Mircea Ion-Ene Octavian Alexe Sabin

MASOTERAPIE

EDITURA „ZIGOTTO”

Mircea Ion-Ene Octavian Alexe Sabin

MASOTERAPIE

EDITURA „ZIGOTTO” GALAŢI 2008

1

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢIFACULTATEA DE EDUCATIE FIZICĂ ŞI SPORT

*****************************************Editura „ZIGOTTO” Galaţi este acreditată de CNCSIS

Revizia ştiinţifică: Prof. univ.dr. Alexandru Pacuraru

Fotografii:Kinetoterapeut Octavian Alexa SabinKinetoterapeut Teodora SereaStudent Ana Maria Grigoriu

Editura Editura „ZIGOTTO”

ISBN......ISBN......

2

CUPRINSPARTEA ÎNTÂI

C A P I T O L U L I MASAJ – GENERALITĂŢI1.1. Codul

deontologic al Kinetoterapeutului 51.2. Definiţie. Istoric.

Actualităţi. Tendinţe 121.3. Clasificarea formelor de masaj

141.4. Scurtă prezentare a unor forme de masaj

117

C A P I T O L U L III NOŢIUNI DE ANATOMIE3.1. Structuri anatomice 1932. Regiunile anatomice ale omului 34

C A P I T O L U L III GENERALITĂŢI2.1. Condiţii materiale şi reguli pentru practicarea

masajului 412.2. Aptitudinile masorului şi pregătirea acestuia 44

C A P I T O L U L IV EFECTELE MASAJULUI ASUPRA DIFERITELOR ŢESUTURI ŞI ORGANE. INDICATII SI CONTRAINDICATII.41. Efectele masajului 4542. Indicaţiile masajului 4843. Contraindicaţiile masajului 50

C A P I T O L U L V EXAMINAREA SUBIECTULUI ÎN VEDEREA APLICĂRII MASAJULUI51. Principii generale în aplicarea tratamentului 515.2. Examinarea subiectului 545.3 Stabilirea conţinutului şedinţelor de masaj în funcţie de

rezultatele examinării 605.3 Protocolul unei şedinţe de masaj 61

3

C A P I T O L U L VI APLICAŢIILE MASAJULUI TERAPEUTIC6.1. Bazele generale ale masajului sportiv 646.2. Masajul în profilaxia şi combaterea oboselii musculare

fiziologice 656.3. Masajul în formele patologice de oboseală 676.4. Aria de aplicare a masajului terapeutic în activitatea

sportivă 686.5. Aplicaţiile masajului în cele mai frecvente accidente din

activitatea sportivă 726.6. Psihiatrie, psihoterapie şi masaj 786.7 Aplicatiile masajului in terapia durerii 816.8. Masajul la patul bolnavului 826.9 Masajul pacientului cardiac 836.10. Masajul pacientului cu afectiuni neuromotorii 84

C A P I T O L U L VII MIJLOACE ASOCIATE DEREFACERE 85

PARTEA A DOUAC A P I T O L U L VIII TEHNICA PROCEDEELOR DE

MASAJ

8.1. Procedee principale de masaj 968.2. Procedee secundare de masaj 1158.3 Procedee diverse de masaj 120C A P I T O L U L IX TEHNICA MASAJULUI

PRINCIPALELOR REGIUNI ANATOMICE ALE

CORPULUI

9.1. Masajul trunchiului 123

4

9.2. Masajul membrelor inferioare 1319.3 Masajul membrelor superioare 144

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 155C A P I T O L U L I

MASAJ – GENERALITĂŢI

1.1.CODUL DEONTOLOGIC AL KINETOTERAPEUTULUIActivitatea kinetoterapeuţilor îmbracă numeroase şi

importante aspecte de natură etică. În vederea asigurării prestigiului profesiei, pe lângă profesionalismul lor, kinetoterapeuţii trebuie să dea dovada şi a unor calităţi cetăţeneşti şi morale. Codul deontologic are ca scop conştientizarea tuturor celor care practică această profesie, a rolului şi responsabilităţilor pe care le au în societate. Aderarea la prevederile CODULUI reprezintă un angajament moral al tuturor kinetoterapeuţilor, că vor contribui prin toate mijloacele de care dispun la îmbunătăţirea continuă a acestei activităţi în ţara noastră. În acelaşi timp, se urmăreşte cultivarea unei înalte conştiinţe profesionale, realizarea unei emulaţii într-o atmosferă pozitivă, bazată pe relaţii de colegialitate, respect şi exigenţă reciprocă. Codul oferă kinetoterapeuţilor un cadru de referinţe, pe baza căruia să pată face o alegere responsabilă. Acest document oferă posibilitatea aprecierii dacă în activitatea lor, ei au dovedit sau nu probitate profesională şi morală – ( cinste/ integritate ). Prin aplicarea PRINCIPIILOR enunţate în acest COD DEONTOLOGIC se contribuie la influenţarea pozitivă a activităţii kinetoterapeuţilor dar şi la sporirea contribuţiei altor factori. Scopul principal al prezentului cod deontologic nu este cel normativ, de control, supraveghere sau sancţionare a comportamentului kinetoterapeuţilor ci acela de a promova o serie de valori etico-spirituale, care să-i îndemne la o participare activă în toate activităţile legate de exercitarea profesiei. În aceeaşi măsură Codul oferă posibilitatea răspunderii şi luării de atitudine împotriva unor eventuale încălcări a principiilor etice care stau la baza exercitării

5

profesiei de kinetoterapeut. Pe baza prevederilor Codului se pot soluţiona eventuale dispute şi conflicte care ar putea apărea între cei care practică această profesie sau între aceştia şi alte persoane. Acest Cod deontologic este expresia voinţei kinetoterapeuţilor. Codul are la bază faptul că argumentele etice după care se conduce activitatea kinetoterapeuţilor nu sunt facultative ci esenţiale în orice direcţie în care îşi exercită aceştia profesiunea şi că ele se aplică la toate nivelele de competenţă şi de angajament a kinetoterapeuţilor.

PRINCIPII GENERALE

Kinetoterapeuţii au datoria să-şi desfăşoare activitatea la cele mai înalte standarde teoretice teoretice3 şi metodologice. Angajarea şi promovarea kinetoterapeuţilor se va face pe baza respectării criteriilor de competenţă şi valoare profesional-ştiinţifică dar şi etică. La angajarea acestora conducerea unităţilor respective au responsabilitatea de a se asigura dacă aceştia au calificarea necesară pentru a putea profesa respectiva activitate, dacă se aliniază criteriilor profesionale, morale şi de sănătate cerute de posturile respective. Kinetoterapeuţii şi conducerile unităţilor respective au responsabilitatea colectivă în a urmări dacă fiecare kinetoterapeut îşi realizează activitatea la un nivel profesional şi moral corespunzător. În întreaga lor activitate profesională, pentru kinetoterapeuţi scopul suprem îl reprezină STAREA DE BINE a omului. Prin realizarea OBIECTIVELOR kinetoterapeutice, ei îşi aduc contribuţia la dezvoltarea fizică armonioasă, la întărirea sănătăţii, la redobândirea şi menţinerea capacităţii generale de muncă . Pe tot parcursul exercitării profesiei, kinetoterapeuţii trebuie să-şi fundamenteze activitatea pe respectul celor cu care lucrează, pe înţelegerea şi acceptarea reciprocă. Este necesar să dea dovadă de obiectivitate şi onestitate în toate acţiunile lor. Un alt aspect important al activităţii kinetoterapeuţilor este cel legat de neutralitatea axiologică. Kinetoterapeuţii sunt datori să

6

promoveze adevărul, respectul pentru persoana umană. Activitatea kinetoterapeuţilor trebuie să caracterizată de corectitudine, seriozitate, responsabilitate profesională, spirit de colegialitate. În cercetarea ştiinţifică, în valorificarea acestei activităţi, este necesar să respecte normele şi regulamentele interne şi internaţionale din acest domeniu. În evaluarea sau recenzarea unor lucrări sau activităţi ale unor colegi sau specialişti, kinetoterapeutul este dator să dea dovadă de competenţă profesională, obiectivitate şi probitate morală, indiferent de natura relaţiilor lor, oficiale sau particulare, cu aceste persoane. Prin munca şi modul în care se raportează la problematica profesiunii lor, kinetoterapeuţii au datoria să fie promotori activi ai eticii profesionale. CONDITII DE STUDII ŞI PREGATIRE

In România, în anul 1992 a luat fiinţă specializarea Kinetoterapie în cadrul Facultăţii de educaţie fizică şi sport, cu durata de patru ani, în trei centre universitare din ţară ( Bucureşti, Bacău şi Oradea ) iar în 1998 şi la Galaţi. În această perioadă s-a structurat un sistem bine organizat de pregătire a specialiştilor în acest domeniu de activitate astfel că în decembrie 1997 s-a acreditat profesiunea de kinetoterapeut. Profesiunea de kinetoterapeut nu poate fi practicată decât de persoane care au o calificare în acest domeniu. Desfăşurarea unei activităţi kinetoterapeutice sau de cercetare în acest domeniu de către persoane fără competenţă, fără calificare din punct de vedere profesional, care nu corespund standardelor ştiinţifice şi morale, au efecte negative asupra întregii colectivităţi, lezează prestigiul kinetoterapeuţilor în societate. Întreaga colectivitate a kinetoterapeuţilor trebuie să lupte pentru protecţia profesiunii.

OBLIGATIILE RESTRICTIILE SI NORMELE PENTRU PRACTICAREA PROFESIEI

Kinetoterapeutul are obligaţia de a îndruma corect pacienţii în spiritul practicării sistematice a exerciţiilor fizice

7

pentru întărirea sănătăţii. Kinetoterapeutul este dator să acţioneze pentru pregătirea în spirit democratic, pentru integrarea socială optimă a fiecărui membru al societăţii. În activitatea sa, kinetoterapeutul trebuie să se bazeze mai ales pe efectele etice, morale ale practicării exerciţiilor fizice şi abia apoi pe efectele lor profilactice şi biologico-sportive. Pentru a realiza acestea, kinetoterapeutul are datoria:- să trateze just şi imparţial pe toţi pacienţii, indifereant de

particularităţile lor fizice, psihice, apartenenţa lor religioasă, etnică sau rasială etc;

- să cunoască şi să recunoască diferenţele care să existe între pacienţi şi să urmărească în permanenţă satisfacerea nevoilor individuale ale acestora;

- să găsească soluţii de încurajare pentru pacienţi astfel încât aceştia să-şi stabilească scopuri personale în cadrul tratamentuluzi, care să-I ajute la realizarea dezvoltării lor fizice, psihice şi spiritual-morale;

- să facă eforturi şi să realizeze respectarea dreptului fiecărui pacient de a avea informaţii confidenţiale despre propria persoană, făcând excepţia cazurile când ele sunt furnizate agenţiilor specializate sau când sunt cerute de lege;

- să nu accepte alt tip de remunerare decât acela oferit legal pentru calitatea, cantitatea şi importanţa socială a muncii pe care o desfăşoară;

- să respecte pacientul, să-l considere egalul său.Kinetoterapeutul trebuie să colaboreze cu familia

pacientului pentru a avea acces la problemele sociale concrete, propriile cerinţe, aptitudini şi dorinţe ale fiecărui pacient.

În multe privinţe succesul kinetoterapiei depinde de colaborarea cu familia. Datoriile kinetotrapeutului în această direcţie sunt:- să respecte pacientul, dar şi responsabilitatea familiei

pentru acesta,- să stabilească relaţii juste de colaborare, relaţii prieteneşti

cu membrii familiei,

8

- să facă eforturi pentru a implanta în conştiinţa pacientului încrederea în propriul cămin şi să evite eventuale remarci ce ar diminua această încredere;

- să furnizeze familiei toate informaţiile care sunt în interesul pacientului, dar să păstreze discreţie asupra informaţiilor pe care le primeşte de la familie;

- să informeze în permanenţă membrii familiei despre evoluţia pacientului şi să caute chiar soluţii comune ( în unele cazuri ) pentru progresul pacientului.

Kinetoterapeutul ocupă o funcţie publică, aceasta implicând conduita lui morală şi relaţia personală sau a unităţii unde lucrează cu societatea. Aceste relaţii trebuie să fie juste, oneste şi constructive, sistemul sănătăţii constituind un subsistem al societăţii în general. În relaţii cu persoane, grupuri, organizaţii, instituţii etc., kinetoterapeutul trebuie:- să-şi îndeplinească datoriile de cetăţean şi să participe activ

la viaţa socială, ţinând însă cont de obligaţiile faţă de pacienţi, familie şi propria persoană;

- să discute constructiv şi obiectiv în problemele controversate, astfel încât să păstreze o atitudine şi o atmosferă nepărtinitoare şi de bună dispoziţie în relaţiile respective;

- să se străduiască să găsească soluţii de informare a publicului cu privire la programul educaţional din punct de vedere al sănătăţii şi la măsurile necesare pentru perfecţionarea continuă a acestuia;

- să respecte colectivul în care lucrează, să fie loial sistemului respectiv, statului şi naţiunii;

- să adere la o conduită rezonabilă referitoare la morala şi specificul profesiunii.

Kinetoterapeutul trebuie să considere propria angajare ca pe o relaţie de tipul patron-angajat, care se bazează pe respectul mutual şi de încredere. Angajarea să se facă pe principiul COMPETENTEI.

În întreaga sa activitate kinetoterapeutul este dator să se conducă după următoarele imperative:

9

- să-şi conducă onest şi corect afacerile profesionale, astfel încât să nu deranjeze nici societatea şi nici propriii colegi;

- să se abţină de la discutarea problemelor şi informaţiilor confidenţiale cu persoane neautorizate;

- să militeze pentru ocuparea posturilor de kinetoterapie numai pe criterii de competenţă;

- să evite încadrarea pe un post creat prin procedee nejuste, contrare prezentului Cod;

- să-şi desfăşoare activitatea pe bază de încredere şi respect mutual, nepărăsind postul sau funcţia până la încheierea contractului sau mandatului în baza căruia a fost angajat;

- Să fie cinstit în toate recomandările sau informaţiile pe care le dă cu privire la munca colegilor săi;

- Să facă eforturi pentru a asigura un climat propice activităţii colectivului din care face parte.

Kinetoterapeutul, în relaţiile cu colegii are datoria să fie un autentic coleg care să respecte principiile prezentului Cod deontologic, precum şi principiile bunului simţ, ale respectului reciproc, ale consideraţiei şi respectului pentru profesia pe care o practică. În relaţiile cu colegii, cu alţi kinetoterapeuţi de specialitate, cu organizaţii profesionale, kinetoterapeutul are datoria:- să- i trateze pe cei de aceeaşi profesie în acelaşi mod în

care ar dori să fie tratat el însuşi;- să-şi sprijine colegii în toate situaţiile în care aceştia au

nevoie de ajutor şi mai ales atunci când aceştia îl solicită sau au acţionat la cererea sa/ în numele său;

- să vorbească în mod constructiv despre alţi kinetoterapeuţi, dar să informeze în mod cinstit persoanele responsabile despre problemele legate de profesie;

- să aibă o participare activă în organizaţiile profesionale şi să se străduiască să atingă obiectivele propuse de aceste organizaţii şi/sau asociaţii;

- să se perfecţioneze continuu prin studiu, cercetare, participare la întruniri profesionale, conferinţe, sesiuni ştiinţifice.

10

În activitatea de cercetare ştiinţifică kinetoterapeuţii trebuie să se conformeze cerinţelor stipulate pe plan internaţional. Pentru a corespunde acestor certinţe kinetoterapeuţii sunt datori:- să evite ca activitatea lor să fie influenţată de considerente

politice, ideologice sau alte motive care ar putea distorsiona analiza corectă, obiectivă a fenomenului studiat;

- să respecte adevărul ştiinţific, care să fie mai presus de orice;

- în toate etapele cercetării să dea dovadă de obiectivitate, să utilizeze procedee, metode ştiinţifice, prezentarea cercetării, a rezultatelor obţinute trebuie să fie completă, fără omisiuni sau distorsionări conştiente ale datelor;

- să-şi formeze şi să-şi susţină cu obiectivitate opţiunile, într-un domeniu sau altul, să-şi susţină punctul de vedere cu onestitate şi respect faţă de colegi şi toţi ceilalţi cu care îşi confruntă ideile;

- să respecte, în toate situaţiile, drepturile celor care participă la cercetare;

- în cazul unei activităţi realizate în colaborare, aceasta trebuie să fie prezentată în consecinţă şi este necesar să fie recunoscută în mod obiectiv contribuţia personală a fiecărui participant la cercetare şi redactare;

- în redactarea şi valorificarea rezultatelor cercetării trebuiesc respectate normele şi reglementările în domeniu. Autorii poartă întreaga răspundere pentru forma şi conţinutul lucrărilor. De asemenea, îşi asumă întraga răspundere în cazul folosirii incorecte în nume propriu, a unor lucrări sau idei care în realitate aparţin altor persoane. Nerespectarea acestor reguli etice constituie o abatere gravă de la principiile Codului deontologic al kinetoterapeutului şi care trebuiesc sancţionate în consecinţă.

SOLUTIONAREA CONFLICTELOR SI SANCTIONAREA ABATERILOR

11

În cazurile în care din diferite motive se produc conflicte sau se încalcă principiile Codului deontologic al kinetoterapeutului, acestea vor fi soluţionate în primăinstanţă de o comisie constituită în acest scop. După primirea sesizării sau a reclamaţiei scrise, comisia va întreprinde investigaţiile şi audierile pe care le consideră necesare, iar după formarea unei opinii, va încerca să soluţioneze cazul. Dacă se constată că nu s-au încălcat prevederile Codului, cazul va fi clasat. În prima fază a soluţionării cazurilor dovedite reale şi care nu prezintă o gravitate prea mare, se încearcă realizarea, prin conciliere sau mediere, a unei înţelegeri între părţi. În caz de reuşită cazul va fi clasat şi părţile interesate sunt anunţate în scris de rezultatul acţiunii. Dacă această procedură se dovedeşte infructuoasă şi există probe de necontestat că s-a produs într-adevăr o încălcare a prevederilor Codului, comisia va propune sancţionarea celor vinovaţi.

Aprobat de către Congresul Naţional de Kinetoterapie 1-4 oct. 1998

Preşedinte F.R.A.K. Prof. univ. dr. Vasile Marcu.

1.2. Definiţie. Istoric. Actualităţi. Tendinţe.MASAJUL este definit drept „o prelucrare metodică a

părţilor moi ale corpului în scop profilactic şi/sau curativ, prin intermediul unor manevre, tehnici şi procedee manuale sau instrumentale”.

Timp de mii de ani au existat diferite forme de masaj sau de atingere, fiind folosite pentru a vindeca pe bolnavi sau pentru a ameliora durerile. Vracii antichităţii considerau masajul unul din principalele mijloace de alinare a durerii. Nu sunt date sigure despre primii oameni care au aplicat masajul (chinezi, indieni, egipteni şi alte popoare vechi - care ajunseseră la forme înalte de cultură şi civilizaţie).

Medicina tradiţională chineză are o mare vechime, iar după unele documente, se constată ca masajul este practicat de chinezi de peste 3000 de ani.

12

La începutul secolului V î.Hr., Hipocrate – părintele medicinei- spunea: “…masajul poate întări o încheietură care este prea slăbită şi poate slăbi o încheietură care este prea înţepenită….”

În India Antică, masajul, a fost cunoscut şi practicat de către "popor". Vechii indieni îşi ungeau corpul cu uleiuri aromate (aromaterapia). Se îmbăiau în apele fluviilor socotite sacre. Masajul indian era reprezentat de neteziri, presiuni şi frământări ale părţilor moi ale corpului începând cu faţa, apoi trunchiul şi terminând cu membrele superioare şi inferioare. Pe membre, manevrele se executau în ritm rapid de la rădăcina lor spre extremităţi ca şi cum s-ar fi dorit să se scoată răul din ele.

Alte popoare vechi ale orientului (asirieni, babilonieni) au folosit masajul ca tratament al războinicilor răniţi în luptă (masajul de recuperare).

Iulius Cezar, care era epileptic, era ciupit pe tot corpul pentru ameliorarea nevralgiilor.

După destrămarea Imperiului Roman dezvoltarea medicinii pe bătrânul continent a stagnat, evoluţia ei manifestându-se în Lumea Arabă. Medicul şi filosoful arab Avicenna, spunea că masajul are rolul “să disperseze substanţele uzate rămase în muşchi si care nu au fost eliminate prin exerciţiu fizic”.

Evul Mediu a reprezentat pentru medicină, cât şi pentru celelalte ştiinţe, o stagnare sau chiar un adevărat regres în unele ştiinţe.

Renaşterea interesului faţă de medicină şi masaj a avut loc în principal datorită doctorului francez Ambroise Pare (sec XVI).

În sec. XIX s-a pus bazele “masajului suedez” de către Per Henrik Ling care a combinat cunoştinţele sale de gimnastică şi filozofie cu tehnicile chinezeşti, egiptene, greceşti şi romane.

Masajul medical a început să se dezvolte la noi din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, în limba română cuvântul „masaj” fiind introdus prin intermediul literaturii medicale

13

franceze.Primii medici care au introdus masajul medical au fost

specialişti în ortopedie, chirurgie şi reumatologie.Înainte, masajul se făcea în mod empiric, fără să aibă o

explicaţie fiziologică, fiind bazat numai pe observaţii şi experienţa celor ce practicau masajul. Medicina modernă, bazată pe cunoaşterea profundă a anatomiei şi a circulaţiei tegumentare, a reflexelor superficiale şi profunde cu punct de plecare la nivelul pielii, a rolului pielii şi a anexelor ei în elaborarea anumitor substanţe, în care unele de tip hormonal, a dat explicaţii ştiinţifice anatomico-fiziologice devenind astăzi o metodă terapeutică preţioasă.

În perioada actuală, întâlnim diferite forme de practicare a masajului: masajul medical (masoterapia) utilizat cu precădere ca

factor recuperator în staţiunile balneare şi în diferite clinici de specialitate şi masajul profilactico-igienic;

masajul estetic, ce se practică în centrele de sănătate şi în saloanele de înfrumuseţare, în special de către cosmeticieni;

masajul sportiv (sportmasajul), ce a luat o extindere deosebită fiind utilizat în antrenamentul sportiv ca modalitate de refacere a capacităţii de efort;

masajul energetic şi masajul reflexogen utilizat atât în activitatea sportivă cât şi în cea curativă.

1.3 Clasificarea formelor de masajClasificare după posibilităţile tehnice de execuţie:

masaj manual – reprezintă forma cea mai veche şi mai eficientă de prelucrare a părţilor moi ale corpului. Posibilităţile de prelucrare, de adaptare şi perfecţionare a mişcărilor, transformă mâna omului într-un valoros „aparat de masaj”;

masaj mecanic – se execută cu aparate sau instrumente puse în mişcare fie cu mâna, fie cu ajutorul unor surse de energie (electrică).

14

Clasificare in functie de persoana care aplica masajul: Automasajul înseamnă aplicarea manevrelor de masaj

asupra propriului corp în scopuri igienico-profilactice şi terapeutice, automasajul putând fi parţial (cu o durată de 10-12 minute) sau general (extins - cu o durata de 50-60 minute şi redus - cu o durată de 20-30 minute).

Automasajul foloseşte în general aceleaşi procedee fundamentale, de: netezire, fricţiune, frământat, tapotament şi vibraţii, iar dintre procedeele secundare utilizează rulatul şi cernutul, presiunile, tracţiunile şi tensiunile, scuturările şi alte câteva manevre.Avantajele aplicării automasajului poate fi aplicat oriunde, oricând şi de către oricine, cu o

iniţiere prealabilă în tehnica aplicării lui şi în acelaşi timp suplineşte lipsa masorului;

aplicarea manevrelor de masaj pe propriul corp permite adaptarea şi dozarea lor la sensibilităţile proprii;

executarea automasajului constituie un bun exerciţiu, un complex de exerciţii fizice, cu efecte asupra măririi tonusului muscular şi asupra măririi mobilităţii articulare, el putând înlocui însăşi lecţia de antrenament la sportivi în perioada de tranziţie;

realizează o bună coordonare între mişcările membrelor superioare şi mişcările de respiraţie ale toracelui.

Indicaţiile metodice ale automasajuluiTehnica aplicării automasajului suferă modificări în

raport cu aplicarea lui pe propriul corp, el limitând mişcările respiratorii ale toracelui şi fiind foarte obositor.

Un dezavantaj al aplicării automasajului este acela că nu toate regiunile corpului pot fi prelucrate în mod corespunzător, cum este, de exemplu, regiunea spatelui.

Pentru a putea executa automasajul corect şi fără eforturi inutile, vom acorda o atenţie deosebită poziţiei corpului în timpul lucrului. Trebuie găsite poziţiile cele mai favorabile, care să ne asigure stabilitatea corpului şi relaxarea musculară, să facă accesibile regiunile şi segmentele pe care

15

vrem să le masăm şi să ne permită executarea unor manevre cât mai numeroase şi mai variate.

Prelucrarea corpului trebuie să decurgă în condiţii cât mai economice din punct de vedere al cheltuielilor energice şi să nu stânjenească funcţiile mari organice şi în special respiraţia. Sunt recomandate în general poziţiile cu cea mai mare bază de sprijin, derivate din poziţiile fundamentale cunoscute: culcat, pe genunchi, şezând şi stând, care pot fi schimbate după fazele aplicării automasajului. Masajul aplicat de una sau mai multe persoane

Clasificare după profunzimea structurilor: masajul somatic (periferic) reprezintă masajul în care

procedeele manuale sau mecanice acţionează direct, prelucrând părţile moi de la suprafaţa corpului;

masajul organelor (profund) se adresează ţesuturilor şi organelor din interiorul cavităţilor corpului, iar procedeele manuale sau mecanice acţionează în mod indirect.

Clasificare după aria de întindere şi durată: masajul somatic general – reprezintă masajul executat pe

toată suprafaţa corpului: masajul somatic general extins – când

prelucrarea întregii suprafeţe a corpului se efectuează în 60-90 minute;

masajul somatic general restrâns – când prelucrarea întregii suprafeţe a corpului se efectuează în 30-45 minute;

masajul somatic parţial reprezintă masajul executat numai pe regiuni, segmente sau zone de la suprafaţă corpului: masajul regional – se aplică pe o parte importantă şi

bine delimitată a corpului (spate, torace, abdomen) 20-25 minute;

masajul segmentar – se aplică pe porţiuni anatomice distincte (la membrul superior, umăr, braţ, antebraţ sau mână). Durată acestui masaj este de 10-12 minute;

16

masajul local – se aplică pe porţiuni mici de piele şi ţesut subcutanat, pe grupe de muşchi. Durata acestui masaj este de 5-6 minute.

Forma Varianta Durata

General Extins 90Redus 45

ParţialRegional 20-25

Segmentar 10-12Local 5- 6

Sistematizarea masajului somatic

Clasificare după mijloacele folosite pentru a facilita executarea masajului: masajul “umed”- reprezintă masajul care, pentru a uşura

executarea manevrelor, pe piele se aplică uleiuri, creme, pomezi, etc., în care, după scopul urmărit, sunt înglobate diverse substanţe active;

masajul “ uscat” – reprezintă masajul în care pe piele se aplică pulberi lunecoase (talcul, pudra de amidon, etc.) sau nu se aplică nimic.

Clasificare după scopul propus: masajul fiziologic (igienic) – reprezintă masajul ce

urmăreşte: îmbunătăţirea funcţiilor organelor, aparatelor, sistemelor organismului;

masajul profilactic – reprezintă masajul aplicat pentru a preveni îmbolnăvirile, păstrând şi întărind starea de sănătate;

masajul terapeutic – reprezintă masajul aplicat pentru recuperare în caz de accidente sau îmbolnăviri.

Clasificare după sisteme: sisteme şi forme ce acţionează în special asupra corpului

fizic, structurilor anatomice (piele, muşchi, articulaţii, ţesut adipos). Ex. masajul suedez, osteopatia, chiropractica, sistemul Rolfing, tehnica Alexander, etc.;

17

sisteme ce acţionează asupra energiei, axate în special pe concepte energetice orientale şi aplicate cu precădere în aceste zone. Ex. articulaţiilor, readucerea lor la poziţia normală şi la mobilitatea optimă”. Osteopatul acţionează în special asupra coloanei vertebrale, executând manevre ce-i permit acesteia să capete poziţia şi funcţionalitatea cea mai bună;

sisteme combinate care privesc omul ca un tot fizic, energetic şi spiritual. Acestea încearcă să îmbine tehnicile şi conceptele tradiţionale orientale şi occidentale cu cele ale ştiinţei medicale moderne. Ex. terapia Reichiană, terapia Polarităţii etc.

1.4. Scurtă prezentare a unor forme de masajMasajul Suedez – elaborat la începutul sec. XIX de

către Perl Henrik Ling (1776-1839), creatorul gimnasticii suedeze. Este cel mai apropiat de sistemul tradiţional occidental având rădăcini în antichitatea greco-romană.

Osteopatia - concepută de medicul american Andrew Taylor Still având ca scop „restabilirea şi menţinerea integrităţii structurale normale a coloanei vertebrale.

Terapia Reikiană – lansată în anii 40 de Wilhelm Reich, care încearcă să combine un sistem de manevrare a corpului cu psihanaliza freudiană.

Shiatsu şi presupunctura– este un masaj japonez utilizând o serie de tehnici prin care apăsând cu degetul riguros timp de câteva secunde anumite puncte ale corpului, putem stimula energia (KI).

