MEDIUL POLITIC

INTRODUCERE

Mediul politic este parte din mediul extern în care operează orice companie. Mediul

politic și dinamica politică afectează deciziile, strategiile și rezultatele companiilor de pe piață,

dar și creșterea economică, per ansamblu. Mediul politic afectează modul și măsura în care

guvernul intervine pe piață și în consecință, activitatea firmelor. La un nivel mai general,

sistemul politic al unei țări integrează diferitele componente ale unei societăți într-un tot

funcțional.

Influența mediului politic asupra funcționării mediului de afaceri are loc atât la nivel

național, cât și internațional, în contextul internaționalizării proceselor economice și, mai larg, al

globalizării.

Dinamica mediului politic este o componentă extern dificil de anticipat a dinamicii

mediului de afaceri, în ciuda faptului că guvernarea democratică presupune re-alegerea liderilor

și a clasei politice la intervale regulate de timp, ceea ce contribuie la o anumită ciclicitate a

mediului politic.

Interacțiunea dintre factorii politici și cei economici (politic – economic) este, în esență,

bidirecțională, în sensul că, pe de-o parte, actorii politici dețin uneori o parte relevantă din

resursele financiare și nefinanciare și edictează cadrul reglementar care privește (reglementează)

activitatea firmelor, însă, pe de altă parte, acești actori politici devin dependenți de firme și de

resursele acestora (Hadjikhani, Sharma, 1999), pentru a fi realeși. În același timp, guvernele văd

în companii un mijloc important al reformelor sociale, drept pentru care vor aplica măsuri și

politici reformatoare care vor afecta direct activitatea firmelor.

Măsura în care firmele răspund provocărilor provenite din direcția mediului politic pe

care încearcă să îl influențeze depinde de gradul în care astfel de demersuri reduce costurile

firmei (Boddewyn, 1988). Comportamentul de dezvoltare, de către agenții economici, a

propriilor strategii politice pentru a influența actorii politici și a dobândi acces și informații și

resurse și pentru a diminua nivelul de incertitudine și costurile de tranzacționare este denumit

comportament politic. Acesta este definit ca încercarea de a folosi politica guvernamentală

pentru a obține beneficii private, ceea ce face din comportamentul politic al firmelor un instrument

strategic (Hillman și Hitt,1999, pg.826). O altă definiție a acestui comportament este achiziția,

dezvoltarea și menținerea puterii în relație cu alte entități, putere care este înțeleasă ca și

capacitatea actorilor sociali de a depăși rezistența altor actori vizați (Boddewyn, Jean J;Brewer,

Thomas, 1994, pg. 119). Studiile care analizează acest comportament se concentrează pe

obiectivele unei astfel de activități politice, pe tipurile de firme care dezvoltă un astfel de

comportament sau pe determinanții acestuia. Astfel de studii își au originea în teoria

instituțională a organizațiilor, care încearcă să determine cum mediul extern influențează

structura, activitatea și obiectivele unei firme (Hillman, 2003).

În ceea ce privește obiectivele urmărite, acestea pot fi legate de îmbunătățirea poziției lor

pe piață, pentru împiedicarea creșterii competitorilor, creșterea cotei de piață, reducerea

amenințării intrării pe piață de noi produse sau noi concurenți sau creșterea puterii lor de

negociere cu clienții sau furnizorii (Hillman și Hitt,1999, pg. 826).

Referitor la tipurile de firme, deși în mod tradițional, cercetările au tratat firmele ca fiind

actori omogeni ce sunt supuși constrângerilor guvernului, într-o formă unitară și omogenă,

această abordare s-a dovedit a fi nerealistă. Astfel, modul în care firmele răspund provocărilor

mediului politic depinde de dimensiunea companiilor și, în mod analog, modul în care firmele

sunt influențate de activitatea statului nu este omogen, ci depinde la rândul său de dimensiunea

companiilor.

Unul din motive este dat de necesitatea deținerii de resurse financiare pentru a finanța o

astfel de interacțiune. Un studiu al cercetătorilor Hadjikhani și Ghauri (2001) a arătat că

managerii multinaționalelor dedică 30% din timpul lor pentru a evalua pozițiile actorilor politici,

noii competitori, noi idei apărute în media și activitatea politică a acestor competitori. Pentru a-și

putea pune în practică strategii la politicile guvernamentale sau pentru a-și crește nivelul de

înțelegere a politicii, firmele au nevoie de resurse financiare (Pourrmand, F. 2011, p. 31)

Prin comparație, firmele mici sunt adesea în incapacitatea de a încerca să influențeze

dinamica mediului politic sau a sistemului legislativ. Firmele mici au de cele mai multe ori un

comportament mai mult pasiv și defensiv, trecând mai degrabă prin acțiuni adaptive, de multe ori

costisitoare.

Pe de altă parte, este interesant și că firmele mici au mai puține șanse să devină ținte ale

unei activități de reglementare ample din partea statului faptul că (Spencer, J., Gomez, C. ,

2003). Aceasta se întâmplă din cauza naturii și dimensiunii mai restrânse a afacerilor derulate de

către acestea, ceea ce implică, de exemplu, faptul că se implică mai puțin în activități de import-

export sau nu sunt expuse în această situație riscului valutar, etc. În schimb, firmele mari sunt

mult mai expuse reglementărilor politicilor publice, din cauza naturii activității acestora dar și

deoarece acestea sunt tratate de multe ori ca și exemple în economia națională. Un alt motiv este

faptul că fraudele realizate de către firmele mari pot fi mult mai vizibile și mai ușor de

descoperit. Companiile multinaționale reușesc să atragă efecte eterogene, cu alte cuvinte, să

obțină tratamente și sprijin specifice, dezvoltând în același timp un comportament politic asertiv

și pro-activ. Din aceste motive, majoritatea cercetărilor se concentrează pe comportamentul

politic al firmelor mari, cu un interes deosebit pe cel al multinaționalelor, prin integrarea unor

elemente din domeniul științei politice, teoriei instituționale și afacerilor internaționale.

Așa cum menționează North (2003, pg. 101), organismul politic și economia sunt legate

indestructibil. După Barro (2003), performanța economică depinde de o multitudine de aspecte

ale politicii guvernamentale, însă factorul determinant al acesteia este calitatea instituțiilor

politice și a sistemelor legale și economice, primele două fiind o componentă importantă a

mediului politic al unei țări.

Boddewyn (1988) definește termenul mediul politic ca fiind format atât din actorii care

aparțin mediului non-piață - Statul (în principal, guvernele) și comunitatea (de exemplu, opinia

publică și organizațiile non-guvernamentale, ce urmăresc diferite interese), dar și din scopurile și

mijloacele specifice pe care firmele le folosesc pentru a influența acest mediu, precum mita și

alianțele cu alte firme (Boddewyn, 1988, pg. 343).

Pentru firme, este important să monitorizeze mediul politic deoarece schimbările

survenite în acest mediu pot avea impact asupra strategiei de afaceri, sub o multitudine de forme,

printre care:

Stabilitatea sistemului politic afectează atractivitatea unor piețe naționale, guvernul și

politicile sale fiind o sursă de incertitudine pentru firme (Hillman și Hitt,1999, pg.825);

Legislația dintr-o țară și modificările aduce acesteia afectează direct operațiunile

companiilor;

Mediul economic și cel competitiv sunt puternic influențat de acțiunile guvernului.

Guvernul și politicile sale afectează mediul competitiv al firmei și pot influența mărimea

pieței, prin achiziții guvernamentale și reglementări asupra produselor firmei, sau cele

substitut sau complementare. Guvernul este și el un furnizor important de bunuri și

servicii. De asemenea, poate fi influențat accesul pe piață prin bariere de intrare și ieșire

sau legislația antitrust. De asemenea, politicile guvernamentale pot influența structura

costurilor firmei, prin reglementări diverse, cum ar fi cele legate de angajare a forței de

muncă sau standarde de mediu și poluare. În mod similar, cererea pentru anumite produse

poate fi modificată, prin aplicarea de taxe, accize și reglementări care afectează modelele

de consum (Hillman și Hitt, 1999, pg.826);

Politicile guvernamentale influențează, în timp, valorile sociale și culturale dintr-o țară.

Fundamentarea teoretică a relației dintre performanța economică și sistemul politic se

regăsește în teoria instituțională a lui Douglas North, care analizează modul în care instituțiile

influențează costurile de tranzacționare și cele de producție ale agenților economici.

Prin instituții, North înțelege orice formă de constrângere creată de oameni, oficială sau

neoficială, care limitează interacțiunea umană, în timp ce organizațiile reprezintă organe politice,

economice sociale și educaționale, între cele două existând o influență reciprocă. După North,

evoluția instituțiilor creează un mediu adecvat pentru soluțiile cooperante la schimburile

economice complexe, acestea fiind motorul creșterii economice prin faptul că “organismul

politic specifică și impune drepturile de proprietate ale piețelor economice și caracteristicile

pieței politice” (North, pg. 98) și diminuează costurile de tranzacționare și pe cele de

transformare a input-urilor în output-uri. Instituțiile diminuează de asemenea nesiguranța,

născută din informația fragmentară ce apare în procesul de interacțiune umană. Informația

incompletă și capacitatea mintală limitată a indivizilor determină de fapt existența unui anumit

cost al tranzacționării și în consecință, apariția instituțiilor. Acesta apare dat fiindcă informația

este costisitoare și deținută asimetric de părțile care se angajează în schimburi. Astfel, costul

măsurării și analizării bunurilor și serviciilor comercializate, performanța unora dintre agenții

economici, sau costurile aplicării legii, determină apariția unor costuri de tranzacționare (North,

1992).

