Mass-media Si Democratia, D. Sandru, S.S. Bocancea Bt-On Lin

1

Colecţia

SOCIETATE & CUNOAŞTERE

Nr. 2

DANIEL ŞANDRU, SORIN BOCANCEA

2

DANIEL ŞANDRU este bursier post-doctoral al Academiei Române, în cadrul Proiectului „Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”. Este Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. A efectuat stagii de specializare şi documentare în Ştiinţe Politice şi Teorie Politică la Universiteit Utrecht, Olanda (1999), Universität Konstanz (2010) şi, respectiv, Humboldt-Universität zu Berlin (2011), Germania, fiind membru al International Sociological Association şi al International Political Science Association. A publicat cărţile Sub semnul paradoxului cotidian (publicistică, Editura Institutul European, Iaşi, 2010), Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică (Editura Institutul European, Iaşi, 2009), lucrare distinsă cu Pemiul „Lumea de mâine”, acordat unui tânăr cercetător în domeniul ştiinţelor politice de către revista Sfera Politicii, Concepte şi modele în ştiinţa politică (coautor, 2001) precum şi, în variantă on-line, cursul universitar Teorie politică şi ideologie (Editura Institutul European, Iaşi, 2011). În jurnalism a debutat ca redactor-şef al revistei Opinia studenţească, fiind în prezent book-reviewer la CEU Political Science Journal (Budapesta), peer-reviewer al revistei Transilvania (Sibiu) şi redactor al revistei Sfera Politicii (Bucureşti). SORIN BOCANCEA este bursier post-doctoral al Academiei Române, în cadrul Proiectului „Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”. Este Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi (1996) şi Studiile Aprofundate de Filosofie şi Spiritualitate Răsăriteană în cadrul aceleiaşi instituţii (1997). Este doctor în Filosofie, cu teza Politéia platoniciană (2006), şi în Ştiinţe Politice, cu teza Fundamentele ideologice ale Uniunii Europene (2008). Domeniile sale de interes sunt Filosofia politică şi Studiile europene. A publicat cărţile Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană (Iaşi, 2004) şi Cetatea lui Platon (Editura Institutul European, Iaşi, 2010).

Daniel Şandru, Sorin Bocancea (coord.), Mass-media şi democraţia în România postcomunistă © 2011, Academia Română- – Filiala Iaşi Editura INSTITUTUL EUROPEAN este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, O. P. 1, C.P. 161 www. euroinst.ro; [email protected]

EISBN 978-973-611-786-2 Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.

Printed in ROMANIA

3

Coordonatori DANIEL ŞANDRU & SORIN BOCANCEA

Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Cuvânt înainte de Daniel Şandru & Sorin Bocancea

INSTITUTUL EUROPEAN 2011


4

5

Cuprins

Cuvânt înainte (Daniel Şandru & Sorin Bocancea) 11

Partea I CONFIGURAREA SPAŢIULUI PUBLIC ÎN DEMOCRAŢIA

POSTCOMUNISTĂ Mass-media, „montarea” interpretărilor şi democraţia (Adrian-Paul Iliescu) 15

Introducere 15 Problema diversităţii 16 Privatizarea ca adevăr manifest 19 Montarea (framing-ul) 23 Concluzii 25 Bibliografie 26

Sfera publică, lumea vieţii şi democraţia (George Bondor) 27

Introducere 27 Sfera publică şi teoria normativă a democraţiei 27 Două libertăţi 29 Colonizarea sferei publice 30 Concluzii 33 Bibliografie 33

Democratizarea opiniei publice în presa postcomunistă (Cristian Bocancea) 35

Introducere 35 Configurarea domeniului mass-media în postcomunism 35 Cauze şi efecte ale democratizării opiniei 38 Concluzii 42 Bibliografie 42

Monopolizarea opiniei publice şi funcţia critică a mass-media (Constantin Ilaş) 45

Introducere 45 Putere şi televiziune: telerealitatea 47 Mass-media, afacerile, sindicatele şi politica: parteneriate „strategice” 52 Concluzii 54 Bibliografie 55


6

De la „datoria de opoziţie” la cultura maniheismului politic în postcomunism (Ana-Maria Ambrosă) 57

Introducere 57 Datoria de opoziţie – expresie a anticomunismului „preventiv” 59 De la spiritul critic la cultura maniheismului politic 62 Concluzii 65 Bibliografie 65

New media şi democraţia (Ionela Boşoteanu) 67

Introducere 67 New media şi Internetul 68 Implicaţiile social-media: democratizarea prin socializare 71 Democraţia şi mediul online 75 Concluzii 76 Bibliografie 77

Partea a II-a EVOLUŢIA MASS-MEDIA ÎN TRANZIŢIA POLITICĂ

Mass-media, spaţiul public şi ideologia democratică în România postcomunistă (Daniel Şandru) 81

Introducere 81 Democraţia ca „practică de gândire” 82 „Agorele media” şi spaţiul public postcomunist 87 Obiectivitatea media, discursul autorităţii şi competenţele civice ale cetăţenilor 89 Concluzii 94 Bibliografie 94

Mass-media şi puterea politică în România postcomunistă. Forme ale unor relaţii anormale (Sorin Bocancea) 97

Introducere 97 Presa puterii politice 100 Presa sub puterea politică 100 Presa ca putere politică 101 Concluzii 111 Bibliografie 112

Partide politice şi mass-media în România de azi (Tudor Pitulac) 115

Introducere 115 Democraţie şi originalitate 115 Partidele politice în perspectivă funcţională 117

7

Mass-media în perspectivă normativ-funcţională 118 Suprapunerea funcţională a partidelor politice şi a mass-media 122 Concluzii 125 Bibliografie 125

Politica românească şi new media (Ivona Burduja) 129

Introducere 129 Politică, democraţie şi mass-media 129 Relaţia dintre partide, mass-media şi public 130 Cum se câştigă alegerile, pe Internet sau „cu sacoşa”? 132 Un exemplu american 132 Politica românească şi new media 135 Blogul politic românesc 137 Politicienii de pe Facebook 138 Politicienii de pe Twitter 140 Concluzii 141 Bibliografie 141

Problema egalităţii de gen – mizele creşterii vizibilităţii publice şi a cotei de audienţă (Alina Hurubean) 145

Introducere 145 Egalitatea de gen – între stereotipuri, ambiguităţi conceptuale şi noul limbaj de lemn 146 Diferenţele şi egalitatea de gen – o falsă incompatibilitate 148 Ce este şi ce nu este egalitatea de gen? Premisele structurării unei agende publice autentice 151 Concluzii 153 Bibliografie 153

Partea a III-a COMUNICAREA MEDIATICĂ ÎN POSTCOMUNISM

Puterea cuvântului versus puterea imaginii (Sabin Drăgulin) 157

Introducere 157 O scurtă prezentare istorică 158 Definirea termenilor 159 Cunoaştere versus sărăcirea înţelegerii 161 Democraţia în pericol 164 Concluzii 168 Bibliografie 169


8

Conţinuturi, semnificaţii ale comunicării în presa scrisă post-decembristă (Livia Durac) 171

Introducere 171 Aspecte teoretice specifice procesului de neologizare a limbii: neologism intern, neologism extern 172 „Noutăţi” lexicale, sensuri paradigmatice în limbajul post-decembrist 174 Concluzii 180 Bibliografie 180

Agresarea numelui în discursul public (Ioan Milică) 183

Introducere 183 Resursele agresării 188 Tehnici de agresare 200 Concluzii 202 Bibliografie 203

Clişeul în politica şi în presa românească posttotalitară (Sorin Cristian Semeniuc) 205

Introducere 205 Clişee de tranziţie 206 Tipuri de clişee 208 Funcţiile comunicării 211 Tipul de comunicare 211 Invenţie şi recreaţie 212 Motivaţii ale utilizării clişeului 213 Concluzii 216 Bibliografie 216

Partea a IV-a

CONTURURI ALE PIEŢEI MEDIA ÎN POSTCOMUNISM

O concisă privire istorică şi o „analiză spectrală” a presei româneşti de după 1989 (Liviu Antonesei) 221

Introducere 221 Istoria 221 Situaţia 224 Marile probleme 226 Ce-i de făcut? 227 Concluzii 228 Bibliografie 229

Audienţa mass-media în campania electorală (Adrian Marius Tompea) 231

Introducere 231

9

Studiile de audienţă în campania electorală 233 Obiectivele studiilor de audienţă 236 Masa, publicul şi audienţa 237 Concluzii 240 Bibliografie 241

Măsurători de audienţă în mass-media româneşti. Cazul arestării lui George Becali, show mediatic (Andrei Cucu) 243

Introducere 243 Tipurile audienţei şi indicatorii săi: aspecte teoretice 244 Ocolul Europei şi evoluţia audienţei în timp 246 Istoricul sistemului de măsurare a audienţei în România 249 Cazul arestării lui George Becali, show mediatic 250 Concluzii 252 Bibliografie 254

Arhitectura ziarelor. Analiza principalelor elemente de accentuare (Anca-Teodora Tompea) 255

Introducere 255 Coordonatele generale ale arhitecturii ziarelor 256 Structura şi design-ul ziarelor din România postcomunistă 258 Arhitectura unui cotidian local. Studiu de caz: „Ziarul de Iaşi” 261 Concluzii 264 Bibliografie 265

Partea a V-a DEMOCRAŢIA ŞI MASS-MEDIA ÎN CONTEXT EUROPEAN

România postcomunistă – percepţii şi realităţi din perspectiva statutului de

stat membru al UE (Bogdan Ştefanachi) 269 Introducere 269 Uniunea Europeană – Statele Europei Centrale şi de Est: o relaţie necesară de putere 270 Uniunea Europeană şi România – de la principii la realităţi 272 Concluzii 276 Bibliografie 278

Dimensiunea constituţională a delictelor de presă. Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei (Larisa Demeter & Dan Drugă) 281

Introducere 281 Considerentele deciziei Curţii Constituţionale şi contraargumente 282


10

Conţinutul şi limitele libertăţii de exprimare în reglementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 285 Specificul infracţiunilor de insultă şi calomnie prin presă 287 Concluzii 290 Bibliografie 291

Note despre autori 293

Indice de nume 297

Cuvânt înainte

11

Cuvânt înainte

În teoria politică, relaţia dintre regimurile democratice de factură modernă şi instituţiile media este deja una considerată a fi inextricabilă. În condiţiile reprezentati-vităţii pe care o incumbă democraţia modernă, mass-media contribuie, deopotrivă, la facilitarea procesului de comunicare dintre guvernanţi şi guvernaţi şi la configurarea spaţiului public în care acest proces se desfăşoară. Din punctul de vedere al teoriei po-litice empirice, gradul de libertate al mass-media şi, implicit, existenţa surselor alter-native de informare se constituie într-o condiţie necesară (nu şi suficientă) a existenţei democraţiei, ceea ce justifică monitorizarea modului în care evoluează regimurile poli-tice de pe glob din această perspectivă. Pe de altă parte, a devenit evident astăzi, mai ales ca urmare a analizelor relative la cel de-al treilea val al democratizării, că relaţia dintre mass-media şi democraţie este departe de a fi una lipsită de probleme. Fie că vorbim de regimuri aflate în tranziţie spre democraţie, fie că avem în vedere democra-ţiile deja consolidate, fenomene precum monopolizarea spaţiului public, cartelizarea mediatică, manipularea politică şi transformarea trusturilor de presă în vehicule po-litice sunt de natură să suscite nu doar interesul teoreticienilor şi analiştilor politici, ci şi pe cel al sociologilor, specialiştilor în comunicarea mediatică, jurnaliştilor şi, nu în ultimă instanţă, pe cel al juriştilor, preocupaţi să dezbată problema libertăţii presei în contexte constituţionale specifice.

Dată fiind această situaţie, volumul de faţă reuneşte contribuţii venind dinspre astfel de domenii de interes, urmărind o abordare interdisciplinară a manierei în care a evoluat relaţia dintre mass-media şi democraţie în România postcomunistă. În peisajul politologic ori sociologic şi în cel al abordărilor normative sau empirice cu privire la mass-media, un asemenea subiect nu reprezintă, desigur, o noutate. La modul general ori mizând pe analize comparative de natură empirică, există în literatura de speciali-tate demersuri cu rol deschizător de drumuri. Cu toate acestea, o analiză interdiscipli-nară a relaţiei dintre mass-media şi democraţie, în contextul evoluţiei postcomuniste a României, de care să fie preocupaţi specialişti români nu a fost semnalată până în prezent. Punctul de start al acestei analize a fost dat de activitatea de cercetare pe care coordonatorii volumului au deşfăşurat-o în cadrul proiectului Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, ID 56815. Pentru dinamizarea dialogului ştiinţific aceştia au organizat conferinţa cu acelaşi titlu ca al prezentului volum, pe 22 noiembrie 2010, la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, având şi suportul Academiei Române – filiala Iaşi, prin intermediul proiectului amintit. Evenimentul a reunit atât bursieri postdoctorali din cadrul proiectului Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective, cât şi alţi specialişti, printr-un parteneriat între Facultatea de

DANIEL ŞANDRU & SORIN BOCANCEA

12

Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” şi revista „Sfera Politicii”. Ulterior, în numărul 155 din ianuarie 2011 al publicaţiei de specialitate amintite au fost reunite câteva studii pe această problematică. Acestea au fost apoi dezvoltate şi li s-au adăugat şi alte contribuţii care au permis constituirea volumului de faţă.

Presupunând o abordare interdisciplinară, volumul oferă, în mod inerent, o imagine de eterogenitate, în sensul în care există o multiplicitate a perspectivelor care vizează însă un acelaşi aspect: relaţia dintre evoluţia mass-media şi aceea a regimului politic românesc pe parcursul ultimelor două decenii. Din punctul nostru de vedere, există aici promisiunea unui câştig euristic, deopotrivă pe dimensiunea explicării şi pe aceea a înţelegerii, câtă vreme, deşi reunind puncte de vedere diferite – uneori chiar contradictorii – volumul reuşeşte totuşi să producă (cu o sintagmă preluată de la scrii-torul Liviu Antonesei) un „efect al întregului”. Am structurat acest demers interdisci-plinar în cinci părţi, fiecare dintre acestea urmărind să surprindă cele mai importante aspecte ce caracterizează relaţia sus-amintită. O primă parte, care include contribuţiile lui Adrian-Paul Iliescu, Goerge Bondor, Cristian Bocancea, Constantin Ilaş, a Anei-Maria Ambrosă şi a Ionelei Boşoteanu vizează unul dintre procesele consubstanţiale evoluţiei tinerei democraţii româneşti postdecembriste, şi anume configurarea spaţiului public. Cea de a doua parte se concentrează asupra evoluţiei mass-media pe parcursul tranziţiei politice, aspect ce este analizat în capitolele semnate de Daniel Şandru, Sorin Bocancea, Tudor Pitulac, Ivona Burduja şi Alina Hurubean. În cea de a treia parte, contribuţiile ale căror autori sunt Sabin Drăgulin, Livia Durac, Ioan Milică şi Sorin Cristian Semeniuc sunt reunite sub umbrela interesului acordat diverselor caracteristici ale comunicării mediatice în postcomunism. Partea a patra aduce în atenţie contururile pieţei media din România contemporană, prin intermediul capitolelor semnate de Liviu Antonesei, Adrian Marius Tompea, Andrei Cucu şi Anca Teodora Tompea. În fine, partea finală a volumului pune în discuţie relaţia dintre democraţia şi mass-media postcomuniste în context european, oferind o dublă perspectivă, printr-o orientare centrată pe teoria relaţiilor internaţionale (capitolul lui Bogdan Ştefanachi) şi, respectiv, printr-o abor-dare de factură juridică (prin contribuţia semnată de Dan Drugă şi Larisa Demeter).

Ceea ce ne-am propus a fost ca temele abordate în cadrul acestui volum să ofere o „radiografie” a stării actuale a societăţii româneşti, din perspectiva analizei si-nuozităţior implicate de modul în care s-au derulat raporturile dintre mecanismele instituţionale şi decizionale ale regimului politic şi cele specifice instituţiilor media. E vorba, ca atare, despre un volum ce are în vedere „starea de fapt” a României postco-muniste pe două dintre dimensiunile sale cele mai importante.

În finalul acestei introduceri, coordonatorii doresc să mulţumească Liviei Durac, care a asigurat coerenţa editorială a volumului, lui Adrian Marius Tompea, care a supervizat procesul de redactare şi Laurei Nicoară, pentru corectură.

Daniel ŞANDRU Sorin BOCANCEA

Cuvânt înainte

13

Partea I

Configurarea spaţiului public în democraţia postcomunistă

SORIN BOCANCEA & DANIEL ŞANDRU

14

Mass-media, „montarea” interpretărilor şi democraţia

15

Mass-media, „montarea” interpretărilor şi

democraţia

Adrian-Paul Iliescu Introducere Ca realităţi sociale de maximă complexitate, atât mass-media, cât şi regimul

democratic includ reţele complexe de componente diverse. Relaţiile întreţinute în inte-riorul acestor ansambluri complicate de ingrediente, precum şi între ele, sunt la rândul lor variate, multiple, încurcate. În consecinţă, nu este, şi nici nu cred că va fi vreodată, posibilă furnizarea unei caracterizări unitare, sintetice, a relaţiilor sau interacţiunilor dintre mass-media şi democraţie, nici măcar pe o perioadă bine delimitată de timp şi într-o zonă geografică precisă. Orice formulare de ordin general, cu pretenţii rezu-mative, va fi probabil generalizatoare (în mod abuziv), extrapolantă (în mod nelegitim) şi totodată simplificatoare până la caricatură. Prin urmare, va fi greu de acceptat orice concluzie globală, fie ea pozitivă sau negativă, asupra interacţiunii dintre mijloacele de comunicare în masă şi mecanismele sau instituţiile democratice. Singura abordare le-gitimă pare a fi explorarea unor aspecte particulare ale acestei interacţiuni. Plecând de la acceptarea acestei restricţii, analiza de faţă va încerca să delimiteze doar un tip anume de acţiune (întâmplător, una distructivă) exercitată de mass-media româneşti asupra func-ţionării şi dezvoltării democraţiei. Faptul că numai un aspect este luat aici în conside-rare nu înseamnă câtuşi de puţin că el este singurul important sau unicul definitoriu pentru interacţiunea aflată în discuţie. De asemenea, focalizarea practicată aici nu pre-supune sugestia unei concluzii generale pesimiste privind rolul mass-media în viaţa politică modernă. Că este avut în vedere un singur palier problematic şi că, la acest palier, experienţa este precumpănitor negativă, nu este decât o ilustrare a limitării amintite mai sus. Scopul analizei nu va fi deci punerea mass-media, în general, la stâlpul infa-miei. Cercetarea de faţă îşi asumă caracterul fragmentar şi parţial menţionat, refuzând orice generalizare sau apreciere globală privind relaţiile discutate. Obiectivul ei este doar acela de a indica o componentă particulară a raporturilor dintre mass-media şi demo-craţie: obstacolul ridicat de mass-media în calea democratizării atitudinilor prin formi-dabila ei acţiune de stereotipizare şi uniformizare mentală, prin capacitatea de a instaura „adevăruri manifeste” şi de a impune „montaje” (structuri de framing). Acţiunea însu-mată a acestor elemente conduce la vaste operaţiuni de manipulare a opiniei publice, nu neapărat concertate şi monitorizate ca întreg. Există, se va argumenta mai jos, şi ofensive manipulatorii care se nasc spontan, din forţa gândirii unilaterale, uniformiza-toare, şi din impactul stereotipurilor, din presiunea adevărurilor manifeste (în sens popperian), şi nu neapărat din existenţa unei conspiraţii.

ADRIAN-PAUL ILIESCU

16

Problema diversităţii Modernitatea face din diversitate o valoare centrală şi este larg, dacă nu

unanim, recunoscut că nu poate exista democraţie fără diversitate. Deşi în cultura ro-mânească diversitatea nu s-a bucurat de o apreciere teoretică pe măsura importanţei ei, şi, mai mult, se pot evidenţia carenţe majore, persistente, în gestionarea spirituală a diversităţii, este, şi pentru noi, incontestabil că locul ocupat de această valoare în pro-filul civilizaţiei moderne este absolut esenţial. În unele cazuri, caracterul indispensabil al diversităţii a devenit familiar – spre exemplu, în constituirea ambianţei politice orga-nizaţionale. O condiţie evidentă, deja extrem de familiară, a democraţiei este, în acest sens, pluripartidismul. Chiar dacă tentativele de a reinstala un partid-stat nu au dispă-rut şi chiar dacă, în ultimii ani, s-au făcut auzite în România voci excentrice care suge-rau posibilitatea unei vieţi politice bazate pe partidul unic, pluripartidismul rămâne o condiţie constitutivă a democraţiei moderne şi nu există nici o teorie serioasă a demo-craţiei care să abandoneze această condiţie.

Mult mai puţin înţeleasă şi discutată este însă necesitatea existenţei şi circu-laţiei unei diversităţi de interpretări politice. Democraţia nu poate exista în absenţa unei multitudini de interpretări morale, sociale şi politice susceptibile să concureze liber, în afara unui climat de toleranţă faţă de interpretările rivale posibile, în afara drep-tului la divergenţă ideatică şi atitudinală. Acolo unde lipsesc multiplicitatea interpret-tărilor şi naraţiunilor, toleranţa faţă de idei non-standard şi faţă de opinii alternative, diversitatea de vederi, se instalează o dictatură a adevărului unic ce exclude orice democraţie politică veritabilă. Nu poate fi vorba de regim democratic dacă domneşte canonul adevărului manifest sau presiunea „montajului” (framing-ului), pentru că prin canon se impune o gândire unică impermeabilă la orice pluralism politic, la orice libertate autentică.

Modul în care ideea adevărului manifest conduce la intoleranţă politică a fost clarificat de Karl Popper cu mult timp în urmă. Punctul de pornire poate părea absolut inocent – el este localizat la nivelul unui fel anume de optimism epistemologic: „E posibil ca adevărul să fie uneori voalat. Dar el se poate dezvălui. Iar dacă nu se dez-văluie singur, îl putem dezvălui noi. Înlăturarea vălului poate să nu fie uşoară. Dar din momentul când adevărul nud stă dezvăluit în faţa ochilor noştri, avem puterea de a-l vedea, de a-l deosebi de fals şi de a şti că el este adevărul”1.

Adevărul deja descoperit este deci adevăr manifest. Însă credinţa că adevărul este manifest nu rămâne o simplă certitudine epistemologică, ci conduce imediat la concluzii dezastruoase pentru democraţie. Pe de o parte, pentru că el transformă dez-baterea şi controversele în ceva superfluu: „Aşadar, adevărul, dacă nu se dezvăluie singur, e de ajuns să fie dezvăluit sau descoperit. Odată făcut acest lucru, orice dezba-tere devine de prisos”2. Dacă dezbaterea este inutilă pentru că adevărul a fost deja fixat, pluralismul devine la rândul său inutil, ceea ce înseamnă că o condiţie vitală a democraţiei a fost abolită. Dar, chiar mai grav decât atât, ideea adevărului manifest 1Karl Popper, „Despre sursele cunoaşterii şi ale ignoranţei”, în volumul Conjecturi şi infirmări, Editura

Trei, Bucureşti, 2001, pp. 15-6. 2 Popper, „Conjecturi...”, p. 17.


17

conduce la concluzia că părerile divergente (faţă de acest adevăr „clar” şi „incontes-tabil”) sunt expresia rea-voinţei: „Cum se poate întâmpla însă, dacă adevărul e mani-fest, să cădem vreodată în eroare? Răspunsul e: prin propriul nostru refuz vinovat de a vedea adevărul manifest; sau pentru că în mintea noastră sălăşluiesc prejudecăţi sădite în ea de educaţie şi tradiţie ori de alte influenţe nefaste ce ne-au pervertit spiritul care la început a fost pur şi inocent. Ignoranţa se poate datora unor puteri ce conspiră spre a ne ţine în neştiinţă, spre a ne otrăvi mintea umplând-o cu falsuri şi spre a ne închide ochii, ca să nu putem vedea adevărul manifest;3 […] teoria că adevărul e manifest, că oricine îl poate vedea, cu condiţia doar de a dori să-l vadă, este baza fanatismelor de aproape toate felurile. Pentru că numai ticăloşia cea mai josnică poate refuza să vadă adevărul manifest”4.

Nu mai poate fi vorba despre democraţie acolo unde, prin instalarea dogmei adevărului manifest, s-a fixat convingerea că susţinerea unor păreri diferite (de cea „adevărată” în mod manifest) este efectul ticăloşiei. Într-un asemenea context, diversi-tatea de păreri este repudiată, ca fiind doar un efect colateral al acţiunii Răului. În loc de a fi privită ca garant al libertăţii, în loc de a face obiectul unui cult – cult vital pentru democraţie, diversitatea apare acum ca fenomen de proliferare canceroasă a „celu-lelor” ideatice, a părerilor alternative superflue; când, de fapt, ar trebui (conform dog-mei) să domnească nestingherit un singur adevăr, adevărul manifest.

Se face oare mass-media românească vinovată de perpetuarea doctrinei adevă-rului manifest? Cu siguranţă că da, şi în această direcţie ea nu face decât să reproducă dogmatismul adevărului unic şi manifest specific unei imense părţi a opiniei publice româneşti. Desigur, această parte (majoritară!) a opiniei publice nu va declara deschis niciodată că promovează un adevăr unic sau că tratează propriile opţiuni ca adevăr ma-nifest; dar va reacţiona într-o manieră vehement-distructivă împotriva diversităţii de opinii şi de unghiuri de vedere. Să luăm, de exemplu, problema socială a romilor. Orice menţionare a condiţiilor dificile de viaţă ale multora dintre romi sau a ambianţei defa-vorizante în care se formează ei, va fi întâmpinată (în mod tipic) cu evocarea stereo-tipului „romului vinovat” sau al „romului infractor”: se va replica „nu tot ei sunt de vină, pentru că se ţin numai de furat!?” Stereotipul „ţiganului-hoţ” sau „leneş” sau „agresiv” va fi pus la lucru pentru a exclude o privire alternativă asupra situaţiei unei mari părţi a acestei etnii. Adevărul unic şi manifest („romii sunt infractori”) este reite-rat în vederea respingerii unei analize alternative, bazate pe evidenţierea rolului ambi-anţei în modelarea conduitei romilor. Exact acelaşi lucru îl face, din păcate, în mod sistematic şi presa: „Analiza media arată că imaginea romilor în presa scrisă şi în ştirile TV este una încă lipsită de substanţă, bazată pe stereotipuri. Dacă până acum romul era perceput în primul rând ca potenţial infractor, acum el este acela care strică imaginea României în lume. Presa, în marea ei parte, face o distincţie totală între romi şi români. Temele media referitoare la romi au fost aceleaşi dintotdeauna: migraţia, infracţionalitatea sau actele de violenţă. O treime din articolele din presa scrisă din pe-rioada analizată au cuprins prezentări negative la adresa etniei rome. Aproape două treimi din ştirile TV analizate au cuprins prezentări negative şi stereotipe ale etnicilor 3 Popper, „Conjecturi...”, p. 18. 4 Popper, „Conjecturi...”, p. 19.

ADRIAN-PAUL ILIESCU

18

romi, fie prin emiterea de mărci tendenţioase, fie prin asocierea explicită a etniei cu acte infracţionale. Sărăcia romilor, accesul limitat la educaţie sau alte servicii sociale, discriminarea şi abuzurile unor autorităţi neglijente sunt încă, din păcate, teme peri-ferice pentru media româneşti”5.

Se va spune, bineînţeles, că în aceste constatări critice la adresa mass-media e vorba de ravagiile corectitudinii politice. Dar asemenea acuzaţii la modă se dovedesc lipsite de orice temei, îndată ce se fac precizările de rigoare. Nu trebuie desigur negată nici incidenţa unor conduite tipice, infracţionale sau cvasi-infracţionale, printre romi, nici responsabilitatea acestora pentru conduitele respective. Eroarea comisă în numele adevărului manifest nu stă în recunoaşterea acestor fapte regretabile reale, ci în repu-dierea altor fapte la fel de reale; nu stă în adoptarea acestui unghi de vedere (legitim), ci în excluderea altora unghiuri de vedere la fel de legitime. Orice analiză raţională va indica câteva lucruri clare: infracţionalitatea şi conduitele reprobabile există; dar, în acelaşi timp, mediile romilor sunt, în mare parte, medii defavorabile unei formări adecvate a personalităţii. Sărăcia, carenţele educaţionale, stilurile de viaţă moştenite, tradiţiile de conduită deviantă sau chiar infracţionalitate, marginalizarea, dificultăţile de adaptare la ambianţă etc constituie tot atâtea obstacole în calea unei dezvoltări nor-male a personalităţii. Evident, acestea nu scuză conduitele infracţionale, nu transformă automat culpabilii în victime, dar evidenţiază faptul esenţial că a te naşte şi a creşte în mediul romilor este un nenoroc social, un multiplu dezavantaj comparativ. Există deci pe de o parte culpe, dar există pe de alta şi circumstanţe atenuante. Ca atare, e nevoie de o dublă abordare a chestiunii. Gândirea unică exclude însă orice tentativă de multiplicate a perspectivelor, iar aici începe marea falsificare. Aşa cum constata încă John Locke, failibilitatea umană şi parţialitatea cunoaşterii noastre exclud posibilitatea ca cineva să deţină întregul adevăr: „Suntem cu toţii miopi, şi foarte adesea vedem doar o latură a chestiunii, vederile noastre nu se extind asupra tuturor lucrurilor care au o legătură cu ea. De acest defect, cred eu, nici un om nu este ferit. Vedem numai în mod parţial, şi cunoaştem doar în mod parţial şi, prin urmare, nu este de mirare că nu tragem concluzii corecte din vederile noastre parţiale”6.

Ideea parţialităţii inevitabile sau a caracterului fatalmente incomplet al oricărei cunoaşteri unitare va fi reluată de John Stuart Mill, în celebra sa carte Despre libertate: „opiniile populare asupra unor chestiuni în care nu se poate decide prin măr-turia simţurilor sunt adesea corecte, dar ele nu redau decât rareori sau chiar niciodată întregul adevăr. Ele reprezintă doar o parte a adevărului; uneori o parte mai mare, alteori o parte mai mică, dar exagerată, deformată şi desprinsă de adevărurile care ar trebui să însoţească şi să limiteze aceste opinii”7.

Mai mult decât atât, argumentează Mill, întrucât chiar şi o opinie greşită „poate să conţină, şi foarte adesea conţine, un dram de adevăr; şi cum opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai rareori sau chiar niciodată

5 Mircea Toma, „Starea urii naţiunii”, în Dilema veche, 293, 24-30 septembrie 2009, p. 19. 6 John Locke, On the Conduct of the Understanding, operă publicată postum în 1706, § 3 – cf. The Locke

Reader, edited by John W. Yolton, Cambridge University Press, 1977, p. 320. 7 John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 107.


19

întregul adevăr, numai prin confruntarea opiniilor opuse putem avea şansa de a ajunge la restul adevărului”8.

De aici, concluzia că sunt indispensabile pentru o viaţă socială normală, ţin-tind la adevăr, atât tolerarea unor puncte de vedere diverse, chiar opuse, cât şi tolerarea dezbaterii dintre ele: „căci răul cel mai mare rezidă nu în conflictul violent dintre diferitele părţi ale adevărului, ci în suprimarea pe tăcute a jumătate din adevăr; atunci când lumea este obligată să asculte ambele părţi rămâne totdeauna o speranţă; dar când este ascultată doar una din părţi, greşeala se permanentizează, devenind prejudecată, adevărul însuşi încetând de a mai avea efectele unui adevăr şi devenind, prin exage-rare, un neadevăr”9.

Aşadar, deşi poate părea paradoxal, adevărul autentic rămâne totdeauna o chestiune de coexistenţă a unor adevăruri opuse, iar consensul asupra adevărului ră-mâne condiţionat de permanenţa disputelor – aceste aparente incongruenţe fiind de fapt garanţia unei convergenţe graduale spre concluzii valide. Orice tentativă de a reduce multiplicitatea opiniilor şi de a pune punct opoziţiei de păreri nu poate deci conduce decât la o falsificare a realităţii. Filosofii au anticipat deci foarte limpede peri-colele ascunse în stereotipizare, iar opinia luminată a tras de aici concluziile necesare: diversitatea de opinii este indispensabilă, ea trebuie apărată la fel ca şi multitudinea de organizaţii (pluripartidismul). Cu toate acestea, mass-media (ca şi propaganda politică) continuă să promoveze stereotipizarea, să trateze chestiunile din perspectiva unui ade-văr unic şi să repudieze, mai discret sau mai ostentativ, orice opinie alternativă la cele dominante.

Privatizarea ca adevăr manifest Un exemplu relevant, dar şi dramatic, de adevăr manifest şi de dictat al stereo-

tipurilor a fost oferit de ofensiva politico-mediatică pentru privatizare, din anii 1990. Crearea unui puternic sector economic privat şi a unei pieţe libere funcţionale, abando-narea mamuţilor falimentari ai industriei socialiste şi reforma economică orientată spre competitivitate reală au reprezentat, bineînţeles, obiective deplin legitime. Dacă este să rămânem în sfera raţionalităţii, nu se poate pune deci problema condamnării globale a transformărilor economice petrecute după decembrie 1989. În acelaşi timp însă, tre-buie spus cât se poate de deschis că privatizarea şi reforma, eliminarea statului din economie şi atragerea investitorilor străini au fost transformate (voluntar sau invo-luntar, intenţionat sau întâmplător) din ţeluri legitime atâta vreme cât erau satisfăcute anumite condiţii determinate, în stereotipuri propagandistice absolute. Altfel spus, proceduri care erau pe deplin raţionale, necesare şi benefice economic în condiţii de-terminate au fost hipostaziate în panacee sau mijloace salvatoare, a căror adecvare nu trebuia pusă în discuţie niciodată, indiferent de particularităţile situaţiei. Astfel, s-a presat cu maximă intensitate pentru privatizare chiar şi atunci când investitorul care urma să devină proprietar privat era economic debil şi nedemn de încredere, când beneficiile 8 Mill, Despre libertate, p. 116. 9 Mill, Despre libertate, p. 115.

ADRIAN-PAUL ILIESCU

20

privatizării (preţuri de vânzare, investiţii promise, creare de locuri de muncă etc) erau minimale sau când interesele strategice ale societăţii româneşti erau periclitate. Cum a fost posibil acest lucru? Explicaţiile sunt multiple, şi dintre ele nu lipsesc nici cele axate pe prezenţa agresivă a unor interese speciale inavuabile. Ceea ce ne interesează însă aici este un lucru foarte simplu: veritabila isterie facilitată de stereotipizare, isterie care a condus la stigmatizarea publică a oricăror păreri alternative la „învăţătura”de supremă înţelepciune a dezetatizării. De vreme ce s-a impus stereotipul că „private-zarea e bună” iar „proprietatea publică e rea”, adică „ineficientă, nelegitimă, atavică”, orice fel de privatizare a fost promovată drept pozitivă, iar orice opoziţie la deciziile de privatizare a fost decretată drept absurdă: isteria ce denunţa sloganul „nu ne vindem ţara”, isterie ce continuă parţial şi azi, stă dovadă pentru faptul că orice atitudine reti-centă faţă de privatizare a fost supusă stigmatizării. S-a impus naraţiunea „rezistenţei obstinate a forţelor comuniste” faţă de privatizare şi reformă, s-a inventat lupta apo-caliptică dintre două tabere imaginare, „reformiştii” şi „antireformiştii”, şi s-a lansat chemarea „totul pentru privatizare, totul pentru reformă”. În realitate, nu au existat semnificative forţe antireformiste. Exponenţii vechii nomenclaturi au sesizat rapid că reforma le oferă cele mai vaste oportunităţi de acţiune şi beneficiu propriu; pentru ei, nu privatizarea rapidă, ci întârzierea acesteia – cuplată, eventual, cu funcţionarea unor mecanisme eficiente de control public asupra transferului de proprietate – constituia marele pericol. Dimpotrivă, o privatizare rapidă, prost organizată, nesupravegheată de instituţii publice vigilente, le oferea – şi le-a asigurat efectiv – cele mai profitabile şanse de îmbogăţire rapidă. Este, deci, o legendă naivă aceea a „rezistenţei” încăpăţânate a „foştilor activişti” la procesele de reformă. Rezistenţa a venit mai curând din partea angajaţilor, care presimţeau, şi au prevăzut corect, că vor fi marii perdanţi ai tranziţiei. Dar şi rezistenţa lor a fost slabă. Adevărul incomod este că la noi nu a existat un front puternic anti-reformă (deşi diverse forţe politice îşi aruncau acuzaţii în acest sens), iar absenţa acestuia, departe de a uşura tranziţia autentică, de fapt a facilitat denaturarea tranziţiei, transformarea ei într-o gigantică operaţie de transfer ilicit al resurselor şi proprietăţii din posesia publică în posesie privată.

Cert este faptul că datoria mass-media nu era, în anii 1990-2004, aceea de a inventa şi întreţine mitul unei încleştări cosmice între pro-reformişti şi anti-reformişti, ci aceea de a analiza proporţiile şi mecanismele unei privatizări benefice pentru intere-sele publice, şi mai ales aceea de a supraveghea ca privatizarea şi reforma să se reali-zeze în beneficiul naţiunii române, nu în acela al unor grupuri de interese speciale. Ce anume trebuia privatizat şi ce nu? Ce anume trebuia restituit şi ce nu? Cum trebuia controlat transferul de resurse (probabil cel mai amplu din istoria ţării)? Stereotipiile post-decembriste, „adevărurile manifeste” dominante în anii 1990 au blocat însă rolul de dezbatere critică şi control al mass-media, deoarece toate tentativele de a lansa interpretări alternative la interpretarea canonică (la interpretarea-standard a „încleştării reformişti-antireformişti”) au fost sugrumate prompt. Acum se recunoaşte destul de limpede că nenumărate privatizări au fost ratate, că unele resurse nu trebuiau înstrăi-nate, că anumite bănci şi fabrici trebuiau să rămână în proprietatea statului, ca resurse strategice, şi aşa mai departe. O excepţie fericită (CEC Bank) arată că presupusa impo-tenţă managerială a statului nu este pe deplin reală. Dacă CEC-ul a putut supravieţui, ca bancă aflată în proprietatea publică, nu puteau oare supravieţui şi alte bănci sau


21

întreprinderi? Nu se puteau menţine în proprietate publică anumite resurse de interes strategic naţional? Aceste întrebări sunt şi azi evitate, deoarece răspunsurile pot deveni acuzaţii la adresa mentorilor tranziţiei româneşti. Mass-media joacă şi azi, cum a jucat şi anterior, un rol nefast în ocolirea întrebărilor-cheie şi în mascarea răspunsurilor de-mascatoare. Ea continuă să promoveze stereotipurile, cu largul concurs interesat al anumitor intelectuali publici, şi persistă în manipularea (uneori deliberată, alteori invo-luntară şi inconştientă) a opiniei publice.

Efectele acestei ample manipulări au devenit însă azi perfect vizibile. Nu numai că „ţara a fost vândută” – asta n-ar fi fost grav decât pentru naţionaliştii info-caţi; dar a fost vândută foarte prost: vândută pe mai nimic, pe preţuri derizorii; vân-dută cui nu trebuia, ceea ce a avut ca efect mai mult distrugerea potenţialului pro-ductiv, decât dezvoltarea lui. Rezultatul? România, ţară cu potenţial uriaş de producţie agricolă, a devenit importator net de alimente, inclusiv de alimente de bază10. Totodată, ea s-a apropiat şi mai mult de statutul de „ţară bananieră”, importantă mai ales ca piaţă de desfacere pentru multinaţionale şi ca sursă de forţă de muncă ieftină. Pentru a mă-sura dimensiunile eşecului reformei, trebuie judecat prin comparaţie: în timp ce România a devenit mare importator de alimente, şi, pentru veniturile sale, depinde masiv de ex-porturi, alte state post-comuniste, bunăoară Polonia, se află într-o situaţie diametral opusă: „Investiţiile străine sunt răspunzătoare de miracolul economic polonez în mai mică măsură decât este ingeniozitatea întreprinzătorilor din ţară. Întreprinderile mici şi mijlocii ale acestora produc în principal pentru piaţa poloneză, astfel că numai 40% din economie depinde de exporturi”11.

Aici se află şi una dintre explicaţiile trecerii Poloniei cu succes prin criză. Un alt element trecut azi frecvent sub tăcere este că isteria „privatizării şi reformei cu orice preţ”, în loc de a contribui la „învingerea forţelor răului (comuniste, neocomu-niste sau criptocomuniste”), a consolidat aceste forţe mai mult decât orice altceva. Cum reprezentanţii vechii nomenclaturi (de prima sau a doua sau a treia generaţie) se aflau încă în mare număr la comanda economiei, presiunea dezetatizării rapide le-a servit interesele în mod decisiv: în numeroase cazuri, tocmai ei au negociat private-zarea şi reforma, obţinând, bineînţeles, profiturile excelente oferite de aceste transfor-mări grăbite, haotice, necontrolate. Mass-media, în loc de a supraveghea cum şi în beneficiul cui se realizează privatizarea şi reforma, insista orbeşte asupra accelerării acestor procese, uşurând astfel confiscarea lor în folosul vechii nomenclaturi sau al aliaţilor ei de a doua generaţie. Stereotipurile „reformei rapide” şi ale „privatizării neîntârziate” au jucat astfel un rol nefast în înşelarea opiniei publice. Ele au creat impresia că aceste procese se desfăşoară în folosul public, şi în dauna vechilor profitori ai regimului comunist; de fapt, lucrurile s-au petrecut exact invers: refuzul oricărei dezbateri, stigmatizarea opiniilor critice faţă de privatizarea improvizată şi reforma bruscată,

10 Spre exemplu, carne şi lapte. De asemenea, în primele 3 luni din 2010, România a importat mărfuri în

valoare de 4,2 miliarde de lei şi a exportat alimente, băuturi şi tutun în valoare de numai 2,1 miliarde lei; (http://www.infoaliment.ro/stire_1239romania+importa+de+doua+ori+mai+multe+ alimente +decat+ furnizeaza+la+export.html).

11 Jan Puhl „ Poland Is Europe's New High-Flyer”, în revista Der Spiegel (Spiegelonline) (http://www.spiegel.de/international/europe/0,1518,747244,00.html#ref=nlint)

ADRIAN-PAUL ILIESCU

22

intimidarea tuturor celor care promovau păreri diferite, au condus la impunerea dog-matică a unei false certitudini privind „nevoia imediată de schimbare”. Rezultatul acestei false certitudini, al dominaţiei stereotipurilor, a fost că proprietatea publică a fost, într-adevăr, desfiinţată, dar nu în interes public, ci în interesul unor grupuri speciale interne sau externe. Chiar şi atunci când noii proprietari erau companiile sau băncile străine, ceea ce crea impresia unei năvale benefice a investitorilor străini, subevaluarea activelor statului şi corupţia (comisioanele percepute, mita primită etc) au făcut ca adevăratele profituri să revină grupurilor speciale din interior, care au negociat transferurile de proprietate. Nu a mai fost nevoie ca aceste grupuri să dea dovadă de ingeniozitate (aşa cum, conform aprecierilor amintite mai sus, au dat grupurile active din Polonia), să rişte pentru dezvoltarea unor afaceri proprii care se dezvoltă gradual şi produc profituri treptat; grupurile active din România s-au îmbogăţit mult mai rapid, traficând transfer-rurile de proprietate, adică speculând ilicit „urgentarea reformei” şi „accelerarea priva-tizării”. Desigur, asemenea manevre nu erau uşor de ascuns, şi ele nici nu au putut fi ascunse în totalitate. Dar dominaţia stereotipurilor, încrederea în adevărul manifest „reforma e bună” şi domnia unei noi gândiri unice – „orice rămâne în proprietate pu-blică este un rău, orice trece în mâini private este un bine” – au colaborat pentru a con-tracara şi învinge atitudinile critice faţă de un asemenea tip de privatizare. Temerarii care au cutezat să manifeste asemenea atitudini au fost rapid de-credibilizaţi şi mar-ginalizaţi, ca fiind, chipurile, oameni „incapabili de a se desprinde de trecutul comu-nist”, „nostalgici ai economiei socialiste”, „criptobolşevici” şi aşa mai departe.

În acest proces, mass-media au jucat un rol jalnic şi decisiv. În loc să vegheze la modul cum se face giganticul transfer de proprietate şi la cine beneficiază de el, în loc să pledeze pentru asigurarea precondiţiei unui mecanism eficient de control şi supra-veghere, acestea au acţionat, deliberat sau nu, pentru crearea şi consolidarea unui cult al privatizării, al reformei, adică, implicit, pentru mascarea imensei escrocherii prin care proprietatea publică a trecut în mâini private, în foarte mare parte nelegal şi nelegitim. Stereotipizarea explică, aşadar, în mare măsură, deşi nu exclusiv, multe dintre efectele negative ale reformei economice (şi sociale) din România. Ea a creat men-talitatea publică „privatizare cu orice preţ”, mentalitate care, la rândul ei, a încurajat marele jaf postcomunist – trecerea proprietăţii publice în mâini private, cu beneficii exclusive pentru interesele speciale, nu pentru cele publice. Practic, societatea a fost deposedată în mare măsură fraudulos, pentru a se asigura o acumulare rapidă de ca-pital în favoarea unor grupuri foarte mici de profitori ai tranziţiei. Iar acum, odată procesul finalizat în linii mari, exponenţii acestor grupuri, cu Preşedinţia în frunte, asigură opinia publică nemulţumită că prăbuşirea economică este normală şi că este pe deplin firesc ca un stat care nu mai e comunist să nu mai poată furniza pensii şi asis-tenţă socială. Focarele mass-media ale grupurilor de interese ale profitorilor tranziţiei aflaţi la putere – cum sunt televiziunile gen B1 TV, ziarele gen Evenimentul zilei sau portalurile gen HotNews.ro – continuă vasta operaţie de intoxicare a opiniei publice, înlocuind acum stereotipurile anilor 1990 – „urgenţa reformei, urgenţa privatizării, dezetatizarea” – cu noile stereotipuri necesare etapei actuale: necesitatea şi legitimi-tatea înlocuirii asistenţei sociale de stat cu caritatea oferită de Biserică, necesitatea şi legitimitatea înlocuirii pensiilor de stat cu cele private, recunoaşterea pretenţiei că


23

statul nu are nicio responsabilitate faţă de cetăţeni (dincolo de apărarea proprietăţii private), şi aşa mai departe.

Ironia sorţii acestui popor înşelat şi batjocorit este într-adevăr şocantă – după ce românilor li s-a promis timp de zece-cincisprezece ani că privatizarea, reforma şi dezetatizarea vor aduce cu ele productivitate economică, competitivitate şi belşug, acum li se aruncă în faţă adevărul simplu şi dureros: ţara este mai săracă decât la începutul transformării economiei, bogăţia sa a fost transferată fie companiilor şi băncilor străine, fie unui mic număr de potentaţi autohtoni, astfel că, în mod firesc, statul nu îşi mai poate îndeplini nici obligaţiile elementare (asistenţă socială, pensii, întreţinerea infrastruc-turii); şi deci fiecare trebuie să se descurce prin forţe proprii. Evident, cu ajutorul ste-reotipurilor neoliberale şi neoconservatoare, această ironie tragică este sistematic cos-metizată pentru a apărea drept „stare naturală”.

Montarea (framing-ul) Un cunoscut specialist în ştiinţe cognitive, George Lakoff, a dezvoltat în ulti-

mii cincisprezece ani o interesantă teorie privind manipularea gândirii prin intervenţia stereotipurilor. În cele ce urmează, voi descrie sintetic miezul acestei teorii, pe baza cărţilor, articolelor şi postărilor autorului american12. Lakoff porneşte de la premisa că fiecare concept, dar şi fiecare metaforă, poartă o anumită încărcătură semantică care dirijează gândirea în anumite sensuri. Pentru caracterizarea acestei încărcături, el face apel la conceptul de frame (cadru sau montură)13. Dacă, spre exemplu, se vorbeşte despre o economie debilă, expresia debilă aduce cu ea cadrul sau montura specifică fe-nomenelor medicale (de debilitate corporală, incapacitate fizică, eventual boală etc) Atunci când este folosită expresia „economie debilă”, ceea ce intră în atenţia audienţei nu este doar fenomenul descris (economia în cauză, afectată sau slăbită), ci întreaga montură (medicală) evocată în mod obişnuit de expresia debilă. Astfel, audienţa se aşteaptă, conform monturii familiare, să audă vorbindu-se de „cauze” (ale fenomenului de debilitate), eventual de factori „patogeni”, de posibile „tratamente” ale debilităţii etc. Astfel, subliniază Lakoff, simpla folosire a expresiei debilă declanşează o întreagă montare a gândirii în direcţia medicală asociată expresiei. Dar nu numai folosirea obişnuită, referenţială, a expresiilor evocă montura în cauză. Şi cuvintele evocate în cadrul monturii evocă montura, cum ar fi, spre exemplu, organ (afectat de debilitate) –

12 Este vorba mai ales de cartea: George Lakoff, Moral Politics, The University of Chicago Press, Chicago şi Londra, 1996; şi de materialele apărute pe site-ul Rockridge Institute, la adresa web http://www.cognitivepolicyworks.com/resource-center/rockridge-institute/.

13 În limba engleză, frame înseamnă cadru sau montură, iar framing înseamnă încadrare. În acelaşi timp însă, framing up înseamnă înscenare. Nu avem în limba română expresii perfect echivalente, dar cea mai apropiată variantă este cadru sau montură (pentru frame) şi montare (pentru framing). Şi noi spunem că unei persoane „i s-a montat” ceva, într-un sens apropiat de „i s-a înscenat”. Totuşi, expresia înscenare nu ar constitui un bun echivalent pentru framing, deoarece o înscenare presupune o intenţie malefică, în timp ce framing-ul poate fi şi natural, spontan. Bunăoară, cine vorbeşte despre o economie debilă, o poate face deliberat (pentru a sugera că e vorba de un fenomen „natural”, obiectiv) sau spontan, invo-luntar, pentru că pur şi simplu percepe economia în termeni analogi cu organismul viu debil.

ADRIAN-PAUL ILIESCU

24

astfel, ne aşteptăm să ni se indice care „organe” economice sunt cele mai afectate de debilitate. Mai mult, chiar şi negarea monturii evocă montura, după cum fiecare evo-care a monturii întăreşte priza acesteia asupra gândirii. Spre exemplu, dacă spui cuiva „nu te gândi la debilitate”, simpla menţionare a debilităţii readuce montura medicală în atenţia persoanei respective. Iar apelul direct sau indirect la montura medicală întăreşte înclinaţia oamenilor de a gândi în termeni medicali fenomene economice, politice etc. Astfel, monturile (sau cadrele), odată intrate în joc, se impun ca stereotipuri de gândire greu de eliminat sau înlocuit. Tocmai din acest motiv ele sunt folosite insistent de ideologii, de propagandă şi de toate pledoariile menite să convingă. Un guvern care doreşte, bunăoară, să îşi mascheze responsabilitatea pentru proasta funcţionare a eco-nomiei va recurge la montura medicală pentru a sugera că ar fi vorba de un fenomen patologic „natural”, şi nu de efectele unui management guvernamental defectuos. Menţionând „debilitatea” economiei, guvernul sugerează implicit existenţa unor „afec-ţiuni” sau „carenţe” obiective, care apar în economie la fel de spontan cum apar şi în corpul omenesc – de unde decurge „nevinovăţia” sa, lipsa oricărei răspunderi pentru fenomenele negative apărute. Mai mult, utilizând insistent montura în cauză, guvernul respectiv se auto-recomandă ca „medic” (ce înfruntă debilitatea organismului eco-nomic) şi eventual chiar ca erou (ce „luptă cu boala”). Stereotipurile care montează nu sunt deci simple expresii ale banalităţii de gândire şi exprimare; ele au un rol esenţial de dirijare a minţilor – au efecte de manipulare mentală.

Unul dintre cele mai interesante exemple evocate în repetate rânduri de Lakoff este folosirea expresiei de tax relief (eliberare de povara impozitelor sau uşu-rare a poverii impozitării) de către Dreapta americană. De mai multe decenii, republic-canii folosesc insistent această expresie, care montează (structurează) întreaga dezba-tere privind impozitarea şi finanţarea de la buget în SUA. Lakoff subliniază că a vorbi de tax relief (uşurarea de povara impozitării) sugerează o mulţime de lucruri, toate favorabile poziţiei politice republicane şi defavorabile celei a Partidului Democrat: dacă impozitele sunt o povară, atunci republicanii, care pledează pentru reducerea im-pozitării, sunt cei ce „eliberează” („uşurează”) oamenii de poveri, în timp ce demo-craţii, care menţin impozitarea pentru a colecta bani la buget în vederea îndeplinirii unor obiective sociale sunt de fapt cei ce „împovărează” oamenii, deci le înrăutăţesc situaţia14. Evident, problema impozitării nu ar trebui neapărat văzută în montura tax relief. Lakoff arată că impozitele ar putea fi percepute şi cu totul altfel, anume ca nişte contribuţii la efortul colectiv al naţiunii: „There’s actually a whole other way to think about it. Taxes are what you pay to be an American, to live in a civilized society that is democratic and offers opportunity, and where there’s an infrastructure that has been paid for by previous taxpayers. This is a huge infrastructure. The highway system, the Internet, the TV system, the public education system, the power grid, the system for training scientists – vast amounts of infrastructure that we all use, which has to be maintained and paid for. Taxes are your dues – you pay your dues to be an American. In addition, the wealthiest Americans use that infrastructure more than anyone else, and they use parts of it that other people don’t. The federal justice system, for example, is

14 Folosesc aici exemplele date de Lakoff într-un interviu acordat la 27 octombrie 2003 lui Bonnie Azab

Powell, pentru UC Berkeley News.


25

nine-tenths devoted to corporate law. The Securities and Exchange Commission and all the apparatus of the Commerce Department are mainly used by the wealthy. And we’re all paying for it. So taxes could be framed as an issue of patriotism. It is an issue of patriotism! Are you paying your dues, or are you trying to get something for free at the expense of your country? It’s about being a member. People pay a membership fee to join a country club, for which they get to use the swimming pool and the golf course. But they didn’t pay for them in their membership. They were built and paid for by other people and by this collectivity. It’s the same thing with our country – the country as country club, being a member of a remarkable nation”15.

Dar existenţa unor interpretări alternative la cea republicană nu se impune, pentru că mass-media şi toate focarele ideologice ale Dreptei propagă neobosit şi impun monturile anti-impozitare. Faptul că republicanii au reuşit să impună unei imense părţi a electoratului american montura de tax relief este nu numai un mare succes ideologic, dar şi una dintre explicaţiile reuşitelor lor electorale. Faptul că demo-craţii nu au reuşit să impună, la fel de sistematic şi la o scară la fel de mare, montura „impozitelor ca şi contribuţii la un efort comun” este o expresie a unor performanţe politice modeste.

Nu este greu de văzut nici în acest caz cum anume existenţa acestor monturi angajează mass-media. Teoretic, mijloacele de comunicare în masă trebuie să asigure obiectivitatea deplină a dezbaterii publice, evitând orice amestec între fapte şi interpretări. Dar monturile nu îşi etalează imediat caracterul de interpretări implicite, şi apar de regulă drept simple descrieri obiective ale fenomenelor. În realitate, ele mani-pulează tacit gândirea. De fapt, presa, televiziunile şi radioul, mai recent portalurile web, reprezintă cel mai vast sistem de difuzare a monturilor, şi deci de dirijare a per-cepţiei, interpretării şi atitudinilor oamenilor. Dacă mass-media preiau montura tax relief, majoritatea electoratului va fi expus unui continuu bombardament informaţional favorabil ideologiei republicane: va percepe impozitarea ca pe o povară nelegitimă şi reducerea impozitelor drept o prioritate absolută. În mod paradoxal, se constată în SUA că şi categoriile sociale care nu au nimic de câştigat (ci mai curând de pierdut) din reducerea impozitelor, optează pentru această politică, deoarece întreg modul lor de interpretare a fost „montat“ în spiritul ideologiei republicane.

Rolul mass-media în această direcţie este extrem de amplu şi de profund. Desigur, acest fenomen nu este acceptabil etic, dar, din păcate, el se petrece la o scară foarte mare. Difuzarea preferenţială a interpretărilor asociate anumitor monturi, şi nu altora, constituie calea principală de uniformizare a gândirii şi atitudinilor, deci obstacolul principal la adresa un spaţiu public liber, divers şi democratic.

Concluzii Dacă aplicăm teoria lui Lakoff la realităţile autohtone, vom constata lesne că

nu altfel au stat lucrurile în România, după 1990. Mass-media a preluat un amplu repertoriu de monturi specifice Dreptei şi a dirijat sistematic gândirea publicului în

15 George Lakoff, Ibidem.

ADRIAN-PAUL ILIESCU

26

favoarea lor. Astfel, a fi de stânga a devenit repede un element de stigmat, în timp ce a fi de dreapta a devenit un fel de normă canonică de bună purtare politică. De aseme-nea, a fi credincios a devenit o normă iar a fi ateu sau agnostic o culpă. Un efect pe cât de bizar, pe atât de nociv al acestor monturi promovate mediatic a fost tendinţa, din nefericire tot mai vizibilă, de a disculpa extremismul de dreapta, ca fiind unul „încăr-cat de spiritualitate”: legionarii fiind credincioşi, se aflau „de partea bună” a baricadei, deci nu puteau fi „cu adevărat” vinovaţi…

Proprietatea privată şi privatizarea au devenit tabu, în timp ce proprietatea publică şi interesele publice au fost identificate cu… comunismul, adică scufundate în masa aranjamentelor nelegitime. Individualismul a fost montat ca „natural” şi benefic, în timp ce preocupările pentru dreptate socială au fost stigmatizate ca „sechele comu-niste”. În mod analog, libertatea a fost exaltată, iar egalitatea demonizată.

Pentru soarta democraţiei în România, nimic nu este mai important decât să limiteze uniformizarea interpretărilor practicată pe larg în mass-media. Începând cu cerinţa elementară (dar rareori satisfăcută) a separării informaţiilor factuale de inter-pretări, şi terminând cu cerinţa mai greu de îndeplinit a prevenirii monturilor, există o multitudine de stringenţe urgente şi imperioase menite să conducă la protejarea diver-sităţii interpretărilor în spaţiul public. Căci, în absenţa acestei diversităţi, nici aparen-ţele respectării normelor instituţionale, nici pluripartidismul nu mai pot juca roluri substanţiale.

Bibliografie:

Lakoff, George, Moral Politics, The University of Chicago Press, Chicago şi Londra, 1996.

Locke, John, „Of the Conduct of the Understanding”, operă publicată postum în 1706, § 3 – cf. The Locke Reader, editat by John W. Yolton, Cambridge University Press, 1977.

Mill, John Stuart, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 2005. Popper, Karl, „Despre sursele cunoaşterii şi ale ignoranţei”, în volumul Conjecturi şi

infirmări, Editura Trei, Bucureşti, 2001. Puhl, Jan, „Poland Is Europe’s New High-Flyer”, în revista Der Spiegel (Spiegelonline),

http://www.spiegel.de/international/europe/0,1518,747244,00.html#ref=nlint Toma, Mircea, „Starea urii naţiunii”, în Dilema veche, 293, septembrie 2009. Rockridge Institute, http://www.cognitivepolicyworks.com/resource-center/rockridge-

institute/

Sfera publică, lumea vieţii şi democraţia

27

Sfera publică, lumea vieţii şi democraţia∗

George Bondor Introducere Textul de faţă are ca scop identificarea câtorva patologii ale spaţiului public

românesc, aşa cum sunt ele vizibile în mass-media. Vom arăta pentru început care este conceptul de sferă publică pe care îl folosim şi, în acest scop, vom porni de la câteva consideraţii istorice şi de la modelele sferei publice care au fost deja analizate în literatura de specialitate. Asumând conceptul habermasian de sferă publică, analiza noastră porneşte de la observaţia conform căreia dezvoltarea capitalismului în România postcomunistă a condus la fetişizarea „pieţei libere” a media. Ideea pe care dorim să o ilustrăm este aceea că libertatea de comunicare în spaţiul public nu derivă mecanic din existenţa pieţei libere.

Sfera publică şi teoria normativă a democraţiei Una din întrebările care revin în dezbaterile teoretice se referă la atributele pe

care trebuie să le îndeplinească sfera publică pentru a favoriza dezvoltarea demo-craţiei. Teoreticienii care pun această problemă şi propun diverse răspunsuri plasează de fapt în relaţie teoriile democraţiei şi cele ale sferei publice, scopul fiind acela de a identifica, în democraţiile deja consolidate, acele criterii normative care favorizează democraţia, pentru ca apoi acestea să fie analizate în raport cu un tip sau altul de sferă publică. Fiecare dintre teoriile sau modelele existente analizează şi locul mass-media în procesul de circulaţie a puterii, identificând felul în care media, ca participant activ la sfera publică, joacă un rol în consolidarea procesului democratic. Analiza de faţă va porni de la tematizarea habermasiană a sferei publice, ale cărei virtuţi explicative le va testa prin analiza sferei publice româneşti, a rolului mass-media în formarea acesteia şi a contribuţiei lor la dezvoltarea unei societăţi democratice.

Istoria constituirii spaţiului public a fost pusă în evidenţă, în maniere asemă-nătoare, de Hannah Arendt, în lucrarea Condiţia umană (1958), şi de Jürgen Habermas, în lucrarea Transformarea structurală a sferei publice. Cercetări asupra unei categorii a societăţii burgheze (1962). Iată care sunt principalele momente ale acestei istorii. Dacă

∗ AKNOWLEDGEMENT: This work was supported by CNCSIS-UEFISCSU, project number PNII-IDEI

788, code 2104. O versiune preliminară a acestui capitol a apărut, cu titlul „Mass-media şi sfera publică”, în Sfera Politicii, nr. 1 (155), 2011, pp. 71-4.

GEORGE BONDOR

28

în Grecia antică sfera publică s-a născut fie în cadrul conversaţiei (lexis), fie în cel al acţiunii comune (praxis), de pildă cea a războiului, în Roma antică sfera publică este definită ca res publica. Apoi, în Evul Mediu târziu sfera publică apare ca sferă a repre-zentării publice a puterii, a cărei funcţie este exprimarea statutului social1. În secolul al XVI-lea, publicul ajunge să se identifice cu puterea politică de atunci, aşadar cu statul absolutist şi cu administratorii săi, pentru ca secolul al XVIII-lea să aducă transformări în plan cultural, social şi economic care au determinat o mutaţie importantă, anume iden-tificarea sferei publice cu „socialul” (ipostază analizată pe larg şi de Hannah Arendt2). Înainte de toate, apar formele de sociabilitate ale saloanelor de lectură (sfera „lumii bune”). În Răspuns la întrebarea: „Ce sunt Luminile?”, Kant distinge între utilizarea publică şi cea privată a raţiunii, modelul celei dintâi fiind unul academic: „cărturarul care se adresează întregului public cititor”. După Habermas, modelul kantian privile-giază subiectivitatea în detrimentul intersubiectivităţii, spaţiul public constituindu-se în virtutea faptului că fiecare individ acţionează conform unui principiu care ar trebui să fie comun tuturor. În paradigma kantiană este activă presupoziţia universalităţii eului raţional, atât ca eu moral, cât şi ca eu politic. Apoi, identificarea sferei publice cu „socialul” este cauzată de expansiunea relaţiilor de schimb (al mărfurilor, dar şi al in-formaţiilor). Totodată, constituirea „socialului” este în dependenţă de apariţia ziarelor. În plan politic, arată Habermas, epoca Luminilor aduce pe scenă tendinţa de auto-reglementare a societăţii prin recurgerea la teza universalităţii naturii umane, conce-pută ca universalitate a drepturilor omului. La toate acestea trebuie adăugat şi faptul că în modernitate apare ideea de subiect politic autonom în raport cu normele religioase. Astfel, sfera publică se constituie în modernitate graţie separaţiei de spaţiul privat odată cu declinul „spaţiului religios”, care funcţiona anterior ca unică sursă a sensului (cf. Weintraub & Kumar, Klaus Eder şi alţii).

Pentru Habermas, „sfera publică” trebuie să devină conceptul de bază al unei teorii normative a democraţiei3. Autorul german înţelege democraţia într-un sens deli-berativ. Interesele generale, voinţa comună şi opiniile comune asupra treburilor pu-blice importante se realizează prin procedura argumentării raţionale, în mod discursiv. Astfel, sfera publică este domeniul în care se intersectează opiniile publice şi cele pri-vate, opiniile de tipul evidenţelor culturale (lumea vieţii în care se înrădăcinează co-municarea publică) şi opiniile cvasioficiale prin care puterea economică şi politică în-cearcă să domine societatea, modificând şi chiar formând opiniile indivizilor. Media-torul acestui circuit al puterii este mass-media, alături de alte organizaţii cu rol de intermediar. După cum descrie chiar Habermas modelul configurat de el în această lucrare (în „Cuvântul înainte” la ediţia din 1990), sfera publică ia chipul „unei arene stăpânite de mass-media, în cadrul căreia se ciocnesc tendinţe divergente”4.

1 Jürgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii

burgheze, traducere de Janina Ianoşi, Editura Univers, Bucureşti, 1998, pp. 45-72. 2 Hannah Arendt, Condiţia umană, traducere de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea, Idea Design & Print şi

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, pp. 37-46. 3 Habermas, Sfera publică, p. 32. 4 Habermas, Sfera publică, p. 26.


29

Modelul habermasian încearcă să depăşească şi să corecteze alte două modele ale sferei publice: cel reprezentativ liberal şi cel instituţional. Cel dintâi se caracteri-zează prin capacitatea unei elite dominante de a lua decizii raţionale, de cele mai multe ori în baza opiniei avizate a experţilor, populaţia participând doar indirect la luarea lor, prin reprezentanţii aleşi. Această sferă publică este comparată cu o piaţă liberă a ideilor5, în care opiniile minoritarilor nu sunt însă reprezentate. Sfera publică de tip instituţio-nal se întemeiază pe ideea că partidele şi Parlamentul sunt purtătorii de cuvânt ai opi-niei publice, astfel că partidul care devine majoritar în urma alegerilor va reprezenta opinia publică şi, implicit, voinţa generală. Cât priveşte sfera publică de tip discursiv, tematizată de Habermas, aceasta are menirea de a limita „intervenţiile colonizatoare” ale puterii economice şi administrative în diversele domenii ale lumii vieţii. Idealul este „comunicarea nedistorsionată”, adică aceea în care participanţii împărtăşesc aceleaşi reguli şi cu toţii încearcă să rezolve probleme moral-practice cu ajutorul dialogului raţional. Raţiunea comunicativă va prevala astfel asupra raţiunii instrumentale.

Două libertăţi Liberalismul clasic, ale cărui idei sunt adoptate de către patronii trusturilor

media, încearcă să convingă cetăţenii că liberalizarea totală a pieţei media şi deregle-mentarea ei completă sunt sinonime cu libertatea presei. Această echivalare este una falacioasă, întrucât ea exprimă doar jumătate de adevăr şi trece sub tăcere un neadevăr. Desigur că existenţa pieţei libere previne monopolul statului (al puterii politice) în pri-vinţa valorilor, a scopurilor şi a opiniilor vehiculate în spaţiul public. Pluralitatea acto-rilor care exprimă opinii şi vehiculează valori în sfera publică reprezintă o condiţie ne-cesară, dar nu şi suficientă. Motivul e uşor de înţeles: libertatea presei poate fi încăl-cată chiar de către patronii trusturilor media, fără ca astfel să fie afectată condiţia plu-ralităţii punctelor de vedere. Deşi există o pluralitate de posturi TV şi de ziare, în interiorul fiecăruia dintre acestea nu regăsim o pluralitate a opiniilor. Fie este impusă opinia standard a proprietarului trustului, fie sunt triate opiniile care vor fi difuzate la ore de maximă audienţă ori în tiraje mari, celelalte opinii nebucurându-se de şansa afir-mării publice.

Mai mult decât atât, aşa cum arată John Keane, „competiţia erodează compe-tiţia”: piaţa liberă, competitivă, conduce în timp la crearea câtorva mari trusturi care pot bloca accesul pe piaţă sau dezvoltarea noilor competitori. Totodată, costurile ridi-cate ale noilor investiţii în media împiedică adesea apariţia unor noi posturi TV sau a unor noi ziare6. În ultimii ani situaţia s-a modificat parţial datorită apariţiei noilor ca-nale de transmitere a informaţiei, adică a televiziunilor şi ziarelor online, având costuri mult mai scăzute şi necesitând investiţii mici. Desigur că nici aici succesul nu este garantat: televiziunile online rămân deocamdată canale de nişă, un mai mare succes înregistrând deocamdată ziarele online, cu toate că şi acestea atrag un număr mare de 5 Myra Marx Ferree, William A. Gamson, Jürgen Gerhards, Dieter Rucht, „Four Models of the Public

Sphere in Modern Democracies,” în Theory and Society, vol. 31, nr. 3, iunie, 2002, pp. 290-5. 6 John Keane, Mass-media şi democraţia, traducere de Alina Doica, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 67-8.

GEORGE BONDOR

30

cititori doar atâta vreme cât sunt accesibile gratis, pe când impunerea unor taxe de acces le poate scădea dramatic audienţa.

În chip firesc, trusturile media au fost tentate să impună ca unic criteriu de funcţionare ratingul, pentru că acesta se traduce direct în sumele obţinute pentru pu-blicitate. Astfel, sistemul mass-media ajunge treptat să se supună criteriului comercial, aproape toate posturile de televiziune şi o bună parte a presei scrise diminuând timpul şi spaţiul alocate educării publicului şi sporindu-le pe cele alocate divertismentului. Consecinţa directă a acestui fenomen este „reeducarea” publicului. Publicul e format acum din spectatori pasivi, mass-media fiind interesate nu să le dezvolte calităţile care îi fac să fie buni cetăţeni, ci calitatea de consumatori. Paradigma economică a consu-mului se universalizează datorită / din cauza sistemului media axat pe divertisment. Odată cu dezvoltarea sistemului media corporatist, publicului i-au fost tot mai mult induse reprezentări legate de sfera economică şi de divertisment. Mai precis, mass-media determină publicul să se reprezinte pe sine în termeni de eficienţă economică şi de consum7. Această percepţie de sine este strîns legată de faptul că publicul îşi des-coperă interesele private şi se defineşte tot mai mult prin intermediul lor. Ele îi apar acum ca fiind nu doar juste (în contrast cu perioada comunistă, când i se inducea ideea etatistă conform căreia toate interesele particulare trebuie să se subsumeze intereselor statului), ci şi singurele înzestrate cu sens. Pentru a folosi termenii teoriei critice de provenienţă marxistă (Adorno şi Horkheimer), industria media axată pe divertisment produce o distorsionare a realităţii, care este identificată de către public cu imaginea idilică prezentată de televiziuni. Are loc astfel o identificare a indivizilor cu mass-media. Publicul format la şcoala industriei publicităţii devine unul narcisist (Christopher Lasch), publicitatea ridicând consumismul la rangul de mod de viaţă. În ţările occidentale dez-voltate, această depolitizare a sferei publice este într-o oarecare măsură suplinită de apariţia unor fenomene politice care exprimă prevalenţa valorilor postmaterialiste ale societăţilor postmoderne, pentru a folosi terminologia lui Ronald Inglehart.

În aceste societăţi, odată cu apetenţa tot mai mare pentru spectacol şi consum, se dezvoltă şi câteva orientări care vizează calitatea vieţii, mediul, drepturile minorită-ţilor şi egalitatea de gen. În preferinţele publicului (şi ale cetăţenilor în general), acestea iau locul vechilor structuri care defineau în mod tradiţional politicul (organizaţii precum partidele şi Biserica, sau scheme politice ca dihotomia stânga-dreapta), creând noi forme de adeziune şi atrăgând publicul către participare politică atunci când vechile structuri nu mai pot îndeplini această funcţie. Astfel de teme încă nu se bucură de un mare succes în rândurile publicului şi electoratului românesc.

Colonizarea sferei publice Odată cu orientarea către divertisment a celor mai multe posturi TV şi ziare,

asistăm şi la o modificare a formatului programelor de ştiri. În goana după rating, unele posturi TV aduc în prime time ştiri senzaţionaliste (mondene sau macabre). 7 A se vedea şi Joseph L. Staats, „Habermas and Democratic Theory: The Threat to Democracy of

Unchecked Corporate Power”, Political Research Quarterly, vol. 57, nr. 4, decembrie, 2004, p. 591.


31

Ştirile politice şi cele care necesită investigaţie socială, expertiză economică sau juridică sunt trecute în plan secund, fiind adesea transmise la finalul programelor de ştiri. O modificare în acest sens a apărut doar în momentul în care unele trusturi au început să aibă interese politice directe, acest lucru conducând la readucerea în prim-plan a ştirilor politice, direcţionate însă în aşa fel încât toate acţiunile unui partid trebuie să apară ca fiind malefice, în vreme ce acţiunile altuia drept salvatoare.

Din perspectivă teoretică, fenomenul a fost observat şi în alte ţări, el fiind descris ca „spirală a cinismului”. Folosind această expresie, Joseph N. Capella şi Kathleen H. Jamieson ajung la concluzia că ştirile negative şi cinismul ştirilor şi al campaniilor media conduc la diminuarea participării politice a cetăţenilor. Ideea sur-prinde doar aspectul negativ al problemei, căci ştirile – fie ele şi negative ori cinice – sunt oricum mai benefice activismului politic decât absenţa lor. S-a constatat deja faptul că publicul care urmăreşte ştirile TV şi le citeşte pe cele din ziare ori de pe blo-guri este mai informat cu privire la sfera politicului, are încredere mai mare în politică şi, ca atare, participă într-o mai mare măsură la viaţa politică decât restul cetăţenilor8.

Felul în care publicul receptează informaţiile prezentate în programele de ştiri şi în dezbaterile televizate este dependent de formarea lui anterioară. Or, la aceasta contribuie hotărâtor tocmai informaţiile transmise în trecut, emisiunile de impact, arti-colele principalilor formatori de opinie, dezbaterile care au devenit modele de tema-tizare a chestiunilor importante şi de recunoaştere a acelor teme care au semnificaţie publică. Nu în ultimul rând, o contribuţie decisivă în formarea publicului o are siste-mul general al mass-media şi, desigur, sistemul politic. Habermas explică acest feno-men ca o „colonizare” a lumii vieţii. Aceasta are loc, după filosoful german, a) atunci când puterea exercitată asupra sferei publice de către corporaţiile din media devine nelegitimă, b) când sistemul administrativ devine independent de sistemul generat în mod comunicativ sau, în sfârşit, c) atunci când resursele necesare pentru comunicarea publică spontană sunt insuficiente pentru a garanta articularea lipsită de constrângeri a intereselor sociale. Democraţiile occidentale, arată Habermas, sunt însoţite de sfere publice dominate de mass-media9. Acestea funcţionează adesea după strategiile de piaţă obişnuite. Astfel, însă, amestecul de informaţie şi divertisment, relatarea faptelor ca poveşti de larg interes, organizarea episodică a materialului ori ruperea unor relaţii com-plexe în mici fragmente au ca efect „depolitizarea comunicării publice”10, sinonimă cu patologia sferei publice pe care Habermas o numeşte „colonizarea lumii vieţii”.

Ideea era deja prezentă în lucrarea Transformarea structurală a sferei publice, din 1962, unde Habermas relua distincţia lui C.Wright Mills dintre „public” şi „masă”. Conform acestei distincţii, „publicul” se bucură de o anumită autonomie, nefiind penetrabil de către instituţiile puterii, în vreme ce „masa” nu are autonomie în raport cu instituţiile puterii, fiind dizolvată de către putere tocmai prin intermediul acestor instituţii11.

8 Pippa Norris, Democratic Phoenix: Reinventing Political Activism, Cambridge University Press, New

York, 2002. 9 Jürgen Habermas, Between Facts and Norms, MA: MIT Press, Cambridge, 1996, p. 373; Staats,

„Habermas”,p. 589. 10 Habermas, Between, p. 377. 11 Habermas, Sfera publică, p. 309.

GEORGE BONDOR

32

În România postcomunistă au fost prezente mai multe dintre situaţiile pato-logice identificate de Habermas. În anii ’90 am asistat la prelungirea reglementării etatiste a mass-media, cu siguranţă maniera cea mai directă în care puterea politică şi-a exercitat dominaţia asupra întregii sfere publice şi, astfel, asupra mass-media. Paşii făcuţi către democratizarea societăţii nu au condus automat la eliberarea sferei publice de sub controlul masiv al statului, ci au adus în prim-plan o formă mai subtilă de control, anume cel prin intermediul finanţărilor de stat şi al comenzilor de publicitate. Perioada 2000-2004 a impus cu precădere acest model. Fără să dispară complet, publicitatea de stat îşi pierde din ponderea anterioară, controlul asupra principalelor posturi TV şi ziare revenind acum mai curând patronilor acestora. Întregi echipe redacţionale sunt demise întrucât interesele patronului erau contrazise de luările de poziţie ale editorialiştilor. Devine tot mai evident faptul că în interiorul fiecărei echipe pluralitatea opiniilor este anihilată, iar cine nu se supune liniei generale dictate de interesele economice şi mai ales politice ale patronului este liber să plece. Deşi piaţa media rămâne în principiu liberă, libertatea presei scade, cu precădere în anii electorali. Imixtiunea puterii corporatiste în produsele televiziunilor şi ziarelor se observă mai ales la nivelul alegerii temelor care devin publice, cele neconvenabile rămânând în umbră sau fiind repede făcute uitate prin aducerea în atenţie a unor teme senzaţionaliste. În termenii lui Habermas, proce-sul de selecţie a temelor, contribuţiilor şi autorilor difuzaţi este sursa unui nou tip de putere, numită sintetic „putere media”12. Ea poate fi surprinsă, de pildă, atunci când constatăm că informaţia este prezentată sub forma unei interpretări deja făcute, de multe ori realizată după precedentul sondaj de opinie13. Din acest motiv, în multe ţări dezvoltate activitatea mass-media este reglementată în prezent nu doar de standardele de calitate intrinseci breslei jurnaliştilor, ci şi de legi14.

Cum poate fi contracarată această situaţie? Cu alte cuvinte, cum poate fi adusă în spaţiul public dezbaterea despre treburile publice, fără a încălca însă piaţa liberă a mass-media? Cum pot fi parţial impuse programele care informează echidis-tant cu privire la evenimentele importante, formând totodată publicul pentru a recu-noaşte temele importante şi pentru a avea un simţ al chestiunilor publice şi al dezba-terii cu privire la ele? Mai mult, pentru a reveni la termenii analizei de mai sus, în ce măsură publicului i se poate dezvolta simţul – şi chiar datoria – de a participa la dez-baterile despre temele publice?

Cum poate fi caracterizată relaţia dintre mass-media şi sfera publică din România? Înainte de toate, trebuie observat că sfera publică reprezentativ-liberală se bazează excesiv pe ipoteza conform căreia simpla informare corectă a cetăţenilor prin intermediul mass-media este suficientă pentru ca aceştia să participe la viaţa politică şi să-şi formeze opiniile. Ipoteza nu poate fi probată în cazul românesc întrucât mass-media postcomuniste au fost rareori pur informative. În schimb, transformarea ad-hoc a jurnaliştilor în experţi pare a fi o trăsătură de tip liberal a sferei publice româneşti. Nu este însă cu adevărat una, pentru că „expertiza” jurnaliştilor din România nu

12 Habermas, Between, p. 376. 13 Rémy Rieffel, „Mass-media şi viaţa politică”, în Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în

presa scrisă şi vorbită, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Polirom, Iaşi, 2001, p. 191. 14 Habermas, Between, p. 376.


33

satisface criterii elementare ale liberalismului, precum raţionalitatea dezbaterii şi civi-litatea. Dimpotrivă, o maladie a jurnalismului românesc, ajunsă în ultimii ani la stadiul cronic, este aceea a popularizării într-o mult prea mare măsură a opiniilor evident ero-nate sau răuvoitoare, a celor lipsite de orice argument raţional şi de orice şansă de a conduce spre o decizie. Un principiu habermasian al dialogului generalizat, acela de a nu ataca asumpţiile morale ultime ale celorlalţi, este de asemenea frecvent încălcat în mass-media din România. Cu toate acestea, putem observa, ca tendinţă pozitivă din mai multe puncte de vedere, că mass-media acordă în ultimii ani tot mai mult dreptul la opinie grupurilor marginale, situaţie încă dificil de cuantificat în termeni de partici-pare politică. Din această perspectivă, îşi găsesc ecoul în sfera publică tot mai multe feluri de interese, până nu de mult absente din dezbaterile publice. În termenii propuşi de Habermas, prin intermediul mass-media asistăm la transformarea puterii sociale în putere politică, fapt care conduce la formarea unui „contracurent” care se poate între-tăia şi poate bloca circuitul normal („oficial”) al luării democratice a deciziilor15. In-fluenţa exercitată de o opinie publică legitimează o decizie politică doar dacă ea este transformată în „putere comunicativă”, adică dacă trece de filtrul procedurilor demo-cratice de formare a opiniilor, unul care face apel la interesele cu caracter general16.

Concluzii Dacă privim sfera publică drept una de tip habermasian, adică un spaţiu de-

finit prin participarea la dezbaterea nelimitată asupra chestiunilor publice, este necesar să ne întrebăm care sunt condiţiile prin care media favorizează dezvoltarea aptitudinii de a raţiona privitor la treburile publice şi de a dialoga în chip raţional asupra lor cu ceilalţi participanţi la sfera publică. Aceasta înseamnă, în acelaşi timp, a dezvolta ca-pacitatea de a face raţionamente practice privitoare la raporturile adecvate dintre inte-resele publice şi cele private. Dat fiind faptul că după revoluţiile anticomuniste din Europa de Est asistăm treptat la un proces de dereglementare cauzat de tranziţia către capitalismul sălbatic17 al anilor ’90, este oare necesar să asistăm acum la o nouă regle-mentare (parţială) a sistemului media? Sau trebuie dezvoltat sistemul public de media?

Aceste întrebări deschise ar trebui să constituie tot atâtea subiecte ale dezba-terii publice. Libertatea este un lucru complex. Întotdeauna sunt în joc mai multe liber-tăţi, dintre care unele se pot afla chiar în conflict.

Bibliografie:

Arendt, Hannah, Condiţia umană, traducere de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea, Idea

Design & Print şi Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.

15 Habermas, Between, p. 330. 16 Habermas, Between, p. 371. 17 Keane, Mass-media, p. 68.

GEORGE BONDOR

34

Ferree, Myra Marx, Gamson, William A., Gerhards, Jürgen, Rucht, Dieter, „Four Models of the Public Sphere in Modern Democracies,” Theory and Society, vol. 31, nr. 3, iunie 2002.

Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii burgheze, traducere de Janina Ianoşi, Editura Univers, Bucureşti, 1998.

Keane, John, Mass-media şi democraţia, traducere de Alina Doica, Institutul European, Iaşi, 2000.

Norris, Pippa, Democratic Phoenix: Reinventing Political Activism, Cambridge University Press, New York, 2002.

Rieffel, Rémy, „Mass-media şi viaţa politică”, în Claude-Jean Bertrand (coord.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Polirom, Iaşi, 2001.

Staats, Joseph L., „Habermas and Democratic Theory: The Threat to Democracy of Unchecked Corporate Power”, Political Research Quarterly, vol. 57, nr. 4, decembrie 2004.

Democratizarea opiniei publice în presa postcomunistă

35


Cristian Bocancea

Introducere Presa postcomunistă şi-a configurat domeniul în strânsă corelaţie cu ideea de

democraţie şi s-a definit ca parte esenţială a societăţii civile. Asimilând regulile economiei concurenţiale şi principiile de bază ale democraţiei pluraliste, mass-media au cunoscut o dezvoltare explozivă şi totodată o criză de creştere, motivată în principal de insuficienţa resurselor umane şi secundar de absenţa unui sistem axiologic cu rol de filtru tematic, stilistic şi lingvistic. Compensatoriu, evaluarea nivelului de dezvoltare a presei s-a făcut sub semnul domniei cantităţii (cum ar spune René Guenon), al deschi-derii formale către diversitate şi mai ales al reproducerii itemilor noii „corectitudini politice”. Printre aceştia, se înscrie în prima linie democratizarea opiniei: dreptul ori-cărui individ de a avea idei despre orice şi, mai mult decât atât, de a năvăli cu ele în spaţiul public, de a trăi iluzia participării la o dezbatere autentică, fără de care lumea ar intra în colaps intelectual, iar libertatea şi democraţia însăşi ar fi pe punctul de a muri. Pe fond, însă, fenomenul democratizării opiniei ocultează nevoia stringentă a institu-ţiilor de presă de a umple paginile ziarelor şi revistelor condiţionate de periodicitate, de a ocupa spaţiul de emisie într-o industrie cu foc continuu, în care cel care stinge lampa, fie şi pentru câteva clipe, riscă să-şi piardă fluturii.

Configurarea domeniului mass-media în postcomunism În contrast cu monotonia stilistică şi cu sărăcia de conţinut a presei comuniste,

mass-media post-decembriste au invadat societatea cu o mulţime deconcertantă de ziare şi reviste, apoi de posturi de radio şi televiziune, apărute parcă într-un efort de recuperare a timpului pierdut în deceniile de totalitarism şi într-o descătuşare ling-vistică, imagistică şi tematică. Dacă sub regimul comunist puteam accesa două ziare centrale (Scânteia şi România liberă), câte un oficios judeţean de partid, una-două reviste literare, nelipsitele Era socialistă şi Munca de partid, la care se adăugau Arici-Pogonici şi Cutezătorii pionierilor, în anii de după ’89 ne-am obişnuit cu o ofertă mult mai bogată – simetrică celei din sfera bunurilor materiale – şi cu o redefinire a faptului de presă, a ceea ce reprezintă „eveniment”, lucru demn de anunţat opiniei publice şi de comentat. Ne-am obişnuit, de asemenea, cu programe de radio şi de televiziune non-

CRISTIAN BOCANCEA

36

stop, după ce ani la rând ascultasem pe ascuns Europa liberă şi vizionasem (graţie renumitei „antene-sutien”) televiziunile ţărilor vecine, reformate în spiritul perestroikăi.

Explozia „presei libere”, imediat după căderea oficială a dictaturii, poate fi privită ca o dimensiune a emergenţei societăţii civile, întrucât atât vechile ziare, televi-ziunea şi radioul de stat (rebotezate şi trecute prin necesara mea culpa), cât mai ales cele nou apărute s-au manifestat pe coordonatele specifice acestui proces: iniţiativa non-etatică, privată; imixtiunea scăzută a autorităţilor în politica editorială; acceptarea sau legitimarea de către stat a instituţiilor de presă, văzute ca parte a unei noi societăţi, cu noi reguli de conduită, având ca finalitate influenţarea statului însuşi, în materie de practici politice1.

Pe lângă creşterea numerică spectaculoasă (cerută imperativ de o populaţie avidă să cumpere orice tipăritură, să asculte orice emisiune şi să vizioneze până târziu în noapte orice film, jurnal de actualităţi sau dezbatere politică), instituţiile de presă ale tranziţiei s-au remarcat prin căutarea febrilă a identităţii non/anti-comuniste şi prin exprimarea (frecvent stângace, până la penibil) a ataşamentului faţă de democraţie, libertate, spiritualitate şi faţă de celelalte valori asociate în mod firesc occidentalis-mului. Astfel, a devenit de bonton ca mai toate fiţuicile tipărite şi majoritatea emisiu-nilor radio sau de televiziune să înfiereze puterea (cu scop terapeutic, dar şi preventiv antitotalitar), să blameze istoria recentă şi pe făcătorii ei ceauşişti, să apeleze la sensuri excesive ale conceptului de libertate şi să-şi ia ca „martor al conştiinţei” însăşi divini-tatea supremă sau măcar panseurile vreunui slujitor al ei2. Pe scurt, înjurătura antico-munistă, exhibarea libertăţii de opinie şi un fior religios/spiritualist (opus din principiu raţionalismului sec – generator de inginerie socială) au ajuns să fie ingredientele „co-rectitudinii politice postcomuniste” în materie de presă. La toată această operă de reconstrucţie identitară, lumea presei a adăugat ca solvent iluzia celei de-a patra puteri în stat, vecină cu teoria „câinelui de pază al democraţiei” şi cu sentimentul de „castă

1 Leslie Holmes (Post-Communism. An Introduction, 1997, trad. rom.: Postcomunismul, Institutul

European, Iaşi, 2004) analizează în detaliu elementele constitutive ale societăţii civile şi evoluţia acesteia de la comunismul târziu la postcomunismul timpuriu, sesizând faptul că presa a ajuns să fie definită oficial, la începutul anilor ’90, ca parte a societăţii civile. Exemplul pe care îl dă este acela al Constituţiei Rusiei din 1993, care include în secţiunea destinată „Societăţii civile” deopotrivă proprietatea, munca şi antreprenoriatul, asociaţiile obşteşti, instruirea, educaţia, ştiinţa şi cultura, familia, dar şi „informarea de masă”. La momentul redactării lucrării sale, autorul aprecia că: „Mass-media cu adevărat autonomă ar trebui să fie o trăsătură a societăţii civile dezvoltate. Bineînţeles că media tipărite şi audio-vizuale din majoritatea ţărilor postcomuniste sunt incomparabil mai autonome decât au fost în cea mai mare parte, dacă nu chiar în toată perioada comunistă (în funcţie de ţară). De asemenea, varietatea de opinii expri-mate este mult mai largă. Însă, există în continuare semne ale amestecului excesiv al guvernului în multe ţări” (p. 470).

2 Exilată din presa comunistă, religia a intrat în forţă, pe toate canalele posibile, în aria tematică a comunicării de masă postcomuniste, atât ca subiect de sine stătător, cât şi ca suport lingvistic şi axiologic al majorităţii tipurilor de discurs mediatic: politic, economic, ştiinţific, social, cultural şi chiar sportiv. Întrucât căderea comunismului însemna, printre altele, respingerea ateismului şi libertatea neîngrădită a cultelor, presa a inclus revirimentul religiei în arsenalul instrumentelor de demolare a vechiului regim; totodată, a sesizat potenţialul de legitimare, dar şi de marketing, pe care îl ofereau subiectele de presă cu conţinut religios: de la necesara şi reparatoria publicare a textelor colindelor de Crăciun, până la prea-lumeştile articole despre „călugări şi ispite”, preoţi afacerişti sau informatori, ierarhi controversaţi etc.


37

superioară”, posesoare de drepturi speciale (printre care şi imixtiunea în sfera vieţii private a indivizilor, mai ales dacă aceştia sunt persoane publice).

Ca multe alte domenii de activitate apărute sau dezvoltate fulminant după Revoluţie (în virtutea modelului capitalist-democratic), presa postcomunistă a înregis-trat şi ea o inevitabilă criză de creştere, generată în primul rând de insuficienţa resursei umane. Puţinii ziarişti profesionişti formaţi la şcoala comunistă (unii dintre ei timoraţi de trecutul de lăudători ai regimului ceauşist) nu aveau cum să acopere fizic cererea de scriitori, editori, realizatori etc. ai noii afaceri mass-media; oamenii de litere (şi uma-niştii în general) dispuşi la reconversie erau şi ei relativ puţini; din acest motiv, pro-fesia de jurnalist a ajuns să fie rapid populată cu textieri de ocazie3, recrutaţi din ne-mulţumiţii (uneori chiar din „rataţii”) altor meserii, în special din cele tehnice (intrate în declin odată cu catalogarea industriei româneşti drept o „grămadă de fiare vechi”). Inginerul român de presă4 a salvat astfel două idealuri consonante, dar aparţinând unor lumi diferite: supremaţia industriei (din arsenalul ideologic al socialismului multi-lateral dezvoltat) şi supremaţia pieţei concurenţiale (din catalogul ideilor liberale).

Profilul intelectual, moral, politic şi economic al consumatorului (în majo-ritate, „poporul muncitor” al proaspăt defunctei societăţi socialiste) şi cel al producăto-rului dominant de mass-media (inginerul despre care am vorbit mai sus) s-au întâlnit firesc în logica cerere-ofertă. Consumatorul şi ofertantul s-au „educat” reciproc, şi-au adaptat standardele (în sensul scăderii continue a calităţii limbajului, precum şi a subiectelor de presă5) şi au dus la conturarea unui „portret robot” al produsului media vandabil: agresiv, alarmist, cultivator al catastrofei, fatalist, tributar exagerărilor şi comparaţiilor hiperbolizante, dezechilibrat, dar totdată afişând un aer de superioritate intelectuală, de

3 Profesia de jurnalist, în primii ani de după Revoluţie, a fost privită aidoma celei de politician: fără o

minimă formaţie academică, fără cod etic şi mai ales fără responsabilitate în raport cu societatea. Aşe-zarea acestui domeniu sub zodia „vocaţiei” şi a unei „libertăţi” imposibil de definit (căci definirea ar însemna, inevitabil, restricţionare) a condus la popularea sa într-o manieră ce aminteşte de cucerirea Vestului Sălbatic: cu dreptul primului ocupant, cu linşaje şi răfuieli violente, dar şi cu o stranie veselie de cârciumă, în care pianistul beat – simbolul permanenţei epistemice şi estetice – filtrează anevoios ima-ginile deformate şi suprapuse ale pistolarilor, şerifilor, predicatorilor, saltimbancilor şi prostituatelor.

4 Sintagma pe care o folosim nu are nicio intenţie peiorativă; ea doar constată că multe, exagerat de multe dintre personajele cunoscute ale mass-media româneşti contemporane (dar cu siguranţă şi din rândul „soldaţilor anonimi”) provin din absolvenţii de Politehnică. Puţini sunt cei care au formaţie juridică, economică sau filosofică, precum puţini sunt absolvenţii de Jurnalism, deşi facultăţile sau secţiile de profil au scos deja peste zece promoţii. Fenomenul este dezbătut în presa zilelor noastre, stimulat probabil de nevoia absolvenţilor de Jurnalism de a-şi câştiga „dreptul de cetate”, în competiţia cu primii veniţi (şi serviţi) la începutul anilor ’90, transformaţi în „veterani”, şefi de breaslă (a se vedea, spre exemplu, articolul Ce studii au vedetele din noul val?, publicat în Cotidianul din 27.06.2009).

5 Din ce în ce mai des, limbajul neglijent, de mahala, dezacordurile dâmboviţene şi termenii sau sintagmele stridente din noua limbă de lemn au ajuns să paraziteze mesajele mass-media, cu grave consecinţe asupra celor tineri, în special. Apelul la imagini din vecinătatea pornografiei, cultivarea scandalului, a specta-colului fals, obsesiva urmărire a vieţii private a unor personaje mondene au devenit mărcile fireşti ale presei postcomuniste. Ar fi nedrept, desigur, să nu remarcăm acel segment al presei de calitate, bine documentată şi româneşte exprimată, cu perspective analitice onorabile. Dar din păcate masa critică aparţine producţiilor media în care ne zâmbeşte fluşturatic şi provocator „fata de la pagina 5”, în care invectiva suplineşte logica, barbarismul de limbaj detronează normele Academiei şi în care se cultivă fantasme de sorginte sud-americană.

CRISTIAN BOCANCEA

38

cunoaştere subterană absolută („de pe surse”), de echidistanţă6, la care se adaugă tentaţia cimiliturii peltice şi a metaforei chinuite7 – voit semn de înţelegere profundă a lumii, în prelungirea literaturii înalte. Între unii din producătorii acestui gen de con-ţinuturi de presă şi creatorii nevinovaţi de invitaţii versificate la nunţi şi cumetrii nu există o diferenţă de calitate, ci doar de efect dăunător: dacă cei din urmă te fac să râzi, cei dintâi te stresează, îţi schimonosesc ideile şi sentimentele, îţi buimăcesc copiii (care pun sub semnul îndoielii corectitudinea exprimării profesorilor şi părinţilor, de vreme ce „la televizor” se vorbeşte agramat); iar daunele sunt provocate în numele de-mocraţiei şi al libertăţii de expresie. Mai mult, îţi creează un fel de dependenţă masochistă, care te determină să cauţi febril ştirile de la ora 17, reportajele despre VIP-uri sau „amintirile despre viitor” ale cititoarelor în semnele astrale. Crezând că stăpâ-neşti consumul acestor pseudo-informaţii, ajungi să-ţi cultivi o curiozitate de genul: „până unde poate merge voluptatea prostiilor ex-gazeta?”.

Nu vrem să se înţeleagă că mass-media în postcomunism reprezintă un eşec intelectual sau că strică fatalmente moravurile, bulversează valorile, infantilizează, de-zinformează, şantajează etc. Aceste lucruri se produc, desigur; dar sunt şi altele care pot fi contabilizate la capitolul reuşitelor: presiunea asupra instituţiilor opace, stimula-rea civismului, cultivarea diferenţei, democratizarea cunoaşterii, accesibilitatea diver-tismentului. În cele ce urmează, vom insista asupra unei caracteristici a presei postco-muniste din care unii pot extrage sensul pozitiv, iar alţii pe cel negativ: democrati-zarea opiniei.

Cauze şi efecte ale democratizării opiniei De-a lungul deceniilor de dictatură comunistă, produsul mass-media a suferit

o anumită standardizare ideologică şi estetică, generatoare de predictibilitate. Accesul în rândul emiţătorilor de mesaje media era strict controlat (atât pentru angajaţii din presă, cât şi pentru „invitaţii” şi „subiecţii” acesteia), astfel încât nimeni nu avea ocazia de 6 În primul deceniu şi jumătate după Revoluţie, echidistanţa era cuvânt de ordine pentru decorul

deontologic al presei româneşti, chiar dacă în realitate se manifestau copios partipri-uri; în prezent, echidistanţa pare mai curând o „boală a copilăriei democraţiei”, operând la vedere şi radical poziţionarea pro- sau anti-putere. Interesant e faptul că acest ultim curent sau stil de a face jurnalism (partizan, impli-cat, pasional, cu accente obsesive) se revendică tot de la democraţie şi democratizare, ca şi echidistanţa de acum câţiva ani. Pe fond, nu se poate cere nimănui să-şi estompeze preferinţele ideologice, să-şi reprime simpatiile şi antipatiile faţă de anumiţi politicieni, mimând analiza rece şi imparţială (câtă vreme politica se face „la cald”). Totuşi, există un serios risc de decredibilizare pentru instituţiile şi jurnaliştii care parazitează orice subiect de presă cu obsesiile lor „anti-X” (deunăzi, spre exemplu, discutând despre cutremurul din Japonia, o ziaristă foarte cunoscută a redus întreaga emisiune dedicată catastrofei naturale la întrebarea-laitmotiv: „Ne salvează Boc de cutremur?”).

7 În lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală (Editura Universităţii, Bucureşti, 2001), Rodica Zafiu remarca trei tendinţe evolutive majore ale profilul stilistic al limbii române actuale: preponderenţa jurnalismului, diversificarea tipurilor de texte si limbaje, pătrunderea oralităţii colocviale în scris. Limba-jul jurnalistic îl analizează pe coordonatele strategiei senzaţionalului şi ale tentaţiei clişeului, remarcând faptul că presa noastră abuzează de titluri trunchiate, de jocul de cuvinte facil, de reversiune (sau anti-metabolă) şi rimă.


39

a ieşi din tipar8. A doua zi după căderea lui Ceauşescu, lucrurile s-au schimbat radical: începând cu televiziunea şi continuând cu radioul şi presa scrisă, s-a produs o invazie de emitenţi de mesaje, care mai de care mai radical anticomunişti şi mai emoţionali, dar şi agramaţi, cu idei trăsnite, cu stiluri de exprimare jenante etc. Unii şi-au spus pa-sager „oful” revoluţionar şi au dispărut fără urmă, în masa deziluzionaţilor tranziţiei. Alţii, însă, au rămas să construiască noua presă democratică, aspirând la condiţia de patron de presă, de „director de opinie” sau măcar angajat permanent al vreunei instituţii media (cu leafă lunară, dar mai ales cu ecuson sau legitimaţie – miraculoasa cheie universală pentru deschiderea uşilor instituţiilor publice sau, la nevoie, pentru intimidarea co-mercianţilor, a furnizorilor de servicii etc.). Numărul lor a crescut pe măsura multipli-cării publicaţiilor (numai în 1990 au apărut peste 1000 de ziare şi reviste) şi apoi a instituţiilor private din zona audio-vizualului.

Dezvoltarea cantitativă a mass-media şi intrarea în sistem a unor oameni fără studii de specialitate nu este un fenomen izolat în postcomunism; o soartă similară au avut-o domenii precum administraţia publică, asistenţa socială, turismul privat şi ser-viciile, dar şi politica însăşi! În toate acestea, curajul, entuziasmul şi interesul econo-mic (îmbrăcate metaforic în haina „vocaţiei”) au suplinit cunoaşterea specializată. „Formarea la locul de muncă” (idee asimilată din doctrina economică şi socială comu-nistă) a substituit proiectele educaţionale coerente, de nivel academic, ale căror efecte s-ar fi văzut abia după un deceniu. Pentru noua presă era nevoie rapid de lucrători, care să înveţe din mers regulile unui domeniu de activitate aflat pe cale de auto-constituire.

Faţă de celelalte arii profesionale care au fost nevoite, în primul deceniu post-comunist, să recruteze personal fără pregătire teoretică prealabilă şi fără experienţă, mass-media au drept caracteristică suplimentară includerea consumatorului produselor de presă în „procesul de producţie”. Aşa cum arătam anterior, ritmicitatea apariţiei miilor de ziare şi reviste reclama adunarea de conţinuturi informaţionale şi de divertis-ment astfel încât să nu rămână pagini goale. „Umplutura” nu era supusă vreunor reguli stricte de calitate, ci doar regulii cantităţii: cât mai multe declaraţii ale şefilor de insti-tuţii, opinii ale angajaţilor, păreri ale omului de pe stradă (extras din mulţime fără nicio regulă de eşantionare), rezultate ale sondajelor efectuate din birou, comentarii ale unor „profesionişti” (dacă se poate, ale unui „grup de cercetători britanici”), poze şi grafice – adunate grămadă în redacţii, măsurate cu rigla sau cu mia de semne, aşezate preci- 8 În privinţa conţinuturilor politice, se configuraseră trei registre majore: unul era rezervat „tezelor oficiale”

ale partidului, identificat cu secretarul său general; altul prelua mesajul acelor teze, pentru a ilustra ata-şamentul faţă de ele al „oamenilor muncii de la oraşe şi sate, fără deosebire de naţionalitate”, în spirit critic şi autocritic, în cadrele organizate ale centralismului democratic; în fine, într-un al treilea registru erau difuzate informaţiile de politică externă (filtrate ideologic şi utilizate pentru sublinierea originalităţii socialismului românesc şi a extraordinarei vizibilităţi a României în plan internaţional). Cât priveşte produsul non-politic (de la presa umoristică la cea ştiinţifică de popularizare sau la reclama comercială), domina stilul sobru şi pudibond, lipsit de imaginaţie, dar mai ales de utilitate. Spre exemplu, plictisitoa-rele reclame radio de la ora 11,20, la produse industriale „de larg consum” care lipseau sistematic de pe piaţă – fie ele televizoare, aspiratoare, maşini de spălat, mobilier, crema şi piureul „Puişor” etc. – se în-cheiau invariabil cu formula: „Magazinele comerţului de stat vă aşteaptă!”. Aceleaşi magazine ne aştep-tau cu peştele oceanic congelat (asimilat, în mentalul colectiv, formulei de marketing „Nicio masă fără peşte!”), săpunul „Cheia”, fideaua cu ou, oţetul (dar şi rachiul) de mere şi tacâmul de pui – adevărate branduri naţionale ale penuriei, la care reclama era profund inutilă.

CRISTIAN BOCANCEA

40

pitat în pagină, gata să intre în tipar. Dintre toate conţinuturile de umplutură, opiniile omului de pe stradă s-au dovedit de departe cele mai ieftine şi în cantităţi practic neli-mitate9, de unde a rezultat o adevărată modă a „documentării”, pe orice subiect, tre-când obligatoriu prin „vocea poporului”.

Dar locul rezervat în presă opiniilor oamenilor simpli nu putea fi justificat prin pragmatismul cantitativist; el trebuia explicat prin recurs la valorile democraţiei, ca şi prin celelalte ingrediente ale noii „corectitudini politice”: dreptul la diferenţă, pluralismul cultural, discriminarea pozitivă. Sursa ideologică principală a acestei culti-vări sistematice a vocii maselor o găsim în celebrul text Despre libertate al lui John Stuart Mill, în care se spune că dacă un singur om de pe pământ ar avea o opinie dife-rită de opinia comună a tuturor celorlalţi, atunci acel singur om ar avea tot atâta drept de a pune pumnul în gură omenirii întregi, cât ar avea dreptul omenirea să-l facă pe el să tacă. Cu alte cuvinte, opinia fiecăruia dintre noi contează, iar dreptul de a o exprima neîngrădit este sacru şi benefic societăţii10. În această perspectivă asupra libertăţii rezidă temeiul cel mai serios al democratizării opiniei.

Democratizarea opiniei nu a însemnat, însă, pentru mass-media din postcomu-nism, doar intervievarea unei populaţii mediocre şi submediocre, care să ofere „oglinda” naţiunii, barometrul de inteligenţă populară11 (după consultarea căruia orice om de bun simţ să resimtă o uşurare că nu aparţine plebei). În procesul despre care vorbim, s-a recurs şi la un mecanism delegativ, de reprezentare, la fel cum democraţia însăşi funcţionează pe principiul reprezentării. În acest mecanism au intrat în special intelectualii şi oamenii politici. Prezenţa lor în dezbaterea media pare, la prima vedere, un fapt pozitiv, o oportunitate pentru creşterea calităţii produsului de presă. Există, însă, unele efecte perverse ale atragerii intelectualilor (mai cu seamă) în acest joc de-a opi-nia avizată. 9 În pofida ritmului alert al vieţii în capitalismul incipient al tranziţiei, jurnalistul de teren a putut mereu să

găsească un număr suficient de persoane „amabile” şi deloc grăbite, dispuse să-şi dea cu părerea despre orice (mai ales despre politică), să intre într-un dialog despre vreme (şi vremuri), economie, ştiinţă, re-ligie şi valori morale, de-a lungul căruia să-şi ordoneze opiniile „avizate”, să dea lecţii sau pur şi simplu să mai schimbe o vorbă, mai ales dacă… „se filmează”. Pasiunea omului-masă pentru expunerea publică şi „vocaţia” lui de educator şi salvator al naţiunii s-au întâlnit cu interesul presei pentru adunarea canti-tăţii necesare de materie primă, în vederea elaborării produsului finit.

10 Explicând valoarea pe care Mill o atribuie libertăţii de expresie, Adrian Miroiu afirma următoarele: „Când oamenii care trăiesc într-o societate beneficiază de libertatea de exprimare, atunci este facilitată căutarea adevărului, este garantată guvernarea democratică şi este promovată autonomia individuală. Prin avansarea de idei diferite, iar apoi prin critica acestora, libertatea de exprimare permite creşterea cunoaşterii. În ceea ce priveşte ideile false, critica – posibilă fiindcă oamenii pot să exprime puncte de vedere opuse oricărei idei (oricât de adânc încetăţenite în societate) – permite respingerea acestora; iar în ceea ce priveşte ideile deja acceptate ca adevărate, prin supunere la discuţii critice, ele nu sunt lăsate să devină dogme” (Introducere în filosofia politică, Polirom, Iaşi, 2009), 141.

11 Observăm adesea că, în vâltoarea prezentării de „evenimente”, unii jurnalişti aduc în prim-plan opinii ale unor persoane care par să fie selectate riguros după criteriul stupizeniei, al prostiei solemne; alteori, micile spectacole de dat cu părerea reunesc oameni decenţi în felul lor, dar care fiind puşi să vorbească despre chestiuni cu care nu au nicio legătură, eşuează în superficialitate sau în eroare. Astfel, creatorii de modă se pronunţă în probleme de psihologia cuplului, artiştii sunt chmaţi să ne lumineze în legătură cu seismele şi încălzirea globală, ong-iştii să dea verdicte în materie de corupţie şi evaziune fiscală, cântă-reţii produc panseuri despre criza economică mondială etc.


41

Încredinţându-li-se aproape automat o funcţie critică în raport cu recentul trecut comunist şi cu perspectivele reconstrucţiei societale, intelectualii postcomunis-mului au trebuit să iasă din „turnul de fildeş” şi să se angajeze în spaţiul public, în cali-tate de repere morale, de furnizori de expertiză şi garanţi ai adevărului. Într-o asemenea amplă întreprindere (în care se amestecă elemente de ordin politic, economic, juridic, tehnologic, etic etc), intelectualul public se vede nevoit să abandoneze decenţa cu-noaşterii specializate, pentru a-şi asuma un anume enciclopedism superficial, în ideea că adevăratul intelectual trebuie să se priceapă la toate, să aibă mereu răspuns la între-bările unei comunităţi naţionale dezorientate, şovăielnice şi puerile. Fenomenul este bine surprins în volumul colectiv Idolii forului: „în societăţile paramoderne, cum ar fi şi România, există o fascinaţie populară faţă de mistica intelectualului public, fără spe-cializare (…); enciclopedismul acestuia, uneori amator, este echivalat automat cu ge-nialitatea. Acest intelectual poate crede despre sine, şi uneori publicul îi acordă creditul necesar nutririi unei astfel de iluzii, că este capabil de a oferi modele sociale în virtutea unei «genialităţi» adesea confundate cu acumularea pur cantitativă a unei culturi gene-rale eclectice, nedirecţionate de o anumită calificare intelectuală sau profesională”12.

Intelectualii publici „pricepuţi la toate” sunt produsul mass-media, care au adoptat o strategie de comunicare bazată pe argumentul autorităţii, vizând totodată menţinerea unei aparenţe de democratizare a opiniei. În postcomunism, s-a ritualizat prezenţa unor personaje „frecventabile” în toate emisiunile de ştiri şi de analiză socială, politică şi economică, participarea lor pe post de „cor antic” ce confirmă justa poziţie a realizatorilor sau a instituţiilor media. Intelectualul „garant al corectitudinii politice” şi al „expertizei”, reprezentant al poporului, invadează ecranele tuturor televi-ziunilor, este intervievat telefonic de posturile de radio şi îşi dă cu părerea în presa scrisă despre tot ce mişcă în ţară şi în lume. Alături de câţiva politicieni de serviciu ai partidelor, intelectualii creează aparenţa de seriozitate şi profunzime, indică publicului „neavizat” direcţia de gândire şi acţiune, educă şi admonestează, tratează cu sarcasm sau condescendenţă masa de receptori „balcanici” ai adevărurilor occidentale.

Capcana democratizării opiniei îi înghite chiar şi pe intelectualii rafinaţi, care nu se aruncă prea uşor în analize superficiale şi care nu au neapărat apetitul expunerii publice. Ei nu pot rezista, totuşi, unui curent devălmaş în care competenţa se decide prin vot, iar prestigiul prin numărul apariţiilor la televiziune. Stilul actual dominant în mass-media îţi impune să ai opinie cu orice preţ, să simulezi interesul pentru toate subiectele la modă – de la politică la divorţuri, de la fotbal la economia de piaţă, de la educaţie la astrologie etc. Nu participi la marele comentariu naţional, nu exişti!

Printre efectele dăunătoare ale democratizării opiniei în presa postcomunistă trebuie să includem şi tendinţa unei anumite masificări, simplificări şi direcţionări a modurilor de gândire şi interpretare a realităţilor cotidiene: este vorba despre o accen-tuată schematizare a judecăţilor, în absenţa nuanţelor, de impunerea unor clişee, precum şi de ipostazierea anumitor perspective ideologice şi culturale (fie ele impor-tate, fie indigene). Astfel, pe parcursul celor două decenii de postcomunism, au operat mai multe formule de judecăţi preambalate, structurate de regulă pe axa bine-rău, de-mocratic-nedemocratic. În funcţie de moment / eveniment şi de interesul instituţiilor 12 Sorin Adam Matei şi Mona Momescu (coord.), Idolii forului, Editura Corint, Bucureşti, 2010, p. 8.

CRISTIAN BOCANCEA

42

media (infuzate politic), a prevalat opinia că muncitorul e bun, iar intelectualul e rău; apoi, că poporul de rând este factorul de blocaj în calea europenizării, în contrast cu intelectualul occidentalizat, dedicat civilizaţiei. Uneori, s-a insistat pe ideea că monar-hia e bună, iar republica e rea (şi invers); că economia liberală e mai productivă şi mai corectă moral decât cea etatist-asistenţială sau invers; că un anume partid sau personaj politic e depozitarul exclusiv al spiritului democratic, iar altul al autoritarismului; că musulmanii sunt diabolici, iar creştinii angelici etc. Toate aceste „verdicte” au radica-lizat categoriile sociale tradiţionale şi ad-hoc (având totodată meritul de a fi contribuit la construcţia lor identitară), au fracturat dialogul politic, religios şi intercultural şi au creat impresia că ne ameninţă un nou tip de tiranie: tirania opiniei majoritare13.

Concluzii La începutul epocii postcomuniste, mass-media au constituit elementul central

şi totodată fermentul societăţii civile, care se structura anevoios într-o lume ancorată încă în totalitarism. Presa postcomunistă a declanşat şi a susţinut democratizarea insti-tuţiilor publice, crearea şi consolidarea capitalului social, schimbarea pe termen lung a comportamentelor politice şi economice.