Do-In - este o metodă de autopresupunctură dar, în acelaşi timp, o ”artă de a trăi”, care cuprinde atât tehnici de automasaj, cât şi exerciţii de întindere şi respiraţie, toate formând un program zilnic de lucru inclus într-un regim de viaţă echilibrată.

Reflexologia – pusă la punct de către americanul W. Fitzgerald asemănătoare tehnicilor orientale. El împarte corpul în zone energetice, sau canale energetice, care se întind de la

18

degetele mâinilor şi picioarelor până la creştetul capului. Fiecare canal, reprezentativ pentru o anumită zonă, include o serie de organe şi funcţii vitale. Palpând mâinile şi picioarele pacientului, terapeutul poate detecta canalele energetice blocate. Masând membrele în diferite moduri (lovituri uşoare, apăsări puternice etc.) fluxul armonios poate fi restabilit.

C A P I T O L U L IINOŢIUNI DE ANATOMIE

2.1. Structuri anatomiceMasajul indiferent de forma sub care se aplică, se

adresează, în primul rând, pielii, acţiunea mecanică fiind transmisă şi ţesuturilor subiacente. Pentru acest motiv, atât profesioniştii, cât şi neprofesioniştii, trebuie să posede câteva noţiuni de anatomie şi chiar de fiziologie, în special despre piele, dar şi despre restul structurilor anatomice aflate sub ea, cum sunt: ţesutul celular subcutanat, oasele, articulaţiile, muşchii etc.

Noţiunile de anatomie mai sunt necesare pentru stabilirea şi delimitarea zonelor topografice, ce urmează a fi masate.

Pielea Pielea este un organ complex care înveleşte corpul

omului. Suprafaţa pielii unui adult este de 1,60 mp, având o greutate totală de 13 kg (3,5 kg la cadavru). Grosimea pielii variază în funcţie de regiunea corpului, de sex, de vârstă etc., şi ea se îngroaşă odată cu vârsta.

Pielea este aderentă de planurile subiacente, în unele locuri mai mult, în altele mai puţin. În acest ultim caz, pliul format la apucarea pielii cu două degete se poate ridica uşor. Când aderenţele sunt mai ferme, alunecarea pielii pe planurile subiacente este imposibilă sau foarte mult limitată.

19

Pielea se mulează pe corp în funcţie de relieful întâlnit. În unele locuri pielea este lipită de oase, ca de exemplu pe faţa antero-internă a gambei şi pe piept. În anumite regiuni sub piele se observă traseul venelor superficiale.

Structura pieliiPielea (fig. 1) este constituită din epidermă (strat

superficial, foarte subţire) şi dermă (strat profund). Sub dermă se găseşte hipoderma, care face legătura între piele şi organele aflate sub ea.

Fig. 1. Pielea-secţiune schematică1.Păr; 2.Por; 3.Canal sudoripar; 4.Glandă sebacee; 5.Muşchi care zbârleşte părul; 6.Glomerulul glandei sudoripare; 7.Bulbul părului; 8.Epiderma; 9.Derma; 10.Ţesutul celular subcutanat grăsos; 11.Suprafaţa epidermei; 12.Strat cornos; 13.Terminaţiile fibrelor nervoase din epidermă; 14.Corpuscul tactil; 15.Venulă; 16.Arteriolă 17.Corpuscul Golgi; 18.Fibre nervoase.

EpidermaEpiderma este alcătuită din cinci straturi: bazal

(germinativ), granulos, lucios, cornos şi descuamant. În stratul bazal nu au loc schimburi dintre dermă şi epidermă, aici formându-se şi melanina, substanţa care colorează pielea. În acest strat se formează celulele epidermei.

20

În stratul cornos se găsesc celule care conţin cheratină, iar în cel descuamant celule în stare avansată de uscare, care se desfac şi cad de pe suprafaţa pielii.

Pe suprafaţa pielii există adâncituri mici, mai mult sau mai puţin vizibile cu ochiul, şi foarte mulţi pori. Porii pielii sunt orificiile canalelor care o străbat, ele venind din profunzime. Aceste canale sunt de două feluri: prin unele iese sudoarea şi prin altele sebum, o grăsime lichidă.

DermDerma este formată din fibre elastice şi conjunctive. În

dermă se găsesc vase de sânge, prelungiri ale nervilor, corpusculi tactili, glandele sudoripare, glandele sebacee şi foliculii piloşi prin care trec firele de păr.

Derma este formată din două zone: superioară (în care se găsesc papile, nişte ridicături ce pătrund în epidermă) şi inferioară (chorion). Zona inferioară, care constituie derma propriu-zisă, reprezintă aproximativ 4/5 din grosimea dermei.

Derma este formată din ţesut conjunctiv, cu celule dense şi rezistente, şi din fibre elastice. Ambele formează o solidă bază de susţinere.

În dermă, unde se găseşte o bogată reţea vasculară, au loc schimburi nutritive.

Hipoderm Este partea profundă a pielii care face legătura cu

ţesuturile subiacente. Ea este alcătuită din ţesut conjunctiv şi ţesut adipos care permit alunecarea pielii pe ţesuturile aflate dedesubt. Ţesutul subcutanat face legătura dintre ţesuturile şi organele corpului.

În hipoderm se găsesc numeroase vase de sânge şi limfă, filete nervoase, etc.

Ţesutul conjunctiv apără organismul împotriva agenţilor patogeni şi contribuie la regenerarea ţesuturilor.

Derma şi hipoderma nu sunt strict delimitate, fasciculele lor interferându-se unele cu altele. Grosimea

21

stratului profund variază în funcţie de muşchii şi organele aflate dedesubt.

Vasele pieliiPielea, cu numeroasele sale reţele de vase sanguine (şi

de limfă), constituie un însemnat izvor de sânge. Prin mecanisme reflexe, acesta menţine echilibrul între circulaţia superficială şi cea profundă.

Vasele pielii pot stoca până la 1,5 litri sânge. Cu acest rezervor natural, care este pielea, organismul poate echilibra dinamica sângelui în unele boli de inimă sau de ficat.

Nervii pieliiReţeaua vasculară a pielii se împleteşte cu o vastă reţea

nervoasă, ale cărei elemente ajung până la baza epidermei.Pielea este un organ senzitiv-senzorial de recepţie şi de

informaţie. În grosimea sa, se găsesc un număr mare de corpusculi tactili, termici (pentru cald şi rece) şi pentru sensibilitatea dureroasă.

Originea nervilor senzitivi şi motorii este măduva spinării, iar a celor care acţionează asupra glandelor şi vaselor este în sistemul nervos şi vegetativ simpatic. Datorită acestei reţele nervoase, frigul, căldura, loviturile, arsurile etc., sunt transmise, într-o fracţiune de secundă, la centri nervoşi, care dau comandă de retragere imediată a segmentului respectiv.

Anexele pielii Glandele sebaceeÎşi au sediul în derm, de fiecare fir de păr fiind ataşată

câte o astfel de glandă. Glandele sebacee secretă sebum, o substanţă în a cărei compoziţie intră: lipide, colesterină, resturi celulare, etc. Secreţia glandelor sebacee depinde de felul alimentaţiei. Sebumul unge părul, pielea pe care o face suplă, o fereşte de uscare şi de pătrunderea în ea a lichidelor din afară.

Împreună cu substanţele acide care se formează la suprafaţa pielii, ca urmare a evaporării sudorii, sebumul

22

formează un strat subţire, cu reacţie acidă (pH 5-6), cu rol protector al pielii împotriva pătrunderii microorganismelor. Prin spălare, stratul de acid dispare, el refăcându-se destul de repede, după 2-3 ore.

Glandele sudoripareAceste glande îşi au sediul în derm, de unde îşi trimit

secreţia (sudoarea) la suprafaţa pielii prin nişte canale, ale căror orificii externe poartă denumirea de pori. Numărul porilor de pe pielea unui adult este de aproximativ trei milioane. Cele mai multe glande sudoripare se află pe trunchi, gât, membre, axile, palme plante, etc.

Sudoarea conţine 99% apă, puţină sare, urme de uree, resturi metabolice, acizi aminaţi, o substanţă alcalină, acizi graşi. Producţia de sudoare este permanentă, ea neajungând însă în întregime la suprafaţa pielii, fiind absorbită la nivelul stratului cornos. Sudoarea curăţă pielea, distruge microbii de la suprafaţa sa şi contribuie la eliminarea unei cantităţi anumite de uree.

Transpiraţia este un proces fiziologic normal, rolul său principal fiind menţinerea constantă a temperaturii interne a corpului. Transpiraţia intervine ori de câte ori temperatura ambiantă scade sau creşte.

Compoziţia pieliiPielea este alcătuită din:

apă (72%), care este, de fapt, o soluţie de săruri minerale: calciu, magneziu, potasiu, sodiu, cupru, fier, zinc, fluor, arsenic, fosfor, iod, sulf, sodiu, etc.

proteine, ele constituind “scheletul” dermei şi epidermei, cu cele trei substanţe caracteristice pielii: keratina, colagenul şi pigmenţii:

keratina este concentrată în epiderm, în păr şi unghii;

23

colagenul este elementul esenţial al substanţei intercelulare a ţesutului conjunctiv, al cărui dezechilibru antrenează îmbătrânirea;

pigmenţii (melanină), care dau culoarea neagră a părului, datorită conţinutului în fier şi sulf.

alte substanţe: lipide, colesterol, steroli etc.

Funcţiile pieliiPielea este un organ protector al întregului organism, pe

care îl apără de toate agresiunile externe.Prin bogata sa reţea nervoasă, senzitivă, pielea ne

informează în permanenţă despre starea mediului ambiant (frig, căldură) şi despre cele mai neînsemnate agresiuni externe (înţepături, presiuni). Când aceşti factori depăşesc un anumit prag, organismul reacţionează prompt şi se apără prin gesturi reflexe, în primul rând prin retragerea segmentului afectat.

Un alt mijloc de apărare al organismului îl constituie mantaua acidă protectoare formată la suprafaţa pielii împotriva microbilor şi mucegaiurilor. Pentru ca această manta protectoare să nu dispară şi să se reconstituie după spălare sau după duş, nu vor fi folosite săpunuri şi detergenţi prea alcalini, ci numai produse neutre.

La nivelul pielii are loc un schimb de gaze: din exterior pătrunde oxigen, iar din interior se elimină bioxid de carbon.

Pe lângă această funcţie respiratorie, pielea are şi una excretorie. Ea constă din eliminarea din organism, prin intermediul sudorii, a produşilor nefolositori.

Prin piele sunt absorbite dinafară unele substanţe chimice sau biologice conţinute în produsele cosmetice sau în cele folosite pentru masaj.

Pielea mai asigură menţinerea unei temperaturi constante a organismului, un rol important avându-l transpiraţia şi circulaţia sângelui periferic.

Despre funcţia endocrină a pielii vorbesc şi alţi autori. Unii dintre ei consideră histamina secretată de piele, care se

24

varsă în sânge, un hormon care acţionează asupra vaselor de sânge, pe care le dilată.

Tot pielea mai secretă anumite substanţe care acţionează asupra glandelor genitale, fapt pentru care, unii cercetători o consideră o glandă sexuală accesorie. Pielea secretă, de asemenea, enzime şi fermenţi celulari de natură proteică, care, în doze foarte mici, transformă proteinele, lipidele şi glucidele în substanţe asimilabile.

PărulPărul este un filament cornos, implantat oblic în derm.

Rădăcina părului este aşezată pe o papilă vasculară, prin intermediul căreia primeşte hrana necesară.

La suprafaţa pielii părul este constituit dintr-un strat cornos, în compoziţia căruia intră grăsimi, pigmenţi şi chiar aer. Lângă rădăcină, fiecare fir de păr are câte o glandă sebacee şi un muşchi care îl zburleşte.

UnghiileUnghiile sunt plăci cornoase, semitransparente care

acoperă extremităţile degetelor, având rădăcina înfiptă sub pliul îndoit al pielii.

Rădăcina unghiei şi patul pe care ea stă sunt formate din celule asemănătoare celor din stratul cornos al pielii.

Unghia creşte foarte repede (1/10 mm pe zi), de la rădăcina spre marginea sa liberă. Creşterea este maximă între 5-30 de ani, ca apoi să scadă.

Ţesutul subcutanatSe găseşte sub piele, pe care o separă de masele

musculare. Acest ţesut este constituit din fibre elastice şi din numeroase vase sangvine şi limfatice. Având o consistenţă laxă, el realizează un strat elastic şi mobil între piele şi muşchi. Graţie acestui ţesut elastic, pielea poate aluneca şi în acelaşi timp se poate mula pe structurile subiacente, adaptându-se la toate modificările de formă, în funcţie de relieful anatomic.

25

Când acest ţesut este încărcat excesiv cu celule adipoase, el se umflă şi îşi pierde laxitatea. În felul acesta pielea devine mai puţin mobilă.

OaseleTotalitatea oaselor din corp (aproximativ 206), legate

între ele prin articulaţii formează scheletul corpului. El reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.

Prin structura sa, osul este adaptat funcţiei de a rezista la presiune şi tracţiune, supunându-se principiului „cu material puţin maximum de rezistenţă”.

Substanţa fundamentală a ţesutului osos are două componente: organică şi anorganică.

Componenta organică, în proporţie de 34%, este formată de oseină, substanţă secretată de osteoblaste.

Componenta anorganică, în proporţie de 66%, este formată în mare parte de săruri de calciu şi fosfor.

Oseina, impregnată cu sărurile minerale, se dispune sub forma unor lamele osoase.

Oasele lungi se găsesc la nivelul membrelor superioare (humerus, radius, cubitus) şi inferioare (femur, tibia, peroneu), scurte, la nivelul mâinilor (carpiene, metacarpiene, falange), labelor picioarelor (astragal, calcaneu, metatarsiene, falange), coloanei vertebrale (vertebre) şi plate, la craniu (parietal, temporal, occipital etc.) şi torace (omoplat, stern).

Oasele scheletului omenesc (fig. 2, fig. 3) sunt de trei feluri: lungi, scurte şi plate.

Rolul ţesutului osos în organism: ţesutul osos, caracterizat printr-un bogat conţinut de săruri

minerale, conferă scheletului duritatea necesară şi rolul de aparat de susţinere;

prin rezistenţa dată de compoziţia chimică a ţesutului osos, cutia toracică şi cea craniană protejează organe de importanţă vitală;

depozit de săruri minerale, deţine un rol important în menţinerea echilibrului fosfo-calcic;

26

acţionând ca pârghii, oasele au un rol fundamental în realizarea mişcărilor corpului.

Fig. 2. Oasele corpului – faţa anterioară1.Neurocraniu; 2.Oasele craniului ; 3.Viscerocraniu; 4.Coloana cervicală; 5.Claviculă; 6.Humerus; 7.Ulnă; 8.Radius; 9.Oase carpiene; 10.Oase metacarpiene; 11.Falange; 12.Stern; 13.Arc costal; 14.Coloană lobară; 15.Os coxal; 16.Sacru; 17.Simfiza pubiană; 18.Femur; 19.Patelă; 20.Tibie; 21.Fibulă; 22.Oase tarsiene; 23.Oase metatarsiene

27

Scheletul uman cuprinde următoarele oase: Scheletul capului:

craniu (8 oase): frontal, occipital, parietal (2), temporal (2), sfenoid, etmoid;

faţă (14 oase): dintre care 7 externe: zigomatic (2), nazal (2), maxilar superior (2) şi maxilar inferior (mandibulă);

Scheletul trunchiului: coloana vertebrală cu 33-34 de vertebre,

dintre care 7 cervicale, 12 dorsale (toracale), 5 lombare, 5 sacrate şi 4 coccigiene;

cutia toracică: stern, coaste (12 perechi), primele 7 coaste se unesc în faţă pe osul stern, 3 pe un cartilagiu substernal şi ultimele două sunt libere (flotante);

bazin: 2 oase iliace. Scheletul membrului superior:

umăr: omoplat, claviculă; braţ: humerus; antebraţ: cubitus şi radius; mână: carp: 8 oase (scafoid, semilunar, piramidal,

pisiform, trapez, trapezoid, osul mare, unciform); metacarp: 5 oase,falange: (3 pentru fiecare deget, cu excepţia degetului mare, care are două falange).

Scheletul membrului inferior: coapsă: femur; gambă: tibia, peroneu, rotulă; picior: tars (astragal, calcaneu, scafoid, cuboid,

cuneiforme), metatars, falange.

ArticulaţiileArticulaţiile sau încheieturile sunt formaţiuni prin care

se leagă două vecine în scheletul uman. Ele sunt: fixe, neîntrerupte, ca de exemplu suturile oaselor cutiei

craniene;

28

semimobile, cu mobilitate redusă (articulaţiile corpurilor vertebrale, oaselor tarsiene etc.);

mobile.Capetele oaselor articulaţiilor mobile sunt tapetate cu

un cartilagiu fin, suplu şi rezistent. Aceste oase sunt menţinute în contact unele cu altele, printr-un manşon fibros, numit capsulă articulară şi de muşchii înconjurători. În interiorul capsulei se găseşte lichidul sinovial, care lubrifiază suprafeţele articulare.

Articulaţiile permit, în funcţie de forma lor, mişcări de flexie, extensie, adducţie, abducţie, rotaţie etc.

Tendoanele Sunt fascicule subţiri, fibroase, de culoare albă, formate

din ţesut conjunctiv, foarte rezistente. Cu ajutorul lor, muşchii sunt legaţi de oase. Tendoanele fac posibilă contractarea muşchilor şi mişcarea segmentului respectiv. Unele tendoane se găsesc direct sub piele (mâini, picior, călcâi).

La nivelul tendoanelor se pot produce unele modificări, ele având diferite cauze: inactivitate, lubrifiere insuficientă, aderenţe, iritaţii, inflamaţii, congestii etc., suferinţele tendoanelor se manifestă prin umflături locale şi dureri.

Masajul clasic se execută şi la nivelul tendoanelor, odată cu masajul muşchilor, cele mai folosite manevre fiind netezirile.

Muşchii Muşchii corpului omenesc sunt de trei feluri: striaţi

(supuşi voinţei omului); netezi (nu sunt supuşi voinţei omului); intermediari (muşchii inimii).

Muşchii striaţi sunt legaţi direct de oase prin intermediul tendoanelor şi aponevrozelor. Ei reprezintă aproximativ 40% din greutatea corpului, cei mai bine reprezentaţi fiind muşchii scheletici care, prin inserţiile lor osoase realizează deplasarea sau imobilizarea unor segmente sau a întregului organism.

29

Muşchii netezi se găsesc în: pereţii organelor cavitare (stomac, intestine, vezică urinară etc. - contracţia lor produce golirea respectivului conţinut), vasele sangvine şi piele.

Compoziţia biochimică a muşchiuluiMuşchiul conţine: apă (75-80%), substanţe anorganice

(săruri de K, Ca, Na, Mg, Cl, ioni cu roluri importante în contracţia musculară), substanţe organice: proteinele, glicogenul şi glucoza, A.T.P-ul, fosfocreatina, fosfatidele.

În corpul omului sunt aproape 400 de muşchi.

Principalele grupe de muşchi somatici Muşchii somatici pot fi grupaţi după segmentele

corpului în muşchii capului, gâtului, trunchiului şi membrelor (fig. 3, 4).

Muşchii capului, sunt grupaţi în muşchi ai mimicii şi muşchi care acţionează asupra articulaţiei temporomandibulare – muşchi masticatori.

Muşchii gâtului: pielosul gâtului, sternocleidomastoidienii şi hioidienii.

Muşchii trunchiului se grupează în: muşchi posteriori – ai spatelui şi ai cefei – şi muşchi antero-laterali – ai toracelui şi ai abdomenului.

Muşchii spatelui şi ai cefei sunt: muşchii trapezi şi marii dorsali şi muşchii şanţurilor vertebrale.

Muşchii toracelui sunt: pectoralii, dinţaţii şi intercostalii.

Muşchii abdomenului sunt: muşchii drepţi abdominali, muşchii oblici externi şi interni.

Muşchii membrelor superioare sunt muşchii umărului: (deltoidul), muşchii braţului (muşchiul biceps brahial şi tricepsul brahial), muşchii antebraţului (flexori şi extensori ai degetelor, pronatori şi supinatori) şi muşchii mânii.

Muşchii membrelor inferioare. În jurul articulaţiei coxo-femurale se găsesc muşchii fesieri.

30

Muşchii coapsei: pe faţa anterioară, superficial, muşchiul croitor şi cvadricepsul femural, iar în profunzime, muşchii adductori, pe faţa posterioară a coapsei se află bicepsul femural.

Muşchii gambei: unii sunt extensori ai degetelor şi pronatori ai piciorului, iar alţii sunt extensori ai piciorului, flexori ai degetelor şi supinatori ai piciorului.

Planta, faţa pe care piciorul se sprijină pe sol, prezintă muşchii flexori şi extensori ai degetelor.

NerviiNervii sunt compuşi din fibre nervoase care pleacă din

creier şi măduva spinării, făcând legătura cu întregul organism. După funcţii, nervii sunt de mai multe feluri: simpatici; parasimpatici; motori; senzitivi; micşti.

Cei care îşi au originea în creier se numesc nervi cranieni (12 perechi), iar în măduva spinării, nervi rahidieni.

Nervii motori asigură comanda muşchilor şi organelor. Nervii senzitivi primesc diverse senzaţii pe care le

transmit la sistemul nervos central.Sistemul nervos central cuprinde:

creierul (adăpostit în cutia craniană); anexele: măduva spinării şi nervii.

Din nervii rahidieni pleacă nervii periferici, în majoritatea lor micşti, care inervează membrele superioare şi inferioare. Cele mai frecvente suferinţe ale nervilor sunt nevralgiile (dureri de-a lungul traiectului unui nerv) şi nevritele (leziuni inflamatorii).

31

Fig.3. Muşchii corpului - faţa anterioară1.Sternocleidomastoidian; 2.Pectoral mare; 3.Biceps brahial; 4.Muşschii antebraţului; 5.Dinţat; 6.Drept abdominal; 7.Oblic extern; 8.Cvadricepsul femural; 9.Croitor; 10.Muşchiiadductor lung; 11.Muşchii grupului anterior al gambei; 11.Muşchii grupului posterior al gambei.

32

Fig. 4. Muşchii corpului – faţa posterioară1.Trapez; 2.Triceps brahial; 3.Muşchii antebraţului; 4.Drsal mare; 5.Oblic extern; 6.Apronevroză lombară; 7.Muşchii fesieri; 8.Biceps femural; 9.Triceps sural.

33

2.2. Regiunile anatomice ale omuluiMasajul poate fi aplicat pe:

întregul corp (masaj general); numai pe anumite segmente ale corpului: faţă, gât,

abdomen, torace, spate, şale, umăr, braţ, antebraţ, mâini, coapsă, gambă, picior (masaj parţial).

Un masor trebuie să cunoască bine topografia acestor regiuni.

FaţaPe faţă se găsesc cavităţile care adăpostesc organele de

simţ (ochi, nas, ureche, limbă). Pielea feţei este foarte bine vascularizată. Muşchii feţei sunt mici şi numeroşi, unii dintre ei fiind dispuşi în jurul orificiilor (ochi, gură, nas).

Principalii nervi ai feţei sunt: nervul facial (care comandă muşchii feţei şi nervul trigemen, cu cele trei ramuri ale sale, care inervează ochiul, nasul, dinţii şi limba.

Anatomia feţei trebuie să fie bine cunoscută de cosmeticieni.

GâtulCeafa se întinde de la marginea osului occipital până la

scobiturile supraclaviculare şi umeri. Muşchii săi sunt numeroşi, ei fiind dispuşi în patru planuri. Ceafa este inervată de ramurile nervilor cervicali.

Regiunea anterioară se întinde de la osul hioid (situat între baza limbii şi laringe) până la furculiţa sternului. Aici se găsesc: cartilagiul tiroidian (mărul lui Adam), glanda tiroidă, arterele carotide primitive, venele jugulare interne.

Regiunile laterale sunt încrucişate de muşchiul sternocleidomastiodian; pe aici trec artera carotidă, vena jugulară, nervul vag, (reglează activitatea inimii, plămânului, stomacului), etc.

SpateleCorespunde regiunii din dreptul coloanei vertebrale

dorsale, de o parte şi de alta. În partea superioară se găsesc

34

muşchii marele dorsal şi trapez, iar în profunzime muşchii vertebrali.

Este una din zonele cele mai folosite în masajul clasic, tradiţional şi reflexogen.

ŞaleleFoarte mulţi bolnavi se prezintă la medic pentru dureri

de şale, regiune anatomică denumită în termeni medicali “regiunea lombo-sacrată”. De obicei, această regiune este masată în acelaşi timp cu spatele.

Toracele (cutia toracică)Este formată de stern, coaste şi coloana vertebrală

cervico-dorsală. Toracele este separat de abdomen de muşchiul diafragm.

În cutia toracică se găsesc plămânii şi inima.

AbdomenulAbdomenul este mai puţin abordat în timpul masajului general, dacă nu există indicaţii speciale, ca de exemplu constipaţia.

În cavitatea abdominală se găsesc numeroase organe, unul dintre ele fiind intestinul gros. Zonele sale de proiecţie sunt folosite în masajul reflex.

FeseleAşa se numesc părţile cărnoase, posterioare ale

corpului. Fesele sunt formate din trei muşchi fesieri: mare, mijlociu, şi mic.

Membrul superior (toracic)Umărul este format din osul omoplat, humerus şi

claviculă (partea externă). Este învelit de un manşon gros format din ligamente şi muşchiul deltoid, care are o formă triunghiulară. El ridică braţul lateral, înainte şi înapoi, până la orizontală. Acest segment este abordat foarte mult în masajul clasic.

Braţul este format din osul humerus, învelit de muşchi.

35

Antebraţul este format din oasele radius şi cubitus, învelite în muşchi.

Articulaţia pumnului este formată de radius, cubitus şi oasele carpiene.

Mâna este formată din oasele carpiene, metacarpiene şi falange.

Membrul inferior (pelvin)Şoldul este format de osul coxal, care se articulează

posterior cu osul sacrum şi lateral cu femurul. În regiunea şoldului se găsesc muşchii fesieri (mare, mijlociu şi mic).

Coapsa este formată de osul femur, învelit de următorii muşchi: cvadriceps, croitor, abductori etc.

Genunchiul este format din femur, tibie, peroneu şi rotulă, ligamente laterale etc.

Gamba este formată de oasele tibia, peroneu, învelite de muşchii gemeni, peronieri, gambier, etc.

Glezna este o articulaţie formată de oasele tibia, peroneu, astragal.

Laba piciorului este formată din oasele tarsiene, metatarsiene şi falange.

Membrele superioare şi inferioare sunt segmentele cele mai folosite, de toţi masorii, în timpul masajului general, dar mai ales în masajul segmentar.

Cunoaşterea tuturor acestor regiuni anatomice este obligatorie pentru masorii profesionişti şi chiar pentru neprofesionişti, care folosesc mai ales automasajul.

36

C A P I T O L U L IIIGENERALITĂŢI

3.1. Condiţii materiale şi reguli pentru practicarea masajului

Sala pentru masaj şi mobilierul aferentMasajul sportiv trebuie să se facă în săli special

amenajate pe lângă cluburi, stadioane, şcoli sportive, bazine de înot.

Sala destinată masajului sport iv t rebuie să f ie spaţ ioasă , luminoasă, bine aerisită, călduroasă. Temperatura sălii de masaj trebuie să fie corespunzătoare celei de confort termic (20-22 C). Pereţii sălii vor fi placaţi cu faianţă sau vopsiţi în ulei, iar podeaua va fi acoperită cu gresie sau linoleum, astfel încât să se poată curaţi şi dezinfecta uşor.

Mobilierul va fi alcătuit din: banchetele de masaj şi scaunele speciale, un dulap în care se vor păstra cearşafurile, prosoapele, halatele, talcul, vaselina, etc., un dulap de perete unde se va organiza o mică farmacie a sălii de masaj, o chiuvetă cu apă curentă (caldă-rece). Mobilierul va fi astfel aranjat încât cel care lucrează să aibă spaţiu suficient pentru a se putea deplasa şi mişca în voie în jurul acestuia.

* Suprafaţa de masaj poate fi reprezentată din banchete confecţionate din lemn sau metal. În comerţ se găsesc foarte multe tipuri de canapele de tratament ideale pentru masaj. Majoritatea lor sunt modulate, cu dimensiuni între 190-200 cm lungime, 70-80 cm înălţime (înălţimea ideală a mesei este atunci când putem atinge masa cu încheietura pumnului iar membrul superior atârnă relaxat în jos), 60-65 cm lăţime (fig. 1a, 1b).. Pe lângă masa de masaj este necesar sa avem la îndemână şi suluri, perne tari sau saci cu nisip, pentru sprijinul capului, trunchiului, sau membrelor.

37

Fig.1a Fig.1b

Lângă sala de masaj trebuie să existe un vestiar, o sala de aş t ep ta re , o sală de odihnă, duşuri şi i n s t a l a ţ i i san i ta re corespunzătoare.

Reguli de igienăMasajul impune respectarea unor reguli elementare de

igienă, atât din partea masorului, cât şi din partea persoanelor care doresc să fie masate.

Masorul trebuie să aibă un echipament de lucru curat şi cât mai simplu: pantaloni lungi şi o bluză largă cu mâneci scurte pentru a nu-l stânjeni în mişcare. Se impune o atenţie deosebită în îngrijirea mâinilor masorului. Este obligatorie spălarea lor înainte şi după fiecare şedinţă, pentru a evita transmiterea germenilor patogeni de la o persoană la alta. Unghiile vor fi tăiate scurt şi pilite. Este contraindicată purtarea de inele, brăţări sau alte podoabe care pot produce leziuni sau iritaţii pe pielea subiectului. Masorul nu va folosi parfum sau pomezi cu miros puternic şi nu va fuma în sala de masaj.