În această paradigmă instituțiile reprezintă conexiunea dintre politic și economic, rezultatul

acestei conexiuni fiind creșterea sau stagnarea economică. În contextul dezvoltării piețelor de

capital și dezvoltare a activității economice, “drepturile de proprietate sigure necesită organizații

politice și juridice care să impună contractele eficient și imparțial în timp și spațiu” (North, 2003,

pg.109). Inovațiile organizaționale și instituționale, precum tehnicile și instrumentele moderne de

plată, tipărirea prețurilor la bunurile de consum, dar și transformarea nesiguranței în risc, prin

asigurări și diversificarea portofoliului, au contribuit, pe parcursul istoriei, la creșterea mobilității

capitalului și dezvoltarea economică. La rândul lor, aceste inovații au fost determinate de

creșterea importanței economiilor de scară, creșterea volumului schimburilor și apariția treptată a

unor mecanisme instituționale de constrângere, apărute, se pare, odată cu primele coduri de

conduită internă ale breslelor de negustori.

COMPONENTELE MEDIULUI POLITIC

În literatura de specialitate, prin analiza mediului politic de către companii analizează o serie de

aspecte care influențează deciziile manageriale, atât la nivel domestic cât și internațional; le

amintim pe cele mai importante și comune:

1. Sistemele, regimurile și ideologiile politice, stabilitatea și gradul de control al

guvernului asupra economiei;

2. Sistemele de drept și cadrul legislativ, inclusiv particularitățile dreptului internațional,

sisteme legale în practica internaţională, legislaţia din ţara de origine a companiei,

legislaţia din ţările gazdă, probabilitatea existenţei de embargouri comerciale, regimul de

impozitare propriu unor anumite ţări sau mecanisme de soluţionare a eventualelor

diferende;

3. Riscuri de natură politică;

4. Activitatea grupurilor de interese care urmăresc influențarea politicilor

guvernamentale.

1. Sistemele, regimurile și ideologiile politice, stabilitatea și gradul de control al

guvernului asupra economiei

Un sistem politic include relațiile politice, instituțiile politice și acțiunea politică, instituțiile

politice (statul, partidele politice) fiind forme prin care se exercită puterea politică, se

organizează și conduce societatea (Radu, 2003, pg. 57). Wyk (2010, pg. 104) realizează o scurtă

trecere în revistă a principalelor definiții ale sistemului politic din literatura de specialitate,

amintind că acestea au ca și numitor comun ideea că sistemul politic este utilizarea coerciției

legitime în societate. De aici, ideea că sistemul politic se referă la o alocare autoritară a valorilor,

puterii și autorității, ceea ce implică ideea unei sancțiuni legitime: dreptul de a obliga, de a

condamna și de a pedepsi, care se face nu numai pe baza forței, ci și cu consensul majorității, în

sistemele legitime și funcționale.

Ideologia politică reprezintă o sumă de constructe, teorii și obiective urmărite, concretizate

într-un program socio-politic. Ideologia politică, puternic influențată de măsura cu care

instituțiile o sprijină, fac posibil ca indivizii să lucreze cu anumite constructe mentale utile în

decodificarea și interpretarea mediului extern. Existența a mai multor ideologii indică

pluralismul politic într-o anumită societate.

Regimul politic (termen provenit din cuvântul latin regimen, ce înseamnă direcție, guvernare)

se referă la totalitatea instituțiilor și relațiilor politice prin care se realizează conducerea politică a

societății. În timp. clasificarea regimurilor politice a dat naștere unor dezbateri intense în rândul

politologilor (Radu, 2003, pg. 58). În continuare, vom face uz de următoarea clasificare duală și

simplificată a regimurilor politice:

Regimuri politice democratice;

Regimuri politice totalitare/dictatoriale.

Regimurile politice democratice – democrația reprezintă acele sisteme politice în care

cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor și de guvernare, fie direct fie prin reprezentanți

aleși. În cadrul acestor regimuri, alegerile deservesc două scopuri. În primul rând, selectarea

reprezentanților politici care aplică politici publice și în al doilea rând, oferă votanților

mecanismele de supraveghere și atenționare a acestor reprezentanți.

În ultimii 25 de ani, tendința de democratizare a statelor este evidentă. Cu toate acestea,

democrațiile la nivel național nu sunt identice și nu oferă întotdeauna stabilitatea sau

prosperitatea așteptată de la acestea, ceea ce face necesară analiza lor de către firmele ce

acționează la nivel internațional. De asemenea, multe din democrațiile care au apărut în anii 70

sunt fragile și nesustenabile. În democrațiile mature, în schimb, se observă o scădere a încrederii

electoratului în clasa politică.

În ciuda a numeroase diferențe, democrațiile lumii prezintă următoarele caracteristici

comune: libertatea opiniei și de exprimare, inclusiv a presei, libertatea de organizare, alegeri

libere, un sistem legislativ independent și accesul cetățenilor la procesul de luare a deciziilor.

Mai mulți cercetători au fost preocupați de modul în care pot fi analizate și măsurate

nivelurile democrației. Unul din acestea aparține Freedom House, fondată în 1942, în

Washington, care, plecând de la ideea că libertatea nu poate exista decât într-un sistem

democratic, măsoară sub forma unui indicator anual, încă din anul 1972, drepturile politice și

libertățile civile. Cuantificarea se realizează pe o scară de la 1 la 7 (unde 7 caracterizează acel

sistem democratic cel mai puțin liber), rezultând o clasificare a națiunilor pe următoarele

intervale:

Țări libere (de la 1 la 2.5) (democrații stabile)

Țări parțial libere (de la 3 la 5.5) (democrații în curs de consolidare)

Țări lipsite de libertate (de la 5.5 la 7) (non‐democrații)

Freedom House analizează următoarele aspecte în vederea evaluării și măsurării drepturilor

politice:

1. Este șeful guvernului ales prin alegeri libere și corecte?

2. Sunt reprezentanții poporului aleși prin alegeri libere și corecte?

3. Cadrul legislativ electoral este unul corect?

4. Indivizii au dreptul de a se organiza în partide politice sau alte grupări politice competitive și

este sistemul deschis apariției dar și dispariției acestor partide sau grupări?

5. Există o masă electorală semnificativă care poate vota opoziția și șanse reale pentru opoziție

să își crească sprijinul și puterea prin intermediul alegerilor?

6. Sunt libere alegerile politice ale cetățenilor și neconstrânse de puterea militară sau străină,

partide totalitare, puterea bisericească, oligarhii economice sau alte grupuri de putere?

7. Grupurile culturale, etnice, religioase sau alte grupuri minoritare au drepturi politice depline

și oportunități electorale?

8. Șeful guvernului și reprezentanții puterii legislative determină politica guvernamentală?

9. Este guvernul neinfluențat de corupția generalizată?

10. Guvernul își asumă responsabilitatea actelor sale între alegeri și operează cu deschidere și

transparență?

Drepturile politice includ alegerile libere și corecte, existența unor reprezentanți politici,

dreptul la libera organizare și protecția minorităților. Conceptul Freedom House asupra

drepturilor politice pleacă de la următoarea definiție de bază a acestora, și anume: “dreptul la

participare la procesul politic”, ceea ce într-o democrație presupune dreptul adulților de a vota și

de a concura pentru demnități publice, iar din punct de vedere al reprezentanților aleși, dreptul de

a avea un vot decisiv asupra politicilor publice.

În ceea ce privește libertățile civile, acestea includ libertatea presei, libertăți personale și

egalitate în fața legii. Freedom House analizează următoarele aspecte ale acestora, în demersurile

instituției de a evalua libertățile civile:

1. Există o mass media independentă și alte forme de exprimare culturală?

2. Sunt instituțiile și comunitățile religioase libere să își practice credința și să se exprime în

sfera publică și privată?

3. Există libertate academică și un sistem educațional neîndoctrinat politic?

4. Există libertate de asociere, libertatea demonstrațiilor și a discuțiilor publice deschise?

5. Există asociații comerciale și ale angajaților (sau alte forme similare) și posibilitatea

negocierii colective? Există organizații profesionale și alte organizații private libere?

6. Există o putere judiciară independentă?

7. În spețele civile și penale se aplică legea? Este puterea polițienească sub control civil

direct?

8. Există protecție față de teroarea politică, încarcerarea nejustificată, exilul sau tortura?

9. Există posibilitatea evitării războaielor și conflictelor?

10. Legile, politicile și practicile guvernamentale garantează tratamentul egal al întregii

populații?

11. Statul controlează mobilitatea rezidenților, angajarea sau instituțiile de învățământ

superior?

12. Au cetățenii dreptul să dețină o proprietate sau o afacere? Sunt afacerile din mediul privat

influențate de către oficiali guvernamentali, forțele de ordine, partidele politice sau rețele

de crimă organizată?

13. Există libertăți sociale personale, incusiv egalitate de gen, alegerea partenerilor de mariaj

sau mărimea familiei?

14. Există șanse egale la angajare și absența exploatării economice?

Alte măsuri alternative ale democrației sunt cele propuse de în cadrul proiectului Polity, ce

dispune de date pentru perioada 1800‐2006. În acest model, democrația are trei elemente

principale:

prezența instituțiilor și a procedurilor prin care cetățenii își pot exprima preferințele

privind clasa politică și programele asociate

existența unor constrângeri instituționale asupra puterii executive

garantarea libertăților civile tuturor cetățenilor.

Modelul măsoară competitivitatea participării politice, a recrutării aleșilor (prin existența

sau absența oportunității de a candida urmând un proces reglementat, excluzând succesiunea

ereditară sau forța militară) și constrângerile pe care aceștia le întâmpină în executarea puterii.