Aflată însă într-o inevitabilă criză de creştere (pe fondul decalajului dintre re-sursa umană utilizabilă şi cererea de produse media), presa postcomunistă a apelat la o soluţie cantitativistă, în virtutea căreia opinia omului-masă (în sensul consacrat de Ortega y Gasset) a devenit materie primă pentru miile de ziare şi reviste, ca şi pentru decorul dezbaterilor în emisiunile de radio şi televiziune. Acestui fenomen îi putem spune „democratizarea opiniei”.

Democratizarea opiniei, pe lângă dimensiunea pozitivă pe care o incumbă, prezintă şi o serie de dezavantaje deloc neglijabile, de la scăderea calităţii produsului media (în materie de tematică şi limbaj), până la infantilizarea publicului sau chiar la instituirea unei noi tiranii, a opiniei dominante.

Bibliografie:

Holmes, Leslie, Postcomunismul, Institutul European, Iaşi, 2004. Mill, John Stuart, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 2004. 13 John Stuart Mill nu a făcut doar elogiul libertăţii opiniei; tot el avertiza (în lucrarea evocată) şi asupra

pericolului tiraniei opiniei dominante: „Protecţia împotriva tiraniei magistraţilor nu este de ajuns; este nevoie, de asemenea, de protecţie împotriva tiraniei atitudinii şi opiniei dominante; împotriva tendinţei societăţii de a impune, prin alte mijloace decât pedeapsa civilă, propriile sale idei şi practici ca reguli de conduită obligatorii chiar şi pentru cei care le dezaprobă; împotriva tendinţei societăţii de a încătuşa dezvoltarea şi, pe cât posibil, de a preveni formarea oricăror individualităţi care nu urmează căile ei, precum şi de a constrânge orice personalitate umană să se modeleze după tiparul ei. Există o limită dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă: a găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă ca şi protecţia împotriva despotismului politic”.


43

Miroiu, Adrian, Introducere în filosofia politică, Polirom, Iaşi, 2009. Matei, Sorin Adam, Momescu, Mona (coord.), Idolii forului, Editura Corint, Bucureşti,

2010. Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti,

2001.

CRISTIAN BOCANCEA

44

Monopolizarea opiniei publice şi funcţia critică a mass-media

45


Constantin Ilaş

Introducere A devenit deja demult indiscutabilă ideea conform căreia rolul agorei antice

este jucat în modernitate nu atât de către Parlament, cât mai ales de către mass-media. Sănătatea mediilor de informare în masă nu-i poate fi nimănui indiferentă, poate în aceeaşi măsură în care sunt de dorit pentru democraţie o justiţie independentă şi dreaptă sau o clasă politică necoruptă ori instituţii statale funcţionale. Nietzsche spunea la un moment dat că nu avem un alt mijloc pentru a acţiona bine decât pe acela de a gândi corect. Or, pentru gândirea corectă, adică pentru posibilitatea de a anticipa în detaliu ceea ce urmează să faci, decisive sunt informaţiile prealabile. Dacă acestea din urmă nu sunt obţinute pe cont propriu, devine de la sine înţeleasă nevoia ca mediile de infor-mare să fie imparţiale şi obiective, după cum trebuie să asigure un acces liber şi egal la exprimare tuturor opiniilor (fapt care, bineînţeles, nu conferă prin el însuşi în mod automat o valoare egală tuturor opiniilor).

Valoarea centrală a democraţiei este libertatea fiecăruia dintre noi, iar aceasta se întemeiază pe liberul arbitru, pe judecata şi hotărârile noastre luate în chip inde-pendent. În măsura în care considerăm această cerinţă la modul absolut, aceasta ar în-semna că în privinţa chiar şi a celui mai mărunt fapt fiecare dintre noi ar trebui să în-treprindă o investigaţie pe cont propriu. Fireşte, aşa ceva este imposibil, căci s-ar para-liza decizia şi acţiunea pe termen nedefinit, adică cel puţin până la aflarea adevărului. De aici rezultă faptul că nu numai sănătatea mediilor de informare este hotărâtoare, ci şi încrederea cetăţenilor cu privire la acestea. De altfel, aceste aspecte sunt interdepen-dente, întrucât orice derapaj în sănătatea mediilor de informare atrage sau ar trebui să atragă după sine neîncrederea cetăţenilor. Totodată de la sine înţeles este şi ceea ce ştiu demult oamenii politici, şi nu numai ei, anume: cine stăpâneşte şi formează opinia publică stăpâneşte şi modelează gândirea şi, în consecinţă, acţiunea.

Ca atare nu ni se pare întru totul ilegitimă chestiunea: cine şi cum anume ve-ghează asupra câinelui de pază al democraţiei ? Nu pledăm aici pentru ca eventualele exigenţe exprimate în legătură cu sănătatea presei să devină corp pentru o lege mass-media, ca în Ungaria, de exemplu. Vom lua sănătatea mediilor de informare drept simptom pentru virilitatea democraţiei şi al democratizării reale. Pentru aceasta, adică pentru felul în care sănătatea mass-media poate fi luată ca simptom al trăiniciei unei demo-craţii, este de ajuns să ne uităm către democraţiile funcţionale din Occident, pentru a

CONSTANTIN ILAŞ

46

remarca grija şi preocuparea constantă a oamenilor politici pentru ca încrederea opi-niei publice în reputaţia lor să rămână intactă, neştirbită, şi totodată la cât de rapid, drastic şi ferm este sancţionat un om politic atunci când credibilitatea lui este şifonată prin dezvăluirea întemeiată pe probe a unor fapte care nu cadrează cu statutul de per-soană publică. De altfel, ne interesează nu atât de mult sănătatea, cât mai ales bolile, urgenţele şi pericolele care afectează ori pot afecta mass-media. Important este faptul ca derapajele inerente care apar în funcţionarea mediilor de informare să nu afecteze decisiv şi în integralitatea sa spaţiul public. Credem că este de dorit, pentru sănătatea mediilor de informare, un anume grad de disfuncţionalitate al lor care să menţină treze discernământul, luciditatea şi circumspecţia opiniei publice cu privire la potenţialele derapaje în informarea onestă a cetăţenilor.

Or, noi credem că intelectualii sunt cei chemaţi să vegheze asupra acestor boli ale câinelui de pază al democraţiei. A veghea asupra... înseamnă a le depista, a le for-mula, a atrage atenţia asupra lor, a le expune ca prioritate publică urgentă, a le indica locul şi formele de manifestare şi a formula judecăţi de valoare care să conducă la dis-creditarea sau etichetarea ca nefrecventabil pentru acele ziare, reviste, posturi de radio ori TV care prezintă semnele îmbolnăvirii. De ce tocmai intelectualii trebuie să fie „anticorpii”? Odată, pentru că grija lor cea mai intensă priveşte libertatea jocurilor cu ei înşişi, adică libertatea de a investiga oricât şi nestingheriţi ce se petrece cu ei pe această lume; în al doilea rând, mulţumită acestei griji, intelectualul devine excesiv de prudent, precaut şi prevăzător cu privire la orice ar putea veni peste această libertate dinspre spaţiul public şi ar putea s-o vătămeze. Exprimat frust: intelectualii sunt che-maţi şi pot veghea întrucât cultura lor, care nu înseamnă altceva decât familiarizarea temeinică şi îndelungată cu cele pe care le poate face omul semenului său şi cu cele ce s-au petrecut deja prin istoria universală, îi face să fie temători în sensul cel mai nobil al paranoiei, adică să deţină o sensibilitate exagerată („văz enorm şi simţ monstruos”) cu care anticipează toate tipurile de pericole şi primejdii actuale, viitoare, posibile, reale sau chiar închipuite. Am putea chiar supralicita, spunând că funcţia socială a intelec-tualului nu este alta decât aceea de a experimenta frica în toate formele şi manifestările posibile, fapt care-i conferă posibilitatea de a imagina, de a vedea şi anticipa pericole acolo unde privirea simţului comun nu ar putea bănui că există.

În ceea ce priveşte ţara noastră, şi poate toate ţările ieşite în 1989 din fostul bloc comunist, intelectualii au trebuit să-şi asume o sarcină suplimentară. Considerăm a fi plauzibilă opinia lui H. R. Patapievici, exprimată recent într-un supliment al re-vistei „22” şi anume că, citez cu aproximaţie: „comunismul ne-a adus şi a adus întreaga societate într-o stare de apolitism amorf, fiind neutralizată din punct de vedere po-litic”1. Cu alte cuvinte, un regim politic totalitar a reuşit să ne aducă din punct de ve-dere politic la o veritabilă stare de natură. În consecinţă, intelectualii au trebuit să-şi asume şi sarcina de a fixa priorităţile agendei spaţiului şi treburilor publice.

Sarcina pe care ne-am propus-o aici constă dintr-o analiză comparată a pro-blemelor şi urgenţelor mass-media aşa cum au fost acestea depistate şi formulate de către intelectuali în revista „22”. Materialul asupra căruia am aplicat această analiză e 1 Horia R. Patapievici, „România a ratat complet ideea statului minimal”, 22 Plus 306 (2010),

http://www.revista22.ro/articol-9184.html (accesat 6.01.2010) .


47

prezentat de câteva numere luate aleatoriu din colecţia revistei; mai exact, 15 numere din perioada 1990–1992 şi alte 15 numere din perioada 2009–2010. „Selecţia” alea-torie are rolul de a configura o relativă dimensiune statistică, adică pentru a verifica dacă urgenţele privitoare la mass-media sunt într-adevăr recurente, adică dacă sunt cu adevărat priorităţi şi nu doar simple reacţii determinate de vreo întâmplare sau alta fără reverberaţii asupra întregii comunităţi pe o perioadă mai lungă. Din punctul de vedere al metodei, am adoptat o „privire de extraterestru”, considerând că tot ce-a mai rămas din civilizaţia românească sunt numerele revistei ”22” cercetate. Altfel spus, am încer-cat pe cât ne-a stat în putinţă să ne supunem „lucrului însuşi” şi să-l exprimăm. Tot-odată, suntem lucizi cu privire la faptul că dacă anumite urgenţe şi teme recurente în anii ’90-’92 nu mai apar şi în 2009 sau 2010, aceasta nu înseamnă şi faptul că pro-blema depistată a fost soluţionată, ci poate că este doar mai puţin urgentă decât altele. Am lăsat deoparte ipoteza seducătoare vizând măsura în care revista „22” a contribuit la democratizare: este destul de complicat să verifici dacă, cum şi care au fost preluate şi concretizate, legislativ sau altfel, de către oamenii politici, temele şi priorităţile con-siderate urgente şi absolut necesare de către intelectuali. Este de ajuns să ne amintim cât de defectuos legislativ şi practic funcţionează CNSAS pentru a vedea cât de deli-berat „distorsionat” a fost preluat de către politicieni proiectul deconspirării Securităţii ca poliţie politică şi a accesului la dosare. Sau, în ce măsură poate fi luat discursul din Parlament al preşedintelui cu privire la condamnarea comunismului drept punct culmi-nant, deşi doar simbolic în absenţa unei bune şi efective legi a lustraţiei, al faptului că intelectualii au reuşit să fixeze cu succes anumite teme şi priorităţi ale agendei publice?

Putere şi televiziune: telerealitatea

22 decembrie 1989: România trece brusc de la controlul politic şi cenzura

ideologică depline exercitate de către partidul comunist şi de securitate asupra tuturor mijloacelor de comunicare în masă, la un maraton de transmisiuni în direct, adică de la ideologizarea totală a realului la faptul brut transmis live. Probabil aşa s-ar putea ex-plica dependenţa crescută de televiziune care se mai constată încă la noi. Şi poate că ar trebui să recunoaştem: a fost momentul ideal, romantic şi glorios şi pentru politic şi pentru mass-media, pentru că niciodată de atunci nu s-a mai guvernat în direct şi la vedere şi niciodată de atunci mass-media n-a mai oferit cel puţin sentimentul participării directe a populaţiei la actul guvernării. În acea vreme, ştiţi bine, orice informaţie difuzată pe post conducea aproape automat la o reacţie promptă a populaţiei, în stradă.

Contextul general în care a activat mass-media în anii ’90-’92 poate fi schiţat prin inventarierea succintă a temelor recurente din revista „22”: nevoia de aflare a adevărului cu privire la evenimentele din decembrie 1989 şi a mineriadei din 13-15 iunie 1990, şi legată de acestea nevoia de a descoperi, de a judeca şi de a pedepsi indi-vidual pe cei responsabili; înfiinţarea Alianţei Civice şi priorităţile acesteia; liberali-zarea preţurilor şi privatizarea; supravieţuirea structurilor şi a mentalităţilor comuniste; revenirea foştilor activişti de partid şi a slujitorilor Securităţii pe piaţa opiniei publice; problema autonomiei universitare; recuperarea trecutului şi a memoriei; „independenţa”

CONSTANTIN ILAŞ

48

Televiziunii Române Libere; procesul comunismului; riscul desfiinţării Uniunii Scriitorilor. De asemenea, nu vom putea stărui asupra tuturor urgenţelor mass-media semnalate de către intelectuali, dar o schiţă rapidă poate configura o imagine de ansamblu a proble-melor cu care se confrunta presa, urmând ca noi să ne oprim doar asupra celei mai stringente. Numărul 42 (92) din anul 1991 al revistei „22” are în antet un titlu mare: „Presa în pericol!”, iar editorialul Gabrielei Adameşteanu, „Cifre, nu fraze” inventa-riază sec problemele cu care se confrunta revista „22”, şi în general presa scrisă: scă-derea tirajului (22, de la 100.000 de exemplare în ianuarie 1991 la 37.000 în august); lipsa de control asupra difuzării (Rodipet reţinea sume mari pentru exemplarele nevândute, dar nu exista de fapt un control asupra retururilor); proliferarea presei tabloide incipiente; diferenţele dintre preţul de cost plus preţul de difuzare şi preţul de vânzare (12,75; 4,75; 10 lei); faptul că principalul difuzor, Rodipet-ul, era controlat de către stat şi nu exista o reţea de difuzare naţională particulară capabilă s-o concureze pe cea de stat; apelul la un difuzor particular a cauzat pierderi de un milion de lei revistei (pachetele de ziare au fost găsite nedesfăcute, intacte, nedifuzate; scandalul „Cassandra”); blocaj financiar în recuperarea datoriei cu pierderi datorate şi ratei infla-ţiei; discreditarea de către Preşedintele în funcţie, Ion Iliescu, a unei „anumite părţi a presei” şi apariţia unei alte părţi a presei menită să atace opozanţii puterii; creşterea preţului hârtiei şi a tipăririi (de patru ori din primăvară până în toamnă), aşadar riscul falimentului pentru publicaţiile care nu şi-au mărit preţul de vânzare peste preţul de cost pentru a rămâne accesibile unui public cât mai larg; pericolul „unanimităţii”, adică faptul că, în absenţa presei independente, în spaţiul public ar putea ajunge doar „infor-maţiile” pe care le transmitea radio-televiziunea română şi presa scrisă controlată de Guvern şi partidul majoritar, FSN; este totodată recunoscută libertatea presei (faptul că nu s-au mai spart ferestrele redacţiilor; nu s-au mai distrus maşini de scris şi fax-uri; n-au mai fost agresaţi oamenii redacţiilor doar pentru că purtau legitimaţiile unei „anu-mite părţi a presei”: referinţa este la „mineriada” din 13-15 iunie 1990); legea care ameninţa să cuminţească o „anumită parte a presei”2; faptul că asociaţiile ziariştilor, sindicale şi profesionale, au căzut de acord cu privire la o Lege a Presei ignorată însă de către Parlament3, care avea un alt proiect.

Urgenţa majoră a mass-media din România în anii 1990–1992 este rezumată exemplar într-un articol care aminteşte de un interviu a lui Vartan Arachelian cu Regele Mihai, „difuzat ca printr-un miracol”4 la Televiziunea Română în timpul campaniei electorale din aprilie 1990. Cu alte cuvinte, în anii ’90 era nevoie de miracole pentru ca o informaţie de interes public, dar care nu convenea puterii FSN, să ajungă să fie di-fuzată la Radio-Televiziunea Română. Aşadar, chestiunea cea mai urgentă pentru intelectuali în ceea ce priveşte mass-media a fost faptul că cel mai important mijloc de comunicare în masă, TVR, era controlat de către puterea politică. Şi, deşi fiind un

2 Alina Mungiu, „Faceţi acordul măcar la Legea Presei”, 22, 49, 1990, p. 13 (articolul face parte dintr-o

pagină dedicată unui an de la libertatea cuvântului, realizată de Alina Mungiu). 3 Mungiu, „Faceţi acordul”, 13. Despre o nesupunere civilă la această eventuală lege a presei scrie şi Victor

Ivanovici, în articolul „Nesupunerea civilă”, 22, 24, 1991, p. 4. 4 Mihnea Moroianu, „Statuia Comandorului”, 22, 5, 1991, p. 4.


49

serviciu public, nu respecta principiul egalităţii de tratament5 astfel încât opoziţia po-litică, precum şi cei care aveau alte opinii decât puterea politică, nu aveau acces la ex-primarea opiniilor lor pe canalul dominant de comunicare în masă. În consecinţă, opi-nia publică era modelată exclusiv de către putere, conform intereselor sale, iar popu-laţia era pusă în situaţia lipsei de alternativă, pentru că, de facto, opoziţia era „lipsită de mijloacele practice de a influenţa opinia publică”6. Or, în revista „22”, monopoli-zarea televiziunii publice de către Preşedinte, Guvern şi partidul majoritar este exa-minată şi denunţată în toate formele sale: de la discreditarea şi calomnierea publică a unor personalităţi incomode pentru putere7 până la orchestrarea violenţelor de stradă prin intermediul TVR8; de la prezentarea de non-ştiri şi risipa timpilor de antenă cu emi-siuni ridicole9, până la minciuna organizată10 şi gândirea unei legi a audiovizualului deliberat defectuoasă, pentru ca accesul opoziţiei la dreptul de antenă să devină impo-sibil11; de la faptul că „hiperbolizarea mişcărilor puterii”12 şi prezentarea exclusivă a opiniilor puterii modelează în opinia publică o anumită „viziune” despre democraţie la încercarea eşuată de spargere a „blocadei” prin înfiinţarea primului post de televiziune independent, SOTI care să „contrabalanseze dezinformările televiziunii prin existenţa unei «tribune» a adevărului,... SOTI, care să fie «cheia succesului» în spargerea blo-cadei de minciuni oficial-televizate”13; de la nevoia de a elimina din TVR vechii acti-vişti de partid, cenzorii şi slugile Securităţii la eliminarea deplină a controlului politic al TVR printr-o lege de organizare şi funcţionare prin care TVR să nu mai poată fi aservită puterii niciodată14. Or, în dezbaterea proiectului de lege a audiovizualului, Doru Cosma critică reglementarea incompletă şi lacunară a dreptului de antenă, care nu prevede modalităţile practice pentru aplicarea efectivă a legii: nu se arată care sunt beneficiarii dreptului de antenă, aşa cum prevăd legile din Franţa şi Statele Unite, după cum nu se arată nici în ce fel li se asigură acestora egalitatea de tratament în expri-marea opiniilor, după cum, de asemenea, se remarcă din mai multe articole ale proiec-tului „tendinţa de a favoriza formaţiunea politică aflată la putere”15; este criticat şi art. 36 din acelaşi proiect, care prevede „existenţa obligatorie a cel puţin unei persoane

5 Doru Cosma, „Dreptul la antenă”, 22, 9, 1991, p. 14: 6 Bedros Horasangian, „Autoritate, autoritarism, autorităţi”, 22, 5, 1991, p. 4. 7 Dan Grigore, „Partitura calomniei”, 22, 5, 1991, p. 12; Andrei Pleşu era „descoperit” la un „eveniment

televizat pe programul I la o oră de maximă audienţă” drept „vinovatul, Marele Vinovat, autorul tuturor vânzărilor de ţară”.

8 Bogdan Ghiu, „Sentimentul datoriei împlinite”, 22, 24, 1991, p. 2; articolul aduce în atenţie şi de-montează un film realizat de o companie „Media Pro”, bănuită a fi a lui Adrian Sârbu, şi televiziunea română, film intitulat „Iunie 1990 – 72 de ore”, prezentat pe 13 iunie 1991 la TVR, cu scopul de a legiti-ma intervenţia violentă a minerilor în 14 şi 15 iunie în Piaţa Universităţii, prin aceea că prezenta dena-turat şi mistificator doar evenimentele din 13 iunie şi doar din perspectiva autorităţilor.

9 Alina Mungiu, „Diletantism jurnalistic de interes naţional”, 22, 9, 1991, p. 2; Ştefana Steriade, „Televiziune şi democraţie”, 22, 47, 1990, p. 4.

10 Bedros Horasangian, „Minciuna organizată”, 22, 24, 1991, p. 4. 11 Cosma, „Dreptul la”, 22, 9 , 1991, p. 14. 12 Steriade, „Televiziune şi”, 22, 47, 1990, p. 4. 13 Andreea Pora, „Cazul SOTI”, 22, 2 ,1992, p. 6. 14 Dumitru Iuga, „Ce rol nefast a jucat Televiziunea!”, 22, 45, 1990, p. 10. 15 Cosma, „Dreptul la”, 22, 9, 1991, p. 14.

CONSTANTIN ILAŞ

50

juridice publice care să transmită cu prioritate programele şi informaţiile provenite de la Parlament, Preşedintele României şi Guvern”.

La aproximativ un an după mineriada din 13-15 iunie 1990, în rubrica „Ochiul de lemn”16 Bogdan Ghiu avansează un concept, tele-puterea, menit să circumscrie sintetic relaţia dintre putere şi televiziunea publică, TVR. În acest concept era gândită „solidaritatea simbiotică” dintre cele două instituţii: „nu se poate spune cine pe cine creează, întreţine, dirijează”, ele îşi află „fiecare esenţa în cealaltă printr-o reţea de tri-miteri şi complicităţi care, pentru publicul privitor-văzător, ţine loc de realitate, ocupă locul realităţii”. Or, pornind de la această ultimă remarcă a lui Bogdan Ghiu, s-ar putea spune că, cel puţin în ceea ce priveşte activitatea puterii, românii au avut de-a face nu cu o informaţie obiectivă, ci mai curând cu o tele-realitate. Eficacitatea acestei tele-realităţi au resimţit-o, cred, mai ales cei care, în încercarea de a demonta unul sau altul dintre zvono-sloganurile lansate de către TVR, în loc de informaţii şi de dezbateri, au ajuns la conflicte exacerbate chiar cu propria familie. Mai mult chiar, eficacitatea tele-realităţii a fost consfinţită cu sânge şi viaţă de om, după cum vom vedea. Cel de al treilea pilon, Securitatea, care a contribuit la construcţia tele-realităţii, spunea Bogdan Ghiu, a definit în mod esenţial maniera de manifestare şi a televiziunii, şi a puterii: „depen-denţa de această a treia «instituţie» determină comportamentul contradictoriu al unei puteri şi al unei televiziuni care se arată parcă pentru a nu fi văzute... principiul de acţiune al televiziunii, al puterii, al tele-puterii este de a aboli tocmai distanţa, exterio-ritatea, spaţiul public, acţionând pe dinăuntru”.

În numărul 24 din 21 iunie 1991 al revistei, în aceeaşi rubrică, Bogdan Ghiu conchide, pe linia trasată de conceptul de tele-putere: „nimic nu există dacă nu este arătat la televizor şi dacă nu este perceput decât aşa cum e arătat. Existăm numai prin şi pentru televiziune”. De fapt, în acest articol este cerută demisia „conducerii televi-ziunii, de care atârnă tot restul”, considerată responsabilă pentru difuzarea filmului amintit mai sus. Ne-am oprit asupra acestui articol pentru că critica filmului cu pricina dezvăluie contribuţia decisivă a TVR în orchestrarea violenţelor de stradă din 14-15 iunie 1990, de departe cel mai grav incident declanşat prin mass-media.

Intitulat „Iunie 1990 – 72 de ore”, el reprezintă încercarea nereuşită de a le-gitima, la nivelul percepţiei, intervenţia, inutilă de altfel, a minerilor din 14 şi 15 iunie. Conform răspunsului unui miner la întrebarea „de ce au venit la Bucureşti?” – „am văzut la televizor”!: cu alte cuvinte, „nici minerii înşişi, de fapt, nu au putut explica de ce au venit”. Filmul a fost difuzat pe 13 iunie 1991. În opinia lui Bogdan Ghiu, filmul confirmă indirect orchestrarea pusă la cale de către Ion Iliescu pentru evacuarea feno-menului intitulat Piaţa Universităţii, care a fost singura sursă de dezordine internă pentru puterea instalată la 20 mai 1990, dar care a deranjat cel mai mult prin intensa contestare a legitimităţii puterii: „la un alt nivel, între evenimentele de acum un an şi filmul despre ele de acum este o continuitate directă, „firul roşu” al minciunii... Ale-gând mutismul, puterea a vorbit mai clar decât se putea imagina: prin montaj şi decu-pare de imagini; încercând nu să lămurească – deşi era de ajuns să recunoască – ci, în

16 Bogdan Ghiu, „S-o credem orbeşte?”, 22, 21, 1991, p. 2. Expresia „ochiul de lemn” era, bineînţeles,

menită să sugereze simbolic realitatea pe care o voia construită puterea prin televiziune, făcând aluzie la expresia „limba de lemn”.


51

continuare, să incite. Din totalul de aproape o oră, 45 de minute au fost dedicate zilei de 13 iunie”. Contribuţia TVR? Iată două extrase din raportul GDS cu privire la eveni-mente: în data de 13 iunie, „în jurul orei 14.30, un speaker de la Actualităţi citeşte un comunicat al Preşedintelui, în care se afirma că grupuri organizate sunt pe cale de a veni la anumite obiective de stat, printre care, probabil, Televiziunea, şi roagă forţele fidele democraţiei să apere aceste obiective. În jurul orei 17, se transmite pe post un comunicat al Guvernului cu conţinut asemănător. (...) Pe la ora 20.30, emisia se între-rupe cu totul, inclusiv mira, din decizia Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor. Lipsa de motivaţie tehnică a întreruperii a fost expusă într-un comunicat al Sindicatului Liber al Lucrătorilor din Televiziunea Română. Mai mult, orice telespectator ştie că, dacă are loc o defecţiune în studio, pe ecran apare mira, transmisia neoprindu-se de fapt”17. Trebuie reamintit că „întunericul de la televiziune”18 a durat aproximativ 40 de minute19 şi a întrerupt un meci de fotbal al campionatului mondial din Italia, 1990. Articolul lui Ghiu citează de asemenea raportul GDS. De altfel, critica acestui film dezvăluie şi maniera generală a TVR de a proceda în acei ani: montaj şi decupare de imagini, filmări doar din perspectiva „organelor”, practica „omisiunii elocvente”, eti-chetarea defăimătoare: ţigani, delicvenţi, golani, legionari, drogaţi, intelectuali – „peli-cula cu pricina ilustrează un stil şi o operă – a unei televiziuni şi a unei puteri”. De asemenea, din film „nu a putut trece neobservată contradicţia dintre realitate şi comu-nicatele oficiale. S-a putut vedea cu ochiul liber că nu a existat, contrar celor afirmate de Ion Iliescu, niciun fel de organizare, ci, din contră, un imens haos, că, adică, orga-nizarea a fost de partea «celorlaţi» (a organelor, paranteza noastră), că, departe de a fi fost subiectul propriei lui acţiuni, omul de pe stradă a fost un obiect uşor modelabil. Că, în aceste condiţii, minerii au venit degeaba, când nu mai era nici un pericol.”20

Ca o primă concluzie preliminară, se poate afirma că în anii ’90–’92 în mass-media din România, cel puţin aşa cum îi apare imaginea de ansamblu în revista 22, critica puterii şi a guvernării abia reuşea să se facă auzită şi aceasta doar în câteva cotidiene din presa scrisă sau în săptămânalul 22. Faptul că intelectualii din GDS şi care semnau în 22 au fost constant atacaţi în ziarele puterii (Azi)21 precum şi în cele care făceau pe faţă jocul puterii (România Mare, Europa, Totuşi Iubirea ) trebuie luat ca expresie a faptului că au depistat de fiecare dată şi fără echivoc nu numai priorită-ţile reale ale României de atunci, ci au şi devoalat critic mişcările şi intenţiile puterii şi ale guvernării.

17 http://www.revista22.ro/dosar-mineriada-1818.html. 18 Bogdan Ghiu, „ Sentimentul datoriei împlinite”, 22, 24, 1991, p. 2. 19 Cristian Tudor Popescu, „Spirala violenţei”, 16 iunie 1990, Adevărul, An I, Nr. 144: „E lesne de înţeles

că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, şi mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute pe micul ecran, au creat, inevitabil o stare de tensiune, de panică, în întreaga ţară. Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în Bucureşti, începând cu primele ore ale dimineţii, a fost o reactie tot atât de inevitabilă; spirala violenţei odată iniţiată, urcă întruna. Aceasta reacţie s-ar fi produs şi în lipsa apelului prezidenţial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura preşedintele şi guvernul” http://www.revista22.ro/dosar-mineriada-1818.html.

20 Ghiu, „ Sentimentul datoriei împlinite”, 22, 24, 1991, p. 2. 21 Sorin Faur,” La omologare”, 22, 21,1991, p. 2.

CONSTANTIN ILAŞ

52

Mass-media, afacerile, sindicatele şi politica: parteneriate „strategice”

6 decembrie 2009: Traian Băsescu este reales Preşedinte al României în al doilea

tur de scrutin. Se infirmă astfel unul din miturile recente cultivate chiar de către mass-media, şi anume că nu se poate câştiga un război împotriva presei22. Titluri din revista „22”23: „Băsescu II, născut din ura mogulilor şi prostia lui Geoană”, „Aroganţa oligar-hilor i-a făcut cadou lui Băsescu al doilea mandat”, „Victorie împotriva tuturor”, „Au pierdut împreună”. Aceste titluri vorbesc cumva de la sine despre situaţia mass-media reflectată de revista „22”: „70.000 de români în plus faţă de votanţii lui Mircea Geoană au făcut diferenţa în ceea ce trebuia să fie punctul culminant al «Watergate»-ului român început în 2007, odată cu acţiunea de suspendare a lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte”24.

Probleme generale ale mass-media, aşa cum apar în revista „22”: degradarea generală a nivelului dezbaterilor publice; polarizare politică excesivă; luări de poziţie tendenţioase; şantajul de presă; presiuni prin campanii de presă făcute de Antene şi Realitatea SOV asupra instituţiilor statului (Fiscului, CNSAS, ANI, CNA)25; apariţia de stenograme din dosarele DNA aparţinând lui Voicu, Vântu sau refritoare la încer-carea de şantaj asupra şefului ANI, Macovei, de către Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac, rămaşi încă nesancţionaţi penal; încercarea de canonizare a marelui pontif al naţional-comunismului, Adrian Păunescu26; „mogulizarea” presei, dovedită indirect prin stenogramele din dosarele Vântu; calomnia constantă, minciuni şi rea credinţă, nevoia de audienţă cu orice preţ; informaţiile denaturate, ca să nu le spunem dezinformări; alianţele dintre liderii de sindicat, partide politice şi moguli de presă; etichetele puse de Preşedintele actual: „tonomate” şi „mogul”; parteneriatul dintre trusturile media şi opoziţia politică; partizanatul agresiv şi obedient al moderatorilor, redactorilor şi edi-torilor; linşajul media al Preşedintelui şi al partidului de la guvernare, printre altele explicabil şi prin nevoia de defulare publică, de găsire a unui ţap ispăşitor în vreme de criză economică accentuată: „Watergate”, dar cu manipulări şi injurii, nu cu dovezi – toate acestea au condus la transformarea opiniei publice şi a spaţiului public într-un câmp de luptă partizană, împiedicând posibilitatea de dezvoltare a unei pieţe concu-renţiale a opiniilor celor mai productive pentru viaţa comunităţii în ansamblul ei, precum şi pe aceea a satisfacerii nevoii de informaţii veritabile.

22 Acest aspect a fost remarcat de către Sorin Bocancea într-o discuţie privată. 23 22, 50, 2009. 24 Andrei Cornea, „Victorie împotriva tuturor”, 50, 2009, p. 4. 25 Andreea Pora, „Presa Malpraxis”, 22, http://www.revista22.ro/arhiva-2010-06-29. 26 Personal, cred că tabloidizarea şi OTV-izarea mass-media au început odată cu reactivarea în spaţiul

public, după decembrie ’89, a jurnaliştilor (C.V. Tudor, Adrian Păunescu, Eugen Barbu) care au slujit Securitatea în perioada comunistă şi care aveau pe atunci sarcina de a discredita diaspora şi orice posibilă opoziţie la regimul comunist. „Stilul” publicaţiilor Europa, Totuşi Iubirea, România Mare, Socialistul, dar şi al personajelor gen C. V. Tudor, A. Păunescu, Gheorghe Funar, Ghe. Dumitraşcu, George Pruteanu, George Becali care au făcut şi fac încă audienţă, nesancţionat public, a încurajat degradarea până la tabloidizare a unei bune părţi din mass-media.


53

Trebuie remarcată, de asemenea, şi o oarecare idiosincrazie a celor care sem-nează în revista „22” cu privire la derapajele mass-media şi mai ales cu privire la „mogulizare”. Insistenţa intelectualilor asupra temei „mogulizării” presei şi a statului de drept se datorează, după părerea mea, unei scheme abile27, dar clasice, puse în fapt la trustul Realitatea Media de către Sorin Ovidiu Vântu: în primii ani de la preluarea acestui trust am avut poate de-a face cu cel mai echilibrat peisaj mass-media. Postul Realitatea TV mai trăieşte încă din trendul de credibilitate câştigat în acei ani şi tocmai din cauza acestei credibilităţi reale a apărut dezamăgirea uriaşă, şi aceasta cu atât mai mult cu cât la Realitatea TV sunt angajaţi Stelian Tănase, fondator al GDS şi al re-vistei „22”, precum şi Emil Hurezeanu, analist şi publicist care a fost prezent constant în paginile aceleiaşi publicaţii. Referinţele la aceştia sunt destul de frecvente (pentru că au reprezentat o speranţă într-o presă onestă) acuza fiind că, deşi sunt acolo, nu fac absolut nimic pentru normalizarea discursului acestui post de televiziune.

În luna octombrie 2010, în contextul trimiterii în judecată a lui Sorin Ovidiu Vântu pentru fapte de favorizare a infractorului, în mass-media apar stenogramele unor convorbiri ale acestuia cu directori editoriali şi alţi jurnalişti cu vizibilitate pu-blică. Stenogramele sunt imediat luate ca dovezi28 ale implicării patronilor de presă în politica editorială a ziarelor şi a posturilor TV, precum şi ale implicării active în poli-tică pentru a obţine protecţia personală sau a afacerilor29: „mulţi sunt cei care au spus că era important să se publice stenogramele, pentru a dovedi că Vântu le sufla în gură şefilor săi editoriali. Asta ca să arăţi publicului cum înţeleg mogulii să facă (pe) poli-tica editorială. «Că altfel nu aveam cum», era argumentul suprem”30. Şi, într-adevăr, multe pasaje din aceste stenograme devoalează nu atât calitatea umană primitivă şi prozaică a celor implicaţi, precum şi a convorbirilor lor cât mai ales „cenzura, ingerin-ţele editoriale, transformarea presei în «organizaţie», în fapt, într-o maşinărie întoarsă cu cheia, pusă în serviciul intereselor de business ale patronului, modalităţile prin care

27Andreea Pora & Virgil Burla, De la Armaghedon la stenograme, dosar, 22, http://www.revista22. ro/de-

la-armaghedon-la-stenograme-9212.html, 1077 (accesat la 26.10.2010): „Până la un punct, adică până la scurt timp după alegerile prezidenţiale, Vântu a lăsat nişte «supape», Academia Caţavencu, Radio Guerrilla, Vox Publica, unde şurubul nu era strâns la maximum, «supape» folositoare pentru credibili-zare, dar şi loc de «disidenţă» pentru jurnaliştii care nu reuşeau să fie soldaţii disciplinaţi de care mogulul avea nevoie.”

28 Pora & Burla, De la Armaghedon la stenograme, dosar, 22, http://www.revista22.ro/de-la-armaghedon-la-stenograme-9212.html, 1077 acesat la (accesat la 26.10.2010): „Stenogramele nu sunt decât confir-marea a ceea ce se vede pe ecran, a ceea ce intuiam că se află în spatele campaniilor, explicaţia pentru derapajele de pe scena politică”.

29 De ce s-a „mogulizat” mass-media din România? (În paranteză, fie spus, nu ştiu de ce nu repugnă ter-menul depreciativ, defăimător şi cu conotaţii medievale de „mogul” preluat de la Preşedintele României). Ipoteza mea este următoarea: dincolo de apărarea intereselor economice şi politice, dincolo chiar de obţinerea de profit din afacerile cu mass-media, miza cea mare a „mogulilor” o constituie nevoia de respect şi de prestigiu, de respectabilitate. Întrucât planează suspiciuni mari asupra manierei în care şi-au dobândit averile, suspiciuni întărite şi de prezenţa lor constantă la DNA, precum şi insistenţei cu care clamează că dosarele de la DNA sunt fabricate politic, ei vizează nu atât câştigarea puterii politice, care le-ar oferi posibilitatea de a interveni în aceste dosare, ci mai ales respectul şi prestigiul public.

30 Ioana Avădani, „Două idei în acelaşi timp şi o pădure de dubii”, 22, http://www.revista22. ro/ articol-9213.html, 1077(2010).

CONSTANTIN ILAŞ

54

aceasta este folosită ca armă împotriva actorilor de pe scena politică sunt şi vor fi mereu de interes public major. În plus, cât de «privată» este viaţa privată interceptată? Protagoniştii nu discută despre amante, neveste, copii, boli sau rufele murdare din de-bara. Subiectele sunt abolirea dreptului la liberă exprimare în «organizaţie», orches-trarea campaniilor de presă împotriva unor instituţii ale statului, cum este ANAF, aflat în control la trustul Realitatea, intimidarea procurorilor şi judecătorilor care îi instru-mentează dosarul, manipularea «prostimii».31. Deopotrivă, aceste stenograme devoa-lează cel puţin vanitatea şi voinţa acestui patron de trust „de a face” marile jocuri po-litice şi economice32. Nu vom insista asupra manierei în care se raportează revista 22 la aceste stenograme. Editorialul Andreei Pora le rezumă, sintetizând totodată şi tipu-rile de reacţie publică apărute odată cu divulgarea stenogramelor în presă. Vom re-marca însă ceea ce ni se pare de o gravitate extremă, şi anume că, deşi toată lumea intuieşte sau chiar ştie cum este de facto situaţia, nu se găsesc totuşi şi altfel de dovezi prin care să se neutralizeze sau să se stopeze juridic derapajele patronilor de presă, iar cazurile „dovedite” prin stenograme nu produc condamnări juridice şi mai ales din partea opiniei publice.

Concluzii Problema urgentă nu constă în faptul că există presă partizană sau chiar trusturi de

presă care răspund intereselor economice şi politice ale patronilor, ci faptul că această presă partizană politico-economic este un instrument de şantaj politic şi economic în defavoarea informării corecte a cetăţenilor. Totodată această presă este dominantă pe piaţa opiniei publice, confiscând cea mai mare parte a audienţei, astfel încât acea parte a mass-media care este relativ independentă economic şi politic precum şi echidis-tantă, obiectivă şi corectă faţă de public nu mai are nicio şansă faţă de acapararea prim-planului de către presa partizană care reuşeşte să modeleze, printr-o repetiţie insistentă, opinia publică cu temele şi în forma care îi favorizează interesele. Ce vrem să susţinem e că legitimitatea unei opinii sau a alteia este obţinută prin efectul pervers 31 Andreea Pora, „Banii lui Vântu au miros”, 22, http://www.revista22.ro/articol-9208.html, 1077(2010). 32 „Stenograme din dosarul SOV: Discuţiile cu şefii Realitatea şi cu Nistorescu, Chirieac şi Drăgotescu” 18

octombrie 2010, ediţia online, http://www.revista22.ro/font-colorcc0000stenograme-din-dosarul-sov-discu355iile-cu-351efii-rea-9149.html: „S.O.Vântu: – Măi, şi ca să spunem până la capăt, suspendarea a fost făcută ca urmare a alianţelor pe care le-am construit eu pentru suspendare, pentru că mi-a deschis dosarul cu Banca Agricolă. Chirieac: Da. S.O. Vântu: - Şi am vrut să-i dau o lecţie, dar nu până la capăt. ... S. O. Vântu: Mâine, dacă fac o înţelegere cu Băsescu, Moşule, sunt cu tine, din momentul acela am dat ordin în organizaţie şi organizaţia este cu Băsescu. Punct. Fără abateri de genul fac înţelegere cu ăla şi mă trezesc două fete cinci castele. Am decis că luptăm împotriva lui Băsescu, toată organizaţia trebuia să lupte împotriva lui Băsescu cu toate armele.” A se vedea şi http://www.revista22.ro/font-colorcc000dosar-22-font-presa-oligarhilor-6492.html: Andreea Pora, Dosar Presa Oligarhilor: „Din pos-tura de actori politici, cei trei oligarhi vor nu doar să schimbe preşedinţi, guverne şi majorităţi parlamen-tare prin campaniile duse de trusturile pe care le controlează, dar şi să redeseneze mecanismele de funcţionare ale statului de drept, să decidă ierarhii sociale şi intelectuale. În general, acestea se subscriu propriilor interese economico-financiare sau sunt în legătură cu dosarele în care sunt anchetaţi de procurori”.


55

al repetiţiei şi nu pe temeiul adevărului, adică al dovezilor cu care este probată acea opinie. Iar acest fel de a face presă tinde să devină normalitatea. Consecinţele neinten-ţionate sau poate deliberate ale acestui stil de a face presă constă în faptul că opinia publică ajunge să fie sedată, anesteziată de judecăţile globale sau prin opiniile de tipul: toţi mint, referitoare la jurnalişti, şi toţi mint, sunt corupţi şi fură, referitoare la oamenii politici. O altă consecinţă care afectează, poate în mod global, mass-media este aceea că funcţia sa principală, adică de „câine de pază”, de informare şi de critică a puterii şi a societăţii ajunge să fie denaturată într-o asemenea măsură încât mass-media se auto-discreditează33. Vreau să spun că, începând din 2007 şi până în prezent, spre deosebire de anii ’90, critica puterii şi a guvernării este într-atât de extinsă, atât de vehementă şi neprofesională încât vocea guvernării abia dacă se mai aude. Şi, doar prin contrast cu această situaţie, critica echilibrată, obiectivă şi imparţială apare ca fiind susţinătoare a puterii: intelectualii din GDS şi de la revista 22, precum şi alţii, au fost etichetaţi rapid ca fiind „intelectualii lui Băsescu” deşi multe, foarte multe din paginile revistei au fost extrem de critice la adresa Preşedintelui, a Guvernului şi a guvernării. Cu alte cuvinte, mass-media riscă să se autodiscrediteze din lipsa dovezilor cu care face o critică partizană, interesată, neprofesională a Preşedintelui şi partidelor aflate la guvernare şi, pe cale de consecinţă, este posibil ca pe viitor funcţia de critică în genere a puterii să fie subminată prin pierderea credibilităţii.

Riscând şi o judecată în loc de o concluzie generală, am putea spune că, pe fond, democraţia din România post-comunistă are aceeaşi urgenţă: cetăţenii români nu dispun încă de un segment mass-media care să fie suficient de independent din punct de vedere politico-economic, astfel încât ei să beneficieze de o informare corectă, obiectivă, echilibrată şi echidistantă.

Bibliografie:

Revista 22, numerele 45 (1990), 47 (1990), 49 (1990), 5 (1991), 10 (1991), 21 (1991), 24

(1991), 42 (1991), 50 (1991), 51 (1991), 2 (1992), 3 (1992), 5 (1992). http://www.revista22.ro/arhiva, anii 2009 – 2010.

33 Rodica Palade, „România din canalele de ştiri”, http://www.revista22.ro/articol-6491.html, 1017

(accesat la 1.09.2009): „Ultimul Barometru Global al Corupţiei (iunie 2009), realizat anual de Transparency International încă din 1992, înregistrează o mutaţie spectaculoasă: la capitolul încredere, presa din România cade de pe locul trei, pe care îl ocupase ani în şir, după Biserică şi Armată, în plutonul celor mai corupte instituţii. Oamenii au reuşit să identifice mecanismul perfid al manipulării şi taxează ca şi cum ar fi fost de faţă la tranzacţiile oneroase care se fac astăzi între sfera politică, economică şi presă”.

CONSTANTIN ILAŞ

56

De la „datoria de opoziţie” la cultura maniheismului politic în postcomunism

57


Ana-Maria Ambrosă

Introducere Din modernitatea timpurie şi până azi, presa scrisă şi apoi celelalte mijloace

de comunicare în masă (radioul, televiziunea, reţelele informatice) au fost asociate tuturor mişcărilor politice şi sociale derulate fie în sensul democratizării, fie în acela al instaurării şi consolidării regimurilor autoritare sau totalitare. De fiecare dată când ac-ţiunea politică a necesitat suportul popular, mass-media au preluat rolul de diseminare a ideilor şi valorilor în numele cărora era reclamată schimbarea de sistem sau, după caz, era justificată conservarea unei ordini de drept. Din această perspectivă, mass-media au îndeplinit deopotrivă funcţia propagandistică oficială, apologetică, încredinţată de puterea apărătoare a Establishment-ului şi funcţia critică, protestatară a opoziţiei refor-matoare / revoluţionare. Aşa s-a ajuns la o delimitare – devenită cvasi-tradiţională – a „presei oficiale” (aparţinând autorităţii de stat sau / şi partidului dominant şi bene-ficiind de suportul economic al acestora) de presa de opoziţie, contestatară, „ilega-listă”, „subversivă” (nesubvenţionată şi uneori chiar sancţionată economic).

Odată cu schimbarea de regim politic, „operatorii” fiecărui segment mediatic au cunoscut o modificare dramatică de rol, trecând de la statutul de comunicatori prin-cipali şi privilegiaţi la cel de marginali sau persecutaţi şi invers. Fenomenul a consonat inevitabil cu celelalte mutaţii derulate în materie de redistribuire autoritară a valorilor, de reaşezare economică şi axiologică, redefinind statutul de duşman şi pe cel de prieten al puterii, de „reacţionar” şi de „servant al interesului public”; sensul acestor mutaţii a fost, de regulă, acela al anatemizării şi discreditării purtătorilor de mesaj ai fostei pu-teri, paralel cu legitimarea comunicatorilor noii autorităţi sau ai noii ideologii domi-nante. Totuşi, multe instituţii media şi persoane aparţinând „cercului perdant” au găsit căile potrivite pentru a supravieţui schimbării, iar uneori chiar pentru a prospera din exploatarea incertitudinilor proprii epocilor de tranziţie. Metoda cea mai des folosită (instinctiv sau ca urmare a unui calcul lucid şi raţional) a fost aceea a „convertirii”: producătorii de ode pentru defuncta putere s-au transformat în judecătorii cei mai ne-miloşi ai acesteia (fie şi pentru faptul că îi cunoşteau bine dedesubturile, scăderile mo-rale şi viciile juridice), în speranţa că opinia publică şi noii potentaţi le vor trece cu vederea trecutul colaboraţionist şi-i vor asimila valului de suporteri.

Pentru „convertiţi”, critica trecutului recent şi aderenţa formală moderată (pru-dentă) la noul regim s-au subsumat unui ritual al purificării, unui adevărat exorcism

ANA-MARIA AMBROSĂ

58

politic menit să demonstreze penitenţa, regretul că au acceptat compromisul, că nu au avut puterea de a se revolta; totodată, au exprimat înţelegerea lecţiei istorice despre consecinţele conformismului şi despre costurile pe care ajungi să le plăteşti atunci când ignori perisabilitatea puterii, când preţuieşti exagerat avantajele supunerii.

Pentru reprezentanţii mass-media care au susţinut schimbarea (ca opozanţi taciţi ai vechiului regim, ca disidenţi sau revoluţionari), când acest lucru comporta des-tule riscuri, ajungerea în tabăra învingătoare a adus cu sine sentimente şi tendinţe ac-ţionale contradictorii: pe de o parte, frenezia victoriei, cu tentaţiile ei inchizitoriale; pe de alta, reţinerea în ceea ce priveşte susţinerea explicită şi fără rezerve a noii puteri (atitudine motivată de teama de a nu alimenta un nou Leviathan).

Indiferent de apartenenţa la un grup sau altul („dalmaţieni” sau „imaculaţi”1), oamenii de presă care au trecut printr-o revoluţie sau măcar printr-o schimbare de ideologie guvernantă au adoptat în general atitudinea critică în raport cu noua putere, pornind de la aserţiunea că din critică se naşte mai curând progresul decât din obe-dienţă sau din non-implicare. În acest context, „datoria de opoziţie” a devenit o linie de conduită pentru mai toţi actorii din mass-media, aşa cum funcţionarilor publici le este specifică „datoria de rezervă”.

De la necesara raţiune critică şi de la „vigilenţa” constructivă cu rol de cen-zură a puterii, s-a evoluat rapid, în spaţiul de operare al mass-media, către cultivarea atitudinilor maniheiste, în virtutea cărora orice acţiune politică este suspectă, având în spate un gând ascuns, un interes nelegitim, o manevră a forţelor Răului. „Datoria de opoziţie” şi cultivarea maniheismului politic au cuprins nu numai întreprinderea de ra-diografiere a acţiunilor autorităţilor publice şi a personajelor aflate la putere, ci au de-venit scheme interpretative şi pentru înţelegerea sensului acţiunilor opoziţiei, ale me-diilor economice şi culturale etc. În felul acesta, mass-media au acreditat convingerea că politicul (în integralitatea sa), ca şi celelalte subsisteme ale societăţii globale nu fac altceva decât să convertească simbolic interesele meschine şi ilegitime de grup în forme goale ale aşa-numitului „interes public”. Cu alte cuvinte, niciun bine nu este în-făptuit de cineva (persoană publică, instituţie, organizaţie etc) fără a avea în spate un interes ascuns, fără a pune ulterior în sarcina societăţii o factură excesiv încărcată2.

1 În limbajul politic al ultimelor două decenii, au circulat mai multe formule sintetice prin care s-a

exprimat, pe de o parte, statutul indivizilor în regimul comunist (nomenklaturist, securist, torţionar, colaborator, profitor sau dimpotrivă, opozant, disident, victimă etc), iar pe de altă parte, legitimitatea postcomunistă în privinţa prezenţei în spaţiul dezbaterii publice a problemelor politice şi morale sau chiar a participării la actul guvernării (nostalgic, neo-comunist, revoluţionar, monarhist, moralist, venit din diaspora etc). Cei care au glisat de la condiţia de slujitor / profitor al vechiului regim la cea de „apostol al democraţiei” au primit eticheta de „dalmaţieni”; cei care au demonstrat o constantă opoziţie faţă de putere şi faţă de excesele ei, indiferent de regim, au fost numiţi „imaculaţi”.

2 În postcomunism, a devenit o practică jurnalistică obişnuită prezentarea oricărui element de politică publică sub semnul îndoielii, al insinuării că, dincolo de faţada oficială, se ascund interese private nelegitime, cheltuieli nejustificate, matrapazlâcuri în toată regula. În această logică, omul politic, funcţionarul, afaceristul şi chiar omul de cultură trebuie din start să fie suspectaţi de rea-credinţă, de comportament duplicitar, pentru ei nefuncţionând prezumţia de nevinovăţie.


59

Datoria de opoziţie – expresie a anticomunismului „preventiv” Postcomunismul a început în România printr-un spectacol media: un anunţ

televizat, în 22 decembrie 1989, privind fuga dictatorului, apoi prima transmisie în direct a unei revoluţii. Tot ceea ce a urmat – revoluţie anticomunistă, reformă institu-ţională, schimbarea sistemului economic – a purtat pecetea mediatizării, a implicării decisive a presei în procesele complexe de schimbare socială. Televiziunea (autopro-clamată „liberă” şi reconfortată de rolul său de punct nodal al evenimentelor), radioul şi ziarele s-au manifestat constant ca foruri de dezbatere publică a chestiunilor arzătoa-rea de pe agenda politică, uneori doar redând in extenso lucrările noii autorităţi legisla-tive, alteori construind pur şi simplu „priorităţile”, etichetând partidele şi notabilii, in-ducând comportamentele electorale şi stereotipurile mentale ale tranziţiei. În toate aceste ipostaze, discernem preocuparea obsesivă a mass-media nu atât pentru costrucţia unei societăţi democratice şi prospere, cât pentru blocarea căilor de întoarcere la dicta-tură şi la sistemul comunist.

În melanjul de naţional-comunism şi de valori / instituţii democratice de im-port, care a caracterizat cel puţin primul deceniu de după Revoluţie, mass-media au re-prezentat de departe cel mai avansat sector în materie de schimbare socială, dar şi cel mai contradictoriu. Astfel, pornind de la o legitimă revendicare de libertate, presa scrisă şi audio-vizualul au simbolizat, pe de o parte, ruptura de totalitarism, dar pe de altă parte au perpetuat schemele pre-revoluţionare de comunicare şi de interpretare a fenome-nelor de putere (suspiciunea generalizată, mitul complotului, schizofrenia discurs-acţiune etc.). Cu alte cuvinte, „câinele de pază al democraţiei” – agitat şi imprevizibil deopo-trivă în relaţiile cu „stăpânul” şi cu „străinul” – a muşcat fără discriminare din corpul vizibil şi din cel simbolic al noii democraţii, uneori cu folos, iar alteori erodând ne-justificat tocmai fundamentul paradigmei pe care trebuia să o apere şi să o promoveze: dialogul rezonabil, argumentat, în respect pentru libertatea de expresie a fiecăruia. Dincolo de precaritatea culturii politice şi a capitalului social din România post-comu-nistă (perfect explicabilă, după aproape jumătate de secol de totalitarism), stilul şi te-mele privilegiate ale mass-media au contribuit copios la cantonarea societăţii româ-neşti post-decembriste într-o zonă gri de incertitudine şi debusolare, cu grave conse-cinţe pentru viteza şi profunzimea tranziţiei.

În ansamblul caracteristicilor esenţiale ale mass-media ca vectori ai democra-tizării în postcomunism (prin diseminarea de idei şi valori sociale cu funcţie direc-tivă3), cea mai vizibilă, chiar din primele ore după fuga dictatorului, a fost cultivarea

3 Ca în toate societăţile informaţionale, presa din România şi-a jucat rolul de diseminant principal al

valorilor politice în post-comunism, în această calitate difuzând şi o serie de idei pe care diferiţi autori (Vladimir Tismăneanu, Sorin Antohi, Horia Patapievici, Lucian Boia, Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu etc) le consideră de-a dreptul dăunătoare pentru progresul sperat al ţării. Rezumând perspectivele analitice ale autorilor citaţi, Silviu Mihai publica în Cotidianul (pe la finele anului 2005) un „Catalog al ideilor care au ţinut România pe loc”. Acesta trimite la opt direcţii nocive pe care am fi mărşăluit ezitant, cu largul concurs al presei: obsesia poporului de excepţie; mesianismul; degradarea patriotismului în „fudulie provincială”; împăcarea cu eşecul, într-o stranie combinaţie de catastrofă şi veselie; mitul

ANA-MARIA AMBROSĂ

60

unui anticomunism preventiv. Chiar dacă de la nivelul noii puteri revoluţionare se ex-prima formal condamnarea regimului Ceauşescu, dar nu şi a „idealurilor nobile ale so-cialismului” (pe care doar regimul de clan le-ar fi compromis), în opinia publică s-a sedimentat rapid convingerea că răul profund cuibărit în toate segmentele societăţii ţine de sistemul comunist şi nu numai de proastele apucături ale oamenilor care l-au animat. Din acest motiv, s-a trecut rapid de la „Jos Ceauşescu!” la „Jos comunismul!” şi la „Jos Iliescu!”.

Faptul nu trebuie să ne mire, întrucât la finele deceniului nouă se adunaseră toate premisele necesare şi suficiente pentru o asemenea traiectorie. În primul rând, ieşirea din epoca monologului puterii descătuşa vocile unei opoziţii extrem de pestriţe: de la disidenţii cunoscuţi, la nemulţumiţii de tot felul ai regimului comunist. Toţi simţeau că au ceva de spus împotriva defunctei dictaturi, dar şi a sistemului care fă-cuse posibil cultul personalităţii; toţi se doreau simboluri ale democraţiei şi ale liber-tăţii de expresie, în contrast cu rolul pe care fuseseră obligaţi să-l figureze, până nu demult, în mecanismele centralismului democratic. În al doilea rând, profesioniştii din mass-media care proveneau din structurile de presă comuniste se vedeau obligaţi „să-şi spele păcatele” de comunicatori ai vechiului regim, adoptând o atitudine exagerat de critică în raport cu politicul de factură comunistă, precum şi în raport cu noua putere de la Bucureşti (taxată drept neo-comunistă)4. În al treilea rând, însăşi viaţa publică şi politică – materia primă a presei – oferea un spectacol cotidian al „înfierărilor”, con-testărilor, dezicerilor, clivajelor etc, în care elementul de diferenţă îl constituia aparte-nenţa formală la sistemul comunist (faptul de a fi fost membru de partid, conducător de instituţie etc). În fine, aderenţa presei la „stilul de opoziţie” cu rol preventiv a fost impulsionată de mecanismele specifice ale creării unui sector nou de piaţă informaţio-nală, în care succesul depindea de capacitatea de a vinde mereu lucruri „excepţionale”, chiar şi atunci când ele erau în fond nişte banalităţi. În comunism, mass-media lucra-seră în regim de monopol şi de cenzură a informaţiei, atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei; după ’89, părea natural ca lucrurile să se întâmple exact contrariu.

„Datoria de opoziţie” a fost una dintre primele lecţii de democraţie pe care ro-mânii le-au primit prin intermediul presei. În esenţă, mesajul acestei lecţii era acela că democraţia e cu atât mai solidă cu cât opoziţia este mai puternică; noul regim de liber-tate este cu atât mai securizat cu cât sunt prevenite revirimentele comunismului (posi-bile prin ajungerea în posturi importante a foştilor activişti de partid, prin controlul puterii asupra mass-media sau prin menţinerea monopolului economic al statului).

O asemenea idee părea destul de bizară oamenilor socializaţi politic în co-munism: cum să aibă de câştigat democraţia şi calitatea guvernării din ţinerea guver-nanţilor sub tirul constant al unei opoziţii vocale, dotată cu pârghii de control şi pre-siune, cu puterea de a bloca politicile publice? Aşa se explică popularitatea ideii de

autenticităţii; colectivismul şi dispreţul faţă de proprietatea privată; cultul atotputerniciei statului în raport cu individul; iluzia „rezistenţei prin cultură”.

4 Îi putem remarca, în această categorie de critici virulenţi ai comunismului şi ai guvernărilor post-decembriste, pe ziarişti precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Mihai Tatulici, Petre Mihai Băcanu, Dan Pavel – oameni formaţi la şcoala de presă de dinainte de 1989, deveniţi patroni de ziare şi tele-viziuni sau editorialişti cu un ascuţit condei de „opoziţie la orice”.


61

„democraţie originală”, în care tradiţionala dispută putere-opoziţie trebuia substituită de o formă sui-generis de tehnocraţie, combinată cu o pseudo-aristotelică acţiune etică a „oamenilor de bine”. În acest efort de reconstrucţie, reconciliere şi „salvare” naţio-nală, ar fi fost desigur neproductivă agitarea temei anticomunismului, întrucât ar fi lezat sentimentele celor patru milioane de foşti membri de partid şi i-ar fi timorat pe specialiştii de bună credinţă – nevinovaţi că s-au născut şi s-au format în comunism.

Pe de altă parte, existau şi opinii conform cărora anticomunismul militant este o subspecie a antitotalitarismului şi a culturii libertăţii, care se pliază pe structura men-tală şi morală a adevăratului intelectual; a te opune puterii politice (care, potrivit Lordului Acton, este totdeauna înclinată spre abuz şi corupţie) reprezenta un semn de inteli-genţă şi de bun simţ democratic, de ieşire din peisajul tern al maselor „imitative”. Liviu Antonesei spunea, în acest sens, că „teoretic, intelectualul se plasează, în prin-cipiu, într-o poziţie tensionată cu puterea. Dacă este un intelectual prob, este tot timpul de partea cealaltă”5. Dacă nu, îl paşte nefericita „trădare a cărturarilor”6.

Tentaţia de a fi contra puterii – ca „marcă a intelectualismului” – este bine se-sizată şi de către Daniel Barbu, numai că acesta o priveşte critic (ca pe un viciu şi nu ca pe o virtute), subliniindu-i inconsistenţa şi caracterul dăunător pentru o societate care ar fi avut nevoie, în vremuri tulburi, mai mult de minţi constructive decât de cârcotaşi moralişti baricadaţi în „turnul de fildeş”: „A decide ce este şi ce nu este adevărat, a pune stăpânire pe imperiul imaginilor şi modelelor care este cultura, a cenzura dis-cursul şi practicile clasei politice (ca şi cum, în faţa puterii, o atitudine reticentă şi cri-tică ar fi întotdeauna obligatorie), iată elementele din care se clădeşte autoritatea pu-blică a intelectualilor”. Ei „nu şi-au asumat, după decembrie 1989, funcţia ce le-ar fi revenit de drept, aceea de a organiza dezbaterea politică şi de a-i propune termenii, obiectivele şi metoda. Ei şi-au atribuit, în schimb, exclusivitatea conştiinţei morale, a interpretării rolului celui chemat să pună în permanenţă la îndoială orientarea etică a actului de guvernare”7.

Persiflând exagerările adepţilor „democraţiei originale” şi ai opoziţiei / revo-luţiei permanente, Andrei Pleşu sintetiza sugestiv tensiunile existente în societatea românească cu privire la relaţia putere-opoziţie şi la rolul mass-media în această rela-ţie: „1. Guvernul se va abţine să guverneze. 2. Guvernul va organiza campania elec-torală în aşa fel încât alegerile să fie câştigate de Opoziţie. 3. Guvernul îşi va cere scuze săptămânal pentru faptul că nu e în Opoziţie, îşi va declara zilnic incompetenţa şi va

5 Liviu Antonesei, 1990 – vremea în schimbare, Editura Moldova, Iaşi, 1993, p. 50. 6 În 1927, filosoful şi literatul francez Julien Benda publica lucrarea La trahison des clercs (trad. rom.:

Trădarea cărturarilor, Bucureşti: Humanitas, 2008), stârnind reacţii dintre cele mai diverse în legătură cu implicarea / neimplicarea intelectualului în politică. Teza lui Benda era aceea că rostul cărturarului în istorie este acela de a nu lăsa ca lucrurile rele, criminale şi dezumanizante să ajungă să fie convertite ideologic în valori sociale. Puterea intelectualului de a acţiona ca o „centură de siguranţă morală”, trans-istorică, este condiţionată de ţinerea lui în afara mecanismelor politicii de partid şi de stat, unde vrând-nevrând îşi pierde „inocenţa” şi răceala judecăţii, cedând pasiunilor şi intereselor de moment. Aşa-nu-mita „trădare” se produce atunci când cărturarul „coboară în cetate” în aşa măsură încât nu numai că pune la dispoziţia politicianului instrumente de justificare a acţiunilor sale, ci îşi perverteşte ideologic chiar şi propriul domeniu de activitate (ştiinţa, filosofia, arta sau religia).

7 Daniel Barbu, Republica absentă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 30.

ANA-MARIA AMBROSĂ

62

cădea ori de câte ori se va aplica o moţiune de cenzură. 4. Nimănui nu i se va permite să exprime public observaţii critice la adresa partidelor şi a liderilor din Opoziţie. 5. Presa va tipări zilnic lungi poeme antiguvernamentale, din care să reiasă că Opoziţia e şu-bredă, dar viguroasă, că va câştiga, că a câştigat. Cu respectarea acestor câteva reguli elementare, reconcilierea naţională s-ar putea transforma peste noapte din vis în reali-tate. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie decât un mic efort «constructiv» pentru ca România să fie bine şi pentru ca tot românul să prospere”8.

De la spiritul critic la cultura maniheismului politic „Datoria de opoziţie” ar fi fost o trăsătură profund pozitivă a presei în post-

comunism, dacă nu ar fi antrenat de cele mai multe ori un spirit maniheist, în siajul căruia s-a relativizat sensul acţiunii politice şi s-a adâncit deficitul de capital social. Totodată, cultivarea stilului şi a spiritului maniheist a generat „degradarea morală” a politicii şi a omului politic, erodarea instituţiilor democratice, lipsa de încredere a cetă-ţeanului în democraţie ca sistem şi refugierea acestuia în nostalgii comuniste sau în mirajul altor extremisme.

Preluat din domeniul gnozelor orientale ale primelor veacuri creştine, terme-nul de maniheism a ajuns să desemneze, printre altele, o atitudine politică intolerantă faţă de adversari, în virtutea operării unor judecăţi tranşante în alb-negru. Pentru un politician de factură maniheistă, binele, dreptatea şi adevărul se află totdeauna în ta-băra sa; opusul acestor valori se află la adversar. Lumea e structurată pe acest prince-piu dual Bine-Rău, fără posibilitatea căii de mijloc. De aceea, atitudinea maniheistă este în fapt o negare a politicii însăşi, înţeleasă ca negociere, ca artă a compromisului rezonabil, având drept scop o formă îndeobşte acceptabilă a Binelui public. Nu încape îndoială că, în orice societate, sinteza scopurilor comunitare şi ducerea lor la îndepli-nire implică o luptă politică ce îmbracă adesea forme virulente, excluderi şi duşmănii de durată, în urma cărora colectivitatea riscă chiar instituirea de clivaje, sfâşierea, se-pararea în „buni” şi „răi”, „ai noştri” şi „ai lor”. Asemenea situaţie devine infinit mai tensionată când, printre argumentele şi metodele construirii identităţii grupurilor de interese, apar teme ce transcend raţionalul şi laicul, în profitul afectivului şi al religio-sului, mascând în cele din urmă acţiunea brută de îmbogăţire prin spolierea avuţiei publice sau prin exploatarea preferenţială a bunurilor colective.

Analizând viaţa politică din lumea postcomunistă, constatăm că maniheismul este cel mai prezent la nivelul limbajului – mijlocul privilegiat prin care actorii politici îşi legitimează opţiunile şi îşi atrag susţinătorii. Maniheist este, astfel, discursul ideo-logic (indiferent de poziţionarea lui pe abscisa politică); maniheist este limbajul uti-lizat în campaniile electorale; uneori, se remarcă prin maniheism chiar analizele auto-proclamate „ştiinţifice” sau „neutre”. Toate fac trimitere, însă, nu atât la o apucătură răutăcioasă a politicienilor de a discredita adversarul cu orice preţ, cât la un întreg arsenal de valori morale, extrase din filosofie, teologie sau din aşa-zisa etică „pozitivistă”. În aceasta constă „viclenia” spiritului intolerant. 8 Andrei Pleşu, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 188-9.


63

Şi în România, spaţiul public al perioadei postcomuniste este marcat de o sumă de mituri, de scheme explicative şi atitudinale croite în baza unei prejudecăţi, ale cărei origini depăşesc, desigur, postcomunismul (putându-le plasa oriunde, pe parcursul de-ceniilor de modernitate liberală sau al celor de naţional-comunism): prejudecata mani-heistă potrivit căreia, în politică, se confruntă mereu Binele suprem cu Răul absolut. Pe coordonatele acestei obişnuinţe de evaluare a realităţilor politice, se manifestă deo-potrivă oamenii politici şi simplii cetăţeni, dar şi analiştii din mass-media, aşa-numiţii „directori de opinie”, sau chiar intelectualii de prestigiu, care ies uneori din proclamata lor „neutralitate”, pentru a se angaja în dispute partizane.

În propagarea spiritului maniheist, mass-media reprezintă atât un vehicul (cel mai important, de altfel), cât şi un potenţator atitudinal. Spunem acest lucru pornind, pe de o parte, de la structura de principiu şi de la instrumentele comunicării de masă, care presupun simplificarea mesajului (dusă până la caricaturizare) şi transmiterea lui de aşa manieră încât să stimuleze nu doar raţiunea, ci şi emoţiile sau sentimentele. Pe de altă parte, invocăm mulţimea de situaţii discursive în care dialogul dintre adversari politici rezonabili şi politicoşi, dispuşi să-şi recunoască reciproc ideile bune, este condus deliberat şi insistent spre poziţionări maniheiste, nu atât pentru sublinierea necesarei diferenţe de opinie, cât pur şi simplu pentru „amorul artei jurnalismului de scandal”.

Exploatarea de către presă a maniheismului ca ingredient al spectacolului public se bazează în primul rând pe o constantă a civilizaţiilor istorice: aşezarea ritualică şi religioasă pe coordonatele binomului Bine-Rău. Prejudecata „de serviciu” a oricărui om politic şi chiar a multora dintre filosofii şi „savanţii” politicului este aceea că ana-liza realităţilor încape în alveola binelui şi a răului – mai mult sau mai puţin clar con-turate, dar în mod necesar distincte, în ultimă instanţă. Aşa cum aprecia Adrian-Paul Iliescu, departe de a fi un „duios devotament faţă de Bine”, maniheismul este un cult al distrugerii, care se maschează sub imperative morale absolute. Maniheismul urmă-reşte cu înverşunată hotărâre şi cu perseverenţă exterminarea Răului în numele Binelui, căpătând astfel aparenţa unei profunde şi nobile angajări etice. Dar totul e numai aparenţă!

Maniheismul nu este preocupat doar de pericolul Răului şi de eliminarea sa, ci este caracterizat prin faptul că face din aceasta o prioritate absolută. Strategia mani-heistă are la bază premisa că nimic nu mai contează în afara sarcinii supreme de era-dicare imediată a Răului. Astfel, regulile morale nu mai au un statut constrângător, ele degradându-se până la nivelul de simple unelte. „Când se întâmplă ca invocarea unei reguli morale să fie utilă asedierii Răului, regula în cauză devine subit Imperativ Suprem; când însă se întâmplă ca cerinţele unei reguli morale să stânjenească hăituirea Răului (impunând reţineri sau abţineri, reclamând evitarea unei proceduri), nefericita normă este pusă în paranteze şi redusă la tăcere”9.

Demersul jurnalistic derulat în paradigma maniheismului pune orice acţiune politică sub semnul complotului, al „gândului ascuns”, al manevrelor oculte şi nece-sarmente imorale. Nimic din ceea ce fac sau din ce spun ceilalţi nu este demn de în-credere sau de respect; mai mult, nu e demn nici măcar de minima tolerare. Dar o 9 Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti,

2005, p. 176.

ANA-MARIA AMBROSĂ

64

astfel de atitudine riscă să-l arunce pe practicantul ei într-o patologie a admiraţiei de sine. Prejudecata maniheistă duce la alimentarea exageratei stime de sine a marilor şi micilor dictatori (unii având pârghii decizionale în spaţiul politic-administrativ, alţii „dictând idei”, de la microfon, din spatele televizorului sau din paginile ziarelor). Ea cultivă o neîncredere structurală până şi în aliaţii politici, ducând la comportament duplicitar, suspiciune generalizată şi dedublare. Omul dominat de prejudecata că deţine cunoaşterea absolută a binelui10 suferă de o „singurătate istorică”, din care nu poate evada decât prin acceptarea unei înfrângeri triste în faţa „maselor mediocre”.

România este marcată încă de o atitudine maniheistă, în virtutea căreia „Celălalt” (adversarul politic) trebuie desfiinţat, azvârlit peste bord, întemniţat (sau măcar plim-bat pe la Parchet), terminat! Aşa cum arată şi Adrian-Paul Iliescu, răul cel mai profund din societatea noastră „este adânc întipărit în noi înşine şi constă într-o raportare greşită la treburile publice, la instituţiile moderne – pe care le abordăm cu ură, dispreţ şi aversiune. Ura maniheistă faţă de Celălalt (totdeauna demonizat) transformă com-petiţia politică într-o hăituială larvară. Dispreţul pentru norme şi reguli transformă jocul politic românesc în farsă. Iar aversiunea pentru spiritul democratic modern ane-miază instituţiile publice, dând câştig de cauză spiritului discreţionar, arbitrariului şi abuzurilor tuturor liderilor noştri, mici sau mari, politici sau culturali”11.

Situaţia descrisă mai sus îşi are una din explicaţii în lunga istorie comunistă, care a distrus fibra comportamentului democratic şi l-a transformat pe individul masificat într-o fiinţă deopotrivă agresivă şi fricoasă. După 1989, în absenţa mecanis-melor coercitive ale vechiului regim comunist, societatea ar fi trebuit să-şi găsească

10 Într-un articol recent, Adrian-Paul Iliescu sublinia prezenţa tot mai agresivă în spaţiul dezbaterilor

publice a unui soi de elitism împăunat cu virtutea deţinerii formulei magice a Binelui comun şi iritat, totodată, de faptul că oricine îşi permite să emită opinii în această materie: „(…) cine aspiră la Bine face în mod obişnuit asumpţia că există un singur Bine; şi, mai ales, că se ştie – este «adjudecat» – care anume e acel Bine unic (…). Altfel spus, iubitorul de Bine are mai totdeauna năravul de a se considera şi deţinătorul (mental) al acelui Bine mult visat, stăpânul mândru a tot ce e valoros moral şi trebuie transpus în realitate”. Consecinţele impunerii monopolului cognitiv asupra binelui se manifestă în două registre: inducerea ideii că dezbaterile democratice sunt superflue; împărţirea societăţii în două grupuri naturalmente opuse: masele stupide şi elitele iluminate. „Primul lucru alarmant este că aspirantul la Bine devine un duşman al discuţiei. De vreme ce Binele există realmente, şi e unul singur, la ce bun miliardul de păreri, la ce bune nesfârşitele dezbateri, ce rost au toate controversele, criticile, nuanţele? (…) Dacă Binele e deja detectat, decupat, identificat, toate schimburile de opinii nu sunt decât pierdere de vreme. Ele se datorează pur şi simplu incapacităţii celorlalţi de a vedea ceea ce noi, iubitorii de Bine (Elita?!), am sesizat deja foarte clar (…). În al doilea rând, oamenii sunt scindaţi în două categorii antagonice. Pe de o parte, aspiranţii la Bine, cei care ştiu, şi care se află de partea justă a baricadei; pe de alta, cei care vin cu obiecţii, cu nuanţe şi rectificări, cei care contestă – cei care tulbură apele. Existenţa acestora, a altora deci, apare pur şi simplu superfluă. Ei nu văd limpede, încurcă lucrurile, creează obstacole – la urma urmei, de ce mai există? Am înţelege rostul lor dacă ne-ar urma cu devotament (masele să urmeze Elita!); dar dacă vin cu păreri, devin un simplu balast de care ar trebui cumva să scăpăm. Şi uite aşa, iubirea de Bine devine rasism (dacă «cei care ştiu» sunt tocmai... «white, anglo-saxon, protestant»); sau fanatism elitar, sau totalitarism oligarhic”. Concluzia autorului este una cutremurătoare: „Iubitorii Binelui sunt oameni ai Evului mediu, care ar dori să existe o singură literă evanghelică – litera lor” (Teroarea binelui, publicat pe platforma www.iasuluniversitar.ro, acesat la 18.01.2011, http://www.iasuluniversitar. ro/opinii-atitudini/atitudini-polemici/1340-adrian-paul-iliescu-teroarea-binelui.html).

11 Iliescu, Anatomia, p. 252.


65

drumul spre libertate şi toleranţă. Dar calea pe care a urmat-o a fost, dimpotrivă, una a multiplicării atitudinilor maniheiste, sub masca unei închipuite „datorii de opoziţie”. Mass-media au stimulat această poziţionare, fie din raţiuni tehnice şi de marketing, fie din motive care transcend aria moralităţii publice.

Concluzii Societăţile care şi-au dobândit libertatea în ultimele două decenii datorează

imens sistemului mass-media, care a făcut posibilă nu doar mobilizarea maselor pentru răsturnarea dictaturii, ci şi evoluţia spaţiului politic în condiţii de transparenţă relativă şi de respect pentru binele public. Graţie impunerii presei ca „a patra putere în stat”, au fost blocate multiplele derapaje autoritariste, s-au înfăptuit reformele instituţionale şi s-au pus bazele educării cetăţenilor în spiritul culturii drepturilor omului şi al participării. Cu alte cuvinte, presa a contribuit din plin la câştigarea şi la menţinerea democraţiei.

Meritele invocate nu pot acoperi, însă, responsabilităţile presei în ceea ce priveşte proasta funcţionare a democraţiei şi întreaga cohortă de inconveniente ale tranziţiei: erodarea civismului, precaritatea capitalului social, infantilizarea publicului şi manipulările grosiere, polarizarea ideologică, avântul extremismelor, deruta axiolo-gică etc. Multe dintre ele nu sunt în niciun caz opera exclusivă a mass-media, având alţi autori principali. Dar cultura maniheismului politic este în mod cert rezultatul unui stil de comunicare impus de jurnalişti şi agreat în mod natural de politicienii lipsiţi de argumente, dar posesori de „adevăruri absolute”. Bazându-se pe o auto-impusă „dato-rie de opoziţie” (justificabilă până la un anumit punct), maniheismul politic a adâncit criza proprie societăţilor în schimbare şi a prelungit inutil tranziţia spre o democraţie consolidată.

Bibliografie:

Antonesei, Liviu, 1990 – vremea în schimbare, Editura Moldova, Iaşi, 1993. Barbu, Daniel, Republica absentă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999. Benda, Julien, Trădarea cărturarilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008. Iliescu, Adrian-Paul, Anatomia răului politic, Editura Fundaţiei Culturale Ideea

Europeană, Bucureşti, 2005. Iliescu, Adrian-Paul, „Teroarea binelui”, în Iaşul universitar, 18.01.2011,

http://www.iasuluniversitar.ro/opinii-atitudini/atitudini-polemici/1340-adrian-paul-iliescu-teroarea-binelui.html).

Pleşu, Andrei, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

ANA-MARIA AMBROSĂ

66

New media şi democraţia

67


Ionela Carmen Boşoteanu

Introducere Procesul comunicării operează într-o societate în acord cu structura, cultura,

organizaţia şi tehnologia existentă. Structura socială care caracterizează începutul se-colului al XXI-lea este una de natură digitală, ceea ce duce la apariţia unor reţele digi-tale de comunicare. Societatea digitală înseamnă mass-media multimodale şi existenţa reţelelor interactive, orizontale de comunicare, construite în jurul Internetului şi al co-municaţiilor fără fir.

Atunci când vorbim depre era digitală şi, implicit, despre comunicarea digita-lizată trebuie menţionat şi faptul că această comunicare mediatizată1 include toate formele de comunicare bazate pe un suport tehnic, utilizat ca intermediar şi transmi-ţător, având următoarele forme: a) comunicare mediată prin suportul tehnic folosit de locutori (e-mail-ul, de exemplu); b) comunicare mediatizată sau mediatică, prin mass-media tradiţionale (presa scrisă, radioul, televiziunea); c) comunicare new media (mass-media axate pe convergenţa telecomunicaţiilor, informaticii şi televiziunii)2. În condiţiile în care, astăzi, tehnologiile comunicării se dezvoltă cu o foarte mare rapi-ditate, anumiţi specialişti în domeniu vorbesc despre intrarea, prin Internet, în aşa-numitul Cyberspace sau pe Information Superhighway, precum şi despre faptul că astfel de schimbări ale tehnologiilor comunicării influenţează radical înseşi teoriile comunicării de masă3.

1 Mass-media reprezintă sinteza dintre un cuvânt englezesc (mass), care trimite la „masa” de consumatori

ai acestei forme culturale, şi un cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective. Potrivit Dicţionarulului Larousse de Media, coordonat de Francis Balle, media (în engl.: medium (sing); media (pl.); mass-media; în fr.: média), reprezintă tehnicile utili-zate de un individ sau de un grup pentru a comunica unui alt individ sau unui alt grup, altfel decât faţă în faţă, la o distanţă mai mică sau mai mare, expresia gândirii, oricare ar fi forma şi finalitatea acestei ex-presii. Media permit aşadar transmiterea, mai aproape sau mai departe, şi unui număr mai mare sau mai mic de persoane, a unuia sau a mai multor mesaje cu conţinuturi dintre cele mai variate. Medierea e constituită de suporturile care se interpun, în actul comunicării, între emiţător şi receptor: astfel, limba naturală (pe suport sonor sau material – papirus, tăbliţă de lut, hârtie, ecran) sau limbajele artificiale (Morse, al surdomuţilor, al calculatoarelor) efectuează o acţiune de mediere în actele de comunicare umană. Mediatizarea se referă la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub influenţa siste-mului mass-media, în timpul procesului de producţie şi difuzare specific comunicării de masă.

2 Ioan Drăgan, Comunicarea. Paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007 volumul I, pp. 285-6. 3 Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura

Polirom, Iaşi, 2004, p. 14.

IONELA CARMEN BOŞOTEANU

68

Noile medii de comunicare – Internetul, e-mail-ul, World Wide Web, chat-ul etc – au generat noi caracteristici ale comunicării de masă: mixtura unor tehnologii de tipul tipăritură şi radio; trecerea de la media tradiţională, limitativă, la o explozivă paletă de forme de comunicare; transformarea conţinutului adresat masei în conţinut generat de grupuri sau indivizi; renunţarea la media unidirecţională în media interac-tivă4. Astfel, putem afirma faptul că Galaxia Gutenberg, descrisă de Marshall McLuhan, a fost indubitabil înlocuită cu Galaxia Internet a lui Manuel Castells, întrucât, dacă prima se afla sub semnul tiparului şi al cuvântului scris, a doua corespunde suprema-ţiei tehnologiilor electronice, omenirea intrând în aşa-numita „eră digitală”, care impune un alt tip de media, conceptualizate prin: cyberspace, multimedia, capitalismul digital, drepturi de autor digitale, defavorizarea digitală, globalizarea, avântul tehno-logic, bogăţia informaţională, interactivitatea, spaţiul virtual, transferul de cunoştinţe, networks, participativitate, viteza, simultaneitatea, remedierea, siguranţa şi supra-vegherea, ubicuitatea.

După ce, ani de-a rândul, televiziunea a fost supranumită „regina mass-media”, putem afirma că locul acesteia a fost ocupat de Internet, adică de World Wide Web, care reprezintă reţeaua ce conectează toate computerele prin protocoale de transmisie. Internetul oferă diferite dispozitive de informaţie, de comunicare şi de tranzacţionare. Internetul este media care permite indivizilor de a se informa, de a socializa şi de a se mobiliza. Internetul a bulversat şi continuă să revoluţioneze modul de producţie şi de distribuţie a informaţiei, deoarece, în acest moment, tehnologia oferă tuturor posibili-tatea comunicării în timp real, producând o comunicare gratuită, ceea ce este esenţial pentru toată lumea. Tocmai datorită evoluţiei pe care o are, Internetul este considerat de mulţi ca fiind un instument5 şi o deschidere către o democraţie reală şi o democra-tizare a spaţiului public.

New media şi Internetul Tehnologiile „de natură digitală”6, apărute după anii ‘80, au condus la ideea

că o lume fără Internet, e-mail, telefoane mobile, camere video digitale, trimiterea ra-pidă a unui mesaj este de neconceput. Trăim în Galaxia Internet şi „The Network is the Message”, parafrazându-l pe McLuhan sau, cum avea să conchidă Manuel Castells într-una din cele mai complete analize asupra influenţelor Internetului în societate7, „the Internet is the fabric of our lives”. În activitatea cotidiană, în relaţiile umane şi instituţionale, calculatorul şi tehnologiile digitale media constituie o realitate omni-prezentă. Astfel, new media definesc tehnologia în contextul utilizării ei şi a impac- 4 J.F. McManus, „Market-Driven Journalism: Let the Citizen Beware?”, Thousand Oaks, California: Sage,

1994, apud Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 16.

5 Castells, The Internet Galaxy. Reflections on the Internet Business, and Society, Oxford University Press, 2002, p. 155.

6 Expresia îi aparţine lui Marc Prensky şi e redată în Terry Flew, New Media. An introduction, Oxford University Press, 2000, p. 1.

7 Manuel Castells, The Internet, p. 1.


69

tului său social şi cultural. New media sunt, în acelaşi timp, media digitală, adică o formă de media care combină şi integrează informaţii, text, sunet şi imagini de toate tipurile, stocate în formate digitale şi distribuite prin network: fibre optice, sateliţi şi sisteme de transmitere prin microunde8. New media sau formatele de informaţii digitale au drept caracteristici: 1. faptul că informaţiile digitale pot fi schimbate sau adaptate, depozi-tate, trimise şi folosite; 2. faptul că pot fi difuzate şi schimbate între un număr larg de utilizatori în mod simultan şi la mari distanţe; 3. faptul că pot fi stocate în spaţii fizice mici (USB flash discs) sau în servere network; 4. faptul că pot fi comprimate sau de-comprimate la nevoie; 5. imparţialitatea faţă de formă, proprietari sau creatorii informaţiilor.

Conceptul de Web 2.0. este foarte important pentru a înţelege new media. Termenul a început să fie utilizat în 2003 şi primele conferinţe care s-au ţinut despre Web 2.0., prin intermediul lui O’Reilly, au avut loc în 2004. Tim O’Reilly, promotorul conceptului de Web 2.0., l-a definit ca fiind „revoluţia afacerilor în industria compu-terelor determinată de transformarea Internetului într-o platformă şi o aşteptare a înţelegerii regulilor pentru asigurarea succesului acestei platforme”9. Prima dintre aceste reguli este următoarea: aplicaţiile care înmagazinează efectele network vor de-veni mai performante cu cât oamenii le vor folosi mai mult şi cu cât se va beneficia de utilizarea inteligenţei colective.

New media este interdependentă de apariţia şi evoluţia Internetului. Internetul este un mediu de comunicare care permite, pentru prima dată, comunicarea many to many, în timpul ales şi la scară globală. Utilizarea Internetului ca sistem de comuni-care şi organizare a explodat în ultimii ani ai celui de al doilea mileniu. În anul 1995, primul an de utilizare pe scară largă a World Wide Web, au existat aproximativ 16 mi-lioane de utilizatori ai reţelelor de comunicaţii de calculatoare din lume. Manuel Castells aprecia că, la începutul anului 2001, au existat peste 400 de milioane; previziuni fiabile conduceau către o estimare a utilizatorilor la aproximativ 1 miliard în 2005 şi o apro-piere de pragul de 2 miliarde în 2010, chiar luând în considerare o încetinire de difu-zare pe Internet atunci când lumea intră în criză economică şi regres tehnologic10. In-fluenţa reţelelor bazate pe Internet merge dincolo de numărul de utilizatori: ea repre-zintă, de asemenea, calitatea de utilizare a informaţiilor de natură digitală. Punctul vital al evoluţiei economice, sociale, politice, culturale şi al activităţii întregii planete este structurat în jurul Internetului şi al reţelelor de calculatoare. De fapt, excluderea de la aceste reţele este una dintre formele cele mai dăunătoare ale excluziunii în eco-nomie şi în cultură.

Istoria creării şi dezvoltării Internetului este una dintre cele mai extraordinare aventuri umane. Acesta evidenţiază capacitatea oamenilor de a depăşi obiectivele insti-tuţionale, escaladarea barierelor birocratice şi subminarea valorilor statuate, inaugu-rând o lume nouă. Începuturile Internetului sunt legate de crearea, în septembrie 1969, a ARPANET, o reţea de calculatoare şi un program lansate de Advanced Research Projects Agency (ARPA), Departamentul Apărării Statelor Unite, înfiinţat în 1957. Este

8 Castells, The Internet, pp. 2-3. 9 Flew, New Media, p. 17. 10 Castells, The Internet, pp. 2-3.


70

pasul decisiv în crearea poştei electronice. Primele noduri de reţea, în 1969, au fost la Universitatea din California, Los Angeles, Institutul de Cercetare Standford, Santa Barbara şi Universitatea din Utah. Astfel, în 1972, ARPANET a demonstrat capacitatea de a primi, accesa şi trimite informaţii la Conferinţa Internaţională de la Washington D.C. prin intermediul calculatorului, când, probabil, s-a transmis primul e-mail.

Următoarea etapă a constituit-o stabilirea unui set comun de protocoale pentru a asigura comunicarea între reţele situate în areale spaţiale diferite (LAN). În 1973, doi cercetători informaticieni, Robert Kahn, de la ARPA, şi Vint Cerf, de la Universitatea Stanford, au demarat proiectul comun de construire a unei arhitecturi deschise a me-diului network, care va fi cunoscută ca TCP/IP, Protocolul pentru Controlul Transmisiei sau Protocol pentru Internet. În 1983, ARPANET se privatizează, permiţând astfel uni-versităţilor şi intereselor comerciale să joace un rol mai mare în network şi extinzând adoptarea TCP/IP ca un protocol comun de interconexiune. Internetul va deveni, astfel, atât un mediu public de comunicare, cât şi unul global, întrucât computerele puteau comunica între ele printr-un limbaj comun.

Anii ’90 au constituit a treia etapă majoră de dezvoltare a Web-ului, care a făcut din Internet ceea ce este astăzi, reţeaua tuturor reţelelor interconectate. La început nu a fost acordată o mare atenţie modului în care oamenii puteau să se conecteze reciproc interrelaţionând, ci computerelor. Transformarea revoluţionară a capacităţii de comu-nicare a Internetului a fost determinată de apariţia conceptului de World Wide Web, elaborat de Tim Berners-Lee şi colegii săi de la CERN, Centrul European de Cercetare Fizică a Energiei de la Geneva, în 1991. Dezvoltarea acestui sistem a devenit mai evidentă din 1992, când Marc Andreessen, student la Centrul Naţional pentru Aplicaţii ale Supercomputerului al Universităţii din Illinois, a dezvoltat primul Web browser. În 1995, Microsoft a realizat Internet Explorer browser ca o parte componentă a Windows ’95, deschisă prin melodia „Start Me Up” a celor de la Rolling Stones.

Internetul a devenit astfel mediul cu cea mai rapidă dezvoltare înregistrată vreodată. Se estimează că, în decembrie 2006, erau 1 miliard şi 76 de milioane de utili-zatori sau aproximativ 16,6% din populaţia globului, care, în comparaţie cu 1995, când erau 30,6 milioane de utilizatori, a înregistrat o creştere de 2000% într-o perioadă de numai 11 ani11.Internetul a oferit milioanelor de utilizatori un acces fără precedent la o multitudine de informaţii. S-a estimat că, în februarie 2007, erau aproximativ 30 mi-liarde de pagini Web, în timp ce, la sfârşitul anului 2006, Wikipedia avea peste 1,5 mi-lioane de intrări numai în limba engleză12. Şi, totuşi, din anii ’90 se vorbeşte despre o altă revoluţie a comunicării ce a acaparat întreaga lume: „explozia comunicării wireless, cu creşterea capacităţii de conectivitate şi lăţimea de bandă în generaţii succesive de telefoane mobile”13. În 1991, se preconizau a fi 16 milioane de telefoane conectate la wireless, număr ce a crescut vertiginos, astfel încât, în 2008, se puteau număra peste 3,4 miliarde de utilizatori, ceea ce înseamna că 52% din populaţie este conectată la Internet cu ajutorul telefonului mobil14.

11 Flew, New Media, p. 8. 12 Flew, New Media, p. 28. 13 Manuel Castells, Communication Power, Oxford University Press, 2009, p. 62. 14 Castells, Communication, p. 62.


71

Implicaţiile social-media: democratizarea prin socializare Trebuie să observăm că mass-media se află într-o continuă schimbare: digita-

lizarea conţinuturilor media şi normalizarea în multe societăţi a accesului rapid la Internet (fie că acesta din urmă provine din puncte fixe sau mobile), ceea ce înseamnă că fiecare punct din spaţiu este conectat prin comunicare mediată de oricare alt punct. Noile tehnologii au schimbat adesea vieţile oamenilor în mod neaşteptat. Lumea co-municării a suferit şi ea transformări de când a apărut Internetul, acest lucru fiind evi-dent mai ales în ceea ce priveşte fenomenul de social-media (site-urile de socializare). Internetul este cel ce, probabil, a schimbat/transformat publicul şi viaţa noastră privată mai repede decât orice altă tehnologie sau invenţie a secolului al XX-lea. Trecerea la tehnologia informaţiei digitale a fost foarte rapidă după ce a apărut şi World Wide Web-ul, în anii ’90: Internetul se dezvoltă acum într-un ritm mai rapid decât orice alte noi mediumuri electronice anterioare15. Astfel, a fost de douăzeci de ori mai rapid decât telefonul, de zece ori mai rapid decât radioul şi de trei ori mai rapid decât televiziunea16.

Internetul anilor 2000, cu domeniile sale audio şi video ale site-urilor YouTube şi ale utilizatorilor lui, este un Internet diferit de media din anii ’90. În această eră mo-dernă, Internetul este cel care oferă un spaţiu alternativ pentru strângerea unor infor-maţii despre activitatea guvernamentală, despre instituţiile publice centrale şi locale, despre participarea şi implicarea cetăţenilor în activitatea agendei politice17. Specialiş-tii analizează impactul new media asupra societăţii contemporane din diverse perspec-tive, reliefând valenţe surprinzătoare. Astfel, Manuel Castells, cel mai important teore-tician al new media, în lucrarea sa de referinţă, trilogia The Information Age: Economy, Society and Culture18, influenţat fiind de teoriile sociale ale lui Karl Marx şi Max Weber, apreciază că revoluţia tehnologică, asociată cu Internetul şi ICT19 network, ca şi transformările sociale care prefigurează o economie globală vor da o altă conotaţie informaţiei reale bazate pe network, fundamental legată cu new media care operează la o scală, viteză şi înalt nivel de complexitate, determinând un model dominant de orga-nizare socială. Castells vede formele de organizare a network-ului ca fiind principalii promotori ai procesului de globalizare la nivel economic, geopolitic şi cultural, ai folosirii media şi ai formării identităţii. Paradigma tehnico-economică a societăţii globale network în care trăim este, în teoria lui Castells, modelată decisiv de new media şi ICT.

15 E. Bucy, „Social Access to the Internet”, în The Harvard International Journal of Press/Politics, vol. 5,

nr. 1, Winter 2000, http://muse.jhu.edu/journals/prp/summary/v005/5.1bucy.html, accesat la 10. 01. 2011. 16Francis Pisani, Dominique Piotet, Comment le web change le monde. L’alchimie des multitudes, Pearson

Education France, Paris, 2008, p. 6. 17 Jennifer Stromer Galley, „Democratizing Democracy: Strong Democracy, US Political Campaigns and

the Internet”, Spring 2000, vol. 7 Issue 1, https://acces-distant.sciences-po.fr/http/web.ebscohost. com/ ehost/pdfviewer/pdfviewer?hid=14&sid=bff80ac5-9f78-40b5-81e4-d6a92f70d64b%40 sessionmgr4 &vid=4, accesat la 02. 03. 2011.

18 Manuel Castells, The Information Age: Economy, Society and Culture, vol. 1, The Rice of the Network Society, Malden MA: Blackwell, 1996; vol. 2, The Power of Identity, Malden MA: Blackwell, 1998, vol. 3, End of Millenium, Malden MA: Blackwell, 2000.

19 Information and Comunication Technologies, în continuare ICT.


72

Patrice Flichy20 şi opera sa este vitală pentru înţelegerea topicii istoriei new media. Se pare că este superfluu a face istoria new media, întrucât natura tehnologiilor este în permanentă schimbare. Absenţa perspectivei istorice generează frecvent cicluri neproductive care contrazic discursul referitor la new media. Flichy a demonstrat că, din perspectivă istorică, nu este niciodată vorba de o soluţie tehnică a modului de dezvoltare a tehnologiei new media, ci, mai degrabă, despre studierea mai multor so-luţii în paralel, istoricul fiind nevoit să găsească aceste soluţii şi să le analizeze, atât din perspectiva succesului, cât şi din aceea a eşecului. Pentru Henry Jenkins, cultura participativă atrage atenţia asupra transformărilor din comunicarea media de la înce-putul secolului al XXI-lea, printr-un sistem de comunicare de la un mesaj one to many. Producătorii şi consumatorii de media, participanţi în acest proces de comunicare, concură astfel la un nou set de reguli, încă neînţelese de nimeni pe de-a întregul. Cultura jocurilor online multiplayer este exemplul unei asemenea tendinţe care a aca-parat forme ale media, precum televiziunea (You Tube, connect.tv) şi profesiunile media, precum jurnalismul (blogging şi jurnalismul cetăţenesc).

Inteligenţa colectivă se referă la puterea comunităţilor network de a dezvolta sisteme de cunoştinţe şi informaţii care sunt nu numai mai mari decât suma cunoştin-ţelor individuale, dar care se dezvoltă progresiv prin interacţiune. Impactul new media şi al Web 2.0. poate fi înţeles în contrast, ca şi cum am pune faţă în faţă Enciclopedia Britannica şi Wikipedia. Opera lui Jenkins are în centru ideea apropierii new media de utilizatorii lor. Dintr-o perspectivă aplicată şi orientându-se spre fenomenul utilizării Internetului de către copii, Sonia Livingstone a explorat angajamentul cetăţenilor faţă de viaţa publică şi politică, schimbând rolul regulilor media în raport cu percepţiile epocii, conform unei literaturi media situată într-un mediu convergent al new media. Livingstone a definit literatura media ca abilitatea de a accesa, analiza, evalua şi crea mesaje într-o varietate de contexte şi de a identifica componentele sale principale, care sunt antre-nate în întrebări privind accesul la tehnologiile media, capacitatea de analiză a diferi-telor forme media, scopul de a dezvolta capacităţile de evaluare a conţinutului media, abilitatea de a renunţa la consum şi de a recurge la crearea conţinutului.

Una dintre formele democratizării, care se impune ca evidentă, este aceea a reţelelor sociale, care au deschis posibilitatea unui dialog între utlizatorii reţelelor online, deşi aceasta a însemnat renunţarea la comunicarea interpersonală, faţă în faţă. Definiţia clasică sugerează că un mesaj, pentru a fi interactiv, trebuie să fie transfor-mat prin schimbul de comunicare: cu alte cuvinte, să aibă un feed-back, să fie o con-versaţie. Puterea de a spune many to many cu ajutorul acestor site-uri de socializare conferă internautului dialogarea într-un mod oarecum direct şi fără restricţii. Începutul pentru social- media este undeva prin 1979-1980, când Tom Truscott şi Jim Ellis, de la Universitatea Duke, au creat Usenet, o formă incipientă a forumului de discuţii, care încuraja utilizatorii de Internet în postarea publică a mesajelor. Totuşi, era social- media, aşa cum o percepem astăzi, a început cu aproape 20 de ani mai târziu, atunci când Bruce şi Susan Abelson au fondat Open Diary21, o reţea care a oferit, pentru prima dată, posibilitatea postărilor online. Acest jurnal online este considerat a fi un social 20 Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999. 21 http://en.wikipedia.org/wiki/Open_Diary, accesat la 15. 01. 2011.


73

network – site de socializare, întrucât aici au postat mesaje foarte multe persoane, for-mând astfel un nou tip de comunitate: comunitatea virtuală22.

Social-media poate îmbrăca mai multe forme, incluzând forumurile de pe Internet, weblog-urile, blogurile sociale, microblogging-urile, wikis şi podcasts, video, fotografiile, social-bookmarking-ul. Conform lui Andreas M. Kaplan şi Michael Haenlein, există şase tipuri diferite de social-media: proiecte de colaborare, bloguri şi microblo-guri, comunităţi de conţinut, site-uri de social networking, lumi virtuale de joc şi co-munităţi virtuale23. Tehnologiile pe care acestea le dezvoltă acoperă: blogurile, porta-lurile foto, video, email-ul, mesageria instant, photo-sharing-ul, music-sharing-ul etc. Social-media este acel set de instrumente care o face ca o comunicare să fie foarte pu-ternică, datorită interactivităţii şi a modului în care participanţii interacţionează. Astfel, foarte multe dintre social networks (site-uri de socializare) ori website-uri, care-i implică într-o conversaţie pe cei ce le accesează, au capacitatea de a îi conecta pe fiecare printr-o manieră ce le sporeşte impactul şi puterea de folosire. Social-media, utilizând comunicarea, construieşte comunităţi, creează şi distribuie informaţii. Este plină de buzz-uri, acronime, termeni pseudo-tehnici. Atunci când vorbim de social-media trebuie să avem în vedere şi faptul că acestea sunt întâlnite peste tot: în lumea afa-cerilor, în instituţii, în companii şi nu doar sub forma acelor site-uri de socializare, ci şi sub forma unor forumuri interne, precum şi a unor wikis interne. Social- media constituie un serviciu Web destinat creării de legături virtuale între utilizatori, cu aplicabilitate socială, comercială, politică, educaţională şi culturală. Social-media prezintă avantaje, dar şi dezavantaje. Astfel, din punct de vedere social, am putea susţine faptul că so-cial-media ajută la democratizarea şi extinderea legăturilor online, servesc la sociali-zare, suport şi ajutor, încheagă comunităţi, dezvoltă programe în comunitate, oferă protecţie şi optimizare comunităţilor, dezbaterii unor teme de actualitate24, propunerii de discuţii, acestea venind, în general, chiar de la membrii comunităţii online. Din punct de vedere economic, avantajele constau în: interacţiunea brandurilor cu consumatorii (utilizatorii pot accesa diverse branduri de pe social media doar printr-un simplu click), constituirea într-un mediu de transmitere a informaţiilor facil şi ieftin, contactul direct cu consumatorii şi atragerea permanentă a fanilor, astfel încât reţelele sociale pot aduce chiar şi beneficii financiare.

La nivel politic, avantajele sunt multiple, şi putem exemplifica trimiţând la interacţiunile dintre membrii unui partid politic şi alegători, sau chiar între membrii aceluiaşi partid. Avem de-a face, în acest caz, cu o interacţiune directă, ce implică un target până acum greu tangibil, motivarea electoratului, militantismul beneficiind de un mediu de propagare ieftin. Unele dintre caracteristicile care influenţează mediul politic şi cel social sunt comune şi domeniului educaţional: un mediu de propagare ieftin, colaborare online, care este accesibilă prin cost minim, eficienţa şi timpul real, deter-minând o interacţiune directă între profesori şi elevi şi, invers, între elevi, profesori şi părinţi.

22 Andreas M. Kaplan, Michael Haenlein, „Users of the world, unite! The challenges and opportunities of

Social Media”, www.sciencedirect.com, accesat la 15. 01. 2011. 23 Kaplan, Haenlein, „Users of the world”, 60. 24 http://www.facebook.com/home.php#!/topic.php?uid=5913929998&topic=6435, accesat la 15.12. 2010.


74

Caracteristica principală, indiferent de domeniu, este aceea de a conecta oa-menii, determinând ceea ce numim sinonimia dintre social-media şi comunitate. În peisajul social media, Facebook şi MySpace sunt lideri; la acestea, putem adăuga Twitter, unde postările sunt online, scurte, dar încurajează oamenii de a spune priete-nilor ce fac ei în orice moment25. Dacă până acum am văzut că există foarte multe avantaje ce rezultă din utilizarea social-media, trebuie să menţionăm, de asemenea, şi the dark side26sau dezavantajele, precum: furtul de identitate – orice persoană îşi poate crea o identitate proprie fără ca aceasta să fie adevărată –, vulnerabilitatea datelor per-sonale, bruiajul prin primirea şi trimiterea de spam-uri, dependenţa utilizatorilor faţă de mediul online, inadaptabilitatea tinerilor utilizatori (aceştia pot avea probleme de adaptare la mediul exterior), alienarea omului contemporan, nivelul limitat al platformelor.

Combinaţia dintre ştirile online şi interactivitatea blogging-ului şi a e-mail-ului, cu feed-back-ul RSS-ului27 al unor documente de pe web au transformat ziarele într-o componentă a altui mod de comunicare: mass self communication,28 formă care a apărut odată cu dezvoltarea Web 2.0 şi a tehnologiilor, dispozitivelor şi aplicaţiilor care acceptă proliferarea de spaţii sociale de pe Internet, inclusiv interacţiunea avatar în spaţii dimensionale virtuale: Second Life, World of Warcraft, Kartrider, Dofus, RuneScape, Serious Gaues, Innov 8, MPK 20. Site-urile de socializare dau posibili-tatea internautului/publicului de a deveni sau a fi direct voice29 în discursurile naţiu-nilor politice. Astfel, mass-media, prin „vocea” Internetului, subliniază rolul pe care îl are şi pe care îl exercită, conform cu funcţionarea reală a unui sistem democratic.

Manifestată prin site-urile de socializare, democraţia nu se regăseşte doar la nivel politic, ci şi economic, cultural, la nivel de marketing şi la nivelul interacţiunilor interpersonale. Site-urile de socializare oferă posibilitatea manifestărilor din orice domeniu, întrucât nu îngrădeşte libertatea de exprimare (doar atunci când se folosesc expresii triviale sau fotografii compromiţătoare), exprimare ce ajută la o mai bună interacţiune între internauţi. Astfel, datorită democratizării întregii societăţi şi a glo-balizării, fiecare internaut poate să socializeze cu absolut oricine doreşte, poate da sugestii sau poate corecta anumite informaţii de pe site-urile instituţiilor publice şi nu numai. Posibilităţile interactive oferite de Internet (chat-ul, forumurile de discuţii, mesajele) permit construirea unei comunităţi online, virtuale, care se lărgeşte pe zi ce trece datorită hobby-urilor comune, interesului crescut faţă de un subiect sau o acti-

25 Paul Levinson, New new media, Pearson, USA, 2009, p. 6. 26 Levison, New new media, p. 168. 27 RSS (Really Simple Syndication) este o metodă folosită pentru distribuţia ştirilor şi articolelor publicate

pe Internet. Un document RSS este numit „canal” sau „feeds”. Este nevoie de un program numit client RSS care să se conecteze la serverul web pentru a afişa titlul, sumarul şi link-ul către ştire sau articol. Paginile web care permit abonarea la acest serviciu afişează o imagine pe fundal portocaliu cu două linii curbe. Avantajul principal al conţinutului RSS îl reprezintă primirea unei alerte în timp real atunci când pe site-ul favorit apar informaţii de ultimă oră.

28 Castells, Communication, 65. 29 Paul J. Lavrakas, Michael W. Traugott, „Why Election Polls Are Important to a Democracy: An

American Perspective” în Paul J. Lavrakas, Michael W. Traugott (coord.), Election Polls, The News Media, and Democracy, Chatham House Publishers of Seven Bridges Press, New York, 2000, p. 5.


75

vitate etc. Un exemplu de democraţie pe site-urile de socializare este acela prin care oamenii din Republica Moldova sau din Tunisia au fost chemaţi, solicitaţi pentru a sprijini revoltele împotriva Guvernului, a sistemului politic şi chiar pentru a lua parte la revoluţie. Internetul este deosebit de util şi pentru participarea la nivel global, context în care distanţa este o problemă pentru participanţi. Un exemplu îl reprezintă alegerile din 2004 din Ucraina, în urma cărora mii de oameni din întreaga lume au fost invitaţi să semneze petiţii online împotriva rezultatelor acestora.

Democraţia şi mediul online Relaţia dintre Internet, democraţie şi participare politică a stârnit din ce în ce

mai mult interesul în rândul politologilor, precum şi în cel al cercetătorilor şi specia-liştilor în comunicare şi mass-media. Mass-media a jucat rolul de spaţiu în care guver-nanţii apar în faţa poporului, şi, în egală măsură, locul unde oamenii apar în faţa gu-vernelor30. Totuşi, transformările tehnologice şi culturale au dus la globalizarea siste-mului politic şi, mai ales, la globalizarea întregii mass-media. „Internetul este produsul vieţii noastre”, e afirmaţia pe care Castells a făcut-o, în 2001, în The Internet Galaxy, „sentinţă” prin care ne trimite la impactul revoluţionar pe care acesta îl are asupra societăţii şi comunicării. De asemenea, tot datorită Internetului, putem constata pute-rea sa de a remodela comunicarea politică şi campaniile electorale. Este demonstrată, de altfel, trecerea către o formă de comunicare interactivă şi multidirecţională, care are loc atât pe site-urile candidaţilor, cât şi în mass-media, în timpul alegerilor, tocmai din necesitatea adaptării politicii la evoluţiile sociale configurate de utilizarea Internetului31. Nu întâmplător, un tip de inovare pe care Internetul l-a adus a fost managementul politic, fără ca acesta să aibă costuri suplimentare. Dimpotrivă, costurile sunt destul de scăzute, iar diseminarea informaţiilor se face într-un ritm rapid şi avantajos. Internetul poate deschide noi canale de comunicare care ar putea conduce la o participare mai activă, ceea ce înseamnă că motivează anumite comunităţi, precum ecologiştii sau gru-purile de sprijin pentru eradicarea diverselor boli, realizează buletine informative, con-voacă grupuri de chat online, realizează panouri web etc. Astfel, am ajuns în situaţia în care constatăm că Internetul îmbogăţeşte şi modifică din punct de vedere calitativ sistemele de comunicare, determinând chiar o creştere cantitativă a informaţiilor. În încercarea de a fi cu un pas înainte în atragerea mai multor voturi, candidaţii se pliază pe dorinţele electorilor, utilizând spaţiile virtuale în cea mai mare măsură. Astfel, cel care a dat startul şi care a revoluţionat modalitatea de realizare a campaniei electorale a fost Barack Obama, candidat în alegerile prezidenţiale americane din 2008, candidat care a şi câştigat tocmai prin utilizarea tehnologiilor digitale. Barack Obama a ieşit în-vingător reuşind să zdruncine principiile democratice pe baza cărora toţi experţii esti-

30 Nick Couldry, „Does «the Media» have a Future?”, European Journal of Communication, 2009, 445,

http://ejc.sagepub.com/content/24/4/437, accesat la 30.10.2010. 31 Darren G. Lilleker, Casilda Malagon, „Levels of Interactivity in the 2007 French Presidential

Candidates’ Websites”, European Journal of Communication, 2010, 24, http://ejc.sagepub.com/ content 25/1/25 , accesat la 30.10.2010.


76

mau victoria lui Hillary Clinton. Mobilizarea electorală, realizarea unei comunităţi Obama online şi offline, constituită în jurul personalităţii candidatului, precum şi atri-buirea în care alegătorii au devenit actorii schimbării au reprezentat cheile campaniei electorale. Instrumentul principal a fost MyBO. Site-ul campaniei a fost conceput sub forma unei reţele de socializare de tip Facebook. Era nevoie ca informaţiile legate de campanie să circule (întâlniri, evenimente) în interiorul comunităţii Obama. Mai inovator, site-ul permitea simpatizanţilor să ia contact unii cu alţii şi să îşi organizeze activitatea de militant în echipă. Aceştia erau împărţiţi în grupuri geografice (DC pentru Obama), uneori locale (Ţinutul Prinţului William votează pentru Obama) sau tematice (Studenţii îl votează pe Obama, Avocaţii sunt pro Obama)32.

Internetul este cel care a ajutat la mobilizarea simpatizanţilor întrucât reţelele de socializare (Facebook, MySpace, BlackPlanet, AsianAve, MyBatanga, MiGente) au fost utilizate ca teren de recrutare. Şi în 2004, Howard Dean (SUA) a cochetat cu reţeaua de socializare MeetUp, Ségolène Royal (Franţa) cu asociaţia Désirs d’avenir, Traian Băsescu (România) şi-a realizat o pagină (www.basescu.ro.) care a fost activă pe întreaga perioadă a campaniei. Internetul a oferit o oportunitate şi pentru îmbună-tăţirea serviciilor locale şi, de asemenea, o nouă modalitate pentru cetăţenii obişnuiţi să participe mai direct la deciziile care vor afecta condiţiile lor de trăi.

În Europa, a existat un interes sporit în utilizarea Internetului pentru a (re)crea un nou sens al comunităţii, în special la nivel local. Comisia Europeană a fost şi este cea care încurajează crearea de noi reţele de comunicare la nivelul autorităţilor locale în diferite ţări, tocmai pentru a crea o legatură mai strânsă cu comunitatea locală. Aceasta deoarece Internetul facilitează atât un acces mai larg la informaţii online şi comunicarea directă între reprezentanţii politici şi alegătorii lor, cât şi un posibil efect relativ la schimbarea relaţiei dintre reprezentantul parlamentar individual şi propriul lui partid politic. Internetul este considerat un factor care facilitează participarea la dezbaterile politice deoarece, aşa cum menţionează Papacharissi, „diferenţele tot mai mari dintre politicieni, jurnalişti şi public nu vor fi surmontate, dacă nu participă ambele părţi la această apropiere”33.

Concluzii În condiţiile unei mari varietăţi şi a multiplelor posibilităţi de comunicare

polititică, actorii politici s-au încadrat încă de la început în social-media, prezentând activitatea lor pas cu pas, atât în timpul campaniilor electorale, când candidaţii îşi anunţau, cu ajutorului site-urilor de socializare, fiecare eveniment la care urmau să participe, cât şi atunci când urmăreau să facă publică fiecare acţiune pe care urmau să o întreprindă. Astfel, Twitter, Facebook sau site-urile personale erau şi încă sunt in-vadate de mesajele candidaţilor: „Am votat pentru schimbare, am votat pentru primul

32 http://www.tnova.fr/search/google/rapport%20obama?query=rapport%20obama&cx=00765171048695

0381132%3A7nogf5oartm&cof=FORID%3A11&sitesearch=, accesat la 30.06.2010. 33 Z. Papacharissi, „The Virtual Sphere: The Internet as a Public Sphere”, în New Media Society, 2002, 4

(9), pp. 9-27.


