Date post: | 13-Jun-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | anaperciun |
View: | 372 times |
Download: | 2 times |
Ministerul Educaţiei şi
Tineretului
Universitatea de Stat din MoldovaCatedra Istorie a Românilor şi Antropologie
Teză de an
Tema: Memoria locului
Elaboratst. an. II, Facultatea Istorieşi Psihologie Ana Perciun
VerificatConferenţiar Universitar
Chişinău, 2007
CUPRINS:
1.Întroducere
2.Metafizica locului
3.Fenomenologia religiei şi mitului
4.Cosmogonia românească
5.Filosofia credinţelor
6.Vatra – locul obiceiurilor şi datinilor
7.Concluzii
8.Bibliografie
2
ÎNTRODUCERE:
Investigaţiile recente se orientează spre stabilirea locului istoric şi a rolului lui în
cultura unui popor, fie că e vorba de creaţiile materiale sau de cele spirituale.
Procesul actual de cunoaştere pune accent pe elementele care explică lumea şi
devenirea vieţii umane: simbolurile şi tradiţiile culturii, moravurile şi mentalităţile,
datinile şi obiceiurile, înţelepciunea tezaurizată în proverbe, credinţe, legende şi
pilde. Toate aceste elemente sînt purtători ai substratului cultural, înrădăcinate în
timp şi spaţiu. Această idee este prezentă şi la V. Pârvan, cînd comentează
cucerirea romană a Daciei, scriind: “neamurile migrează, dar culturile rămîn, căci
nu singularul, ci genericul e aceea ce hotărăşte în viaţa popoarelor, cu statornica
precumpănire a ţării de bază, cu poporul ei înrădăcinat în pămîntul pe care îl
lucrează, cu cultura lui, fixate pe legile supreme ale firii”.1 Specificul unei
perioade, cu forţele ei sociale, cu factorii ce o definesc, cu semnificaţiile practice şi
teoretice poate fi “citit” în “cartea ” locului.
Prezenta lucrare vine să confirme rolul semnificativ al culturilor care penetrează
un spaţiu sau altul pe baza teritoriului românesc. Un rol deosebit, fără îndoială, în
etnogeneza poporului român l-au avut geto-dacii. Acest domeniu a fost şi este
studiat din diferite puncte de vedere: folclorice, mitico-rituale, literare, lingvistice,
religioase etc. Toate aceste elemente păstrează urme daco-getice intens cercetate .
în baza lor avem elaborate lucrări de mare valoare – istorice, filosofice, literare –
lucrari ce permit reconstituirea evenimentelor vremurilor de demult.
1 V. Pârvan, Memoriale
3
Capitolul 1.
Noi trăim în locuri, nu în spaţiu.
Locul e ceva determinat, necuprinsul e spaţiu. Metafizica locului a devenit axă
a unei statornicii în existenţă la popoarele sedentare. Sentimentul înrădăcinirii în
locuri devine însemn spiritual, emblematic pentru o cultură, care se defineşte astfel
prin legămîntul cu un pămînt al tuturor generaţiilor şi al tuturor veacurilor. La
rîndul său, popoarele migratoare cucerind spaţii, au devastat locuri. În capitolul
“Geţii” din “Istoria literaturii române. Compendiu.”, G. Călinescu menţionează
“…frugalitatea e aceea a popoarelor statornice, imigranţii sînt gălăgioşi,
gesticulanţi, zgomotoşi, cu o mare aptitudine la o civilizaţie ce nu e decît o
ignorare totală a geologicului”. Locul, astfel, dispare sau e anulat de extensiunea în
spaţiu cu tendinţa de implantare a unei noi culturi.