O altă concepție asupra democrației este cea conturată de Joseph Schumpeter, în cartea sa

Capitalism, socialism and democracy, dar și de alți autori, precu, Adam Przeworski (în cartea

Democracy and development, 2002), sau Jose Cheibub (în lucrarea Presidentialism,

Parliamentarism and Democracy, 2007). Acești autori propun o așa numită viziune procedural

minimalistă asupra democrației, în care aceasta este văzută ca fiind o „simplă” metodă politică și

un instrument de luare a deciziilor, la care cetățenii au dreptul să participe prin intermediul

votului. Concepția schumpeteriană asupra democrației presupune cinci condiții: 1) existența unor

politicieni profesioniști, 2) limitarea scopului guvernării, care să nu fie supraîncărcat cu o

multitudine de proiecte și programe, 3) o clasă birocratică care asigură continuitatea procesului

de guvernare, 4) autocontrolul democratic și respectarea diviziunii politice a muncii de către

actorii politici, 5) tolerarea diversității de opinie (Radu, 2003, pg. 108).

Alte evaluări ale sistemelor de guvernare și regimurilor politice sunt:

Indicele BTI (Indicele Transformărilor Bertelsmann/ Bertelsmann Transformations

Index), dezvoltat de fundația Bertelsmann Foundation, ce evaluează 120 de țări în

tranziție

Democracy Ranking, calculat pe baza unor factori politici și socio-economici, disponibil

pentru 100 de țări pentru perioada 2008-2010

Indicatorul Democrației al Economist Intelligence Unit Democracy Index (Economist

Intelligence Unit Democracy Index), realizat pe baza evaluărilor experților a 60 de factori

din 5 domenii de activitate: procesul alegerilor, drepturi civile, capacitatea

guvernamentală, participarea și cultura politică), pentru 167 de țări, pentru anii 2006,

2008 și 2010

Setul de date pentru regimurile poliarhice (Polyarchy Dataset), un indicator bazat pe

conceptul lui Robert Dahl (1971) de poliarhie. Dahl propune termenul de poliarhie

arătând că de fapt, în practică, sistemele politice eșuează în realizarea conducerii de către

popor, pe principiile egalității politice și consensului. Termenul face așadar diferența

între democrație – un sistem utopic și ceea ce se întâmplă în fapt, cu sistemul politic

democratic. Setul de date este valabil pentru toate țările lumii pe perioada 1985-2000.

Indicatorul democrației Vanhanen (Vanhanen's Index of Democracy), bazat tot pe

conceptul de poliarhie al lui

Dahl și a fost dezvoltat de Tatu Vanhanen.

North susține că evoluția organismelor politice de la conducători unici absoluți la guverne

democratice arată de fapt tendința către o eficiență politică crescută. Instituțiile eficiente se pot

construi, după North, prin funcționarea unui organism politic care să genereze stimulente pentru

existența unor drepturi de proprietate eficiente.

Cercetarea economică a căutat să investigheze ce elemente ale sistemelor politice,

instituționale și juridice sunt mai importante ca și determinant al creșterii economice. Printre

acestea, studiile empirice indică existența unui sistem democratic și a drepturilor politice, pe de-o

parte, și pe de alta drepturile de proprietate și sistemul legal și buna funcționare a sistemului

juridic. Barro ne atenționează însă despre potențiale problema ale acestui binom, democrație-

drepturi de proprietate, pornind de la idea că o democrație implică faptul că fiecare vot contează,

iar fiecare votant este răsplătit (mai mult sau mai puțin) prin intermediul politicilor statului.

Barro arată că expansiunea sistemelor democratice implică și mecanisme de redistribuire a

veniturilor de la persoane cu câștiguri ridicate la cele cu câștiguri reduse, sub umbrela largă a

politicilor de bunăstare socială. În ciuda unor efecte pozitive, de diminuare a lipsei de echitate

dintr-un sistem social, astfel de transferuri pot compromite parțial funcționarea drepturilor de

proprietate, importante în derularea schimburilor economice. Modul în care evoluează

economiile este reflecția unor sisteme politice și de constrângeri instituționale, cum ar fi structura

taxelor (fiscalitatea), jurisprudența, funcționarea sistemului legislativ, din care rezultă, de fapt,

relația dintre regulile jocului și comportamentul pe piață al agenților economici.

Rezultatele studiilor empirice sunt confuze și un indică relații clare între sistemul

democratic și creșterea economică. Printre cei mai renumiți economiști ce studiază procesul de

creștere economică, Barro (2012) realizează un astfel de studiu empiric. Concluziile sale cu

privire la legătura dintre respectarea legii și a ordinii publice și creșterea economică arată că

aceasta este una substanțială. Mai concret, rezultatele sale arată că o creștere cu un nivel al

gradului de respectare a legii și ordinii publice ar duce la o creștere de 0,3% anual, în timp ce o

trecere de la cel mai scăzut nivel de respectare a legii la cei mai ridicat ar contribui la o creștere

de 1,6% a PIB. Cu toate acestea, raportându-ne la scara de măsurare a nivelului respectării legii

și ordinii publice, tot Barro arată că reale îmbunătățiri ale acestuia un sunt posible decât în state

în care acestea sunt aproape inexistente, nefiind aplicabile țărilor dezvoltate, precum cele din

OCDE sau SUA. Tot BARRO (2012) arată însă că relația între creșterea economică și

democrație (măsurată pe baza unui indicator al drepturilor politice, folosit de Freedom House)

este slabă, existând inclusiv exemple de sisteme dictatoriale cu rate atât mici cât și mari de

creștere economică. Studiul arată că în cele mai autoritate sisteme politice o îmbunătățire a

acestora în sensul democratizării tinde să crească rata de creștere economică, în schimb însă,

pentru acele țări cu sisteme democratice, o îmbunătățire a drepturilor politice încetinește

creșterea economică, din cauza programelor sociale ce implică redistribuirea veniturilor. Cu alte

cuvinte, afirmă Barro, rezultatele studiilor arată că nu există o regulă generală privind legatura

dintre sistemul politic și creșterea economică.

Referitor la gradul de control și intervenție a guvernului asupra economiei, cele mai

multe democrații au sisteme economice liberale. Orientarea liberală ce a predominat ultimii 70

de ani s-a bazat pe ideea unui intervenționism minim al statului în economie. În cadrul acestui

binom democrație-liberalism economic, politicile economice au încetat să reprezinte o aplicaţie

directă, concretă a marilor teorii economice, supunându-se tot mai mult unor consideraţii

electoraliste, de ordin democratic (Gaftoniuc, 2013, p. 59). Orientarea liberală predominantă a

fost limitată însă de o serie de eșecuri ale pieței, vizibile în probleme sociale, precum niveluri

ridicate ale sărăciei sau șomajului.

În teoria economică, conceputul de eșec al piețelor este legat de noțiunea de echilibru

Pareto a lui Samuelson (1954), care arată că bunurile publice vor fi produse în cantități mai mici

decât cele necesare. După teoria neoclasică, piața este eficientă, ceea ce implică faptul că actorii

economici dețin date corecte și complete, ceea ce le permite să facă alegeri perfect raționale. Cu

toate acestea, teoria economică heterodoxă, printre care și instituționalismul propus inițial de

Douglas North, arată lipsa de realism a unora dintre ipotezele economiei clasice, în mod special

ipoteza actorului economic perfect rațional, capabil să analizeze totalitatea informațiilor care îi

stau la dispoziție, propunând, ca alternativă, ipoteza informației incomplete. În acest context,

North, evidențiază faptul că o sursă importantă a costurilor de tranzacționare este tocmai lipsa

unor informații complete și corecte pe piețe, necesare pentru angajarea actorilor economici în

activități economice. Cu cuvintele lui North 92003, p. 18): ”cooperarea este dificil de menținut

când jocul nu se repetă, când nu există informații despre ceilalți jucători sau când există un

număr mare de jucători. ” Pe lângă problemele legate de o raționalitate limitată, eșecurile

economiei de piață sunt date de o serie de factori. Unul dintre acestea este legat de reticenţa

pieţelor de a produce bunuri şi servicii care sunt neprofitabile sau nu sunt practice pentru a fi

oferite prin metode private , ceea ce face ca statul să se angajeze în producția de bunuri publice.

O altă rațiune este subproducţia "mărfurilor de merit", precum cum ar fi educaţia, bibliotecile,

etc. Eşecul de a lua în considerare costurile externe şi beneficiile de producţie sau de consum –

sub forma "externalităţilor", pericolul de apariţie a unei puteri de monopol în cazul în care

întreprinderile pot fi cumpărate şi vândute la liber sau sub-utilizarea resurselor economice

explică de asemenea intervenția statului în economie, corectoare a "eşecurilor pieței. Acestora li

se adaugă procesele de redistribuție, în favoarea anumitor categorii sociale defavorizate.

Criza economică ce a debutat în anul 2007 și continuă să persiste în prezent a evidențiat

de asemenea o serie de eșecuri ale pieței. La acestea s-a răspuns cu un grad crescut de

intervenționism statal, care, în contextul crizei, a restabilit intervenţia publică în sectorul

economic. Prin intermediul acesteia, statul a redevenit un investitor strategic al economiei, după

o lungă perioada de triumf al pieţei şi de o anumită retragere pe defensivă a acţiunii publice în

domeniul economic, mai ales în Europa. (Gaftoniuc, 2013,P. 62). Gradul mai accentuat de

intervenționism statal s-a făcut resimțit atât într-o mai bună reglementare legislativă, în vederea

asigurării echilibrului pieţelor, în special în sectorul financiar, cât și în reabilitarea statului-

acţionar, prin intermediul recapitalizării rapide a unora dintre instituţiile financiar-bancare aflate

în dificultate și al creşterii rolului fondurilor suverane în domeniul financiar prin participaţiile

acestora la capitalul marilor întreprinderi (Gaftoniuc, 2013,P. 62).

La nivel general, în analiza gradului de imixiune a guvernului în economie sunt studiate

aspecte ale politicii guvernamentale precum politica privind investițiile străine, tarifele

comerciale, gradul de control al prețurilor, politicile cu privire la globalizare, politicile și

măsurile de stimulare a companiilor, procesele de liberalizare și privatizare.