77

preşedinte independent într-adevăr al democraţiei noastre” (Sorin Oprescu, prezent pe Twitter)34, „Atenţie la numărătoarea voturilor!” (Mircea Geoană pe Facebook)35. De asemenea, blogosfera şi-a mărit şi ea numărul de membri, dar a apărut şi întrebarea dacă aceasta a fost un mod de a ameliora viaţa democratică sau reprezintă o formă de manipulare, proprie campaniilor electorale. Totuşi, campania lui Obama s-a regăsit şi în spaţiul blogosferei, prin intermediul căreia candidatul putea intra în legătură directă cu alegătorii, datorită forumului de discuţii ce oferea detalii care nu se puteau transmite într-o emisune de televiziune sau radio, în talk-show-uri live etc. Pe aceste blog-uri, candidaţii puteau să dezbată orice temă şi să puncteze punctele forte ale propriilor cam-panii. De exemplu, în disputa dintre Obama şi McCain, primul a postat mult mai multe articole despre educaţie36, ceea ce a şi determinat câştigarea unor procente în plus.

Consider că, în prezent, blogosfera oferă posibilitatea unei interacţionări între cele două părţi implicate în această formă de comunicare, adică chiar politicianul şi alegătorul său. La nivel teoretic, am putea spune că interacţiunea dintre aceste două părţi este crucială pentru revigorarea democraţiei. Unii autori sugerează că Internetul oferă posibilitatea de a re-adopta forme directe de angajament democratic în rândul cetăţenilor, prin intermediul tehnologiilor digitale. Astfel, angajarea comunităţii în po-litică, indiferent la ce nivel, poate duce la consolidarea civismului şi a spaţiului public. Unii cercetători au mers chiar mai departe, arătând că era Internetului anunţă începu-tul unui proces pentru crearea unui „parlament virtual”, a unui „parlament online”, ca şi a unor „partide virtuale”37. Mulţi dintre aceştia susţin că natura interactivă a tehnolo-giilor Internetului are potenţialul de a revigora procesul democratic şi de a re-angaja cetăţenii în politică pe fundalul unor noi procese politice.

Bibliografie: Barlow, Aaron, Blogging America: The New Public Sphere, Praeger, USA, 2008. Castells, Manuel, Communication Power, Oxford University Press, 2009. Castells, Manuel, The Internet Galaxy: Reflections on the Internet, Buines, and Society,

Oxford University Press, 2002. Cuilenburg, J.J. Van, Scholten O., Noomen, G. W., Ştiinţa comunicării, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1998. Drăgan Ioan, Comunicarea. Paradigme şi teorii, volumul I, Editura Rao, Bucureşti, 2007. Flew, Terry, New Media New Media. An introduction, Oxford University Press, 2000. Guţu, Dorina, New media, Editura Tritonic, Bucureşti,2007. Levinson, Paul, New new media, Pearson, USA, 2009. Pisani, Francis, Piotet, Dominique, Comment le web change le monde. L’alchimie des

multitudes, Pearson Education France, Paris, 2008. Pole, Antoinette, Blogging the Political, Routledge, Londra şi New York, 2010. 34 http://twitter.com/#!/sorinoprescu, accesat la 22.11.2009. 35 http://www.facebook.com/pages/Mircea-Geoana/60093902057, accesat la 6.12. 2009. 36 Antoinette Pole, Blogging thePolitical (London and New York: Routledge, 2010), 124. 37 Xiudian Dai, Philip Norton, The Internet and Parliamentary Democracy in Europe – A comparative

Study of the Ethics of Political Communication in the Digital Age (Routledge, NY, 2008), 2.


78

Sălcudeanu, Tudor, Aparaschivei, Paul, Toader, Florenţa, Bloguri, Facebook şi politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

Severin, Werner J., Tankard, James W., Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Tudor, Sorin, Politica 2.0.-Politica marketingului politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007. European Journal of Communication, nr. 25, 2010. European Journal of Communication, nr. 20, 2005. European Journal of Communication, nr. 24, 2010 Journal of Elections, Public Opinion and Parties, vol. 16, nr. 3, oct. 2006. International Journal of Information Management, nr. 30, 2010. International Political Science Review, vol. 23, nr. 1, 2002. The Harvard International Journal of Press/Politics, vol. 5, nr. 3, 2000.


79

Partea a II-a

Evoluţia mass-media în tranziţia politică


80

Mass-media, spaţiul public şi ideologia democratică în România postcomunistă

81

Mass-media, spaţiul public şi ideologia democratică în

România postcomunistă∗

Daniel Şandru Introducere∗ Pe parcursul celor două decade de la iniţierea procesului de democratizare,

practica politică din România a exhibat, în dese rânduri, acurateţea proiecţiilor nor-mative cu privire la importanţa relaţiei dintre instituţiile media şi configurarea arhitec-turii democratice. Raportarea teoretică la ideea care susţine că sistemul media repre-zintă unul dintre aranjamentele instituţionale-cheie în orice democraţie consolidată arată că mass-media româneşti, articulate printr-un proces de tranziţie de la exerciţiul permanent al „gândirii unice”, propriu totalitarismului, la o pluralitate din ce în ce mai vocală, aşa cum se întâmplă în post-comunism, au trebuit să răspundă unei provocări care s-a manifestat, practic, la adresa întregii noastre societăţi – aceea a deficitului de democraţie. Această provocare evidenţiază, în primul rând, lipsa unei tradiţii democra-tice autentice, lucru pe care România îl împărtăşeşte – cu o singură excepţie, potrivit anumitor analize, aceea a Cehiei – cu celelalte state ale Europei de Est care, după 1945, au făcut parte din lagărul sovietic. Din aceasta decurg lipsa unei ideologii demo-cratice atât la nivelul corpului social, cât şi la cel al liderilor politici, precum şi absenţa elementelor unei societăţi civile care să asigure existenţa unor discursuri alternative la cel al „societăţii politice”.

În acest studiu, plec de la ipoteza că deficitul democratic ale cărui principale aspecte tocmai le-am expus a influenţat în mod hotărâtor atât evoluţia mass-media, cât şi aceea a democraţiei în România postcomunistă. În acest sens, îmi propun ca, într-o primă secţiune, să fac trimitere spre câteva argumente de natură normativă prin care să susţin importanţa înţelegerii ideologiei democratice în sensul unei „practici de gân-dire” pe care instituţiile media – cu tot ceea ce presupun acestea, de la jurnalişti şi până la politica editorială – ar trebui să le împărtăşească cu societatea şi cu liderii acesteia, încât consolidarea regimului democratic să se transforme într-o realitate. O a doua secţiune urmăreşte analiza modului în care instituţiile media au contribuit la

∗ ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project supported

by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.

∗ O variantă preliminară a acestui capitol a fost publicată, cu titlul „Mass-media şi ideologia democratică în România postcomunistă”, în Sfera Politicii, nr. 155, ianuarie 2011, pp. 3-9.

DANIEL ŞANDRU

82

articularea spaţiului public din România postcomunistă, prin raportare la tendinţele existente astăzi în plan european şi cu trimitere la poziţionarea cetăţenilor „în afara” jocurilor mediatice şi politice a căror miză este stabilirea agendei publice. Încerc să arăt că dificultăţile instituirii unui spaţiu public în care să fie vehiculate şi dezbătute, şi prin participarea cetăţenilor, valorile democratice au mers în aceeaşi cadenţă – atunci când nu au influenţat în mod direct – cu disfuncţiile instituţionale ale fragilei democraţii ro-mâneşti. În fine, într-o secţiune finală, îmi propun să ofer o interpretare a modului în care pretenţia de obiectivitate a mass-media, precum şi discursul autorităţii, emis dinspre mediul politicii de stat, exercită o presiune asupra spaţiului public, influenţând în mod direct raportările cognitive, afective şi evaluative ale cetăţenilor la sistemul politic din România postcomunistă şi, astfel, înseşi competenţele lor civice.

Democraţia ca „practică de gândire” Relevanţa ideilor, opiniilor şi credinţelor vehiculate într-o anumită societate

pentru arhitectura instituţională sau pentru tipul de regim politic care se instituie, ca formă a dominaţiei – în sens weberian – în respectiva societate a devenit o idee des frecventată în teoria politică, deopotrivă normativă şi empirică, a ultimei jumătăţi de secol. În contextul studiilor referitoare la precondiţiile existenţei unor regimuri demo-cratice, autoritare sau totalitare, problema culturii politice este aşezată pe acelaşi plan cu cele ale tradiţiei istorice şi, respectiv, nivelului de dezvoltare economică. Şi în ana-lizele relative la evoluţia procesului de democratizare în fostele ţări comuniste acest aspect revine, în mod pregnant, de două decenii încoace. Aceasta întrucât, după cum subliniază Robert Dahl când vorbeşte despre importanţa convingerilor şi a culturii democratice, „pentru ca o ţară să-şi sporească perspectivele stabilităţii democratice, cetăţenii şi liderii lor politici trebuie să susţină cu fermitate ideile, valorile şi practicile democratice. Cel mai sigur sprijin este obţinut atunci când aceste convingeri şi pre-dispoziţii sunt adânc împământenite în cultura acelei ţări şi sunt transmise, în mare parte, de la o generaţie la alta”1. Din punctul meu de vedere, o înţelegere pozitivă a conceptului de ideologie – într-un sens larg, socio-cultural, ce trimite spre funcţia sa de integrare-identitate2 – permite sublinierea importanţei ideologiei democratice în articularea unui spaţiu al socetăţii deschise. Având în vedere cazul României postco-muniste, deşi consider că deficitul de democraţie căruia societatea noastră trebuie încă să-i facă faţă (aflându-se, şi în acest moment, într-o fază de „organizare a demo-craţiei”3) antrenează deopotrivă disfuncţii ale instituţiilor media şi ale instituţiilor politice, nu intenţionez să sugerez că existenţa, într-o societate dată, a unei ideologii de tip democratic este şi suficientă pentru consolidarea unui regim politic democratic. Ce

1 Robert Dahl, Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 151. 2 Daniel Şandru, Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică, Editura Institutul European, Iaşi,

2009, pp. 67-73. 3 Daniel Şandru, „Democratizare şi valori politice în România postcomunistă”, în Al. Zub, Adrian

Cioflâncă (editori), Cultură politică şi politici culturale în România modernă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2005, pp. 417-33.


83

vreau să spun este că lipsa unei tradiţii autentice a dezbaterii democratice şi-a pus amprenta, în mod definitoriu, asupra modului în care a evoluat inclusiv relaţia dintre media şi politică în postcomunism. O ideologie sau o cultură democratică este în mod cert necesară pentru buna funcţionare a democraţiei, dar nu este, la fel de cert, şi su-ficientă. În combinaţie însă cu alte elemente, precum dezbaterea liberă, alegerile libere şi practica relaţiilor consensuale în plan social, pentru care se constituie în fundament, ideologia democratică asigură pilonii pe care o democraţie se poate institui şi menţine. Specific, în plus, că ideologia democratică este practic imposibilă în absenţa implicării active a cetăţenilor şi grupurilor sociale în actul de guvernare. Aşadar, ca „practică de gândire”, în sensul relevat de Michael Freeden4, ideologia democratică contribuie la dezvoltarea unui spaţiu al libertăţii, consensului şi compromisului rezonabil. Această înţelegere nu anulează, desigur, posibilitatea ca un asemenea spaţiu să fie disturbat de atitudini şi comportamente nedemocratice din partea grupurilor ale căror interese intră în conflict. În fond, democraţia nu este imună la existenţa tendinţelor nedemocratice şi nici nu presupune un tip de ordine politică a cărei dezvoltare să se producă sub un „clopot de sticlă”. Mai cu seamă în contexte practice precum cele proprii sinuoasei evoluţii postcomuniste din spaţiul est-european, marcată de obstacolele la adresa sta-bilităţii politice şi economice, insuficienta asimilare a ideologiei democratice se poate transforma într-un veritabil pericol. Din acest punct de vedere, atât decidenţii politici, cât şi cei din media ar trebui să respecte principiile rezonabilităţii şi responsabilităţii sociale. În acest sens, analizele empirice din teoria democratică subliniază necesitatea cooperării sociale pentru menţinerea şi consolidarea ordinii politice de tip democratic, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că „dilema acţiunii colective n-ar apărea, poate, într-o lume a sfinţilor, dar altruismul universal este o premisă fantezistă, atât pentru acţiunea, cât şi pentru teoria socială. Dacă actorii nu sunt capabili să-şi ia angajamente credibile unii faţă de alţii, ei vor pierde multe oportunităţi de câştig pentru toată lumea – trist, dar raţional”5.

În România postcomunistă, posibilitatea vehiculării, la nivelul imaginarului social ori la nivelul spaţiului public, a valorilor specifice unei ideologii democratice a fost afectată, încă din punctul zero al tranziţiei spre democraţie, de elementele atavice ale precomunismului şi, respectiv, totalitarismului comunist. O explicitare suplimen-tară relativă la această realitate vine dinspre iniţiatorii studiilor de cultură politică, Gabriel Almond şi Sidney Verba, care subliniau că există o anumită dificultate în în-cercarea de a construi o cultură civică în ţările care, intrate în proces de democratizare, nu se caracterizează prin existenţa unei tradiţii democratice. Această dificultate ar fi redată de cererea extinsă de participativitate ce survine înlăturării regimului (fie că vorbim de unul autoritar, fie că este vorba despre unul totalitar6) din partea unor 4 Michael Freeden, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford,

1996, p. 123. 5 Robert D. Putnam, Cum funcţionează democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 185. 6 Din punctul de vedere al rigurozităţii conceptuale, teoria politică realizează o distincţie clară între

autoritarism şi totalitarism. Ca termen, totalitarismul a apărut în 1925, fiind o creaţie a fascismului italian. Din perspectiva teoriei politice empirice, anumiţi autori consideră că orice regim politic totalitar este, în acelaşi timp, şi autoritar, însă nu orice regim autoritar este totalitar – v. Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 184. Astfel, regimul politic al Italiei fasciste

DANIEL ŞANDRU

84

cetăţeni care, înainte de această înlăturare, manifestau o cultură politică parohială sau, în cel mai bun caz, una de dependenţă7. Pentru România, provocarea cultural-politică survine, mai întâi, din perspectiva a ceea ce Sorin Alexandrescu numea intrarea noastră târzie în modernitate8, proces care a determinat, în plan politic, dificultatea înrădă-cinării tradiţiei democratice, cu tot ceea ce aceasta implică: instituţii stabile şi transpa-rente, valori, atitudini şi comportamente civice. Această absenţă a fost însă „compen-sată”, odată cu instaurarea comunismului, de un tip de socializare care, atunci când nu a creat un cetăţean pasiv şi total acoperit de partidul-stat, a dat naştere unor comporta-mente de tip dublă personalitate: „Persoana vizibilă se conforma la tot ceea ce doreau autorităţile; persoana ascunsă rămânea sceptică sau ostilă”9. După 1990, pe acest tip de structură socială şi instituţională trebuia construită o democraţie. A existat, într-adevăr, o confirmare a ipotezei emise de Arnold şi Verba cu privire la cererea extinsă de parti-cipativitate, fie numai dacă avem în vedere „pluripartidismul haotic” al primelor ale-geri libere, ceea ce nu permite însă inferarea concluziei că a existat o trecere bruscă de la o cultură de suspunere la o cultură politică de factură democratică. Dimpotrivă, multe dintre secvenţele autoritarismului au rămas încapsulate atât în comportamentele cotidiene ale cetăţenilor, cât şi în atitudinile celor care au format clasa politică postcomunistă.

Conjectura mea este că dezvoltarea instituţională şi cea cultural-politică au evoluat gradual, ambele încadrându-se într-un demers „metodic” al încercărilor şi erorilor, derulat într-o manieră incrementală. Aceasta trimite la imaginea unui spaţiu politic în care „cetăţenii, experţii şi liderii învaţă din greşeli, văd ce corecturi trebuie făcute, modifică strategia şi aşa mai departe. Dacă este necesar, procedeul este repetat. Deşi fiecare pas poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că succesiunea constantă a acestora poate produce în timp schimbări profunde, chiar revoluţionare. Totuşi, aceste schimbări graduale se petrec în mod paşnic şi câştigă un suport public atât de larg, încât au tendinţa de a rezista în timp”10. Desigur, fiecare ţară cunoaşte propriul său drum spre democratizare, dar anumite aspecte redate în modelul de mai sus pot fi recunoscute şi în cazul României postcomuniste, chiar dacă nu în prima fază a pro-cesului, când nu putem vorbi de existenţa unei „intenţionalităţi colective” la nivelul

poate fi caracterizat, din acest unghi, drept un regim autoritar. O altă idee vizează faptul că termenul de totalitarism exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care, atunci când se regăseşte politic sub forma puterii absolute, intenţionează să impună un tip de regim care acoperă totul relaţiilor care au loc într-o societate. Totalitarismul a fost pus în legătură, mai întâi, cu regimul nazist german, iar apoi, mai ales prin analiza întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti,1994, şi cu comunismul. Problema este ce anume delimităm prin acest termen: o trăsătură comună mai multor societăţi diferite, sau un tip anume de regim politic? În acest context, optez, alături de Sartori, pentru cea de a doua variantă, considerând că regimul politic totalitar reprezintă o sumă a răului politic ce a caracterizat numai secolul al XX-lea. Nici tirania anticilor şi nici despotismul oriental nu împărtăşesc caracteristicile totalitarismului.

7 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni Editura Du Style, Bucureşti, 1996, pp. 349-84.

8 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998 şi Privind înapoi, modernitatea Editura Univers, Bucureşti, 1999.

9 Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Democraţia şi alternativele ei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 75.

10 Dahl, Despre democraţie, pp. 177-8.


85

clasei politice în ceea ce priveşte construirea unei realităţi politice de tip democratic. Dimpotrivă, prima fază a tranziţiei româneşti a fost dominată de numeroase obstacole în calea democratizării, de la faptul că puterea a fost preluată de neocomunişti şi până la violenţele de stradă de la începutul anilor 1990, care au făcut ca reprezentanţii unor ţări europene să-şi revizuiască opiniile cu privire şansele instaurării democraţiei în România. Efecte ale acelui început de drum s-au resimţit acut până la finalul ultimei decade a secolului trecut (mineriada din 1999) şi chiar în contextul alegerilor din anul 2000, când turul al doilea al prezidenţialelor a rezervat surpriza ascensiunii politico-electorale a extremismului. Mai departe, analizele politice recente notează faptul că, astăzi, încă neconsolidata democraţie românească riscă să se confrunte cu spectrul populismului, care ar putea avea un impact mult mai ridicat decât în celelalte state aflate, până acum două decenii, sub tutela comunismului: „În comparaţiile dintre fostele ţări comuniste în ceea ce priveşte procesul electoral corect şi transparent, societatea civilă, independenţa presei şi a justiţiei, precum şi calitatea guvernării, România se plasează mult mai aproape de performanţele Serbiei, Albaniei şi Macedoniei, decât de cele ale ţărilor din grupul de la Visegrád sau de cele ale ţărilor baltice. Altfel spus, atacul populiştilor la putere asupra instituţiilor democraţiei liberale are efecte mai pu-ternice şi este potenţial mai periculos decât cel exercitat de populişti în vestul Europei. Pericolul de care vorbim apare mai evident atunci când luăm în calcul două forţe care ar putea apăra democraţia din România, anume opinia publică şi opoziţia elitelor inte-lectuale. În timp ce prima este relativ favorabilă populismului, cea de-a doua nu dă semne că ar vedea în populism un adversar sau că ar fi dispusă să lupte împotriva lui”11.

Există, desigur, mai multe perspective analitice al căror scop este acela de a explica evoluţia sinuoasă pe care România postcomunistă a cunoscut-o în direcţia de-mocratizării. Dincolo de unghiurile diferite de abordare, se poate observa, totuşi, o evoluţie graduală, deşi ceea ce Andreas Schedler numea „prevenirea colapsului demo-craţiei” şi „prevenirea eroziunii democratice”12 au survenit târziu în spaţiul românesc. Din acest punct de vedere, se poate admite că nu există o „paradigmă a tranziţiei” care să ofere un model explicativ coerent şi universal, aplicabil în cazul tuturor ţărilor intrate în cel de-al treilea val al democratizării13. Această realitate este cu atât mai va-labilă pentru cazul României, despre al cărei sistem politic se poate susţine, la limită, că a pendulat între cele două „boli” ale tranziţiei, ce se manifestă mai ales în cazul ţărilor lipsite de tradiţie democratică şi în care valorile politice specifice democraţiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte, despre „sindromul pluralis-mului ineficient” şi, pe de altă parte, despre „sindromul puterii dominante”14.

11 Dragoş Dragoman, „Populism, autoritarism şi valori democratice în opinia publică din România”, în

Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu (editori), Partide şi personalităţi populiste în România postcomunistă Editura Institutul European, Iaşi, 2010, p. 301.

12 Andreas Schedler, „Ce este consolidarea democratică?”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002, pp. 122-38.

13 Thomas Carothers, „Sfârşitul paradigmei tranziţiei”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002, pp. 168-86.

14 Iată cum sunt prezentate „bolile” tranziţiei de către Thomas Carothers („Ce este...”, 175-6): „Primul sindrom este cel al pluralismului ineficient. În ţările a căror viaţă politică este marcată de pluralism ineficient regăsim trăsături ale vieţii democratice, cum ar fi: alegeri libere, un nivel semnificativ de

DANIEL ŞANDRU

86

Mai vizibilă, poate, la nivelul expresiei instituţionale a politicii de „partid dominant”, cu veleităţi autoritariste, această situaţie nu a ocolit, la începutul anilor ‘90 mai cu seamă, nici spaţiul mediatic, aşa cum fusese acesta configurat imediat după di-soluţia sistemului comunist. În condiţiile în care politicienii startului de tranziţie nu demonstrau că ar intenţiona să urmeze calea pluralismului – fie acesta şi incipient – iar instituţiile media de impact, „oficiale” (câteva cotidiane centrale, dintre care se re-marca moştenitorul fostului ziar „Scânteia”, Televiziunea şi Radioul publice) mizau pe un discurs monocolor, crearea condiţiilor pentru diseminarea valorilor ideologiei de-mocratice au fost sensibil întârziate. Atunci când acestea au apărut, după ciclul electoral din 1996, ele nu au avut suficient timp să se dezvolte, pentru că, urmare a alegerilor din 2000, „eroziunea democratică” şi-a făcut simţită, din nou, prezenţa. Cu toate că următorul ciclu electoral, cel din 2004, a permis crearea unei situaţii care să se înscrie în ceea ce Samuel Huntington numea „testul dublei alternanţe”15 şi a deschis, astfel, calea spre „organizarea democraţiei”, următoarea etapă a „algoritmului consoli-dării democratice” – aşa cum a fost acesta propus de Andreas Schedler16 – adică cea a „dezvoltării democraţiei”, nu a mai putut fi, din punctul meu de vedere, atinsă. Consi-der că există, aici, o dublă responsabilitate, cauzată de specificul nedemocratic al rela-ţiei dintre mass-media şi mediul politic pe parcursul întregii tranziţii româneşti şi

libertate politică şi o reală alternanţă la putere a diferitelor grupări politice. În ciuda acestor trăsături po-zitive, democraţia acestor ţări rămâne superficială şi fragilă. Deşi prezenţa la urne este ridicată, există forme slabe de participare politică în afara votului. Elitele politice ale principalelor partide şi grupări po-litice sunt acuzate de corupţie, interese egoiste şi lipsă de onestitate. Opinia publică se raportează negativ la politică astfel încât, deşi îşi menţine ataşamentul faţă de idealul democraţiei, este extrem de nemul-ţumită de viaţa politică a ţării. În general, politica este percepută ca un domeniu dominat de elite, perimat şi corupt, în care se acţionează prea puţin pentru binele ţării şi care nu este demn de respect. Statul ră-mâne în continuare slab. Politica economică este prost concepută şi aplicată, iar «performanţa» econo-mică este de cele mai multe ori proastă şi chiar dezastruoasă. Reformele sociale şi politice sunt insufi-ciente, iar guvernările succesive se dovedesc incapabile să găsească soluţii pentru problemele majore cu care se confruntă ţara, de la infracţionalitate la corupţie, până la sănătate, educaţie şi bunăstare publică, în generale”. În ceea ce priveşte cealaltă „boală” a tranziţiei, manifestată prin politica puterii dominante, Carothers susţine că „ţările care exhibă acest sindrom posedă un spaţiu politic limitat, dar real, un anumit nivel de contestare politică din partea grupărilor de opoziţie şi majoritatea formelor instituţionale de bază ale democraţiei. Cu toate acestea, există o grupare politică – o mişcare, un partid, o familie extinsă sau chiar un singur lider – care domină sistemul politic în aşa fel încât şansele formării unei alternative la pu-terea existentă sunt foarte mici. Spre deosebire de ţările afectate de pluralism ineficient, în cele cu o pu-tere politică dominantă, principala problemă este neclaritatea distincţiei dintre stat şi partidul de putere (sau forţa politică dominantă). Principalele servicii şi resurse ale statului – resursele financiare, locurile de muncă, informaţiile publice (via media de stat) şi forţele poliţieneşti – sunt puse treptat în slujba parti-dului dominant. Dacă în cazul regimurilor pluraliste ineficiente sistemul juridic este de cele mai multe ori independent, în ţările dominate de o singură forţă politică puterea judecătorească este subordonată celei politice, ca parte a controlului unilateral al puterii. Şi, în timp ce în ţările pluralismului ineficient alegerile sunt de cele mai multe ori libere şi corecte, în ţările cu o singură putere dominantă procesul electoral este dubios, deşi nu complet fraudat, în care grupul dominant pregăteşte un spectacol electoral satisfăcător, care să îndeplinească aşteptările comunităţii internaţionale, în timp ce în culise aranjează scena electorală în favoarea sa, astfel încât să îşi asigure victoria”.

15 Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, Norman and University of Oklahoma Press, Londra, 1991.

16 Andreas Schedler, „Ce este...”, pp. 122-38.


87

observabilă cel puţin din punctul de vedere al faptului că atât decidenţii politici, cât şi cei care orientează politica editorială au „scos” cetăţenii din jocul a cărui miză esen-ţială este stabilirea agendei publice.

„Agorele media” şi spaţiul public postcomunist Într-o lucrare devenită deja clasică pentru teoria empirică a democraţiei,

Robert Dahl includea, în „setul minimal” al condiţiilor de posibilitate absolut necesare pentru existenţa unui asemenea regim politic, şi dreptul cetăţenilor de a avea acces la surse alternative de informare17. În condiţiile în care, la începutul anilor ’90, în România nu existau premisele evoluţiei rapide spre un regim de tip poliarhic – ceea ce e valabil şi pentru alte state foste comuniste – instituţiile media nou apărute au preluat, pe fondul unei veritabile „explozii” a libertăţii de expresie, rolul de motor al tranziţiei spre democraţie. Chiar dacă, în faza de început a procesului de democratizare – sufi-cient de mult întârziată de noua putere instaurată – controlul mass-media „oficiale” re-venea puterii politice, incipientul pluralism mediatic a contribuit decisiv la construcţia unui spaţiu public într-o ţară lipsită de tradiţia dezbaterii democratice autentice. Desi-gur, faptul că, pe parcursul anilor postcomunişti, au apărut tot mai multe instituţii media nu înseamnă că, automat, cetăţenii au avut acces la surse alternative de informare, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, dacă avem în vedere tendinţa de „cartelizare” a presei. Dar meritul asigurării, cel puţin formale, a unui spaţiu public revine, de netăgăduit, mass-media şi, ulterior, evoluţiei graduale a societăţii civile. Spaţiul public românesc nu a fost însă şi nu a atins nici în prezent standardele dezbaterii democratice, dacă avem în vedere faptul că „o sferă publică funcţionând politic are nevoie nu numai de garanţiile venite din partea instituţiilor statului de drept, ea este legată şi de sprijinul moştenirilor culturale şi al modelelor de socializare, de cultură politică, a unei populaţii deprinse cu libertatea”18. Ce au reuşit însă, în opinia mea, instituţiile media, a fost să creeze premi-sele apariţiei şi dezvoltării a ceea ce anumiţi analişti numesc „agorele media”19. Impli-când evoluţii care merită, desigur, o dezbatere mult mai detaliată, aceste agore media, în care au evoluat şi evoluează deopotrivă decidenţii politici şi jurnaliştii, ca şi comentatorii ori analiştii politici au devenit locuri în care se stabileşte agenda publică.

17 Cele opt condiţii sunt: 1) libertatea de a forma şi de a intra în organizaţii; 2) libertatea de expresie; 3)

dreptul la vot; 4) dreptul de a fi ales în funcţii publice; 5) dreptul liderilor politici de a concura pentru sus-ţinere şi voturi; 6) surse alternative de informare; 7) alegeri libere şi corecte; 8) instituţii prin care politicile guvernului să depindă de voturi şi de alte expresii ale preferinţelor. Cf. Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 29.

18 Jürgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii burgheze, Editura Univers, Bucureşti, 1998, pp. 37-8.

19 „Agorele media pot fi concepute ca spaţii discursive în care grupurile sociale şi comunităţile sunt re-prezentate de «media», dar care, în acelaşi timp, permit acestor grupuri şi comunităţi să se auto-re-prezinte şi să lupte pentru a fi acceptate sau pentru alte scopuri politice. Media sunt astfel atât un forum al construcţiei consensului social, cât şi un spaţiu în care sunt expuse sau chiar celebrate diferenţele şi conflictele”. Cf. Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel, Bart Cammaerts, „The Realm of Contemporary Media Agoras”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Scholars Publishing, Cambridge, 2009, p. 4.

DANIEL ŞANDRU

88

Ele nu sunt însă, din perspectiva mea, nici spaţii în care cetăţenii sau grupurile sociale să se poată auto-reprezenta şi să-şi poată exprima, la rându-le, punctele de vedere cu privire la ce anume ar trebui să conţină agenda publică şi nici locuri în care diferenţele şi conflictele – altele decât cele dintre reprezentanţii instituţiilor media şi reprezen-tanţii clasei politice – să poată fi puse în discuţie. Cu alte cuvinte, regăsesc aici un alt efect al deficitului iniţial de democraţie şi, totodată, un obstacol în calea configurării unui spaţiu al dezbaterii publice articulat în conformitate cu valorile ideologiei demo-cratice. „Agorele media” din România postcomunistă – reprezentate, mai cu seamă, de trusturile ce includ televiziuni cu impact politic – au arhitectura discursivă a unor „arene” din care, exceptând calitatea „electorală” şi, respectiv, cea de „audienţă”, cetă-ţenii şi grupurile sunt excluşi. Instituţiile media se transformă, astfel, în actori politici, urmărind interese specifice, şi ies din zona societăţii civile, constituindu-se, practic, în competitori ai clasei politice în lupta pentru influenţă şi chiar pentru putere politică. Bineînţeles că, aşa cum indică Peter Gross, situaţia nu poate fi invocată doar în cazul României postcomuniste20. Pe de altă parte, politicienii înşişi contribuie la simbolis-mul de factură mitologică prezent în această arenă. Asumând jocul politic în sensul unui „spectacol” – o imagine care, în fapt, este proprie electoralismului specific so-cietăţii democratice – aceştia au devenit conştienţi că „actorul politic trebuie să apară în împrejurări excepţionale care să-l legitimeze ca erou sau salvator, credibilitatea sa rezultând din competenţele pe care le manifestă, din succesele sale, din apariţiile sale fizice şi din forţa de a domina, având capacitatea de a păstra controlul asupra situa-ţiilor şi asupra lui însuşi”21. Ceea ce rezultă e un spaţiu al confruntării permanente, din care dezbaterea democratică, una care să implice şi cetăţenii, este eludată, şi din care sunt emise public acuzaţii bi-direcţionale: dinspre politicieni înspre jurnalişti şi patronii lor şi, invers, dinspre aceştia din urmă înspre clasa politică. În aceste condiţii, însăşi credibilitatea democraţiei ca tip de regim politic – atâta câtă există – este suspendată. Restrângându-i-se calităţile de actant politic la a face parte din „public” (în sens de „audienţă”) şi, respectiv, din „electorat”, cetăţeanul este situat într-o poziţie de pasi-vitate şi obligat să urmărească ping-pong-ul mediatic dintre instituţiile media şi politi-cieni. În mod evident, această stare de lucruri înseamnă un recul din perspectiva orga-nizării politice de tip democratic. Poate mai acut în statele post-comuniste, acesta este însă constatat şi în analizele recente referitoare la spaţiul Uniunii Europene22. Alături de apariţia condiţiilor de posibilitate – graţie expansiunii accesului democratic la infor-maţie prin intermediul Internetului, al reţelelor de socializare şi, în general, al new-

20 După cum subliniază autorul citat, „chestiunea dacă mass media sunt o expresie sau o instituţie a

societăţii civile depinde în mare măsură de percepţia existenţei societăţii civile şi a sferei publice în noua Europă de Est. De asemenea, depinde de natura mass media, compoziţia şi rolul lor real în transformare. Înainte de toate, aceasta depinde de natura democraţiei, nivelul ei de evoluţie sau maturitate în cadrul naţiunilor din regiune”. Cf. Peter Gross, Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 172.

21 Rosemarie Haineş, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 76. 22 Hannu Nieminen, „The European Public Sphere and Citizens’ Communication Rights: A Proposal for

Democratic Media Policy in the European Union”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Scholars Publishing, Cambridge, 2009, pp. 16-44.


89

media – pentru configurarea unor „contra-spaţii publice”23, în care entităţile indivi-duale ori comunităţile constituite în funcţie de diverse criterii se pot exprima, „terapia democratică” ar putea să includă ceea ce Margot Wallström, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi, de asemenea, comisar pentru Relaţii Instituţionale şi Comunicare consi-dera a fi „drepturile de comunicare ale cetăţenilor”24.

Pentru România postcomunistă, rămâne problematică, deocamdată, „reinte-grarea” cetăţenilor şi a grupurilor sociale în dezbaterea publică. Accentuarea unei pasi-vităţi civice care reprezintă, oricum, un element atavic al precomunismului şi comu-nismului, dublată de „confiscarea” dezbaterii publice de către instituţiile media şi clasa politică nu poate avea drept consecinţă decât deresponsabilizarea cetăţenilor şi obsta-cularea dezvoltării democratice. Dincolo de lipsa unei tradiţii politice democratice şi de piedicile apărute în calea înrădăcinării acesteia pe parcursul celor două decenii postcomuniste, o altă cauză a acestei situaţii ţine de problema competenţelor civice ale cetăţenilor. Evoluţia şi, respectiv, stagnarea acestora sunt direct dependente, din punc-tul meu de vedere, de două elemente cu mult mai vizibile în spaţiul public al României postcomuniste decât prezenţa cetăţenilor, o prezenţă care este luată în calcul fie cu ocazia perioadelor electorale, fie atunci când aceştia îşi manifestă nemulţumirile prin mani-festaţii de stradă, aşa cum sunt cele organizate de mişcările sindicale sau de încă ane-micele organizaţii ale societăţii civile. Este vorba, pe de o parte, despre pretenţia de obiectivitate pe care şi-o arogă mass-media şi, pe de altă parte, despre discursul auto-rităţii publice (fie că vorbim despre lideri politici ocupanţi ai unor funcţii în stat, fie că îi avem în vedere pe funcţionarii aparatului guvernamental). Aceste două elemente se intersectează la nivelul spaţiului public şi presează asupra opiniilor şi atitudinilor cetă-ţenilor, influenţându-le în mod direct raportările cognitive, afective şi evaluative la modul în care funcţionează sistemul politic. În acest fel, ele influenţează direct compe-tenţele civice ale cetăţenilor. Încerc o analiză interpretativă a acestei situaţii în sec-ţiunea următoare.

Obiectivitatea media, discursul autorităţii şi competenţele civice ale cetăţenilor

Lupta pentru deţinerea monopolului asupra procesului de stabilire a agendei

publice, luptă care care se dă, în societăţile liberale, între organizaţiile politice şi liderii 23 Jeffrey Wimmer, „Revitalization of the Public Sphere? A Meta-Analysis of the Empirical Research

About Counter-Public Spheres and Media Activism”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Scholars Publishing, Cambridge, 2009, pp. 45-72.

24 Acestea ar face posibilă democraţia deliberativă şi ar fi următoarele: „dreptul la informaţie completă şi coerentă despre deciziile care le afectează vieţile, oriunde ar fi acestea luate; dreptul de a auzi şi de a compara opinii şi puncte de vedere diferite; dreptul de a dezbate probleme de interes comun; dreptul de a-şi exprima punctele de vedere şi de a se face auziţi”. Cf. Margot Wallström, From the blame game to day-to-day partnership: European Comission, the German Presidency and the Member States discuss the key principles of EU communication policy, Stakeholders’ Conference on White Paper in Berlin, 18 January 2007, http://www.europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=SPEECH/07/25&format =HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en (accesat la data de 29.12.2010).

DANIEL ŞANDRU

90

lor şi, respectiv, organizaţiile media şi patronatele acestora ţine, până la un anumit punct, de normalitate. Şi acest aspect pare să reitereze ceea ce în teoria democratică a fost deja acceptat sub titulatura de „ipoteza Churchill”, cea care susţine că „democraţia este cel mai prost regim de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte”. Desigur, în sensul său de formă de organizare politică a unei societăţi, democraţia este un tip de regim perfectibil, pentru că aria perfecţiunii, extinsă la nivelul unor grandioase proiecte de inginerie socială o interpretează, aşa cum secolul trecut ne-a lăsat să fim martori, numai regimurile totalitare. În sensul unei competiţii care respectă anumite reguli, această luptă poate fi înţeleasă, aşadar, ca un apanaj al regimurilor de factură democratică, res-pectivei realităţi fiindu-i însă adăugată rezerva, în ţările în care societatea civilă se manifestă în mod pregnant, că stabilirea agendei publice trebuie să respecte idealul regulativ al interesului public. Într-un sistem politic aflat în proces de democratizare pe parcursul ultimelor două decenii şi în care societatea civilă, încă anemică, apare astăzi ca fiind şi fracturată, în care intelectualii publici, deşi se poziţionează diferit din perspectivă politică (ceea ce, în mod normal, ar trebui să constituie un câştig pentru dezbaterea de tip democratic), par a nu avea un contact direct cu problemele reale din spaţiul social şi în care, mai mult decât atât, cetăţenii sunt prizonierii unei apatii constituite pe fondul neimplicării civice, problema stabilirii agendei constituie un aspect de o im-portanţă deosebită. Din această perspectivă, chestiunea pe care o aduc în discuţie pri-veşte influenţa exercitată asupra cetăţenilor de calitatea obiectivităţii asumată de mass-media, pe de o parte, şi discursul autorităţii promovat de organizaţiile politice şi liderii lor, pe de altă parte. Cele două constituie, în opinia mea, elemente ale mainstream-ului simbolico-discursiv din spaţiul public românesc postcomunist şi contribuie la situarea cetăţenilor în exteriorul procesului de luare a deciziilor, cu semnificaţia atribuită acestuia de către noile dezvoltări ale practicii politice fundamentate pe ideea democraţiei deli-berative. Desigur, această influenţă relaţionează, „dialectic”, cu lipsa împărtăşirii nor-melor şi valorilor, atitudinilor şi comportamentelor proprii ideologiei democratice în spaţiul social românesc. De ce este importantă, într-un sistem politic ce aspiră spre de-mocraţie, existenţa unei relaţii oneste între spaţiul civic şi cel politic, o relaţie în care mass-media se constituie în „termen de mijloc”? Potrivit celei mai influente caracteri-zări a regimului politic democratic, aparţinând, de asemenea, lui Robert Dahl, calitatea „poliarhică” a acestei forme de organizare a societăţii depinde în mod stringent atât de coordonata participării, cât şi de aceea a contestării25. Dacă, din punct de vedere formal, prima coordonată poate fi regăsită şi în regimurile totalitare ori autoritare, cu diferenţa specifică a unui control social exercitat inclusiv prin mijloace violente, posibilitatea de a contesta, prin participare publică activă, deciziile guvernamentale ori posibilitatea de a supune dezbaterii anumite teme importante pentru societate repre-zintă o caracteristică definitorie a democraţiei. Consider că aici se relevă un fapt de o importanţă aparte: acela că, dincolo de exerciţiul participativ, cetăţenii trebuie să deţină şi capacitatea cognitivă de a evalua problemele reprezentative din perspectiva intere-sului public. Nu este vorba, în mod evident, despre o calitate cognitivă înnăscută, ci despre una educată, iar rolul mass-media devine, în acest sens, esenţial. Pentru o mai bună prezentare a argumentului, subliniez că nu asum ideea că organismele media ar 25 Robert Dahl, Poliarhiile.


91

trebui să îndeplinească o funcţie educativă. Funcţia lor este, evident, aceea de a in-forma, ceea ce nu exclude însă realitatea că, prin intermediul materialelor jurnalistice bazate pe opinii, ele orientează valorile, credinţele, atitudinile şi comportamentele publicului. Mass-media vădesc, astfel, un important rol în socializarea indivizilor, iar rolul lor este acceptat public prin raportare la condiţia credibilităţii. Ajungem, de aici, într-un punct pe care îl consider nevralgic, acela al pretenţiei de obiectivitate. Nu voi insista, aici, asupra premiselor de natură epistemologică prin care este pusă sub semnul întrebării problema obiectivităţii26. Ce vreau să spun este că majoritatea instituţiilor media din România postcomunistă au angajat, în competiţia pentru dobândirea unui cât mai mare grad de credibilitate în faţa publicului, dincolo de produsele jurnalistice ca atare, şi o asumare explicită a condiţiei obiectivităţii. Până la momentul în care s-a impus distincţia dintre media de tip „quality” şi media „tabloidizate”27, competiţia a evidenţiat existenţa unei largi palete de „etichete” cu care fie jurnaliştii individuali, fie organismele media pe care aceştia le reprezentau se prezentau în spaţiul public: „obiectivitate”, „echidistanţă”, „neutralitate”, „independenţă” sau „imparţialitate”28. Desigur că, pe fond, produsele jurnalistice sunt cele care fac diferenţa între media credibile şi cele necredibile, fie că vorbim de articole în presa scrisă, despre emisiuni radio ori despre talk-show-uri sau programe de ştiri de televiziune. Într-o societate în care, însă, deşi mass-media, cum spuneam, s-au aflat mereu cu un pas înainte pe calea democratizării, contribuind, astfel, la accelerarea procesului, acestea au fost totodată expuse şi alterării politice, ca şi unor derapaje în emiterea mesajelor către public. Vizibil mai ales în ultimii ani, fenomenul este uşor detectabil în spaţiul public ro-mânesc atunci când în dezbatere sunt aduse teme politice orientate fie în funcţie de interesele patronatelor de presă, fie de acela al organizaţiilor şi liderilor politici. În anumite cazuri, aşa cum este cel al trustului Intact, controlat de familia senatorului Dan Voiculescu, cele două roluri se confundă. Problema care apare este aceea că şi 26 Fără a îmbrăţişa, neapărat, perspectiva relativismului postmodern, cred totuşi că studiile din filosofia ştiinţei conturate în anii ’70 ai secolului trecut, în lucrările unor autori precum Thomas Kuhn, Paul Feyerabend şi chiar Karl Popper, care converg, dincolo de evidententele diferenţe de abordare, înspre a asuma că, şi la nivelul „sanctuarului” ştiinţelor exacte, obiectivitatea nu poate fi mai mult decât „inter-subiectivitatea metodei ştiinţifice”, prezintă suficiente argumente pentru a îndreptăţi conturarea unui serios semn de întrebare relativ la existenţa obiectivităţii în domenii precum cele proprii ştiinţelor sociale sau în cel specific mass-media, în care prezenţa factorului uman joacă un rol covârşitor.

27 Deşi această distincţie s-a realizat mai întâi cu trimitere spre presa scrisă, ea a fost ulterior extrapolată şi la nivelul celorlalte tipuri de media.

28 Desigur, termenii redaţi aici nu sunt echivalenţi în semnificaţii, lucru cu care sunt de acord atât susţinătorii, cât şi criticii ideii de obiectivitate a mass-media. Spre exemplu, Judith Lichtenberg, o autoare ce se înscrie în prima categorie, subliniază că „(...) a lăsa două puncte de vedere contradictorii să pară la fel de plauzibile atunci când există o preponderenţă raţională şi factuală înseamnă o falsificare a obiectivităţii înseşi. Ea reflectă o greşeală obişnuită, aceea de a confunda obiectivitatea cu neutralitatea. Investigaţia obiectivă poate începe de la neutralitate (mai degrabă aceasta nu va permite convingerilor anterioare să distorsioneze capacitatea de investigare), dar nu sfârşeşte neapărat o dată cu neutralitatea. Scopul său, în cele din urmă, este acela de a descoperi ce se întâmplă, de ce şi cine este răspunzător. Între adevăr şi falsitate, investigatorul obiectiv nu poate rămâne neutru” – Judith Lichtenberg, „În favoarea obiectivităţii”, în Mass Media and Society, edited by James Curran & Michael Gurevitch, Routledge, Londra, 1991, text preluat în antologia Mass media şi democraţia, realizată de Doru Pop, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 164.

DANIEL ŞANDRU

92

jurnaliştii angrenaţi în astfel de dezbateri, dar şi politicienii pretind că vorbesc în nu-mele cetăţenilor, aceştia din urmă fiind, în realitate, excluşi din „agora media”. Mass-media oprează această substituire apelând la rolul său devenit deja „clasic” şi recunos-cut ca atare în orice societate liberală, acela de „a patra putere în stat” şi „câine de pază al democraţiei”, dar acest lucru nu împiedică apariţia exagerărilor. Chiar şi atunci când asemenea derapaje au loc, pretenţia de obiectivitate este invocată fără nicio reţinere. Chestiunea pe care o vizez aici nu este dacă (sau nu) obiectivitatea reprezintă doar un mit, în măsura în care şi jurnaliştii lucrează cu propria perspectivă asupra lumii, chiar şi atunci când, aplicând algoritmul de manual, produc o ştire, spre exemplu. Ce mă interesează este faptul că, invocând obiectivitatea produselor lor, mass-media se autodefinesc drept o sursă de autoritate, justificând astfel pretenţia de a impune agenda publică în locul unor cetăţeni care sunt menţinuţi în haloul pasivităţii. Avem de-a face, aici, cu o problemă care ţine de modul în care au evoluat funcţional mass-media, din modernitate şi până în prezent. Există, în acest sens, o raportare tradiţională la mass-media, ce implică expectanţa că acestea vor livra publicului informaţii şi alte produse jurnalistice obiective. Deşi, funcţional, mass-media contemporane au evoluat înspre un statut diferit faţă de cel pe care îl deţineau, să spunem, la începutul secolului trecut, această aşteptare a publicului este încă speculată, fapt ce poate avea implicaţii negative într-o societate precum cea românească, în care ideologia democratică şi valorile specifice acesteia încă nu s-au stabilizat. Aşa cum indică Judith Lichtenberg, evoluţia funcţională a organismelor media a implicat şi o modificare a valorilor asociate „obiectivităţii” şi neutralităţii”, motivaţia acesteia fiind direct dependentă de „natura mass-media contemporane, care, spre deosebire de strămoşii lor, nu mai constituie doar simple voci la nivelul forumului public, ci au devenit însuşi forumul. Rezultatul este că organizaţiile mass-media au devenit, în anumite aspecte esenţiale, instituţii publice. Deţinând o putere enormă, ele trebuie cel puţin să menţină aparenţa neutralităţii sau a imparţialităţii”29. În această lumină, obiectivitatea se relevă a fi o convenţie socială al cărei substrat este unul de natură etică. Dar, chiar şi în condiţiile existenţei unor coduri deontologice asumate de breaslă sau a unor asociaţii profesionale, nu există nicio ga-ranţie că eticheta „obiectivităţii” sau cele alternative, ale „independenţei”, „neutrali-tăţii”, „imparţialităţii” ori „echidistanţei” nu vor fi utilizate spre a revendica o credibi-litate în spatele căreia se află interesul ocupării unei poziţii de autoritate. Problema ce decurge de aici este aceea că „(...) acceptarea ideologiei obiectivităţii – convingerea că instituţii cum sunt mijloace de informare în masă ar fi în general obiective sau preocupate sincer de obiectivitate – are consecinţe politice majore (...). Convingerea noastră că un ziar publică întotdeauna şi exclusiv informaţii obiective şi adevărate va sluji ca un impediment în calea deschiderii orizontului nostru politic şi intelectual, fie că suntem consumatori, fie producători de ştiri”30. Substituindu-se unor cetăţeni a căror participativitate civică este şi aşa suficient de scăzută, mass-media româneşti încura-jează menţinerea unei apatii ce erodează fragilul eşafodaj al democraţiei. „Agorele

29 Judith Lichtenberg, „Truth, neutrality and conflict of interest”, în Business and Professional Ethics

Journal, vol. 9, nr. 1 & 2, 66, disponibil online la http://web.me.com/jalichtenberg/Site/Writing.html (acesat la 12.03.2011)

30 Lichtenberg, „În favoarea...”, p. 162.


93

media” din România postcomunistă se relevă astfel încă o dată a fi nu atât un spaţiu al dezbaterii, în care cetăţenii participă în mod conştient la procesul deliberativ, ci o arenă a înfruntărilor politico-mediatice.

La aceasta contribuie, aşa cum am amintit deja, şi politicienii, care mizează pe discursul autorităţii publice. Astfel, liderii politici, fie că ocupă sau nu funcţii în aparatul guvernamental, fie că se situează „la putere” ori „în opoziţie” îşi dispută locul de sursă de autoritate cu privire la problemele care ar trebui să figureze pe agenda publică. Deşi, formal, ei sunt învestiţi cu autoritate, de multe ori credibilitatea lor pare a fi mai fragilă decât aceea a mass-media. O posibilă explicaţie ar putea fi, într-adevăr, aceea că, în România postcomunistă, instituţiile media şi-au asumat un pregnant rol politic, ajungându-se până la punctul în care ele tind să se substituie partidelor politice şi politicienilor31. Nu este vorba, desigur, despre un fenomen prezent exclusiv în spa-ţiul românesc, de vreme ce teoreticienii comunicării şi ai sistemului mass-media atrag atenţia asupra faptului că, „în ultimă instanţă, relaţia dintre presă şi viaţa politică apare ca un câmp de forţă în care cei doi parteneri încearcă să-şi atingă ţelurile specifice, folosind proceduri variate, care merg de la negocieri şi schimburi corecte de informaţii până la acţiuni brutale de influenţare sau de intimidare reciprocă”32. În orice caz, posibilitatea existenţei acestui schimb de roluri nu modifică realitatea „excomunicării” cetăţenilor din spaţiul deliberării democratice, în condiţiile în care atât media, cât şi politicienii pretind că vorbesc în numele şi în interesul acestora. Nivelul scăzut de competenţă civică al cetăţenilor şi rezerva lor faţă de participarea la dezbaterile din spaţiul public comportă, bineînţeles, motivaţii care îşi extrag resursele din totalitarism. În acest sens, studiile recente realizate cu privire la relaţia dintre capitalul social şi ori-entarea spre valorile specifice ideologiei democratice în România postcomunistă atestă faptul că „(...) explicaţiile nivelului scăzut al participării pot fi regăsite în moştenirea regimului comunist. Comunismul a erodat aceste elemente prin controlul strict al acti-vităţilor sociale. Înregimentarea şi controlul ideologic i-au făcut pe români, ca şi pe alţi est-europeni, neîncrezători în posibilitatea unei acţiuni colective şi suspicioşi în re-laţiile lor sociale”33. Pe acest fond s-a suprapus, în ultimii ani, un discurs cu pretenţii de autoritate informaţională în spatele căruia s-au aflat interese politice ce nu s-au con-fundat cu interesul public. Aduse la cunoştinţa unui public „anesteziat” din perspectiva implicării civice, acesta a menţinut o participativitate scăzută a cetăţenilor, cu excepţia momentelor electorale sau a manifestărilor de protest pe motive economice. Conse-cinţa faptului că nici instituţiile media şi nici politicienii nu au văzut în cetăţeni nişte parteneri care trebuie implicaţi în dezbaterea publică – decât atunci când anumite inte-rese politice solicitau impunerea anumitor teme pe agenda publică – constă în acuti-zarea pasivităţii civice şi în menţinerea deficitului democratic. Atenuat, desigur, prin raportare la situaţia din faza iniţială a tranziţiei, acesta din urmă constituie în conti-nuare o provocare la adresa consolidării democratice.

31 Acest fenomen este tratat în capitolele scrise de Sorin Bocancea şi, respectiv, Tudor Pitulac, cuprinse în

prezentul volum. 32 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media,Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 158. 33 Dragoş Dragoman, Capital social şi valori democratice în România. Importanţa factorilor culturali

pentru susţinerea democraţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2010, p. 136.

DANIEL ŞANDRU

94

Concluzii Am pus în discuţie, pe parcursul acestui capitol, relaţia dintre ideologia

democratică şi mass-media, în contextul spaţiului public din România postcomunistă. Ipoteza pe care am adus-o în atenţie este aceea că, deşi au o contribuţie fundamentală la edificarea procesului de democratizare, mass-media se află într-o situaţie de luptă, expusă la nivelul spaţiului public, cu organizaţiile politice şi liderii acestora, scopul fiind impunerea unui monopol asupra stabilirii agendei publice. Consecinţa imediată a acestei stări de fapt este că, astfel, cetăţenii sunt excluşi din cadrul deliberativ al pro-blemelor de interes public. Trataţi, dinspre mass-media, ca indicator de măsurare a audienţei sau a tirajului şi dinspre politicieni ca electorat, cetăţenii României postco-muniste au o prezenţă minimală în spaţiul public. De aici decurg atât o participativitate redusă la dezbaterea problemelor de interes general, cât şi existenţa unui control restrâns al societăţii civile asupra decidenţilor politici. „Agorele media” instituite pe parcursul procesului de democratizare reprezintă în continuare spaţii în care vocile cetăţenilor nu se pot face auzite. Spectatori ai unor dispute în care predomină intere-sele trusturilor media sau, respectiv, cele ale politicienilor, cetăţenii sunt, în România contemporană, prizonierii unei apatii generalizate, momentele de relativă implicare în viaţa publică fiind cele ale alegerilor ori cele marcate de proteste pe motive econo-mice. Asociativitatea şi, pe baza acesteia, constituirea unor reţele active de cetăţeni care să impună teme concrete pe agenda publică rămân în continuare deziderate, în condiţiile în care valorile, atitudinile şi comportamentele proprii ideologiei democra-tice nu sunt răspândite uniform în societatea românească. Într-un astfel de context, şi instituţiile media, dar şi organizaţiile politice s-au substituit cetăţenilor, pretinzând că îi reprezintă, dimpreună cu interesele lor. Dacă mass-media utilizează, în acest proces, pretenţia de obiectivitate, de deţinătoare a resurselor ultime cu privire la starea reali-tăţii sociale, politicienii mizează, la rândul lor, pe discursul autorităţii. Pe acest fond, gradul scăzut de participativitate civică se înscrie cu succes pe lista obstacolelor în calea consolidării democratice, contribuind la erodarea încă fragilei democraţii româneşti.

Bibliografie:

Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998. Alexandrescu, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999. Almond, Gabriel, Verba, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci

naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti, 1996. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Carothers, Thomas, „Sfârşitul paradigmei tranziţiei”, în Revista Română de Ştiinţe

Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Dahl, Robert A., Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. Dahl, Robert A., Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003.


95

Dragoman, Dragoş, „Populism, autoritarism şi valori democratice în opinia publică din România”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu (editori), Partide şi personalităţi populiste în România postcomunistă, Editura Institutul European, Iaşi, 2010.

Dragoman, Dragoş, Capital social şi valori democratice în România. Importanţa factorilor culturali pentru susţinerea democraţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2010.

Freeden, Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford, 1996.

Garcia-Blanco, Iñaki; Van Bauwel, Sofie; Cammaerts, Bart, „The Realm of Contemporary Media Agoras”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Scholars Publishing, Cambridge, 2009.

Gross, Peter, Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est, Editura Polirom, Iaşi, 2004. Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a

societăţii burgheze, Editura Univers, Bucureşti, 1998. Haineş, Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Huntington, Samuel, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century,

University of Oklahoma Press, Norman şi Londra, 1991. Lichtenberg, Judith, „Truth, neutrality and conflict of interest”, în Business and

Professional Ethics Journal, vol. 9, nr. 1 & 2, 66, disponibil online la http://web.me.com/jalichtenberg/Site/Writing.html (12.03.2011).

Nieminen, Hannu, „The European Public Sphere and Citizens’ Communication Rights: A Proposal for Democratic Media Policy in the European Union”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Cambridge: Scholars Publishing, 2009.

Pop, Doru, Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Putnam, Robert D., Cum funcţionează democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Rose, Richard, MISHLER, William, HAERPFER, William, Democraţia şi alternativele ei,

Editura Institutul European, Iaşi, 2003. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura Polirom, 1999. Schedler, Andreas, „Ce este consolidarea democratică?”, în Revista Română de Ştiinţe

Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002. Şandru, Daniel, „Democratizare şi valori politice în România postcomunistă”, în Al. Zub,

Adrian Cioflâncă (editori), Cultură politică şi politici culturale în România modernă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2005.

Şandru, Daniel, Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2009.

Wallström, Margot, From the blame game to day-to-day partnership: European Comission, the German Presidency and the Member States discuss the key principles of EU communication policy, Stakeholders’ Conference on White Paper in Berlin, 18 ianuarie 2007, http://www.europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do? reference= SPEECH/ 07/25&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en (29.12.2010).

Wimmer, Jeffrey, „Revitalization of the Public Sphere? A Meta-Analysis of the Empirical Research About Counter-Public Spheres and Media Activism”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Scholars Publishing, Cambridge, 2009.

SORIN BOCANCEA

96

Mass-media şi puterea politică în România postcomunistă. Forme ale unor ...

97

Mass-media şi puterea politică în România postcomunistă.

Forme ale unor relaţii anormale∗

Sorin Bocancea Introducere∗ Începând cu anul 2007, relaţia dintre presă şi puterea politică a devenit un subiect

preferat în societatea românească, motivul principal fiind conflictul deschis dintre Preşedinte şi trusturile media autohtone. Dacă în democraţiile occidentale, pe care le considerăm modele demne de urmat, disputele se poartă între formaţiunile politice sau între acestea şi alţi actori sociali pe marginea unor politici publice, în România disputa ce eclipsează dezbaterile publice este cea dintre Preşedinte şi patronii acestor trusturi, pe care Preşedintele i-a etichetat drept „moguli”. Tocmai din acest motiv subiectul în dis-cuţie este atât de des invocat, chiar şi de către cei angajaţi în conflictul amintit.

Nu este pentru prima dată când între puterea politică şi presă există relaţii ten-sionate. Este suficient să ne gândim la faptul că fiecare schimbare la nivel politic a fost precedată de o campanie de presă împotriva puterii şi de trecerea majorităţii organelor de presă în barca viitorilor învingători. Dar, acest fenomen este specific tuturor demo-craţiilor şi, într-o anumită măsură, ţine de normalitatea lor. Uzura firească a unei gu-vernări şi inventarierea unor abuzuri şi gafe ale reprezentanţilor partidelor de guver-nământ pot fi motive serioase pentru apariţia unui curent de opinie ostil puterii şi favorizarea alternativei la guvernare. Însă, elementele ce atrag atenţia în disputa de care vorbeam sunt durata conflictului şi faptul că în acesta este antrenată doar „o anu-mită parte a presei” (după cunoscuta expresie iliesciană) cu o anumită componentă a puterii politice.

Această situaţie duce adesea la un soi de amnezie, creându-se impresia că doar în ultimul timp puterea şi presa au avut relaţii conflictuale, că înainte între cele două părţi ar fi domnit consensul şi angajarea pe aceeaşi cale pentru „propăşirea naţiunii”. Dar, o scurtă trecere în revistă a evoluţiei relaţiei dintre mass-media şi puterea politică ∗ ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project supported

by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.

∗ O variantă preliminară a acestui capitol a fost publicată, cu titlul „Ipostaze ale anormalităţii în relaţia dintre mass-media şi puterea politică în România postcomunistă”, în Sfera Politicii, nr. 155, ianuarie 2011, pp. 9-14.

SORIN BOCANCEA

98

în societatea românească postcomunistă ne dovedeşte faptul că între cele două părţi nu a fost tot timpul o relaţie ce ar putea fi considerată normală. Identific trei ipostaze ale anormalităţii definitorii pentru diferite perioade ale istoriei postdecembriste: prima este presa ca instrument al puterii politice, specifică începutului anilor ’90; a doua este presa sub puterea politică, situaţie specifică anilor 2000-2004; a treia este presa ca putere politică, specifică ultimilor ani (începând cu 2007).

Între acestea au existat perioade în care relaţia dintre cele două părţi a fost una ce poate fi caracterizată ca normală sau echilibrată, în care presa a avut libertatea să interogheze puterea, a încercat şi a reuşit să trateze subiectele cu onestitate şi s-a angajat în producerea schimbării politice atunci când a avut destule argumente să o facă. Astfel, în ultima perioadă a guvernării Văcăroiu, curentul de opinie din presa românească a fost mai puternic anti- decât pro-guvernare, fapt ce a dus la schimbarea din 1996. Perioada guvernării CDR a fost una în care presa nu a avut probleme în ra-porturile ei cu puterea, având libertatea să se exprime despre orice fel de subiect. De-zamăgirile pe care le-a provocat guvernarea CDR au dus la apariţia unui curent anti-guvernamental firesc în mass-media, chiar dacă acesta a devenit exagerat începând cu sfârşitul anului 19991. Tot în limitele unei normalităţi s-a înscris implicarea presei în schimbarea politică din 2004 şi prima parte a guvernării Alianţei DA, până la izbuc-nirea conflictului dintre Preşedintele Băsescu şi Premierul Tăriceanu.

Cel puţin începând cu anul 2002, evoluţia relaţiei dintre presă şi puterea po-litică poate fi citită şi din rapoartele anuale ale organizaţiei Reporters sans Frontieres (RSF), cu toate că gradul de libertate a presei nu se reduce doar la relaţia acesteia cu puterea politică. În elaborarea raportelor sale, realizate în urma monitorizării a 178 de ţări, RSF urmăreşte 43 de criterii2 precum: acţiuni împotriva jurnaliştilor (asasinate, pedepse cu închisoarea, atacuri fizice şi ameninţări), ştirile media (cenzura, confis-carea unor numere de ziare, percheziţii şi ameninţări), gradul de impunitate de care se bucură cei responsabili de nerespectarea libertăţii presei, nivelul autocenzurii şi al abilităţii media de a investiga şi critica, presiunea financiară. Evaluarea are loc în pe-rioada 1 septembrie-30 august, rezultatele apărând în luna octombrie a fiecărui an. În urma evaluării, statele sunt împărţite pe şase categorii care reflectă gradul de libertate a presei: bună, satisfăcătoare, cu probleme sensibile, dificilă, foarte gravă.

Urmărind rapoartele de pe site-ul oficial al RSF3, putem afla evoluţia situaţiei presei din România: în 2002, România a ocupat locul 45; în 2003 – locul 59; în 2004 – locul 70; în 2005 – locul 70; în 2006 – locul 58; în 2007 – locul 42; în 2008 – locul 47; în 2009 – locul 50 iar în 2010 – locul 52. Voi reda grafic această evoluţie (pe abscisă am trecut anii, iar pe ordonată, locul ocupat în clasament), luând în calcul o scală de 1 Ca şi acum, dacă percepeai România doar prin prisma mass-media, aveai senzaţia că era vorba de o ţară

neguvernabilă. S-au eludat atunci faptul că în acel mandat România a fost luată în calcul pentru intrarea în NATO, că pentru prima dată România avea o strategie de guvernare agreată de UE şi începutul unei reale creşteri economice sub scurta guvernare Isărescu. Demonizarea celor aflaţi la putere a dus la intrarea în turul doi la prezidenţiale a unui personaj ignobil, reprezentant al trecutului de care Ion Iliescu a trebuit să ne mai „salveze” o dată – dar asta este o altă discuţie.

2 Reporters sans Frontieres, Classement mondial de la liberté de la presse 2010. Note méthodologique, Paris, 20 octombrie 2010, http://fr.rsf.org/IMG/pdf/note_methodo.pdf, acesat la 10.03.2011.

3 www.fr.rsf.org.


99

până la locul 100, fiindcă, în pofida tuturor problemelor, România s-a aflat şi se află în prima trieme din cele 178 de ţări monitorizate (după locul 100 se clasează de regulă ţări din America Latină şi din fosta URSS). Pentru a se putea vizualiza creşterea şi scăderea gradului de libertate a presei, am preferat să trec pe ordonată locurile în ordine descrescătoare.

Presa românească a stat cel mai bine la capitolul libertate în anul 2007, consta-

tându-se o urcare în clasament cu 16 poziţii faţă de raportul din 2006. Comentând acest fapt, Răzvan Martin4 (raportor pe România pentru RSF şi coordonator FreeEx în cadrul Agenţiei de Monitorizare a Presei) declara că în avantajul României au stat lipsa de presiuni politice din 2006 asupra postului public de televiziune şi dezincrimi-narea calomniei şi a insultei. Dar, pentru că în 2007 la şefia TVR a venit un politician, iar calomnia şi insulta au revenit în Codul penal, acesta prevedea o cădere în clasa-ment pentru anul următor. Ceea ce s-a şi întâmplat. În raportul din 2008, România a căzut pe locul 47. Căderea în clasament nu s-a oprit aici (fiind, ce-i drept, mai lină decât în anii 2002-2004), în Raportul pentru anul 2010 România clasându-se pe locul 52. Chiar dacă au existat voci care au contestat aceste rapoarte5, consider că ele pot fi socotite ca reper în analiza situaţiei presei din România.

În analiza relaţiilor dintre presă şi puterea politică, nu voi insista asupra a ceea ce ar însemna normalitate în relaţia dintre aceste două componente ale societăţii. Voi

4 ***, „Presa din România, în roz”, în România liberă, 18 octombrie 2007, http://www.romanialibera.

ro/actualitate/eveniment/presa-din-romania-in-roz-108953.html acesat la , 9.03.2011. 5 O anumită ideologizare a demersului ştiinţific a fost reproşată în urma Raportului pe 2007, în care

libertatea presei din SUA s-a clasat pe locul 48, fiind devansată de cea din ţări precum România, Africa de Sud, Israel şi Nicaragua. Iată care ar fi două dintre cauzele acestei plasări: în 2006, autorităţile au susţinut tribunalele în trimiterea la închisoare a jurnaliştilor care refuză să-şi dezvăluie sursele (aspect reglementat în legea pentru combaterea terorismului), iar legea permite ascultarea telefoanelor jurnaliş-tilor americani. Chiar dacă am da crezare criticilor, „antiamericanismul” de care este acuzată RSF nu afectează în mod decisiv evaluarea situaţiei din România.

SORIN BOCANCEA

100

miza pe efectul popperienei teorii a falsifierii, lăsând să se deducă în ce ar consta aceasta din prezentarea celor trei ipostaze pe care le consider anormale în relaţia dintre mass media şi puterea politică în România postcomunistă. Totuşi, putem identifica un reper: în evaluarea relaţiei dintre presă şi puterea politică, elementul central este libertatea presei. De aceea, cele trei ipostaze pe care le voi prezenta sunt, de fapt, trei moduri în care presa îşi pierde libertatea. În prima ipostază, a fost vorba de o servitute voluntară şi de o înscriere într-un curent dominant, atitudine uşor de înţeles în cazul unor jurnalişti ce activaseră în perioada totalitarismului; în a doua, este vorba de o abuzuri ale puterii politice asupra presei; în a treia, presa renunţă la libertate contra dobândirii puterii politice.

Presa puterii politice În primii ani de după Revoluţie, cea mai mare parte a presei româneşti a fost a

puterii nou instituite. Cel mai important cotidian (Adevărul) era moştenitorul Scânteii sub toate aspectele: patrimoniu, abonamente, echipă redacţională şi aservire faţă de re-gimul politic. Nu are rost să insist aici asupra manipulărilor săvârşite de acest cotidian îndeosebi în momente esenţiale precum Piaţa Universităţii şi mineriadele. Alte surse de „adevăr” mai erau atunci Tineretul liber (moştenitorul Scânteii tineretului) şi pos-turile publice de radio şi televiziune. Directorii acestor organe de presă şi „maeştrii” anilor ’90 făcuseră şcoală de presă în regimul trecut şi aveau o anumită afinitate faţă de moştenitorii lui. Aşa se explică procentele luate de Ion Iliescu la primele alegeri, prin prezentarea lui ca salvator al naţiunii, ce ne apăra de elementele legionare, de pretenţiile Regelui Mihai de a-şi lua regatul înapoi şi de capitaliştii hulpavi care voiau să ne cumpere ţara pe nimic.

Din fericire, în această perioadă a existat şi o presă de opoziţie, al cărei vârf de lance a fost cotidianul România liberă, ce a trebuit să joace chiar rolul opoziţiei politice, în condiţiile în care aceasta era slabă şi supusă unei largi game de agresiuni din partea partidelor de la putere. Cu timpul, această presă va capta atenţia publicului larg, la acest fenomen concurând mai multe elemente: problemele economice apărute în guvernarea Văcăroiu, nevoia de schimbare pe care o resimţeau jurnaliştii (tot mai mulţi ca număr) intraţi în presă după ’89 ş. a.m.d. Aşa se face că în ’96 opoziţia a be-neficiat de o susţinere mediatică ce nu ar fi fost posibilă cu patru ani înainte.

Cu ipostaza presei puterii politice de la începutul anilor ’90 societatea româ-nească nu se va mai întâlni, tocmai datorită fenomenelor pe care le-am menţionat. Perioada guvernării CDR a însemnat una în care s-a înregistrat o diversificare a ofertei mass-media şi o consolidare a poziţiei sale în raport cu puterea politică. Devotamentul necondiţionat faţă de puterea politică va fi înlocuit de negociere.

Presa sub puterea politică După perioada de liberalizare a relaţiei dintre cele două părţi a apărut una de

recul: cei ce pierduseră puterea în ’96 au încercat o recuperare, o retransformare a


101

presei în instrument al puterii politice. În acest sens, guvernarea Năstase a luat măsuri precum: încheierea unor contracte de publicitate consistente între cele mai bogate ministere şi marile publicaţii; exercitarea de presiuni instituţionale asupra publicaţiilor ce criticau puterea şi asupra unor jurnalişti incomozi (unii şi-au pierdut emisiunile sau rubricile); înfiinţarea unui minister al comunicării publice, a unui soi de minister al propagandei, ce a pus la punct o strategie de imagine a guvernării ş.a.m.d.. Astfel, în perioada 2000-2004, critica la adresa puterii nu s-a făcut la vedere, în publicaţiile con-sacrate, ci pe căi cvasi-conspirative şi la adăpostul unor anonimate ce au fost repede devoalate de către serviciile de informaţii. Amintesc aici doar „Armaghedon”-ul pentru care Mugur Ciuvică a fost arestat de pe stradă fără niciun fel de bază legală. Astfel de evenimente au şi dus la căderea pe locul 70 în Raportul pe 2004 al RSF.

Cu toate măsurile luate, puterea politică nu a mai avut o presă a puterii, de care se bucurase la începutul anilor ’90. Identific cel puţin trei cauze ale acestui fe-nomen: în primul rând, presa se obişnuise cu libertatea din perioada Convenţiei; în al doilea rând, o nouă generaţie de jurnalişti (fără afinităţi faţă de „salvatorii naţiunii”) a ajuns în prim-plan; în fine, nu toate organele de presă s-au „înfruptat” din amintitele contracte de publicitate, fapt ce a dus la nemulţumiri şi pe acest segment. Dacă în primii ani după Revoluţie cele mai puternice organe de presă considerau că este firesc să fie ale puterii, acum ele erau constrânse să fie ale puterii (fie „datorită” beneficiilor, fie din cauza presiunilor organelor de control fiscal). De aceea spun că, în anii 2000-2004, nu am mai avut o presă a puterii, ci una presată de putere sau sub puterea po-litică, nevoită să se comporte ca presă a puterii. Asta a dus la apariţia unor nemulţu-miri chiar în rândul „beneficiarilor” amintitelor contracte.

La aceste elemente s-a mai adăugat unul foarte important, ce a grăbit sfârşitul acestei perioade. Este vorba de un fenomen pe care mulţi îl credeau revolut: cultul per-sonalităţii. Excesul în promovarea imaginii premierului a creat un disconfort nu doar populaţiei agasate de omniprezenţa publică a lui Adrian Năstase, ci şi jurnaliştilor care au fost nevoiţi să contribuie la aceasta. Efectul de bumerang al acestei politici s-a văzut la alegerile din 2004.

Presa ca putere politică Aşa cum reiese din raportul pe 2010 al RSF, în prezent, România se înscrie în

categoria „probleme sensibile”, alături de Italia, Grecia şi Bulgaria. La categoria „sa-tisfăcător” se înscriu Franţa, Polonia, Spania, Portugalia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Estonia. Dar, în ansamblu, Raportul6 constată că în anul 2010 a apărut riscul ca UE să piardă statutul de lider la acest capitol. Îngrijorări majore apar faţă de situaţiile din Franţa şi Italia, unde s-au înregistrat evenimente negative precum nerespectarea pro-tecţiei surselor jurnaliştilor, continuarea fenomenului de concentrare a patronatului media, manifestări de dispreţ faţă de jurnalişti sau audieri judiciare ale ziariştilor.

6 „L’Europe tombe du piédestal, pas de répit dans les dictatures”, http://fr.rsf.org/press-freedom-index-

2010,1034.html, acesat la 10.03.2011.

SORIN BOCANCEA

102

Faptul că în prezent libertatea presei din România este în declin ar putea fi interpretat ca o întoarcere la unul dintre stadiile anterioare (al presei puterii sau al presei sub putere). Dar, dacă privim peisajul mediatic din România, constatăm că cel puţin în ultimii trei ani asistăm la campanii de presă fără precedent împotriva puterii politice. Şi nu s-au înregistrat nici arestări, nici închideri abuzive de publicaţii sau pos-turi de radio şi de televiziune. Asta nu înseamnă că între cele două părţi nu sunt ten-siuni7. Probabil că un element ce a cântărit greu în evaluarea situaţiei a fost introdu-cerea în Strategia naţională de Apărare8, printre „vulnerabilităţi”, a unor elemente precum: „fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului”. Potrivit aceluiaşi docu-ment, vulnerabilitatea este definită astfel: „în contextul acestei strategii, ameninţările sunt factori cu origine externă prin care sunt afectate grav interesele, valorile şi obiec-tivele naţionale de securitate. Factorii din interiorul societăţii care potentează acţiunea ameninţărilor sunt denumite vulnerabilităţi. Scopul Strategiei naţionale de apărare este de a asigura un management modern şi eficent al riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabi-lităţiilor, urmărind, într-o primă fază, inventarierea, prevenirea sau reducerea lor şi, ulterior, combaterea acestora”9.

Introducerea acestui pasaj a fost intens dezbătută. Pe de o parte, reprezentanţii Preşedinţiei susţin că acest gest nu înseamnă luarea unor măsuri imediate împotriva presei. Iată ce declara purtătorul de cuvânt al Administraţiei Prezidenţiale, Valeriu Turcan10: „Preşedintele şi CSAT nu au identificat presa ca principala vulnerabilitate, ci ca una dintre ele... Scopul documentului nu este să pună la zid presa, ci să facă un in-ventar corect şi onest al statului român”. Potrivit aceleiaşi surse, consilierul prezi-denţial Peter Ekstein Kovacs a declarat: „Este un raport destul de voluminos care, pe puncte, face practic o enumerare despre ce reprezintă o problemă pe plan naţional în materie de siguranţă. Este o constatare a CSAT. A fost o campanie electorală sau mai multe în care trusturi de presă s-au implicat mult peste statutul de oarecare neutralitate şi obiectivitate”. De cealaltă parte, politicienii opoziţiei au contestat introducerea acestui articol. Chiar Adrian Năstase, sub guvernarea căruia libertatea presei a fost îngrădită, declara că „este o tentaţie totalitară care a marcat viaţa publică în ultimii 5 ani”. Dincolo de caracterul politic al declaraţiei, rămâne legitimă întrebarea fostului premier: „Cine ar urma să stabilească când o campanie de presă reprezintă vulnerabilităţi?”.

7 O inventariere a conflictelor dintre presă şi alţi parteneri sociali poate fi lecturată în Raportul FREEEX.

Libertatea presei în România. 2009, elaborat de Agenţia de Monitorizare a Presei, http://www.activewatch.ro/uploads/FreeEx%20Publicatii%20/Raport%20Freeex%20%203%20mai%202010.pdf., acesat la 14.03.2011.

8 ****, Strategia Naţională de Apărare. Pentru o Românie ce garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti, 2010, p. 14.

9 ****, Strategia Naţională de Apărare. Pentru o Românie ce garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti, 2010, p. 13.

10 Cf. http://www.ziare.com/politica/parlament/csat-si-presa-periculoasa-vezi-reactiile-liderilor-politici-1023820, acesat la 12.03.2011.


103

Reacţiile faţă de introducerea acestei prevederi în Strategie nu s-au oprit doar la momentul producerii actului. În februarie 2011, secretarul general al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor (FIJ), Aidan White11, a declarat: „Acest lucru este neconsti-tuţional, este împotriva drepturilor omului, încalcă libertatea de exprimare. E inaccep-tabil ca o politică naţională să identifice jurnalismul ca o ameninţare la siguranţa naţio-nală. Ceea ce mă îngrijorează este că s-a întâmplat într-un mod firesc, ca şi cum tre-buia să se întâmple”.

Ambele tabere au propriile argumente: prima consideră că nu este vorba de presă în întregul ei, ci de trusturile care utilizează demersul jurnalistic în alte scopuri decât cel firesc (trimiterea este spre trusturile Intact şi Realitatea-Caţavencu); a doua susţine că prevederea este o ameninţare pentru presă în întregul ei. Dincolo de justeţea unuia sau altuia dintre argumente, gestul CSAT (autorul Strategiei) atrage atenţia asupra unui fenomen: intrarea în coliziune a puterilor constituţionale cu unele trusturi de presă autohtone. În treacăt spus, consider că gestul CSAT a fost o încercare de a da un răspuns bun la o problemă prost pusă: pentru sancţionarea comportamentelor invo-cate ale respectivelor trusturi există legislaţie şi o instituţie (Consiliul Naţional al Audiovizualului) – probabil că o bună funcţionare a acestei instituţii ar fi dus la evitarea situaţiilor invocate. Însă, ceea ce vreau să semnalez aici este declanşarea unui conflict între putere şi trusturi, configurarea a două tabere ce-şi aruncă în luptă pro-priile arsenale: puterea vine cu prevederi legale discutabile, iar trusturile înteţesc cam-paniile de presă.

Consider că elementul specific perioadei ce începe cu 2007 (de când, potrivit datelor din raportele RSF, s-a înregistrat o diminuare a libertăţii presei) este manifes-tarea presei ca putere politică. Din momentul în care cele mai mari trusturi au început să se comporte astfel, puterea a reacţionat ca faţă de un adversar politic şi nu ca faţă de un reprezentant al societăţii civile. De aceea, au apărut o prevedere precum cea din Strategie, care poate sta la baza unor acţiuni împotriva presei, chiar dacă, deocamdată, puterea s-a rezervat doar la emiterea unei asemenea semnalări. Pentru a trece dincolo de simpla constatare a unui fapt, în cele ce urmează voi aborda această perioadă a presei ca putere sub două aspecte: în primul rând, voi prezenta cauzele care cred că stau la originea manifestării presei ca putere politică. Apoi, voi descrie pe scurt for-mele sub care poate fi recunoscut acest fenomen.

Cauzele manifestării presei ca putere politică. Identific două cauze ale ma-nifestării presei ca putere politică, una de natură teoretică, iar alta de natură practică. Prima este interpretarea excesivă a rolului presei în societate, iar a doua este inter-venţia patronilor în politica editorială.

Interpretarea excesivă a rolului presei. Se susţine şi astăzi afirmaţia lui Edmund Burke potrivit căreia „presa este a patra putere în stat”. În toate perioadele pe care le analizez, fiecare actor social a interpretat această sintagmă cum a putut sau cum a dorit: politicienii au repetat-o şi o repetă pentru a-i flata pe jurnalişti şi pentru a arăta publicului că ei susţin şi chiar girează libertatea opiniei, făcând loc presei la masa

11 Irina Bazon, „Aidan White (FIJ): Identificarea presei ca o ameninţare la siguranţa naţională, inac-

ceptabilă”, 4 februarie 2011, http://news.corect.com/politics/intern/aidan-white-fij-identificarea-presei-ca-o-amenintare-la-siguranta-nationala-inaccept, acesat la 12.03.2011.

SORIN BOCANCEA

104

puterii; jurnaliştii defilează sub acest slogan care le sporeşte stima de sine; în fine, pu-blicul are păreri împărţite, în funcţie de opiniile pe care le are faţă de puterea ca atare.

Dacă în cazul opiniilor nu se poate solicita rigurozitate şi suport ştiinţific, în cazul lucrărilor de specialitate aceste elemente sunt obligatorii. Din păcate, pe piaţa noastră circulă lucrări ce propun perspective cel puţin discutabile asupra presei. De exemplu, în lucrarea Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor12, Luminiţa Roşca produce următorul enunţ: „A patra putere în stat, presa reprezintă garanţia funcţionării corecte a puterilor constituţionale ale statului (executivă, legislativă şi judecătorească), pe care le supraveghează ca un câine de pază”. Nu ştiu dacă autoarea a conştientizat exact ceea ce a emis, dar presa nu poate garanta funcţionarea corectă a puterilor în stat. Doar o constituţie bine concepută, care să prevadă mecanisme clare de exercitare a puterilor (ceea ce nu este cazul la noi) şi o instituţie precum Curtea Constituţională (şi, în general, toate instituţiile statului) au obligaţia şi pot „garanta” acest lucru. A sem-nala abateri de la principiile statului de drept şi a crea curente de opinie pentru comba-terea lor nu înseamnă a garanta, ci doar a sprijini „corecta funcţionare” a puterilor acestuia. Să ne închipuim ce reprezentare va avea despre propria profesie „formată” la şcoala unor astfel de manuale un jurnalist. Cu siguranţă, va cere şi o uniformă care să-l facă recognoscibil publicului ca pe un reprezentant al celei de-a patra (supra)puteri în stat.

Dar, mai departe, autoarea revine la gânduri mai bune, afirmând că „mass media nu are putere de comandă, asemenea instituţiilor statului, dar impactul asupra societăţii este covârşitor: ele informează, dezvoltând spiritul civic, creează curente de opinie, lansează mode şi propulsează personalităţi”. Iată cum, de la imaginea de supra-putere în stat, presa este adusă la aceea de instrument al controlului civic asupra ac-telor puterilor constituţionale. În orice stat de drept, doar reprezentanţii puterii suve-rane pot garanta ceva în limitele constituţiei şi ale legislaţiei produse de puterile din stat. Chiar dacă presa se manifestă ca o putere în stat (prin faptul că interoghează puterile constituţionale, asigură căile de realizare a libertăţii cuvântului şi coagulează curente de opinie), ea nu trebuie să fie prezentată în rând cu puterile constituţionale, fiindcă nu este o putere de acest gen rezultată din procesul democratic constituţional reglementat. Metafora trebuie să rămână metaforă, fără frica de a-i fi luat presei ceva.

Jean-François Revel13 atrăgea atenţia asupra diferenţei dintre puterea presei şi puterile constituţionale: „Rolul de supraveghetor, de judecător şi chiar de inchizitor al puterii – rol care i se atribuie presei, absolut salubru şi necesar, ar constitui, după ea, un soi de magistratură. Şi deci, ca în orice magistratură, ea trebuie înconjurată de ga-ranţii de competenţă şi imparţialitate. Or, «a patra putere», sau «contraputerea», nu este decât o putere, de fapt. Ea nu are substanţa constituţională, are cel mult puterea derivată din dreptul oricărui cetăţean de a spune şi de a scrie tot ceea ce doreşte. În vreme ce contraputerile celelalte, cea judiciară şi cea legislativă, sunt prin ele însele nişte puteri, recrutându-şi membrii conform unor criterii de reprezentativitate, de com-petenţă sau moralitate definite prin Constituţie, prin legi sau regulamente, ziaristica nu are niciun fel de condiţionare de acest gen”. Diplomele jurnaliştilor au doar „valoare indicativă” şi sunt „facultative”. 12 Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor , Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 10. 13 Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 294.


105

Chiar dacă această lipsă de competenţă şi reprezentativitate a presei ar putea părea a fi o slăbiciune, lucrurile nu stau chiar aşa. Presa nu îşi extrage puterea din pre-vederile constituţionale care i-ar da un anume loc în construcţia politică, ci din dreptul la opinie şi la liberă informare a cetăţenilor. De aceea, consider că, din momentul în care presa se erijează într-un alt fel de putere decât cea pe care o legitimează dreptul la opinie, ea pierde din putere. În primul rând, fiindcă indivizii o vor pune în rândul ce-lorlalte puteri, faţă de care au fireştile rezerve şi reacţii. În al doilea rând, pentru că presa va fi tratată de către puterea constituţională ca atare. De regulă, puterea constitu-ţională dintr-o democraţie este foarte prudentă în relaţiile cu presa, fiindcă îi cunoaşte şi îi respectă statutul de instrument al opiniei publice. Dar, în momentul în care presa (sau, pentru a nu opera cu termeni generici, un organ de presă sau un trust) începe să acţioneze făţiş ca instrument al unor interese particulare precise, reprezentanţii puterii constituţionale reacţionează pe măsură. Şi aşa se ajunge într-o situaţie similară cu cea prezentă, în care cele mai mari trusturi media autohtone sunt în conflict deschis cu Preşedintele. Bineînţeles, din parte Preşedintelui se cere imparţialitate, fiindcă asta îi cere Constituţia. Şi din partea presei se aşteaptă imparţialitate, fiindcă asta cere de-ontologia. Pentru Preşedinte, imparţialitatea este obligatorie; pentru presă, ea este fa-cultativă. Dar, în pofida acestei diferenţe, într-un punct se întâlnesc cele două părţi beligerante: în lupta pentru puterea politică.

Conceperea puterii presei ca o contraputere faţă de cea politică este catalogată de Revel14 drept „prostie (rituală)”: „E adevărat că rolul presei este de a spune ade-vărul şi că nicio putere nu apreciază adevărul atunci când îi este nefavorabil. Dar, e la fel de adevărat că presa e, alteori, favorabilă puterii. Presa nu a fost niciodată, în virtu-tea unui automatism, de altfel selectiv şi în toate conjuncturile, o contraputere. Chiar noţiunea este absurdă, şi dacă ea ar corespunde realităţii, dacă puterea ar merita întot-deauna să fie contra ei, asta ar fi spre disperarea democraţiei; ar însemna că un guvern ales democratic se înşeală invariabil şi, prin urmare, poporul care a votat este de o congenitală şi incurabilă idioţenie”.

Eu cred că, în fond, se comite un reducţionism, termenul „putere” (în cazul presei) fiind propus în sensul de putere politică. Dar, faptul că presa este „câinele de pază al democraţiei” nu trebuie redus la supravegherea puterilor constituţionale ale statului, aşa cum reiese din fragmentul de manual citat mai sus. Se induce ideea că pu-terile constituţionale ar urmări tot timpul să atace democraţia (fapt ce ar legitima pre-zenţa vigilentă a „câinelui de pază”) şi că singurul pericol pentru democraţie ar veni dinspre aceste puteri. Or, puterile constituţionale nu au această misiune distructivă şi au instinct de conservare (căutând să menţină mecanismul care le legitimează), iar de-mocraţia poate primi lovituri din partea diferitelor componente ale societăţii, inclusiv din partea presei. „Câinele de pază” poate face ravagii chiar în gospodăria pe care trebuie să o păzească.

După cum spunea Michel Rocard15, „există, în clipa de faţă, în societatea noastră, şase puteri. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativă, executivă, juridică)

14 Revel, Cunoaşterea, pp. 292-3. 15 Bogdan Ghiu, „Cuvând înainte”, în Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare,

Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. VII.

SORIN BOCANCEA

106

şi încă trei de primă importanţă: cea tehnologico-ştiinţifică, cea financiară şi cea me-diatică. Cea mai slabă dintre toate a ajuns să fie puterea executivă. Toate puterile au contraputeri. Cu excepţia uneia singure: puterea mediatică. Democraţiile sunt în mare pericol în momentul când o putere nu are contraputerea ei”. Şi, privind spre ceea ce se întâmplă în demersurile jurnalistice, am putea să-i dăm dreptate: într-o societate democratică, nimeni nu plăteşte pentru delictul de opinie, chiar dacă lansarea unei opinii cu pretenţii de informaţie poate genera catastrofe în viaţa unui individ sau a unei comunităţi. Revel16 observa că există o confuzie funciară între funcţia de exprimare a opiniei publice şi cea de a informa: „ziariştii se retrag în spatele pretinsei distincţii dintre opinie şi infromaţie, alt poncif al declaraţiilor sforăitoare... Toată controversa inerentă presei moderne provine din faptul că dreptul (cel dintâi recunoscut) al expri-mării tuturor opiniilor – inclusiv al celor mai extravagante, duşmănoase, înşelătoare, false etc – a câştigat supremaţia asupra dreptului de a informa, apărut mult mai târziu”. În prezent, observa el, există o preponderenţă a pluralismului opiniei faţă de obiecti-vitatea informaţiei, invocându-se exigenţa pluralismului opiniilor şi imposibilitatea obiectivităţii. Dar, „clişeul obiectivităţii imposibile este adesea subterfugiul perfi-diei”17. În actul jurnalistic există şi informaţie şi comentariu. Dar, nu trebuie substituit comentariul informaţiei: „O maximă ilustră spune: «Comentariul e liber, informaţia e sacră». Trebuie să spun că am deseori impresia că lucrurile se petrec exact invers. Că informaţia e liberă şi comentariul, sacru. Dar răul cel mai periculos este opinia subiec-tivă deghizată în informaţie”18. Cred că şi pentru societatea românească sunt valabile aceste observaţii, gândindu-ne numai la câte acuzaţii se lansează pornind de la infor-maţii venite „pe surse”, care apoi se dovedesc a fi false.

Vorbind despre responsabilitatea intelectualilor, Edward Said19 spunea că aceasta trebuie să fie mai mare decât a oricărei fiinţe decente, fiindcă „privilegiul con-feră oportunităţi, iar oportunităţile conferă, la rândul lor, o responsabilitate morală”. Eu cred că acest raţionament se aplică şi în cazul presei. Jurnaliştii au acces la infor-maţie stabilit de lege aşa cum nu îl au cetăţenii de rând, motiv pentru care au obligaţia morală de a pune informaţia înaintea comentariilor, fiindcă cetăţenii au nevoie în primul rând de acestea şi nu de impresiile celui ce le furnizează. Dar, este vorba doar de obligaţie morală, în cazul căreia funcţionează legea morală şi nu cea penală, codul deontologic şi nu cel penal.

Subscriu ideii că în cazul puterii presei nu se poate vorbi de existenţa unei contraputeri, dar cred că acest rol începe a fi jucat de apariţia alternativei din mediul virtual: reţelele de socializare. Forţa acestor căi de comunicare a fost probată în ţările din nordul Africii, unde presa aservită nu putea mobiliza populaţia la revolta împotriva dictatorilor din Tunisia, Egipt sau Libia. La noi, forţa acestor reţele s-a văzut în mişca-rea de protest împotriva scumpirii carburanţilor (din luna ianuarie 2011), când mai mulţi posesori de automobile s-au mobilizat prin reţelele de socializare (în mai multe oraşe), dându-şi întâlnire la benzinării pentru a achiziţiona combustibil şi pentru a

16 Revel, Cunoaşterea, p. 295. 17 Revel, Cunoaşterea, p. 291. 18 Revel, Cunoaşterea, pp. 295-6. 19 Cf. Noam Chomsky, Intervenţii, Editura Vellant, Bucureşti, 2007, p. 269.


107

utiliza toate serviciile din aceste staţii (spălatul parbrizelor, umflatul roţilor), pe care le-au achitat cu monezi de valoare mică, blocând practic activitatea acestora.

În concluzie, presa este o putere în stat, dar nu una a cărei misiune s-ar reduce la perpetua punere la colţ a puterilor constituţionale. Legitimitatea ei vine din dreptul la informare şi la opinie al cetăţenilor şi nu din exercitarea unei perpetue opoziţii faţă de puterile constituţionale. Ea nu poate garanta o bună funcţionare a puterii politice, ci poate iniţia şi sprijini acţiuni de transparentizare şi eficientizare a actului guvernării prin informarea cetăţenilor în legătură cu acesta. În afară de pericolele ce pot apărea din partea puterii politice, presa trebuie să aibă în vedere şi alte categorii de pericole la adresa democraţiei, inclusiv cele ce vin din partea ei însăşi.

Comportamentul discreţionar este un pericol pentru democraţie indiferent din partea cui vine, iar înţelegerea presei ca pe o supraputere suverană, căreia nimic nu i se poate contrapune, poate fi un pericol într-o societate democratică, din mai multe mo-tive: compromiterea demersului jurnalistic (ce începe a fi confundat cu demersul po-litic), alunecarea de la informare la manipulare ş.a.m.d. Şi nici vectorilor media nu le poate fi mai bine. Presa trăieşte în funcţie de rating, motiv pentru care un organ de presă sau un trust nu poate încălca normele deontologice la nesfârşit. Drumul spre afirmarea unui organism media este lung şi greu, iar compromiterea lui urmează o cale mai scurtă.

Intervenţia patronilor în politica editorială. După alternanţa la guvernare din 2004, o bună bucată de vreme majoritatea organelor de presă au susţinut puterea nou instalată. Asta s-a întâmplat până la izbucnirea conflictului dintre Preşedintele Băsescu şi Premierul Tăriceanu, moment din care s-a produs o polarizare ce a dovedit că cei mai importanţi vectori media aveau în spate mari interese economice. „Războiul bile-ţelelor” dintre Palatele Victoria şi Cotroceni a antrenat două blocuri media împotriva Preşedintelui şi, mai târziu, împotriva întregii guvernări, situaţie ce s-a radicalizat după alegerile din 2008, în prezent vorbindu-se de o presă pro- şi de una anti-Băsescu. La o primă vedere ar putea părea că asistăm la o echilibrare a curentelor de opinie. Aşa ar fi dacă cele două direcţii nu s-ar afla într-un antagonism în care nici partidele politice ale democraţiilor avansate nu se mai află demult.

Subscriu ideii că explicaţia a ceea ce se întâmplă cu această presă este impli-carea patronilor acestor trusturi în actul editorial pentru a-şi rezolva interesele econo-mico-politice. Este de notorietate faptul că posturile Antena 1, 2 şi 3 sunt instrumen-tele mediatice ale omului de afaceri şi politicianului Dan Voiculescu. De asemenea, stenogramele discuţiilor telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vîntu, date publicităţii în oc-tombrie 2010, demonstrază relaţia pe care acesta o avea cu jurnaliştii de la Realitatea TV şi de la Academia Caţavencu. Pentru cei doi, trusturile media pe care le patronează sunt propriile „armate civile” ce trebuie să răspundă prompt la comanda patronilor.

În opinia lui Vasile Dîncu20, pentru ca un patron de presă să fie puternic, tre-buie îndeplinite urătoarele condiţii: 1) „să păstorească peste un trust de presă cu au-dienţă bună, cu impact şi cu credibilitate”; 2) „îndeplinirea unor scopuri publice”; 3) „să nu te foloseşti niciodată de această putere în propriul interes”. 20 Vasile Dîncu, „Puterea fragilă a patronului de presă”, 13 septembrie 2010, http://voxpublica.

realitatea.net/politica-societate/puterea-fragila-a-patronului-de-presa-51986.html, acesat la 27.12.2010

SORIN BOCANCEA

108

Este, în fond, vorba de un mic cod al utilizării puterii de către patronii media. „Paradoxala putere a patronului de presă se risipeşte ca un fum atunci când se încearcă a fi folosită. Şi omul, ieri un om puternic, începe să fie mai sărac, tot mai vulnerabil. Este acuzat de multe, dar o acuzaţie o merită, cu siguranţă: sărăceşte opoziţia (nu cea politică), societatea civilă de o armă importantă, de o tribună, îi dezarmează pe cei mulţi, participă la scăderea puterii presei iar aici sunt de acord cu Cătălin Tolontan, nu pute-rea presei este un pericol pentru societate, ci lipsa de putere a presei”. De remarcat este faptul foarte important că sociologul nu vede în presă o opoziţie politică faţă de pu-terea politică, ci o opoziţie civică. În acest sens este nevoie de putere a presei şi nu în sens de putere politică.

Începând cu 2007, cele două trusturi intrate în conflict cu Preşedintele (Intact şi Realitatea-Caţavencu) au acţionat ideologic, punând opinia înaintea informaţiei. Manifestarea acestora ca partide politice a primit diverse explicaţii. Dorinţa acestora de „a pune” sau de „a da jos” preşedinţi, miniştri sau parlamentari a fost explicată de Stelian Tănase21 prin perspectiva unui „sindrom Watergate”. Este posibil, numai că aici nu este vorba de insistenţa unor jurnalişti în a descâlci iţele unei afaceri dubioase, ci de angajarea unor trusturi în acţiuni zilnice de linşaj mediatic şi manipulare22. Şi cred că stenograma discuţiei dintre Sorin Ovidiu Vântu23 (patronul trustului Realitatea-Caţavencu) şi Doru Buşcu (directorul publicaţiei Academia Caţavencu, parte din trust) din toamna lui 2010 ne lămureşte mai bine asupra „sindromului” de care suferă jur-naliştii din trusturi: „Mâine, dacă fac o înţelegere cu Băsescu – Moşule, sunt cu tine – din momentul acela am dat ordin în organizaţie şi organizaţia este cu Băsescu. Punct... Astăzi am nevoie de o organizaţie să răspundă comenzilor mele, ca la Audiul pe care îl am... Nu mai vreau dizidenţi la Academia Caţavencu (…) singura condiţie care este aici este decizia lui Vântu... În momentul în care a trecut pe finanţarea mea, Academia Caţavencu este o organizaţie patronală. Ea trebuie să răspundă intereselor patronatului. Intereselor de business ale patronatului... S-a terminat cu glumele de genul inde-pendenţă editorială, să îmi pot face eu şmenurile. Deci orice urmă de dizidenţă să ştii că se sancţionează cu desfacerea contractului de muncă… – Băi, tati, normal, nu sunt un cretin, nu mă amestec pe chestiile de... dar în interiorul unei strategii editoriale nu mai mişcă nimeni. Dacă decidem, de exemplu, mâine suntem tovarăşi cu Băsescu. Păi de mâine toată lumea îl lasă pe Băsescu în pace. E ca exemplu”. Discuţii similare, cu trasări de sarcini dintr-o parte şi cerut permisiune de cealaltă, a mai avut „Tati” şi cu jurnalista Corina Drăgotescu şi chiar cu Stelian Tănase24.

21 Stelian Tănase, prelegere ţinută la Conferinţa Naţională „Mas-media şi democraţia în România post-

comunistă”, organizată la Iaşi de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi revista Sfera Politicii, pe 22 noiembrie 2010.

22 Formulele de manipulare au început să capete forme de-a dreptul hilare. De exemplu, la o emisiune a postului Realitatea de pe 11 martie 2001, în timp ce se discuta despre catastrofa din Japonia, pe ecran era titrată următoarea întrebare: „Ne poate Boc salva de cutremur ?”.

23 Cf. http://www.paginademedia.ro/2010/10/dialoguri-%c8%99ocante-vintu-despre-realitatea-am-nevoie-de-o-organizatie-care-sa-raspunda-comenzilor-mele-ca-la-audiul-pe-care-il-am/, acesat la 13.03.2011.

24 Cf. http://www.stareapresei.ro/stenograme-sov-cu-chirieac-toader-tanase-nistorescu-dragotescu-buscu-mfax-14544.html, acesat la 14.03.2011.


109

În toată această chestiune este, în fond, vorba de o schimbare de accent de pe urmărirea realizării unui serviciu public pe obţinerea de profit şi de putere politică de către cei ce îl prestează. Ca şi în cazul educaţiei, sunt păreri pro şi contra. Bineînţeles că nu poţi să-i ceri unui patron să judece în alţi termeni decât în cei ai banilor. La sfârşitul anului 2010, Sorin Ovidiu Vântu25 declara că presa din România va „începe să devină o afacere” din 2012: „anul viitor, 2011, va fi un an catastrofal. Presa va tre-bui finanţată în continuare. Din 2012 lucrurile vor ajunge pe un palier convenabil de business”. Dar nici nu aş îmbrăţişa ideea lui Aidan White26, secretar general al FIJ, care declara: „Vrem sprijin pentru jurnalism şi independenţa lui pentru rezolvarea pro-blemelor mai mari... Sprijinul financiar pentru serviciile publice de media este esen-ţial... Presa trebuie să servească interesul public. Trebuie să reconstruim respectul pentru mass-media. Jurnaliştii sunt profesionişti independenţi şi nu funcţionari publici. Datoria lor este faţă de oamenii pe care îi slujesc, nu pentru angajator”. Şi a urmat o serie de sugestii referitoare la ce ar trebui să facă autoritatea publică: crearea unor con-diţii mai bune pentru jurnalişti (nu se precizează în ce ar consta), investiţii în educaţie şi programe de alfabetizare a media. Cred că se încurcă planurile, fiindcă nu lipsa de profesionalism îi determină pe jurnalişti să răspundă comenzilor politice ale patronilor. Iar dacă jurnaliştii sunt profesionişti independenţi, să-şi asume acest statut cu tot ce presupune el.

Realizarea serviciului public nu este incompatibilă cu obţinerea de profit. Ba, din contră, o bună prestaţie va atrage după sine recunoaşterea publică ce se traduce în rating. Apoi, un demers jurnalistic de calitate cere investiţii, motiv pentru care este normal ca patronii din mass-media să urmărească o creştere a veniturilor. Problema apare atunci când aceştia intervin în politica editorială pentru a-şi rezolva chestiuni de natură politică şi economică. Din acel moment, trustul renunţă treptat la prestarea unui serviciu în favoarea serviciilor de natură politică.

Forme de manifestare. Manifestarea mass-media ca putere politică poate fi recunoscută prin următoarele forme: politizarea demersurilor jurnalistice şi înfiinţarea unor partide politice de către patronii trusturilor.

Politizarea demersului jurnalistic. În perioada pe care o analizez s-a observat o schimbare de roluri între jurnalişti şi politicieni. Primii au încetat să mai fie mijlo-citori ai comunicării dintre invitaţi, devenind actori politici, persoane partizane care se manifestă asemenea agitatorilor politici, mergând până la a-şi jigni invitaţii în emisiuni27. În acest timp, politicienii ajung să facă analize politice seci, ca şi cum ei nu

25 „Sorin Ovidiu Vântu: Anul 2011 va fi catastrofal pentru presă”, portalul Realitatea.Net, 16 octombrie

2010, http://www.realitatea.net/sorin-ovidiu-vintu-anul-2011-va-fi-catastrofal-pentru-presa_760681. html, 13.03.2011.

26 Irina Bazon, „Aidan White (FIJ): Identificarea presei ca o ameninţare la siguranţa naţională, inacceptabilă”, 4 februarie 2011, http://news.corect.com/politics/intern/aidan-white-fij-identificarea-presei- ca-o-amenintare-la-siguranta-nationala-inaccept, acesat la 2.03.2011.

27 Exemplar este aici cazul Gabrielei Vrânceanu Firea, din emisiunea „Ştirea zilei” de pe data de 31 mai 2010 de la Antena 3, în care realizatoarea răspunde reproşurilor deputatului Cristian Boureanu (invitat în emisiune) cu afirmaţii jignitoare. Nici deputatul nu a fost mai rezonabil în replici, dar nu el a început-o – cf. Alina Vasile, „Jigniri dure între Cristian Boureanu şi Gabriela Vrânceanu Firea, în direct / Antena 3 îl

SORIN BOCANCEA

110

sunt cauza a ceea ce se întâmplă în viaţa politică. După cum remarca Horia-Roman Patapievici28, „epoca televiziunii promovează la cele mai înalte cote de rating acest tip de teleast, care, deşi nu este ales de electorat (ci e numit de patron), face politică cot la cot cu politicienii, fără, fireşte, a suporta riscurile electorale ale acestora”.

Aşa cum am spus, cred că trusturile vor avantajele puterii politice fără să se simtă constrânse de vreo obligaţie publică, dar asta nu înseamnă că ele nu vor ajunge să plătească nişte costuri. Mi se pare justă afirmaţia Andreei Stoleru29: „Când parti-delor le scade credibilitatea, plătesc un preţ mare prin pierderea voturilor. Am putea spune că în cazul televiziunilor e cam la fel: le scade votul de încredere, rating-ul”. Şi jurnalista îşi susţine afirmaţia pe datele privind rating-ul din luna mai 2010, care dovedesc faptul că posturile de televiziune cel mai angajate politic (Realitatea TV şi Antena 3) au pierdut câte un loc, în clasament urcând posturile generaliste. Motivul, susţine jurnalista, este acela că „nivelul de manipulare a atins cote îngrijorătoare. Ca-nalul de comunicare s-a transformat în canal de manipulare, dezbaterile politice s-au tranformat într-un spectacol politic în care predomnină atacul la persoană iar ştirile par să fie mai degrabă un pamflet. Forma de exprimare a libertăţii de gândire a presei a că-pătat şi culoare politică. Pluralismul de idei se reduce la «Jos Băsescu» şi «Stop Boc!». Televiziunele prezintă ştirile de parcă în România urmează să aibă loc sfârşitul lumii. «Apocalipsa» este cuvântul ce pare că le-a scăpat celor de la Realitatea şi Antena 3 din titlurile de la ştiri, dar a fost înlocuit cu «genocid social», «condamnare la moarte», «cancer»”.

Asistăm la o monomanie, la indicarea obsesivă a unui singur vinovat pentru tot ceea ce se întâmplă (de la scandaluri politice la secetă, inundaţii şi cutremure): Traian Băsescu. Din perioada ceauşismului târziu nu am mai auzit rostindu-se cu atâta densitate şi intensitate numele Preşedintelui României ca acum. Dacă atunci ţara respira prin plămânii „geniului Carpaţilor” şi trăia doar prin viaţa lui, astăzi întreaga viaţă a societăţii româneşti este redusă la universul Palatului Cotroceni şi explicată prin ceea ce face Preşedintele. Şi asta nu de către o televiziune aservită, ci de către trustu-rile adversare ale Preşedintelui.

Crearea unui partid politic de către un trust media. O altă practică nesănă-toasă, copiată din Italia (modelul Berlusconi), este aceea a creării de către un trust media a unui partid politic: trustul media Intact a creat Partidul Umanist Român, rebo-tezat Partidul Conservator, avându-l ca preşedinte pe patron (cunoscutul colaborator al Securităţii Dan Voiculescu). Modelul a fost copiat de către directorul postului de televiziune OTV (care aparţine trustului Realitatea-Caţavencu), Dan Diaconescu, care a creat Partidul Poporului. În ambele cazuri, patronii din mass-media au urmărit trans-formarea rating-ului în voturi. În primul caz, rezultatele la urnă nu au fost pe măsura aşteptărilor, procentele obţinute de PC fiind mult sub valoarea ratingului posturilor

dă în judecată pe Boureanu”,http://www.adevarul.ro/financiar/media/Jigniri-Cristian-Boureanu-Gabriela- Vranceanu_0_272372764.html, consultat pe acesat la 28.12.2010.

28 Horia-Roman Patapievici, „Presa şi politica”, în Evenimentul zilei, 15 februarie 2007. 29 Andreea Stoleru, „Presa, credibilitatea şi politica”, în http://andreeastoleru.ro/?p=72, acesat la

27.12.2010


111

Antenelor. Vasile Dâncu30 numeşte această situaţie drept paradox: „Făcând sondaje de opinie, măsurând notorietăţi sau încrederea în persoane publice am întâlnit un paradox: imaginea paradoxală, chiar dedublată a lui Dan Voiculescu, patronul Antenelor. Dacă întrebam publicul despre încrederea în Dan Voiculescu – Preşedintele Partidului Conservator, încrederea în acest om era de sub 10%, printre cele mai mici din lista politică. Dacă în alt sondaj, sau chiar peste câteva întrebări mai încolo, testam încre-derea în patronul de presă, proprietarul Jurnalului Naţional sau Antenelor, încrederea în acelaşi om trecea de 50%”.

În legătură cu situaţia indicată de Vasile Dâncu, cred că sunt necesare unele completări. Chiar dacă la vot PC nu a ajuns nici măcar la trei procente, deţinerea Antenelor l-a făcut pe Voiculescu să-şi negocieze cu PSD locuri în Parlament, în cifre absolute, la alegerile din 2008. Astfel, se constată în cazul acestui partid o suprarepre-zentare în Parlament, ajungându-se chiar la situaţia aberantă în care un partid de 2% a dat un vicepreşedinte al Senatului (chiar în persoana lui Dan Voiculescu). Iată că telemania liderilor politici a dus la creşterea puterii mogulului. În prezent, după trei ani de monomanie, Antenele sunt compromise, dar PC este partid parlamentar, iar mogulul este vicepreşedinte al Senatului. Nu se poate şti exact câte voturi au adus Antenele PSD-ului, dar cert este că acestea nu l-au făcut preşedinte pe Mircea Geoană. Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu Partidul Poporului.

Concluzii În istoria societăţii moderne presa chiar a fost un actor politic important. După

cum afirma şi Tia Şerbănescu31, „presa a fost mereu actor politic. Inclusiv în anii ’90, când ţinea locul opoziţiei. Chestiunea e ce rol joci. Un rol de care societatea are nevoie, cum era în ’90 acea «anumită parte a presei» care îl stânjenea pe d-l Iliescu, tocmai pentru că era un actor politic incomod? Sau joci un rol de care patronul are nevoie?”.

Cred că a fi un actor politic nu înseamnă să te substitui altui actor politic. Implicarea politică a presei trebuie să fie diferită de cea a unui partid politic, fiindcă unul dintre obiectivele presei este acela de a urmări şi determina buna exercitare a pu-terii politice şi nu de a lua puterea politică de la actorii ce o exercită în mod legitim. Or, presa la care m-am referit doreşte să guverneze şi nu să contribuie (prin mijlocirea comunicării între societate şi putere) la buna guvernare. Ea doreşte să fie nu a patra putere în stat (care să eficientizeze funcţionarea celorlalte trei), ci o super-putere care să dispună după propriile interese de celelalte trei puteri din stat.

30 Vasile Dîncu, „Puterea fragilă a patronului de presă”, 13 septembrie 2010, http://voxpublica.

realitatea.net/politica-societate/puterea-fragila-a-patronului-de-presa-51986.html, acesat la 27.12.2010. 31 Tia Şerbănescu, „Dacă nu e caracter, nici credibilitate nu e”, în 22, 1.09.2009, interviu realizat de Rodica

Palade.

SORIN BOCANCEA

112

Jurnalistul Cătălin Tolontan32 susţinea că „nu puterea presei, ci lipsa de pu-tere a presei reprezintă un risc pentru democraţie”. Într-adevăr, cred că trebuie ca presa să aibă atâta putere cât îi este necesară pentru o bună informare a publicului şi pentru coagularea unor opinii coerente care să poată determina puterea politică să le ia în seamă în actul guvernării. Nu îmbrăţişez nici ideea din celebra spusă a lui Thomas Jefferson – „dacă aş avea putinţa de a hotărî ce e mai bine, guvern fără ziare sau ziare fără guvern, n-aş sta nicio clipă pe gânduri: aş alege a doua variantă” –, dar nici nu aş susţine stabilirea unei „fişe a postului” pentru presă de care vorbea Stelian Tănase33. Cred că orice societate are nevoie de o guvernare care să aibă presa ca un puternic pre-opinent. Important este ca societatea să consume cât mai repede formele de anorma-litate în relaţiile dintre cele două părţi.

Bibliografie:

Bazon, Irina, „Aidan White (FIJ): Identificarea presei ca o ameninţare la siguranţa

naţională, inacceptabilă”, portalul Corect, 4 februarie 2011. Chomsky, Noam, Intervenţii, Editura Vellant, Bucureşti, 2007. Dâncu, Vasile, „Puterea fragilă a patronului de presă”, portalul Voxpublica, 13 septembrie

2010. Ghiu, Bogdan, „Cuvând înainte”, în Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de

comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1997. Patapievici, Horia-Roman, „Presa şi politica”, în Evenimentul zilei, 15 februarie 2007. Revel, Jean-François, Cunoaşterea inutilă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Roşca, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Editura Polirom, Iaşi,

2000. Stoleru, Andreea, „Presa, credibilitatea şi politica”, în http://andreeastoleru.ro/?p=72 . Tolontan, Cătălin, „Nu puterea presei, ci lipsa de putere a presei reprezintă un risc pentru

democraţie”, 23.06.2010, www.tolo.ro . Tănase, Stelian, prelegere ţinută la Conferinţa Naţională „Mass-media şi democraţia în

România post-comunistă”, organizată la Iaşi de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi revista Sfera Politicii, pe 22 noiembrie 2010.

Şerbănescu, Tia, „Dacă nu e caracter, nici credibilitate nu e”, în 22, 1.09.2009. Vasile, Alina, „Jigniri dure între Cristian Boureanu şi Gabriela Vrânceanu Firea, în direct /

Antena 3 îl dă în judecată pe Boureanu”, www.adevarul.ro. ****, Classement mondial de la liberté de la presse 2010. Note méthodologique, Paris, 20

octombrie 2010. ****, „Presa din România, în roz”, în România liberă, 18 octombrie 2007.

