

În toate aceste funcții, deși cu caracter

politic, Jean Popescu a știut să imprime vieții publice toată personalitatea dar mai ales

toată voința, toată unitatea de conducere a vieței administrative care-l consacrau

indiscutabil șef al administrației. Actele administrative, sau măsurile luate, se bazau pe

realități pe acea mare calitate pot zice inegalabilă de clar văzător dublată de acel calm

dezarmant și de profund omenesc.

Maestru al barei cu o bogată cultură juridică și literară, de o corectă și elegantă

ținută, a făcut din Prefectoriat celula administrativă de cel mai mare prestigiu și tradiție.

102

Este vorba despre ministrul de interne.

Ziarul Vremea despre alegerea lui

Jean Popescu ca decan al baroului

de Romanaţi

Prezentare făcută lui Jean Popescu în

ziarul Romanaţiul în 1927



A fost decorat cu ,,Coroana României” și ,,Steaua României‟‟, în gradul de

Comandor.

CONSTANTINESCU, ALECU C.103

*1917,ianuarie - aprilie 26, prefect de Romanați

S-a născut la 1iunie 1851, în Caracal. Părinții săi se numeau Costache Țoghe

(sau Tagher,Țagiu, în alte documente ), croitor și Manda ( Mandica ).

Mai târziu, Alecu și ceilalți frați și-au zis, ca nume de familie, Constantinescu ( de

la Constantin, prenumele tatălui ).

În anul 1880, Al. Constantinescu figura pe ,,Lista suplimentară de persoanele cu

aptitudine de jurați pe anii 1880-1881 (locul 5). Dreptul de admitere-profesie liberă”.

În 1881 ,,constituindu-se Comitetul agricol din județul Romanați, Alecu

Constantinescu a fost ales în ,,biurou’’, ca secretar, alături de I.N. Guran104

, iar în același

an era membru în comitetul permanent al județului Romanați.105

În anul 1883 făcea parte din ,,personalul advocaților-Romanați’’106

La 26 octombrie 1884, sora sa, Elena Constantinescu (n.1864, mai 10) se

căsătorește cu Florea ,,Eliu’’ Georgescu, Alecu fiind

martor la acest eveniment.

Pe 8 octombrie 1885, Al. Constantinescu se

căsătorește și el cu ,,Domnișoara Matilda Adamiadis,

de religie ortodocsă de profesie menajeră cari

domiciliată în Caracal de ani nouăsprezece (n.

07.03.1866). Fiica Reposatului Sotir Adamiadis

(decedat în 1877) și a reposatei Iulica Adamiadis,

decedată în 1866‟‟, fiica lui Ioan Dimitriu, deputat de

Caracal, la 1859. Însoțită fiind de Dumneaei Mitrana

Dimetriean, bunica despre Mamă care au consimțit‟‟.

Mitrana Demetrian era mama lui Mihalache

Demetrian și a Iulicăi Adamiadis, copii din a doua

căsătorie a lui Ioan Dimitriu (1795-1859).

Prin căsătoria cu Matilda, Alecu

Constantinescu, intra în familia fruntașului liberal M.

Demetrian, care-l va lansa în politică. Ca martori la

căsătorie, printre alții, notăm pe Ioan Marineanu,

avocat, viitor primar al orașului Caracal și Ștefan Ștefan Jianu, proprietar107

.

Cei doi soți au avut mai mulți copii:

*ION, născut la 1886, septembrie 24. Decedat la 26 octombrie 1905, ,,în casa

părinților săi din suburbia Protoseni‟‟. Avea 19 ani și era student.108

*EUFROSINA, născută la 1887, noiembrie 4, căsătorită cu sublocotenentul Ion

Ionescu ( n.1886, în comuna Mărgăritești, jud. Romanați ).109

*ECATERINA, născută la 1888, octombrie 30.110

*ALEXANDRU, născut la 1890, decembrie 30.111

103

Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 32/2014;37/2015; 48, 49, 53/2016. 104

Monitorul Oficial al României, nr.189 / 24 Nov.1881. 105

Ibidem,nr.146 / 6 octombrie 1883. 106

Anuarul justiției 1883, de Ioan Theodoru, pag. 90, Bucuresci 1883. 107

S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă Caracal,reg.nr.345 / 1885, pag. 72. 108

Ibidem, reg., nr.342 / 1886. 109

Ibidem, reg., nr.415 / 1910- 1911. 110

Ibidem, reg., nr. 349 / 1888.

Alecu Constantinescu



*DUMITRU, născut la 1892, septembrie 30 – ϯ 1893, februarie 4.112

*TEODOR, născut la 1894, mai 16 – ϯ 1970, mai 12, Băile Herculane.113

*MIHAIL, născut la 1896, februarie 20.114

*ELENA, născută la 1902, septembrie 4 – ϯ 1903, octombrie 17.

*DAN-NICOLAE, născut la1905, iulie 29. Avocat. Decedat, act de deces,

nr.1541, din 21. X. 1967, înregistrat la C.Ex.al Sfatului popular Craiova.

Alecu Constantinescu, în 1888, figura pe ,,Lista suplimentară pentru jurați în

orașul Caracal pe anii 1888-1889.‟‟ 115

În anul 1891 era membru în Consiliul de disciplină al corpului avocaților din

Romanați116

, iar în aprilie 1892 îl găsim ca ,,procurator’’ al Societății ,,Unirea

Comercială’’ din Caracal.

Cu ocazia zilei de 10 mai 1897 este decorat cu Ordinul ,,Coroana României’’, în

grad de Cavaler, iar în 1904, senator fiind, este decorat cu Ordinul ,,Coroana României’’,

în grad de Ofițer.

În 7 martie 1899 este ales ca ,,Primar al Urbei Caracal’’ în locul lui Mihail Bibian,

care fusese revocat.

,,Consiliul comunal al Urbei Caracal.

Sesiunea ordinară

Ședința de la 7 Martie 1899

A avut loc alegerea Primarului prin vot

secret, numele primarului dorit scris pe o hârtie

împăturită în 4. Majoritatea absolută este de cinci

voturi.

Rezultatul voturilor

D-l Alecu Constantinescu-9 voturi.

În consecință D-nu Al. Constantinescu

întrunind unanimitatea voturilor exprimate s‟a

proclamat ales Primar”.

După alegerea sa, Al. Constantinescu, se

adresează Consiliului şi ,,mulțumește D-lor consilieri

pentru onoarea ce‟i a făcut de a‟l alege Primar și

promite de a‟și face datoria în consecință-și de a‟și da

toate silințele ca să facă ceva pentru această comună

care are prea multe de făcut- deși găsesc comuna în ce privesce starea financiară, într‟o

situațiune foarte critică în consecință luând președinția consiliului, roagă pe D-nii

Membrii- că profitând de ocasiunea că se găsesc deja convocați în sesiune extraordinară

până în ziua de 10 ale curentei inclusiv, să bine voiască ca cu începere de mâine să vie la

ședință dela orele 3 dupe amiază spre a urni multe din lucrări, între cari unele f.

importante pentru budget.‟‟117

Primariatul său durează până în 29 aprilie 1899, când se instituie o comisie

interimară, avându-l ca președinte pe Ștefan Ștefănescu.

111

Ibidem, reg., nr. 357 / 1890. 112

Ibidem, reg., nr. 366 / 1893. 113

Ibidem, reg., nr. 367 / 1894. 114

Ibidem, reg., nr.371 / 1896. 115

S.J.A.N.Olt. Fond Prefectura județului Romanați, dosar 39 / 1888. 116

Anuarul Justiției pe 1891, de Ioan Theodoru. 117

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos.nr.3 / 1898.

Alecu Constantinescu



În 1901, Alecu Constantinescu era

senator și avea ,,permis permanent de

circulație liberă clasa I, valabil pe toate

liniile.’’118

Revine ca primar în 1902. ,,Sub

primariatul său se stinge procesul dintre

comună și locuitorii ce cotropiseră moșia

boierului Filipescu, în suprafață de 4709

pogoane. Cotropitorii rămân stăpâni

realizându-se spiritul testamentului.‟‟119

În 1905 era avocat, ,,Admis de Consiliu

de disciplină al Baroului Romanați. Nu

practică.‟‟120

În 25 mai 1907, Alecu Constantinescu

era ,,președintele Comisiei Interimare a

comunei Caracal’’121

iar în ianuarie 1908,

deputat și director al ,,Băncii Romanațului’’.122

În februarie 1911, Al. Constantinescu,

candidează pe listele liberalilor pentru un loc la Colegiul II-Senat, iar ziarul ,,Isbânda‟‟,

No. 3 din 9 Februarie 1911, publică următorul ,,portret’’ în articolul ,,Candidații noștri’’:

,,Alecu Constantinescu

Fiul orașului Caracal, născut aci, ridicat din munca sa de aci, a trăit aci ca și

d-nii Brătășanu și Demetrian.

Intrat în politică în anul 1878, d. A. Constantinescu a fost statornic soldat al

partidului liberal dându-i-se pe rând toate demnitățile: consilier comunal, consilier

județean, ajutor de primar, membru în consiliul permanent, apoi senator la 1901 și iar

senator la 1907.

Iată un om care poate

privi cu mândrie în urma sa,

fiindcă a știut să-și câștige

epoleții în politică prin muncă

și credință. Preocupat de

starea economică a

concetățenilor săi d. Alecu

Constantinescu a întemeiat

Banca ,,Romanați‟‟, unde

comercianții și agricultorii

găsesc sprijin în vreme de

restriște.

D. Alecu

Constantinescu mai este

cunoscut ca iubitor al clasei

țărănești. „‟

118

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. / 1901. 119

Ricman, Ștefan, Monografia județului Romanați. 120

Ghiăҫioiu, Petre, Anuarul Baroului-1905. Stabilimentul industrial de Arte Grafice Ralian și Ignat Samitca-Craiova.

121 S.J.A.N.Olt, Fond prefectura județului Romanați, dos.20 / 1907

122 ,,Caracalul’’, organ Național-Liberal, Seria IV, Nr.1-Caracal, 15 Ianuarie, 1909.

Alecu Constantinescu deputat

Conacul lui Al. Constantinescu de la Grojdibodu

(după D. Botar- ,,Conace din Romanaţi”)



În ianuarie 1914, ministrul de interne trimite M.S. Regelui un raport în care

prezintă neregulile de la primăria Caracal, propune dizolvarea Consiliului Comunal și

numirea unei comisii interimare.

,,Raportul d-lui ministru de interne către M.S.Regele

Sire,

Nouă dintre membrii cari compun consiliul comunei Caracal, între cari și

primarul și ajutorul de primar nu se mai poate întruni și delibera în mod legal asupra

intereselor comunei, cari rămân astfel în suferință.

Pentru aceste motive și în vedere că demisiunile consilierilor cari au determinat

descompletarea, constituesc abateri dela datorie, văzând și avizul consiliului

administrativ permanent, am onoare a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră, ca în

virtutea art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane , să bine voiască a

aproba disolvarea Consiliului comunal Caracal, și numirea unei comisiuni interimare,

care să-i gereze afacerile până la alegerea și instalarea unui nou consiliu comunal.

Totodată am onoare a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră, ca în baza art. 2 și

3 din legea procedurii electorale, să binevoiască a aproba și convocarea colegiilor

electorale ale acestei comune, spre a procede la alegerea noului consiliu.

Sunt cu cel mai adânc respect

Sire

Al Maiestății voastre

Prea plecat și prea supus servitor


V.G.Morțun

No.1038 1914, Ianuarie 11”.

În urma raportului ministrului de interne este numită o comisie interimară, la

,,comuna Caracal.’’

,,Ministerul de interne

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu, și voința națională, Rege al României,



sub No. 1038 din 11 Ianuarie 1914,

În baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și a art. 2 și

3 din legea asupra procedurii electorale,


Art.I.-Consiliul comunei Caracal se disolvă de Noi, pentru motivele expuse în

susmenționatul raport și se institute o comisiune interimară, compusă din d-nii : Alecu

Constantinescu, președinte; Virgil I. Marineanu, vicepreședinte; Marin Iliescu și

Constantin Mustață, membri, cari vor gera afacerile comunei până la alegerea și

instalarea unui nou consiliu comunal.

Art.II.-Colegiile electorale ale acestei commune, se convoacă de Noi după cum

urmează

Colegiul I, pentru ziua de 9 Martie a.c.

Colegiul II, pentru ziua de 11 Martie a.c.

Alegerea delegaților va începe în ziua de 21 Martie a.c.

Art.III.-Ministrul nostru secretar de Stat la departamentul de interne este




Dat în București, la

11 Ianuarie 1914.

CAROL

Ministru de interne

V.G. Morțun

No.128”.

În anul 1917, lunile

ianuarie – aprilie ( 1-26 ) a

funcționat ca prefect al

județului Romanați, pe 27

aprilie 1917 , fiind înlocuit de

către dr. Emil Marian.123

La 29 Ianuarie 1917 și în februarie

1917, îl găsim prefect, semna acte emise de

prefectura Romanați.124

Soția sa Matilda a decedat în anul

1930, iar el pe 16 ianuarie 1932.

Ziarul ,,Vremea’’, într-un număr de

la începutul anului 1932 semnala decesul

lui Alecu Constantinescu ,,membru

devotat al P.N. Liberal, om corect în viața

politică și privată ce s-a bucurat de stima

tuturor.‟‟

În anul 1937, moștenitorii lui

Al.Constantinescu, care participau la

procesul de succesiune erau:

*Alexandru Alecu Constantinescu- din

Grojdibod

*Maior dr. Teodor AL.

Constantinescu- Craiova

*Eufrosina Gribovski- Sibiu.

Dr. MARIAN, EMIL *1917, aprilie

27_________???,prefect de Romanați

S-a născut în anul 1880, la Calafat. Fiul

123

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos.24 / 1917, pag.2 v. 124

Ibidem, dos.nr.10 / 1917.

Stat de salariu al prefectului Al. Constantinescu din

aprilie 1917

Ziarul Vremea anunţă decesul lui Al.

Constantinescu

Ionel şi Emil Marian (arhiva familiei

Pătru, Caracal)



lui Ilariu Marian și al Elenei, născută Marincu. Fratele mai mare al fostului ministru al

Agriculturii din guvernul Antonescu, Ionel Marian125

. A urmat școala primară în orașul

natal, iar studiile universitare în Germania. În 1906 își sustine teza pentru doctor în

medicină, cu titlul: ,,Deutschlands Geflὕgelhaltung und sein Handelm.

Gefluὕgelprodukten[ Diss.Leipzig 1906.Philos.Fak.Univ. ] Borna-Leipzig, R. Noske,

1906. 8.88 p. ( Păduraru, p.67 ). ’’126

Din 27 aprilie 1917 este numit prefect de Romanați, înlocuindu-l pe Alecu

Constantinescu.127

În 22 iulie 1917 , dr. Emil Marian semna ca ,,Girantul Prefecturii.’’

BIBIANU ( BIBIAN ), ȘTEFAN M *1918, aprilie 24 – octombrie 27, prefect de

Romanați

Născut în Caracal, la 1 aprilie 1876. Fiul lui Michail Bibianu și Ana.128

Licențiat al Facultății de Drept din București, cu teza de licență: ,,Bibian Ștefan M

( 1876-? ). Privilegiile în dreptul roman și român”, teză de licență susținută la…1901 de

Ștefan M.Bibian. București ( Lito-Tip. L.Motzatzeanu ), 1901 ( 23,5x16 ) 63 p. ( Fac.de

drept din București ) ( II 412643 )’’.129

Pe Ştefan Bibian îl vom găsi ca sublocotenent. rez. reg. 1 Călărași.

-16 martie 1898-cop. aj. Min.Domenii.

- 1 aprilie 1900 impieg. cls.III același Minister,

până la 1 apr.1901.

- 9 apr. 1905 supleant de procuror trib.

Romanați

,,MINISTERUL DE JUSTIȚIE

Prin decretul regal No.2164 din 9 Aprilie 1905,

în urma propunerei făcută prin raport de d. ministru

secretar de Stat la departamentul justiției, sunt numiți,

înaintați și permutați:

Ștefan M. Bibian, licenţiat în drept de la

facultatea din București, întrunind condițiunile art. 58

din legea de organizare judecătorească, se numește

supleant la tribunalul Romanați, în locul d-lui George

Jean Marie Fotino”.130

-1 sept. 1905, substitut de procuror același tribunal.131

La 27.11.1905, Ștefan Bibian, magistrat, de ani două zeci și nouă, născut în

Caracal, în 1876, se căsătorește cu D-șoara Maria Vasilescu, 24 ani, născută în 1881, la

Caracal.‟‟132

La căsătoria celor doi unul dintre martori a fost Marcu Celăreanu ,,41 ani,

advocat, senator.‟‟

Se retrage din magistratură în anul 1907 și în iulie 1909 este candidatul partidului

conservator- democrat la comună. În 13 iulie 1907 i se eliberează un pașaport cu nr 80.

Era un tip scund, dar solid.

125

Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 38, 44/2015 126

www.biblacad.ro 127

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, dos.24 / 1917, pag.4. 128

S.J.A.N.Olt,Col.Registre de Stare Civilă, reg.nr.322 / 1876. 129

www.biblacad.ro 130

Monitorul Oficial al României, nr.10 , din 12 aprilie 1905, pag.428. 131

Anuarul Magistraturii la 1 ian.1906, București, 1906 132

S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare civilă Caracal, reg.nr.400 / 1905.

Ştefan Bibian




În 1911, a fost ales pentru prima dată deputat, reprezentând colegiul al doilea din

Romanați. A fost proclamat ales în urma alegerilor efectuate în balotaj, în ziua de 25

Februarie 1911, cu 515 voturi față de 16 câte a obținut contracandidatul său- Athanasie

Nicolau.

La 31 decembrie 1912 era cenzor al Băncii Caracal- Societate Anonimă și semna

bilanțul acesteia pe anul 1911.

Prin D.R. nr. 2701, din 7 mai 1912, contrasemnat de ,,Președintele consiliului,

Ministru al Afacerilor Străine, Cancelar al Ordinelor T. Maiorescu‟’, este numit membru

al Ordinului ,,Steaua României’’, în gradul de ,,Cavaler.’’133

Prin decizia ministerială nr. 88446 din 26 martie 1916 semnată de către ministrul

secretar de Stat la departamentul de interne, Ștefan Bibian este numit membru în comisia

județeană Romanați, pentru aprovizionarea comunelor și controlul prețurilor. Această

comisie era prezidată de către prefectul județului.

Prin D.R. nr. 920, din 24 aprilie 1918, Ștefan Bibian, este numit prefect al

județului Romanați.

,, MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I


La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului președintelui consiliului Nostru de ministri și secretar de Stat la

departamentul de interne No.21.097.

Art.II.-Se numesc de Noi în fudcțiunea de prefecți în locurile vacante:

La județul Romanați: Ștefan Bibianu.

Art.III.-Președintele consiliului Nostru de miniștri și ministru Secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Iași, la 24 aprilie 1918.

FERDINAND. Președintele consiliului de miniștri

și ministru de interne

Al.Marghiloman. No.920”.

Prefectoriatul său a durat până în 27 octombrie, când a demisionat.

Prin Hotărârea nr.34 a Comisiei județene de expropriere , lui Ștefan Bibianu i se

expropriază moșia Arcești, pentru suma de 8000 de lei, pentru 10 ha , partea de deal a

moșiei și 8400 lei pentru 7 ha partea din vale a acesteia.134

În 1923 este reales censor la

Banca Caracal S.A.

În ianuarie 1927 era consilier comunal, în februarie senator iar în 1929 făcea parte

din Comitetul județean al Partidului Poporului. Era fost senator.135

Prin decizia prefectului județului Romanați, nr.181 din 30 noiembrie 1933, Ștefan

Bibianu este numit primar al orașului Caracal.

,,No. 181

1933, Noemvrie 30

DECIZIUNE Noi Prefectul județului Romanați

133

Monitorul Oficial al României, No. 30 , 9 mai 1912, pag.1426. 134

Ibidem , nr. 242 / 8 februarie 1921. 135

Partidul Poporului. Anuarul pe anul 1927, pag.72.



Având în vedere cercetările începute de D-l Inspector General Administrativ,

Aexandru Negrea la primăria orașului Caracal și

Până la terminarea lor în conformitate cu art. 167 și 351, al. 8 din legea pentru

organizarea ad-ției locale

Decidem

Art.I. Suspendăm din funcțiune pe D-l Primar, D-l Ajutor de Primar și întreg

consiliul comunal al orașului Caracal, iar pentru ca ajacerile comunei să nu sufere,

instituim o comisiune interimară care să gireze afacerile comunei compusă din D-nii: 1.

Ștefan Bibian- Președinte; 2.Emilian Dumitrescu-Vice-Președinte,3. Mihail Stancovici,

4.C. Alexandrescu, 5.Petre Bădulescu, 6.C. Dobre, 7.Niță Ghizdăveanu, 8.Dumitru Uță,

9.Petre Ronea.

Art.II.Prezenta decizie se va executa prin serviciul respectiv.’’136

Prefect

I.Veleanu

Secretar general

s.s.indescifrabil”.

Primariatul său a durat până la 1

februarie 1938, când s-a pensionat. A fost

primar liberal, iar ,,Romanațul‟‟, în numărul

din 18 iulie 1937, sub fotografia sa preciza

,,D-l Ștefan Bibian acualul primar al orașului

Caracal, omul înfăptuirilor și al cinstei

personificată.‟‟

Sub primariatul său ,,s-a completat

laboratorul, a mai dat instrumente și o parte

din vehiculele ce le are spitalul.‟‟

Tot în timpul primariatului său, s-au

început și executat, în prima etapă

(sept.1936-august 1937 ), lucrările de

alimentare cu apă a orașului.

Ștefan Bibian s-a dus la cele veșnice,

pe 26 mai 1945, iar soția sa Maria, la 23

martie 1949. Datele celor două decese au fost consemnate pe actul lor de căsătorie , din

21 noiembrie 1903.

136

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos.49 / 1933

Locul de veci al lui Ştefan Bibian din

cimitirul oraşului Caracal



O întâmplare din Caracalul de altădată şi urmările ei

Col. r. Dumitru MATEI

În numărul din august 2017 al Memoriei Oltului şi Romanaţilor, dl. profesor D. Botar

publică articolul Întâmplări din Caracalul de altădată, din care aflăm că Brigada 47

Infanterie 137

a trimis Corpului 1 Armată Craiova o notă informativă în urma cercetării unui

act de viol.

Cel acuzat de viol era maiorul Căpitănescu de la Cercul de recrutare Romanaţi, iar

victima – institutoarea Elena Rădulescu Tudoran, care a fost la domiciliul maiorului să-i

ceară un favor: scutirea de încorporare a fiului său.

În articol este descrisă amănunţit vizita doamnei institutoare la domiciliul

maiorului. Din declaraţia „victimei” rezultă că maiorul a luat-o în braţe încercând s-o

sărute, ... ea a început să alerge în jurul unei mese, dar obosind a fost prinsă şi trântită în

pat, însă nu s-a întâmplat nimic ... datorită modului în care era îmbrăcată. Apoi vine în

dormitor bunica soţiei maiorului aducând dulceaţă, vine şi soţia cu cei doi copii care au

recitat poezii; are loc un adevărat chef.

După 5 zile doamna Tudoran

reclamă revizorului şcolar al judeţului

Romanaţi că a fost violată monstruos şi

pentru anchetă vine însuşi generalul

comandant al Corpului de Armată din

Craiova. În urma cercetărilor se

constată că maiorul este nevinovat şi că

este o înscenare făcută pentru motivul

că acesta a refuzat propunerea doamnei

de a nu-i mai încorpora fiul şi a nu-i mai

cerceta soţul pentru comportamentul

său din timpul ocupaţiei germane.

Cu onoarea grav lezată, maiorul

Căpitănescu îi trimite la 11 ianuarie

1922 deputatului de Romanaţi o

scrisoare în care arată că este în joc

demnitatea mea de om şi de militar, pe

lângă liniştea mea familială. Scrisoarea

se încheie cu un „strigăt” disperat: Te

rog ajută-mă!

Autorul încheie articolul

prezentând evoluţia carierei ofiţerului

care a ajuns şi prefect al judeţului

Romanaţi.

După ce am reamintit cititorilor povestea presupusului viol şi „strigătul” de ajutor

al ofiţerului, să aflăm răspunsul deputatului Teodor T. Oroveanu, care era şi un reputat

avocat.

În broşura VIOLUL LA CARACAL. Înscenarea pusă la cale de către femeea

institutoare, contra unui ofiţer la cercul de recrutare. MORALA ŞI EDUCAŢIUNEA ÎN

ANUL 1923, pe parcursul a 12 pagini, distinsul avocat se adresează celor pe care-i

reprezintă: Cetăţeni romanaţeni, ... Iubiţi cetăţeni ... Iubiţi preoţi, învăţători şi ţărani, ca şi

când s-ar adresa instanţei şi derulează evenimentele, demontând punct cu punct această

minciună.

137Istoria Infanteriei Române, vol. II, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 67: Regimentul 2 Romanaţi nr. 19

făcea parte din Brigada 4 Infanterie a Diviziei 2 Infanterie din Corpul 1 Armată

Broşura lui Teodor Oroveanu



Din primele rânduri ale textului din broşură aflăm că În ziua de 23 Ianuarie, ora 7

jum, seara, pe strada Carol I, în dreptul Tipografiei Iorgu Petrescu, fiind împreună cu dl.

George Hristescu, avocat, am fost lovit în cap, pe la spate, cu ciomegele, de către

institutorul Petru Tudoran şi fiul său Paul. Parchetul a fost anunţat imediat pentru a-şi face

datoria conform legii.

Aflăm apoi detalii cu privire la faptul că doamna Tudoran, în vârstă de 53 de ani,

ar fi fost ademenită în casă de maiorul T. Căpitănescu care, gonind pe toţi ai casei, a comis

violul pretins.

Dl. general Dumitrescu venit să ancheteze cazul, înainte de a finaliza cercetarea, a

trebuit să plece cu automobilul la Craiova şi de acolo cu trenul la Bucureşti. În tren a

întâlnit pe colonelul Condeescu, adjutant regal, cu care a vorbit despre această chestie şi a

rămas profund impresionat: colonelul a fost 10 zile, de sărbători, la Caracal, unde

cunoaşte pe toată lumea, căci a fost ofiţer în garnizoană. Era la curent cu violul reclamat.

Maiorul Căpitănescu s-a plâns avocatului deputat de monstruozitatea pusă la cale,

iar acesta, văzând la Cercul de recrutare actele aflate la dosar, a telegrafiat Corpului de

Armată şi Ministerului de Război, astfel că în ziua de 23 ianuarie a venit la Caracal

generalul Mărculescu, pe care l-a întâlnit la ora 3 după prânz în cabinetul prefectului.

Acolo mai erau d-na Suditu cu d-na Căpitănescu, maiorul şi căpitanul Petrescu de la

garnizoană.

Avocatul n-a vorbit cu nimeni, dar a fost chemat de general într-o cameră

apropiată unde a vorbit cu acesta, apoi a semnat un document pe care a scris: Nu trebuie să

las să învingă înscenarea pusă la cale contra ofiţerului care şi-a făcut datoria. Ministerul

de război a dat ordin Cercului de recrutare Romanaţi să urmărească pe fiul şi tatăl, unul

pentru a satisface legea armatei şi

altul să-şi clarifice situaţie militară

ca toată lumea.