Într-o abordare a științei politice, democrația reprezentativă este considerată ca fiind acel

sistem care poate corecta parțial eșecurile pieței, fapt explicat de teoria Votantului Median.

Conform acesteia, statul va produce acele bunuri publice în acord cu preferințele acelui votant

median cu venituri medii și plătitor al unor taxe medii, ale cărui număr de voturi încearcă să le

maximizeze (Le Maux, B.,2009, pg.447). Cu toate acestea, ipoteza votantului median este

imperfectă în explicarea comportamentului complex al clasei conducătoare, politicieni și

birocrați, fiind alterată de o serie de forțe ce deturnează oglindirea intereselor alegătorilor în

politicile publice, precum acțiunea grupurilor de lobby sau particularitățile și obiectivele proprii

ale birocraților.

În ceea ce privește oficialii guvernamentali și clasa politică, teoria economică a

considerat multă vreme că aceștia își desfășoară sarcinile conform normelor și procedurilor,

indiferent de valorile lor personale, preferințe sau convingeri, fiind impersonali în executarea

sarcinilor lor (Boddewyn, 1988, pg. 345). Studiile recente recunosc însă că birocrații au propria

lor identitate, Hadjikhani și Håkansson (1996) respingând ipoteza unor actori politici perfect

omogeni, dar și propriile lor intere. Printre interesele specifice ale birocraților, dar și ale

reprezentanților clasei politice, enumerăm din literatura de specialitate obiective precum salariile,

dotările materiale, reputația publică, puterea, rezultatele unității conduce, puterea de decizie sau

gradul de dificultate al actului managerial (Le Maux, B., 2009, pg. 450).

Plecând de la aceste idei, în teoria economică s-au conturat mai multe modele care

analizează clasa birocratică. Unul dintre acestea este modelul lui Niskanen (1971), care afirmă că

reprezentanții unui departament de stat vor dori să își maximizee bugetul. Alți autori (Migue,

Belanger, 1974) consideră că clasa funcționărească dorește mai degrabă să intre în posesia unor

“rente discreționare” sau “reziduri fiscale”, înțelegând prin acestea diferența dintre costurile

totale de producție și venituri de care dispune aparatul de stat. Studii mai recente se concentrează

pe preferințele clasei politice cu privire la cum trebuie investiți banii publici, sub numele generic

de modele ale politicienilor parizani, în care politicienii aleși sunt de fapt cetățeni-politicieni,

anumite funcții de preferințe. Aceste modele vizează modul în care politicile publice sunt

influențate preferințele clasei politice, derivate din calitatea de cetățeni a reprezentanților

acesteia.

Măsura potrivită a intervenționismului statal este încă amplu dezbătută și depinde într-o

mare măsură și de orientarea și ideologia politică. În esență, se poate spune că în timp ce o

infrastructură legală este necesară pentru a reduce gradul de incertitudine în mediul de afaceri și

a facilita derularea activității economice, reglementarea afacerilor într-o manieră extensivă poate

îngreuna buna lor desfășurare, limitând modul în care companiile își formulează strategiile și

punându-le de multe ori în poziția de a se adapta la cerințele birocrate.

O altă caracteristică a regimurilor politicele democratice, importantă și relevantă pentru

afaceri, este gradul de stabilitatea politică. Instabilitatea politică a crescut odată cu recesiunea

economică din perioada 2007-2009, ceea ce face ca această problematică să fie încă și mai de

interes pentru companii.

Plecând de la preferința managerilor pentru evitarea incertitudinii, atât practica cât și

teoria economică arată faptul că instabilitatea politică diminuează predictibilitatea acțiunilor

guvernului pentru agenții economici – firme, gospodării- , ceea ce face ca investițiile planificate

de acestea, prin natura lor, pe termenul lung, sau consumul, respectiv, să se transforme în

demersuri riscante. În ceea ce privește consumul, schimbările și lipsa de previziune în ceea ce

privește sistemele sociale poate duce la o creștere a economisirii și o scădere a consumului, atât

pe termen scurt cât și pe termen lung. Într-o lucrare a IMF (2011), instabilitatea politică este

măsurată prin numărul schimbărilor de guvern, mai concret numărul numirilor unui nou prim-

ministru și ale miniștrilor de resort.

În anii 70, apar o serie de studii empirice care analizează legătura între stabilitatea

politică și creșterea economică. Unul dintre acestea este Barro, în anii 1990, care arată că o serie

de variabile ale instabilității politice (revoluții și asasinate politice) influențează negativ creșterea

economică și volumul investițiilor.

Fundamentul teoretic al legăturii dintre incertitudinea economică și investițiile

companiilor pleacă de la studiile lui Bernanke (1983), care arată că atunci când proiectele de

investiții sau concedierea angajaților sunt scumpe, un grad ridicat de incertitudine face ca firmele

să decidă să nu inițieze investiții.

Alte efecte ale instabilității politice analizate în literatura de specialitate sunt creșterea

costului finanțării, creșterea aversiunii la risc a managerilor sau creșterea volatilității prețurilor.

Alți cercetători au analizat modificarea volumului investițiilor în preajma alegerilor

(Julio, Yook, 2010), aratând că acesta scade, scăderea câștigurilor în relație cu instabilitatea

politică (Brogaard, Detzel, 2012) sau amânarea intrării pe piață (Handley, Limao, 2012).

În 2012, un alt studiu al cercetătorilor Brandon Julio și Youngsuk Yook Morikawa (2012)

analizează efectul alegerilor asupra investițiilor, folosind date din 48 de țări, pentru perioada

1980-1985, rezultatele indicând că firmele își reduc investițiile în medie cu 5% în anii electorali,

această cifră fiind mai mare pentru țările în care există o mai mare instabilitate politică.

Industriile cele mai sensibile, conform studiului, sunt industria farmaceutică, serviciile de

sănătate, petrol și gaze, transport și comunicații. Nicholas Bloom (2012) arată că o creștere

ridicată în instabilitatea politică în perioada 2006 - 2011 a redus producția industrială cu

aproximativ 4%, PIB-ul real cu 3.2% și investițiile private cu 16% .

Un studiu al IMF din 2012 arată de asemenea că instabilitatea politică reduce rata de

creștere a PIB-ului real per capita cu 2.39 puncte procentuale, reducerea datorându-se în

principal efectelor negative ale instabilității politice asupra creșterii productivității și acumulării

capitalului uman și fizic. Există de asemenea cercetări care analizează modul în care

instabilitatea politică afectează inflația, instabilitatea întrerupând politicile economice în curs,

ceea ce se traduce, din nou, în lipsa de previzibilitate.

Bergara, Henisz și Spillier (1998): domeniul electricității, arată că instituții politice

credibile sunt corelate pozitiv cu creșterea investițiilor în echipamentele productive.

Murtha (1993): măsurile de politică publică incoerente au un efect negativ asupra

deciziilor startegice mai pregnant în țările în curs de dezvoltare și cele industrializate, poate

grație unei încrederi generalizate mai mari în instituțiile statului în cele din urmî.

Regimurile politice totalitare/dictatoriale – reprezintă o formă de guvernare în care

libertatea indivizilor este complet subordonată puterii autorității de stat şi concentrată în mâinile

unei singure persoane sau a unui grup restrâns care nu dă socoteală populaţiei din punct de

vedere constituţional. În cadrul acestui sistem politic cetățenii sunt lipsiți (aproape) în totalitate

de participarea la procesul decizional și de guvernare, puterea este monopolizată de către clasa

conducătoare iar opoziția și pluralismul politic nu sunt permise. Sistemele totalitare se mai

numesc și dictaturi, deși nu toți autorii agreează aceste sinonimie. Astfel de sisteme sunt bazate

pe principiul supunerii conform căruia persoanele dau dovadă de eficienţă şi productivitate

atunci când sunt forţate să urmeze anumite reguli şi reglementări.

Radu (2003, pg. 120) propune o altă tipologie a sistemelor non-democratice, folosind

termenul de dictatură și propunând o împărțire a dictaturilor în dictaturii personale, militare și

totalitare. În sistemele totalitare teocratice, liderii religioși sunt și lideri politici. În totalitarismul

secular, guvernele obișnuiesc să își impună puterea și să mențină ordinea folosind forța militară.

Regimuri totalitare sunt fascismul, autoritarismul și comunismul.

Dictaturile au predominat Europa în timpul crizei economice din anul 1929, prima

dictatură modernă fiind acea a lui Lenin, în Rusia, la 1917, ulterior cea a lui Mussolini, în 1922

(Italia) și cea a lui Hitler, în 1933, ÎN Germania. După cel de-al doilea război mondial în țările

socialiste, aflate sub influența URSS, s-au instalat de asemenea regimuri dictatoriale.

Există șase trăsături ale totalitarismului, evidențiate de C. Frederich și Z. Brezinski, și

anume: o ideologie oficială, un sistem al partidului unic, controlul polițienesc, concentrarea

mijloacelor de propagandă, concentrarea mijloacelor militare și controlul central și

redirecționarea întregii economii (Radu, 2003, p. 122). R.

Aron atribuie în schimb 5 trăsături regimului politic totalitar: un partid deține monopolul

politic, ideologia este absolută și reglementează toate problemele vieții politice și private, statul

are monopolul asupra mijloacelor de forță și de persuasiune, activitatea economică și cea

profesională sunt supuse statului iar erorile, de orice natură (tehnică, profesională, economică)

sunt simultan și erori ideologice (Radu, 2003, pg. 122).

Din punct de vedere economic, regimurile totalitare presupun în general și un sistem al

economiei de comandă, opusă economiei de piață. În cadrul acesteia, exercitarea proprietății

asupra bunurilor de stat se face centralizat, în ciclurile de planificarea economică, prin planuri

periodice formulate și implementate de stat. Prețurile sunt fixate administrativ, alături de

cantitățile de bunuri economice ce trebuie produse și comercializate, ce se decid la centru.