32 Cătălin Tolontan, „Nu puterea presei, ci lipsa de putere a presei reprezintă un risc pentru democraţie”,

postat pe 23.06.2010 pe http://www.tolo.ro/2010/06/23/nu-puterea-presei-ci-lipsa-de-putere-a-presei-reprezinta-un-risc-pentru-democratie/, acesat la 27.12.2010.

33 Stelian Tănase, prelegere ţinută la Conferinţa naţională „Mass-media şi democraţia în România post-comunistă”, organizată la Iaşi de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi revista Sfera Politicii, pe 22 noiembrie 2010.


113

****, Agenţia de Monitorizare a Presei, Raportul FREEEX. Libertatea presei în România. 2009.

****, Strategia Naţională de Apărare. Pentru o Românie ce garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti, 2010.

www.corect.com www.fr.rsf.org www.paginademedia.ro www.realitatea.net www.voxpublica.realitatea.net www.ziare.com

SORIN BOCANCEA

114

Partide politice şi mass-media în România de azi

115


Tudor Pitulac

Introducere Ceea ce urmărim în acest capitol este o incursiune cu privire la suprapunerea

funcţională a partidelor politice, pe de o parte, şi a mass-media, pe de altă parte. De re-gulă, se presupune că funcţiile specifice delimitează ariile de competenţă corespun-zând fiecăruia dintre cele două domenii. Ne propunem să demonstrăm că, în timp, funcţionalitatea anemică a partidelor politice le-a erodat credibilitatea şi că, pe fondul luptei politice care se desfăşoară în ultimii ani la nivelul societăţii democratice româ-neşti, aceasta a favorizat apariţia unei lupte pentru putere ce are drept miză transferul ad-hoc al prerogativelor politice către mass-media. Considerăm că impactul negativ al acestei situaţii asupra climatului democratic a fost deja experimentat de societatea românească.

Democraţie şi originalitate După schimbările din 1989, mass-media de la noi din ţară au contribuit în

bună măsură la orientarea publicului prin informarea asupra noului sistem politic, unul pluralist, democratic. Deşi nu ne propunem aici să discutăm despre mult vizitata temă revoluţie/lovitură de stat, trebuie să arătăm că premisele schimbării influenţează profilul viitorului regim. Dacă într-o ţară nedemocratică se ajunge la un moment în care majoritatea cetăţenilor consideră că merită să lupţi pentru a impune un regim de-mocratic, masa critică existentă va cataliza configurarea noului regim în funcţie de un model asumat. Dacă lucrurile se petrec altfel, atunci căutările se vor extinde pe o peri-oadă mai îndelungată iar diversele costuri vor fi pe măsură. Aşa cum ne arată Sartori, „dintre condiţiile democraţiei, cea mai puţin amintită este aceea că ideile greşite despre democraţie fac ca democraţia să funcţioneze greşit”.1 Sau, puţin mai departe, „compor-tamentul nostru politic depinde de ideea noastră despre ceea ce este, ce trebuie şi ce poate fi democraţia. Deşi democraţia este mult mai complicată decât orice altă formă politică, paradoxal ea nu poate supravieţui dacă principiile şi mecanismele sale nu ar fi accesibile capacităţii intelectuale a cetăţeanului obişnuit”2. Ar fi interesant un inventar

1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Polirom, Iaşi, 1999, p. 32. 2 Sartori, Teoria, pp. 38-39.

TUDOR PITULAC

116

al precondiţiilor care au contribuit la conturarea faţetelor aşa-numitei democraţii ori-ginale româneşti.

Pentru a-şi dezvolta în lume caracteristicile pe care le cunoaştem astăzi, de-mocraţia a avut un traiect etapizat, sinusoidal. Huntington3 indică trei valuri ale de-mocratizării: primul val a avut loc între 1828 şi 1926 (fiind urmat de un val de revers între 1922 şi 1942); cel de-al doilea a avut loc între 1943 şi 1962 (urmat, la rândul său, de un al doilea val de revers, în perioada 1958-1975); al treilea a început în 1974 în Portugalia, ajungând în 1990, odată cu organizarea primelor alegeri libere, şi în România.

Dar pentru a se susţine, democraţia modernă are nevoie de cetăţeni educaţi din punct de vedere politic. Dacă vorbim despre marea masă a cetăţenilor, (in)formarea politică se realizează într-o măsură covârşitoare prin mass-media. În consecinţă, demo-craţia este în strânsă legătură cu mass-media. Mai exact, democraţia nu poate exista fără o presă liberă. Este edificator modul în care Baker4 prezintă corespondenţa dintre diversele tipuri de democraţie şi mass-media. În cazul democraţiei elitiste, pentru a-şi îndeplini misiunea pe care şi-o asumă, este nevoie de o presă care să îndeplinească sar-cini clare şi care să fie liberă să acţioneze corect. Rolul principal al presei ar fi de a demasca corupţia şi incompetenţa guvernamentală. Adepţii democraţiei pluralist libe-rale sunt de părere că orice om şi orice grup are un interes propriu. „Teoria pluralist-liberală susţine faptul că bunul mers al instituţiilor (inclusiv cea a mass-media), ar trebui să se bazeze pe crearea de compromisuri sau înţelegeri justificate între grupuri”5. Pe de o parte, presa trebuie să ofere indivizilor informaţii despre interesele pe care le au şi să-i ajute să se mobilizeze pentru promovarea lor, iar pe de altă parte să conştientizeze politicienii cu privire la nevoile cetăţenilor. Când vorbim despre democraţia republi-cană şi relaţia cu mass-media se pune problema în ce măsură aceasta din urmă consti-tuie o instituţie democratică de bază şi dacă prin structura sa facilitează procesul deli-berării cu privire la binele comun. În acest caz presa trebuie să fie discursivă, cuprin-zătoare, să încurajeze reflecţia şi alegerea politică. La rândul ei, democraţia complexă are nevoie de entităţi media care să ajute grupurile să recunoască momentele de criză şi să mobilizeze membrii participanţi. Entităţile media segmentate trebuie să susţină aceleaşi scopuri referitoare la valoarea fiecărui grup.

Mergând pe direcţia lui Bernard Manin, Jean Boudouin6 subliniază cele trei momente succesive ale democraţiei. Democraţia parlamentelor corespunde fazei pri-mare a democraţiei liberale, deputaţii reprezentând alegătorii, fără a respecta o disci-plină anume. Adunările reprezentative funcţionează ca nişte instanţe deliberative, dar care rămân imune la opinia publică. Parlamentul funcţionează izolat. În cazul demo-craţiei partidelor încrederea alegătorului e îndreptată către o formaţiune politică şi nu către o persoană anume. Oferta politică nu mai include amatori, ci oameni din ce în ce 3 Samuel Huntington, „Al treilea val al democraţiei”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1,

aprilie 2002, pp. 19-40. 4 C. Edwin Baker, Mass-media, piaţa şi democraţia, traducere de Ileana Coşan, Luciana-Sabina Tcaciuc

Moldova, Iaşi, 2008. 5 Baker, Mass-media, p. 153. 6 Jean Baudouin, Introducere în sociologia Politicului, traducere de Ioana Iaworski, Amarcord, Timişoara,

1999.


117

mai pregătiţi în domeniu, pentru care activitatea politică devine predilectă. În fine, democraţia publicului tinde să le cuprindă şi să le depăşească pe cele amintite anterior, ceea ce contează fiind alegerea liderului şi constituirea majorităţii de guvernare.

Pentru ca forma actuală a democraţiei să se perpetueze, este necesar ca cetă-ţeanul obişnuit să înţeleagă, să asimileze şi să aibă capacitatea de a reacţiona. În con-secinţă, presa a acţionat în această direcţie, prezentând mecanismele puterii astfel încât acestea să poată fi înţelese şi de către publicul larg. Cu alte cuvinte, puterea politică nu îşi mai exercită atribuţiile independent de presă, confruntarea dintre factorii ce deţin puterea sau se luptă pentru cucerirea ei fiind translată într-un mediu guvernat de legile comunicării. Dezbaterile care iniţial se desfăşurau exclusiv în Parlament au început să fie translate din ce în ce mai mult în spaţiul audio–vizual, astfel încât gradul de subiec-tivism al acestora a crescut considerabil, cel puţin în ultima perioadă.

Partidele politice în perspectivă funcţională Înainte de a ne concentra pe aspectele privind suprapunerea funcţională, este

utilă o scurtă incursiune în teoria partidelor politice. Mai exact, ne interesează partea ce reliefează funcţiile acestora, deoarece de îndeplinirea lor a depins în mare măsură evoluţia democraţiei aşa cum o cunoaştem astăzi.

Bernard Denni şi Patrick Lecomte7 sintetizează principalele funcţii atribuite partidelor politice, aşa cum au fost enunţate de către George Lavau8. Funcţia de legiti-mare-stabilizare este cea care determină capacitatea sistemului politic de a anihila ten-siunile interne care îl pot destabiliza, permiţând funcţionarea sistemului politic. Func-ţia de schimbare politică se exercită prin critica faţă de politicile promovate de cei care deţin puterea politică, prin propunerea de programe alternative şi de reînnoire a auto-rităţilor în funcţie. Funcţia tribuniciană apare preponderent în societăţi caracterizate prin eterogenitate culturală, socială, economică şi politică, atribut ce poate conduce la disensiuni puternice. Astfel, pentru a putea contracara posibile manifestări împotriva sistemului existent, grupările politice declarat ostile sunt lăsate să îşi exprime nemul-ţumirile într-un cadru organizat. Această situaţie asigură şi o oarecare stabilitate ordi-nii politice existente, iar pe de altă parte împiedică apariţia unor conflicte majore. Cu alte cuvinte, este vorba despre renunţarea la un posibil obiectiv revoluţionar în favoa-rea exploatării nemulţumirilor în cadrul ordinii existente. Adică este preferată schim-barea în sistem şi nu schimbarea sistemului.

O abordare orientată spre aspecte considerate relevante din perspectiva pre-zentului capitol se întâlneşte la Pierre Bréchon9. Desigur, atenţia se îndreaptă către funcţiile exercitate în cadrul unor sisteme de partide competitive. O primă funcţie

7 Bernard Denni, Patrik Lecomte, Sociologia Politicului, vol. II, traducere de Marta Nora Ţărnea Eikon,

Cluj-Napoca, 1999, pp. 98-100. 8 G. Lavau, Partis politiques et réalités sociales. Contribution à une étude réaliste des partis politiques,

Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1952. 9 Pierre Bréchon, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinski, Eikon, Cluj-

Napoca, 2004.

TUDOR PITULAC

118

vizează educarea politică a cetăţenilor, precum şi formarea opiniei publice. Cum ştim, competiţia cu mass-media pentru exercitarea acestei funcţii este tot mai puternică. O altă funcţie a partidelor politice este cea programatică. În contextul luptei pentru cuce-rirea puterii, fiecare formaţiune politică trebuie să îşi prezinte oferta, programul. Re-crutarea politică sau, mai exact, selecţia candidaţilor este încă o funcţie a partidelor politice. Este una dintre cele considerate a se realiza prin derularea activităţii interne a partidelor, contribuind la configurarea elitei politice. Funcţia de control a celor aleşi vizează creşterea capacităţii de a reacţiona concertat a celor care sunt parte a unui grup parlamentar, de exemplu.

Din perspectivă sistemică, supraîncărcarea sistemului politic cu multiple soli-citări identice poate fi evitată în principal prin asumarea de către partidele politice a funcţiei de agregare a intereselor similare. Complementar, este necesară o ierarhizare a priorităţilor; altfel spus, stabilirea agendei politice în funcţie de agenda publică şi de orientarea doctrinară, luând în considerare şi contextul global.

În ţara noastră, din punct de vedere legislativ, în articolul 8 al Constituţiei României este prevăzut faptul că partidele politice contribuie la definirea şi la expri-marea voinţei politice a cetăţenilor, respectând ordinea de drept şi principiile democra-ţiei. De asemenea, pluralismul politic în societatea românească devine o condiţie, dar şi o garanţie a democraţiei constituţionale.

La toate acestea mai trebuie adăugate condiţiile care ar trebui îndeplinite pentru a putea vorbi despre partide politice în adevăratul sens al cuvântului, altfel spus pentru a fi capabile să îşi exercite funcţiile. Ele ar trebui să aibă organizare completă atât la nivel central cât şi la nivel local; să vizeze în mod expres cucerirea şi exercitarea puterii mo-nocolor sau în coaliţii, iar pentru asta trebuie să participe în alegeri; să aibă durata de viaţă politică mai mare decât cea a persoanelor care le înfiinţează.

Mass-media în perspectivă normativ-funcţională „A patra putere [în stat], presa reprezintă garanţia funcţionării corecte a pu-

terilor constituţionale ale statului (executivă, legislativă şi judecătorească), pe care le supraveghează ca un câine de pază. Sintagma metaforică trebuie înţeleasă ca putere pe care o are presa de a urmări modul în care este respectată constituţionalitatea statului de drept, putere pe care o transferă, prin informare, cetăţenilor, pentru a-i ajuta să se împotrivească abuzurilor de tot felul. Apărând libertatea de exprimare, jurnaliştii apără implicit dreptul la informare al cetăţeanului. Mass-media nu are putere de comandă, asemenea instituţiilor statului, dar impactul asupra societăţii este covârşitor: ele infor-mează, dezvoltând spiritul civic, creează curente de opinie, lansează mode şi propul-sează personalităţi”10. Din acest pasaj am putea deduce cam cum s-ar putea petrece lucrurile în societatea ideală: conştiinţa civică ar fi mai presus de orice la tehnocraţi, la politicieni, la magistraţi şi, cu deosebire, la jurnalişti. Fiecare ar promova cu bună cre-dinţă Binele Comun, iar dacă ar mai fi scăpări, presa ar interveni prompt, iar culpabilul s-ar scutura pe loc de toate relele. La fel s-ar petrece lucrurile şi atunci când vreun 10 Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor , Polirom, Iaşi, 2000, pp. 10-1.


119

personaj strecurat miraculos printre pereţii perfect şlefuitori ai procesului socializării ar făptui cu bună ştiinţă ceva potrivnic interesului public. În fapt, după adiţionarea presei la triada zugrăvită în De l’esprit de lois de către Montesquieu11, trebuia să ne aşteptăm şi la mişcări care măcar să semene confuzie, dacă nu chiar să permită substituiri ierarhice.

Pentru Mihai Coman12, presa trebuie să fie mai întâi mediu de dezbatere, câmp al poziţionării şi catalizator al fixării ideilor. Locurilor în care în mod tradiţional se derulau dezbaterile publice (cafenele, cenacluri ş.a.) li se substituie mass-media, ca spaţiu nelocalizat, propice multiplicării spaţiilor publice corespunzător multiplelor identităţi culturale şi sociale. Într-o altă abordare, Doru Pop13 identifică pentru mass-media: funcţia informativă; funcţia corelativă; funcţia continuativă; funcţia de divertis-ment şi amuzament; funcţia mobilizatoare.

Noile sisteme media sunt diverse şi livrează cantităţi copleşitoare de infor-maţii pentru consultarea cărora cetăţenii depun minimum de efort. Rămân, desigur, toate interogaţiile cu privire la capacitatea indivizilor de a filtra informaţia primită astfel încât să evite sau să reducă riscul de a-şi însuşi informaţii denaturate voit sau nu. Intens dezbătută pe alocuri, ideea unei legi a presei a generat tensiuni ce nu se atenu-ează. Practic, în acest moment, în România nu există nicio autoritate de reglementare specială pentru presa scrisă şi presa online. Cele două Camere ale Parlamentului au co-misii pentru cultură şi mass-media, dar ele nu pot controla modalitatea în care jur-naliştii îşi practică meseria. Consiliul Naţional al Audiovizualului – CNA este prin lege gardian al interesului public şi autoritatea unică de reglementare în peisajul audio-vizual românesc. Este o instituţie publică autonomă, aflată sub control parlamentar şi deservită de membri numiţi pentru un mandat de şase ani. Lista stakeholder-ilor poate fi completată prin includerea generică a organizaţiilor profesionale suficient de puter-nice şi de credibile pentru a legitima, a impune un cod deontologic şi a sancţiona derapajele.

Încercările de a suprima această deficienţă din spaţiul mass-media prin adop-tarea unei reglementări legislative au în vedere un proiect de lege propus în toamna anului 2010. Dintre prevederi, reţinem faptul că atât presa scrisă cât şi cea electronică ar urma să intre sub controlul Consiliului Naţional al Audiovizualului. Potrivit pro-iectului, publicaţiile din presa scrisă şi online trebuie să obţină licenţă de funcţionare din partea CNA, valabilitatea acesteia urmând să fie de 7 ani. Prevederea este fără pre-cedent în istoria de după 1989 a presei din Romania14.

Însă acest proiect, sub pretextul nerespectării normelor europene în domeniu şi pentru că ar fi îngrădit în mod evident libertatea presei scrise şi online, a fost respins de către deputaţii din Comisia de Cultură şi Mass-Media. Mai mult, proiectul a fost criticat atât de politicieni, inclusiv de PDL, în calitate principal partid al coaliţiei de guvernare în funcţie, dar şi de organizaţiile care apără drepturile jurnaliştilor15. 11 Montesquieu, De l’esprit de lois, Œuvres complètes, tome premier, Édition de Ch. Lahure, Paris, 1856. 12 Mihai Coman, Mass media în România post-comunistă, Polirom, Iaşi, 2003. 13 Doru Pop, Mass-media şi democraţia, Polirom, Iaşi, 2001. 14 „Proiect de lege PDL, marca Prigoană, pentru controlul presei scrise şi online”, online la

http://www.optimalmedia.ro/stire-interviu/proiect-de-lege-pdl-marca-prigoana-pentru-controlul-presei-scrise-si-online/2819, accesat la 14.02.2011.

15 „Deputaţii au respins proiectul de lege depus de Prigoană: îngrădeşte libertatea presei!”, online la

TUDOR PITULAC

120

Relaţionarea dintre mass-media şi sfera politică a căpătat alte conotaţii în contextul declarării la nivel public a celei dintâi ca fiind o ameninţare pentru siguranţa naţională. Luna iunie a anului 2010 a fost marcată la nivel mediatic de un atac puternic lansat din partea Preşedinţiei la adresa mass-media, aceasta fiind inclusă în Strategia Naţională de Apărare a Ţării ca vulnerabilitate. Astfel, în Strategie se vorbeşte despre „fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora” şi se semna-lează „presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţiile statului16”.

Reacţiile din partea presei au fost la fel de vehemente, reţinându-ne atenţia declaraţia lui Cristian Tudor Popescu: “E sumbru şi îngrijorător. [...] Faptul că există interese patronale evidente în diverse televiziuni care distorsionează adevărul, îl as-cund, nu justifică introducerea presei ca pericol la adresa siguranţei naţionale.[...] E un grav abuz la adresa democraţiei17”.

De actualitate este recenta declaraţie a secretarului general al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, Aidan White, conform căreia desemnarea presei printre ameninţările la adresa siguranţei naţionale este un demers „neconstituţional, este îm-potriva drepturilor omului, încalcă libertatea de exprimare. E inacceptabil ca o politică naţională să identifice jurnalismul ca o ameninţare la siguranţa naţională. Ceea ce mă îngrijorează este că s-a întâmplat într-un mod firesc, ca şi cum trebuia să se întâmple”18.

Dar nu numai în România relaţia dintre mass-media şi sfera politică a început să capete valenţe din ce în ce mai tensionate. Este relevant cazul Ungariei, care la în-ceputul anului 2011 a adoptat legea presei, act care a generat controverse la nivelul opiniei publice europene, dar şi proteste de stradă, care pot fi caracterizate drept unele dintre cele mai ample de după căderea cortinei de fier19. Statele membre Uniunii Europene au atras atenţia asupra unor aspecte ce contravin libertăţii presei şi a cuvân-tului. Primul este legat de faptul că prevederea privind echilibrul în relatare se aplică şi în cazul unor entităţi care nu au legătură cu media, cum ar fi video-blogurile. O altă problemă ar fi faptul că legea are prevederi speciale pentru presa străină care funcţio-nează în Ungaria, ceea ce deschide calea unor posibile abuzuri. În plus, legea mai pre-vede ca toate instituţiile de presă să se înscrie în cadrul configurat de noua autoritate, ceea ce ar putea afecta de asemenea libertatea de exprimare. Legea permite noii auto-

http://www.money.ro/deputatii-au-respins-proiectul-de-lege-depus-de-prigoana--ingradeste-libertatea-presei_697171.html, accesat la 14.02.2011.

16 Anca Simina, „Băsescu face din moguli ameninţări la siguranţa naţională”, în Evenimentul Zilei din 23.06.2010, online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/basescu-face-din-moguli-amenintari-la-siguranta-nationala-898903.html, accesat la 14.02.2011.

17 „Iulian Fota, consilier prezidenţial: «În documentul CSAT nu apare ideea de presă ca pericol»”, în Evenimentul Zilei din 23.06.2010, online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/ctp-despre-moguli-ca-pericol-national-e-un-grav-abuz-la-adresa-democratiei-898908.html, accesat la 14.02.2011.

18 „Aidan White (FIJ): Identificarea presei ca o amenintare la siguranta nationala, inacceptabila”, online la http://news.corect.com/politics/intern/aidan-white-fij-identificarea-presei-ca-o-amenintare-la-siguranta-nationala-inaccept, accesat la 14.02.2011.

19 Peter Zilahy, „Hungary media law protest shows forbidden fruit remains sweet”, în The Guardian, 14.01.2011, online la http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/jan/14/hungary-media-law-protest? INTCMP=ILCNETTXT3487, accesat la 14.01.2011.


121

rităţi media să aibă acces la documente ale organelor de presă şi să-i constrângă pe ziarişti să-şi dezvăluie sursele de informare despre probleme vizând securitatea naţio-nală20. Având în vedere reacţiile vehemente, Ungaria a acceptat să amendeze unele prevederi ale acestui act legislativ, dar trebuie să păstrăm în atenţie acest aspect, în special în corelaţie cu situaţia din ţara noastră 21.

Exemplificând prin aceste situaţii tensionate, încercăm să atragem atenţia asupra faptului că limitarea sau delimitarea prerogativelor pe care le exercită mass–media în spaţiul public este un teren sensibil şi trebuie analizat cu atenţie, pentru că în sfera li-bertăţii de exprimare demarcaţiile sunt atât de subtile, încât riscul alunecării spre ex-treme care tind să suprime libertatea cuvântului poate căpăta proporţii nebănuite.

Relaţia dintre presă şi mass-media poate fi înţeleasă şi analizată din mai multe perspective. Cristina Coman22 a realizat un studiu panel în 1997, 1999 şi 2003 având ca subiect atitudinea jurnaliştilor din presa scrisă şi televiziune despre purtătorii de cu-vânt şi viceversa. Este o fantă prin care putem întrezări zone ce sunt străbătute rar. Una dintre concluziile acestui studiu arată că jurnaliştii consideră că specialiştii în re-laţii publice sunt manipulatori ai presei (61% în 1997 şi 40% în 2003) şi că nu îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu (28% în 1999 şi 41,75% în 2003). Specialiştii PR sunt de părere că relaţia lor cu presa s-a îmbunătăţit simţitor (de la 30% în 1997 la 67,5% în 2003) datorită sincerităţii, profesionalismului şi calităţii informaţiilor. Totuşi, relaţio-niştii le reproşează jurnaliştilor faptul că sunt avizi după senzaţional (50% în 1997) şi că uneori sunt lipsiţi de etică. Pe ansamblu, relaţia dintre specialiştii din relaţii publice şi jurnalişti este una care se doreşte a fi în echilibru, dar în realitate acest fapt este destul de greu de realizat pentru că deseori, din raţiuni foarte diverse, ziariştii „prelucrează” şi transformă informaţiile pe care cei de la departamentele de comunicare cu presa le oferă. La fel, jurnaliştii trebuie să fie permanent într-o atitudine de circumspecţie pentru a nu deveni victime ale eventualelor încercări de „intoxicare”. Alte şi alte studii ne arată inadvertenţele dintre agenda populaţiei, pe de o parte, şi cea a presei sau a par-tidelor politice, pe de altă parte.

Prefacerile mass-media în acest context pot fi analizate şi din perspectiva structurilor asociative profesionale. Conform legii, indiferent de domeniul de activi-tate, orice asociaţie profesională se constituie pentru realizarea unor activităţi de inte-res general sau comunitar. În acest context legal, asociaţiile profesionale de presă ar trebui să îşi desfăşoare activitatea în direcţia promovării unor principii deontologice şi etice după care să funcţioneze mass-media din România.

Un asemenea organism este Clubul Român de Presă, structură organizaţională nonguvernamentală, apolitică, ce deţine personalitate juridică din 199823. De reţinut în contextul temei abordate este Scrisoarea deschisă adresată membrilor Consiliului de Onoare în momentul părăsirii funcţiei de preşedinte CRP de către jurnalistul Cristian 20 Flavius Toader, „Ungaria: «Libertatea presei se duce de râpă»”, în Evenimentul Zilei, 03.01.2011, online

la http://www.evz.ro/detalii/stiri/ungaria-libertatea-presei-se-duce-de-rapa-917243.html, accesat la 14.02.2011. 21 Oana Ţepeş Greuruş, „Ungaria a acceptat să amendeze legea presei”, în Evenimentul Zilei, 8 .02.2011,

online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/ungaria-a-acceptat-sa-amendeze-legea-presei-920626.html, acce-sat la 14.02.2011.

22 Cristina Coman, Relaţii publice şi mass-media, Polirom, Iaşi, 2004. 23 http://clubulromandepresa.ro/, accesat la 01.03.2011.

TUDOR PITULAC

122

Tudor Popescu. La acel moment (noiembrie 2006!), CTP declara: „Am încercat să asigur [...] o capacitate ridicată de reacţie rapidă a Clubului la încălcările flagrante ale deontologiei din presă şi nu numai. Am sperat într-o reducere a tensiunii şi animozi-tăţilor dintre clasa politică şi presă prin întâlnirile oamenilor politici marcanţi cu Consiliul de Onoare al Clubului […] Viaţa politică din ce în ce mai vulgară şi super-ficială din Romania ultimilor ani este însoţită, ca şi cum n-ar vrea să rămână mai presus, de o presă tot mai degradată, moral şi profesional24”.

Este evident eşecul tentativei de conturare a unei direcţii comune de urmat din punctul de vedere al valorilor general acceptate. În absenţa unei structuri profesionale viabile, şi urmărind cu totul alte interese decât cele care ar trebui vizate în mod obiec-tiv, pescuitori în ape tulburi iniţiază tot felul de pseudo-asociaţii profesionale. Un exemplu este proaspăt înfiinţata Asociaţie Română a Profesioniştilor Mass-Media.

Suprapunerea funcţională a partidelor politice şi a mass-media În mod declarat, nu ne dorim ca prezentul capitol să se situeze de partea

niciunuia dintre beligeranţi. Cu toate acestea, ar putea să apară ideea că presa este cea anatemizată, în timp ce partidele politice ar fi mai puţin vinovate. Explicaţia este foarte directă. Deşi ambele părţi sunt la fel de vinovate, faptul că în special din partea presei se aştepta prima mişcare menită să declanşeze mecanismul de rupere a cercului vicios care ne menţine în subdezvoltare, face ca în analiza făcută presei să intre ca ingredient şi dezamăgirea. Nu cred că la acest moment se aşteaptă în mod real ceva pozitiv dinspre partidele politice. Aşteptările erau ca mass-media să amendeze slăbi-ciunile partidelor şi astfel să le canalizeze spre paliere de manifestare politică în care probabilitatea întâlnirii cu interesul public să fie crescută. Aşteptări mari, dezamăgire pe măsură.

Peisajul media post-decembrist a cunoscut etape foarte diverse. În timp, aş-teptările mai mult implicite ale unora dintre experţii care utilizează presa atât ca obiect cât şi ca subiect s-au conturat într-o manieră mai degrabă normativă. Presa ar fi urmat să se profesionalizeze (pregătirea jurnaliştilor se realizează la nivel (post)universitar, marile corporaţii au palpat piaţa etc.); structurile profesionale sau măcar cea mai im-portantă dintre acestea – dacă, printr-o minune, scindarea prezentă în România în cazul tuturor categoriilor ar fi marcat mai puţin acest segment – ar fi reuşit să adopte un cod deontologic adecvat şi, mai important, ar fi avut succes în sancţionarea derapajelor; jocurile de-a puterea sau de-a opoziţia s-ar fi succedat în funcţie de preeminenţa nevoii de profit financiar sau de consolidare pe piaţă etc. Partidele politice ar fi trebuit să înceapă să îşi asume coerent funcţiile şi să îşi amelioreze capitalul de încredere. Avem imaginea unui climat de normalitate din care cu toţii am fi avut de câştigat.

Experienţa campaniei prezidenţiale din 2009 a fost însă halucinantă. Maniera în care s-a derulat în zona vizuală, în special, a declanşat întrebări şi îngrijorări legi- 24 Bety Blagu, „Cristian Tudor Popescu a demisionat din Clubul Român de Presă”, în ediţia online

HotNews.ro, din 20.11.2006, online la http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1141868-cristian-tudor-popescu-demisionat-din-clubul-roman-presa.htm, accesat la 01.03.2011.


123

time. Cel puţin pentru cei care aveau aşteptări de genul celor expuse mai sus, după ter-minarea alegerilor urma să se petreacă cu necesitate un cutremur în câmpul mass-media. Chiar în miezul evenimentelor au existat de altfel câteva luări de poziţie care prefigurau o analiză fermă în perspectiva unor reconfigurări la nivelul breslei. În anul 2010 ar fi fost de aşteptat lansarea unei noi platforme profesionale cu reguli ferme şi marje înguste la care să se solicite afilierea.

Departe de asta, anul 2010 a accentuat direcţia prefigurată în anul anterior. Manifestările şi consecinţele în plan strict jurnalistic sunt prea proeminente pentru a fi justificată vreo prezentare a lor aici. Concomitent însă, au apărut nu doar interogaţii şi îngrijorări, ci şi consecinţe în zona politicului. Se pune întrebarea: care să fie miza esenţială a acestei înfruntări care capătă proporţii epice? Interese economico-finan-ciare? Acestea au fost întotdeauna, cel puţin la aceeaşi intensitate. Încrâncenări visce-rale? Nici acestea nu au lipsit, iar faptul că îşi au rădăcinile în zona instinctuală le face să nu diminueze în timp. Dorinţa de a lega fire translucide de membrele politicienilor, astfel încât actul politic să fie foarte prietenos? Nimic nou, iarăşi.

Dacă într-o secţiune anterioară schiţam ironic coordonatele unei lumi în care relaţia politic – mass-media era ideală din punctul de vedere al cetăţeanului, aici putem de asemenea să caricaturizăm, dar fără ca de această dată să mai simţim impulsul de a zâmbi. Atât timp cât prezenţa în faţa ecranului este net superioară prezenţei la vot, de vreme ce oamenii politici vieţuiesc politic mai bine sau mai puţin bine în funcţie de relaţia cu mass-media, dacă tot prin televizor se asigură poporului circul şi informaţii despre gustul pâinii, iar rezultatele screening-ului rating-urilor nu sunt contestate, miş-carea „logică” ar fi ca preluarea puterii politice să se realizeze pe baza audienţei direct de către cei care o fac. S-ar găsi cu siguranţă un termen inspirat care să surprindă feri-cit ceea ce acum se rostogoleşte fie ca televiziune-partid, fie ca partid-televiziune, de la caz la caz. Şi atunci am putea rezolva creativ şi problema legii presei prin amenda-rea legii partidelor politice în sensul extinderii condiţiilor pentru înfiinţarea unui partid politic şi pentru crearea unui post de televiziune, de exemplu. Cum nimeni nu fost in-teresat până acum să sancţioneze folosirea de semnături false pe liste de adeziune sau să verifice existenţa organizaţiilor în numărul minim de judeţe specificat în lege, poate vom vedea televiziuni care să se numească „X TV – Aripa Tânără”, de exemplu.

Chiar dacă nu va fi fost prezentă ca intenţie de la început, printr-un efect per-vers s-a ajuns la situaţia în care interferenţa funcţională dintre partide şi presă în starea de confuzie cronicizată s-a transformat în suprapunere a funcţiilor. Incapacitatea for-maţiunilor politice de a-şi stabili o bază minimală de interese proprii comune le-a adus în situaţia în care zona de competenţă le este cotropită fără să poată reacţiona. Perfect justificabilă, în prezenţa ghilimelelor, situarea pe poziţia de a patra putere în stat. Însă dispariţia ghilimelelor în societăţi cu o cultură democratică precară face ca presa să co-cheteze cu ideea preluării unora dintre rolurile celorlalte puteri. Telejustiţia este un exemplu, doar că aici locul de muncă al judecătorului/procurorului nu depinde funda-mental de presă, şi atunci acesta îşi poate consulta conştiinţa sau buzunarul chiar cu televizorul deschis. Cel puţin în cazul referendumurilor se constată, de asemenea, că presa decide în bună măsură rezultatul.

Pentru o parte a funcţiilor indicate în teoria politică în dreptul partidelor po-litice, este de înţeles interferenţa cu mass-media. De altfel, nici Montesquieu nu pos-

TUDOR PITULAC

124

tula separaţia absolută a celor trei puteri în stat. În capitolul imediat următor celui în care prezintă principiul separaţiei puterilor, autorul francez subliniază că între ele trebuie să existe zone de contact, pentru că altfel mecanismul nu ar mai funcţiona ca un ansamblu.

Este foarte interesantă analiza mecanismului puterii şi a structurilor ce deţin puterea, aşa cum sunt prezentate de C. W. Mills şi F. Hunter25. Deţinerea puterii este o coordonată utilă în contextul prezentului capitol, pentru a înţelege suprapunerea func-ţiilor dintre partidele politice şi mass-media. Problematica deţinerii puterii va fi pre-zentată în continuare plecând de la capacitatea de a lua decizii în raport cu posibilitatea de a justifica în mod obiectiv respectivele decizii.

În ultimă instanţă, această problemă poate fi redusă la explicarea relaţiei dintre factorii care deţin puterea, cei care o utilizează, cei care au de câştigat de pe urma acesteia şi cei cărora li se atribuie puterea. Incursiunea în această problematică este justificabilă tocmai pentru că a deţine puterea înseamnă, dacă nu în mod direct a lua decizii, cel puţin capacitatea de a determina sau de a induce luarea unei decizii care să conducă spre o direcţie favorabilă celui care influenţează26.

Teoria lui Wright Mills după cum este prezentată de către Domhoff în arti-colul citat mai sus defineşte puterea ca fiind împărţită între trei domenii birocratice sau, cu alte cuvinte, actori sociali, care s-au cristalizat de-a lungul istoriei în Statele Unite. Este vorba despre elita corporaţiilor / elita mediului de afaceri sau a oamenilor de afaceri, membrii nucleului dur al politicului, respectiv elita militară, care conlu-crează în procesul de luare a deciziilor suficient încât să se constituie într-o elită a pu-terii. Puterea definită ca trăsătură a unui grup sau a unei comunităţi este împărţită între aceste categorii. Mills merge mai departe şi afirmă că, la nivel înalt, aceste ierarhii separate conlucrează pentru a lua decizii comune, care să împlinească scopuri comune sau să ajungă la un punct comun care să le fie favorabil.

Ulterior, alte studii de factură empirică au demonstrat că ideea tripartită a lui Mills nu se justifică decât în privinţa ierarhiei pe care o formează comunitatea corpo-ratistă / a oamenilor de afaceri, simbol al puterii economice. Prin urmare, la acest mo-ment al discursului, vorbim despre două direcţii: una care împarte factorul decizional între trei actori colectivi şi cealaltă care atribuie puterea de decizie unei singure ierar-hii, cea determinată de factorul economic sau de puterea economică, cu influenţă di-rectă asupra configurării spaţiului politic.

Această viziune, chiar dacă pare străină spaţiului românesc, se aplică în con-textul prezentului demers. Cercetătorii sistemului puterii au ajuns la concluzia că factorul economic, concretizat în sistemul corporaţiilor, determină deciziile politice în patru direcţii: interese specifice, planificarea politicilor, formarea opiniei publice, respectiv procesul de selecţie a candidaţilor. Este vorba despre o comunitate sui-generis a corporaţiilor media, care deşi (sau tocmai pentru că) se conduc după o lege a

25 G. William Domhoff, 2007, „ C.Wright Mills, Floyd Hunter, and 50 Years of Power Structure Research”,

Michigan Sociological Review, 21: 1-54., online la http://sociology.ucsc.edu/ whorulesamerica/ theory/mills_address.html?print, accesat la 14.02.2011.

26 G. William Domhoff, The Class-Domination Theory of Power, 2005, online la http://sociology.ucsc.edu/whorulesamerica/power/class_domination.html, accesat la 14.02.2011.


125

audienţei şi, prin urmare, a profitului, au pretenţia sau îşi arogă dreptul de a stabili agenda publică. Elementul economic joacă un rol primordial în stabilirea unui segment dominant al agendei publice.

O altă explicaţie ar fi aceea că presa îşi asumă funcţii sau roluri care de drept aparţin partidelor politice, dintr-o raţiune care nu se poate explica exclusiv prin influ-enţa factorului economic. Putem decela o pseudo-comunitate a trusturilor media care susţin sau nu o anumită formulă politică. Poate că mass-media au preluat funcţiile gân-dite pentru o comunitate a corporaţiilor tocmai pentru că partidele politice funcţio-nează incoerent. Îndemnul liberal sec şi aspru: „îmbogăţiţi-vă!”, adresat celor care contribuiau la amplificarea murmurului ce dorea să demaşte faptul că decizia politică nu (mai?) aparţine celor cărora li se delegă prin vot fărâma de suveranitate, le putem substitui astăzi în România îndemnul: „creaţi-vă presă!”. Fără să intenţionăm să dez-voltăm aici ideea, spunem totuşi că tendinţa deschiderii blogurilor de către foarte mulţi jurnalişti are ca ingredient de bază tocmai această dorinţă, deseori neconştientizată.

Dacă în Statele Unite formarea opiniei publice de către comunitatea corpora-ţiilor este înscrisă într-un mecanism al organismelor non-profit care depind, deşi nu în mod declarat, de veniturile pe care le asigură marile corporaţii, în spaţiul românesc interferenţa dintre factorul economic şi cel politic devine evidentă în spaţiul mass-media, anihilând într-o oarecare măsură capacitatea cetăţeanului de a reacţiona în mod conştient şi consecvent la o situaţie pe care de altfel o percepe ca fiindu-i potrivnică.

Concluzii Ca să concluzionăm într-o manieră deloc delicată spunem că, la noi, în „tur-

barea” lui, „câinele” democraţiei este în stare să încerce să mănânce până şi nişte crea-turi diforme şi complet „indigeste”, aşa cum au devenit partidele politice româneşti. Totuşi, datorită importanţei pe care o au partidele politice pentru funcţionarea coerentă a sistemelor politice democratice, orice asemenea tentativă aduce iarăşi în atenţie ori-ginalitatea democraţiei româneşti.

Aşadar, incapacitatea partidelor politice de a-şi exercita în mod corespunzător funcţiile permite fragilizarea sistemului democratic prin acţiuni menite să sustragă pre-rogative din zona legislativ-executivă, pentru a le drena înspre mass-media.

Bibliografie:

Edwin, Baker, C., Mass-media, piaţa şi democraţia, traducere de Ileana Coşan, Luciana-Sabina Tcaciuc, Editura Moldova, Iaşi, 2008.

Baudouin, Jean, Introducere în sociologia politicului, traducere de Ioana Iaworski, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.

Bréchon, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinski, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004.

Coman, Cristina, Relaţii publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004. Coman, Mihai, Mass media în România post-comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

TUDOR PITULAC

126

Denni, Bernard; Lecomte, Patrik, Sociologia Politicului, vol. II, traducere de Marta Nora Ţărnea, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 1999.

Huntington, Samuel, „Al treilea val al democraţiei”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002.

Montesquieu, De l’esprit de lois, Œuvres complètes, tome premier, Édition de Ch. Lahure, Paris, 1856.

Pop, Doru, Mass-media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Roşca, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Editura Polirom, Iaşi,

2000. SartorI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Editura

Polirom, Iaşi, 1999.

Bibliografie online

Blagu, Bety „Cristian Tudor Popescu a demisionat din Clubul Român de Presă”, în ediţia online HotNews.ro, din 20.11.2006, online la http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1141868-cristian-tudor-popescu-demisionat-din-clubul-roman-presa.htm, accesat la 01.03.2011.

Domhoff, William G., „C.Wright Mills, Floyd Hunter, and 50 Years of Power Structure Research”, Michigan Sociological Review, 2007, 21: 1-54., online la http://sociology.ucsc.edu/whorulesamerica/theory/mills_address.html?print, accesat la 14.02.2011.

Domhoff, William G. , „The Class-Domination Theory of Power”, 2005, online la http://sociology.ucsc.edu/whorulesamerica/power/class_domination.html, accesat la

14.02.2011. Simina, Anca, „Băsescu face din moguli ameninţări la siguranţa naţională”, în

Evenimentul Zilei din 23.06.2010, online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/basescu-face-din-moguli-amenintari-la-siguranta-nationala-898903.html, accesat la 14.02.2011.

Toader, Flavius, „Ungaria: «Libertatea presei se duce de râpă»”, în Evenimentul Zilei, 03.01.2011, online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/ungaria-libertatea-presei-se-duce-de-rapa-917243.html, accesat la 14.02.2011.

Ţepeş Greuruş, Oana „Ungaria a acceptat să amendeze legea presei”, în Evenimentul Zilei, 8 .02.2011, online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/ungaria-a-acceptat-sa-amendeze-legea-presei-920626.html, accesat la 14.02.2011.

Zilahy, Peter, „Hungary media law protest shows forbidden fruit remains sweet”, în The Guardian, 14.01.2011, online la http://www.guardian.co.uk/commentisfree/ 2011/jan/14/hungary-media-law-protest?INTCMP=ILCNETTXT3487, accesat la 14.01.2011.

***„Proiect de lege PDL, marca Prigoană, pentru controlul presei scrise şi online”, online la http://www.optimalmedia.ro/stire-interviu/proiect-de-lege-pdl-marca-prigoana-pentru-controlul-presei-scrise-si-online/2819, accesat la 14.02.2011.

***„Deputaţii au respins proiectul de lege depus de Prigoană: îngrădeşte libertatea presei!”, online la http://www.money.ro/deputatii-au-respins-proiectul-de-lege-depus- de-prigoana--ingradeste-libertatea-presei_697171.html, accesat la 14.02.2011.

***„Iulian Fota, consilier prezidenţial: «În documentul CSAT nu apare ideea de presă ca pericol» ”, în Evenimentul Zilei din 23.06.2010, online la http://www.evz.ro/


127

detalii/stiri/ctp-despre-moguli-ca-pericol-national-e-un-grav-abuz-la-adresa-democratiei-898908.html, accesat la 14.02.2011.

***„Aidan White (FIJ): Identificarea presei ca o ameninţare la siguranţa naţională, inacceptabilă”, online la http://news.corect.com/politics/intern/aidan-white-fij-identificarea-presei-ca-o-amenintare-la-siguranta-nationala-inaccept, accesat la 14.02.2011.

***„Jurnaliştii au Asociaţia Română a Profesioniştilor Mass – Media”, în Evenimentul Zilei din 18 februarie 2011, online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/jurnalistii-au-asociatia-romana-a-profesionistilor-mass-media-921743.html, accesat la 01.03.2011.

http://clubulromandepresa.ro/, accesat la 01.03.2011.

TUDOR PITULAC

128

Politica românească şi new media

129


Ivona Burduja

Introducere La conferinţa „Politica 2.0”, desfăşurată în septembrie 2008, în Bucureşti,

invitatul special Phil Noble declara pentru revista Business Standard că succesul deplin al unei campanii electorale este condiţionat de utilizarea Internetului: „Trebuie să fii deschis, să experimentezi, şi alegătorii vor vedea asta. Online-ul nu este o ba-ghetă magică, dar este instrumentul prin care poţi comunica şi înţelege oamenii la un alt nivel”. De cealaltă parte, Ralf Guldenzopf, cofondator al companiei germane Blueberry Consulting şi consultant în comunicare politică, spune că „în comunicarea politică, cel mai important este contactul faţă în faţă cu oamenii, pentru a-i asculta şi a vedea care sunt problemele lor.” Pornind de la aceste două repere, ne propunem o analiză a comunicării politice de tip 2.0 în spaţiul românesc.

Politică, democraţie şi mass-media Este aproape de la sine înţeles faptul că în societăţile democratice, mass-

media, sistemul mass-media şi opinia publică se afla într-o permanentă schimbare. Ele devin astfel pentru analişti atât indicatori, cât şi factori relevanţi de descriere şi inter-pretare a schimbărilor ce au loc în societate. În multe lucrări sociologice sau din do-meniul ştiinţelor politice, mediile şi sistemul mass-media nu s-au bucurat până acum decât de prea puţină atenţie. De-abia în ultimul timp s-a produs o schimbare rapidă şi fundamentală – atât în realităţile sociale, cât şi printre analiştii fenomenului. Acesta este probabil motivul pentru care, în nenumăratele articole de specialitate, s-au impus concepte precum „societate informaţională” sau „societate mass-media”, concepte care vin să caracterizeze stadiul actual de dezvoltare. Prin aceste concepte se arată că fabri-carea, răspândirea şi receptarea de informaţii a devenit, în cadrul societăţii moderne, foarte importantă din punct de vedere economic, cultural şi politic. Mai mult: sistemul mass-media a devenit infrastructura centrală a societăţii moderne. Vorbim despre o „societate mass-media” pentru că sfera publicistică se extinde din ce în ce mai mult, atât la nivel cantitativ, cât şi la nivel calitativ, funcţia de intermediere a informaţiilor deţinută de medii s-a amplificat şi ea enorm, au apărut noi medii şi pentru că mass-media are un rol dominant în societate, câştigând atenţia şi aprobarea populaţiei dato-rită gradului de utilizare crescut1. 1 Otfried Jarren, „Medien, Mediensystem und politische Öffentlichkeit im Wandel”, în Ulrich Sarcinelli (ed.),

Politikvermittlung und Demokratie in der Mediengesellschaft (Bonn: BpB, 1998), www.dadalos.org.

IVONA BURDUJA

130

Mass-media a devenit din ce în ce mai mult o premisă pentru nevoia de infor-mare şi de comunicare a altor actori. Mai precis: fără mass-media nu poate exista o comunicare reală între organizaţiile sociale şi nici între aceste organizaţii sociale şi publicul larg. Prin urmare, opinia publică este influenţată de mass-media din demo-craţiile moderne la nivel structural, procedural şi de conţinut. În ceea ce priveşte desfă-şurarea activităţilor politice şi reprezentarea acestora, toţi actorii cu putere decizională trebuie să se supună unor noi cerinţe.

Relaţia dintre partide, mass-media şi public Politica este prezentată prin intermediul mass-media. Ceea ce ştie opinia pu-

blică despre politică a aflat, de cele mai multe ori, prin intermediul televizorului, radioului, al ziarelor şi, de câţiva ani, al internetului. Comunicarea prin intermediul mass-media poate adopta unul dintre următoarele modele2:

Modelul top-down pleacă de la ideea existenţei unei ierarhii sau a unei cas-cade în cadrul procesului de comunicare politică. Politicienii de prim rang, membrii de partid, iau decizii politice transmiţând astfel impulsuri către „lumea reală”. Ei iau hotărâri cu privire la bugete, elaborează legi, acordă subvenţii, creează reguli şi con-duc anumite sfere, producând în acest fel efecte care se întorc la ei. Astfel se formează agendele politice, pe care partidele le transmit mass-media, care depind întru totul de acest transfer de informaţii. Mass-media transmite, la rândul ei, această agendă publi-cului mai larg. Acest model pare, la o primă vedere, destul de simplu şi corespunde imaginii mass-media aservită politicului, aşa cum este ea prezentată.

Modelul mediocraţiei. Cu toate că până şi numele dat acestui model a fost un fapt contestat, mediocraţia presupune că mass-media reprezintă în zilele noastre a patra putere din stat, ba, chiar mai mult, acestea au revendicat o poziţie extrem de pri-vilegiată. Mass-media transmit publicului agenda politicienilor de „sus” în „jos”. Media transformă informaţii obiective în divertisment, personalizând politica pentru a aduce pe micile ecrane personalităţi mai marcante. Dar în ce fel s-au schimbat mass-media? Avem de-a face cu un adevărat proces de vizualizare a politicii. Profesorul Bernd Guggenberger3 remarca: „Mass-media funcţionează ca o lupă gigantică. Ea acordă politicii partidelor populare o atenţie şi o viteză de răspândire până acum necunoscută. Această nou-căpatată dimensiune se plăteşte totuşi prin pierderea încrederii oamenilor, precum şi prin pierderea constanţei acestora, care se manifestă printre altele prin creş-terea drastică a numărului alegătorilor indecişi. Presa este o forţă motorie pe cât de pu-ternică pe atât de incontrolabilă. Sintagma «nimic nu este mai important decât succesul» se transformă, prin promovarea politicienilor ieşiţi învingători la alegeri, în «nimic nu este mai important decât sugerarea succesului». Mediile creează o realitate pe care ele ar trebui de fapt să o redea”. Obligativitatea vizualizării (şi lipsa de imaginaţie a

2 Ulrich von Alemann, „Parteien und Medien”, în O. Gabriel et. al. (ed.), Parteiendemokratie in

Deutschland, BpB, Bonn, 1997, www.dadalos.org. 3 Bernd Guggenberger, „Aus Politik und Zeitgeschichte”, http://www.bpb.de/files/MWT93B.pdf, accesat

la 12.01. 2004.


131

ziariştilor) aduc în faţa celor ce se uită la ştirile TV politicieni, conferinţe de presă, strângeri de mână, tăieri de panglici care nu stimulează cu mai nimic imaginaţia cetă-ţenilor. Cercetarea aşa-numitei „agenda-setting” a fost completată prin „issue-attention-cycle”, care pleacă de la premisa că mediile dispun de legi proprii în ceea ce priveşte ciclul vieţii unui subiect: de la faza premergătoare la cea de descoperire, urmată de punctul culminant şi mai apoi de scăderea în importanţă şi pierdere din vedere. Mass-media nu au dobândit doar o poziţie privilegiată şi de putere între partide şi public, ci se ocupă în mare măsură şi de comunicarea intra-partinică. Publicaţiile de partid au dispărut aproape cu totul; în ceea ce priveşte congresele partidelor, acestea nu au mai adus membrilor practic nicio informaţie nouă cu privire la politica parti-delor. Membrii se informează în acest sens aproape exclusiv din mass-media – indife-rent dacă este vorba de o direcţie nouă sau despre discuţii mai vechi cu privire la per-soane sau poziţii din sânul partidelor. Mediatizarea politicii înseamnă că mass-media au supus politica, într-o mare măsură, propriilor legi.

Modelul bottom-up propagă credo-ul democratic clasic, conform căruia poli-tica trebuie să fie dominată de jos în sus prin voinţa alegătorilor şi prin intermedierea mass-media. Publicul este cel care determină agenda politică, iar mass-media repre-zintă instrumentul care amplifică vocea publicului pentru ca aceasta să ajungă la urechile politicienilor din cadrul partidelor şi a guvernului. În plus, prin participarea la alegeri, cetăţenii dispun de încă un canal direct de formare a voinţei politice. Politica, aleasă în mod democratic, influenţează evenimentele din lumea reală. Repercusiunile acestei politici sunt însă şi ele resimţite în mod direct de către electorat, iar astfel cercul este întregit şi îşi poate relua cursul de la capăt. Am văzut, din prezentarea primelor două modele, că realitatea s-a schimbat. Partidele influenţează mass-media prin mana-gementul comunicării şi prin PR profesionist, domină posturile de radio şi de televi-ziune de stat, se adresează mai degrabă jurnaliştilor mai comozi, inventează eveni-mente, parte a politicii simbolice, implicând mass-media în acest proces. Mass-media imprimă agenda partidelor în politică şi în conştiinţa cetăţenilor, preferând prezentările superficiale în detrimentul celor obiective şi consistente, încercând să supună politica propriilor reguli. Datorită revoluţiei multimedia a apărut o mişcare de tip „grass-roots”, de jos în sus, via internet. Acest lucru este privit cu scepticism de analişti, în ciuda euforiei care domină în acest domeniu. În tot cazul, există astăzi medii şi reţele de comunicare noi care să vină de jos împotriva supremaţiei politicienilor şi concer-nelor media de sus. Au apărut atât noi grupuri de susţinători, cât şi noi conţinuturi.

Modelul biotop este o împletire a celor trei modele discutate până acum: top-down, mediocratic şi bottom-up, un biotop în care se regăsesc atât politicienii cât şi jurnaliştii. Plecăm de la premisa că politicienii şi ziariştii se află într-o relaţie strânsă de cooperare. Relaţiile dintre oamenii politici şi ziarişti sunt „un fel de relaţie de de-pendenţă reciprocă”. Faptelor ce vin în folosul politicianului: publicitatea personală, tematizarea unui subiect important pentru el, de-tematizarea unui subiect care nu îi convine, informarea prin ziarişti (de exemplu, despre concurenţi), echidistanţa ziariştilor, le corespund fapte ce vin în folosul reciproc al ziariştilor. Pentru că şi ziariştii sunt interesaţi să dobândească un prestigiu personal, să se tematizeze un subiect important sau să se de-tematizeze o temă care nu le convine, să fie informaţi pe termen lung de către politicieni (de exemplu, despre ziarişti concurenţi) şi echidistanţa pe termen lung

IVONA BURDUJA

132

a politicienilor. Ambii actori urmăresc aşadar un obiectiv comun, şi anume menţinerea procesului de comunicare politică, indiferent de intenţiile şi interesele diferite. Ambele părţi intră astfel în relaţii de co-dependenţă, devenind actori care interacţionează în re-ţele de negociere. Publicul rămâne undeva jos, la limita inferioară, şi urmăreşte la tele-vizor interacţiunea celor două părţi.

Democraţia, partidele şi asociaţiile au nevoie să intre în sfera publică, accesi-bilă tuturor. Aici, un rol central în cadrul democraţiei îl joacă presa scrisă, radioul şi televiziunea, iar ele pot îndeplini acest rol doar dacă, prin intermediul lor, controver-sele publice şi diversitatea opiniilor ies în mod clar la lumină. Astfel, cetăţeanul reu-şeşte să îşi modeleze comunitatea, democraţia reuşind să-şi înfigă rădăcinile adânc în naţiune. Opinia publică este instrumentul care controlează întreaga maşinărie politică. Comunitatea, care se bucură de acordul de principiu dintre instanţele decizionale şi opinia publică, a găsit acel fundament democratic, pe baza căruia poate fi desfăşurată o politică liberală şi consecventă4.

Cum se câştigă alegerile, pe Internet sau „cu sacoşa”? Potrivit Internet World Stats, în iunie 2010, în România exista un bazin

electoral „virtual” de 7.786.700 de utilizatori de Internet, reprezentând 35.5% din po-pulaţie5. Politicienii români şi-au dat seama de potenţialul acestui electorat, încetând să mai neglijeze această categorie de votanţi. Prezent la conferinţa „Politica 2.0 – Cum se câştigă alegerile în era digitală” de la Bucureşti, organizată de realitatea.net şi Inpolitics, preşedintele PSD, Mircea Geoană, întăreşte ideea: „Cine nu înţelege rolul Internetului va fi pierdut pe termen mediu în politica românească (...) Şi noi, politi-cienii, trebuie să devenim mai sofisticaţi în comunicare pentru a segmenta publicul şi a transmite mesajul care trebuie publicului. Clasa politică trebuie să meargă odată cu publicul”6. De cealaltă parte, fosta consilieră prezidenţială, Adriana Săftoiu, crede că alegerile, chiar şi în era digitală, se câştigă „cu sacoşa şi plicul”, în condiţiile în care electoratul are „mentalitate de milog şi funcţionează ca un fel de câine al lui Pavlov”. „Electoratului îi arăţi, mai ales în perioada de campanie, ce-i trebuie, adică salarii, pensii. Acum, toată lumea plusează”, crede Adriana Săftoiu7.

Un exemplu american Un studiu efectuat de Institutul american Pew Research Center, între 20

noiembrie şi 4 decembrie 2008, arată că 55 % dintre americanii cu drept de vot şi 74 % dintre utilizatorii de Internet au declarat că s-au servit de web pentru a culege infor-

4 Waldemar Besson,Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer

freiheitlichen Staatsordnung, BpB, Bonn, 1990, http://www.bpb.de/files/MWT93B.pdf. 5 http://www.internetworldstats.com/eu/ro.htm. 6 http://www.politica20.ro/articole/. 7 http://www.politica20.ro/articole/.


133

maţii asupra alegerilor sau a comunica cu alţi utilizatori de Internet asupra acestui subiect8. Pentru prima oară, peste jumătate dintre adulţii americani au recurs la Internet în cadrul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale şi susţinătorii lui Barack Obama au fost în mod deosebit activi online. „Alegerile din 2008 au fost primele pentru care peste o jumătate din populaţia cu vârstă de vot a folosit Internetul în scopuri politice”, subli-niază reprezentanţii institutului Pew Research Center. Site-urile de socializare ca Facebook sau MySpace şi site-urile de partajare a înregistrărilor video ca Youtube au jucat un rol major, notează de asemenea studiul, alegătorii folosind aceste instrumente pentru a împărtăşi opiniile lor şi a încerca să obţină sprijin pentru cauza lor. „Alegătorii în 2008 nu au fost pasivi în procesul politic”, a indicat Aaron Smith, principal autor al studiului. „Barack Obama foloseşte deja tehnologia pentru a îmbunătăţi politicile pre-zidenţiale şi pentru a ajuta cetăţenii să ia parte la procesul politic. Campania pe Internet a lui Obama este doar începutul utilizării de către Obama a puterii conferite de Internet pentru a transforma politica şi guvernarea. Pe barackobama.com, alegătorii sunt conectaţi nu numai cu campania electorală, dar şi între ei; campania foloseşte teh-nologia Internetului pentru a-i implica pe cei care nu au putut participa în persoană la campaniile prezidenţiale. Peste 280.000 persoane şi-au creat conturi pe barackobama.com. Aceşti utilizatori s-au constituit în grupe de voluntari şi au organizat peste 13.000 evenimente specifice off-line folosind acest site”9. Ideea s-a dovedit mai ieftină decât fabricarea de fluturaşi şi plasarea lor în cutiile poştale ale alegătorilor – crearea unei reţele sociale prin intermediul unui site foarte bine pus la punct.

Rezultatul scrutinului din Statele Unite este important şi prin faptul că aplică un verdict eficienţei cu care candidaţii şi-au transmis alegătorilor mesajul şi imaginea, urmând ca acest verdict să se răsfrângă asupra tehnicilor şi a mediilor folosite şi, mai apoi, să influenţeze întregul spectru al domeniilor care implică transmiterea cu succes a unui mesaj către public. Din această perspectivă, victoria lui John F. Kennedy în con-fruntarea cu Richard Nixon din 1960 a devenit un studiu de caz clasic asupra modului în care un mediu nou se impune ca vector al mesajului. Victoria lui Kennedy a fost şi victoria televiziunii. Se poate face o paralelă între alegerile din 1960 şi cele din 2008. Atât JFK, cât şi Obama au fost consideraţi prea tineri şi lipsiţi de experienţă în com-paraţie cu contracandidaţii lor republicani Nixon şi McCain. Însă ceea ce-i aseamănă cel mai mult este carisma şi abilitatea lor de a utiliza potenţialul noilor medii de comunicare. Este interesant de notat că în cazul primei dezbateri dintre JFK şi Nixon – prima televizată vreodată – telespectatorii l-au considerat în general pe candidatul democrat învingător, în vreme ce publicul care a ascultat la radio dezbaterea a fost de parere că Nixon a fost mai bun. Însă audienţa mai mare a televiziunii a făcut diferenţa. În 2008, victoria lui Obama vine pe fondul unei campanii utilizând mijloace diverse, între care noile tehnologii au fost extrem de importante. Unii observatori consideră că utilizarea masivă a Internetului a mobilizat la vot un număr important de tineri – altfel destul de lipsiţi de interes faţă de chestiunile politice – şi este foarte posibil ca tocmai aceştia să fi fost cei care i-au adus procentul hotărâtor.

8http://www.pewinternet.org/Media-Mentions/2009/How-the-Shift-to-an-Online-OnDemand-World-of-

Content-Could-Impact-Political-Discourse.aspx. 9 http://www.barackobama.com/ issues/technology/.

IVONA BURDUJA

134

Ceea ce este remarcabil în campania desfăşurată de Obama prin Internet este faptul că a fost în mare parte realizată de susţinătorii săi, folosind uneltele puse la dispoziţie de staff-ul candidatului. Dacă în cazul campaniei prezidenţiale franceze din 2007 instrumentul preferat a fost blogul, în cazul campaniei americane elementul cheie s-a numit „social networking”. Barack Obama a profitat de experienţa campaniei, foarte axate pe Internet, desfăşurată de Howard Dean în 2004 şi l-a angajat pe coordo-natorul acesteia, Joe Rospars, încă din faza alegerilor preliminare, când s-a confruntat cu Hillary Clinton, mult mai conservatoare în privinţa mijloacelor prin care şi-a condus campania. Însă omul-cheie în implementarea strategiei „grass-roots” pe care şi-a dorit-o staff-ul candidatului a fost Chris Hughes, unul dintre cei patru fondatori al Facebook. Hughes a lucrat ca voluntar – purtând titulatura „online organizing guru” – la reali-zarea site-ului My.BarackObama.com10. Este vorba de o platformă de socializare în reţea, cu toate ingredientele necesare, de la profiluri individuale, grupuri bazate pe arii de proximitate la domenii de interes, bloguri şi instrumente de comunicare tipice, până la sistemul de colectare online a contribuţiilor băneşti. Succesul a fost extraordinar, cei peste 1,5 milioane de utilizatori înregistraţi constituind o comunitate extrem de activă de susţinători, care au organizat peste 150.000 de evenimente în sprijinul favoritului lor, au agregat o bază de date cu numere de telefon şi adrese de e-mail dispuse să accepte mesaje legate de campania lui Obama, astfel încât, în ziua alegerilor, voluntarii au putut să facă peste un milion de apeluri telefonice, îndemnându-i pe alegători să participe la vot. Fără îndoială, caracterul implicit viral al reţelelor de socializare şi-a spus cuvân-tul. Alte elemente interesante ale campaniei au fost site-ul „Fight the Smears”11, menit să contracareze cu dovezi concrete zvonurile răuvoitoare la adresa lui Obama, precum şi aplicaţia (realizată de voluntari) „Obama 08” pentru iPhone şi iTouch. Obama a co-lectat peste 600 de milioane de dolari de la peste 3 milioane de oameni, majoritatea acestor donaţii venind prin Internet. Desigur, o mare parte din aceasta sumă a susţinut campania prin televiziune.

În Statele Unite, site-urile Internet au avut o mare importanţă în campania electorală. În marea majoritate a discursurilor pe care cei doi candidaţi le-au susţinut pe parcursul campaniei, tribunele de la care vorbeau cei doi aveau imprimat, cu litere uriaşe, numele site-urilor lui Barack Obama şi al lui John McCain, care primeau practic prioritate chiar şi în faţa mesajelor electorale ale celor doi candidaţi. Atât Barack Obama cât şi John McCain au avut blog-uri care au fost însă încorporate în site-urile principale ale campaniei electrorale a fiecăruia. Spre deosebire de John McCain, Barack Obama a înţeles şi folosit intens Internetul în folosul sau în campanie. Astfel, Obama a fost nedespărţit de telefonul sau Blackberry pe parcursul ultimelor luni, şi a folosit Internetul permanent pentru comunicarea de campanie.

10http://my.barackobama.com/ctl/Constituent/Login?successurl=L3BhZ2UvZGFzaGJvYXJkL3ByaXZhd

GU=&_h=R7eLleNlvR32IUbri4ek40kHrFI. 11 http://www.fightthesmears.com/.


135

Politica românească şi new media „Noile media impun regândirea spaţiului comunicaţional politic şi a strate-

giilor electorale”, ne avertizează Dorina Guţu, autoarea cărţii New Media. „Partidele care vor înţelege cel mai repede noile realităţi sociale şi îşi vor adapta adecvat mesa-jele vor avea cele mai mari şanse de succes. Evoluţia explozivă a web 2.0 şi noile reali-tăţi tehnologice şi sociale impun şi identificarea cât mai rapidă a diferenţelor care încep să apară şi în interiorul bazinelor electorale autohtone, reevaluarea opţiunilor de vot considerate tradiţionale şi conturarea unor profiluri electorale specifice ambelor medii – online şi offline”12. În momentul de faţă nu există studii care să indice profilul electoratului online din România. Se vehiculează doar ideea că noile media ar avea capacitatea de a mobiliza tinerii – aceştia nemaifiind consumatori de media clasică.

Blogurile având ca subiect politica aparţin politicienilor, dar şi unor analişti politici, jurnalişti sau unor organizaţii care au ca subiect politica. În mediul virtual politic, foarte important este rolul liderului de opinie. Acest rol poate fi explicat prin modelul comunicării intermediate – fluxul comunicării în doi paşi13. Liderii de opinie din online prelucrează informaţia, iar „legăturile informale şi influenţa personală ră-mân elementele cheie şi în comunicarea în mediul virtual. Ei sunt factori puternici de influenţă a comportamentului (atât individual, cât şi colectiv), în special al celui elec-toral”14. Studiile americane atrag atenţia asupra principiului selectivităţii electoratului – principiu care funcţionează şi în mediul online. „În cazul noilor media, efectul de polarizare s-a constatat prima dată în cazul blogurilor americane, în timpul campaniei prezidenţiale din 2004. Există persoane care preferă anumite site-uri şi bloguri pentru a se informa, deoarece le consideră credibile şi le confirmă predispoziţiile şi convin-gerile iniţiale. Însă la fel de bine putem vorbi şi de o categorie care nu are opţiuni şi convingeri ferme şi care preferă să se informeze din mai multe surse înainte de a lua o hotărâre”15.

Anul naşterii blogosferei româneşti este considerat a fi 2007 – în acest an numărul politicienilor deveniţi bloggeri a crescut constant, cu o prezenţă care trece de la formal la activ. Politicienii au învăţat că abordarea de tip web 1.0 (unidirecţională) nu mai este valabilă şi au deprins specificul comunicării online de tip 2.0. Campania electorală prezidenţială a lui Traian Băsescu, din 2004, intră în istorie ca prima „ini-ţiativă de comunicare politică online reală şi eficientă din spaţiul românesc”. Opoziţia va încerca, în 2007, în perioada referendumului, să preîntâmpine o nouă „gherilă di-gitală” de tipul celei din 2004. PSD a dezvoltat o reţea de bloguri politice şi de reţele sociale, în acest fel marcând prima strategie electorală unitară a unui partid românesc, destinată mediului online. Decizia PSD a părut surprinzătoare, deoarece media de vârstă a electoratului tradiţional al PSD este mai mare decât a altor partide. S-a pre-supus că PSD urmăreşte câştigarea electoratului tânăr. Cert este că până acum PSD nu

12 Dorina Guţu, New Media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 105. 13 Paul Lazarsfeld et al., Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie electorală Editura

Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 201. 14 Guţu, New Media, p. 108. 15 Guţu, New Media, p. 109.

IVONA BURDUJA

136

numai că nu a dispărut din mediul online, ci chiar a devenit o prezenţă din ce în ce mai vizibilă. „Evoluţia blogosferei româneşti s-a făcut, de voie-de nevoie, în ritm accelerat, arzându-se multe etape, împinsă de evenimentele din mediul offline. Anul 2006 a reprezentat copilăria idilică, iar prima jumătate a anului 2007, adolescenţa rebelă. Nu-mărul celor mai multe însemnări şi comentarii, precum şi tonul lor, denotă o aşezare a blogosferei politice autohtone, o intrare într-o stare de normalitate (aşa cum este con-turată în ţări mai avansate în folosirea noilor media drept instrumente politice şi elec-torale). E de dorit ca maturizarea blogosferei să aducă abordări comunicaţionale mai coerente şi mai echilibrate”16.

Înaintea alegerilor generale din noiembrie 2008, site-urile specializate s-au întrecut să ofere informaţii specializate: alegeri2008.ro, votuninominal.ro, infoalegeri.ro, infovot.ro, thinkopolis.eu, Asociaţia Pro Democratia, votezi.ro explică procesul de vo-tare ce urmează să se desfăşoare. Aşa cum au procedat şi în campania pentru alegerile locale, politicienii al căror nume a fost înscris pe buletinele de vot pe 30 noiembrie s-au întrecut în a se constitui într-o „prezenţă online”. Numai că blogul folosit în cam-pania electorală de politicieni nu pare a fi decât o modă, nicidecum un instrument de comunicare politică: „Mania asta cam penibilă cu candidatul şi blogul ne dă măsura perfectă a slabismului candidaţilor, dar, şi aici e şi mai grav, a consultanţilor”, a de-clarat pentru FrontNews Cristian Birta, director general PMG Consulting17.

Politicienii şi gesturile lor de campanie sunt comentate ironic de bloggerii „de meserie”. Maneaua electorală interpretată pentru PD-L provoacă reacţii de ambele părţi: „Ce dacă mie îmi provoacă repulsie ori, în cel mai bun caz, mă amuză? Nu eu sunt destinatarul. Ci electoratul partidului cu pricina. Iar din acest punct de vedere lovitura e măiastră. Dacă ţii seama de electoratul căruia i se adresează, clipul devine genial. Pentru că e perfect construit pe profilul segmentului ţintă”, scrie Mordechai18. Analistul politic Ciprian Ciucu este însă de altă părere: „Clipul este mai degrabă un defavor pentru respectivul partid, pentru că nu e pe targetul lor. Mesajul pe care îl transmite este de subcultură”. „Mesajele politicienilor nu sunt specifice publicului de online decât în măsura în care aceştia apelează la un consultant, cum a făcut Dragoş Dincă. Cei mai mulţi însă o fac după ureche, pentru că trebuie să fie, pentru că dă mai rău dacă nu există pe Internet. Pare mai serios dacă are şi un site. Capacitatea de a co-munica online este o caracteristică pe care trebuie să o aibă, dar nu se poate baza pe acest tip de comunicare pentru a-şi atrage electoratul”, este de părere analistul politic Ciprian Ciucu19.

Referitor la campania electorală din 2008, analistul politic Sorin Tudor o vede plată şi plictisitoare, fără niciun fel de mesaj: „Există câteva încercări, care pot fi privite ca interesante, dar doar raportându-le la ceea ce se întâmplă în general. Adică, ies foarte puţin din peisajul acesta extrem de monoton. Din perspectiva mediului

16 Guţu, New Media, p. 191. 17 http://www.frontnews.ro/politic/parlament/batai-virtuale-pentru-alegeri-reale-politicienii-si-campania-

electorala- descopera-internetul-nu-si-utilizatorii-17277. 18 http://moshemordechai.wordpress.com/page/43/. 19 http://www.frontnews.ro/politic/parlament/batai-virtuale-pentru-alegeri-reale-politicienii-si-campania-

electorala-descopera-internetul-nu-si-utilizatorii-17277/pagina-2.


137

online, campania arată şi mai rău. Nu reuşeşte să transmită nimic. Marea greşeală este că mulţi dintre ei îşi închipuie Internetul ca pe o sumă de monitoare, uitând că în faţa lor sunt oameni, care ar trebui să voteze după ce citesc mesajul”20.

Blogul politic românesc Politicienii români nu sunt prieteni cu Internetul. Dintre cei aproape 470 de

parlamentari, doar 100 au blog, 85 au cont pe Facebook, iar 20 au cont pe Twitter21. Majoritatea parlamentarilor însă se mulţumesc să posteze doar comunicate de presă sau să dea „copy-paste” după intervenţiile lor în Parlament. Doar 20% dintre aceştia îşi fac timp să posteze frecvent articole de opinii despre actualitatea politică sau despre alte evenimente.

După ce preşedintele Obama a ridicat Internetul la rang de instrument de comunicare politică, fenomenul s-a răspândit cu viteza luminii pe tot globul. Anii elec-torali 2007, 2008 şi 2009 au constituit un motor formidabil pentru dezvoltarea blogo-sferei politice româneşti. În România, 100 de parlamentari au propriul blog, pe care postează în mod regulat22. Potrivit unei inventarieri făcute de Impactnews, 75 de deputaţi şi 25 de senatori au activitate constantă pe propriul blog. Lor li se adaugă alţi aproximativ 20 de colegi, care însă au postat pe blog doar în campania electorală, uitând apoi să mai comunice cu electoratul. Analiza Impactnews arată că cei mai mulţi parlamentari care s-au adaptat noului trend provin din rândurile PDL (41, dintre care 36 deputaţi şi 5 senatori). Interesant este că pe lângă câteva nume mai cunoscute, precum Silviu Prigoană23, Monica Iacob Ridzi24, Raluca Turcan25 sau Elena Udrea26, ceilalţi sunt parlamentari despre care, cel puţin la nivel naţional, foarte puţini au auzit: Viorel Arion27, Adrian Bădulescu28, Marius Gondor29 sau Cornel Stirbeţ30. Pe de altă parte, PDL este campion şi la numărul de bloguri lăsate în paragină de la terminarea campaniei electorale şi până acum. Pe locul al doilea în top se află PSD-ul, cu 26 de bloguri de parlamentari - 15 în Cameră şi 11 în Senat, foarte aproape însă de PNL, cu 22 de bloguri, dintre care 18 în Cameră şi 4 în Senat.

20 http://www.evz.ro/index.php?zone=main&task=index&current_date=2008-12-02. 21 Florin Ciocotişan, „Politica în Social Media”, http://devel.impactnews.ro/Alegeri/Money&Biz/

Medicul%20de%20familie/Politic/Politica-%C3%AEn-social-media-49210, accesat la 24.02. 2011. 22 Viorela Grecu, Florin Ciocotişan, „Blogul, armă de manipulare? Avem 100 de bloggeri parlamentari”,

impactnews.ro, http://www.impactnews.ro/Politic/Blogul,-arm%C4%83-de-manipulare-Avem-100-de-bloggeri-parlamentari-48259, accesat la 3.02. 2011.

23 http://www.prigoana.ro/blog/. 24 http://www.monicaridzi.ro/. 25 http://www.turcanraluca.ro/blog/. 26 http://www.elenaudrea.ro/blog. 27 http://www.viorelarion.ro/viorel/sblog/index.php. 28 http://www.adrianbadulescu.ro/?p=1082. 29 http://www.gondormarius.ro/. 30 http://cornelstirbet.wordpress.com/.

IVONA BURDUJA

138

Politologul Cristian Pârvulescu, preşedintele Pro Democraţia, se arată sceptic cu privire la posibilitatea ca politicienii români să înceapă să-şi folosească blogul într-un alt mod: “În România, în primul rând, blogul nu este un instrument de comunicare politică. Blogul este un instrument de manipulare, şi când spun asta mă gândesc doar la o latură negativă. Politicienii încearcă prin intermediul blogurilor distragerea aten-ţiei. (...) Scopul e ca postările să fie preluate de presă” 31. Totuşi, este de aşteptat ca în următoarea perioadă şi alţi parlamentari să intre în blogosferă, având în vedere că până la alegeri mai este doar un an.

Dificultatea legată de aşteptările publicului, de asocierea politicianului cu textul, o semnalează şi bloggerul Mihnea Dumitru32: „Nu contează mesajul cât omul, cât de mult s-a potrivit percepţia publică la adresa sa cu stilul său de comunicare în scris. În situaţia în care există puţini politicieni care publică informaţii pe blog în mod autonom, fără să depindă de consilieri, aş putea spune că este o artă să potriveşti ima-ginea omului cu textul. Este utilă o abordare uşor mai tabloidă sau personală la viaţa ta de politician, atent rescrisă pe blog, decât copierea unei declaraţii politice. Nu există răspuns universal, depinde foarte mult de politician, de preconcepţiile populare referi-toare la acesta şi de cum este acesta capabil să-şi vândă sau să-şi schimbe imaginea”, spune Mihnea Dumitru. Mihnea Dumitru mai semnalează şi calitatea scăzută a mesa-jelor din blogosfera politică românească. „Calitatea mesajelor de pe blogurile politicie-nilor şi din blogosfera politică românească în general a scăzut dramatic în ultima vreme. Blogurile politice sunt spaţii de activism şi de declaraţii tranşante, ori, în situaţia po-litică actuală, observăm din ce în ce mai multe nuanţări şi schimbări de poziţie”, explică Mihnea Dumitru.

Politicienii de pe Facebook33 În decembrie 2010, erau 2.130.580 utilizatori de Facebook din România, adică

10% dintre români. Într-o analiză pentru Impactnews, Florin Ciocotişan notează: „Se spune despre Facebook că este reţeaua de socializare care a revoluţionat comunicarea online. Va revoluţiona însă şi comunicarea politică? Febra Facebook a cuprins România şi le-a ridicat, se pare, tensiunea şi multor politicieni români. Nu mai puţin de 85 de parlamentari au cont pe Facebook, însă majoritatea folosesc reţeaua de socia-lizare doar ca pe o platformă de PR. Campionul conturilor de pe Facebook este detaşat PSD, partid din care nu mai puţin de 32 de parlamentari au cont pe această reţea de

31 Viorela Grecu, Florin Ciocotişan, „Blogul, armă de manipulare? Avem 100 de bloggeri parlamentari”,

impactnews.ro, http://www.impactnews.ro/Politic/Blogul,-arm%C4%83-de-manipulare-Avem-100-de-bloggeri-parlamentari-48259.

32 http://codexpolitic.us/. 33 Site-ul Facebook a fost creat de către Mark Zuckerberg pentru a oferi posibilitatea de a contacta

persoane apropiate, dar şi persoane încă necunoscute. În acest moment, Facebook este una dintre cele mai răspândite reţele sociale din lume. În iunie 2010, site-ul Facebook era vizitat lunar de circa 540 de milioane de persoane, aceasta însemnând ceva mai mult de 35 % dintre internauţi.


139

socializare. Pe locul doi se situează PD-L, cu 25 de parlamentari prezenţi pe Facebook, fiind urmat de PNL – 19 conturi, UDMR – 4 şi UNPR – 2”34.

Cel mai popular parlamentar pe Facebook este Crin Antonescu35, a cărui pagină a adunat, până în prezent, 16.680 fani. Pe locul doi în topul popularităţii de pe Facebook este Elena Udrea36, care are până în prezent peste 9.877 de fani, iar pe locul trei se regăseşte un parlamentar PNL, Nicolae Robu37, care are 5.003 de prieteni pe Facebook. Popularitatea de care se bucură Nicolae Robu, altminteri aproape necunos-cut de publicul larg, se explică prin activitatea intensă pe care o are pe reţeaua de so-cializare: interacţiunea directă cu „prietenii de pe facebook”, răspunsul prompt la comentarii şi postarea de fotografii. Victor Ponta38 are aproape de patru ori mai puţini „prieteni” decât proaspătul său coleg de alianţă, Crin Antonescu şi de două ori mai puţini decât Elena Udrea.

Florin Ciocotişan subliniază că există parlamentari care şi-au dat seama de potenţialul deosebit al Facebook-ului şi care se implică personal pe pagina lor şi inter-acţionează cu membrii comunităţii lor virtuale: senatorul Miron Mitrea39 postează şi fotografii de familie, iar deputata Oana Mizil40 răspunde la comentarii. Politologul Antonio Momoc41 nu crede, însă, că un politician poate convinge pe cineva să îl voteze prin intermediul Facebook-ului: „Să-l atragă la vot nu. Să-l atragă în dezbatere, să-l implice, să-l facă să reacţioneze, da. Reţelele de socializare, precum Facebook, func-ţionează mai degrabă pe principiul campaniei negative, adică să lanseze dezbateri care să desfiinţeze politicile adversarilor”. Implicarea directă a parlamentarilor pe conturile lor de Facebook are însă avantaje. Acest lucru nu le aduce neapărat capital electoral, dar le poate aduce capital de simpatie, care să fie transformat apoi, într-un fel sau altul, în capital electoral, potrivit politologului Antonio Momoc.

Specialistul în social-media Alexandru Brăduţ Ulmanu42 consideră că în calea politicienilor spre comunicarea online stau atât bariere tehnologice, cât şi cele mentale. „Cred că e vorba, pe de o parte, de o barieră tehnologică, pentru că mulţi parlamentari s-au născut într-o epocă în care Internetul nu exista şi pur şi simplu nu utilizează confortabil noile tehnologii de comunicare. Pe de altă parte, e o barieră mentală. Mulţi dintre aceşti politicieni nu văd utilitatea acestui mediu, nu o înţeleg, sau o înţeleg li-mitat. Aici intră şi lipsa de obişnuinţă în a angaja un dialog real cu alegătorii, care ar trebui să fie permanent, nu concentrat în perioadele de campanie. Şi cred că mare parte din vină o poartă unii consilieri de imagine, care nu explică clienţilor politici că instrumentele de tip social media pot fi extrem de eficiente în crearea unei legături mai solide cu publicul”, spune Alexandru-Brăduţ Ulmanu. Acesta oferă şi o reţetă gene-

34 Florin Ciocotişan, „Cine este cel mai tare politician de pe Facebook?”, http://www.impactnews.ro/

Politic/Cine-este-cel-mai-tare-politician-de-pe-Facebook-48577, accesat la 10.02. 2011. 35 http://www.facebook.com/CrinAntonescuPresedinte. 36 http://www.facebook.com/EUdrea. 37 http://www.facebook.com/profile.php?id=100001631686058. 38 http://www.facebook.com/victor.ponta. 39 http://www.facebook.com/miron.mitrea 40 http://www.facebook.com/pages/Oana-Niculescu-Mizil/115814661781241 41 http://www.antoniomomoc.ro/ 42 http://www.jurnalismonline.ro/

IVONA BURDUJA

140

rală, relativă la modul în care ar trebui sau nu să arate mesajele de pe aceste canale de comunicare. „Mesaje care să arate cine sunt cu adevărat şi ce fac concret pentru cetă-ţeni. Trebuie să se ferească de stilul sec, lemnos, tehnico-administrativ, de tipul comu-nicatelor inodore, incolore şi insipide pe care mulţi dintre ei le publică pe Internet astăzi. Trebuie să combine textul cu vizualul şi elementele interactive. Utilizatorii tre-buie să găsească pe site-urile politicienilor limbajul cu care sunt obişnuiţi în viaţa de zi cu zi, nu cuvinte pompoase şi dări de seamă plictisitoare. Asta e valabil şi pentru alte canale de comunicare”, explică Alexandru-Brăduţ Ulmanu.

Politicienii de pe Twitter43 Twitter, platforma de microblogging care a reprezentat deseori singura sursă

de informaţii despre evenimente excepţionale, precum revoluţiile sau războaiele civile, are în România puţin peste 46 de mii de utilizatori, potrivit Zelist.ro44. Având în vedere numărul mic de români prezenţi pe Twitter, în comparaţie cu alte reţele de socializare, precum Facebook, nu e de mirare că nici politicienii nu se înghesuie pe această platformă de comunicare. Din cei aproape 470 de parlamentari, doar 20 au cont pe această reţea. Twitter ar putea avea un potenţial mare din punct de vedere electoral dacă politicienii şi-ar adapta comunicarea cerinţelor acestei reţele.

Potrivit unei analize ImpactNews45, PSD are 7 parlamentari prezenţi pe Twitter, urmat de PNL cu 6 şi PDL cu 5. UDMR şi UNPR au fiecare câte un singur parlamentar prezent pe Twitter. Cel mai urmărit parlamentar pe Twitter este Crin Antonescu46, care a strâns nu mai puţin de 1.292 de „followers”, însă contul de Twitter al liderului liberal este acelaşi din campania electorală din 2009. Nici la capitolul frecvenţă de publicare Crin Antonescu nu stă foarte bine, ultimul mesaj publicat pe Twitter fiind din noiembrie 2010. Pe locul doi este Mircea Geoană47, cu 1.245 de „followers”, iar pe locul trei se situează Elena Udrea48, cu 656 de „followers”. Aproape la fel de populari pe Twitter sunt şi parlamentarii Iulian Urban49, senator PDL, (612 „followers”) şi Dan Voiculescu50 (611 „followers”). Parlamentarii cei mai activi pe Twitter sunt Mircea Geoană (PSD) cu 304 mesaje postate şi Iulian Urban (PDL) cu 296 mesaje.

43 Twitter (cuvânt englez cu traducerile pălăvrăgeală, agitaţie, freamăt) este un site web, fondat în 2006,

care permite utilizatorilor scrierea şi transmiterea de mesaje de maximum 140 caractere (litere) prin Internet. Este uneori descris ca fiind „SMS-ul Internetului”.

44 http://www.zelist.ro/zetweety.html 45 Florin Ciocotişan, „Ce politicieni ciripesc pe Twitter?” http://devel.impactnews.ro/Politic/Ce-politicieni-

ciripesc-pe-Twitter-48911 (accesat la 17 februarie 2011). 46 http://twitter.com/crinantonescu09. 47 http://twitter.com/mircea_geoana. 48 http://twitter.com/EUdrea. 49 http://twitter.com/urbaniulian. 50 http://twitter.com/danvoiculescu.


141

Concluzii În Statele Unite, site-urile Internet au avut o mare importanţă în campania

electorală. Campania desfăşurată de Barack Obama pe Internet a fost în mare parte realizată de susţinătorii săi, folosind uneltele puse la dispoziţie de staff-ul candidatului, iar elementul cheie s-a numit „social networking”. După ce preşedintele Obama a ri-dicat Internetul la rang de instrument de comunicare politică, fenomenul s-a răspândit cu viteza luminii pe tot globul.

Politicienii români, însă, nu sunt prieteni cu Internetul. Dintre cei aproape 470 de parlamentari doar 100 au blog, 85 au cont pe Facebook, iar 20 au cont pe Twitter. Majoritatea parlamentarilor însă se mulţumesc să posteze doar comunicate de presă sau să dea „copy-paste” după intervenţiile lor în Parlament. Doar 20% dintre aceştia îşi fac timp să posteze frecvent articole de opinii despre actualitatea politică sau despre alte evenimente. Totuşi, este de aşteptat ca în următoarea perioadă şi alţi parlamentari să intre în blogosferă, având în vedere că până la alegeri mai este doar un an. Se poate vorbi, în acelaşi timp, despre o evoluţie, dar şi despre o revoluţie.

Bibliografie:

Guţu, Dorina, New Media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007. Guţu, Dorina (coord.), Bloguri, facebook şi politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009. Lazarsfeld, Paul, Berelson, Bernard, Gaudet, Hazel, Mecanismul votului. Cum se decid

alegătorii într-o campanie electorală, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004. Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002. Tudor, Sorin, Politica 2.0.08: politica marketingului politic, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2008. Ulmanu, Alexandru, „Romanian Election Enters Net Battleground. The Internet in

Romania”, în Online Journalism Review (www.ojr.org), November 16, 2000.

Bibliografie online Alleman, Ulrich von, „Parteien und Medien”, în O. Gabriel et. al. (ed.),

Parteiendemokratie in Deutschland, BpB, Bonn, 1997, www.dadalos.org. Besson, Waldemar, Jasper, Gotthard, Das Leitbild der modernen Demokratie.

Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, BpB, Bonn, 1990, http://www.bpb.de/files/MWT93B.pdf.

Ciocotişan, Florin, „Cine este cel mai tare politician de pe Facebook?”, http://www.impactnews. ro/Politic/Cine-este-cel-mai-tare-politician-de-pe-Facebook-48577.

Ciocotişan, Florin, Ce politicieni ciripesc pe Twitter?, http://devel.impactnews. ro/Politic/Ce-politicieni-ciripesc-pe-Twitter-48911.

Ciocotişan, Florin, Politica în Social Media, http://devel.impactnews.ro/Alegeri/ Money&Biz/Medicul%20de%20familie/Politic/Politica-%C3%AEn-social-media-49210.

IVONA BURDUJA

142

Grecu, Viorela, Ciocotişan, Florin, „Blogul, armă de manipulare? Avem 100 de bloggeri parlamentari”, impactnews.ro, http://www.impactnews.ro/Politic/Blogul,-arm%C4%83-de-manipulare-Avem-100-de-bloggeri-parlamentari-48259.

Guggenberger, Bernd, „Aus Politik und Zeitgeschichte”, http://www.bpb.de/ files/MWT93B.pdf.

Jarren, Otfried, „Medien, Mediensystem und politische Öffentlichkeit im Wandel”, în Ulrich Sarcinelli (ed.), Politikvermittlung und Demokratie in der Mediengesellschaft, BpB, Bonn, 1998, www.dadalos.org.

Agenţia Oameni şi Companii, Cartea blogurilor politice – Machiavelli (un proiect editorial care reuneşte cele mai bune postări de pe blogurile politicienilor din anul 2009 şi începutul lui 2010).

http://www.internetworldstats.com/eu/ro.htm http://www.politica20.ro/articole/ http://www.politica20.ro/articole/ http://www.pewinternet.org/Media-Mentions/2009/How-the-Shift-to-an-Online-

OnDemand-World-of-Content-Could-Impact-Political-Discourse.aspx http://www.barackobama.com/ issues/technology/ http://my.barackobama.com/ctl/Constituent/Login?successurl=L3BhZ2UvZGFzaGJv

YXJkL3ByaXZhdGU=&_h=R7eLleNlvR32IUbri4ek40kHrFI http://www.fightthesmears.com/ http://www.frontnews.ro/politic/parlament/batai-virtuale-pentru-alegeri-reale-

politicienii-si-campania-electorala-descopera-internetul-nu-si-utilizatorii-17277 http://moshemordechai.wordpress.com/page/43/ http://www.frontnews.ro/politic/parlament/batai-virtuale-pentru-alegeri-reale-

politicienii-si-campania-electorala-descopera-internetul-nu-si-utilizatorii-17277/pagina-2

http://www.evz.ro/index.php?zone=main&task=index&current_date=2008-12-02 http://www.prigoana.ro/blog/ http://www.monicaridzi.ro/ http://www.turcanraluca.ro/blog/ http://www.elenaudrea.ro/blog http://www.viorelarion.ro/viorel/sblog/index.php http://www.adrianbadulescu.ro/?p=1082 http://www.gondormarius.ro/ http://cornelstirbet.wordpress.com/ http://codexpolitic.us/ http://www.facebook.com/CrinAntonescuPresedinte. http://www.facebook.com/EUdrea. http://www.facebook.com/profile.php?id=100001631686058. http://www.facebook.com/victor.ponta. http://www.facebook.com/miron.mitrea http://www.facebook.com/pages/Oana-Niculescu-Mizil/115814661781241 http://www.antoniomomoc.ro/ http://www.jurnalismonline.ro/ http://www.zelist.ro/zetweety.html


143

http://twitter.com/crinantonescu09. http://twitter.com/mircea_geoana. http://twitter.com/EUdrea. http://twitter.com/urbaniulian. http://twitter.com/danvoiculescu.

IVONA BURDUJA

144

Problematica egalităţii de gen – mizele creşterii vizibilităţii publice ...

145

Problematica egalităţii de gen – mizele creşterii

vizibilităţii publice şi a cotei de audienţă∗

Alina Hurubean Introducere O analiză a calităţii democraţiei româneşti presupune sondarea unor realităţi

cotidiene mai profunde, referitoare la mentalul colectiv şi la dinamica relaţiilor inter-umane, context în care configuraţia relaţiilor de gen, urmărită pe diferite paliere so-ciale, este considerată un indicator relevant al gradului de modernizare şi de democra-tizare al unei societăţi. Modelele culturale preponderent conservatoare în privinţa rolurilor şi relaţiilor de gen din societatea românească actuală, întreţinute în principal de factorii şi mecanismele de socializare, între care mass-media ocupă un loc central, precaritatea conştientizării şi informării publicului larg cu privire la problematica de gen, insuficienţa analizelor şi diagnozelor, care să identifice interesele reale ale grupu-rilor-ţintă în funcţie de gen afectează negativ înţelegerea adecvată şi asumarea filoso-fiei egalităţii de şanse şi a parteneriatului de gen în majoritatea mediilor sociale şi or-ganizaţionale româneşti. Proiectată pe acest fundal cultural şi epistemic, integrarea perspectivei de gen în analizele teoretice asupra democraţiei şi în strategiile de dezvol-tare socială este imperios necesară pentru înţelegerea nuanţată a realităţilor româneşti şi pentru fundamentarea proiectelor şi politicilor publice, ca şi pentru aprecierea ca-lităţii şi „sănătăţii” democraţiei, având în vedere că inegalitatea de gen este o barieră majoră în dezvoltarea umană şi socială, precum şi în procesul de modernizare al unei societăţi.

Analiza dinamicii relaţiilor de gen sub semnul egalităţii şi al parteneriatului presupune, în primul rând, clarificarea şi nuanţarea sensurilor conceptului de egalitate, care furnizează implicit presupoziţiile teoretice în formularea politicilor publice şi în instituirea regimurilor bunăstării sociale. În acest orizont al discursului, este necesar să aflăm ce fel de egalitate vrem să instituim în planul vieţii sociale concrete? Care este egalitatea de facto pe care putem să o identificăm şi să o consolidăm în societăţile europene actuale? Cu intenţia de a echilibra discursul androcentric asupra democraţiei prin abordarea problematicii egalităţii de gen – prea puţin prezentă în analizele asupra democraţiei – pornim de la următoarele ipoteze de lucru, care vor fi dezvoltate pe ∗ Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/62259, proiect strategic „Ştiinţe socio-

umane şi politice aplicative. Program de pregătire postdoctorala şi burse postdoctorale de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane şi politice”, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

ALINA HURUBEAN

146

parcursul argumentării: a) ambiguitatea formulării şi superficialitatea înţelegerii presu-poziţiilor teoretice cu privire la egalitatea de gen întreţin precaritatea fundamentării politicilor publice şi a integrării acestui principiu în practicile sociale cotidiene din so-cietatea românească sau, mai precis spus, felul în care conceptualizăm şi operaţionali-zăm egalitatea de gen determină, într-o măsură importantă, reuşita aplicării acesteia în politicile publice şi în viaţa cotidiană; b) invocarea şi înţelegerea inadecvată a rapor-tului diferenţă-egalitate de gen legitimează formele concrete ale inegalităţii de gen construite social sau diferenţa inechitabilă (gender gap)1; c) dezechilibrul relaţiilor de gen în sfera publică şi privată pune în discuţie însăşi legitimitatea democraţiei, avan-sându-se în acest sens ideea unui „deficit democratic”2; d) lipsa de informare şi de pro-grame specifice privind egalitatea şi parteneriatul în relaţiile de gen conduc la perpe-tuarea unei culturi misogin-patriarhale în instituţii şi în societate.

Aceste carenţe, identificate atât în plan cognitiv/discursiv, cât şi în planul complexităţii realităţii afectează echilibrarea relaţiilor de gen în societatea românească actuală. Ele sunt bine conservate de mass-media prin promovarea stereotipurilor nega-tive de gen şi a unor tipare simpliste şi comerciale de feminitate/masculinitate, care – ierarhizând şi devalorizând rolurile de gen şi atributele feminităţii, promovând prepon-derent „reţete de succes” facil şi prea puţine modele socio-profesionale alternative – se îndepărtează de realitatea şi de diversitatea problemelor umane.

Egalitatea de gen – între stereotipuri, ambiguităţi conceptuale şi noul limbaj de lemn

Debutând la mijlocul anilor ’90, subiectul egalităţii de gen, cu suportul său

civic, academic, legislativ şi instituţional s-a impus treptat ca temă de analiză în dez-baterile teoretice şi politice din România. Cu toate acestea, tema nu s-a bucurat de o reală vizibilitate publică şi nici nu a produs efecte substanţiale în planul vieţii concrete. Pe tot acest parcurs, atitudinile faţă de această problematică au pendulat între igno-rarea subiectului (considerat un subiect exotic, de import, fără relevanţă pentru mediul social românesc), minimalizarea (întotdeauna există alte priorităţi pe agenda publică) sau respingerea lui (fiind un subiect incomod, care inflamează spiritele şi pune în dis-cuţie ordinea de gen existentă şi stereotipurile de gen înrădăcinate în structurile men-talului colectiv) sau invocarea formală a egalităţii de gen, formulată în limbajul arid al documentelor strategice, al rapoartelor de ţară sau al proiectelor cu finanţare externă. În diverse contexte discursive, ne-am obişnuit să vorbim despre nevoile şi interesele unor grupuri socio-profesionale sau de vârstă sau despre problemele şi interesele co-munităţii, ignorând dimensiunea de gen, uitând că societatea nu este unisex şi că există multiple diferenţe între experienţele noastre de viaţă din perspectiva genului. Pretinsa atitudine neutră în raport cu genul şi problematica egalităţii camuflează, în 1 Enikö, Magyari-Vincze, Diferenţa care contează. Diversitatea socio-culturală prin lentila antropologiei

feministe, Editura Fudaţiei Desire, Cluj-Napoca, 2002, p. 25. 2 Carole Pateman, „Féminisme et démocratie“, în Thanh-Huyen Ballmer-Cao, Véronique Mottier et Lea

Sgier (ed.), Genre et politique. Débats et perspectives, Ėditions Gallimard, Paris, 2000, p. 90.


147

fapt, opacitatea şi indiferenţa de gen (gender blind) – poziţii care simplifică şi sără-cesc abordările teoretice şi intervenţiile practice, făcându-le ineficiente sub aspectul valorizării capitalului uman, al creşterii calităţii vieţii şi al dezvoltării sociale.

Ambiguităţile de limbaj şi lipsa nuanţării sensurilor conceptului de egalitate de gen determină multe dintre dificultăţile concretizării şi integrării acestui principiu în politicile publice şi în realitatea cotidiană. În cuprinsul documentelor oficiale şi al textelor legislative adoptate în România cu privire la egalitatea de gen, analiştii din zona societăţii civile şi din mediul academic au semnalat o serie de incoerenţe şi ine-xactităţi privind definirea conceptelor-cheie şi a presupoziţiilor teoretice de bază, precum: insuficienta nuanţare, operaţionalizare şi adaptare a principiului la contextul românesc, caracterul general şi abstract al formulărilor pe această temă, imprecizia de-finirii conceptelor; utilizarea excesivă a sintagmei egalitate de şanse între femei şi bărbaţi în locul unor formule mai adecvate precum egalitate de şanse pentru femei şi bărbaţi sau echitate de gen; limitele legilor-cadru, conţinând mai ales principii ge-nerale; numărul redus al unor reglementări specifice; precaritatea expertizei de gen a personalului care se ocupă de implementarea legislaţiei şi a programelor egalităţii de gen; persistenţa accepţiunilor configurate la nivelul simţului comun; deficitul de infor-mare şi cultură democratică în mediile sociale româneşti cu privire la drepturile omului, respectul diferenţelor, egalitatea de şanse şi parteneriatul de gen3.

Cu toate că în documentele oficiale şi în proiectele cu finanţare europeană se promovează ideea egalităţii de gen şi a compatibilităţii acesteia cu afirmarea auto-nomiei şi libertăţii individuale, la nivelul mentalului colectiv şi al practicilor cotidiene se operează cu sensuri înguste şi distorsionate ale sintagmei egalităţii de gen, formu-lată fie în noul limbaj de lemn, abstract şi specializat, accesibil doar unor „iniţiaţi” fie, abordările rămân la nivelul simţului comun, suprasaturat de stereotipuri şi prejudecăţi. Astfel, în loc de sensul definitoriu al acestei sintagme, care trimite la şanse egale în competiţie/oportunităţi egale se utilizează sensuri incomplete şi/sau vagi precum: egalitarism; eradicarea diferenţelor; tratament nediferenţiat; victimizare; discrimi-nare pozitivă; egalitate în drepturi ş.a.

Barometrele de opinie publică4 şi studiile de gen5 cu referire la contextul românesc indică perpetuarea stereotipurilor negative de gen6, imprecizia sensurilor egalităţii de gen cu care se operează în diferite medii sociale, precum şi carenţe de informare pe această temă a actorilor sociali şi a categoriilor profesionale (jurnalişti, educatori, funcţionari publici, formatori de opinie, activişti din zona societăţii civile,

3 Mihai Albu, Cristina Mocanu, „Egalitatea de şanse în România. De la teorie la practică”, în Oana Băluţă

(editoare), Gen şi putere. Partea leului în politica românească, Polirom, Iaşi, 2006, pp. 120-9. 4 Barometrul de Gen, 2000; Barometrul privind discriminarea în România, 2004; Barometrul de opinie

publică, 2005; Raportul – Evaluarea capacităţii administraţiei centrale şi locale de a include dimensiunea de gen în politicile publice, PNUD, 2005.

5 Daniela Rovenţa-Frumuşani, „Identitatea feminină şi discursul mediatic în România postcomunistă”, în Adina Brădeanu; Otilia Dragomir (coord.); Daniela Rovenţa-Frumuşani; Romina, Surugiu: Femei, cuvinte şi imagini. Perspective feministe, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 47-67.

6 Maria Nicoleta Turliuc, „Statutul social al femeii şi teama ei de succes” în Cătălin Turliuc şi Maria Nicoleta Turliuc (editori), Condiţia femeii în societatea modernă, Editura Performantica, Iaşi, 2004, pp. 118-123.

ALINA HURUBEAN

148

politicieni, factori de decizie), care au un rol important în formarea opiniei publice, în schimbarea mentalităţilor, a sistemelor de valori şi a strategiilor de acţiune. Un rol semnificativ în perpetuarea stereotipurilor conservatoare de gen deţine mass-media (aşa cum se poate constata din observaţiile directe şi din studiile efectuate în acest sens)5, contribuind la receptarea problematicii de gen şi a imaginii feminităţii/masculinităţii, de către publicul larg, într-un orizont confuz, superficial şi adesea ostil/agresiv (în prin-cipal când este vorba despre tipurile de feminitate mediatizate), delimitat de precari-tatea informării, neglijarea sau relativizarea problemelor referitoare la relaţiile de gen, critica şi respingerea lor necondiţionată. Aceste atitudini de respingere şi minimalizare a importanţei problematicii de gen în raport cu priorităţile sociale şi politice ale mo-mentului fac dificilă şi amână, într-un orizont incert, structurarea unei agende publice coerente pe această temă, ignorând faptul că inegalitatea de gen este o barieră majoră în dezvoltarea umană, în modernizarea şi democratizarea unei societăţi, având importante costuri sociale.

În raport cu aceaste aspecte criticabile, care indică deficitul de democraţie în societatea românească actuală, specialiştii indică existenţa unor soluţii alternative6 (unele dintre acestea aflate în diferite stadii de aplicare), centrate pe următoarele di-recţii de intervenţie: identificarea nevoilor şi intereselor reale ale grupului-ţintă care intră în atenţia unor politici publice (prin studii de diagnoză; analiza problemelor; studii de fundamentare a programelor/politicilor); structurarea unei agende publice pe proble-matica de gen, recunoaşterea acesteia ca problematică de interes social şi politic, care contribuie la creşterea calităţii vieţii şi menţinerea sănătăţii unei democraţii; sporirea vizibilităţii publice a temei egalităţii de gen prin mass-media; formularea adecvată, do-cumentată şi nuanţată a problematicii egalităţii de gen şi includerea acesteia ca priori-tate pe agenda politică (nu numai în campania electorală), în paralel cu acţiuni focali-zate pe dezvoltarea expertizei de gen şi susţinerea conştientizării, informării şi educa-ţiei cu privire la recunoaşterea diferenţelor de gen, promovarea egalităţii şi a partene-riatului de gen la nivelul publicului larg (ca şi componente importante ale educaţiei pentru viaţa privată şi ale educaţiei civice, pentru democraţie) şi la nivelul unor pu-blicuri specializate (funcţionari publici, jurnalişti, educatori, formatori de opinie).

Diferenţele şi egalitatea de gen – o falsă incompatibilitate Ideea egalităţii între femei şi bărbaţi a cunoscut o serie de redefiniri din se-

colul al XIX-lea şi până în prezent, datorate în bună parte şi plasării acesteia în core-laţie cu alte concepte fundamentale: libertate, diferenţă, echitate, inegalitate. Corelaţia diferenţă-egalitate de gen ne reţine atenţia pentru că oferă noi clarificări teoretice şi posibilităţi de operaţionalizare conceptuală. Când vorbim despre diferenţe de gen ne

5 Monitorizarea stereotipurilor de gen în mass-media din Romania – cercetare efectuată în cadrul

proiectului An Integrated Approach to Gender Balanced Political Empowerment and Participation, 2005, www.anasaf.ro, accesat 20.12.2010.

6 Oana Băluţă, „Gen şi interese politice. La intersecţia dintre teorie, cercetare şi viaţă cotidiană”, în Oana Băluţă, Alina Dragolea şi Alice Iancu, Gen şi interese politice. Teorii şi practici, Polirom, Iaşi, 2007, p. 70.


149

referim atât la diferenţele naturale sau biologice, cât şi la „diferenţele sociale, econo-mice şi culturale dintre bărbaţi şi femei, pentru a (...) pune accent pe mecanismele sociale complexe prin care anumite diferenţe dintre femei şi bărbaţi se transformă în inegalităţi”7. Felul în care abordăm şi înţelegem problema diferenţelor de gen ne poate conduce la sensuri şi nuanţe distincte ale egalităţii de gen.

Astfel, putem delimita trei opţiuni majore8: a) modelul diferenţialist accen-tuează diferenţele de gen şi insistă pe segregarea celor două genuri, abordare ce poate fi identificată în tipul de socializare diferenţiată („lumea în roz” şi „lumea în bleu”). Această perspectivă susţine predeterminarea şi delimitarea strictă/rigidă a rolurilor de gen, ierarhizarea genurilor, valorizarea diferită şi inegală („dublul standard”) a carac-teristicilor de gen, prezentarea bipolară a rolurilor şi trăsăturilor masculinităţii/femi-nităţii, pe coordonatele: activ-pasiv; putere-slăbiciune; raţional-emoţional; public-pri-vat; autonomie-dependenţă; cultură-natură. În acest orizont analitic, diferenţa de gen este văzută ca deficienţă, iar egalitatea de gen este ignorată pentru motivul că devine obstacol în afirmarea diferenţelor specifice; b) modelul universalist este poziţia opusă modelului diferenţialist şi promovează minimalizarea şi/sau ştergerea diferenţelor de gen, pledând pentru tipul uman unisex; îl putem identifica în procesul de socializare nediferenţiată, caz în care minimalizarea şi ignorarea diferenţelor de gen se face în fa-voarea afirmării egalităţii de gen utilizată, de fapt, cu sensul de egalitarism, dar având în subsidiar modelul masculin drept normă de referinţă. Politicile egalităţii de gen din perioada comunistă au la bază această presupoziţie. Ca opţiune epistemologică, de fac-tură raţionalistă, pentru care obiectul şi subiectul cunoaşterii sunt entităţi asexuate, iar ştiinţa operează doar cu adevăruri universal valabile, ignorând genul ca variabilă/ca-tegorie de analiză, modelul universalist generează atitudini de indiferenţă şi opacitate (gender blind) faţă de complexitatea şi diversitatea realităţii socio-umane; c) modelul parteneriatului de gen şi al coeziunii sociale se bazează pe respectarea diferenţelor de gen, evitarea ierarhizării şi segregării genurilor, presupune cunoaşterea, înţelegerea şi valorizarea egală a trăsăturilor/rolurilor de gen, aspecte care fundamentează socializa-rea echilibrată (modelul androgin) şi oferă oportunităţi şi şanse egale de dezvoltare ambelor genuri. Acest model promovează flexibilitatea rolurilor de gen, respectul faţă de capacităţile, nevoile şi aspiraţiile diferite ale persoanelor, indiferent de gen, afirmarea egală a acestora. De asemenea, susţine acceptarea diversităţii socio-culturale, a identi-tăţilor şi diferenţelor multiple, promovarea şi realizarea parteneriatului de gen în viaţa publică şi privată, valori şi practici specifice unei societăţi democratice mature. Ple-când de la recunoaşterea şi respectarea diferenţelor de gen, această abordare face posibilă instituirea egalităţii în şi prin diferenţă.

Cercetările din domeniul neuropsihologiei arată că între femei şi bărbaţi nu există diferenţe semnificative în privinţa potenţialului mental şi emoţional, astfel încât acestea să permită ierarhizarea genurilor9. Cu toate că diferenţele dintre genuri nu sunt

7 Laura Grünberg, „Gen şi societate”, în Lazăr Vlăsceanu (coord.), Sociologie, Polirom, Iaşi, 2010, p. 208. 8 Această analiză conceptuală a fost prezentată, într-o primă formă, în Alina Hurubean, „Egalitatea

de şanse în relaţiile de gen – exigenţe europene şi realităţi româneşti”, Anuarul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Institutul European, Iaşi, 2008, pp. 105-7.

9 Maria Nicoleta Turliuc, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004, pp. 67-89.

ALINA HURUBEAN

150

chiar atât de mari, pe cum se crede la nivelul cunoaşterii comune, prin adoptarea anu-mitor modele de socializare, de tip tradiţional-patriarhal, se accentuează artificial aceste diferenţe care devin, astfel, inegalităţi construite social, limitând dezvoltarea poten-ţialului uman al celor două genuri şi generând consecinţe nedorite în planul vieţii personale şi sociale.

Primele două opţiuni prezentate mai sus, deşi opuse, au în comun presupoziţia că egalitatea şi diferenţa de gen se află în opoziţie ireconciliabilă. Această abordare di-hotomică produce blocaje şi capcane la nivel epistemic şi acţional, pentru că opusul egalităţii nu este diferenţa, ci inegalitatea, iar accepţiunea politică a egalităţii pre-supune tocmai (re)cunoaşterea şi acceptarea diferenţelor10. Acesta este fundamentul conceptual şi teoretic adecvat pe care se pot concepe strategii eficiente de realizare a egalităţii de gen într-o societate democratică. Egalitatea de gen presupune adesea tra-tamentul diferenţiat, care ia în considerare diferenţele de gen în privinţa experienţei de viaţă, a condiţiilor sociale de dezvoltare, a nevoilor şi intereselor specifice. Astfel, egalitatea devine posibilă şi se realizează în şi prin respectul faţă de diferenţele de gen.

Se poate pune întrebarea pentru care dintre aceste abordări optează analiştii şi decidenţii, respectiv mass-media în mod explicit şi asumat sau implicit şi fără spirit critic? Care sunt consecinţele acestor opţiuni în planul cunoaşterii şi al acţiunii sociale sau cum se transformă diferenţele de gen în inegalităţi de gen şi devin dife-renţe inechitabile (gender gap)? Ce sunt, de fapt, diferenţele inechitabile? Precaritatea înţelegerii şi operaţionalizării raportului diferenţă de gen – egalitate de gen generează forme multiple de excluziune socială înţelese ca inegalităţi de gen construite social. Inegalitatea de gen construită social este sinonimă cu menţinerea unor tipare sociale care restricţionează alegerile, oportunităţile de dezvoltare şi participare a femeilor şi a bărbaţilor la viaţa socială şi profesională11. Inegalităţile de gen sunt astfel perpetuate şi conservate prin structurile instituţionale şi configuraţiile mentale de tip patriarhal, care probează o înţelegere superficială a dinamicii raportului egalitate-diferenţă de gen şi fac dificilă aplicarea reală a abordării integratoare a egalităţii de gen (gender mainstreaming) în politicile publice şi în practicile vieţii cotidiene.

Inegalităţile de gen construite social sunt legitimate de primele două abordări ale diferenţelor de gen menţionate anterior. Mecanismele prin care diferenţele de gen sunt convertite în diferenţe inechitabile – diferenţa văzută ca inferioritate şi, drept con-secinţă, transformtă în inegalitate socială pot fi de natură structurală şi culturală12: sistemul de credinţe, valori, practici care instituie/menţin relaţii de gen ca relaţii de putere, relaţii dezechilibrate, asimetrice; existenţa stereotipurilor sexiste în societate, având ca efect fenomenul „plafonului de sticlă” (glass ceiling) şi al marginalizării so-ciale; devalorizarea sau ignorarea experienţelor feminine sau femeieşti (gender blind); socializarea diferenţiată a fetelor şi băieţilor, transmiterea unor modele rigide şi

10 Enikö, Magyari-Vincze, „Regimurile de gen şi cetăţenia femeilor”, în Ghizela, Cosma; Enikö, Magyari-

Vincze; Ovidiu, Pecican (editori), Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, Editura Fudaţiei DESIRE, Cluj-Napoca, 2002, pp. 77-105.

11 Ina Curic, Lorena Văetişi, Inegalitatea de gen: violenţa invizibilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005, p. 53. 12 Mihaela Miroiu, „Despre politica «ultimei inegalităţi»”, în Vladimir Pasti, Ultima inegalitate. Relaţiile

de gen în România, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 14-6.


151

inactuale de performare a rolurilor de gen; factorii de socializare (familia, şcoala, mass-media, biserica) transmit mesaje misogin-patriarhale şi roluri predestinate/in-flexibile pentru femei şi bărbaţi; existenţa unor scheme rigide de definire a mascu-linităţii şi feminităţii; modelele tradiţionale se dovedesc a fi inadecvate şi inechitabile, iar noile modele de sex-rol, de tip partenerial nu sunt încă asimilate şi acceptate; lipsa parteneriatului în sfera publică şi privată; preponderenţa politicilor publice de protecţie şi supravieţuire, în detrimentul celor de emancipare (empowerment) şi dezvoltare.