Subiectul trebuie să se prezinte în sala de masaj respectând regulile de curăţenie a corpului şi a îmbrăcămintei. Pentru că masajul se execută în marea majoritate a cazurilor direct pe piele, subiectul, înaintea şedinţei de masaj, va scoate complet hainele de pe regiunea ce urmează a fi masată şi pe acelea care ar putea stânjeni în respiraţia liberă, în circulaţia sângelui şi în mişcările segmentelor.

38

Subiecţii vor fi dezbrăcaţi în aşa fel încât să se poată executa corect manevrele de masaj, dar respectând sentimentele de pudoare ale fiecăruia. Părţile masate vor fi acoperite cu un cearşaf sau prosop înainte de a continua masajul.

Subiectul se va prezenta la masaj după golirea vezicii urinare şi a colonului.

Şedinţele de masaj se fixează astfel încât să se încheie cu o jumătate de oră înaintea meselor principale.

Reguli metodice Pentru execuţia tehnică a masajului se vor alege poziţii

cât mai comode pentru subiect şi masor.Subiectul va avea, în timpul şedinţei de masaj, o poziţie

de repaus cu musculatura relaxată, evitând încordarea fizică şi psihică. Poziţiile odihnitoare sunt cele din culcat sau aşezat rezemat, cu membrele superioare şi inferioare în uşoară flexie. Aceste poziţii asigură corpului o mare suprafaţă de sprijin, relaxarea musculaturii şi respiraţia liberă.

Masorul poate lucra din poziţia stând sau aşezat pe un scaun, poziţii care îi permit abordarea corectă şi liberă a regiunii sau segmentelor de prelucrat.

Masajul se începe prin manevre simple, suple şi uşoare, cu caracter pregătitor şi progresează încet, ca amplitudine şi ritm, până ating intensitatea propusă, după care încep să scadă treptat, iar şedinţa se încheie prin manevre lungi liniştitoare. Se descrie un fel de curbă ascendentă şi descendentă a intensităţii manevrelor de masaj, care se repetă pe fiecare regiune sau segment al corpului. Intensitatea, ritmul şi numărul de repetări ale manevrelor depind de sensibilitatea celui masat. Apariţia unei jene locale, a durerii, a contracturii sau a unor semne de nelinişte sau încordare sunt rezultatul fie al unei tehnici defectuoase de execuţie, fie al unei contraindicaţii a masajului.

Durata şedinţei de masaj variază după preferinţe şi după necesităţi. După şedinţele lungi de masaj liniştitor apare nevoia de repaus, de menţinere a relaxării care poate avea o durată de

39

la câteva minute până la o jumătate de oră. După şedinţele cu caracter stimulant se recomandă câteva exerciţii fizice de înviorare şi de respiraţie care permit reluarea oricărei activităţi fizice sau intelectuale. Efectele unei şedinţe de masaj se resimt imediat, dar ele slăbesc şi chiar dispar după câteva ore.

Mijloace ajutătoarePentru a face pielea mai alunecoasă şi pentru a o feri de

iritaţii şi traumatisme inutile, în practica masajului se folosesc diferite substanţe care se aplică într-un strat subţire şi uniform.

Dintre substanţele folosite în masaj enumerăm:a) Pulberile de origine:

minerală (talcul); vegetală (amidonul de grâu sau de orez); organică (sărurile acizilor graşi cu metalele).

b) Grăsimile de origine: minerală (vaselina) vegetală (ulei de măsline, de in, de ricin) animală (lanolina)

c) Cremele – sunt amestecuri de grăsimi (minerale, vegetale, animale) cu diferite cantităţi de apă sau soluţii apoase la care, pentru creşterea consistenţei, se poate adăuga pudră în proporţie de 10-20. După scopul urmărit se adaugă substanţe active.

d) Pomezile-sunt amestecuri de grăsimi minerale şi animale, la care se adaugă pudră 10-15, pentru creşterea consistenţei şi substanţe active, după scopul urmărit.

Mulţi practicieni nu mai folosesc nici un fel de substanţe de uns. Acest masaj se numeşte masaj „uscat” şi prezintă avantajul că porii pielii sunt deschişi tot timpul şedinţei de masaj, iar pielea se curăţă de secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare. Durata masajului uscat nu trebuie să depăşească 3-5 minute pentru a nu altera pielea.

În masajul ”umed” după aplicarea pe tegument, spre exemplu, a unei creme, aceasta constituie un înveliş destul de impermeabil care face ca produsele de secreţie ale pielii să

40

rămână pe loc, împiedicând evaporarea apei şi determinând vasodilataţie şi activarea schimburilor dintre substanţele aplicate şi ţesuturi, dând posibilitatea substanţei active înglobate să acţioneze un timp mai îndelungat şi în profunzime.

3.2. Aptitudinile masorului şi pregătirea acestuiaMasajul sportiv poate fi executat de către medic sau de

ajutoarele lui, de profesorul de educaţie fizică, de antrenor sau de unul din sportivii special pregătiţi în acest scop.

Masorul trebuie să fie sănătos, rezistent la oboseală, cu o construcţie robustă, o musculatură bine dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună, un simţ tactil bine dezvoltat, un auz fin, vederea bună, cu aptitudini psihice deosebite. Mâinile masorului trebuie să fie puternice, pielea de pe palme trebuie să fie moale, uscată şi netedă, iar degetele suple şi abile.

Masorul trebuie să-şi dozeze efortul pentru a rezista cât mai mult la lucru monoton şi de lungă durată. Pentru aceasta el trebuie să acţioneze calm, neforţat, fără grabă, cu cheltuială minimă de energie, lucru posibil prin executarea corectă a manevrelor, cu intercalarea unor pauze mici după fiecare regiune sau segment masat şi după fiecare şedinţă sau oră de lucru.

Masorul trebuie să posede o serie de cunoştinţe de bază: de anatomie şi biomecanică privind forma, structura

corpului şi mobilitatea articulară; de fiziologie privind funcţiile organismului; să cunoască cele mai importante semne în diagnosticarea

unor stări patologice.Practicarea masajului îl pune pe specialist în contact cu

persoane foarte diferite din punct de vedere al vârstei, sexului, construcţiei morfologice şi funcţionale. El trebuie să satisfacă toate exigenţele, atât printr-o execuţie tehnică perfectă, cât şi printr-o atitudine corporală controlată şi o comportare corectă, respectând principiul moralităţii.

41

Exerciţii pregătitoare pentru masori Masajul fiind o activitate fizică, necesită o etapă

pregătitoare de „încălzire” a masorului, respectiv a extremităţilor membrelor superioare ale sale. Sistematizarea acestor exerciţii, efectuată de profesor dr. Adrian Ionescu, îşi păstrează valabilitatea:

Exerciţii pentru degete: Mişcări active şi pasive ale fiecărui deget -degetul respectiv

se mişcă activ în toate sensurile (flexie, extensie, abducţie, adducţie), apoi, aceleaşi mişcări pentru fiecare deget se execută pasiv cu ajutorul celeilalte mâini, se încheie cu tensiuni finale.

Mişcări active şi pasive pentru toate degetele odată (flexie, extensie, abducţie (îndepărtare), adducţie (apropiere). Se încheie cu tensiuni finale (fig. 2).

Fig.2 Exerciţii cu policele se execută separat: flexie, extensie,

abducţie, adducţie, circumducţie, dar mai ales mişcarea de opoziţie faţă de celelalte degete.

Se strânge cu degetele un obiect moale sau elastic (o bucată de cauciuc).

Exerciţii pentru pumni: Flexia şi extensia pumnului se execută activ cu ambele

mâini odată, apoi alternativ într-un ritm din ce în ce mai

42

viu. Degetele pot fi ţinute întinse sau uşor flectate (fig. 3a şi 3b).

Fig. 3a Fig. 3b

Extensia accentuată a pumnului se execută din poziţia cu palmele lipite faţă în faţă, degetele orientate în sus, depărtându-se sau apropiindu-se coatele de corp (fig. 4a.). Se repetă mişcarea cu degetele orientate în jos (fig.4b).

Fig. 4a Fig. 4b

Din poziţia cu mâinile lipite pe partea lor dorsală ţinute în plan orizontal, cu degetele întinse, coatele depărtate la maximum se duc înainte şi înapoi, lateral la dreapta şi la stânga şi apoi în cerc dinainte şi înapoi şi invers (fig. 3b.).

Ducerea în cerc sau circumducţia pumnilor se execută cu degetele întinse sau îndoite. Mişcarea se execută cu o mână sau cu ambele mâini, lucrând simultan sau alternativ în ambele sensuri (fig.5a, 5b).

43

Fig.5a Fig. 5b

Cu ambele mâini îndoite, se execută ducerea lor în afară şi revenirea lor (fig.6a, 6b).

Fig. 6a Fig. 6b

Cu mâinile întinse înainte, coatele uşor îndoite şi ţinute lângă corp, se execută îndoirea palmelor în sens cubital şi radial. Mişcările se execută simultan sau alternativ, în ritm din ce în ce mai viu.

Exerciţii pentru antebraţe şi coate: Pentru antebraţe se recomandă pronaţii şi supinaţii active,

executate simultan sau alternativ, cu degetele întinse sau flectate.

Pentru coate, flexii sau extensii simultane sau alternative, cu degetele întinse sau flectate.

Se pot combina mişcările: flexia coatelor cu pronaţia antebraţului şi extensia coatelor cu supinaţia antebraţelor.

44

Important!: Înainte de începerea masajului trebuie să se verifice starea tegumentului sau eventualelor infecţii ale pielii sau eventualele echimoze.

Durata şedinţelor şi a tratamentului este determinată în funcţie de tipul de masaj aplicat, de sensibilitatea celor masaţi şi de starea generală a acestora.

Rezumat:Masajul este o activitate care impune existenţa

anumitor condiţii materiale, precum şi respectarea anumitor reguli de igienă şi metodice. Fiind o activitate fizică, ea necesită o etapă de încălzire a extremităţilor membrelor superioare a masorului.

Întrebări:1. Care sunt condiţiile materiale, necesare pentru

practicarea masajului?2. Care sunt regulile metodice şi de igienă necesare pentru

practicarea masajului?3. Descrieţi câteva exerciţii de “încălzire” a masorului.

C A P I T O L U L IVEFECTELE MASAJULUI ASUPRA DIFERITELOR

ŢESUTURI ŞI ORGANE. INDICATII SI CONTRAINDICATII.

4.1. Efectele masajului se induc, pe cale mecanică şi reflexă, asupra tuturor aparatelor şi sistemelor.

La nivelul sistemului circulator masajul acţionează asupra: circulaţiei venoase - favorizează circulaţia de întoarcere

uşurând travaliul cardiac; circulaţiei limfatice - favorizează resorbţia edemelor; circulaţiei capilare - stimulează vasomotricitatea pielii

45

antrenând o creştere a permeabilităţii pereţilor vasculari pentru leucocite şi substanţe plasmatice;

circulaţiei arteriolare şi arteriale - creşte fluxul sanguin ca o consecinţă a activării circulaţiei de întoarcere, urmată de creşterea fracţiei de ejecţie.

Efectele masajului asupra tensiunii arteriale sunt contradictorii: tensiunea arterială sistolică are tendinţa să scadă, atât după un masaj profund, cât şi după unul lent, centripet, în timp ce un masaj viguros are efecte inverse. Manevrele de masaj efectuate centripet, în sensul circulaţiei de întoarcere, uşurează travaliul inimii stângi, dar supraîncarcă uşor inima dreaptă şi circulaţia pulmonară.

La nivelul sistemului neuropsihic masajul induce efecte segmentare şi generale consecinţă a implicării centrilor suprasegmentari şi a sistemului nervos central. Manevrele de masaj nu lasă nici o terminaţie senzitivă inertă. Toate excitaţiile tactile lansează către centru influxuri nervoase, care declanşează reacţii diferite, în funcţie de tehnica şi metodica utilizată. Astfel, când manevrele se execută continuu (forme lungi) cu ritm lent şi intensitate scăzută, stimularea senzorială induce efecte sedative, analgezice.

Efectele opuse, neurotone stimulante, sunt consecinţa unor manevre scurte, energice, efectuate cu ritm viu şi intensitate crescută. Se pare că şi prin stimularea durerii se pot obţine reacţii paradoxale analgezice, fără a se putea explica destul de clar mecanismul. Astfel, masajul are acţiune antalgică diferită, câteodată chiar dureroasă pe moment, prin ea însăşi.

Efectele psihologice - se induc tot prin activarea terminaţiilor senzitive cutanate. Masajul ameliorează potenţialul nervos, determinând starea de relaxare, "de bine". De asemenea, masajul, poate restructura imaginea statică şi cinetică a regiunii bolnave, care şi-a pierdut parţial sau total funcţiile motrice şi senzitive. Altfel spus, integrează regiunea (segmentul) afectat în schema corporală generală.

La nivelul sistemului muscular efectele sunt stimulante, relaxante şi decongestive.

46

Efectele stimulante se induc, prin manevre scurte, centripete cu intensitate progresiv crescândă, muşchilor hipotrofici, atrofici sau neantrenaţi. Se încearcă "modelarea" muşchiului în forma sa, detaşând fiecare muşchi sau grup muscular de planurile profunde prin insinuarea degetelor în interstiţiul muscular şi presarea simultană a maselor musculare cu feţele palmare ale mâinilor. Se rup astfel aderenţele membranoase şi fibroase (retractura) şi se înlătură staza venoasă şi limfatică determinată de inactivitate.

Efectele relaxante se induc prin manevre lungi, blânde, neînsoţite de presiuni; ele constau în scăderea excitabilităţii şi a contracturilor musculare.

Efectele decongestive se induc muşchilor solicitaţi într-un efort fizic important, urmat de instalarea stării de oboseală. Manevrele sunt blânde, mâinile alunecă rapid, centripet, după care prind strâns masele musculare şi exprimă de jos în sus conţinutul lichidian al muşchiului. Astfel, oboseala musculară intensă poate fi înlăturată în 5 minute de masaj, efect care nu poate fi obţinut printr-un repaus cu aceeaşi durată.

La nivelul tegumentului, acţiunile sunt extrem de complexe: produce vasodilataţie activă în concordanţă cu intensitatea stimulilor, asigurând: creşterea elasticităţii cutanate, prevenind astfel tendinţa

fiziologică de hipermineralizare a fibrelor elastice, care se încarcă progresiv cu calciu;

creşterea calităţii structurilor colagen şi elastice ale dermului, care intervin în procesul de cicatrizare, proces de cinci ori mai scăzut la persoanele în vârstă, comparativ cu cele tinere. Astfel, prin masaj, cicatricele şi induraţiile cutanate fibroase se resorb parţial sau total;

stimulează penetrabilitatea cutanată pentru diverse medicamente;

activează secreţia de sebum şi sudoare, substanţe care formează filmul lipidic acid de suprafaţă cu rol antimicrobian şi antiparazitar. Prin sudoare se elimină şi produşi metabolic azotaţi: uree, creatinină, acid uric,

47

amoniac şi neazotaţi (acid lactic). Aceştia sunt rezultatul proceselor biochimice extrem de complexe care se desfăşoară în timpul contracţiei musculare. Prin masaj detoxifierea organismului de acest balast va fi completă şi mult mai rapidă;

favorizează exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct, stimulând noi diferenţieri bazale. Astfel, scurtează timpul necesar reînnoirii epidermale ameliorând proprietăţile fizico-mecanice ale pielii;

favorizează lipoliza urmată de scăderea grosimii stratului adipos (rol estetic).

La nivelul viscerelor componente ale: aparatului digestiv, efectele sunt relaxante, antispastice sau

dimpotrivă stimulante ale peristaltismului în funcţie de ritmul, intensitatea, lungimea şi sensul manevrelor;

aparatului excretor, masajul determină prin efecte circulatorii creşterea diurezei, deosebit de importantă după eforturi fizice intense, deoarece favorizează eliminarea produşilor toxici ai metabolismului.

4.2. Indicaţiile masajuluiIndicaţiile masajului se sistematizează pe grupe de

afecţiuni sau pe baza semnelor şi simptomelor clinice. Semnele şi simptomele au utilitate practică mai mare şi sunt reprezentate de: edeme - se pot organiza fibros în timp. Se preferă

următoarele manevre: efleuraj, presiuni locale, profunde. În insuficienţele circulatorii venoase sau limfatice se efectuează şi fricţiuni;

infiltrate subcutanate şi noduli musculari induraţi - apar în cursul nevralgiilor sciatice, crurale sau cervico-brahiale, în lombalgii sau artroze. Beneficiază de fricţiuni superficiale circulare. Nodulii induraţi se tratează prin fricţiuni locale. Manevrele se efectuează de la periferia zonei afectate spre locul dureros;

dureri ligamentare şi tendinite - se tratează prin masaj

48

transversal profund; crampe şi contracturi musculare - beneficiază de efectele

netezirilor lungi, cu ritm şi intensitate scăzută, la care se adaugă efectele frământatului profund; câteodată sunt necesare aplicaţii de căldură;

hipertonii de origine centrală - manevrele constând în neteziri lungi se vor aplica pe muşchii antagonişti, deoarece este contraindicată abordarea muşchiului spastic, efectele relaxante fiind induse reflex pe musculatura agonistă;

tulburări trofice şi leziuni cutanate - necesită un masaj trofic, care constă din frământat cu priză mică în cazul cicatricelor şi cu priză mare în vergeturi.

4.3. Contraindicaţiile masajuluiMulte din rezultatele nesatisfăcătoare ale masajului se

atribuie unor defecte de tehnică şi metodă, dar ele pot fi explicate mai corect prin greşeli de indicaţie sau prin aplicarea masajului fără a se ţine seama de contraindicaţii. De aici rezultă o regulă valabilă pentru toţi cei ce vor să practice masajul şi anume: că trebuie să se cunoască nu numai indicaţiile şi efectele favorabile, ci şi contraindicaţiile şi efectele dăunătoare ale acestei metode de îngrijire a corpului.

Contraindicaţiile masajului se împart schematic în: generale sau parţiale; definitive sau temporare.

Contraindicaţia generală înseamnă interzicerea aplicării oricărui procedeu de masaj pe oricare parte a corpului;

Contraindicaţia parţială este fie restrângerea manevrelor de masaj la cele mai bune tolerate şi excluderea celorlalte, fie admiterea masajului numai pe părţile sănătoase şi interzicerea aplicării lui pe cele bolnave.

Contraindicaţia definitivă se hotărăşte numai în cazul unor boli cronice grave, incurabile, care s-ar putea înrăutăţi prin acest tratament;

Contraindicaţiile temporare sunt foarte frecvente, fiind impuse de boli, tulburări şi leziuni uşoare şi trecătoare, care

49

după vindecare vor permite aplicarea tuturor procedeelor de masaj.

Practica ne pune în faţa unor situaţii şi cazuri foarte diferite, în care contraindicaţiile generale sau parţiale sunt în acelaşi timp definitive sau temporare, condiţionând întotdeauna aplicarea masajului în condiţii de sănătate deplină şi stabilă a celui pe care dorim să-l masăm. Gruparea contraindicaţiilor după localizarea lor pe ţesuturi şi organe poate să fie de o mare utilitate practică.

Masajul este contraindicat în toate bolile de piele de natură parazitară sau inflamatorie, eczeme, erupţii, plăgi şi arsuri, în stările patologice cu caracter general, însoţite de febră şi agitaţie, de oboseală acută şi debilitate intensă; în toate bolile infectocontagioase; inflamaţiile centrilor nervoşi; în hemoragiile cerebrale recente.

Masajul este cu deosebire interzis în bolile sau leziunile cu caracter hemoragic şi atunci când există pericolul unor complicaţii grave, ca în cazul bolilor de cord şi vase (miocardita, endocardita, infarctul miocardic şi emboliile, hipertensiunea arterială, anevrismele aortei, varicele voluminoase şi inflamate, ulcerul varicos, flebitele, etc.).

Contraindicaţiile masajului apar şi în cazul bolilor acute ale plămânilor şi pleurilor (pneumonii, pleurezii), în unele forme de tuberculoză pulmonară, dar mai ales în abcesele pulmonare şi în pleureziile purulente.

Masajul abdominal cunoaşte cele mai severe contraindicaţii, fiind interzis în: inflamaţiile acute şi cronice de orice natură; tulburările digestive, în bolile organelor abdominale

(stomac, intestine, ficat).Tot ce poate constitui o suferinţă acută, dureroasă,

hemoragică, tumorală, inflamatorie şi altele, care caracterizează aşa numitul abdomen acut, constituie o cauză serioasă de contraindicaţie a masajului sub orice formă.

50

C A P I T O L U L VEXAMINAREA SUBIECTULUI ÎN VEDEREA

APLICĂRII MASAJULUI

5.1. Principii generale în aplicarea tratamentuluiPentru ca asistenţa kinetică să fie eficientă, practicianul

trebuie să respecte o serie de principii. Acestea sunt subordonate principiului de bază, valabil oricărei forme de terapie conservatoare sau radicale; este vorba de principiul lui Hipocrate, părintele medicinii, sub forma dictonului: „Primum non nocere”, adică „În primul rând să nu faci rău”.

De asemenea, el trebuie să se afle într-un dialog permanent cu pacientul, care va fi sfătuit să-l informeze asupra efectelor terapiei aplicate. Pentru siguranţa toleranţei, kinetoterapeutul va urmări mimica pacienţilor săi deoarece, mulţi dintre ei în speranţa unei vindecări rapide şi complete suportă dureri intense. Acestea însă, declanşează reacţii de apărare al căror tratament va fi mai dificil, prin complexitate şi durată.

Kinetoterapeutul trebuie să lucreze în colaborare cu medicul, din specialitatea afecţiunii de care suferă pacientul pe care îl îngrijeşte, precum şi cu psihologul. Numai o abordare interdisciplinară, în echipă, a unei probleme atât de complexe, cum este terapia în general şi cea kinetică în special, poate oferi rezultate bune şi implicit satisfacţii profesionale.

În acest context, toate principiile pe care le vom prezenta în continuare vor fi subordonate principiului hipocratic; acestea sunt:1. Stabilirea precoce a diagnosticului este de competenţa medicului specialist. În privinţa tratamentului kinetic, însă, intervenţia sa se va limita la precizarea obiectivelor recuperării, urmând ca programul propriu-zis să fie întocmit de kinetoterapeut. Evaluarea periodică a eficacităţii terapiei se va realiza în echipă. Precocitatea instituirii tratamentului este un principiu care derivă din promptitudinea stabilirii diagnosticului. Temporizarea terapiei are ca efect prelungirea

51

duratei îmbolnăvirii şi scăderea eficienţei tratamentului prin apariţia unor reacţii sau atitudini compensatorii.2. Progresivitatea sau dozarea şi gradarea efortului este obligatorie şi de importanţă hotărâtoare în actul recuperator. Se realizează în concordanţă cu toleranţa la efort a pacientului; când capacitatea motrică este nulă, tratamentul kinetic începe de la zero. Solicitarea va creşte raţional în privinţa numărului de repetări, a amplitudinii, a vitezei mişcării şi a încărcăturii efortului.

Cea mai mare greşeală pe care o poate face kinetoterapeutul constă în suprasolicitarea bolnavului pentru depăşirea nivelului funcţional de moment. Gradarea efortului are la bază reguli cunoscute: de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut. Trecerea la exerciţii noi sau combinate este posibilă după ce au fost bine învăţate cele vechi şi mai simple.

Progresivitatea se realizează ţinându-se cont de reacţiile fiziologice şi fiziopatologice ale organismului. Astfel, când apar semne de neadaptare, trebuie scăzut numărul exerciţiilor şi durata lor, prelungindu-se în schimb pauzele.

Şedinţele se răresc sau se amână, până la dispariţia completă a semnelor de oboseală sau de intoleranţă a efortului. Când evoluţia este bună, se încearcă depăşirea valorilor funcţionale anterioare îmbolnăvirii.3. Individualizarea tratamentului are o deosebită importanţă, deoarece, ca şi în medicină, tratăm bolnavi şi nu boli. Fiecare pacient are o reactivitate proprie faţă de boală, deci bolile nu sunt identice la două sau mai multe persoane, ceea ce înseamnă că nici tratamentul aplicat nu poate fi identic. Astfel, pacientul bolnav sau convalescent va primi o prescripţie medicală în concordanţă cu natura şi faza bolii, reactivitatea organismului şi cu prezenţa eventualelor complicaţii. De asemenea, se va ţine cont de particularităţile legate de sex, vârstă, profesie, temperament, condiţii de viaţă, mediu etc. la femei se constată o recuperare mai rapidă a mobilităţii, iar la bărbaţi a forţei.

52

Vârsta determină rezultate sigure şi mai rapide la tineri şi copii. Posibilităţile intelectuale ale bolnavului au rol important în recuperare, nivelul ridicat contribuind în mare măsură la atingerea obiectivelor urmărite.4. Principiile psihopedagogiei sunt obligatorii:

a. Convorbirea kinetoterapeutului cu pacientul are rolul informării acestuia în legătură cu durata, scopul şi modul de acţiune a mijloacelor folosite. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv şi resemnat, ci va participa activ şi cu încredere. Unii dintre ei, cu afecţiuni care necesită un tratament prelungit, din cauza efectelor care se induc lent, au o stare psihică depresivă. Acestea sunt cazurile cele mai delicate, în care prezenţa psihologului este obligatorie. În rest, psihologul poate fi suplinit de medicul specialist şi de kinetoterapeut, care prin încurajări, sugestii, exemple pozitive pot crea stări de bună dispoziţie şi încredere în rezultate;

b. Principiul conştientizării - presupune înţelegerea de către pacient a efectelor induse de mijloacele utilizate şi a raţiunii pentru care se aplică într-o anumită succesiune;

c. Principiul activităţii independente - este obligatoriu; pacientul trebuie să repete şi în afara şedinţelor din sala de recuperare, procedee metodice (de exemplu contracţii izometrice), tehnici de psihoreglare sau exerciţii fizice cunoscute şi recomandate de kinetoterapeut;

d. Principiul motivaţiei – presupune găsirea modalităţilor de a-l determina pe pacient să vină cu încredere la tratament, să-şi dorească efortul fizic, să nu se sperie de acesta sau de celelalte mijloace folosite cu alte cuvinte trebuie creată motivaţia internă.5. Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală este un principiu greu de înţeles pentru mulţi pacienţi, care se consideră recuperaţi în momentul constatării vindecării somatice. Aceasta însă, trebuie continuată până la obţinerea unei recuperări complete, care include şi vindecarea funcţională. În nici o altă specialitate medicală, întreruperea

53

tratamentului nu are efecte regresive atât de evidente ca în kinetoterapie. 6. Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizează eficienţa mijloacelor folosite, confirmând tendinţa modernă de aplicare a unei terapii complexe. De multe ori, kinetoterapia consolidează tratamente sângerânde, ortopedico-chirurgical sau nesângerânde, medicamentoase, dovedind că este o verigă importantă în cadrul terapiei complexe.

5.2. Examinarea subiectuluiA reduce masajul la o simplă tehnică standard, uniform

aplicată pe un model standard, înseamnă a priva această terapie de una dintre bogăţiile sale majore: calitatea unei relaţii interpersonale activatoare, care permite adesea să se stabilească şi să se adapteze tehnica de masaj.

Urmărind în permanenţă obţinerea unor informaţii cât mai complete în legătură cu starea subiectului şi adaptând gestul terapeutic în funcţie de acestea, are loc – de fapt – un adevărat dialog între kinetoterapeut şi subiect, o comunicare mai ales infra-verbală, în care vorbele sunt înlocuite de contactul mâinilor terapeutului cu corpul subiectului şi de reacţiile de răspuns ale fiecărui caz.

În masaj, examinarea subiectului nu are scop de diagnostic, ci este o testare, care serveşte în permanenţă ca punct de referinţă pentru a interpreta corect starea acestuia pe măsura derulării tratamentului.

Se recomandă ca terapeutul să facă o fişă de examinare, pe care să facă inventarul tuturor semnelor descoperite, pentru a le putea urmări variaţiile. Examinarea subiectului va pune accent pe dominanta acestuia, adică pe locul pe care îl ocupă actul palpatoriu. Între palparea exploratorie şi atingerea terapeutică nu trebuie să existe diferenţe şi discontinuitate, această examinare fiind astfel continuă, în timpul aceleiaşi şedinţe de masaj şi repetată în fiecare şedinţă.

Ţinând cont de indicaţiile masajului, în funcţie de necesităţi, se va proceda, succesiv, la examinarea pielii,

54

ţesutului celular subcutanat, a muşchilor, a tendoanelor, a articulaţilor, a sistemului nervos, a circulaţiei şi a vaselor din cavitatea abdominală.

Examinarea pielii şi a ţesutului subcutanatPielea şi ţesutul subcutanat receptează toţi stimulii

constituiţi de acţiunile masorului, oricare ar fi scopul şi destinaţia procedeelor şi tehnicilor aplicate. Efectele lor transmiţându-se obligatoriu prin intermediul acestor structuri. Relaţiile funcţionale care există între învelişul de suprafaţă şi organele interne justifică efectele obţinute prin aplicarea masajului în scopul trăirii unor disfuncţii organice.