T.T. Oroveanu a arătat că

legea amână tinerii de a face armata

dacă prezintă certificat pentru

continuarea studiilor, dar Paul

Tudoran, în vârstă de 25 de ani, nu

este student, ci suplinitor la Liceul

Ioniţă Asan din Caracal şi nu are

certificat, căci de 3 ani de când este

înscris nu are nici un examen. D-na

Tudoran doreşte ca fiul său să nu facă

armata şi a spus în faţa soţiei

ofiţerului că va face crimă şi trebuie

să-l scape. Se prezintă în continuare

detaliile cunoscute din articolul

anterior: biletul din ziua de 26

decembrie 1922 pentru stabilirea

întâlnirii, faptul că maiorul a refuzat

spunând că de armată nu poate scăpa,

dulceaţa oferită de d-na Suditu,

aperitivul, plecarea ca de la prieteni,

apoi reclamaţia din 2 ianuarie 1923.

La Caracal urmează ancheta Ultima pagină a acestei inedite broşuri



generalului Dumitrescu, rudă cu revizorul şcolar, care exprimă dorinţa ca maiorul să fie

mutat de la Cercul de recrutare. Generalul pleacă, avocatul dă telegramele şi lumea din

Caracal cunoştea deja detaliile.

Avocatul adresându-se iubiţilor cetăţeni, le cere să judece acest tip de viol: în casa

maiorului era d-na Suditu, bona copiilor, servitorii casei şi soţia maiorului; s-au întreţinut

cu toţii, au vorbit, au condus pe d-na la plecare când a mai venit un domn, Roşulescu.

Rochia nu i s-a rupt, pălăria neşifonată, pudra nu dispăruse de pe obraji, de strigat nu a

strigat, dulceaţă a mâncat cu soţia maiorului şi la urmă s-au cinstit cu ţuică. La anchetă

d-na institutoare a fost întrebată de ce nu l-a luat pe maior cu mâinile de ochi sau de

obraji, că n-are nici un semn.

Înscenarea extraordinară pusă la cale se vede din faptul că a reclamat la

institutorul revizor, nu la parchet, nu la comenduirea pieţii138

, nici la Corpul de Armată sau

la Ministerul de război. Nici soţului său, care stă impasibil şi nu reclamă nici el organelor

în drept! Concluzia avocatului: Eu spun: N-a fost nici un viol! Mama, în iubirea exagerată

a fiului şi cuprinsă de oroarea ce are [faţă] de armată, privind poate instituţia aceasta ca

nedemnă, a mers să-l scape pe Paul de armată. Neobţinând rezultatul, a pus la cale să-l

mute pe maior şi luându-i altul locul la Cercul de recrutare a crezut că poate să fie

satisfăcută.

Avocatul deputat mai arată că în cei 22 ani de când face politică n-a crezut că va

auzi sau va vedea un soţ care se revoltă dacă îi apără soţia, căci este vorba de o înscenare

pe care i-au sugestionat-o alţii, apoi declară: eu fac politică militantă! Rolul meu este de a

ajuta dreptatea, de a apăra, sprijinind persecutatul! A face politică nu este a face afaceri

şi a minţi. [...] Eu apăr cinstea, onoarea cetăţenilor mei, când sânt jigniţi în ele. Voi cere

audienţă M. S. Regelui, voi comunica guvernului ce este aici în oraşul şi judeţul nostru.

Urmează o serie de citate celebre, din care am reţinut:

Voltaire a spus: E bine să compătimeşti un prieten, dar e mai bine să-i vii în

ajutor. Cicerone spunea: Prietenia ne-a fost dată ca să ajutăm Virtutea, iar nicidecum să

ocrotim viciile. Poporul nostru are o vorbă despre cel nevrednic în slujba sa: După poamă

se cunoaşte pomul şi după faptă omul.

Arată apoi învăţătura ce trebuie să tragem: Doresc unii să ne slăbească moravurile

noastre, şi aminteşte că Montesquieu a scris: Se va găsi că slăbirea moravurilor este

rezultatul prin nepedepsirea crimelor.

La finalul broşurii citim că: Ancheta definitivă s-a terminat. D-l inspector general

N. Popea a hotărât, prin raportul nr. 374 din 31 martie 1923 că este o înscenare.

Asemenea, procesul verbal din 26 martie 1923, iscălit şi de d-nul general Dragu, a

hotărât că este o faptă necugetată şi înscenare. Fiul Paul, este încorporat. Tatăl este dat

în judecata Consiliului de război la Craiova pentru dezertare, punerea în slujba

inamicului, atitudine nepatriotică şi insulta Cercului de recrutare. Ministerul de instrucţie

va pedepsi pe cei vinovaţi. Justiţia va decide şi ea. La sfârşitul broşurii este notat: Teodor

T. Oroveanu, Avocat şi deputat jud. Romanaţi, în Bucureşti, hotelul Union.

*

Am citat in extenso din pledoaria pentru public a avocatului deputat de Romanaţi

Teodor T. Oroveanu, convins că sfaturile lui sunt de actualitate şi acum, la aproape 100 de

ani de la data când au fost publicate: oameni care nu-şi văd decât propriul interes au fost,

sunt şi astăzi şi vor mai fi, după cum oameni integri, cu simţul datoriei, iubitori de dreptate

şi slujitori devotaţi ai adevărului au fost, sunt şi vor fi mereu între noi.

138

garnizoanei



Dionisie Fotino și Alexandru Odobescu despre județul Romanați

Corneliu Vasile

Este interesant de observat că mari scriitori și istorici s-au ocupat de evoluția

meleagurilor românești, inclusiv a celor oltenești, în secolele trecute, din ce în ce mai

puțin până în prezent, ca o consecință a desființării județelor, în perioada comunistă, apoi

a nereînființării unora, prin arondarea părților lor județelor învecinate. Dintre aceștia, au

cercetat și au publicat materiale Bogdan Petriceicu Hasdeu, Dumitru Tudor, Grigore

Tocilescu și alții.

Dionisie Fotino, în „Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și

a Moldovei”, publicată în limba neogreacă, menționează în tomul III, partea a VI-a,

componentele Țării Românești , despărțite de râul Olt: România propriu-zisă sau România

Mare, cu 12 districte,între care Slam-Râmnic, Săcuieni (între Buzău și Prahova, cu

localitățile Bucov, Vălenii de Munte și Slănic) și Vlașca ,afară de raialele cetăților Brăila,

Giurgiu și Turnu, și România Mică (Oltenia) sau Banatul Craiovei, cu 5 județe: Dolj, Gorj,

Mehedinți, Romanați și Vâlcea.

Județul Romanați figurează cu apele curgătoare Olt, Beica și Olteț, având 9 plăși ( cu

124 de sate): plasa Bălții de Sus, Bălții de Jos, Oltului de Jos, Oltețului de Sus, Oltețului

de Jos, Tesluiului, Câmpului și Mijlocului. Reședința județului („scaunul ispravnicilor”)

este la Caracal, oraș cu trei biserici, considerat a fi antica Buridava, redenumită după vizita

împăratului roman Antoninus Caracalla. Județul are 6 căpitănii: a călărașilor Scaunului, a

poterei, a Islazului și a Sarului, a Belșului (sic!) și Celeiului. Sunt două mănăstiri, la

Brâncoveni și Hotărani, și 4 metoace: Grecenii, Brătoiul, Cataluiul și Blașii. Biserici, în

afara celor din oraș, sunt 166. Peste Dunăre sunt două trecători: pe la satul Izlaz, din sus de

Cetatea Turnului, cu două ore în față cu satul de peste Dunăre Barnoglu, și pe la satul

Celei, din sus de Izlaz, cu șase ore, „printr-un crac al Dunării ieșit din Bălți”, pe malul

opus orășelului Plevna.

Drumul de la Caracal până la Islaz dura 10 ore,

iar până la Celei 7 ore.

Din 7.396 de familii, 4.545 sunt birnici, 23

postelnicei, 21 neamuri, 93 companiști, 25 mazili,

156 ruptași, 276 scutelnici, 596 poslujnici (unele

arhaisme folosite și de scriitorul Nicolae Filimon în

romanul „Ciocoii vechi și noi”), 232 slujitori, 338

preoți, 348 diaconi, 717 bulgari, 26 surugii.

Prin comparație, județul Dolj avea 10.315 familii.

La Craiova se desfășurau procesele și judecățile din

cele 5 județe ale Olteniei, Bănia, centru

administrativ, fiind mai înainte la Strehaia. Numele

Craiovei îl derivă de la Craiu Iova, împăratul Ioan al

bulgaro-românilor, în anul 1285. Mai menționează

biserica Băneasa (nume provenit de la „ban”). Banul

Craiovei a fost înlocuit, după un timp, cu un

caimacam.

Județul Olt avea 6220 de familii, râul Olt și patru

pâraie mici: Călmățui, Hârlău, Jiu, Oltișor, 8 plăși cu



141 de sate, scaunul ispravnicilor la Slatina, cu

4 biserici și 151 în județ, două mănăstiri, la

Clocociuc și Gîlmeile, șapte metoace, o

polcovnicie și 6 căpitănii, precum și o

trecătoare peste Dunăre pe la Cetatea Turnului.

Plășile: Oltului de Sus, Bezei, Plipții,

Mijlocului, Șerbăneștilor, Călmățuiului,

Margenei, Oltului de Jos. De la Slatina la

București, drumul dura 36 de ore, al curierilor

9 poște.

Scriitorul Alexandru Odobescu a fost mult

mai implicat în cercetarea acestor ținuturi,

participând la campanii arheologice, studiind

folclorul, emițând teorii și stabilind corelații,

întocmind și primind rapoarte, comunicări la

Academia Română, sau citându-i pe

V.A.Urechiă, Grigore Tocilescu, Cezar

Bolliac, pe autorii antici și străini. O hartă a

județului Romanați este edificatoare pentru

cunoașterea istorică, geografică și culturală a

regiunii.

Odobescu trimite către învățătorii satelor

din județul Romanați un „Cestionariu sau

Izvod de întrebările la care se cere a se da răspunsuri în privința vechilor așezăminte ce

se află în deosebitele comune ale României”, alcătuit din șase întrebări. În afara celor cu

subiect istoric, întrebarea cu nr. 5 este :

„Se va arăta cu de-amănuntul orice fel

de spuse bătrânești și povești care s-au păstrat

din vechime despre acele locuri însemnate, de

orice soi vor fi, adunând acele spuse bătrânești de

pre la bătrânii de prin sate, de pre la preoți, de pre

la învățători, de pre la paznici de hotare, de pre la

plăieși și de pre la oricare alți bărbați și femei,

care și ei le-au auzit de la părinții lor, ca niște

povești strămoșești, atingătoare de vechile

așezăminte ce se află în cuprinsul comunei sau în

vecinătate.”

Răspunzând la întrebări, locuitorii atestă

cunoașterea, deci circulația unei vechi piese

folclorice, legenda Domnului/Craiului de Rouă, în

mai multe sate și comune: Fărcașele, Potopin, Osica

de Sus, Celeiu etc.

„Antichitățile județului Romanați” este un

capitol documentat, care stă alături de alte secvențe

ale cercetării lui Odobescu, precum considerațiile

generale privind Tezaurul de la Pietroasa.

Cei doi cărturari, Dionisie Fotino și Alexandru

Odobescu, au contribuit, prin scrierile, intervențiile

La chestionarul lui Odobescu au

răspuns în 1873 învăţătorii din Olt şi

Romanaţi. Informaţiile despre

Romanaţi au fost valorificate în

volumul ,,Antichităţile judeţului

Romanaţi” (1878). Cele referitoare la

Olt sunt inedite.

Harta judeţului Romanaţi (1878)



și chiar cercetarea directă, pe ruinele unor vechi

așezări dace și romane, la cunoașterea trecutului,

bogat în evenimente, care privește fostul județ

Romanați.

BIBLIOGRAFIE:

DIONISIE FOTINO, Istoria generală a Daciei

sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și a

Moldovei. Traducere din grecește de GEORGE

SION, cuvânt înainte de M(ARIAN)

M(UNTEANU), București, Editura Valahia, colecția

Euxin, 2008. Apărută inițial la Viena, în grecește, în

anul 1818, tradusă în limba română în anul 1859.

ALEXANDRU ODOBESCU, Tainele trecutului

românesc. Studii de arheologie preistorică și

istorică. Ediție îngrijită și Prefață de I.OPRIȘAN,

București, Editura Saeculum I.O., 2012

In memoriam profesor Ilie Constantinescu (1874-1960). Scurtă biografie

Prof. Nica Marcela

Renumitul

profesor, cercetător, şi

colecţionar Ilie

Constantinescu s-a născut

la 1 noiembrie 1874 în

comuna romanaţeană

Dioşti (în prezent în

judeţul Dolj) (Barbu,

2012, p. 5). Părinţii săi,

Constantin şi Oprica

Pătru născută

Smărăndache, erau

moşneni înstăriţi şi

practicau agricultura

valorificând produsele

obţinute de pe pământul

lor (Barbu 2008, p.19).

Ilie Constantinescu a avut trei fraţi şi trei surori: Ion, Gheorghe, Nicolae, Frusina,

Maria (căsătorită Bălăianu), Ioana (Nineta), profesorul fiind cel mai mare dintre ei.

Primele trei clase le-a făcut la Dioşti, acolo unde s-a născut, după care părinţii îl

mută la Caracal, unde a obţinut multe premii, pe măsura meritelor sale deosebite la

Ilustrăm acest text cu imagini inedite din arhiva d-lui ing.

Marian Doldurea (Caracal): Ilie Constantinescu student la

Litere în anul III (Bucureşti, 29 martie 1898)



învăţătură. Liceul l-a absolvit la Carol I la Craiova,

unde a beneficiat de îndrumarea unor reputaţi dascăli,

această şcoală dând mari valori culturale ţării. Studiile

superioare le-a absolvit la Facultatea de Litere din

cadrul Universităţii din Bucureşti, beneficiind de

profesori de marcă ai culturii româneşti de la sfârşitul

secolului XIX, menţionând printre aceştia pe : Titu

Maiorescu, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu

Haşdeu, Vasile Pârvan, Grigore Tocilescu, Dimitrie

Onciul, Nicolae Iorga etc (Barbu 2012, p. 6). Pentru a-

şi îndeplini mai bine menirea de dascăl, în paralel cu

facultatea, a urmat pregătirea la şcoala superioară

normală din Bucureşti.

Profesorul Ilie Constantinescu a avut o carieră

de peste 40 de ani la diverse şcoli din Oltenia atât în

judeţul Romanaţi, mai precis în oraşul Caracal cât şi

în judeţul Dolj, la Craiova. La Gimnaziul Ioniţă

Asan din Caracal a fost chiar director, pe o perioadă

de patru ani, având succese deosebite ca şi

predecesorul său profesorul Constantin Locusteanu, desfăşurând o activitate culturală şi

sportivă febrilă. Menţionăm dintre aceste

activităţi: publicarea de reviste culturale,

organizarea de excursii pentru elevii

defavorizaţi şi diverse activităţi sportive.

Conform Monitorului Oficial din 7 iulie

1907, prin decizia ministerială din 3 iulie

1907, profesorul Ilie Constantinescu a

obţinut media de clasificare la limba română

8,54, ca specialitate principală şi secundar

istoria cu 7,72. De asemenea a avut ca

specialitate principală geografia unde a

obţinut media de clasificare 8,02.

Fiind un fin intelectual, citea foarte

mult şi, aşa cum mărturisea el însuşi, nu-i

plăcea să risipească timpul atât de preţios

pentru el, cărţile fiind prietenele sale sincere

în momente de singurătate. Deşi econom din

fire, fiind pasionat colecţionar, profesorul a

investit foarte mulţi bani în colecţiile sale şi

în biblioteca sa. Îşi achiziţiona cărţile din

librării şi diverse anticariate, având o

bibliotecă vastă însumând peste 12000 de

volume (Barbu 2008, p. 219).

El a avut o dragoste neţărmurită

pentru istorie, pentru antichităţi, de aceea

făcea foarte des drumuri la actualele situri

arheologice de la Romula, Celei, Vădastra,

de unde colecţiona izvoare istorice,

Ilie Constantinescu împreună

cu soţia Anica şi copiii

Ilie Constantinescu, soldat în Războiul

Balcanic, contingent 1897, Batalionul

II Miliţii, Compania I, Dolni Lucavit, pe

Isker, fotografiat la Plevna la 22 iulie

1913



arheologice şi numismatice de o deosebită valoare istorică.

El a dorit cu ardoare înfiinţarea unui muzeu în oraşul

Caracal, alcătuit din colecţiile sale strânse de-a lungul vieţii

şi care să-i poarte numele, dar acest lucru din nefericire nu

s-a întâmplat din vina autorităţilor de atunci. Totuşi, în

septembrie 1949 s-a organizat Muzeul Romanaţiului, sub

conducerea profesorului emerit Pătru Crăciun.

Deşi marele profesor Ilie Constantinescu avea

colecţiile sale deosebit de importante, nici de data aceasta nu

şi-a văzut visul împlinit din cauza trecutului său politic.

Muzeul Romanaţiului s-a constituit cu obiectele profesorului

Crăciun Pătru descoperite la Cruşov, 27 de tablouri din

colecţia de artă a magistratului Ion Hagiescu Mirişte şi 15

piese din colecţia sa (Barbu 2008, p. 203). Totuşi profesorul a lucrat 2 ani la muzeu între

anii 1951-1953, fiind profesor pensionar în acea perioadă, donând 200 de obiecte,

îndeosebi monede romane. În ceea ce priveşte activitatea sa politică, acesta a simpatizat

cu liberalii pentru ca mai târziu să devină, după cum se ştie, membru al Partidului Naţional

Ţărănesc, ca majoritatea dascălilor. Din partea

organizaţiei ţărăniste din Romanaţi, Ilie Constantinescu

a fost şi senator, la 31 martie 1932 (Barbu 2008, p.

276). Demn de menţionat este şi fapul că Ilie

Constantinescu a participat la războaiele balcanice

1912-1913 şi în primul război mondial 1916-1919, când

a fost luat prizonier la Islaz, în 1916, în judeţul

Romanaţi şi a fost eliberat 22 martie 1917 (Barbu 2008,

p.60).

În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică, Ilie

Constantinescu a publicat câteva articole în revistele

Arhivele Olteniei şi Făclia şi o singură carte publicată

postum de către Mihai Bălăianu, nepotul său (Barbu

2012, p. 7). De asemenea el a scris şi o monografie a

Judeţului Romanaţi, al cărei manuscris se păstrează în

fondul Mihai Bălăianu de la Arhivele Naţionale din Bucureşti.

După moartea sa care a survenit la 10 februarie 1960, Ileana Constantinescu, fiica

sa, a donat o parte din colecţiile sale muzeului din Caracal, bibliotecii din Craiova şi

bibliotecii universitare din Bucureşti (Dincă, Grigorescu, Popovici 2011, p. 214).

Profesorul Ilie Constantinescu a fost un intelectual de o înaltă pregătie, cercetător

neobosit şi colecţionar cunoscut la nivel naţional graţie colecţiilor sale.

Bibliografie:

Barbu 2008: Paul Emanoil Barbu, Ilie Constantinescu- Profesor. Cecetător. Colecţionar,

Editura Alma ,Craiova;

Barbu 2012: Paul Emanoil Barbu, Notele Memorialistice ale profesorului Ilie

Constantinescu, Editura Alma ,Craiova;

Dincă, Grigorescu, Popovici : Dincă Dana Roxana, Vera Grigorescu, Sabin Popovici, Monografia

Municipiului Caracal, Editura Geamăna-Tiparg, Pitești;

,,Monografia judeţului

Romanaţi” întocmită de Ilie

Constantinescu în 1943



Jurnalul de front al lui Ion C. Preda (IV)

Aurel Oprişan, Constantin Stancu

Paginile următoare au fost scrise de Preda C. Ion zis Dumitru C. Ion. Acesta era

bunicul din partea tatălui soţiei d-lui Aurel Oprişan din Caracal (pensionar, absolvent al

Şcolii de Maiştri Militari de Radiolocaţie de la Braşov, încadrat la unitatea militară de la

Deveselu). Domnia sa a păstrat în arhiva familiei caietele cu însemnări, cărţile poştale şi

alte documente pe care le-a prezentat şi d-lui Constantin Stancu din Caracal (pensionar

militar din 1995, fost maistru militar de radiolocaţie la aceeaşi unitate militară), cititor al

revistei noastre şi pasionat de istorie. Domnia sa a transcris cu pasiune aceste caiete cu

însemnări de război (pe alocuri greu de descifrat), respectând stilul autorului şi

transmiţând textul spre publicare revistei noastre.

Însemnările sunt transcrise de autor prin 1973 după însemnările vechi şi sunt

împărţite în două părţi: ,,Cum am petrecut războiul din 1941-1942 împotriva Rusiei” (25

pagini) şi ,,Amintiri din războiul dus contra nemţilor, anul 1944” (15 pagini). Având în

vedere întinderea materialului, am ales să îl prezentăm în serial.

Mulţumim deopotrivă domnilor Aurel Oprişan şi Constantin Stancu pentru acest

gest de restituire, considerând acest lucru un dar nepreţuit făcut cititorilor Memoriei

Oltului şi Romanaţilor la un secol de la Marea Unire.

Îndemnăm totodată pe toţi posesorii unor asemenea mărturii de preţ să le

valorifice în paginile revistei noastre.

AMINTIRI DIN RĂZBOIUL DUS CONTRA NEMŢILOR. ANUL 1944

Soldatul Dumitru C. Ion zis Preda C. Ion

Regimentul 12 Roşiori Divizionul 8 Moto

După războiul din Rusia unde am luptat la Regimentul 1 Dolj , m-a vărsat la

Regimentul 12 Roşiori care era refugiat la Celaru. Când m-a concentrat pe ziua de 10 iulie

1944, m-am prezentat la 1 Dolj Craiova care m-a vărsat la 12 Roşiori. În regiment m-am

întâlnit cu căpitanul Lamatic cu care luptasem la Stalingrad şi l-am rugat să intervie să nu

mă mute, şi el mi-a spus că să mă duc la 12 Roşiori că e decimat şi rămâi în cazarmă şi nu

mai mă duc pe front, că am păţit destule.

Că 1 Dolj înfiinţează plutoane şi le porneşte pe front , şi cu toată rugămintea nu a

vrut să mă oprească. Am plecat cu alţi camarazi la Celaru, cu Comănescu Gheorghe din

Vădastra, Costică al Bălii din Obârşia Nouă, Gavril Constantin din Vădăstriţa şi un

sergent din Vâlcea, ca delegat cu noi şi alţii. Am dat pe acasă că era timpul seceratului şi

am stat două zile de am ajutat la secerat.

Pe 16 iulie ne-am prezentat la unitate în comuna Celaru. La Celaru am făcut

câteva zile instrucţie şi după aceea ne-a trimes la un sergent din sat, Vasile Marin care era

orb definitiv de la Odesa, călcase pe mine antiinfanterie, să-i dăm ajutor la secerat şi a

zidit şi un grajd.



După aceea ne-a desconcentrat până pe ziua de 29 septembrie, când m-a

concentrat din nou până pe 6 octombrie, şi iar m-a desconcentrat până pe 24 octombrie,

când ne-a concentrat din nou, şi pe 25 octombrie ne-a echipat de război şi pe ziua de 26

octombrie 1944 în ziua de sfântul Dumitru am plecat de acas’ că unitatea plecase de seara

la Caracal să îmbarce la tren şi noi am dat pe acas’ , era o zi foarte călduroasă. Când am

plecat de acasă ieşiseră toţi să mă privească. Cu raniţa în spate şi cu tot echipamentul de

război am mers până la gară 12 kilometri .

La Caracal am ajuns şi unitatea care îmbarcase, şi pe ziua de 27 oct. am fost la

Sibiu, pe ziua de 28 oct. am fost la Alba Iulia, Teiuş şi Războieni. Pe 29 oct. am fost la

Turda la comandament şi ne-a dat hrană pe patru zile şi am dormit în Turda.

Pe ziua de 30 oct. am mers pe jos de la Turda la Cluj pe şosele, pe marginea lor

erau numai peri şi meri, când opream în repaus luam toţi cât vream, seara am dormit în

Cluj. Pe ziua de 31 oct. am plecat cu maşina din Cluj şi am dormit la 40 de kilometrii de

Cluj, într-o comună .

Pe ziua de 1 noiembrie am fost în Zalău şi am stat în cazarmă până pe 23

noiembrie. Aveam nişte ofiţeri foarte răi, când ieşeam din cazarmă era o pantă la vale cam

un kilometru şi ne scotea numai în culcări şi ne obliga când făceam culcări, să ne culcăm

în aşa fel ca să ne târâm doi metri. Dacă nu făceai cum spuneau ei, era vai de noi, băteau

ca la vite.

Nu căutau că e ploaie sau noroi, ne culcam chiar în lacuri. Seara, pline efectele de

apă şi noroi, mai de năbuşală, dimineaţa trebuia să ieşi cu ele la raport uscate şi curăţite

lună. Dacă nu erau curăţate cum se cerea, iar o luai din nou cu bătaia, nu căutau că eşti

bătrân şi cu războiul făcut, că noi, un ploton era numai de oameni bătrâni.

În Zalău am stat până pe 10 decembrie. Ziua de 14 noiembrie 1944 pentru mine a

rămas o amintire căci eu nu luasem nici o palmă

până atunci, că ieşeam bine cu toate, iar în ziua

aceea, chiar se lăsa post, seara ne-a scos din

dormitor noaptea pe la 9 şi a început să facă culcări

cu noi prin spatele cazărmii prin nişte buruieni

unde era numai murdării, făceam ruperi de rânduri

şi culcări, eu fugisem mai tare şi eram mai departe.

Locotenentul Săndulescu Iacob, să zică, că el vede

şi noaptea, a strigat că acela care e acolo în urmă să

vină la el că nu s-a culcat. Eu nu m-am dus că

ştiam că făcusem culcările, a venit şi mi-a dat două

palme de am văzut stele verzi. Mai era la plotonul

unu din escadronul 1 Muscă Ion, sublocotenent,

acesta bătea mai rău şi într-o noapte i-au fugit

majoritatea din soldaţi pe linia 1-a spunând că mai

bine vor să moară luptând, decât să-i omoare cu

zile în urma frontului. După această întâmplare,

seara punea câte două santinele la uşe să nu mai

fugă vreunul.

Pe aici erau viile neculese şi era pământul

plin de struguri, dar pe noi nu ne lăsa să luăm, se

duceau alţii de la alte unităţi cu răniţile şi luau şi ne

dau şi nouă.

Pe ziua de 11 decembrie ne-a mutat în



cazarmă la Tăşnad, pe 12 decembrie am făcut baie şi deparazitare căci erau păduchi. Pe

ziua de 13 dec. am plecat din Tăşnad şi seara am ajuns în Careii Mari unde am stat până

pe 20 decembrie şi am făcut teme de luptă şi instrucţie.

Pe ziua de 21 dec. am plecat din Careii Mari, pe 22 am trecut prin Oradea şi

Debreţin şi pe ziua de 23 am fost în Nirehozo unde am stat în cantonament pe 23, 24 şi 25

şi pe ziua de 26 ne-a mutat în regiment.