Acest fenomen se propune a fi studiat pe baza perioadelor celor mai îndepărtate
ale istoriei noastre. Geto-dacii apar în faţa lumii “ca un popor sedentar şi liniştit,
care nu cere decît să fie lăsat în pace”2. Căci “geto-dacii au fost un popor de ţărani,
aşezaţi, statornici, şi mereu întorcîndu-se la străvechea lor credinţă optimistă în zei
şi în oameni”3. O asemenea “credinţă optimistă” era generată de legătura puternică
cu locul de viaţă şi cu “viaţa”acestui loc. Locul dă pecetea unei culturi, şi peste
această “cultură locală” nu poate trece nimeni, chiar şi atunci cînd acest spaţiu este
cucerit. Acest tablou este descris de V. Pârvan în “Memoriale”, urmărind cucerirea
2 Vasile Pârvan, Getica. 3 Ibidem
4
Daciei de către romani: “…se poate cu sila schimba haina unui popor. I se poate
impune de către cuceritor limba…Se poate schimba şi numele poporului cucerit,
căci pe pămîntul cucerit nu mai dictează şi nu mai dă de veste lumii despre cele ce
sînt acolo, decît cuceritorul. Pentru lumea cea mare cuceritul a murit. Dar nu
pentru legile eterne ale firii. Aşa precum toate masacrele nu pot fi destul de depline
spre a desfiinţa rasa supusă… tot aşa cuceritul în veci nu va mai clădi în lemn… şi
casa lui, şiu masa lui, şi podoaba lui şi, încet-încet, sufletul lui, se vor da după cele
ale cuceritului, întîi mai slabă, apoi tot asemenea cu a cuceritului, în cele mai mari
ale ei va fi. Ca dintru începutul vieţii omeneşti în acea parte a lumii, cultura ţării,
iar nu a omului”. Iar această “cultură a ţării” nu este altceva decît cultura locului.
Puterea de asimilare a locului s-a impus şi s-a generalizat pentru aproape toate
domeniile vieţii umane. Locul imprimă vieţii omeneşti o siguranţă a vieţii. Iar
locul, la rîndul său, poartă amprenta faptelor omeneşti. În popor locul nu înseamnă
doar partea de lume în care poţi trăi, locul are deschideri largi, metafizice. El
totalizează existenţa noastră individuală, dar numai după ce trece prin ipostaza de
baştină, locul copilăriei, locul casei, locul strămoşilor etc.
Tot în acest context, în corelaţie nemijlocită cu spaţiul, apare şi noţiunea de timp,
care capătă un înţeles specific. Timpul este conceput ca o dimensiune a existenţei,
fie naturală sau umană. Totul e supus timpului, de unde şi înţelesul de “trecere” a
timpului peste tot ce fiinţează, consemnîndu-se astfel că prin raportare la timp, tot
ce există are un început şi un sfîrşit. Nu numai spaţiul, dar nici timpul nu este,
pentru omul religios, omogen şi continuu. El cunoaşte două feluri de timp: sacru şi
profan. „O diferenţă esenţială între aceste două calităţi ale Timpului ne atrage
atenţia de la început: Timpul sacru este prin natura sa reversibil, în el însuşi şi,
propriu-zis, un Timp mitic primordial redevine prezent”.4
4 M. Eliade, Sacrul şi Profanul
5
Capitolul 2.
Căutînd originile istorice ale poporului roman şi nobleţea lui spirituală, putem
apela la tradiţiile păstrate de popor, la moravurile lui, la obiceiurile acestuia. Idea
originilor este reluată la nivelul unei viziuni despre istorie şi devenirea
fenomenului istoric. Dintre cele mai expresive forme ale culturii popula re
româneşti poate fi menţionat mitul, în care se substanţializează viziunea despre
lume şi viaţă. În mit se par a fi concentrate atitudini şi înţelesuri faţă de viaţă şi faţă
de fenomenele naturii. De fapt, atît miticul, cît şi magical, au rămas pînă în epoca
modernă mijloace specifice ale culturii populare de explorare şi investigare a lumii.