Examinarea pielii nu poate fi disociată de cea a ţesutului subcutanat, deoarece (chiar dacă acest lucru este posibil în unele regiuni), cel mai frecvent palparea nu permite diferenţierea clară a acestor două structuri, în afara raporturilor lor foarte apropiate din punct de vedere anatomic, ele având şi relaţii fiziologice foarte strânse.

Convorbirea cu subiectul - urmăreşte obţinerea unor informaţii în legătură cu eventualele contraindicaţii pentru aplicarea masajului şi permite evidenţierea existenţei unor senzaţii de furnicături, mâncărimi, tensiuni, arsuri, dureri spontane sau provocat care însoţesc adesea o hiperestezie.

Examinarea vizuală - are în vedere următoarele aspecte: culoarea care trebuie interpretată în funcţie de rasă,

profesiune şi particularităţile individuale; de asemenea, se urmăresc variaţiile patologice care pot constitui contraindicaţii, cum ar fi: eritem, cianoză, melanodermie, vitiligo, paloare, ca şi topografia lor

granulaţia şi relieful. Granulaţia exprimă fineţea texturii superficiale. Relieful suprafeţei poate fi mai mult sau mai puţin regulat. Aspectul poate fi „capitonat”, atunci când paniculul adipos subcutanat este gros sau când este însoţit de o anumită distrofie, ca în cazul celulitei din obezitate;

aspectele patologice. O serie de modificări ale pielii pot conduce la stabilirea unei contraindicaţii pentru aplicarea

55

masajului: tendinţa hemoragică, tumori benigne, eriteme, papule, vezicule, bule, eroziuni etc. Unele însă constituie în indicaţii ale aplicării masajului, ca de exemplu: unele ulceraţii, cicatrice, vergeturi, acnee, cuperoză.

palparea – îi dă posibilitatea kinetoterapeutului să aprecieze: temperatura, care poate fi decelată prin atingere

cu partea dorsală a mâinii, care este mai sensibilă, procedându-se totdeauna prin compararea părţilor simetrice. O temperatură cutanată crescută poate fi un semn inflamator, iar o temperatură scăzută, mai ales la nivelul extremităţilor, informează despre existenţa unor tulburări de vascularizaţie;

umiditatea. Pielea umedă sau pielea grasă pot impune folosirea anumitor procedee şi tehnici de masaj, din acest motiv fiind recomandată examinarea gradului de umiditate;

grosimea. Se apreciază prin prinderea unui pliu cutanat, folosind priza mică (între police şi index), medie (între police şi vârfurile celorlalte degete) sau mare (între rădăcina mâinii şi faţa palmară a degetelor), în funcţie de necesităţi. Pe baza realizării unui studiu comparativ se poate depista fie diminuarea grosimii (atrofie), fie o creştere (hipertrofie) datorată grosimii stratului cornos sau stratului adipos;

mobilitatea. Se apreciază pe baza gradului de deplasare a stratului superficial pe planurile subiacente. Mobilitatea poate fi diminuată în cazul fibrozei sau al cicatricelor sau crescută în unele afecţiuni ale fibrelor elastice;

consistenţa şi elasticitatea. Elasticitatea reprezintă capacitatea pielii de a-şi relua poziţia iniţială după deformare şi, în funcţie de valorile sale, face să crească sau să scadă gradul de mobilitate al straturilor superficiale. Şi examinarea consistenţei straturilor superficiale este foarte importantă, în mod normal, pielea fiind suplă dar fermă şi rezistentă la palpare şi examinatorul percepând o senzaţie de rezistenţă elastică, fără ca subiectul să acuze durere;

56

sensibilitatea. Din acest punct de vedere, se testează mai ales sensibilitatea la ciupire, putându-se detecta fie o hiperestezie (sensibilitate crescută) superficială, fie o durere datorată unor alterări structurale mai profunde;

aspecte patologice. Dintre aspectele patologice enumerate vom sublinia câteva aspecte legate de infiltrate şi edeme, restul fiind abordat mai detaliat pe parcursul lucrării: infiltratele. La nivelul ţesutului

celular subcutanat se poate produce o distrofie. Prin palpare profundă, ciupiri şi rulări ale pliului cutanat se poate constata diminuarea mobilităţii, creşterea sensibilităţii, existenţa unor benzi indurate sau a unor noduli întăriţi. Infiltratele pot fi localizate în orice regiune, dar se întâlnesc mai frecvent la nivelul cefei, umerilor, regiunii lombare joase şi feţei interne a genunchiului;

edemele. În timpul examinării trebuie făcută diferenţa între edemul moale care dă semnul godeului şi edemul dur, mai vechi, organizat care are un aspect „cartonat”, întărit, cu aderenţe ale diferitelor planuri între ele, care nu dă semnul godeului şi care este adesea dureros, între aceste două aspecte extreme existând şi forme intermediare. În regiunile cu masă musculară mare, aprecierea infiltratului edematos poate fi mai dificilă (regiunea fesieră, coapse ).

Examinarea ţesutului muscularMusculatura fiind, împreună cu pielea, un vast teren de

acţiune electivă a masajului, examinarea sa trebuie să fie efectuată la fel de complet. Pentru efectuarea acestei examinări, se recomandă poziţionarea subiectului în aşa fel încât să i se asigure un confort maxim şi relaxarea grupelor musculare examinate, ţinându-se cont şi de caracteristicile afecţiunii, cât şi de asigurarea posibilităţii de acces a examinatorului la regiunea testată. În general, se recomandă următoarele poziţii :

57

pentru examinarea musculaturii membrului superior: poziţia aşezat, cu membrul superior uşor abdus din umăr, cotul flectat, antebraţul în sprijin pe un suport;

pentru examinarea musculaturii membrului inferior: poziţia decubit dorsal, cu un rulou sub spaţiul popliteu, sau decubit ventral, cu un rulou sub gleznă;

pentru examinarea musculaturii spatelui: poziţia aşezat, cu fruntea sprijinită pe propriile

antebraţe, pentru examinarea musculaturii cervicale; poziţia decubit ventral, pentru examinarea

musculaturii dorsale şi lombare; poziţia latero-cubitală, pentru examinarea

musculaturii părţilor laterale ale trunchiului, sau în situaţiile în care celelalte poziţii nu pot fi adoptate.

Examinarea vizuală permite depistarea unei eventuale amiotrofii, prin comparaţie (nu trebuie pierdut din vedere faptul că existenţa unui edem poate masca pierderea de volum muscular!).

Palparea muşchilor este mai dificilă, de aceea se recomandă ca ea să se efectueze de mai multe ori, să se folosească mai mult palparea laterală (care permite mai uşor accesul la muşchi) însoţită de legănarea masei musculare, întinderea sa şi confruntarea datelor obţinute cu cele rezultate în urma unor contracţii izometrice şi izotonice.

Palparea dă informaţii asupra următoarelor aspecte: volumul. Dacă o atrofie unilaterală este uşor de recunoscut,

nu se poate spune acelaşi lucru despre variaţiile de volum mai mici, în caz, aprecierea volumului devenind o chestiune de raporturi şi proporţionalitate: atrofia musculară constă în diminuarea

volumului muşchilor, poate fi regională şi uşor de sesizat sau difuză şi atunci poate fi confundată cu unele aspecte ale carenţelor de creştere;

hipertrofia musculară constă în creşterea volumului muşchilor; dacă este moderată şi difuză, poate trece; din acest motiv o deosebită importanţă, în

58

cadrul examinării, o are analizarea capacităţii funcţionale, a durerilor şi a gradului de fatigabilitate al muşchilor respectivi.

sensibilitatea. Muşchiul sănătos nu prezintă reacţii dureroase în timpul unei palpări cu intensitate moderată; durerea poate apare, în mod trecător, după un efort intens, reflectând o stare de oboseală şi nu neapărat o stare patologică. Interpretarea unei dureri musculare poate fi foarte dificilă, deoarece cauza reală poate fi chiar la nivelul muşchiului, sau – cel mai frecvent – la nivel osto-articular, la nivelul sistemului nervos sau al viscerelor, ea putându-se asocia cu alte probleme ca: infiltrate, hipertonie, hematoame etc.

tonusul. În afara variaţiilor individuale, de la o regiune la alta, de la o zi la alta, care pot fi considerate în limite normale, în timpul examinării, se poate decela: hipertonia musculară se

recunoaşte prin faptul că muşchiul este întărit, tensionat şi opune oarecare rezistenţă la palpare, existenţa ei putând conduce spre numeroase etiologii (mai ales nervoase). De multe ori, hipertonia musculară se asociază cu dureri cutanate şi infiltrate ale ţesutului celular subcutanat, muşchiul în sine nefiind neapărat dureros la palpare. Hipertoniei musculare care apare în lipsa oricăror semne neurologice, i se atribuie numele de contractură, depistarea pentru a se putea interveni la timp şi eficient, în caz contrar existând riscul evoluţiei sale spre retractură.

Dacă contracturile sunt, în general, evidente, induraţiile şi infiltratele necesită o palpare foarte blândă, atentă dar mai profundă, executată cu vârfurile degetelor sau cu faţa lor palmară. Maigne, a descris induraţiile astfel: „Mici corzi dure, tensionate, sensibile, a căror consistenţă este superioară celei a restului muşchiului în care sunt localizate, acesta fiind de obicei hipotonic. Palparea lor produce, adesea, o durere spontană vie, asemănătoare cu cea produsă de o crampă musculară (cârcel) şi localizată într-un anumit punct”. Ele apar

59

frecvent la nivelul anumitor muşchi în nevralgiile sciatice, cervico - brahiale, crurale, solearul fesierul mijlociu, cvadricepsului şi muşchii paravertebrali fiind cel mai frecvent afectaţi. În aceste cazuri, masajul constituie o soluţie terapeutică simplă şi, de cele mai multe ori, de o eficienţă remarcabilă. fibrozele. Sunt de fapt,

modificări structurale care se produc ca urmare a modificărilor funcţionale sau a unor stări inflamatorii şi distrofice. Fibroza este caracterizată de reacţia muşchiului şi se poate depista la mobilizarea forţată a segmentului respectiv; la palparea ansamblul muşchiului apare întărit, cu elasticitatea pierdută (parţial sau total), fibrozele putând fi dureroase dacă se asociază cu o stare inflamatoare sau cu o contractură. Masajul singur este insuficient pentru a trata o fibroză, având însă importanţă mare din punct de vedere profilactic.

alte probleme. La examinarea muşchilor se mai pot depista:

hematoame, mai mult sau mai puţin difuze, mai mici sau mai mari;

stări inflamatorii (miozite), în care întregul muşchi este dureros şi infiltrat;

nucleu de osificare (miozită osifiantă); aponevrozite; rupturi musculare.

5.3. Stabilirea conţinutului şedinţelor de masaj în funcţie de rezultatele examinării

Selectarea şi îmbinarea în cadrul aceleiaşi şedinţe de masaj a unor elemente din diverse metode va ţine cont de o serie de aspecte referitoare la pacient şi afecţiune, cum ar fi: diagnostic; vechimea afecţiunii; simptome;

60

recomandări medicale: scopul urmărit; observaţiile rezultate în urma examinării subiectului în vederea aplicării masajului;

gradul de reactivitate al pacientului şi modul de obţinere a reacţiilor de răspuns;

evoluţia generală şi evoluţia ca urmare a efectelor specifice urmărite prin aplicarea masajului etc.

Atunci când se vorbeşte despre alcătuirea unui program de acţionare în funcţie de scopul propus, este vorba de fapt de selectarea acelor metode, procedee şi tehnici care au posibilitatea de a se completa şi a-şi întări efectele reciproc. Cunoscându-se faptul că efectele masajului nu se pot disocia complet, este de la sine înţeles că programele vor fi alcătuite din dominante sau metode, procedee şi tehnici de masaj cu efecte predominant asupra aparatelor sau sistemelor interesate în sensul atingerii scopului principal.

În general, principalele scopuri urmărite în timpul aplicării masajului, din care derivă efectele necesare rezolvării majorităţii abordărilor terapeutice, sunt: scopul circulator; scopul relaxator, sedativ (antalgic); scopul stimulativ.

5.4. Protocolul unei şedinţe de masajPentru întocmirea unui protocol al şedinţei de masaj se

vor avea în vedere: poziţia subiectului; poziţia regiunii sau segmentului pe care se acţionează; abordarea aplicării masajului în următoarea succesiune: procedee şi tehnici cu efecte generale asupra întregului

organism, în sensul stimulării reechilibrării neurovegetative;

procedee şi tehnici cu efecte predominant reflexe, aplicate la distanţă de regiunea/segmentul afectat;

61

procedee şi tehnici aplicate la distanţă de regiunea/segmentul afectat sau pe regiunea/segmentul afectat, cu scop de pregătire pentru următoarele intervenţii;

procedee şi tehnici aplicate pe regiunea/segmentul afectat, cu scop strict terapeutic-recuperator, în strânsă legătură cu specificul afecţiunii şi particularităţile individuale ale subiectului;

procedee şi tehnici de calmare - liniştire sau stabilizare a efectelor urmărite şi obţinute în cadrul şedinţei.

Caracteristicile protocolului unei şedinţe de masaj care îşi propune obţinerea unor efecte predominant circulatorii

Se ştie că, toate tipurile de masaj au efecte de ordin circulator, dar pentru a drena un edem sau a facilita circulaţia sanguină şi limfatică, se vor selecta şi combina cele mai eficiente metode, procedee şi tehnici, în aşa fel încât efectele să fie cât mai puternice, rapide şi stabile.

Astfel, urmărind caracteristicile de mai sus, pentru obţinerea unor efecte de facilitare a circulaţiei de retur sau a circulaţiei arteriale, se vor avea în vedere următoarele: poziţia subiectului: cât mai comodă, cu musculatura

relaxată; poziţia regiunii (membrului/membrelor) afectate: declivă

pentru facilitarea circulaţiei arteriale; abordarea procedeelor şi tehnicilor de masaj se poate

realiza în următoarea succesiune: „construcţia bazei” din masajul reflex al

ţesutului conjunctiv subcutanat – cu efect de reechilibrare neurovegetativă;

masaj „de apel” abdominal – pentru membrele inferioare – şi toracal – pentru membrele superioare;

masaj segmentar al membrului respectiv, începând cu segmentul proximal şi continuând până distal, totdeauna în sensul circulaţiei de retur, mişcările terminându-se de fiecare dată proximal;

masajul reflex al piciorului – pe zonele corespondente sistemului circulator sanguin şi limfatic;

62

masaj relaxator, decontracturant al umerilor şi cefei;

masaj energetic al trunchiului.În cadrul programelor complexe kinetoterapeutice,

masajul se completează eficient cu procedeele şi metodele de gimnastică cardio-vasculară, cu posturări şi aplicarea unor contenţii elastice, în scopul amplificării şi asigurării durabilităţii efectelor obţinute.

Efectele de ordin circulator fiind dublate de efecte trofice, este de la sine înţeles că masajul va fi foarte eficient şi în profilaxia sau tratamentul escarelor varicoase.

Caracteristicile protocolului unei şedinţe de masaj care îşi propune obţinerea unor efecte predominant sedative, antalgice

În general, pentru a obţine aceste efecte, masajul trebuie să aibă un caracter destul de lent şi nu trebuie se fie prea profund şi intens, pentru a nu stimula prea mult sensibilitatea subiectului. Se va acţiona timp mai îndelungat, acest lucru reglându-se şi în funcţie de particularităţile subiecţilor, la unii o durată prea mare de acţionare, putând avea efecte inverse. Se va lucra continuu, tehnicile folosite decurgând unele din altele, în scopul completării efectelor.

În cazul în care sunt asigurate condiţiile optime de mediu ambiant (temperatură, luminozitate, linişte etc.), prin această modalitate de acţionare se obţin efecte relaxatoare reale, mai ales generale. Acest tip de masaj se poate asocia eficient cu tehnici de relaxare controlată (de tip exogen sau endogen) şi psihoterapeutice.

Efectul sedativ şi antalgic localizat se poate obţine şi prin procedee şi tehnici aplicate la distanţă de locul dureros (pe cale reflexă, prin masajul zonelor reflexogene reciproce, masajul reflex al picioarelor şi mâinilor, presopunctură etc.), dar şi prin aplicaţii efectuate chiar pe locul dureros, folosind uneori chiar şi tehnici care provoacă oarecare durere (masajul transversal profund, etc.).

63

Caracteristicile protocolului unei şedinţe de masaj care îşi propune obţinerea unor efecte predominant stimulative.

Din punct de vedere tehnic efectul stimulativ nu poate fi obţinut decât prin aplicaţii cât mai discontinue, cu schimbări rapide şi dese de ritm, cu intensitate şi profunzime mare. Se vor selecta din cadrul metodelor şi procedeelor, tehnicile scurte mai mult sau mai puţin profunde, în funcţie de influenţele directe (mecanice) sau indirecte (reflexe) urmărite.

C A P I T O L U L VIAPLICAŢIILE MASAJULUI TERAPEUTIC

6.1. Bazele generale ale masajului sportivÎn funcţie de scopul în care este folosit, în activitatea

sportivă, masajul poate fi clasificat astfel: Masaj în scop fiziologic:

în perioada pregătitoare; în perioada competiţională; înainte de concurs, între probe (serii, reprize, etape etc.); după concurs; în perioada de refacere şi recuperare medicală.

Masaj igienic (în scop sanogenetic, profilactic).Masaj în scop terapeutic:

în tratamentul funcţional; în tratamentul recuperator; în leziunile ţesuturilor moi periferice; în leziunile musculare şi ale tendoanelor; în accidentele articulare; în accidentele osoase; în leziunile nervilor periferici; în tulburările funcţionale; în supraantrenament; în epuizare fizică.

64

În fiecare dintre aceste forme, masajul trebuie să se adapteze caracteristicilor activităţii sportive şi să fie orientat spre scopuri vizând menţinerea şi îmbunătăţirea capacităţii de efort a sportivilor în condiţiile unei perfecte funcţionalităţi a întregului organism.

6.2. Masajul în profilaxia şi combaterea oboselii musculare fiziologice

Starea de oboseală se instalează, de regulă, în urma eforturilor intense, dar şi după eforturile de durată mai scurtă, care ating maximum de forţă şi viteză. Pentru delimitarea noţiunii de oboseală fiziologică şi a celei de oboseală patologică se folosesc termenii de "prag inferior" şi "prag superior" al oboselii.

Pragul inferior este foarte greu de precizat, el putând fi marcat prin apariţia semnelor subiective şi obiective de oboseală.

Pragul superior al oboselii (în cazul depăşirii căruia se vorbeşte despre oboseală patologică) este însă net precizat de imperativul apelării la efectele utile ale repausului. Aceasta înseamnă că oboseala fiziologică cedează complet prin odihnă corespunzătoare, spre deosebire de oboseala patologică pe care odihna, oricât de lungă ar fi, nu o mai poate face să dispară.

Din complexul de procese care caracterizează oboseala fizică, mai apropiată de sfera noastră de interes, este oboseala musculară, care poate să apară sub forme locale sau generale, precoce sau tardive, acute sau cronice.

Oboseala musculară localăÎn cazul oboselii musculare locale, la palpare, muşchii

se simt întăriţi, puţin tumefiaţi şi destul de sensibili; capacitatea lor de contracţie este scăzută, mişcările sunt mai limitate şi mai puţin precise.

65

Masajul local este contraindicat atâta timp cât durează fenomenele acute, în acest timp putându-se masa grupele musculare antagoniste, musculatura simetrică sau grupele musculare mari situate la distanţa de muşchii obosiţi. După ce fenomenele acute au dispărut, pe regiunea obosită se vor aplica neteziri lungi, lente şi superficiale, fricţiuni uşoare şi presiuni vibrate, la care pe membre se va adaugă cernut şi rulat relaxator; progresiv se va trece la folosirea unor procedee şi tehnici mai puternice, de frământat şi stoarcere a muşchilor relaxaţi în prealabil.

Pe regiunile obosite nu se aplică niciodată tapotament şi ciupituri. După aplicarea masajului se recomanda efectuarea unor mişcări ample de pendulare a membrelor, circumducţii ale capului şi trunchiului.

Oboseala musculară generalăAceastă formă de oboseală se caracterizează prin

contracturi şi dureri musculare, mai ales la nivelul membrelor şi regiunii spatelui şi cefei, mişcări greoaie, necoordonate, indispoziţie, somnolenţă sau iritare, febră, dureri de cap.

Masajul este indicat doar după dispariţia simptoamelor acute; şedinţa de masaj va începe cu o încercare de diminuare a sensibilităţii periferice şi de relaxare a musculaturii, prin aplicarea de neteziri pe porţiuni mari, fricţiuni vibrate şi cernut şi rulat al membrelor, în zilele următoare putând fi prelucraţi muşchii spatelui şi masele musculare de la rădăcinile membrelor.

Se recomandă, ca şedinţele de masaj să se încheie cu mobilizarea metodică a articulaţiilor, exerciţii de respiraţie şi pendulări ale membrelor.

Automasajul nu este indicat!

Oboseala musculară precoceOboseala musculară precoce apare la începutul unui

efort şi se caracterizează printr-o criză de adaptare funcţională a organismului (dificultăţi de respiraţie, contracturi şi dureri

66

musculare, scăderea brusca a capacităţii funcţionale). Apariţia sa poate fi prevenită prin practicarea unor exerciţii pregătitoare specifice probei, sau prin masaj şi/sau automasaj pregătitor, local sau regional, constând în procedee relaxatoare, blânde, aplicate pe grupele musculare care urmează a fi solicitate.

Oboseala musculară tardivăOboseala musculară tardivă apare, mai ales, la

persoanele neantrenate, simptoamele ei fiind asemănătoare cu cele ale oboselii generale, dar apărând mai lent şi cedând mai greu prin odihnă. Instalarea sa poate fi prevenită prin adoptarea unor măsuri în ceea ce priveşte dozarea corespunzătoare a efortului şi prin masaj, respectând aceeaşi tehnologie de acţionare ca şi în cazul oboselii generale. Este admis şi automasajul, recomandându-se asocierea sa cu aplicaţii calde şi medicaţie calmantă.

Oboseala acutăOboseala acută se confundă cu oboseala precoce, având

aproape aceleaşi simptome şi fiind cunoscută şi sub numele de "stare de curbatură musculară". În tentativa de combatere a ei, repausul prelungit şi tehnicile de relaxare fac să cedeze treptat contracturile şi senzaţia de durere musculară, la nevoie putându-se administra şi calmante uşoare. Trebuie subliniat, din nou, că masajul poate fi aplicat după dispariţia tuturor simptoamelor acute.

Automasajul nu este indicat!

Oboseala cronică sau cumulativăAceasta formă de oboseală, se apropie de formele

patologice de oboseală, prezentând simptoame mai intense şi mai rezistente la tratament, dar şi tulburări organice şi psihice. Instalarea sa poate fi prevenită prin dozarea corespunzătoare a efortului, odihnă activă şi masaj.

67

6.3. Masajul în formele patologice de obosealăOboseala patologică are două forme:

acută, manifestată prin epuizare şi supraîncordare; cronică, manifestată prin surmenaj şi supraantrenament.

Epuizarea se caracterizează prin istovire, extenuare, incapacitate de a continua efortul şi se poate instala datorită prezenţei unor stări predispozante ca: debilitate fizică, astenie, convalescenţă, tulburări glandulare etc., mai rar întâlnite la sportivi.

Supraîncordarea nervoasă este caracterizată prin diminuarea, dincolo de limita normalului, a vitezei de mobilizare şi distribuire a substanţelor energetice, consumul în efort depăşind posibilităţile de asigurare a necesarului, în aceste situaţii se recomandă repaus imediat şi total, linişte şi izolare, încălzirea corpului, administrarea de substanţe întăritoare glucoza, vitamine, băuturi dulci şi calde, tonice cardiace), exerciţii uşoare de respiraţie, inhalaţii de oxigen. Masajul va fi aplicat în zilele următoare, în scopul refacerii capacităţii funcţionale a organismului, folosind procedee uşoare şi superficiale, în scopul activării circulaţiei şi liniştirii sistemului nervos.

Surmenajul se caracterizează prin tulburări complexe interesând toate funcţiile vitale, mai ales sistemul nervos central şi este, de fapt, o oboseală cronică, cumulativă, la care se ajunge prin supraantrenament.

Supraantrenamentul este produs de exagerarea efortului, ca intensitate şi durată, antrenament necontrolat, nesupravegheat, cu efort continuu şi invariabil, executat pe fond de indispoziţie psihică, insuccese dese, greşeli în alimentaţie şi odihnă, lipsă condiţiilor de igienă etc.

În scopul combaterii efectelor supraantrenamentului masajul este indicat ca factor de odihnă activă, de recuperare şi recondiţionare funcţională, inclus în cadrul unui complex de măsuri de profilaxie şi tratament, care se axează pe cunoaşterea şi înlăturarea cauzelor şi simptoamelor.

68

6.4. Aria de aplicare a masajului terapeutic în activitatea sportivă

Masajul terapeutic este recomandat sportivilor în cazul unor accidentări sau îmbolnăviri acute, fie ca adjuvant în tratamentul funcţional al leziunilor şi tulburărilor evolutive, fie ca adjuvant în tratamentul recuperator aplicat în cazul unei evoluţii lente, prelungite, al prezenţei modificărilor morfo-funcţionale sau a altor sechele patologice.

Tratamentul funcţional are ca scop vindecarea sau ameliorarea leziunii şi/sau tulburării, păstrarea intactă a formelor şi funcţiunilor normale şi prevenirea instalării deficienţelor sau a altor urmări ale bolilor sau accidentelor.

Tratamentul recuperator urmăreşte să stimuleze procesele de vindecare lente şi nesatisfăcătoare, să grăbească involuţia bolii sau a accidentului, să scurteze convalescenţa şi să corecteze sechelele.

În activitatea sportivă, prezentarea masajului terapeutic poate fi abordată din punct de vedere al structurilor lezate sau afectate în tratamentul cărora îşi poate aduce contribuţia, astfel: în leziunile ţesuturilor moi de la suprafaţa corpului (plăgi,

contuzii, hemoragii, întinderi sau rupturi ale ramificaţiilor nervilor periferici) masajul are următoarele caracteristici:

în cazul plăgilor vechi, atone, care se vindeca încet, se recomandă masaj sau automasaj constând în neteziri uşoare, fricţiuni fine, superficiale şi vibraţii;

în cazul cicatricelor care riscă să devină retractile sau aderente, se recomandă aplicarea masajului cicatriceal (cu respectarea progresivităţii în funcţie de evoluţia cicatrizării);

în cazul sechelelor de natură funcţională ca dureri, contracturi musculare, tulburări circulatorii şi trofice locale, se recomanda masaj şi automasaj de activare a circulaţiei, de resorbţie a infiltratelor, analgezic, decontracturant şi de combatere a redorilor.

69

în leziunile muşchilor şi tendoanelor (întinderi, rupturi parţiale sau totale, smulgeri de la inserţia lor) masajul are următoarele indicaţii:

micile traumatisme repetate, leziunile cronice şi uzura, pot determina reacţii inflamatorii cronice ale muşchilor, tendoanelor şi formaţiunilor fibro-seroase din jurul lor (miozite, tendinite, tenosinovite, peritendinite).După repaus şi tratamentul ortopedic sau fizioterapie, se recomandă masaj sau automasaj şi reeducare neuromusculară, pentru stimularea vindecării funcţionale şi pentru prevenirea instalării sechelelor şi a producerii recidivelor în atrofie, atonie, contracturi, sechele ale parezelor, se recomandă masajul asociat cu alte mijloace şi metode cu caracter funcţional sau de recuperare.

în leziunile osoase (fracturi complete sau incomplete, închise sau deschise, cu sau fără deplasarea fragmentelor, simple sau complicate), din punct de vedere al aplicării masajului, se vor respecta următoarele recomandări:

aceste leziuni, precum şi imobilizările prelungite, conduc la instalarea unor tulburări circulatorii şi trofice, pentru înlăturarea cărora se recomandă masaj şi gimnastică medicală;

masajul poate fi început chiar din primele zile după reducerea şi imobilizarea fracturii, deasupra regiunii afectate şi/sau pe membrul pereche şi totdeauna asociat cu mobilizarea articulaţiilor învecinate.

în leziunile articulare (entorse, luxaţii) se recomandă:

în entorsele de gradul I, masajul şi automasajul sunt indicate foarte curând după accident, din momentul dispariţiei durerilor spontane, asociat cu infiltraţii medicamentoase. Singura metoda de masaj care poate

70

fi aplicată imediat după producerea entorsei este "masajul transversal profund;

după entorsele de gradul II şi III, se aşteaptă efectele tratamentului chirurgical sau ortopedic şi apoi se aplică masajul şi reeducarea funcţională a articulaţiei.

Masajul clasic în entorse constă în neteziri scurte şi gradate ca intensitate, fricţiuni şi vibraţii, urmate de mobilizări metodice active şi pasive.

Masajul se asociază cu agenţi fizici şi aplicaţii locale (aer şi apă caldă, infraroşii şi ultrascurte, ionizări, curenţi diadinamici), sau cu alte procedee ortopedice (bandaj elastic, imobilizare), în timpul imobilizării se va masa şi mobiliza metodic segmentul pereche. Masajul şi mobilizările articulare sunt recomandate şi în leziunile de menisc tratate chirurgical. masajul local în luxaţii

Se aplică după reducere şi consolidare, împreună cu reeducarea funcţională a articulaţiei.