Pe ziua de 25 decembrie 1944 a plecat şi regimentul 19 Infanterie, şi 30 Calafat pe

poziţie, căci noi eram la un centru de instrucţie, strânşi din toate regimentele şi când era

nevoie pe poziţie, venea şi ne lua de acolo căci nu aveau nici echipament să îi îmbrace.

De Crăciun am primit o cutie de chibrituri, patru pachete de bomboane şi 100

grame spirt. Pe ziua de 27 decembrie am făcut baie şi deparazitare şi am stat până la 1

ianuarie în Nirehozo .

ZIUA DE 1 IANUARIE 1945

În seara de anul nou eu cu un Bucureştean şi încă vreo trei soldaţi am fost cu

cântatu’ la ofiţeri unde erau cantonaţi şi la unguri şi am strâns 11.600 de lei, cumpăram şi

noi lapte şi ce mai trebuia, căci cu mâncarea o duceam cam prost. În ziua de Anul Nou, ne-

a dat câte o felie de cozonac şi un pahar de vin şi pe ziua de 6 ianuarie în ziua de

Bobotează am fost la biserică în Nirehozo şi pe 8 tot la biserică.

Pe ziua de 9 ian. 1945 am fost la instrucţie şi pe 10 am făcut baie şi am primit şi

cadouri, 14 cute de zahăr, un săpunel, marmeladă, 1/4 secărică şi 20 de ţigări. De la 10 ian.

până la 20 ian. , instrucţie şi teme de luptă. Ne scotea dimineaţa la câmpul de instrucţie, pe

câmp ne dezbrăca până în brâu la piele chiar dacă ningea, ne gonea 3–4 kilometrii pas

alergător, ne întorcea înapoi fiecare în faţa ţoalelor lui, făceam mişcări 10 minute, luam

cămaşa, iar alte mişcări, şi după aceea vestoanele şi începea tema, aceasta era înviorarea în

fiecare dimineaţă. Pe 10 până pe 20 instrucţie şi teme de luptă.

Pe ziua de 21 ian. 1945 am trecut la Comenduirea Pieţei din oraşul Nirehozo ca

agent. Umblam noaptea prin oraş să prindem pe care fugeau de pe linia 1-a. Erau mulţi

care fugeau şi-i arestam şi-i trimeteam închişi într-o cameră înghesuiţi unul peste altul,

dacă le ziceau că de ce dezertează spuneau că acolo le era viaţa asigurată, dar pe front nu

se ştie dacă scapă, dar îi ţineau acolo câteva zile şi-i duceau iar pe linia 1-a. Ruşii când îi

prindeau întâi îi băteau de nu mai puteau sta pe picioare .

Tot în acest oraş a venit un jidan la comandament să raporteze că sunt mulţi în

familie şi ai noştri băgaseră efectele de îmbrăcăminte la el în casă şi să îi dea afară că sunt

alte case goale alături şi nu locuieşte nimeni în ele. Căpitanul de la Comenduire m-a trimes

pe mine cu el să văd dacă e adevărat.

Când am plecat cu el, el nu m-a dus acolo unde erau ai noştri cu magazia de

efecte, m-a dus întâi la el acas’ , că avea două case, m-a dus unde locuia el. Acolo era

decât el cu noru-sa şi spunea că are şi pe fiu-său cu serviciu’ , mi-a dat să mănânc şi a zis

că îmi dă şi bani să spui că nu are decât o casă cu două camere, nu i-am primit nimic că nu

aveam ce face cu banii lui.

M-am dus cu el înapoi la căpitan, el ştia româneşte, fusese şi în România, nu l-am

lăsat să intre cu mine la căpitan, am intrat eu şi i-am spus cum e cazul, că el vrea să mute

magazia într-o casă bombardată cu zidurile găurite şi pe ai noştri de la magazie nu-i lăsa

să facă nici focul în cameră căci afumă zidurile. A ieşit căpitanul la el şi l-a luat la

înjurături.

Pe ziua de 24 ian. m-am întâlnit cu Oprea lui Coste. Pe ziua de 25 ian. am plecat

din Nirehozo şi am mers 30 de kilometri, am dormit în satul Târzalok. Pe ziua de 26



ianuarie am trecut Tisa la ora 4 fără un sfert, am trecut prin comuna Tisababa şi am dormit

dincolo de Tisa în satul Tiszaloki.

Pe ziua de 27 ianuarie am cantonat într-un sat pe marginea Tisei, şi a plouat de

dimineaţă şi mai târziu a nins. Pe ziua de 28 ianuarie am dormit în cantonament la Şanloc.

Pe ziua de 29 ianuarie ne-a mutat la un conac în marginea satului şi a unei păduri .

Acest conac era al unui boier, căci în Ungaria boierii aveau mii de hectare de

pământ şi păduri. Conacul era dat ocol cu oameni care îi muncea, erau ca un fel de

grajduri cu două faţade, fiecare cetăţean avea câte trei camere ale lui. Tot pe 29 ian. am

fost cu Costică al Băli să pengelesc bocancii la un ungur, în timpul cât am stat acolo s-a

auzit gălăgie afară, unguru’ avea o fată şi un băiat, au venit repede de afară şi şi-au

lăpădat flanerele de pe ei şi au intrat sub plapumă. În timpul acesta au intrat şi doi ruşi

după ei să-i ridice, am spus că sunt bolnavi şi au ieşit afară.

Tot în acest moment a intrat o unguroaică la noi plângând şi a căzut jos leşinată că

îi luase fata. Ne-a spus unguru’ că i-au luat fata ruşii şi a ieşit afară la ei că aveam şi noi

armele la noi. Ei erau cu maşina plină de fete şi băieţi, îi luau să îi ducă în Rusia, nu i-am

mai lăsat să îi ia şi au plecat lăsând jale în urma lor. Pe 30 ianuarie am ieşit la instrucţie, şi

pe 31 ianuarie tot la instrucţie.

LUNA FEBRUARIE 1945

Pe ziua de 1 febr. la instrucţie şi tot în această zi a împuşcat caporalul

Comănceanu Gheorghe o căprioară şi doi iepuri, că erau multe căprioare pe aici, ziua stau

în pădure şi noaptea ieşeau pe câmp că erau glugi de coceni şi grămezi de sfeclă, de

mâncau. Pe 2 şi 3 febr. instrucţie, seara m-am îmbolnăvit, pe 4 febr. am avut repaus că a

fost şi duminică.

Pe ziua de 5 februarie 1945, luni seara la ora 7 am fost să mor, nu puteam să mai

răsuflu de la splină. Pe ziua de 6 feb. am fost la instrucţie iar pe ziua de 7 feb. am fost la

infirmerie la vizita medicală, m-a scutit trei zile, mi-a spus că am splina umflată .

Tot pe ziua de 7 febr. seara pe la 9 am fost să mor, am avut călduri foarte mari şi

când am ieşit afară mi-a venit o fârşeală şi am căzut jos în neştire, m-am pomenit târziu

dus la loc de alţi camarazi.

Pe ziua de 8 febr. m-am târât binişor la infirmerie, mi-a dat doi nasturi de friguri,

seara iar am avut călduri, nu puteam nici să dorm. Pe 9 febr. am rămas la dormitor, am luat

câteva bomboane cu puţină pâine că nu mâncasem de 7 zile, numai apă beam.

Tot pe 9 febr. după 12 ne-a făcut vizita medicală, doctorul m-a pus să stau pe un

scaun mare şi mi-a dat mâna să vadă dacă eu pot să mă scol la deal însă eu am pus toate

puterile şi m-am ridicat la spatele doctorului, era locotenentul Mangalea şi-mi făcea semn

să cad, dar eu nu ştiam ce vrea el să spună.

De cădeam mă trimetea în ţară, aşa m-a oprit la infermelie, am avut febră tifoidă.

M-au luat trei soldaţi în spinare şi m-au dus la infermelie în sat. Când m-a dus la

infirmerie am trecut printr-o curte unde era locotenentul Mangalea şi m-a văzut pe

fereastră când am trecut. Mai târziu m-am pomenit cu un soldat întrebând de mine, eu

eram adormit de somn că eram în neştire, odată am deschis ochii gândindu-mă că e tata, a

auzit că sunt bolnav şi vine la mine.

I-au arătat ceilalţi soldaţi unde sunt şi a venit cu o cană de cafea cu lapte şi

prăjituri pe farfurie trimes de locotenent, să nu plece până nu le mănânc, luam cafeaua cu

sila şi prăjiturile le băgam în sacul cu merinde şi le dam la alţii că nu puteam să le mănânc,

aş fi băut o căldare de apă dar mă abţineam, dam la soldaţii care se duceau în sat şi-mi

aduceau câte un sifon şi beam câte puţin din el.



Eu dădusem lu’ Costică al Băli bani să-mi aducă sifon şi lapte acru, dar a venit

odată şi a văzut că îmi e rău, s-a lăsat pe faţa mea că aveam o pungă la gât cu 2000 de lei

băgaţi în sân, mi-a tras-o de la gât şi când să o scoată de la gât am pus mâna pe ea şi i-am

zis : ,,Mă Costică, de ce vrei să-mi iei banii că nu se ştie câte zile mai am de pătimit şi-mi

mai iau şi eu câte ceva”.

A plecat şi nu l-am mai văzut până acasă. Pe ziua de 14 februarie 1945 m-a dus la

spital la Mişcolţ. La spitalul 15 de campanie, când ne-a dus la spital cu căruţa, am mai

fost cu un camarad, mergea cu căruţa la pas şi noi strigam să lase încet că parcă ne dă cu

capu de ziduri aşa de rău ne durea când ne zdruncina. Când am ajuns la Mişcolţ ne-a făcut

deparazitarea, ne-a băgat ţoalele la etubă şi pe noi ne-a băgat într-o cameră să facem baie,

curgea ca la stropitoare apă fiartă 5 minute, după aceea te da afară în ger să stai o oră până

scotea ţoalele de la etubă.

Eu când ne-a scos afară din camera în care făcusem baie, era un butoi cu apă rece,

am rămas în urmă am băgat capu’ în butoi, am luat apă rece şi am tornat pe mine, când am

ieşit afară a observat sergentul care era cu noi mi-a tras o înjurătură bună şi cu asta am

scăpat.

Stând afară pe lângă zid, treceau soldaţii cu tărgile, cărau morţii din alte camere.

Ne-a îmbrăcat şi ne-a dus la spital şi când traversam şoseaua ne luam de subţiori să nu

cădem şi când treceam dincolo mergeam pe garduri până la spital.

Pe ziua de 15 febr. a venit un preot şi ne-a grijit, în spital ne-a făcut injecţii în

mână şi în picior, ne da în fiecare zi câte un pachet de tutun, un pachet de bomboane şi 50

grame ţuică. În acest spital erau tavanele căzute că fusese bombardat, pica apa de pe tavan.

Cât am stat în acest spital erau numai vaiete, se văietau unii răniţi, majoritatea de

tifos zilnic mureau. Tot ce mă făcea să mai uit durerile şi dorul de acasă era o pasăre care

venea zilnic la fereastră într-un pom şi ciripea sărind din creangă în creangă şi o priveam

cu ochii zilnic.

Apa o aveam în dormitor venea pe robinet, mă duceam binişor pe capu’ paturilor,

umpleam gamela, beam, şi o luam plină la capul patului şi nu dura o jumătate de oră şi o

beam şi aşa repetam toată ziua bând apă. Mâncare nu aveam poftă, ce ne aducea mi se

părea că e supă de ciocâltae.

Aveam poftă de usturoi, dam la acela care se ducea în oraş câte un pachet de tutun

şi mi-aducea câte o glavă de usturoi la pachet. Tot odată eu nu fumam însă acolo aveam

plăcerea să fumez, dam la care putea să facă ţigarie, îi dam tutun de-mi făcea ţigara, că eu

nu puteam.

În pachetu’ de tutun se găseau câte două foiţe, foiţele se căutau foarte mult, că

erau 2 phenghi o foiţă şi tutun 1 pfening.

Pe ziua de 28 februarie 1945 a venit un docar şi ne-a luat care eram mai greu

bolnavi şi ne-a dus într-o clădire la marginea oraşului, cam 100 de metri, această clădire

era cu două etaje, ne-a dus şi ne-a lăsat acolo şi a luat pe cei morţi de acolo .

M-am suit binişor în brânci până sus pe scări, acolo erau camerele pline de bolnavi

întinşi pe pardoseală jos, unii puseseră paie sub ei, care putuseră să se dea jos , căci jos în

curte era o purcoaie de paie numai pălămidă, m-am dat şi eu jos să iau, am luat o

subsuoară de paie dar când a fost să mă sui cu ele pe scări nu am putut să mă sui şi le-am

lăsat jos. (Pe 27 febr. i-au scos pe nemţi din munţii Tatra în Cehoslovacia) .

De abia m-am suit iar sus şi am căzut pe pardoseală în voia soartei. După câtva

timp a venit şi ne-a luat iar din nou şi ne-a dus în oraş într-o clădire mare, acolo am găsit şi

pe Miron al lui Băltăreţu din Galbina, era de o lună acolo, acolo erau şi unguri şi sârbi, am

stat toată noaptea lângă o sobă că nu mai aveam loc în camera aceea. Dimineaţa am făcut



curăţenie în altă cameră şi am stat acolo, am găsit paie şi le-am aşternut jos şi dormeam

unul lângă celălalt.

Aici care erau mai sănătoşi se duceau la spital şi ne lua mâncare cu căldările. Totul

ce ne-a salvat a fost faptul că vindeam tutunul, foiţele şi bomboanele şi cumpăram cartofi

şi ulei şi făceam piure şi mâncam. Aceste clădiri erau la ocol camere, nu avea decât o

ieşire şi această ieşire era cu porţi înalte de fier şi punea lacătu’ să nu ieşim. La ferestre

aveau dreve în pătrăţele, nu avea decât mâna loc printre ele şi în partea dinăuntru erau

obloane, eram închişi ca la puşcărie.

În fundul curţii se ridica un fel de deal mare, care deasupra era plantat cu vie. Sub

acest deal era cramă de băuturi că se cunoştea intrarea pe unde intrau înăuntru, dar ei

făcuseră pe această intrare zidiseră şi făcuseră WC. Noi ca să ne putem alimenta, într-o

noapte am rostit cu un fier la ferestre şi am făcut loc cât poate să iese un om.

În fiecare dimineaţă, până la ziuă, ieşeau doi soldaţi care erau mai sănătoşi şi se

duceau în piaţă că zilnic era piaţă în acest oraş, cumpăra la fiecare ce avea nevoie şi

veneau, ne luau la fiecare sacii de merinde şi nota la fiecare ce vroia, dacă nu putea să ia

prima dată se ducea a doua oară.

Cu această alimentare am început să ne facem bine şi pe ziua de 1 martie s-a dat o

serbare la spital la Miskolt şi ne-am dus şi noi. Pe ziua de 3 martie au mai adus aici 60 de

bolnavi de tifos, majoritatea unguri şi ne-am făcut un efectiv de 110 persoane. Pe ziua de 4

mai a fost vânt şi noaptea a nins, iar pe ziua de 5 martie a fost cald.

Pe ziua de 6 martie ne-a dat câte un pahar de vin. În oraş se scumpise tutunul şi

bomboanele, erau cinci pfeningi, care valora cât 150 de lei. Tutunul 4 pfeningi = 120 de

lei. Pe ziua de 7 martie a fost cald iar pe ziua de 8 martie a plecat o serie de soldaţi la

centru şi tot pe 8 martie a plecat şi al lui Băltăreţu. Pe ziua de 9 martie noaptea a nins dar

ziua a fost cald şi bine. Pe 10 a nins şi a bătut şi vântul, pe 11 iar a nins şi ziua a fost bine,

pe 12 a fost bine cu puţin vânt.

Pe ziua de 13 martie 1945 a venit în inspecţie un domn colonel medic, ne-a făcut

inspecţia, ne-a consultat şi a zis că de ce sunt slab, de ce nu ne dă mâncare bună şi câte o

jumătate de kilogram de vin după masă. Eu i-am spus că nici nu am văzut vinul, decât

odată un pahar.

Cu noi era un sergent instructor, după ce a plecat comisia m-a şi pus pe listă să mă

trimeată la unitate, pe 14 a fost cald, pe 15 am băgat efectele la etuvă, ne pregătea de

plecare, pe 16 a fost cald, pe 17 a plouat de dimineaţă, pe 18 soare până la 12 şi după 12 a

plouat.

Pe 18 martie 1945 s-a lăsat post de brânză şi pe 19 martie am plecat din spitalul

15 campanie la centrul de instrucţie, cu trenul militar de răniţi, am trecut prin gara

Sajakaja, Duiksab.

Pe ziua de 19 martie 1945 am trecut în Cehoslovacia la ora 5 dimineaţa pe la

Putnok, seara am dormit în gară în vagoane de vite şi dimineaţa pe 20 martie am plecat la

centru de instrucţie pe jos 8 kilometri.

Când m-am prezentat la cancelarie au rămas toţi de lemn când m-au văzut, chiar

majurului i-a căzut tocul din mână când m-a văzut, căci primiseră înştiinţare de la spital

că am murit şi el lucra tocmai extractul de moarte. În ziua când a primit ordin că am murit

îmi spuneau camarazii că n-au fost nici la câmpu’ de instrucţie, au fost liberi, i-a adunat

maioru’ pe toţi în careu şi le-a ţinut o cuvântare despre moartea mea şi a unui moldovean

Gherasim Gheorghe, care nici acesta nu era mort, fusese tot cu mine pe acelaşi drum.

Chiar trimiseseră acas’ scrisori, Costică al Bălii, Comonceanu Gheorghe din Vădastra, că

sunt mort.



Până seara am făcut baie şi deparazitare şi inoculări, după aceea am plecat în altă

comună pentru carantină. La ora 3 noaptea am ajuns şi ne-a băgat într-un castel. Pe 21

martie ne-a trecut la cancelarie pentru carantină şi după aceea am plecat la castel, după 12

am avut vizită medicală.

Pe ziua de 22 am ieşit la instrucţie, a fost foarte cald, pe 23 a fost vizită medicală

şi m-a scutit 2 zile, a fost foarte cald. Unde am găsit centru de instrucţie era comuna Ciz şi

noi stam în Sajornica la 8 kilometri de centru de instrucţie.

Pe ziua de 24 martie am stat la castel scutit, tot în această zi a început ofensiva de

primăvară contra hicleriştilor (hitleriştilor). Pe 25 tot la castel scutit, a fost duminică şi

Buna Vestire (Blagoveşteniile), a fost cald, am fiert cartofi în căşti nemţeşti.

Pe 26 martie am fost la vizită dar nu a fost doctoru’ acolo şi ne-a amânat pentru a

doua zi. Pe 27 iar la vizită, pe 28 am fost la pădure de am luat lemne pentru etubă (etuvă),

pe 29 la instrucţie, pe 30 am făcut deparazitarea şi baie. De 4 zile nu primisem decât câte

un sfert de pâine pe zi.

LUNA APRILIE 1945

Pe ziua de 1 aprilie am fost cu unul din Brastavăţ în altă comună de am cumpărat

cartofi, am luat 7 kilograme, tot în această zi a fost Paştele Cehoslovacilor care erau de

religie Romano-Catolică.

Pe ziua de 2 şi 3 am fost la instrucţie în pădure, pe ziua de 4 am fost iar la vizita

medicală şi pe 5 tot la vizită şi ne-a spus să ne ducem după 12 să ne pună la raze, după 12

ne-a amânat pentru a doua zi.

Pe ziua de 6 am fost la vizită şi mi-a spus să mă duc pe 7 pentru clasare, în această

zi a plouat. Tot în această zi ne-a dat 6 tutunuri (pachete de tutun) şi o cutie de chibrituri,

pe ziua de 8 am stat că a fost duminică.

Pe ziua de 9 am fost la adunare şi ne-a spus să ne pregătim de plecare, că plecăm

mai înainte 150 de kilometri. Pe ziua de 10 am plecat, am mers 30 de kilometri până în

comuna Ianoş. Am plecat din Senghen unde stătusem 21 de zile, pe ziua de 11 am plecat

iar, am trecut prin oraşul Rimazambot unde era spitalul 10 campanie. Pe 12 aprilie am

plecat din Rimazambot şi în această zi am trecut numai prin munţi de piatră, Munţii Tatra,

pe şosele pe unele locuri, munţii erau aşa de drepţi şi cam aplecaţi unul de altul de credeai

că o să cadă pe tine când te uitai în sus la ei şi în fiecare munte era icoana Domnului

răstignit şi a Maicii Domnului.

Toţi civilii când treceau pe sub aceşti munţi se închinau, prin aceşti munţi am

trecut şi peste două poduri unde pe sus trecea trenul din munte în munte, avea lungimea de

200 de metri şi înălţime de la 50 la 100 de metri, seara am dormit într-o comună la poalele

muntelui.

Pe ziua de 13 la ora 12 am trecut prin Brezno şi am mai mers 21 de kilometri

până în comuna Sfântul Andrei, această comună era foarte săracă, am dormit în şcoală,

plini de apă că ne plouase toată ziua, în această comună era şi lumea rea.

Pe unde am trecut prin toate satele erau numai fabrici nu se deosebeau satele de

oraşe, lumea îmbrăcată toată la fel. Pe ziua de 14 am plecat din comuna Sfântul Andrei şi

am trecut peste râul Bistriţa unde am cantonat, ne-a dat dimineaţa cartofi fierţi şi lapte şi

pe la ora 11 am trecut prin oraşul Banska-Bistrica, era un oraş foarte frumos, la ora 12 am

ajuns la centru de instrucţie şi până seara ne-a împărţit pe cantonamente.

Pe ziua de 15 am fost pe munte de am cărat brad de ne-am culcat pe el, aici a fost

frig că era zăpadă pe munte. În această zi ne-a dat făină în loc de pâine, noi am fost 30 de

soldaţi la un loc în zilele de 17, 18, 19, 20 şi 21 am fost la instrucţie şi am făcut şi trageri.



Tot pe 21 am fost la doctor şi m-a scutit 4 zile, pe 22 am plecat noaptea. Pe ziua

de 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, am făcut baie şi deparazitare, a fost foarte frig, după

12 a şi burniţat.

Pe 24, 25, şi 26 am stat fiind scutit. Pe 26 m-am întâlnit cu al lui Petrache de la

Obârşia. Pe 27 am primit mălai în loc de pâine neşte urduzan, am făcut mămăligă pentru 6

inşi, tot pe 27 ne-a pregătit de front.

Pe 28 aprilie am plecat la drum, am mers prin oraşul Badin, am mers 40 de

kilometri, toată ziua ne-a plouat, seara am cantonat 25 de inşi într-un cantonament. Eu nu

putem să dorm toată noaptea că aveam romatizm la picioare, prins din Rusia, căci cât am

stat în Rusia am dormit numai în câmp pe zăpadă, iarna, că fusesem numai pe linia întâi.

Seara când întindeam picioarele nu mai puteam să le strâng, mă ţăcăneau

într-una, le strângeam cu mâna dar nici aşa nu puteam sta, le întindeam iar cu mâna.

Dimineaţa când plecam la drum, trebuia să merg mereu răzimat în armă aproape un

kilometru şi după aceea se înfierbântau, aşa am petrecut tot timpul că nu-ţi credea nimeni,

zicea că nu e rană să se vadă.

Pe ziua de 29 am mers cu căruţa unui rus, a plouat toată ziua, unde am cantonat

era un sat nemţesc foarte mare şi nemţii fugiseră din acest sat.

Pe ziua de 30 am plecat iar la drum, seara am cantonat în Lozovski, Bratislava sau

Novaky.

LUNA MAI 1945

Am plecat din Novaky, în această comună era mare serbare, făcuseră ruşii tribune

în centru cântau muzica şi dau serbări cu jocuri, în fiecare comună şi oraş la intrarea şi

ieşirea din sat sau oraş.

Jupuiau de coajă câte doi braji şi numai vârful era lăsat sus şi împodobit cu fel şi

fel de coli colorate făcute ca la noi cum se face la nunţi. Aceşti brazi erau puşi în pământ

unul de o parte a şoselei şi celălalt în cealaltă parte a şoselei, dintr-un brad până în celălalt

brad la 5-6 metri înălţime era pancarde şi fotografia lui Stalin şi pe care scria ,,Slavă

Marelui Stalin”.

Noi de la Novaky am mers 16 kilometri şi am cantonat într-o comună, aici era

lumea foarte bună, ne-a servit cu supă, macaroane cu mac şi dimineaţa ne-au dat lapte, că

toţi aveau de la 4-5 vaci şi mai multe. Unii aveau şi până la 10 vaci. Vacile, suna cornu’

dimineaţa şi toţi le scoteau la văcari şi le suiau în munţi, seara le aduceau acasă şi le dau şi

ei spălături.

Porcii tot aşa le da drumu’ şi îi luau porcarii şi-i duceau la munte, că în toată

Cehoslovacia erau numai munţi, casele erau la poalele muntelui unde avea câte un loc mai

şes, nu aveau mai mult de 2-3 metri lăţime, aici îşi puneau răzoare, varză, cartofi, mac în

special şi care avea mai mult punea şi un căpătâi de grâu sau porumb. Casele erau toate la

stradă, nu aveau decât poarta pe unde băga căruţa cu caii şi deasupra porţii era făcut un fel

de şopron unde băga fânul.

La stradă, pe brâul casei aveau în curţi puse fel şi fel de flori, pe marginea şoselei

erau pomi fructiferi meri, peri, cireşi. Pe zona şoselei, fiecare în dreptul casei lui avea pus

castraveţi, sau răzoare de usturoi sau ceapă.

Dintr-un sat sau oraş între ele pe câmp, pe şosele erau numai cireşi majoritatea.

Când ne duceam erau în floare, ne gândeam că nu s-o termina războiul până s-or coace

aceste cireşe. Şi acest gând s-a izbândit căci când ne-am întors erau coapte cireşele,

veneau la vale de toate modele. Ne da repaus, nemeream sub ei şi nu ne lăsa să luăm,

punând jandari care mergeau cu noi în retragere şi pe o parte şi pe cealaltă parte a şoselei,

ca să arătăm că suntem un popor civilizat şi aveau dreptate că dacă ne-ar fi dat voie cine



ştie ce se alegea din pomul în care ne urcam, îi frângea toate crengile. Ne uitam la ruşi

când treceau, că ei treceau în maşini, opreau sub pomi şi umpleau maşina de crengi şi-i

dau drumu’.

Pe ziua de 2 mai am mers iar 20 de kilometri şi în această comună iar a fost lumea

bună, cum am ajuns ne-a dat câte două cane de lapte închegat, a plouat în această zi, seara

ne-a dat supă de tăiţei, dimineaţa ne-a dat griş şi cafea cu lapte, când am plecat ne-a dat şi

câte o felie de pâine.

În aceste sate erau cuptoarele făcute cu gura în stradă şi când coceau pâinea,

coceau mai multe familii într-o zi, coceau pentru o săptămână, dar făceau pâinea mai

groasă decât o palmă. Pe ziua de 3 mai am plecat iar şi la ora 1 am ajuns unde trebuia să

cantonăm, am cantonat la 5 kilometri de oraşul Trencin. Pe ziua de 4 mai am trecut prin

Trencin şi dincolo de Trencin era o apă şi peste apă era calea ferată, noi am cantonat

dincolo de Trencin la 6 kilometri, într-o casă părăsită, în acest sat erau oameni foarte răi.