Ce este şi ce nu este egalitatea de gen? Premisele structurării unei agende publice autentice Conştientizarea dificultăţilor de operaţionalizare a principiului egalităţii de

gen şi identificarea factorilor care generează şi întreţin aceste dificultăţi (dintre care menţionez: complexitatea dinamicii relaţiilor de gen; multidimensionalitatea concep-telor utilizate; prezenţa clişeelor şi a stereotipurilor în privinţa abordării problematicii egalităţii de gen; insuficienţa sau lipsa expertizei de specialitate pe traseul elaborării şi aplicării politicilor publice) constituie premisele necesare, nu însă şi suficiente, ale unui demers sistematic şi susţinut de stucturare a unei agende publice pe această temă şi de concretizare a egalităţii de gen în viaţa cotidiană. Eforturile de analiză şi clarifi-care conceptuală/teoretică sunt legitime prin raportare la dezideratul formulării proble-maticii egalităţii de gen în manieră adecvată şi contextualizată, care să evite, pe de o parte, clişeele şi tabuizarea subiectului, pe de altă parte, exagerările şi derapajele, atât în planul dezbaterilor de idei, cât şi în zona intervenţiilor social-politice.

Este important să înţelegem că egalitatea de gen nu înseamnă egalitarism sau nivelare şi uniformizare a nevoilor şi intereselor de gen; nu se reduce la formula „ega-litate între femei şi bărbaţi”, în sensul egalităţii şi egalizării femeilor cu bărbaţii (sistem în care masculinitatea reprezintă norma, iar feminitatea este negativul masculinului, respectiv non-A)13. Egalitatea de gen nu se reduce la aspecte cantitative, în sensul ega-lizării unor indicatori precum numărul femeilor în structurile de conducere sau în anumite domenii de activitate şi nu înseamnă doar măsuri specifice focalizate pe femei ca şi grup-ţintă.

La nivelul opiniei publice din România, conceptul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi se confruntă cu cel puţin două clişee majore. Pe de o parte, asistăm la delegitimarea ideii de egalitate între femei şi bărbaţi din cauza contaminării acesteia cu accepţiunea utilizată în timpul comunismului, iar pe de altă parte sesizăm acceptarea impunerii legislaţiei oportunităţii egale ca parte a politicii de integrare a României în UE. Ambele opţiuni generează reacţii superficiale prinse în capcana celor două ex-treme, şi anume: respingerea sau acceptarea necondiţionată14, ambele atitudini fiind neproductive. 13 Ovidiu Anemţoaicei, „Minoritarul discurs al egalităţii de gen şi invizibilii bărbaţi. Minorităţi,

instituţionalizări şi metadiscursuri aferente”, Sfera Politicii, 138, 2009, p. 77. 14 Cartea neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, Centrul Parteneriat pentru Egalitate Bucureşti,

2006.

ALINA HURUBEAN

152

Egalitatea de gen presupune o regândire a relaţiilor de gen pentru găsirea unor alternative de tip partenerial în raport cu patriarhatul sau matriarhatul de gen; pre-supune o echilibrare a relaţiilor de gen, în sensul depăşirii paradigmei relaţiilor de gen ca relaţii de putere. Egalitatea de gen presupune valorizarea egală a rolurilor, a mun-cilor, a atributelor feminine şi masculine, respectul diferenţelor şi acceptarea diversi-tăţii, în sensul compatibilizării egalităţii şi diferenţelor de gen (egalitate în şi prin dife-renţă). Egalitatea de gen reală şi funcţională se bazează pe o echivalenţă de tipul A=B, diferită de logica prezentă în cadrul relaţiei A= non-A, care serveşte, din păcate, ca presupoziţie de bază pentru multe dintre abordările teoretice şi politice actuale15 din mediile româneşti. Egalitatea de gen înseamnă crearea oportunităţilor de dezvoltare pentru femei şi bărbaţi, capacitarea ambelor genuri, promovarea parteneriatului în re-laţiile de gen în sfera publică şi în sfera privată. Clarificările conceptuale indică posi-bile răspunsuri şi la aspectul mai delicat al problemei egalităţii de gen, referitor la cum se poate realiza acest deziderat.

Egalitatea de gen poate dobândi sens şi aplicabilitate prin abordarea integra-toare a egalităţii de gen (gender mainstreaming), care presupune schimbări structurale la nivelul practicilor sociale şi a mentalului colectiv, implicând ambele genuri în reali-zarea egalităţii de facto. Abordarea integratoare a egalităţii de gen este o strategie transversală, acceptată la nivel internaţional din 1995 (Beijing - A patra Conferinţă Mondială privind Condiţia Femeilor) şi are în atenţie nevoile, interesele şi expe-rienţele femeilor şi bărbaţilor în planificarea, implementarea, monitorizarea şi evalua-rea politicilor şi programelor în toate sferele sociale, politice şi economice, astfel încât ambele genuri să obţină în mod egal beneficii, iar inegalităţile/asimetriile de gen să fie atenuate. Abordarea integratoare diferă de abordările anterioare ale egalităţii de şanse, centrate pe măsuri specifice în favoarea femeilor, dar este complementară acestora, dovadă în acest sens fiind Strategia duală a abordării egalităţii de gen (Twin Track Strategy), adoptată ca politică oficială a Uniunii Europene16.

Pe plan european, până la această dată, s-au succedat mai multe „generaţii de politici” având la bază principiul egalităţii de gen: politici pentru drepturi egale, poli-tici pentru egalitatea de şanse şi de tratament şi politici de tip gender mainstreaming17. Faţă de abordările anterioare, gender mainstreaming sau abordarea integratoare a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi presupune integrarea perspectivei de gen în toate politicile, programele, activităţile administrative şi decizionale în scopul echilibrării relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în toate domeniile. Abordarea integratoare este deo-potrivă un proces politic şi unul tehnic ce intervine atât pe segmentul elaborării poli-ticilor publice, cât şi al aplicării şi evaluării acestora, cu scopul de a produce schimbări structurale.

15 Anemţoaicei, „Minoritarul discurs”, 77. 16 Nadja Dolata (Managing editor), Gender Mainstreaming in Practice: A Toolkit, United Nations

Development Programme, ediţia a III-a, Bratislava, 2007, p. 72. 17 Monica Munteanu, „Dinamica formulării politicilor publice de gen în contextul integrării europene”, în

volumul Politici publice şi administraţie publică, BONDAR, Florin (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2007.


153

Concluzii Persistenţa reprezentărilor asimetrice de gen, a stereotipurilor devalorizatoare

şi a atitudinilor rezistente la schimbare în privinţa dinamicii relaţiilor de gen produc multiple efecte disfuncţionale în planul vieţii publice şi private, afectând coeziunea socială şi calitatea democraţiei. Asistăm la o erodare a solidarităţii umane, a respec-tului faţă de celălalt diferit de noi, la mediatizarea excesivă a negativului, la exacer-barea formelor de individualism rapace şi întreţinerea sentimentului de „război al sexelor”. Toate acestea echivalează cu insuficienta valorizare a potenţialului uman existent, dominanţa paradigmei patriarhale în relaţiile de gen în detrimentul paradigmei parteneriale, tolerarea atitudinilor şi comportamentelor discriminatorii, conservarea imaginilor şi alegerilor stereotipe ale filierelor de educaţie, de formare şi de orientare profesională.

Încercând o reconstituire a traseului egalităţii de gen, de la deziderat la reali-tate, identificăm multiple incoerenţe şi inadvertenţe, inevitabile de altfel pentru orice proiect ambiţios de schimbare socială, care are în obiectiv complexitatea valorilor şi a dinamicii relaţiilor sociale. În acelaşi timp, conştientizând faptul că prin educaţie (în cazul de faţă, educaţia pentru parteneriatul de gen, privită în sensul de componentă a educaţiei civice şi a educaţiei pentru o societate democratică) şi politici publice (poli-tici cu public şi pentru public) putem produce schimbări profunde şi de durată, deopo-trivă, în planul mentalităţilor, al valorilor, al comportamentelor şi practicilor sociale, nu ne rămâne decât să realizăm, ca simpli cetăţeni sau decidenţi politici, conexiunile adecvate şi atât de necesare între cele două niveluri ale schimbării/modernizării, micro- şi macro-social, individual şi comunitar. Daca mass-media nu au abandonat întru totul rolul formativ-educativ, putem spera că aceste schimbări vor fi posibile.

Bibliografie:

Anemţoaicei, Ovidiu, „Minoritarul discurs al egalităţii de gen şi invizibilii bărbaţi.

Minorităţi, instituţionalizări şi metadiscursuri aferente”, în Sfera Politicii, 138, 2009.

Ballmer-Cao, T.H. (ed.), Genre et politique. Débats et perspectives, Ėditions Gallimard, Paris, 2000.

Băluţă, Oana (ed.), Gen şi putere. Partea leului în politica românească, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

Băluţă, Oana, Dragolea, Alina, Iancu, Alice, Gen şi interese politice. Teorii şi practici, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

Curic, Irina, Văetişi, Lorena, Inegalitatea de gen: violenţa invizibilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005.

Dolata, Nadja (Managing ed.), Gender Mainstreaming in Practice: A Toolkit, United Nations Development Programme, ediţia a III-a, Bratislava, 2007.

Grunberg, Laura, „Gen şi societate”, în Lazăr Vlăsceanu (coord.), Sociologie, Polirom, Iaşi, 2010.

ALINA HURUBEAN

154

Hurubean, Alina, „Egalitatea de şanse în relaţiile de gen – exigenţe europene şi realităţi româneşti”, Anuarul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Editura Institutul European, Iaşi, 2008.

Magyari-Vincze, Enikö, „Regimurile de gen şi cetăţenia femeilor”, în Cosma, Ghizela, Magyari-Vincze, Enikö, Pecican, Ovidiu (editori), Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, Editura Fudaţiei Desire, Cluj-Napoca, 2002.

Magyari-Vincze, Enikö, Diferenţa care contează. Diversitatea socio-culturală prin lentila antropologiei feministe, Editura Fudaţiei Desire, Cluj-Napoca, 2002.

Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Munteanu, Monica, „Dinamica formulării politicilor publice de gen în contextul integrării europene”, în volumul Politici publice şi administraţie publică, Bondar, Florin (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2007.

Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Rovenţa-frumuşani, Daniela, „Identitatea feminină şi discursul mediatic în România postcomunistă”, în Brădeanu, Adina, Dragomir, Otilia (coord.), Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Surugiu, Romina: Femei, cuvinte şi imagini. Perspective feministe, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Turliuc, Maria Nicoleta, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004.

Turliuc, Maria Nicoleta, „Statutul social al femeii şi teama ei de succes”, în Cătălin Turliuc şi Maria Nicoleta Turliuc (ed.), Condiţia femeii în societatea modernă, Editura Performantica, Iaşi, 2004.

Revista de studii feministe AnAlize, revistă editată de Societatea de Analize Feministe AnA, Bucureşti, 2000-2002.

Managementul diferenţelor, Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE), 2006. Barometrul de Gen, 2000, Fundaţia pentru o Societate Deschisă; sondaj realizat de

institutul The Gallup Organization Romania. Barometrul privind discriminarea în România, Metro Media Transilvania, 2004. Barometrul de opinie publică, http://www.osf.ro/bop/2005/noiembrie/05. ***Egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi – valoare europeană, CPE, 2005. ***Gender mainstreaming – metode şi instrumente. Ghid practic pentru abordarea

integratoare a egalităţii de gen, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2004. Raportul Evaluarea capacităţii administraţiei centrale şi locale de a include

dimensiunea de gen în politicile publice, PNUD, 2005, manager de proiect – dr. Liliana Popescu.

Cartea neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Bucureşti, 2006.


155

Partea a III-a

Comunicarea mediatică în postcomunism

ALINA HURUBEAN

156

Puterea cuvântului versus puterea imaginii

157


Sabin Drăgulin

Introducere Acest capitol îşi propune să aducă în atenţia specialiştilor problema raportului

dintre mijloacele de informare în masă, spaţiul politic şi cetăţean. Pornind de la con-cepţia teoretică a lui Giovanni Sartori, prezentată în lucrarea Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, încercăm o prezentare a evoluţiei/involuţiei cu-noaşterii. Problema principală pe care o dezbatem constă în identificarea cauzelor care au condus la apariţia unei sărăciri a înţelegerii. Totodată, este pusă la îndoială teza li-beralilor democraţi, conform căreia o dereglementare a pieţei mass-media va permite „democratizarea” acestui domeniu. Un alt subiect abordat este acela al apariţiei feno-menului video-politicii, precum şi a formei sale politice, videocraţia. Sartori, pornind de la studiul de caz italian reprezentat de Silvio Berlusconi, a arătat că invazia tele-viziunii şi deci a imaginii poate produce fenomene care să conducă la un regres al democraţiei. Rezultatul prezentat în acest studiu este că atâta timp cât nivelul de cunoaştere/cultură va rămâne la un nivel minim, pericolul apariţiei unor personalităţi carismatice, dar în acelaşi timp cu concepţii autoritare sau totalitare este foarte mare.

Cuvântul este cel mai important mijloc de comunicare care a parcurs istoria umanităţii şi a influenţat luarea deciziilor de către oameni. Oare câţi dintre noi au ob-servat sau observă, câţi dintre noi înţeleg această unicitate a modului de a comunica, prin modelarea cuvintelor în funcţie de mesajul care se doreşte a fi transmis? În timp, cuvântul a devenit regele şi sclavul acelora care, înţelegând importanţa şi puterea acestuia, l-au supus, jignit, alienat, reprodus, dilatat, sacralizat, conservat, anulat, în funcţie de propriile interese. Încă de la începutul istoriei, cuvântul a fost asociat cu politica. De-a lungul timpului, această legătură indisolubilă a cunoscut o constantă importantă: do-rinţa de a câştiga sprijinul propriei comunităţi.

Analiza limbajului ne poate ajuta să înţelegem mecanismele care au permis cucerirea puterii de către cei care ne guvernează. Prin intermediul acesteia putem iden-tifica care sunt iluziile, promisiunile, idealurile, trucurile şi minciunile pe care o per-soană care doreşte să deţină puterea le foloseşte.

Într-un stat democratic, pluralitatea discursului politic este o garanţie pentru cetăţeni că există mai multe opţiuni care pot fi urmate. În schimb, la nivelul unui stat totalitar, câmpul discursului politic se restrânge la acele teme preferate de regim. Voinţa represivă a acestuia se exprimă prin cuvinte care trebuiesc ascultate şi urmate. De aceea, tipul de limbaj folosit de un dictator este diferit de acela al unui lider demo-cratic. Cu toate că ambii protagonişti folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi

SABIN DRĂGULIN

158

promova propriile idei, diferenţa rezidă în faptul că într-un regim democratic liderul poate fi ascultat fără să existe o finalitate cu caracter politic; în schimb, în cazul tota-litar, cuvântul dictatorului devine lege, fiind difuzat şi impus prin intermediul propa-gandei şi al aparatului de stat.

O scurtă prezentare istorică Cuvintele s-au exprimat în spaţiul politic, de-a lungul timpului, în mod diferit.

În perioada antichităţii avem polis-ul, cu cele două componente fundamentale ale sale: agora şi demos-ul. Prin intemediul cuvintelor şi al elocvenţei demonstrată de omul po-litic, demos-ul a fost influenţat în luarea deciziei. Este momentul afirmării modelului democraţiei directe. Odată cu decăderea vârstei de aur a democraţiei ateniene, pentru o lungă perioadă de timp decizia politică nu a mai fost în directă legătură cu voinţa po-porului sau a cetăţeanului. Din acest motiv a apărut un fenomen al atrofierii tehnicilor de exprimare a cuvântului. Forma orală sau scrisă a acestuia s-a exprimat în cercuri re-trânse, elitiste, departe de spaţiul public. Este o formă de monopol care se exprimă atât în spaţiul civil, cât şi în cel religios. Agora a dispărut pentru multe secole din spaţiul public.

Prima fisură care a apărut în acest sistem a fost odată cu apariţia invenţiei lui Guttenberg: tiparul. Circulaţia ideilor a fost facilitată, de la jumătatea secolului al XV-lea1 şi până la încheierea primului război mondial, de universul tipăriturilor. Acum, apare prima etapă în procesul emancipării cuvântului. Cuvântul tipărit a creat un uni-vers al cunoaşterii care a evoluat în timp. De la grupuri restrânse de oameni care aveau acces la informaţie, în timp, cartea a devenit un obiect şi în acelaşi timp un instrument al trezirii conştiinţelor. Umanismul, Reforma, Contra-Reforma au fost etape funda-mentale în evoluţia ideilor. Momentul de răscruce care a provocat ruptura de un model de societate, cel feudal, a fost apariţia Iluminismului şi expresia sa politică, Revoluţia Franceză de la 1789. Este momentul în care cuvântul îşi reintră în drepturi şi, drept consecinţă, reapare agora, reafirmându-se modelul democraţiei directe. Este o reîn-toarcere la rădăcini, la momentul vârstei de aur a democraţiei. Din acest moment şi până la încheierea primului război mondial (1918), cuvântul şi expresia sa în domeniul influenţării maselor, presa, au deţinut primatul în spaţiul politic. Modernizarea socie-tăţii, marşul triumfal al societăţii de tip burghez şi al economiei de tip capitalist, pozi-tivismul în gândire, marile descoperiri tehnice au influenţat modalităţile de exprimare a ideilor. Pe parcursul acestei perioade cuvântul şi-a găsit exprimarea în forma sa orală, în timpul manifestaţiilor publice sau în forma sa tipărită, în cărţi sau în presă. Perioada dintre cele două războaie mondiale a adus două noi forme de exprimare a acestuia: radioul şi cinematograful. Impactul la nivelul demos-ului a fost deosebit de important. Apariţia unor noi tehnici de limbaj şi de influenţare a opiniei publice a con-dus la modificarea raportului dintre politic şi social.

1 Prima lucrare tipărită în masă de Guttenberg a fost Biblia, care a fost publicată începând cu 23 februarie

1455.


159

Acum putem identifica apariţia celei de-a doua etape în procesul emancipării cuvântului. Noile invenţii tehnice au impus o difuziune majoră a cuvântului. Totodată, modalitatea de exprimare a cuvântului se modifică. Avem elementul audio. Pentru prima dată în istoria umanităţii apare posibilitatea ca discursul politic al unei persoane să transceandă spaţiul îngust al agorei şi să fie difuzat la mii şi mii de kilometri dis-tanţă. Este momentul în care cuvântul excede spaţiul strâmt al tipăriturii şi se dezvoltă într-un alt spaţiu, al undelor. Această „revoluţie” în planul exprimării ideilor a condus la schimbarea modului în care este abordată politica. Rezultatul în spaţiul politic este apariţia liderilor carismatici, providenţiali şi a unor regimuri de tip autoritar şi totalitar.

A treia etapă în acest proces, care pare de neoprit, al emancipării cuvântului este apariţia televiziunii. Anii ’50 ai secolului al XX-lea au adus o nouă formă de exprimare a cuvântului în faţa publicului. Din acest moment putem vorbi de o revolu-ţie la nivelul exprimării. Putem considera că impactul pe care televiziunea l-a avut şi îl are la nivelul individului este similar cu acela (păstrând, desigur, proporţiile) al apari-ţiei tiparului. Diferenţa majoră constă în faptul că este pentru prima dată când cuvântul este depăşit de imagine. Din acest moment putem vorbi de supremaţia imaginii în faţa cuvântului.

A patra etapă este dată de apariţia Internetului şi a ciberspaţiului. Aceste in-venţii ale tehnicii sunt o alternativă la procesul de informare a individului prin tele-viziune şi presă.

Definirea termenilor Giovanni Sartori, în lucrarea sa Homo Videns, discutând despre cuvânt, arăta

că acesta „este un «simbol» dizolvat în întregime în ceea ce semnifică, în ceea ce ne face să înţelegem. Iar cuvântul ne face să înţelegem numai dacă e înţeles, cu alte cu-vinte dacă cunoaştem limba căreia îi aparţine; altminteri este literă moartă, un semn, un sunet oarecare”2. Sartori explică natura cuvântului în sensul în care are organicitate. Puterea sa, sau lipsa de putere a acestuia este dată de capacitatea sa de a se face în-ţeles. Avem de-a face cu un fenomen profund, care nu implică doar dialogul între persoane, ci este vorba de ceva mult mai intim, care ţine de asumarea unor conţinuturi. Greutatea cuvântului este dată de capacitatea acestuia de a folosi un limbaj comun între interlocutori. Iar acest limbaj comun este dat de o educaţie comună. Educaţia transcende generaţiile şi spaţiile culturale, dar are ca numitor comun un univers de gândire. Forma de exprimare şi de difuziune al acestui univers este dată de tipăritură. Accesul la această formă de cunoaştere nu a fost uşor, deoarece a fost gestionat cu parcimonie de-a lungul timpului de o elită restrânsă. Însă, pornind de la acest embrion al cunoaşterii, s-a dezvoltat ceea ce este cunoscut sub numele de cultură.

Pentru Sartori, „cuvântul cultură are două înţelesuri. În accepţia sa antropo-logico-sociologică vrea să spună că orice fiinţă umană trăieşte în sfera unei culturi proprii...”. Dar cultura este de asemenea sinonimă cu „cunoaşterea”: o persoană cultă 2 Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2005, p. 25.

SABIN DRĂGULIN

160

este o persoană care cunoaşte, cu lecturi solide sau, oricum, bine informată. În această accepţie îngustă şi apreciativă, cultura este a acelor „culţi”, nu a ignoranţilor3.

Ar trebui să pornim de la realitatea că indivizii, de la momentul în care au început să se organizeze, până la momentul apariţiei şi dezvoltării în forma actuală a statului au fost conduşi de o elită. Natura acesteia şi tipul de legitimitate pe care l-au deţinut de-a lungul timpului, în funcţie de forma de organizare etc, nu reprezintă obiectul acestui studiu. Ceea ce este mai important este ideea că a existat întotdeuna o elită care i-a condus pe cei mulţi (putem chiar să acceptăm formula platoniciană). Por-nind de la acest dat, observăm că Sartori impune egalitatea între două concepte: cultură şi cunoaştere. Pornind de la aserţiunea anterioară conform căreia cuvântul s-a exprimat prin tipăritură, iar tipăritura a adus cunoaşterea şi cultura, observăm o di-ficultate majoră de penetrare a acestei forme de exprimare, a cuvântului, în societate. Asta pentru că abia după 1789, concepţiile reformatoare de tip iluminist, preluate de gânditorii burghezi, au permis difuzarea cunoaşterii şi a culturii către mase. Intro-ducerea sistemului de învăţământ obligatoriu şi gratuit, de stat, a facilitat accesul unei părţi importante a populaţiei spre universul cultural. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi al secolului al XX-lea, generalizarea formelor de învăţământ a condus la apariţia unei legături mult mai apropiate între cetăţeanul urmaş al demos-ului şi elită sau, cum apare în concepţia lui Robert Dahl4, poliarhia, care ne conduce.

Odată cu apariţia televiziunii s-a observat o schimbare în comportamentul individului. Mai exact, apare primatul imaginii în detrimentul cuvântului scris. De aici Sartori îşi pune mai multe întrebări, la care dă şi răspunsuri: „În ce sens televiziunea reprezintă un progres, adică îmbunătăţeşte o stare de lucruri existente? Răspunsul este că televiziunea face bine şi face rău, ajută şi dăunează. Ea nu trebuie lăudată în bloc, dar nici nu poate fi condamnată fără discernământ. Un alt aspect este dat de faptul că televiziunea «trezeşte». În parte, acest lucru l-a făcut radioul; dar efectul de trezire al televiziunii este violent şi în plus diferit. A te trezi cu ajutorul cuvântului (radioului) e o nimica toată în comparaţie cu trezirea provocată de vizibilitatea întregii lumi, ajunsă potenţial vizibilă în casele tuturor. Este o schimbare colosală, al cărei impact exploziv încă nu îl putem măsura. Pe moment, oricum, e sigur că o trezire înseamnă o deschi-dere spre progres în accepţia iluministă a termenului. Dar, dimpotrivă, e tot atât de sigur că în faţa acestor progrese se află un regres fundamental: sărăcirea înţelegerii”5.

Cum ne-am putea explica acest impact extraordinar al televiziunii în spaţiul public? Să fie doar elementul vizual care ne „excită” în mod fiziologic simţurile? Sau poate este ceva mai profund? Înainte de orice, trebuie să recunoaştem că atracţia vizualului este deosebit de importantă, însă nu explică suficient fenomenul. Răspunsul la această întrebare am putea să îl găsim aruncând o privire la ceea ce s-a întâmplat în istorie. Aşa cum am arătat anterior, impactul cuvântului scris la nivelul indivizilor din arealul de cultură occidental (ne oprim doar la acest spaţiu deoarece a impus, prin evo-luţiile sale, apariţia universului de gândire de tip pozitivist) este de scurtă durată. La nivelul istoriei, un secol şi jumătate, care cuprinde perioada de la Revoluţia Franceză

3 Sartori, Homo Videns, p. 28. 4 Robert. A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Institutul European, Iaşi, 2000. 5 Sartori, Homo Videns, p. 31.


161

la momentul apariţiei televiziunii, este o perioadă scurtă. A fost o perioadă caracte-rizată prin multe episoade conflictuale, dintre care cele mai importante au fost două războaie cu caracter mondial. Impactul pe care cultura prin intermediul cuvântului scris l-a avut la nivelul maselor a fost major, dar insuficient. Nu a existat perioada de gestaţie, de maturare, a unei culturi de tip generalist la nivelul demos-ului. Şi aici nu ne referim doar la cultură, care, conform lui Sartori, înseamnă cunoaştere, ci ne refe-rim şi la concepţiile de bază ale gândirii politice. De la sfârşitul secolului al XVII-lea, spaţiul occidental a trecut prin experienţe traumatice, violente, care au condus la elimi-narea definitivă a modelului feudal şi la impunerea unui alt model, cel al statului mo-dern. A fost o luptă contracronometru între transformările care au avut loc de-a lungul acestei scurte perioade de un secol şi jumătate şi aşezarea valorilor, a ideilor. Să nu uităm că, pe întreg parcursul secolului al XIX-lea, şi până la jumătatea secolului al XX-lea, până la încheierea celui de-al doilea război mondial mai exact, generaţiile s-au aflat tot timpul în conflict. Vechea generaţie, considerată retrogradă, era cu doar puţini ani înainte generaţia considerată a fi progresistă. Căutările pe care spaţiul public le-a cunoscut au produs cultură, diversitate de opinie, viziuni diferite asupra societăţii. Este perioada cea mai fecundă pe care spaţiul ideilor l-a cunoscut, de la momentul apariţiei statului. Însă timpul a fost scurt. Acesta, cred eu, este motivul pentru care apare o sărăcire a înţelegerii în sensul sartorian.

Cunoaştere versus sărăcirea înţelegerii În pasajele anterioare am prezentat semnificaţiile celor două concepte (cu-

noaştere, sărăcirea înţelegerii) în accepţiunea lor sartoriană. Cu toate acestea, consider că este important să înţelegem, chiar şi prin elemente sumare, importanţa acestora.

Cunoaşterea este strâns legată de cultură. Un alt element important este dat de faptul că prin cultură / cunoaştere ne dezvoltăm acel simţ particular care este capabil să înţeleagă natura spaţiului în care trăim şi mai ales ne permite să înţelegem meca-nismele care stau la baza sistemului politic. Cultura implică parcurgerea textelor fun-damentale din istoria umanităţii. În baza acestora putem accede la cunoaştere. Cu-noaşterea nu este echivalentă cu informarea. Acestea sunt două domenii diferite. Prin cultură / cunoaştere putem să înţelegem mecanismele sociale, valorile care stau la baza unei societăţi etc. Prin informare, înţelegem că individul este la zi cu ceea ce se întâm-plă în cetate, fără să implice în mod obligatoriu că şi înţelege ceea ce se întâmplă în jurul său. Cunoaşterea implică totodată asimilarea organică, conştientă, a unor concepte.

În acest moment al discuţiei observăm că, aşa cum arată Sartori, „imaginea nu asigură, prin ea însăşi, aproape niciun fel de inteligibilitate. Imaginea trebuie să fie explicată; iar explicaţia care ni se dă pe micul ecran este în mod substanţial insufi-cientă. Pentru moment avem de-a face cu o atrofiere a înţelegerii”. Criticii acestei afir-maţii arată cum „cunoaşterea prin concepte înseamnă elitism, în timp ce cunoaşterea prin imagini este democratică”. Aceştia afirmă că generalizarea informaţiei prin inter-mediul micului ecran şi accesul neîngrădit al demos-ului la aceasta este un element fundamental al democraţiei. Această teză este, oare, corectă? Reflectă o realitate

SABIN DRĂGULIN

162

obiectivă? Este cu adevărat onestă? Răspunsul îl primim de la Sartori: „O cunoaştere prin imagini nu e o cunoaştere în sensul cognitiv al cuvântului... aceasta, în loc să răspândească cunoaşterea, mai mult îi erodează premisele”6. Şi tot el subliniază că „televiziunea excelează într-o privinţă: ea recreează, amuză, distrează. Dar televiziu-nea pătrunde în viaţa noastră şi se afirmă ca un demiurg. Ea influenţează poporul prin «informare». Informându-i în primul rând, prin ştiri (mai mult decât prin noţiuni), adică oferind ştiri despre ceea ce se întâmplă în lume. Problema care se pune este că grosul acestor ştiri nu provin din zona politică, înformaţii despre polis. Ceea ce este grav, deoarece viaţa politică este cea care ne influenţează viaţa de zi cu zi”7.

Problema pe care şi-o pune Sartori este serioasă. Televiziunea informează sau, mai bine spus, influenţează membrii cetăţii prin interpretarea imaginilor prezentate. Diferenţa fundamentală care apare odată cu televiziunea, şi deci odată cu imaginea, este că dispare individul ca actor principal. Înainte de existenţa televiziunii, individul se prezenta pe sine însuşi în faţa membrilor cetăţii, folosind toate mijloacele de persua-siune. Şi aici avem exemplele clasice ale lui Hitler şi Mussolini. Benito Mussolini este personalitatea istorică care a schimbat, la începutul anilor ’20, ai secolului al XX-lea, modul de exprimare a limbajului politic. Noutatea introdusă de Il Duce consistă în faptul că a reuşit să revoluţioneze modul în care se făcea campania electorală şi propa-ganda de până atunci. Fiecare apariţie în public era o „punere în scenă”. Era folosit un întreg arsenal de tehnici menite să impresioneze publicul. Locul preferat era piaţa. Mussolini se prezenta în faţa mulţimii cu intenţia de a „vrăji” prin intermediul cuvin-telor pe cei prezenţi, printr-o „magie” înspăimântătoare. În acelaşi timp, părea a fi trei personalităţi într-un singur personaj: religiosul, militarul şi revoluţionarul8.

Ingredientele „punerii în scenă” sunt: mimica feţei, gesturile, tonalitatea, fla-tarea auditorului cu scopul primirii răspunsului pozitiv, ceea ce demonstrează dorinţa de autoglorificare, mimica feţei, a buzelor, poziţia corpului, a mâinilor, salutul roman. Acestea sunt elemente externe prin care se încerca captarea atenţiei publicului. În schimb, maşina propagandistică fascistă a făcut tot ceea ce era posibil pentru a exploata vechile substraturi ale caracterului italian9.

Un alt exemplu în folosirea tehnicilor de influenţare a maselor este dat de Adolf Hitler. Viitorul Führer se antrena în faţa oglinzii, măsurând şi analizându-şi pro-priile gesturi10. Folosea gesturi teatrale, privirea, poziţia degetului, a pumnului, mişca-rea braţelor, toate fiind o noutate pentru publicul german. Hitler urla, gesticula, ridica ochii la cer, imaginea feţei era desfigurată, plină de transpiraţie iar dictatorul avea o voce transformată. Avea comportamentul unui om isteric. Toate aceste mişcări făceau parte dintr-o regie plină de trucuri, deoarece discursurile erau atent pregătite dinainte, iar Hitler improviza puţin. Ţinea în mână o hârtie pentru a nu pierde firul ideilor. În prima parte a discursului începea cu calm, cu ezitări calculate, dezvolta argumentul cu 6 Sartori, Homo Videns, p. 37. 7 Sartori, Homo Videns, p. 49. 8 Erasmus Leso, Aspetto della lingua del fascismo. Prima linea di una ricerca, text prezentat în cadrul unui

seminar al Universităţii din Padova , anul academic 1969-1970, iar ulterior la „Convegno Internazionale della Societta di Linguistica Italiana” 1-2 giugno 1971, p. 6.

9 Enzo Golino, Parola di Duce. Il linguagio totalitario del fascismo, Editura Rizoli, Roma,1994, p. 13. 10 K. Heiden, A History of National Socialism, Londra, 1934, pp. 140, 146.


163

luciditate şi abilitate, apelând, atunci când era nevoie, la glume. Era abil în a răspunde adversarilor. Folosea trucuri, nu venea niciodată punctual la întâlniri, lăsând publicul să aştepte pentru a creşte tensiunea şi interesul. Ca mijloace externe folosea muzica sau simboluri ale mişcării, precum steagul cu zvastica; salutul era indispensabil şi deriva din salutul fascist, regia era întotdeauna perfectă. Odată cu trecerea timpului şi afir-marea propriei poziţii, el şi-a creat o nouă imagine de „Führer”. Era o tehnică rafinată, discursurile erau melodramatice, intenţia era de a suscita emoţie şi pasiuni. Nu se lăsa purtat de entuziasm, aplauzele îl exaltau, dar, în acelaşi timp, îl calmau. Tehnica lim-bajului se baza pe folosirea unui discurs piramidal, care trecea de la „fortissimo”, în-cheind cu „furioso”. Hitler nu dorea să stimuleze inteligenţa, dorea doar ascultători care nutreau fidelitate şi obedienţă. Trebuia să fie considerat liderul absolut şi de ne-contestat, iar deciziile sale să fie urmate fără crâcnire. Politica era văzută ca o operă a lui Wagner şi utilizată pentru obţinerea obedienţei maselor11.

După cum observăm, relaţia dintre omul politic şi cetăţean este directă. Desi-gur, existau elemente de recuzită, de regie, cu scopul de a impresiona publicul, însă elementul fundamental rămânea puterea cuvântului. Propria personalitate dezvoltă carisma personajului. Însă ceea ce este important pentru analiza noastră este că nu existau intermediari. Radioul, presa şi cinematograful îşi aveau rolul lor important, însă niciodată nu au excedat puterea cuvântului. Desigur, se pune problema dacă per-soanele care au fost atrase de personalitatea celor doi lideri carismatici înţelegeau sensul discursurilor acestora. Însă aceasta este o altă temă.

Televiziunea este mijlocul de informare în masă care are posibilitatea de a analiza aceleaşi imagini în sensuri diferite şi chiar opuse. De ce este posibil acest fapt? Deoarece imaginea are supremaţie în faţa cuvântului, persoana îşi pierde importanţa, ceea ce contează este informarea pe care jurnalistul unui post de televiziune o face pentru telespectatori. În acest moment, informaţia prevalează în faţa politicului. Aşa cum foarte bine arăta Sartori, „televiziunea condiţionează mult procesul electoral, atât în alegerea candidaţilor, cât şi în modul lor de a duce lupta electorală, dar şi, în sfârşit, pentru că îl face pe învingător să învingă. În plus, televiziunea condiţionează, sau poate condiţiona substanţial guvernul, adică opţiunile guvernului: ce poate un guvern să facă, şi ce decide în mod concret să facă”12. Aşa cum observă Sartori, apare un al treilea actor care se insinuează între omul politic şi cetăţean şi care îi condiţionează pe fiecare în parte. Acest actor este televiziunea. „Televiziunea are un efect exploziv, deoarece ia locul aşa-numiţilor lideri intermediari de opinie şi înlătură din cale mul-ţimea de «autorităţi cognitive» care stabilesc în mod diferit, pentru fiecare dintre noi, în cine să credem, cine este demn de încredere, şi cine nu”13.

Media a trecut în ultimul sfert de secol de la rolul de prezentare şi de obser-vare a spaţiului politic la acela de a reprezenta un element activ şi participativ în pro-cesele de comunicare politică. Comunicarea politică a cunoscut trei vârste de aur: a) a partidelor politice (sistemele politice s-au regăsit în centrul atenţiei generale); b) a

11 William Carr, Hitler. Studio sul rapporto tra personalita e politica, Liguori Editori, Napoli, 1995, pp.

16, 18, 19, 23. 12 Sartori, Homo videns, p. 50. 13 Sartori, Homo videns, p. 54.

SABIN DRĂGULIN

164

canalelor de televiziune generaliste naţionale (acestea au instaurat un raport nou cu politica, au permis ca cetăţeanul să aibă un contact direct cu propaganda partidelor, introducând ideile de onestitate, imparţialitate şi neutralitate jurnalistică). Televiziunea a lărgit accesul publicului faţă de politică, iar informaţiile prezentate au influenţat personalizarea temelor publice; c) a treia perioadă debutează prin multiplicarea supor-turilor şi a conţinuturilor (caracterizată prin accentuarea profesionalizării mijloacelor de informare în masă). În această perioadă s-a trecut de la o reprezentare a spaţiului politic „exclusivistă”, realizată de jurnalişti, la o reprezentare „inclusivă”, caracterizată prin participarea unui număr crescut de actori şi a unei mediatizări diversificate14.

Şi acum ne întoarcem la teza iniţială, pentru a conclude referindu-ne la rapor-tul cunoaştere versus sărăcirea înţelegerii. Odată cu apariţia televiziunii, cunoaşterea, în accepţiunea sartoriană, este devansată de imagine şi de televiziune. Natura acestui mijoc de informare în masă este preponderent comercială. Din acest motiv, spectatorul programelor de televiziune nu mai beneficiază de cultură / cunoaştere. Ceea ce i se oferă cetăţeanului contemporan este informaţia. Însă ceea ce este mai grav este că, la rândul său, informaţia nu este prezentată în forma sa nudă. În primii ani ai televiziunii, jurnalistul prezenta ştirea şi evita să o interpreteze. Motivaţia era că jurnalistul ţinea să se prezinte în faţa publicului afişând un comportament virtuos. Cu trecerea timpului, televiziunea a început să se substituie politicii, dezvoltând fenomene cu iz totalitar, ca videopolitica şi videocraţia.

Democraţia în pericol Într-o societate ideală, „Binele Comun” ar reprezenta piatra de temelie a oricărei

societăţi de tip democratic. A patra putere în stat (mass-media) este considerată câinele de pază a democraţiei. În baza „Binelui Comun”, existenţa acestei puteri şi funcţio-narea ei în libertate ar trebui să reprezinte garanţia funcţionării corecte a celorlalte puteri ale statului (executivă, legislativă şi judecătorească). Dar este întotdeauna aşa?

Presa şi, în complexul său, mass-media sunt „în general independente de gu-vern, dar nu şi de indivizii, grupurile, asociaţiile şi instituţiile care le deţin. Astfel, «mass-media» (în general) este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice, sociale, politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor”15. Aser-ţiunea redată aici, aparţinând profesorului Gross, este corectă şi, chiar dacă se referă la situaţia presei din România, ar putea cu uşurinţă să fie extinsă la nivelul presei mon-diale. Ceea ce dorim să subliniem este impactul pe care aceasta o are la nivelul demos-ului. Mai exact, există riscul ca imensa putere de convingere a mass-media şi cu pre-cădere a televiziunii să influenţeze procesul de luare a deciziilor. Argumentul criticilor acestei aserţiuni se înscriu în categoria „liberalismului mediatic”, ce promovează prin-cipiul dereglementării.

14 Aurélien Le Foulgoc, Politique & Télévision. Extension du domaine politique, INA Éditions, Paris,

2010, pp. 13-4. 15 Peter Gross, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Polirom, Iaşi,

2004, p. 50.


165

John Keane, în lucrarea sa Mass-media şi democraţia, a analizat cu scepticism pretenţia adepţilor liberalismului economic, care atacă paternalismul mijloacelor de comunicare de stat. Conform acestora, existenţa radioului şi a televiziunii de stat este complet greşită, deoarece se bazează pe elitism, snobism şi prejudecăţi antipubli-citare16. Rupert Murdoch este vârful de lance al adepţilor liberalismului democratic aplicat în media. Acesta a afirmat că „(...) televiziunea şi radioul public conturbă pro-cesul de reprezentare a nevoilor şi intereselor individuale. Ele restrâng aria alternati-velor, sărăcindu-le. (...) Implicarea conducerii de stat reprezintă un instrument incon-trolabil de distribuire a privilegiilor şi favorurilor politice”17. Teza este seducătoare şi se înscrie în şcoala de gândire liberală, a limitării pe cât este posibil a intervenţiei statului. Conform acestor teoreticieni, statul trebuie să îndeplinească doar rolul de arbitru şi să nu fie şi jucător şi arbitru în acelaşi timp. Abordarea este corectă, însă nu este suficientă. Desigur, este important ca puterii politice, indiferent de natura demo-cratică sau mai puţin democratică, să-i fie limitată posibilitatea de a publiciza sau chiar de a impune un punct de vedere prin intermediul radioului şi al presei de stat. În acelaşi timp, prezenţa unui monopol de stat în domeniul acordării licenţelor şi controlarea mass-media prin intermediul unor instituţii înfiinţate special perturbă competiţia pe piaţă. Există posibilitatea să apară situaţii în care diferiţi jucători de pe piaţă să fie favorizaţi sau defavorizaţi. Argumentul care stă la baza tezei adepţilor dereglementării şi ai unei pieţe libere, neîngrădite se bazează pe principiul conform căruia existenţa publicităţii va impune un mediu mai competitiv şi mai puţin costisitor.

Însă ne putem pune întrebarea, desigur, de ce se consideră aprioric că o de-reglementare va aduce cu sine o îmbunătăţire la nivelul cunoaşterii? În fond, aşa cum un monopol de stat nu este cu nimic mai rău sau mai bun decât un monopol privat, tot aşa tehnicile de influenţare a opiniei publice (şi aici nu ne referim în zona comercială, economică, care nu intră în discuţia acestui studiu) se exprimă pe micul ecran în fiecare zi. Aceste tehnici pot fi regăsite atât în cadrul televiziunilor de stat, cât şi la ni-velul televiziunilor private. Elementul fundamental care le desparte este acela etic, al inegalităţii de şanse. Mediul privat are dreptate să se plângă că nu există o egalitate în domeniul financiar, al resurselor economice. Şi asta pentru că televiziunile şi radiou-rile de stat sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau prin plata obligatorie a unor contribuţii, de către cetăţeni, beneficiind în acelaşi timp şi de publicitate. Mediul privat este obligat să se susţină financiar doar cu resurse private. De aici apare inegalitatea.

Cu toate acestea, în domeniul manipulării opiniei publice, prin modalitatea în care prezintă informaţia, fenomenul este acelaşi. Nu se schimbă nimic. Dar este mai bine să exemplificăm. Prin fenomenul generalizării televiziunii în întreg spaţiul public, fără să existe graniţe de ordin social, etnic, religios, sau teritorial, impactul acesteia în viaţa politică la nivelul umanităţii este major. Sartori i-a dat acestui fenomen numele de video-politică. Acesta „(...) cuprinde numai unul dintre multiplele aspecte ale pu-terii ecranului de televiziune: impactul său asupra evoluţiilor politice şi, prin acestea, o transformare radicală a felului de «a fi oameni politici» şi de «a gestiona politica». Se

16 John Keane, Mass- media şi democraţia, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 58. 17 Rupert Murdoch, Freedom in Broadcasting, prelegere ţinută la Festivalul Internaţional al Televiziunii

din Edinburg, 25 august 1989, p. 2.

SABIN DRĂGULIN

166

înţelege că video-politica nu caracterizeză numai democraţia. Puterea ecranului TV se află şi la îndemâna dictatorilor (...). Televiziunea este un formidabil formator de opi-nie. Astăzi poporul suveran «opinează» mai ales în funcţie de felul în care televiziunea îi influenţează să opineze. Iar prin ghidarea opiniilor, puterea ecranului TV se află într-adevăr în centrul evoluţiilor politicii contemporane”18.

Sartori observă cum planurile prezentării şi legitimării omului politic s-au schimbat în mod radical. Nu mai avem contactul direct cu cetăţeanul în agora. Acest contact între omul politic şi demos a fost limitat major de apariţia radioului, parţial, şi cu precădere odată cu apariţia televiziunii. Importanţa cuvântului în sensul sartorian al înţelegerii a trecut într-un plan secundar. Ceea ce contează este imaginea. Efectul este că natura omului politic s-a denaturat, chiar dacă scopul a rămas acelaşi. Politica tinde să nu se mai desfăşoare în sediile tradiţionale. Parlamentul, sediile de partid, comiţiile încep să fie înlocuite din ce în ce mai mult cu prezenţele la televiziune. Nu mai avem omul politic, indiferent de natura democratică sau mai puţin nedemocratică a acestuia, care vine să lupte în agora pentru câştigarea adeziunilor, a voturilor. Omul politic se transformă într-un produs de marketing, care este vândut cetăţeanului prin intermediul mass-media. Aici apare diferenţa majoră, este un nou stil de a face politică. Ideea în sine nu implică probleme de tip ideologic, şi asta pentru că obiectivele şi scopurile au rămas nechimbate. Totuşi, ceea ce s-a observat a fost că, în cazul în care piaţa media este controlată de stat apar abuzuri, iar natura fundamentală a celei de-a patra puteri în stat, care este aceea de a informa corect demos-ul, se transformă în aceea de a-l influ-enţa, cu scopul de a-l controla.

În cea de-a doua situaţie, a dereglementării, aşa cum bine a observat John Keane, „competiţia liberă mai are drept consecinţă şi concentrarea capitalului mass-media, cu urmări cunoscute nu numai din istorie (de exemplu, dispariţia presei inde-pendente din Franţa de după al doilea război mondial) dar şi din actualitate (...). De exemplu, Compania Murdoch este posesoare a unui număr considerabil de ziare de mare tiraj, case de producţie cinematografică etc. (...). Recentele experienţele media-tice determină tendinţe monopoliste, ceea ce pune sub îndoială capacitatea modelului concurenţional neîngrădit de a asigura libertatea reală a presei”19. S-ar putea spune că demersul teoretic al lui Sartori şi Keane sunt produse de laborator intelectual. Nimic mai fals, întrucât expresia video-politică şi-a găsit exprimarea practică în videocraţie. Aşa cum arăta Sartori, „suntem la momentul în care ochiul crede ceea ce vede; şi deci autoritatea cognitivă cea mai crezută devine lucrul văzut. Ceea ce se vede pare «real» şi, implicit, pare adevărat. În realitate, videocraţia fabrică în permanenţă o opinie puternic hetero-dirijată, care în aparenţă întăreşte, dar în esenţă goleşte de conţinut democraţia ca guvernare a opiniei. Concluzia ar fi că televiziunea reflectă schimbări pe care în mare măsură ea le promovează şi le inspiră”20.

Ca orice teorie, este necesar, pentru a fi validată, să se verifice în practică. Ei bine, video-politica / videocraţia s-a aplicat în Italia, în anul 1994. La alegerile parla-mentare din acel an, s-a prezentat în alegeri, din partea dreptei democratice, Silvio

18 Sartori, Homo Videns, pp. 49-50. 19 John Keane, op. cit, p. 8, 9. 20 Sartori, op. cit., p. 55.


167

Berlusconi. La acea dată, Berlusconi era o persoană prea puţin cunoscută pe eşicherul politic, deoarece provenea din zona afacerilor imobiliare milaneze, fiind în acelaşi timp posesorul unui vast imperiu mass-media. El şi-a organizat partidul (Forza Italia) pe structura reţelei de televiziune Mediaset. Rezultatul alegerilor a fost neaşteptat. Forza Italia a primit 21,1% din voturi21. La data respectivă, gruparea Forza Italia nu putea să fie considerată un partid politic, în sensul clasic al cuvântului, deoarece a apărut, din punct de vedere legal, ca o asociaţie politică înfiinţată personal de Berlusconi şi alţi şapte membri fondatori. Din acest punct de vedere, Forza Italia poate fi conside-rată a fi o „mişcare politică” organizată după modelul unei societăţi comerciale22. Lucca Ridolfi a demonstrat că „televiziunea a deplasat spre dreapta mai mult de 6.000.000 de voturi” cu ocazia alegerilor din 1994. Chiar dacă această estimare poate fi considerată ca fiind exagerată, mulţi consideră că 3-4 milioane dintre alegători au fost tele-ghidaţi. „Efectul video-politicii are o rază mare de acţiune. Unul dintre aceste efecte este, în mod sigur, acela că televiziunea personalizează alegerile. Pe micul ecran de televizor vedem persoane şi nu programe de partid, persoane constrânse să răspundă doar la întrebări. La vremea lor, Hitler, Mussolini, Peron s-au descurcat excelent cu radioul, cu actualităţile prezentate în sălile de cinema şi cu mitingurile. Diferenţa constă în faptul că Hitler hipnotiza prin discursuri isterice şi torenţiale, iar Mussolini printr-o retorică lapidară, în timp ce video-liderul nu doar transmite me-sajul, ci este mesajul însuşi. Este mesajul însuşi în sensul că, dacă analizăm ce spune, descoperim că «mass-media creează nevoia de personalităţi puternice cu limbaje ambigue (...) care să permită fiecărui grup să se caute în acestea»” 23.

Acesta este impactul pe care exacerbarea rolului televiziunii o poate avea în spaţiul politic. Reîntoarcerea la autoritarism sau totalitarism, la imaginea persoanei providenţiale, care se „vinde” în baza propriei carisme. Aşa cum monopolul deţinerii mijloacelor de informare în masă este apanajul regimurilor autoritare sau totalitare, tot aşa o dereglementare forţată, bazată doar pe ideea că piaţa este singurul regulator, poate să ne conducă la o criză a regimurilor democratice. Echilibrul fragil existent între tendinţele antidemocratice şi cele democratice implică menţinerea unor reglementări care să prevină apariţia derapajelor. Cazul italian este sugestiv în acest sens, întrucât relevă modul în care un imperiu mass-media a propulsat un lider carismatic. De la momentul 1994, Silvio Berlusconi s-a aflat şi se află în prim-planul politicii italiene. Un astfel de personaj, într-o democraţie tradiţională, unde televiziunea nu ar fi avut impactul devastator, sau mai bine zis unde pluralitatea mijloacelor de informare în masă ar fi permis o mai corectă informare a demos-ului, ar fi avut dificultăţi mult mai mari să se impună pe scena politică. Aşa cum am arătat anterior, dereglementarea şi liberalizarea domeniului audio-vizual în Italia nu au produs o pluralitate a mijloacelor de informare în masă. Efectul a fost contrar, în sensul că a apărut o concentrare a acestora, ce a determinat crearea unui mare imperiu mediatic care l-a propulsat şi sus-ţinut pe scena politică. Criticii lui Berlusconi arată că aservirea celei de-a patra puteri

21 Vezi Sabin Drăgulin, „Conflicte şi convergenţe politice în societatea italiană în a II-a jumătate a

secolului XX”, în Sfera Politicii, nr. 139, Anul XVII, 2009, p. 63. 22 Piero Ignazi, I partiti italiani, Il Mulino, Bologna, 1997, p. 148. 23 Sartori, Homo Videns, p. 85.

SABIN DRĂGULIN

168

în stat a fost întărită odată cu impunerea în cadrul RAI (televiziunea de stat italiană) a unor persoane obediente. Video-politica / videocraţia sunt un efect al dispariţiei pu-terii cuvântului.

Concluzii Evoluţia de tip pozitivist a gândirii occidentale a permis, în ultimul secol, ex-

primarea ideilor prin intermediul mai multor mijloace de informare în masă. Presa, radioul, cinematograful şi televiziunea sunt rezultatul acumulărilor tehnice care au apărut în societatea modernă. Dezvoltarea acestor mijloace de informare a permis difuzarea ideilor şi apropierea cetăţeanului de spaţiul politic. Astfel, a apărut şi s-a dezvoltat în timp o relaţie între cetăţean şi omul politic.

Această transformare a urmat cursul istoriei. Dilema sartoriană se funda-mentează pe temerea că, în societatea contemporană, cetăţeanul nu mai are posibili-tatea, în mod real, să intre în contact cu adevăratele probleme cu care se confruntă po-litica. Problema este majoră, deoarece viaţa noastră de zi cu zi este influenţată de deci-ziile politice. Sartori a observat că, odată cu apariţia radioului, începe fenomenul de-părtării omului politic de demos. Şi asta pentru că a apărut o invenţie tehnică care permite difuzarea ideilor dincolo de agora. Acest proces a început să se cristalizeze şi să se generalizeze odată cu existenţa televiziunii şi a acaparării de către aceasta a vieţii din cetate. În acest moment s-au declanşat două procese paralele. În primul rând, avem o scădere a cunoaşterii, prin îndepărtarea demos-ului de cultură. În al doilea rând, avem o sărăcie a înţelegerii, pe fondul dezvoltării televiziuni.

Sartori consideră că îndepărtarea de cuvântul scris a condus la apariţia unei subculturi care a produs o sărăcire a înţelegerii. Televiziunea a impus un model cul-tural care nu favorizează cunoaşterea, văzută ca o înţelegere reală a tot ceea ce ne în-conjoară şi, desigur, a spaţiului politic. Media, din motive comerciale, a oferit demos-ului informaţia. Problema de fond este că, odată cu scăderea posibilităţii de a cunoaşte, a apărut posibilitatea ca voinţa politică a demos-ului să fie canalizată de mijloacele de informare în masă şi, cu precădere, de televiziune. Acest fapt a produs o pervertire a mediului politic, care a trebuit să îşi modifice comportamentul în funcţie de cerinţele vizualului. În acest mod, demos-ul nu mai intră în mod real în contact cu omul politic, doarece ceea ce i se oferă, prin intermediul imaginii, este un produs de laborator creat să satisfacă anumite nevoi. Practic, temele fundamentale ale politicii încep să fie pro-puse sau amendate de mass-media. Din acest moment, locurile clasice ale exercitării democraţiei încep să îşi piardă din importanţă. Parlamentul, sediile partidelor, tribu-nalele, adică spaţiile sacre ale puterii suverane încep să fie înlocuite de emisiunile pre-zentate la televizor. Deciziile politice ale guvenului, opoziţiei sau ale altor factori poli-tici încep să fie influenţate de „analizele”, „discuţiile” şi „părerile” unor persoane care se legitimează prin rating-ul emisiunilor în care au apărut şi nu în urma unei activităţi cu caracter politic.

Mijloacele de informare în masă sunt supuse influenţelor venite din partea puterii politice, a proprietarilor sau a celor care cumpără spaţiu de publicitate. Din


169

acest moment apare un intermediar între omul politic şi cetăţean, care, prin propria părere, opinie, analiză etc., nu face altceva decât să denatureze, să pervertească dreptul fundamental al cetăţeanului, care este dreptul de a vota şi de a fi ales. Criticii unor astfel de abodări teoretice consideră că o dereglementare a pieţei mass-media ar per-mite apariţia unei multitudini de emiţători, care, prin complexitatea şi varietatea lor, vor rezolva problema manipulării opiniei publice. Acest demers, imaginat de gândi-torii liberali, poate să reprezinte o soluţie. Însă va fi o soluţie parţială. Este adevărat că va exista posibilitatea existenţei unei pluralităţi de opinii care să poată explica pe deplin orice fenomen politic, luându-se în considerare toate variantele posibile. Atunci, la momentul în care pe piaţă există toate variantele de răspuns, posibilitatea ca să se per-manentizeze fenomenul de influenţare a opiniei publice doar din partea unor cercuri de interese dispare. Din moment ce toate grupurile de interese au posibilitatea să se exprime, situaţia este rezolvată.

Această teorie a dereglementării şi a liberalizării totale a pieţei media a fost infirmată în Franţa, după al doilea război mondial, ca şi în Italia contemporană, unde s-a observat fenomenul creării unui imens imperiu mediatic, Mediaset, condus de Silvio Berlusconi. În realitate, în loc să se dezvolte o pluralitate de mijloace de informare în masă, a apărut un fenomen contrar, şi anume cel al trusturilor de presă care au mono-polizat piaţa informaţiei. Deci, efectul a fost contrar. Dorinţa de a avea succes comer-cial împinge mass-media în a promova indivizi carismatici, care propun soluţii uto-pice, dar care au priză la public. În acest mod, o emisiune de televiziune, spre exemplu, poate să vândă spaţiu publicitar şi, deci, va fi profitabilă. În fond, ceea ce se creează este o lume a superficialului, în care contează cu precădere spectacolul. Riscul major este ca pătrunderea unor astfel de persoane în politică să aibă ca rezultat regresul democraţiei.

Trecând peste această observaţie, problema este, însă, mult mai profundă. Atâta timp cât la nivelul demos-ului nu avem un nivel de cunoaştere, în sensul pe care Sartori îl dă acestui concept, putem să avem o poliarhie de mijloace de informare în masă. Problema nu este rezolvată. Demos-ul va continua să ia decizia politică în funcţie de tehnicile de influenţare puse în practică de marketingul politic.

Bibliografie:

Carr, William, Hitler. Studio sul rapporto tra personalita e politica, Liguori Editori Napoli, 1995.

Drăgulin, Sabin, „Conflicte şi convergenţe politice în societatea italiană în a II-a jumătate a secolului XX”, în Sfera Politicii, nr. 139, Anul XVII, 2009.

Foulgoc, Le Aurélien, Politique & Télévision. Extension du domaine politique, INA Éditions, Paris, 2010.

Golino Enzo, Parola di Duce. Il linguagio totalitario del fascismo, Editura Rizoli, Roma, 1994.

Gross Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Heiden, K., A History of National Socialism, Londra, 1934.

SABIN DRĂGULIN

170

Ignazi, Piero, I partiti italiani, Il Mulino, Bologna, 1997. Keane, John, Mass-media şi democraţia, Institutul European, Iaşi, 2000. Leso, Erasmus, Aspetto della lingua del fascismo. Prima linea di una ricerca, text

prezentat în cadrul unui seminar al Universităţii din Padova, anul academic 1969-1970, la „Convegno Internazionale della Societta di Linguistica Italiana”, 1-2 giugno 1971.

Murdoch, Rupert, Freedom in Broadcasting, prelegere ţinută la Festivalul Internaţional al Televiziunii din Edinburg, 25 august 1989.

Sartori Giovanni, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

Conţinuturi, semnificaţii ale comunicării în presa scrisă post-decembristă

171

Conţinuturi, semnificaţii ale comunicării în presa scrisă post-decembristă∗

Livia Durac

Introducere∗ După bulversările social-politice din 1989-1990, limba română şi-a „descă-

tuşat” puterile de inovaţii lexicale, în domeniul derivării, mai larg, al formării cuvin-telor, al mutaţiilor semantice, al împrumuturilor aproape fără oprelişti din alte limbi, în special din engleză (deşi influenţa limbii engleze asupra limbii noastre este mai veche decât se crede), al posibilităţilor asociative ale cuvintelor „neaoşe” şi împrumutate, al stabilizării unor noi îmbinări lexicale, care, prin grade diferite de sudură şi prin frec-venţă ridicată, tind să devină perifraze (locuţiuni şi expresii), uneori fără corespondent printre cuvintele simple. Deocamdată, nu se poate prevedea soarta acestor sintagme, şansele lor de a se încetăţeni, prin coeziune şi „absorbţie” semantică, ca grupuri fixe în vocabular, deci lexicalizate, este greu de apreciat; dar asemenea tendinţe de primenire sunt interesante şi merită să fie cercetate. Agentul cel mai activ al acestor direcţii de înnoire lexicală rămâne, în primul rând, presa scrisă, alături de alte mijloace de comu-nicare în masă, limbajul scris bucurându-se de un plus însemnat de prestigiu faţă de comunicarea orală.

Pentru a ilustra astfel de aspecte, din acest capitol am selectat ediţii „mai vechi” ale ziarului Formula As din două motive: mai întâi pentru că acele editoriale sunt prezentate într-un limbaj sobru, fără stridenţe şi abuzuri, spre deosebire de atâtea alte publicaţii, care cultivă cu orice preţ senzaţionalul (fie el şi scabros, până la patolo-gic) sau care, orientate spre extremisme naţionaliste, chiar şovine, cultivă un limbaj indecent. Cea de-a doua motivaţie care a stat la baza opţiunii noastre de selecţie este aceea că am identificat în respectivele editoriale bogăţia lingvistică specifică unei atmosfere dominată de o împestriţare – adeseori – caragialescă, ce domina scena poli-tică românească în anii dinaintea imediată a trecerii în secolul prezent. Şi, chiar şi aşa, criteriul decenţei în exprimare este respectat cu sfinţenie. Am adăuga acestor motive gradul ridicat de subiectivism ce marchează dominant presa actuală, în care autorii nu catadicsesc a-şi înfrâna simpatiile şi antipatiile personale, ignorându-se astfel criteriul

∗ Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dez-

bateri, perspective, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, ID 56815.

∗ O variantă preliminară a acestui capitol a fost publicată, cu acelaşi titlu, în Sfera Politicii, nr. 155, ianuarie 2011, pp. 53-9.

LIVIA DURAC

172

nepărtinirii, al imparţialităţii. Departe de a se mulţumi cu observarea şi prezentarea faptelor, astfel de ziarişti se lansează în aprecieri care au la bază afinităţi şi aversiuni de tot soiul, se rostesc verdicte, se emit consideraţii personale care ţintesc în a-l persuada pe cititor de caracterul „veridic” al spuselor jurnalistului respectiv; ca şi cum numai părerile lui se ridică la nivelul aşteptărilor cititorului, în acestea fiind conţinute solu-ţiile fundamentale, definitive, irevocabile, adevărul absolut.

Considerăm că prin intertextualitatea obligatorie, materialul lingvistic adunat şi prelucrat de noi se regăseşte, de altfel, în lexicul mai tuturor publicaţiilor actuale. Evident, este vorba de un idiolect şi mai ales idiostil, care arată, totuşi, până la un punct, modalităţile de realizare a unor noi asocieri de cuvinte (căci vorbitorii nu creează cu-vinte, ci valorifică posibilităţile lor combinatorii, fireşte, ca inovaţii pe fondul valen-ţelor paradigmatice ale lexemelor).

Unele din sintagmele inventariate în cadrul lucrării de faţă au toate şansele să se sudeze până la lexicalizare. Oricum, intenţia este de a surprinde un moment din „mişcarea” vocabularului înspre înnoire frazeologică sau, cel puţin, înspre „flexibili-zarea” registrului de combinaţii lexicale minimale.

Aspecte teoretice specifice procesului de neologizare a limbii: neologism intern, neologism extern În cadrul procesului de îmbogăţire a vocabularului prin neologizare, în orice

limbă există două căi fundamentale de înfăptuire a acestui fenomen: una, constând din împrumuturi din alte limbi, numită calea externă, şi o a doua, în cadrul căreia noile unităţi lexicale rezultă din valorificarea unor elemente care există deja în limba respec-tivă, numită calea internă. Există şi un al treilea procedeu de îmbogăţire a vocabu-larului care le asimilează pe celelalte două – intern şi extern – cunoscut sub denumirea de calc lingvistic, asupra căruia nu vom stărui, din motive de spaţiu.

În limba română, primele împrumuturi le datorăm limbii slave, iar începând cu secolul al XVI-lea, pătrund şi cuvintele cu etimologie latină şi greacă, pe care le aflăm mai ales în scrierile cronicarilor noştri; este vorba, deci, despre îmbogăţirea vocabularului limbii române pe calea indirectă. Bogăţia inventarului neologic al vocabularului românesc contemporan se datorează limbilor clasice: latina şi greaca, celor romanice: (cu precădere) limbii franceze, dar şi limbii italiene, limbilor germanice: engleza şi germana, şi nu în ultimul rând, limbii ruse.

Contactele directe favorizate de convieţuirea românilor cu maghiarii din Transilvania au condus la o influenţă lingvistică manifestată reciproc. Termenii împru-mutaţi din limba maghiară, şi adaptaţi vocabularului românesc pot fi grupaţi în substan-tive (han, chin, belşug, hotar, oraş, seamă etc.), adjective (beteag, gingaş, uriaş, chipeş etc.) şi verbe (bănuí, alcătuí, chibzuí, făgăduí, suduí etc.).

Influenţa lingvistică turcă a atins punctul culminant în perioada fanariotă – între 1714-1800. Împrumuturile din această limbă se regăsesc mai cu seamă în denu-mirea unor produse de alimentaţie: baclava, cafea, caşcaval, chiftea, halva, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, magiun, mezel, musaca, peltea, pilaf, rahat, sarma,


173

susan, şerbet, telemea, tuslama ş.a. Ceea ce nu înseamnă că termenii de origine turcă împrumutaţi se rezumă la domeniul alimentar: balama, basma, cazma, haimana, dambla, mahala, pafta, şandrama etc.

Printre termenii româneşti de origine grecească, se pot distinge două tipuri de influenţă care s-a manifestat asupra limbii noastre: bizantină şi neogreacă. Cuvintele de origine bizantină sunt în general de natură religioasă (acatist, arhiepiscop, icoană, catapeteasmă, egumen, evanghelie, liturghie, patrafir, sutană, smirnă etc). Există po-sibilitatea recunoaşterii cuvintelor de origine neogreacă în funcţie de partea finală a acestora: spre exemplu: nevricos, economicos – terminaţia -icos, sau -isi: hirotonisi, agonisi, molipsi, plictisi etc.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, continuând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, vocabularul românesc a trecut printr-un proces de modernizare şi îmbogăţire masivă, în sensul dispariţiei unui mare număr de grecisme, turcisme şi de elemente lexicale de alte origini, acestea fiind înlocuite de pătrunderea masivă a termenilor din limba latină: franceză, italiană, spaniolă şi alte limbi latino-ro-manice. Între acestea, franceza şi-a dovedit puterea de influenţă în gradul cel mai în-semnat, contribuind la îmbogăţirea limbii noastre cu câteva mii de cuvinte, răspândite în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale: termeni politico-sociali, militari, eco-nomici, filosofici, administrativi, juridici, medicali şi, bineînţeles, ştiinţifici provin, în majoritatea lor, din limba franceză. Cele mai multe unităţi frazeologice din limba română aparţin, de asemenea, limbii franceze, unele dintre acestea fiind împrumuturi directe, altele fiind calcuri sau imitaţii după modelele limbii franceze.

După evenimentele din 23 August 1944, se face mult simţită influenţa limbii ruse în lexicul românesc; traducerile din această limbă, din vasta ei literatură, au avut rolul cel mai important la îmbogăţirea limbii pe care o vorbim.

Sub aspectul său neologic, imaginea de ansamblu a limbii române trebuie să includă şi influenţa limbilor germanice, în special a limbii engleze; după evenimentele din 1989, lexicul românesc a fost „asaltat” de elemente de origine engleză, într-un număr foarte mare. Explicaţia stă în pătrunderea pe piaţa românească a tehnicii – şi deci a termenilor de atare natură – ştiut fiind faptul că, în prezent, limba engleză, ca limbă de circulaţie internaţională, este în principal folosită pentru orice fel de informaţie din domeniul ştiinţei şi tehnicii. Există destule anglicisme care ne-au venit prin mijlocirea limbii franceze, la fel cum, anumite raţiuni de ordin formal ne conduc la a admite că unele anglicisme au pătruns în limba noastră direct din franceză, unde au suferit mai întâi unele modificări de ordin fonetic: biftec din româneşte este aproape identic cu bifteck din franceză, situându-se mai departe de beefsteak din engleză. Un alt domeniu în care existenţa elementelor de origine engleză în cadrul vocabularului este destul de însemnată, este cel al sportului: aut, baschet, cnocaut, corner, fault, fotbal, ghem, gol, ofsaid, meci, polo, ring, şut, tenis, volei ş.a. Nu sunt de neglijat nici alte domenii, precum cinematografia, „împresurată” de americanisme.

Fiind una dintre cele mai vechi în cadrul clasei de limbi căreia îi aparţine, influenţa germană s-a făcut simţită mai ales prin intermediul saşilor din Transilvania şi a şvabilor din Banat. Şi de această dată terminologia folosită în domeniul tehnicii s-a impus (prin germanii veniţi la noi pentru a lucra ca industriaşi, mineri, negustori): bliţ, boiler, cocs, bormaşină, fasung, diesel, foraibăr, gater, rolă, şaibă, matriţă, ştecher,

LIVIA DURAC

174

ventil ş.a. O serie de termeni de origine germană au rădăcini – uneori au şi sufixe – de origine latină: laborant, secundant, repetent, corectură etc.

Fără a avea pretenţia de a fi epuizat şirul procedeelor lingvistice care au contribuit la îmbogăţirea limbii noastre, câteva cuvinte despre compunere. Adică, acel procedeu prin care două sau mai multe cuvinte se unesc dând naştere unui nou cuvânt, care are un conţinut semantic diferit de cel avut (înainte de contopire) de către fiecare element component în parte: bunăvoie, floarea-soarelui, cumsecade, cantină-restau-rant, bunăoară etc. Modalităţile de compunere a cuvintelor sunt variabile: „a) din cuvinte întregi: vagon-cisternă; b) din silabe ale unor cuvinte: aprozar (aprovizionare-zarzavat); c) din silabe şi cuvinte: Artarom (Romarta); d) din iniţiale ale cuvintelor care intră în compunere: C.F.R. (Căile Ferate Române); e) din iniţiale şi fragmente de cuvinte: TAROM (Transporturi Aeriene Române)”1.

În ansamblu, nu se poate afirma în mod categoric că româna ar fi fost „paradis” al împrumutului şi că şi-ar fi „neglijat” posibilităţile interne de creaţie lexicală pentru nevoi din ce în ce mai complexe de denominaţie a realităţilor din afara limbii. Tot astfel, nu se poate face o discriminare netă între procedeele interne de inovaţie lexi-cală, căci limba română deşi a „privilegiat” derivarea, a fructificat din plin şi compu-nerea (multe compuse fiind astăzi perfect sudate, deci nemaifiind simţite ca atare, de unde impresia falsă că româna n-ar fi dezvoltat aceste compuse), după cum a acţionat şi acţionează şi conversiunea.

„Noutăţi” lexicale, sensuri paradigmatice în limbajul post-decembrist

O teză unanim acceptată, atât în lingvistica românească precum şi în cea

generală, este aceea potrivit căreia bogăţia unei limbi este dată, mai întâi, de varietatea vocabularului ei; în al doilea rând, se admite că, schimbările petrecute în societate, precum şi progresele spectaculoase ale ştiinţei şi tehnicii contemporane se reflectă în primul rând şi în mod nemijlocit în vocabular, considerat, pe drept cuvânt, compar-timentul limbii cel mai labil şi mai deschis influenţelor din exterior, adică schimbă-rilor din gândire şi din societate, ca şi interacţiunilor cu alte limbi.

Editorialele selectate vizează viaţa politică, administrativ-legislativă şi cul-turală a societăţii româneşti din perioada de după (ceea ce s-a numit) Revoluţia română, post-decembristă, transformările şi frământările din ea, căutările şi contradicţiile interne şi externe ale „tumultului” social. Am inclus şi am analizat, de asemenea, sintagme al căror caracter ilustrează fenomene politico-ideologice noi, cum ar fi – în primul rând, pluripartidismul, doctrinele şi programele partidelor aflate la guvernare, fronturile, coaliţiile şi alianţele dintre aceste formaţiuni politice, platformele şi campaniile electo-rale care au produs efecte imediate, vizibile sau indirecte ale acestor noi procese. Sunt incluse, astfel, procesele, fenomenele, transformările cu caracter similar care au dus

1 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1978, p. 307.


175

România modernă din cea de a doua jumătate a secolului trecut, cu deosebire în perioada interbelică, pe o nouă treaptă de evoluţie.

Având şansa de a fi martorii unei atare perioade, care marchează pe toate pla-nurile şi sub toate aspectele ei o naţiune ca atribute şi ca viitor, nu ne sunt (şi nu trebuie să ne fie) deloc indiferente transformările profunde care se produc, mai întâi de toate, în domeniul vocabularului limbii noastre, anume procesul de îmbogăţire perma-nentă a lexicului românesc.

Pe baza acestor precizări, considerăm binevenită necesitatea unei cât mai aprofundate studieri a vocabularului unei limbi şi, ori de câte ori este cu putinţă, aceasta să se facă în indisolubilă legătură cu transformările, de diverse naturi, care se produc în viaţa materială şi spirituală a unei anumite colectivităţi lingvistice. În capi-tolul de faţă, materialul lexical, anume îmbinările excerptate pot fi şi trebuie să fie supuse unei atente repartiţii tematico-semantice sau onomasiologice, având în vedere bogăţia termenilor folosiţi în cuprinsul editorialelor de care ne-am ocupat.

Indiferent cum s-ar numi – expresie, idiom, locuţiune, sintagmă, perifrază, compus, formulă, expresie idiomatică etc.2, oricare i-ar fi structura formală, topica ori funcţia subiectivă, îmbinarea stabilă de cuvinte este încadrabilă unui câmp semantic, numit şi conceptul lexico-semantic, morfo-sintactic etc.

Existenţa unor structuri lexicale, al căror conţinut semantic transmite o infor-maţie cu sens unitar, justifică prezenţa în cadrul limbii a aşa-numitelor îmbinări lexe-mice sudate. Îmbinările stabile de cuvinte incluse în această categorie sunt cele mai cunoscute, reprezentând pentru vorbitori o modalitate simplă de a transmite un conţi-nut semantic fără a fi necesară explicarea, detalierea inutilă a respectivei informaţii prin întrebuinţarea unui număr mult mai mare de cuvinte.

Faptul că sunt cunoscute în general pentru vechimea în cadrul limbii şi pentru gradul însemnat de circulaţie nu înseamnă că îmbinările stabile de cuvinte care s-au format într-un interval relativ recent, şi care sunt, deci, structuri neologice, nu sunt încadrabile categoriei „sudate”: revoluţia română; cabinet post-decembrist; partid extremist; pondere parlamentară; realizarea guvernării; partid guvernamental; alegeri anticipate; victorie electorală; sondaj de opinie; efect de bumerang; mineriade oribile; nod gordian; proiect de lege; ordonanţă de urgenţă; ordine constituţională; mandat prezidenţial; redresarea bugetului; combaterea corupţiei; blocaj economic „valul doi”; ridicarea embargoului; direcţie unilaterală; centrală sindicală; declaraţie amendată etc.

2 O parte a lucrărilor în care denumirile date sunt utilizate: Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, Privire

generală, ediţia a II-a, 1976, vol. al II-lea, „Rostirea”, Editura Academiei, Bucureşti, 1994; Florin Dumitrescu, Locuţiunile verbale în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1958; Alexandru Andriescu, Stil şi limbaj, Junimea, Iaşi, 1977; Finuţa Asan, Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Compunerea, Editura Academiei, Bucureşti, 1967; Theodor Hristea, Sinteze de limba română, ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1984; Dumitru Nica, Locuţiunile substantivale în limba română, în L.R., an XII, nr. 5, Editura Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, 1963; Alexandru Philippide, Opere alese, capitolul „Izolarea din Principii de istoria limbii”, Editura Academiei, Bucureşti, 1984; Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Junimea, Iaşi, 1979; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978; Marin Bucă, Ivan Evseev, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timişoara, 1984.

LIVIA DURAC

176

Ne propunem, pe baza câtorva sintagme semnificative, să ilustrăm nu doar noutatea unor îmbinări, ci şi (sau) mai ales îmbogăţirea paradigmatică a sensurilor unor sintagme. Pentru glosarea de sensuri ne bazăm pe DEX 3, apelând uneori, pentru etimologie, şi la DN 4. Ne-am limitat la ediţiile menţionate tocmai pentru a evidenţia noutăţile înregistrate faţă de aceste ediţii lexicografice, care, de altfel, nici nu aveau libertatea de a consemna sintagme de tipul celor din presa actuală.

Astfel, chiar dacă nu am apela la DEX sau la DN, termenul comunism l-am putea glosa ca „fază” superioară şi supremă „în plan socio-economic şi politico-cul-tural, din evoluţia, logică, a umanităţii” (în presa de până în 1989 se întâlneau, extrem de frecvent, formule sintactice, aproape frazeologizate, precum „culmile luminoase ale comunismului”, „înaintarea neabătută spre comunism” etc). În DEX, s.v. comunism, sunt date două sensuri (de fapt, definiţii ale conceptului): 1) „Doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi a instaurării proprietăţii colective”; 2) „Ideologia, teoria înfăptuirii comuniste”. Ideea (şi sensul) de orânduire, chiar ideală, spre care trebuia sau ar fi trebuit să tindă omenirea este (sunt) contrazise, în mod neechivoc, de sintagma comunism „defunct” (F.A., VIII/332, p. 2). Combinaţia celor doi termeni (primul < fr. communisme, al doilea < lat. defunctus, fr. défunt), realizată de autor şi acceptată de alţii, este aptă să modifice semantica ter-menului-pivot, în sensul că nu mai este sau nu mai poate fi vorba de o formaţiune infailibilă, deci perenă. Că această sintagmă nu este strict individuală (ea fiind, cu siguranţă, des utilizată şi în alte publicaţii de după 1989) ne-o sugerează şi alte com-binaţii posibile, de tipul comunism muribund sau comunism în comă (cf. derivatele, sau, mai degrabă, compusele, extrem de frecvente în mass-media, precum cripto-comunism, neo-comunism, post-comunism).

Chiar dacă ar fi strict individuală (în idiolectul şi idiostilul autorului edito-rialului), calificarea prin determinativul adjectival defunct are darul şi puterea nu doar de a „şubrezi” sensurile inventariate ca „tabu” pentru lexemul comunism, ci şi de a face anacronice îmbinări de tipul comunism luminos etc.; ca dovadă este şi îmbinarea prăbuşirea comunismului (F.A., VIII/310, p. 2), prin care se marchează, definitiv, caracterul anacronic, aberant şi antiistoric chiar, al realităţii din aspectele acestui concept. Racilele realităţii date sunt semnalate şi de formula citadela centralismului de tip comunist (F.A., VIII/311, p. 2), în care toţi termenii sunt, pentru limba română, relativ neologici (< fr. citadelle, it. cittadella; < fr. centralisme, rus. centralizm; < fr. type, lat. typus; < fr. communiste), contextul vizând o realitate concretă şi anume: „Anunţul făcut de secretarul de stat, Corneliu Gorcea, din Ministerul Finanţelor, a părut prima lovitură, cu adevărat serioasă, dată citadelei centralismului de tip comunist care este RENEL-ul”. Este surprinsă, aici, existenţa unor „state” în stat.

Formule ca teză leninistă („O astfel de idee, susţineam, viza dezmembrarea României, acuzată în tezele leniniste ale Internaţionalei Comuniste de «imperialism»” – F.A., VIII/329, p. 2) sunt neîndoielnic preluate, dar în contexte azi dezavuate, din discursul politico-ideologic de dinainte de 1989.

3 * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, Bucureşti,1975. 4 Florin Marcu, Constant Mânecă, Dicţionar de neologisme, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.


177

O „noutate” lexicală este sintagma opoziţie democratică („Anul 1997, primul an al guvernării fostei Opoziţii democratice s-a sfârşit ca o petardă: demisia ministrului de Externe al ţării, dl. Adrian Severin” – F.A., VII/292, p. 2), o îmbinare ca şi tabu (dacă a fost prezentă în presa ante-decembristă, ea se referea la viaţa politică din ţările „capitalist-imperialiste”). Determinantul democratic(ă) permite ori măcar sugerează sintagme ca opoziţie ne-~ sau anti-~, dar şi opoziţie reacţionară (retrogradă, eventual, nostalgic-comunistă).

Sintagma revoluţia română nu pare, la prima vedere, tipizată. Revoluţie (cu patru sensuri proprii sub I, după DEX; sub II se dau, aici, înţelesuri tehnico-ştiinţifice specializate; <fr. revolution, lat. revolutio, germ. Revolution (tot după DEX) înseamnă, printre altele, schimbare radicală a ordinii sociale, cu sau fără violenţă ori vărsare de sânge. Sintagma revoluţia română pare, însă, în mod intenţionat, echivocă, cât timp revoluţia din decembrie 1989 a fost considerată şi calificată în diverse feluri, ca aşa-zisă revoluţie, deci pseudorevoluţie, învălmăşeală, bulibăşeală ş.a. („După nouă ani de la ceea ce s-a numit «revoluţia română», cei mai mulţi observatori constată, din prima perspectivă, că societatea românească este încă departe de o stabilizare funcţională, de evoluţie morală” – F.A., VIII/332, p. 2). Autorul nu mai actualizează „tălmăcirile” actuale, luându-şi distanţa necesară în timp: „ceea ce s-a numit «revoluţia română»”.

Din contextul de mai sus se pot desprinde, pentru discuţie, şi sintagmele stabilizare funcţională şi, respectiv, evoluţia morală. Prima (alcătuită din cuvântul românesc stabilizare < rom. (a) stabiliza, cf. fr. stabiliser şi din împrumutul neologic probabil de sursă franceză, fonctionnel, eventual, după DN, şi italiană, funzionale, par a nu se referi la stări (sociale etc.) de echilibru, ci disfuncţionale, în echilibru precar, care au nevoie de decantare. Ipoteza noastră se sprijină şi pe cea de-a doua sintagmă, evoluţia morală (cu etimologie multiplă: franceză, italiană, latină pentru primul component; cf. lat. moralis, fr. moral pentru al doilea), căci stabilizarea funcţiilor (sta-tului etc.) merge „mână în mână” cu nevoia asanării morale (a puterii şi a organis-melor, în primul rând). Oricum, îmbinarea evoluţia morală este sugestivă: se suge-rează prin ea nevoia unor împliniri faţă de „morala” anilor precedenţi, ca şi faptul că moralitatea este sau trebuie să devină decisivă. Afirmăm aceasta, întrucât sensurile din DEX pentru termenul moralitate (s.v.) se referă la ceva „consfinţit”, consacrat. Or, evoluţie morală nu poate semnifica decât „însănătoşire” a unei moralităţi „pre-comuniste”.

O îmbinare lexicală care ne-a atras atenţia este contract oneros (F.A., VII/331, p. 2), cu sensul (atribuit de noi): „acord, înţelegere, convenţie prin care două sau mai multe părţi participante se obligă să îndeplinească o anumită prestaţie, care aduce beneficii, deopotrivă, tuturor”. Sintagma, fiind de natură juridică, trebuie expli-cată în conformitate cu Dicţionarul de drept civil, unde găsim, la p. 155, următoarea explicaţie: „contract oneros, contract prin care fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, un echivalent, o contraprestaţie, în schimbul obligaţiei ce şi-o asumă;(...)”5. În DEX, în dreptul termenului oneros, găsim: „(Despre contracte, convenţii etc) Care impune cuiva sarcini; p.ext. împovărător, apăsător, necinstit. Act cu titlu oneros = act 5 Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 155.

LIVIA DURAC

178

juridic prin care o persoană se obligă să execute o prestaţie, fără a urmări să primească ceva în schimb”6. Explicaţia pe care o aflăm în DEX pentru act cu titlu oneros o regăsim în dicţionarul juridic amintit mai sus, la p. 153, pentru aşa-numitul contract gratuit, contract prin care „una dintre părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic în schimb”7. Se observă, aşadar, că sensurile din cele două dicţionare sunt în aproape deplină contradicţie, pentru sintagma care ne interesează, contract oneros („Dl. Dăianu a sesizat că, pentru România, un astfel de contract, destul de oneros din start, devine extrem de împovărător în contextul unei tranziţii bâlbâite”).

De strictă noutate este îmbinarea mineriadă oribilă („Dl. Cozma şi-a asumat extraordinara misiune de a redresa imaginea unei ţări compromise de o revoluţie asimilată cu o lovitură de stat, de oribilele mineriade, de o – fostă – administraţie disimulatorie, malversantă” – F.A., VII/292, p. 2). Determinantul mineriadă, derivat din miner (< fr. mineur), cu sufixul românesc -(i)adă, s-a format în anii post-decem-brişti, pe fondul unor reacţii de nemulţumire care au dus la ample mişcări de revoltă organizate de mineri, acţiuni cu caracter profund barbar. În perioada de dinainte de ’89 eram obişnuiţi cu sintagme ca minerul de onoare al ţării, industrie minieră, producţie minieră, minerii ţării şi alte câteva, termenul mineriadă fiind practic inexistent în acea vreme, în limba română. Evoluţia evenimentelor a dus la „necesitatea” creării acestui cuvânt, care apare în contextul de faţă asociat cu adj. oribilă (< fr. horrible, cf. lat. horribilis). În aceeaşi familie lexicală intră şi participiul verbului a mina, şi anume minat, pe care îl găsim în îmbinarea minat interior (< fr. mine; fr. interieur) – F.A., VIII/299, p. 2 –, căreia îi dăm sensul de „şubrezit pe dinăuntru, ceva care se află pe punctul de a se prăbuşi” („C.D.R.-ul este, şi el, minat interior, o componentă majoră a sa, P.N.L.-ul, fiind în pragul scindării”). În acest context, abrevierea C.D.R. este substantivală.

Înscriindu-se într-o cu totul altă sferă (cea pe care noi am numit-o, mai sus, „partide politice; dispute şi polemici politice”), sintagma partid extremist (F.A., VIII/310, p. 2) era, de asemenea, prezentă în presa ante-decembristă, dar numai la „pagina externă” a ziarelor politice din acea vreme. Actualmente, această îmbinare este pentru vorbitorul de limbă română una cu caracter fix, fiind foarte des întrebuin-ţată în mass-media (şi nu numai): „Impactul electoral al partidelor extremiste se bazează, în fond, pe refacerea unei autorităţi la subminarea căreia lucrează, deocam-dată, cu spor”. Determinantul partid (< fr. parti), cu care ne obişnuisem înainte de anul revoluţiei române, fireşte cu altă semantică, intră în combinaţie cu adj. extremist (< fr. extrémiste), fiind – cum am mai spus – una dintre sintagmele stabile în vocabul-arul nostru.

Printre sintagme „înnoitoare” putem include şi altele, în număr destul de mare. Bunăoară, politician profesionist, sintagmă constituită din două neologisme (<fr. politicien; < germ. Professionist), sugerează ideea de „clasă politică” profesionalizată, absentă sau, mai exact, „voalată” pe scena politicii româneşti de până acum.

6 ***, DEX., p. 720. 7 Costin, Mureşan, Ursa, „Dicţionar”, p. 153.


179

În sintagma tetragonala roşie (F.A., VIII/297, p. 2, unde se vorbeşte de des-trămarea, la finele anului 1996, a acesteia) frapează tocmai determinantul roşie, adjec-tiv moştenit din latină, pe lângă regentul tetragonală (pentru care se poate invoca termenul geometric tetragon, „poligon cu patru laturi, patrulater”, cu model în fr. tétragone, acesta cu surse greceşti: tetra, „cu patru” şi gonia, „unghi”), pentru a se semnifica, în viaţa politică, un patrulater comunist (sau, cu reminiscenţe din limba rusă, bolşevic, literal, „majoritar”).

Combinaţia lexicală victorie electorală (< lat. victoria; fr. électoral) este, de asemenea, tipizată pentru vocabularul actual al limbii române. DEX-ul glosează ter-menul victorie astfel: 1) „Succes repurtat asupra inamicului într-un război, într-o bă-tălie, într-o revoluţie (armată); biruinţă, izbândă”; 2) „Succes obţinut într-o competiţie sportivă, concurs, la un examen etc.”; 3) „Triumf al unei idei, al unei teorii, al unei politici asupra altora, opuse”; 4) „Rezultat deosebit de bun obţinut într-un domeniu de activitate”. În DN găsim: 1) „Biruinţă, izbândă (într-un război, într-o luptă etc.)”; 2) „Succes împotriva unui rival”; 3) „Biruinţă a unei idei, a unui principiu etc”; 4) „Re-zultat deosebit obţinut într-un domeniu de activitate”. La oricare din sensuri ne-am opri, orice dicţionar am prefera, lexemul victorie, în asociere cu adjectivul electoral(ă), care formează îmbinarea victorie electorală are, în contextul dat („Plecarea P.D.-ului de la guvernare face ca, după numai un an de la victoria electorală a Opoziţiei democratice, România să fie condusă de un guvern minoritar” – F.A., VIII/297, p. 2), sensul de „rezultat favorabil în alegeri”.

Sintagma partid coalizat (< fr. parti; < participiu adjectival din a coaliza < fr. coaliser) nu se referă, cum s-ar părea, la unitatea, care ar avea nevoie de refacere, a unui partid (de altfel, doar anumite partide, ca cele socialiste şi comuniste, se pretin-deau a fi monolite), ci la interesele unui partid, chiar şi conjuncturale („Partidele coalizate în jurul lui au apărut, treptat, drept simple anexe” – F.A., VIII/299, p. 2), calificativul din urmă, simple anexe, sugerând oportunism, eventual, lipsă de doctrină fermă, la urma urmei, o parodie de partid.

Îmbinarea liberă hegemonism manifest (derivat cu sufixul -ism din hegemon, cu varianta heghemon, < fr. hégémone, cf. lat. hegemon; < fr. manifeste, cf. it. manifesto, lat. manifestus, DN, s.v. manifest), absolut liberă, „consolidează”, prin determinantul adjectival, semantica termenului regent (cf. şi îmbinarea hegemonism ţărănist – F.A., VIII/299, p. 2).

Interesantă este şi îmbinarea pragmatism conjunctural, cu referire la partidele din C.D.R. (F.A., VIII/335, p. 2), adjectivul conjunctural (< fr.) „limpezind” se-mantica substantivului pragmatism (< fr.) în sensurile de „utilitarism”, oricum interesat şi, prin aceasta, variabil în funcţie de cei mai diverşi factori, cf. şi raliere conjuncturală, care poate prejudicia poziţia unui partid (F.A., VIII/333, p. 2).

O nuanţă de sens depreciativă se adaugă termenului minister (< fr.) prin adjectivul înfeudat (< înfeuda < fr. inféoder, lat. infeodor); fireşte, vocabula minister are, în lexicul românesc, sensuri „ferme”, „neutre”, dar sintagma sugerează şubrezenia unor asemenea instituţii total aservite unei grupări, formaţiuni politice.

Posibile, pe viitor (reflectate în alte dicţionare), îmbogăţiri semantice ale ter-menilor-pivot din asemenea combinaţii sunt previzibile prin sintagme precum guvern minoritar; guvern de tehnicieni; guvernare statuată (F.A., VIII/299, p. 2), unde

LIVIA DURAC

180

statuată, adjectiv de origine participală (< a statua < fr. statuer) este sinonim cu mai vechiul consfinţit, legiferat, chiar legitim; guvernare omogenă (F.A., VIII/323, p. 2), determinantul sugerând, prin antonimie cu neomogen, şubrezenia în exercitarea activităţii de conducere, de administrare etc, cu atât mai mult în cazul unei coaliţii gu-vernamentale (F.A., VIII/297, p. 2): „punctul de non-retur al coaliţiei guvernamentale, ea urmând să funcţioneze cu sprijinul punctual al P.D.-ului, dar fără participarea lui”).

Sugestivă este sintagma administraţie malversantă (< fr., lat.; < fr.), care şi ea probează numeroasele posibilităţi combinatorii între neologisme, chiar dacă semantica celor doi termeni ar părea incompatibilă pentru asocierea lor. În această situaţie se află multe alte îmbinări, ca practici nepotiste (F.A., VIII/331, p. 2), care aminteşte de fenomenul nepotismului dezvăluit încă din secolul trecut de I.L. Caragiale, fiefuri de drept (F.A., VIII/331, p. 2), recul electoral (F.A., VIII/332, p. 2), prag electoral (în care termenul prim este de origine sud-slavă veche) etc.

S-ar putea discuta, astfel, mai toate celelalte structuri lexicale cât de cât „uni-ficate” semantic. Pentru eventuale consecinţe semantice, dar şi pentru o oarecare nou-tate a lor, mai amintim următoarele: electori proprii (electorii ar trebui să fie „obiectivi”), sondaj de opinie, votanţii schimbării, paranoia politică (unde, de fapt, semantica este de „politică paranoică”), negocieri de culise, eternizare în posturi, dez-integrarea autorităţii, furtună politică, reţea mafiotă, România în colaps, interes(e) clientelar(e), corupţie fără corupţi, politicieni nostalgici, zig-zag decizional, mefienţă totală, degringolada guvernării, culise politice etc. În asemenea sintagme, ca şi în multe altele, la lectura textului publicat şi la descifrarea lui, semantica termenilor se completează reciproc, nu o dată termenul prim (regent) clarificând semnificaţia (sem-nificaţiile) celui secund, deşi în majoritatea cazurilor determinarea (precizarea) se-mantică merge dinspre termenul secund (subordonat) spre cel prim.

Concluzii A vorbi despre lexicul presei româneşti (în special al celei politice), fără a

face referire la bogăţia termenilor neologici cu care este „împresurată” aceasta, ar fi cel puţin neadecvat. Limbajul presei politice post-decembriste stă sub semnul inova-ţiilor lingvistice şi al împrumuturilor de cuvinte, şi aceasta – desigur – pentru satisfa-cerea într-o măsură cât mai mare cu putinţă a setei de informaţie pe care o manifestă – în chip firesc – orice om al acestei ţări. Adresându-se publicului larg (iar nu unei anumite categorii sociale), presa scrisă, alături de cea vorbită, trebuie să se caracterizeze prin „transparenţă”, prin „accesibilitate”, deziderate care au la bază folosirea corectă a in-ventarului lexical, atât al celui existent, dar mai ales al celui cu caracter neologic.

Bibliografie:

Andrei, Mihai; Ghiţă, Iulian, Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică, stil şi compoziţie, exerciţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.


181

Andriescu, Alexandru, Stil şi limbaj, Editura Junimea, Iaşi, 1977. Asan, Finuţa, Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Compunerea, Bucureşti:

Editura Academiei, Bucureşti, 1967. Bidu-Vrânceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţii la

limba română, Editura Facla, Timişoara, 1975. Bucă, Marin; Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timişoara, 1984. Costin, Mircea; Mureşan, Mircea; Ursa, Victor, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Coteanu, Ion; Forăscu Narcisa; Bidu-Vrânceanu Angela, Limba română contemporană.

Vocabularul, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985. Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura Junimea, Iaşi,

1979. Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1982. Dumitrescu, Florin, Locuţiunile verbale în limba română, Editura Academiei, Bucureşti,

1958. Graur, Alexandru; Wald, Lucica., Scurtă istorie a lingvisticii, ediţia a III-a, revăzută şi

adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Hristea, Theodor, Probleme de etimologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti,

1984. Iordan, Iorgu.; Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978. Lobiuc, Ioan, Contactele dintre limbi, vol. I, Istoricul teoriilor şi metodologiilor, Editura

Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1998. Marcu, Florin; Mâneca, Constant, Dicţionar de neologisme, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1966. Nica, Dumitru, Locuţiunile substantivale în limba română, în L.R., an XII, nr. 5, Editura

Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1963. Philippide, Alexandru, Opere alese, capitolul „Izolarea din Principii de istoria limbii”,

Editura Academiei, Bucureşti, 1984. Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. I, Privire generală, ediţia a II-a, 1976, vol. al II-lea,

„Rostirea”, Editura Academiei, Bucureşti, 1994. Şerban, Vasile; Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla, Timişoara,

1978. *** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, Bucureşti, 1975. *** Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971.

LIVIA DURAC

182

Agresarea numelui în discursul public

183


Ioan Milică Introducere Într-un studiu de referinţă privind expresivitatea numelor în comediile lui I. L.

Caragiale, G. Ibrăileanu1 observa că, din cauza deprinderii omeneşti de a asocia o persoană cu un nume, „numele se sudează cu imaginea fizică şi morală a purtătorului, devine o însuşire a lui, oricare ar fi acel nume”, în timp ce, în creaţia artistică, numele ia fiinţă dimpreună cu personajul: „fiinţa creată (...) nu poate creşte în concepţia artis-tului fără un nume – numele nu va fi oricare, ci unul care să semene deodată cu per-sonajul”. Identificarea purtătorului printr-un nume este rezultatul acţiunii mai multor factori extralingvistici, cei mai importanţi fiind tradiţia denominativă şi modele ono-mastice, fără a pierde din vedere ansamblul de credinţe, valori şi influenţe care favori-zează, la un moment dat, răspândirea şi prestigiul socio-cultural al unui nume.

Numele de persoane au caracter istoric. Numele de familie se moşteneşte (are caracter genealogic), numele mic se dobândeşte. Excepţiile reprezentate de schim-bările de nume, mai cu seamă ansamblul de prefaceri denominative care evidenţiază impactul tabuurilor, sunt relevante pentru a arăta că schimbarea de nume, fie ca urmare a unor acte magice (rebotezarea, vânzarea copilului2; sau ritualice (aşa-numitul „botez călugăresc”), fie ca urmare a voinţei purtătorului (schimbarea unui nume „urât”), nu se produc oricând, oriunde şi oricum, ci într-un cadru socio-cultural relativ stabil, ale cărui coordonate diferă de la o cultură la alta. Totodată, trebuie arătat că nu-mele de persoană, oricare ar fi sursele numirii3, reflectă resursele şi reţeaua de opoziţii pe care limbile istorice le pun la dispoziţia vorbitorilor, orientând astfel dinamica microsistemelor antroponimice4. Numele „se sudează” cu imaginea purtătorului, fiind 1 Garabet Ibrăileanu, Scriitori români, Editura Litera, Chişinău, 1998, p. 179. 2 V. M. Ungureanu, „Contribuţii la studiul «terapeuticii» prin onomastică la români”, în I. Pătruţ (coord.),

Studii de onomastică, vol. IV, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1987, pp. 259-70. 3 Într-o analiză privind sursele numirii, Anderson 2007 arată că lista claselor este relativ deschisă, cele mai

frecvente clase discutate în literatura de specialitate fiind: 1. Divinitatea (divinităţile); 2. Natura (cu sub-clasele: a. plante, b. animale, c. minerale, d. altele); 3. Timpul şi împrejurările naşterii; 4. Epoca şi relaţia de înrudire cu alţii; 5. Cadrul geografic şi relaţiile etnice; 6. Vestimentaţia şi podoabele; 7. Înfăţişarea fi-zică; 8. Personalitatea şi inteligenţa umană (cu subclasele: a. atribute generale, b. inteligenţa, c. Carac-terul, temperamentul); 9. Condiţiile de viaţă umană (cu subclasele: a. mod de viaţă şi de hrănire, b. fericirea şi norocul, c. avuţia, d. bucuria şi dragostea, e. activităţile umane, mai cu seamă cele religioase, administrative şi de cunoaştere); 10. Alte realii; 11. Titluri onorifice.

4 Domniţa Tomescu, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998; M Anderson, The Grammar of Names, University Press, Oxford, 2007.

IOAN MILICĂ

184

o marcă de recunoaştere. Prin nume, purtătorul este identificat, recunoscut de ceilalţi şi se deosebeşte de alţii care, eventual, poartă acelaşi nume ori un nume asemănător. În societatea tradiţională, numele purtat de o anumită persoană este o marcă a identităţii individului şi a relaţiilor în care acesta intră şi pe care, mai apoi, le dezvoltă, tipul de înrudire fiind codificat în interiorul unui sistem antroponimic a cărui evoluţie reflectă existenţa unor multiple straturi de nume şi de valori ale numirii5. În calitate de marcă, numele îndeplineşte două categorii de funcţii: interne şi externe. Identificarea, recu-noaşterea şi deosebirea trebuie considerate funcţii inerente numelui de persoană şi în-trebuinţării sale. Acestor funcţii inerente, interne, le corespund şi funcţii externe ale numirii6: afective, sociale, culturale, pragmatice. Acţiunea acestor funcţii externe ge-nerează, în variate contexte de comunicare, opoziţii pragmastilistice pertinente.

Spre deosebire de caracterul de marcă esenţială şi, prin acesta, de cel de marcă socială a numelui de persoană, numele unui personaj literar este, în acelaşi timp, şi marcă de identitate şi marcă de caracterizare7. Fiinţa ficţională se naşte „odată cu numele care convine naturii sale fizice şi morale”8. Numele este consubstanţial perso-najului9, fiind de nedespărţit de purtătorul imaginat de creatorul literar. În consecinţă, numele nu poate fi oricare, pentru că identitatea personajului „îşi află originea înainte de toate în nume”10. Înţelegem, prin asumarea unei asemenea interpretări, că numele personajelor literare sunt realizări prototipice, ceea ce înseamnă că ele sunt concep-tualizări matriceale ale fiinţelor create de un scriitor. Numele făpturilor ficţionale au caracter emblematic, ceea ce face ca exemplaritatea11 personajelor să fie modelată de (şi prin) nume.

Aspectele generale schiţate până acum servesc drept suport pentru apropierea de esenţa unui fenomen comunicativ pregnant în discursul public actual: agresarea nu-melui de persoană. Având cauze şi consecinţe multiple, fenomenul în cauză a suscitat interes ştiinţific în ultimele două decenii12, pe fondul dezvoltării libertăţilor de expre-sie şi de exprimare, practicate, nu o dată, în chip excesiv, în mass-media şi în alte forme şi genuri de discurs public românesc. Considerat ca atare, fenomenul deformării

5 Marica Pietreanu, „Determinante onomastice apreciative în limbajul criticii şi istoriei literare” în I. Pătruţ

(coord.), Studii de onomastică, vol. III, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1982, pp. 261-74; Benedek Piroska, „Funcţionarea numelui de familie în mediul rural” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. II, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1981, pp. 12-25; Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998.

6 Anderson, The Grammar, p. 101. 7 Pentru definirea şi descrierea celor două categorii de mărci, a se vedea Irimia 1999. 8 Ibrăileanu, Scriitori, p. 179. 9 „Substantivul propriu-nume de personaj literar încetează a mai fi un simplu termen denotativ (ca în limba

neartistică); el devine un semn descriptiv (...) şi semnificativ”, Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 205.

10 Irimia, Introducere, p. 205. 11 Funcţia emblematică a numelor de personaje literare este evidenţiată şi prin faptul că „personajul literar

se poate constitui în prototip pentru lumea realului”, Irimia, Introducere, p. 205. 12 Stelian Dumistrăcel, „Schimbarea şi „agresarea” numelui ca manifestări de tabù lingvistic” în Limbaje şi

comunicare, Institutul European, Iaşi, 1995, pp. 71-81; Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti, 2001; Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor Editura Humanitas, Bucureşti, 2003; Rodica Zafiu, Limbaj şi politică, Editura Universităţii, Bucureşti, 2007.


185

numelui îşi are rădăcinile în cultura populară, aspect ce reliefează prezenţa unei trăsături stilistice definitorii, oralitatea, ale cărei irizaţii discursive şi textuale pot fi cu uşurinţă descoperite în producţiile scrise din perioada contemporană.

Pluralitatea unghiurilor din care a fost descrisă agresarea numelui arată că o asemenea practică are specificitate lingvistică, întrucât pune în lumină posibilităţile de numire ale unei limbi istorice şi culturală, deoarece relevă împrejurările care împie-dică sau favorizează circulaţia numelor şi condiţiile în care un nume reflectă realităţile ce stau la baza numirii. Un fenomen atât de cuprinzător poate fi evaluat cu mijloacele general-descriptive ale antropologiei13 sau, în chip specializat, cu cele ale unor ştiinţe diverse: etnolingvistică, psiholingvistică, retorică, stilistică, pragmatică.

Ca formă de abuz verbal, agresarea numelui poate primi explicaţii diferite, dacă descrierea fenomenului se realizează în acord cu realităţi mereu variind de la o epocă la alta14. Considerând că agresarea se manifestă printr-un ansamblu de procedee de deformare a numelui sau prenumelui unei persoane şi că mijloacele întrebuinţate de vorbitori servesc pentru a exprima opinii, judecăţi sau atitudini (negative, de obicei) faţă de persoana al cărei nume este atacat, trebuie remarcat că atacul asupra numelui reprezintă doar una din tehnicile de atac la persoană şi face parte dintr-un complex de procedee care au ca finalitate desconsiderarea cuiva: 1. ridiculizarea înfăţişării fizice; 2. atribuirea de porecle şi/ sau supranume înjositoare; 3. defăimarea prin insultare; 4. de-nigrarea valorilor individuale ori discreditarea credinţelor cuiva; 5. ofensele aduse in-teligenţei sau conduitei individuale; 6. violarea dreptului la intimitate; 7. umilirea membrilor familiei şi a celor din cercul de rude ori de apropiaţi; 8. colportarea de zvonuri; 9. minciuna; 10. dezinformarea etc. Recursul la aceste tehnici violente de atac la persoană pune în lumină existenţa, amploarea şi impactul strategiilor discursive şi de acţiune prin care se urmăreşte calomnierea, compromiterea sau înjosirea cuiva.

Din perspectivă retorică, aceste tehnici de agresiune se concretizează, dar nu în toate situaţiile de comunicare, în silogisme de tipul argumentum ad hominem, dacă formularea sau respingerea unei teze evită recursul la dovezi dând, în schimb, prilej

13 Pentru Lévi-Strauss, de exemplu, a abuza de limbaj este o deprindere nespecifică aşa-ziselor culturi

primitive, dominate de prescripţii şi interdicţii comunicative situate la polul opus atitudinii faţă de limbaj a omului modern, pentru care „orice pretext este bun pentru a ne exprima, a întreba, a comenta...”, Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 83. Locvacitatea, „lipsa de moderaţie” în întrebuinţarea cuvântului ar fi evidenţa simbolică care impune o graniţă imaginară între omul arhaic şi cel modern.

14 Este ştiut că în societatea tradiţională românească se întâlneşte credinţa că numele este profund legat de purtător, un act magic îndreptat asupra numelui putând afecta integritatea fizică şi / sau spirituală a posesorului (cf. V.M. Ungureanu, Contribuţii, pp. 259-70; Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006. Rămâne de stabilit în ce măsură şi cu ce mijloace interpretative s-ar putea arăta că asemenea credinţe animă şi în prezent energiile locuţionare, ilocuţionare şi perlocuţionare ale vorbitorilor. Lipsa de izvoare scrise care să ateste longevitatea agresării numelui de persoană permite, cel mult, exprimarea unor intuiţii plauzibile, dar lipsite de suport documentar ferm. În spaţiul cultural românesc, terenul de investigare devine mai ferm începând cu veacul al XIX-lea. Prin dezvoltarea presei şi a literaturii beletristice, deformarea numelui îşi face simţită prezenţa în exprimarea scrisă. Chiriţoaia lui Alecsandri (Chiriţa în Iaşi, 1850), de exemplu, reflectă deşteptarea interesului scriitorilor pentru resursele expresive ale limbii populare, agresarea numelui fiind valorificată, în acest caz, ca tehnică de potenţare a comicului.

IOAN MILICĂ

186

unuia dintre protagoniştii actului discursiv să declanşeze atacul la persoană. De exemplu, în argumentarea tezei că anumite segmente ale presei româneşti manipulează opinia publică, un gazetar poate recurge la un complex de tehnici de agresare, pentru a supralicita solidarizarea cititorului cu punctul de vedere exprimat: „În rest, diversiunea mediatică pusă la cale de felicşi-motani, vadimaci si prostănaci (subl. n.) continuă”15 (Victor Lungu, „Ce nu văd în drum spre aeroport ?”, Monitorul de Cluj, 23.03.2007). Se observă că, în acest context, agresarea numelui, prin derivare cu sufix şi prin actualizarea opoziţiei de număr (vadimaci) precum şi recursul la porecle şi supranume peiorative (felicşi-motani, prostănaci) generează, în planul textului, manifestarea unor trăsături expresive: oralitatea şi ironia. În alte contexte, agresarea numelui reflectă acţiunea funcţiei ludice, fără ca atacul să fie parte constitutivă a unui silogism. Co-micul de limbaj generat prin deformarea numelui sprijină şi devine „ornament” (lexi-cal) al tezei că manipularea se realizează prin intermediul unor emisiuni de televi-ziune: „Oare băsescologii şi băsescofilii nu lucrează deja intens pentru acest proiect? Studiez băsescologic acest aspect şi cred că o să se implemeteze o tactică de băsesculare. Mai exact, cred că se urmăreşte băsescărirea romanului telespectator chiar în ziua congresului PNL. Eu zic să nu se joace prea mult cu băsescoiala asta (subl.n.)” (lilick-auftakt.blogspot.com, 25.02.2010, Lilick).

Din perspectivă pragmatică, tehnicile de atac la persoană se concretizează în acte şi secvenţe discursive (face threatening acts – FTAs16) ce trebuie descrise prin raportare la principiul politeţii. De regulă, agresarea prenumelui este convergentă, ca tehnică de atac, cu alte procedee de reliefare a acumulării, prin paralelism sintactic, apoziţie17, acumularea fiind mecanismul (macro)discursiv prin care se dezvoltă ironia: „Căci pentru preşedintele mult iubit, pentru dragul conducător, pentru Regele-Soare al pedeleilor, pentru cel căruia însuşi astrul zilei îi dă onorul şi se reflectă fericit în locul de unde a dispărut o vestită şuviţă, pentru Trăienel - flotă-dispărută, pentru Trăienică - ne-luptătorul cu criza, pentru Zeus de la Cotroceni, criza nu există!” (Vasile Popeangă, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 14 decembrie 2010). Atacul atinge grad maxim de intensitate prin recursul la poreclă (Zeus de la Cotroceni), paralelismul sintactic favorizând transmutaţia ironică de referinţă, de la funcţia publică pe care o deţine persoana-obiect al discursului la ridiculizarea fizionomiei şi numelui individului. Prin urmare, dezvoltarea stilistică [ANTIFRAZĂ: pentru preşedintele mult iubit] →

[PORTRETIZARE ALUZIV-IRONICĂ: pentru cel căruia însuşi astrul zilei îi dă onorul şi se reflectă fericit în locul de unde a dispărut o vestită şuviţă] →

[DEFORMARE ANTROPONIMICĂ: pentru Trăienel – flotă-dispărută, pentru Trăienică – ne-luptătorul cu criza] → [PORECLĂ: pentru Zeus de la Cotroceni] reflectă trecerea de la general la particular, sau, mai exact, evidenţiază translaţia de la 15 Exemplele extrase din publicaţiile in format electronic şi opiniile exprimate pe diverse pagini de internet

sunt transcrise ca atare, fără corecturi. 16 Penelope Brown, Stephen C Levinson, Politeness. Some universals in language usage, University Press,

Cambridge, 1978, 2004. 17 Figură descrisă de Pierre Fontanier, Figurile limbajului, ediţie în limba română de Antonia

Constantinescu, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 267. Cf Grupul μ, Retorică generală, ediţie în limba română de Antonia Constantinescu şi Ileana Littera, Editura Univers, Bucureşti, 1974, pp. 108-12, secvenţa analizată reflectă adjoncţia prin dezvoltare.


187

ironizarea lipsei de competenţă în raport cu funcţia publică pe care o deţine o anumită persoană (tehnică discursivă uzitată în discursul politic românesc şi nu numai), la atacuri, implicite, mai întâi, explicite, mai apoi, asupra înfăţişării şi numelui indivi-dului (tehnică discursivă abuzivă, vecină cu calomnia). Lipsa de politeţe discursivă, concretizată în ridiculizarea aspectului fizic al persoanei şi a numelui pe care aceasta îl poartă, este evidentă. De fapt, creatorul acestui act discursiv îşi propune de la început să fie nepoliticos. În conjuncţie cu porecla şi cu celelalte mecanisme de atac la per-soană, diminutivele peiorative intră într-o serie endocentrică18 prin care se dezvoltă, în plan imagistic, o caricatură în care se poate descoperi cu uşurinţă sugestia dictatorului autoritar, corupt şi capricios, lipsit de maturitate.

Din perspectivă stilistică, agresarea numelui trebuie descrisă ca expresie a unei atitudini19 faţă de ceea se comunică. Cel mai adesea, atacul asupra numelui se declanşează ca reacţie faţă de felul de a fi, spusele, credinţele, valorile sau acţiunile cuiva, fie ele reale sau prepuse. În enunţul „Doar aşa îmi explic ultima găselniţă a fostului viitor etalon al politicii româneşti, «bocul» (Horea-Dorin Uioreanu, PNL, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 7 septembrie 2010), transformarea numelui de per-soană în nume comun20 („comunizarea numelui propriu”21, este, deopotrivă, procedeul discursiv prin care emiţătorul îşi manifestă nemulţumirea faţă de o decizie sau acţiune politică şi mecanismul lingual prin care se încearcă impunerea discreditării, receptorul fiind „dirijat” să înţeleagă că „unitatea de măsură” a lipsei de pricepere administrativ-politică este „bocul”.

18 Prin serie endocentrică, Grupul μ, (Retorică, 144) denumeşte o construcţie semantică în care „fiecare

termen al seriei derivă din precedentul prin adiţionarea uneia sau mai multe seme sau determinări şi reflectă o nouă alegere făcută prin posibilităţile echivalente la acest nivel”. În fragmentul de discurs parlamentar citat se observă existenţa a două serii endocentrice. Prima serie, de natură semnificativ-denominativă, întemeiată pe translaţia preşedinte + determinant – determinant + conducător – Regele-soare + determinant, o „activează” pe cea de-a doua, de natură indicativ-onomastică, întemeiată pe dezvoltarea Trăienel + determinant – Trăienică + determinant – Zeus + determinant. Pentru detalii privind construcţiile endocentrice, a se vedea Leonard Bloomfield, Language, George Allen & Unwin Ltd, Londra, 1933, 1973, pp. 194-7; Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 58-70; Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Pană Dindelegan Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 195.