în hemartroze şi hidrartroze se recomanda aplicarea unui masaj şi/sau automasaj de drenare a revărsatelor respective de la nivelul articulaţiei, folosind neteziri, fricţiuni, presiuni, asociate cu mobilizări articulare, precedate de aplicaţii calde locale (aer şi apă caldă, parafina, infraroşii, ultrasunete);

în artrite, periartrite (fenomene patologice acute) şi artroze (când există modificări cronice, productive sau degenerative),masajul şi automasajul sunt indicate ca tratament simptomatic şi funcţional.El începe deasupra şi dedesubtul articulaţiei şi, mai

târziu, se aplică şi pe articulaţia afectată, folosind procedee şi tehnici uşoare de netezire, fricţiuni şi presiuni vibrate, simple sau asociate cu mobilizări articulare şi cu alte forme de tratament.

Când leziunile articulare se învechesc sau se reumatizează, apăr îngroşări cicatriceale, retractil, infiltrate, depuneri grăsoase în jurul articulaţiei (reacţii Hoffa), leziuni ale

71

ligamentelor, tendoanelor, tecilor tendinoase şi muşchilor, deformaţii articulare, limitarea mişcării, toate acestea putând fi prevenite şi tratate şi prin aplicarea masajului şi automasajului. în leziunile nervilor periferici (aceste leziuni au ca urmare

tulburări de sensibilitate, motricitate şi troficitate :hipo, hiperestezii, anestezii): în lezările nervilor senzitivi;

contracturi musculare şi hipertonii, hipotonii, pareze şi chiar paralizii;

în lezările nervilor motori; modificări circulatorii, cianoză, edeme, atrofii;

în lezări ale nervilor trofici; în simptome complexe datorate

unor leziuni ale nervilor cu funcţiuni mixte.Se recomandă: masaj activator al circulaţiei şi troficităţii (în

regiunile aflate sub controlul nervului lezat) şi masaj de stimulare a funcţionalităţii sale (în perioada de refacere), constând în neteziri uşoare, vibraţii fine pe ţesuturile din jurul nervului lezat, presiuni vibrate pe traiectul nervului, deasupra şi dedesubtul leziunii.

Masajul se asociază cu tratamentul chirurgical şi neurologic.

Din punct de vedere al aplicaţiilor masajului, se pot evidenţia următoarele aspecte: ca urmare a unor traumatisme sau a

instalării unor forme de oboseală patologică, şi nu numai, la sportivi pot apare tulburări funcţionale ale aparatelor respirator şi cardio-vascular.În aceste situaţii se poate folosi masajul peretelui toracic, urmărind stimularea reflexelor respiratoriii, însoţit de mişcări de respiraţie metodic executate;

se poate folosi masajul zonei precordiale, stimulativ sau calmant, liniştitor, respiraţie artificială şi chiar masajul cardiac extern - în cazul tulburărilor respiratorii şi cardiace mai grave.

72

Contribuţia masajului în cazul tulburărilor trofice locale şi a celor metabolice generale (care pot însoţi unele afecţiuni ale sistemului nervos periferic, central sau vegetativ, sau care pot apare în oboseala patologică), constă în efectele, directe şi indirecte, pe care le are asupra circulaţiei si în efectele posibil a fi obţinute asupra organelor interne, pe cale reflexă.

6.5. Aplicaţiile masajului în cele mai frecvente accidente din activitatea sportivă

O serie dintre afecţiunile abordate în acest capitol au mai fost prezentate şi la punctul "Aplicaţiile masajului în afecţiunile ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor", motiv pentru care aici nu se va sublinia decât specificitatea acestora din punct de vedere al tratamentului recuperator.

De asemenea, unele dintre leziunile/afecţiunile prezentate la acest punct, nu au fost abordate la punctul amintit anterior, considerându-se că frecvenţa lor este mai crescută la sportivi şi că cerinţele de recuperare sunt oarecum specifice.

Accidentele musculare Contuziile se produc prin strivirea câtorva fibre

musculare, fapt care conduce la formarea unui hematom, mai mult sau mai puţin profund şi întins, care, la rândul său, poate determina apariţia unei contracturi reflexe.

Recomandări: nu se va trata zona respectivă cu căldură sau revulsive; nu se va masa direct zona afectată imediat, pentru a nu

spori durerea; se vor folosi aplicaţii de gheaţă şi masaj decontracturant

pe zonele învecinate sau simetrice; se va aplica un pansament compresiv.

Întinderile musculare apar atunci când mişcarea executată depăşeşte limitele de elasticitate ale muşchiului, tensiunea la care este supus fiind prea mare pentru a putea fi repartizată pe întreaga sa lungime.

73

Recomandări: se vor folosi aplicaţii de căldură; se va aplica masaj cu alifii uşor revulsive (eventual sub

infraroşii) se vor efectua contracţii musculare statice repetate, urmate

progresiv de exerciţii dinamice cu uşoară rezistenţă;În general, vindecarea este rapidă, nedepăşind câteva

zile.Ruptura musculară uşoară (câteva fibre) survine, în

general, la o mişcare bruscă, adesea ca urmare a lipsei de încălzire, sau pe finalul efortului ca urmare a proastei eliminări a toxinelor din muşchi.

Se caracterizează prin durere violentă, impotenţă funcţionala, hiperestezie locală (ceea ce face palparea aproape imposibilă), tumefacţie datorată formării hematomului, apariţia rapidă a unei echimoze, la palpare percepându-se o contractară profundă, înconjurată de edem local.

Recomandări: se va evita mersul, mişcarea în general; repaus de efort; se vor folosi aplicaţii de gheaţă, precoce şi repetat; se vor folosi aplicaţii de unguente hiperemiante şi antalgice; se va evita aplicarea unui masaj profund, recomandându-

se doar efleuraj uşor asociat cu prudente presiuni vibrate; se va aplica un bandaj compresiv.

Ruptura musculară gravă reprezintă stadiul superior al leziunii precedente, elasticitatea fibrelor nefăcând faţă solicitării şi un întreg fascicul muscular rupându-se; cele mai frecvente rupturi musculare sunt localizate la nivelul dreptului anterior, al bicepsului crural (sau brahial la gimnaşti), sau al gemenilor. Apariţia rapidă a unei echimoze şi reliefarea unui fascicul contracturat confirmă diagnosticul.

Recomandările sunt aceleaşi ca şi la ruptura musculară uşoară. după dispariţia fenomenelor acute se poate aplica, la nivel

local, un masaj de recuperare, constând în efleuraj lent,

74

început la distanţă şi executat convergent spre zona lezată, depăşind contractura şi tinzând spre relaxarea fasciculului respectiv şi presiuni vibrate aplicate chiar pe hematom;

se pot folosi aparate de vibromasaj (cu prudenţă şi interpunând, între aparat şi suprafaţa pe care se acţionează, mâna) şi/sau masajul sub infraroşii;

se pot folosi şi aparate de tip manşon pneumatic, pentru a combate edemul şi a uşura resorbţia lichidelor, în lipsa acestora recomandându-se aplicarea unui masaj manual antiedem.

Accidente tendinoase.Există 3 tipuri de tendinite:

tenoperiostite ale inserţiei; tenosinovite; tendinite propriu-zise.

Tenoperiostitele se datorează surmenajului, uzurii date de suprasolicitarea inserţiilor musculare tendinoase pe periost şi, în general, în activitatea sportivă, cele mai frecvente localizări ale lor sunt: pe epicondil - tenis ("cotul tenismenului"); pe epitrohlee - aruncarea suliţei; la nivelul adductorilor membrelor inferioare - fotbal; pe V-ul deltoidian - gimnastică.

Se recomandă aplicarea unui masaj calmant, decontracturant al corpului muscular în paralel cu aplicaţii locale de fenilbutazonă şi alifii decontracturante pe zonele tendinoase afectate.

Tenosinovitele apar pe tendoanele lungi, aflate în teci mai puţin elastice, întinse prin mişcări forţate, repetate des; cel mai frecvent se produc la membrele superioare, specifice activităţii sportive fiind următoarele localizări: pe tendonul lung al bicepsului - volei, haltere; pe tendonul flexorilor palmari - gimnastică.

75

În aceste afecţiuni, masajul local este contraindicat până la dispariţia fenomenelor acute, deoarece poate constitui un factor de iritare suplimentară.

Tendinitele propriu-zise afectează mai ales: tendonul lui Achile - atletism (fond, semifond, săritura în

lungime); tendonul rotulian - atletism (săritura în înălţime), baschet,

volei.În primul stadiu, în care este prezentă durerea la

nivelul joncţiunii tendino-musculare, deasupra tendonului propriu-zis, se recomandă aplicarea unui masaj calmant, antalgic (eventual sub infraroşii), orientat spre inserţia tendinoasă, micşorând astfel tensiunea la care este supus tendonul.

În cel de-al doilea stadiu, în care apar mici neregularităţi la nivelul tendonului (nuclee intratendinoase dureroase), se recomandă un masaj calmant, antalgic, evitând, de asemenea, aplicarea sa direct pe tendon.

În tendinitele posttraumatice sau aşa numitele "contuzii tendinoase", se recomandă acelaşi tratament ca şi în cazul tendinitelor de suprasolicitare, dar asociat cu masaj al maselor musculare, deoarece contuzia riscă să afecteze şi joncţiunea tendino-musculară.

Accidente articulare Entorsa de gradul I este o întindere ligamentară banală,

produsă ca urmare a unei mişcări greşite, neajungându-se la o deplasare articulară.

Durerea este localizată în puncte precise, edemul nu este foarte important, impotenţa funcţională este relativă.

Se recomandă: aplicaţii imediate de gheaţă; repaus; infiltraţii locale de corticoizi.

Masajul nu este un tratament de urgenţă, dar poate contribui mult la combaterea durerilor şi a edemului.

76

În prima zi după producerea entorsei se poate aplica doar masaj de drenaj, la distanţă de articulaţie, pentru facilitarea circulaţiei sau masaj transversal profund exact pe epicentrul leziunii.

În următoarele două zile, se pot aplica: masaj circulator de apel (masaj de apel abdominal pentru

membrele inferioare şi masaj de apel toracal, pentru membrele superioare);

masajul zonelor reflexogene reciproce sau masajul reflex al piciorului;

masaj de drenaj pentru membrul cu articulaţia lezată (superior sau inferior);

masajul clasic al extremităţii membrului lezat (mână sau picior);

mobilizări, aplicaţii de gheaţă, contenţie. În ziua a patra, se recomandă acelaşi tratament,

renunţându-se la gheaţă. În funcţie de evoluţie, se continuă până la 10-15

şedinţe.Entorsa de gradul II. Fibrele ligamentare sunt întinse,

unele chiar rupte, ansamblul ligamentar menţinând totuşi suprafeţele articulare captate; durerea locală este mai difuză, cu un maximum de manifestare la nivelul punctelor de inserţie, edemul este mai important şi impotenţa funcţională mai crescută decât la entorsa de gradul I.

Tratamentul prin masaj recomandat este acelaşi, cu singura deosebire că articulaţia se va imobiliza parţial câteva zile.

Recomandări: masajul local se va evita în primele zile, înlocuindu-se cu

aplicaţii de gheaţă; masajul zonelor reflexogene reciproce; aplicarea unui efleuraj pe muşchi, la distanţă de articulaţie

(decontracturant şi contra agravării edemului);

77

exerciţii de flexie-extensie a degetelor; dintr-a patra zi se renunţa la gheaţă înlocuind-o cu aplicaţii de

căldură urmate de: masaj local sedativ; apoi flexii - extensii ale degetelor (active libere

şi cu contra-rezistenţă); lucru activ al muşchilor plantari, ai muşchilor

loji antero-externe şi al peronierilor.Masajul va consta în efleuraj şi frământat al gambierilor,

presiuni vibrate pe punctele dureroase şi presiuni alunecate pe bolta plantară, pentru a combate edemul.

Entorsa de gradul III. Întinderea ligamentelor se transformă în ruptură completă a fasciculelor ligamentare. Edemul este important, durerea poate fi mai mică, dar articulaţia este instabila şi impotenţa funcţională este totală.

Tratamentul constă în imobilizare gipsată, în timpul căreia se vor efectua contracţii statice şi masaj la distanţa, cu menţinerea segmentului respectiv în poziţii declive. Conform protocolului de mai sus, masajul articular local se poate aplica după înlăturarea imobilizării.

În ceea ce priveşte coloana vertebrală, la sportivi, ca urmare a suprasolicitărilor din antrenamente, pot apare epifizite vertebrale, dorsalgii acute şi lombalgii de efort, în tratamentul lor masajul ocupând un loc foarte important.

Din acest punct de vedere, se dau următoarele recomandări:- subiectul fiind poziţionat în decubit ventral, cu o pernă sub abdomen pentru a reduce lordoza lombară, se va aplica: efleuraj lung, longitudinal, de jos în sus, cu scop de

decontracturare a musculaturii paravertebrale dorso-lombare;

efleuraj transversal, pornind de la nivelul coloanei vertebrale spre părţile laterale ale toracelui;

unde se găsesc contracturi, se aplică presiuni cu vibraţii prudente, repetate în serii.

78

Se atrage atenţia că, traumatismele coloanei vertebrale sunt, în primul rând de competenţa medicului, masajul intervenind doar în perioada de recuperare.

6.6. Psihiatrie, psihoterapie şi masajConceptul dualist (conform căruia omul este alcătuit

din două părţi separate: corp şi spirit) a impregnat timp îndelungat gândirea medicală şi, din nefericire încă mai persistă în multe locuri. Acest concept a marcat şi includerea masajului în categoria terapiilor strict corporale, toţi cei care au încercat sau încearcă să găsească sensul profund al tulburărilor tratate fiind priviţi cu circumspecţie şi consideraţi ciudaţi; această reţinere crispată în faţa fenomenului PSI, vădeşte, de fapt, o mare ignoranţă.

O componentă psiho-afectivă afectată se găseşte în toate situaţiile în care kinetoterapeutul este chemat să intervină, componentă pe care unii autori o consideră chiar cauza tuturor bolilor, pe când alţii o consideră doar o închipuire.

Din practică, reiese că toţi pacienţii cu diverse patologii recunosc producerea unor disfuncţii în reprezentarea sinelui, oricare ar fi profilul lor psiho-afectiv, la combaterea cărora masajul poate contribui cu succes, deoarece am văzut că el, chiar şi pe cale mecanică, poate induce oarecare efecte psihoterapice.

De asemenea, se ştie că unele contracturi pot apare şi ca urmare a tensiunilor psihice exagerate, acumulate de-a lungul timpului, ori masajul acţionând pentru îndepărtarea acestora determină, în multe cazuri, producerea unor reacţii tonico-emoţionale asemănătoare celor dintr-o criză catharsică, care contribuie, în plus, la înlăturarea tensiunilor psihice şi, implicit, musculare. S-a constatat că tehnica de lucru folosită nu are nici o legătură cu declanşarea acestor reacţii, precum nici aplicarea masajului pe anumite zone ale corpului; în cazul unei relaţii kinetoterapeut-pacient armonioase, aceste fenomene se pot declanşa oricând, în caz contrar pacientul închizându-se în sine,

79

controlându-şi reacţiile şi, astfel, acumulând o cantitate şi mai mare de tensiuni.

Însă nu toate afectările sferei psiho-afective evoluează în acest mod; unele pot evolua progresiv, calm, problemele rezolvându-se treptat în timp, fără reacţii vizibile deosebite, dar cu evidenta îmbunătăţire a situaţiei.

În ceea ce priveşte componenta psihoterapică a tratamentului prin masaj, trebuie subliniate o serie de aspecte care pentru unii pot părea fără importanţă, dar în care kinetoterapeutul practician va recunoaşte o parte din problemele cu care se confruntă aproape zilnic şi o parte din întrebările care îl frământă.

Kinetoterapeutul lucrează, în general, într-un mediu instituţional, în cadrul unei echipe (care ar trebui să colaboreze fructuos), care depune toate eforturile pentru a reda pacientului starea de sănătate. în cazul în care strategia terapeutică stabilită iniţial nu dă rezultate, echipa va hotărî adoptarea alteia mai eficientă, în aşa fel încât să se asigure de obţinerea unui răspuns corect a afecţiunii respective la tratament.

Argumentăm necesitatea respectării acestui tip de colaborare în cadrul echipei de terapeuţi printr-un exemplu, prezentat de Beaurepaire, la un congres de psihiatrie. Acesta a prezentat cazul unui pacient autist, ermetic închis în sine, cu care orice terapie încercata nu a dat rezultate, până în momentul în care s-a început aplicarea masajului. Datorită permanentului dialog (fără cuvinte) care s-a desfăşurat între mâinile kinetoterapeutului şi corpul pacientului, într-o atmosferă relaţionala deosebită şi datorită efectelor indirecte de întoarcere în timp la experienţele relaţionale trecute ale acestuia şi de îndepărtare a tensiunilor acumulate, după câteva luni de îngrijire, bolnavul a început să comunice verbal şi gestual cu anturajul şi să răspundă şi la alte tipuri de tratament, în aceste situaţii, se pare că nu tehnica de lucru are importanţă, ci capacitatea kinetoterapeutului de a asigura un climat eficient de schimb (feed-back) permanent, adaptat în funcţie de starea de moment a pacientului şi de evoluţia sa.

80

Din acest exemplu reiese necesitatea abordării şi a componentei psihice în cadrul tratamentelor prin masaj, indiferent de categoria de afecţiuni tratată, în acest mod văzută problema rezultatele devenind mai bune, mai rapide şi mai de durată.

Unii kinetoterapeuţi îşi desfăşoară activitatea sub formă de practica privată, caz în care în general sunt lipsiţi de sprijinul echipei şi deciziile privind strategia terapeutică de urmat le aparţin, în aceste situaţii, în cazul în care nu au căpătat deprinderea de a se orienta în tratamentele lor şi spre componenta psihică, toate cazurile psihosomatice îi vor găsi descoperiţi, nepregătiţi, fără a şti cum să acţioneze şi, fie vor aborda un mod de lucru care nu va da rezultate, fie vor hotărî să nu se ocupe de aceasta categorie de afecţiuni, în ambele situaţii, hotărârea nu îi va avantaja şi se vor vedea puşi în faţa diminuării continue a prestigiului profesional şi a pierderii unui număr din ce în ce mai mare de pacienţi.

Ca atare, consider că este absolut necesară, pentru actualii studenţi, o formare psihoterapică mult mai serioasa, iar pentru absolvenţii care deja practică kinetoterapia - colaborarea cu un psiholog sau psihoterapeut. Există, de asemenea, posibilitatea de a urma unele cursuri speciale de formare în practicarea unor forme de psihoterapie (Balint, psihodramă, sugestie, tehnici de relaxare etc.), care să le dea posibilitatea de a desfăşura o muncă mai eficienta.

Ajurriaguera a denumit practica relaxării o formă de "reeducare psihotonică", denumire care cred că spune suficient de mult kinetoterapeuţilor. Ei cunosc faptul că relaxarea este unul dintre cele mai importante obiective de urmărit în timpul tratamentelor prin masaj (şi nu numai), în multe categorii de afecţiuni; ceea ce nu se ştie însă, este faptul că, deşi este foarte util şi recomandat să fie folosit, masajul relaxator practicat o perioada lungă de timp se pare ca devine treptat o obişnuinţă care poate sfârşi prin a se transforma într-o dependenţă. Din acest motiv, este corect faţă de pacient să fie învăţat şi dirijat spre practicarea unor alte forme de relaxare, la

81

început indusă, apoi autoindusă, pentru ca acesta să aibă un control din ce în ce mai bun asupra propriului corp şi spirit.

6.7 Aplicatiile masajului in terapia durerii

Aplicativitatea masajului este foarte vasta. Astfel masajul poate fi aplicata in scopul prevenirii aparitiei diferitelor afectiuni la persoanele care prezinta o predispozitie fie prin natura muncii pe care o desfasoara fie datorita unor predispozitii ereditatre (deficiente de statica vertebrala, reumatism articular, obezitate, maladia Shauerman, etc.), in acest caz vorbim de masaj profilactic primar. Cand vorbim de un masaj profilactic secudar ne referim la aplicatiile masajului in prevenirea unor afectiuni ce ar putea apare ca o consecinta a unei boli cronice (reumatism poliarticular, miopatii, insuficeinta circulatorie, etc.)

Masajul este aplicat in scop curativ si terapeutic. In acest caz masajul are ca rol principal terapia durerii de diferite cauze, el fiind un mijloc eficient in ameliorarea durerii. O mare aplicativitate terapeutica o are masajul in disfunctiile circulatorii primare, in tratamentul sechelelor postraumatice (in special ale aparatului locomotor).

Masajul este folosit si in scop igienic reprezentand o ingrijire cotidiana a corpului. Masajul igienic contribuie si la imbunatatirea starii de sanatate daca este asociat cu expunerea corpului la actiunea benefica a aerului, razelor solare si a celorlalte elemente ale naturii (namoluri, mofete, ape termale, etc.), devenind un factor secundar de intarire si calire a organismului. Masajul igienic contribuie la cresterea capacitatii functionale a organismului si la cresterea rezistentei la efort fiind un element estential in prevenirea si combaterea oboselii fizice si psihice precum si a efectelor nocive a stresului cotidian.

82

Oricine stie ca este mai bine sa previi decat sa tratezi. Masajul ca si celelalte metode alternative de ingrijire este recomandat inca de la primele semne de boala, fara a mai astepta ca dezechilibrele fiziologice sa se amplifice.

6.8. Masajul la patul bolnavului

Dupa cum se stie imobilizarea indelungata la pat duce la complicatii vasculare, musculare si tegumentre avand ca rezultat atrofierea musculara, escare tegumentare si nu in ultimul rand cresterea riscului de aparitie a trombilor vasculari. In aceste conditii aplicarea unui masaj profilactic este imperativ datorita efectelor sale benefice asupra circulatiei si tonusului muscular.

6.9 Masajul pacientului cardiac

In cazul pacientilor cu diferite forme de afectiune cardio-vasculara trebuie sa se aiba in vedere ca manevrele de masaj sa fie lente si cu intensitate scazuta pentru a evita cresterea brusca a tensiunii arteriale sau a fluxului sangvin. De asemenea in cazul pacientilor cu insuficienta venoasa severa masajul este total contraindicat.

6.10. Masajul pacientului cu afectiuni neuromotorii

Pentru pacientii cu afectiuni neuromotorii, masoterapia este o metoda terapeutica nelipsita care datorita efectelor de tonifere musculara si stimulare vasculara previne atrofierea musculara in cazul musculaturii flasce sau contracturile musculare in cazul musculaturii spastice si pe cale reflexa ajuta impreuna cu metodele kinetice de stimulare neuroproprioceptiva la recuperea neuromotorie. Este foarte important de retinut ca in cazul musculaturii spastice manevrele de masaj vor fi foarte lente si cu intensitate redusa pentru a nu creste si mai mult spasticitetea musculara.

83

6.11 Masajul in deficentele fizice

Pe langa metodele caracteristice de recuperare medicala aplicate pacientilor cu diferite deficiente fizice masajul este o metoda terapeutica si profilactica complementara. Astfel in cazul deviatiilor de coloana vertebrala de exemplu, masajul musculaturii paravetebrale previne aparitia contracturilor musculare si echilibreaza tonusul muscular paravetebral accelerand astfel recuperarea.

In cazul altor deficiente fizice importanta masoterapiei este la fel de mare prin efectele sale antialgice antidecontracturante si de stimulare a circulatiei vasculare.

C A P I T O L U L VIIMIJLOACE ASOCIATE DE REFACERE

AcupuncturaEste o metodă terapeutică foarte veche, fiind practicată

de peste 5000 de ani în China. Este considerată ca o formă medicală alternativă, fiind folosită atât profilactic (preventiv) cât şi terapeutic (cu ajutorul acupuncturii fiind tratate în unele situaţii afecţiuni care nu au răspuns la tratamentele convenţionale).

Acupunctura îşi bazează efectele pe concepţia fiziologică a echilibrului între cele două forme de energie Yin şi Yang, care sunt energii complementare, dând starea de sănătate. Un dezechilibru între Yin şi Yang duce la un exces sau la un vid energetic provocând îmbolnăvirea organismului.

Acupunctura restabileşte acest echilibru. Specialiştii chinezi din antichitate spuneau ca energia Yin şi/sau Yang, circulă prin nişte canale virtuale, iar punctele de acupunctură se

84

găsesc sub piele pe nişte trasee corespunzătoare acestora numite meridiane.

Exista 12 meridiane principale, fiecare asociat cu unul din organele corpului, ele terminându-se în vârful degetelor de le mâini şi de la picioare, punctele de presopunctură fiind dispuse de-a lungul acestora. Aceste puncte sunt stimulate prin înţepare, acele puncte care corespund dezechilibrului energetic constatat la pacient.

Acupunctura ajută într-o mare varietate de afecţiuni: dureri de cap, afecţiuni reumatice, dureri posttraumatice, afecţiuni digestive, astm, hipertensiune arterială, insomnie, etc.

PresopuncturaPresopunctura este înrudită de-aproape cu acupunctura.

Dacă acupunctura se face prin introducerea de ace foarte subţiri, presopunctura constă în apăsarea cu vârful sau cu extremitatea degetelor pe aceleaşi puncte folosite şi în acupunctura. În ambele cazuri, e vorba de locuri precise, aflate pe meridianele energetice ale corpului omenesc, chinezii şi japonezii fiind convinşi - conform medicinii lor tradiţionale - ca organismul e străbătut de nişte reţele de energie aflate în permanentă conexiune cu energia cosmică, care le alimentează continuu, ca un adevărat carburant.

Presopunctura stimulează, prin apăsarea cu degetele, punctele energetice. În funcţie de caz, dacă este exces de energie, se masează prin dispersie, iar dacă este vid de energie se masează prin tonifiere. Dispersia constă în apăsarea pe punctul respectiv în sensul invers mişcării acelor de ceasornic. Tonifierea constă în masarea în sensul mişcării acelor de la ceas.

ShiatsuShiatsu este o forma de stimulare a organismului care

îşi are originea în medicina tradiţională chineză şi din masajul tradiţional japonez.

Tehnica modernă de shiatsu se bazează pe aceste tradiţii orientale (care sunt vechi de câteva mii de ani) care se întrepătrund cu ideile şi cunoştinţele disciplinelor moderne ca

85

fizioterapia şi psihologia. Aceste diferite discipline au fost îmbinate secolul trecut de către Shizotu Masunaga, rezultând tehnica cunoscută azi sub numele de Zen Shiatsu.

Termenul de Shiatsu se referă la „presiuni cu degetele” dar în realitate părţi variate ale corpului terapeutului (degetele de la mâini sau picioare, antebraţele, chiar picioarele sau genunchii) sunt utilizate pentru a aplica presiuni pe corpul receptorului. Aceste presiuni pot fi direcţionate către zone specifice cel mai des pe „punctele de acupunctura”.

Aceste tehnici sunt folosite în combinare cu întinderi, tracţiuni şi manipulări articulare pentru a oferi un tratament „general: care urmăreşte să trateze receptorul la nivel holistic stimulând atât corpul cât şi mintea şi spiritul. Tratamentul este aplicat cu receptorul complet îmbrăcat, de obicei întins pe podea. O şedinţă clasică va dura între 45 şi 60 de minute cu toate că şi şedinţele mai scurte pot fi şi ele eficiente.

Drenajul limfaticA apărut în Franţa şi a fost introdus de către doctorul

Vodder şi are la baza masajul clasic suedez direcţionat pe sistemul circulator limfatic.

Aceasta tehnică de masaj urmăreşte creşterea vitezei de scurgere a limfei reducând sau prevenind edemele locale prin favorizarea deschiderii legăturilor (anastomozelor) dintre circulaţia limfatică şi cea venoasă. Consecutiv cu aceasta stimulare a circulaţiei limfatice va creşte şi capacitatea de apărare a organismului la agenţii patogeni, ştiut fiind faptul că ganglionii limfatici sunt principalii producători de celule imunitare. Nu trebuie omis şi faptul ca drenajul limfatic stimulează împrospătarea lichidului interstiţial ceea ce va permite o îmbunătăţire a metabolismului local.

Masajul periostalA fost introdus în practica de către profesorul Wolger în

Germania ca o metodă experimentală şi constă în aplicarea

86

unor presiuni puternice şi susţinute aplicate asupra unor puncte sau porţiuni mici de periost (periostul este „teaca” care acoperă oasele corpului).

În zonele unde sensibilitatea este maximă se aplică presiuni circulare sau răsucite pe loc care să producă o durere egală cu cea resimţită în crize dureroase. Presiunile se aplică pe zona afectată câte 2 – 3 min. repetate de 2 sau 3 ori cu mici pauze intercalate. După aceea se supune porţiunea masată unei presiuni puternice musculare. Se trece pe o altă regiune în care cel masat se plânge ca are dureri repetându-se manevra. Se schimbă locul de câteva ori. În mod normal după 5 – 6 min. durerile ar trebui să cedeze, cedând şi fenomenele de spasm. După finalizarea manevrelor se aplică pe regiunea masată o îmbrăcăminte călduroasă şi cel masat trebuie sa stea în repaus.

Efectele masajului periostal apar după 3–4 şedinte; în unele cazuri după 20 şedinţe, el putând fi folosit preventiv când sunt crize dureroase care se repetă regulat. Masajul periostal îşi bazează efectele pe hiperemia şi decongestionarea regiunii cu scăderea durerii şi spasmelor pe regiunea masată, precum şi pe scăderea sensibilităţii locale datorită adaptării receptorilor locali la stimulii presionali.

Masajul periostal poate fi practicat pe un număr mare de afecţiuni dureroase, atât al ţesuturilor cât şi a organelor interne.