Mitologia românească a provocat lumea necunoscută “de dincolo”, a vrut s-o facă
mai aproape. Ea apare reconstituită ca un întreg, derivînd dintr-un system străvechi
de viaţă spirituală ţi materială, păstrat în lut, în lemn şi în piatră, apoi într-un mod
de a fi şi de a gîndi despre lume ţi om atît de present în mentalităţi, în credinţe, în
ritualuri, în datini şi obiceiuri, alcătuind un complex existenţial recunoscut pînă
azi. Elementele specifice ale mitologiei româneşti pot fi recunoscute după prezenţa
legăturii cu lumea naturii pînă la o identificare cu această lume şi o personificare a
ei (ex. “Mioriţa”); eroii mitologiei româneşti recunosc lumea şi viaţa lumii stăpîniţi
de un principiu lăuntric al armoniei (ca în poveştile şi baladele noastre); aspiraţia
continuă spre absolut şi spre cucerirea lui (“Legenda Meşterului Manole”).
Desigur, aceste elemente pot fi întălnite şi în mitologia altor popoare europene, dar
ele au la noi o puternică rază de acţiune în sfera largă a culturii populare. Cultura
populară românească a perpetuat şi a îmbogăţit miturile arhaice, preluînd motivele
lor de substrat, de conţinut ideatic, marcînd o continuitate, nu o simplă trecere prin
istoria mitului. Astfel, mitul românesc şi-a păstrat o individualitate clară în
conceptul mitologiilor europene. O atenţie deosebită acvordă mitului, ca
dimensiune a unei viziuni despre lume, Mircea Eliade: ”Mitul e întotdeauna o
“povestire despre creaţie” şi că există “mituri de origine” şi “mituri cosmogonice”,
6
cu funcţii diferite în explicarea lumii”5. Mitul nu este o banală relatare, aici e vorba
de o întîmplare sacră, cu personaje misterioase – Zei sau Eroi, despre activitatea lor
creatoare, poveste ce dezvăluie adevărul absolut. “Mitul înfăţişează sacrelitatea
absolută, pentru că relatează activitatea creatoare a zeilor, dezvăluie sacralitatea
lucrării lor”.6 Deci, eroii miturilor, Zeii, realizează acţiuni care ţin de sfera
sacrului. În acelaş timp, lucrurile pe care le fac oamenii, fără a urma un model
mitic, ţin de profan. Astfel, cu cît mai religios este omul, cu atît mai multe exemple
demne de urmat are. Să luăm, bunăoară, muncile agricole, care pentru o societate
desacralizată nu prezintă altceva decît un act profan, ce ţine de profit economic.
Fără simbolism religios, munca agricolă devine “seacă”. Prin mituri omul încearcă
să se creeze pe sine după modelele divine.Sărbătorile religioase nu sînt altceva de
cît reactualizarea unor întîmplări sacre, ale căror “protagonişti” sînt Zeii. Şi prin
urmare, cei ce sărbătoresc, devin contemporani cu Zeii, trăiesc în Timpul lor.,
participînd la sacru. Omul religios simte nevoia de a se cufunda sistematic în acest
Timp sacru, respingînd, astfel, lumea reală şi evadînd în vis şi imaginar.
Prin mituri şi rituri omul religios „devine contemporan cu zeii, trăieşte în
preajma lor, chiar dacă această prezenţă este tainică”7. După M. Eliade, la originea
imaginarului religios se află o sete de fiinţă, o obsesie ontologică a omului arhaic,
care îl face să consacre religios întreg universul, să-i dea o structură şi o coerenţă
simbolică, după propria-i nevoie ontologică să redimensioneze spaţiul şi timpul.8
Cunoaşterea miturilor şi, în consecinţă, executarea corectă a riturilor îl plasează
pe omul religios în timpul începuturilor. Ca istorie a originilor, mitul are o funcţie
de instaurare, deoarece stabilaşte o relaţie între timpul actual ţi timpul primordial şi
arată cum anume comportamentul actual trebuie să reactualizeze evenimentul
primordial.