Pe ziua de 5 mai am mers iar în marş 50 de kilometri, pe seară ne-a apucat o ploaie

foarte mare şi am dormit într-un castel. Pe ziua de 6 mai, în ziua de Sfintele Paşti a plouat

toată ziua. În acest sat era un cimitir de 500 ostaşi români morţi, au fost încercuiţi, acest

sat era încercuit de nemţi, în sat se găsea băutură, ruşii veneau şi se îmbătau, nemţii se

coborau din munţi şi-i distrugeau, s-a repetat aşa câteva zile până a băgat pe ai noştri de i-a

scos din munţi.

Nemţii aveau întărituri foarte bune, numai în ciment, şoselele erau baricadate cu

blocuri de ciment de 2 metri şi deasupra alte două şi după ce se retrăgeau dau brânci şi

astupau şoseaua, prin munţi pe unde trecea şoseaua, puneau mine la brazi şi când era să

trecem cădeau toţi retezaţi de jos şi astupau şoselele ca să poată ei să se retragă că erau în

debandadă.

Maşinile le făcuseră să meargă cu cărbuni, că nu mai aveau benzină. Pe ziua de 7

am plecat iar la marş şi la 12 am luat masa în comuna Hluk, am mers 50 de kilometri şi am

ajuns seara la ora 5 la Uhreski Hranice, am fost la nişte oameni foarte buni, ne-au dat

pâine cu miere, seara salată de cartofi şi castraveţi muraţi şi câte o cană de cafea cu lapte,

dimineaţa tot cafea cu lapte şi miere.

Pe ziua de 8 mai am plecat din oraşul Hranice, la ora 2 am luat masa în alt sat, în

această zi când am intrat în sat toată lumea era veselă şi se întreceau care să spună că s-a

făcut pace, a capitulat Berlinul, însă nu ne venea să credem că noi îi urmăream pe nemţi şi

se auzeau mereu focuri de artilerie şi tot felul de arme, am mers mai departe într-o comună

şi am cartiruit acolo cu 1 Glod, am nimerit la neşte oameni buni, cum am ajuns ne-a dat

câte o prăjitură , că în Cehoslovacia fiecare cetăţean nu era masă fără să aibă câte 2-3

feluri de prăjituri şi după masă câte o cană de lapte cu cafea.

Am mers în această zi 40 de kilometri, mai aveam 20 de kilometri până pe linia

1-a, a bătut toată noaptea artileria, brandurile şi katiuşa de se cutremura pământu că

nemţii, o divizie de nemţi SS nu au vrut să predea armele că primise ordin să cedeze şi

această divizie şi altă divizie de voluntari ruşi, numai băieţi tineri, puseseră rezistenţă pe o

şosea şi nu s-au predat până nu au terminat muniţia, au luptat până pe 15 mai, atunci s-au

predat. Veneau ruşii cu ei în coloană şi ei pe părţile amândouă cu pistoalele la şold pe

lângă ei. Când au trecut pe lângă noi, ruşii râdeau şi ne ziceau că sunt fraţii noştri, dar noi

le-am spus că sunt fraţii lor nu ai noştri că ei se cunoştea din nemţi. Când i-au întrebat ce

sunt au răspuns că sunt ruşi, ei au început să înjure şi i-au dus la lagăre. Pe ziua de 9 am

ajuns la divizie şi m-a vărsat la regimentul 4 Roşiori, la ora 4 după masă a venit trenul

regimental şi ne-a dat câte un om la căruţă şi nu a vrut să ne ia şi am mers pe jos, primul



sat era distrus de tot, pe marginea şoselei, în şanţuri erau numai morţi unul lângă altul,

nemţi, români şi ruşi.

Seara am ajuns la poalele munţilor care erau numai braji, eu rămăsesem singur că

nu puteam să mă ţin de coloană şi în căruţă nu mă luase, am suit muntele, trebuia să merg

15 kilometri până coboram dincolo de munte unde se afla altă comună. Am mers prin

acest munte dar numai pe zona şoselei pe potecă căci în această pădure erau numai

partizani şi ţineau calea la drum, dar la orice mişcare eram atent şi intram în pădure şi mă

ascundeam după braji, se auzeau numai împuşcături.

Când am coborât muntele în margine la poalele lui s-a ivit un cimitir, după aceea

începeau casele, am ciocănit la câteva case, nu mi-au dat drumul că erau cartiruiţi ruşii, am

întrebat dacă au trecut românii, au spus că au trecut în prima comună şi mai sunt 10

kilometri până acolo.

Nu am avut decât să plec, nu am mers nici 2 kilometri şi m-a ajuns o coloană de

ruşi cu căruţele cu cai, dar era căruţă după căruţă şi mergeau la trap. Au trecut vreo 2-3

căruţe şi la a patra căruţă am auzit rusu’ , idi suda, mi-a zis să mă duc să mă sui, eu aveam

raniţa, arma, sacul de merinde şi masca la mine, când am pus picioru’ pe scară să mă sui

căruţa era încărcată cu saci de ovăz şi eram sus şi mi-a alunecat mâna de pe sac şi am fost

să cad înaintea căruţei între cai căci caii mergeau tot trap.

Imediat m-a apucat rusu’ de veston şi m-a aruncat în căruţă, când am ajuns în sat

m-am dat jos şi am găsit unitatea, era târziu din noapte, am intrat la un cetăţean în casă,

într-o cameră erau culcate într-un singur pat mai multe persoane, nici lumină nu a avut

să-mi dea a zis că nu are loc, am fost nevoit să mă culc jos, dar ce somn, că eram plin de

apă şi am tremurat toată noaptea.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Septembrie

-7 sept. 1508, prima atestare documentară a satului Brâncoveni.

-16 sept. 1519, prima atestare documentară a localităţilor Negreni-Olt, Criva-Romanaţi şi

a m-rii Seaca Muşeteşti-Olt.

-13 sept. 1602, m. Stroe Buzescu în urma luptei cu tătarul. Înmormântat la Stăneşti-

Vâlcea.

-sept. 1632, Matei Basarab din Brâncoveni devine domn al Ţării Româneşti.

-20 sept.1688, Constantin Brâncoveanu termină zidirea bisericii Mogoşoaia.

-8 sept.1689, Constantin Brâncoveanu termină pictura M-rii Mamul-Vâlcea.

-8 sept. 1693, sfinţirea m-rii Horezu-Vâlcea, ctitoria lui Brâncoveanu.

-30 sept. 1705, după cum indică pisania, Constantin Brâncoveanu termină de zugrăvit

m-rea Gura Motrului.

-30 sept. 1722, Safta Creţulescu , fiica lui Constantin Brâncoveanu şi Iordache Creţulescu

termină zidirea bisericii Creţulescu din Bucureşti.

-sept. 1727, Inochentie, fost egumen la Brâncoveni devine Episcop de Râmnic.

-15 sept. 1736, conform pisaniei Nicola Slătineanu termină zidirea bisericii ,,Adormirea

Maicii Domnului” din Slatina .

-1 sept. 1741, ia fiinţă şcoala Domnească de la Slatina.

-14 sept. 1756, m. boierul Matei Morunglav, ctitorul schitului Şerbăneşti-Vâlcea.

-15/26 sept. 1774, Al. Ipsilanti devine domn al Ţării Româneşti deşi o delegaţie a boierilor

ceruse domn pe marele vornic Ştefan Pârşcoveanu.

-20 sept. 1787 se sfinţeşte biserica Ionaşcu din Slatina.



-19 sept.1841, C. Stanciovici e numit profesor la Şcoala Ionaşcu din Slatina.

-22 sept. 1845, n. Profira Slătineanu, al treilea copil al lui Barbu Slătineanu. Se va căsători

cu Nicolae Hagi Mosco (1863).

-13 sept. 1848, lupta din Dealul Spirii unde se remarcă eroul caracalean Dincă Bălşan.

-30 sept. 1857, se deschid lucrările Divanului ad-hoc al Munteniei unde s-a remarcat

învăţătorul C-tin Tănase din Izvoarele.

-27 sept. 1865, n. C-tin Alimăneştianu (căsătorit cu Sarmiza Bilcescu).

-23 sept.1868, n.la Crăciunei preotul şi publicistul Haralambie Constantinescu.

-7 sept. 1871, P.S.Aurelian devine membru al Academiei Române.

-1 sept. 1872, s-a înfiinţat la Slatina Şcoala Primară de băieţi nr.2 ,,Şt. Protopopescu”.

-5 sept. 1873, n. Al. Darvaris , fiul Elencăi Buzescu de la Strejeşti.

-25 sept. 1876, m. profesorul şi revoluţionarul slătinean Iancu Ionaşcu.

-19 sept.1881, n. Ilie Mărculescu, cunoscut librar din Caracal.

-14 sept.1882, n. eroul maior Dumitru Morjan la Slatina.

-14 sept.1888, n. la Mihăeşti g-ralul Radu Băldescu.

-sept. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. I. Locusteanu,

lucrare premiată de Societatea Geografică Română.

-4 sept. 1892, G. Poboran devine institutor la Şcoala Ionaşcu din Slatina.

-1 sept. 1904, apare la Balş revista ,,Vorbe Bune”.

-6 sept. 1906, n. la Corabia compozitorul N. Buicliu.

-9 sept. 1907, apare la Slatina revista ,,Fetiţa dulce”.

-14 sept. 1908, C. Poroineanu lasă prin testament întreaga sa avere oraşului Caracal.

-14/27 sept.1910, Aurel Vlaicu zboară de la Slatina la Piatra Olt în cadrul manevrelor

armatei. Primul raid aviatic din România (Memoria Oltului 3 /2012).

-7 sept. 1912, n.la Caracal Nellu Cristescu, poet şi epigramist.

-27 sept.1913, n. la Rădeşti-Olt folcloristul Ion Nijloveanu.

-22 sept. 1914, n. la Slatina poeta Alice Botez.

-sept. 1916, cad pe front învăţătorii Mihai Nestorescu (Dranovăţu) şi Ioan Gh. Florescu

(Spineni).

-2 sept. 1916, n. la Potopin-Romanaţi poetul Ion Potopin (Ion Magnea).

-18 sept.1916, n. la Aluniş-Olt Mircea Tomescu, bibliolog.

-2 sept. 1917, n. la Corabia C-tin Anastasatu, medic, membru al Academiei Române.

-1 sept. 1919, G. Kitzulescu devine medic al spitalului din Slatina fiind transferat de la

Drăgăşani.

-1 sept. 1919, ia fiinţă la Slatina Şcoala Normală ,,Preda Buzescu”.

-12 sept. 1920, n. la Comăniţa Ion Băcănaru, geograf.

-23 sept.1921, m. P.S. Radianu, agronom.

-26 sept.1922, n.g-ral de brigadă Vinicius Florescu la Caracal.

-24 sept. 1926,cpt. Emanoil Ionescu (n. Tâmpeni-Olt) zboară pe ruta Paris-Bucureşti.

-25 sept. 1926, n. medicul Apostol Turbatu la Rotunda-Romanaţi.

-10 sept. 1930, N.Titulescu devine preşedinte al Societăţii Naţiunilor.

-12 sept. 1930, s-a dezvelit monumentul eroilor din Balş.

-20 sept. 1930, apare la Slatina ,,Biruinţa Oltului”(Memoria Oltului, 3/2012).

-sept. 1931, apare la Slatina ,,Gazeta Nouă”.

-9-15 sept .1931, Octav Oculeanu zboară Bucureşti-Londra-Bucureşti.

-30 sept. 1931, apare la Caracal ,,Libertatea”.

-13 sept.1934, n. pictorul Spiru Vergulescu la Slatina.

-1 sept. 1936, apare la Slatina revista ,,Itinerar”.



-21 sept. 1939, Generalul Gh. Argeşanu devine prim ministru după asasinarea lui Armand

Călinescu (Memoria Oltului 4 /2012).

-19 sept. 1944, m. aviatorul George Basarab Brâncoveanu, fiul Principelui C-tin Basarab

Brâncoveanu.

-27 sept. 1945, m. poetul Florin Dumitrana de la o congestie pulmonară.

-1 sept. 1947, ia fiinţă la Caracal Pinacoteca ,,Marius Bunescu”.

-27 sept. 1949, se înfiinţează ,,Muzeul Romanaţiului” din Caracal.

-20 sept. 1952, m. la Poarta Albă în detenţie Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în

1933.

-30 sept.1958, ia fiinţă la Caracal Casa Memorială ,,Iancu Jianu”.

-29 sept. 1964. m. Ilie Popescu Spineni, fost prof. univ. la Iaşi.

-18 sept. 1997, inaugurarea monumentului eroilor din Mărunţei.

-sept. 1998, apare la Slatina revista ,,Oltul Cultural”.

-16 sept. 1999, m. istoricul N.Stoicescu (n.la Slatina 1924).

19 sept. 2000, Liceul Economic din Slatina ia numele ,, P.S.Aurelian”.

Ostaşi din regimentele judeţelor Olt şi Romanaţi în luptele de la Jiu

Mărturii ale generalului Ion Anastasiu

Col. r. Dumitru MATEI

În 1936, adică la mulţi ani de la desfăşurarea luptelor de la Jiu, un erou al acestor

lupte dă publicităţii pe bază de documente autentice adevărul cu privire la operaţiunile

militare la care a participat, adevăr ocolit de persoane interesate fie pentru a-şi ascunde

incompetenţa, fie pentru a obţine onoruri şi favoarea înaintării în funcţii superioare pe care

nu le meritau. Erorile de comandament erau puse de cei interesaţi în cârca subordonaţilor.

În aceeaşi situaţie au fost şi alţi generali, dintre care am prezentat situaţia lui

Romulus Scărişoreanu, nedreptăţit de unii dintre superiorii săi, care-şi mascau astfel

incompetenţa şi trădarea.

Generalul Ion Culcer, înlocuit de la comanda Armatei I-a, la 5 octombrie 1916 s-a

adresat cu un raport confidenţial [139] generalului Constantin Prezan, Şeful Marelui

Cartier General, rugându-l pe acesta să compare ceea ce e scris în raport cu erorile apărute

într-un comunicat oficial al Misiunii Militare franceze, erori care au izvorul în birourile de

operaţiuni din acele timpuri şi să dispună rectificarea acestor erori, dacă vor fi justificate,

iar hotărârile ce vor fi luate în această privinţă să-i fie comunicate oficial, pentrucă ele

interesează adevărul şi fostul său comandament.

Generalul Ion Anastasiu a suportat cu stoicism nedrepte învinuiri şi a continuat

să-şi servească patria cu devotament, replica lui venind prin publicarea unei cărţi140

la un

interval de timp care nu mai permite să se creadă că există alt interes decât acela al

restabilirii adevărului.

În prefaţă autorul scrie: suntem datori noi, cei aflaţi încă în viaţă şi care am avut

comandă de mari unităţi în Marele Război purtat de ţara noastră, să descriem luptele la

care am participat; [...] descrierea faptelor este în interesul Adevărului şi al Istoriei, căci

deja praful s-a aşternut pe adevăr cu prilejul întocmirei a multor povestiri interesate,

139 General I. Culcer, fost comandant al Armatei I: Note şi cugetări asupra campaniei din 1916. În special asupra operaţiunilor armatei I-a, Tipografia ziarului „Tribuna”, Iaşi, 1918, pag.151-156 140 General Ion Anastasiu: O pagină din războiul nostru. Luptele de la Jiu, 14/27 octombrie 1916, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1936



necinstite şi nedrepte pentru o bună parte a luptătorilor frontului.

Prezentăm detalii din această lucrare nu numai pentru a dovedi – a câta oară ? – că

adevărul iese la iveală, ci şi pentru că la luptele eroice duse de Armata I-a română

împotriva invadatorilor au participat batalioanele de ostaşi şi rezervişti din judeţele Olt şi

Romanaţi141

.

După un veac de la luptele duse de ostaşii olteni care i-au avut comandanţi pe

generalii Ion Anastasiu şi Ion Culcer prezentăm în revista Memoria Oltului şi Romanaţilor

fragmente din paginile de război aşa cum a fost scrise de generalul comandant al Grupului

Jiu – Diviziei 11 Infanterie, apoi 1 Infanterie – chiar dacă el nu face referire specială la

acţiunile de luptă ale fiecărui batalion, ci la situaţia de ansamblu, din carte putem înţelege

pe unde şi cum a luptat fiecare.

*

În valea Jiului, în zorii zilei de 15 august 1916 trupele de acoperire ale

Regimentului 18 Infanterie au atacat frontiera pe 3 coloane şi inamicul a părăsit-o.

În dimineaţa următoare, inamicul a opus rezistenţă puternică în pasul Surduc, însă

trupele Grupului Jiu au depăşit obiectivul propus cu 6-8 km, consolidându-se cu centrul în

pasul Merişor; până la 28 august/3septembrie a pătruns 35 km în adâncime, pe un front de

25 km lărgime; Grupul Olt a pătruns 30 km cu lărgimea sectorului de 45 km, iar grupul

Cerna142

a pătruns 10 km cu lărgimea sectorului de 20 km.

Oprirea înaintării Grupului Jiu a fost determinată de faptul că el constituia pivotul

ofensivei trupelor din Transilvania. Pătrunderi şi mai însemnate au avut Armata de Nord şi

Armata 2.

La 12 septembrie 1916 Divizia 11 Infanterie reia ofensiva pentru ocuparea

bazinului minier Petroşani-Lupeni; Brigada 31 colonel Scărlătescu trece creasta munţilor

pe la Vf. Negrului cu Regimentele 43 şi 59 Infanterie şi coboară în regiunea Bărbăteni,

pe valea Jiului Românesc, apoi continuă cu o coloană la sud de Jiu, spre Sgura şi cu alta la

nord de Jiu spre Oboroca, cucerind Dealul Mare (1629); în zilele 13 şi 14 Divizia continuă

ofensiva pentru îndeplinirea misiunii, dar începuse bătălia de la Sibiu şi la 15 septembrie

Armata 1 ordonă încetarea ofensivei Diviziei 11 cu oprire pe poziţia: Brigada 21 (din

dreapta) ocupa poziţia: Piatra Roşie-Cetatea Boli N-NV Petroşani, iar Brigada 22: cetatea

Boli-dealul Botanilor-dealul Palina; Brigada 31 Mixtă ocupa poziţie pe linia Piatra

Zănoagei-Oboroca, având unităţi pe Dealul Mare-Tulişa-Făgeţel.

Desigur, comandamentul german nu putea accepta această situaţie şi a trecut la

contraofensivă începând cu 17 septembrie. Brigada 31 s-a menţinut până la 20 septembrie,

când s-a ordonat retragerea pe frontieră, având Brigada 21 Infanterie (7 batalioane din

Regimentele 18 şi 58 Infanterie) colonel Jipa, în dreapta; Brigada 22 Infanterie (6

batalioane din Regimentele 43 şi 41 Infanterie) colonel Anastasiu în centru şi în stânga

141 Locotenent colonel Bădescu Radu, RĂZBOIUL NAŢIONAL, OPERAŢIUNILE DIN 1916. Tipografia

Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1933, pag. 44-46: Regimentele 43 Olt şi 59 Romanaţi

intrau în compunerea Brigăzii 31 Infanterie a Diviziei 11 Infanterie, pe frontul Armatei 1; Regimentul 21

Artilerie era şi el în compunerea Diviziei 11 Infanterie; pe frontul de sud luptau în cadrul Grupului Vest

Batalioanele 4 ale Regimentelor 19 şi 59 Infanterie, întărite cu două baterii de artilerie, având sector de

apărare de 120 km pe Dunăre între Jiu şi Olt; Regimentul 2 Călăraşi aflat în Brigada 1 Călăraşi a Diviziei 1

Cavalerie a fost adus la Grupul Olt (Corpul 1 Armată comandat de generalul Popovici); Grupului Central cu

Subgrupul Alexandria, între Islaz şi Vedea, pe 80 km avea 8 batalioane, între care şi Batalionul de Miliţii Olt,

care a participat la Manevra de la Flămânda, între 18-20 septembrie/1-3 octombrie 1916, apoi a primit ordin să

revină la vechea misiune de apărare a Dunării între gura Oltului şi a Vedei, alături de Divizia 18 Infanterie.

Aflat iniţial în rezerva Armatei a 1-a, Regimentul 43 Infanterie a fost adus în valea Jiului imediat ce Armata 1

a fost respinsă de pe frontieră la 3 septembrie 1916. 142 Colectiv: România în anii Primului Război Mondial, ed. Militară, Bucureşti, 1987, pag. 304-306



Brigada 31 Infanterie colonel Scărlătescu, cu 8½ batalioane.

*

Turtucaia a capitulat la 25 august şi Comandamentul Suprem în loc să considere

acest fapt un insucces tactic al Armatei de Dobrogea a intrat în derută şi, sub inspiraţia

generalului Alexeev, şeful de stat major al armatei ruseşti, la 27 august a dat următorul

ordin: ... în urma căderii Turtucaiei şi

a întăririlor primite de inamic,

ofensiva generală în Transilvania se

amână deocamdată până la noi

dispoziţiuni. Armatele 1, 2 şi de Nord

se vor întări cât mai puternic pe

poziţiile ocupate, executând o

cercetare activă spre inamic înaintea

liniei de siguranţă hotărâtă prin

ordinul de operaţii nr. 1.

Acest ordin a fost completat la

29 august cu un nou ordin care

prevedea că Armatele 1, 2 şi de Nord

să rămână în defensivă (...)143

. S-a

oprit ofensiva din Transilvania tocmai

în timpul când înaintam victorioşi şi

când inamicul nu putea opune decât

aproximativ 4 divizii de Infanterie şi 2

de cavalerie contra 16 divizii de

Infanterie şi 2 divizii de cavalerie

române144

.

A fost schimbat Planul de

campanie: Marele Cartier General a

luat forţele disponibile de pe frontul

din Transilvania145

şi le-a dus în Dobrogea; cu forţele din Dobrogea a format Armata de

Dobrogea sub comanda generalului rus Zaioncicovski, iar Armata de Dunăre a devenit

Armata 3; la 25 august a numit pe generalul Averescu la comanda Armatei 3, iar în locul

său, la comanda Armatei 2 a numit pe generalul Crăiniceanu.

La 27 august generalul Averescu a înaintat Marelui Cartier General un memoriu

prin care cerea părăsirea proiectului de campanie iniţial şi propunea defensivă în

Transilvania pentru că inamicul n-avea acolo forţele concentrate şi ofensivă la sud pentru

că acolo inamicul era ameninţător.

Comandamentul Suprem şi Ministerul au fost de acord şi au cerut Regelui să facă

un Consiliu de Războiu, care a avut loc la 2 septembrie.

Averescu a reluat ideile din Memoriu, dar generalul Prezan a cerut să se menţină

planul iniţial, căci înfrângerea de la Turtucaia nu influenţa Planul de campanie, ci numai

moralul armatei, nu capacitatea ei combativă. Consiliul a decis, totuşi, defensiva în

Transilvania şi ofensiva în sud, iar Averescu a fost numit comandant al Grupului de

143 Lt. col. Bădescu, op. cit. pag. 60-61 144 Lt. col. Bădescu, op. cit. pag. 128 145 Lt. col. Bădescu, op. cit. pag. 119: Divizia 5 Infanterie de la Armata 2 ajunge la Medgidia pe 28 august; Divizia 2 Infanterie de la Armata 1 ajunge la Medgidia la 30 august; Divizia 12 Infanterie ajunge la Mircea Vodă la 1 septembrie; Divizia 14 Infanterie refăcută ajunge la Mircea Vodă la 3 septembrie.

Generalul Ion Anastasiu...



Armate Sud146

pentru a executa o manevră

cunoscută sub numele de Manevra de la

Flămânda.

Manevra cu un Grup format din 6 divizii

(9, 10, 16, 18, 21, 22, 1 Cv) comandată de

generalul Averescu a avut loc în zona localităţii

Flămânda, zonă lipsită de comunicaţie, iar în timp

de ploaie era inundabilă, apa ajungând la 40-60

cm, fapt ce a dus la eşec: după ce a creat un cap de

pod de 20 km în care au intrat două divizii (10 şi

21 Infanterie), la 19 septembrie s-a suspendat

acţiunea din cauza ploii care a inundat zona. La

eşecul manevrei a contribuit şi neintervenţia

Corpului rus din Dobrogea.

Nu era necesar să ne cramponăm de acest

punct nevralgic – Turtucaia – a cărei pierdere nu

influenţa cu nimic soarta războiului, care se

hotăra la Nord de Carpaţi147

.

Trupele chemate la manevra de la

Flămânda au fost trimise apoi pe frontul din

Carpaţi (la Armata 2 au fost trimise pe

rând Diviziile 21, 22, 10, 16 şi 12 Infanterie), unde inamicul câştigase bătălia de la Braşov.

Pentru acoperirea Dunării au rămas Diviziile 20 şi 18 Infanterie şi Divizia 1 Cavalerie.

Eşecul acestei manevre a determinat înfrângerea pe frontul din Transilvania, fiindcă pe

perioada suspendării acţiunilor trupelor noastre inamicul a avut timpul necesar aducerii

trupelor de pe alte fronturi, cu care a reluat ofensiva.

Continuarea ofensivei trupelor noastre în Transilvania când inamicul avea puţine

forţe acolo, ar fi ajutat şi ofensiva rusă din Carpaţii Bucovinei, fapt recunoscut de

generalul Ludendorf: Dacă România ar fi urmărit marşul lor înainte în Transilvania, nu

numai grupul Arhiducelui Carol ar fi fost complet învăluit, dar drumul pentru a merge

către inima Ungariei şi contra comunicaţiilor noastre cu Peninsula Balcanică ar fi fost

liber, iar noi am fi fost învinşi148

.

*

Luarea unor divizii de pe frontul din Transilvania pentru a fi duse la Dunăre a

slăbit acest front, iar inamicul a echilibrat, apoi a depăşit numeric şi calitativ trupele

noastre, apoi a trecut la ofensivă. Rezistenţa deosebită opusă de trupele române pe calea

cea mai scurtă spre capitală a determinat comandamentul german să caute o cale mai

îndepărtată, dar mai accesibilă pentru traversarea munţilor şi a ales ca zonă de forţare a

Carpaţilor zona dintre Olt şi Jiu, care-i oferea avantaje şi la care comandamentul român nu

se aştepta149

.

La Jiu nu se cunoştea ce forţe are inamicul în faţa trupelor noastre, dar se

simţea puternica presiune care a obligat trupele noastre să se retragă în zilele de 11,

146 Grupul avea în compunere : Armata 3 română, general Văitoianu, cu 5 divizii de infanterie române (10, 16, 18, 21, 22) şi Divizia 1 Cavalerie; Armata de Dobrogea, general Zaioncicovski, cu 6 divizii de infanterie română (2, 5, 9, 12, 15, 19), o brigadă de călăraşi română, două divizii de infanterie rusă (61, 115), Divizia de Infanterie sârbă şi Divizia 3 Cavalerie rusă. 147Lt. col. Bădescu Radu, op. cit. pag. 107

148 Lt. col. Bădescu, op. cit., p. 130 149

Lt. col. Bădescu, op. cit., p. 130

...şi volumul său memorialistic



12 şi 13 octombrie, ca urmare a operaţiunii hotărâte de eşalonul superior, însă

retragerea era determinată în acelaşi timp de superioritatea numerică a inamicului, a

artileriei şi mitralierelor sale şi a moralului lor ridicat, faţă de al trupelor noastre

lipsite de artilerie grea, care să susţină poziţiile noastre, iar terenul era complet

nefavorabil, în retragerea de la nord spre sud terenul dominant fiind al inamicului.