Aromaterapia.Considerăm adesea că simţul olfactiv ar fi un simţ

minor mai ales în comparaţie cu văzul şi auzul. Şi totuşi, el este extrem de important atât pentru natura umană cât şi pentru întreg ansamblul existenţial. Este un complex sistem de informare şi comunicare ce asigură procurarea hranei, apărarea sau reproducerea la un număr important de fiinţe de la insecte şi păsări la peşti şi mamifere. Dar, de fapt, întreaga natură atrage sau îndepărtează prin mirosurile ce le exaltă, urâte sau plăcute, primejdioase sau atractive toate reprezintă în fond “semnale”.

87

Omul a reuşit să depăşească stadiul natural al acestui instinct, să-i dea noi semnificaţii, să creeze şi să recreeze lumea mirosurilor şi chiar s-o ridice la nivel de “artă şi ştiinţă”.

Fiecare organism, în general, sau fiecare organ, în special, emană mirosuri specifice ce reflectă starea fiziologică, sănătatea sau boala. Respiraţia, transpiraţia, urina, fecalele, sângele chiar au asemenea mirosuri. Rănile şi edemele se simt şi pe această cale. Chiar şi frica îşi are “mirosul” ei sesizat bine de unele animale.

Complexa relaţie între mirosuri şi stările psihofizice, relaţia dintre mirosuri şi diferite plante “aromate” cu proprietăţile vindecătoare a dat naştere unei adevărate ştiinţe şi arte a vindecării - “aromaterapia”.

Aromaterapia este ramura terapeuticii de inspiraţie naturistă, mai precis fitoterapeutică, ce urmăreşte ameliorarea sau vindecarea diverselor boli, pe calea aromelor şi a parfumurilor, respectiv pe calea unor produşi volatili şi odoranţi, extraşi din plante aromatice, produşi care se prezintă sub forma unor esenţe naturale sau a unor uleiuri volatile.

Primele studii cu adevărat ştiinţifice, privind acţiunea terapeutică a unor uleiuri esenţiale, extrase din diferite plante aromatice, se datorează lui J. Miguel şi datează din anul 1894.

Toţi medicii şi toate gospodinele care folosesc la gătit sau în scopuri terapeutice ceapa, usturoiul, cimbrul precum şi alte condimente, practică, fără să-şi dea seama, fitoterapia şi mai ales aromaterapia. Aşadar, două componente importante ale aromaterapiei sunt: uleiurile volatile şi condimentele.

Masajul aromaterapeuticNu toate aromele au un miros îmbietor, dar mai toate au

o influenţă asupra noastră, chiar dacă nu suntem conştienţi de acest lucru. Simpla prezenţă în jurul nostru a unor plante sau doar a mirosurilor lor ne pot schimba starea de spirit sau buna dispoziţie. De aici s-a plecat la ideea de a folosi în scop de vindecare aceste esenţe. Esenţele aromatice sunt obţinute prin distilarea unor cantităţi mari de materie primă: petale, flori,

88

fructe, scoarţa de copaci, ierburi, ferigi şi mirodenii combinate cu alcool pentru a le conserva proprietăţile.

Aceste esenţe volatile se pot combina între ele sau cu alte produse în scop terapeutic. Se pot folosi aceste arome sub forma de băi aromatice, în vase de aromaterapie, în inhalaţii, la obţinerea parfumurilor, la inspirarea lor şi în amestec cu uleiul de masat în masajul aromaterapeutic.

Efectele masajului aromaterapeutic. Efectele masajului însoţit de arome pot fi dintre cele mai benefice şi diverse. Stările de anxietate, insomniile şi de oboseala sunt doar câteva din simptomele care se pot trata folosind masajul aromaterapeutic

Masajul aromaterapeutic reprezintă combinarea manevrelor de masaj suedez cu uleiul amestecat cu esenţe volatile. Arta de a folosi combinaţia potrivită de uleiuri aromatice amestecate în uleiul de bază pentru masat reprezintă succesul acestui tip de masaj. Fiecare specialist are un secret al amestecurilor pentru crearea unor efecte benefice corpului. Aceste esenţe ajung în sânge prin penetrarea pielii şi în ultima instanţă se instalează la nivelul sistemului nervos central. Parfumul lor influenţează partea creierului care răspunde de afectivitate, stimulând endorfinele şi creând efectul scontat. În acest caz atât corpul cât şi afectivitatea beneficiază de pe urma acestor esenţe cu efecte miraculoase.

Masajul aromaterapeutic se utilizează în: tratarea unor afecţiuni comune, în îngrijirea pielii, pentru îndepărtarea stresului etc. Combinaţiile se realizează cu un număr de unu până la patru esenţe diferite care urmăresc înlăturarea unor stări de stres, răceala, insomnii, oboseală, anxietate, tuse, depresie, dureri de cap şi altfel de dureri comune. Pot avea şi alte efecte cum ar fi: stimulator, relaxant, tonic (răcoritor), afrodisiac. De asemenea masajul ajuta în creşterea imunităţii, a încrederii de sine precum şi la mărirea puterii de concentrare.

Reţete pentru prepararea câtorva uleiuri aromatice folosite în masaj :

89

Dureri musculare : 10 picături extract de ienupar, 7 picături extract de lavandă, 8 picături extract de rosmarin amestecate în 50 ml ulei de baza (ulei de măsline/de porumb/floarea soarelui etc.) sau 2 picături ienupar, 1 picătură lavandă, 1 picătură rosmarin în două linguriţe de ulei de bază.Dureri menstruale : 15-20 picături de extract de salvie în 50 ml ulei de bază (se masează abdomenul inferior şi zona micului bazin).Pe grăsimea de pe coapse : 10 picături extract de chiparos, 10 picături extract de ienupar, 5 picături extract de lavandă în 50 ml ulei de bază.Masaj pentru dezvoltarea sânilor : 9 picături extract de muşcată, 16 picături de ylang-ylang în 50 ml ulei de bază.Masaj relaxant : 2 picături de extract de muşcată, 6 picături extract de portocală, 17 picături de extract de trandafir in 50 ml ulei de baza.Tonic endocrin : 5 pic de extract de arbore de ceai (tea tree), 5 picături extract de lavandă în 10 ml ulei de jojoba.Pentru slăbire : 13 picături extract de chiparos, 12 picături extract de ienupar în 50 ml de ulei de jojoba, sau 2 picături chiparos, 2 picături ienupar în 2 linguriţe de ulei de bază.

Cromoterapia Cel mai important simţ al omului este desigur cel al

vederii. Forma, mărimea, aşezarea sau mişcarea obiectelor, lumea înconjurătoare are o importanţă biologică adaptativă fundamentală.

Există, de asemenea, o strânsă legătură între radiaţia spectrală de lumină şi funcţionarea optimă a unui organism. Omul este un “animal” diurn. Intensitatea luminii, alternanţa ei, culorile sunt elemente esenţiale ale lumii fizice şi psihice: lumina, soarele, albul, culoarea îi dau o stare de siguranţă

şi de bine; lipsa luminii, negrul nopţii îi creează nelinişte, disconfort, spaime;

verdele pădurii sau al savanei înseamnă siguranţă şi hrană;

90

culoarea roşie a flăcărilor distrugătoare sau a sângelui curgând dintr-o rană naşte teamă;

cu timpul, culorile, în afara faptului material al relaţiei lor cu obiectele, capătă şi o importanţă psihologică şi simbolistică aparte ce presupune o adevărată artă sau ştiinţă pentru a o putea descifra.

Putem vorbi de culori sacre: auriul – aura sfinţilor, albul imaculatei concepţii, azurul populat de îngeri. Majoritatea cultelor abundă într-o simbolistică de culori. O mandală tibetană este deseori o supercreaţie în acest sens.

Magia “albă” sau “neagră” are un adevărat cult al culorii. Galbenul aurului sau purpuriul mantalei imperiale au devenit simboluri ale bogăţiei şi puterii.

Terapiile recomandă vin roşu împotriva anemiilor.Treptat, culoarea în sine începe să fie tot mai mult o

valoare abstractă dar şi o artă a pictorilor, creatorilor de stofe, mătăsuri şi porţelanuri.

Ştiinţa modernă se apleacă tot mai mult asupra multitudinii de aspecte şi influenţe ale luminii şi culorii asupra organismului. Se studiază, de exemplu, ritmul circadian (alternanţa zi-noapte) relaţie dintre câmpul electromagnetic al fiecărei culori şi corespondenţa vibratorie a fiecărui organ, efectele asupra randamentului (ergonomie) etc.

Terapia prin culoare, “cromoterapia”, începe să fie tot mai des utilizată în special în psihoterapie dar şi ca reglator al diferitelor funcţii.

Cu caracter strict informativ şi desigur extrem de sumar vom enumera câteva valenţe ale culorilor asupra organismului. roşu: energizant şi stimulator; are efect asupra

termoreglării ridicând temperatura, îmbunătăţeşte circulaţia; recomandat în tratarea paraliziilor; nu este recomandat în anxietate şi tulburări emoţionale; în reflexologie se foloseşte cu precădere turcoazul;

portocaliu: este deseori asimilat ca simbol al energiei şi sentimentelor; strălucitor şi limpede – vitalitate şi sănătate, închis- mândrie; este culoarea dominantă a chackrei sacrale

91

corelat cu organele reproducătoare feminine şi suprarenale; culoarea bucuriei şi dansului; radiaţiile specifice sunt folosite în tratamentul pietrelor la rinichi, bronşită cronică, spasme şi crampe musculare;

galben: este simbolul minţii şi intelectualităţii în foarte multe culturi şi religii; fiecare nuanţă are totuşi o semnificaţie deosebită: auriu, corespunde sfinţeniei, galbenul pal unor capacităţi intelectuale superioare, închis geloziei, mohorât- falsului optimism; fortifică nervii şi stimulează formarea unor înalte capacităţi intelectuale; este culoarea detaşării; este activant al nervilor motorii şi poate genera energie la nivelul muşchilor; folosit în astenii musculare, parapareze; recomandat, de asemenea, în artrită şi reumatism; se pare că are efecte bune asupra pielii, în eczeme, de exemplu, şi de aici şi utilizarea unguentelor galbene în medicina tradiţională; sau poate că “ceara” şi “florile” îi dau aceste proprietăţi?;

verde: culoarea echilibrului, armoniei, simpatiei; are proprietăţi antiseptice şi efecte în dezintoxicare; echilibrează corpul, energia şi spiritul; se utilizează în ameliorarea unor afecţiuni cardiace; mai nou, s-a demonstrat că poate influenţa distrugerea celulelor canceroase;

albastru: simbolizează inspiraţia, devotamentul, pacea şi liniştea; este, totodată, culoarea meditaţiei şi vindecării; albastrul limpede, profund, semnifică sentimentele religioase, pal eteric- un ideal nobil, strălucitor-loialitatea şi sinceritatea; încetineşte ritmul cardiac şi intensitatea metabolismului; dă senzaţia de extindere a spaţiului; se utilizează în tratamentul hipertensiunii, în palpitaţii şi insomnie; calmant şi antiinflamator; asociat cu portocaliul, dă senzaţia de pace şi linişte;

violet: este considerată culoarea spiritualităţii, introspecţiei, demnităţii, inspiraţiei dar şi a “dragostei de sine” şi a “narcisismului”; este benefică în unele tulburări psihice cum ar fi schizofrenia şi stările depresive puternice; este

92

folosit şi în calmarea crizelor de sciatică; se pretează la o serie de asocieri cu alte culori.

Cromoterapia se poate asocia cu alte tehnice psihoterapeutice, cu reflexologia, kinetoterapia, meloterapia sau aromaterapia. Tehnica actuală pune la dispoziţie o multitudine de mijloace: becuri colorate, vopseluri şi tapete, orgi de lumini, jaluzele, etc. Se pot adapta cu uşurinţă la pacient, boală sau spaţiu.

Din păcate, tot această tehnică, prin excesul de televiziune color (inclusiv ecranul calculatorului), haosul jocului de lumini din discoteci, sau unele săli de spectacol a creat o nouă cromoterapie ale cărei efecte încă nu le putem evalua.

Meloterapia.În permanenţă suntem înconjuraţi de o baie de sunete,

fiecare cu semnificaţia şi importanţa lui, unele fiind zgomotoase ce ne trezesc spaime ancestrale: bubuitul tunetului, vuietul furtunilor, urletele animalelor sau ţipetele oamenilor. Altele sunt armonii liniştitoare, fonice: susurul izvoarelor, foşnetul frunzelor sau ciripitul păsărilor. Iniţiaţii sau radiotelescoapele “aud” muzica sferelor. Deseori însă, auzim nu numai sunetele lumii exterioare ci şi a celei interioare: bătăile inimii, ţiuitul urechilor, gâfâitul respiraţiei, iar cu aparatura modernă începem să “auzim” rezonanţa fiecărui aparat, organ sau ţesut. Dar, omul a depăşit relaţia cu sunetul natural creând graiul articulat – limbajul şi muzica.

De-a lungul evoluţiei şi existenţei între toate aceste elemente şi starea noastră psihosomatică s-a creat o legătură complexă. Arta vindecării a sesizat-o şi utilizat-o din cele mai vechi timpuri.

Incantaţii, descântece, mantre, litanii, tobe, fluiere sau clopoţei folosite de vraci, şamani sau preoţi sunt prezente în majoritatea terapiilor tradiţionale. Zeii vindecători: Apollo, Orfeu, Amon, Ra erau şi “zei muzicanţi”.

93

Medicii – preoţi antici din lumea greacă (asclepiozi) foloseau în tratamentul bolnavilor, ierburile, gimnastica dar şi incantaţiile şi muzica. În evul mediu apar “medici muzicanţi” ambulanţi.

Spitalele de psihiatrie din secolul al XIX – lea încep să utilizeze, empiric desigur, meloterapia care în psihoterapia modernă a devenit o tehnică bine pusă la punct.

Astăzi, există în lumea întreagă instituţii, centre de cercetare, spitale sau cabinete ce se ocupă de acest aspect.

În SUA în 1950 s-a înfiinţat “Asociaţia Naţională de Muzico-terapie”. La Salsburg, Paris, Stockholm ca şi în alte mari oraşe europene există centre experimentale ce studiază psihologia muzicii şi meloterapia. Tratate, cărţi, ghiduri, discuri şi casete ne stau în permanenţă la îndemână. Chiar şi alte spaţii de tratament încearcă să introducă o “ambianţă sonoră”.

În linii mari, se consideră că sunetul, în general, şi muzica, în special, pot acţiona: în plan somatic asupra funcţiilor vegetative, de exemplu

sistemul respirator, circulator, digestiv, endocrin, etc. dar poate influenţa chiar şi structura, din păcate, lumea civilizată oferindu-ne mai mult exemple de poluare fonică prin care se realizează acest lucru;

în plan psihic putând crea calm, linişte, deconectare, bucurie, extaz, reverie sau dimpotrivă inducând încordare, excitaţie, nelinişte, agresivitate factori ce îi speculează din plin o parte a muzicii uşoare moderne.

O analiză relativ exactă a efectelor sunetelor asupra organismului aşa cum se conturează, de exemplu, în cazul cromoterapiei este mai greu de făcut. Avem 7 culori fundamentale şi câteva zeci de nuanţe, dar o infinitate de sunete şi tonuri. În linii mari, efectele psihoterapeutice depind de: ritmul de execuţie - de exemplu, cele regulate 2/4 – 4/4 au

efect psihic tonifiant şi energizant, cele neregulate 3/4 - relaxant;

94

tempoul – rapid este psihostimulator, lent este relaxant; sunetele grave sunt calmante, cele înalte sunt excitante;

linia melodică joacă şi ea un rol esenţial, muzica de dans este energizantă, cea simfonică calmantă;

muzica poate fi ascultată “pasiv” sau dimpotrivă însoţind o serie de mişcări de acţiuni de muncă, luptă, dans, exerciţii fizice;

utilizarea muzicii în masoterapie este un exemplu de ascultare pasivă pe când în kinetoterapie de ascultare activă.

PARTEA A DOUA

95

C A P I T O L U L VIII

TEHNICA PROCEDEELOR DE MASAJ

După efectele asupra organismului, procedeele de masaj au fost împărţite în: procedee principale sau fundamentale; procedee secundare sau ajutătoare.

8.1. Procedee principale de masaj Ele realizează prelucrarea sistematică şi metodică a

părţilor moi ale corpului şi se aplică în următoarea succesiune: netezire (efleuraj), fricţiune, frământat (petrisaj), batere (tapotament), vibraţii.

NetezireaSe adresează în special tegumentelor şi constă din

alunecări ritmice şi uşoare, aplicate cu diferite părţi ale mâinilor în sensul circulaţiei de întoarcere. Mişcările de alunecare seamănă cu mângâierea sau netezirea pielii. În realitate sunt acţiuni de împingere şi tragere a mâinilor pe suprafaţa corpului bazate pe o întindere, o apăsare, un sens şi o viteză bine determinate.

96

Tehnica, destul de simplă, se execută cu o faţa palmară sau dorsală a mâinilor, cu degetele apropiate sau depărtate, cu degetele întinse sau uşor îndoite, se execută pe suprafeţe mici cu o singură mână şi cu două mâini pe suprafeţe mari.

Pe suprafeţe mici şi rotunde, mişcarea se execută cu vârfurile a 2/3 degete sau cuprinzând porţiunea între degetul mare şi celelalte degete (fig. 7).

Fig. 7

Pe suprafeţe foarte întinse mişcarea se execută cu palmele şi degetele întinse şi depărtate între ele (fig. 8).

Fig. 8

În ceea ce priveşte presiunea manevrelor, influenţăm pielea prin alunecări uşoare şi superficiale. Pentru a acţiona suprafaţa ţesuturilor subcutanate, alunecările se fac mai apăsat, la nevoie o mână peste cealaltă, iar pentru ţesuturile profunde cu rădăcina mâinilor, cu marginea cubitală a palmelor şi chiar cu pumnii închişi.

97

Alunecările executate cu dosul mâinilor şi degetele strânse în pumni sunt mai pătrunzătoare decât cele executate cu faţa palmară a mâinilor şi a degetelor.

Pentru activarea circulaţiei sângelui din vasele stratului subcutanat, presiunea trebuie să fie de intensitate medie, iar pentru circulaţia ţesuturilor profunde şi muşchi sunt necesare manevre riguroase. În vasele limfatice circulaţia va fi activată de alunecări lente şi destul de apăsate.

Atenţie ! Pentru a nu stânjeni circulaţia în artere, în care scurgerea sângelui are sens opus alunecărilor noastre, manevrele se vor executa sacadat, adică, în timp ce presiunea se întrerupe des, ritmic şi la distante egale între ele, alunecarea se continuă fără oprire.

Netezirile cele mai apăsate pot fi însoţite de vibraţii, sensul alunecărilor fiind determinat de circulaţia superficială sau de întoarcerea sângelui din vene şi capilare.

Pe membre, netezirile se vor îndrepta de la extremităţi spre rădăcina, pe trunchi au sensul de circulaţie de întoarcere spre inima, pe gât şi ceafa de la cap spre umeri şi omoplaţi.

Din punct de vedere al modului de aplicare al mâinilor manevrele sunt: simultane când se efectuează cu ambele mâini în acelaşi

timp şi în acelaşi sens; alternative când se efectuează mână după mână, în acelaşi

sens.Din punct de vedere al direcţiei sunt:

longitudinale (lungi); oblice (medii); transversale (scurte).

Din punct de vedere metodic: iniţială; finală.

Forme speciale de netezire: netezire sacadată, aplicabilă segmentelor circulare sau

98

tronconice (antebraţ, braţ, gambă, coapsă); netezire în perie, aplicabilă regiunilor cu hipertricoză (păr

în exces); netezire liniară, longitudinală executată cu vârful

degetelor, aplicabilă la nivelul tendoanelor şi spaţiilor interosoase;

netezire în "cleşte", aplicabilă la nivelul tendonului lui Achile.

Principalul efect al netezirilor constă în activarea circulaţiei sângelui în venele şi capilarele superficiale având drept rezultat şi accelerarea circulaţiei limfei în spaţii intercelulare şi pe căile limfatice. Acest efect stimulativ rezultă din acţiunea mecanica directă a manevrelor de alunecare, care apasă şi împing lichidele, umplu si golesc succesiv vasele masate.

Manevrele de efleuraj reglează şi pe cale reflexă, circuitul sângelui şi limfei, netezirile acţionând asupra terminaţiilor nervoase şi asupra nervilor periferici determinând modificări reflexe ale diametrelor reţelei sangvine, influenţând pe căi nervoase şi hormonale implicit circulaţia întregului organism. Astfel efectele circulatorii vor fi persistente chiar şi după ce acţiunea mecanică de alunecare şi presiune a netezirii a încetat, producându-se o vasodilataţie locală de durată numită hiperemie.

Netezirea are efect direct pe nervii periferici, senzitivi, motori şi trofici. Netezirile lungi şi uşoare aplicate lent si ritmic şi/sau însoţite de vibraţii pot scădea excitabilitatea nervoasă şi nervozitatea unor persoane sensibile ameliorând astfel durerea şi contractura musculară pe regiunea masată. Aplicând netezirea înaintea altor manevre, obţinem o pregătire mai bună a organismului pentru manevrele care urmează, masajul fiind mai bine tolerat şi mai eficace. Scăzând sensibilitatea, se produce o reducere a încordării psihice, întâlnită la şedinţele de masaj, la începutul acestora.

99

Efectele se adresează în special pielii şi ţesuturilor subcutanate, netezirea fiind considerată o manevră specifică de suprafaţă. Stimulând circulaţia, se favorizează schimburile nutritive îmbunătăţind funcţiile multiple ale pielii şi ţesuturilor superficiale.

Netezirea viguroasă şi insistentă, aplicată intim pe relieful regiunii masate şi în profunzimea spaţiilor intermusculare, zone unde se găsesc vase de sânge şi limfatice şi trunchiuri nervoase, va avea ca efect activarea circulaţiei profunde, crescând oxigenarea, eficientizând schimburile nutritive şi excreţia reziduurilor toxice, combătând oboseala musculară.

Daca ritmul este viu şi mişcarea de alunecare scurtă, manevra devine excitantă pentru nerv şi stimulantă pentru întreg organismul.

Netezirile sunt folosite de către sportivi în aşa numitul masaj de încălzire dinaintea concursurilor şi se adaptează după nevoie, putând fi relaxante sau stimulatoare.

FricţiuneaFricţiunea este o manevră principală de masaj ce constă

în presiuni asupra părţilor moi ale corpului pe un plan dur, şi întinderea acestora în limita elasticităţii lor. Spre deosebire de netezire, unde tegumentul nu se deplasează o dată cu mâna, în cazul fricţiunii apare şi antrenarea tegumentului în mişcarea mâinii.

Manevrele de fricţiune se execută cu: mâinile; vârful degetelor (fig. 9a, 9b);

100

Fig. 9a Fig. 9b

cu podul palmelor (fig. 10);

Fig. 10

şi nodozităţile degetelor (fig. 11a, 11b).

Fig. 11a Fig. 11b

Indiferent de cum aplicăm manevrele de masaj, mişcările pot fi longitudinale, circulare sau în zig-zag. În funcţie de zona pe care o masăm, manevrele de fricţiune se pot face fie cu un singur deget (policele – în cazul în care suprafaţa

101

de masaj este mică), fie se execută cu o mână sau cu amândouă (pe suprafeţe mari – spate). Astfel este important să ne adaptam modul în care facem priza pe tegument în funcţie de forma şi întinderea zonei masate.

Tot în funcţie de particularităţile zonei masate, ne vom adapta şi intensitatea pe care o dăm manevrelor de fricţiune. Pe regiuni mai sensibile fricţionam cu eminenţa tenară (partea cărnoasă a degetului mare), partea cărnoasa de la degetul mic. Pe regiuni mai puţin sensibile, fricţionăm cu nodozităţile degetelor, a pumnului închis sau faţa dorsală a pumnului. Fricţiunea poate fi superficială sau profundă – degetele / mâinile se pot aşeza pe tegument sub un unghi variind între 30o

– 70o în funcţie de forţa de pătrundere pe care vrem să o dăm manevrei. Executăm mişcări circulare (în zig-zag /liniare) într-un sens şi apoi în sens opus, deplasând mâinile în limita mobilităţii şi supleţei ţesuturilor. După un oarecare număr de manevre executate, mâna se deplasează încet, insesizabil, din aproape în aproape, în vecinătatea imediată a locului de masat şi continuăm să prelucram metodic toată regiunea de masat. Fricţiunea o putem aplica pe orice regiune a corpului şi se poate adapta cu uşurinţă la întinderea, grosimea şi densitatea (consistenţa) ţesuturilor. În zone sărace în ţesuturi moi, mai puţin suple, în jurul articulaţiilor, tendoanelor vom aplica fricţiuni liniare cu mişcări scurte şi ritmice.

Pliurile de piele şi ţesuturi le fricţionăm comprimându-le între degetul mare şi restul degetelor prin manevra  “în cleşte”.

Presiunea, ritmul şi amplitudinea fricţiunilor variază de la un moment la altul. Se poate mări sau micşora, dar avându-se grijă să evităm excesul care poate vătăma pielea şi ţesuturile subcutanate. Pentru a evita aceste accidente, este bine să respectam principiul “de la manevre simple şi superficiale la manevre complexe şi intense”, crescând astfel treptat intensitatea şi amplitudinea mişcărilor.

Astfel apăsarea şi amplitudinea mişcărilor de fricţiune va fi la început redusă şi scurtă, mărindu-se apoi progresiv

102

după necesităţi. Este bine să ne adaptăm intensitatea manevrelor în funcţie de sensibilitatea pielii şi a ţesuturilor masate.

Atunci când intenţionam să influenţăm ţesuturi profunde, accentuam presiunea manevrei, mărind înclinarea degetelor faţă de planul masat sau aplicăm a doua mână pe cealaltă care masează.

Este important sa ştim că există o serie de regiuni mai sensibile care trebuie fricţionate cu blândeţe şi altele care trebuiesc fricţionate mai riguros. De exemplu, pe membre, manevrele de fricţiune le executam mai bine dacă sprijinim segmentul de masat pe un plan rezistent, la o înălţime potrivită, oferindu-ne nouă posibilitatea să adaptam mult mai uşor intensitatea manevrelor.

Efectele fricţiunii sunt datorate acţiunii mecanice a mâinilor noastre, pe zona masată: apăsarea şi întinderea ţesuturilor pe un plan dur va angrena şi o parte din circulaţia locală care va fi împinsă spre inimă; în mod mecanic, mobilizăm ţesuturile moi cărora le mărim supleţea şi elasticitatea; dar efectele reflexe ale fricţiunii sunt cele mai importante: în momentul fricţiunilor, sunt stimulaţi receptorii nervoşi locali, care, printr-un proces complex vor transmite influxuri nervoase către centri nervoşi, unde se vor elabora răspunsuri motorii locale, dar în special generale, efectele de durată, circulatorii şi trofice, se produc pe calea reflexelor vasculare, nervoase şi hormonale.

Prin fricţiune, se va obţine, ca efect al activării circulaţiei locale şi stimulării schimburilor nutritive, o încălzire şi uneori o înroşire a pielii.

Manevrele de fricţiune, dacă sunt aplicate prelungit, în ritm lent, vor avea ca efect, diminuarea sensibilităţii locale, scăderea contracturilor musculare, reducerea încordării nervoase. Dacă ritmul este viu şi mişcările scurte şi intense, se va stimula sistemul nervos periferic.

Astfel, fricţiunea se indică foarte des în recuperarea sechelelor post-traumatice şi post-operatorii, în scopul

103

accelerării procesului de regenerare a ţesuturilor lezate prin stimularea nutriţiei locale. Fricţiunile energice aplicate pe formaţiunile grăsoase din ţesuturi le vor dezagrega. Fricţiunile pot disloca infiltrate şi depozite patologice, pot desprinde şi îndepărta ţesuturile inflamatorii şi reziduurile nervoase si hemoragice, pot desprinde aderentele produse în urma cicatrizărilor defectuoase şi pot favoriza dezvoltarea de ţesuturi moi normale, iar fragmentele tisulare patologice ce rezultă în urma acestor manevre vor fi eliminate din ţesuturi pe cale circulatorie.

Fricţiunea se recomandă în sport cu scop calmant sau stimulator sau în scopul tratamentului sechelelor post-contuzii, entorse, întinderi, rupturi musculare sau tendoane, revărsări sau infiltrate nervoase.

Fricţiunile previn întinderile şi smulgerile de fibre, care pot apărea la nivelul joncţiunii tendono-musculare, stimulează permeabilitatea cutanată pentru diverse medicamente, intervin în asuplizarea tegumentului prin mobilizarea planului superficial pe cel profund. În funcţie de ritmul şi intensitatea cu care sunt executate, modifică sensibilitatea locală şi generală.

Frământatul (petrisajul)Frământatul reprezintă prinderea, strângerea, ridicarea

şi deplasarea diferitelor planuri de ţesuturi combinate cu întinderea acestor ţesuturi (muşchi, ţesut subcutanat adipos, fascii) în limita elasticităţii lor.

Frământatul se execută cu o mână sau cu amândouă, prin mişcări oscilatorii, ritmice şi continue. Modul de aplicare este variat: pe regiuni întinse şi plate şi bine reprezentate muscular (spate şi torace) se aplică un frământat prin ridicare şi apucare între degete şi rădăcina mâinii (fig. 12), a unei cute de ţesuturi, care e stoarsă între rădăcina mâinii şi degete sau comprimarea cutei pe un plan dur. Mişcarea se execută de câteva ori pe acelaşi loc şi apoi mâinile se deplasează

104

insesizabil, din aproape în aproape, în sensul orientării fibrelor musculare.