19 Tudor Vianu, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, pp. 35-40. 20 Un alt exemplu, mult mai violent, în care transformarea numelui propriu în nume comun – prin actua-

lizarea pragmastilistică a unor opoziţii nespecifice substantivului propriu, dar caracteristice substan-tivului comun (opoziţia de număr, în speţă) – este subordonată forţei silogismului, demonstrează deze-chilibrul discursiv dintre logos şi pathos: „Proiecţia legislativă a sistemului unitar al pensiilor, susţinută de clica bocilor (subl.n.) care guvernează România, sfidează principiile de drept, logica şi cetăţenii. Legea asta este un excrement portocaliu, cu sânge roşu, care pute chiar mai rău decât legea unică a salarizării (subl.n.)” (Ion Stan, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 2 martie 2010). Într-un alt exemplu de declaraţie politică, actualizarea opoziţiei de număr transformă numele de persoană în „etichete” ale unor tipuri de agenţi cu acţiune distructivă: „Cred că nimeni nu se va mai mira dacă, peste câteva zile, Bocii, Vlădeştii sau Şeitanii (subl. n.) vor veni să ne spună că impozitează aerul, lumina soarelui, mersul pe jos sau cu bicicleta, plimbările în parc cu nepoţii sau, poate, întunericul din case” (Iuliu Nosa, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 23 februarie 2010).

21 Eugen Câmpeanu, Substantivul. Studiu stilistic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 132.

IOAN MILICĂ

188

Toate succintele consideraţii de mai sus permit lansarea ipotezei că agresarea numelui este un proces discursiv cu rol evaluativ, adică un proces prin care procedeele de deformare antroponimică înlesnesc „mutarea” numelui din clasa mărcilor de individualizare în clasa mărcilor de caracterizare.

Agresarea antroponimică are numeroase trăsături comune cu atribuirea de porecle22. În calitate de „paranume”23 poreclele sunt semne lingvistice motivate carac-terizate de „semioză deschisă”, adică de sensibilitate faţă de „contextul situaţional”. Tot astfel, spre deosebire de numele-bază, ale căror trăsături lingvistice esenţiale sunt caracterul convenţional (numele de familie se moşteneşte, prenumele se dobândeşte) şi caracterul indicativ (numele desemnează un posesor), numele deformate au adesea caracter motivat şi caracter semnificativ (numele devine purtător de semnificaţie con-textuală). Pentru a verifica validitatea acestei ipotezei analiza are în vedere două as-pecte: resursele agresării şi tehnicile de agresare.

Resursele agresării Între mijloacele lingvistice prin care se realizează deformarea numelui, cel

mai uzitat este derivarea. Pot fi incluse în această categorie trei varietăţi (subspecii) de elemente care se deosebesc unele de altele nu prin mecanismul prin care iau naştere, fiindcă acesta este comun, ci prin relevanţa lor pragmastilistică, adică în funcţie de intensitatea emfatică şi expresivă a creaţiei cu pricina în raport cu altele dezvoltate pe baza aceluiaşi procedeu formativ. Pe baza acestui criteriu pot fi distinse: a) creaţii realizate prin derivare cu sufixe, b) creaţii diminutivale şi augmentative şi c) creaţii cu derivative antroponimice.

Un alt mijloc formativ, compunerea, permite a) apariţia unor creaţiile exotice cu afixoide savante şi b) dezvoltarea unor serii de compuse efemere iar procedeul numit trunchiere determină punerea în circulaţie de hipocoristice peiorative.

Derivarea este procedeul la care s-a recurs cel mai des în formarea numelor de persoană româneşti. Procedeul pune în lumină faptul că nu toate particulele deri-vative sunt la fel de potrivite pentru a se uni cu o bază spre a alcătui un nume, aspect subliniat, între alţii, de Graur24.

a) Derivarea cu sufixe demonstrează că baza-nume de persoană se poate uni numai cu anumite clase de afixe, cele mai compatibile fiind sufixele substantivale, adjectivale şi verbale25. Explicaţia acestei restricţii distributive este că particula

22 Amintim doar două studii interesante despre pertinenţa pragmastilistică a poreclelor, materialul faptic

fiind reprezentat de caracterizările onomastice date copiilor, Goran 1982, Goran 1987. 23 Emese Kis, „Fundamente semiotice în delimitarea termenilor poreclă/supranume” în I. Pătruţ (coord.),

Studii de onomastică, vol. I, Cluj-Napoca, 1976, pp. 127-42. 24 Al Graur, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 110. 25 Pietreanu, Determinante, 261-74 analizează determinantele onomastice –ism, -an, -iza arătând că

ele sunt conotate pozitiv în limbajul ştiinţelor umaniste. Nicolae Goga, „Verbalizări antroponimice în limba română actuală şi reflexele lor denotativ-conotativ semantice” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. IV, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1987, pp. 29-38 descrie mai


189

derivativă se solidarizează cu baza-nume de persoană numai în măsura în care aglu-tinarea celor două unităţi favorizează apariţia de termeni ale căror semnificaţii stau în legătură cu spusele, comportamentele şi acţiunile persoanei al cărei nume este supus deformării. Sufixele substantivale cu cel mai ridicat randament formativ sunt –(i)adă, -eală, -ism, şi -isme.

Sufixul –(i)adă, la modă la începutul anilor ’9026, impune bazei trăsătura semantică „(rezultat al unui) eveniment de anvergură”. Succesul derivării cu acest sufix rezidă în capacitatea derivativului de a transforma baza de derivare în simbol de-nominativ al unui eveniment, al unei producţii culturale, prin actualizarea contextuală a ceea ce Bally27 numeşte „efecte de evocare” etc. Creaţii de tipul Daciada (ansamblu naţional de întreceri sportive din perioada comunistă), Spartachiada (concurs sportiv anual între elevii liceelor militare), formate de la nume proprii (Dacia, Spartacus), au fost continuate de creaţii având la bază nume comune emblematice pentru realităţile democratice postdecembriste: complotiadă, huliganiadă, mineriadă, victimiadă etc28. Randamentul lexical-formativ al sufixului a rămas ridicat prin unirea cu o bază de derivare reprezentată de un nume de persoană. În timp, s-au schimbat doar „eroii” care au inspirat dezvoltarea deformărilor onomastice, dar procedeul şi-a păstrat vigoarea stilistică: Băsesciadă < Băsescu; Bocăniada29 < Boc; Iliesciada30 < Iliescu; Năstăsiadă < Năstase; Tăriceniada31 < Tăriceanu ; Vadimiadă < Vadim etc. Unirea sufixului –(i)adă cu un nume de persoană scoate în evidenţă forţa expresivă, ironică, a acumulării unor astfel de derivative, după cum se poate observa din secvenţa urmă-toare, în care autorul problematizează chiar valoarea conotativă ce se pot atribui su-fixului: „Săptămâna trecută a fost demarată în forţă o amplă operaţiune politică. Se cheamă Ritziada. Săptămâna aceasta a început o altă operaţiune politică, tot în forţă. Se cheamă Nemirschiada. Probabil că vor mai urma şi alte operaţiuni de acest gen, stil isterie generală, spectacol jalnic intitulate în diverse feluri. Or să mai urmeze probabil şi o Udriadă, şi o Videniadă, şi-o Berceniadă, şi-o Blaghiadă şi-o Geoniadă, şi-o Niţiadă, şi-o Nicaiadă, şi-o mai ce vreţi dumneavoastră. Tonul a fost dat, bineînţeles de Sterlinghiadă. Ce înseamnă o «iadă» şi cui foloseşte? O «iadă» înseamnă o mediatizare excesivă a unui singur caz de corupţie sau de pretinsă corupţie, aşa cum a fost cazul Sterling, mergându-se pe isterizarea maselor” (opiniicetatenesti.com, marti, 30 iunie 2009).

Sufixul –eală poate impune bazei de derivare mai multe valori semantice32, compatibilă cu baza de derivare nume de persoană fiind „asemănarea”: antonesceală < Antonescu; băseală < Băs[escu]; băsesceală < Băsescu; ceauşesceală < Ceauşescu;

multe derivate verbale cu bază antroponimică concluzionând că acestea au proprietatea de a include în sfera lor semantică denotaţii şi conotaţii legate de identitatea purtătorului numelui.

26 Dorin N. Uritescu, De la chioşcari la vesternizare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 68-73. 27 Charles Bally, Traité de stylistique française (Geneve: Librairie Georg & Co, S.A., Librairie C.

Klincksieck, edţia a III-a, vol. I, Paris, 1951, p. 204. 28 Uritescu, De la chioşcari, pp. 69-70. 29 Titlul unui articol din Săptămâna financiară, 28 mai 2010. 30 „Mineriada iese şi denunţă Iliesciada”, Cotidianul, 15 iunie 2005. 31 Titlul unui articol din Evenimentul zilei, 24 mai 2006. 32 G Pascu, Sufixele româneşti, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1916, pp. 233-6.

IOAN MILICĂ

190

iliesceală < Iliescu etc. Ocazional, baza de derivare îşi are originea într-un nume de persoană, iar în acest caz sufixul –eală actualizează valoarea semantică („acţiune”): de la numele propriu Boc s-a format verbul a bocăni („a face ca Boc”) şi substantivul bocăneală. Atacul ironic asupra numelor politicienilor33 este extins şi asupra altor nume cu notorietate din spaţiul public românesc: sportivi (piţurceală < Piţurcă); starlete de televiziune (columbeală < Columbiţa < Columbeanu); zone mondene (dorobănţeală < Dorobanţi).

Sufixul neologic34-ism orientează baza de derivare, nume comun sau propriu, să exprime valoarea semantică („orientare teoretică sau practică, în acord cu realitatea denumită”). Există două categorii de baze de derivare cu care sufixul este compatibil: numele de persoană, ca atare: marxism < Marx sau un adjectiv cu originea într-un nume de persoană: Eminescu > eminescian > eminescianism35. În prima categorie pot fi incluse creaţii lexicale purtătoare de conotaţii negative, precum băsism36 < Băs[escu]; bocism < Boc; năstăsism < Năstase; udrism < Udrea; oprism < Opr[escu]. Din cea de-a doua categorie fac parte termeni peiorativi cum ar fi antonescianism, băsescianism, iliescianism etc. Cele două modele derivative coexistă37.

Tot substantive se creează şi cu sufixul –isme, tipar derivativ care nu ar trebui confundat cu cel realizat cu sufixul –ism, pentru că îşi are originea în modele de limbă engleză, de tipul bushisms, blairisms, clintonisms, termeni care denumesc exprimările bizare sau greşelile de exprimare nostime ale unor politicieni anglo-americani şi nu numai. Sub presiunea modelului în –isms s-au dezvoltat în limba română calcuri cu sufixul –isme. Sufixul impune bazei de derivare o valoare semantică identică celei exprimate de termenii englezeşti, [„manieră discursivă (comică) a lui X”, în care X este persoana publică ale cărei slăbiciuni discursive sunt ridiculizate prin respectivele calificative substantivale]. Numărul acestor creaţii lexicale este foarte mare şi indică autorul scăpărilor discursive38, derivarea nefiind restrânsă doar la nume de politicieni, ci este extinsă la porecle şi abrevieri: bahmuţisme < Bahmuţ[eanu]; becalisme < Becali; bergodisme < Bergodi; borcisme < Borcea; columbenisme < Columbeanu; coposisme < Copos; dolănisme < Dolănescu; ebaisme < EBA < E[lena] Bă[sescu]; funarisme (var. funărisme) < Funar; hagisme (var. hăgisme) < Hagi; iliescisme < Iliescu; miticisme39 < Mitică [Dragomir]; piţurcisme < Piţurcă; prigonisme < Prigoană;

33 În exemplul „Nu îmi place Traian Băsescu şi nu apreciez toată ritzi pitziala şi udreala de pe lângă el”

(Stefan Abageru, 10 noiembrie 2009, ciutacu.ro), agresiunea antroponimică ritzi pitziala rezultă, probabil, prin contaminare: denumirea jocului „X şi 0”, riţi-piţi, „se sudează” cu numele de familie Ridzi. Formarea poreclei Riţi-Piţi (sau Ritzi-Pitzi) de la numele de familie este favorizată de paronomază. Pe de altă parte, paranumele poate fi interpretat ca asociere a numelui Ridzi cu un determinant, piţi, rezultat din trunchierea cuvântului argotic piţipoancă.

34 Pascu, Sufixele, p. 421. 35 Pietreanu, O cercetare, p. 269. 36 „situatia este spre bine, totul este demolat prin tranziţie, prin băsism, udrism, oprism”, anonim, 17

octombrie 2010, pesurse.ro. 37 „Băsescianism, pontism, antonescianism, tembelism”, România liberă, 25 februarie 2010. 38 „Hrebenciucisme, taricenisme, crinisme si orbanisme”, Andradda, 02.02.2010, ziare.com. 39 Termenul miticisme poate fi şi o reprezentare lexicală a spuselor lui Mitică, bucureşteanul prin excelenţă.

Se poate lua în considerare, în sprijinul acestei interpretări, forma de plural mitici, cu sensul


191

prostănăcisme < Prostănacul [poreclă dată lui Mircea Geoană]; vadimisme < Vadim; vanghelisme < Vanghelie; zăvorănisme < Zăvoranu etc. Ocazional, pot fi descoperite derivate cu baza nume comun sau verb: mogulisme < mogul; manelisme < manele; smiorcăisme < a (se) smiorcăi etc.

Cele mai uzitate sufixe adjectivale sunt –ar, –iot şi -ist. Creaţiile formate cu sufixul –ar indică asemănarea sau solidaritatea cu modelul valoric reprezentat de purtătorul numelui, ceea ce face ca adepţii purtătorului să fie ridiculizaţi printr-un cali-ficativ peiorativ format de la un antroponim: băsescar < Băsescu; becalar < Becali; năstăsar < Năstase; vanghelar < Vanghelie; piţurcar < Piţurcă etc.

Sufixul –iot indică apartenenţa, trăsătură semantică ce favorizează apariţia unor termeni folosiţi mai ales la plural40, precum băsesciot < Băsescu; becaliot < Becali; iliesciot < Iliescu; năstăsiot < Năstase; tariceniot < Tăriceanu; vadimiot < Vadim; vangheliot < Vanghelie etc.

Sufixul –ist are un randament funcţional mai ridicat decât sufixul –iot, aspect explicabil prin faptul că –ist este utilizat în constituirea de denumiri ale partizanilor unui om politic sau ai unei grupări41: băsist < Băsescu; bocist < Boc; crinist < Crin [Antonescu]; tăricenist < Tăriceanu; udrist < Udrea etc. Derivatele cu sufixul –ist pot fi întrebuinţate şi ca substantive.

Derivatele create cu sufixul verbal –iza „au valoare depreciativă” (Pietreanu 1982: 268). În discursul public actual, baza antroponimică de derivare impune valoarea semantică („asemănare”) iar sufixul orientează această valoare prin adiţie semantică, („a preface ceva în acord cu viziunea lui X”): becaliza < Becali; berceniza < Berceanu; criniza < Crin; geoaniza < Geoană etc. Vorbitorii se servesc frecvent de formele de infinitiv lung şi cele de participiu ale verbelor formate cu bază nume de persoană.

b) Ca elemente constitutive ale tehnicii de agresare antroponimică, creaţiile diminutivale şi augmentative reliefează atât amploarea procesului de numire cât şi atitudinea negativă faţă de purtătorul numelui. Spre deosebire de augmentative, care evidenţiază, prin sugestia impusă de sufixe, „disproporţia” stilistică între derivativ şi bază, diminutivele capătă expresivitate prin contrastul pragmastilistic dintre creaţia le-xicală folosită, în condiţii obişnuite, ca formă de alint şi contextul discursiv peiorativ în care termenul este utilizat, inducându-se astfel sugestia de „micime” sau de „infanti-lism”. Sufixarea diminutivală şi augmentativă afectează fie prenumele, fie numele, cu observaţia că formele diminutivale sunt mai bine reprezentate cantitativ decât cele augmentative. Nu am inclus aceste creaţii în clasa celorlalte derivate cu sufixe pentru că ele par a avea un statut funcţional şi expresiv distinct.

Sufixarea diminutivală a prenumelui este specifică registrului familiar, fiind, în principiu, incompatibilă cu registrul adresării formale, caracteristic pentru discursul

„bucureşteni”. O altă creaţie ilustrativă pentru păcatul de a vorbi fără rost, mai ales în viaţa politică, este termenul dâmboviţenisme < Dâmboviţa.

40 Unele contexte ilustrează întrebuinţarea substantivală a termenilor: „ar face foarte bine romaniei ca aceasta adunatura de hrebenciuci si mikispagari + nastasiotii sa se dizolve si sa dispara pentru totdeauna”, roxette, 09.07.2008, comentariul la articolul „Iliescu: Demisiile din Cluj sunt o reacţie corectă”, clujeanul.ro

41 Pascu, Sufixele, p. 422.

IOAN MILICĂ

192

publicistic şi politic: Adelu (Năstase), Adiţă (Videanu), Crinişor42, Crinuţ (Antonescu), Emiluţ (Boc), Lenuţa43 (Udrea), Răducu44 (Berceanu), Vasilică (Blaga), Victoraş (Ponta); Monicuţa (Columbeanu) etc.

Sufixarea diminutivală a numelui de familie subliniază gradul sporit de intensitate a atacului, unele contexte demonstrând că forţa expresivă a diminutivelor este amplificată dacă baza de derivare este o creaţie hipocoristică45: (Adriana) Bahmuţica; (Monica) Columbiţa/ Columbica; (Radu) Bercenelu; (Emil) Bocuşor; (Adrian) Năstăselu; (Elena) Udrica; (Călin) [Popescu] Tăricelu’; (Adrian) Videnică/ Videnelu etc. Unele exemple demonstrează că diminutivarea poate fi amplificată şi de sugestii eufonice: Ilenuţa Băsescuţa46, Trăienelu Băselu47, Adelu’ Năstăselu’ etc.

Sufixarea augmentativă a prenumelui este sporadică, fiind înregistrate puţine creaţii de acest tip, fapt ce legitimează consideraţia că acest tip de atac se produce mai cu seamă asupra numelor masculine terminate în consoană: Crinoi (Antonescu), Trăienilă (Băsescu) etc.

Sufixarea augmentativă a numelui de familie este la fel de rară ca şi agresarea augmentativă a prenumelui, fiind, de regulă, rezultatul unui izomorfism denominativ care implică concurenţa numele de persoană şi un „paranume” ale cărui origini pot fi re-găsite în alte realităţi ori aluzii socio-culturale: (Emil) Bocănilă48 < Bocănilă, nume al unui iepuraş din filmul de desene animate Bambi; (Traian) Băsescoiul49 < broscoi etc.

c) Creaţiile cu derivative de tip antroponimic prezintă interes pragmatic şi stilistic pentru că pun în lumină procesul prin care numele de persoană îşi actualizează, în plan contextual, funcţia de semnificare. Pot fi incluse în această subclasă agresările cu rol depreciativ sau umoristic care se dezvoltă prin suprimarea unor afixe din struc-tura numelui şi adăugarea de alte derivative frecvent întîlnite în formarea prenumelor şi / sau numelor româneşti. Pascu50 observă că sufixul de origine neogrecească –ache se foloseşte în limba română mai ales pentru a forma „diminutive alintătoare”, mai ales prenume, dar şi termeni peiorativi. Astfel, prenumele unor persoane publice, Crin (Antonescu), Emil (Boc), Liviu (Negoiţă), Silviu (Prigoană) ş.a., sunt adesea deformate cu ajutorul sufixului –ache, formele rezultate, Crinache, Emilache, Livache,

42 „Crinişor, nu te-ai săturat să fii remorca lui Victoraş ?”, Traian Tudorescu, 31.10.2010, giurgiu-news.ro. 43 „Lenuta Udrea, Raducu Berceanu, Sile Blaga... toţi ăştia sunt doar nişte angajaţti ai noştri, ai poporului,

platiţi din taxele mele şi ale tale”, anonim, 19 mai 2010, ziare.com. 44 „Cu alte cuvinte, pedeliştii ne-au luat de pe cap pe capii Răducu, Adriean şi Vasilică (subl. n.) şi ne-au

procopsit cu cvartetul Băsescu-Udrea-Boc-Anastase”, Vasile Popeangă, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 5 octombrie 2010.

45 „De unde bani, daca adita i-a papat impreuna cu taricelu', vosganelu', orbanelu', vanghelu', hrebenelu', prostanelu‘”,domino63, 27 mai 2010, economie.hotnews.ro.

46 „In rest, Ilenuta Basescuta este jalnica” (catwalk sau talk, 9 martie 2008, comentariu la articolul „Elena Băsescu, cuprinsă de emoţii politice”, România liberă, 9 martie 2008).

47 „Traienelu-Baselu-Preaiubit-de-Traienelu-Ungurelu”, Costin Sandu, 2 martie 2007, tru.blog.cotidianul. ro, reacţie la articolul lui Traian Ungureanu, „Oda lui Vasile Voiculescu”.

48 „Rămâne sporul de vechime, care se pare că nu a intrat încă în atenţia Guvernului «Bocănilă», dar nu se ştie care va fi soarta acestuia!”, Florin Ţurcanu, PNL, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 24 martie 2009.

49 „Iaca scenariu mai strasnic: Basescoiul pistoneaza pentru parlament unicameral”, Costin Sandu, 04.02.2010, cristianpreda.ro.

50 Pascu, Sufixele, p. 399.


193

Silvache fiind valorificate pentru a-i ridiculiza pe purtătorii prenumelor respective. Sufixul este frecvent ataşat şi numelor de familie51, intensitatea ironiei fiind, de regulă, mai puternică.

Sufixul antroponimic –escu, prezent în structura multor nume de familie româneşti, este adăugat fie unor prenume (mai rar): Crinescu < Crin; Trăienescu < Traian etc., fie unor nume de familie, prin adăugarea sufixului sau prin înlocuirea afixului deja existent: Boculescu < Boc; Bercenescu < Berceanu; Tăricenescu < Tăriceanu; Videnescu < Videanu etc., fie prenumelui şi numelui de familie, deopotrivă (foarte rar): Adrienescu Năstăsescu52 < Adrian Năstase etc. Acest mecanism de agresare antroponimică se observă şi în deformarea ocazională a numelor purtate de persoane de sex feminin, cu respectarea opoziţiei de gen, -escu (pentru masculin) -easca (pentru feminin): Udreasca53 < Udrea, şi are, în general, rolul de a întări neîncrederea ori dispreţul faţă de spusele, atitudinile sau faptele purtătorilor. Actualizarea opoziţiei de număr, -esc(u), pentru singular, -eşti, pentru plural, acompaniată mai mereu de scrierea cu literă mică, confirmă supoziţia că atacul asupra numelor reflectă considerarea persoanelor purtătoare ca „obiecte” ale comunicării verbale54, prin „strămutarea” discursivă a unor nume proprii în clasa numelor comune.

Compunerea are o pondere redusă în formarea numelor de familie româneşti. În discursul public actual, compunerea serveşte unor intenţii comunicative diverse ce au ca finalitate desconsiderarea purtătorului numelui.

a) Creaţiile cu elemente de compunere savante au caracter exotic, atât prin numărul rar de apariţii cât şi prin sugestia de „cultism” sau, mai clar, de ornament (manierist) care imită sursele denominative culte. Succesul acestui procedeu formativ, care generează mai ales termeni substantivali şi adjectivali, trebuie pus pe seama contrastului între registrul înalt, savant, specializat, pe care îl indică afixoidele şi registrul comun reprezentat de numele proprii. Totodată, compunerea cu elemente savante pune în lumină tendinţa de a considera numele de persoană un „obiect” care poate fi supus aceloraşi procedee lexical-formative ca şi numele comune.

Pot fi incluse în această subclasă de compuse, formaţiile compuse cu sufixoide, cele cu prefixoide fiind aproape inexistente: -fag: băsescofag < Băsescu etc.; -fil55: băsescofil < Băsescu, crinofil < Crin, geoanofil < Geoană, iliescofil < Iliescu, 51 „Cum poti sa-i faci sa inteleaga pe bocache, livache, udrache, bercenache, besescucache (subl.n.), etc,

ca nu sant buni de nimic”, kid, 25.01.2010, ziare.com (reacţie la articolul semnat de Livia Stroie, „Monica Macovei: PD-L a înţeles că e nevoie de oameni competenţi”).

52 „Unde erau in Dec 1989 al de Adrienescu Nastasescu, al'de Adrienescu Severinescu Bruckenesku (subl. n.) si toti profitorii "guvernescu" de mai tarziu” (Tracanau, 04.08.2010, reacţie la articolul „Marius Oprea promite un serial despre relaţia lui Băsescu cu Securitatea”, ziarero.antena3.ro).

53 „Are aceeasi scoala ca si udreasca (subl.n.)”, atent, 27.01.2011 (reacţie la articolul semnat de Ovidiu Bărbulescu şi Alexandru Moise, „Boagiu «a integrat» Norvegia în UE”, gandul.info).

54 „Basesti bocalesti elenesti videnesti (subl. n.) si tot felul de imbogatiti posdecembristi” (anonim, 11 octombrie, 2010 graiulsalajului.ro).

55 „Sint roman, nu x-ofil (basescofil, geoanofil, iliescofil (subl. n.), etc!) Ma intereseaza sa fac ce este necesar pentru romani!” (naicul, 26.10.2009, forum.realitatea.net). În comparaţie cu termenii formaţi prin adăugarea sufixoidului –fil, creaţiile formate cu sufixoidul –filie sunt mult mai rar întrebuinţate, ceea ce indică că agresiunea antroponimică este favorizată de necesitatea, motivată obiectiv sau subiectiv, de a atribui o „etichetă” denominativă partizanilor sau admiratorilor unei anumite persoane publice.

IOAN MILICĂ

194

tăriceanofil < Tăriceanu; -fob: băsescofob < Băsescu, bocofob < Boc etc.; -fobie: antonescofobie < Antonescu, băsescofobie < Băsescu, becalofobie < Becali, bocofobie < Boc, iliescofobie < Iliescu; -latrie: băsescolatrie < Băsescu; -log: băsescolog < Băsescu, crinolog < Crin; iliescolog; -logie: bocologie < Boc, iliescologie < Iliescu; -man: băsescoman < Băsescu, bocoman < Boc; -manie: băsecomanie < Băsescu, becalomanie < Becali, udromanie < Udrea; -oid56: băsescoid < Băsescu, becaloid < Becali, iliescoid < Iliescu, năstăsoid < Năstase, vadimoid < Vadim etc.

De un succes aparte se bucură creaţiile cu elementul de compunere savantă -ită: băsescită < Băsescu; becalită < Becali, ceauşită < Ceauş[escu]; iliescită < Iliescu; năstăsită < Năstase; orbanită < Orban; tăricenitiă < Tăriceanu; vadimită < Vadim; vanghelită < Vanghelie; videnită < Videanu etc. Create ca urmare a răspândirii infor-maţiilor şi termenilor din domeniul medical, aceste forme compuse scot în evidenţă reacţia de respingere a ceea ce este considerat „patologic”, pornindu-se, probabil, de la premisa că numele de persoană poate reflecta, în plan lingvistic, presupusele neajun-suri şi suferinţe pe care opinia publică le atribuie purtătorilor respectivelor nume. În planul imaginarului colectiv, maladiile atribuite unor persoane publice, în special cele atribuite oamenilor politici evidenţiază judecata de valoare, larg răspândită, potrivit căreia clasa politică românească este afectată de „boli” precum: lipsa de onestitate şi de cuvânt, instabilitatea ideologică, corupţia, ineficienţa administrativă ori legislativă şi altele asemenea. Acest punct de vedere este congruent cu observaţia că denumirea abreviată a unui partid politic sau culoarea aleasă pentru a reprezenta gruparea sunt supuse aceluiaşi mijloc de formare a unor termeni folosiţi cu semnificaţie predominant depreciativă: pedelită57 < pedele < PD-L (Partidul Democrat Liberal), portocalită58 < portocaliu (culoarea identitară a PD-L) etc.

Echivalarea unei slăbiciuni omeneşti, reale sau imaginare, cu o formă de –ită favorizează întrebuinţarea discursivă a unor creaţii care au ca bază şi nume ale unor persoane cu notorietate, altele decât politicienii, îndeosebi persoane din lumea mon-denă sau din cea sportivă: columbenită < Columbeanu; borcită < Borcea etc.

Un alt tip de compunere, mai rar întâlnit, este reprezentat de formarea unor serii de compuse efemere, având ca bază un antroponim. Procedeul are un randament formativ scăzut, dar un potenţial expresiv însemnat, deoarece constituenţii adjectivali ai întregului configurează, prin derivare cu diverse sufixe de agent, dezvoltarea unor unităţi lingvistice complexe care impun dezvoltarea de valori semantice contextuale precum „apartenenţa”, „cauza” sau „originea”, prin care creatorul unor astfel de efe-meride încearcă să legitimeze o opinie sau o consideraţie personală şi să ornamenteze discursul. Din punctul de vedere al organizării structurale, pot fi identificate patru categorii de serii de compuse, a căror frecvenţă de apariţie în discursul public depinde numărul de constituenţi lexicali: a) serii cu doi termeni (cele mai frecvente): ciorbisto-

56 „da! 20 de ani sunt un mizilic in termeni de schimbarea mentalitatilor unui popor pentru care educatia a

devenit o pierdere de timp in evolutia spre tiparele becaloide sau vangheloide (subl. n.)”, Riddick, 07.06.2009, voxpublica.realitatea.net.

57 „Directorii doljeni, îmbolnăviţi de «pedelită» (subl.n.)”, Gazeta de Sud, 7 octombrie 2009, ziare.com. 58 „Liberalii vor să ne vindece de portocalită (subl.n.)”, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, 31 octombrie

2008, ziare.com.


195

ciuvicii59; tăriceano-vosganian; tăriceano-gionist; băsesco-bocuţi etc.; b) serii cu trei termeni: tăriceano-antonesciano-patriciană60; băsesco-boc-şeitanistă; udristo-băsesco-PDL-işti; c) serii cu patru termeni: ceauşesco-băsesco-videano-pedelistă61; d) serii cu cinci sau mai mulţi termeni (cele mai rare): securisto-iliisto-băsesco-opristo-comunişti62.

Aceste compuse sunt caracterizate de semioză deschisă, în sensul că pot fi construite ad-hoc, în funcţie de judecata asupra contextului reprezentat de un anumit material de presă şi de competenţa onomastică a creatorului lor, numărul constituenţilor variind de la mic la mare, de la compuse cu două elemente la compuse cu n elemente, în care n reprezintă un număr nedefinit. De asemenea, trebuie observat că astfel de realizări lingvistice pot fi incluse în clasa determinantelor onomastice, adică în clasa atributelor care se formează pe baza unui nume de persoană.

Pe de altă parte, se cuvine a preciza că multe compuse se formează cu ajutorul unor constituenţi formaţi de la baze (onomastice) diferite: a) prenume – nume de familie: „grupul crinisto-pontac” (Mircea Mihăeş, „Învăţaţi să spuneţi «mulţumesc»!”, 11 octombrie 2010, evz.ro); b) siglă-nume: „ordonanţă penelisto-tăricenistă” (Marius Tapelea, 11 nov 2008, forum.portal.edu.ro); c) nume – poreclă: „ghearele basesco-videano-buldogiene”63, (Florian, 12.08.2008, jurnalul.ro); d) cromatică – grupare politică: „clica portocalio-udemeristă” (ubbafca, 6 februarie 2011, romanialibera.ro) etc.

Deformarea numelor pentru a exprima alintul este un proces întemeiat pe opoziţii care pun în evidenţă funcţiile hipocoristicelor şi diminutivelor. Graur (1965: 57) precizează în ce constă deosebirea între formele de alint numite hipocoristice şi cele care fac parte din clasa diminutivelor arătând că „hipocoristicele se formează prin scurtare, iar diminutivele prin lungire”. Aceasta nu este singura diferenţă între cele două categorii antroponimice. Hipocoristicele, afirmă Graur, „se formează numai de la nume de persoane” în vreme ce diminutivele au ca bază derivativă de prim rang cu-vintele comune. În privinţa efectelor stilistice dezvoltate, distincţia cea mai importantă este că diminutivele pot exprima, în funcţie de context, mângâierea, dar „şi alte senti-mente, bunăoară dispreţul”, în vreme ce hipocoristicele redau numai stări afective de tip pozitiv. Îşi păstrează această interpretare validitatea?

Pentru nuanţarea distincţiilor teoretice se cuvine să avem în atenţie faptul că, în cazul diminutivelor, trebuie realizată o deosebire de principiu între posibilităţile

59 „Este regretabila lipsa de reactie a CNA-ului fata de cohorta de manipulatori, «aparatori ai statului de

drept», ce s-a infaptuit prin fuziunea «ciutacilor» lui Felix cu «ciorbisto-ciuvicii» lui Vintu”, Nicolae-Nicolae, 04.07.2009, forum.realitatea.net.

60 „drept recunostinta (recunostinta tariceano-antonesciano-patriciana!) au fost dati afara din partid”, 666, 13.02.2010, reacţie la articolul semnat de Liliana Ruse, „Antonescu vrea să desfiinţeze politic PD-L: „Ori noi, ori ei”, 11 februarie 2010, gandul.info.

61 „Care stie, de bine de rau, ce au fost si cum au decazut Bucurestii dupa urgia ceausesco-basesco-videano-pedelista”, Eu_Lulutza, 21 mai 2008, reacţie la editorialul lui Sever Voinescu, „De ce Oprescu şi de ce nu Blaga”, cotidianul.ro.

62 „asasinii securisto-iliisto-basesco-opristo-comunisti se prabusesc”, livia, 06.05.2010, reacţie la articolul lui Răzvan Gheorghe, „Ilie Şerbănescu: „România nu mai poate fi salvată de la dezastrul economic !”, inpolitics.ro.

63 buldogian < Buldogul, poreclă atribuită politicianului Vasile Blaga.

IOAN MILICĂ

196

combinatorii ale bazei şi forţa de semnificare a particulelor cu care baza se solidari-zează, pe de o parte, şi potenţialul de combinare a diminutivului în raport cu vecinătă-ţile în care el se actualizează, pe de altă parte. Astfel, cuvinte precum copilaş, dulăpior, mânuţă sunt, de regulă, purtătoare de conotaţii pozitive deoarece baza lexicală şi derivativul îşi conjugă energiile de semnificare pentru a impune trăsături semantice meliorative, [+micime], [+delicateţe], în vreme ce termeni precum profesoraş, avocăţel sunt, de regulă, conotaţi negativ pentru că baza şi derivativul se situează în relaţie de incongruenţă. Cu alte cuvinte, termenii din prima categorie (copil, dulap, mână) au un grad de compatibilitate mai mare de a se combina cu sufixe diminutivale, în timp ce termenii din a doua categorie, nu. O dovadă în sprijinul acestei afirmaţii este oferită de familiile de diminutive ale termenilor amintiţi. Pentru copil avem dimi-nutivele copilaş, copiluţ, de la cuvântul dulap se formează dulăpaş, dulăpior, iar pentru mână se pot identifica diminutivele mâ(i)nişoară, mânucă, mânuriţă, mânuşiţă, mânuţă. Posibilele familii de diminutive ale cuvintelor profesor, avocat sunt mult mai dificil, dacă nu imposibil de realizat, întrucât aceste cuvinte au un potenţial foarte redus de distribuţie diminutivală, motivaţia cea mai probabilă a acestei deficienţe com-binatorii fiind nivelul scăzut de compatibilitate semantică între baza lexicală şi deri-vativul diminutival.

Proprietăţile combinatorii ale creaţiilor diminutivale se cristalizează prin mo-delări, prelucrări şi rafinări contextuale, ceea ce face ca diminutivele să devină purtă-toare de conotaţii atât pozitive cât şi negative. Vecinătăţile lingvistice ale unităţilor lingvistice au rol esenţial în manifestarea sau suspendarea valorilor de sens, astfel încât un anumit înţeles poate fi nu atât rezultatul gradului de compatibilitate între baza lexicală şi derivativul diminutival cât consecinţa congruenţelor şi incongruenţelor din planul sintagmatic, al enunţului64.

Antroponimele, mai cu seamă cele cu tradiţie îndelungată de întrebuinţare, au o disponibilitate mai mare de solidarizare cu un sufix diminutival (Maria sau Ion65, de pildă), altele, în special numele mai noi, sunt caracterizate de restricţii, nu de libertăţi combinatorii cu sufixe diminutivale, una dintre explicaţiile date în literatura de spe-cialitate fiind nepotrivirea, lipsa de adecvare între efectul de evocare („sugestia cul-turală”66, pe care îl poartă cu sine baza-nume de persoană şi efectul generat prin deri-vare diminutivală67.

Creaţiile hipocoristice sunt deformări ale numelui prin care se reliefează o atitudine stilistică iar acest aspect arată că relaţia nume-persoană este interpretată dinamic. În discursul public românesc, pe fondul suspendării graniţelor între expri-

64 În Povestea lui Harap-Alb, Gerilă, numit şi Buzilă pentru că avea „nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”,

îşi foloseşte, la un moment dat „buzişoarele cele iscusite” pentru a răci casa încinsă în care Harap-Alb şi ai săi urmau să înnopteze. Comicul dezvoltat prin co-prezenţa textuală a augmentativului buzoaie şi a diminutivului buzişoare, ambele denumind aceeaşi realitate, demonstrează că efectele stilistice îşi au originea atât în posibilităţile asociative ale unităţilor limbii cât şi în distribuţia sintagmatică a acestora.

65 Pentru consideraţii privind randamentul onomastic al celor două nume, v. Tomescu, pp. 97-8. 66Domniţa Tomescu, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura All Educaţional, Bucureşti,

1998, p. 133. 67 Potenţialul expresiv al libertăţilor şi restricţiilor asociative între numele proprii şi derivative este intens

exploatat de toţi marii creatori de literatură română, Alecsandri, Caragiale, Rebreanu ş.a.


197

marea informală, specifică comunicării în spaţiul privat şi exprimarea formală, defini-torie pentru comunicarea în spaţiul public, atacul la persoană se manifestă şi prin folo-sirea unor hipocoristice peiorative, care îndeplinesc multiple roluri pragmatice şi ex-presive: încălcarea maximelor politeţii (Leech 1983), plasarea propriei imagini într-o lumină favorabilă concomitent cu discreditarea imaginii celuilalt, fie un preopinent, fie persoana „obiect” al comunicării verbale, ironizarea, ridiculizarea, caricaturizarea, de-făimarea, stigmatizarea, prin insultă68, a interlocutorului ori a unui terţ.

Considerate în afara unui context, formele hipocoristice nu sunt purtătoare de conotaţii peiorative. Valoarea stilistică negativă este dezvoltată contextual, rezultând perechi onomastice de tipul formă hipocoristică – nume de familie prin care se amplifică „distanţa” expresivă între formele informale şi cele formale de adresare: (Nea) Nelu69 Iliescu < Ion Iliescu; Leana70, Lenuţa, Nuţi Udrea71 < Elena Udrea etc. În alte contexte, forma hipocoristică este dislocată de numele de familie tocmai pentru a reliefa, prin conjugarea cu alte mecanisme de caracterizare depreciativă, cum ar fi atri-buirea de calificative depreciative, calambururi generate prin prescurtare, recursul la ele-mente idiomatice, amploarea atacului la persoană: Milică72 < Emil (Constantinescu). Funcţia centrală a hipocoristicelor, aceea de a evidenţia preţuirea pe care cineva o poartă altcuiva apare mai rar în înregistrările publice ale discursului parlamentar, caracterul sporadic al ocurenţelor reprezentând un argument în sprijinul ideii că

68 Exemple de insultă dezvoltate prin paronomază onomastică pot fi întâlnite în unele secvenţe de discurs

parlamentar, în care senzaţia de delir verbal este dată de excesul cumulativ dezvoltat prin enumeraţie: „Dacă noua clasă la care lucrează de zor Preşedintele cu ciracii lui şi cu intelectualii corupţi şi nevertebraţi de teapa lui Pramatievici, Liicheanu ori Cretilin Avramescu (subl. n.) şi odioasa lui soţie, ne-am procopsit. Gata, se va termina definitiv cu neşantajabilii şi cu sărăntocii fără spirit de iniţiativă la furat şi la combinaţii mafiote. Vor triumfa deplin sforarii, buticarii, borduriştii, asfaltatorii, traficanţii de energie şi toţi şmecherii, gunoierii pe bani publici, aviarii şi toţi şmenarii, cocotele şi marionetele din societatea servilă (subl. n.)”, Costache Mircea, PRM, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 26 iunie 2007.

69 „Geoană, nea Nelu, Diaconescu, Ponta, într-un cuvânt băieţi din P.S.D. Ei se uită foarte trişti cum coboară în sondaje. Partidul coboară. Liderul coboară. Singur, nea Nelu Iliescu (subl. n.) a rămas încremenit la 45. De ani, desigur. Pentru noi asta ar însemna o întoarcere în comunism. Iliescu este acolo, neclintit. În comunism”, Iulian Gabriel Bîrsan, PD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 februarie 2007.

70 „S-a trecut imediat, în numele interesului general (vezi doamne!!) la «împărţirea zonelor de influenţă» şi la găsirea unor pieţe de desfacere şi penetrare pentru Mona Iacob-Ridzi şi Leana Udrea (subl. n.), după principiul: un minister ţie, unul mie, o agenţie mie, alta ţie şi tot aşa până la cel mai lipsit de importanţă post de bugetar dintr-un colţ de ţară rupt de lume”, Prof. univ. dr. (!) Grigore Dondroe, „Mariajul PDL + PSD bântuit de divorţ”, Gorjeanul, 18 august 2009, gorjeanul.ro.

71 „Bineînţeles că cel mai de încredere cetăţean al României este Băse, omul care nu se încurcă printre fleacuri şi, mai tare ca David Copperfield, a evaporat Flota României, după care circulă din cârciumă în cârciumă cu o ceată de ţucălari după el şi-şi cheltuie şi bruma de agoniseală pe care a adunat-o. Deşi nu pentru asta l-au votat românii. Şi nici pentru Nuţi Udrea (subl. n.), analista politicii prezidenţiale”, Daniela Buruiană Aprodu, PRM, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 19 septembrie 2006.

72 „Astfel, dom' Milică (subl. n.), fostul preş. cu ţăcălie al României, actualmente tot preş., în ograda unei minuscule formaţiuni politice, de-i mai zice şi «Acţiunea Populară», visează la ziua când ar putea ajunge din nou pe cai mari”, Petre Posea, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 17 februarie 2004.

IOAN MILICĂ

198

formele antroponimice respective sunt strâns legate de comunicarea privată: Cati73 < Ecaterina (Andronescu).

În presa actuală, recursul la hipocoristice este, în unele situaţii de comunicare, favorizat de căutarea efectelor caricaturale74. În discursul public, mai ales în comuni-carea prin intermediul internetului, asumarea familiarităţii faţă de cititor permite confi-gurarea unei perspective ironice din unghiul căreia este evaluat realul75. Familiaritatea, simulată, desigur, în raport cu persoana „obiect” al comunicării verbale permite re-cursul la diverse forme hipocoristice, ale căror valori peiorative se actualizează con-textual: Lena (Basescu), Cris (Diaconescu), Adi (Năstase), Vic, Vicky (Ponta).

„Decupajul” hipocoristic prezintă interes pentru că atrage atenţia asupra unui alt aspect, înrudit cu acesta, trunchierea numelor de persoană. Numărul şi frecvenţa numelor trunchiate sugerează că aceasta este o tendinţă antroponimică dominantă, ma-nifestată în discursul public românesc ca urmare a interesului vorbitorilor de limbă română (cei tineri, în special) faţă de segmentările antroponimice specifice adresării familiare în spaţiul cultural anglo-american. Această modă onomastică pusă în acţiune în cercurile de adolescenţi accentuează apartenenţa la un grup, mecanismul având, aşadar, funcţii afective şi sociale. Totodată, moda se suprapune peste un procedeu ono-mastic mai vechi: formarea de porecle prin prescurtări ale numelui de familie şi ale prenumelui76. Trunchierea poate afecta şi prenumele şi numele de familie, procedeul extinzându-se nu doar la clasa numelor purtate de oamenii politici [Băse77 < Băsescu; Opre < Oprescu; Stolo < Stolojan; Tări < Tăriceanu; Vanghe < Vanghelie etc.], ci şi la cea a numelor unor persoane din lumea mondenă [Iri < Irinel (Columbeanu); Moni78 < Monica (Columbeanu); Bahmu79 < Bahmuţeanu; Bote < Botezatu; Zăvo80 < Zăvoranu etc.] sau din lumea sportivă [Lăcă < Lăcătuş; Luci81 < Lucian (Bute); Piţi < Piţurcă etc.].

În ciuda succesului de care se bucură mecanismul, coloratura stilistică de sorginte infantilă este evidentă. Deformarea onomastică transformă purtătorii numelor

73 „De la microfonul Camerei, doresc să-mi exprim nemulţumirea faţă de colegul nostru de la PNL,

deputatul Fenechiu, care, prin atitudinea lui, astăzi a jignit nu doar pe Cati Andronescu (subl. n.), ci toate femeile din Parlament şi, în general, femeile din România”, Aurelia Vasile, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 septembrie 2008.

74 „Nuţi Udrea + Sile Blaga (subl. n.) = lovele pentru un consilier de la Dezvoltare şi Turism”, 16 aprilie 2010, kamikazeonline.ro.

75 „Voda Basescu ne spune cu subiect si predicat cum ca un «intelectual cu viziune»; precum Theo Baconschi ar fi un posibil candidat la prezidentiale, alaturi de Preda si... Livache”, diaconescumarius. wordpress.com, 18 octombrie 2010.

76 Vasile Goran, „Implicaţiile stilistice ale poreclelor la copii” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. IV, Cluj-Napoca, 1987, pp. 92-3.

77 „Revoluţia portocalie s-a încheiat. A fost înăbuşită chiar de marile erori ale celor care au inventat-o în 2004, cu lacrimi de telenovelă vărsate de Băse' pe umerii lui Stolo” (Vlad Gabriel Hogea, PC, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 17 iunie 2008).

78 „Moni, atac la blonda lui Bote”, Alina Erimia, 20 ianuarie 2010, click.ro. 79 „Bahmu despre Prigo: De zgarcit ce e, isi face concediul in spital”, 07.08.2010, ziuaveche.ro. 80 „Motanul lui Zăvo are parapsiholog”, Ana Maria Păsat, 23 octombrie 2010, libertatea.ro. 81 „Luci Bute si-a pastrat Centura de Campion Mondial pusa pentru a 4-a oara in joc in revansa acordata lui

Librado Andrade ce s-a desfasurat azi dimineata la Quebec” („Mister KO şi-a păstrat centura mondială”, 29 noiembrie 2009, casino-magazine.ro.


199

în „personaje” a căror caracterizare se realizează prin nume, în „imagini” fabricate de jurnaliştii dornici de senzaţional ieftin şi facil, aceasta fiind, în esenţă, una din jude-căţile la care se poate ajunge dacă se analizează fenomenul deformărilor antroponi-mice în discursul public actual.

Un procedeu de deformare antroponimică mai rar întâlnit este siglarea nu-melor de persoane. Am evitat să considerăm că trunchierea şi siglarea pot fi incluse în aceeaşi clasă de mijloace formative, având conştiinţa că siglarea, procedeu foarte răspândit de prescurtare82. (Stoichiţoiu Ichim 2006: 119-229), are alte implicaţii decât „decuparea” parţială a numelui, una dintre aceste implicaţii fiind aceea că, prin siglare, adică prin păstrarea convenţională a unor componente sonore (iniţiale) din structura numelui se camuflează funcţia esenţială a numelor de persoane, adică funcţia de indi-vidualizare, restrânsă la o funcţie denominativ-distinctivă. Raritatea siglării numelui de persoană este probabil motivată de faptul că, în conştiinţa artizanilor deformărilor antroponimice, siglarea presupune o convenţionalizare denominativă prin care se „ascunde” obiectul supus numirii. Drept urmare, individul nu poate impune siglarea antroponimică fără co-participarea altor utilizatori. Totodată, trebuie arătat că siglarea este un procedeu efemer, a cărui durată de existenţă în discursul public este legată de existenţa referentului83, iar acest aspect influenţează impactul acestui mijloc de defor-mare a numelor de persoane. În discursul parlamentar şi publicistic românesc actual pot fi întâlnite exemple relativ stabile: EBA84 < E[lena] BA[sescu] sau BVB85 < B[erceanu] - V[ideanu] - B[laga], dar şi efemeride ocazionale, de factură umoristică sau ironică: BUBA86 < B[ăsescu] - U[drea] - B[oc] - A[nastase] sau FFF87 < F[lutur] – F[alcă] – F[runzăverde].

„Contaminarea” numelor este chiar mai rară decât fenomenul siglării, însă potenţialul expresiv al acestui mijloc de agresare a numelui este cert. Contopirea pre-numelui cu numele favorizează apariţia unor hibride în care umorul şi ironia se împletesc: Crintonescu88 < Crin [An]tonescu; Mirceoană < Mirce[a] [Ge]oană; Moniridzi < Moni[ca] [Iacob] Ridzi.

82 Adriana Stoichiţoiu Ichim, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti, 2006, p. 136. 83 Stoichiţoiu Ichim, Creativitate, p. 121. 84 „Cu toate că PD-L şi-a făcut campanie cu preşedintele, cu fata preşedintelui, cu premierul şi guvernul, a

ieşit pe locul al doilea, şi acum domnii PD-L-işti se învârt în jurul cifrelor şi inventează o nouă formaţiune politică: PD-L+EBA”, Valeriu Ştefan Zgonea, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 10 iunie 2009.

85 „Băsescu numără zilele tripletei BVB”, Liliana Ruse, Raul Florea, 7 iunie 2010, gandul.info. 86 „PDL-ul a reformat BVB-ul până a făcut BUBA! Cu alte cuvinte, pedeliştii ne-au luat de pe cap pe capii

Răducu, Adriean şi Vasilică şi ne-au procopsit cu cvartetul Băsescu-Udrea-Boc-Anastase”, Vasile Popeangă, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 5 octombrie 2010.

87 „După deja celebra tripletă BVB, cred că în cazul corupţiei din vămi putem denumi tripleta FFF ca fiind principala piesă de pe această tablă de şah. Cei trei F nu sunt nimeni alţii decât Flutur, Falcă şi Frunzăverde, şi deţin controlul numirilor politice din vămile româneşti cele mai importante ale României, pe unde contrabanda cu produse de tot felul este în floare”, Cristian Buican, PNL, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 15 februarie 2011.

88 „Ideea hocus-pocusului unor guvernanti care il stiu sa salveze o tara din criza este un tembelism in care numai Mirceoana si Crintonescu (subl. n.) pot crede”, Nick N, 16.05.2010, lilick-auftakt.blogspot.com.

IOAN MILICĂ

200

Tehnici de agresare Pe urmele lui Quintilian (1974), Grupul μ (1974) valorifică distincţiile privind

cele patru categorii de transformări (adiectio, detractio, immutatio, transmutatio) pentru a propune o teorie generală a figurilor întemeiată pe operaţii retorice. Pe terenul cercetării româneşti, direcţia de cercetare propusă de Dumistrăcel (2006) s-a concreti-zat, între altele, într-o monografie asupra fenomenelor de discurs repetat în textul jur-nalistic. Constituirea şi reconfigurarea faptelor de limbă incluse în categoria discursului repetat sunt descrise din perspectiva operaţiilor retorice identificate de Quintilian, ana-liza putând fi extinsă pentru a descrie şi tehnicile de agresarea a numelui.

Resursele agresării, adică ansamblul de mijloace lingvistice la care indivizii recurg pentru a deforma numelui cuiva, determină, în planul vorbirii, apariţia unor creaţii efemere a căror pertinenţă pragmastilistică ţine de context. Judecate ca ele-mente izolate, desprinse de vecinătăţile în care se înscriu, asemenea creaţii reliefează doar mecanismul de constituire şi nu permit decât rareori, printr-un exerciţiu de inter-pretare mai degrabă artificial, aflarea valorilor pragmatice şi expresive cu care ele sunt investite. Solidaritatea dintre faptele lingvistice şi vecinătăţile care le orientează perti-nenţa pragmastilistică ţine de operaţiile de selecţie şi de combinare pe care individul le activează în procesul de deformare a numelor. Rezultatele acestui proces sunt construc-ţiile cu bază antroponimică prin care se pun în evidenţă acţiunea şi efectele celor patru tipuri de transformări identificate de Quintilian şi valorificate în cercetări mai vechi şi mai noi, din străinătate şi din ţară.

Adăugarea este tehnica prin care unui nume sau unui prenume i se adaugă un alt element, fie derivativ, fie element de compunere, „barbarismul” (Quintilian, I, 5, 5 ş.u.) rezultat fiind utilizat cu intenţii şi pentru efecte dintre cele mai diverse, ironia şi umorul fiind cele mai reprezentative valori pragmastilistice astfel conturate. De la pre-numele Crin, prin adăugare, se obţin forme precum Crinache89, Crinişor90, Crinuţ91, crinisme92, crinofil, etc. De la numele de familie Udrea se formează creaţii precum Udriţa93, udrizare94, udrist95, udrită96 etc. În discurs, astfel de creaţii capătă grade di-verse de autonomie faţă de bază, intensitatea efectului discursiv fiind proporţională cu „distanţa” pragmastilistică între numele-bază şi forma deformată. De exemplu, 89 „Amintiri despre „Crinache” (subl. n.), profu’ de la şcoala din Niculiţel”, 29 octombrie 2009,

catavencu.ro. 90 „Crinişor, nu te-ai săturat să fii remorca lui Victoraş ?”, Traian Tudorescu, 31.10.2010, giurgiu-news.ro. 91 „Guvernul-marionetă din umbra dictatorului-păpuşar Crinuţ (subl.n.)”, Nicolae Bucur, 23.09.2010,

curentul.ro. 92 „Imi place ca in lipsa argumentelor o dati in geonisme, crinisme (subl. n.) si pontisme”, hai_sictir,

11.02.2010, forum.realitatea.net. 93 „Udrita (subl. n.) a primit cadou un minister reinfiintat (special for Nuti) asa ca sa aiba si ea o jucarie!”,

unu’ prost, 04.04.2009, libertatea.ro. 94 „România este penetrată de fenomene de becalizare, udrizare (subl. n.), vanghelizare”, Dumitru Sârghie,

„Tranziţia românească-eterna TERRA-NOVA!”, Linia Întâi, nr. 364, 15-21 ianuarie 2009, ziarul-liniaintai.ro.

95 „Blagiştii, Udriştii (subl.n.) şi Bociştii”, Lucius, 12 august 2008, telegrafonline.ro. 96 „udrita (subl. n.), basescita si bocita (...) asta e tratamentul ideal pe timp de criza”, Socola, 12 iunie 2010,

telegrafonline.ro.


201

derivarea cu afixe diminutivale permite conservarea unora din funcţiile inerente nu-melui propriu, astfel încât „depărtarea” de baza onomastică nu este foarte pronunţată iar efectul creat printr-o asemenea deformare are un grad relativ scăzut de intensitate expresivă. Dacă, însă, numele propriu este „obligat” să se comporte conform siste-mului de opoziţii al substantivelor comune sau să intre în distribuţii sintagmatice spe-cifice numelor comune, efectul expresiv va avea o intensitate a cărei forţă va fi pe măsura „depărtării” create prin „comunizarea numelui propriu”97. Din punct de vedere expresiv, creaţii de tipul crinisme sau udrită au pregnanţă mai mare decât formele Crinache sau Udriţa, acestea din urmă fiind mai mereu însoţite de calificative (peiora-tive) care potenţează identitatea stilistică a deformărilor antroponimice.

Prin suprimare, numele unei persoane este redus la o componentă considerată (fie de emiţător, fie de receptor, fie de amândoi) esenţială pentru a asigura eficienţa actului de agresiune. Astfel, reducerea numelui Băsescu la „nucleul” Băse98 actuali-zează nu doar sugestia de familiaritate ci mecanismul discursiv care permite ridiculi-zarea imaginii publice a purtătorului. Trunchierea, siglarea şi „contaminarea” numelor de persoane reflectă, în calitate de mijloace formative, posibilităţile de care dispun vorbitorii de limbă română pentru a deforma, prin scurtare, numele. Suprimarea are un randament mult mai redus decât adăugarea, o dovadă a eficienţei formative a adăugării fiind apariţia de creaţii lexicale cu originea într-o deformare prin suprimare: (Theodor) Stolojan > Stolo > stolojale99 (stolo + jale), stolojalnic100 (stolo + jalnic) etc.

Substituirea permite constituirea şi, eventual, punerea în circulaţie a unor creaţii inedite, a căror identitate rezultă din înlocuirea unei componente antroponimice, baza onomastică sau derivativul, fie acestea segmentări întemeiate sau aleatorii, cu un alt element lingvistic, schimbarea având rolul de a transforma în implicit ceea ce numele redă în chip explicit. În cazurile extreme precum calomnia sau insulta, această tehnică de agresare este utilizată pentru capacitatea de a fixa o sugestie, o trimitere indirectă, o aluzie la purtătorul numelui deformat: Liicheanu < Liiceanu (prin schim-barea constituentului Liice cu un fals segment antroponimic format de la substantivul lichea); Pramatievici < Patapievici (prin înlocuirea componentei Patapie cu substan-tivul pramatie); Moliceanu101, Răzgândeanu102 < Tăriceanu (prin înlocuirea segmen-tului Tări(c) cu o baze formate de la adjectivul moale, respectiv verbul a se răzgândi) etc.

Permutarea este tehnica de agresare prin care două segmente antroponimice sunt încrucişate pentru a forma un hibrid onomastic capabil să transmită reacţia nega-tivă, de neîncredere sau de respingere, pe care creatorul deformării o are faţă de

97 Câmpeanu, Substantivul, 132. 98 „Fraţi români, Rusia şi-a trimis masonul care să-l distrugă pe super Băse (subl. n.) cel grabnic vărsătoriu

de sânge de oligarhi”, Ionica Constanţa Popescu, PC, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 8 mai 2007. 99 „Doina de stolojale (subl. n.)”, Toni Grecu, 20 decembrie 2008, romanialibera.ro. 100 „Imi vine in minte replica desteapta a lui Liviu Mihaiu fata de ticul Stolojalnic (subl. n.) de a folosi

numele mic dupa cuvantul domn/doamna”, gabriel baldovin, 02.09.2007, forum.realitatea.net. 101 „De la Moliceanu (subl. n.) la Boc I-IV”, Monica Iordache Apostol, 16 februarie 2011, jurnalul.ro. 102 „Mă gândeam dacă are rost să mă refer şi eu la diverse porecle. Vă rog să mă ajutaţi, stimaţi colegi.

Cum îi spuneţi dumneavoastră domnului Tăriceanu? Domnul Slăbiceanu, Moliceanu, cum îi mai spuneţi, Răzgândeanu (subl .n.)?”, Victor Ponta, PSD, Şedinţa Comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 28 iunie 2006.

IOAN MILICĂ

202

purtătorul numelui. Permutarea intranominală, adică încrucişarea care afectează nu-mele şi prenumele unei persoane se manifestă fie prin schimbarea iniţialei prenumelui cu iniţiala numelui de familie, ca în exemplele Braian Tăsescu103 < Traian Băsescu, Tadim Vudor104 < Vadim Tudor, fie prin transpunerea prenumelui în locul nucleului antroponimic din numele de familie şi viceversa: Anton Crinescu105 < Crin Antonescu. Permutarea internominală implică numele a două persoane şi constă în încrucişarea prenumelui unui purtător cu numele de familie al celuilalt purtător: Emil Băsescu106 < Emil [Boc] + [Traian] Băsescu; Traian Boc107 < Traian [Băsescu] + [Emil] Boc.

Concluzii Amploarea şi complexitatea agresării sunt condiţionate de notorietatea purtă-

torului numelui. Tehnicile de agresare a concordă cu întrebuinţarea altor mijloace de-nominative prin care se urmăreşte descalificarea unei persoane (ironizare, poreclire, atribuire de supranume peiorative). Agresarea se desfăşoară într-un cadru semiotic indus, provocat şi se manifestă ca reacţie de respingere a imaginii cuiva, aspect ce reliefează dimensiunea evaluativă a agresării. Ipoteza că deformarea antroponimică are ca finali-tate „mutarea” numelui din clasa mărcilor de individualizare în clasa mărcilor de ca-racterizare este validată de dinamica actelor discursive în care fenomenul este prezent.

Creaţiile rezultate din procesul de agresare sînt efemere, ceea ce demonstrează că agresarea numelui trebuie pusă în legătură cu moda lingvistică.

Din perspectivă pragmastilistică, agresarea numelui este reprezentativă pentru a evalua: 1) pătrunderea elementelor de oralitate în comunicarea scrisă; 2) starea de spirit (cel mai adesea negativă) a agresorului (nemulţumire, iritare, indignare, supă-rare, ură); 3) atitudinea locutorului faţă de interlocutor şi faţă de obiectul comunicării (ironie, batjocură, umor, caricatură); 4) competenţa expresivă a vorbitorului şi gradul de „modelare” a politeţii/ impoliteţii faţă de nume şi de purtător, considerate ca „obiecte” ale comunicării; 5) cunoaşterea pe care cineva o are sau o capătă despre o anumită persoană (mai precis, despre imaginea acesteia).

În actul de vorbire, agresarea numelui îndeplineşte următoarele roluri dis-cursive: a) sugerează înscrierea actului de comunicare verbală într-un anumit registru; b) indică percepţia individuală şi colectivă asupra unei persoane cu notorietate; c) fixează, prin deformare, relaţia între nume şi trăsăturile (reale sau imaginare) ale purtătorului numelui. Deformările sugerează că noua etichetă denominativă trebuie să se 103 „presedintele jucator al tarii, Braian Tasescu (subl. n.), cauta cu disperare un inlocuitor pentru fostul

Ministru al Sportului”, radu, 06.07.2009, trombon.ro. 104 „pâna ce tadim vudor (subl. n.) nu pleaca DEFINITIV din PRM sau PPRM sau PCRM sau cum l-o mai

numi acest partid NU ARE NICI O SANSA!!!”, arr, 01.06.2005, my-press.ro. 105 „Sufixul -escu face parte din blazonul oricarui prezidentiabil al Romaniei din 1965 incoace, iar Anton

Crinescu (subl. n.) intruneste aceasta minima conditie se pare”, jabelino, 11 ianuarie 2011, voxpublica. realitatea.net.

106 „Cine conduce Romania: Traian Boc sau Emil Basescu?”, apropo.ro. 107 „Guvernul «Traian Boc» nu are idei” (Horea-Dorin Uioreanu, PNL, Şedinţa Camerei Deputaţilor din

18 mai 2010) şi „Anca Boagiu i-a spus preşedintelui PD «Traian Boc»”, 11 noiembrie 2006, Realitatea TV.


203

potrivească trăsăturilor unui „personaj”, prin suspendarea atributelor pe baza cărora purtătorul este unit, în conştiinţa celorlalţi, cu numele său.

Bibliografie:

Anderson, John M., The Grammar of Names, Oxford University Press, 2007. Bally, Charles, Traité de stylistique française, ediţia a III-a, vol. I, Geneve, Librairie Georg

& Co, S.A., Librairie C. Klincksieck, Paris, 1951. Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş,

Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.

Bloomfield, Leonard, Language, George Allen & Unwin Ltd, Londra, 1933 şi 1973. Brown, Penelope, Levinson, Stephen C, Politeness. Some universals in language usage,

University Press, Cambridge, 1978 şi 2004. Câmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1975. Cesereanu, Ruxandra, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti,

2003. Ciompec, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. Dumistrăcel, Stelian, „Schimbarea şi „agresarea” numelui ca manifestări de tabù

lingvistic” în Limbaje şi comunicare, Institutul European, Iaşi, 1995. Dumistrăcel, Stelian, Discursul repetat în textul jurnalistic, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006. Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, ediţie în limba română de Antonia Constantinescu,

Editura Univers, Bucureşti, 1977. Goga, Nicolae, „Verbalizări antroponimice în limba română actuală şi reflexele lor

denotativ-conotativ semantice” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. IV, Cluj-Napoca, 1987.

Goran, Vasile, „Aspecte funcţionale ale poreclelor la copii” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. III, Cluj-Napoca, 1982.

Goran, Vasile, „Implicaţiile stilistice ale poreclelor la copii” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. IV, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1987.

Graur, Al., Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. Grupul μ, Retorică generală, ediţie în limba română de Antonia Constantinescu şi Ileana

Littera, Editura Univers, Bucureşti, 1974. Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români, Editura Litera, Chişinău, 1998. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Kis, Emese, „Fundamente semiotice în delimitarea termenilor poreclă/supranume” în I.

Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. I, Cluj-Napoca, 1976. Leech, Geoffrey N., Principles of Pragmatics, Longman, Londra şi New York, 1983. Lévi-strausS, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978. Pascu, G., Sufixele româneşti, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1916.

IOAN MILICĂ

204

Pietreanu, Marica, „O cercetare de „socio-onomastică” aplicată la material românesc” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. I, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1976.

Pietreanu, Marica, „Determinante onomastice apreciative în limbajul criticii şi istoriei literare” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. III, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1982.

Piroska, Benedek, „Funcţionarea numelui de familie în mediul rural” în I. Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. II, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca , 1981.

Quintilian, Arta oratorică, Editura Minerva, Bucureşti, 1974. Stoichiţoiu Ichim, Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii,

Bucureşti, 2006. Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura All Educaţional,

Bucureşti, 1998. Tomescu, Domniţa, Numele de persoană la români. Perspectivă istorică, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 2001. Ungureanu, V.M., „Contribuţii la studiul „terapeuticii” prin onomastică la români”, în I.

Pătruţ (coord.), Studii de onomastică, vol. IV, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1987.

Uritescu, Dorin N., De la chioşcari la vesternizare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968. Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti,

2001. Zafiu, Rodica, Limbaj şi politică, Editura Universităţii, Bucureşti, 2007.

Clişeul în politica şi în presa românească posttotalitară

205

Clişeul în politica şi în presa românească posttotalitară∗

Sorin Cristian Semeniuc

Introducere Atât omul politic, cât şi jurnalistul doresc să-şi convingă receptorii de validi-

tatea judecăţilor pe care le emit. În acest scop, folosesc nu doar mjloace raţionale (echilibru în abordarea temelor, informarea corectă, încercarea de respectare a promi-siunilor, menţinerea dialogului, sondarea nevoilor celuilalt), cât şi unele, într-o anumită măsură iraţionale/involuntare. Din această ultimă categorie face parte clişeul verbal, procedeu retoric universal, dar a cărui existenţă în limbajele publicistic şi politic românesc este motivată, în mod particular, de stereotipurile de gândire, atitudinale şi acţionale induse ambilor actanţi ai comunicării de către regimul totalitar din perioada de dinainte de 1989.

Din cele mai vechi timpuri, masele au simţit nevoia utilizării, în comunicare, a unor sintagme generalizatoare, pe care le-au încărcat cu semnificaţii diferite. Căutarea momentului în care aceste formule s-au impus în uz1 duce până la textele biblice („fructul interzis”, „zilele îi sunt numărate”, „nu ştie stânga ce face dreapta”, „picioare de lut”, „cele patru colţuri ale pământului”, „ochi pentru ochi”), Roma antică („a preveni înseamnă a salva”, „divide şi cucereşte”, „a avea ochi la spate”), mitologia sau literatura greacă („călcâiul lui Ahile”, „cu inima la gură”), proverbe sau expresii chinezeşti („cum a venit, aşa s-a dus”, „o imagine valorează o mie de cuvinte”), scrieri celebre ( „fă cum spunem, nu cum facem”- Boccaccio în Decameronul, 1350; „fiecare pentru el” – Chaucer; „viaţă de câine” – Erasmus, 1542, „iarna nemulţumirii noastre” – Shakespeare), „vorbe de duh”, titluri, opere literare sau articole apropiate de zilele noastre („a spăla rufele în public” – Napoleon, „visul american” – J.T. Adams, 1931, „inamicul public nr. 1”– presa americană din 1934, despre gangsterul John Dillinger).

Proverbe, expresii – uneori argotice –, butade, abateri lingvistice sau jocuri de cuvinte, aceste formule au devenit în zilele noastre componente obligatorii ale comu-nicării politice şi mediatice. Actul politic şi cel de comunicare se întrepătrund, fiind consubstanţiale, complexitatea discursului politic mediatizat explicându-se prin dubla calitate a mass-media: • mediator între „actorii politici” şi public; ∗ O variantă preliminară a acestui capitol a fost publicată, cu titlul „Clişeul în politica şi în presa

românească posttotalitară”, în Sfera Politicii, nr. 155, ianuarie 2011, pp. 41-7. 1 Terry and David Freedman, Dictionary of Cliché, Wordsworth Editions Ltd, Hertfordshire, 1996.

SORIN CRISTIAN SEMENIUC

206

• coautor al discursului politic2. Profitând de aceste atuuri, presa – „a patra putere în stat” – creează de multe

ori o „realitate secundă”, paralelă cu cea obiectivă, folosind câteva strategii de orien-tare şi modelare a opiniei publice: • selectarea informaţiilor considerate de interes prioritar (funcţia de agenda setting); • ordonarea lor (funcţia de agenda building); • evaluarea (agenda atributelor)3.

Efectul acestor strategii este acela că imagini standard simplificate sau clişee dobândesc legitimitate şi vehiculează anumite opinii (pozitive sau negative) cu efect persuasiv4. Departe de atributele spre care aspira Quintilian, care, deşi accepta că „arta constă în cea mai mare parte din imitare”5 şi îl aproba pe Aristotel în credinţa că o lege generală a vieţii este aceea că omul vrea să facă ceea ce aprobă la alţii, totuşi avertiza că imitaţia „este dăunătoare dacă nu e însoţită de multă precauţie şi discernământ”6. Quintilian indica modul în care poate fi evitată imitaţia artificială: „Dar mulţi îşi în-chipuie că au imitat admirabil maniera unui orator dacă i-au împrumutat din discursuri expresii sau unele ritmuri armonioase. Ei nu se gândesc că şi cuvintele mor sau renasc cu timpul. Căci nu au altă lege decât uzul şi că sunt bune sau rele nu din natură (căci în sine nu sunt decât sunete), ci după cum au fost orânduite sau nu la loc potrivit; că armonia trebuie să fie potrivită cu fondul şi că farmecul ei stă în varietate (...) Dar imitarea – căci nu voi înceta a repeta – să nu se rezume la cuvinte. Mintea trebuie să pătrundă cu ce artă minunată au prezentat marii oratori împrejurările şi persoanele, ce scop, ce plan, cum contribuie totul la victorie, chiar ce pare destinat să placă”7.

În politică, dezideratele lui Quintilian nu numai că au fost din în ce mai igno-rate de „actori”, dar repetiţia – precursoarea clişeului – a devenit, alături de contagiune şi de „afirmaţia pură şi simplă, lipsită de orice raţionament şi de orice dovadă”, mijloc esenţial al conducătorului care doreşte să controleze mulţimile prin limbaj8.

Clişee de tranziţie După 1989, în România a avut loc doar o înlocuire a clişeelor existente ante-

rior, cu altele, menite să concentreze informaţia. Printre cele mai prezente clişee în textele jurnalistice ale acestei perioade figurează expresii lexicale, cum ar fi „în de-rivă”, „în impas”, paradigma „zvonului”, caracterizată prin verbe impersonale, cum ar fi „se zice” sau „se aude”, pronume nehotărâte – „zic unii”, formule publicistice precum „din surse demne de încredere” sau cele provenite din adaptarea citatelor, în

2 Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti,

2006, p. 358. 3 Stoichiţoiu-Ichim, Creativitate, p. 358. 4 Stoichiţoiu-Ichim, Creativitate, pp. 358-9. 5 Quintilian, Arta oratorică, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 191. 6 Quintilian, Arta, p. 192. 7 Quintilian, Arta, pp. 195-199. 8 Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990, pp. 69-71.


207

special a celor din Caragiale9. De multe ori însă, anumite structuri stereotipe au rezistat momentului de fractură istorică din 1989, mărturie fiind declaraţii în plen ale parlamentarilor din Camera Deputaţilor: „înăsprirea luptei electorale”, „realizările măreţe”, „pe un loc de frunte, demn”, „încrezători în istorica dumneavoastră decizie de a implementa spiritul Pactului pentru Educaţie cu înţelegere, responsabilitate şi fermitate, prin promulgarea legii, bazată pe decizia politică, strategic asumată de Parlament, prin votul celor 254 prezenţi, vă asigurăm, Excelenţă, de alesele noastre sentimente”10.

Trunchierea numelor – „Stolo”, „Hrebe” – folosirea exclusivă a prenumelui şi a hipocoristicelor sale – „Emil”, „Miluţă”, „Vadim”, a poreclelor – „Bombonel”, „Bunicuţa” – sau a abrevierilor – „AN-ul”, „DIP-ul” reprezintă alte surse de automa-tisme verbale, încadrând discursul la graniţa dintre simpatie şi depreciere11.

Unităţile frazeologice (expresii, locuţiuni) specifice registrului popular sunt prezente atât în limbajul publicistic, cît şi în cel politic, în cel din urmă stadiu vorbi-torul-actor politic motivaţia Emiţătorului fiind dorinţa de a fi identificat de către elec-torat ca „unul dintre ai noştri”12. Astfel de unităţi frazeologice pot fi descoperite în luările de cuvânt ale deputaţilor: „Justificările Ministrului Tineretului sunt o pată pe obrazul Guvernului, dar şi o piatră de moară de gâtul candidatului”, „A susţinut cu mâna pe inimă”, „PSD dă apă la moară adversarilor integrării”13. O altă sursă constantă de clişee este sfera economico-financiară: „accesarea fondurilor”, „contrac-ţia economică” sau „procesul de absorbţie”14.

O trecere în revistă a unora dintre cele mai folosite cuvinte şi expresii din limba actuală, devenite între timp clişee, poate conduce, cu puţin efort, la reconsti-tuirea istoriei României în ultimii 20 de ani: „cine-a tras în noi după 22?”, „ne trebuie 20 de ani ca să ştim ce e democraţia”, „ce-ai făcut în ultimii 5 ani?”, „măi dragă”, „măi animalule”, „sinergia faptelor”, „meandrele concretului”, „the dacs come from the tracs”, „nu ne vindem ţara”, „Titan Ice! Altă viaţă!”, „Te uiţi şi câştigi”, „pariul cu agricultura”, „15.000 de specialişti”, „luminiţa de la capătul tunelului”, „aici sunt banii dumneavoastră”, „iarna nu-i ca vara”, „baron local”, „capitalism de cumetrie”, „să îmi numere ouăle”, „sistem ticăloşit”, „almanahe”, „care este”, „goagăl”, „Adriene, nici nu ştii, cât de mic începi să fii”, „Năstase-patru-case”, „Mătuşa Tamara”, „Să trăiţi bine!”, „prostănac”, „ciocu’ mic”, „trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”, „Felix”, „păsărică”, „mogul”, „tonomat”, „găozar”, „ţigancă împuţită”, „succesuri”, „pac-pac”, „aviara gripa”, „puşca şi cureaua lată”.

O categorie aparte o reprezintă clişeele din titluri, în special în textul jurna-listic, dar şi în cel politic, scopul utilizării unor astfel de formule fiind acela de a în-făţişa „o lume în care extraordinarul este omniprezent, în care totul este sigur şi

9 Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti, 2001, p. 69. 10 Adina Dumitru, Limbajul politic actual, Editura Tiparg, Geamăna, 2010, p. 99. 11 Loara Ştefănescu, Retorica argumentării în discursul politic contemporan Editura Universităţii,

Bucureşti, 2008, p. 153. 12 Adina Dumitru, Limbajul, p. 102. 13 Adina Dumitru, Limbajul, pp. 102-3. 14 Adina Dumitru, Limbajul, p. 98.


208

simplu, corect sau greşit, negru sau alb şi în care nu există decât sterotipuri”15. Feno-men surprins de cercetătorii contemporani încă la începuturile presei româneşti, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, clişeul din titluri a devenit din ce în ce mai fo-losit, proporţional cu multiplicarea mijloacelor de comunicare în masă de după 1989. Definite drept enunţuri ale discursului repetat, utilizate cu funcţie expresivă, aceste clişee au ca inspiraţie16: • citate, titluri: „Mult zgomot pentru un secretar de stat” (Cotidianul, 3 februarie 2003),

„Raţiunea criticii impure” (Academia Caţavencu, 38/2002, p. 14); • expresii idiomatice: „a scoate din sărite” – „a ţâpa din sărite”; • formule în limba latină, titulaturi, formule tehnice: „un ics şi un grec”, „a avea ceva

verbal la mână”; • sloganuri: „podul de flori”.

Unul dintre cele mai contaminate discursuri din acest punct de vedere este cel sportiv, presa de profil din România, la fel ca aceea din străinătate, fiind saturată de o „varietate descriptivă previzibilă, limitată şi repetitivă”17.

Tipuri de clişee Iniţial inovaţii, clişeele întâlnite în limbajul publicistic şi în cel politic

românesc de după 1989 pot fi împărţite, în primul rând, după criteriul întinderii şi al autorului.

I. Întindere18: A. lexicale („zonă”, „inclusiv”) B. sintagme („la nivel de”, „pe probleme de”) C. enunţ; expresii ale:

- „transparenţei”: „program foarte clar”; - „competenţei”: „trebuie să vă spun”; - „comunicabilităţii”: „vreau să vă spun”; - „autorităţii”: „doresc să subliniez foarte clar”; - neasumării: „se doreşte”; - clişeul „didactic”: „şi o să vă spun tehnic de ce”.

Clişeele-enunţ sunt întâlnite mai ales la oamenii politici, în cadrul unor stra-tegii destinate construirii şi menţinerii unei imagini publice pozitive, atestând însă existenţa unei noi „limbi de lemn”, atât în limbajul politic19, cât şi în cel jurnalistic,

15 David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 27. 16 Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,

Iaşi, 2006, pp. 114-22. 17 David Rowe, „Tipologii ale jurnalismului sportiv”,în Jurnalismul şi cultura populară, Peter Dahlgren,

Colin Sparks (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 111-2. 18 Laurenţia Dascălu-Jinga, „Structuri clişeizate în româna actuală”, în Dinamica limbii române actuale.

Aspecte gramaticale şi discursive, Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 431-58.

19 Dascălu-Jinga, Structuri, pp. 456.


209

unde se prezintă drept dezinvoltă, neconvenţională, cu funcţie ironică20, putându-se spune că „a fost supusă unui proces de lustruire cu şmirghelul democraţiei”21. Spre exemplu, ca şi predecesorii lor, emiţătorii din spaţiul public de după 1989 au continuat să utilizeze metafora, până la transformarea acesteia în clişeu, cercetătorii demarcând chiar domenii predilecte de inspiraţie22: • metafora organicistă: „NATO îşi arată muşchii”; • metafora paşilor: „primii trei paşi spre alegeri”; • metafora drumului: „drumul cuprului”; • metafore din sfera elementelor naturii: „vântul democraţiei”; • metafore „apocaliptice” – „dihănii cu faţă omenească” sau „literare” – „români

robinsoni”; • metafore preluate din limbajul religios: „drumul crucii”, „trupul ţării”.

II. Autor: A. Autor anonim: „nu ne vindem ţara”, „cine-a tras în noi după 22?”; B. Autor cunoscut: „pariul cu agricultura” (Petre Roman), „sinergia faptelor”,

„meandrele concretului”, „capitalism de cumetrie” (Ion Iliescu), „luminiţa de la capătul tunelului” (Victor Ciorbea), „aici sunt banii dumneavoastră!”, „iarna nu-i ca vara”, „sistem ticăloşit”, „Felix”, „Să trăiţi bine!”, „mogul media”, „tonomat”, „ţigancă împuţită” (Traian Băsescu), „succesuri” (Elena Băsescu), „care este”, „almanahe”, „goagăl” (Marian Vanghelie).

Ultimele exemple sunt, în fapt, abateri lingvistice devenite clişee după o frec-ventă utilizare în presă şi în spaţiul politic (de exemplu, ulterior primei enunţări, „succesuri” a apărut de 28 de ori în declaraţiile deputaţilor şi de 51 de ori în mate-rialele publicaţiei Evenimentul Zilei).

Politicienii sunt deseori creatori de inovaţii care, printr-o „rostogolire” frec-ventă, în trecut în scrierile diferitelor epoci, iar în vremurile moderne în paginile zia-relor şi în buletinele de ştiri ale televiziunilor, devin clişee. De multe ori, aceste ino-vaţii nu sunt însă absolute, fiind doar preluate şi impuse în uz fie datorită prestigiului unui Emiţător, fie contextului istoric. Iată doar câteva exemple: • „Orice om are un preţ”. Deşi exista anterior, cel care a impus expresia în uz a fost

politicianul englez Sir Robert Walpole (1676-1745). Într-un discurs în Parlament el condamna politicienii corupţi: „All those men have their price”23;

• „Tigru de hârtie”. Expresie folosită de liderul chinez Mao Zedong, în 1946, cu referire la opozanţi, consideraţi a nu mai reprezenta un pericol la acel moment24 ;

• „A week is a long time in politics” („În politică, o săptămână înseamnă multă vreme”) aparţine premierului britanic Harold Wilson, fiind enunţată în 196425;

20 Ioana Cristina Pârvu, Arhitectura textului jurnalistic actual, Editura Universităţii, Bucureşti, 2008, p. 251. 21 Loara Ştefănescu, Retorica, p. 151. 22 Luminiţa Roşca, „Mecanismele construcţiei mediatice”, Stil şi limbaj în mass-media din România, Ilie

Rad (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 310-1. 23 Freedman, Dictionary, p. 75. 24 Freedman, Dictionary, p. 188. 25 Freedman, Dictionary, p. 200.


210

• „Imperiul Răului” („An Evil Empire”). Formulă din filmul „Războiul stelelor” (1977) care a devenit notorie după un discurs din 1983 al preşedintelui SUA din acea vreme, Ronald Reagan, în care acesta îi încuraja pe americani să lupte împotriva Uniunii Sovietice. Expresia a devenit reprezentativă pentru regimurile opresive26;

• „The lady’s not for turning” (aprox. „Doamna nu se răzgândeşte”) a fost rostită de „Doamna de Fier”, Margaret Thatcher, în 1980, pentru a accentua că nu-şi va schimba deciziile politice anunţate anterior. Premier al Marii Britanii la acel moment, Thatcher a făcut un joc de cuvinte inspirat din piesa scrisă în 1948 de Christopher Fry, titlul acesteia fiind „The Lady’s not for Burning”. Ulterior anului 1980, expresia a fost folosită şi în alte situaţii27.

• „Mogul media” este o formulă impusă de preşedintele României, Traian Băsescu, într-un interviu acordat postului Radio România Actualităţi, la data de 19 februarie 2007. Aceasta exista de ceva vreme în paginile ziarelor, cu sensul invocat, chiar preşedintele recunoscând că a preluat-o din presă.

Se poate observa că multe dintre aceste expresii existau deja, dar au avut ne-voie, de cele mai multe ori, de prestigiul unui Emiţător pentru a căpăta o notorietate care, mai devreme sau mai târziu, le-a transformat în clişee. Deseori, acel Emiţător a preluat o formulă „veche” în planul formei şi i-a atribuit un sens cu totul nou în planul conţinutului (exemple: Traian Băsescu – „tonomate” sunt ziariştii care primesc bani de la patron pentru a-i denigra pe duşmanii acestuia; Victor Ciorbea – „luminiţa de la capătul tunelului” ilustra speranţa că, după alegerile din 1996, România se va salva din situaţia dificilă în care se afla la acel moment; formula, care provine din minerit sau domeniul feroviar, era deja în uz în Occident la începutul secolului trecut, când, spre exemplu, scriitorul Middleton Murry îi scria soţiei sale, grav bolnavă, despre „răsăritul de la capătul tunelului”28.

Succesul unor asemenea formule – drum facil spre transformarea în stereoti-puri verbale – poate fi cuantificat prin trei metode: • folosirea de către alţi politicieni (de exemplu, conform site-ului Camerei Deputaţilor,

ulterior momentului inovaţiei lui Traian Băsescu, „tonomat” a fost rostit de parla-mentarii din Cameră, în discursuri oficiale, de 19 ori; anterior nu mai fusese utilizat niciodată);

• includerea în materiale de presă (conform site-ului cotidianului Evenimentul Zilei, ulterior momentului de mai sus, substantivul a apărut de circa 130 de ori cu sensul invocat);

• mutaţiile pe care le suferă forma clişeului datorită utilizatorilor („Doctor în tonomatită” – Cotidianul, 24 martie 2008; „În schimb, am primit doar tehnologia aferentă tonoma-tismului cronic, folosit de presarii de doi bani, spălători de creieri profesionişti” – http://codexpolitic.us/2008/09/06/cercul-sfintelor-tonomate/; „Sau, dacă au aflat de la el, ziaristul-tonomatist, elucubraţiile ce m-ar caracteriza, oare nu se întreabă de ce aceştia nu iau măsuri?” – Destine Literare, revistă lunară de cultură a Asociaţiei Canadiene a

26 Freedman, Dictionary, pp. 75-6. 27 Freedman, Dictionary, p. 143. 28 Freedman, Dictionary, p. 151.


211

Scriitorilor Români, anul I, nr. 2, decembrie 2008, p. 12; „Candidaţii-tonomat” – România Liberă, 21 aprilie 2008).

Funcţiile comunicării Pe lângă rolul lor de bază, automatismele verbale pot primi valoare suplimen-

tară în enunţuri, în funcţie de dorinţa Emiţătorului. Aceste lucuri pot fi ilustrate urmă-rind cele şase funcţii ale comunicării, aşa cum au fost definite de Roman Jakobson:

A. expresivă, care evidenţiază stările afective ale emiţătorului („măi dragă”, „măi animalule”, „pac-pac”);

B. conativă, are ca principal scop obţinerea unui răspuns din partea destina-tarului, de obicei prin folosirea imperativului verbelor („Să trăiţi bine!”);

C. referenţială – vizează contextul în care are loc transmiterea unui mesaj („Adriene, nici nu ştii, cât de mic începi să fii!”);

D. fatică – controlează comunicarea dintre interlocutori cu ajutorul unor în-trebări, afirmaţii sau confirmări („mă-nţelegi?”);

E. metalingvistică – verifică termenii comunicării pentru a asigura transmi-terea corectă a mesajului („După o vară atât de fierbinte, la propriu şi la figurat, dar mai ales secetoasă” – Declaraţie politică a deputatului Filip Georgescu din 9 noiembrie 2010; în total, formula apare de 53 de ori în declaraţiile parlamentarilor din Camera Deputaţilor);

F. poetică – evidenţiază mai ales forma şi mai puţin conţinutul comunicării („iarna nu-i ca vara”).

Toate aceste funcţii au ca scop comun obţinerea unui efect al vorbitorului (numit de J. Austin drept perlocuţionar) asupra destinatarului mesajului (de a-l con-vinge, a-l persuada, a-l împiedica, a-l surprinde sau a-l induce în eroare).

Tipul de comunicare În funcţie de tipul de comunicare publică în care este prezent, pot fi delimitate

următoarele categorii: A. exclusiv mediatică („bucureştenii au luat cu asalt supermarketurile încă de

la primele ore ale dimineţii”, „lucrătorii de la descarcerare au scos cu greu victima dintre fiarele contorsionate”, „primii care s-au bucurat de zăpadă au fost copiii”, „localnicii sunt în stare de şoc şi nu-şi pot explica nici acum cele întâmplate”, „fotbalul se joacă pe goluri”);

B. atât mediatică, cât şi politică („baron local”, „15.000 de specialişti”, „să îmi numere ouăle”, „sistem ticăloşit”, „Năstase patru case”, „Mătuşa Tamara”, „pros-tănac”, „ciocu’ mic”, „trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”, „mogul”, „tonomat”);

C. exclusiv politică: „declar deschisă şedinţa”, „domnule deputat, aveţi cuvântul”.


212

O observaţie derivată din această clasificare: stereotipurile proprii fiecăruia dintre cele două limbaje au un caracter „tehnic”, folosirea acestor formule având loc fie pentru a ilustra evenimente cu un anumit grad de periodicitate în societate, fie pentru a surprinde rutina organizatorică a unei instituţii cum este Camera Deputaţilor.

Pentru mass-media, uzurile acestor fapte lingvistice au fost definite drept ele-mente ale discursului repetat, adică „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”29.

Demarcaţia uzului exemplelor indicate s-a făcut ţinând cont doar de raportul dintre cele două tipuri de limbaje, existând posibilitatea ca o parte dintre clişeele „exclusive” să apară şi în alte contexte (în dialogul unui antrenor cu cei pe care îi pre-găteşte sau în întâlnirea patronatului cu angajaţii unei întreprinderi).

Invenţie şi recreaţie Conform unor cercetători, unul dintre principalele efecte ale perioadei de după

1989, asupra lexicului limbii române, a fost „politizarea” sa extrem de puternică30. Din punct de vedere stilistic, un alt rezultat îl reprezintă presiunea limbii orale asupra celei scrise, care a dus la „trangresarea graniţei dintre oficial/public şi familiar/popular/ argotic”31.

Foarte multe dintre formulele devenite clişee prin folosirea abuzivă de către politicianul şi jurnalistul autohton au o caracteristică comună, poate întrucâtva ne-aşteptată: însăşi starea lor iniţială, de „inovaţie absolută” în spaţiul românesc (cel puţin din punctul de vedere al planului conţinutului), poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel, expresia „Absence makes the heart grow fonder” (echivalentul românesc al lui „mai răruţ, că-i mai drăguţ”) a apărut în Anglia pentru prima oară într-un poem din secolul al XVI-lea32. Politicienii români nu se dau la o parte din a-i exploata expresi-vitatea: „Pe la Parlament vine mai răruţ, că-i mai drăguţ. Şi atunci doar ca să mai facă o combinaţie politică, o afacere, un şmen. Sau să-şi ia salariul de barosan” (Declaraţie politică a deputatului Valentin Adrian Iliescu din 11 septembrie 2007). „To add fuel to the flames” – expresie obişnuită în latină, apare şi la John Milton în drama poetică Samson Agonistes (1671)33, echivalentul românesc al expresiei „a turna/a pune gaz pe foc” fiind înregistrat de 11 ori în şedinţele Camerei Deputaţilor şi de 17 ori în materiale publicate în ultimii ani în cotidianul România Liberă. „To have your back against the wall” / „Cu spatele la zid” apare de 4 ori în declaraţiile deputaţilor români, de 14 ori în materialele din România Liberă, dar este în uz în spaţiul britanic încă din secolul al XVI-lea34. 29 Eugeniu Coşeriu, „Limba funcţională”, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Lecţii de lingvistică

generală, Editura Arc, Chişinău, 2000, pp. 249-74. 30 Irina Preda, „Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada post-

decembristă)”, LR, XLI, 9, 1992, pp. 483-90. 31 Valeria Guţu-Romalo, „Stilul «relaxat» în uzul limbii române actuale”, LL, 3-4, 1994, pp. 20-30. 32 Freedman, Dictionary, p. 7. 33 Freedman, Dictionary, p. 9. 34 Freedman, Dictionary, 19.


213

Chiar şi expresii cu un destul de puternic aer neaoş oferă surprize. „A pune căruţa înaintea cailor” apare încă din textele medievale, în mai multe culturi35, inovaţia autohtonă fiind înlocuirea, uneori, a „cailor” cu „boii” (în Camera Deputaţilor, apare de 10 ori prima formă şi de 8 ori cea de-a doua). Şi celebrul „Ţara arde şi baba se piaptănă” (întâlnit de 12 ori în discursurile din Camera Deputaţilor şi de cinci ori în România Liberă) are un echivalent tocmai în Antichitate, când Suetoniu a povestit cum Nero a dat foc Romei, apoi s-a urcat într-un turn şi a cântat la liră36.

Posibilele explicaţiile ale acestor asemănări ar putea fi următoarele: 1. Importul din alte limbi, după modelul neologismelor (uneori prin calchiere)

– „Iarna nemulţumirii noastre”; 2. Fenomenul universaliilor conceptuale (culturi diferite pot crea expresii

identice din punct de vedere al sensului şi al conţinutului, pornind de la aceleaşi expe-rienţe. Ex. rom. „calul de dar nu se caută la dinţi”, fr. „à cheval donné on ne regarde pas à ses dents”, it. „a caval donato non si guarda in bocca”, germ. „einem geschenkten Gaul sieht man nicht ins Maul”, engl. „don’t look a gift horse in the mouth”). Printre primii cercetători care au teoretizat acest fenomen a fost Hugo Schuchardt, sub forma „înrudirii elementare”: „întrucât formele gândirii logice sunt în fond aceleaşi în toate timpurile şi locurile, avem dreptul şi datoria să ne întrebăm, în cazul asemănărilor dintre limbi cu origine diferită, dacă ele nu-şi au izvorul tocmai în această înrudire psihologică omenească”37.

De altfel, etimologia exactă este, în general, extrem de dificil de identificat, situaţia asemănându-se cu aceea a vechilor metafore la care, după cum spunea Michel Bréal, „cel mai greu este să recunoşti de fiecare dată cine a dat şi cine a împrumutat”.

Motivaţii ale utilizării clişeului 1. La nivel particular Sociologi autohtoni nu ezită să afirme, pe baza unor sondaje de opinie, că pe-

rioada de regim totalitar care a existat în România şi-a pus amprenta asupra indivizilor, unul dintre efecte fiind generarea anumitor „stereotipii mentale şi acţionale care se pot constitui în obstacole ale schimbărilor preconizate”38 după Revoluţia din 1989. S-a ajuns aici nu atât din cauza violenţei directe, materiale exercitate de comunişti, cât a celei indirecte, în cadrul căreia rolul cel mai pregnant l-a avut recursul la universuri simbolice: „interes naţional”, „cauză”, „binele poporului”, „mersul obiectiv al istoriei”, precum şi utilizarea unui aparat propagandistic enorm39, care a inclus principalele instituţii socializatoare: şcoala şi instituţiile culturale şi religioase. Acestea au fost

35 Freedman, Dictionary, 41. 36 Freedman, Dictionary, 83. 37 Hugo Schuchardt apud Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode, ediţia a II-a

(Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1962), 62. 38 Ioan Mihăilescu, „Stereotipuri în România posttotalitară”, în Sociologie românească, serie nouă, anul III,

1, 1992, pp. 37-45. 39 Mihăilescu, „Stereotipuri…”, pp. 37-45.


214

folosite pentru „reprimarea spiritului critic şi repetarea permanentă şi prin toate mij-loacele a unor aserturi, chiar puţin verosimile” care „au condus la formarea unor ste-reotipii, a unor imagini privind organizarea socială, rolul instituţiilor sociale, relaţiile dintre grupurile etnice, istoria naţională şi locul românilor în istoria Europei, funcţiona-litatea sistemului economiei de piaţă, rolul organizaţiilor şi organismelor internaţio-nale, semnificaţia pluralismului politic etc.”40. Existenţa, după decembrie 1989, a unor clişee ca „nu ne vindem ţara”, „nu suntem doriţi la masa bogaţilor”, „n-aţi mâncat salam cu soia”, „se dă de la stat”, „vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”, toate aflate sub corolarul lui „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, tind să argumenteze această idee.

S-ar putea afirma că circulaţia acestor formule, la 21 de ani după 1989, atestă eşecul încercării de a ieşi dintr-un „cerc vicios”: depăşirea vechilor stereotipii mentale, acţionale şi atitudinale este posibilă pe măsura funcţionării eficiente a noilor mecanis-me economice şi democratice, iar funcţionarea eficientă a acestora este dependentă de depăşirea vechilor stereotipii41.

Şi lingviştii şi-au asumat într-un cadru specific teza „moştenirii nefaste”, vorbind despre faptul că „pe lângă existenţa şi particularităţile unei limbi de lemn în epoca dictaturii «comuniste», este evidentă şi o limbă de lemn în noul regim, fie cu menţinerea exactă a aceloraşi forme, clişee ale vechii societăţi, fie cu folosirea unor noi stratageme (ca termenii străini, necunoscuţi), fie cu introducerea noilor forme – clişeu în vechile stratageme”42. Printre procedeele lingvistice utilizate în presa comunistă pot fi enumerate utilizarea stereotipă a termenilor din vocabularul „creşterii” sau „dezvol-tării”, care contribuiau la existenţa ideii că societatea socialistă se afla într-o evoluţie per-manentă, producând, pe de altă parte, un fenomen de „invenţie” lingvistică pe baze si-nonimice, de exemplu: „volumul total al producţiei industriale (economice) a crescut”, „productivitatea muncii a sporit”, „producţia a crescut”, „producţia s-a multiplicat”43. În aceeaşi perioadă, utilizarea în exces a metaforelor a devenit o sursă a clişeelor ling-vistice: „caratele educaţiei comuniste revoluţionare”, „etalonul de aur al faptei”, „piatra unghiulară a muncii”, „şcoală de călire a caracterelor prin muncă”, „buchetul celor mai noi înfăptuiri” (România liberă, 14,16 martie 1985)44.

2. La nivel general. În vorbirea spontană (afectivă), clişeele apar din trei motive45: • Comunicarea unui gând nu se exprimă decât rareori într-un singur mod,

printr-o singură formulă (acest fenomen depinde de individ, de gradul de cultură şi de circumstanţe, dar e general, pentru că îşi are sursa în spiritul uman şi în necesităţile so-ciale ale limbajului). Gândirea spontană este de multe ori ezitantă şi nu reuşeşte ime-diat să se exprime, ea „se caută”; 40 Mihăilescu, „Stereotipuri…”, pp. 37-45. 41 Mihăilescu, Stereotipuri, pp. 37-45. 42 Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 95. 43 Luminiţa Roşca, Mecanismele, p. 303. 44 Luminiţa Roşca, Mecanismele, p. 309. 45 Charles Bally, Traité de stylistique française, vol. I (Heidelberg: Carl Winter’s Universitatsbuchhandlung,

1919-1921) 99-101.


215

• Limbajul tinde să repete gândul ori de câte ori acesta este însoţit de emoţii: în exemplul „Ah! Ça, non, par example, jamais!”, negaţia este exprimată de patru ori;

• Repetiţia este o necesitate a comunicării şi o condiţie a transmiterii unei idei; nu e uşor să te faci înţeles imediat şi, mai ales, să-ţi impui gândirea în faţa inerţiei interlocutorului.

Rodica Zafiu este de acord cu supoziţia lui Bally, aducând, în plus, o motivaţie nouă pentru această situaţie: „S-ar putea să vorbim, în cea mai mare parte a timpului, în clişee: s-ar putea ca formulele fixe, dobândite treptat şi inconştient, automatismele de tot felul să ocupe, în enunţurile pe care le producem curent, un loc mai mare decât am vrea s-o credem. Creativitatea infinită a vorbirii e teoretic perfect adevărată – dar foarte vizibile sunt şi stereotipia, clişeele care reglează, cu minimum de efort, comuni-carea cotidiană”46.

Psihologii explică apelul la stereotipii prin deprivarea de control – situaţia în care oamenii se percep sau sunt într-adevăr incapabili să stăpânească mediul din jurul lor şi contraatacă prin modalităţi evaluative, formulând judecăţi rapide despre ţintă, deşi nu sunt motivaţi sau nu posedă resursele cognitive de a procesa atent informaţiile47. Ste-reotipurile sunt ajutoare ale explicaţiilor, „dispozitive” de economisire a energiilor şi credinţe împărtăşite de întreaga comunitate48.

Clişeul jurnalistic este folosit din cauza frecvenţei vechilor tipare psihologice, lingvistice şi politice49 şi preia „modul de gândire al actorilor politici ai momentului, persoane active, dar inculte sau iubitoare de comode stereotipii verbale”.50 Una dintre cele mai viabile explicaţii pentru folosirea acestor formule este aceea că Emiţătorul semnalează faptul că deţine acel bagaj, parte a competenţei socio-culturale a comu-nităţii şi că este membru al aceluiaşi grup51. Clişeele ajută la evitarea momentelor de li-nişte stânjenitoare din discuţii şi duc la crearea sentimentelor de „simpatie, solidaritate şi bunăvoinţă”, asemenea unui „inel cald şi familiar”52. Uzul clişeului este cu atât mai facil cu cât acesta a fost construit în baza unei determinări sociale, a unor „modele ac-ceptate de către o comunitate şi inteligibile în această comunitate.”53 Structuri mentale cu rol de selectare şi evaluare a informaţiei, mecanisme cu caracter unificator, stereotipu-rile contribuie la realizarea solidarităţii de grup şi la formarea opiniei publice54. Scurti-mea, simplitatea şi lipsa de ambiguitate sunt factori care valorizează pozitiv clişeul, acesta fixând „în mentalul colectiv imagini simplificate ale realităţii care nu reflectă obligatoriu

46 Rodica Zafiu, Diversitate…, p. 68. 47 François Ric, „Effects of Control Deprivation on Subsequent Use of Stereotypes”, traducere şi adaptare

de Mihaela Vlăduţ, Psihologia, 6 (46), 1998, pp. 42-5 din The Journal of Social Psychology, 3, 1997. 48 Craig Mc Garty, Vincent Y. Yzerbyt, Russell Spears (ed.), Stereotypes as explanations. The formation of

meaningful beliefs about social groups, Cambridge University Press, Cambridge, 2002, p. 2. 49 Pârvu, Arhitectura…, p. 70. 50 Pârvu, Arhitectura…, p. 74. 51 Dascălu-Jinga, „Structuri…”, pp. 431-58. 52 Stephan Gramley, Kurt Michael Patzold, A survey of modern English, ediţia aII-a Routledge, Londra,

2004, p. 50. 53 Eugeniu Coşeriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999, p. 56. 54 Walter Lippmann, apud Stoichiţoiu Ichim, Creativitate..., p. 360.


216

adevărul colectiv”55, cu ajutorul clişeelor aspecte ale vieţii politice fiind etichetate într-o manieră ironică sau peiorativă. Aceste cuvinte, sintagme sau enunţuri devin parte a fondului comun de cunoştinţe, compus din ceva ce ştiu toţi participanţii la actul de comunicare şi se bazează pe interacţiunea verbală.56 Pe de altă parte, stereotipurile verbale, asociate frecvent cu „limba de lemn”, reprezintă o cauză a deprecierii discursului politic57.

Concluzii Stereotipurile sunt, în fond, strategii ale propagandei prin capacitatea lor de a

fi memorate şi de a crea consens social58. Unul dintre efectele acestor strategii este şi „situarea în derizoriu a unor probleme grave, aflate în centrul actului de comunicare. Între limbajul publicistic şi limbajul sau/şi atitudinea omului politic se poate institui atunci un raport cu consecinţe negative, pe fondul generării unei stări de derută. Este exemplară în acest sens folosirea în stilul publicistic a termenului dosariada, care, prin dezvoltarea dimensiunii ironice, a situat sub semnul derizoriului fenomenul extrem de important al deconspirării colaborării cu Securitatea mai mult decât însăşi lipsa de reacţie normală a societăţii la unele dezvăluiri, ca în cazul Monei Muscă sau al lui Sorin Antohi”59.

Un alt rezultat nefast al clişeelor derivă din folosirea eufemismelor lexicale – enunţuri cum ar fi „pachete de măsuri”, „accelerarea procesului de reformă”, „comba-terea energică, fermă a corupţiei”, urmate de expresii cu un aspect inofensiv, precum locuţiunile adverbiale din păcate, cu toate acestea sau conjuncţia totuşi; rolul acestor combinaţii este de „a camufla o realitate ce nu convine”60.

Bibliografie:

Bally, Charles, Traité de stylistique française, vol. I, Carl Winter’s Universitatsbuchhandlung,

Heidelberg, 1919-1921. Coşeriu, Eugeniu „Limba funcţională”, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Lecţii de

lingvistică general, Editura Arc, Chişinău, 2000. Dascălu-Jinga, Laurenţia, „Structuri clişeizate în româna actuală”, Dinamica limbii române

actuale. Aspecte gramaticale şi discursive, Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.

55 Stoichiţoiu Ichim, Creativitate..., 360. 56 Răzvan Săftoiu, „Strategii de constituire a fondului comun de cunoştinţe”, în Interacţiunea verbală IV II,

Aspecte teoretice şi aplicative. Corpus, Liliana Ionescu Ruxăndoiu (coord.), Editura Universităţii, Bucureşti: 2007, pp. 97-114.

57 George Orwell defineşte clişeele drept „ready-made phrases” şi atribuie acelaşi rol negativ şi metaforelor „muribunde” („dying metaphors”).

58 Stoichiţoiu Ichim, Creativitate..., p. 360. 59 Dumitru Irimia, „Stilul publicistic actual între libertatea de exprimare şi libertatea de expresie”, în Stil şi

limbaj în mass-media din România, Ilie Rad (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 294. 60 Loara Ştefănescu, Retorica, p. 152.


217

Dumistrăcel, Stelian, Discursul repetat în textul jurnalistic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006.

Dumitru, Adina, Limbajul politic actual, Editura Tiparg, Geamăna, 2010. Freedman, Terry, Freedman David, Dictionary of Cliché, Wordsworth Editions Ltd,

Hertfordshire, 1996. Gramley, Stephan, Patzold, Kurt Michael, A survey of modern English, ediţia a II-a,

Londra, Routledge, 2004. Iordan, Iorgu, Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode, ediţia a II-a , Editura

Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1962. Irimia, Dumitru, „Stilul publicistic actual între libertatea de exprimare şi libertatea de

expresie”, Stil şi limbaj în mass-media din România, Ilie Rad (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 283-298.

Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990. Mihăilescu, Ioan, „Stereotipuri în România posttotalitară”, Sociologie românească, serie

nouă, anul III, 1, 1992. Quintilian, Arta oratorică, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974. Pârvu, Ioana Cristina, Arhitectura textului jurnalistic actual, Editura Universităţii,

Bucureşti, 2008. Preda, Irina, „Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la

perioada post-decembristă)”, LR, XLI, 9, 1992. Randall, David Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom,

Iaşi, 1998. Roşca, Luminiţa, „Mecanismele construcţiei mediatice”, în Stil şi limbaj în mass-media din

România, Ilie Rad (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2007. Rowe, David, „Tipologii ale jurnalismului sportiv”, Jurnalismul şi cultura populară, Peter

Dahlgren, Colin Sparks (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2004. Săftoiu, Răzvan, „Strategii de constituire a fondului comun de cunoştinţe”, în Interacţiunea

verbală (IV II), Aspecte teoretice şi aplicative. Corpus, Liliana Ionescu Ruxăndoiu (coord.), Editura Universităţii, Bucureşti, 2007.

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006.

Ştefănescu, Loara, Retorica argumentării în discursul politic contemporan, Editura Universităţii, Bucureşti, 2008.

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii, Bucureşti, 2001.


218


219

Partea a IV-a

Contururi ale pieţei media în postcomunism


220

O concisă privire istorică şi o „analiză spectrală” a presei româneşti de după 1989

221


Liviu Antonesei

Introducere Întâmplarea face să fi participat la mijlocul lui februarie, 2011 ca invitat special, la

o foarte interesantă dezbatere pe tema „Libertatea media în România: soluţii comune la probleme comune”, care este parte a unui program iniţiat de organizaţia civică din Anglia European Alternatives – www.euroalter.com – referitor la libertatea media în întreaga Europă. Înaintea explorării spaţiului presei noastre, oganizaţia britanică a mai făcut acelaşi lucru în Italia, urmând alte câteva ţări, din Estul, ca şi din Vestul conti-nentului. În România, organizaţia beneficiază deja de o „antenă” la Cluj, bine coordo-nată de d-na Anca Magyar, alcătuită din jurnalişti, activişti civici, studenţi etc. O parte au însoţit restul echipei la Iaşi1. Tot întâmplarea face să-mi fie solicitat un text pentru volumul Mass media şi democraţia în România post-comunistă, coordonat de simpaticii mei foşti studenţi, acum prieteni şi colaboatori, Daniel Şandru şi Sorin Bocancea. M-am gîndesc să profit de aceste două întâmplări ca să încerc să schiţez măcar coordonatele unei analize a evoluţiei presei post-decembriste, a relaţiilor acesteia cu destinul demo-craţiei de la noi. Nu este prima încercare personală de „analiză spectrală” a presei băş-tinaşe, dar este abia a doua care depăşeşte dimensiunile şi ambiţiile unui articol de ziar2.

Istoria Punctul meu de plecare – şi de vedere! – a fost mereu acela că este imposibil

să faci o radiografie a stării de azi a presei noastre fără să apelezi la scurta dar tumul-toasa ei istorie post-decembristă, în cuprinsul căreia ar putea fi distinse trei etape: cea

1 Din partea European Alternatives, la Iaşi au fost prezenţi d-nii Nicolo Milanese (Anglia) şi Alessandro

Valera (Italia), ultimul fiind coordonatorul activităţilor de consultări, în pivinţa presei, la nivel interna-ţional. Menţionez că analiza situaţiei presei europene este doar una dintre dimensiunile misiunii organi-zaţiei, ea fiind interesată de radiografierea „contra-puterilor” civice în general.

2 Cea dintâi încercare de amploare este studiul „Puterea politică şi «crimele televiziunii»”, în Press Monitor, Agenţia de Monitorizare a Presei, 2-3, 1995, pp. 9-13, în care analizam funcţionarea TVR, în condiţiile monopolului pe care-l deţinea la începutul anilor ‘90, punînd în lumină trei tehnici manipu-lative predilecte ale acesteia: dezinfomarea propriu-zisă, manipularea discretă (uneori, subliminală) şi efectul anesteziant.

LIVIU ANTONESEI

222

„eroică”, cea „comercială” şi cea a „tabloidizării-isterizării”. Prima a început în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 şi a durat pînă la puţină vreme după alegerile din 1996, care au marcat prima schimbare de putere în România. Nu trebuie să uităm că presa a fost, de fapt, prima instituţie românească eliberată din chingile dictaturii. Pe 22 decem-brie, Scânteia, ziarul oficial central al PCR, îi condamna pe „fasciştii de la Timişoara”, pe 23 a apărut cu numele Scânteia poporului (nu mai era ziarul nimănui, pentru că PCR, cu cei 4,5 milioane de membri, dispăruse instantaneu) şi saluta Revoluţia, con-damnându-l pe Ceauşescu. Iar de pe 24 decembrie, ziarul a adoptat numele Adevărul, din păcate nerespectat în primii ani, cât a fost sub conducerea lui Darie Novăceanu, şi a funcţionat ca un fel de „oficios” al FSN. Între altele, a salutat năvălirea în Bucureşti a minerilor, în iunie 1990, mineri care devastau sediul României Libere şi ale altor pu-blicaţii independente sau de opoziţie. Tot în noaptea de 22 spre 23 decembrie, toate cotidienele PCR de la nivel judeţean, ca şi celelalte periodice centrale, treceau „de partea poporului”, unele schimbând şi numele odată cu pielea!

În acestă perioadă, presa în întregul ei a fost liberă, neexistând constrângeri le-gale sau instituţionale, singurele sincope fiind „mărunţişuri” provocate de tipografi care refuzau să tipărească anumite publicaţii, autori, texte – la Iaşi a existat o grevă a presei cu un asemenea prilej, eu participând la ea prin prima grevă a foamei declarată după 22 decembrie 1989. Tot la Iaşi, Opinia studenţească, transformată din lunar în (aproape!) cotidian, a avut câteva ediţii, în ianuarie 1990, cu spaţii lăsate albe în locul textelor pe care tipografii n-au dorit să le culeagă. Un alt blocaj al presei s-a produs înaintea alegerilor din 1992 datorită unei ciudate „crize a hârtiei”, dar atunci a inter-venit salvator George Soros, care a pus la dispoziţia presei din România un milion de dolari pentru cumpărarea de hârtie din străinătate3. Am făcut parte din comisia care a repartizat hârtia, condusă de Petre Mihai Băcanu, şi pot spune că aceasta a lucrat echi-tabil – au primit hârtia necesară şi cotidienele libere, dar şi cele alocate puterii neoco-muniste, cum încă era Adevărul, dar şi publicaţii din provincie, inclusiv unele cultu-rale. Interesant este că, pentru această fază „eroică”, în cartea sa dedicată apariţiei presei libere (şi) în România, Peter Gross foloseşte formula „colosul cu picioare de lut”, care mie mi se pare foarte plastică, dar nu foarte exactă!4 A fost singura perioadă 3 Nu a fost nici primul, nici ultimul sprijin pe care miliardarul filantrop american l-a acordat presei libere

din România, aceasta a fost probabil una din preocupările cele mai susţinute ale Fundaţiei pentru o Societate Deschisă încă de la începuturile activităţilor sale în România. Există, probabil, zeci, poate chiar sute de publicaţii de tot felul – cotidiene naţionale şi locale, periodice de atitudine, reviste culturale etc – care au beneficiat de înzestrarea cu tehnică informatică din partea Fundaţiei. De asemenea, aceasta a pus la dispoziţia ziariştilor şi a publicului primul manual pentru jurnaliştii din Europa de Est, mai întâi în ediţie engleză, apoi şi în româneşte, manual valabil şi acum!, şi a acordat sute de burse de specializare în mari universităţi şi pe lângă mari organisme mass-media occidentale.

4 Peter Gross, Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 1999. De altfel, analiza autorului american este excepţională, Gross fiind unul din puţinii autori occidentali care s-au ocupat atent şi sistematic de evoluţia presei din această parte a lumii după căderea comunismului. Excepţională este şi analiza comparativă la care supune presa estică în Mass-media şi democraţia în ţările Europei de Est, Editura Polirom, Iaşi, 2004. Din partea românească, aş semnala analiza dezamăgită a Alinei Mungiu-Pippidi din capitolul „Marea deziluzie. Relaţia dintre mass-media şi cultura politică”, din volumul său Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.


223

din istoria acestei prese în care au fost obţinute şi rezultate concrete, palpabile în ordinea pragmatică a lucrurilor. Întrebarea „Ce aţi făcut în ultimii cinci ani, dom-nule…?” provoca frisoane activiştilor de rang mai obscur ai PCR activaţi de dl Iliescu şi FSN, destule personaje controversate fiind nevoite să demisioneze ori să fie demise din noile posturi. În aceeaşi perioadă, presa, dincolo de patronatele diferite şi de inte-resele nu mereu congruente, reuşea să mai participe la campanii comune, fie împotriva intenţiilor puterii de a restrânge libertatea presei, fie împotriva vreunei situaţii anor-male, fie contra unor personaje discutabile, însă promovate în anumite funcţii impor-tante. Să ne gândim că până şi generalul Chiţac, ministrul de Interne în timpul mine-riadei, a fost dat jos de răguşeala manifestanţilor care au strigat „Joc Chiţac!”, cuplată cu efortul aproape unanim al presei.