Capitolul 3.5 M . Eliade, Aspecte ale mitului6 M. Eliade, Scrul şi profanul7 M. Eliade, Sacrul şi Profanul8 M. Eliade, Sacrul şi Profanul
7
În cosmogonia românească există temeiuri pentru o viziune atotcuprinzătoare
asupra lumii şi asupra existenţei în genere. Urmărită mai îndeaproape, cosmogonia
românească se situiază în legende, poveşti, preluînd cursul iniţial şi evolutiv al
marilor motive ale cugetării omeneşti. Gîndirea populară despre cosmos nu s-a
dezvoltat în mod linear, ci a cunoscut diverse etape de afirmare. Un rol important
în această direcţie îi revine gîndirii magice şi gîndirii mitologice, care au încercat o
cunoaştere specifică a naturii, aflîndu-se într-o relaţie directă. O apreciere asupra
celor două moduri de gîndire a făcut Lucian Blaga, referindu-se la o serie de
elemente magice şi mitologice. În analiza sa, Blaga surprindea faptul că magicul şi
mitologicul se implică, aflîndu-se într-un raport de determinare. Magicul şă
mitologicul pot fi înţelese deplin în cadrul gîndirii populare care operează cu
elementele acestora, în scopul cunoaşterii universului. Cele dintîi demersuri
cognitive ale omului au fost impregnate de imaginile oferite de miturile create
despre un fenomen sau altul al naturii. Magicul a completat întotdeauna viziunea
mitică, mult mai diferenţiată şi mai cuprinzătoare în strucura ei. În mod similar se
desfăşoară gîndirea populară în tendinţa ei de a cuprinde şi a înţelege cosmosul,
natura, universul în totalitatea manifestărilor lor. Magicul şi miticul intervin în
permanenţă în gîndirea populară, amplificînd posibilităţile cunoaşterii. În procesul
acestei cunoaşteri sînt admise cauze de natură mitică şi magică, determinante,
uneori, pentru explicarea diverselor aspecte ale unui lucru sau fenomen şi a
ipostazelor sub care acestea pot să apară. Aşadar, în funcţie de localitate, există o
serie de noţiuni specifice, care derivă din însăşi modul în care este concepută
alcătuirea cosmosului şi a existenţei în genere. În forma lor, aceste noţiuni devin
componenteale unei imagini ce se poate forma despre creaţia cosmosului şi despre
devenirea lui, întrucît sînt adecvate reprezentărilor populare, infuzate de elemente
mitice şi magice, ridicate la nivelul unei viziuni despre lume. Acestă viziune
despre lume şi despre toate fenomenele ce-i aparţin, în care miticul şi magicul au
funcţii explicative, e proprie gîndirii populare. Problema creaţiei lumii apare în
8
cultura românească sub diverse denumiri, cum sînt: „facerea lumii”, „zidirea
lumii”, „de cînd e lumea” şi altele. „Zidirea pămîntului” ocupă un loc însemnat în
spaţiul mitologic românesc. Există în legendele noastre mai multe ipoteze despre
creaîia pămîntului care diferă de imaginea oferită de alte mitologii clasice (greacă,
romană etc.). specific spaţiului românesc este principiul coparticipării mai multor
forţe la zidirea pămîntului, explicit în imaginea unei armonii posibile. Apare şi aici
tendinţa conlucrării între diversele forţe angajate în acest scop. Legendele
româneşti despre creaţia pămîntului tind către o „cosmogonie geocentrică”, de
unde rezultă şi imaginea atotcuprinzătoare despre „Pămîntul-Mamă”. În ele
„sămînţa de pămînt” a fost adusă din fundul mării de către Diavol la îndemnul lui
Dumnezeu, cu hotărîrea celor doi de a crea pămîntul. Acest pămînt devine pimul
loc de odihnă pentru cei doi, după ce a crescut şi s-a mărit ca un pat. Mai tîrziu
pămîntul va fi binecuvîntat, încît Creatorul îl investeşte cu puteri de rodire,
devenind „Pămîntul-Mamă”, care cuprinde pădurile, munţii, văile, vegetaţia etc.