Armata I-a şi Marele Cartier General adoptaseră un sistem foarte curios şi cu

desăvârşire păgubitor operaţiunilor, acela de a nu crede în informaţiile ce veneau de la

faţa locului şi a lua de bune pe acelea ce veneau de pe alte fronturi, ori culese direct dar

necontrolate, sau deducţiuni fără nici o bază de plecare150

.

La 11 octombrie generalul Culcer a fost înlocuit la comanda Armatei I-a cu

generalul Dragalina, iar şeful de stat major al armatei, generalul Lupescu a fost înlocuit cu

locotenent colonelul Găvănescu, fost subşef de stat major al Armatei I-a. Generalul

Cocorăscu, comandantul Diviziei XI, înlocuit în baza aceloraşi ordine, trebuia să plece cu

toate serviciile şi cu statul major al Diviziei XI la Piteşti pentru a organiza divizia cu alte

trupe, ca rezervă specială a Marelui Cartier General. Comandant al Brigăzii 22 Infanterie,

în locul colonelului Atanasiu, a fost numit colonelul Obogeanu, comandantul

Regimentului 41 Infanterie. Din acel moment trupele care au format Divizia XI primesc

denumirea Grupul Jiu, având comandant pe colonelul Atanasiu.

Grupul Jiu împreună cu grupul Cerna formau Divizia I, cartierul acesteia fiind la

Filiaşi sub comanda colonelului Dumitru Sava. Grupul Cerna era deranjat de inamic numai

demonstrativ, iar Grupul Jiu era atacat întruna de mai bine de 10 zile. Aceste grupuri nu au

fost puse efectiv sub aceeaşi comandă operativă.

În ziua de 11 octombrie, prin ploaie şi ceaţă, inamicul surprinde detaşamentul

Homoriceanu (un regiment de infanterie, o baterie de artilerie 63 mm şi cicliştii ataşaţi) la

Vaideei; surprinsă, infanteria se retrage în neregulă şi poziţia artileriei noastre este

ameninţată a fi capturată, dar se retrage baterie cu baterie, sprijinindu-se reciproc şi se

pierde numai un obuzier de 105 mm.

La 12 octombrie a venit la Horez, la postul de comandă al grupului, generalul

Dragalina, însoţit de locotenenţii colonei Dumitrescu şi Miltiade. Colonelul Cocorăscu a

dispus şefului de stat major al diviziei, colonelul Mărculescu, să prezinte situaţia Diviziei

XI şi a forţelor inamice cu care lupta: Divizia XI bavareză, o brigadă austriacă alpină, 7

batalioane de mineri de la minele din Petroşani şi împrejurimi, artilerie numeroasă; în

afluire era o divizie de cavalerie şi unităţi de ciclişti.

Generalul Dragalina avea însă informaţii de la agenţii de la Cerna că inamicul ar

avea cel mult o brigadă mixtă. Inamicul însă capturase Detaşamentul de la Vaideei, bateria

căpitanului Glatz, bagajele şi caii comandantului Regimentului 21 Artilerie aflat la Schela

şi tăiase liniile telefonice cu postul de comandă. Generalul a ordonat comandantului

Diviziei XI să plece cu statul său major, iar colonelul Anastasiu să ia comanda diviziei şi

să opună rezistenţă absolută, apoi a plecat în defileu să inspecteze frontul, căci nu ştia

unde şi cum este, deşi şeful de stat major al diviziei i-a atras atenţia asupra pericolului la

care se expune.

Colonelul Cocorăscu a mers să pregătească plecarea la Piteşti, colonelul

Mărculescu a pregătit serviciile şi a plecat la Târgu Jiu, dar a revenit la Horez şi a

continuat să îndeplinească serviciul de stat major, la cererea colonelului Anastasiu.

Colonelul Mărculescu împreună cu căpitanul Diamandi au luat legătura cu Armata

I-a prin locotenentul colonel Găvănescu, căruia i-au expus situaţia diviziei, pe care le-o

150 General Ion Anastasiu: Op. cit. pag. 5.



comunicase de la Horez151

colonelul Cocorăscu înainte de a pleca, precum şi ordinul

generalului Dragalina.

Colonelul Găvănescu a pus în vedere colonelului Mărculescu următoarele

dispoziţiuni: „dacă divizia este atacată puternic de forţe superioare, să se retragă

luptând pe linia Schela-Bumbeşti, acolo să încerce o rezistenţă tenace şi să moară toţi

pe poziţie. În caz când linia Schela-Bumbeşti este pierdută, trupele să cedeze

retrăgându-se pas cu pas, pe întuneric, spre Horez (Vâlcea)-Valea Luncavăţului-nord

Drăgăşani, Copăcioasa-Cărbuneşti-Horezani şi nord Drăgăşani. Armata nu poate trimite

nici o trupă ajutor152

.

Colonelul Mărculescu a comunicat generalului Cocorăscu ordinul de retragere

aşa cum l-a primit la telefon, după care s-a dus să îndrepte trupele spre Copăcioasa,

întrucât linia Schela-Horez căzuse demult. La înapoierea la Târgu Jiu a găsit la poşta din

oraş pe locotenentul colonel Dumitrescu, şeful de stat major al Diviziei I-a, care a spus

să comunice generalului Cocorăscu că Armata I-a nu a dat ordin de retragere. Autorul precizează că la comunicarea ordinului de retragere a fost de faţă

căpitanul Diamandi. Auzind tăgăduirea ordinului de retragere, el a exclamat: iau de piept

şi pe Dumnezeu dacă îndrăzneşte cineva să zică că Armata I-a n-a comunicat ordinul de

retragere colonelului Mărculescu, deoarece am fost martor la convorbirea sa la telefon cu

locotenentul colonel Găvănescu.

Colonelul Mărculescu a chemat Armata la telefon, a comunicat situaţia frontului şi

că a transmis ordinul de retragere aşa cum l-a primit, dar pe front a găsit poziţia Schela-

Horez căzută. Locotenentul colonel Găvănescu a replicat: N-am ştiut că poziţia Schela-

Horez este căzută, daţi atunci ordin ca să reziste pe poziţiile pe care se găsesc trupele, să

nu dea un pas înapoi. Vă vor sosi ajutoare de la Cerna, pe care să le întrebuinţaţi conform

situaţiei tactice.

Prin ordinul nr. 696/11 octombrie 1916 urmat de Ordinul Cifrat Nr. 700, ambele

semnate de şeful de stat major, locotenent colonel Găvănescu, Armata I-a confirmă în

scris ordinul de retragere pe două coloane a trupelor Grupului Jiu (Divizia XI) pe cele

două direcţii comunicate şi telefonic. Ordinele şi rapoartele (verbale şi scrise) au fost

ataşate dosarului operativ al zilei de 12.10.1916.

Autorul precizează din nou că la comanda Grupului Jiu era generalul Cocorăscu,

căruia generalul Dragalina, rănit, i-a ordonat să rămână şi rămăsese la Jiu. Colonelul

Mărculescu îi transmisese ordinul de retragere dat de Armata I-a şi primise de la generalul

Cocorăscu însărcinarea de a îndrepta trupele în cele două direcţii indicate de Armată.

151 Prezentăm detalii corespunzătoare anului 1916 despre localităţile gorjene nominalizate în text, cf. Rumänien, Kleines witschaftspolitisches Adreßbuch, I. Band, Kleine Walachei, Herausgegeben im Auftrage der Militärverwaltung in Rumänien, verlag und Druckerei Germania, Berlin, 1 Januar 1917 (Cărticică politico-economică, Partea I, Oltenia, publicată în numele administraţiei militare din România, tipărită şi publicată în Germania, la Berlin, 1 ianuarie, 1917): Arcani: 407 locuitori, 3 sate: Arcani, Câmpu Fomii, Sănăteşti; Baia de Aramă: 2.000 locuitori, gară c.f., telefon, telegraf; Bircii: sat în comuna Bengeşti; Brădiceni: 315 locuitori, 5 sate: Brădiceni, Broasca, Drăgeşti, Frânceşti, Gureni; Bumbeşti-Jiu: 1850 locuitori, 2 sate: Bumbeşti-Jiu, Bârleşti; Cărbuneşti: 1014 locuitori, 4 sate: Cărbuneşti, Cionteşti, Duţeşti, Tupşanu; avea gară c.f., poştă telegraf; Copăcioasa: 355 locuitori, 3 sate: Copăcioasa, Pişteştii din Deal, Ceratu; Curtişoara: sat în comuna Câineni; Dobriţa: 475 locuitori, 2 sate: Suseni, Dobriţa; Frăteşti: sat în comuna Leleşti; Hurezani: (în text: Horezani) 400 locuitori, 2 sate: Hurezanii de Sus, Pegeni; Preajba Mică, sat în comuna Petreşti-Vărsături; Rasova: sat în comuna Băleşti; Raşoviţa, sat în comuna Stroeşti; Sâmbotin: 382 locuitori, 3 sate: Porcenii-Birnici, Porcenii-Moşneni, Sâmbotin; Runcu: 319 locuitori,2 sate: Răchitele, Runcu; Schela: comună cu 880 locuitori, 5 sate: Arsuri, Horezu, Pajiştile, Rugi şi Schela: Stăneşti:1468 locuitori, 4 sate: Alexieni, Căleşti, Cernadia, Stăneşti; Suseni: sat în comuna Dobiţa; Şofroceni: sat în comuna Câineni; Târgu Jiu: 8260 locuitori, gară c.f., poştă, telefon, telegraf; Turcineşti: 1.100 locuitori, 2 sate: Cartiu, Turcineşti; Vădeni: 1538 locuitori, 3 sate: Preajba Mare, Siseşti, Vădeni; Vălari: 1960 locuitori, 4 sate: Curpenelu, Curpenu, Vaideei, Vălari. 152 General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 13. În nota de subsol subliniază că ordinul de retragere a fost dat de locotenentul colonel Găvănescu.



Colonelul Anastasiu era comandantul Grupului Jiu, deci subordonat. Nu i se poate atribui

acestuia ordinul de retragere din iniţiativa sa153

.

Ordinul era în acord cu planul generalului de a opri Grupul Jiu pe o poziţie mai

tare (dacă tare înseamnă crâmpeie de şanţuri Schela-Bumbeşti) pe care să reziste, în timp

ce Detaşamentul Cerna să atace inamicul din flanc şi spate. Aceasta fusese ideea

generalului Culcer, pe care şi-a însuşit-o şi generalul Dragalina.

Autorul apreciază că greşeala Armatei a I-a era aceea că necunoscând situaţia

trupelor de la Jiu şi superioritatea inamicului, credea în posibilitatea unei rezistenţe pe o

poziţie pe care se retrăgeau trupele cu inamicul în spate, poziţie neîntărită şi care nu se

putea întări în prezenţa inamicului. Ca dovadă: se indica o poziţie pe care trupele o

părăsiseră de dimineaţă, iar forţele inamice erau apreciate la o brigadă mixtă, în realitate

fiind de 4 ori mai mari.

Ordinul de retragere a fost comunicat personal şi verbal colonelului

Anastasiu de către generalul Cocorăscu în ziua de 12 octombrie, în prezenţa

colonelului Paşalega, colonelului Petroianu, căpitanului Tătărăscu şi

sublocotenentului Şerbănescu, pe şosea, lângă ferma Gârleşteanu, spunând că e

ordinul Armatei şi se va primi şi ordin scris. Ordinul scris a şi fost îndată predat

Grupului Jiu, ordin ce confirma întru totul ordinul verbal. Demoralizarea şi dezinformarea l-au împiedicat pe generalul Dragalina să-şi dea

seama că de la data când el era pe Jiu, situaţia devenise de la gravă la disperată.

Ordinul de retragere a trupelor de la Jiu a fost dat de locotenent colonelul

Găvănescu, întărit de generalul Dragalina, confirmat în scris colonelului Anastasiu

de generalul Cocorăscu, care a şi dispus începutul executării acestui ordin, după care

a predat comanda colonelului Anastasiu şi a plecat la Târgu Jiu, apoi la Piteşti.

Sunt prezentate alte documente care prezintă situaţia gravă în care se aflau trupele

noastre în ziua de 12 octombrie, când Generalul Dragalina a spus că din Înalt Ordin

dă comanda Grupului colonelului Atanasiu, de a cărei bună reputaţie este

încredinţat, iar generalul Cocorăscu va pleca imediat la Piteşti să organizeze cu alte trupe

Divizia XI.

Colonelul Atanasiu nu cunoştea întreaga situaţie generală a trupelor sale şi a făcut

apel la generalul Cocorăscu să rămână pentru a descurca lucrurile, căci Detaşamentele

Homoriceanu, Truşculescu, Brigada Jipa erau în subordinea sa, şi colonelul Anastasiu nu

cunoştea misiunile lor, ordinele primite şi rapoartele ce au făcut, dar generalul a plecat cu

automobilul în defileu să ceară aprobare comandantului armatei.

Autorul critică hotărârea de a rezista cu trupe epuizate fizic şi moral împotriva

unui adversar ale cărui forţe nu se cunoşteau, pe linia Schela-Bumbeşti, care nu era

organizată genistic: A se rezista tenace pe linia Schela-Bumbeşti şi să moară toţi pe

poziţie, dar înapoi să nu dea nici un pas154

. Ce sublim sacrificiu ordonat de la distanţă

(Craiova), moartea tuturor ca să nu mai rămână decât şeful de stat major al Armatei I-a.

(...) Rezistenţe de acest fel se cer şi se pot efectua, însă nevoia trebuie văzută şi simţită la

faţa locului şi de trupe, în acelaşi timp le trebuie puse la îndemână şi oarecare mijloace,

iarăşi vizibile: o linie tare, spre a nu muri stupid şi o trupă de întărire morală, care să dea

posibilitatea reconstituirii unităţilor, a intrării lor în ordine, a ocupării poziţiei, însă

Armata anunţase Grupul că nu poate trimite nici o trupă în ajutor.

Generalul Dragalina era în imposibilitate de a cunoaşte situaţia frontului şi în timp

ce el se afla la Jiu, situaţia trecuse de la gravă la disperată.

153General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 14

154 General Ion Anastasiu, op. cit. p. 19



*

Învinuirile ce i se aduceau generalului Anastasiu trebuiau să acopere ordinul de

retragere dat de locotenentul colonel Găvănescu, şef de stat major al Armatei. Ordinul nr.

696/11 octombrie 1916 al Armatei a 1-a, urmat de Ordinul telegrafic cifrat nr. 700, ambele

semnate de şeful de stat major, locotenentul colonel Găvănescu, confirmă şi în scris

Ordinul de retragere pe două coloane a trupelor de la Jiu (Divizia XI) pe cele două direcţii,

comunicat verbal la telefon. Aceste ordine scrise şi verbale au fost ataşate Dosarului

operativ din ziua de 12.XI. 1916.

La faţa locului se afla generalul Cocorăscu, care a primit ordin de la generalul

Dragalina, care era rănit, să rămână şi rămăsese la Jiu, dar colonelul Mărculescu îi

transmisese ordinul de retragere de la Armata 1-a, primise de la generalul Cocorăscu

însărcinarea de a îndrepta trupele pe cele două direcţii indicate de Armata 1-a şi începuse

executarea. Colonelul Ion Anastasiu era comandantul Grupului Jiu, deci în subordine.

Colonelul Mărculescu, ofiţer cult şi de caracter, şi căpitanul Diamandescu,

ofiţer de mare valoare morală, confirmă că retragerea colonelului Anastasiu nu a fost

făcută din iniţiativa sa.

Un alt document referitor la aceleaşi evenimente este cel al colonelului Petroianu,

comandantul Regimentului 21 Artilerie, care arată că în noaptea de 11/12 octombrie a avut

loc surprinderea şi capturarea Detaşamentului locotenent colonel Homoriceanu la Vaideei,

ceea ce a determinat retragerea precipitată la 12 octombrie prin Schela şi Horez spre

Turcineşti. Nu se ştia unde se află maiorul Truşculescu, care plecase la 10 octombrie de la

Muncelul Mic şi trebuia să fie la vest de Detaşamentul Homoriceanu, pe dreapta Jiului.

Pe stânga Jiului, generalul Dragalina a fost rănit în defileu. La ora 5 p.m. se afla la

primăria Vădeni cu colonelul Anastasiu, comandantul brigăzii, când a venit generalul

Cocorăscu şi a comunicat cele întâmplate în defileu, după care a predat colonelului

Anastasiu un plic în care era Ordinul Operativ al Diviziei, în care se prescria retragerea

spre Olt. Generalul a şi dat el însuşi ordin trupelor să se adune împrejurul Târgu Jiului.

Nu se ştia nimic de detaşamentul maior Truşculescu. Inamicul a rămas la Schela-Horez-

Cartiu.

Alt document din 12 octombrie 1916 arată că, Colonelul Atanasiu a fost chemat în

noaptea de 11 octombrie la telefon şi i s-a comunicat că în dimineaţa de 12 octombrie ora

7,00 să se prezinte la Horez, la postul de comandă al diviziei. A fost la ora 7 la divizie,

unde pe la ora 8,30 a sosit acolo generalul Dragalina şi generalul Cocorăscu.

Generalul Dragalina a spus că din acel moment a preluat comanda Armatei 1-a şi

cere să-i expunem situaţia frontului nostru. A fost expusă de şeful de stat major al diviziei,

de comandantul artileriei, colonelul Paşalega, de colonelul Anastasiu – aceea lăsată în

seara de 11 octombrie.

Generalul Dragalina a spus că, într-adevăr, situaţia este grea, dar nu disperată,

că trebuie rezistat energic pe poziţiile noastre şi că nu avem voie să dăm un pas îndărăt.

Rezumând cele de mai sus, ordinul de retragere a fost dat de către

locotenentul colonel Găvănescu, întărit de generalul Dragalina şi confirmat în scris

colonelului Anastasiu de către generalul Cocorăscu, care a plecat la Târgu Jiu, apoi

la Piteşti.

La comandantul suprem a ajuns minciuna că ordinul de retragere a fost dat de

colonelul Anastasiu, fapt pe care M.S. Regele i l-a reproşat acestuia la audienţa din 7 iunie

1917:

-Ai dat ordin de retragere a trupelor de la Jiu, când era ordin să stea pe loc? -Aceasta e o minciună, răspunde ofiţerul.



Regele mai spune că a văzut ordinul, iar ofiţerul răspunde indignat:

-Afirm categoric că nu am dat asemenea ordin, să mi se arate acel ordin”, la

care M.S. Regele a răspuns că nu a văzut acel ordin, dar aşa i s-a spus155

.

*

În seara de 11 noiembrie s-a constituit Detaşamentul Dejoianu, la Cerna, compus

din Batalioanele 3 şi 4 ale Regimentului 1 Infanterie, Batalionul 2 din Regimentul 17

Infanterie, Batalionul 4 din Regimentul 43 Infanterie, două baterii de artilerie (una din

Regimentul 1 Artilerie şi una din Regimentul 21 Artilerie) şi escadronul 3 din

Regimentul 2 Călăraşi.

Cei ce au ordonat constituirea Detaşamentului – scrie autorul – trebuia să-i fi spus

colonelului Dejoianu ce misiune are, unde este inamicul, unde se află flancul şi spatele

acestuia, iar dacă nu i s-a spus, a fost o mare greşeală din partea comandantului care l-a

trimis. Dacă acestea nu i-au fost date, trebuia să le caute.

La 12 octombrie Grupul Jiu a fost înştiinţat că Detaşamentul locotenent colonel

Dejoianu se află în marş pentru îndeplinirea misiunii: atacarea spatelui şi a flancului drept

inamic aflat la Dobriţa.

La 13 octombrie Detaşamentul ajunge la Peştişani la ora 7 dimineaţa şi trupa intră

în cantonament; la orele 16.00 comandanţii sunt adunaţi şi li se citeşte ordinul generalului

Culcer: În caz de presiune din partea inamicului şi forţaţi la retragere, trupele să ia

direcţia spre Olt către Drăgăşani, unde se va trece Oltul. La ora 20 Detaşamentul se pune

în mişcare spre Brădiceni, ajunge la ora 22.30 şi intră în cantonament iar comandanţii

primesc ordinul pentru a doua zi. Detaşamentul venise în marş forţat pentru a opera

concomitent cu Grupul Jiu.

În seara de 13 octombrie, ora 20.00 Detaşamentul Dejoianu porneşte în marş spre

Brădiceni şi ajunge la 22.30, trupa intră în cantonament, iar comandanţii primesc ordinul

pentru ziua de 14 octombrie. Deci, ordinul dat de Grupul Jiu pentru 14 octombrie a fost

primit de Dejoianu prin colonelul Dumitrescu şi opera concomitent cu Grupul, căci

Detaşamentul se adusese în marş forţat pentru a ataca odată cu Grupul Jiu.

La 14 octombrie, ora 7.00 dimineaţa, Dejoianu porneşte în marş în direcţia

Raşoviţa-Raşova spre a-şi deschide drum spre Târgu Jiu; de la patrulele de cercetare află

că inamicul ocupă această regiune, călare pe şoseaua Raşoviţa-Arcani şi pădurea sud

Raşoviţa, face planul şi atacă frontal cu două companii din Regimentul 43 Infanterie

aflate sub comanda căpitanului Greceanu şi cu două companii din Regimentul 31

Infanterie comandate de căpitanul Urziceanu. Batalionul căpitan Bădescu din Regimentul

58 infanterie atacă din sud, iar un batalion din Regimentul 17 Infanterie şi două baterii,

rămân în rezervă în pădurea NE satul Arcani.

Până la ora 12.00 se fac pregătiri şi nu are loc nici o acţiune. La 12.00 se aduce

batalionul de la Arcani, iar la ora 1.30 aflând că o coloană inamică se îndreaptă spre Târgu

Jiu, locotenentul colonel Dejoianu ordonă locotenentului Iacob să meargă la Târgu Jiu pe

drumul Stroieşti-pădure-Raşoviţa-Ursăţei cu compania 12 din Regimenmtul 17 Infanterie

şi cu două plutoane din compania 9, sub comanda căpitanului Morţun.

Detaşamentul ajunge la Stroieşti la ora 3.30 însoţit de o călăuză şi află de la

patrule că Raşoviţa e ocupată de inamic, iar la sud de localitaate este batalionul căpitan

Bădescu din Regimentul 58 Infanterie. În înţelegere cu acesta, atacă şi la orele 6 seara, pe

întuneric, cuceresc Raşoviţa.

Restul trupelor detaşamentului Dejoianu rămân în noaptea de 14/15

155 General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 21



octombrie în Arcani, inamicul retrăgându-se spre nord156

.

Examinând operaţiunea Detaşamentului Dejoianu în aceste zile, rezultă că: a

executat marşul ca în timp de pace, cu avangardă care precede doar coloana; dacă i-a fost

sau nu indicat flancul drept inamic, nu foloseşte escadronul avut la dispoziţie pentru a

recunoaşte inamicul, fapt pentru care marşul său se execută, din 13 octombrie, paralel cu

poziţia inamicului; flancgarda sa este aproape jumătate din efectivul Detaşamentului, cu

artilerie, fără a şti unde este şi ce intenţie are inamicul.

În loc să atace inamicul de flanc, a luat măsuri să se apere el de un atac

inamic; formaţia sa de marş nu putea executa misiunea primită: pentru a se lega cu Grupul

Jiu, locotenent colonelul Dejoianu trebuia să ia contact cu comandantul Grupului Jiu şi să

nu se încurce în nici o altă acţiune, doar să cadă în flancul şi spatele inamicului, aşa cum

avea ordin de la Armata I-a, care-l trimisese şi de la Grupul Jiu, cu care concura în lupta

din ziua de 14 octombrie.

În ziua de 14 octombrie 1916, la orele 4 p.m., când Grupul Jiu terminase lupta şi

obţinuse victoria contra duşmanului, Detaşamentul Dejoianu nu intrase în acţiune, iar

inamicul era încă neclintit pe frontul său.

Din rapoartele unităţilor locotenent colonelului Dejoianu rezultă clar şi precis că

în ziua de 14 octombrie 1916 acest Detaşament nu a concurat cu Grupul Jiu la lupta

acestuia, care a dus singur greul acţiunii, obţinând victoria de a doua zi:

-Din ordinul nr. 138/14.10.1916, ora 7¼, dat de căpitanul Bădescu, comandantul

batalionului 3 din Regimentul 58 Infanterie, la dealul Ursăţei sublocotenentului

Vulpescu157

rezultă că la ora când Grupul Jiu începuse lupta, la Detaşamentul Dejoianu nu

se dă nici o luptă şi nici la ora 10¼, ca şi din ordinul nr. 139 pe care-l dă sublocotenentului

Vulpescu158

.

-În ziua de 14 octombrie, la ora 10¼ nu se da nici o luptă pe frontul

Detaşamentului Dejoianu şi totul se învârtea în direcţia Raşova, care nici acum nu se ştia

dacă e sau nu ocupată de inamic.

-La 15 octombrie căpitanul H. Bădescu, raporta că batalionul său se găseşte pe

poziţie la nord de Giuvala şi că locotenentul Gună, care a avut în timpul marşului

însărcinarea de flancgardă pe dreapta, din proprie iniţiativă s-a îndreptat spre satul Stăneşti

şi a surprins resturi dintr-o companie inamică, peste 100 de oameni, pe care i-a făcut

prizonieri şi i-a înaintat diviziei. Din acest raport nu rezultă nici o luptă, ci faptul că

inamicul a părăsit localităţile pe care le ocupase şi oamenii săi rămaşi în urmă, de bună

voie au rămas prizonieri şi au fost trimişi la Târgu Jiu, fiindcă erau găsiţi pe câmpul de

luptă al Grupului Jiu.

Concluzia autorului se impune: în ziua de 14 octombrie 1916 Detaşamentul

Dejoianu culege ca prizonieri oamenii uitaţi de inamic prin satele ocupate. Prin nimic

locotenent colonelul Dejoianu nu a contribuit la această victorie. Generalul Culcer scrie

159: Iată unde trebuie căutate minciunile şi perfidiile. În

clica de ofiţeri care în tot timpul au căutat să se sprijine pe asemenea mijloace pentru

gloria personală, înaintări şi onoruri160

.

Colonelul Anastasiu crede că motivul pentru care locotenent colonelul Dumitrescu

a trecut la defăimarea lui şi a Grupului Jiu se datorează faptului că l-a invitat să părăsească

156General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 63-64 157 Porniţi imediat spre satul Raşoviţa. În caz că nu este ocupat de forţe inamice, puneţi stăpânire pe el. 158Ocupaţi poziţie pe culmea dealului la est de Raşoviţa. 159Generalul I. Culcer: Broşura Din crimele Marelui nostru război, apărută la Cluj în 1927

160 General Ion Anastasiu, op. cit., p. 40



şedinţa de consiliu fiindcă a avut o atitudine necuviincioasă faţă de colonelul Mărculescu,

nu-şi da seama unde se găseşte şi nu avea nici-o calitate să participe la această şedinţă161

.