Deci, în tot acest interval, presa din România a fost liberă, dar nu neapărat şi independentă! Cea mai mare parte a presei scrise s-a situat de partea opoziţiei politice, ceea ce mi se pare legitim pentru situaţia câmpului politic de atunci. Rezultatele alegerilor din mai 1990, Duminica Orbului, au condus la o putere hipetrofiată şi la o opoziţie extrem de fragilă. Interesul intrinsec al presei fiind un câmp politic echilibrat, în mod normal, cea mai mare parte a acesteia a glisat către sprijinirea opoziţiei. Pe de altă parte, puterea, nemulţumită doar cu monopolul pe care îl avea pe televiziunea şi radioul public şi numai de sprijinul Adevărului şi al majorităţii fostelor ziare de partid judeţene, a procedat la înfiinţarea unor ziare proprii, de genul Azi sau Dimineaţa, al căror militantism eclatant nu era depăşit decât de limbajul insalubru. Dar şi acesta avea să fie depăşit repede, prin apariţia României Mari, revista Tribunelului de la Butimanu. Trebuie mereu reamintit că această publicaţie a apărut în urma memoriului trimis de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor domnilor Iliescu şi Petre Roman, în care cereau sprijin pentu editarea unei publicaţii în care „vor face praf opoziţia”. Au primit acordul verbal al dlui Iliescu şi pe cel scris, laolaltă cu sprijinul financiar guvernamental, al dlui Petre Roman. Că în scurtă vreme publicaţia avea să-i transforme şi pe cei doi în ţinte, asta e un fel de ironie a istoriei. Revista avea să inaugureze şi o modă – apariţia unui partid politic dintr-o instituţie media. După cîţiva ani, şi Antena 1 avea să nască un partid, iar acum pare să fi rămas însărcinat OTV-ul.

Ieşirea din faza „eroică” şi intrarea în cea „comercială” s-a făcut în intervalul de dinainte şi de după alegerile din 1996, fiindcă nu a fost un fenomen brusc. Am sa-lutat apariţia primei televiziuni independente, mă refer la Pro TV, pentru că experienţa SOTI a eşuat lamentabil, apoi a celorlalte televiziuni private, care au început să apară una după alta, urmând trendul ceva mai devreme manifestat al exploziei posturilor de radio. Mi s-a părut interesantă dirijarea unei părţi din capitalul autohton şi intervenţia capitalului străin în acest gen de afaceri, fiind şi eu incapabil, ca şi alţi observatori, să întrezăresc toate consecinţele. În prima parte a intervalului, presa s-a mişcat destul de liber, pluralismul informaţiilor era asigurat, iar în 2000, pe fondul relansării economice provocate de guvernul Isărescu, a început să dea chiar semne de oarece prosperitate. Dar, probabil, bani mai mulţi înseamnă şi dorinţa de bani şi mai mulţi! Guvernul Năstase, prin fondurile uriaşe puse la dispoziţia „imaginii”, mai ales prin ministerul dlui Mitrea, dar şi de multe firme private, a tăiat ceva din „avântul” presei spre adevăr. Când dai pagini întregi de publicitate până şi pentru strănuturile guvernanţilor, e greu să mai ai vreo pornire critică – şi asta se referă la majoritatea instituţiilor media. Chiar

LIVIU ANTONESEI

224

şi la cele cu capital străin. Când redacţiile cotidienelor România Liberă şi Evenimentul Zilei au dorit să-şi păstreze independenţa editorială au fost nevoite să-şi facă bagajele şi să plece in corpore. Când dl Viorel Cataramă, potenţial candidat independent la Primăria Bucureşti, s-a trezit cu pagini întregi oferite de Ziua, în care erau reluate toate atacurile la adresa dumisale de la începuturi, a trebuit să plătească, iar în locul pa-ginilor de injurii au început să apară, în acelaşi ziar, frumoase pagini publicitar-electorale! Ani de zile, în Adevărul, care devenise un ziar serios, apăreau pagini întregi despre – sau chiar scrise de – sinistrul rector al Univesităţii Spiru Haret, uneori însoţite de semnul „P”, alteori nici măcar asta nu se întâmpla! Chiar şi după ce au ieşit la iveală neregulile foarte grave comise de respectiva instituţie „educativă”, publici-tatea pe faţă sau „pe dos” a continuat. Nici acum nu reuşesc să înţeleg care era rostul reclamelor publicate de CET Govora, care avea monopol pe activitatea sa în zonă, pe prima pagină a cotidianului Ziua, în afara cumpărării tăcerii. Dar dacă ne gândim la cât costa o asemenea reclamă, ne dăm seama că vorba strămoşească are adevărul său – da, „tăcerea e de aur”!5

Aceasta ar fi, deci, partea istorică. Despre ultima secvenţă a acesteia, iniţiată în intervalul 2004-2005, pe care o socotesc istorie contemporană, voi trata în următoarele episoade ale acestei poveşti, dedicate „situaţiei” şi, eventual, „soluţiilor”6.

Situaţia Epoca, în sens strict, a presei contemporane, pare să se fi instalat în jurul anului

2004 şi este destul de limpede legată de schimbarea raporturilor de putere, fapt vizibil, în sondaje, chiar înaintea alegerilor din acel an, ba chiar pare legată şi de accesul în funcţia supremă în stat a unui personaj pe cât de pitoresc, pe atât de controversat. În legătură cu aceste evenimente, s-au produs, pe de o parte, o polarizare politică, pe care nu o mai cunoscusem din primul lustru al anilor nouăzeci, pe de alta, o polarizare, cumva simetrică a presei. Aproape nu mai găseşti ziar, televiziune, jurnalist care să nu încline, cât mai furibund posibil, înspre o tabără sau cealaltă. Deci, prima trăsătură a presei contemporane este această polarizare, însoţită de o la fel de intensă radicalizare. Sigur că trăsăturile actualului preşedinte – ambiţia de a fi „jucător”, uşurinţa cu care încalcă

5 Piaţa legală a publicităţii a fost în 2007 între 485 şi 520 milioane de euro, din care circa jumătate a mers

spre televiziuni, pentru a trece de 600 milioane în 2008. E limpede că în primii doi ani de criză a scăzut semnificativ, fapt pus în lumină de dispariţia unor organisme de presă, de reducerea personalului, de fenomenul în creştere constantă a numărului de filme, emisiuni etc reluate. Nu cunosc însă nicio estimare a sumelor de pe „piaţa neagră” a publicităţii. Vezi şi Televiziunea în Europa: Ediţia 2008. România, Open Society Institute, EU Montoring and Advocacy Program, Network Media Program, Budapesta, 2008, ediţie bilingvă – română şi engleză.

6 În ceea ce priveşte cazurile concrete de încălcare a libertăţii presei şi de hărţuire a junaliştilor, începând cu anul 1999, beneficiem de Rapoartele FreeEx, anuale, elaborate de Agenţia de Monitorizare a Presei. Rapoartele pot fi descărcate la adresa http://www.activewatch.ro/stiri/FreeEx/Rapoarte-anuale-FreeEx-79.html. Pentru perioada anterioară, nu avem la dispoziţie decât monitorizările sumare ale Departamentului de Stat al SUA din rapoartele anuale dedicate libetăţii presei în lume, unele rapoarte ale UE şi unele luări de poziţie punctuale ale Helsinki Watch şi ale Agenţiei de Monitorizare a Presei.


225

Constituţia, temperamentul tumultuos etc. – obligă cumva la asemenea poziţionări şi reacţii pasionale, dar cred că presa s-a lăsat uşor dusă de nas, manipulată. Emisiunile de ştiri s-au transformat în mici spectacole „pro” sau „contra”, moderatorii par pro-curori pentru unii invitaţi şi avocaţi pentu ceilalţi, în funcţie de tabăra pentru care au optat. Editorialele de analiză se transformă tot mai mult în pamflete, adesea savuroase, dar care nu fac altceva decât să mărească isteria publică. Presa fuge aproape exclusiv după senzaţional, dacă nu îl găseşte, îl produce, iar apetitul după „informaţiile” sosite „pe surse”, pentru stenograme şi imagini „scăpate” de la organele de cercetare penală pare nesfârşit. Mai grav este că junaliştii şi organismele media nu se întreabă aproape niciodată ce interes au „sursele” să le furnizeze asemenea „informaţii”, în afara mani-pulării presei şi a intoxicării opiniei publice37.

La nivelul discursului jurnalistic, sunt vizibile prin urmare, următoarele as-pecte, ce ţin de un fel de patologie a comunicării: tabloidizarea, telenovelizarea-mane-lizarea, isterizarea. Vreau să fiu bine înţeles – ştiu că primele tabloide româneşti au apărut încă din deceniul anterior, dar nu dominau piaţa cu atâta autoritate ca acum. Ba chiar aş putea spune că primul „tabloid”, Evenimentul Zilei în era Cristoiu, a fost un pionier al domeniului. Deci, un pionier cu anumite timidităţi – de pildă în foarte ex-pusa acum zonă sexuală! –, care îl situează mai degrabă în familia presei bulevardiere interbelice de la noi, dar şi de aiurea. Ştiu de asemenea că există tabloide peste tot în lume, din Germania şi Anglia până în Polonia, dar acolo există o distincţie clară între presa tabloidă şi cea quality, marcată, adesea, până şi comercial – de pildă, în Suedia şi Polonia, presa quality se vinde la chioşcurile de ziare, iar cea tabloidă la super-marketurile alimentare. Teancurile stau în apropierea caselor de marcat şi oamenii îşi pun în coşurile de cumpărături, lângă brânză şi peşte, tabloidul preferat, sau pe toate cele expuse! Nu despre asta este vorba, ci despre tabloidizarea cvasi-generală, de di-minuarea incredibilă a ponderii presei quality în favoarea celei tabloide. Iar fenomenul nu e limitat la presa on paper, ci la toate formele de suport pe care se poate ea mani-festa – deci, de la ziarele propriu-zise la presa audio-video şi chiar la cea exclusiv online. Iar aş vrea să fiu înţeles, ştiu că fenomenul e prezent în întreaga lume, dar nicăieri – şi cunosc bine presa din câteva ţări, că de undeva trebuie să mă informez şi eu! –, nu am diagnosticat acest fenomen în curs de generalizare. Nu sunt nici pudibond – ştiu că nu toată lumea doreşte analize economice, culturale sau politice şi că pe foarte mulţi nu-i interesează adevărul ştirilor, ci spectacolul scos din ele. Nu mă deranjează prin urmare că există „Ştirile de la ora 17” sau „fata de la pagina 5”, dar aş fi foarte bucuros dacă „Ştirile de la ora 19” – sau 20, după caz! – n-ar fi exact la fel redactate precum ştirile de la ora 17! În sfârşit, e cumva ciudat să afli că există televiziuni de ştiri în România, când ştirile sunt micile spectacole în care, mai ales, se urlă contra unora şi în favoarea altora, iar „dezbaterile” par mai degrabă nişte meciuri de catch!

7 Şi dacă nu ar exista deja o bogată literatură dedicată intoxicării, manipulării, dezinformării! Să spunem că

volumul deja clasic al lui Eldon Taylor, Subliminal communication, Las Vegas, 1990, nu este tradus în româneşte, dar de la Arta Războiului de Sun Tze la cărţile lui Valdimir Volkoff – Dezinformarea, armă de război şi Tratat de dezinformare – sunt zeci de cărţi traduse, ba chiar a început să se înfiripe şi o bibliografie românească – Doina Ruşti, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, EdituraTritonic, Bucureşti, 2005.

LIVIU ANTONESEI

226

Cred că nu e cazul să insist foarte mult asupra telenovelizării/manelizării, că sunt fenomene nu doar vizibile cu ochiul liber, dar care, pur şi simplu, îţi sar în ochi. Toată zona de divertisment se desfăşoară sub acest semn, nu doar telenovelele sau concertele de manele propriu-zise. Singurul câştig, oarecum şi economic, mi se pare acela că, în ultimii ani, am început să ne facem şi singuri telenovele, poate le mai şi exportăm, oricum nu mai trăim numai din „importuri” din America cea foarte latină la suflet. Acest fenomen s-a substituit, în ultimul deceniu, celui foarte frecvent în anii ’90, pe care îl numeam într-un studiu de atunci, efect anesteziant, abundenţa de emi-siuni pastelate de la televiziunea publică, care era şi singura!, emisiuni, toate axate pe „la vie en rose”, sau oricum cu un final fericit, că era slujbă, naştere, botez sau nuntă, nu conta, moarte şi şomaj să nu fie!8

Cît priveşte isterizarea, prezentă mai peste tot, de la ştirile urlate la emisiunile cu vipuri & „vipiţe”, a atins nişte cote de parcă am trăi înt-o ţară supusă necontenit asediului. Şi, de fapt, aruncând un ochi pe emisiunile realizate de Dan Negru, Capatos, stimata Doamnă Tatu şi alţi Măruţă, înconjuraţi de la fel de istericele şi foarte decolta-tele lor asistente, îţi dai seama că aşa e, trăieşti într-o ţară asediată, invadată de prostul gust. Văzând asemenea „spectacole”, începe să ţi se facă cumva dor de cele realizate până nu demult de Andreea Marin sau Mihaela Rădulescu, emisiuni care, prin compa-raţie, par acum nu doar decente, ci aproape nişte culmi ale bunului simţ.

Dacă îi iei puţin la întrebări pe aceşti ipochimeni, îţi vor spune că „asta vrea publicul”. E un alibi jenant, penibil. Publicul vrea ceea ce îi dai, ceea ce eşti, de fapt, în stare să-i dai. Or, în opinia mea, atât sunt în stare să ofere producătorii şi realizatorii noştri – asta se vede şi în faptul că emisiunile cu formatele cumpărate după cele din străinătate ies infinit mai proaste decât în ţările lor de baştină!9 La începutul post-re-voluţiei, circula o vorbă – avem mai multe ziare decît jurnalişti. Din păcate, acum e cu mult mai adevărată decât atunci!

Marile probleme Dincolo de aspectele de mai sus, ce ţin de conţinutul şi stilul presei noastre de

azi, deci de calitatea ba execrabilă, ba la limită, a acesteia, foarte rar şi aproape inex-plicabil, chiar ridicată!, există câteva mari probleme legate de finanţarea domeniului, de transparenţa acesteia, de concentrarea patronatului mass-media, cu un cuvânt drag iubitului nostru preşedinte, de mogulizare. Sigur că mogulizarea nu este un fenomen recent şi nici inventat de noi. Doar că, în ţările normale, aceste lucruri au fost reglate pe cale legislativă şi prin autoreglementare. Prin urmare, fenomenul n-a fost inventat de noi şi nici descoperit de dl preşedinte! Ba mai mult, Domnia Sa ne-a condus într-o fundătură, de vreme ce distinge între „moguli răi”, cei care îşi îndreaptă armele împo-triva dumisale, şi „moguli buni”, care trag împotriva adversarilor săi. Doar că această

8 Este vorba despre studiul citat în nota 2. 9 Una din rarele încercări de anchetare a competenţei personalului din media, dar şi a celei a

publicului, în Evaluarea nivelului de competenţă în mass media, Active Watch, Agenţia de Monitorizare a Presei, Bucureşti, IMAS, iunie 2008.


227

distincţie are şi marele dezavantaj că operează cu o graniţă foarte fluctuantă – unii „moguli buni”, exemplul cel mai recent este al dlui „Dan Diaconescu În Direct”, şi-au luat transferul în tabăra adversă. Există, deci, un singur fel de moguli, iar fenomenul mogulizării este unul periculos în măsura în care domeniul afacerii de presă, al celorlalte afaceri ale patronatului şi domeniul politic sunt atât de amestecate încât nu mai pot fi separate între ele. Presa devine un instrument de presiune asupra politicului – indiferent dacă patronatul e înregimentat politic sau nu – pentru a obţine avantaje pentru întreaga plajă de afaceri. Singurul aspect pozitiv, în momentul de faţă, este acela că interesele mogulilor sunt încă suficient de diferite, uneori divergente, încât nu s-a făcut pasul către o „sindicalizare” completă, menţinându-se astfel un pluralism, chiar dacă, ca şi cel politic, cu destule sincope. Mi se pare evident că mogulizarea a cunoscut un proces de intensificare odată cu criza economică şi creşterea „foamei” de bani. Trist este că, pe măsura reducerii resurselor financiare legale ale presei, odată cu dispariţia unor organisme de presă, cu reducerea efectivelor şi a veniturilor jurnaliş-tilor, zona de presiune asupra lor, din partea patronatelor, a ofertanţilor de publicitate etc., a crescut până la un nivel pe care nu l-a cunoscut până acum presa din ţară. Şi, astfel, o presă care a sprijinit efectiv procesul de democratizare, măcar până în preajma anilor 2000, care a ajuns la un anume nivel de profesionalizare şi obiectivitate până prin anul 2004, a devenit acum un fel de „ciuca bătăilor”, fiind acuzată, nu mereu şi nu în toate cazurile pe nedrept, că „s-a vândut”, că este „părtinitoare” într-o direcţie sau alta, că „manipulează” – şi se lasă convenabil manipulată – „fără frontiere”.

Ce-i de făcut? Întrebarea este – se mai poate elibera mass-media de această imagine hâdă

care i se lipeşte tot mai energic pe chip? Greu de răspuns dar, fără un set de măsuri mi-nimale, care se referă la toţi cei implicaţi în proces, este greu de întrevăzut vreo ame-liorare. Şi asta fără a mai menţiona că, fără relansare economică, e greu să ne imagi-năm o relativă prosperitate onestă a presei şi o reabilitare a condiţiei sale materiale. În rest, cred că la nivelul patronatului de presă este absolut necesară transparentizarea bugetelor şi a surselor de finanţare – la câtă publicitate legală se oferă acum în România este limpede că presa noastră e hipertrofiată, deci se vehiculează şi puzderie de bani negri10. Este, de asemenea, necesar ca patronatele şi liderii organismelor de presă să-şi declare conflictele de interese. Ar trebui adoptată şi o lege antitrust, pentru că, dacă nu e deja reală, e în schimb iminentă primejdia concentrării excesive a media româneşti. Cumva „la schimb”, statul ar putea oferi presei o reducere a TVA şi alte avantaje fis-cale. Sunt ţări în care TVA e zero pentru presă şi produse culturale. În Polonia, TVA-ul pentru presă este numai de 6 %, iar pentru produse culturale de orice fel, 0 % – chiar aşa scrie, nu scrie fără TVA!

Dacă oamenii din presă vor să-şi recâştige credibilitatea, trebuie să se autoreglementeze, începând cu aderarea la un Cod deontologic al profesiei. Dacă ar 10 Potrivit Constituţiei României, „(…) legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de

a face publică sursa finanţării”– Constituţia României, articolul 30, paragraf 5.

LIVIU ANTONESEI

228

proceda astfel, ar putea obţine o protecţie sporită faţă de presiunile patronatelor, dar şi faţă de cele ale factorilor politici, care agită periodic biciul reglementării din exterior, fie că este vorba despre o lege a presei, fie despre mutarea ritmică a aşa-numitelor „delicte prin presă” – calomnia, insulta etc – din dreptul civil în cel penal şi invers! În unele ţări, autoreglementarea merge până la nivelul organismelor de presă, supuse certificării de către o instanţă independentă, însă unanim respectată11.

În sfârşit, ar mai fi aspectele legate de educaţia publicului. În foarte multe ţări, una din „noile educaţii”, apărută în jurul anului 1980, educaţia pentru informare şi comunicare, a devenit disciplină obligatorie de învăţământ. Poate la noi, la câte probleme are învăţământul în general, e încă prematură o asemenea măsură. Dar măcar elemente referitoare la formarea spiritului critic şi evaluativ, la creşterea puterii de discriminare şi a celei de verificare, tot ar putea fi introduse în corpusul de discipline deja existent. Măcar până la nivelul de a aduce micul cetăţean educat în situaţia de a înţelege că telecomanda, mouse-ul şi mâna care dă banii pentru un ziar sunt în posesia sa, nu a celui care „vinde” produsul mediatic! În fond, dacă nu e deloc moral ca un jur-nalist sau un mijloc de comunicare să încerce să te manipuleze, să-ţi orienteze interesat opiniile, opţiunile şi comportamentele, nu e nicio probă eclatantă de inteligenţă să stai cu mâinile încrucişate lăsând să se petreacă asemenea fenomene fără să schiţezi nici un gest de respingere. Dacă înghiţim pe nemestecate tot ce ne „vinde” presa, nu doar presa este vinovată!

Concluzii Majoritatea concluziilor au fost formulate pe parcursul acestei succinte diag-

noze a presei româneşti „eliberate” de revoluţia din decembrie 1989. Totuşi, cred că mai pot fi formulate câteva încheieri de ordin mai general. Ceea ce atrage în primul rând atenţia este modul în care degradarea presei din ultimul deceniu a fost însoţită de degradarea similară a clasei noastre politice. N-aş putea stabili un raport de determi-nare între cele două, ci unul de co-evoluţie. De altfel, tot în această perioadă, politicie-nii noştri s-au transformat într-un fel de vedete mediatice, care îşi petrec cea mai mare parte a timpului în studiourile de televiziune sau măcar în faţa camerelor de luat ve-deri, a microfoanelor şi aparatelor de fotografiat, nu în birouri sau „pe teren”. Nu este nici aceasta vreo mare descoperire românească, urmăm şi în această privinţă „tendin-ţele mondiale”, doar că o facem original, adică româneşte, abuziv şi de o calitate mai mult decât îndoielnică. Mă şi întreb dacă mai are sens să mai facem alegeri „libere şi corecte”. La prezenţa mediatică exorbitantă a politicienilor noştri, am putea economisi importante sume de bani selectându-i pe baza cifrelor de rating şi lăsând plata lor în seama mass-media, unde par să presteze majoritatea timpului „de lucru”, eliberând

11 Un set foarte bun de mijloace de autoreglementare a fost elaborat de Convenţia Organizaţiilor Media

(Codul Deontologic Unic, organizarea Grupului de Bune Practici Jurnalistice, Certificatul de Bune Practici Jurnalistice), încă din octombrie 2009. Din păcate, aceste mijloace nu au ajuns încă să fie folosite, parţial din pricina reticenţei patronatelor, în bună parte însă şi din pricina imobilităţii jurnaliş-tilor. Aş vrea să cred că aceasta nu este şi interesată!


229

altfel sume importante de la buget pentru cheltuielile cu adevărat importante. În al doilea rând, această simbioză de joasă calitate dintre „politrucime” şi „presărime” a provocat o degradare fără precedent a vieţii publice din România, care a fost adusă la nişte standarde atât de joase încât a devenit înspăimântătoare. Argumentele au fost înlocuite cu insultele, logica a devenit o disciplină interjecţională, ceea ce în orice ţară civilizată se numeşte comunicare a ajuns un fel de vorbărie fără rost, fără utilitate, fără sens. Aş vrea să spun că mai jos de atât nu se poate, dar îmi este teamă să manifest un optimism atât de deşănţat. Din păcate, se poate, n-am ajuns încă atât de jos pe cât ne stă nouă în puteri!

Bibliografie:

Antonesei, Liviu, Puterea politică şi „crimele” televiziunii, în Press Monitor, 2-3, Agenţia de Minitorizare a Presei, Bucureşti, 1995.

Antonesei, Liviu, (în dialog cu Dorin Popa), Scriitorii şi politica 1990-2007. De la Iliescu la Băsescu şi retur, Institutul European, Iaşi, 2007, în special capitolul III, „Despre Universitate, studenţi, jurnalişti şi mass media”.

Coman, Mihai, Mass media în societatea post-comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post-comuniste,

Editura Polirom, Iaşi, 1999. Gross, Peter, Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est, Editura Polirom, Iaşi, 2004. Haineş, Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului. Studii de caz: alegerile

prezidenţiale din 1996 şi 2000, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2002. Merlino, Jacques, Les vérités yougoslaves ne sont pas toutes bonnes à dire, Albin Michel,

collection L`information spectacle, Paris, 1993. Pop, Doru, Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Ruşti, Doina, Mesajul subliminal în comunicare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. *** Constituţia României, anul 1991, modificată în 1993, prin Legea 429, link-ul on-line

accesat la data de 27.02.2011, Monitorul Oficial, 767 din 31 Octombrie 2003, http://www.legis.ro/images/stories/ACTE_NORMATIVE/constitutia%20romaniei.pdf?phpMyAdmin=8fbe510b01e54ceac3b726aafb563fb8.

*** Evaluarea nivelului de competenţă în mass media, Active Watch, Agenţia de Monitorizare a Presei, Bucureşti, IMAS, iunie 2008.

*** Mass media şi oficialităţile: între legături primejdioase şi normalitate, Comitetul pentru Libertatea Presei, Chişinău, 2003.

*** Press Monitor, colecţia 2005-2007. *** Rapoartele FreeEx privind libertatea presei în românii pe anii 1999-2009, Active

Watch / Agenţia de Monitorizare a Presei, link-ul online, accesat la data de 27.02.2011, la adresa http://www.activewatch.ro/stiri/FreeEx/Rapoarte-anuale-FreeEx-79.html.

*** Televiziunea în Europa: Ediţia 2008. România, Open Society Institute, EU Montoring and Advocacy Program, Network Media Program, Budapesta, 2008 (ediţie bilingvă – română şi engleză).

LIVIU ANTONESEI

230

Audienţa mass-media în campania electorală

231


Adrian Marius Tompea Introducere Marketingul politic este o specie a marketingului ce are drept obiectiv funda-

mental, ca şi celelalte specii de marketing, vânzarea unui produs. Spre deosebire de marketingul clasic, produsul pe care marketingul politic îl propune spre vânzare nu oferă o recompensă nemijlocită publicului ţintă. După definiţia propusă de A. Stoiciu, „marketingul politic este marketingul produselor pe o piaţă simbolică, în care oferta şi cererea nu se echilibrează de la sine şi nu sunt elastice. Marketingul politic este me-toda globală de organizare, prezentare şi promovare a informaţiei şi a resurselor nece-sare realizării unor obiective politice. Publicitatea politică, numită uneori propagandă, este forma plătită a difuzării informaţiei de ordin politic. Informaţia politică este, în acelaşi timp, sursa vitală a cunoştinţelor necesare unei campanii de marketing politic (fapte, date, persoane, relaţii, atitudini, opinii, propuneri care sunt în joc)”1.

Se deduce cu claritate faptul că produsele marketingului politic nu sunt altceva decât informaţii. Acestea sunt pretabile la a fi transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Astfel, aceste produse intră pe o piaţă informaţională concu-renţială, fiind necesar, pentru a genera efecte, să posede calităţile pe care le necesită orice tip de informaţie specifică.

În afară de concurenţa pe acest plan general informaţional, informaţiile vehi-culate de marketingul politic trebuie să facă faţă unei concurenţe mai puternice venite din partea unor informaţii specifice de acelaşi tip generate însă de ceilalţi actori ai spectrului politic. Dacă în celelalte tipuri informaţionale poate fi urmărit mai lesne traiectul acestora şi pot fi depistate elementele cheie capabile de a avea un impact asupra publicului receptor, la nivelul comunicării politice aceste elemente cheie sunt mai greu de depistat, pe de o parte din cauza caracterului contradictoriu al informa-ţiilor transmise şi pe de altă parte din cauza „activismului” şi afectelor generate de o astfel de campanie.

Conform spuselor aceluiaşi autor, „comunicarea politică include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică”2. În consecinţă, drumul informaţiei de la sursă la publicul receptor nu este unul haotic, ci se subordonează unor proceduri, norme şi acţiuni valabile pentru toţi actorii politici.

1 Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, Editura Humanitas – Libra, Bucureşti, 2000, p. 13. 2 Stoiciu, Comunicarea, p. 14.

ADRIAN MARIUS TOMPEA

232

Oricare ar fi sensurile pe care am încerca să le atribuim comunicării politice sau cazului special care este campania electorală, nu putem să nu constatăm că infor-maţiile construite şi transmise de aceasta sunt asociate partidelor politice şi candida-ţilor propuşi de către acestea. Cum obiectivul fundamental al oricărui partid politic este „de a cuceri şi exercita puterea în societate”3, informaţiile pe care astfel de grupuri de interese le transmit sunt subordonate acestui obiectiv. Aceasta s-ar reduce la „a-şi vinde marfa”. Nu este vorba, după cum am menţionat mai sus, despre un produs ce propune o recompensă imediată şi nemijlocită, ci despre „produse ce aparţin unei pieţe simbolice în care oferta şi cererea nu se echilibrează de la sine şi nu sunt elastice”4.

Din cele de mai sus rezultă faptul că a proiecta o campanie electorală nu este un proces simplu. O campanie electorală este în primul rând un univers informaţional care, prin natura sa, nu poate face abstracţie de relaţia cu mass-media. Orice campanie electorală se constituie ca fenomen cu implicaţii în viaţa comunităţilor pe un plan pe care analiştii politici îl numesc al „activării politice” a indivizilor. Un rol fundamental în acest fenomen îl joacă mass-media. Acestea, ca mijlocitor între surse (partide poli-tice, candidaţi), îşi modifică grilele de programe în favoarea informaţiilor din spectrul politic. Mass-media dobândesc astfel un rol determinant în atingerea obiectivelor unei campanii electorale, deoarece ele sunt modalităţile cele mai indicate de a face cunos-cute produsele marketingului politic de către publicul larg.

„Omul politic nu se poate adresa unora în acelaşi fel ca altora. Trebuie să-şi aleagă cuvintele, stilul, în funcţie de fiecare categorie a posibilului public. Dacă urmă-reşte să sensibilizeze marea majoritate, el trebuie să pună la punct mesaje de sinteză şi să calculeze astfel cel mai mare divizor comun. Dacă, dimpotrivă, se doreşte concen-trarea prioritară asupra unei anumite categorii, va fi nevoie de adaptarea la acel public”5. De aici rezidă necesitatea de a afla cine este acest public. Modalitatea clasică de sub-divizare a electoratului este analiza sociodemografică ce împarte cetăţenii după sex, vârstă, profesie. Operaţia nu este una dificilă, deoarece astfel de informaţii se găsesc în statistici. G. Thoveron6 consideră că trebuie să se ţină seama, respectând proporţiile categoriilor sociodemografice amintite, de feluritele preocupări şi revendicări din di-verse domenii. O astfel de definire a categoriilor sociodemografice este utilă în proiec-tarea strategiei de campanie, precum şi a mesajului dominant.

Un alt deziderat este acela de a afla care sunt canalele optime de transmisie a mesajului electoral, cu alte cuvinte de a afla cine este media. Echipele de campanie trebuie să obţină informaţii care să se constituie într-o radiografie cât mai clară asupra pieţei mass-media şi a dinamicii acesteia. Respectivele informaţii se pot obţine pe două căi, din studii de specialitate (anchete de teren, focus groups etc) realizate de institute de profil sau din situaţii prezentate periodic de către instituţiile media; în acest din urmă caz, mass-media pot obţine informaţii care pot descrie poziţia lor pe piaţă, pe de o parte comandând unor institute de profil studii de audienţă, iar pe de altă parte din studii proprii sau din analiza scrisorilor primite la redacţie.

3 SergiuTămaş, Dicţionar politic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 202. 4 Stoiciu, Comunicarea, p. 13. 5 Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 59. 6 Thoveron, Comunicarea, pp. 60-4.


233

Pentru presa scrisă, tirajul poate reprezenta un indicator destul de facil de aflat, însă acesta este doar un indicator ce relevă numărul de subiecţi ce ar cumpăra publicaţia în cauză. Pe analistul de campanie trebuie să îl intereseze mai mult numărul de cititori ai unei publicaţii (audienţa), număr care este mai mare decât tirajul, în dife-rite grade de la o publicaţie la alta.

Studiile referitoare la comunicarea de masă şi la efectele acesteia sunt caracte-rizate de o eterogenitate a abordărilor, atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punctul de vedere al planului metodologic ce orientează demersul empiric. Acest fapt este generat, pe de o parte, de lipsa unui consens în ceea ce priveşte cadrul conceptual şi metodologic global acceptat de către cercetătorii în domeniu, iar pe de altă parte de fenomenul mass-media în sine, aflat într-o permanentă evoluţie, conturându-şi mereu alte caracteristici şi tendinţe de dezvoltare.

În aceste condiţii, o posibilă direcţie de cercetare ar fi conturarea în plan teo-retic a unui cadru conceptual de interpretare a comunicării de masă ca fenomen, în plan metodologic fiind necesară definirea obiectului de cercetat şi a obiectivelor urmă-rite de fiecare analiză parţială, pentru precizarea modului în care se poate opera şi va-lida o schemă teoretică globală, în ideea corelării rezultatelor analizelor parţiale.

Specialiştii din domeniul marketingului politic recunosc importanţa covârşi-toare a mass media în succesul la alegeri al candidaţilor. Pentru aceasta, trebuie ca me-sajul transmis prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă să fie receptat de către populaţia ţintă, iar într-o fază ulterioară să genereze efectele aşteptate.

Majoritatea studiilor empirice de comunicare în masă efectuate de către insti-tutele de specialitate din România pleacă de la premisa că relaţia fundamentală dintre mass-media şi consumator este una directă, conformă teoriei numite „teoria glontelui”. În consecinţă, efectele induse de către mass-media sunt directe, aceasta neavând ne-voie de niciun mijlocitor pentru a le genera. O astfel de abordare metodologică anu-lează practic relaţia dintre comunicarea de masă şi comunicarea interpersonală, precum şi acţiunea factorilor de mediu, respectiv socialul în care este angrenat individul.

Această perspectivă nu este una greşită atunci când se urmăreşte doar măsu-rarea efectelor unei informaţii specifice. Printre tipurile de studii care au drept scop măsurarea efectelor media se pot enumera: studii de eficienţă a campaniilor publici-tare, studii de eficienţă a comunicării politice, monitorizarea efectelor unei informaţii transmise în mod repetat pe toate canalele mass-media etc.

Studiile de audienţă în campania electorală Majoritatea studiilor de sociologia comunicării de masă se interesează de pu-

blicul mass media. Măsurarea audienţei este un factor important în estimarea efectelor induse de către mass media, în conformitate cu modelul comunicării de masă. Pentru ca o informaţie să genereze un efect, nu este suficient ca aceasta să fie transmisă printr-un mijloc de comunicare în masă către un public potenţial. Prima etapă din procesul de influenţare este definită ca necesitatea ca publicul potenţial să devină public efectiv, adică audienţă. Cu alte cuvinte, trebuie să recepteze informaţia transmisă. Aceasta


234

înseamnă că trebuie să deţină un aparat de recepţie şi să accepte să se expună, iar în cazul presei scrise să cumpere şi să citească. Deci, „audienţa” este un indicator care ne oferă potenţialitatea ca o informaţie specifică să genereze un efect. Necesitatea stu-dierii audienţei se întemeiază pe o serie de caracteristici şi obiective ale comunicării de masă, pe de o parte, şi ale gate-keeperi-lor, pe de altă parte. John R. Bittner7 eviden-ţiază aceste caracteristici astfel: a) comunicarea de masă nu este un proces cu sens unic; b) feed-backul receptorilor nu poate fi observat nemijlocit de către comunicator; c) acţiunea oricărui mass-medium se situează într-o piaţă comunicaţională, adică într-un spaţiu de cerere şi ofertă de mesaje; d) interacţiunea dintre media si audienţă are loc astfel: media poate fi formatoare de audienţă şi de opinie în cadrul audienţei sau audienţa, prin opiniile sale, fixează limitele a ceea ce se poate spune; e) cunoaşterea audienţei are raţiuni economice; f) studiile de audienţă trebuie să ofere nu doar infor-maţii despre variabile de tip socio-demografic, ci şi despre aşteptările sociale şi psiho-logice ale receptorilor, permiţând astfel construirea unor indici de satisfacţie ai consu-mului mediatic. Le voia analiza, în cele ce urmează, pe rând.

Comunicarea de masă nu este un proces cu sens unic. Receptorii sunt o verigă activă în lanţul comunicării. Receptorii au posibilitatea de a alege sau a evita un mass-medium. Pentru optimizarea relaţiei dintre gatekeeperi şi public, modalitatea de pro-cesare a informaţiei transmise trebuie să aibă la bază o bună cunoaştere a caracteristi-cilor socio-psiho-demografice ale publicului receptor. Este vorba aici de o personali-zare a informaţiei transmise, de aducerea sa într-o formă cât mai apropiată de aştep-tările publicului.

Feed-backul receptorilor nu poate fi observat nemijlocit de către comunicator. Audienţa se impune în final ca un feed-back întârziat. Pentru evitarea acestui decalaj, sunt necesare metode specifice de măsurare şi evaluare a audienţei. Autorul face refe-rire aici la tehnici şi instrumente de culegere a informaţiilor din teren elaborate pe baza unor reguli metodologice unanim acceptate de către comunitatea ştiinţifică.

Acţiunea oricărui mass-medium se situează într-o piaţă comunicaţională. În-tregul mediu social este un ansamblu de relaţii comunicaţionale. În consecinţă, orice mediu de comunicare în masă acţionează într-un mediu concurenţial, fiecare element ţintind spre o audienţă cât mai mare. Cunoaşterea audienţei devine astfel un element cheie în evaluarea pieţei comunicaţionale şi, prin aceasta, a şanselor pe care le are un medium pentru a-şi cuceri un loc pe aceasta piaţă şi de a-şi păstra acel loc în concu-renţă cu celelalte media. Aceasta înseamnă că fiecare medium trebuie să-şi cunoască dimensiunile cantitative şi calitative ale audienţei sale efective şi potenţiale.

Interacţiunea dintre media si audienţă are loc astfel: media poate fi forma-toare de audienţă şi de opinie în cadrul audienţei sau audienţa, prin opiniile sale, fi-xează limitele a ceea ce se poate spune. Importantă pentru gatekeeperi este, în acest caz, cunoaşterea nevoilor publicului receptor, nevoi care definesc limitele între care îşi pot construi oferta comunicaţională atât din punctul de vedere al formei, cât şi al conţi-nutului. Eficienţa unui mass-medium rezidă în a transmite indivizilor informaţia de care au nevoie. Studiile de audienţă evidenţiază modul în care opinia publică influen-ţează comunicările printr-o coincidenţă între ideologia emiţătorilor şi aceea a receptorilor. 7 John R. Bittner, Mass Comunication. An Introduction, Butterworth-Heinemann, Oxford, 1990, pp. 91-104.


235

Cunoaşterea nevoilor publicului devine astfel o necesitate pentru optimizarea relaţiei dintre mass-media şi audienţă, în condiţiile în care pe piaţa comunicaţională se mani-festă o concurenţă din ce în ce mai accentuată. Una dintre căile de optimizare a relaţiei dintre mass media şi publicul receptor este proiectarea grilei de programe în funcţie de nevoile publicului receptor.

Cunoaşterea audienţei are raţiuni economice. Studiile de audienţă oferă indi-catorii asupra audienţei potenţiale a diferitelor media şi explorează posibilităţile ex-pansiunii economice a acestora. Este necesară în acest scop identificarea pe piaţa comunicaţională specifică unui tip de mass-media a segmentelor cel mai slab acoperite prin oferta generală existentă, iar la limită identificarea segmentelor lipsă (neacope-rite). În acelaşi context, studiile de audienţă pe tranşe orare, specifice audiovizualului, oferă indicii pentru diferenţierea preţurilor publicităţii comerciale, devenită o sursă financiară importantă pentru posturile private în special. Un post care-şi gestionează eficient tranşele orare alocate publicităţii va avea resurse financiare ce pot fi direcţio-nate spre îmbunătăţirea calităţii programelor sau spre o politică eficientă în ceea ce pri-veşte audienţa, acest comportament ducând la o creştere a acesteia. Tot în ceea ce pri-veşte audienţa pe tranşe orare (bugetul de timp alocat de publicul receptor consumului media şi curbele de audienţă corespunzătoare fiecărui post), este necesară stabilirea profilului audienţei, pentru a se stabili preţuri ale publicităţii nu numai în funcţie de audienţa postului la acea oră, ci şi preţuri diferenţiate pe tipuri de publicitate. Pentru a optimiza relaţia dintre cheltuieli de publicitate şi câştiguri, este necesară studierea mai aprofundată a audienţei în sensul construirii curbelor tipurilor de audienţe pe tranşe orare. Studiile de audienţă, din această perspectivă, nu interesează doar gate-keeper-ii, ci şi agenţiile de publicitate ce se ocupă cu intermedierea vânzării de spaţii publicitare.

Studiile de audienţă trebuie să ofere nu doar informaţii despre variabile de tip socio-demografic, ci şi despre aşteptările sociale şi psihologice ale receptorilor, per-miţând astfel construirea unor indici de satisfacţie ai consumului mediatic. Aşteptările sociale şi psihologice ale indivizilor reprezintă un grup de elemente care orientează consumul mediatic către anumite tipuri de informaţie. Astfel, acestea pot fi asimilate cu componente ale trebuinţelor sociale. Tot ceea ce nu satisface aceste nevoi va fi ignorat. În continuare vom analiza mai profund care sunt mecanismele care gestionează afinităţile faţă de anumite mass-media, respectiv conţinuturi propuse de către acestea, şi care pot fi efectele acestora. Ceea ce este esenţial şi trebuie reţinut este faptul că aceste aşteptări sociale sau psihologice funcţionează ca vectori ce au rol în orientarea consumului media conform unei perspective funcţionaliste ce are ca raţiune satisfa-cerea unor nevoi pe care subiecţii le conştientizează.

Din studiile de audienţă efectuate de către institutele de specialitate din România, reiese faptul că subiecţii care declară că pe ansamblu mass-media nu le oferă nimic, iar calitatea emisiunilor transmise de către acestea este una îndoielnică (este vorba în spe-cial de televiziune), înregistrează un timp de expunere sensibil peste medie. În acest context, se pune şi problema de a determina nevoile care nu sunt satisfăcute prin oferta mass-media, dar ar putea fi satisfăcute printr-o ofertă coerentă. Aici mă refer nu doar la trebuinţe legate de media în sine şi de relaţia cu aceasta, ci şi la subiecţi (instituţii, organizaţii etc.) al căror mesaj este transmis prin intermediul mass-media. Este în


236

interesul acestora de a lansa pe piaţă nevoi, de a le construi şi de a le satisface printr-o ofertă nouă.

Obiectivele studiilor de audienţă „Măsurarea audienţei vizează obiective multiple: durata expunerii recepto-

rilor; tip de expunere; valoarea atenţiei cu care este urmărită mass-media (mai ales în cazul activităţilor multiple); exigenţele – intenţiile expunerii la mass-media (în consu-mul media se pot căuta: informaţia, distracţia, evaziunea etc); locul expunerii; frec-venţa contactelor cu media”8. În ciuda audienţei de masă, este adesea dificil de găsit segmente de populaţie spre care să fie direcţionat mesajul media. Cu alte cuvinte, o sursă ce şi-a construit un mesaj proiectat pentru a avea un impact mai mare în cadrul unei populaţii ţintă căreia i se cunosc o sumă de caracteristici socio-psiho-demo-grafice, se va confrunta cu provocarea de a găsi mijloacele cele mai eficiente pentru ca mesajul transmis să fie receptat dominant de către populaţia căreia i se adresează. Este imposibil de a se depista pe piaţa mass-media segmente care să fie ocupate exclusiv de către un segment de populaţie. În mod obişnuit, în profilul consumatorilor diverselor tipuri de informaţie se regăsesc toate segmentele sociale. Diferenţa este dată de ponde-rea acestor segmente, care diferă mai mult sau mai puţin de la un post/ziar la altul şi de la un tip de program/informaţie la altul/alta. În consecinţă, producătorii media trebuie să se bazeze pe demografie pentru a realiza o segmentare a populaţiei, pentru a dez-volta un sistem care să garanteze că o informaţie destinată unui anume segment de po-pulaţie va fi receptată dominant de acesta.

Caracteristicile demografice (variabilele independente de studiu) ca: vârstă, sex, nivel de educaţie, etnie, venit, nivel de ocupare, ocupaţie, număr de membrii/fa-milie etc, constituie o bază statistică de date necesare într-un studiu de audienţă pentru verificarea reprezentativităţii eşantionului (dacă se optează pentru o metodă de eşan-tionare rând-om), atât pentru proiectarea eşantionului (dacă se optează pentru un eşan-tion pe bază de cote), cât şi pentru stabilirea variabilelor de analiză. Demografia este astfel folosită cel mai adesea în studiile media pentru a determina o audienţă speciali-zată. Ea poate fi aplicată atât în studiile cu arie de reprezentativitate locală, care au ca obiective studiul unor variabile asociate la mass-media locală sau naţională, cât şi în studiile cu arie de reprezentativitate regională sau naţională. Ca rezultat al unei anu-mite caracteristici demografice se pot determina în mod eficient obişnuinţele legate de media ale unei audienţe.

Una dintre noile frontiere de studiu care „scanează” mass-media se numeşte psihografie. Psihografia încearcă să definească şi să distingă caracteristicile psiholo-gice ale audienţei. Ea completează demografia în explicarea reacţiilor la mesajele media sau în prevederea consumului mediatic. Variabilele utilizate de psihografie sunt: atitu-dini, opinii, valori sau sisteme de personalitate, în funcţie de acestea, ca şi în cazul

8 loan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti,

1996, p. 120.


237

variabilelor demografice se construieşte un „profil psihologic” al audienţei pe tipuri de informaţie, utilizări date media, valoarea atenţiei etc.

La limită, studierea audienţei îmbrăţişează problematica de bază a sociologiei comunicării de masă: atitudini, interese, gusturi, opinii, comportamente ale publicului receptor; ponderea şi tipurile de populaţie ce constituie audienţa unui mass-medium; pentru a şti exact din cine este formată populaţia căreia îi sunt adresate mesajele; nevoi socio-psihologice pe care şi le satisfac oamenii prin consumul media pentru a putea adecva mesajele în funcţie de diferitele aşteptări şi posibilităţi de gratificare; ce funcţii sociale şi psihologice satisfac mass-media; cum sunt influenţaţi oamenii şi ce efecte produc mass-media asupra comportamentului acestora9.

Masa, publicul şi audienţa Studiile de mass-media au scos în evidenţă faptul că se impune o precizare a

limitărilor noţiunii de masă atunci când este vorba de a defini grupările de receptori ai mesajelor comunicării de masă. Exemplul cel mai simplu care poate să sprijine această afirmaţie poate fi constatarea că publicul ce preferă telenovelele, preferinţa fiind un indicator implicit al audienţei, se deosebeşte sub aspectul distribuţiei indicilor socio-demografici de cel ce preferă emisiunile de ştiri.

Se observă că distribuţiile indicilor vârstă, respectiv sex diferă între cele două profile, adică între audienţa specializată pe telenovele şi cea specializată pe emisiuni de ştiri. Distincţia nu este una ce are la bază un principiu de excluziune, conceptul de audienţă specializată neinstituind o astfel de departajare. Altfel spus, dacă îţi plac emi-siunile de ştiri şi încerci să le urmăreşti întotdeauna, aceasta nu înseamnă că nu poţi avea o atitudine similară şi faţă de telenovele. Cu toate acestea, diferenţele există nu numai între cele două audienţe specializate, ci şi între fiecare dintre acestea şi modelul de bază regăsit în eşantionul general. Cum eşantionul general este practic o „oglindă” a societăţii în ansamblu dintr-o perspectivă statistico-demografică, acesta defineşte şi societatea în ansamblu dintr-o perspectivă psihosocială. Diferenţierile generate de uti-lizarea unei proceduri artificiale impuse de determinarea caracteristicilor unor audienţe specializate creează practic o ruptură în eşantionul global. Părţile astfel construite nu mai au valoare de reprezentativitate pentru populaţia studiată (aceeaşi cu societatea), ci devin reprezentative pentru partea din societate care are un anume comportament de consum media; nereprezentativitatea la populaţie ca total, din perspectivă demogra-fică, generează şi o nereprezentativitate din perspectivă psihosocială. Astfel, din pers-pectivă psihosocială, o audienţă specializată nu poate fi considerată o „oglindă” a so-cietăţii. Este „altceva”, iar elementul care generează această diferenţă este expunerea cu predilecţie către un anume tip de informaţie.

Ioan Drăgan10 demonstrează că, între aria noţiunilor de masă, public şi au-dienţă există o suprapunere parţială, dar această interferenţă nu justifică identificarea lor. Autorul reţine, în calitate de caracteristici comune ale celor trei noţiuni, faptul că 9 Drăgan, Paradigme, p. 121. 10 Drăgan, Paradigme, pp. 121-6.


238

„este vorba de indivizi numeroşi, dispersaţi spaţial, eterogeni şi diversificaţi, de regulă care nu se cunosc între ei”.

În încercarea de a diferenţia cele trei noţiuni, autorul procedează la sistemati-zarea teoriilor autorilor H. Blumer, S. Moscovici şi G. Tarde, astfel: „H. Blumer utilizează noţiunea de masă pentru a caracteriza fenomene şi efecte socio-culturale produse în societăţile contemporane sub influenţa mai multor factori (industrializare, concentrare urbană, dispersarea şi slăbirea comunităţilor tradiţionale, extinderea comu-nicării de masă etc.) şi care au următoarele trăsături fundamentale esenţiale pentru identificarea stărilor sociale «de masă»: • membrii au diverse origini sociale şi aparţin celor mai diferite categorii sociale,

independent de poziţia socială, de statutele lor sociale şi culturale; • masa desemnează grupuri de indivizi anonimi, în care personalitatea individuală a

unora faţă de alţii se dizolvă într-o stare socială în care prevalează anonimatul; • masa este o stare socială în care experienţa comună şi interacţiunile dintre indivizi

aproape lipsesc; • masa este neorganizată şi incapabilă de acţiune comună determinată...”11.

Serge Moscovici apreciază că principala reponsabilitate a „masificării” revine mass-media, iar reprezentanţii şcolii critice atribuie această evoluţie industriilor culturale.

G. Tarde defineşte publicul ca „o «formaţiune spirituală» cuprinzând oameni aflaţi la distanţe mari unii faţă de alţii, dar având în comun faptul că primesc prin presă aceleaşi informaţii şi ajung să împărtăşească în mod independent unii faţă de alţii aceleaşi opinii”12.

Ioan Drăgan consideră că audienţa are unele dintre caracteristicile masei şi ale publicului. Raportat la audienţă, un punct foarte important este dat de dezvăluirea ca-racterului său structurat şi a tipurilor de audienţă. Acest fapt a reînnoit perspectiva asupra relaţiilor dintre comunicarea de masă şi societate, „fundamentând necesitatea depăşirii imaginii publicului receptor ca masă amorfi prin aceea a audienţei structurate şi a unei receptări culturale a mass-media”13.

În consecinţă, comunicarea de masă nu suprimă mediile şi grupurile de apar-tenenţă şi nici dezbaterea liberă sau divizările sociale. Comunicarea de masă şi cea interpersonală sunt mai curând complementare, receptorii sunt mai degrabă indivizi interconectaţi decât atomi depersonalizaţi şi anonimi.

Un corolar al acestei concluzii este faptul că mass-media nu ating în întregul ei masa de indivizi, publicul potenţial. „În practică există o anumită «demasificare» în măsura în care mass-media se îndreaptă astăzi spre multiatitudine în încercarea de a atinge conştiinţa fiecărui cetăţean”14.

Teoretic, toţi indivizii sunt relativ identici în faţa fluxului de informaţii şi li-beri de a-l accepta sau refuza. Prin mass-media, informaţiile parvin fiecărui individ la domiciliu, individul nemaifiind nevoit să facă eforturi pentru a cunoaşte noutăţile,

11 Drăgan, Paradigme, p. 122. 12 Drăgan, Paradigme, pp. 123-4. 13 Drăgan, Paradigme, p. 126. 14 Fred Inglis, Mass-Media Theory, Elsevier Publishing, New York, 1988, p. 57.


239

acestea fiindu-i furnizate „proaspete”. În aceste condiţii, intervine o alegere din partea individului, alegere ce are drept scop formarea unei opinii cât mai clare şi se manifestă printr-un efort în trierea şi selectarea informaţiilor ce prezintă interes.

O consecinţă a acestui mod aparent facil de informare este dezinformarea. Re-gimurile totalitare, ameninţate în mod evident de multiplicarea surselor de informare, sunt constrânse să se opună liberei circulaţii a informaţiilor; în consecinţă, aceasta în-cearcă să frâneze eficacitatea tehnică a mass-media prin măsuri administrative. Acţiu-nea lor s-a mutat în timp din spaţiul tehnic în cel al informaţiei, deformnând-o şi re-modelând-o.

Dezinformarea nu este doar apanajul regimurilor totalitare. Aceasta este fo-losită în orice situaţie de campanie electorală sau în situaţii de comunicare politică ce presupune încercarea de aplanare a unor conflicte din societate. Problemele fundamen-tale care trebuie să fie în atenţia analiştilor politici sau a sociologilor cu privire la subiec-tul „dezinformare” ţin de caracterul funcţional sau nefuncţional al acesteia, precum şi de implicaţiile sociale, economice şi politice generate de folosirea în exces a unor informaţii cu caracter dezinformator.

Mass-media permit nu doar influenţarea unui număr mare de indivizi, ci şi acoperirea unor domenii diverse de informare în timp scurt. Rapiditatea şi aria infor-maţională mare de cuprindere plăteşte tribut superficialităţii în materie de control al surselor pe de o parte, iar pe de altă parte aprecierilor făcute asupra evenimentelor. Ve-ridicitatea şi importanţa faptelor trec astfel în plan secund, în timp ce o oarecare dra-matizare a subiectului poate capta lesne atenţia.

În spaţiul mediatic românesc se poate observa lesne acest lucru, atât în presa scrisă (titlurile „bombă” de pe prima pagină nu au în spate neapărat informaţii despre evenimente majore, evenimente ce pot influenţa de o manieră semnificativă viaţa pu-blică), cât şi în spaţiul audiovizual. Astfel, posturile de televiziune, în cadrul emisiu-nilor cu specific de informare, prezintă un set de ştiri inedite, dar neimportante, din ca-tegoria „fapt divers”, însă prezentate într-un mod ce captează atenţia. Atunci însă când „interesul” o cere, un incident se poate transforma într-un subiect naţional, mai ales atunci când vine vorba de personalităţi publice. Să ne amintim de „scandalul pumnului” din perioada alegerilor prezidenţiale din 2009 sau, mai recent, de celebrul „caz Bercea Mondial”, mediatizat excesiv pe toate posturile de televiziune.

Întorcându-ne puţin în timp, mai exact la momentul alegerilor generale din anul 2000, putem observa cum toţi analiştii au subscris opiniei conform căreia candi-datul PRM la preşedinţia României nu a prezentat un program economic, nu a dat do-vadă de capacitatea de a exercita puterea într-un mod raţional. Cu toate acestea, folo-sind câteva sloganuri ce exprimau problemele cele mai reprezentative ale societăţii ro-mâneşti (corupţie, nostalgia comunismului, nivel de trai etc) a reuşit cea mai puternică ascensiune dintre toţi candidaţii la preşedinţie.

Revenind la fenomenul manipulării în domeniul audiovizual, trebuie să amin-tim o altă tehnică de manipulare, exercitată însă într-o manieră mai subtilă, şi anume tehnica interviului. Tehnica interviului, atunci când este aplicată unui număr redus de persoane, selectate neştiinţific, nu poate furniza opinii cu veleităţi de reprezentati-vitate. Astfel, informaţiile obţinute prin această tehnică nu pot fi trecute la categoria de „tendinţe centrale” sau opinii dominante în societate cu privire la acel eveniment. La


240

fel se întâmplă şi cu „sondajele” online de pe site-urile posturilor de televiziune, care abundă în perioada campaniilor electorale, sondaje ale căror rezultate sunt prezentate de cele mai multe ori ca fiind o oglindă a opiniei electoratului. Pentru a obţine infor-maţii cu caracter reprezentativ la nivelul populaţiei este necesar un studiu cantitativ, care să permită o analiză cantitativă, or informaţiile culese prin interviuri nereprezen-tative nu pot beneficia de o prelucrare cantitativă, ci de una calitativă. Prin acest mod de „investigare” se creează într-o primă fază aparenţa reprezentativităţii acelor opinii, fapt ce, în final, duce la formarea efectivă a acelei opinii datorită veleităţilor de leadership al mass-media.

Comunicarea politică uzitează şi ea de tehnici de manipulare, marea majori-tate similare celor specifice mass-media, lucru îndreptăţit de ponderea zdrobitoare a informaţiilor transmise prin instituţiile media în raport cu informaţiile transmise direct, prin contact nemijlocit. Am putea acuza astfel electorii lui Vadim Tudor de iraţio-nalitate în exercitarea dreptului de vot (şi analiştii care au comentat alegerile din 26 noiembrie 2000 nu s-au sfiit s-o facă). Votul lor însă nu mai pare atât de iraţional dacă ne raportăm la mijloacele de informare pe care aceştia le-au avut la îndemână. De ase-menea, el nu mai pare iraţional dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă funcţională: care sunt nevoile pe care personajul Vadim Tudor le-ar fi putut satisface prin exerci-tarea unui mandat după principiile pe care le-a enunţat? Există astfel de nevoi? Electo-rii lui Vadim Tudor i-au oferit un vot de încredere lui, sau au oferit un vot negativ lumii politice româneşti? Până la urmă, campania candidatului PRM nu face altceva decât să se alinieze obiectivului marketingului, şi anume „să vinzi marfa”.

Concluzii Relaţia dintre mass-media şi publicul receptor poate fi privită din două pers-

pective, una funcţională şi una ce pune în prim-plan efectele. În practică pot fi întâlnite trei tipuri de efecte şi anume: a) întărirea opiniilor existente – se referă la confirmarea unor tendinţe existente; b) crearea unor opinii noi – fenomen legat de informaţii noi, despre fenomene raportat la care nu există încă opinii formate; c) schimbarea opiniilor – pentru generarea unor astfel de efecte este nevoie de expuneri repetate şi succesive la informaţii ce vin în contradicţie cu sistemul axiologic al individului.

Schema de mai sus este una ce pune în prim-plan individul şi relaţia privile-giată dintre acesta şi mass-media. Individul are în momentul contactului cu mesajul media un bagaj de cunoştinţe şi, ceea ce este mai important, el are formate atitudini în raport cu fenomene şi obiecte. A induce un efect înseamnă a modifica din punctul de vedere al intensităţii şi orientării atitudinile existente, dispoziţiile, comportamentele, conduitele şi, nu în ultimul, rând opiniile. Schimbarea opiniilor faţă de un obiect sau fenomen este mai greu de realizat deoarece individul poate, în cele mai multe cazuri, să respingă sau să evite informaţiile ce nu sunt conforme cu sistemul său de valori.

Acest lucru ne poate explica, deci, motivul consumului tot mai scăzut de in-formaţie politică al românilor, îndreptăţindu-ne să afirmăm că o campanie electorală nu generează mutaţii semnificative la nivelul consumului general de informaţii, iar


241

informaţia politică nu poate crea singură efecte, tocmai datorită nivelului de interes relativ redus asociat acesteia. Prin urmare, faptul că emisiuni gen „Românii au talent” înregistrează boom-uri de audienţă în dauna unor emisiuni cu specific politic nu mai reprezintă nicio surpriză.

Bibliografie:

Bittner, John, R., Mass Comunication. An Introduction, Butterworth-Heinemann, Oxford, 1990.

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996.

Inglis, Fred, Mass-Media Theory, Elsevier Publishing, New York, 1988. Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, Editura Humanitas-Libra, Bucureşti, 2000. Tămaş, Sergiu, Dicţionar politic,Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Oradea, 1996.


242

Măsurători de audienţă în mass-media româneşti. Cazul arestării ...

243

Măsurători de audienţă în mass-media româneşti.

Cazul arestării lui Becali, show mediatic

Andrei Cucu Introducere În ultimii 22 de ani, România a trecut prin multe schimbări. La fel şi mass-media,

care au fost nevoite să se adapteze schimbărilor radicale ale obiceiurilor de consum. Astăzi se poate consuma absolut tot ce nu am avut în perioada regimului comunist. În acest sens, audienţele şi tirajele spun totul: românii nu mai vor ştiri complicate, greu de digerat, ci vor spectacol. Spectacolul vieţii. Sau spectacolul ştirilor. Tragedii, ex-plozii, crime, accidente rutiere, nenorociri de toate felurile, violenţă, sânge, lacrimi, drame, mizerie, circ politic. Într-un cuvânt: senzaţionalul. În presa scrisă, succesul fap-tului divers în faţa informaţiei relevante se poate vedea cât se poate de clar. Tabloidele au cele mai mari tiraje, care cresc de la o zi la alta, pe când publicaţiile care se autoin-titulează „de referinţă” au tiraje din ce în ce mai mici. La fel e şi cu televiziunile: au luat modelul ziarelor, iar tabloidizarea le-a adus audienţă. Piaţa a dovedit cât se poate de clar: senzaţionalul vinde.

Însă, pe lângă cele enumerate mai sus, există şi Internetul sau new media. Acest canal media a început să „fure” câte puţin din audienţele celorlalte tipuri de media, iar în ultima vreme are parte de o ascensiune care cu greu va putea fi stopată. Inter-acţiunea cu calculatorul, prin intermediul unui limbaj bazat mai mult pe gândire, pare a fi cârligul care îi atrage mai uşor pe consumatori spre acest canal. Utilizatorii de media s-au săturat de paginile mari, acoperite de litere gri, de acele „deşerturi de plumb” şi au devenit astăzi cititori moderni. Pentru un astfel de utilizator e mult mai simplu să navigheze pe Internet, să îşi caute singur informaţiile, să aibă propriile lui criterii de selecţie în ceea ce priveşte ordinea în care citeşte materialele. E mult mai simplu să te plimbi printr-un noian de titluri, însoţite toate de poze mari şi color şi să reuşesti să înţelegi doar prin intermediul lor mesajul sau conţinutul unui text. Dată fiind criza economică, ziarele, televiziunile şi chiar site-urile posturilor de radio au început să uti-lizeze acest canal, respectiv web-ul, din ce în ce mai mult. Acesta este de fapt şi feno-menul care pare să stea în umbra presei scrise, pentru că se mizează tot mai mult pe trecerea de la formatul print la formatul online. Posturile de televiziune au început să facă emisiuni speciale pe site-uri, prin videochat-uri, sau întâlniri online ale unor res-ponsabili politici ori administrativi cu cititorii unui ziar.

Presa românească se înscrie şi ea în aceste tendinţe ale mass-media globale, întrucât asistăm, şi la noi, la ceea se numeşte „tabloidizarea televiziunii”. Nu e de mi-rare faptul că tot mai mult teren câştigă posturi de televiziune precum Acasă TV sau OTV. Tocmai din acest motiv, tabloidizarea prin telenovele, prin emisiuni care trec de

ANDREI CUCU

244

limitele deontologice ale jurnalismului şi ale bunului simţ este tot mai evidentă şi la noi. Însă, acest tip de subiecte nu reprezintă, în mod exclusiv, apanajul presei televi-zate. Cei care au dat startul tabloidizării sunt tot jurnaliştii din presa scrisă. Astăzi, pe aceeaşi tarabă cu ziare se găsesc atât cotidienele quality, cât şi tabloidele. Audiovizua-lul din Europa, mai ales în Est, dar şi în state occidentale precum Italia, de exemplu, trece printr-o „contrareformă”, care reprezintă un pas înapoi spre controlul politic. Iar asta după ce, în perioada imediat următoare Războiului Rece, liderii îşi reduseseră gradul de acaparare a televiziunilor şi posturilor de radio, după cum indică un raport realizat de Open Society Foundation. Studiul prezintă faptul că multe televiziuni şi posturi de radio au intrat în criza economică având fonduri absolut insuficiente şi neputând să îndeplinească cerinţele de serviciu public, în timp ce elitele politice revin la practica de numire a unor aliaţi în posturi-cheie.

Industria media din ţara noastră s-a pus în mişcare şi a găsit metode mai si-gure pentru a măsura audienţa televiziunilor, a produselor jurnalistice postate pe Internet, a ziarelor şi radiourilor. Chiar dacă Internetul are o ascensiune greu de urmărit şi esti-mat, la noi există o problemă majoră. Aproximativ jumătate din populaţia României nu poate fi măsurată din punctul de vedere al audienţei. Spre exemplu, cei din mediul rural, care la rândul lor sunt consumatori de media, nu pot fi incluşi în analizele şi măsurătorile de audienţă.

Tipurile audienţei şi indicatorii săi: aspecte teoretice Concomintent cu dezvoltarea comunicării, audienţa cunoaşte şi ea o evoluţie

rapidă în ceea ce priveşte importanţa pe care i-o acordă cercetătorii, volumul noilor studii crescând aproape exponenţial cu cererile de sondare exprimate de diverse insti-tuţii media. În scurt timp, audienţa va fi percepută ca o piaţă, fiind introdusă în siste-mul economic şi exponenţial, evitându-se astfel tendinţa de reprezentare a audienţei ca o masă de pasivi consumatori. De-a lungul timpului au fost propuse mai multe definiţii pentru acest concept dintre care redăm aici doar două: „grup sau masă de ascultători, privitori sau spectatori. Grup de indivizi supuşi unor programe de radio sau televiziune ori unor anunţuri publicitare”1; „difuzarea desemnează numărul corect de publicaţii vân-dute, în opoziţie cu tirajul, numărul de exemplare imprimate şi cu audienţa, numărul total al cititorilor”2. Conform Dicţionarului Larousse de Media, termenul de audienţă provine de la englezescul „audience” şi de la cuvântul franţuzesc „audience”, având cinci posibile definiţii: a) numărul persoanelor care în mod obişnuit recurg la mass-media: cinema, ziar, radio sau televiziune, panou de afişaj, program sau serviciu multi-media; b) totalitatea persoanelor care au primit sau au beneficiat de un serviciu sau produs media; c) apreciere sau evaluare a ceea ce persoanele care „frecventează” media sau una din prestaţiile acesteia sesizează, sau a ceea ce gândesc despre prestaţiile ei; d) pe lângă ceea ce oamenii fac din media sau din prestaţiile acestora, sau ceea ce ei aşteaptă, sesizează şi gândesc despre acestea, audienţa desemnează efectul produs asupra lor de 1 R.Terry Ellmore, NTC’s mass media dictionary, NTC Publishing Group, Lincolnwood, Illinois, 1996, p. 40. 2 Christian Baylon & Xavier Mignot, Comunicare, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 186.


245

aceste mijloace de comunicare în masă în general sau de una din prestaţii în special; e) audienţa înseamnă, în sfârşit, într-un sens larg şi vag, răspândirea unui mijloc de co-municare în masă sau a anumitor mesaje dincolo de cercul celor care-l frecventează direct, înseamnă notorietatea sau creditul de care beneficiază mijlocul de comunicare în masă sau programul acestuia, prestigiul şi în acelaşi timp influenţa acestuia, pre-supusă sau reală3.

Atunci când ne referim la audienţă şi la mass-media, pentru televiziune şi radio avem doi indicatori esenţiali. Este vorba, mai întâi, despre share, măsura relativă care reflectă capacitatea unui program de a atrage public / spectatori comparativ cu alte programe în timpul unei aceleiaşi perioade de timp; numărul de indivizi sau fa-milii / gospodării ce vizionează / ascultă un program TV / radio, raportat la numărul total de indivizi / gospodării care se uită la / ascultă TV / radio în intervalul respectiv de timp, obţinut de o emisiune / un post din audienţa totală. Indicele măsoară partea de piaţă a postului ori programului respectiv (market share). Cota de piaţă sau SHR este un termen utilizat în analiza audienţei şi a marketingului de televiziune şi reprezintă distribuţia audienţei între mai multe canale de televiziune, fiind exprimată prin rapor-tul dintre telespectatorii care se uită la un post de televiziune şi numărul total de te-lespectatori care se uită la televizor în acel moment. Cota de piaţă este exprimată printr-o mărime subunitară. De exemplu, dacă dintr-un număr de cinci milioane de telespec-tatori un milion se uită la televizor, respectivul post are o cotă de piaţă 0,2 (20%).

Al doilea indicator este rating-ul, prescurtat RTG, acesta fiind măsura abso-lută care reflectă procentul tuturor indivizilor / gospodăriilor dintr-o zonă geografică anume care vizionează un anumit program. Acesta este calculat ca numărul indivizilor / gospodăriilor care vizionează un program raportat la toţi indivizii / toate gospodăriile care au posibilitatea / potenţialul să urmărească programul (număr total de persoane care recepţionează / posedă TV sau radio). Proporţia persoanelor care au ascultat / vi-zionat un post într-un anumit interval din totalul populaţiei vizate se poate calcula pentru fiecare post în parte sau pentru audienţa radio / TV global.

Punctul de rating (GRP) este un alt indicator folosit pentru analizarea audien-ţei. GRP măsoară impactul unei anumite campanii publicitare şi se calculează prin însumarea raiting-urilor. Împreună cu peoplemeter-ul, GRP-urile permit măsurarea foarte precisă a targetului atins de o campanie. Findcă spoturile au o durată de 30 de secunde, termenul de GRP30 a intrat în uz cu semnificaţia de gross rating points pe jumătăţi de minut.

Peoplemeter-ul este sistemul de măsurare a audienţei TV prin sondaj, cu aju-torul unei telecomenzi distribuite unui anumit eşantion. Faţă de măsurarea audienţei prin cercetări cantitative (sondaje), peoplemeter-ul este net superior. Un studiu canti-tativ nu se poate baza decât pe afirmaţia celor chestionaţi că au urmărit un anume pro-gram, afirmaţie care include o doză de subiectivitate. În plus, subiectul nu îşi poate aminti cu precizie minutul în care s-a aflat pe un anumit post TV. Telecomanda peoplemeter-ului este manevrată de participantul la studiu în aşa fel încât se permite mai multă precizie. Există, de asemenea, şi indicatorul numit raiting mediu, ce reprezintă media artimetică a ratelor de audienţă şi care se poate calcula pentru intervale orare, zile sau 3 Francis Balle, Dicţionar Larousse de Media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp. 35-6.

ANDREI CUCU

246

subpopulaţii diferite. În aceeaşi categorie intră şi share-ul mediu, care înseamnă media aritmetică a ratelor relative ale audienţei.

Cu privire la tipurile de audienţă, americanul J. Dominick4 distinge cel puţin patru stadii (niveluri) în evoluţia audienţei, caracterizate de: a) stadiul elitelor, cu un interes foarte mare pentru media, pentru că e specifică segmentelor de societate cele mai educate şi rafinate. Conţinutul mass-media este controlat aici de gusturile şi prefe-rinţele elitelor; b) nivelul de masă, unde audienţa reprezintă populaţia în ansamblul ei, cu toate segmentele sociale incluse, iar conţinutul media este construit astfel încât să răspundă şi celui mai mic numitor comun al audienţei; c) nivelul specializat, în care audienţa e divizată în grupuri de interese bine conturate; d) nivelul interactic, ce presupune un oarecare control selectiv al audienţei asupra a ceea ce doreşte să vadă sau să asculte. Potrivit lui David Barrat5, mai există alte trei forme de audienţă. Prima ar fi audienţa primară, alcătuită din cei pentru care media reprezintă un centru de interes (ascultarea zilnică a ştirilor), urmează o audienţă secundară, reprezentată de indivizi care îşi împart atenţia între media şi alte activităţi şi, în al treilea rând, este vorba despre audienţa terţiară, alcătuită din cei care abia sunt conştienţi de media.

Ocolul Europei şi evoluţia audienţei în timp Practicienii şi cercetătorii au devenit din ce în ce mai interesaţi, odată ce s-au

dezvoltat mijloacele de comunicare numite „în masă”, să identifice publicul la care ajungeau produsele acestora şi să le afle şi dimensiunile. Primii care au simţit nevoia de a cunoaşte profilul publicului pentru a putea îmbunătăţi calitatea produselor şi pentru a le adapta mai bine acestuia au fost editorii şi producătorii de emisiuni. Următorii au fost cei din domeniul publicităţii, care investeau bani în aceste mijloace de comuni-care, care au vrut să afle mai multe caracteristici socio-demografice ale audienţei, pentru a-şi putea defini mai coerent ţinta reclamelor lor.

Remy Rieffel, în cartea sa Sociologia mass-media, îi adaugă şi pe politicieni, consideraţi a fi interesaţi să cunoască publicul căruia i se adresează prin intermediul unui mijloc de comunicare sau al altuia. Autorul invocat susţine că, la început, dez-voltarea anchetelor privind receptorii mass-media a fost favorizată de raţiuni utilitare, comerciale sau legate de gestiune6, care au dus la crearea unor tehnici de măsurare concise. Şi alţi comanditari vor fi de acord cu privire la faptul că aceste măsurători reprezintă interes: asociaţii de telespectatori, producători de emisiuni, astfel încât, în ziua de astăzi, publicarea statisticilor privind numărul de cititori ai unei reviste sau nu-mărul de telespectatori care au urmărit o emisiune anume a căpătat o importanţă economică decisivă.

4 Jospeh R. Dominick, The Dynamics of Mass Commnunication, Random House, New York, 1987, p. 433. 5 David Barrat, Media Sociology, Routledge, London, 1986, pp. 103-27. 6 Pierre Sorlin spune că, din punct de vedere istoric, există şi motive fiscale care au condus la elaborarea

unor statistici referitoare la publicul sălilor de cinema, apoi la deţinătorii de aparate radio – Pierre Sorlin, „Le miraje du public”, în Revue d`historie moderne et contemporaine, nr. 39, ianurie-februarie, pp. 87-8.


247

În ordine istorică, primul mijloc de comunicare este tiparul mobil, apărut la mijlocul secolului al XV-lea. Însă, despre mass-media se consideră că putem vorbi abia la mijlocul secolului al XIX-lea, când acestea aveau o audienţă extrem de largă şi de eterogenă. Ziarele şi cărţile publicate înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. În deceniul al patrulea al secolului trecut, odată cu apariţia fenomenului „penny press”7 (ieftinirea presei), audienţa s-a mărit în mod deosebit, dar mai ales şi-a schim-bat structura, devenind o audienţă de masă. Ieftinirea presei, inclusiv a cărţilor, este principala cauză a acestui fenomen, dar trebuie să luăm în calcul, în acelaşi timp, şi schimbarea de orientare, întrucât publicaţiile au început de acum înainte să se adreseze şi oamenilor simpli, obişnuiţi.

Dezvoltarea cea mai semnificativă s-a produs însă, în acest secol, prin apariţia mass-media electronice. Prima jumătate a secolului a fost marcată de apariţia cinema-tografului şi a radiodifuziunii, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii. Cele trei tipuri de mass-media vor determina, datorită impactului lor asupra societăţii, şi începutul cercetărilor asupra fenomenului mediatic. Interesul pentru studierea mass-media nu a fost determinat atât de mărimea audienţelor noilor medii, cât mai ales de indiscutabila lor influenţă asupra vieţii sociale. Un lucru vizbil, în acest sens, îl re-prezintă faptul că nicio formaţiune politică, în zilele noastre, nu mai poate câştiga ade-renţa unor segemente largi de populaţie fără a utiliza mass-media. De asemenea, tre-buie remarcat faptul că radioul şi televiziunea sunt singurele mijloace care pot capta atenţia naţională.

În istoria cercetărilor s-au conturat două perspective complementare. Una pune accentul pe comunicare, cealaltă pe mijloace. Prima pleacă de la distincţia dintre mai multe tipuri de comunicare, de cele mai multe trei la număr (comunicarea intra-persoanală, interpersonală şi comunicarea de masă). Comunicarea de masă se referă la comunicarea realizată cu ajutorul unor mijloace şi care se adresează unei audienţe mai mari şi de regulă eterogenă. Când vorbim de comunicare de masă, aceasta presupune comunicatori profesionişti, specializaţi în transmiterea mesajelor prin intermediul di-feritelor media. Cea mai cunoscută schemă de analiză a comunicării de masă este cea propusă de Harold D. Laswell, în lucrarea The Structure and Function of Communication in Society, care stabileşte cinci direcţii de analiză în funcţie de cinci întrebări privitoare la sistemul comunicaţional: cine?, ce spune?, pe ce canal?, cui?, cu ce efect?. Primei întrebări îi corespunde analiza controlului şi vizează studiile asupra condiţionării me-sajelor, ca şi asupra sistemului normativ al instituţiei furnizoare de informaţii. Celei de-a doua îi corespunde analiza de conţinut, care vizează descrierea obiectivă, sistema-tică şi cantitativă a conţinutului manifest al comunicaţiilor, având drept scop interpre-tarea acestora. În cazul celei de-a treia întrebări, aceasta se referă la studiul media, centrându-se pe probleme care se referă la eficienţa şi raporturile dintre diferite tipuri de media, evoluţia şi caracteristicile comunicaţionale ale fiecărei media în parte. Primul care a pus accentul pe acest gen de cercetări a fost M. McLuhan (Gutenberg Galaxy, 1962). În cea de-a doua perspectivă se pune accentul pe mijloacele de comunicare şi nu pe comunicare ca atare, dat fiind faptul că elementul central al oricărui proces de

7 David R. Spencer, The Yellow Journalism, Northwestern University Press, 2007, p. 24.

ANDREI CUCU

248

comunicare îl reprezintă mass-media. Deşi sunt privite, în primul rând, drept instituţii culturale, în unele cercetări mass-media sunt considerate instituţii economice.

În ultimele decenii s-au conturat mai multe tipuri de abordări, teorii şi probleme cu privire la mass-media. Există două paradigme generale, care sunt practic prezente în toate cercetările. Prima poate fi numită „media puternică” şi se consideră că mass-media au efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra structurilor şi mecanismelor vieţii sociale, ele fiind active în raport cu individul sau so-cietatea. A doua paradigmă este „media slabă” şi consideră că influenţa media în so-cietate este relativ mică, că ele sunt subordonate şi nu supraordonate societăţii, că nu determină opţiunile şi comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea. Cele două paradigme s-au conturat în istoria cercetărilor în perioade diferite, pornind de la probleme deosebite. Prima paradigmă s-a conturat în perioada interbelică şi a corespuns într-o oarecare măsură şocului produs de noile media, dar şi contextului social care a generat fenomene de masă, acestea din urmă fiind de multe ori considerate drept efecte ale utilizării mass-media. Astfel, propaganda nazistă prin radio, ca şi propaganda de război în perioada 1939-1945, dusă de ambele tabere atât prin intermediul radioului, cât şi prin mijlocirea jurnalelor de front filmate au avut efecte sociale majore. A doua paradigmă s-a conturat după al doilea război mondial, când noile cercetări au arătat că influenţa mass-media în societate este mult mai mică decât s-a crezut iniţial. Au existat şi în favoarea acestei paradigme numeroase argumente, dintre care amintim slaba efi-cienţă a propagandei anticomuniste desfăşurată prin media în anii ’50 în Statele Unite ale Americii, când cercetările au arătat că programele nu au reuşit să convingă popu-laţia de pericolul comunist şi nici măcar să popularizeze personalităţi politice. Cele mai semnificative cercetări care au aprobat activismul recepţiei programelor mass-media au fost cele realizate în deceniul al cincilea de Lazarfeld, Berelson şi Gaudet, privi-toare la comportamentul de vot, în baza cărora Lazarsfeld şi Katz au formulat legea comunicării în două trepte, care demonstrează influenţa semnificativă a liderului de opinie în receptarea programelor difuzate prin mass-media, lider ce are drept rol filtra-rea, prelucrarea şi chiar reinterpretarea mesajelor transmise prin media.

Mai târziu, în anii ’70, odată cu dezvoltarea puternică a televiziunilor private, prin diversificarea acestora (cablu, satelit), cât şi prin apariţia industriei video, rolul televiziunii în viaţa socială a fost din nou resimţit foarte puternic, ceea ce a dus la revi-gorarea, în planul cercetărilor media, a paradigmei „media puternică”. Sociologic, cer-cetările mass-media s-au focalizat şi asupra altor probleme semnificative în plan po-litic, socio-economic sau cultural. Au fost studiate efectele, preponderent cele negative, produse de mass-media asupra organizării vieţii politice, cum ar fi susţinerea propa-gandei politice după modelul „star-sistem”, grija deosebită a politicienilor pentru as-pectele exterioare, cultul general pentru imagine, fie al unui politician, fie al unui partid. Unii cercetători consideră că mass-media joacă astăzi rolul de „agendă a realităţii”, ele dictând ordinea priorităţii problemelor sociale, prin interesul faţă de acestea. Un fe-nomen de maxim interes îl reprezintă mediatizarea evenimentelor sociale, ce constă în faptul că imaginea pe care o avem despre acestea, fie ele trecute sau prezente, provine astăzi de la media. Se ridică, însă, şi unele probleme, deoarece există o condiţionare ideologică în prezentarea evenimentului, chiar şi într-o transmisie directă televizată, prin ceea ce se alege a fi filmat, prin cadrele folosite sau prin momentul ales pentru


249

transmisie. Astfel de critici au fost aduse unor mari posturi de televiziune, precum TV5 din Franţa şi CNN din Statele Unite ale Americii, pentru propaganda voalată fă-cută în transmisiile despre Revoluţia din România din 1989 şi despre Războiul din Golf.

Cu privire la ziare, acestea îşi pot cunoaşte atât cifra de difuzare reală, cât şi audienţa efectivă. În Franţa, ca şi în cea mai mare parte a ţărilor din Europa, organis-mele paritare alcătuite din editori, specialişti în publicitate şi cumpărători de spaţiu publicitar comandă controale de difuzare. Este cazul lui Diffusion Controle în Franţa, ABC (Audit Bureau of Circulation) în Marea Britanie, IVW în Germania sau AJD (Accertamento de Difusione) în Italia. Aceste controale permit să se verifice numărul tirajului (numărul de exemplare tipărite), cel al difuzării reale (cu plată sau gratuite) şi cel al abonamentelor. Studiile de audienţă evaluează efectivul global al cititorilor unei publicaţii şi compoziţia sa internă. Ele recurg la anchete de eşantionare a căror mărime variază: 10.000 de persoane în Belgia, 18.000 în Franţa, 56.000 în Italia. În majoritatea ţărilor ajunge să declari că ai citit sau răsfoit o publicaţie ca să fii considerat cititor. În Europa, Portugalia este una dintre rarele ţări care nu contabilizează decât persoanele care se declară „cititoare”. Danemarca, Norvegia şi Olanda, împreună cu Elveţia, sunt sin-gurele ţări care au adoptat ancheta telefonică. În alte ţări, convorbirea faţă în faţă ră-mâne cea mai frecventă tehnică, eventual asociată cu folosirea computerului (sistemul CAPI în Belgia, folosit în 1992 şi în Marea Britanie, sistemul CATI în Franţa, utilizat din 1993)8. Trebuie însă menţionat faptul că există şi ţări precum Suedia sau Japonia care rămân fidele chestionarului poştal autoadministrat. Chiar dacă unele ţări au mai multe publicaţii, organismele care le analizează tind să le limiteze din motivul garantării acu-rateţii rezultatelor obţinute. Unele grupuri de presă îşi comandă şi propriile lor studii de analiză, care nu sunt obligatoriu comparabile cu cele naţionale. Vârsta minimă de la care se ia în calcul comportamentul cititorilor variază de la şase ani în anumite anchete portugheze până la 15 ani în Belgia sau Marea Britanie. Mai există ţări care fixează o vârstă maximă peste care nu se mai înregistrează declaraţiile de audienţă: 70 de ani în Suedia, 74 de ani în Elveţia.

Istoricul sistemului de audienţă media în România După ce am văzut care este stadiul la nivelul Europei, îndeosebi în Franţa, cu

privire la modul în care se măsoară audienţa şi care sunt practicile uzitate în aceste sis-teme, ne oprim acum asupra ţării noastre. Sistemul de măsurare a audienţei cu ajutorul peoplemeter-ului a fost introdus în România în 2004, când Asociaţia Română pentru Măsurarea Audienţelor a decis că furnizorul de date este TNS-AGB România. În urma unei licitaţii, contractul a fost preluat de către GfK România, cu începere de la 1 ia-nuarie 2008. Asociaţia Română pentru Măsurarea Audienţei a fost înfiinţată în anul 2001 şi are trei categorii de membri: staţii de televiziune (44 la număr), clienţi de pu-blicitate (în număr de 11) şi agenţii de publicitate şi media (35 la număr).

8 Claude-Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 162.

ANDREI CUCU

250

În ţara noastră, audienţa pentru presa scrisă şi radio este măsurată de către Biroul Român de Audit al Tirajelor, respectiv, Studiul Naţional de Audienţă, SNA. În anul 2001, pe piaţa de televiziune din România se inaugura sistemul de măsurare elec-tronică a audienţelor TV (peoplemeter). Era un pas important în sincronizarea pieţei noastre cu media occidentale. Până atunci, audienţele TV erau măsurate („manual”) pe baza jurnalelor de audienţă. Sistemul peoplemeter a permis televiziunilor să afle cu rapiditate (a doua zi) ce ratinguri au obţinut programele difuzate cu o seară înainte. De asemenea, pe baza acestor măsuratori, posturile TV au început să vândă spaţiile de publicitate pe punctul de rating. Astfel, clienţii publicitari au putut să plătească în mod exact pentru audienţa obţinută de reclamele comandate. Tot de atunci, rivalitatea dintre Pro TV şi Antena 1 s-a încins în sondajele de audienţă, fiecare punct de rating cântărind enorm în atragerea de publicitate.

Pe plan mondial, metodele şi echipamentele de măsurare a audienţei au evo-luat substanţial în decursul ultimelor decenii. La început, audienţa era evaluată prin combinarea a două metode de culegere a datelor. Pe de o parte, numărul gospodăriilor care vizionau un anumit program, la un moment dat, era stabilit cu ajutorul unui dispo-zitiv electronic numit audimetru, ataşat la aparatul TV al fiecărei gospodării dintr-un panel reprezentativ la nivel naţional. Pe de altă parte, fiecare gospodărie dintr-un panel separat menţinea un jurnal în care consemna obiceiurile sale de vizionare a progra-melor TV şi furniza, totodată, informaţii demografice legate de mărimea gospodăriei, de venitul şi nivelul de pregătire al membrilor familiei etc. Prin corelarea datelor obţi-nute cu ajutorul celor două paneluri, se calcula audienţa şi se identificau caracteristi-cile demografice ale audienţei fiecărui program. Pe măsură ce gama programelor TV a sporit datorită creşterii numărului de posturi şi reţele de televiziune, metoda combinată de evaluare a audienţei nu mai era eficientă. Compania britanică Audits Great Britain (AGB Television Research) a creat un dispozitiv inovator, numit peoplemeter. În 1984, compania a introdus noul echipament de observare pe piaţa SUA, dar nu a reuşit să îi valorifice potenţialul, retrăgându-se de pe piaţa americană după câţiva ani. La scurt timp după sosirea AGB în SUA, în 1987, A.C. Nielsen a lansat propria variantă de peoplemeter pentru măsurarea audienţei TV. Un peoplemeter este un dispozitiv puţin mai mare decât un selector de canale TV. Dispune de mai multe butoane pentru mem-brii unei gospodării şi de butoane suplimentare pentru vizitatori. Ori de câte ori selec-tează un canal, un membru al familiei sau un vizitator trebuie să apese pe butonul co-respunzător. Dispozitivul se ataşează la aparatul TV al gospodăriilor incluse într-un panel reprezentativ.

Cazul arestării lui Gigi Becali, show mediatic Într-o perioadă de criză, în care televiziunile, posturile de radio, ziarele şi in-

clusiv mediul online încearcă să atragă câţi mai mulţi telespectatori în faţa micilor ecrane, tot mai mulţi ascultători de radio, cumpărători de ziare şi vizitatori de site-uri, sunt tot mai puţine emisiuni care cu adevărat mai reuşesc să obţină o audienţă mare şi cât mai multe puncte de rating. Poate doar un meci de fotbal, cum a fost cazul celui


251

dintre reprezentativa de fotbal a României şi cea a Serbiei, din martie 2009, când Antena 1 a fost lider de audienţă, cu un rating de 21,7, transmisia fiind urmărită în medie de 2,5 milioane de telespectatori în mediul urban. Conform unui comunicat al Antenei 1, minutul de aur9 a fost înregistrat la ora 22.41, când peste trei milioane de telespec-tatori urmăreau partida. Cu toate acestea, Antena 1 nu a fost niciodată în ultimul timp liderul absolut al audienţelor în cazul televiziunilor. Tot timpul, postul de televiziune al omului de afaceri şi politicianului Dan Voiculescu s-a aflat în urma Pro TV.

Pe acest fond al luptei pentru rating, mass-media româneşti au avut parte, în aprilie 2009, de un fapt de presă care a ţinut prima pagină a ziarelor şi deschiderea jurnalelor de ştiri timp de două săptămăni. Dezbateri, articolele update de la o zi la alta în paginile de ziare, site-urile online update cu ultimele noutăţi dintr-un minut în altul. Arestarea omului de afaceri şi a patronului echipei de fotbal FC Steaua Bucureşti, George Becali, a fost un show mediatic care a ridicat audienţele multor posturi de televiziune, în perioada 3-17 aprilie. Cu o seară înainte de arestare, Becali a fost invitat la emisiunea Happy Hour de la Pro TV. Timp de 40 de minute, acesta a dansat şi a cântat cu foc, smulgându-şi cravata, apoi i-a povestit lui Mihai Măruţă, gazda show-ului TV, că cel mai bun prieten al omului este Hristos, că el nu plânge de durere, ci doar de fericire şi că, atunci când vine vorba de fotbal, îi dau lacrimile doar pentru Steaua. În acest timp, Happy After Hour a înregistrat un record de vizitatori unici: conform Google Analytics, aproape 32.000 de utilizatori unici i-au urmărit pe Mihai Măruţă şi George Becali pe www.happyhour.ro, imediat după ce s-a terminat emisiu-nea pe post. Pro TV a fost lider incontestabil de piaţă, iar dansul pe ritmuri machedo-neşti al lui Gigi Becali a reuşit să atragă în faţa micilor ecrane, în minutul de aur al emisiunii (18.58), peste un milion de telespectatori din mediul urban, cu 9,1 puncte de rating şi 29,5 % cotă de piaţă. Ediţia respectivă a emisiunii Happy Hour a deţinut supremaţia în topul audienţelor pe tot parcursul show-ului, clasându-se pe primul loc, cu o medie de 6,4 puncte de rating şi 22,9 procente din cota de piaţă pe publicul din mediul urban, în vreme ce Antena 1 înregistra doar 4,7 puncte de rating şi o cotă de piaţă de 16,9 %. Şi pentru publicul comercial, cu vârste cuprinse între 18 şi 49 de ani, Happy Hour a fost lider incontestabil de piaţă, cu o audienţă medie de 5,5 puncte de rating şi 26,6 % cotă de piaţă, în timp ce Antena 1 abia a adunat 2,8 puncte de rating şi 13,7 procente din cota de piaţă. Înainte ca Realitatea TV şi Antena 3 să înceapă mara-tonul mediatic pe subiectul arestării lui George Becali, audienţele lor erau în parame-trii obişnuiţi. Lucrurile s-au schimbat odată cu arestarea omului de afaceri pentru acu-zaţia de lipsire de libertate. În data de 30 martie, când scandalul reţinerii lui George Becali încă nu izbucnise, Antena 3 a făcut o audienţă în mediul urban de 109.000 de telespectatori (0,9%), potrivit cifrelor furnizate de postul de televiziune. O săptămână mai târziu, în ziua în care s-a analizat cererea de judecare în stare de libertate a patro-nului echipei Steaua, cifrele pentru Antena 3 arătau mai bine. Audienţa a crescut uşor, până la 116.000 de telespectatori (1% rating). În cazul Realităţii TV, situaţia era mai favorabilă. Luni, 30 martie, audienţa medie pe minut, pe toată ziua, era de 115.000 de telespectatori (1%).

9 www.comănescu.hotnews.ro

ANDREI CUCU

252

Dacă în cazul televiziunilor arestarea lui George Becali a adus pentru unele posturi de nişă ratinguri mai mari (în timp ce pentru cele generaliste audienţele au fost aceleaşi în mai toată perioada arestării omului de afaceri), pentru ziarele locale sau centrale situaţia a stat altfel. Pentru a evalua această situaţie, am monitorizat zece coti-diene centrale, în perioada 3 aprilie–10 aprilie, urmărind frecvenţa cu care au apărut articole legate de arestarea omului de afaceri. Tirajele sau vânzările ziarelor nu au crescut în această perioadă, dar s-a putut observa că s-a acordat mai mult spaţiu pentru acest caz. Arestarea omului de afaceri a fost subiectul principal timp de două săptă-mâni, dar în prima parte a acestei perioade, cea monitorizată, numărul articolelor a fost semnificativ mai mare. Ziarele de referinţă au fost mai interesate de acest caz decât tabloidele. România Liberă a fost cotidianul cu cele mai multe articole pe acest fapt de presă, 28 la număr în perioada 3-10 aprilie, Evenimentul Zilei a publicat 25 de articole, în timp ce Libertatea a consacrat doar 10 articole pe acest subiect. Cotidianul şi-a ţinut şi el la curent „cititorii de elită” cu evoluţia cazului, prezent pe prima pagină câteva zile. În total, în acea săptămână au fost publicate 184 de articole, în doar 10 dintre cele mai importante ziare centrale din presa scrisă românească. În condiţiile în care cotidianele quality au întors incidentul pe toate feţele şi au depăşit la scor tabloidele ca număr de articole, ziarele bulevardiere au recurs la măsuri extreme. Libertatea a ales, de exem-plu, să îşi atragă cititorii prin interpretări cu totul diferite faţă de un cotidian quality. Cum toate ziarele de referinţă au luat pâinea de la gura tabloidelor, acestea din urmă s-au concentrat pe aspectele care vând sigur şi rapid: poze cu celula în care Becali era închis, imagini cu vizitatorii care veneau şi îi aduceau pachete. Şi titlurile alese de cei de la Libertatea, în articolele scrise despre cazul Becali, au fost dintre cele mai diverse: „Gigi e şef în celula lui” sau „Din palatul lui de aur... într-un pat de fier coclit”.

În ceea ce priveşte media online, www.realitatea.net a fost site-ul care a înre-gistrat un număr record de vizitatori unici, de 164.730, conform SATI. Astfel, www.realitatea.net a depăşit toti ceilalţi competitori: www.hotnews.ro (125.568 vizita-tori), www.evz.ro (124.660 vizitatori), www.antena3.ro (90.508 vizitatori) şi, la mare dis-tanţă, www.9am.ro (cu 84.308 vizitatori) şi www.stirileprotv.ro (cu 83.331 vizitatori).

Concluzii Modul în care a fost tratat de către mass-media românească „Cazul George

Becali” a trezit interesul şi opiniile mai multor persoane importante, atât din presa autohtonă, cât şi din alte domenii. Politologul Cristian Pârvulescu insistă, în analiza cazului „Becali TV”, că există două tipuri de televiziuni: „Pe de-o parte, avem OTV, care a folosit prilejul pentru a încălca orice regulă deontologică. Ameninţările de genul celor făcute de Giovanni Becali în emisiunea de duminică sunt intolerabile într-un stat de drept, şi lipsa de reacţie a moderatorului este incalificabilă”, consideră Cristian Pârvulescu. Spre deosebire de OTV, „canalele de ştiri au capacitatea de a se corecta. Sancţionarea lor are ca rezultat corectarea abaterilor. Au un sistem deontologic care le permite să-şi regleze impulsurile”. În opinia lui Pârvulescu, în acele zile, canalele de nişă au invitat publicul, în mod exagerat, la emotivitate.


253

De partea cealaltă, jurnalistul Cristian Tudor Popescu pune modul de abordare al acestui fapt de presă pe seama „preferinţei publicului. Astfel, Popescu consideră, în primul rând, că „aici nu este vorba de TV, aici este vorba de public”, subliniind urmă-toarele: „Faptul că acest caz Becali s-a reflectat în mod excesiv în media reprezintă preferinţa publicului. Pe de altă parte, faptul că, în mod insistent, s-au vehiculat sce-narii cu privire la comandarea de la Cotroceni a acestei arestări reprezintă o degradare a discursului jurnalistic. În ce priveşte OTV-ul, acesta este un post care instigă public la justiţie făcută în nume personal, pe stradă, şi la nerespectarea legii, aşa că ar fi fost culmea ca moderatorul să intervină. O altă aberaţie pe care am auzit-o a fost cea că «judecătorul judecă doar faptele, niciodată omul», deşi există un întreg capitol în justiţie despre circumstanţiere. Nu pot fi de acord nici cu CSM-ul, care doreşte să in-terzică dreptul presei de a se exprima şi de a comenta, nici cu ceea ce au făcut unii din colegii mei, cu aceste speculaţii lipsite de bază, iar cei care au făcut acele instigări prin mass media vor trebui să dea socoteală”.

O primă concluzie pe care o putem extrage ar fi aceea că mass-media au trans-format acest fapt de presă într-un show mediatic. A fost un eveniment care, în cazurile celor mai multe dintre televiziuni, le-a adus puncte în plus la audienţe, iar pentru altele a produs schimbări majore la cifrele care arătau ratingul. Au fost televiziuni, şi aici avem cazul postului Acasă TV, care a obţinut rating prezentând evoluţia situaţiei lui Becali, de multe ori fiind peste principalele canale TV mari. În al doilea rând, în cazul ziarelor, chiar dacă nu s-au înregistrat schimbări majore la nivelul tirajelor şi vânză-rilor, prezentarea arestării lui Gigi Becali, precum şi a derulării evenimentelor ulteri-oare acesteia le-a adus mai mult trafic pe ediţiile online. Totodată, spaţiul alocat în co-tidiene acestui fapt de presă a oscilat de la o publicaţie la alta. Au fost ziare care au prezentat zi de zi toate firele acestui incident, şi altele care s-au rezumat doar la prin-cipalele informaţii. De departe, câştigătorul principal al acestui show mediatic a fost mediul online, sau „new media”. Fiecare site al agenţiilor de presă, al televiziunilor, fie ele generaliste sau de nişă, al ziarelor, naţionale sau locale au exploatat acest spaţiu. Site-urile posturilor TV şi-au updatat zilnic, dacă nu din oră în oră informaţiile despre acest caz, astfel încât cititorii erau tot timpul la curent cu noutăţile. De asemenea, spaţiul bloggerilor a fost şi el foarte activ, putându-se găsi diverse scenarii, de la indivizi di-feriţi, care opinau referitor la corectitudinea cu care a tratat justiţia situaţia lui Becali. Impactul cel mai greu de identificat pe care acest caz l-a avut a fost cel din radio. Principalele posturi de radio s-au limitat doar la deschideri de buletine de ştiri cu acest eveniment şi la ştiri scurte, în funcţie de evoluţia cazului.

Mergând pe linia celor expuse de jurnalistul Cristian Tudor Popescu cu privire la „cazul George Becali”, se poate considera că mediatizarea excesivă a subiectului a ţinut în primul rând de dorinţa publicului de a fi tot timpul la curent cu informaţii despre acest fapt de presă. De aici şi toate dezbaterile televiziunilor pe acest caz, ca şi scenariile apărute ulterior cu privire la persoanele care s-ar afla în spatele arestării po-liticianului şi omului de afaceri bucureştean. Preferinţa publicului poate fi un motiv pentru care televiziunile au ales ca prin invitaţii aduşi la diverse dezbateri să se substituie justiţiei, cu privire la cât de corectă a fost arestarea omului de afaceri George Becali.

ANDREI CUCU

254

Bibliografie:

Francis, Balle, Dicţionar Larousse de Media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. Barrat, David, Media Sociology, Routledge, Londra, 1986. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicare, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2000. Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Dominick, Jospeh R., The Dynamics of Mass Commnunication, Random House, New

York, 1987. Ellmore, Terry, NTC’s Mass Media Dictionary, NTC Publishing Group, Lincolnwood,

Illinois, 1996. Sorlin, Pierre, „Le miraje du public”, în Revue d`historie moderne et contemporaine, nr. 39. Spencer, David R., The Yellow Journalism, Northwestern University Press, 2007.

Arhitectura ziarelor. Analiza principalelor elemente de accentuare

255


Anca Teodora Tompea

Introducere Dacă în urmă cu câteva secole fiecare literă tipărită reprezenta, în parte, o

invenţie unică, acum ne confruntăm doar cu termenul de imprimantă. Termenul de design era unul inexistent pentru specialişti acum aproximativ patru decenii. Începând cu secolul al XIX-lea, atât conţinutul grafic, cât şi cel editorial au devenit extrem de importante pentru publicul pretenţios şi atent la evoluţiile televiziunilor şi radiourilor, în mod special. Astăzi, presa reprezintă „maşina” sau „ansamblul de echipamente” care permite imprimarea ziarelor prin presarea hârtiei acoperită cu cerneală. În condi-ţiile în care, pe parcursul capitolului de faţă, intenţionez să identific principalele ele-mente ale arhitecturii ziarelor, pentru a mă opri, în final, la analiza unui caz particular, cel al cotidianului local „Ziarul de Iaşi”, consider că este necesară operaţionalizarea unor termeni tehnici. Primul este cel de machetă, care îşi are originea în limba franceză („macquette”), însemnând modelul de paginare a unei publicaţii ce urmează a fi impri-mată, model care indică foarte precis repartizarea textelor şi a imaginilor, a suprafe-ţelor şi poziţiilor diverselor elemente adunate într-o pagină. Macheta se realizează pe un şablon, pe hârtie sau pe suport electric. Prin analogie, se vorbeşte de machetare pentru produsele multimedia a căror structură de bază este divizată în pagini ecran. Alte concepte ale căror semnificaţii trebuie circumscrise sunt cele de proiect grafic şi, respectiv, de proiect editorial. Astfel, proiectul editorial rezultă din genurile publicis-tice şi ponderea lor în ziar, din accentul pus pe fiecare dintre cele patru funcţii ale presei, din orientarea politică asumată şi are în vedere personalităţile / vedetele care deţin rubrici într-o publicaţie. Pe de altă parte, proiectul grafic este setul de caracteris-tici grafice ale unei publicaţii; acesta presupune realizarea unei machete, stabilirea for-matului, a numărului de pagini, realizarea unui frontispiciu, precum şi a tuturor ele-mentelor de tehnoredactare (fonturi, stiluri) şi a accentelor (culori, casete, stiluri pentru şapouri, intertitluri, citate, colontitluri etc). În proiectul grafic, un rol important îl are şi spaţiul alocat publicităţii. Astăzi, termenul de machetă este din ce în ce mai puţin utilizat de redacţiile marilor publicaţii. Cuvântul „design” a înlocuit aproape complet ceea ce înseamnă combinarea cuvintelor cu imaginile. Termenul de design a apărut în 1851 şi înseamnă proiect, desen, schiţă. Tot în Dicţionarul Larousse de Media găsim şi definiţia formatului, care desemnează dimensiunea foilor de hârtie care, după pliere, vor determina dimensiunile unei publicaţii. Pentru a exemplifica, formatul „tabloid”,

ANCA TEODORA TOMPEA

256

numit semiformat (37,4 x 28,9 cm), utilizat de publicaţii precum „Liberation” sau „Le parisien”, corespunde jumătăţii formatului unui grand folio, care este cel al publicaţiei „Le Figaro”. Formatul „berlinez” (46 x 32 cm) este cel adoptat de „Le Monde”, înce-pând din 1989 (înainte, formatul său era 50 x 33,5 cm). Totodată, pentru a ne referi şi la audio-vizual, „formatul” poate desemna durata unui program de radio sau televiziune.

Dincolo de aceste elemente de natură tehnică, se poate afirma faptul că istoria mass-media poate fi urmărită pe mai multe planuri: inventarea şi implementarea teh-nologiei specifice; contextul socio-cultural al apariţiei şi afirmării fiecărei media; ti-pologia media şi interacţiunile dintre acestea în procesul afirmării şi dezvoltării lor; formarea publicului specific; influenţa media asupra societăţii şi a culturii din care fac parte. Ceea ce mă interesează pe parcursul acestui capitol este să relev importanţa design-ului arhitectural al producţiei de presă scrisă. Voi pleca de la luarea în conside-rare a unor elemente generale, voi trece în revistă principalele tipuri de structurare a publicaţiilor tipărite în România postcomunistă şi mă voi concentra, în final, asupra studiului de caz amintit mai sus.

Coordonatele generale ale arhitecturii ziarelor Datorită apariţiei noilor tehnologii media, oamenii petrec din ce în ce mai puţin

timp citind ziarele. În acest context, se impune următoarea întrebare: când televiziunile şi radiourile prezintă ştiri din jumătate în jumătate de oră, de ce mai cumpără lumea ziarele? Un posibil răspuns la această întrebare ar trebui să includă, în opinia mea, re-levarea importanţei design-ului unei publicaţii, întrucât acest element deţine o moti-vaţie a atracţiei faţă de textul tipărit. Tocmai de aceea, astăzi, editorii trebuie sa aibă în vedere mult mai mult decât textul şi imaginile. În primul rând trebuie să se gândească la posibilităţile grafice şi să o aleagă pe cea mai potrivită pentru fiecare subiect în parte. Jurnaliştii trebuie să îşi pună mereu o întrebare de bază, şi anume: Cum poţi spune povestea în cel mai bun mod posibil? Răspunsul poate fi destul de simplu. Textul ră-mâne principala modalitate. Pentru a face acest lucru în cel mai bun mod cu putinţă, trebuie să ne folosim de toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie. Numeroşi oameni de presă susţin că ştirile de televiziune au cea mai mare audienţă. Dar nu concurenţa jurnalelor de ştiri televizate ar trebui să ne îngrijoreze, ci competiţia ştirilor cu divertis-mentul de televiziune.

În urmă cu câţiva ani, jurnaliştii aveau bine definit rolul într-o redacţie şi, astfel, puţini aveau cunoştinţe despre aşezarea în pagină, pentru că această atribuţie aparţinea tipografilor sau zeţarilor. Aceştia din urmă nu aveau nicio legătură cu produ-cerea şi conceperea textului jurnalistic propriu-zis, ci puneau în aplicare anumite reguli de machetare, adaptate pentru stilul publicaţiei respective. Înainte de apariţia şi dez-voltarea tehnologiei calculatoarelor, aceste lucruri erau realizate cu ajutorul maşinii de scris sau, dacă ne întoarcem şi mai mult în timp, cu maşinile industriale. Este impor-tant să avem foarte bine conturate efectele şi consecinţele evoluţiei de la prelucrarea cu plumb şi până la tehnoredactarea computerizată. Evoluţia tehnologică a dus la apa-riţia aşa-numitului „jurnalist universal”, care ştie să prelucreze o informaţie pentru


257

toate canalele media (presă scrisă, radio, TV, online) şi să utilizeze toate mijloacele şi mecanismele pe care le are la dispoziţie pentru a reda textul jurnalistic opiniei publice. În presa scrisă, reporterul se implică direct în procedeul de aşezare în pagină a pro-priului său articol. În radio au apărut aşa-numitele „selfdrive-studios”1, astfel încât jurnalistul nu mai este nevoit să apeleze la tehnicieni sau la editorii de ştiri pentru a emite ori pentru a prelucra o înregistrare, în vreme ce, în televiziune, reporterul sau „video-reporterul”2, aşa cum îl numesc P. Brielmaier şi E. Wolf, poate fi responsabil de problemele de imagine şi de sunet din timpul filmărilor.

Dacă avantajele practicilor moderne se regăsesc printre cele enumerate mai sus, trebuie să acordăm o atenţie egală punctelor slabe. Astfel, în detrimentul calităţii materialelor publicistice, este trecută pe primul loc producţia. De cealaltă parte, dacă tipograful de altădată urma o şcoală specializată în acest domeniu, astăzi utilizarea calculatorului este accesibilă oricui. Problema apare în momentul în care nu se mai ţine cont de norme şi de reguli, rezultatul fiind unul vizibil dezordonat. Dacă introdu-cerea tehnoredactării computerizate (desktop publishing) a reprezentat un progres in-contestabil din punct de vedere editorial, calitatea tipografică a ziarelor, dar şi a cărţilor a scăzut vizibil. Cauza nu o reprezintă apariţia calculatorului, ci existenţa greşelii umane. Dacă prin modalitatea tipografică tradiţională o matriţă de plumb cerea mult efort şi concentrare în cazul unei greşeli, calculatorul poate modifica, şterge sau adăuga orice printr-un simplu click. Dintr-un anumit punct de vedere, această evoluţie se înscrie în limitele normalităţii, mai ales că astăzi oricine, indiferent de cunoştinţele pe care le are în domeniu, poate fi proprietarul unui ziar, al unei staţii de radio sau de televiziune. Dintr-un alt punct de vedere, unele dintre produsele jurnalistice existente pe piaţă sunt marcate de superficialitate şi, implicit, de lipsa calităţii. Problema intervine atunci când cei care menţin standardele profesionale ale jurnalismului sunt nevoiţi să accepte com-promisuri şi să se adapteze unor cerinţe şi reguli impuse de un public deja influenţat de o imagine falsă. O întrebare des întâlnită printre jurnaliştii din presa scrisă, evidenţiată de Peter Brielmaier şi Eberhard Wolf, este următoarea: cum va arăta cotidianul de mâine? Va deveni o „televiziune imprimată” sau se va păstra forma tradiţională a ziarului?

De fapt, dezordinea pe care am menţionat-o porneşte de la istoricul instrumen-telor de scris, mai ales că apariţia scrierii tehnice a modificat forma literelor. Cu toate acestea, scrierea este mult mai rapidă. Este dificil să comparăm scrierea cu pana de gâscă sau cu tocul de peniţă, cu cea a stiloului şi a pixului. Tiparul offset, maşina de scris sau calculatorul permit realizarea unor operaţiuni aproape imposibil de realizat utilizând tiparul cu plumb. Ion Funeriu3 exemplifică această situaţie arătând că, din punct de ve-dere tehnic, în cazul tiparului cu plumb, sublinierea şi îngroşarea cuvintelor era limi-tată. Calculatorul însă nu întâmpină nicio dificultate în a sublinia paragrafe sau pagini întregi de text.

1 Peter Brielmaier, Eberhard Wolf, Ghid de tehnoredactare, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 8. 2 Brielmaier, Wolf, Ghid, p. 8. 3 Ion Funeriu, Principii şi norme de tehnoredactare computerizată, Editura Amarcord, Timişoara, 1998,

pp. 10-2.

ANCA TEODORA TOMPEA

258

Structura şi design-ul ziarelor din România postcomunistă O publicaţie e considerată, de regulă, „un mozaic de idei şi informaţii”. De

aici şi dificultatea de a ordona textele şi ilustraţiile într-un anumit mod, ţinând cont de o anumită politică editorială şi de o anumită tradiţie, de un anumit specific, propriu, până la urmă, fiecărui ziar. Prin organizarea spaţiului, o publicaţie exprimă tendinţele sale şi prezintă într-o manieră sistematică şi inteligibilă mozaicul de informaţii pe care-l deţine. În acest sens, Dimitar Gheorghiev susţinea că „pagina nu constituie o culegere mecanică a unor materiale diferite. Ea trebuie să reprezinte un întreg organic, mate-rialele pe care le conţine trebuie «să corespundă» între ele, să se completeze şi să se unească”. La rândul său, francezul Andre Boyer sublinia că „scopul paginaţiei nu constă pur şi simplu în a aranja articolele, titlurile, ilustraţiile şi anunţurile publicitare pentru a umple toate paginile. Ea îşi îndeplineşte rolul atunci când reuşeşte să fie pe placul unui număr cât mai mare de cititori, prezentându-le informaţiile într-un mod cât mai atrăgător cu putinţă”. S-ar putea crea impresia – care nu ar fi întrutotul greşită – că punerea în pagină, adică aşezarea articolelor în spaţiul pe care aceasta îl reprezintă, în conformitate cu importanţa pe care le-o acordă editorii publicaţiei, ar constitui, în final, un gen de „ambalaj” menit să vândă (atât la propriu, cât şi la figurat) marfa (adică produsul mediatic). În realitate însă, structura grafică a paginii şi, în esenţă, a ziarului în totalitatea lui, face parte din „produs”, rolul de „ambalaj” fiind unul secundar, care poate şi trebuie să pună în valoare masa de informaţii disparate şi comentariile propuse unui cititor deja saturat de senzaţional, de informaţia de tip divertisment, agresivă şi şocantă.

De-a lungul timpului, s-a constatat că primul element care a influenţat un anumit tip de aşezare în pagină au fost cititorii înşişi. În anii de început ai presei, puţinii ama-tori de a citi publicaţiile care apăreau erau, în general, oameni cu o pregătire generală modestă, interesele lor fiind pe măsură, precum şi nevoia de informare, pe care, totuşi, nu mulţi o resimţeau ca atare. În consecinţă, publicaţiile aveau un caracter auster. Lip-seau ilustraţiile, invenţia grafică era neglijată cu totul, nefiind considerată, încă, o po-sibilă cale de sporire a expresivităţii publicistice. Treptat, apariţia publicităţii, sporirea preocupării redacţiilor pentru atragerea cititorilor au determinat schimbări importante în înţelegerea rolului unui aspect atrăgător al paginii tipărite, care excela până atunci prin înşirarea textelor unul după altul, fără cea mai simplă încercare de diferenţiere a lor, de marcare a importanţei lor. Scurgerea timpului a însemnat şi sporirea gradului de instruire generală a cetăţenilor, mulţi dintre ei potenţiali cititori de presă. Pentru ei, dar nu numai, s-a născut nevoia de comunicare, dar şi de informare. Odată cu creşterea nivelului cultural, populaţia s-a arătat tot mai nemulţumită de ceea ce publicaţiile vremii ofereau şi de felul în care o făceau. Creatorii de presă au receptat mesajul şi, în consecinţă, au trecut, pe de o parte, la diversificarea tematică a publicaţiilor iar, pe de altă parte, la încercarea de a face din „desenul” paginii un instrument în slujba expre-sivităţii jurnalistice. Un al doilea element care a influenţat evoluţia punerii în pagină a fost tehnica tipografică.