Acum „pămîntul e viu, pentru că e fertil. Tot ce se naşte din el e înzestrat cu viaţă,
şi tot ce se reîntoarce în el redobîndeşte viaţă”.9 Pămîntul întreţine, deci, viaţa. El
posedă posibilităţi generatoare multiple şi continui, odată ce a fost creat. Acestea
sînt posibilităţi inerente lumii materiale şi desfăşurării fenomenelor lui. Urmărind
mai îndeaproape scenariul „facerii lumii”, ne dăm seama de similitudinile cu viaţa
omului de la naştere pînă la moarte. Această imagine nu tinde doar la o
simplificare a procesului de creaţie, ci are drept scop o înţelegere a acestui proces
în corelaţie cu viaţa şi acţiunea omenească. Explicaţiile despre „zidirea pămîntului”
n-au un caracter ocult. Acest aspect al problemei este mai important fiind raportat
la alte concepţii despre crearea pămîntului ăntălnite, spre exemplu, la greci şi care
se reduc la explicaţii limitate. Despre pămînt, în mitologia greacă ni se spune doar
că e un „element creator apărut spontan din Chaos”10, la rîndul său acesta
„generează Cerul, munţii, marea, şi abia mai tîrziu, prin împerechere cu Cerul, dă
naştere lui Okeanos”11. Legendele româneşti lărgesc motivele de referinţă şi ne
9 M. Eliade, Pămîntul (I)10 Hesiod, Theogonia11 Ibidem
9
conving de principiul coparticipant al mai multor forţe la creaţie. Alături de
Dumnezeu şi Diavol, în ceea ce priveşte creaţia pămîntului, intervin diverse
animale sau insecte, acestea făcînd parte din „viaţa” lui. Prin ipostazele enunţate
mai sus, Creaţia pămîntului apare în legendele româneşti în mod diferenţiat, în
succesiunea unor momente care se determină unele pe altele şi duc la imaginea
unui întreg, de sine stătător.
Capitolul 4
Cea mai veche filosofie este cea a credinţelor, căci credinţele vin din trăirile
vieţii colective, dintr-un amalgam de dorinţe şi aspiraţii fără vîrstă, ele se
instaurează cu puterea legilor nescrise. În rosturile credinţelor româneştis-au
păstrat temeiurile unei filosofii a naturii, a istoriei şi aunei filosofii a omului, cu
înrădăcinări adînci în tot ce e substrat al vieţii etnice. G. Călinescu, încercînd să
descopere reflexul acestor credinţe, afirma că prin ele „se face comunicarea cu
lumea, într-o înţelepciune stereotipată, atît de controlată prin vechimea rasei (în
sens spiritual), încît contribuţia individuală este neglijabilă, confirmînd fatalismul
nostru energetic (în sens constructiv)”.
De unde vin credinţele noastre? Care este aria lor de dăinuire şi de pătrundere
în cugetarea omenească? Putem afirma că mutaţiile de gînd ale credinţelor tind
spre universal, spre o cuprindere a totalităţii lumii, în diversitatea formelor şi
multiplelor ei deveniri. Credinţele nu sînt păreri. Ele pun temeiurile unor principii
ale existenţei în genere. Există criteriul intern al credinţelor care năruie dogma şi
imposibilul.
Întrega cosmogonie şi mitologie românească se fundamentează pe credinţele
despre „facerea lumii”, despre „lume înainte de zidire”, despre „viaţa pămîntului”,
despre „inima pămîntului”, despre toate cîte sînt şi vieţuiesc de nu se ştie cînd.