Fig. 12Când executăm frământatul pe membre, vom aplica

mâinile în cerc sau în brăţară sau una deasupra celeilalte, muşchii fiind prinşi între degete şi palmă, strânşi cu putere simultan sau alternativ, presiunea slăbind după fiecare manevră, având ca efect imediat relaxarea musculară Sensul de execuţie al acestor manevre este fie dinspre distal spre proximal (respectând astfel sensul de întoarcere sanguină), fie de la rădăcina membrelor spre extremităţi, dar ţinându-se cont ca presiunea să fie orientată în sensul circulaţiei de întoarcere de la mâini spre umăr, de la picioare spre şold.

„Priza” mâinilor în cazul frământatului se face fie strângând ţesuturile între degete şi podul palmei, fie între degete şi police sau între degete şi nodozitatea policelui, în funcţie de profunzimea pe care dorim să o dăm manevrei.

Ca şi tehnică, aplicăm manevrele cu amândouă mâinile deodată, ca în frământatul “circular” sau strângând ţesuturile alternativ ca în frământatul “şerpuit” sau în “val”. Pe zonele bine reprezentate muscular (coapse, braţe), frământatul se execută formând un pliu lung de muşchi prins între degete şi police, strâns ca într-un cleşte. Pliul se ridică şi se presează fără a se scăpa din mâini şi fără a desprinde palma de pe piele, mâinile se deplasează încet, din aproape în aproape, pe toata zona masată. Un procedeu mai vechi, care se aplică pe spate, constă în ridicarea muşchilor dar fără stoarcere şi apăsare.

105

În regiunea abdominală, deoarece aici nu avem un plan dur pe care să putem aplica manevre de fricţiune mai profunde, frământatul reprezintă procedeul de bază, ţesutul (adipos) fiind mobilizat într-o cută între degete şi police sau între degete şi nodozitatea policelui, mişcările de ridicare şi presare a ţesuturilor se execută cu ducerea înainte-înapoi a cutei prinse între degete. Manevra de frământare a cutei abdominale se aseamănă cu mişcarea de spălare-stoarcere a rufelor.

Acţiunea petrisajului este mai profundă decât a celorlalte manevre de masaj. Astfel, dacă netezirea influenţează în mod special straturile superficiale ale corpului, fiind indicată pentru masajul pielii, fricţiunea stimulează straturile subcutanate, fiind specific pentru ţesuturile profunde, în special muşchi.

Frământatul, prin ridicarea şi strângerea ţesuturilor cărnoase, dezvoltă elasticitatea, excitabilitatea, şi contractilitatea musculară. Prin mişcările de torsiune, frământatul, comprimă vasele profunde de sânge şi limfa, activând astfel circulaţia musculară, substanţele de uzură din muşchi fiind împrăştiate şi eliminate şi pe cale circulatorie, crescându-se şi aportul de substanţe nutritive.

Astfel în cazul frământatului profund, efectele fiziologice sunt : creşterea presiunii tisulare – datorită vasodilataţiei, ca

efect reflex al manevrei; creşterea circulaţiei de întoarcere; ameliorarea metabolismului local, datorită ameliorării

circulaţiei de întoarcere; creşterea excitabilităţii musculare, prin scăderea

pragului de excitabilitate musculară; ameliorarea tonusului muscular.

În cazul frământatului superficial, efectele se adresează în mod special ţesuturilor cutanate şi subcutanate : creşterea circulaţiei ; creşterea metabolismului local ;

106

eliminarea produşilor de excreţie celulară care datorită supraîncărcării tisulare rămân blocaţi în celule (de ex. supraîncărcare cu substanţe grase în ţesutul adipos – celulita) ;

creşterea elasticităţii structurilor implicate ; creşterea rezistenţei fibrei musculare ; creşterea mobilităţii structurilor.

Frământatul are şi efecte antialgice, indiferent de profunzimea la care îl aplicam, efectele reflexe ale frământatului sunt mai importante decât cele mecanice. Efectele sunt mai eficiente când se masează muşchi obosiţi.

Frământatul este recomandat pentru tratamentul stărilor de atonie, atrofie, insuficienţa musculară produsă de imobilizare, traumatisme şi alte afecţiuni ale aparatului musculo-scheletic, sedentarism sau diferite inconveniente datorate tipului de activitate desfăşurate, fiind util în cazul sportivilor ca procedeu de stimulare sau refacere a funcţiilor musculare.

Din punct de vedere tehnic se realizează: frământat în cută pe loc sau deplasabilă "în val", care

reprezintă forma tradiţională aplicabilă tuturor segmentelor corpului;

frământat circular şerpuit, care reprezintă forma specială aplicabilă segmentelor circulare sau tronconice;

frământat între marginile cubitale ale mâinii, care reprezintă forma specială aplicabilă la nivelul peretelui abdominal etc.

frământat cu pumnii, se aplică regiunilor voluminoase ale corpului (fese, eventual coapse).

Tapotamentul (baterea)Baterea pielii, a ţesuturilor cărnoase, e cea mai intensă

procedură de masaj. Îşi are originea din biciuirea cu mănunchiuri de crenguţe, sau, mai bine spus, din masajul

107

empiric la poporul slav, executându-se împreună cu baia de abur.

Ca tehnică, aplicăm baterile fie cu degetele, fie cu palmele sau pumnii. Pot fi executate mecanic cu instrumente sau aparate mişcate cu mâna sau cu aparate electrice, cu dezavantajul că nu putem adapta intensitatea şi tehnica percuţiei în funcţie de sensibilitate şi de zona pe care o aplicăm.

Procedeele manuale se pot doza mai uşor şi se adaptează mai bine, fiind de preferat celor mecanice. Sunt cunoscute şi aplicate în practică mai multe procedee de lovire, grupate şi descrise şi sub numele de tapotare, tapotament.

Cea mai utilizată şi răspândită manevră e tocatul, a cărei tehnica constă în lovirea cu degetele ambelor mâini ţinute faţă în faţă şi foarte apropiate (fig. 13). Degetele lovesc pielea de la o distanţă mică, ele fiind întinse, depărtate între ele şi uşor flexate căzând perpendicular pe tegumente, ritmul fiind viu, loviturile aplicându-se fie cu partea laterală şi dorsală, fie cu partea laterală şi palmară.

Fig. 13

Dacă tehnica de lovire este bine executată, vom obţine un sunet caracteristic, asemănător lovirii cu un mănunchi de nuiele dacă lovim cu zona latero-dorsală sau cu picăturile mari de ploaie în cazul în care se loveşte cu partea latero-palmară. Pe zonele bine reprezentate muscular, tocarea se aplică cu marginea cubitală a mâinilor. Intensitatea manevrelor rezultă

108

mai mult din greutatea degetelor şi a mâinilor decât din contracţiile musculare. Mâinile se mişcă moi din articulaţia pumnului.

Pentru a creşte efectele acestor manevre se poate adăuga şi o mişcare supinatoare sau de pronaţie aplicate din articulaţia pumnului (nu din braţe deoarece este obositor pentru masor). Braţele trebuie să stea apropiate de trunchi şi antebraţele apropiate de regiunea de masaj, pentru ca loviturile să nu cadă de sus şi să nu fie prea tari.

Intensitatea loviturilor trebuie sa fie mai mică pe regiunile şi ţesuturile sensibile, respectiv intensitatea medie sau mare pe mase mari de muşchi sau straturi groase de ţesuturi mai puţin sensibile.

Pe regiunile foarte sensibile (abdomen) se folosesc formele mai uşoare de tocat executate aproape tangenţial; în acest caz ne vom servi de o mobilitate a mâinilor în sens lateral.

Tocatul executat, în general, într-un ritm foarte viu se execută rar şi lent în anumite forme de masaj ca cel al capului şi al regiunii precordiale.

Ciocănitul sau percuţia este o altă formă de batere fiind executată cu vârful degetelor uşor îndoite (fig. 14). Se execută cu ambele mâini mişcând din articulaţia mâinilor cu palmele orientate spre regiunea de masaj. Mâinile se mişcă pe rând sau simultan într-un ritm foarte viu.

Fig. 14

109

Intensitatea loviturilor trebuie să fie mică, rezultată mai mult din greutatea mâinilor care cad liber pe piele decât prin contracţia musculaturii. Aceasta tehnică a loviturii scurte şi repezi poate fi modificată printr-o executare mai rară şi adăugând după lovire o alunecare scurtă şi uşoară în formă de periat sau ceva mai puternică (râcâit sau grătar).

Se poate executa cu vârful unui singur deget sau cu două degete un percutat foarte bine localizat aproape punctiform.

Plescăitul sau lipăitul - manevra de lovire cu faţa palmară a degetelor şi palmelor, este recomandată în masajul unor regiuni întinse, cărnoase şi puţin sensibile (coapsa, spate). Se aplică cu mâini moi şi uşoare prin mişcări suple si repezi. Rezultă un zgomot specific care dă denumirea manevrei.

Se execută activ cu una sau amândouă mâini, numai cât e necesar să se ridice antebraţele la o înălţime potrivită, apoi acestea cad pasiv, alternativ sau simultan pe regiunea respectivă. Astfel intensitatea loviturii depinde de greutatea proprie a segmentelor. Loviturile active sunt mai puternice dar pot deveni dureroase. Manevrele de plescăit pot fi tangenţiale sau alunecate când vrem sa le scădem efectul excitant.

Bătătoritul – manevra ce se deosebeşte de plescăit, prin felul de a lovi, cu palmele şi degetele ţinute bine întinse şi foarte aproape de suprafaţa de masat (fig. 15).

Fig. 15

110

Ritmul este viu şi loviturile foarte scurte; produc un sunet deschis şi foarte caracteristic. Dacă această manevră se execută cu degetele şi palmele strânse căuş sau ventuze, bătătoritul e mai puţin aspru, iar loviturile produc un sunet surd, deosebit de cel al bătătoritului cu palmele deschise (fig. 16).

Fig. 16Bătătoritul cu pumnii strânşi – este o manevră puternică

indicată în masajul maselor musculoase şi puţin sensibile (persoane viguroase, sănătoase). Manevrele se execută de preferinţă cu pumnul uşor deschis, lăsând între degete şi podul palmei un spaţiu, ce asigură elasticitatea loviturii (fig. 17). Intensitatea manevrei creşte dacă executăm bătăi cu pumnul perfect închis şi degetele strânse în palma sau cu marginea cubitală a pumnului.

Fig. 17

Toate formele de batere se pot aplica direct pe piele sau peste îmbrăcăminte.

111

Efectele variază în raport cu intensitatea şi ritmul loviturilor, cu supleţea mişcărilor ţesutului masat, în final manevra are rol stimulant. Este în consecinţă, contraindicată în cazul afecţiunilor dureroase, a contracturilor musculare.

Principalele efecte fiziologice ale percuţiilor sunt: creşterea excitabilităţii nervoase; vasodilataţie cutanată – care determină creşterea

temperaturii şi accentuarea coloraţiei locale, uneori este însoţită de o reacţie limfatică care poate merge până la edem;

creşterea excitabilităţii musculare, datorită scăderii pragului de excitabilitate (cronaxia);

creşte tonusul muscular; acţiune reflexă viscerală, prin influenţarea sistemului

nervos vegetativ.Trebuie menţionat faptul că dacă manevrele de percuţie

se execută o perioadă mai lungă de timp cu un ritm constant şi intensitate medie, vom obţine un efect antialgic, anestezic, datorită adaptării terminaţiilor nervoase la acest tip de stimul.

Manevrele de batere sunt foarte mult folosite în automasaj. Au efect de stimulare a circulaţiei, îmbunătăţeşte nutriţia ţesuturilor profunde, dezvoltă proprietăţile funcţionale ale muşchilor şi de aceea se indică în tratamentul insuficienţei musculare ce apare după traumatisme.

În sport aceste manevre servesc ca procedee de masaj pregătitor de încălzire şi recondiţionare fizică.

Din punct de vedere tehnic, procedeele de tapotament se grupează în: manevre de tocat: cu marginea cubitală (cubito-palmar sau

cubito-dorsal), cu 1/3 inferioară a antebraţului, cu vârful degetelor tangenţial, "în mănunchi de nuiele”;

manevre de bătătorit: cu palma în cupă sau ventuză şi cu pumnul cubital sau palmar;

manevre de plescăit sau lipăit: cu faţa palmară a mâinii sau, a degetelor;

112

manevre de percutat: cu vârful degetelor. Tapotamentul se recomandă în tratamentul atoniei-

atrofiei musculare şi se contraindică în afecţiuni dureroase, contracturi, spasme şi oboseală musculară.

VibraţiileVibraţiile constau din imprimarea în ţesuturi a unui

număr cât mai mare de mişcări oscilatorii pe unitatea de timp; ele se execută pe loc sau cu deplasare laterală. Mişcările sunt asemănătoare unui tremurat continuu şi rezultă din contracţiile alternative ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi mâinii pe de o parte, şi ai antebraţelor şi braţelor de altă parte. Din această cauză, vibraţiile manuale sunt obositoare şi greu de executat, de aceea se completează sau se înlocuiesc cu forme instrumentale (fig. 18).

Fig. 18

Frecvenţa vibraţiilor diferă în funcţie de modul de aplicare, 5-10 vibraţii/sec în cazul celor manuale, 40-50 vibraţii/sec în cazul celor mecanice. Amplitudinea acestora variază de la 1-3 mm până la un centimetru când vorbim de trepidaţii.

Vibraţiile manuale se execută cu vârful degetelor, faţa palmară, podul palmei sau rădăcina mâinii cu degetele întinse sau pumnii închişi.

Mişcarea vibratorie seamănă cu un tremurat continuu rezultat din contracţii rapide musculare. Se aplică pe porţiuni restrânse, dar la nevoie se pot întinde de-a lungul unui nerv sau

113

muşchi, în jurul unei articulaţii pe o regiune sau un segment. Sunt greu de executat; nu sunt niciodată perfect ritmice, nu pot realiza oscilaţii şi presiuni uniforme, nu pot fi continuate timp îndelungat din cauza oboselii şi a contracţiilor ce se produc în muşchii braţului. Deşi grele, ele sunt aplicate şi indicate în mod curent. Variază în ceea ce priveşte: intensitatea presiunii, amplitudinea şi ritmul oscilaţiilor.

Cei masaţi preferă vibraţia manuală decât cu un aparat. În schimb vibraţiile mecanice sunt uniforme, perfect ritmice şi se menţin constante pe toată durata aplicării. Contactul cu corpul se face prin intermediul unor benzi, dispozitive sau piese din metal de ebonita sau alte materiale de diferite forme şi mărimi. Vibraţiile manuale se combină cu: netezirea, fricţiunea şi frământatul.

Mişcarea vibratorie cu amplitudine şi intensitate mai mare se numeşte trepidaţie. Are aceleaşi efecte şi indicaţii ca şi vibraţiile şi se aplică mai ales pe spate şi torace. Trepidaţia aplicată pe regiunea toracică este asociată cu mişcări de respiraţie accentuându-se la sfârşitul inspirului, expirului şi pauzei respiratorii.

Vibraţiile plane, pe suprafeţe mari au efect calmant, în timp ce vibraţiile punctiforme sunt stimulante. Dacă se scade frecvenţa şi se creşte amplitudinea vibraţiei vom obţine o calmare, decontracturare şi un drenaj local. Scăderea gradată a manevrelor are ca efect activarea circulaţiei.

Efectele fiziologice cele mai importante determinate de vibraţii sunt : vasoconstricţie periferică; creşterea tensiunii arteriale şi scăderea alurii

ventriculare în sensul reglării activităţii cardiovasculare (pe cale reflexă);

scăderea excitabilităţii sistemului nervos ; creşterea pe cale reflexă a activităţii glandelor

digestive ; efect decontracturant ; elimină starea de oboseală ;

114

efect calmant.Sportivii care reuşesc sa execute cu uşurinţă aceste

manevre, le aplică în automasajul regiunii abdominale şi toracice, combinate cu alte manevre, în special presiunile.

8.2. Procedee secundare de masajÎntre manevrele de masaj principale sau după efectuarea

lor se intercalează sau se adaugă o serie de manevre pe care le completează pe primele. Cele mai importante sunt: cernutul şi rulatul, presiunile, tracţiunile şi tensiunile, scuturările, alte procedee diverse.

Cernutul şi rulatul Sunt manevre aplicate îndeosebi pe membrele

inferioare şi superioare mai ales după procedeele de frământat şi batere a ţesuturilor. În masajul sedativ (liniştitor) se pot executa şi după fricţiuni sau neteziri.

Ca tehnică, cernutul se execută cu mâinile aplicate lateral, cu degetele îndoite pe zona masată, prindem de jos în sus masa cărnoasă, braţele, antebraţele, coapsa sau gamba şi o mişcăm lateral de jos în sus cu mişcări asemănătoare cernutului cu sita (fig. 19).

115

Fig. 19

Ritmul manevrei este viu, mâinile deplasându-se din aproape în aproape, în sus şi în jos, în lungul segmentului de masat. Aplicat corect procedeul are efecte relaxante asupra musculaturii, redând tonusul fiziologic al ţesutului, scăzând tensiunea nervoasă, decongestionând regiunea masată. Pentru a creşte eficacitatea manevrei se recomandă bolnavului să-şi relaxeze musculatura.

Rulatul constă în prinderea segmentului respectiv între feţele palmare ale mâinilor cu menţinerea degetelor în extensie. Mâinile se deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, anterior şi posterior sau invers, feţele palmare lucrând în permanenţă în planuri paralele (fig. 20).

Fig. 20

Presiunile

116

Presiunile sunt procedee foarte vechi, caracteristice masajului empiric fiind aplicate pe regiunile mai puţin sensibile ale corpului.

În funcţie de suprafaţa pe care le aplicăm, porţiuni mai mici sau mai mari ale corpului, presiunile se execută cu vârful degetelor, respectiv cu palmele deschise. De obicei presiunile completează, acţiunea netezirii, fricţiunii şi frământatului.

Presiunile pe spate se execută cu putere la sfârşitul şedinţelor de masaj fiind indicate numai persoanelor sănătoase şi robuste (fig. 21). Se aplică palmele cu degetele întinse de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale a pacientului culcat cu faţa în jos. Se apasă o dată sau de mai multe ori pe acelaşi loc, cu forţă constantă; mâinile se deplasează insesizabil din aproape în aproape, presiunile putând fi aplicate fie simultan cu ambele mâini fie alternativ. Pentru a uşura munca masorului este recomandat ca acesta să-şi folosească greutatea corpului care e transmisă la mâini prin braţele bine întinse.

Fig. 21

Pentru eficientizarea manevrei este recomandat combinarea presiunilor cu vibraţii sau trepidaţii.

Presiunile puternice produc asupra pielii o uşoară ischemie iniţială datorată scăderii afluxului de sânge către zona masată, urmată de hiperemie locală şi scăderea sensibilităţii până la anestezie, scăderea tonusului muscular local şi secundar, relaxare musculară şi scăderea sau dispariţia oboselii.

Presiunile trebuie aplicate cu atenţie fără variaţii bruşte

117

de intensitate, astfel ca ele să producă o senzaţie plăcută de destindere. În cazul în care apar senzaţii de durere sau jenă locală, manevra se întrerupe şi nu se mai execută.

Tracţiunile şi tensiunile Sunt procedee de masaj adresate articulaţiilor şi

ţesuturilor periarticulare, fiind executate în general la sfârşitul şedinţei de masaj.

Tracţiunile sunt manevre de întindere articulară în lungul axului articular. Ca tehnică se recomandă ca priza să se facă cu o mână de deasupra şi cu cealaltă de sub articulaţii şi se trage de segmente în sensul axului lung.

Tracţiunile pot fi simple sau pot fi asociate cu vibraţii, în special in cazul masajului articular, pentru a combate tendinţa de scădere a mobilităţii articulare. Ele se execută mai ales la articulaţiile degetelor de la mâini şi de la picioare, dar la sportivi şi la persoanele ce practică un sport în mod constant, sunt aplicate la toate articulaţiile implicate în activitatea sportivă. La nivelul celorlalte articulaţii ale membrelor, tracţiunile se execută din poziţia culcat sau şezând rezemat.

Tracţiunile membrelor în întregime, se execută la sfârşitul şedinţei de masaj, combinate cu scuturări pasive sau active (fig. 22).

Fig. 22

Tracţiunea coloanei cervicale se face prin ridicarea capului în sus cu ajutorul mâinilor aplicate pe tâmple. Restul

118

trunchiului poate fi tracţionat din poziţia şezând, receptorul având mâinile la ceafă cu degetele împreunate, masorul aplică priza peste braţe, ridicarea executându-se în sus în sens vertical, fiind urmată de scuturarea energică a întregului corp.

Manevrele de tracţiune se execută cu blândeţe şi prudenţă la bătrâni.

Rezultatul acestor tracţiuni este reprezentat de o întindere în limite fiziologice a elementelor articulare şi o degajare de sub presiune a elementelor intraarticulare, permiţând un mai bun drenaj intraarticular, prevenind astfel creşterea densităţii lichidului sinovial care ar scădea mobilitatea articulară.

Tensiunile sunt mobilizări articulare aplicate dincolo de amplitudinea activă articulară şi constau în manevre executate la sfârşitul mişcărilor obişnuite, în sensul amplificării la maxim a mişcării normale. Ele pot fi active (în cazul în care ni le aplicam singuri) sau pasive (atunci când sunt executate de către masor). Executate corect, aceste manevre lasă o senzaţie de căldură locală, supleţe şi uşurinţă în mişcare. Sunt recomandate şi sportivilor în faza de recuperare funcţională, după accidente articulare sau musculare.

Dacă aceste manevre produc dureri, contracturi sau reacţii directe nu se mai repetă.

Scuturările Sunt procedee de masaj din aceeaşi clasă cu trepidaţiile,

fiind mişcări oscilatorii ample aplicate ritmic segmentelor de membre, membrelor în întregime, toracelui sau corpului întreg.

Tehnica se modifică în raport cu segmentul pe care îl mobilizăm. Scuturările sunt recomandate în masajul mâinii sau piciorului, înlocuind frământatul care nu se face la acest nivel, priza în acest caz se face aplicând mâinile astfel încât să cuprindă una din marginile mâinii sau piciorul masat până la nivelul fiecărui spaţiu interosos, metacarpian sau metatarsian. Se imprimă apoi acestor zone, mişcări ritmice înainte – înapoi

119

atât cât permite mobilitatea lor normală, realizând o frământare a spaţiilor interosoase.

În cazul scuturării în întregime a membrelor inferioare sau superioare, priza se va executa astfel încât să prindem între mâini în întregime mâna sau piciorul (deoarece restul articulaţiilor mâinii sau piciorului nu sunt suficient de puternice). Astfel, aplicăm mâinile pe marginile laterale ale acestor segmente sau prindem în mâini primul şi ultimul deget, scuturând piciorul şi mâna printr-o mişcare vie îndreptată înainte – înapoi şi în sens invers, mişcarea de răsucire fiind asemănătoare cernutului.

Scuturatul degetelor de la mâini şi de la picioare, se face aplicând o mână pe vârful lor şi cealaltă fixează pumnul sau glezna; se mai foloseşte şi priza cu ambele mâini de-o parte şi de alta a segmentelor executându-se o mişcare vie de scuturare a degetelor înainte – înapoi şi invers sau un fel de rulat între palme, dar aceasta poate produce destul de uşor entorse sau chiar luxaţii la nivelul degetelor.

Scuturările au, în general, efecte relaxante dacă sunt executate uşor sau stimulante dacă sunt executate în ritm viu. Efectele generale sunt asemănătoare cu cele ale tensiunilor şi tracţiunilor, scuturările diferenţiindu-se de cele din urmă numai prin faptul că, în cazul scuturărilor se foloseşte greutatea segmentului pentru a da amplitudine manevrei.

Ciupiturile şi pensărileSe aplică pe porţiunile musculare ale membrelor.

Diferenţa constă în prizele cu care se realizează. Astfel, ciupirile se execută cu priză mică - între police şi index , iar pensările cu priză medie - între podul palmei şi degete (fig. 23) sau mare (între vârfurile degetelor). Aplicate în ritm rapid, au efecte excitante.

120

Fig. 23

În general, orice procedeu de masaj poate induce efecte stimulante sau relaxante prin modificarea ritmului, intensităţii şi presiunii. Procedeele eminamente stimulante sunt: fricţiunile, frământatul şi tapotamentul.

8.3 Procedee diverse de masaj

Pişcăturile şi ciupiturile pielii şi ţesuturilorPişcăturile sunt aplicate pe porţiunile bine reprezentate

tisular (cărnoase) ale membrelor, în timp ce ridicarea muşchilor se aplică pe regiunea spatelui.

Ca tehnică, pişcăturile se execută prinzând între degete o cută de piele, de ţesut subcutanat sau chiar de muşchi, se strânge uşor, ridicându-se atât cât permite elasticitatea ţesuturilor şi apoi se eliberează brusc ţesutul.

Ritmul mişcărilor este viu, manevrele aplicându-se din loc în loc pe partea cărnoasă având ca efect imediat o stimulare a metabolismului local.

Ridicarea muşchilor este o manevră energică, ea fiind aplicată în special pe spate. Practic, se apucă între degete o cută de piele (ţesut sau muşchi), este strânsă cu putere şi trasă în sus sau în jos ca şi cum am dori să o desprindem. Sensul acestei manevre fiind ascendent sau descendent, alternativ sau simultan cu ambele mâini. Ca şi în cazul pişcăturilor, aceasta manevră are efect tonifiant local.

121

Manevrele secundare de masaj se aplică în practică, după o înlănţuire metodică, ele putând fi aplicate pe rând sau combinate între ele sau cu manevrele principale de masaj: fricţiunea şi frământatul cu ridicarea muşchilor; manevrele de tapotament cu ciupiturile şi pensările; cernutul cu rulatul; presiunile cu vibraţiile; tracţiunile cu tensiunile, etc.

În funcţie de necesităţi, indicaţii şi de timpul avut la dispoziţie, masajul se poate limita la una sau două manevre principale : netezire + fricţiune ; netezire + frământat, însă este ideal să utilizăm toate manevrele, profitând astfel la maxim de efectele lor.

Rezumat:După efectele produse asupra organismului, procedeele de masaj se împart în procedee principale: netezirea, fricţiunea, frământatul, baterea, vibraţiile şi procedee secundare de masaj: rulatul cernutul, presiunile, tracţiunile, tensiunile, scuturările, ciupiturile şi pensările (care au rolul de a completa acţiunile procedeelor principale de masaj).

Întrebări:

1. Care sunt procedeele principalele de masaj? Descrieţi tehnica lor.

2. Care sunt procedeele secundare de masaj? Descrieţi tehnica lor.

122

C A P I T O L U L IX

TEHNICA MASAJULUI PRINCIPALELOR REGIUNI ANATOMICE ALE CORPULUI

9.1. Masajul trunchiului

Masajul trunchiului constă din prelucrarea celor trei regiuni distincte ale sale: spate; torace; abdomen.

Masajul spatelui

123

Subiectul este culcat facial, cu fruntea sprijinită pe dosul mâinilor, cu capul răsucit într-o parte şi cu braţele întinse pe lângă trunchi sau cu faţa în jos în cazul în care beneficiem de o masă prevăzută cu un orificiu pentru faţă.

Poziţia masorului va fi în stânga/dreapta pacientului în funcţie de partea pe care o masează (de regulă se masează partea opusă).

Masajul spatelui se începe cu netezirea introductivă, ritmul şi intensitatea manevrelor crescând treptat pentru acomodarea subiectului („încălzirea lui”), pentru manevrele următoare.

Manevrele de netezire simultane lungi se execută cu palmele şi degetele întinse apropiate, aşezate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, alunecând din regiunea sacrală, până la regiunea cefei, terminându-se la nivelul “V”-ului deltoidian. După câteva manevre, palmele se îndepărtează puţin câte puţin în sens lateral faţă de coloana vertebrală, iar degetele sunt depărtate, între ele cuprinzând o suprafaţă tot mai mare la fiecare alunecare din regiunea spatelui (fig. 24).

Fig. 24

Se continuă cu manevre de netezire alternative lungi, aplicate la fel cu simultanele lungi, în sens longitudinal, apoi alternativele medii cu direcţie oblică şi încheiem cu alternativele scurte cu direcţie transversală, executate pe şolduri, regiunea lombară, flancuri, coaste, pe spaţiul interscapular, pe omoplaţi şi pe umeri.

124

Fricţiunea pe regiunea spatelui se execută, de preferinţă, combinând elementele tehnicii de execuţie. Manevra se începe cu vârful degetelor, apoi mâna se va mula cu marginea cubitală, cu rădăcina mâinii şi apoi cu palma întreagă, după care vârful degetelor se va deplasa încet în vecinătatea locului masat şi va continuă să prelucreze sistematic întreaga regiune.

Manevrele de fricţiune se pot combina cu vibraţiile şi presiunile.

De-a lungul coloanei vertebrale, la nivelul spaţiilor de conjugare intervertebrală, se execută fricţiunea în sens circular, cu vârful degetelor, iar la nivelul spaţiilor intercostale, tot cu vârful degetelor, se execută fricţiunea în sens liniar. (fig. 25)

Fig. 25

Frământatul se execută formând o cută de piele şi ţesut între degetele flectate şi podul palmei, se presează, se strânge si se ridică cuta de jos în sus şi dinapoi-înainte. Manevrele se execută cu o mână sau cu amândouă, alternativ sau cu amândouă odată.