Chestiunea victoriei de la Jiu a fost prilej de dovezi de completă lipsă de caracter

la unii din ofiţerii noştri, care au reuşit să-şi însuşească drepturile şi meritele altora,

precum şi de complicităţi anume câştigate cauzei lor. Ei au recurs la falsuri atât verbal cât

şi în scris, vinovăţia lor a fost dovedită şi a rămas nepedepsită. Legendele nu trebue create

pe minciuni162

.

La Iaşi, în 1917, într-o convorbire cu colonelul Petroianu, colonelul Găvănescu

spunea: Eu nu aveam continuu informaţiuni de la Dumitrescu prin telefon. Dumitrescu

mi-a spus că Anastasiu nu vrea să atace! Ce vrei mai lămurit. De altfel am şi raportat

atât generalului Prezan cât şi Prinţului că Anastasiu nu trebuie propus nici la înaintare,

nici la comandă de divizie, iar în noua ordine de bătaie vei vedea că e trecut la brigadă!! Între falsurile săvârşite este emiterea Ordinului nr. 25A din 14 octombrie 1916,

ordin care nu a fost dat nimănui şi nu a fost primit de nimeni. Ordinul arată că Grupul Jiu

va susţine acţiunea Detaşamentului Dejoianu. (...) Modul de acţiune al acestor forţe se

lasă la chibzuinţa colonelului Atanasiu. Ordinul nu e conform cu regulile în materie: nu

conţine date despre inamic, nici despre trupele proprii, nu se precizează ora începerii

acţiunii. Prin acest ordin se acredita ideea că Detaşamentul Dejoianu este cel important, iar

Grupul Jiu cel secundar.

Alt fals îl constituie emiterea ordinului nr. 27 din 14 octombrie 1916 (la 19

octombrie ordinele aveau nr. 3474) neparvenit nimănui, figurând în falsul carnet de ordine

de câmp doar cu semnătura falsului comandant de divizie.

În dosarul nr. 8 de la Marele Stat Major, la fila 277 este raportul nr. 63/16

octombrie 1916, pe hârtie cu antetul Diviziei 1-a către Armata 1-a, trimis de la Târgu Jiu şi

semnat de comandantul Diviziei, colonel Anastasiu, iar peste semnătură este pecetea

diviziei. Raportul a fost falsificat: primele două alineate au fost tăiate cu creion albastru,

iar la sfârşit a fost tăiat cu creion negru ultimul rând, în care era scris: Se anexează şi o

copie după ordinele date. De asemenea, a fost tăiată şi urmarea: Comandantul Diviziei I.

colonel Anastasiu. Este tăiată şi pecetea, iar pe verso a fost trecut: „Sectorul lt. col.

Coandă; II/18, II/71; 2 companii Reg. 5 vânăt. P. Sed. Comp, Reg. 41 Inf (P. Sed), ca trupă

de ruptură a frontului inamic în direcţia Sâmbotin şi ca trupă de manevră. Detaşamentul

Obogeanu format din III/59, III/43, I, II/41, 1/21 Ar., va opera între Sâmbotin-Arsuri”, etc.

S-a mers mai departe: pentru a şterge urmele adevărului în cele petrecute la Jiu în

14 octombrie 1916, tâlharii au sustras – de unde au putut – acte, ordine şi rapoarte date

şi înaintate în timpul luptei, dar nu le-au putut fura pe toate. La pag. 204 din acelaşi dosar

de la Marele Cartier General se află darea de seamă de la 18 octombrie în care însăşi

Armata 1 arată că Detaşamentul lt. col. Dejoianu (la 14 octombrie) e în marş pe direcţia

Dobriţa-Dealul Ştesura-Muncelul Mic.

Dovada că locotenent colonelul Găvănescu, şeful de stat major al Armatei a I-a, a

falsificat darea de seamă a Diviziei 1 Infanterie, semnată de colonelul Anastasiu se află în

dosarul cu acte personale al colonelului Petroianu Scarlat, comandantul Regimentului 21

Artilerie.

În martie 1936, când Atanasiu a găsit această dovadă, a reclamat ministrului

armatei, dar neprimind răspuns până la 27 martie, i-a scris ministrului acasă, iar ministrul

l-a întrebat la 5 iunie despre ce era vorba în reclamație, căci nu se găsește documentul.

161General Ion Anastasiu, op. cit.: detalii în nota de subsol de la pag. 53 162 Autorul arată că la o audienţă avută la rege, în anul 1917, a arătat că nu este adevărat că Ecaterina Teodoroiu ar fi luptat la Jiu, dar i s-a răspuns: Nu-i nimic, să aibă şi poporul nostru o eroină ca Jeana d'Arc.



Depunând o copie a reclamației la ofițerul de serviciu, cu adresa ministrului, după două

zile Atanasiu a fost chemat de ministru, care s-a declarat indignat și a promis că va da unor

generali să studieze cazul.

Autorul publică 14 anexe163

, copii ale rapoartelor de luptă trimise de căpitanul H.

Bădescu, comandantul batalionului 3 din Regimentul 58 Infanterie, în zilele de 14, 15 şi

16 octombrie, ale maiorului Truşculescu aflat pe dealul Ursăţei şi ale locotenentului

colonel Dejoianu aflat tot pe dealul Ursăţei, la podul de pe râul Sohodol, la Frăteşti,

Vădeni, Suseni şi Valari, apoi pune întrebarea: Atunci unde este atacul violent care s-ar fi

dat de trupele lt. col. Dejoianu, de care vorbesc „Calendarul Reginei Maria”[164] (opera

lt. col. Găvănescu) şi memoriile lui Al. Marghiloman? Arătă apoi în ce constă falsul şi cine

sunt falsificatorii care au furat meritele şi drepturile Grupului Jiu asupra victoriei de la

Jiu şi le-a oferit locotenentului colonel Dejoianu, care, primindu-le, a concurat la

săvârşirea acestui criminal act şi la foloasele trase dintr‟însul.

Pe baza documentelor autentice, confirmate şi de ordinele date de comandanţii

germani, autorul arată situaţia companiilor şi batalioanelor pe ore, în zilele de 13-14

octombrie.

Din rapoartele unităţilor din Detaşamentul Dejoianu rezultă clar şi precis că

în ziua de 14 octombrie acest detaşament nu a concurat cu Grupul Jiu în lupta

acestuia.

Într-un tablou comparativ, pe ore, arată lămurit că prin nimic Detaşamentul

Dejoianu nu a contribuit la victoria din 14 octombrie. Deci s-a făcut dovada furtului de

merit al Grupului Jiu de către locotenent colonelul Dejoianu în complicitate cu locotenent

colonelul Dumitrescu Constantin, care făcea pe şeful de stat major al Diviziei 1, şi cu

locotenent colonelul Găvănescu, şeful de stat major al Armatei I-a, care a falsificat Darea

de seamă a Diviziei 1 semnată de colonelul Atanasiu şi a indus în eroare Marele Cartier

General, iar prin Calendarul „Regina Maria” a înşelat opinia publică, atrăgând

recunoştinţa lumii româneşti şi recompense din partea comandantului suprem, Regele ţării,

asupra altora decât asupra celor cărora se cuveneau165

.

*

Autorul a precizat că filogermanii au făcut tot ce se poate pentru ca România să

piardă războiul. Am mai arătat că chiar unii ofiţeri superiori, au procedat la trădarea făţişă

(colonelul Sturza, locotenentul colonel Crăiniceanu ş.a.), iar alţii, politicieni devotaţi

Regelui Carol I, au rămas fideli politicii filogermane, cei mai cunoscuţi fiind Petre Carp şi

Alexandru Marghiloman166

, care scrie în Note politice volumul II: colonelul Anastasiu şi-a

părăsit poziţia, descoperind Târgu Jiu167

. Colonelul Anastasiu se întreabă: de la cine a

ajuns la acesta o asemenea informaţie?

163 Rapoartele sunt copiate după originalele din carnetul de campanie (...) care aparţine Muzeului militar. 164 Constantin Găvănescu a publicat 3 volume despre războiul din 1914-1916, perioadă în care România era neutră. Avea gradul de maior la data publicării primului volum împreună cu maiorul I. Manolescu, 1914-1915. RĂZBOIUL CEL MARE, general de brigadă în 1917; a publicat în Calendarul Regina Maria din ianuarie 1918 un text, despre participarea României la război în anii 1916-1917, reeditat în broşură de 60 de pagini, apoi mai dezvoltat, la 155 pagini, adăugând un capitol şi un set de hărţi. După război a însoţit pe ASR Prinţul Carol într-o călătorie în jurul lumii. Oficial, călătoria avea ca scop dezvoltarea relaţiilor României, la nivel înalt, cu alte ţări, dar se dorea ca prinţul să uite de relaţia cu fosta sa soţie Ioana (Zizi) Lambrino. Călătoria a durat 7 luni şi o zi, iar generalul Găvănescul (aşa semna acum) a publicat 7 volume cu note de călătorie, prezentând cu detalii protocolul cu care înaltele oficialităţi din ţările vizitate au primit pe oaspetele lor. 165General Ion Atanasiu, op. cit. pag. 25. 166 Lucian Boia: Germanofilii, ed. Humanitas, ediţia a III-a, Bucureşti, 2014. Autorul prezintă partide, politicieni, ziarişti, scriitori, istorici, academicieni şi universitari cu orientări şi atitudini filogermane. 167 Desigur, de la un filogerman militar, de tipul colonelului Al. Sturza, după ce a odonat retragerea de pe o

poziţie favorabilă apărării în munţi, a dat vina pe subalterni, apoi a mers mai departe cu trădarea, dezertând la

inamic. Vezi revista Magazin istoric, nr. 10 (67)/1972, articolul Chemarea a răsunat în zadar, pag. 56 şi urm.



Pe lângă sprijinul direct acordat inamicului s-a procedat la compromiterea şi

denigrarea ofiţerilor patrioţi, ca în cazul generalului Romulus Scărişoreanu sau colonelului

Ion Anastasiu, dar ei au avut tăria psihică de a rezista acuzaţiilor nedrepte şi de a se

dezvinovăţi pe bază de documente publicate după mai mulţi ani, arătând adevărul fără a

mai lovi în cei vinovaţi de nedreptăţile săvârşite; alţii însă n-au avut posibilitatea să facă

acest lucru şi asupra lor a căzut stigmatul ruşinii, aruncat de indivizi străini de interesul

naţional şi preocupaţi numai de asigurarea avantajelor pentru propria persoană168

; alteori

s-a mers până la lichidarea fizică a unor ofiţeri care ar fi putut demasca pe trădători: aşa a

procedat colonelul Al. Sturza, care a obţinut de la Curtea marţială execuţia ofiţerului

patriot subaltern, locotenentul Ciulei169

. La metodele de sprijinire a inamicului putem

adăuga mutările de trupe de pe un front pe altul, fără a avea o finalitate avantajoasă170

.

*

Revenim la locotenentul colonel Găvănescu, pentru a vedea ce rol a avut în luptele

de la Jiu. Armata a I-a avea ordinul de retragere în caz de presiune şi l-a comunicat

Detaşamentului Dejoianu, după cum îl comunicase şi Detaşamentului Jiu, însă şeful

statului major al Armatei a I-a, locotenentul colonel Găvănescu a tăgăduit că a comunicat

acest ordin, apoi a fost silit să recunoască faptul că a comunicat ordinul colonelului

Mărculescu, şeful de stat major al Grupului Jiu. Întreabă autorul: Atunci, nu este o infamie

a se atribui colonelului Anastasiu că a dat acest ordin? Sau că l-a dat colonelul

Mărculescu?

Atacul de flanc şi spate fusese anunţat de generalul Culcer, comandantul Armatei,

când a venit la Grupul Jiu la Buliga, în scopul stabilirii măsurilor necesare degajării

Grupului de presiunea inamicului şi de evitare a căderii oraşului Târgu Jiu în mâinile

acestuia. Acţiunea a fost cunoscută şi de generalul Dragalina, care a făcut-o cunoscută la

12 octombrie la Horez, la postul de comandă al Grupului Jiu, însă generalul Dragalina a

cerut Grupului rezistenţă pe poziţiile sale şi nu a vrut să creadă în imposibilitatea acestei

rezistenţe, deşi chiar acolo a aflat de capturarea Detaşamentului colonel Homoriceanu, a

pierderii bateriei căpitanului Glatz şi a dării peste cap a liniei ocupate de trupa colonelului

Obogeanu la Poiana lui Mihai şi drumul Neamţului, evenimente întâmplate chiar pe timpul

prezenţei lui la Horez.

168 Colonelul Gheorghe Rusescu la 3 august 1919 şi-a luat răspunderea ocupării capitalei inamicului cu un

minim de forţe din Brigada 4 Roşiori pe care o comanda (400 călăreţi), săvârşind un act de curaj rar întâlnit şi

contând numai pe efectul psihologic al actului său: a cerut guvernului ungar să dispună încetarea focului

(România în anii Primului Război Mondial, vol. 2, Ed. Militară, Bucureşti, 1987, pag. 680). În fruntea acestui

detaşament de 400 de călăreţi, cu două tunuri şi două grupuri de mitraliere, Rusescu întoarce frâul calului şi

porneşte în trapul cel mai mare spre Budapesta. (...) În Palatul Consiliului de Miniştrii guvernul ungar face

atent pe generalul român că în cazărmile din Budapesta sunt 3 regimente ungureşti cu 7000 de oameni, (...)

dar Rusescu, (...) scoate ceasornicul şi anunţă că, dacă peste un ceas tratativele nu se sfârşesc, artileria sa

începe bombardarea oraşului, conform cu ordinul ce i-a lăsat. Intimidat, guvernul maghiar cedează, (C.

Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-1919, vol. 2, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1989, pag. 464-465). Răsplata acestui mare erou n-a fost o decoraţie sau un monument, ci pedeapsa

pentru neexecutarea ordinului de a sta pe loc pentru a lăsa altora cinstea de a ocupa capitala inamicului,

posibilă după lupte înverşunate, cu mari pierderi de vieţi omeneşti din ambele tabere. 169

Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 60/2017 170 Marele Cartier General, la propunerea generalul Averescu, a luat divizii de pe frontul din Transilvania

pentru a le trece peste Dunăre şi înapoi, acordând astfel inamicului timpul necesar pentru a aduce trupe de pe

alte fronturi, cu care a reuşit să pătrundă prin trecătorile Carpaţilor sudici, mai ales pe la Jiu. Este de

notorietate ostilitatea generalului Averescu faţă de generalul Prezan, chiar faţă de rege şi de generalul francez

H. Berthelot, pe care, totuşi, l-a invitat la masă cu ocazia plecării acestuia din ţară, influenţat de soţia sa, care

era de origine franceză.



În dimineaţa zilei de 13 octombrie comandantul Grupului Jiu, însoţit de

comandantul artileriei Grupului şi de comandantul Regimentului 21 Artilerie, mergând la

ferma Gârleşteanu, au făcut recunoaşterea câmpului de luptă pe terenul Preajba – vest

Preajba – păduricea Preajba, etc., unde plănuiau operaţia de a doua zi, 14 octombrie, şi au

luat contact cu comandanţii de brigăzi de la care au putut afla şi identifica frontul

inamicului şi situaţia lui.

Inamicul se afla la Valari-Horez-Sâmbotin. În Turcineşti inamicul aşezase o

mitralieră în turla bisericii. Prin unele case inamicul se deda la băutură, căci se strânsese

recolta de prune şi se făcuse ţuica. În seara de 13 octombrie inamicul trimisese patrule

până la marginea oraşului Târgu Jiu.

La ora 14.00 a sosit de la Brădiceni locotenentul colonel Dumitrescu, şeful de stat

major al Diviziei 1 Infanterie, care a comunicat comandantului Grupului Jiu că Dejoianu a

sosit la Brădiceni în vederea acţiunii de colaborare cu Grupul Jiu, consecvent planului

generalului Culcer, însuşit şi de generalul Dragalina.

Cunoscând că nu este posibilă rezistenţa pe poziţie şi că retragerea Grupului Jiu ar

fi periclitat Grupul Cerna, care ar fi fost el întors de inamic, la consfătuire a fost adoptată

hotărârea colonelului Atanasiu, comandantul Grupului, de a trece la ofensivă – singura

salvare a întregii operaţiuni. La ora 15.00 au fost convocaţi la poşta din Târgu Jiu comandanţii artileriei

Grupului şi Regimentului 21 Artilerie şi, în cunoştinţă de cauză, a urmat consiliul asupra

procedurii de urmat pentru atacarea şi respingerea inamicului care ameninţa să ocupe

oraşul. La şedinţa de consiliu a participat şi locotenent colonelul Dumitrescu, împreună cu

care s-a stabilit ca a doua zi să se dea un atac general, pe tot frontul, de către grupul Jiu, iar

Detaşamentul Dejoianu să atace flancul şi spatele inamicului la Dobriţa, cum avea ordin

chiar de la Armată.

Şeful de stat major al Grupului Jiu, locotenent colonelul Mărculescu, pe baza

planului făcut, a redactat ordinul de operaţie a doua zi, prin care se hotărăşte în seara zilei

respective să execute o întoarcere ofensivă asupra inamicului, cu scopul de a-i sparge

frontul, combinând atacul de front al Grupului Jiu cu atacul din flanc şi spate cu

Detaşamentul ce urma să vină de la Cerna sub comanda locotenent colonelului Dejoianu;

ordinul s-a trimis trupelor pe front prin ofiţerii de stat major de la grup. Pentru că

locotenent colonelul Dumitrescu urma să se înapoieze la Brădiceni pentru a însoţi şi

conduce pe Dejoianu, i s-a dat lui Ordinul de Operaţii spre a-l înmâna Detaşamentului,

astfel ca operaţiunea să înceapă simultan.

Pe baza Ordinului de operaţie al Grupului Jiu, colonelul Paşalega, comandantul

artileriei grupului, a dat artileriei Ordinul nr. 84 din dimineaţa zilei de 14 octombrie, în

care preciza:

1. Inamicul se află în poziţie la Porceni-Sâmbotin-Arsuri-Horez-Cartiu-Stăneşti-

Frăteşti-Dobriţa.

2. Trupele noastre îl vor ataca astăzi, 14 octombrie, începând cu ora 7 a.m.

astfel: trupele colonelului Obogeanu171

în sectorul Sâmbotin-Cartiu-Turcineşti-NV

Vădeni; maiorul Truşculescu în sectorul Stăneşti-Brăteşti (sector nord Brăteşti);

locotenent colonel Dejoianu atacă aripa dreaptă inamică spre Dobriţa, având şi două

baterii de artilerie.

3. Artileria, sub comanda Dvs. (locotenent colonel Petroianu, comandantul

171 Detaşamentul colonel Obogeanu avea în compunere Batalioanele 3 din Regimentul 59 Infanterie (Romanaţi), 3 din Regimentul 43 Infanterie (Olt), 2 din Regimentul 41 Infanterie (Dolj) şi Divizionul 1 din Regimentul 21 Artilerie.



Regimentului 21 Artilerie) va concura la atac astfel: o baterie de 75 mm la NE Câineni

pentru a bate sectorul Poruni-Sâmbotin-Horez; o baterie obuziere 120 mm între Sofroceni

şi Curtişoara pentru a bate sectorul de la Sâmbotin la Cartiu-Arsuri; o baterie de 75 mm

şi una de obuziere 105 mm la NE Preajba Mare pentru a bate sectorul Turcineşti-Rugi-NV

Vădeni; bateriile locotenent Mihăilescu şi locotenent Ionescu, între Preajba Mică şi

Preajba Mare pentru a bate sectorul NV Vădeni-Siseşti.

Pe baza acestui ordin comandantul Regimentului 21 Artilerie a dat Ordinul nr. 41:

La ora 7.30 bateria a 2-a de 75 mm, locotenent Stoenescu şi a 8-a de 120 mm

locotenent Mateescu, poziţie la vest de Preajba Mare, în supraveghere pe zona Vădeni-

Turcineşti. Bateria a 4-a de 75 mm locotenent Schmidt172

, poziția NV. (...).

În noaptea de 13/14 octombrie a venit de la Brădiceni un ofiţer cu un ordin

nesemnat, prin care se ordona Grupului Jiu ca a doua zi să opună rezistenţă inamicului,

căci Detaşamentul Cerna va ataca în flanc şi spate pe inamic. I s-a spus ofiţerului că

ordinele pentru a doua zi au fost date corespunzător situaţiei din teren şi că nimic nu se

mai poate schimba. Acest fapt, susţinut atât de colonelul Atanasiu, cât şi de şeful de stat

major, colonelul R. Mărculescu şi de şeful artileriei, colonelul Paşalega, l-a indispus pe

generalul Cristu, sosit în ziua de 14 octombrie la Brădiceni, unde locotenentul colonel

Dumitrescu fusese purtătorul de cuvânt al justificării măsurilor luate cu chibzuinţă şi la

care şi el participase. De aici au rezultat consecinţele rele pentru comandantul Grupului

Jiu şi pentru ofiţerii superiori ai Grupului, întocmindu-se un plan sistematic pus în aplicare

de la începutul până la sfârşitul războiului pentru despuierea acestora de meritele şi

drepturile avute în bătălia de la Jiu din 14 octombrie 1916, singura victorie obţinută în

prima parte a războiului173

.

Prima bătălie dată la Târgu Jiu din 14 la 30 octombrie 1916 a fost una din

victoriile cele mai frumoase câştigate de armata română în a doua parte a contraofensivei

inamice.

Potrivit Ordinului de Operaţii nr. 120 din seara zilei de 14 octombrie 1916,

acţiunea a decurs în mod regulat.

În dimineaţa de 14 octombrie colonelul Anastasiu, însoţit de şeful de stat major

locotenent colonel Mărculescu, medicul locotenent colonel Vasilescu, căpitanul Tătărăscu

şi locotenentul Şerbănescu, au plecat la Preajba Mare, lăsând la Târgu Jiu pe maiorul

Mlădinescu, cu instrucţiuni pentru colonelul Jipa şi locotenent colonelul Dejoianu, care

aveau acţiune exterioară Grupului Jiu.

La marginea oraşului, către cazarma artileriei, se retrăgeau ostaşi din compania

locotenentului Rovinaru din Regimentul 41, pe care colonelul Anastasiu i-a întors cu faţa

spre front făcând uz de revolver, apoi a ordonat căpitanului Glatz ca în dreptul poziţiei

bateriei sale de artilerie să formeze o gardă care să oprească şi să întoarcă cu forţa pe front

pe cei şovăielnici sau fugari.

La Divizionul Voinescu, colonelul Anastasiu află că la aripa stângă a frontului nu

se află detaşamentul ce prin ordinul de operaţie era dat ca acoperire a oraşului şi ca

legătură cu Detaşamentul Dejoianu care urma să vină de la Baia de Aramă. A trimis în

căutarea maiorului Truşculescu, care nu se afla la locul ordonat. La ora 11.00 maiorul

172 O coincidenţă: Divizia 11 Infanterie română lupta cu Divizia 11 Infanterie bavareză; Regimentul 21

Artilerie română lupta cu Regimentul 21 Artilerie bavarez; bravul locotenent Schmidt român luptă cu

căpitanul Schmidt bavarez, ambii fiind artilerişti. Căpitanul Schmidt, bavarezul, a fost găsit mort în şanţul

drumului Arsuri, alături de calul său. 173General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 52-53



Mlădinescu a comunicat că nu are ştiri despre Detaşamentul Dejoianu174

şi că la centru o

companie din Regimentul 41 Infanterie a luat ferma Gârleşteanu.

La ora 11.30 aflând că o coloană inamică se îndreaptă spre oraş pe la pod a

ordonat imediat colonelului Obogeanu să trimită o companie cu o baterie de artilerie care

să întărească batalionul de miliţii al căpitanului Sadoveanu, aflat la pod. Ordinul a fost

comunicat şi maiorului Mlădinescu, pe care l-a numit comandant al întregului detaşament

de pază a oraşului.

La 12.20 comandantul Grupului a aflat că batalionul Truşculescu este la

Româneşti şi printr-un biciclist i-a ordonat să ocupe poziţia iniţială, căci în lipsa lui de

acolo inamicul a împins o companie de vânători, urmată de alta din Regimentul 12

Vânători, asupra podului de la Jiu.

La ora 2.00 din raportul maiorului Mlădinescu află că în oraş este linişte şi din

informaţiile unui ofiţer prizonier rănit al companiei inamice care a atacat la pod rezultă că

aveau ordin să ocupe oraşul, să captureze comandamentul militar din oraş, să distrugă gara

şi poşta.

La ora 2.30 inamicul era în plină retragere spre Horez şi Schela, malul drept al

Jiului fiind curăţit de duşman. Colonelul Jipa raportează că a respins un atac inamic de pe

Păstaia şi că de pe Urma Boului înaintează coloane inamice. I s-a ordonat să le atace

înainte ca ele să se concentreze.

La 2.45 locotenent colonelul Coandă raportează că a ajuns la Sâmbotin, că

inamicul fuge în debandadă şi că trimite 120 prizonieri în Târgu Jiu.

La ora 3.40 maiorul Mlădinescu raportează că inamicul care a atacat la pod s-a

retras şi că populaţia civilă, comisari, femei şi cercetaşi au dat ajutor trupei pentru apărarea

podului. Colonelul Atanasiu vizitează poziţia de la pod şi mulţumeşte comisarului rănit şi

pansat la cap, femeilor şi cercetaşilor. I se raportează că inamicul se retrage şi de la Schela,

dar execută lucrări de sapă pe dealul Porcenilor la Runcu, pe Pleşea şi Gornicelul.

La 4.45 se restabileşte legătura de la centru cu colonelul Obogeanu, care

raportează că inamicul e în plină retragere spre Buliga. Primeşte un raport scris la ora 10

dimineaţa de locotenentul Teuşanu, care cere ajutor pentru compania sa de mitraliere, apoi

alt raport de la acelaşi, scris la ora 12.00 prin care ofiţerul arată că e rănit şi nepansat.

De la 5.30 au început să sosească în oraş grupe de prizonieri, unele singure, fără

niciun însoţitor. La spitale este mare aglomeraţie de răniţi români şi inamici.

La ora 6 p.m. ia contact cu maiorul Truşculescu, care raportează că în seara de 13

octombrie, prin locotenent colonelul Dumitrescu, a primit ordin de la generalul Cristu să

deschidă drum spre Târgu Jiu, la Ursăţei, Detaşamentului Dejoianu, oprit de inamic. A

mers până la Raşoviţa, unde forţe superioare ale inamicului l-au respins cu pierderi mari,

urmărindu-l toată noaptea.

*

Autorul prezintă detaliile luptelor și după Registrul de operaţii al Grupului Jiu, cu

dispozitivul fiecărei unităţi din subordine.

Artileria de la vest de Preajba (bateria 2-a de 75 mm şi bateria 8-a de 120 mm) au

bombardat violent, timp de două ore, conacul Vădeni, moara Turcineşti şi zăvoiul Jiului,

acolo fiind adăpostite în ordine strânsă unităţi inamice.

La ora 10 începe înaintarea infanteriei noastre, însoţită de bateria de 53 mm

locotenent Rădulescu şi de divizionul de 75 mm maior Voinescu. La ora 3 (p.m.) trupele

noastre au pus stăpânire pe conacul Vădeni, pe moară şi pe podul de la Turcineşti, de unde

174General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 54



maiorul Popescu Negreanu ataca din flanc localitatea Turcineşti silind inamicul să se

retragă spre Cartiu, pădurile de la nord şi pe şoseaua Rugi.