Dacă în credinţele altor popoare, la greci, bunăoară, e recunoscută doar imixtiunea
zeilor în creaţia lumii, atunci credinţele noastre au în vedere începuturile,
10
originarul, ele covîrşesc în sfera vieţii omeneşti. Putem spune, chiar, că nu există
teritoriu al spiritualităţii filosofice care să nu fie cucerit de credinţe. O anume
ambianţă de suflet ce caută mereu un suport în altă simţire sufletească conferă
credinţei puterea de a stăpîni realul, salvănd omul de la prăpastia gîndului răpus, de
însingurare. Credinţa în mai bine, în mai cu folos, credinţa în fapta bună, în
puterile omului de a face binele, crează o disponibilitate continuă a eului de a se
regăsi în ceilalţi, iar cinstea şi omenia care cuprind casa omului s-au păstrat numai
prin credinţa mare în om. Iarăşi putem aduce exemple concrete cu privire la
puterea credinţelor româneşti. O veche credinţă spune că la temelia casei se află
un şarpe alb, şarpele casei, aducătorul de noroc. La miezul nopşii, cine are sufletul
curat, poate auzi şarpele casei mişcîndu-se. Dincolo de credinţă e sensul profund al
ei, care introduce ideea purităţii ce apără şi trebuie să apere casa omului. Credinţa
poate fi naivă sau brăzdată de naivităţi, ea poate fi adevărată sau un joc al fanteziei,
dar înţelesurile ei sînt întotdeauna sigure. Credinţa încredinţează vieţii umane un
anumit simbol. Omul trăieşte în credinţă. Ea poate fi şi o postcunoaştere, o
regrupare şi o reluare de situaţii în fapte petrecute. Avantajul ei faţă de cunoaşterea
imediată este acela că se poate întemeia şi pe lipsa faptelor. Aşa se explică
diversitatea credinţelor care pot porni de la ceva sugerat. Credinţa poate să fie
falsă, dar statutul ei nu se năruie prin aceasta, îşi are o existenţă originară în
acţiunea conştiinţei.
Credinţele noastre sînt ca nişte adevăruri magice. Ele nu ne cer alte pătrunderi
decît ale cunoştinţei spontane. Numai popoarele care dau naturii, locurilor ei,
istoriei şi vieţii omului o notă de magie, de locuire în magic, pot ajunge la credinţe.
Dar oamenii nu consacră ontologic doar cosmosul, ci şi pe sine însuşi, sau pe
unii dintre semenii săi. Am putea spune că,pentru om, prima intuiţie a fiinţei este
sinonimă cu apariţia sacrului. Astfel, sacrul se manifestă ca o forţă şi pentru a
indica actul manifestării sacrului se propune termenul de hierofanie, care nu
exprimă altceva decît ceea ce implică etimologic conţinutul său. Iată cum prezintă
Eliade în „Tratat de istoria religiilor”, dialectica sacru-profan, prezentă în
hierofanii:
11
1. „sacrul este calitativ diferit de profan, totuşi el poate să se manifeste oricum
şi oriunde în lumea profană, avînd puterea de a transforma orice obiect
cosmic în paradox, prin intermediul hierofaniei (în sensul că obiectul
încetează să fie el însuşi, ca obiet cosmic, rămînînd totuşi în aparenţă
neschimbat);
2. această dialectică a sacrului este valabilă pentru toate religiile, nu doar
pentru pretinsele „forme primitive”. Această dialectică se verifică atît în
„cultul” pietrelor şi arborilor, cît şi în concepţia savantă a metamorfozelor
indiene sau în misterul suprem al întrupării.;
3. nicăieri nu se întîlnesc doar hierofanii elementare, ci şi urme de forme
religioase considerate, în perspeciva concepţiilor evoluţioniste, superioare
(Fiinţe supreme, legi morale, mitologii etc.);
4. se întîlneşte peste tot, chiar în afara acestor urme de forme religioase
superioare, un sistem în care vin să se ordoneze hierofaniile elementare.