Implicit, într-o economie de comandă statul alocă resursele (inclusiv credit, forța de muncă sau

valuta) după criterii/deziderate politice, de multe ori în ignoranță totală a profitabilității. Fixarea

preturilor administrativ (inclusiv cursurile de schimb cu monedele străine) face ca aceste să fie

stabilite pe baza unor criterii absolut arbitrarii, ceea ce conduce la ignorarea rarității resurselor

precum și a preferințelor de consum ale populației. În acest context, noțiunea de profit sau

pierdere este arbitrară și pur accidentală. Lipsa oricărui preț de piață duce automat la o izolare

pronunțată a țărilor socialiste de circuitul economic internațional, ceea ce presupune că

schimburile comerciale au loc politic, fără un calcul economic real. Această teorie se numește

imposibilitatea calcului economic în sistemele cu economie de cază, fiind o teză propusă de

economistul școlii austriace Ludovic von Mises. Prin aceasta, Mises ajuge la concluzia că

“paradoxul „planificării” este că nu poate planifica, datorită absenţei calculului economic. Ceea

ce se numeşte economie planificată nu este nici un fel de economie. Este doar un sistem de

bâjbâire prin întuneric. Nu se pune problema unei alegeri raţionale a mijloacelor, în vederea celei

mai adecvate cu putinţă atingeri a obiectivelor ultime urmărite. Ceea ce se numeşte planificare

conştientă este tocmai eliminarea acţiunii conştiente, îndreptate spre un scop” (Mises, 1949).

SISTEMELE DE DREPT ȘI CADRUL LEGISLATIV

O altă componentă a mediului extern este reprezentată de sistemele de drept și cadrul

legislativ. Sistemele de drept și cele legale diferă între țări, atât în ceea ce privește tipul acestora,

cât și în ceea ce privește gradul de independență al sistemului judiciar de procesul politic.

Principale sisteme de drept sunt dreptul jurisprudențial (de tip englezesc), continental (de tip

european, continental) și dreptul teocratic.

Importanța diferențelor între sistemele de drept și cele legale a crescut o dată cu creșterea

volumului activității economice desfășurate peste granițe. În acest context, a luat amploare și

procesul de convergență și armonizare a sistemelor legale ale statelor națiune.

Toate aceste aspecte fac necesară o bună cunoaștere a managerilor internaționali a

sistemelor de drept, sistemelor legale naționale, dar și a modului de funcționare a legislației

internaționale.

Sistemul jurisprudențial (în limba engleză common law) - sistemul de drept

jurisprudențial este o emanație a dezvoltării statului britanic. Înainte de cuceririle din Normandia,

în Marea Britanie se aplicau norme diverse în diferitele regiuni ale țării. Înainte de anul 1066

monarhii au început să unească diferitele teritorii englezești și să uniformizeze legile aplicabile,

folosind pentru aceasta curțile regelui. Noile reguli s-au dezvoltat organic și erau doar rareori

scrise.

În aceste sisteme, sursa dreptului și a legii este jurisprudența, împreună cu legile scrise.

Cazurile trecute care sunt analizate și care ghidează decizia judecătorului. În acest sistem

judecătorii tind să se transforme în investigatori. În aceste sisteme se formeza un set de relații

specifice cu legiuitorii, având în vedere că reprezentanții clasei politice nu mai dețin monopolul

în actul de legiferare. O altă caracteristică a acestui sistem este o mare liberate contractuală,

construită și pe principiu că ceea ce nu este conținut în lege este permis.

Un astfel de sistem este în general mai puțin prescriptiv decât un sistem de drept

continental. Este considerat un avantaj al acestui sistem faptul că acesta poate rezolva, prin

accentul pus pe jurisprudență, diferitele probleme care apar din cauza imperfecțiunilor legii

scrise. În acest sistem, nu este nevoie de instrucţiuni de aplicare a legii, deoarece acestea sunt unt

create prin practica judiciară. Un alt avantaj presupus al sistemului este flexibilitatea sa, care

permite o adaptare rapidă la circumstanțele unui caz, fără a fi nevoie de o nouă legiferare.

   Sistemul de drept continental (în limba engleză civil law) – sistemul de drept continental,

cunoscut ca și sistem codificat, se bazează pe un set de reguli scrise și detaliate, în a căror

aplicare curțile de justiție joacă un rol definitoriu. Regulile de drept european, care stau la baza

sistemului de drept continental, s-au bazat pe dreptul roman, și în special pe o compilație de legi

a împăratului Iustinian din secolul 6, care a fost re-descoperită în secolul al 11-a, în Italia. Odată

cu renașterea din secolul al optsprezecelea, regulile din sistemul continental au general un sistem

comprehensiv de legi. În aceste sisteme, judecătorii acționează mai mult ca niște arbitrii.

Există coduri specifice pentru fiecare domeniu de aplicare, cu ar fi coduri comerciale,

administrative, fiscale, precum și curți de justiție specializate. De asemenea, există o libertate

contractuală mai redusă, multe din aspectele contractuală fiind prevăzute în contract, părțile

având puțină flexibilitate în a le omite.

Sistemele de drept continental sunt mai puțin răspândite decât cele de drept

jurisprudențial. Conform CIA World Factbook există 150 de țări cu sisteme de drept comun și

180 cu sisteme de drept jurisprudențial. Cele din urmă există în țări cu o tradiție engleză, precum

foste colonii, iar exemple sunt Australia, India, Canada și Statele Unite. Un avantaj al sistemului

este considerată stabilitatea acestuia, dat fiindcă legile sunt explicite și sunt mai ușor de aplicat.

În continuare sunt sintetizate principalele diferențe între sistemele de drept jurisprudențial

și continental:

Tabel nr. Diferențe între sistemele de drept

Caracteristică Sisteme de drept

continentale

Sisteme de drept

jurisprudențiale

Sursa legii Coduri legale comprehensive Legile și sentințele sunt

generate de judecători

Rolul jurisprudenței Oferă ghidaj, dar nu este

obligatorie aplicarea unor

soluții similare

Jurisprudența este obligatoriu

de luat în calcul în stabilirea

unei sentințe

Stilul legal Aplicare sistematică a unor

principii

Stil pragmatic și fragmentat

Contribuțiile științifice ale

specialiștilor în domeniu

Influențează puțin sentințele și

aplicarea legii

Pot influența sentințele și

aplicarea legii în dreptul civil

Libertatea contractuală Amplă – legea prevede ca

fiind obligatorii o serie

minimală de prevederi ale

unui contract

Mai limitată – legea prevede

ca fiind obligatorii o serie

relativ largă de prevederi ale

unui contract

Sursa:

Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity and the Global Economy

și http://ppp.worldbank.org/public-private-partnership/legislation-regulation/framework-

assessment/legal-systems/common-vs-civil-law

Sistemul de drept teocratic – bazat pe concepte religioase, cel mai cunoscut exemplu

fiind legea islamică - Sharia - alături de legea hindusă, folosită încă în anumite părți din India,

legea creștină bazată pe Vechiul Testament care gidează încă filosofia funcționării parlamentului

izraelian și în prezent (Wiechman,D., Kendall, J., D., Azarian, M., K.).

În ciuda faptului că majoritatea studiilor se concentrează pe sistemele de drept continental

și jurisprudențial, există peste 1,2 miliarde musulmani în lume, ceea ce reprezintă peste 20% din

populația lumii. De asemenea, implicarea unora dintre statele musulmane în procesele de schimb

economic, în condițiile globalizării, face necesară înțelegerea particularităților acestui sistem de

drept teocratic.

Una dintre particularitățile cel mai greu de înțeles ale unui astfel de sistem legal, mai ales

din punct de vedere al paradigmei occidentale, este faptul că nu există nicio separare între

Biserică și Stat, religia islamică și guvernarea fiind un corp comun. Legea islamică este

controlată și reglementată de religia islamică, care normează toate aspectele vieții private și

publice. Între națiunile islamice, acest principiu se aplică diferit, însă cu toate acestea stă la baza

legii islamice. Legea Sharia este aplicabilă doar musulmanilor, existând legi diferite pentru non-

islamici, ceea ce este dificil de înțeles din perspectiva dreptului occidental, care implică că

statulul nu poate favoriza o anumită religie, în defavoarea alteia, respingând total idea de amestec

al religiei în problemele statului.

Tradiția islamică de drept își are astfel izvoarele de drept într-o sursă divină, reprezentată

de învățăturile profetului Mahommed, existând, mai specific, patru surse ale dreptului islamic:

Coranul, Sunna, consensul juridic și gândirea analoagă (Powell, Rickard, 2010).

Sharia înseamnă calea de urmat către Dumnezeu, fiind holistică și eclectică. Aceasta

reglementează toate aspectele vieții private și publice, de la igiena personală, la alimentație și

comportament sexual, față de sistemele de drept civil și jurisprudențial, care reglementează

preponderent viața publică, și mai puțin viața privată.

Coranul reprezintă arbitrul final, neexistând alte posibilități de apel.

Sunna reprezintă învățăturile profetului Mohammed care nu se regăsesc în mod explicit

în Coran, conținând povești și anecdote, numite Hadith, pentru a ilustra anumite concepte.

Al treilea element – consensul juridic sau Jima – implică consultarea liderilor și

învățaților religioși (Ulama) pentru a ajunge la un consens în diferite probleme politice sau

personale. Judecătorii islamici sunt liberi să consulte Ulama pentru a analiza diferitele situații

care apar în societatea dezvoltată de astăzi, acceptând ideea că atât Coranul, cât și Sunna, pot să

nu conțină îndrumare pentru anumite situații.