Fiecare noutate ivită în domeniul imprimării textelor (tiparul offset, fotocom-poziţia, informatizarea redacţiilor, ca şi multe altele care s-au succedat de-a lungul


259

vremii), modalităţile de realizare a fotografiei de presă, mai târziu descoperirea virtu-ţilor culorii, apoi, îmbunătăţirea calităţii hârtiei, a cernelurilor, toate au exercitat o pu-ternică presiune pentru schimbarea aspectului general al publicaţiilor, pentru creşterea rolului graficii, devenită, din ce în ce mai mult, un element determinant în atragerea cititorilor. În sfârşit, un al treilea factor care a contribuit la modificarea modului, a tehnicii de paginare, a fost şi moda. Strategia adoptată pentru punerea în valoare a dis-cursului secretarial se află într-un raport direct proporţional cu tipologia publicaţiei, cu alte cuvinte, cu mărimea, cu dimensiunile pe care aceasta le are. Dacă ne referim, spre exemplu, la publicaţiile din România postcomunistă, se poate remarca faptul că aproape toate dintre cele importante („Cronica română”, „Curierul naţional”, „Cotidianul”, „Curentul” etc.) au adoptat un asemenea format. De asemenea, şi cele care apăruseră în perioada comunistă („Adevărul”, fost „Scânteia”, şi „România Liberă”), cu toate modificările vizând structura mesajului publicistic şi chiar şi a structurii lor grafice, şi-au menţinut formatul tradiţional, adică „mare”. Din raţiuni nu neapărat publicistice, unele publicaţii şi-au modificat acest format, cum a fost cazul cotidianului „Evenimentului Zilei”.

Acum câteva secole, ziarele arătau ca un „deşert de plumb”, aspect ce poate fi remarcat, spre exemplu, în cazul paginilor de mică publicitate din cotidienele actuale. Materialele se succed pe coloane lungi, fără o evidenţă clară, fiind întrerupte din loc în loc de câteva titluri sau de câte un anunţ în chenar. Analiza şi discuţia despre arhitec-tura ziarelor româneşti şi internaţionale poate începe cu trecerea în revistă a celor patru tipuri de paginare. Astfel, cotidianele de acum câteva secole utilizau metoda simplă de punere în pagină a textelor, aceasta fiind împărţită în coloane, iar materialele plasate unul după altul, continuându-se pe pagina următoare în ordinea sosirii lor la redacţie. Materialele erau separate doar prin menţionarea datei şi a locului scrierii articolului. În special în paginile ziarelor de format mare, cititorul era mai mult dezorientat, singura lectură posibilă fiind cea liniară. Acest tip de paginare mai poate fi întâlnit astăzi în dicţionare sau enciclopedii. În ziare, metoda de paginare în scară este folosită la anu-mite rubrici sau la grupajele de ştiri. Cu toate acestea, tipul de paginare în care textele „curg” unele după altele şi sunt aranjate după cum sosesc la redacţie ridică probleme în momentul în care un material sosit mai târziu trebuie plasat la începutul paginii.

Evaluarea materialelor de presă şi evidenţierea acestora în funcţie de impor-tanţă se va realiza cu ajutorul titlurilor. Originea titlului jurnalistic se află de fapt în pancartele folosite în timpul Reformei. Proclamaţiile, care erau afişate în public, conţi-neau titluri care scoteau în evidenţă ştirile. Odată cu apariţia titlurilor se schimbă per-cepţia asupra punerii în pagină a materialelor de presă. După întroducerea revoluţio-nară a titlurilor în ziare, a trebuit schimbată şi forma paginii: aranjarea articolelor se va face în funcţie de titluri, acestea jucând un rol foarte important atât în evaluarea impor-tanţei materialelor, cât şi în ordonarea paginii la nivel grafic. În această direcţie, dezi-deratul paginării în ramă era acela al unei ordonări clare a materialelor, care să înlo-cuiască monotonia paginării în scară. Astfel, se evita poziţionarea titlurilor la aceeaşi înălţime, pentru ca acestea să nu se influenţeze reciproc. De asemenea, unul dintre principiile acestei metode este de a realiza o îmbinare a articolelor astfel încât pagina să nu aibă nicio secţiune (transversală sau longitudinală). Pentru mai multă claritate, liniile subţiri despărţeau articolele, pentru ca titlurile mai mici să nu fie confundate cu

ANCA TEODORA TOMPEA

260

intertitluri ale materialelor adiacente. Principala caracteristică a paginării în ramă este plasarea titlului la începutul articolului, textul propriu-zis fiind poziţionat dedesubt, în coloane de lungimi diferite. Prin această metodă, titlul nu este numai o evidenţiere vizuală, ci şi un mijloc de ordonare a paginii. De asemenea, de aici rezultă că titlul are o funcţie dublă: prin mărimea lui semnalează cititorului importanţa unui articol şi divi-zează pagina sau îl ajută pe cititor să se orienteze. În spatele acestor reguli se află un ideal estetic, conform căruia ştirile nu sunt elemente separate, iar ziarul trebuie să fie o „creaţie artistică de ansamblu”4. Astăzi, metoda este considerată învechită şi a fost abandonată de majoritatea cotidianelor. Unul dintre motivele părăsirii acestei formule de paginare este şi dificultatea realizării sale, drept pentru care paginarea în ramă este o sarcină rezervată graficienilor.

Odată cu trecerea paginării în seama redacţiilor s-a adoptat şi o metodă mai simplă, uşor de realizat de către aproape oricine, cea a paginării în bloc. Această me-todă renunţă la împărţirea textului pe coloane diferite şi formează un bloc compact. Avantajul constă în faptul că se obţine un şablon de dreptunghiuri. Pagina de ziar apare, în cele din urmă, destul de statică şi lipsită de dinamism. Paginarea în bloc res-pectă unele principii moştenite de la paginarea în ramă: se evită plasarea titlurilor la acelaşi nivel, pentru că există riscul nu numai ca acestea să se influenţeze reciproc, dar şi ca cititorul să sară de la un titlu la altul. Situaţia alăturării unor blocuri egale de text se iveşte însă destul de des în practică. Soluţia la care recurg paginatorii este de a separa titlurile adiacente prin bare vericale subţiri, păstrându-se astfel claritatea textului. Alte metode de evitare a acestei situaţii sunt plasarea unuia dintre blocuri într-un chenar şi marcarea titlurilor cu dimensiuni diferite ale caracterelor. Paginarea în bloc funcţio-nează după ideea estetică prin care nu se doreşte îmbinarea ştirilor, ci poziţionarea acestora separate, suprapuse sau alăturate. Pericolul de a trece cu privirea de la un articol la altul poate fi evitat prin folosirea titlurilor de dimensiuni diferite sau prin încadrarea articolului.

O altă metodă este cea a paginării în module, aceasta fiind derivată din cea precedentă, deoarece se poate înlătura neajunsul asocierii imaginilor şi casetelor de text cu corpul de bază al articolului. Această metodă are la bază principiul inluderii într-un singur bloc, numit şi modul, a tuturor elementelor care ţin de un material jur-nalistic. Modulele sunt, la rândul lor, separate unele de celelalte prin linii verticale şi orizontale. Paginarea în module avantajează conţinutul articolelor. Cititorul poate re-cunoaşte de la bun început un articol care-l interesează. În acest caz, greşelile de pagi-nare sunt în mare parte excluse, deoarece liniile care încadrează articolul impun res-pectarea regulilor paginării în module. Deşi paginile astfel alcătuite riscă, pe termen lung, să devină plictisitoare şi mult prea schematice, paginarea în module are o serie de avantaje incontestabile, dintre care se remarcă claritatea în receptarea conţinutului informaţional şi uşurinţa de realizare în cadrul redacţiilor datorită regulilor precise, care nu lasă loc erorilor de paginare.

4 Brielmaier, Wolf, Ghid, p. 36.


261

Arhitectura unui cotidian local. Studiu de caz: „Ziarul de Iaşi” În media românească actuală există trei formate de ziar. Este vorba, în primul

rând, despre aşa-numitul „format mare” (după modelul formatului nordic, cunoscut în engleză sub numele de broadsheet). Acesta a fost utilizat atât de cotidiane naţionale, precum „Evenimentul Zilei”, „Cotidianul”, „România Liberă”, precum şi de publicaţii locale, ca „Ziarul de Iaşi”. În al doilea rând, este vorba despre formatul mediu, utilizat de cotidianele „Jurnalul Naţional”, „Gardianul” şi „Adevărul”. În fine, constatăm şi existenţa formatului tabloid, în care se înscriu publicaţii precum „Libertatea” sau „ProSport”.

Cotidianul local „Ziarul de Iaşi” utilizează ceea ce s-ar numi un design funcţional. Acesta constă într-un model oarecum liber, nicidecum prestabilit. Ştirile zilei sunt plasate cât mai convingător. Prima pagină este astfel construită încât toate elementele să atragă atenţia cititorului. „Ziarul de Iaşi” publică pe prima pagină arti-cole cu indicaţie de continuare în interior. Statisticile arată că majoritatea cititorilor se opresc la informaţiile furnizate pe prima pagină. Alternativa este de a crea o versiune prescurtată pentru prima pagină sau o colecţie de idei principale care să incite cititorul să citească materialul integral. Majoritatea articolelor publicate în prima pagină sunt de interes local. Aceasta este o strategie aplicată de cotidianele din întreaga lume, întrucât ştirile naţionale şi internaţionale pot părea perimate după ce în ziua precedentă au apărut la televiziune şi pe Internet. Cotidianul „Ziarul de Iaşi”, iniţial intitulat „Monitorul de Iaşi”, a apărut pe piaţă în anul 2002. Echipa editorială a lansat „Ziarul de Iaşi” explicând publicului că este vorba de aceeaşi publicaţie pe care o ştiau di-nainte, singura modificare fiind cea a titulaturii. Astăzi, „Ziarul de Iaşi” este „liderul presei ieşene”, cu un tiraj de peste 100.000 de exemplare, care deţine şi „Suplimentul de cultură”. Frontispiciul publicaţiei nu este unul stilizat, ci respectă un tipar standard. Deasupra frontispiciului sunt poziţionate trei casete, fie cu promovarea suplimentelor ziarului, fie cu trimiteri către interior. Articolul principal este încadrat de fiecare dată într-o casetă neagră, supratitlul şi şapoul fiind evidenţiate prin rastere albe. Contrastul îl face atât alternanţa dintre alb şi negru, cât şi fotografia color. În prima jumătate a paginii mai este încadrată o singură casetă, de asemenea cu trimitere către interiorul ziarului. În a doua jumătate a primei pagini a ziarului elementele de accentuare sunt diverse.

Celelalte subiecte abordate pe prima pagină sunt de cele mai multe ori înca-drate în casete sau evidenţiate prin rastere gri sau negre. Fiecare articol este însoţit de un scurt rezumat şi de o fotografie. Spaţiul publicitar nu devine supărător pentru ci-titor, el fiind de cele mai multe ori plasat în subsolul paginii, lângă caseta cu informaţii meteo. Articolele devin atractive prin prezenţa titlurilor scrise cu un corp de literă mai mare, cu caractere îngroşate sau subliniate. Singurele elemente de culoare în casetele cu articole sunt simbolurile cu trimiterile spre interior, de culoare roşie. O particula-ritate a „Ziarului de Iaşi” constă în faptul că publică rar articole integrale pe prima pa-gină. De asemenea, majoritatea articolelor publicate pe prima pagină sunt de interes local. Interiorul ziarului este împărţit în secţiunea „A” şi secţiunea „B”, fiecare având câte opt pagini. Secţiunea „A” cuprinde informaţiile de bază din ziar, ştirile de actualitate

ANCA TEODORA TOMPEA

262

locală, naţională şi internaţională. Fiecare pagină conţine colontitluri, în care avem ca elemente fixe numărul paginii, titlul tematic, data şi numele ziarului.

Paginile doi şi trei poartă numele de „Actualitatea ieşeană”, iar subiectele abordate sunt exclusiv locale. Prima coloană de pe pagină este situată sub frontispiciu, rubrica purtând numele „Pe scurt”, aici fiind prezentate trei sau maximum patru ştiri. Articolul cap de pagină poate fi identificat prin poziţionarea sa, în partea dreaptă a pa-ginii, într-o casetă de culoare neagră, în care textul şapoului este cu scris alb pe negru. Elementele de accentuare sunt intertitlurile şi citatele / declaraţiile, scrise cu bold şi italic. Semnătura autorului este de fiecare dată poziţionată la sfârşitul articolului, di-ferit de stilul cotidianului Le Monde. Celelalte articole de pe pagină nu sunt încadrate de fiecare dată în casete speciale, însă delimitarea lor se face printr-o linie de marcaj subţire. Accentuarea lor nu ţine atât de mult de elementele grafice, cât de cele edito-riale, precum titlul şi intertitlurile. Titlul capătă o formă diferită în funcţie de articol şi de poziţionarea acestuia pe pagină. După cum se observă şi din fotografia ilustrată, titlurile nu folosesc acelaşi corp de literă. Fotografiile de pe pagină nu sunt însoţite de legendă, explicaţia acesteia fiind realizată în corpul ştirii. Fiecare articol conţine şapou. Acesta este anunţat prin prezenţa unui element grafic, întâlnit de altfel şi pe prima pagină, şi anume săgeata neagră care indică cititorului textul la care face referire. Un alt element fix prezent pe pagina doi este şi spaţiul alocat publicităţii. Dacă dimensiu-nea acestuia este variabilă, în funcţie de reclamă, el este poziţionat întotdeauna în sub-solul paginii, în partea stângă.

Pagina trei conţine aceleaşi elemente de accentuare, atât din punct de vedere grafic, cât şi din punct de vedere editorial ca şi pagina precedentă. Deşi structura arti-colelor este aceeaşi, cuprinzând titlu, şapou şi intertitluri, aşezarea lor în pagină diferă. Rubrica ştirilor pe scurt este poziţionată de această dată în coloana din partea dreaptă a paginii. Articolul cap de pagină este aşezat sub colontitlu, încadrarea lui făcându-se tot într-o casetă neagră. Delimitarea dintre celelalte articole de pe pagină se face prin linii de marcaj subţiri, doar câteva fiind evidenţiate prin rastere gri. Titlurile, indiferent de corpul de literă folosit, par să ierarhizeze articolele pe pagină. Pagina nu deţine mai mult de două spaţii publicitare, situate în subsol.

Pagina patru este pagina destinată speciilor jurnalistice precum interviul, reportajul sau ancheta. Titlul tematic al paginii nu este stabil, ci variază în funcţie de tema principală a paginii. Pagina este structurată destul de simplu, abordând în genere unul, cel mult două subiecte. Fotografiile ataşate textelor respectă regula aşezării în tri-unghi. Un prim element de accentuare este rasterul de culoare neagră care include supratitlul şi titlul. De asemenea, articolele sunt susţinute şi de intertitluri şi casete de text. Ca şi în paginile anterioare, articolul principal este încadrat într-o casetă ale cărei margini sunt îngroşate cu negru. În unele ediţii putem găsi şi spaţii destinate publicita-ţii, mai ales atunci când subiectul tratat nu reuşeşte să acopere întreaga pagină.

Pagina cinci sau pagina „Economic” este fixă atât din punct de vedere edito-rial, cât şi grafic. Articolele abordate în cadrul acesteia sunt fie de interes local, fie îşi extind aria de acoperire la nivel regional sau naţional. Articolul cap de pagină este în-cadrat, aşa cum ne-am obişnuit, într-o casetă îngroşată, de culoare neagră. Elementele de accentuare scoase în evidenţă sunt supratitlul şi titlul încadrate într-un raster negru. Celelalte articole sunt separate de linii de marcaj subţiri, iar corpul de literă din titlu


263

diferă. În coloana din stânga paginii există o coloană care cuprinde rubrica ştirilor „pe scurt”, iar în subsolul acesteia există o casetă care prezintă cursul valutar din ziua res-pectivă. În această pagină cititorii pot găsi, de asemenea, o casetă specială care conţine parola pentru accesarea gratuită a site-ului www.indaco.ro. Spaţiul publicitar variază atât ca dimensiune, cât şi ca poziţionare, însă de cele mai multe ori este plasat în sub-solul paginii.

Pagina şase este destinată articolelor de opinie, titlul său tematic fiind „Opinii”. În partea stângă a paginii poate fi găsit, în fiecare ediţie, caseta fixă cu editorialul. Arti-colul cap de pagină este însoţit, de fiecare dată, de o fotografie de dimensiuni mari. Elementele de accentuare sunt supratitlul, evidenţiat printr-un raster, şapoul, care de această dată nu mai respectă structura din paginile anterioare. Un alt element de nou-tate în pagina de opinii este şi prezenţa literei îngropate la fiecare început de articol. Semnătura autorului nu mai este poziţionată la finalul textului, ci înaintea şapoului. Semnul grafic care semnalează încheierea articolului este aceeaşi săgeată neagră, utili-zată cu alt scop în paginile anterioare. În subsolul paginii există două casete perma-nente. Rubrica „Puls” este accentuată printr-un raster negru pentru titlu, iar corpul ştirii este inclus într-un raster gri. Cealaltă casetă conţine o caricatură, iar rubrica poartă denumirea „Poziţia lui Jup”.

Pagina şapte este „Pagina cititorilor”. Aceasta este împărţită în două: în prima jumătate a paginii sunt tratate ştiri cu interes general, iar cea de-a doua jumătate este ocupată de spaţiile publicitare. Articolele sunt ierarhizate după modelul celorlalte pagini, articolul cap de pagină fiind uşor de identificat de către cititor prin plasarea sa într-o casetă. Corpul de literă utilizat pentru titluri variază în funcţie de articole. Un element de accentuare des întâlnit pe această pagină este utilizarea opţiunii pentru ca-racterele italice, în scopul evidenţierii citatelor şi declaraţiilor. În subsolul paginii este prezentată şi caseta redacţională, încadrată într-un chenar.

Pagina opt este ultima din primul caiet al „Ziarului de Iaşi”. Această pagină, la fel ca prima, este una color, titlul tematic fiind „Naţional şi internaţional”. Articolul cap de pagină este poziţionat sub titlul tematic şi abordează de cele mai multe ori un subiect de interes naţional. În coloana din dreapta paginii sunt prezentate alte infor-maţii, în rubrica „Pe scurt”. Această casetă este evidenţiată grafic prin prezenţa unei săgeţi roşii. Celelalte articole variază ca tematică, de la showbiz la alte subiecte de actualitate. În cea de-a doua parte a paginii spaţiul este destinat mai mult publicităţii.

Secţiunea „B” a „Ziarului de Iaşi” este structurată, din punctul de vedere al numărului de pagini, ca şi secţiunea „A”. Prima şi a doua pagină din această secţiune sunt destinate informaţiilor sportive. Pagina 1B este color şi conţine două sau maxi-mum trei articole din acest domeniu. Articolul cap de pagină este încadrat într-o casetă de culoare neagră şi este poziţionat sub colontitlu. Titlul şi şapoul sunt evidenţiate prin rasterul negru, scrisul fiind alb. Fotografiile sunt color şi însoţite de legendă. Unul din articolele de pe pagină este poziţionat în cea de-a doua parte a acesteia, între două spaţii publicitare, sub forma unei coloane. Pagina debutează cu un element nou, pla-sarea unei casete de text în colontitlu. Articolul cap de pagină este poziţionat sub co-lontitlu şi este evidenţiat prin caseta în care este poziţionat şi prin rasterele de culoare neagră care includ titlul şi şapoul. Celelalte articole sunt delimitate prin linii de marcaj subţiri sau sunt puse în evidenţă prin plasarea lor în rastere de culoare gri. Există ediţii

ANCA TEODORA TOMPEA

264

în care caseta redacţională este prezentă în această pagină. Un alt aspect important de precizat este faptul că spaţiile publicitare sunt destul de rare. Paginile 3B, 4B şi 6B sunt destinate publicităţii, de aici rezultând şi titlul tematic „Publicitate”. Aceste pagini oferă spaţii publicitare de închiriat. Este important de precizat faptul că aceste două pagini sunt alb-negru şi nu conţin aceleaşi caracteristici ca paginile de „Mica publi-citate”. Pagina de „Mica publicitate”, adică pagina 5B păstrează aceeaşi structură în-tâlnită şi în cazurile ziarelor „Le Monde” sau „Evenimentul Zilei”. Coloanele de text se succed una după alta, iar rubricile pot începe chiar şi de la mijlocul paginii. Pagina 7B sau pagina de „Timp liber” conţine programul TV al principalelor canale de televi-ziune din ziua respectivă. În aceeaşi casetă este prezentat şi programul a trei posturi de radio locale – Radio VoxT, Radio Nord Est şi Radio Hit. O coloană separată este pre-zentată sub numele de „Agendă culturală”, conţinând programul cinematografelor, tea-trelor, muzeelor, bibliotecilor sau librăriilor. În a doua jumătate a paginii există o ca-setă cu „Horoscopul zilei”, iar în subsolul paginii apare o casetă cu „Integrama zilei” şi o scurtă recenzie cu filmul recomandat de ziar. Ultima pagină a ziarului, numită „Mozaic”, este color. Aceasta poate fi considerată o pagină de monden şi destinată ex-clusiv ştirilor şi informaţiilor din showbiz. De cele mai multe ori, a doua jumătate a paginii este ocupată de spaţii publicitare destinate în mare măsură altor grupuri de presă locale, precum radiouri sau televiziuni. Cromatica acestei pagini variază de la negru, roşu, gri, până la albastru pentru secţiunea intitulată „Bancul zilei”.

Concluzii Cum vor arăta, aşadar, ziarele de mîine? Se mai poate inventa ceva atât de

inovator şi revoluţionar, aşa cum a fost introducerea culorii, prin anii ’80? Putem pre-zice că standardele vor fi înalte, dar lipsite de surprize? Să ne aşteptăm la tabloide „mi-nunate”, pline de culoare şi de cea mai bună calitate? Să ne aşteptăm la o standardizare a design-ului? Sau poate la un re-design rapid şi foarte frecvent? Poate că ar trebui să ne aşteptăm la un design intelectual, cu puţine elemente de accentuare şi cu o mai mare atenţie pentru combinarea cuvintelor cu imaginile? Poate că minimalismul va fi regula principală a oricărui design de ziar? Sau va apărea un nou ziar care să revolu-ţioneze aşteptările noastre despre cum arată un ziar? Poate că va fi gratis? Să nu uităm însă de calitate, de ridicarea standardelor, de profunzime, de disciplină şi de un re-design care să pună conţinutul în valoare. Re-designul este o nouă industrie: o industrie cu competiţie, rivalităţi şi cu diferiţi „guru” călătorind prin lume. Peisajul presei tipărite este unul „complet”: treceri de la formatul broadsheet la cel de tabloid, re-design-uri periodice, ediţii online, prima pagină după modelul Web, occidentalizare. Dar şi destule ziare care stăruie pe modele vechi, cu fonturi care au fost în vogă în anii ‘60-’70, formule învechite, pentru o primă pagină neatractivă, cu materiale lungi şi foto-grafii banale şi prost plasate. Tehnica este astăzi atât de la îndemână şi atât de diversă (iar consultanţa la fel), încât aceste ziare nu au nicio scuză; ele arată aşa nu pentru că edi-torii nu-şi dau seama şi pentru că nu le pasă, ci fiindcă şi-au propus asta cu bună ştiinţă.


265

Bibliografie:

Brielmaier, Peter, Wolf, Eberhard, Ghid de tehnoredactare, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Cernat, Mihai, Conceperea şi elaborarea ziarului, Editura Fundaţiei „România de Mîine”,

Bucureşti, 2002. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Funeriu, Ion, Principii şi norme de tehnoredactare computerizată, Editura Amacord,

Timişoara, 1998. Parker, Roger C., Tehnoredactare computerizată şi design pentru toţi, Editura Teora,

Bucureşti, 1996. Yves, Agnes, Manuel de Jounalisme, La Decouverte, Paris, 2002. *** Dicţionar Larousse de media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. Pagina de media, http://www.paginademedia.ro Poynter Online, http://www.poynter.org. Society for News Design, http://www.snd.org. The Institute for Cyberinformation. Future of Print Media, http://www.futureprint.

kent.edu. Ziarul de Iaşi, http://www.ziaruldeiasi.ro World Association of Newspapers, http://www.wan-press.org.

ANCA TEODORA TOMPEA

266


267

Partea a V-a

Democraţia şi mass-media în context european

ANCA TEODORA TOMPEA

268

România postcomunistă – percepţii şi realităţi din perspectiva statutului de stat ...

269

România postcomunistă – percepţii şi realităţi din perspectiva statutului de stat membru al UE∗

Bogdan Ştefanachi

Introducere „Frontierele politice s-au născut dintr-o evoluţie istorică şi etnică respectabilă,

urmare a unui lung efect de unificare naţională; a face abstracţie de ele este imposibil. Însă în Europa de astăzi, frontierele vor trebui să fie din ce în ce mai puţin o barieră în calea schimbului de idei, de persoane şi de bunuri. Sentimentul de solidaritate al naţiu-nilor va ieşi victorios asupra naţionalismului deja depăşit. Pe aceste vechi temelii tre-buie construită o nouă structură.”1 Noua structură propusă de Robert Schuman, deşi propunea solidaritatea şi cooperarea internaţională în vederea satisfacerii bunăstării publice şi pacificării continentului european, totuşi s-a încadrat în arhitectura geopoli-tică a Războiului Rece. Deşi nu era îndreptată împotriva cuiva, deşi nu avea caracter agresiv sau imperialist, noua Europă propusă de părinţii fondatori a devenit accesibilă ţărilor central şi est europene abia peste 50 de ani, odată cu sfârşitul confruntării ideologice est-vest.

Începutul anilor 1990 marchează orientarea estului continentului european către structurile euroatlantice şi lansarea parteneriatelor bilaterale cu Comunităţile Europene, urmate la scurt timp de declanşarea negocierilor de aderare. Poate, mai mult decât ma-joritatea ţărilor central şi est-europene candidate, România a văzut în relaţia cu Uniunea Europeană şansa extraordinară de a depăşi enormul handicap economic şi politico-so-cial cu care se confrunta. Uniunea Europeană devine singura alternativă viabilă pentru creşterea economică susţinută (catching-up), precum şi pentru reformarea instituţio-nală care să sprijine un astfel de proces2. Însă, deşi România este astăzi parte com-ponentă a Uniunii Europene, problemele structurale (de natură economică, politică, socială, culturală, identitară) cu care ne confruntăm sunt departe de a fi soluţionate. Acceptarea formei negociate cu (UE), cu clubul ţărilor europene, trebuie neapărat să fie completată de un fond solid: forma trebuie să capete conţinut – altfel spus, există o

∗ ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project

supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.

1 Robert Schuman, Pentru Europa, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p. 21. 2 Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană. Inflaţie, balanţă de plăţi, creştere

economică, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 18-22.

BOGDAN ŞTEFANACHI

270

interacţiune profundă între specificul naţional şi procesul de europenizare reflectată în modul în care se diminuează distanţa dintre nivelul declarativ şi cel pragmatic, dintre „formalitate şi realitate”3. Doar acest demers poate furniza acel Big Push de care are nevoie România pentru a reduce considerabil, în timp, decalajele politico-economice faţă de ţările europene avansate. Uniunea Europeană nu este însă un panaceu pentru dificultăţile cu care se confruntă România, ci oferă doar o reţetă de succes (cel puţin pentru moment) axată pe trei criterii – politic, economic şi privitor la acceptarea şi capacitatea administrativă de implementare a acquis-ului comunitar. Plecând de la interdependenţa structurală dintre UE şi noile state membre trebuie să evidenţiem potenţialul enorm pe care spaţiul comunitar îl proiectează asupra celui naţional, dar în acelaşi timp să evidenţiem că relaţia aceasta nu este una strict pasivă ci, dimpotrivă, ea depinde de modificările şi adaptările endogene (naţionale).

Uniunea Europeană – Statele Europei Centrale şi de Est: o relaţie necesară de putere Atât pentru România, cât şi pentru toate statele din regiunea Europei Centrale

şi de Est, UE a exercitat o influenţă deosebită prin intermediul condiţiilor de aderare care, la rândul lor au generat diferite metode şi modele de europenizare a ţărilor candi-date. Plecând de la prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană, conform cărora Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a statului de drept, orice stat european care respectă aceste principii poate solicita să devină stat membru al Uniunii. Însă, acest demers trebuie să fie precedat de îndeplinirea unei serii de criterii stabilite în de-cembrie 1993 de Consiliul European de la Copenhaga, din perspectiva cărora un stat candidat trebuie să aibă: a) instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor; b) o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii; c) capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru şi, în special, adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare4.

Aceste condiţii reflectă modul în care Uniunea Europeană se proiectează po-litic şi economic în spaţiul ex-comunist, având „menirea de a minimiza riscul ca noile state membre să devină instabile din punct de vedere politic şi să constituie o povară economică pentru ţările membre existente ale UE” mai mult, „condiţiile au fost for-mulate atât pentru a calma statele membre sceptice, cât şi pentru a îndruma ţările din Europa Centrală şi de Est”5. Pe de altă parte, capacitatea Uniunii de a accepta noi membri era mediată de menţinerea ritmului de integrare economică, reflectând potenţialul efect negativ al extinderii asupra politicilor şi insituţiilor europene.

3 Geoffrey Pridham, Designing Democracy. EU Enlargement and Regime Change in Post-Comunist

Europe, Palgrave Macmillan, Londra, 2005, p. 51. 4 http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm. 5 Heather Grabe, Puterea de transformare a UE. Europenizarea prin intermediul condiţiilor de aderare în

Europa Centarlă şi de Est, Epigraf, Chişinău, 2008, p. 24.


271

În raportul prezentat Comisiei Europene – „Extinderea Uniunii Europene. Realizări şi provocări” – Wim Kok susţinea că aderarea la UE reprezintă punctul culminant al visului acestor ţări de a se reîntoarce în Europa după divizarea artificială creată de Cortina de Fier. Aderarea lor la Uniune simbolizează revenirea în familia europeană, oferind un caracter stabil tinerelor democraţii din aceste ţări şi creând cli-matul necesar pentru realizarea unor economii de piaţă echilibrate din punct de vedere social. Aderarea aduce cu sine beneficii economice şi sociale care stau la baza dezvol-tării democratice, oferind acces la piaţa unică şi la asistenţa financiară suplimentară. Ea oferă mai multe oportunităţi de investiţii directe şi refacere economică, un mediu de afaceri stabil şi politici sociale progresiste6.

Aşadar, modelul european se constituie într-un factor de presiune pentru reali-zarea reformelor în Europa Centrală şi de Est iar, dintr-o astfel de perspectivă, trebuie să înţelegem europenizarea ca înglobând procesele de „(a) elaborare, (b) răpândire şi (c) instituţionalizare a regulilor, procedurilor, paradigmelor de politici, stilurilor, mo-dalităţilor de a face anumite lucruri, normelor şi convingerilor oficiale şi neoficiale, care au fost în primul rând definite şi consolidate în procesul politic al UE, iar apoi în-corporate în logica discursului, identităţilor, structurilor politice şi a politicilor publice interne (naţionale şi subnaţionale)”7. Este dincolo de orice îndoială că asemenea pro-cese au determinat o serie de efecte profunde în statele candidate devenite ulterior state membre: în primul rând, europenizarea a generat adaptarea imperativelor, a logicii şi a normelor UE la politica internă; în al doilea rând, europenizarea poate autoriza organismele implicate în procesul de modernizare să modifice unele politici şi să reformeze instituţiile politice (Europa se transformă practic într-un factor extern de constrângere); în al treilea rând se constată, sub presiunea UE, crearea unui spaţiu în agenda politică destinat iniţiativelor noi, spaţiu construit pe reforme instituţionale cu un impact profund asupra mecanismului de elaborare a politicilor8. Această triplă transformare trebuie explicată utilizând o serie de concepte fundamentale precum: transferul de politici (dinspre UE spre statele membre sau dinspre statele dominante către celelalte sau dinspre coaliţiile dominante spre alte coaliţii), integrarea europenă (tradusă prin gradul de compatibilitate care se traduce prin aceea că neconcordanţa dintre procesele, politicile sau instituţiile la nivel european şi cel intern reprezintă con-diţia necesară pentru apariţia schimbărilor de orice natură), tipul politicilor (prescriptive, prohibitive sau politici cadru), paradigmele politice (înţelese ca trăsături distinctive din cadrul structurii instituţionale normative a fiecărui domeniu de politici), comporta-mentul organizaţional (izomorfismul instituţional) şi stabilirea agendei (sub influenţa directă sau mediată a Uniunii Europene)9.

Devine astfel evident faptul că relaţia dintre UE şi ţara candidată este una asimetrică şi interdependentă, fapt care a permis Uniunii Europene să „stabilească 6 Wim Kok, Enlarging the European Union. Achievements and Challenges, http://ec.europa.eu/

enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/report_kok_en.pdf, 21.

7 Claudio M. Radaelli, „Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change”, European Integration online Papers (EIoP), vol. 4, nr. 8, 2000, disponibil la http://eiop.or.at/eiop/pdf/2000-008.pdf.

8 Heather Grabe, Puterea de transformare, pp. 65-6. 9 Heather Grabe, Puterea de transformare, pp. 69-87.

BOGDAN ŞTEFANACHI

272

regulile jocului în condiţiile de aderare”10. Această relaţie de putere reflectă la o primă analiză ambivalenţa extinderii aşa cum a fost ea percepută la nivelul statelor Europei Occidentale (UE 15), înţelegând prin aceasta efectele sociale şi economice ale extin-derii, precum şi impactul extinderii asupra instituţiilor şi politicilor UE; a fost meca-nismul prin intermediul căruia Uniunea Europeană şi-a propus să menţină funcţional principiul coeziunii economico-sociale pe baza căruia să-şi continue dezvoltarea armo-nioasă. Dar, în acelaşi timp şi, mult mai important pentru statele foste comuniste, condiţionalitatea impusă de negocierile de aderare se transformă în principalul factor exogen care determină transformarea profundă a statelor Europei Centrale şi de Est din perspectivă constituţională, liberal-democratică, chiar dacă o parte importantă a acestei transformări s-a construit pe „imitaţia, reproducerea şi transplantul modelelor de instituţii democratice occidentale”11. Factorii externi ai condiţionalităţii pot fi extrem de vizibil analizaţi dacă facem referire la modificările instituţionale din cadrul statelor (candidate) membre, cu precădere la relaţia dintre componenta executivă şi cea legisla-tivă, poziţia (tot mai importantă) a curţilor constituţionale precum şi la procesul de descentralizare reflectat în creşterea semnificaţiei administraţiei şi auto-guvernării regionale şi locale. Dar, efectul fundamental al relaţiei dintre UE şi statele Europei Centrale şi de Est este detectabil la nivel macro şi se referă la faptul că „forţele demo-cratice din ţările postcomuniste au primit suport, încurajări şi stimulente pentru a face faţă ameninţărilor forţelor autoritare, populiste şi naţionaliste şi astfel, însăşi tranziţia democratică a fost consolidată”12. Din această perspectivă, elitele politice democratice din noile state membre se europenizează, devenind parte integrantă a structurii institu-ţionale şi ideologice a Uniunii Europene, orientată spre valorile democraţiei liberale, creând condiţiile pentru „constituirea unei comunităţi de valori, nu doar de interese”13. Apartenenţa la o asemenea comunitate nu rezolvă în manieră automată disfuncţiile politice şi economice încă detectabile în noile state membre, dar transformă o mare parte dintre problemele tradiţionale de politică internă în probleme mediate de interesul comunitar cu o expunere consistentă la analiza opiniei publice (europene, transnaţio-nale). De aceea, accederea în UE şi statutul de stat membru nu se constituie într-o so-luţie prodigioasă pentru definitivarea procesului de democratizare (care va implica şi o reconfigurare a identităţii şi suveranităţii) ci reprezintă doar o „protecţie rezonabilă împotriva posibilelor dezastre viitoare”14.

Uniunea Europeană şi România – de la principii la realităţi În ecuaţia asimetrică a relaţiei stat membru – Uniunea Europeană trebuie să ne

îndreptăm atenţia şi asupra primului termen, pentru că acesta se transformă în 10 Heather Grabe, Puterea de transformare, p. 66. 11 Wojciech Sadurski, Adam Czarnota, Martin Krygier (eds.), Spreading Democracy and the Rule of Law?

The Impact of Law, Democracy and Constitutionalism in Post-Comunist Legal Orders, Springer, Dordrecht, 2006, p. 47.

12 Sadurski, Spreading Democracy, pp. 47-8. 13 Sadurski, Spreading Democracy, p. 48. 14 Sadurski, Spreading Democracy, p. 48.


273

elementul endogen fundamental pentru desăvârşirea procesului de integrare: condiţio-nalităţile negociate cu UE produc efecte cu o magnitudine minimă sau, dimpotrivă, maximă, funcţie de convergenţa dintre arhitectura socială-politică-economică profundă a statului membru şi principiile de funcţionare ale UE. Aşadar, faptul că România este stat membru al UE este o certitudine, dar întrebarea este Ce fel de Românie se inte-grează în UE?, sau altfel spus cărui sistem de valori aparţinem? Corespondentul con-cret al acestei întrebări vizează analiza modului pragmatic în care România devine parte integrantă a dialogului intercultural european, vizează analiza gradului în care România aparţine spaţiului valorilor europene.

Pentru a putea încerca un răspuns la aceste interogaţii trebuie să realizăm o ra-diografie (social-politică-economică) a spaţiului românesc, fiind o certitudine că fiecare naţiune care aderă la UE aduce cu sine propria sa specificitate. Astfel, identificarea naţională nu este contradictorie cu cea europeană ci, dimpotrivă, vine să o completeze, însă această completare nu trebuie în nici un caz să determine emergenţa unor forţe centrifuge care să pericliteze însăşi esenţa construcţiei europene.

Dificultăţile întâmpinate de fostele societăţi comuniste în a construi demo-craţia sau/şi economia de piaţă au readus în prim-plan discuţiile cu privire la relaţiile dintre economie, politică şi cultură, reflectate în relaţiile dintre succesul economic şi cultura politică (participativă) specifică democraţiei; dacă modelul european este unul cu un profund caracter democratic, succesul său poate deveni realitate, în statele Europei Centrale şi de Est, în măsura în care cultura politică majoritară este de natură partici-pativă, ceea ce presupune implicarea cetăţenilor în activităţile de guvernare de la nivel local sau naţional15; din punct de vedere pragmatic, dimensiunile culturii politice pot fi analizate pe următoarele coordonate: interesul pentru politică, informarea pe teme po-litice şi conştinţele politice, eficacitatea politică (convingerea cetăţenilor că pot influ-enţa real procesul de decizie politică), încrederea în lideri ori instituţii politice sau su-portul pentru regim (democraţie în acest caz: alegeri libere, multipartidism, separarea puterilor etc)16.

Asumând o atare metodologie de cercetare şi evidenţiind relaţia profundă dintre democraţie (cultură politică participativă) şi performanţă economică, studiul in-titulat Viaţa socială în România urbană a evidenţiat o serie de aspecte extrem de im-portante17. În primul rând, doar 20-25% dintre români declară că sunt mult sau foarte mult interesaţi de politic; un procent similar declară că nu sunt deloc interesaţi, iar aproxi-mativ 50% se declară puţin sau deloc interesaţi în condiţiile în care media dezinte-resului european nu depăşeşte 17%. Explicaţia unei astfel de stări de fapt rezidă pe de o parte în faptul că politicul este considerat un domeniu neimportant (din această pers-pectivă România se situează pe poziţia 77 din 81 de state analizate, cu mult sub nivelul înregistrat în statele UE 15) iar, pe de altă parte, deoarece este conceput mai curând ca un atribut al centrului. În al doilea rând, în ceea ce priveşte informarea şi cunoştinţele politice, se constată frecvenţe mai mari a informării prin canale mediatice decât prin canalul interpersonal şi, de asemenea, cunoaşterea de suprafaţă a conţinuturilor politice de

15 Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Editura Du Style, Bucureşti, 1996. 16 Almond, Verba, Cultura civică. 17 Dumitru Sandu (coord.), Viaţa socială în România urbană, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 137-65.

BOGDAN ŞTEFANACHI

274

către cea mai mare parte a populaţiei (această cunoaştere reflectă numele unor figuri politice importante, aspecte legate de vot sau apartenenţa la UE sau NATO). Trebuie evidenţiat un aspect fundamental, pentru o strategie ulterioară de creştere a cunoaşterii politice care să genereze o cultură preponderent participativă, anume că există o relaţie liniară cu educaţia: cu cât persoanele sunt mai educate cu atât înregistrează scoruri mai mari. Consecinţa imediată a unui nivel scăzut de cunoaştere este reflectată în gradul extrem de mic al participării politice. Astfel, dacă excludem formele de participare pasive (informare prin mass-media) se constată că cea mai mare parte a cetăţenilor nu participă (activ politic): doar 9% au participat la o întâlnire politică, 6% au contactat un politician, 5% au luat parte la un protest sau demonstraţie politică, 6% la un miting electoral şi 2% au semnat o petiţie publică. Dacă luăm în considerare în simultan aceste forme de participare politică rezultă că 85% din populaţia urbană nu a participat, după 1990, la niciuna, 7% a participat la una, 4% la două şi 4% la trei sau mai multe.

Un alt aspect care trebuie evidenţiat, în cazul României, este cel al susţinerii populare pentru integrare. Astfel, 70-80% dintre români considerau că integrarea este un lucru bun sau foarte bun, depăşind cu mult media înregistrată în ţările care au de-venit membre în 2004 (50%). Însă, din punctul de vedere al orientării cognitive, pro-centele sunt mult mai mici, foarte puţini români având cunoştinţe suficiente despre ceea ce este UE18. Mai mult, datele statistice relevă un grad ridicat al naţionalismului cultural, precum şi al celui xenofob: peste 35% dintre români consideră că oamenii care nu vorbesc limba oficială nu ar trebui să aibă drept de vot, iar peste 53% susţin că nicio organizaţie străină, cum ar fi Uniunea Europeană, nu ar trebui să le spună cum să-şi conducă ţara19. Conform unui Eurobarometru20 din 2007, trei sferturi dintre cetă-ţenii UE consideră că persoanele cu un background diferit (etnic, religios sau naţional) îmbogăţesc viaţa culturală a ţării lor (49% consideră că asemenea persoane mai curând îmbogăţesc moştenirea naţională, iar 23% afirmă că îmbogăţesc profund această moş-tenire). Dacă cei mai mulţi dintre susţinătorii unei astfel de perspective sunt în Irlanda, Luxemburg, Franţa, Germania şi Finlanda (state din grupul UE 15), cele mai înalte niveluri de dezacord sunt specifice pentru Malta, Cipru, Bulgaria şi România. Acelaşi Eurobarometru evidenţiază că interacţiunea dintre cetăţenii aparţinând diferitelor cul-turi constituie o realitate europeană. Două treimi (65%) dintre respondenţii din cele 27 de state membre au fost capabili să invoce o astfel de interacţiune cu o persoană de altă religie, de altă etnie sau naţionalitate în ultimele 7 zile dinaintea realizării sonda-jului (primele locuri au revenit Luxembourg – 82%, Irlanda – 77%, Marea Britanie – 76% şi Austria – 75%). Dar, au fost şi patru state în care mai puţin de jumătate dintre cetăţeni au raportat astfel de interacţiuni cu persoane provenind din culturi diferite: Bulgaria, Polonia, România şi Estonia (care cu doar 44%, respectiv 43% s-au clasat pe ultimele două locuri).

18 Eurobarometer 62, L’opinion publique dans l’Union Européenne, http://ec.europa.eu/public_opinion/

archives/eb/eb62/eb62first_fr.pdf. 19 Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 186-87. 20 Flash EB Series #217, Intercultural dialogue in Europe, 2007, http://ec.europa.eu/public_opinion/

flash/fl_217_sum_en.pdf.


275

Nu neapărat ca o reflectare a precarităţii culturii politice, ci poate mai curând ca o stare profundă care trebuie surmontată prin reforma endogenă sub presiunea con-diţiilor negociate cu UE, un studiu al Eurostat relevă că România este ţara din Uniunea Europeană cu cele mai proaste condiţii de trai21. Potrivit acestui studiu, 43% dintre ro-mâni nu au toaleta în casă, iar 41% trăiesc în case fără duş. Prin comparaţie, în Bulgaria, 26% dintre cetăţeni nu au toaletă, iar 15% nu au duş sau baie iar, în multe ţări euro-pene precum Belgia, Danemarca, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, procentul de cetăţeni care trăiesc fără aceste condiţii minime este sub 1%. De asemenea, doar 4% dintre cetăţenii europeni trăiesc în case în care nu există toaletă, iar 3% în locuinţe în care nu există duş sau baie. Aceeaşi statistică arată că, la nivel european, una din şase persoane trăieşte într-o locuinţă supraaglomerată, însă proporţia de cetăţeni care au astfel de probleme variază de la stat la stat, în Romania 55% dintre cetăţeni trăind în locuinţe supraaglomerate.

Distanţa dintre Uniunea Europeană şi realităţile din România se reflectă şi în rata extrem de redusă a prezenţei la vot pentru alegerea eurodeputaţilor: alegerile euro-pene din 2009 au înregistrat prezenţa la vot a 27,67% dintre alegători, în scădere uşoară faţă de alegerile din 2007, care au înregistrat o prezenţă de 29,46%, în condiţiile unei medii europene de 43%. Această realitate politică reflectă interesul scăzut al partidelor politice, precum şi al mass-media, pentru alegerile europene, considerate a fi alegeri naţionale de grad secund, dar şi faptul că UE este din punct de vedere instituţional şi psihologic mult prea departe de cetăţeni, fapt care o face greu de înţeles şi evaluat22. Din cauza unei astfel de percepţii, alegătorii români se simt prea puţin reprezentaţi de sistemul politic european, înţelegând prin aceasta că „Uniunea Europeană este încă o entitate suficient de îndepărtată şi distantă, astfel că principalele motivaţii ale prezen-ţei/absenţei la vot depind de o multitudine de factori legaţi de sistemul politic naţional”23.

Pentru eliminarea acestei divergenţe, România trebuie să accelereze procesul de implementare a unei strategii de comunicare a implicaţiilor statutului de stat mem-bru al UE, care să se concentreze pe realizarea următoarelor obiective: a) îmbunătă-ţirea înţelegerii şi cunoaşterii publice a Uniunii Europene; b) explicarea implicaţiilor accederii în Uniunea Europeană, prin evidenţierea drepturilor şi obligaţiilor din pers-pectiva mecanismelor care le oferă substanţă24.

Un rol deosebit de important revine, în acest context, al unei strategii des-centralizate, societăţii civile, care, prin intermediul organizaţiilor non-guvernamentale, trebuie să provoace dezbateri publice, trebuie să susţină campanii de informare care să

21 http://www.mediafax.ro/english/romania-has-worst-housing-conditions-in-eu-eurostat-8006303/. 22 Andreas Follesdal, Simon Hix, ”Why There is a Democratic Deficit in the EU: A Response to Majone

and Moravcsik”, European Governance Papers, nr. C-05-02, http://www.connex-network.org/eurogov/ pdf/egp-connex-C-05-02.pdf.

23 Cristina Stănuş, „Eficacitatea votului, mândria de a fi cetăţean european şi prezenţa la vot la alegerile europene din 2009”, în Mircea Tomşa, Andrei Gheorghiţă, Claudiu D. Tufiş (coord.), Alegerile pentru Parlamentul European. România 2009, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 126.

24 O astfel de abordare ar putea să se bazeze pe dezvoltarea liniilor directoare propuse de Comisia Europeană în The communication strategy for the fifth enlargement, http://ec.europa.eu/enlargement/ archives/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/index_en.htm.

BOGDAN ŞTEFANACHI

276

vizeze reducerea decalajului dintre percepţia şi realitatea procesului de integrare euro-peană (deşi România este stat membru, integrarea trebuie încă înţeleasă ca un proces aflat în desfăşurare). Eurobarometrele arată că un grad ridicat de cunoaştere al UE implică şi o imagine pozitivă despre Uniune; în cazul României (care, cu 63% dintre cetăţeni apreciind pozitiv Uniunea Europeană, se plasează pe primul loc între statele membre), inversarea raportului provine din faptul că Uniunea Europeană este înţeleasă doar în termeni de drepturi nu şi de obligaţii, în termeni de beneficii, nu şi de costuri, având de-a face cu un efect de „lună de miere” în relaţia cetăţenilor români cu Uniunea (datorat în principal lipsei de informaţie şi dificultăţii în a înţelege cum funcţionează sistemul european)25.

Efecetele pozitive ale integrării europene pot să capete relevanţă şi consistenţă cu atât mai pregnant cu cât ele vor fi rezultatul convergenţei dintre principiile, valorile şi obiectivele europene, pe de o parte, şi compatibilizarea politică a spaţiului naţional (românesc), pentru a permite performanţa instituţională şi economică a acestora, pe de altă parte.

Concluzii Cele spuse până acum nu se constituie într-un argument pentru diminuarea di-

ferenţelor dintre statele membre ale Uniunii Europene sau într-un argument pentru eli-minarea specificului naţional (pe care trebuie să şi-l asume şi susţină fiecare stat membru), ci reprezintă doar imaginea compromisului rezonabil pe care trebuie să şi-l asume statele membre. Datele din Eurobarometre reliefează chiar faptul că cetăţenii europeni evaluează UE din perspectiva a două criterii: economic şi instituţional-politic. Astfel, „în timp ce vest-europenii evaluează în mod dominant Uniunea Europeană în termeni economici bazându-se pe output-ul instituţiilor, est-europenii includ în evaluările lor percepţii ale caracterului democratic al Uniunii, introducând în model elementul de calitate a reprezentării”26. Din această perspectivă generală, aceleaşi Eurobarometre care au măsurat opinia publică în legătură cu valorile şi orientările personale, sociale şi politice în ţările UE 15, UE 25 (+2) relevă asemănări dar şi deosebiri importante: a) europenii consideră familia mai importantă decât chestiunile legate de sănătate, prie-tenie etc., iar stabilitatea financiară este considerată mai importantă decât religia; b) pacea este valoarea socio-politică cea mai importantă, urmată de respectul uman şi de drep-turile omului, în ţările care sunt deja membre. În ţările candidate drepturile omului sunt considerate cele mai importante – domeniu în care aceste ţări sunt criticate de Comisia Europeană. De asemenea, este perceptibilă diferenţa dintre vechii şi noii membrii; pentru cetăţenii Vechii Europe, valorile politice precum democraţia, statul de drept sunt considerate definitorii, pe când cetăţenii statelor ultimului val de extindere consideră că valorile care le reprezintă cel mai bine ţara sunt unele mai generale, precum pacea sau religia; c) în ţările devenite membre în 2004, precum şi în cele candidate, Uniunea Europeană este un sinonim pentru democraţie, stat de drept şi, cel mai 25 Cristina Stănuş, „Eficacitatea votului”, p. 125. 26 Cristina Stănuş, „Eficacitatea votului”, p. 109.


277

important, pentru drepturile omului ca valoare fundamentală a Uniunii Europene; d) diferenţe apar şi în chestiunile legate de implicarea socială; în timp ce atât în ţările membre cât şi în cele candidate „hobby-politics” este considerată ca cea mai puţin po-pulară activitate voluntară, cetăţenii statelor UE optează pentru participarea în cluburi şi asociaţii ca formă de activitate socială, pe când cei din ţările candidate (sau din noile state membre) aleg mai curând activităţile religioase; e) în jur de 6 din 10 cetăţeni con-sideră că ar dori să înveţe şi alte limbi străine; cele mai importante argumente sunt legate de posibilitatea găsirii unui loc de muncă, în ţările candidate şi în cele ale ulti-mei extinderi, pe când călătoriile şi satisfacţia personală au un rol predominant în UE 15; f) UE se confundă cu prosperitatea economică, susţin 30% dintre cetăţenii noilor state membre şi doar 19% dintre cetăţenii UE 1527.

Pe baza acestor deosebiri trebuie explicate şi eventualele pericole care planează asupra procesului de integrare, cel mai vizibil fiind euroscepticismul, atât la nivelul statelor vechi, cât şi la nivelul celor noi devenite membre. Pentru a diminua un even-tual val de neîncredere cu privire la efectele pozitive ale apartenenţei la UE (pe fondul aşteptărilor extrem de mari care caracterizează spaţiul românesc) accentul trebuie pus pe strategia de informare, deoarece sudiile au demonstrat că educaţia şi atitudinile pro-democratice (care la rândul lor reflectă un nivel ridicat de educaţie) constituie, alături de sexul masculin, principalele coordonate ale temperării euroscepticismului28.

Pe de altă parte, mai ales pe fondul crizei economice globale, atitudinea cetă-ţenilor europeni faţă de extinderea Uniunii Europene s-a modificat în ultimii ani, pre-valente devenind deziluzia sau chiar ostilitatea deschisă, din cauza „răspândirii per-cepţiei conform căreia extinderea a favorizat în manieră asimetrică noile state membre care au reuşit să exploateze costurile reduse ale propriei lor înapoieri economice/so-ciale, transformând astfel procesul într-unul de sumă zero pentru statele UE 15”29. De aceea, România va trebui să facă faţă şi tendinţei ascendente a curentului eurosceptic din rândul cetăţenilor statelor membre ale UE, tendinţă evidenţiată de consecinţele negative ale extinderii, majoritatea respondenţilor evidenţiind următoarele consecinţe: extinderea face mai dificilă luarea deciziilor într-o Uniune Europeană lărgită, extin-derea este foarte costisitoare pentru ţara lor, mulţi cetăţeni din noile state membre se stabilesc în ţara lor, deschiderea frontierelor face mai dificilă combaterea criminalităţii şi traficului ilegal de droguri; de asemenea, o minoritate semnificativă de respondenţi a fost de părere că extinderea: determină o creştere a şomajului în ţara lor şi reduce standardul de protecţie socială.

Mai mult chiar, statutul de membru al Uniunii Europene determină creşterea fluxurilor de capital şi accelerarea creşterii economice, fapt care poate adânci distanţa dintre statele foste comuniste – „creşterea nivelului veniturilor la care se adaugă ac-celerarea creşterii economice cu 1,2% va mări ecartul dintre cele 8 state Central 27 Eurobarometer 2003.5, Identities and values in the acceding and candidate countries, http://ec.europa.

eu/ public_opinion/archives/cceb/2003/cceb_2003.5_identity.pdf. 28 Florin Feşnic, „Determinanţi ai euroscepticismului în România”, în Mircea Tomşa, Andrei Gheorghiţă,

Claudiu D. Tufiş (coord.), Alegerile pentru Parlamentul European. România 2009, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 129-46.

29 Alberto Quadrio Curzio, Marco Fortis (eds.), The EU and the Economies of the Eastern European Enlargement,: Physica-Verlag, Heidelberg, 2008, p. 29.

BOGDAN ŞTEFANACHI

278

Europene (Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia) şi celelalte ţări Central şi Est Europene astfel că, în următorii 20 de ani diviziunea ac-tuală dintre Europa Occidentală şi Europa Centrală şi de Est va fi înlocuită de divi-zarea dintre Europa Centrală şi de Est pe de o parte şi, Europa de Est, pe de altă parte”30. Un astfel de scenariu poate fi depăşit prin asumarea unei strategii (din care să facă parte şi România) construită pe trei piloni: asumarea unor politici economice şi continuarea reformelor pentru a crea cadrul instituţional şi fundamentul macroeco-nomic pentru creştere economică şi pentru creşterea standardului de viaţă; integrarea profundă (până la nivelul Uniunii Economice şi Monetare) în Uniunea Europeană care să reflecte ajustările instituţionale necesare; dezvoltarea relaţiilor de cooperare regio-nale pentru a reduce potenţialul conflictelor (regionale) şi pentru creşterea perspecti-velor de dezvoltare31.

Aşadar, şi pentru România, Uniunea Europeană poate şi trebuie să constituie un catalizator pentru valorile democratice, pentru respectarea drepturilor omului şi pentru prosperitatea economică, însă doar în măsura în care, în primul rând atitudinal şi apoi instituţional, va reuşi să definească şi să implementeze o strategie care să asi-gure convergenţa cu standardele şi valorile europene.

Bibliografie

Almond, Gabriel A., Verba, Sidney, Cultura civică, Editura Du Style, Bucureşti, 1996. Curzio, Alberto Quadrio, Fortis, Marco (eds.), The EU and the Economies of the Eastern

European Enlargement, Physica-Verlag, Heidelberg, 2008. Dăianu, Daniel, Vrânceanu, Radu, România şi Uniunea Europeană. Inflaţie, balanţă de

plăţi, creştere economică, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Feşnic, Florin, „Determinanţi ai euroscepticismului în România”, în Tomşa, Mircea,

Gheorghiţă, Andrei, Tufiş, Claudiu D. (coord.), Alegerile pentru Parlamentul European. România 2009, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

Follesdal, Andreas, HIX, Simon, „Why There is a Democratic Deficit in the EU: A Response to Majone and Moravcsik”, European Governance Papers No. C-05-02, http://www.connex-network.org/eurogov/pdf/egp-connex-C-05-02.pdf.

Grabe, Heather, Puterea de transformare a UE. Europenizarea prin intermediul condiţiilor de aderare în Europa Centarlă şi de Est, Editura Epigraf, Chişinău, 2008.

Kok, Wim, Enlarging the European Union. Achievements and Challenges, http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/report_kok_en.pdf.

Landesmann, Michael A., Rosati, Dariusz K. (eds.), Shaping the New Europe. Economic Policy Challenges of European Union Enlargement, Palgrave Macmillan, London, 2004.

Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.

30 Michael A. Landesmann, Dariusz K. Rosati (eds.), Shaping the New Europe. Economic Policy

Challenges of European Union Enlargement, Palgrave Macmillan, Londra, 2004, p. 308. 31 Landesmann, Shaping the New Europe, pp. 308-310.


279

Pridham, Geoffrey, Designing Democracy. EU Enlargement and Regime Change in Post-Comunist Europe, Palgrave Macmillan, Londra, 2005.

Radaelli, Claudio M., „Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change”, European Integration online Papers (EIoP), vol. 4, nr. 8, 2000, disponibil la http://eiop.or.at/eiop/pdf/2000-008.pdf.

Sadurski, Wojciech, Czarnota, Adam, Krygier, Martin (eds.), Spreading Democracy and the Rule of Law? The Impact of Law, Democracy and Constitutionalism in Post-Comunist Legal Orders, Springer, Dordrecht, 2006.

Sandu, Dumitru (coord.), Viaţa socială în România urbană, Editura Polirom, Iaşi, 2006. Schuman, Robert, Pentru Europa, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003. Stănuş, Cristina, „Eficacitatea votului, mândria de a fi cetăţean european şi prezenţa la vot

la alegerile europene din 2009”, în Tomşa, Mircea, Gheorghiţă, Andrei, Tufiş, Claudiu D. (coord.), Alegerile pentru Parlamentul European. România 2009, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

***Criteriile de la Copenhaga, http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm.

***Identities and values in the acceding and candidate countries, Eurobarometer 2003.5, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/cceb/2003/cceb_2003.5_identity.pdf

***Intercultural dialogue in Europe, 2007, Flash EB Series #217, http://ec.europa.eu/ public_opinion/flash/fl_217_sum_en.pdf.

***L’opinion publique dans l’Union Européenne, Eurobarometer 62, http://ec.europa. eu/public_opinion/archives/eb/eb62/eb62first_fr.pdf.

BOGDAN ŞTEFANACHI

280

Dimensiunea constituţională a delictelor de presă. Incompatibilitatea ...

281

Dimensiunea constituţională a delictelor de presă. Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de

exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei∗

Dan Drugă Larisa Demeter

Introducere Justiţia constituţională este considerată o dimensiune imanentă a statului de

drept sau chiar cea mai importantă consecinţă a statului de drept, în cadrul căreia con-trolul de constituţionalitate „se valorizează ca principiu structural”1. Supremaţia normelor constituţionale şi existenţa controlului constituţionalităţii actelor normative, realizat de o autoritate jurisdicţională, au ca efect constituţionalizarea dreptului. Constituţionali-zarea legii „nu înseamnă altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul, cât şi în litera lor”2. În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 20073, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile de abrogare ale normelor de incriminare a principalelor delicte realizabile prin presă – insulta şi calomnia – a readus în discuţie în mediile jurnalistice, politice şi juridice un conflict clasic între două libertăţi: liber-tatea de exprimare şi demnitate, înţeleasă ca element al vieţii private. Întrucât Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice care să asigure ocrotirea adecvată, eficientă şi efectivă a acestor valori, controversa nu vizează atât existenţa unei optici diferite în legătură cu valoarea relaţiilor sociale privitoare la apărarea demnităţii umane şi a drepturilor fun-damentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi familială, la onoare sau la propria-i imagine, cât aprecierea diferită a mijloacelor potrivite pentru apărarea acestor valori şi asigurarea exercitării efective a acestor drepturi şi libertăţi.

∗ O variantă preliminară a acestui capitol a fost publicată, cu titlul „Dimensiunea constituţională a delictelor

de presă”, în Sfera Politicii, nr. 155, ianuarie 2011, pp. 59-65. 1 Ioan Leş, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 95. 2 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003, p. 67. 3 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I, pct. 56 din Legea nr. 278/2006

pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, având următorul cuprins „Articolele 205, 206, 207 şi 236¹ se abrogă”.

DAN DRUGĂ & LARISA DEMETER

282

Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, art. 206 şi 207 Cod penal4 prin prisma reglementărilor libertăţii de exprimare în dreptul intern şi european, instanţa de contencios constituţional concluzionează că nu există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni.

Considerentele deciziei Curţii şi contraargumente Curtea motivează necesitatea declarării neconstituţionale a normelor care

dezincriminau insulta şi calomnia cu argumentul existenţei, în lipsa acestor mijloace penale de ocrotire a demnităţii, a unui inadmisibil vid de reglementare, contrar dispo-ziţiilor constituţionale. Adăugând la obiectul juridic special al infracţiunilor de insultă şi calomnie, pe lângă noţiunile prevăzute expres de textul de lege – onoare şi reputaţie – şi noţiunea de demnitate (opinie, de altfel, larg răspândită în doctrina penală), Curtea încearcă o concretizare, din punct de vedere juridic, a demnităţii. Demnitatea căpătă astfel un aspect concret, definit şi limitat, de aceeaşi natură cu onoarea şi reputaţia, con-ţinut ce ar trebui protejat de o manieră generală prin mijloace de drept penal. Subiectul activ al infracţiunilor este necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audio-vizuală, însă, indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit, faptele care formează conţinutul acetor infracţiuni lezează grav persona-litatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. În opinia Curţii, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional5, iar înlăturarea mijloacelor dreptului penal ca instrumente de descurajare a săvârşirii acestor fapte ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care presupune respect faţă de fiecare membru al co-lectivităţii şi preţuirea în justă măsură a reputaţiei fiecăruia. Se motivează, de ase-menea, că recurgerea la procesul civil, întemeiată pe dispoziţiile 998 Cod civil6, care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite, nu constituie o protecţie juridică adecvată, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.

4 Dispoziţiile abrogate nu pot fi repuse în vigoare prin declararea neconstituţională a normei de abrogare a

acestor dispoziţii, fără ca Parlamentul sau Guvernul, după caz, să adopte o nouă reglementare care să vi-zeze domeniul respectiv. În acelaşi sens s-a pronunţat recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010, ca urmare a admiterii recursului în interesul legii promovat cu privire la consecinţele Deciziei CCR nr. 62/2007 de Procurorul General al României.

5Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, art. 206 şi art. 207 Cod penal, Curtea Constituţională constată că abrogarea acestor texte şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravine prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

6 Dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil prezintă cadrul general al răspunderii civile pentru daune ma-teriale şi morale. Potrivit art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi calomnie, nu înseamnă vid legislativ.


283

După aproape 20 de ani de democraţie postdecembristă, decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 octombrie 2007 a stârnit reacţii dure din partea presei, ri-dicând o serie de probleme fundamentale privind raporturile dintre libertatea de expri-mare şi demnitatea persoanei. Analizând esenţa argumentaţiei Curţii, constatăm că este inadmisibil ca instanţa constituţională să confere prioritate demnităţii ca valoare su-premă fără să o raporteze la celelalte valori supreme din art. 1 alin. (3) din Constituţie7. Observăm o inversare a raporturilor fireşti dintre libertatea de exprimare, care este re-gula, şi limitele acesteia, care constituie excepţia, în condiţiile în care conţinutul dem-ntăţii nu poate fi determinat a priori. Curtea ignoră dificultăţiile de apărare în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie săvârşite prin presă, susţinând în mod eronat că delictele de presă ar trebui incriminate obligatoriu, ignorând astfel jurisprudenţa per-tinentă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Invocând art. 30 alin. (8) din Constituţie, care dispune, în teza finală, că „delictele de presă se stabilesc prin lege”, Curtea deduce că legiuitorul nu ar putea elimina din legislaţie aceste delicte, confundând astfel sensul dispoziţiei amintite, de determinare a competenţei exclusive a legiuitorului de a stabili delictele de presă, cu obligaţia legiuitorului de a le regle-menta expres, oferind o protecţie penală acestor valori8. Vom lua în discuţie, în cele ce urmează, două aspecte. Este vorba, în primul rând, despre raportul dintre demnitatea umană şi libertatea de exprimare. În al doilea rând, ne propunem să analizăm ches-tiunea limitării libertăţii de exprimare şi a controlului de proporţionalitate.

Raportul dintre demnitatea umană şi libertatea de exprimare. În mod cu totul inadmisibil, Curtea utilizează în mod exclusiv valoarea supremă a demnităţii în ve-derea limitării libertăţii de exprimare. Este cel puţin surprizătoare importanţa parti-culară acordată demnităţii, ca element al vieţii private, în detrimentul celorlalte valori supreme, precum drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii, dreptatea sau pluralismul politic, deşi Constituţia nu stabileşte o ierarhie a acestora. În acest plan al valorilor supreme, preponderenţa acordată demnităţii poate duce la des-considerarea altora la fel de importante şi, implicit, a conceptului de dreptate, care impune existenţa unui echilibru, a unui liant între toate aceste valori supreme, iar reac-tivarea normelor penale abrogate poate constitui o vătămare a drepturilor şi cetăţenilor în sensul de valori supreme. Este de neconceput libera dezvoltare a personalităţii umane în lipsa garantării libertăţii de exprimare şi de comunicare a opiniilor şi informaţiilor. Se observă, totodată, o tendinţă de definire generală, globală a demnităţii, conferindu-i-se un conţinut mai puţin conjuctural, şi mai mult dominat de o viziune individualistă, ca punct de plecare în argumentarea necesităţii de protecţie penală a acestei valori so-ciale. Sintagmele folosite de Curte – „respectul faţă de fiecare membru al colectivi-tăţii”, „pacea socială”, „evitarea conflictelor permanente” – conturează de o manieră 7 Art. 1 alin. (3) din Constituţia României stipulează: „România este un stat de drept, democratic şi social,

în care libertatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989 şi sunt garantate”.

8 Politica statului poate avea diferite imperative şi priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor fapte anti-sociale. În raport cu acestea, legiuitorul stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte, care trebuie combătute prin aplicarea unor sancţiuni penale.


284

generală conţinutul conceptului de demnitate, transformându-l, astfel încât acesta nu mai este o valoare supremă, un obiectiv constituţional în funcţie de care sunt inter-pretate toate celelalte drepturi fundamentale, ci devine un concept juridic cu un con-ţinut precis, chiar, am putea spune, un „drept la demnitate”9 necesar a fi protejat prin mijloacele drastice ale dreptului penal. Această viziune personală a judecătorului ar putea legitima implicit soluţia limitării oricărui drept fundamental în cazul unui con-flict între demnitate, astfel înţeleasă, şi dreptul respectiv. Evident că o astfel de viziune nu rezultă din textul Constituţiei, care nu impune niciun fel de ierarhie, nici la nivelul valorilor supreme prevăzute de art. 1 alin. (3), nici la nivelul drepturilor fundamentale. Justificarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare prin referire exclusivă la dem-nitate ca valoare supremă, aşa cum o face Curtea în decizia analizată, pare astfel cel puţin curioasă.

Limitarea libertăţii de exprimare. Controlul de proporţionalitate. Dreptul fundamental ce include demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei este consacrat în art. 26 din Constituţie, însă instanţa nu invocă în mod direct acest drept ca limitare a li-bertăţii de exprimare, ci face trimitere direct la art. 30 şi la limitele prevăzute de acesta10. Astfel, posibilul conflict între două libertăţi teoretic egale se transformă automat într-un raport ierarhic între un principiu general, libertatea de exprimare, proclamat de art. 30 alin (1) şi o excepţie de la acest principiu, o limitare, prevăzută de art. 30 alin (6). Ca orice excepţie de la regulă, această limitare nu poate avea loc ori de câte ori liber-tatea de exprimare duce la atingerea libertăţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei sau a dreptului acesteia la propria imagine, ci numai cu respectarea regulilor generale impuse de art. 53 din Constituţie11, în primul rând cu respectarea regulii proporţiona-lităţii. Evident că pot exista derogări de la principiul libertăţii de exprimare, acesta ne-fiind un drept absolut, însă aceste derogări trebuie să fie de strictă interpretare şi apli-care, în caz contrar excepţia convertindu-se în regulă. Dacă nu s-ar realiza un control de proporţionalitate impus de art. 53, principiul libertăţii de exprimare ar fi golit de conţinut, acesta fiind limitat ori de câte ori ar exista formal o atingere adusă vreuneia dintre valorile menţionate la art. 30 alin. (6). Acest control de proporţionalitate ar fi cu atât mai necesar în cazurile când limitarea prevede sancţiuni drastice, aşa cum sunt cele de natură penală. Ori, în considerentele deciziei analizate, Curtea nu face nicio re-ferire la acest mecanism de reglare a relaţiei dintre dreptul fundamental şi excepţiile de

9 Dan Claudiu Dănişor, Sebastian Răduleţu, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul

normelor de abrogare”, în Curierul Judiciar, nr. 3/2007, Editura All Beck, Bucureşti, 2007, p. 14. 10 Articolul 30, alin. (1), prevede că „Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credinţelor şi

libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”; alin. (2) stipulează că „Cenzura de orice fel este interzisă”, alin. (3) că „Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii”, iar alin. (4) că „Nici o publicaţie nu poate fi suprimată”.

11 Articolul 53 din Constituţie dispune că: (1) „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale...”; (2) „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura tebuie să fie proporţională (subl.n., D.D., L.D.) cu situaţia care a determinat-o...”.


285

la acesta. Se limitează doar să afirme că protecţia demnităţii este una dintre limitele pre-văzute de Constituţie la libertatea de exprimare şi, ca atare, orice normă legală, chiar penală care tinde să apere această valoare este constituţională şi poate limita libertatea de exprimare. În această accepţiune, libertatea de exprimare devine un drept golit de conţinut, susceptibil să fie limitat în nenumărate cazuri, întrucât art. 30 prevede, formal, o multitudine de limitări. Într-o altă ordine de idei, deşi instanţa de contencios consti-tuţional face trimitere la art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului12, interpretează acest text într-o manieră originală, convertind simpla prevedere din textul Convenţiei a faptului că libertatea de exprimare poate fi limitată pentru protecţia „re-putaţiei sau drepturilor altora” într-o justificare suficientă pentru aplicarea oricărei mă-suri limitative. Or, Curtea Europeană reafirmă principiul liberei exprimări şi impor-tanţa acestuia într-o societate democratică ori de câte ori se află în prezenţa unei pretinse limitări a acestui drept, făcând totodată posibilă aplicarea regulii proporţionalităţii.

Fără îndoială, interpretarea Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului este obligatorie pentru toate instanţele interne, deci implicit pentru Curtea Constituţională, iar ignorarea referinţelor Curţii şi neaplicarea regulii proporţionalităţii într-un domeniu atât de delicat cum este limitarea prin norme de drept penal a libertăţii de exprimare creează premisele apariţiei pe viitor a unor cazuri de încălcare a Convenţiei. Dovadă în acest sens o constituie numeroasele condamnări recente ale statului român existente în jurisprudenţa CEDO tocmai pentru existenţa unor incompatibilităţi simi-lare celei dintre principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei.

Conţinutul şi limitele libertăţii de exprimare în reglementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Curtea Europeană a statuat, încă de la prima sa hotărâre în acest domeniu, în

cauza Handyside c/Royaume-Uni din 7 decembrie 197613, că libertatea de exprimare consacrată în parag. 1 al art. 10 constituie „unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei”14. Se arată în continuare că, sub rezerva paragrafului 2 al aceluiaşi text, libertatea de exprimare pri-veşte nu numai „informaţiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate ca ino-fensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate de-mocratică15. Se consideră că instanţa europeană, prin deciziile sale, a evidenţiat întot-deauna importanţa crucială a libertăţii de exprimare, ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei, iar din modalitatea de consacrare a acesteia în

12 http://www.coe.ro/documente/Monitor%20Inf(2003)%203%20roumain.pdf. 13 CEDH, 7 decembrie 1976, Seria A, nr. 24. 14 Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005, p. 729. 15 CEDH, 16 martie 2000, Özgür Gündem c/Turquie, Recueil 2000-III, 42-46; 6 mai 2003, Appleby et

autres c/Royaume-Uni, Recueil 2003-VI, 39. citat în Bîrsan, Convenţia , 729.


286

art. 10 din Convenţie rezultă o serie de excepţii care impun o interpretare restrictivă şi un mod convingător de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale16.

În opinia judecătorului Corneliu Bîrsan, problema cea mai delicată o consti-tuie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor indi-viduale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte. În opinia redactorilor Convenţiei, dreptul la libertatea de exprimare reprezintă o noţiune generică, deoarece el cuprinde, în sine, două libertăţi. Prima dintre ele, exprimată in terminis, este libertatea de opinie; cea de-a doua cuprinde „libertatea de a primi sau a comunica informaţii sau idei fără ingerinţe din partea autorităţilor publice şi fără limitări date de frontierele dintre state”, toate aceste alcătuind sintetic liberatea de informare17. Libertatea de informare sau libertatea de comunicare (noţiune adesea utilizată tocmai pentru a evidenţia relaţia dintre emiţătorul unui mesaj şi receptorul acestuia) – consacrată ca al doilea element al libertăţii de exprimare – presupune nu numai libertatea de a difuza informaţii, ci şi luarea în considerare a libertăţii cititorului, auditoriului, publicului în general, de a primi informaţii în mod liber şi din diverse surse. Cu referire specială la presă, liberatea de informare este incompatibilă cu existenţa oricărui sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă. Cum, însă, libertatea presupune responsabilitate, în viaţa socială nu există libertate dincolo de orice limite. Aceste limitări privesc protecţia unor valori sociale şi a drepturilor şi reputaţiei aparţinând altor persoane, depăşirea acestora fiind de natură să angajeze răspunderea civilă, administrativă sau chiar penală.

Instanţa europeană a subliniat mereu, în jurisprudenţa sa, că garanţiile acor-date presei au o importanţă cu totul deosebită, iar în cauza Lingens c/Autriche ea a precizat rolul presei astfel: „dacă presa nu trebuie să depăşească limitele pevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altuia, ei îi incumbă obligaţia de a comunica in-formaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care pri-vesc alte sectoare de interes public”18. Abordând domeniul mass-media, ca şi compo-nentă a dreptului libertăţii de comunicare, instanţa europeană a arătat în jurisprudenţa sa că lectura atentă a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie permite să se constate că acest text nu interzice, prin el însuşi, orice restricţie prealabilă publicării unei opinii sau in-formaţii. Dar, asemenea restricţii impun un examen amănunţit din partea instanţei eu-ropene, în special când este vorba de presă, deoarece „informaţia este un bun perisabil, iar întârzierea publicării ei, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, riscă foarte mult să o priveze de orice valoare şi de orice interes”19. Într-o altă cauză, Curtea consacră buna-credinţă a ziaristului în relatarea unei probleme de interes general ca şi condiţie imanentă a exerciţiului libertăţii de exprimare, condiţie care trebuie să fie subordonată garanţiei conferite de art. 10. Curtea a admis totuşi că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la

16 Bîrsan, Convenţia, p. 729. 17 Bîrsan, Convenţia, p. 737. 18 Bîrsan, Convenţia, p. 743. 19 CEDH, 26 noiembrie 1991, Observer et Guardian c/Royaume-Uni, Serie A, nr. 216, 60, citat în Bîrsan,

Convenţia, p. 744.


287

judecăţile de valoare pe care le formulează20. În decizia Curţii din 28 septembrie 1999, pronunţată în cauza Dalban c/României, s-a statuat că „nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea”. Pe de altă parte, tot în jurisprudenţa Curţii se arată că, chiar şi atunci când o declaraţie a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată făcută fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă şi, deci, să se situeze în afara protecţiei conferite de art. 10, al libertăţii de exprimare. Tot Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic folosit.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a subliniat că ziariştii nu ar putea, de regulă, să fie dispensaţi, prin protecţia pe care le-o oferă art. 10 din Convenţie, de obligaţia de a res-pecta legile penale de drept comun. Rămâne a determina însă dacă, în circumstanţele particulare ale unei cauze, interesul informării publicului poate trece înaintea înda-toririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi reclamanţii ziarişti2122.

Specificul infracţiunilor de insultă şi calomnie prin presă Să plecăm, în dezbaterea acestei problematici, de la un scurt istoric al regle-

mentării infracţiunilor prevăzute de art. 205 şi art. 206 din Codul penal. Infracţiunile contra demnităţii au făcut de-a lungul timpului obiectul unor reglementări diferite cuprinse în Codul penal. Astfel, Codul penal al României din 1968 stabileşte că insulta este acea faptă ce constă în atingerea adusă reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură, precum şi fapta prin care se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate, care chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Legiuitorul a prevăzut la acea dată, pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, pedeapsa cu închisoarea de la o lună la trei luni sau amenda. Totodată, Codul penal din 1968 stabilea că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Calomnia a fost definită ca afirmarea ori imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, o definire similară cu cea prevă-zută de Codul penal în vigoare astăzi. Textul din Codul penal de la 1968 evidenţiază o pedepsire mai aspră a faptei decât cea actuală, pedeapsa prevăzută fiind de la trei luni la un an de închisoare sau amendă. Referitor la proba verităţii, se prevedea că aceasta este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim, iar fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infrac-ţiunea de insultă sau calomnie.

20 CEDH, 25 mai 1999, Bladet Tromsř et Stensaac c/Norvège, Recueil 1999-III, 63, citat în C. Bîrsan,

Convenţia, p. 744. 21 C. Bîrsan, Convenţia, p. 766.


288

Modificările introduse prin Codul penal al României din 1973 nu se re-flectă şi asupra reglementării acestor infracţiuni, legiuitorul păstrând atât modalitatea de definire a faptelor, cât şi pedepsele prevăzute pentru acestea. În plus, şi normele referitoare la proba verităţii rămân în vigoare în aceeaşi formă. Odată cu intrarea în vigoare a Codul penal al României din 1997, legiuitorul operează modificări sensibile cu privire la cuantumul pedepselor. Astfel, art. 205 din Codul penal prevedea o pe-deapsă de la o lună la doi ani de închisoare sau amendă pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, în timp ce prin art. 206 din Codul penal se fixează o pedeapsă de la 3 luni la 3 ani de închisoare sau amendă pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. Totodată, legiuitorul inserează prevederea conform căreia afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public se poate săvârşi „prin orice mijloace”.

Noi modificări ale acestor articole au fost introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2002, operându-se o nouă schimbare în cuantumul pedepselor. Astfel, s-a înlăturat pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 205 din Codul penal, aceasta urmând să fie sancţionată doar cu amenda penală, iar pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, pedeapsa a fost diminuată, ea constând în închisoare de la 2 luni la 2 ani sau amendă. Însă, prin Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002, a fost înlăturată pedeapsa cu închisoarea şi pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, urmând ca aceasta să fie pedepsită cu amenda pe-nală de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. Trebuie menţionat faptul că, de-a lungul timpului, dispoziţiile Codului penal referitoare la infracţiunile contra demnităţii au fost atacate prin ridicarea în faţa instanţelor a numeroase excepţii de neconstituţionalitate. Prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi comple-tarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, pre-vederile articolelor 205, 206, 207 au fost abrogate. Ulterior, aceste prevederi ale Legii nr. 278/2006 au făcut obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate, pe care Curtea Constituţională le-a soluţionat prin Decizia nr. 62/2007. Astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, apreciind că abrogarea acestor texte de lege şi, implicit, dezincriminarea in-fracţiunilor la care se referă contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României, întrucât, „în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206, 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată”. Totodată, Curtea Constituţională a arătat că abrogarea art. 205, 206, 207 din Codul penal încalcă şi principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 5, art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi principiul egalităţii în drep-turi, prevăzut de art. 16 din Constituţie.

Trecând de această abordare istorică, ne propunem să explicităm, în conti-nuare, de ce anume reincriminarea delictelor de presă implică o limitare a libertăţii acesteia. Susţinem că, în mod eronat, Curtea, interpretând dispoziţiile art. 30 alin. (8), potrivit căruia „delictele de presă se stabilesc prin lege”, trage concluzia că stabilirea delictelor de presă ar constitui o normă constituţională şi că pedepsirea lor ar fi


289

obligatorie, ceea ce face imposibilă eliminarea lor din Constituţie. Această interpretare este în mod vădit greşită, fiind ruptă din contextul general al art. 30 care, fiind o normă represivă (întrucât se referă la limitarea unui drept fundamental) trebuie interpretată în sens strict şi în mod sistematic. Or, conform ultimei reguli de interpretare menţionată, sensul alin. (8) este acela că eventualele delicte de presă nu pot fi stabilite decât prin lege, nu prin act normativ infralegislativ, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare împotriva tendinţelor autoritare ale puterii executive sau judecătoreşti, iar nu pentru a limita această libertate.

Plecând de la ipoteza că delictele de presă ar fi menite să pedepsească exce-sele exprimării prin mass-media în general, apreciem că referirea pe care o face Curtea Constituţională la textul de lege evocat mai sus vizează expres nu libertatea de expri-mare în general, ci libertatea presei. Un alt argument în sprijinul interpretării eronate a art. 30 alin (8) este şi acela al inexistenţei unei legi a presei, care să sancţioneze expres delictele de presă. Este necesar, de asemenea, a fi subliniată o trăsătură esenţială a acestor norme de incriminare: articolele 205-207 din Codul penal sunt mai restrictive deoarece pot determina încălcarea dreptului la liberă exprimare nu numai prin faptul că atrag răspunderea penală, ci şi prin faptul că apărarea ziariştilor acuzaţi de săvârşirea in-fracţiunii de insultă sau calomnie este foarte dificilă. Dificultatea apărării în materie face ca normele respective să constituie o puternică limitare a libertăţii presei. De altfel, condamnările României de până acum de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea art. 10 din Convenţie privesc în principal libertatea presei.

Specificul activităţii presei determină ca faptele imputate în cazul acestor infracţiuni să poată fi foarte uşor dovedite de partea vătămată, prin simpla depunere a articolului incriminat sau a înregistrării emisiunii respective. În principiu, în măsura în care era dovedită existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista niciuna dintre cauzele prevăzute de lege pentru înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se putea apăra decât făcând proba verităţii celor afirmate sau imputate, în condiţiile articolului 207 din Codul penal, care constituie o „cauză de înlăturare a infracţiunii”. Este cu atât mai dificil de realizat o apărare în cazul acestor infracţiuni cu cât este do-minantă regula că sarcina probei este „răsturnată” în aceste cauze, inculpatul fiind cel care – în lipsa beneficiului prezumţiei de nevinovăţie – are obligaţia de a-şi demonstra nevinovăţia făcând proba verităţii. Având în vedere că proba verităţii nu era admisă decât în condiţii particulare, pentru apărarea unui interes legitim, era dificilă construi-rea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care probarea unor astfel de infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În conse-cinţă, existenţa normelor penale menţionate, dublate de prevederea unor pedepse cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, erau de natură să aducă o limitare puter-nică libertăţii de exprimare, existând posibilitatea ca ea să fie transformată din princi-piu în excepţie.

Există şi alte elemente care îngreunează şi fac chiar imposibilă utilizarea acestui mijloc de apărare constituit de proba verităţii23. În primul rând, mai ales în cazul

23 „Dacă proba verităţii a fost admisă şi făptuitorul a reuşit să dovedească că cele afirmate sau imputate

corespund realităţii, fapta pe care a săvârşit-o nu constituie infracţiune” – Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Şansa, Bucureşti, 2001, p. 248.


290

presei, este dificil pentru jurnalist să stabilească veridicitatea absolută a informaţiilor care îi parvin, el neputând fi absolut sigur de adevărul lor, chiar în măsura verificării acestora din mai multe surse. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de infor-mare de azi, când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu care este adusă la cunoştiinţa publicului, de multe ori nu există timpul necesar pentru ca jurnalistul să realizeze verificări detaliate înainte de publicare. Cum articolul 207 din Codul penal impune inculpatului ca de fiecare dată să dovedească în mod indubitabil că cele afirmate sau imputate sunt adevărate, proba verităţii devine o adevărată probatio diabolica.

Concluzii În concluzie, considerăm că o soluţie a problemei ar putea consta într-o inter-

pretare mai suplă a acestei norme penale de către instanţele de judecată atunci când este vorba de mijloacele de informare în masă, datorită condiţiilor specifice de activi-tate a acestora şi rolului lor într-o societate democratică. Din această perspectivă ar trebui considerată ca suficientă dovedirea de către inculpat a faptului că, la data publi-cării, toate indiciile de care dispunea, potrivit deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că faptele afirmate erau adevărate. Din perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului, o astfel de înţelegere este nu numai necesară, dar şi posibilă, mai ales că libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru acestea din urmă, este inaplicabilă proba verităţii, întrucât nu poţi demonstra judiciar adevărul unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate24. Unul dintre argumentele Curţii în favoarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare este acela că incriminări asemănă-toare, chiar mai severe, se întâlnesc şi în alte ţări europene. Este adevărat că, spre exemplu, în Franţa, insulta şi calomnia sunt prevăzute ca infracţiuni într-o lege a presei din 1881, iar mijlocul de apărare este tot proba verităţii. Însă jurisprudenţa liberală a instanţelor franceze, în considerarea rolului fundamental pe care îl are libertatea de exprimare, a creat şi un mijloc alternativ de apărare pentru ziarist, bazat pe buna-cre-dinţă a acestuia. Această doctrină a bunei-credinţe este în întregime o creaţie a judecă-torului, în lipsa unui alt mijloc de apărare în afară de proba verităţii care să fie conţinut de normele penale referitoare la insultă şi calomnie. În România, însă, nu au fost create astfel de mijloace alternative de apărare, aşa încât reincriminarea insultei şi ca-lomniei, în condiţiile restrictive ale articolelor 205-207 din Codul penal ar putea ge-nera alte violări ale dreptului la liberă exprimare25.

24 Curtea Europeană a Drepturilor Omului face în mod constant această distincţie. De exemplu, în

hotărârea din 8 iulie 1986, pronunţată în cauza Lingens c. Austriei, Curtea statuează: „Trebuie distins cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (...)”.

25 Dănişor, Răduleţu, „Competenţa Curţii”, p. 21.


291

Bibliografie

Bârsanu, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole, Editura All Beek, Bucureşti, 2005.

Dănişor, Dan Claudiu, Răduleţu, Sebastian, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare”, în Curierul Judiciar, nr. 3/2007, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Leş, Ioan, Justiţia constituţională, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1995. Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Editura Şansa,

Bucureşti, 2001. Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339 http://www.coe.ro/


292

Note despre autori

293

Note despre autori

Ana-Maria AMBROSĂ este Lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, unde predă disciplinele: Sistemul politic românesc contemporan, Administraţie şi politici publice. Licenţiată în Ştiinţe Politice (SNSPA Bucureşti), Master în Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană (SNSPA), în Administraţie Publică (Universitatea Bucureşti) şi în Psihologie Politică şi Leadership în Administraţie (UPA din Iaşi), finalizează în prezent doctoratul în Filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi şi urmează studiile doctorale în Drept Administrativ la Universitatea de Stat din Chişinău, Republica Moldova. Liviu ANTONESEI este scriitor şi Profesor universitar doctor de Ştiinţele Educaţiei la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, preşedinte al Fundaţiei Culturale Naţionale „Timpul”, titular de rubrici la „Adevărul”, „Observator Cultural”, www.iasiuniversitar.ro şi „proprietar” al blogului http://antonesei. timpul.ro . Autorul a peste 6.000 de articole în presa curentă şi culturală. A practicat, de asemenea, jurnalistică de radio şi televiziune. A publicat 11 cărţi de literatură (poezie, proză, eseu) şi 5 volume de specialitate (ştiinţele educaţiei, ştiinţe politice, istoria, sociologia şi filosofia culturii). Câteva titluri de volume: Semnele timpului (debut în eseu, 1988, ediţia a doua 2007), Pharmakon (debut în poezie, 1989), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseu, 2000, ediţia a doua 2010), O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi transdisciplinare ale educaţiei (2003), Check Point Charlie (povestiri, 2003), Polis şi paideia. Şapte studii despre educaţie, cultură şi politici educative (2005), Hesperia. Şapte vorbiri despre spiritul european şi maladiile sale (2006), La Morrison Hotel (povestiri, 2008). Cristian BOCANCEA este Profesor universitar doctor, Decan al Facultăţii de Drept a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Licenţiat în Filosofie şi Istorie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi (1990), a obţinut Diploma de Studii Aprofundate (1991) şi Doctoratul în Ştiinţe Politice (1997) la Université des Sciences Sociales Toulouse I, apoi Doctoratul în Filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” (2001). Principalele sale publicaţii sunt: Le Pluralisme politique en Roumanie (1991); La Roumanie du communisme au post-communisme (1998); Ştiinţa politicului. Tratat (coautor, 1998); Elemente de asistenţă socială (coautor, 1999); Istoria ideilor politice de la antici la moderni (2002); Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români (2002); Deontologia funcţiei publice – sinteză etico-juridică în context politic (2004). George BONDOR este Lector universitar la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Este doctor în filosofie al aceleiaşi universităţi (2004) şi a fost bursier postdoctoral al Alexander von Humboldt-Stiftung (Freiburg, 2006-2007). Este director ştiinţific al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie şi Filosofie practică, din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” şi editor al revistei ştiinţifice Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy. Coordonează colecţia Sophia a Editurii Universităţii „Al. I. Cuza”. Este director al proiectului Constituirea spaţiului public. O abordare fenomenologico-hermeneutică (CNCSIS, IDEI-PCE, 2009-2011). Este autor al cărţii Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării (2008), pentru care a primit premiul Ion Petrovici al Academiei Române.

Ionela Carmen BOŞOTEANU este absolventă a apecializării Jurnalism din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi şi doctorandă la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a aceleiaşi instituţii, specializarea Comunicare. În prezent este Asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe

Note despre autori

294

Politice şi Administrative de la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi are ca principală sferă de interes comunicarea/relaţiile publice, fiind membru în Asociaţia Română de Istoria Presei, în Asociaţia Formatorilor în Jurnalism şi al EUPRERA – The European Public Relations Education and Research Association. Ivona BURDUJA este Lector universitar la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi doctorand în Ştiinţe Politice în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, cu o teză privind Reflectarea campaniilor electorale în presa ieşeană politică şi de informaţie. Este licenţiată în Comunicare şi Relaţii Publice a Universităţii „Al. I. Cuza”, studii continuate cu un masterat în domeniul Strategiilor persuasive în mass-media, publicitate şi relaţii publice. Este titular de curs la disciplinele Presa şi actualitatea, Limbajul jurnalistic, Fundamente ale relaţiilor publice şi Relaţii publice sectoriale. Lucrează în domeniul presei scrise din 1996, iar din 2001 este Secretar general de redacţie la cotidianul local „Ziarul de Iaşi”. Andrei CUCU este absolvent al specializării Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. A absolvit Programele de Materat Tehnici de producţie editorială în presa scrisă, audiovizual şi multimedia (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi) şi, respectiv, Medierea şi negocierea conflictelor (Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi). Are ca principală sferă de interes comunicarea / relaţiile publice şi mass-media, fiind Coordonatorul Biroului de Presă din cadrul Departamentului de Relaţii Publice şi Imagine Universitară al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi corespondent pentru Agenţia de Ştiri HotNews. Larisa DEMETER este Asistent universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi doctorandă a Universităţii de Stat din Republica Moldova, specializarea Drept procesual civil, cu o teză privind Sancţiunile în procesul civil. Din anul 2005 practică şi avocatura, fiind membru al Baroului Iaşi. Sabin DRĂGULIN este Lector universitar doctor la Facultatea de Ştiinte Politice a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. Licenţiat în Istorie (1993) şi în Ştiinţe Politice (1997) al Universităţii din Bucureşti, a obţinut Doctoratul în Istorie (2007) la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, cu teza Ideologia extremei drepte româneşti în context european, lucrare aflată în curs de publicare. A publicat cărţile Istoria gândirii politice româneşti – 1848-1948 (2010) şi Istorie politică modernă universală (coautor, 2010). Este Secretar General de Redacţie al Revistei Sfera Politicii şi, din 2010, bursier postdoctoral al Universităţii din Bucureşti, cu tema de cercetare Fluxul migraţional din perspectivă istorică. Studiu de caz: România-Italia (1866-2010). Dan DRUGĂ este Lector universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, titular al cursului de Drept administrativ, fiind doctorand al Universităţii de Stat din Republica Moldova, specializarea Drept penal, cu o teză privind Regimul circumstanţelor în dreptul penal. Din anul 2005 este avocat titular, membru al Baroului Iaşi, specializat în litigii de drept administrativ, fiscal, comercial, de proprietate intelectuală şi în dreptul muncii, în acţiuni privind răspunderea contractuală pentru restituirea proprietăţilor imobiliare, privind proprietatea publică sau achiziţiile publice, în contestaţii şi în conflicte corporatiste. Livia DURAC este Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Licenţiată a Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, şi a Facultăţii de Psihologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, cu o diplomă de studii postuniversitare absolvite la Facultatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, este bursier posdoctoral în cadrul Academiei Române, Filiala Iaşi, din luna iunie 2010. Volume apărute: Îmbinări lexicale neologice în limbajul presei post-decembriste româneşti (2007), Comunicarea. Dimensiuni psihologice (2009). La Editura Institutul European, Iaşi a publicat Semiotica limbajului nonverbal în relaţia părinte-adolescent ( 2009).

Note despre autori

295

Alina HURUBEAN este Lector universitar doctor la Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, având ca principale domenii de interes: cercetarea calitativă în ştiinţele sociale; studii de gen (gender studies); modernitatea politică – modele de schimbare şi modernizare social-politică. Este doctor în Ştiinţe Politice al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, cu teza Modele de legitimare a puterii în modernitatea politică românească. Din 2010, derulează un program de cercetare postdoctorală, în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, cu tema Analiza comparativă a politicilor publice în Uniunea Europeană din perspectiva egalităţii de gen, finanţat prin contractul POSDRU/89/1.5/S/62259, proiect strategic „Ştiinţe socio-umane şi politice aplicative. Program de pregătire postdoctorală şi burse postdoctorale de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane şi politice”, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Constantin ILAŞ este Lector universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Licenţiat în Filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi (1996), a obţinut Diploma de Studii Aprofundate în specializarea Paradigme ale filosofiei moderne europene (2000) la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi şi, în cadrul aceleiaşi instituţii, doctoratul în Filosofie, cu teza Friedrich Nietzsche şi metafizica modernă. Adrian-Paul ILIESCU este Profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. S-a specializat iniţial în filosofia limbajului, şi mai ales în Wittgenstein (cartea sa despre metafilosofia lui Wittgenstein – Wittgenstein: Why Philosophy Is Bound to Err – a apărut în anul 2000 în Germania). În ultimii douăzeci şi cinci de ani, a lucrat şi în sfera Filosofiei politice şi a Eticii politice, publicând numeroase articole şi câteva cărţi despre conservatorism, liberalism şi mentalităţile politice româneşti: Conservatorismul anglo-saxon (1994), Supremaţia experienţei, (2008), Liberalismul, între succese şi iluzii (1998), Anatomia răului politic (2005). A făcut cercetări, ca profesor invitat, la mai multe universităţi din Marea Britanie, Germania, Franţa etc, şi a fost bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt. A condus un proiect de cercetare asupra mentalităţilor politice româneşti, ale cărui rezultate s-au concretizat în volumul Mentalităţi şi instituţii (2002). Ioan MILICĂ este Lector universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, fiind doctor în ştiinţe umaniste al aceleiaşi instituţii. Este autorul volumului Expresivitatea argoului (2009) şi co-editor al mai multor volume naţionale. A publicat articole în cele mai importante publicaţii periodice româneşti de lingvistică. Tudor PITULAC este Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, instituţie în cadrul căreia deţine şi funcţia de Secretar Ştiinţific al Senatului. Domeniile sale de interes sunt sociologia comunităţilor, managementul proiectelor de dezvoltare şi de intervenţie, sociologia politică (partide politice), asigurarea calităţii în învăţământul superior. Este coautorul volumului Concepte şi modele în ştiinţa politică (2001). La Editura Institutul European, Iaşi a publicat volumul Sociologia comunităţii (2009). Sorin Cristian SEMENIUC este doctorand al Şcolii Doctorale de Studii Filologice a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Beneficiar al unei burse în cadrul proiectului „Studii doctorale: portal spre o carieră de excelenţă în cercetare şi societatea cunoaşterii”, derulat de instituţia la care studiază, în parteneriat cu Universitatea din Bucureşti şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică Tehnică Iaşi (2009-2012). Licenţiat în Jurnalistică, în profilul Ştiinţele Comunicării şi absolvent al Masterului de Studii de Integrare şi Securitate Europeană, ambele din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Colaborator al revistei „Dilema Veche” şi al cotidianului „Evenimentul Zilei”. Bogdan ŞTEFANACHI este Lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Departamentul de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. A absolvit Facultatea de Filosofie, specializările Filosofie (1998) şi, respective, Ştiinţe Politice (2001). În 2004

Note despre autori

296

a obţinut Diploma de Master în Studii Europene, specializarea Integrare politică europeană, iar în 2005 a devenit Bursier „Nicolae Titulescu” al Guvernului României, la Warwick University, Marea Britanie. Din anul 2006 este Doctor Magna cum Laude în Filosofie. Este Coordonator al Departamentului Managementul Conflictelor din cadrul Centrului de Studii pentru Securitate Regională, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, bursier postdoctoral al Academiei Române, în cadrul proiectului Societatea Bazată pe Cunoaştere şi editor al revistei ştiinţifice Logos&Episteme. Este autor al cărţilor Legitimarea puterii politice, Filosofia noii economii – modalitate de legitimare a liberalismului, European Union Structures and Policies. A Learning and Teaching Guide. A publicat numeroase articole şi studii ştiinţifice şi are numeroase contribuţii în volume colective în ţară şi străinătate. Adrian Marius TOMPEA este Asistent universitar doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este licenţiat în Sociologie (2004) al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi şi în Ştiinţe Politice (2005) al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Actualmente este doctorand la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, pe domeniul Sociologie. Anca Teodora TOMPEA este absolventă a specializării de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii „Al. I.Cuza” Iaşi, fiind masterandă la aceeaşi instituţie, precum şi la Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. În prezent este Coordonatorul Biroului de Producţie Media din cadrul Departamentului de Relaţii Publice şi Imagine Universitară al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi are ca principală sferă de interes mass media / comunicarea şi relaţiile publice. A participat la numeroase concursuri naţionale şi internaţionale, fiind nominalizată la secţiunea Cel mai bun reportaj radio, în 2007, de Clubul Român de Presă, a fost premiată de Comisia Europeană pentru Reporterul Anului în 2009 şi de Fundaţia Soros pentru Cel mai bun documentar radio, în acelaşi an. Totodată, este membru al European Journalism Centre.

Note despre autori

297

Indice de nume

A Adams, J.T. / 205 Adorno, Theodor / 30 Agnes, Yves / 265 Almond, Gabriel A. / 83-84,

94, 273, 278 Anderson, John M. / 183-

184, 203 Andrei, Mihai / 180 Andriescu, Alexandru / 175,

181 Anemţoaicei, Ovidiu / 151-

153 Antohi, Sorin / 59, 216 Arendt, Hannah / 27-28, 33,

84, 94 Aristotel / 206 Asan, Finuţa / 175, 181 Austin, J. / 211 Avădani, Ioana / 53 B Băcanu, PetreMihai / 60, 222 Baker, Edwin C. / 116, 125 Ballmer-Cao, T.H. / 146, 153 Bally, Charles / 189, 203,

214-216 Băluţă, Oana / 147-148, 153 Barbu, Daniel / 61, 65 Barlow, Aaron / 77 Barrat, David / 246, 254 Baylon, Christian / 244, 254 Bazon, Irina / 103, 109,112 Benda, Julien / 61, 65 Bertrand, Claude-Jean / 32,

34, 249, 254 Bidu-Vrânceanu, Angela /

181, 187, 203 Bîrsan, Corneliu / 285, 286-

287 Birta, Cristian / 136 Bittner, John R. / 234, 241 Blagu, Bety / 122, 126

Bloomfield, Leonard / 187, 203

Boccaccio / 205 Boia, Lucian / 59 Boudouin, Jean / 116 Brădeanu, Adina / 147, 157 Bréal, Michel / 213 Brechon, Pierre / 117, 125 Brielmaier, Peter / 257, 260,

265 Brown, Penelope / 187, 203 Bucă, Marin / 175, 181 Bucy, E. / 71 Burla, Virgil / 53 C Călăraşu, Cristina / 187, 203 Câmpeanu, Eugen / 187,

201, 203 Capella, Joseph N. / 31 Caragiale, I.L. / 180, 183,

196, 207 Carr, William / 163, 169 Castells, Manuel / 68-71, 74-

75, 77 Ceauşescu / 60, 189, 214,

222 Cernat, Mihai / 265 Cesereanu, Ruxandra / 184,

203 Chaucer, Geoffrey / 205 Chomsky, Noam / 106, 112 Ciocotişan, Florin / 137-142 Ciompec, Georgeta / 187, 203 Ciucu, Ciprian / 136 Coman, Cristina / 121, 125 Coman, Mihai / 93-94, 119,

125, 229, 265 Cornea, Andrei / 52 Coşeriu, Eugeniu / 212, 215-

26 Cosma, Doru / 49, 150,154 Costin, Mircea / 177, 181

Coteanu, Ion / 181 Couldry, Nick / 75 Cristoiu, Ion / 60, 225 Cuilenburg, Van J. J. / 77 Curic, Irina / 150, 153 Curzio, Alberto Quadrio / 277-

278 D Dahl, Robert. A. / 82, 84, 87,

90, 94, 160 Dai, Xiudian / 77 Dăianu, Daniel / 178, 269,

278 Dâncu, Vasile / 111, 112 Dănişor, Dan Claudiu / 284,

290,291 Dascălu-Jinga, L. / 208, 215-

216 Denni, Bernard / 117, 126 Dimitriu, Corneliu / 175, 181 Dolata, Nadja / 152-153 Domhoff, William G. / 124,

126 Dominick, Jospeh R. / 246,

254 Drăgan, Ioan / 67, 77, 236-

238, 241 Dragomir, Otilia / 147, 154 Drăgulin, Sabin / 169, 294 Dumistrăcel, Stelian / 184-

185, 200, 203, 208, 217 Dumitrescu, Florin / 175, 181 Dumitru, Adina / 207, 217 Dumitru, Mihnea / 138 E Eberhard, Wolf / 257, 265 Eder, Klaus / 28 Ellmore, R.Terry / 244, 254 Erasmus / 205 Evseev, Ivan / 175, 181

Indice de nume

298

F Faur, Sorin / 51 Ferree, Myra Marx / 29, 34 Feşnic, Florin / 277-278 Flew, Terry / 68-70, 77 Flichy, Patrice / 72 Follesdal, Andreas / 275, 278 Fontanier, Pierre / 186, 203 Forăscu, Narcisa / 181 Fortis, Marco / 277-278 Foulgoc, Le Aurélien / 161,

169 Francis, Balle / 67, 245, 254 Fred Inglis / 238, 241 Freedman, D., T. / 205, 209-

210, 212, 213, 217 Fry, C. / 210 Funeriu, Ion / 257, 265 G Gamson, William A. / 29, 34 Gerhards, Jürgen / 29, 34 Gheorghiţă, Andrei / 275,

277-279 Ghiţă, Iulian / 180 Ghiu, Bogdan / 49-51, 105,

112 Goga, Nicolae / 188, 203 Golino, Enzo / 162, 169 Goran, Vasile / 188-189, 203 Grabe, Heather / 270-272, 278 Gramley, S. / 215, 217 Graur, Alexandru / 181, 188,

195, 203 Grigore, Dan / 49 Gross, Peter / 88, 95, 164,

169, 222, 229 Grunberg, Laura / 149, 153 Grupul μ / 186-187, 200, 203 Guldenzopf, Ralf / 129 Guţu, Dorina / 77, 135-136,

141 H Habermas, Jürgen / 27-29,

31-34, 87, 95 Haineş, Rosemarie / 88, 95,

229 Heiden, Konrad / 162, 169 Hix, Simon / 275, 278 Holmes, Leslie / 36, 42 Horasangian, Bedros / 49

Horkheimer, Max 30 Hristea, Theodor / 175, 181 Hunter, F. / 124, 126 Huntington, Samuel / 86, 95,

116, 126 I Ibrăileanu, Garabet / 183-

184, 203 Ignazi, Piero / 167, 170 Iliescu, Adrian-Paul / 63-65 Iliescu, Ion / 48, 50-51, 98,

100-111, 197, 209, 223 Inglehart, Ronald / 30 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana /

187, 203 Iordan, Iorgu / 174-175, 181,

213, 217 Irimia, Dumitru / 184, 203,

216-217 Iuga, Dumitru / 49 Ivanovici, Victor / 48 J Jakobson, Roman / 211 Jamieson, Kathleen H. / 31 K Kant, Immanuel / 28 Kaplan, Andreas M. / 73 Keane, John / 29, 33-34,

165-166, 170 Kis, Emese / 188, 203 Kok, Wim / 271, 278 Kumar, Krishan / 28 L Lakoff, George / 23-26 Landesmann, Michael A. / 278 Lasch, Christopher / 30 Lavau, George / 117 Lavrakas, Paul J. / 74 Le Bon, Gustave / 217 Lecomte, Patrick / 117, 126 Leech, Geoffrey N. / 197, 203 Leş, Ioan / 281, 291 Leso, Erasmus / 162, 170 Levinson, Paul / 74, 77 Levinson, Stephen C / 186,

203 Lévi-Strauss, Claude / 185,

203

Lilleker, Darren G. / 75 Lippmann, W. / 215 Livingstone, Sonia / 72 Lobiuc, Ioan / 181 Locke, John / 18, 26 Loghin, Octavian / 289, 291 M Magyari-Vincze, Enikö / 146,

150, 154 Malagon, Casilda / 75 Mancaş, Mihaela / 187, 203 Mâneca, Constant / 176, 181 Manin, Bernard / 116 Marcu, Florin / 176, 181 Matei, Sorin Adam / 41, 43 Merlino, Jaques / 229 Mignot, Xavier / 244, 254 Mihăilescu I. / 213-214, 217 Mill, John Stuart / 18-19, 26,

40, 42 Mills, C. Wright / 31, 124, 126 Milton, John / 212 Miroiu, Adrian / 40, 43 Miroiu, Mihaela / 150, 154 Momescu, Mona / 41, 43 Momoc, Antonio / 139 Montesquieu, Charles-Louis

/ 105, 119, 123, 126 Moroianu, Mihnea / 48 Mungiu-Pipiddi, Alina / 48-

49, 222, 229, 274, 278 Munteanu, Monica / 152, 154 Muraru, Ioan / 281, 291 Murdoch, Rupert / 165, 175 Mureşan, Mircea / 177-18, 181 Murry, Middleton / 210 N Nemoianu, Virgil / 59 Nica, Dumitru / 181 Nistorescu, Cornel / 54, 60 Noble, Phil / 129 Noomen, G. W. / 77 Norris, Pippa / 31, 34 Norton, Philip / 77

INDICE DE NUME

299

O Obama, Barack / 75-77, 133-

134, 137, 141 P Palade, Rodica / 55, 111 Pană Dindelegan, Gabriela /

187, 203, 208, 216 Papacharissi, Z. / 76 Parker, Roger C. / 265 Pârvu, I.C. / 209, 215, 217 Pârvulescu, Cristian / 138,

252 Pascu, G. / 189-192, 203 Pasti, Vladimir / 150,154 Patapievici, Horia / 46, 59,

110, 112, 201 Patzold, K.M. / 215, 217 Pavel, Dan / 60 Pecican, Ovidiu / 150, 154 Philippide, Alexandru / 175,

181 Pietreanu, Marica / 184, 188,

190-191, 204 Piotet, Dominique / 71, 77 Piroska, Benedek / 184, 204 Pisani, Francis / 71, 77 Pleşu, Andrei / 49, 59, 61-

62, 65 Pole, Antoinette / 77 Pop, Doru / 91, 95, 115, 119,

126, 229 Popescu, Cristian Tudor 51,

120, 122, 126, 253 Popper, Karl / 16-17, 26, 91 Pora, Andreea / 49, 52-54 Preda I. / 198, 212, 217 Prensky, Marc / 68 Pridham, Geoffrey / 270, 279 Puhl, Jan / 21, 26 Puşcariu, Sextil / 175, 181 Q Quintilian / 200, 204, 206, 217 R Radaelli, Claudio M. / 271,

279 Răduleţu, Sebastian / 284,

290-291 Randall, D. / 208, 217

Revel, Jean-François /, 104-106, 112

Rieffel, Rémy / 32, 34, 246 Robu, Vladimir / 174-175, 181 Rosati, Dariusz K. / 278 Roşca, Luminiţa / 104, 112,

118, 126, 209, 214, 217 Rovenţa-Frumuşani, Daniela

/ 147, 154 Rowe, D. / 208, 217 Rucht, Dieter / 29, 34 Ruşti, Doina / 225, 229 S Sadurski, Wojciech / 272, 279 Săftoiu, Adriana / 132 Săftoiu, R. / 216-217 Sălcudeanu, Tudor / 78 Sandu, Dumitru / 273, 279 Sartori, Giovanni / 83-84,

95, 115, 126, 157, 159-163, 165-170

Scholten, O. / 77 Schuman, Robert / 269, 279 Severin, Werner J. / 67-68, 78 Shakespeare / 205 Simina, Anca 120, 126 Slama-Cazacu, T. / 214, 217 Smith, Aaron / 133 Spencer, David R. / 247, 254 Staats, Joseph L. / 30-31, 34 Stănuş, Cristina / 275-276,

279 Steriade, Ştefana / 49 Stoichiţoiu Ichim, Adriana /

119, 204, 206, 215-217 Stoiciu, Andrei / 231-232, 241 Stoleru Andreea / 110, 112 Stromer, Galley Jennifer / 71 Surugiu, Romina / 147, 154 Ş Ştefănescu, Loara / 207, 209,

216-217 Şerban, Vasile / 181 Şerbănescu, Tia / 111-112 T Tamaş Sergiu / 232, 241 Tănase Stelian / 53, 108, 112 Tănăsescu, Elena Simina /

281, 291

Tankard, James W. Jr / 67-68, 78

Tatulici, Mihai / 60 Taylor, Eldon / 225 Thoveron, Gabriel / 232, 241 Tismăneanu, Vladimir / 59 Toader, Flavius / 121, 126 Toader, Tudorel / 289, 291 Tolontan Cătălin / 108, 112 Toma, Mircea / 18, 26 Tomescu, Domniţa / 183-

184, 196, 204 Tomşa, Mircea / 275, 277-279 Traugott, Michael W. / 74 Tudor, Sorin / 78, 136, 141 Tufiş, Claudiu D. / 275, 277-

279 Turliuc, Cătălin / 147 Turliuc, Maria Nicoleta / 147,

149, 154 Ţ Ţepeş Greuruş, Oana / 121,

126 U Ulmanu, Alexandru Brăduţ /

139-141 Ungureanu, V. M. / 183,

185, 204 Uritescu, Dorin N. / 189, 204 Ursa, Victor / 177-178, 181 V Văetişi, Lorena / 150, 153 Vasile Alina / 112 Verba, Sidney / 83-84, 94,

273, 278 Vianu, Tudor / 187, 204 Volkoff, Vladimir / 225 Vrânceanu, Radu / 269, 278 W Wald, Lucica / 181 Weintraub, Jeff / 28 White, Aidan / 103, 109,

112, 120, 127 Z Zafiu, Rodica / 38, 43, 184,

204, 207, 215, 217 Zilahy, Peter / 120,126

Indice de nume

300

Apărut: 2011 • Format: 16,5 × 23,5 cm

Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13 • O.P. 1 • C.P. 161 • Tel. Difuzare: 0788.319462 • Fax: 0232/230197

[email protected] • http://www.euroinst.ro

Date post:	31-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	adrian0
View:	90 times
Download:	9 times

Mass-media Si Democratia, D. Sandru, S.S. Bocancea Bt-On Lin

Documents