La dreapta a atacat locotenentul colonel Pomponiu, cu un batalion din

Regimentul 18 Gorj, cu batalionul 2 din Regimentul 26 Dolj şi o companie de 280 oameni

din Regimentul 71, toate aceste formaţiuni adunate pe marginea şoselei Bumbeşti-Birnici,

înaintează spre podul Jiu din dreptul Birnicilor.

Inamicul a coborât dealul Sâmbotinului şi a respins trupele noastre dintre care

numai o parte trecuseră podul. Cu sprijinul unei baterii de 87 mm de la cota 325 est

Bumbeşti, trupele noastre reiau atacul, podul se strică şi trec prin apă, mulţi înecându-se,

dar nu a scăzut curajul celorlalţi.

Trupele locotenent colonelului Coandă ajung la Jiu pe şoseaua Tetile-Sâmbotin,

iar ale locotenent colonelului Pomponiu ocupă Moșnenii și Birnici, atacă din flanc

lucrările inamicului, care părăseşte poziţia şi fuge în dezordine spre Sâmbotin, dar trupele

obosite se opresc pe Dealul Sâmbotinului.

Detaşamentul din centru (batalioanele 3/Regimentul 59 Infanterie, 1 şi

2/Regimentul 41 Infanterie şi Divizionul 1/Regimentul 21 Artilerie) al colonelului

Obogeanu au ocupat frontul Cartiu-Turcineşti ferma Gârleşteanu-Vădeni în timpul nopţii.

Inamicul care a încercat să ia ferma a fost respins, dar dimineaţa a atacat din nou,

compania s-a retras în dezordine până la marginea oraşului Târgu Jiu, iar la intervenţia

energică a colonelului Anastasiu, compania s-a întors pe front, a atacat şi a restabilit

situaţia, reocupând ferma. La atac a luat parte şi batalionul căpitanului Călugăru din

Regimentul 43 Infanterie Olt, care a atacat în flancul drept trupele inamice, punându-le

pe fugă.

La stânga locotenent colonelul Neagu Savel opreşte o încercare inamică de a

debuşa în defileu, artileria sa trăgând în lungul şoselei Bumbeşti-Lainici, iar trupele ocupă

poziţie între Bumbeşti-Jiu şi gura defileului.

Detaşamentul din centru al colonelului Obogeanu (batalioanele 3 din

Regimentul 59, 2 şi 3 din Regimentul 43, 1 şi 2 din Regimentul 41 Infanterie şi

divizionul 1 din Regimentul 21 Artilerie) ocupa frontul Cartiu-Turcineşti-ferma

Gârleşteanu-Vădeni. În cursul nopţii 13/14 a respins un atac inamic ce încerca luarea

fermei Gârleşteanu, iar în dimineaţa de 14 octombrie, la ora 7.00 un nou atac inamic

ocupă ferma şi trupa se retrage, dar întâlneşte pe colonelul Anastasiu care o forţează să se

întoarcă pe front; aceasta atacă, reocupă ferma şi pune pe inamic pe fugă, la acest atac

luând parte şi batalionul căpitanului Călugăru din Regimentul 43 Infanterie, care

atacă în flancul drept al trupelor inamice. Deşi misiunea acestor trupe iniţial era defensivă,

după retragerea inamicului de la ferma Gârleşteanu s-a ordonat continuarea atacului aripii

stângi şi înaintarea centrului, bateria a 2-a de 75 mm şi a 8-a de 120 mm de pe platoul vest

Preajba, executând foc violent asupra conacului din Vădeni, morii de la podul Turcineşti şi

zăvoiului Jiului, unde erau adăpostite trupe inamice în ordine strânsă. După un

bombardament de artilerie de două ore, la ora 10.00 a început înaintarea infanteriei urmată

de bateria de 53 mm a locotenentului Rădulescu şi de divizionul de 75 mm al maiorului

Voinescu, conacul, moara şi podul fiind cucerite până la ora 3.00.

Inamicul a ocupat satul Turcineşti, unde se afla batalionul locotenentului colonel

Mlădinescu, silit să se retragă pe stânga Jiului. Se ordonă atac pe toată linia, deoarece

inamicul atacase cu succes la stânga. Trupa trece Jiul prin vad la Vădeni sub focul violent

al inamicului din Turcineşti pe care-l atacă din flanc, silindu-l să se retragă spre Cartiu şi

pădurile de la nord, pe şoseaua Rugi. Sesizând îngrămădirea trupelor inamice înspre

Cartiu-Sâmbotin, artileria noastră aruncă o năpraznică văpaie de foc pe întreaga regiune,



Sâmbotinul cade în mâinile noastre şi frontul nostru se stabileşte complet pe malul drept al

Jiului. Atât de cumplite au fost ravagiile focului artileriei noastre la Cartiu şi Sâmbotin,

încât cadavrele inamicului constituiau un adevărat val ocrotitor trupelor noastre, iar

înaintarea trupelor noastre era aproape cu neputinţă, trebuind să calce pe mormane de

cadavre, arme, muniţii, chesoane, bucătării ce constituiau un tot de netrecut. La ora 5

lupta încetase175

(...) iar trupele din linia a doua au făcut o linie de avanposturi.

Trupa de manevră a locotenentului colonel Coandă, constituită cu întârziere, a

respins peste Jiu patrulele inamice şi a pus stăpânire pe podul peste Jiu dintre Tetila şi

Sâmbotin. Prin raportul nr. 343 din 14 octombrie ora 0.30 colonelul Jipa, comandantul

sectorului Bumbeşti, mai cere un batalion cu mitraliere pentru colonelul Coandă. I se pune

la dispoziţie un batalion din Regimentul 58 Infanterie, până la sosirea celorlalte unităţi.

Trecând Jiul umflat de ploi, prin vad, căci podul a fost distrus de inamic, unii ostaşi s-au

înecat, dar alţi au ajuns la marginea Sâmbotinului, unde s-au oprit. S-au luat măsuri pentru

repararea podului dintre Tetila şi Sâmbotin până la ziuă.

Comandantul Grupului Jiu apreciază că avântul celor câţiva ofiţeri din sectorul de

centru, atacul simultan reuşit al flancurilor şi dezlănţuirea uraganului de foc al artileriei

au adus victoria din ziua de 14 octombrie 1916. Elanul celor puţini şi stoicismul unor

ofiţeri au impus celor mulţi să vină în rând cu ei pentru a fi părtaşi împreună la

biruinţă176

.

La extremitatea flancului stâng, Detașamentul Dejoianu a rămas în poziție la nord

de Peștișani, iar Batalionul Trușculescu cere ajutor Grupului Jiu, care rămâne surprins de

angajarea în luptă în afara voinței sale și neavând trupe să-i trimită în ajutor, îi impută

părăsirea poziţiei, la care s-a justificat cu ordinul primit din Brădiceni. Simţindu-i

slăbiciunea, inamicul a trecut la atac şi a doua zi batalionul a fost găsit la 5 km sud Târgu

Jiu, aproape de Româneşti. Acest batalion scos din luptă a descoperit aripa stângă a

Grupului Jiu şi a dus la lupta de la podul de la Târgu Jiu.

Lupta de la podul de la Târgu Jiu.

Prin ordinul de operaţii pentru ziua de 14 octombrie comandantul Grupului Jiu

hotărâse ca batalionul maiorului Truşculescu să ocupe poziţie la nord de Bârseşti pentru a

acoperi oraşul Târgu Jiu şi stânga frontului, precum şi pentru a face legătura cu

Detaşamentul Cerna-Baia de Aramă. Fără ştirea Grupului Jiu a fost scos din dispozitiv de

locţiitorul comandantului Diviziei I-a, generalul Cristu şi chemat la Raşoviţa.

La ofiţerul german din batalionul 12 Vânători luat prizonier s-a găsit Ordinul

Brigăzii 144 prin care se ordona acestui batalion să ia în posesie Târgu Jiu.

Compania inamică a venit peste Dealul Târgului să ia în stăpânire podul şoselei

Târgu Jiu-Peştişani, Târgu Jiu-Băleşti.

În oraşul Târgu Jiu a fost lăsat un batalion de miliţii, dar în urma raportului

maiorului Truşculescu, care cerea ajutoare fiindcă la Raşoviţa inamicul are forţe

superioare, 3 companii din acel batalion au fost trimise spre Siseşti, în oraş rămânând

numai o companie, dar şi din aceasta o patrulă a fost trimisă spre Slobozia şi nu a mai

venit.

După lupta de la pod, maiorul Al. Mlădinescu raporta că în oraş se găseau 2-3

plutoane de miliţieni, armaţi cu arme model 1879, destinaţi a păzi podul de peste Jiu, din

marginea de vest a oraşului. Cu ei se afla căpitanul în rezervă P. Sadoveanu, comandantul

batalionului de miliţii Gorj. La ora 11.30 căpitanul Sadoveanu a raportat că este atacat de

două companii inamice cu 4 mitraliere, care înaintează peste Dealul Târgului spre podul

175General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 59-61 176General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 61



Jiului, cu intenţia de a-l ocupa şi a pătrunde în oraş.

Căpitanul Sadoveanu dispunea de maximum 50 de oameni cu câte 10 cartuşe

fiecare şi armele nu aveau baionete. Întreabă ce să facă şi cere ajutoare. A fost trimis

căpitanul de rezervă Popilian cu miliţienii aflaţi la poştă, primărie şi prefectură, cu ordin

de a rezista cu orice preţ, căci va veni şi el (Mlădinescu) acolo. A raportat la Preajba, unde

s-a dat ordin colonelului Obogeanu să trimită la pod o companie şi o baterie de 53 mm.

Mergând la pod, Mlădinescu a găsit miliţienii desfăşuraţi pe malul stâng al Jiului, în

grădina publică a oraşului, iar pe malul opus era inamicul cu două mitraliere la capătul

podului şi trăgea în lungul podului şi străzii. O parte din trupa inamicului încerca să treacă

Jiul mai jos de pod, alţii trecuseră. În această situaţie dificilă, în care inamicul putea

captura poşta, de la care se făceau legăturile cu unităţile din dreapta şi stânga Jiului şi cu

comandamentul Grupului, putând ocupa şi gara, maiorul Mlădinescu a dispus schimbări

de poziţie spre a face faţă cât mai bine inamicului, apoi a luat măsuri de strângere din oraş

a trupei disponibile, sergenţi de stradă, ordonanţe, răniţi uşor, împreună cu civili, între care

şi 5-6 cercetaşi care s-au oferit de bună voie să lupte. Cei care nu aveau arme au primit de

la chesoanele Regimentului 59 Infanterie aflate lângă grădină.

Populaţia civilă, cercetaşii, şi sergenţii de stradă au luptat cu curaj şi devotament,

deşi unii nu făcuseră serviciul militar. Femeile şi fetele nu s-au lăsat mai prejos, s-au oferit

voluntar a face serviciu, aducând cartuşe până la linia de luptă sau ajutând la pansarea

răniţilor.

Cu aceşti luptători s-a putut face faţă 4 ore şi mai bine încercărilor inamicului de a

pătrunde în oraş. La ora 5 p.m. au sosit 40 de soldaţi, foşti dispensaţi, trimişi de colonelul

Obogeanu, cu ajutorul cărora au atacat pe inamic, l-au respins şi au luat 18 prizonieri şi

mai multe arme. A fost salvată legătura telefonică cu trupele, fapt de însemnătate foarte

mare, căci altfel nu ar mai fi fost primite ordinele de la comandament, nu s-ar mai fi putut

trimite rapoartele şi nu s-ar mai fi putut lua măsurile care să completeze victoria acestei

zile mari de 14 octombrie.

Descriere luptelor de la podul Jiului se face şi în raportul de luptă al maiorului

Mlădinescu după lupta de la pod, în care se precizează că având ajutorul trimis de maiorul

Obogeanu, 40 soldaţi, foşti dispensaţi, a atacat inamicul, l-a respins şi i-a luat 18

prizonieri.

Tot el a relatat un episod care merită să fie reţinut: sublocotenentul Pătrăşcoiu,

comandantul companiei 7 a Regimentului 18 Infanterie a capturat în grădina casei

părinteşti două baterii de obuziere 105 mm şi o enormă cantitate de proiectile. Iată cum s-a

derulat acţiunea: La ora 6 p.m. pe tot frontul, de la Bârleşti la Frănceşti, lupta încetase şi

inamicul lucra la tranşei pe poziţiile pe care s-a retras. După lăsarea întunericului un ţăran

din Arsurile s-a prezentat sublocotenentului Pătrăşcoiu, comandantul companiei a 8-a din

Regimentul 18 Infanterie şi i-a spus că în grădina casei părinteşti (a lui Pătrăşcoiu) se află

aşezată artilerie inamică. Ofiţerul cere să acţioneze. Colonelul Anastasiu, primind

asigurările colonelului Jipa că ofiţerul îşi asumă răspunderea îndrăzneţei sale acţiuni,

aprobă acţiunea ofiţerului şi chiar în cursul nopţii a primit raportul comandantului trupei

de manevră, locotenentul colonel Coandă, că acţiunea a reuşit. De acest lucru îl

încredinţează şi locotenentul colonel Ostroveanu, comandantul batalionului de la podul de

pe Jiu (Tetila-Sâmbotin): sublocotenentul Pătrăşcoiu a atacat prin surprindere inamicul de

la Arsuri, a produs panică la duşman, care a fugit în dezordine, părăsind tunurile, două

baterii de obuziere de 105 mm şi o enormă cantitate de proiectile.

Raportul verbal din noaptea de 14 octombrie a fost confirmat în scris la 15

octombrie ora 3 p.m., cu nr. 120, de către comandantul trupei de manevră căreia îi



aparţinea sublocotenentul Pătrăşcoiu şi subunitatea sa, raport în care se arăta că: Compania

7 din Reg. 18 comandată de sublocot. Pătrăşcoiu a reuşit a se strecura pe la ora 7 seara

printre trupele adverse şi a cădea prin surprindere în spatele artileriei duşmane în Arsuri,

pe care punându-le pe fugă şi împuşcând caii şi servanţii, a capturat două baterii de

obuziere de 105 mm din divizionul III al Reg, 21 Artilerie bavarez. Pentru susţinerea

imediată a companiei a 7-a s-au trimis în ajutor alte două companii ale Detaşamentului.

Acest lucru s-a raportat chiar de aseară Brigadei 22 Mixte, care a luat măsuri pe timpul

nopţei a se înainta dincolo de Jiu. (...) Pe la orele 3 cu întregul detaşament s-a ocupat

satul Sâmbotin, continuându-se înaintarea spre Schela şi la orele 2 p.m. întăririle de la

nord de satul Arsuri sunt ocupate de acest detaşament. Cele 8 tunuri capturate de

compania 7-a fiind în posesia noastră, am anunţat artileria şi pe la 12.30 patru din ele

sunt puse în baterie urmărind cu focuri pe inamicul care se retrage spre Buliga177

. La ora

3.40 atacul dreptei noastre ajunge la Pajiştile, unde bubuie tunurile şi obuzierele luate de

la inamic şi puse în funcţiune de bravul căpitan Glatz din Regimentul 21 Artilerie, în timp

ce vrednicul comandant al regimentului, locotenentul colonel Petroianu, semna la Arsuri

chitanţa sublocotenentului Pătrăşcoiu de primire a 8 obuziere germane de 105 mm, cel

mai preţios dar al izbânzii din ziua de ieri. La ora 4 p.m. Schela e luată de trupele

Grupului Jiu, capturând aproape 200 prizonieri, cu tunurile noastre pierdute şi cu tunarul

român rănit ce nu le-a părăsit nici o clipă. Trupele se opresc cu elementele cele mai

înaintate la Poiana lui Mihai Vodă, întunericul punând sfârşit luptelor. Totuşi, întreaga

noastră artilerie bate direcţiile în care se îndreaptă coloanele inamice şi fundul văilor în

care se mai aud împuşcături178

.

Colonelul Anastasiu a comandat trupele de la Jiu şi a obţinut victoria de la 14

octombrie. Deşi în seara de 14 octombrie i se comunicase numirea sa în funcţia de

comandant al Diviziei 1 Infanterie, totuşi generalul Cristu semnează ca comandant al

diviziei darea de seamă a luptelor de la 14-15 şi 16 octombrie. Pe crochiul alăturat acesteia

se arată că la 13 octombrie locotenentul colonel Dejoianu nici nu intrase în câmpul

tactic al Grupului Jiu. Deci nu putea determina el succesul din ziua de 14 octombrie

1916.

În dosarul nr. 8 cu Operaţiunile Armatei I-a, în rezumatul operaţiunilor din zilele

13-16 octombrie 1916 se arată Ordinul dat de comandantul Grupului Jiu în ziua de

13.10.1916 la Vădeni:

1. Din Înalt Ordin al M.S. Regelui, poziţiunile nu se vor părăsi decât atunci când

nu va rămâne decât un singur om. 4. Rezistenţă până la ultima picătură de sânge. (...)

Semnează comandantul Grupului Jiu, colonel Anastasiu.

Comandantul Grupului ordonă cu nr. 120/14 octombrie 1916, ora 9.45 p.m.

continuarea succesului pentru a împiedica pe inamic să ocupe poziţiile dominante şi să se

întărească: Pentru a continua succesul şi a împiedica pe inamic să ocupe poziţie pe care

să se întărească, comandmentul Grupului Jiu a dat Ordinul de Operaţie nr. 120 din

14.10.1916, ora 9.45 p.m.:

1. În urma vrednicului atac de astăzi al trupelor noastre, inamicul a fost respins

pe linia Dobriţa-Stăneşti-d. Cazinu-d. Sâmbotin.

2. Pentru a continua în mod desăvârşit succesul zilei de astăzi, am toată

încrederea că prin armele trupelor noastre, inamicul va fi izgonit din Vălari şi Schela,

177General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 68-69 178General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 73



punându-se stăpânire pe înălţimile de deasupra acestor localităţi, de unde cu uşurinţă îl

vom arunca afară din ţară.

3. În acest scop ordon: Mâine, 15 octombrie, la ora 10 a.m. se va relua mişcarea

ofensivă spre nord, în modul următor:

-Detaşamentul locotenent colonel Dejoianu va înainta atacând viguros pe

inamic în direcţia Dobriţa-Vălari;

-Detaşamentul colonel Jipa va înainta atacând pe inamic în direcţia

Porceni-Schela;

-Trupele maior Truşculescu, locotenent colonel Coandă şi colonel Obogeanu

vor înainta energic până la înălţimea Vălari-Schela, ţinându-se legătura între trupe şi

coloane;

Atacul trupelor din centru începe la ora 9 dimineaţa (...)

4. Batalionul anunţat că va sosi în cursul nopţii va constitui rezerva generală la

Vădeni.

5. Cer tuturor comandanţilor de unităţi a însufleţi pe oameni în vederea regulatei

acţiuni de mâine, precum şi de a li se atrage atenţiunea că dacă astăzi s-a recurs la

împuşcarea pe dată a fugarilor, a fost în

scopul de a-i prevesti că părăsind câmpul

de luptă, moartea îi aşteaptă cu

siguranţă, pe când luptând vitejeşte, pot fi

numiţi bravi şi vrednici de numele de

român.

6. În ce priveşte împrospătarea

muniţiilor, funcţionarea posturilor de

prim ajutor, ambulanţe, etc., menţin

întocmai dispoziţiile din ordinul

precedent.

7. Consider ca lucrând contra

izbânzii pe acei şefi de corp care nu şi-au

pus toată grija în trecut pentru hrana

trupei; pe viitor voi lua aspre măsuri

contra recidiviştilor.

8. Centrele de împrospătarea

muniţiilor la Vădeni, pe drumul prin

Preajba Mică pentru detaşamentul

colonel Jipa, locotenent colonel Coandă

şi colonel Obogeanu; pentru celelalte

trupe rămân centrele din zilele trecute.

9. Pe timpul nopţii mă voi găsi la Vădeni (primărie).

Comandantul Grupului

Colonel Anastasiu.

După cunoaşterea completă a rezultatului luptei din această zi, comandantul

Grupului Jiu a dat următorul Ordin de Zi 140/14.10.1916, ora 10 p.m. de mulţumire

trupelor: Adresez cele mai călduroase mulţumiri tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi

soldaţilor pentru bravura cu care au luptat astăzi, pentru îndepărtarea inamicului din

ţară. Nu mă îndoiesc că începutul acesta bun va fi urmat şi de acum înainte, aşa că înainte

de căderea zăpezii, un picior de inamic nu se va mai găsi în ţară. Familiile noastre, pe

care le-am scăpat de pângărirea duşmanului, vă sunt recunoscătoare. Înainte dar, pentru



cinstire tuturor trupelor din acest Grup, care luni de zile stau strajă neadormită la

graniţele ţării.

Comandantul Grupului Jiu,

Colonel Anastasiu.

La 15 octombrie 1916 comandantul Diviziei I colonelul Atanasiu dă Ordinul nr.

143 către comandanţii de detaşamente în vederea dezvoltării succesului obţinut: Pentru a

obţine tot succesul din urmărirea continuă prin contra inamicului, adică a-i captura toate

convoiurile ce părăseşte în retragerea sa în dezordine, convoiuri care din cauza timpului

nefavorabil nu pot fi trase pe drumuri, spre frontieră, hotărăsc următoarele: Veţi constitui

3 coloane de câte 1-2 companii fiecare, una va urmări pe Drumul Neamţului, alta pe

drumul Schela-Vama Veche, a 3-a va urma aproape coloana de pe Drumul Neamţului, ca

susţinere. Se va da şi mitraliere cât de multe. Legătură strânsă între coloane, marş forţat,

atacuri în flanc şi spate; ofiţerii cei mai îndrăzneţi ca comandanţi, subîmpărţirile179

cele

mai bune. De orice tun capturat divizia acordă 1.000 lei; de mitralieră, trăsură 100 lei; de

cal 50 lei. Rezultatul se raportează pe dată Diviziei.

Comandantul Diviziei I,

Colonel Anastasiu.

La 15 octombrie 1916, o parte din trupele care luptaseră la Jiu au fost transferate

la Olt, din cauza situaţiei grele în care se aflau trupele de acolo şi comandantul Grupului

Jiu nu şi-a mai putut realiza acţiunea plănuită de a goni complet inamicul din Pasul

Vulcan, ca apoi să se abată la dreapta, pentru a ameninţa spatele şi flancul inamicului de la

Olt.

Rezultatul victoriei de la Jiu, din 14 octombrie, a fost: înfrângerea Grupului de

divizii von Kneussl, capturarea a două baterii de obuziere de 105 mm complete, 36

tunuri, peste 200 chesoane, bucătării şi trăsuri, cartierul Diviziei XI bavareze, numeros

material de tot felul, arme, muniţii, echipamente, telefoane, etc., 14 ofiţeri şi peste 1.600

prizonieri [180]. Din ordinele de operaţii ale comandamentului inamic rezultă categoric că inamicul

se aştepta la un atac dinspre Dobriţa, pentru care destinase Grupul Schmidt.

Prin urmare inamicul cunoştea intenţiile Armatei a I-a române: la punctul 7

Ordinul de Operaţii nr 468 al Detaşamentului german von Busse (Divizia 301), adevereşte

că noi nu-l putem surprinde cu vreun atac, cu atacul dat de la Baia de Aramă

(Detaşamentul locotenent colonel Dejoianu), care în ziua de 14 octombrie nu s-a dus nici

la Dobriţa, nici la Dealul Leşului, unde îl aştepta inamicul181

. La alin. 7 din ordinul citat

este scris clar: Detaşamentele care înaintează spre Dobriţa şi Leşului vor trebui să

înainteze cu orice preţ asupra acestor puncte şi să înfrângă orice rezistenţă li s-ar opune,

să asigure poziţiile până la sud de localităţile Dobriţa-Leşului. Ordinul a fost executat

întocmai de către detaşamentul von Schmidt. Alte dovezi că inamicul cunoştea planul

nostru: atacurile date pentru deschiderea drumului spre Târgu Jiu din partea coloanei

căpitan Morţun şi de avangarda maiorului Dumitrescu, al cărei comandant – locotenentul

Simionescu – a fost grav rănit au dat peste inamic aşezat în întăriri.

*

Am insistat asupra acţiunilor de luptă din Valea Jiului, pe bază de documente care

prezintă realitatea acţiunilor desfăşurate acolo, considerând că ofiţeri de la Marele Cartier

General au comis greşeala de a fi neglijat sectorul de front pe care inamicul a dat lovitura

179 subunităţile 180 General Ion Anastasiu, op. cit. pag. 74 181 A fost, oare, şi la Armata 1-a un ofiţer de tipul lui Alexandru Sturza?



principală (ori filogermanii care au făcut cu intenţie acest lucru) şi pentru a-şi ascunde

incompetenţa ori trădarea, au procedat la schimbarea comandanţilor de rang înalt

(comandantul Armatei 1, al Diviziei 1, a şefilor de stat major, etc), aducând la comandă

ofiţeri care nu cunoşteau misiunile şi situaţia trupelor din teren, astfel ca în cazul eşecului

previzibil să existe vinovaţi.

Am prezentat celor interesaţi de adevărul participanţilor direcţi la acţiunile de

luptă ca alternativă la materialele publicate pe internet în care un autor182

(probabil din

dorinţa de a evidenţia patriotismul românilor şi rolul maselor populare, după cum credem

noi), ne informează că: un grup de locuitori ai orașului Târgu-Jiu, printre care erau elevi

și pensionari, s-a opus cu succes timp de mai multe ore pătrunderii în localitate a

germanilor. Autorul acreditează ideea că inamicul dotat cu armament modern, având

comandanţi competenţi şi experienţă de doi ani în război, a fost înfrânt (după cum afirma

şi generalul Constantin Găvănescu de la care, probabil, a preluat afirmaţiile false despre

luptele de la Jiu) de copii între moșnegi luptând alături pentru țară (…) amestecați cu

câțiva țărani și civili, iar lângă ei, imediat în spatele lor, mai multe femei venite și ele să

ajute (...). În luptele din Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei ce și-au jertfit viața

pentru apărarea patriei amenințate s-a aflat și generalul Ion Dragalina, comandantul al

Armatei 1-a române. Iată şi un general, nu în fruntea armatei sale, ci printre cei ce și-au

jertfit viața: copii, moşnegi, ţărani, femei ! Autorul minimalizează cu bună ştiinţă rolul

armatei, al adevăraţilor eroi în fruntea cărora se afla generalul. Nu ştie sau nu vrea să ştie

că acolo, la Târgu Jiu, erau şi militarii care primiseră ordinul de apărare a oraşului:

colonelul Obogeanu, căpitanul Genică Sadoveanu, comisarul Ioan C. Popilian și maiorul

Mlădinescu şi ostaşii lor.

Despre comandantul Grupului Jiu, colonelul Anastasiu, nici un singur cuvânt, aşa

cum a hotărât locotenentul colonel Găvănescu, care a vrut să-l elimine din istoria armatei

române. La Târgu Jiu, unde se afla un colonel, un maior şi un căpitan, nu se poate să nu fie

şi un număr corespunzător de luptători în uniforma armatei. După opinia autorului, aceştia

au avut mare noroc, căci eroismul gorjenilor a salvat mulți soldați români, aflați în

retragere, de la prizonierat sau chiar de la moarte.