Gândirea analogă se referă de fapt la analizarea jurisprudenței (Qiyas), pentru rezolvarea

unei anumite spețe comerciale, mai ales dacă aceasta este nouă, neregăsindu-se situații similare

în Coran sau Sunna (de exemplu, criminalitatea informatică nu este prevăzută în Coran), caz în

care judecătorul trebuie să se bazeze pe gândirea analoagă și rațională, generând astfel

jurisprudență.

Există o serie de diferențe importante între sistemele de drept continental și

jurisprudențial – sisteme de drept seculare – și sistemul de drept islamic.

În primul rând, sistemul islamic acordă o mare putere de decizie judecătorilor.

Interpretarea legală a contractelor și a obligațiilor ce se nasc dintr-acestea se poate baza într-o

mare măsură pe interpretarea unui judecător asupra speței, care la rândul lor se fundamentează pe

înțelegerea proprie a Coranului de către judecător. În consecință, în țările cu un astfel de

sistema, religia poate fi mai puternică decât contractele.

Conceptul de proprietate este de asemenea înțeles diferit, proprietatea fiind înțeleasă într-

un context social mai amplu, în care idea de proprietate absolută este asociată în mod esențial ca

un atribut al puterii divine. În consecință, modul în care legea protejează contractele este relativ

slab, în comparație cu alte sisteme de drept.

Lipsa de proceduri juridice standardizate, ceea ce implică și un management al

documentelor juridice și legate de un caz arhaic sau uneori absent, favorizează incertitudinea

aferentă respectării contractelor la nivel internațional.

O serie de studii au analizat relația sistemelor legale în atragerea investițiilor străine,

volumul fluxurilor comerciale sau în încurajarea dezvoltării economice (LaPorta et. al., 1998a,

1998b; Globerman și Shapiro, 2003; Chan-Lee și Ahn, 2001, Powell și Rickard, 2010), pornind

de la diferențele care există între acestea.

În ceea ce privește libertatea contractuală, această influențează fluxurile comerciale,

având în vedere că la baza comerțului internațional stau contractele, necesare pentru derularea

operațiunilor de schimb de bunuri între vânzători și cumpărători la nivel internațional.

Contractele comerciale sunt menite să reducă riscurile și costurile schimburilor, atât la nivel

național cât și internațional. Reducerea riscurilor și schimburilor are însă loc doar în măsura în

care legea sprijină aplicarea și respectarea prevederilor contractuale, în caz contrar fiind generată

neîncredere din partea investitorilor și managerilor internaționali, creșterea costurilor și a

riscurilor asociate derulării afacerilor, mai ales la nivel internațional. De aceea, țările în care

legea protejează mai bine aplicarea prevederilor contractelor tind să înregistreze fluxuri

comerciale mai ridicate decât celelalte țări (Powell și Rickard, 2010, pg. 336). Powell și Rickard,

(2010) testează empiric efectele sistemelor de drept asupra comerțului internațional, ajungând la

concluzia că, în medie, comerțul internațional bilateral este cel mai redus în cazul țărilor cu un

drept islamic și cel mai dezvoltat în țările cu un sistem de drept jurisprudențial.

Tot referitor la impactul sistemelor legale asupra comerțului internațional, cercetările

arată că similaritatea instituțiilor unor sisteme de drept similare din diferite țări face că țările

respective să se angajeze în schimburi comerciale mai intense, deoarece reduc gradul de

nesiguranță și în consecință costurile de tranzacționare (Powell și Rickard, 2010).

În mod analog, un sistem legal care încurajează investitorii este hotărâtor pentru decizia

de a investi. În țările cu un sistem de drept jurisprudențial managerii au mai puțină flexibilitate în

a-și exercita puterea discreționară asupra câștigurilor raportate, ceea ce face ca firmele și

situațiile lor financiare să aibă mai mare încredere, și în consecință, o valoarea economică mai

mare decât firmele din țări cu un sistem de drept continental. Acest lucru poate influența

investițiile în astfel de țări, care prezintă, din acest punct de vedere, un nivel mai ridicat de

încredere pentru investitori. Acest lucru nu este valabil în țările cu un sistem de drept continental,

Sisteme legale naționale Autorități de reglementare regionale (de ex., UE)

Reglementări internaționale

în care managerii au mai multă flexibilitate în manipularea rezultatelor contabile, ăn sensul

subestimării profitului (Guenther & Young, 2000).

De asemenea, în țările cu un sistem legal bazat pe sistemul de drept jurisprudențial,

piețele sunt mai puțin reglementate, reglementările existente protejează mai bine investitorii și

creditorii și drepturile de proprietate în general.

De asemenea, în aceste țări există un cost de tranzacționare mai scăzut deoarece sistemul

legal interpretează legea mai ales în spiritul său, și nu în litera sa (Lang și So, 2002). Despre

sistemele de drept continental se consideră de asemenea că facilitează într-o mai mare măsură

piețele de capital, atrăgând în acest fel investitorii. Un studiu realizat de cercetătorii Globerman

și Shapiro (2003) privind relația între investițiile străine directe (ISD) și sistemele legale ale

țărilor în care s-a investit a arătat că țările cu o tradiție a dreptului englezesc tind într-o mai mare

măsură să fie receptoare de ISD-uri. După acești autori, țările cu un regim al dreptului

continental atrag mai puține investiții deoarece sunt asociate cu durate mai mari ale proceselor

juridice, mai puțină corectitudine și un acces redus și inegal la justiție.

Sistemele de drept diferite, precum și sistemele legale ale țărilor pot afecta desfășurarea

afacerilor internaționale atât la nivel național cât și internațional, în domenii precum standardele

de siguranță și sănătate, practicile de angajare, legislația concurenței, legislația de mediu sau

privind investițiile internaționale. În mod similar, legislația internațională poate afecta derularea

schimburilor comerciale la nivel internațional.

Modul în care în prezent se suprapun sferele sistemelor legislative la nivel internațional

este prezentat sintetic în figura următoare:

Fig. Sferele sistemelor legislative la nivel internațional

Sursa: Morrison, J., 2002, Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity

and the Global Economy

Importanța legislației internaționale a crescut în contextul în care importanța instituțiilor

legale naționale pentru afacerile internaționale a scăzut. O explicație a acestui fapt este

internaționalizarea economică crescută,vizibilă și în internaționalizarea contractelor comerciale

și a practicilor de arbitraj. Curțile de arbitraj internaționale au o importanță crescută în prezent, în

comerțul și contractele internaționale, care au devenit din ce în ce mai standarizate. Astfel,

procesele de internaționalizare au diminuat de fapt importanța instituțiilor naționale asupra

relațiilor economice internaționale.

Aceasta nu înseamnă însă că soluționarea diferendelor comerciale (rezoluția disputelor în

afacerile internaționale) este facilă. Din contră, procesul poate fi complicat, din cauza jurisdicțiilor

multiple. Pentru a face posibilă aplicarea unei legislații la nivel internațional a fost necesară

armonizarea legislației comerciale. Acest demers a reprezentat unul din obiectivele principale ale

convențiilor internaționale. Un prim pas făcut în acest sens a avut loc în anul 1988, când statele

membre ale Uniunii Europene şi o serie de țări non-UE au semnat Convenţia de la Lugano

referitoare la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi

comercială Convenţia de la Lugano a extins sfera de aplicare, în afara UE, a regulilor care

guvernează competenţa judiciară între statele membre, reguli care au fost prevăzute de Convenţia de

la Bruxelles, din 1968, privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în

materie civilă şi comercială. În 2002, Convenţia de la Bruxelles a fost înlocuită cu Regulamentul

(CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor

judecătoreşti în materie civilă şi comercială

((http://ec.europa.eu/civiljustice/jurisdiction_courts/jurisdiction_courts_int_ro.htm).

Riscuri de natură politică

După Wyk (2010, pg. 107), riscul politic apare atunci când profitabilitatea firmei este serios

afectată de către factorul politic. Analiza riscului implică studiul cauzelor multiple ale apariției

acestora, factori care determină vulnerabilitățile firmei, efectul acestora sub formă de expunere la

risc a firmei dar și politicile și acțiunile întreprinse de firme pentru a diminua riscurile, precum

prevenirea sau remedierea.

Noțiunea de risc este una secvențială, iar riscul politic este un subiect de analiză

interdisciplinar. Ceea ce transformă o amenințare în risc este aceea că riscul implică acțiuni politice

care pot avea efecte negative asupra profitabilității unei firme. Riscul politic este posibilitatea ca

deciziile politice, evenimentele sau condițiile dintr-o țară să afecteze mediul de afaceri astfel încât

mediul de afaceri să înregistreze pierderi financiare sau să își reducă marjele de profit.

În procesele de internaționalizare, companiile au de înfruntat mai multe riscuri, însă cel

politic rămâne cel mai important. În acest caz, companiile analizează așa numitul risc de țară, care

face referire la acele riscuri care nu sunt asociate investițiilor domestice și care apar din cauza unei

diferențelor naționale în structurile economice, politice, instituționale, de monedă de schimb.

Riscul de țară se referă la acele situații în care aceste riscuri asociate investițiilor străine

înrăutățesc funcționarea climatului de afaceri și diminuează în consecință așteptările privind

profitabilitatea unei afaceri. Riscul politic este una din componentele riscului de țară, alături de cel

economic și financiar.

Schneider și Matei ( 2010, pg. 55) definesc riscul politic ca acea situație în care factorii

politici și sociali afectează stabilitatea unei țări și capacitatea sa de a-și respecta angajamentele

financiare, ceea ce face referire atât la elemente din țara gazdă cât și din țara de origine. Astfel,

riscul politic reflectă de fapt gradul de incertitudine asociat cu deciziile luate de instituțiile

sistemului politic, precum guvern sau agenții legislative.