„Sistemul” nu este epuizat de acestea din urmă; el e constituit din toate
experienţele religioase ale tribului (mana, kratofaniile insolitului,
totemismul, cultul strămoşilor etc.), dar cuprinde şi un corpus de tradiţii
teoretice care nu se lasă reduse la hierofaniile elementare: de pildă miturile
privitoare la originea lumii şi a speciei umane, justificarea mitică a condiţiei
umane actuale, valorizarea teoretică a riturilor, concepţiilor morale etc”.12
Potrivit lui M. Eliade, orice obiect al cosmosului sau al vieţii umane poate intra
în imaginarul religios, singura condiţie fiind aceea ca în decursul istoriei sale să fi
fost transfigurat prin hierofanie. Însă nu numai obiectele ăi îndeletnicirile umane
pot fi hierofanii, ci chiar spaţiul şi timpul pot dobîndi o dimensiune sacră. Asfel,
pentru omul culturilor arhaice, spaţiul nu este omogen, cum este pentru omul
crescut în spiritul ştiinţific modern. Porţiuni din spaţiu sînt diferite calitativ de
altele. Există spaţii sacre şi, prin urmare, „puternice”, semnificative, şi există spaţii
neconsacrate, fără structură sau consistenţă, cu alte cuvinte, amorfe.. mai mult ca
atît, această neomogenitate spaţială, pentru omul religios, se traduce prin
12 M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor
12
experimentarea unei opoziţii „între spaţiul sacru, singurul care este real, care există
efectiv, şi tot restul, întinderea informă care-l înconjoară”.13
Capitolul 5.
Vatra casei este interceptată în spaţiul unui simţămînt care nu conştientizează
încă datul ce i se oferă, dar îl asimilează cu simţămîntul necesar, ca hrană spirituală
a unei vieţi întregi. Însemnul vetrei este unul existenţial pentru poporul românesc.
Mentalitatea vieţii poporane a sacralizat vatra, ceea ce e un semn de înaltă
civilizaţie sufletească. Social poţi să renegi vatra, sufleteşte, însă, nu. În
mentalitatea vieţii poporane româneşti, vatra nu poate fi definită şi redefinită decît
în relaţia de structură cu locul originar.. tradiţia şi datina au crescut şi ele într-o
vatră. Ele s-au legat de un destin al omului, care nu înseamnă încă o predestinare.
Temeiurile vetrei s-au aşezat pe un loc, un loc care s-a numit locul naşterii, locul
copilăriei, locul tuturor amintirilor, al tuturor bucuriilor şi durerilor. Locul acesta e
şi a celor ce nu mai sînt, dar sînt ai locului. O permanentă grijă pentru amintirea
celor duşi se instituie, existenţial, în viaţa celor ce trăiesc într-un asemenea loc. E
ca o pază a veşniciei omeneşti pe pămînt, prin urmaşi. Puterea acestui element nu
poate fi măsurată. Ea fiinţează în om, nevăzută, dar, oricînd, ea este cea mai sigură
forţă ce dă energia necesară pentru toate împrejurările vieţii. De aceea omul are
nevoie de un loc. Iar locul acesta este vatra. Vatra satului nu este o alegere
întîmplătoare, cum s-ar crede. Criteriile care definesc vatra ţin seama de aşezarea
locului, geografic, economic, spiritual şi toate aceste criterii la un loc au în vedere
trăirea, posibila trăire în vatră. De regulă, locul sacru, fie vatra, biserica etc.,duce la
desprinderea unui teritoriu din mediul înconjurător şi la transformarea lui
calitativă. „Iacov a visat, la Haran, că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful
atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi s-a arătat
Domnul în capul scării şi a zis: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl
13 M. Eliade, Sacrul şi Profanul
13
tău”, şi s-a deşteptat din somn şi, înspăimîntîndu-se, a zis: „Cît de înfricoşător este
locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta
cerului!” Şi a luat piatra ce şi-o pusese căpătîi, a pus-o stîlp şi a turnat pe vîrful ei
untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)”
(Facerea, 28,12-19). Cînd nu se arată nici un semn în împrejurimi, acesta este