Interesantă concluzie: nu militarii au salvat oraşul gorjenilor (mulţi dintre ei

gorjeni, cum am văzut), ci gorjenii i-au salvat pe militari.

Autorul ne mai spune încă ceva: Oameni simpli, bătrâni, copii și femei au spus

armatei germane: „Pe aici NU se trece”. Să fi greşit cei care au scris că la 29

septembrie/12 octombrie 1916 generalul Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15

Infanterie, la Oituz, când generalul Cristescu îi prezenta situaţia din teren, a raportat:

Dommnule general, cunosc situaţia. Pe aici nu se trece. ? În 1917, când a luat comanda armatei de la Mărăşeşti, acelaşi general a spus: Nici

pe aici nu se trece! Şi inamicul nu a trecut nici pe acolo, dar pe la Jiu a trecut.

Cu toate observaţiile de mai sus, apreciem frumoasa intenţie a autorului de a

readuce în atenţia publicului momente de glorie din istoria poporului român, cu prilejul

împlinirii unui secol de la săvârşirea lor.

182 Narcis Popescu/Cultură, Istorie. Publicat: Marţi, 8.11.2016, actualizat: Miercuri, 16.11.2016

http://www.activenews.ro/autori/Narcis-Popescu-328



Inscripții

O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI ILIE POPESCU-SPINENI

Nicolae Scurtu

Biografia profesorului, teologului, juristului și gazetarului Ilie Popescu Spineni (n.

14 octombrie 1894, Cuza-Vodă [1], jud. Olt – m. 29 septembrie 1964, București; Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 48, 49, 51/2016;

64/2017) necesită o cercetare atentă și cât

mai completă, întrucât activitatea și opera

sa, deloc de neglijat, impun o restituire

integrală.

Instruit și format în școlile din

Apus, obţinând şi un strălucit doctorat, Ilie

Popescu-Spineni a făcut studii la Institutul

de Papirologie și la École de Hautes Études

din capitala Franței, unde a învățat

temeinic despre vechea cultură europeană.

Inițial, a absolvit, în țară, trei importante

facultăți: Dreptul, Teologia și Literele,

dobândind licența în chip excepțional.

Printr-o întâmplare, fericită, am

descoperit, în biblioteca mea, mai multe

documente, acte și mărturii privitoare la

familia profesorului Ilie Popescu-Spineni,

printre care se află și unele epistole trimise

și primite de acesta.

Una dintre ele, ce se publică acum, întâia oară, este trimisă sorei sale, Mița, și

cumnatului său, Florea.

Este o epistolă ce conține informații despre o afacere pe care o intermediase Ilie

Popescu-Spineni cu un inginer, prieten al său,

și în care îl solicita pe Florea să-l ajute în

realizarea acesteia.

Impresionează, în mod special,

capacitatea de înțelegere și dăruire a lui Ilie

Popescu-Spineni în ceea ce privește familia și

problemele ei.

*

București, 17 octombrie 1937

Str[ada] Piața Kogălniceanu, nr. 8, Casa C.

Dragă soră Mița și Floreo,

M-am gândit adesea la greutățile

voastre de trai, căci aveți copii mulți și mici.

De aceea, în timpul din urmă am luat o

Ilie Popescu-Spineni



hotărâre pe care o cunoaște, de azi, și Lendrică, fiul vostru de la liceu.

M-am hotărât să procur lui Florea o muncă omenească, mai mult de supraveghere

și de conducere, plătită bine.

E vorba de exploatarea unei cariere de nisip și pietriș, necesar pentru binalele [2]

care se fac la București. În acest scop am cumpărat de la cineva un pogon [3] de pământ și

m-am asociat cu el, care de asemenea, pune un pogon în asociație, pentru exploatarea celor

2 pogoane, care au la un loc cel puțin 40.000 de metri cubi de nisip și pietriș, evaluați după

prețul zilei la cel puțin 800.000 lei. (Asociatul e inginer și a mai exploatat așa ceva).

Florea va fi plătit lunar cu 3000 de lei (o sută de lei pe zi, chiar dacă stă acasă, din

cauza ploii), plus 5% din venitul carierii, ceea ce după calculul meu mai înseamnă încă o

leafă, adică 50–100 lei pe zi.

De aceea, ca să nu lungesc vorba, sfătuiesc pe Florea să lase, câtva timp, munca

lui grea și nerăsplătită d[e] acasă și să vină aici, la treabă cu folos.

Deocamdată îl sfătuiesc să vină singur, bine îmbrăcat, cu haine călduroase, căci

vom avea o iarnă grea, pe cât se pare.

Dacă va vedea că e bine va scrie să-i fie

trimiși caii, pentru transporturile nisipului și

pietrișului (100 lei pentru 2-3 kilometri), dați pe

mâna unui om de încredere.

De asemenea, acum sau în primăvară,

va veni aici și Mița pentru reparația dinților.

Cariera e la 2 k[ilo]m[etri] de casa lui

Petre, pe malul lacului Fundeni (știe locul și

Nelu).

Cum iarna s[e] apropie, sfătuiesc pe

Florea să-și încheie repede treburile d[e] aci și

să vină grabnic, dacă se poate, chiar în 24 de

ore de la primirea scrisorii, pentru ca să poată

începe lucrul.

Dacă vine gerul și nu mai poate lucra,

are dreptul să continue a primi 3000 de lei pe

lună, chiar stând la Spineni. Dacă nu vine până

la începerea vremii rele nu aș putea face pe

tovarăș să accepte plata aceea.

Așadar, grabnic la București, bine îmbrăcat. Aici ne vom consfătui și vom vedea

ce e de făcut. Mița va veni mai în urmă, poate [î]nainte de Sf[ântul] Nicolae, poate în

primăvară.

Eu sunt săptămâna asta în București, ca să-ți vorbesc și să te prezint inginerului

tovarăș, care are mare încredere în mine. La contabilitatea afacerilor te va ajuta Nelu, care

vrea așa ceva.

Așa zic: vino grabnic, după ce ai pus regulă în gospodărie. Lasă Miții 1000–2000

de lei, pe care ți le voi da eu aici.

Tatei și mamei le-am scris alaltăieri. Spuneți-le de aceste propuneri numai

d[umnea]lor, la alții nici o vorbă, deocamdată.

Mai târziu, da.

Al vostru,

Ilie

P.S.



Ilie a fost pe la mine acum o săptămână. E bine. Nelu, bine. Spuneți-i tatii să-mi

scrie ceva pe Florea. Aș vrea să fii aici până vineri.

Note

• Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din

București.

1. Sat component al comunei Spineni din județul Olt.

2. Clădire, construcție de dimensiuni mari. Provine din limba turcă.

3. Unitate de măsură a unei suprafețe agricole. Echivalentul unui pogon este de o jumătate

hectar.

O ŞTIRE DESPRE VIAŢA CULTURALĂ DIN ŢINUTUL OLTULUI

Recent, datorită unei plăcute întâmplări, am descoperit în biblioteca profesorului şi

juristului Ilie Popescu-Spineni un prețios document de istorie locală culturală privitor la

Căminul Cultural „Simion Mehedinți“ din comuna Spineni.

Instituția aceasta, încă de la înființare, a inscripționat numele geografului Simion

Mehedinți (n. 19 octombrie 1868, Soveja – m. 14 decembrie 1962, București) în titulatură,

firește, cu acceptul său și s-a bucurat, în timp, de câteva vizite ale profesorului și

academicianului din ținutul Vrancei.

În această instituție culturală s-au desfășurat activități, manifestări, serbări și tot felul

de ședințe, organizate de administrația locală sau județeană.

Una dintre ele este și șezătoarea literară și muzicală1 din ajunul anului nou 1922, a

cărei invitație s-a păstrat în arhiva

universitarului Ilie Popescu-Spineni și

pe care o semnalăm, aici, în paginile

prestigioasei reviste Memoria Oltului și

Romanațiului.

Un istoric al presei din ținutul

Oltului ar putea cerceta informațiile

privind instituțiile și așezămintele de

cultură din această zonă, relevând rolul

și semnificația lor în formarea tinerilor

studioși.

E momentul să reînnodăm prezentul

cu trecutul spre a constata unde s-a

întrerupt firul istoriei și ce trebuie să

întreprindem.

*

CĂMINUL CULTURAL

„Simion Mehedinți“

Com[una] Spineni-Olt

În ajunul noului an 1922, seara la

ora 7, va fi o șezătoare literară și

muzicală în localul căminului.



Petrecerea va ținea până la ora 1 a[nte] m[eridian].

Întrucât localul e puțin spațios, vor participa numai membrii sfatului Căminului și

școlarii cu cel puțin trei clase secundare sau profesionale și anume:

1) Iancu Moțoiescu 7) Pr. Căpățineanu

2) C. Aluneanu 8) Stan Nicola

3) B. Rădulescu 9) V. Rădulescu

4) P. Alecsandrescu 10) Iulia Popescu

5) Gh. Stănescu 11) D. Ceaușescu

6) Pr. C. Șovărăscu 12) Ilie M. Popescu

etc.

Președintele Căminului,

I.M. Popescu Secretar,

Notă

1. Originalul acestui document de istorie culturală locală se află în biblioteca

profesorului Nicolae Scurtu din București.

Proprietari, arendaşi şi donatori în Vlădila

Marin Petran-Vlădila

Comuna Vlădila este aşezată într-o zonă de câmpie cu un pământ roditor.De

aceea, din cele mai vechi timpuri ocupaţia locuitorilor a fost agricultura şi creşterea

animalelor. Istoria satului începe odată cu ocupaţia romană, secolul II, d.Hr. când, de

atunci şi până astăzi locuitorii au avut aceeaşi îndeletnicire. Sub ocupaţie romană,

actualul sat Frăsinet (denumit la atestarea documentară), a fost o exploataţie agricolă. De

la 1 aprilie 1535 şi până la ,,Legea Rurala’’ , (1864) o parte din moşiile satelor Frăsinet

şi Vlădila au fost stăpânite de

mănăstirile Govora şi

Cozia.(1) Izvoarele medievale

ale Ţării Româneşti, amintesc

adeseori pentru intervalul

secolelor XIV-XVI, formula

,,casa domniei’’ sau ,,casa

domnească’’, sursele

neoferind informaţii despre

semnificaţia acestora.

Analizele actelor domneşti se

explică prin daniile făcute

de ,,casa domniei’’ sau ,,casa domneasca’’ unor mănăstiri . Aceste danii erau proprietăţi

(posesiuni) funciare pentru traiul zilnic al monahilor. Printre danii erau menţionate;

moşii,produse alimentare, materii prime vestimentare, ceara, sălaşe de ţigani-mână de

lucru pentru mănăstiri. Domnitorii care au ,,întărit’’ sau ,,dăruit’’ pământuri mănăstirilor

Govora şi Cozia din moşiile satelor Frăsinet şi Vlădila au fost: Vintilă vodă, Radu Paisie,

Elena Cârjeu primeşte dotă a patra parte din moşia

Vlădila din Romanaţi



Mihai Viteazul, Matei

Basarab. În secolele

XVI si XVII, pe lângă

daniile făcute

mănăstirilor se mai

găsesc în documente

menţionaţi proprietari

ca: (2) Filaret

Brătăşanu, Alexe din

Vlădila, Tatomir cu

soţia sa Goiţa, Ivana,

fata lui Vâlsan, Dumitru

Mancul….

În secolul XIX,

(3) ,,parte din moşia

Vlădila’’ (1841),

stăpânită de Hagi Ştefu

trece în posesia fiicei acestuia (dotă). În anul 1846, la Vlădila mai aveau moşie Scarlat

Locusteanu, care cu soţia sa Maria, la 2 mai 1845 face schimb dând jumătate din partea

sa de moşie din hotarul ,, Pârliţilor’’ trecut în posesia D-lui Ştefan Jianu. Ştefan Jianu, alt

proprietar al moşiei Vlădila, (4) născut in 1806-decedat in 1875, a fost fiul lui Amza Jianu,

frate cu haiducul Iancu Jianu. Stefan Jianu a avut rangul boieresc de pitar şi apoi pe acela

de serdar. Soţii Ştefan şi Zoe Jianu au lasat şase urmasi. În documentele păstrate în

fondul ,,Creditul Funciar Rural’’ de la Arhivele Naţionale din Bucureşti se vorbeşte de

proprietatea D-lui Ştefan Jianu la (5) ,, alegerea hotarelor moşiei Pârliţi numită şi

Vlădila’’ din Districtul Romanaţi la 26 august 1863. La hotărnicie, Ştefan Jianu a

prezentat actele pământului :

-7142 [1616], de ani 231, copie dupe cartea de hotărnicie a moşiei Frăsinetu dela

anul 1846, sept. 1,

-7190 [1682], de ani 183, carte de hotărnicie, făcută de 24 boieri;

-1780, Mai, 23, de ani 85, zapisul Saftei Capitănescu, soţia căpitanului Mihai,

-1792, noiembrie 18, Zapisul lui Gligorie Glinţa care vinde 3 părti coanei Anica

Jianca, mama lui Stefan Jianu;

-1806, iulie 8-schimb făcut la 1846 cu Costache Apostolescu,

-1845, mai 7-schimbul făcut între Scarlat Locusteanul şi soţia Maria cu Ştefan

Jianu;

-1846 iunie 10- schimb între Ştefan Jianu şi Costache Apostolescu.

În alt act de hotărnicie se menţionează: ,,Pentru alegerea ce am făcut hotarelor

moşiei Pârliţi am datu din parte-mi D-lui Ştefan Jianu cartea de alegere, planul

topografic al zisei mai sus moşii însoţite de estractele sale către vecinătăţile sale.

Miercuri la 19 ianuarie, anul 1866, Craiova, Semnat inginer ; Ilie A.D. Zotta, (inginer

hotarnic)”.

Dicţionarul Istoric al localitătilor judeţului Olt, la pagina 350 ne informează că:

,,prin legea rurală din anul 1864 au fost împroprietăriţi fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi pe

moşia Vlădila a lui Ştefan Jianu”.

Alte acte ale ,,Creditului Funciar Rural” de la Arhivele Naţionale Bucureşti, ne

spun că în anii de după legea rurală, Ştefan Jianu îşi întăreşte proprietăţile.

Hotărnicia moşiei Vlădila din districtul Romanaţi, a lui

Ştefan Jianu



O altă proprietară, cu suprafeţe mari de

pământ pe teritoriul comunei Vlădila, a fost Eufrosina

G. Cârjeu. Avea ,,pământuri’’ moştenire de la părinţii

săi. Din anul 1860, partea de moşie stăpânită de fiica

lui Hagi Ştefu a trecut în stăpânirea Eufrosinei G.

Cârjeu. Această moşie avea o suprafaţă de 839

pogoane (6). Apar în actele funciare multe alte

proprietăţi cumpărate, schimburi făcute, ipotecări şi

împrumuturi în ,,galbeni’’. Chiar în Actul Dotal emis

de Grefa Tribunalului Dolj la 4 februarie 1874,

Eurosina G. Cârjeu, dă ,,dotă’’ ficei sale Elena

Cârjeu (21 de ani), căsătorită cu Nicolae Abramovici

(35 ani), ,,din propria mea avere cele urmatoare:

1- A patra parte din moşia Vlădila din

districtul Romanaţi, la un loc la capul moşiei despre

Frăsinet,

2-Fiind-că casa minorilor mei copii

administrată de mine ca epitropă, datorează suma de

3600 de galbeni către D-nul Theodor Davidescu,

care cu a lor dobândă se urcă la 4000 pentru care

am garantat hipotecând moşia mea Vlădila –D-lui

ginerele meu Nicolae Abramovici ia asupra–şi de

astăzi chiar, această datorie de 4000 a o plăti din

averea D-lui proprie şi ast-fel a-mi libera proprietatea de sub ipotecă […] mai dau 160

pogoane din moşia Vlădila, să facă cu dânsele ce va voi”.

Din Actele Speciale ale Primei Societăţi de Credit funciar Român, vedem că

Eufrosina G. Cârjeu la 5 oct. 1878 face un împrumut de 65.000 lei, ipotecar, pe termen de

50 de ani, achitand ratele de la 1 ianuarie 1879.

Arendaşii au fost destui de-a lungul timpului. Printre cei mai importanţi amintim

pe: Cernătescu, Stăncescu, Simionescu, Gheorghe I. Tătulescu, N. Delcescu…. etc.

Despre Simionescu Stancu ( n.1874-d.?), ştim că a fost căsătorit cu Ilinca (n.

1876-?) şi au avut 4 copii: Toma, Zoe, Ilarie (ajuns General în armată la infanterie, n.

1897-d.1980), şi Eliza căsătorită cu Onofrei din Iaşi (geolog). Gheorghe I. Tătulescu (n.

1880-d.?) căsătorit cu Maria ( n.1885-d.?) au avut suprafeţe mari de pământ , şi au locuit

în Vlădila. Despre M. N. Delcescu, avem ştirea că în anul 1897, a arendat ,,pentru

periodul 1898/1903, cu suma de 4800 lei plus accesorii 480 lei‟‟ conacul fostei m-ri

Cozia, situat în vatra satului. Pe langă pamântul arendat, d-nul M.N. Delcescu a avut în

curte conacul cu 4 camere spaţioase (4,5 m x4,5m ), sala, prispa si terasa, cârciuma, cazan

de ţuică, pătule şi grajduri.

Donaţii în comuna Vlădila au fost făcute de Ion Rusan (n. 1876-d.1940). Ziarul

Romanaţul din 10 decembrie 1940, scria despre el la parastasul de 40 zile ca filantrop:

,,exemplu de modestie, drept şi cinstit ca proprietar şi cetăţean în toate acţiunile sale,

întotdeauna a ajutat pe cei nevoiaşi şi vrednici. Biserica din Vlădila îl va aşeza printre

cei mai evlavioşi credincioşi ai săi, ca unul care a înzestrat–o cu clopotul care-i lipsea din

timpul războiului, iar după moarte a lăsat 10 pogoane pământ arabil pentru micile nevoi

de întreţinere ale sale. Şcoala de asemenea îi va păstra o veşnică amintire pentru localul

de şcoală complet cu care a înzestrat Cătunul Vlădila-Nouă, numai cu propriile sale

mijloace”.

Anunţ din ziarul Romanaţul

despre parastasul lui Ion Ap.

Rusan din Vlădila



Alt filantrop despre care acelaşi ziar aminteşte la 15 mai 1943, a fost Mândreanu

Haralambie ( n. 1913 la 6 febr), fiul lui Tudor D. Mândreanu şi Stanca. A ajuns să aibă

unul dintre cele mai mari localuri de ,,băcănie’’

din Cernăuţi. A donat pentru biserica din Vlădila

suma de 20.000 lei . ,,Fiind Romanaţean plecat de

mic din satul meu natal Vlădila-Romanaţi şi

auzind că biserica din satul meu se repară … aşa

îşi începea anonimul meu prieten‟‟ scria şeful

redacţiei, Ştefan Oprescu. Gestul acesta

creştinesc, făcut de Dl. H. Mândreanu, pentru

biserica satului său, în care a fost boteza , denota

că deşi departe cu trupul, sufleteşte a rămas tot

legat de locul unde s-a născut şi şi-a petrecut

copilări.

În anul 2001 s-a sfinţit Biserica din

Vlădila – Nouă. Clopotul a fost adus din donaţia

lui Vanea Dan, om cu suflet şi dare de mână,

proprietar de pământ al timpurilor noastre. Ca şi

ceilalţi donatori, cu bunăstarea şi cu bunătatea lui

a venit de nenumărate ori în sprijinul celor

nevoiaşi numarându –se printre ceilalţi filantropi

din Vlădila.

Note:

1-Marius Liviu Ilie, Domnia şi ,, casa domniei‟‟ în Ţara Românească, Etimologia şi

semnificaţia istorică, sec.XIV-XVI, Editura Academiei Române,Craiova , 2009, p. 1,

2-D.I.R. Ţara Românească, seria B, sec. XVI, vol.2, doc.222,p. 225, Ed. Academiei Române,

1953,

3-Dicţionarul istoric al localităţilor jud. Olt, p. 350,

4-Paul-Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu , Adevăr şi Legendă, Editura Alma- Craiova, 2010,

p.37 si 38,

5-Dosar nr.34/1866, Arhivele Naţionale –Bucureşti, Fond Creditul Funciar-Hotărnicii în jud. R-ţi,

6-Dosar nr. 2668/1878, Arhivele Naţionale- Bucureşti, Fond Creditul Funciar.

Monumentul eroilor din satul Dumitreşti, com. Verguleasa, jud. Olt.

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din satul Dumitreşti, orientat cu faţa spre răsărit, este

amplasat pe DN 67 B. Incinta monumentului este închisă cu un gard metalic, vopsit în

culoare albastră, aşezat pe un suport de beton. În faţa monumentului se află un bloc

paralelipipedic confecţionat din ciment care adăposteşte un izvor iar deasupra aceluiaşi

bloc o cruce de marmură cu inscripţia: ,,Slavă eroilor”. Edificiul de cult eroic este format

din 3 segmente, primele două de la bază mai mari, deasupra cărora a fost fixat stâlpul

piramidal în vârful căruia troneză un vultur sculptat în piatră cu aripile deschise. Fiecare

bloc de piatră este decorat cu brâuri ornamentale, iar pe blocul piramidal se găsesc

sculptate însemnele militare: casca militară, sabia şi puşca. O împletitură decorativă în

La 15 octombrie 1942, Ştefan

Oprescu scrie în ziarul său

Romanaţul despre donaţia lui

Haralambie Mândreanu



relief formată din frunze şi flori înconjoară mai jos trunchiul piramidal. Pe faţadă sunt

săpate în piatră urmatoarele inscripţii: „Nu plângeţi eroii”, „ACEASTĂ FÂNTÂNĂ

MONUMENTALĂ S-A RIDICAT ÎN AMINTIREA EROILOR DIN COMUNA

DUMITREŞTI CARE AU ÎNFĂPTUIT ROMÂNIA MARE”, „INAUGURARE 15

AUGUST 1922” şi „G. Bianchi, maestru pietrar Slatina”. Pe toate cele 4 feţe sunt trecute

numele şi prenumele eroilor din primul război

mondial. Mai târziu au fost scrise cu vopsea

neagră nume de eroi din cel de-al doilea război

mondial. Monumentul impresionează şi astăzi

prin echilibrul şi frumuseţea detaliilor şi a

culorilor.

În ziarul ,,Democraţia Oltului” din luna

august 1922 se găseşte un anunţ cu titlul Pentru

Eroi: În atelierul de Pietrărie din strada Vintilă

Vodă din Slatina al D-lui GIOVANII BIANCHI se

execută 2 MONUMENTE pentru EROI: unul

pentru comuna Dumitreşti ce se inaugurează în

ziua de Sfânta Marie Mare şi poartă numele de

Fântâna Monumentală. Are înălţimea de 3,50 m

şi cu Vulturul sus. Cel de-al doilea pentru cătunul

Clocociov care are aceeaşi înălţime şi cu

Vulturul sus. Rog ca toate Comitetele de iniţiativă care doresc a face Monumente pentru

Eroi în comuna Dumnealor[…]să nu comande în altă parte, pentru a se convinge de

lucrul şi preţul cu care eu le execut.

Cu stimă, GIOVANI BIANCHI, maistor pietrar

Eroii inscripţionaţi pe

monument:

1. Traşcă Marin

2. Şerbănescu Sandu

3. Buncilă D. Radu

4. Roşca D-tru

5. Pârvu D-tru

6. Boncilă I. N-lae

7. Iancu Croitoru

8. Tuţu Anton

9. Borangic Ion

10. Soare Gheorghe

11. Mitu Marin

12. Geană N.

Dumitru

13. Poenaru Marin

14. Bărăscu Ilie

15. Buliteanu Ion

16. Iancu Ion

17. Andreescu

Dumitru

18. Rădulescu

Grigore

19. Florescu Nicolae

20. Rădulescu

Constantin

21. Bărăscu Marin

22. Manda Dumitru

23. Ilie Dumitru

24. Fera Ion

25. Rădulescu D-tru

26. Moraru Anton

27. Lăcraru Statie

28. Ustucă Stan

29. Dumitru Pătru

30. Bâzoi Ion

31. Dragomir Stan

32. Dragomir Ion

33. Morariu Florea

34. Vlad Vasile

35. Iana Dumitru

36. Bărăscu

Gheorghe

37. Vlădescu Ilie

38. Drăghici Ilie

39. Rădulescu

Gheorghe

40. Guţă Gheorghe

41. Petre Nicolae

42. Mătălan Manea

43. Voicu Ion

44. Geană I. Dumitru



45. Mihăilescu S.

Dumitru

46. Diaconescu Ion

47. Enache Nicolae

48. Traşcă I. Marin

49. Buduroi Ion

50. Traşcă Ilie

51. Buduroi Marin

52. Constantin M.

Constantin

53. Mihai Radu

54. Mihai Ion

55. Pluteanu Stan

56. Dincă Ilie

57. Spătaru Marin

58. Geană Gheorghe

59. Traşcă Dumitru

60. Sticlaru Ion

61. Cioculeasa

Gheorghe

62. Giană Gheorghe

63. Petre Marin

64. Năstase Ion

65. Crăciun Dumitru

66. Dumitrescu Ion

67. Ustucă Ilie

68. Giurea Marin

69. Vlad Ion

70. Voicu Gheorghe

71. D-tru Roşca

72. Marin Danca

73. Rădulescu Gogu

74. Traşcă Gheorghe

75. Traşcă I.

Gheorghe

76. Rusu R.

Gheorghe

77. Prună Ion

78. Diaconescu Ilie

79. Bărăscu C-tin

80. Nicolae Mihai

81. Militaru Florea

82. Iana Pătru

83. Brebu Sandu

84. Roşu Gheorghe

85. Tuţu Ilie

86. Rusu Marin

87. Ionescu Marin

88. Sticlaru

Constantin

89. Vlad Constantin

90. Gherghina Ion

91. Buşcu Gheorghe

92. Padin Nicolae

93. Vieru Ion

94. Niţă Ilie

95. Sticlaru Gheorghe

96. Poenaru Marin

97. Ilie Ion

Eroi din 1941-1945:

1. Moraru Mihai

2. Tuţu Ion

3. Costea D-tru

4. Necşulescu Mihai

5. Alex. Borangic

6. Ion Buliteanu

7. Cozianu Ghe.

8. Marin Drăgoi

9. D-tru S. D-tru

Apelul Asociaţiei Culturale ,,Memoria Oltului”

La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”

intenţionează publicarea unui volum intitulat ,,Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi” care să

cuprindă numele eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale din toate localităţile acestor două

judeţe şi descrierea monumentelor eroilor. De aceea, facem un călduros apel către parohii, primării,

profesori, instituţii sau persoane particulare care deţin date în acest sens să le pună la dispoziţia

redacţiei cât mai urgent. De asemenea, dat fiind volumul de muncă, ne adresăm tuturor acelora

care doresc să participe la tehnoredactarea lucrării să ne contacteze. Fie ca la 1 Decembrie 2018,

numele eroilor din Olt şi Romanaţi să fie în acest fel cinstit cum se cuvine!

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

















Date post:	21-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	27 times
Download:	1 times

MEMORIA OLTULUI I ROMANA · Aurel Oprişan, Constantin Stancu- Jurnalul de front al lui Ion C....

Documents