Factorii de risc politic sunt cei mai importanți în evaluarea investițiilor străine de către

companii și în deciziile legate de internaționalizare. Stabilitatea și atitudinea guvernului țării gazdă

sunt considerate determinante în domeniul afacerilor internaționalizare pentru firmele care vor să

abordeze piețe străine.

Nivelurile de expunere la risc cresc pe măsură ce firmele se extind la nivel internațional și pe

măsură de țările gazdă sau operațiunile firmei devin mai riscante. Un studiu al

PriceWaterhouseCoopers recomadă managerilor să acorde o atenție sporită riscurilor dacă firma

este caracterizată de unul sau multe atribute din seria următoare:

Active distribuite la nivel internațional

O proporție mai mare a veniturilor obținute internațional decât național

Dependența de lanțul internațional de distribuție

Concentrare într-o regiune sau o țară

Planuri de expansiune

Experiență limitată în afacerile internaționale

Dependență de creșterea internațională

Operațiuni localizate pe piețe emergente

Reputație foarte importantă

Studiile empirice confirmă această legătură între riscuri politice și investiții străine, indicând

că țările caracterizate de risc politic crescut atrag mai puține investiții străine directe (Schneider și

Matei, 2010, pg. 55. Busse și Hefeker (2007) arată, pe un eșantion de 83 de țări în curs de

dezvoltare, pentru perioada 1984-2003, că multe sub-componente ale riscului politic, precum

stabilitatea guvernamentală, conflictul intern și extern, corupția sau stabilitatea guvernului, afectează

fluxurile de investiții străine nete. Henisz (2002) analizează modul în care multinaționalele se

confruntă cu amenințarea exproprierii, pentru evitarea acesteia fiind necesar un comportament

strategic vis a vis de guvernul țării gazdă.

Există mai multe clasificări ale riscurilor politice:

a) din punct de vedere al naturii acestora:

1) riscuri care țin de guvernul țării gazdă (expropriere și/sau confiscare, încetarea contractului,

restricții asupra forței de muncă sau proprietății, taxare, etc.);

2) riscuri care țin de guvernul țării gazdă, precum terorism, demonstrații, insurecții, revoluții,

războaie civile;

3) riscuri interstatale, precum războaie, sancțiuni economice (Al Khattab, 2006).

b) din punct de vedere al numărului de investitori afectați:

1) riscuri politice micro – care vizează doar anumite investiții specifice, cum ar fi anumite

multinaționale

2) riscuri politice macro – care afectează o plajă mai amplă de investitori.

c) din punct de vedere al naturii legale sau non legale a riscului:

1) riscuri legale sau guvernamentale – riscuri care apar, dar care nu presupun situații care nu sunt

conforme cu legea

2) riscuri non-legale sau extra-guvernamentale – riscuri care apar și care presupun situații ilegale.

În tabelul următor exemplificăm o serie de riscuri legale și non-legale, macro și micro:

Tabel nr. Tipuri și nivele de risc politic legale și non-legale, macro și micro

Legal/guvernamental

Macro

Alegerea unui nou guvern

Un nou acord comercial

Schimbări generale ale politicilor sau

legilor referitoare la investitorii străini

sau investiții străine

Non-legale/Extra-guvernamentale

Macro

Lovitură de stat

Război civil

Atacuri militare

Atacuri teroriste

Corupția

Activități mafiote

Pierderea activelor (exproprieri)

Legal/guvernamental

Micro

Legislația specifică activității firmei cu

efecte adverse (licențe export/import,

taxa vamală de import, repatrierea

profitului)

Subvenții sau alte forme de protejare a

concurenței

Non-legale/Extra-guvernamentale

Micro

Atacuri inițiale

Sabotaj industrial

Răpiri de persoane, șantaj

Furt

Sursa: Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity and the Global

Economy

Riscurile politice pot fi rezultate ale sistemului politic, traducându-se în multe ocazii prin

refuzul sau reticența companiilor de a investi într-o țară. Sursele de risc sunt uneori localizate în

sistemul politic, iar alteori într-un sistem mai cuprinzător, putându-și avea originea în mediile

interne sau străine. Simon (1984, citat in Wyk, 2010) arată că sursele riscului politic pot fi

identificate în evenimente politice care au loc în instituțiile țărilor gazdă, țărilor de origine sau în

mediul internațional.

Exemple de surse ale riscului politic sunt:

Grupuri dezafectate din societate predispuse să recurgă la violență pentru a fi ascultate

Amenințări externe ale unor grupuri teroriste care doresc să destabilizeze țara

Grupuri armate

State regionale puternice, în țările federale sau descentralizate

Leadership politic bazat pe legături personale

Instituții democratice nefuncționale care nu asigură transparența proceselor.

Având în vedere că riscurile politice sunt rezultate ale sistemului politic, este necesară o analiză

detaliată a modului în care funcțiile sistemului politic se constituie în factori de risc. Aceste funcții

ale sistemului politic au fost amplu discutate în literatura de specialitate, Wyk (2010) realizând o

sinteză a acestora, împărțindu-le în:

Funcție de conversie – prin aceasta specialiștii se referă la modul în care statul

participă la procesele de conversie a inputurilor în out-put-uri. În această abordare,

input-urile sunt acei factori care sprijină, direct sau indirect, satisfacerea cererii de

bunuri și servicii. Exemple de input-uri din partea guvernului sunt: reglementarea

comportamentului agenților economici, servicii și bunuri publice, manifestarea din

partea guvernului a unor valori care să sprijine procesele de piață, alocarea de fonduri

publice, aplicarea legii

Capacitate de reglementare – se referă la capacitatea sistemului politic de a controla

cetățenii și instituțiile

Capacitate extractivă - se referă la capacitatea sistemului politic de a extrage și

mobiliza resurse umane și materiale din mediul național și domestic

Capacitate distributivă – se referă la capacitatea de a aloca bunuri, servicii și

oportunități indiviziilor, instituțiilor sau grupurilor din societate

Capacitate responsivă – se referă la capacitatea sistemului politic de a transforma cu

succes cerințele legitime ale votanților în politici publice adecvate

Capacitate simbolică – se referă la capacitatea sistemului politic de a exprima valorile

societății și elitelor.

În continuare, detaliem tipurile de riscuri politice care pot deriva din funcțiile sistemelor politice

descrise anterior, urmărind patru categorii de riscuri:

Riscurile operaționale - sunt generate de costuri neanticipate ale sistemului și scăderi

neașteptate ale cererii și producției;

Riscurile asupra activelor - se referă la scăderi semnificative ale valorii activelor, din

motive legate de daune materiale, devalorizări sau încălcarea drepturilor de proprietate

intelectuală;

Riscurile competitive - se referă la posibile modificări ale reglementărilor care

influențează avantajele competitive ale firmelor în piețele țărilor gazdă;

Riscuri legale sau de reputație – apar atunci când produsele, brand-ul sau imaginea

firmei sunt percepute negative de către purtătorii săi de interese.

În această abordare, sintetizată în tabelul de mai jos, riscurile politice în afacerile

internaționale sunt riscuri strategice, pentru care compania trebuie să își elaboreze strategii:

Tabel nr. Funcțiile sistemului politic ca riscuri strategice de afaceri

Funcții/Riscuri

Riscuri ale operațiunilor

Riscuri ale activelor

Riscuri competitiveRiscuri legale

sau de reputație

Funcție de conversie

Întreruperi și fragmentări ale procesului de creare de valoare adăugată (în lanțul de producție sau distribuție), din cauza conflictelor civile, crizelor de legitimitate sau penuriei de factori de producție

Daune materiale cauzate de conflicte civile

Furturi la scară largă

Diminuarea bruscă a cererii consumatorilor și a accesului furnizorilor din cauza instabilității politice (conflicte interne, crize de legitimitate)

Ostilitatea purtătorilor de interese (boicoturi ale consumatorilor), din cauza nemulțumirii datorate unora dintre produsele firmei

Dispute politice între țara de origine și țara gazdă

Capacitate de reglementare

Restricții în ceea ce privește angajarea expaților, în ciuda penuriei de persoane calificate într-un anumit domeniu de

Restricții asupra repatrierii profitului

Limitări ale dreptului de proprietate al străinilor

Protecționism comercial

Politici guvernamentale de achiziție discriminatorii

Întreprinderi de stat

Nerespectarea eficientă a contractelor și a legilor ce reglementează proprietatea

Legislație extrateritorială impusă de țara de origine în ceea ce

activitate Rigiditate a

pieței forței de muncă

Regelementări de tipul red tape

Obstacole crescute în facilitatea funcționării afacerilor

ce domină piața privește operațiunile în străinătate ale firmei

Capacitate extractivă

Pierderi de productivitate, eficiență, timp și resurse pentru a îndeplini cerințele legale

Naționalizare, confiscare, exproprierea activelor (căutarea de rente)

Taxare și audit discriminatorii

Corupția oficialilor guvernamentali

Taxare și audit discriminatorii

Nivele ridicate ale pirateriei în domeniul drepturilor intelectuale (brevete) și produse contrafăcute (mărci) de către competitori sau structuri guvernamentale

Capacitate distributivă

Indigenizare a politicilor publice

Parteneriate cu firme de stat ineficiente

Infrastructură nedezvoltată

Naționalizare, confiscare, exproprierea activelor (pentru redistribuirea avuției)

Costuri crescute pentru firme care acționează ca și surogaturi în furnizarea bunurilor publice (educație, sănătate, infrastructură)

Legislație care impune firmelor străine să își împartă proprietatea intelectualp cu firmele locale

Încălcări ale contractelor motivate de redistribuirea bogăției

Capacitate responsivă

Dominanță a grupurilor protecționiste (ONG-uri,

Agenda publică dominată de agenți din

Dominanță a grupurilor protecționiste/socialiste care modelează

Politizarea curților de justiție pentru a submina

partide socialiste) care influențează agenda publică referitoare la aspecte precum salariile și beneficiile salariale, conținutul local al produselor, etc.)