provocat. Se practică, de pildă, un fel de „test” cu ajutorul animalelor, care arată în
care loc anume se poate construi sanctuarul ori întemeia un sat. Este solicitat un
semn care să pună capăt încordării şă neliniştii create de dezorientare, pentru a găsi
un punct de sprijin absolut. Astfel, sacrelitatea locului este indicată de anumite
semne, oamenii nu au libertatea de a alege locul sacru, ei doar îl descoperă cu
ajutorul unor semne misterioase. Şi de vreme ce omul nu poate trăi doar într-un loc
sacru, este firesc faptul că acest loc va fi consacrat prin diferite tehnici. „Sacrul
înseamnă realul prin excelenţă, adică puterea, eficienţa, izvorul vieţii şi
fecundităţii”.14
O incursiune mai adîncă în semnificaţiile umane ale obiceiurilor şi datinilior,
în modalitîţile lor de manifestare, ne dă posobilitatea să ne releve rosturile muncii
şi preocupările tradiţonale din comunitatea respectivă. Aceste obiceiuri marchează
o constanţă a culturii, prin permanenta urmărire a ritmurilor vieţii din natura
înconjurătoare. Fiecare anotimp oferă o deschidere către natură prin obiceiurile
practice, străns legate de munca omului şi de fenomenele ce-l înconjoară. Astfel, în
diferite zone se întîlnesc practici de îndepărtare a secetei, pentru oprirea ploii,
pentru îndepătrtarea animalelor periculoase din curtea omului, pentru chemarea
norocului etc. Şi indiferent de forma sub care apar aceste practici, înţelesul lor real
ţine de dorinţa omului de a interveni în „mersul ” lucrurilor şi în devenirea lor, de
dorinţa de apătrunde în destin, în rosturile vieţii omeneşti. Cu adevărat, datina şi
obiceiul cuprind o întreagă filosofie. Înţelesurile lor spirituale se intersectează cu
tradiţiile. Toate ale vieţii se prind sau nu se prind într-o datină, încît partea ei de
viaţă se răsfrînge în devenirea faptelor omeneşti. Oricum ar fi, oriunde ar apare şi
ar vieţui, datina are o reacţie specifică la noul ce vine asupra ei. Eminescu,
14 M. Eliade, Sacrul şi Profanul
14
bunăoară, a legat datina de istorie şi oamenii ei, ca fiind dată istoriei şi fiecăruia
din noi, apoi celorlalţi, apoi unui popor întreg. Aşezată în istorie, datina generează
ea însăşi o istorie legată de spiritul dreptăţii., la vremuri de grea încercare datina
devenea salvatoare, ea mobiliza spre apărarea dreptăţii. În spiritualitatea
românească există datinile muncii, datinile sărbătorilor, datini legate de
anotimpuri, răsfrînte adînc în toate gîndurile şi simţirile unui pămînt; există datinile
vieţii, întîmpinînd viaţa fiecăruia cu o chemare magică.
Concluzii
Problemele de ordin filosofic urmărite în vederea descoperirii memoriei locului ne
permit să afirmăm că există un sistem anumit de gîndire, ordonat în noţiunile sale
specifice şi în modalităţile de a interpreta lumea şi viaţa. În această perspectivă
cultura românească duce la o viziune despre lume şi viaţă, în care esenţială se pare
că este relaţia între om, natură şi societate. Apare o tendinţă firească a acestei
culturi de a înţelege problemele existenţei legate de credinţa lumii, a naturii, şi de
cunoaşterea ei în ansamblu. În acest sistem de cunoaştere a lumii intră sacrul şi
imaginarul, magicul şi miticul, obiceiul şi datina. Se poate afirma că toate aceste
elemente, luate în parte sau în ansamblu , deschid viziunea despre om cu tangenţe
la universal. Ele generează dintr-o tendinţă puternică de înţelegere şi asimilare a
valorilor vieţii omeneşti. O investigaţie de ansamblu asupra acestor elemente ar
duce la dezvoltarea unor principii fundamentale în cunoaşterea activităţilor ce se
stabilesc între om şi umanitate în genere, în procesul muncii creatoare de valori.
Bibliografie:
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Humanitas, 1995
15