interiorul sistemului și mobilizarea în sensul naționalizării activelor firmelor private

agenda publică în domeniul afacerilor, comerțului și concurenței

interesele firmelor

Capacitate simbolică

O retorică a elitelor în favoarea unui mai amplu intervenționism statal asupra operațiunilor firmelor

O retorică în favoarea proprietății de stat

O retorică a elitelor împotriva capitalismului de piață, favorizând ideologii alternative

O retorică a elitelor îndreptată împotriva firmelor străine și protejării drepturilor intelectuale

Sursa: după Wyk, 2010, pg. 110

Răspunsurile la risc ale companiilor presupun de fapt un bun management al riscurilor,

ceea ce înseamnă evitarea pierderii sau devalorizării activelor firmei. În ciuda unor dezvoltări

teoretice impresionante pe tematica managementului riscurilor, în practică această preocupare nu

este deloc facilă. Un studiu al PricewaterhouseCoopers (2006), ce a implicat un sondaj în peste

100 de companii multinaționale referitor la riscul politic, urmat de interviuri în profunzime

desfășurate cu peste 13 manageri, este elocvent în acest sens. Rezultatele studiului au arătat că

per ansamblu, companiile multinaționale fac eforturi să își gestioneze riscurile politice, însă nu

reușesc întotdeauna ca acest demers să fie unul de succes. Studiul amintit a concluzionat că deși

83% din managerii chestionați sunt angajați în acțiuni de management al riscului politic, 73%

dintre aceștia declară că aceste acțiuni nu sunt eficiente. Managerii de risc, directorii financiari

directorii internaționali consideră că informațiile complexe disponibile pe internet care îîi ajută

să gestioneze riscul politic sunt dificil de obținut dar și de evaluat, în ceea ce privește

corectitudinea acestora. Respondenții acestui studiu au explicat de asemenea că atunci când

informațiile provin de la surse locale, acestea sunt inevitabil subiective și deformate. Aceeași

manageri au recunoscut și că în organizațiile lor nu sunt disponibile instrumente specializate de

management al riscului, din cauza faptului că nu se înțelege în totalitate importanța acestui

demers. În consecință, managerii nu primesc întotdeauna informații recente, exacte și la timp,

informații de care au nevoie pentru a lua deciziile necesare pentru diminuarea riscurilor politice,

în context internațional.

4. Activitatea grupurilor de interese care urmăresc influențarea politicilor guvernamentale.

Grupurile de lobby se numesc și grupuri de presiune și de multe ori sunt echivalentul

grupurilor de interese, deoarece în mod direct sau indirect, un grup de interese este și un grup de

presiune.

Conceptul de grupuri de presiune a fost propus de Arthur Bentley, în 1908, în cartea sa,

Procesul guvernării. Studiul presiunii sociale însă intră în uz abia în anii 1925-1926, în presa

americană; pe plan academic conceputul este dezvoltat prin contribuțiile unor autori precum

Truman (1951), Dahl (1956) și Schattschneider (1960).

În prezent, termenul este complet intrat în uz, iar activitatea de a face presiune este una

reglementată și inclusiv profesionalizată, prin apariția așa numit-ului lobbyst. Lobby-istul

profesional este de multe ori un politician sau un birocrat familiar cu structura factorilor de

decizie în cadrul guvernului şi cu acces la anumiţi factori de decizie.

Grupurile de presiune economice pot fi organizații profesionale, sindicatele, patronatele,

organizații ale comercianților. După Radu (2003, pg. 142), rețelele de angajare civică sunt

formate din asociații civile, ce generează un veritabil capital social. Simultan, acestea formează

in sistem de exprimare a intereselor secţionale. În regimurile totalitare, prin distrugerea societății

civile a apărut societatea de masă, în care oamenii și-au pierdut criteriile clasiale, grupale (Radu,

2003, pg. 143).

Politologii consideră, sistemele democratice au devenit pluraliste într-un sens nou, dat de

apariția și amploarea pe care au luat-o grupurile de interes, ce influențează viața politică a unei

societăți, acestea devenind adevărate puteri ale democrației. Opinia asupra efectelor activității

acestora este diversă: în timp ce unii le consideră un factor de echilibru pentru funcționarea unei

democrații, alții sugerează că acestea își depășesc uneori atribuțiile. Aceasta deoarece

“elaborarea politicii de stat devine, într-o tot mai mare măsură, o arenă în care acționează

interesele specifice ale unor oameni care nu posedă nicio putere, care de fapt nu au nici un

mandat politic” (Druker, F., 1990, pg. 7, citat în Radu, 2003, pg. 110). În această viziune,

grupurile de interes sunt puteri de facto, a căror acțiune conduce la dispersare și descentralizare

politică, precum și la o multiplicare nedezirabilă a centrelor de decizie. (Radu, 2003, pg. 149) În

plus, între aceste organizații apar conflicte determinante de scopuri divergente.

Există patru modalități principale prin care grupurile de presiune pot influența politica

guvernamentală: propaganda, reprezentarea directă a intereselor lor și negocieri cu guvernul,

culegerea de informații și date, dar și oferirea de mită. După , grupurile de interese influențează și

mobilizează electoratul, finanțează campaniile electorale și desfășoară activități de lobby în relație

cu guvernul sau legislativul (Potters, J., Sloof, R.,1996, pg. 405). Potters și Sloof (1996) realizează o

serie de studii empirice ce arată impactul contribuțiilor în bani asupra campaniilor electorale,

propunându-și să identifice dacă banii donați pot cumpăra votul unui politician. Rezultatele studiilor

empirice sunt mixte, iar subiectul rămâne în continuare unul extreme de controversat.

Finanțarea campaniilor electorale reprezintă pentru grupurile de interese o formă clară de

investiție pentru a obține politici de stat favorabile. Din punct de vedere al clasei politice, aceasta

deservește în aceste cazuri obiectivele urmărite de grupurile de interese și deviază astfel de la

preferințele exprimate de votanți, în contrapartidă pentru finanțările primite.

Limita dintre aceste activități și mită sau corupție, în general, este fragilă. Corupția constituie un

obstacol major în calea funcționării sistemelor democratice, ducând la pierderea legitimității

instituțiilor democratice și la grave consecințe economice.

Corupția este un fenomen dificil de descris și cu mai multe fațete. Aceasta poate fi înțeleasă

ca o deviere de la standarde sau norme legale sau morale, deviere sancționată de societate, sau ca

atribute al unui sistem social. Există și cercetători care atenționează însă că a defini corupția ca o

deviere de la norme implică și ideea că ar exista un ideal social ideal, care de fapt este utopic. Un

exemplu adus în acest sens este faptul că ideea de câștiguri private ale unui politician sau birocat,

generat de activitatea sa în slujba statului, are diferite grade acceptare, în funcție de valorile și

standardele morale ale societății respective.

În practică, corupția poate însemna proasta gestionare a resurselor economice, împiedicarea

funcționării corecte a piețelor și în consecință diminuarea încrederii investitorilor și îndepărtarea

acestora de către economiile afectate de corupție. Multe studii asociază corupția cu particularitățile

culturale, una din implicații fiind faptul că, având în vedere că valorile unei nații se formează în

timp, este de asemenea nevoie de perioade îndelungate pentru a schimba practicile de corupție.

Davis și Ruhe (2003), care, folosind diferențele culturale în accepțiunea lui Hofstede, arată

că țările cu o distanță față de putere redusă înregistrează nivele mai scăzute ale acestui fenomen,

grație faptul că subalternii au la dispoziție canale formale și informale de a chestiona și a modela

deciziile superiorilor. În mod similar, indivizii dintr-o cultură individualistă, care promovează

rezultatele, tind să fie mai tentați de folosirea unor practici corupte pentru a-și atinge scopurile.

Companiile multinaționale trebuie să își stabilească o politică referitoare la practicile corupte, ținând

cont de faptul că mita crește costurile de tranzacție dar și de faptul că aceasta poate afecta imaginea

și reputația pe care o companie și le formează în relație cu purtătorii de interese locali. Cu toate

acestea, nu toți managerii de companii au opinii similare asupra corupției. Cuervo-Cazurra (2006)

analizează impactul corupției asupra investițiilor străine directe și concluzionează că managerii din

țări de origine cu nivele ridicate ale corupției tind să caute țări gazdă cu un nivel ridicat de corupție,

uneori apelând la firme locale pentru a-și urmări interesele. Alte studii examinează legătura dintre

corupție și nivelul de dezvoltare economică, ilustrând că în general țările în curs de dezvoltare cu

venituri mai reduse sunt mai vulnerabile în fața acestei practici, din cauza nevoii acestora de

investiții și a unei poziții de negociere mai slabe, pe arena afacerilor internaționale. Cu toate acestea,

corupția există și în țările dezvoltate, fiind însă mai sofisticată și pregnantă la alegerile democratice

(Conklin, D., 2006). Astfel, apare, pentru managerii internaționali, decizia de a se angaja în acte de

corupție versus aceea de a urma căile și procedurile legale, la nivelul economiilor gazdă în care

multinaționalele operează.

McKay (2011) arată că activitatea de lobby este diferită și în funcție de tipul de instituție

asupra căreia se realizează acest lobby. A practica o campanie de lobby într-un sistem birocratic

complicat, precum Congresul american este foarte complicat și expune foarte mult agenții

economici, fiind vizibil. În schimb, a practica lobby-ul la nivelul unor instituții mai mici – ala

numitul lobby administrativ – este mai facil pentru companii și mai greu de observat pentru cei care

monitorizează acest fenomen. Lobby-ul administrativ se poate desfășura atât la telefon cât și pe

email, majoritatea birocrațiilor implicați neavând vizibilitate publică.