Direcţia de execuţie a acestor procedee este in sensul circulaţiei de întoarcere, fie în lungul spatelui, fie transversal. Dacă timpul nu ne permite, e utilă combinarea fricţiunii cu frământatul, mai ales în cazul sportivilor. Pentru o mai mare profunzime a manevrei, se poate face priza între degete şi nodozitatea policelui (fig. 26).

125

Fig.26

Manevrele de tapotament se execută în ritm viu, pe suprafaţa spatelui, exceptând coloana vertebrală şi regiunile lombare. Se începe cu tocatul cu marginea cubitală a mâinilor (fig. 27), urmat de tapotametul cu palmele întinse (plescăitul / lipăitul), se completează cu bătătoritul în căuş (fig. 28), percutatul, executate numai cu vârful degetelor care cad aproape perpendicular pe piele, şi apoi cu ciupituri.

Fig. 27 Fig. 28

Aceste forme de batere sau tapotament se pot combina între ele sau pot fi continuate de presiuni ascendente şi descendente, executate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, cu palmele apăsând simultan, sau alternativ, o dată sau de mai multe ori pe acelaşi loc. (fig. 29)

126

Fig.29

Masajul spatelui se încheie cu netezirea finală şi cu câteva mişcări respiratorii active şi apoi pasive.

Subiectul face un expir complet, ajutat de executant care aplică palmele de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la baza toracelui, executând simultan presiuni pe regiunea respectivă, după care alunecă cu mâinile pe feţele laterale ale toracelui ajungând la partea anterioară unde îl ridică uşor de pe planul de sprijin, favorizând inspirul.

Masajul peretelui toracicPentru executarea masajului pe regiunea anterioară şi

laterală a pieptului se foloseşte poziţia culcat dorsal sau rezemat pe un plan uşor înclinat, cu capul sprijinit mai sus decât trunchiul. Pentru masajul părţilor laterale se ridică braţele în sus şi se pun mâinile sub ceafă, iar la nevoie se răsuceşte puţin trunchiul pe partea opusă regiunii pe care dorim să o masăm.

Masajul peretelui toracic debutează cu neteziri simultane lungi şi alternative lungi, executate de la baza toracelui peste regiunea sternală spre umeri. Îndepărtând mâinile una faţă de cealaltă, se alunecă pe părţile laterale ale toracelui în sensul spaţiilor intercostale, ocolind la femei regiunea mamară, pe care nu se aplică manevrele de masaj (fig. 30) şi se continuă cu alternativele scurte, aplicate pe coaste, pe stern şi umeri.

127

Fig.30

Fricţiunea se execută cu vârful degetelor care se mişcă circular la nivelul articulaţiilor condrosternale sau cu mişcări liniare în spaţiile intercostale. Fricţiunea se execută cu palmele, cu marginea cubitală sau cu rădăcina mâinii pe regiunile musculoase ale toracelui.

Fricţiunea se combină cu vibraţiile şi presiunile.Frământatul se execută în cută cu priză medie, insistând

pe pectorali sau în cută deplasabilă, ocolind glanda mamară.Manevrele de batere se execută pe suprafaţa toracelui,

exceptând regiunea precordială şi regiunea mamară la femei. Se pot aplica tocatul executat cu tăişul mâinii, tocatul în mănunchi de nuiele, bătătoritul “în căuş”, sau “ventuza”, plescăitul cu faţa palmară a degetelor şi cu palmele, iar la nivelul spaţiilor intercostale se poate executa percutatul.

Masajul acestei regiuni se încheie cu netezirea finală. După masajul peretelui toracic se recomandă câteva

respiraţii ample, active sau pasive, cu presiuni la baza toracelui pentru expir.

Masajul peretelui abdominalMasajul peretelui abdominal se execută din poziţia

culcat dorsal, rezemat pe un plan uşor înclinat, cu capul sprijinit mai sus decât trunchiul, cu membrele inferioare flectate din genunchi şi şolduri şi cu sprijin pe tălpi.

Netezirea se orientează după sensul circulaţiei de întoarcere venoasă şi limfatică. Se execută manevre simultane

128

şi alternative lungi, începând mişcarea din regiunea supraombilicală, îndreptându-se în sus până la marginea coastelor, în sens lateral spre flancuri şi apoi spre regiunea supraombilicală în jos şi înăuntru, în lungul şanţurilor iliace, spre simfiza pubiană (fig.31a, 31b. 31c ).

Fig.31a Fig.31b

Fig.31c

Manevrele pot fi executate legate între ele, printr-o mişcare de alunecare care le însumează. Palmele pornesc din regiunea supraombilicală, în sus, până la coaste, pe care le depăşesc, apoi se răsucesc în afară în sensul spaţiilor intercostale şi ajung pe flancuri, de unde coboară înăuntru, parcurgând regiunea supraombilicală şi şanţurile iliace.

Mişcările se execută simultan sau alternativ, de o parte şi de alta a abdomenului.

Manevrele de netezire lungi se încep cu vârful degetelor şi se termină mişcarea cu rădăcina mâinii când se ajunge sus şi lateral şi invers, când mâinile se îndreaptă în jos şi înăuntru.

129

Fricţiunea este procedeul de bază în masajul peretelui abdominal. Această manevră se aplică cu palma întreagă, cu podul palmei sau cu rădăcina mâinii, foarte rar cu degetele (fig.32).

Fig. 32Fricţiunea poate provoca, la persoanele foarte sensibile,

senzaţii tactile specifice (de gâdilat), care fac uneori imposibilă executarea masajului.

Frământatul nu influenţează foarte mult musculatura abdominală, în schimb este recomandat în masajul ţesuturilor adipoase de la nivel subcutanat. În acest caz, frământatul este manevra cea mai eficientă în scăderea şi eliminarea surplusului de grăsime de la nivel abdominal, fiind considerat pe drept manevra de bază în masajul anticelulitic. La nivel abdominal se aplica frământatul în cută cu priza medie sau în cută deplasabilă. Cuta de piele şi grăsime se prinde între degete şi palme şi se prelucrează insistent.. Manevra prelucrează din aproape în aproape în lungime cutele grase ce se pot forma pe tot peretele abdominal (fig.33).

130

Fig.33Se aplică o formă de tocat cu vârful şi cu pulpa

degetelor, executat uşor şi suplu, tangenţial la suprafaţa abdomenului, respectând fereastra abdominală unde manevrele de batere nu se aplică.

Acest tocat poate fi înlocuit cu un percutat cu faţa palmară a degetelor, care se prelungesc printr-o scurtă alunecare pe piele, manevra denumită “râcâit”.

Masajul peretelui abdominal se încheie cu netezirea finală, uşoară, superficială, liniştitoare.

După masajul acestei regiuni se recomandă câteva respiraţii active ample.

9.2. Masajul membrelor inferioare Masajul membrelor inferioare se face pe segmente sau

în întregime.Vom masa, din poziţia culcat facial, partea posterioară a

fiecăruia dintre membrele inferioare, iar din poziţia culcat dorsal, partea anterioară a fiecăruia dintre membrele inferioare (fig. 24, 25).

Masajul pe segmente al părţii posterioare se începe cu regiunea fesieră, se continuă cu coapsa şi se încheie cu gamba.

Masajul părţii anterioare se începe cu laba piciorului şi se continuă cu gamba, genunchiul şi coapsa.

Masajul regiunii fesiereSensul manevrelor de masaj la nivelul fesierilor este de

la nivelul plicii fesiere interne în sus către regiunea lombară, coborând apoi spre coapse şi lateral pe şolduri.Constă din neteziri executate simultan, aplicând palma cu degetele întinse, alunecând în sus spre regiunea lombară, lateral spre şolduri şi în jos spre coapse (fig. 34), la acest nivel, manevrele sunt puternice şi profunde, de aceea putem face alunecările cu nodozităţile degetelor şi chiar cu pumnul.

131

Fig.34Netezirile sunt urmate de fricţiuni energice cu podul

palmei, rădăcina mâinii, mână peste mână şi mai ales cu pumnul închis. Când fricţionam muşchii fesieri, se poate folosi greutatea corpului pentru a mări presiunea manevrei. Fricţiunea poate fi combinată cu frământatul şi cu vibraţii.

Frământatul muşchilor fesieri se execută, fie folosind cuta cu priză medie, fie aplicând pumnii închişi (palmari sau cubitali), folosind ritmic greutatea corpului şi frământând regiunea ca aluatul.

Tocatul se execută cu marginea cubitală a degetelor şi a palmelor sau chiar cu treimea inferioară a antebraţelor. Se poate aplica şi tocatul în “mănunchi de nuiele”.

Bătătoritul se execută cu pumnul închis, palmar sau cubital.

Manevrele de plescăit se execută cu putere.Netezirea de încheiere poate fi însoţită de un scuturat

vibrator.

Masajul regiunii posterioare a coapseiNecesită multă vigoare, pentru a putea influenţa

musculatura voluminoasă a acestui segment. Se execută din poziţia culcat facial. Manevrele de netezire se execută cu ambele mâini, cu degetele desfăcute, aplicate în jurul coapsei (fig.35). Se aplică o serie de alunecări lungi şi lente, urmate de alunecări scurte dar pătrunzătoare, executate cu pumnul sau nodozitatea degetelor.

132

Fig. 35Fricţiunea se execută cu rădăcina mâinii, cu tăişul

mâinii sau pentru o mai mare profunzime a manevrei poate fi executată şi fricţiunea mână peste mână. Fricţiunea se poate combina cu vibraţiile.

Frământatul este procedeul de bază al masajului coapsei. Se utilizează frământatul circular “în brăţară” şi frământatul şerpuit (fig.36).

Fig.36

Se continuă cu manevre secundare de masaj, ciupituri şi pensări.

Manevrele de batere se execută pe faţa posterioară şi externă a coapsei, cu multă vigoare (fig.37a, 37b).

133

Fig.37a Fig.37b

Nu se execută manevrele de batere pe faţa internă a coapsei. Masajul coapsei se continuă cu manevrele de cernut şi rulat executate energic (fig.38).

Fig.38

Netezirea de încheiere se poate execută pe faţa posterioară a coapsei, coborând spre gambă, încălzind în felul acesta toată faţa posterioară a membrului inferior.

Masajul regiunii posterioare a gambeiSe execută din poziţia culcat facial, cu genunchiul uşor

flexat şi cu piciorul în uşoară extensie, pentru a permite relaxarea muşchilor extensori ai piciorului (fig.39). Gamba se menţine în această poziţie, sprijinind-o cu ajutorul unei mâini sau pe un genunchi al executantului sau pe un plan înclinat al banchetei .

134

Fig. 39

Masajul regiunii posterioare a gambei se începe cu neteziri lungi în brăţară, care pornesc de la călcâi şi depăşesc în sus articulaţia genunchiului (fig. 40, 41).

Fig.40 Fig.41

Urmează o serie de alunecări scurte, executate cu nodozităţile degetelor sau cu vârful degetelor uşor flectate “netezirea în perie”, aplicate pe suprafeţele cu pilozitate ale gambei.

Pe tendonul achilian se aplică neteziri “în cleşte” liniare, scurte, în lungul gambei sau transversale “în fierăstrău” (fig.42).

135

Fig.42

Pe partea cu musculatura dezvoltată a gambei, netezirea se efectuează mai apăsat cu podul palmei sau cu rădăcina mâinii şi chiar cu nodozitatea degetelor. În regiunea poplitee netezirea se execută superficial.

Fricţiunea se începe cu prelucrarea ţesuturilor moi din jurul maleolelor, executată circular cu vârful degetelor. Vor fi la început superficiale şi treptat se va creşte intensitatea lor, ajungându-se, după caz, la fricţiuni cu nodozitatea degetelor şi chiar cu pumnul (fig.43).

Fig.43

Se continuă cu fricţiunea tendonului achilian, executată liniar sau transversal “în fierăstrău”.

Frământatul se execută circular “în brăţară” sau “şerpuit” pe toată gamba, dar se poate executa şi frământatul în cută cu priză mică, pentru tendonul achilian şi cu priză medie pentru masa cărnoasă a gambei (fig.44).

136

Fig.44

Se continuă masajul cu cele două procedee secundare de masaj: ciupiturile şi pensările executate pe toată regiunea posterioară a gambei.

Manevrele de batere (tocat, lipăit şi bătătorit) se execută pe faţa posterioară şi pe cea latero-externă a gambei (fig.45).

Fig.45

Cernutul şi rulatul se execută energic, fiind urmate de netezirea de încheiere a gambei (fig. 46).

137

Fig.46

Masajul membrului inferior pe partea posterioară, se încheie cu manevrele de tracţiune şi scuturare a membrului în întregime (fig.47).

Fig.47

În cazul în care timpul rezervat pentru masajul membrului inferior este scurt, în locul masajului pe segmente, manevrele se aplică în toată lungimea lui păstrând sensul ascendent .

Pentru a putea masa, la nevoie, ambele membre inferioare deodată, ne plasăm cu faţa spre picioarele subiectului şi aplicând o mână pe o gambă şi a doua mână pe cealaltă gambă, executăm toate manevrele cunoscute, pe întreaga lungime a membrelor inferioare, pe partea lor posterioară.

Scuturarea membrului inferior în întregime se face apucând piciorul cu una sau două mâini, în timp ce se executa

138

o uşoară tracţiune în lungime, se execută mişcări vii şi scurte, de sus în jos şi lateral.Membrele inferioare sunt tracţionate apucând de gleznă şi trăgând uşor în sensul axului lung.

Tensiunile se vor aplica la nivelul tuturor articulaţiilor membrului inferior, cu blândeţe la nivelul articulaţiei şoldului, în special la cei cu osteoporoză.

Masajul piciorului Se execută din poziţia culcat dorsal, sau aşezat

rezemat cu membrul inferior întins şi cu călcâiul sprijinit pe genunchiul executantului.

Netezirea constă din alunecări scurte aplicată pe plantă cu podul palmei, cu rădăcina mâinii sau cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind închis, iar pe faţa anterioară a piciorului şi pe părţile laterale netezirea se face cu palma sau cu degetele, liniar în lungul spaţiilor interosoase.

Fricţiunile au sensul circulaţiei venolimfatice fiind executate cu vârful degetelor pe faţa anterioară, în lungul tendoanelor sau cu nodozitatea lor (în talpă). Mişcările sunt circulare şi liniare (în jurul maleolelor) (fig.48).

Fig.48

Frământatul pe plantă se execută în cută cu priză mică, iar anterior în locul frământatului descris până acum, care nu se poate aplica pe acest segment, se execută scuturarea spaţiilor interosoase.

139

Degetele picioarelor pot fi masate împreună sau fiecare în parte prin neteziri, fricţiuni, tensiuni, tracţiuni şi scuturări. Masajul piciorului se încheie cu neteziri lente, executate cu palmele şi degetele care urcă peste gleznă, spre gambă.

Masajul regiunii anterioare a gambeiMasajul gambei pe faţa anterioară prezintă unele

particularităţi, determinate de conformaţia anatomică şi mai ales de lipsa ţesuturilor moi de pe creasta şi pe faţa antero-internă a tibiei.

Pentru a executa mai comod masajul acestui segment, gamba şi piciorul depăşesc planul de sprijin. Genunchiul rămâne întins sau uşor flexat. Călcâiul este pe genunchiul executantului sau este susţinut cu o mână de către acesta, în timp ce cu cealaltă mână execută manevrele (fig.49).

Fig.49

Netezirea se execută “în brăţară” sau “inel”, pe toată lungimea gambei; pe porţiunile cu pilozitate se execută netezirea “în perie”.

Fricţiunea se execută cu blândeţe pe faţa antero-internă şi cu intensitate medie pe cea antero-externă, folosind elementele tehnice adecvate. Frământatul se execută circular “în brăţară”, şerpuit sau se execută frământatul în cută cu priză medie, insistând pe faţa antero-externă a gambei (fig.50).

140

Fig.50

Manevrele de batere se execută numai pe faţa antero-externă a gambei. Se continuă masajul cu ciupituri, pensări, cernut şi rulat. Netezirea de încheiere se execută lent şi uşor, urcând peste genunchi.

Masajul genunchiuluiPoziţia recomandată pentru masajul genunchiului este

cu genunchiul întins (fig.51).

Fig.51

Masajul constă din neteziri scurte executate cu vârful degetelor liniar în jurul rotulei, sau executate cu toată palma aplicată pe genunchi. Fricţiunile se execută cu vârful degetului perirotulian. Se încheie masajul genunchiului cu neteziri lente, care merg spre coapsă, pregătind pentru masaj segmentul următor şi cu mişcări active şi pasive ale articulaţiei genunchiului.

141

Masajul regiunii anterioare a coapseiSe începe cu neteziri “în brăţară” executate lung şi lent ,dar energic ,întărite prin procedeul “mână după mână, sau prin apăsare cu greutatea corpului. Se continuă cu neteziri puternice şi ritmate (fig.52).

Fig.52Manevrele se fac cu degetele desfăcute pentru a

încercui cât mai mult din grosimea coapsei şi executăm neteziri simultane şi alternative. Pe coapsele musculoase, putem folosi netezirea cu nodozitatea degetelor.

Netezirile “în pieptene” se pot executa cu nodozităţile degetelor, sau cu vârful degetelor, pe porţiunile cu pilozitate.

Manevrele se pot execută simultan sau alternativ. Fricţiunea se execută cu podul palmei, cu rădăcina mâinii sau cu pumnul închis.

Frământatul poate fi executat circular, “în brăţară”, şerpuit sau în cută cu priză medie (fig.53).

Fig.53

142

Faţa internă a coapsei se masează cu grijă, fără a folosi manevre energice.

Manevrele de batere se execută toate, evitând faţa internă a coapsei, pentru a nu leza pachetul vasculo-nervos (fig.54a, 54b).

Fig.54a Fig.54b

Rulatul si cernutul se execută mai bine dacă flectăm uşor coapsa din şold şi din genunchi, cu sprijin pe picior (fig.55).

Fig. 55

Cu toate ca necesita efort din partea masorului, pentru a învinge încordarea musculaturii, manevra are efecte tonifiante evidente.

Netezirea de încheiere a coapsei se poate întinde pe toată lungimea membrului inferior.

Masajul se încheie cu tracţiunile şi scuturările membrului inferior în întregime. Pentru realizarea scuturării, se

143

apucă piciorul de gleznă, se face o tracţiune în lungime, apoi se scutură energic în toate sensurile. (fig. 56).

Fig.56

Dacă nu dispunem de timp, aplicăm manevrele pe toată întinderea membrului inferior, lăsând nemişcat piciorul şi trecând peste genunchi.

Masajul membrelor inferioare se poate executa dintr-o dată, lucrând paralel (cu o mână pe un segment şi cu a doua pe segmentul pereche).

9.3 Masajul membrelor superioarePoziţia pentru masajul membrelor superioare este culcat

dorsal sau se poate folosi poziţia aşezat, rezemat pe bancheta de masaj şi poziţia aşezat pe un scaun, cu sprijin sub cot, pe o măsuţă (fig.57a, 57b). Important este să se găsească o poziţie cât mai stabilă. Masorul va sta în picioare sau aşezat pe un scaun, de partea ce trebuie masată.

144

Fig.57a Fig.57b

În masajul pe segmente a membrelor superioare se prelucrează, pentru început, degetele şi mâna, iar apoi antebraţul, braţul şi umărul.

Sensul de manevrelor se face în direcţia de scurgere venolimfatice şi în sensul de orientare a fibrelor musculare.

Masajul degetelorSe execută sprijinind palma celui pe care îl masăm pe

palma noastră, de preferinţă pe stânga şi lucrăm cu mâna dreaptă (sau invers în funcţie de dexteritate).

Sprijinul se mai poate face cu antebraţul pe genunchii noştri sau pe spătarul unui scaun sau pe o masă de înălţime potrivită.

Masajul degetelor constă din prelucrarea fiecărui deget în parte sau a fiecărei falange. Se începe masajul cu neteziri executate minuţios pe întreaga lungime a degetului sau a fiecărei falange (fig.58a, 58b).

Fig.58a Fig.58b

Fricţiunea se execută insistent cu vârful degetelor, mai ales pe faţa palmară a degetelor.

Masajul degetelor se încheie cu tracţiuni, tensiuni şi scuturări ale fiecărui deget (fig.60).

145

Fig.60

Pentru a scurta din timpul necesar prelucrării fiecărui deget în parte, masăm mai întâi policele şi apoi restul degetelor împreună.

Masajul mâinii propriu-ziseSe începe masajul cu netezirea feţei dorsale a mâinii,

care se execută cu degetele (fig. 61), iar netezirea feţei palmare se execută cu pumnul închis (fig. 62).

Fig.61 Fig.62

Se continuă masajul cu fricţiunea executată cu vârful degetelor prin mişcări circulare şi prin mişcări liniare în lungul tendoanelor şi al spaţiilor interosoase (fig. 63).

146

Fig.63

Fricţiunea palmară se execută cu nodozităţile degetelor (fig.64).

Fig.64

Se frământă cu degetele muşchii tenari şi hipotenari, folosind frământatul în cută cu priză mică (fig.65).

Fig.65

147

Se completează frământatul cu scuturarea metodică a spaţiilor interosoase ale mâinii.

Se aplică apoi tensiuni, tracţiuni şi scuturări pe întreaga mână, executate în ritm viu şi se încheie masajul cu netezire finală, uşoară, aplicată pe ambele feţe ale mâinii.

Masajul antebraţuluiMasajul se execută menţinând antebraţul într-o uşoară

flexie din cot, sprijinit pe un plan orizontal, la o înălţime potrivită pentru masaj. Masajul antebraţului se mai poate executa ţinând antebraţul vertical, cu cotul sprijinit pe o masă sau pe genunchii executantului.

Se începe masajul cu neteziri “în brăţară” sau “inel”, executând manevre lungi şi lente (fig. 66), după care se continuă cu neteziri scurte dar pătrunzătoare, după caz se pot executa neteziri “în pieptene”, cu vârful degetelor.

Fig.66Fricţiunea se execută cu degetele şi cu palmele

mişcându-se circular pe toată lungimea antebraţului, iar în lungul tendoanelor se execută fricţiunea cu vârful degetelor în sens liniar (fig.67).

148

Fig.67

Frământatul antebraţului se poate executa cu priza circulară “în inel” sau “brăţară”, frământatul şerpuit . Se poate folosi şi frământatul în cută cu priză medie (fig.68a, 68b).

Fig.68a Fig.68b

Manevrele cu batere se execută cu blândeţe, de preferinţă se aplică plescăitul executat cu degetele şi palmele moi şi apropiate de piele, care cad simultan sau alternativ. Se continuă masajul cu manevre de cernut şi rulat, executate în ritm viu (fig69).

149

Fig.69

Netezirea de încheiere pe antebraţ se face lent şi liniştitor, continuându-se cu netezirea introductivă pentru masajul braţului (fig.70).

Fig.70

Masajul braţuluiDacă executantul lucrează cu o mână, cu cealaltă

fixează cotul celui masat, iar dacă executantul lucrează cu ambele mâini, cel masat se poate prinde cu o mână de centura executantului.

Netezirea braţului se execută cu degetele şi palmele, simultan sau alternativ, lung şi lent, după care pe fiecare grup muscular se aplică o netezire scurtă, dar insistentă (fig.71)

150

Fig.71

Fricţiunea se execută cu degetele, dar mai ales cu palmele, cu marginea cubitală a mâinii, adaptându-se continuu la relieful segmentului (fig.72 ).

Fig. 72

Frământatul este procedeul de bază pentru masajul braţului şi se execută frământatul cu priza circulară “în brăţară” sau şerpuit, dar se poate aplica şi frământatul muşchilor în cută cu priza medie (fig. 73a, 73b).

151

Fig.73a Fig.73b

Manevrele de batere se execută toate la nivelul braţului şi se aplică pe toată suprafaţa, evitând partea internă.

Se continuă masajul cu cernutul şi rulatul, executate în ritm viu (fig.74, 75), iar masajul se încheie cu neteziri uşoare care se continuă peste umăr. Nu se masează regiunea axilară.

Fig.74 Fig.75

Masajul umăruluiDatorită reliefului muscular de la nivelul umărului,

manevrele se vor executa în „evantai”, având ca punct de plecare rădăcina braţului, mişcările terminându-se lateral, pe baza omoplaţilor şi a pectoralilor.

Constă în neteziri scurte şi dese, executate cu palmele aplicate pe faţa externă anterioară şi posterioară a regiunii, prelungindu-se spre gât (fig.76).

152

Fig.76

Fricţiunea, frământatul şi tocatul sunt manevre care se adresează mai ales muşchiului deltoid.

Masajul membrului superior se încheie cu tracţiunea în lungul lui şi scuturatul în toate sensurile, executate pasiv (fig.77a, 77b).

Fig.77a Fig.77b

Dacă timpul destinat pentru masajul membrului superior este scurt, se aplică manevrele pe toată lungimea lui şi, la nevoie, vom renunţa la prelucrarea degetelor şi a mâinii propriu-zise.

Această formă rapidă de masaj se execută cu o mână, cealaltă fixând mâna celui masat prin apucare, sau cu ambele mâini, fixând mâna celui masat de centura noastră.

Rezumat:

153

Aplicând procedeele de masaj descrise în capitolul precedent, pe părţile moi de la suprafaţa corpului, realizăm un masaj parţial dacă ne adresăm unor regiuni, segmente sau anumitor zone, sau un masaj general în cazul în care se prelucrează întreaga suprafaţă a corpului.

Tehnica masajului diferă după forma şi structura fiecărei regiuni sau segment al corpului, executându-se pe rând masajul trunchiului, al membrelor inferioare şi al membrelor superioare.

Întrebări:

1. Descrieţi tehnica masajului trunchiului.2. Descrieţi tehnica masajului membrelor inferioare.3. Descrieţi tehnica masajului membrelor superioare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Albu, C., Rascarache, I., Ştiţi să respiraţi corect?, Ed. Sport-Turism, Buc., 1984;

Albu, C., Educaţia fizică în liceu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981;

Adrian N. Ionescu, MASAJUL, procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii in sport, Ed. All, 1994;

Badiu T, Chiriac, Hâncu N, Îndrumar metodic de kinetoprofilaxie şi terapie a deficienţelor fizice, Ed. Şcoala gălăţeană, Galaţi, 2003;

Boroga, M., Boroga, L., Condiţia fizică şi sportul, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1989;

Chiricuţă, I., Postolică, V., Incursiuni în reflexoterapie, Ed. Polirom, Iaşi, 1989;

Cordun, M., Kinetologie medicală, Ed. Axa, Bucureşti, 1999; Damian, I., Presopunctura pentru toţi, Casa Editorială pentru

Turism şi Cultură, Bucureşti, 1992; D'Adamo, P.J., Whitney, C., Alimentaţia adecvată celor patru

grupe sanguine, Ed. Solness, Timişoara, 1999; Dragnea, A., Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport,

Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984;

154

Drăgan, I., Cultura fizică şi sănătatea, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971;

Drăgan, I şi colab., Cultura fizică medicală, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981;

Ene Ion Mircea, Lucica Sava: „Masajul in Sport si Mijloace Asociate” Ed. Academica 2006

Ene Ion Mircea, Lucica Sava:”Masaj – Refacere, Recuperare in activitatea sportiva” Ed. Fundatiei Universitare „Dunarea de Jos” Galati 2004

Freedman, M., Hankes, G., Yoga pentru oamenii ocupaţi, Ed. Lotus, Bucureşti, 1999;

Fozza, C., Îndrumar privind corectarea deficienţelor fizice la elevi, I.E.F.S. Bucureşti, 1972;

Fozza, C., Nicolaescu, V., Gimnastica corectivă şi masaj, I.E.F.S. Bucureşti, 1980;

Francesca Watson, Aromatherapy. Blends end Remedies, Ed. Harper Collins Publishers, U.K. 1995;

Gheorghe, D., Sănătate prin sport pe înţelesul fiecăruia, F.R. "Sportul pentru toţi", Bucureşti, 1997;

Gillanders, A., Alinare şi vindecare prin reflexoterapie, Ed. Niculescu, S.R.L., Bucureşti, 2001;

Haimovici, S., Anatomia funcţională şi biomecanica exerciţiilor fizice, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1974;

Hartman, C., Masaj. Presopunctură. Reflexoterapie. Ed. “Alex-Alex”, Bucureşti, 2001;

Ionescu, A., Masajul, Ed. ALL, Bucureşti, 1994; Ivan, S., Presopunctura, Ed. Medicală, Bucureşti, 1983; Lindell L.,Thomas, S., Masajul – ghid practic de tehnici

orientale şi occidentale, Ed. Pro Editura şi Tipografie, Bucureşti, 2002;

Maggie Tisserand, Aromatherapy for women, Ed. Harper Collins Publishers, U.K. 1993;

Mantak Chia, Stimulaţi-vă energia vitală, Ed. Antet, Bucureşti, 1994;

Mârza, D., Masajul terapeutic, Ed. Plumb, Bacău, 2002; Mârza, D., Metode speciale de masaj, Ed. Plumb, Bacău, 1998; Namikoshi, T., Shiatsu şi stretching, Ed. Teora, Bucureşti, 1998; Nils, P., Reflexologia şi terapia prin culoare, Ed. Teora,

Bucureşti, 1998; Ramacharaka, Y., Hatha Yoga, Ed. Lotus, Bucureşti, 1999;

155

Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999;

Sidenco L., Masajul în Kinetoterapie, Ed. Fundaţia România de Mâine”, Bucureşti, 2003;

Stoenescu, G., Gimnastica aerobica şi sportul aerobic, Ed. Institutul de studii şi proiectări energetice, Bucureşti, 2000;

Tarabas, C.L., Masaj-curs practic, Galaţi, 1992; Watson F., Aromatherapy. Blends end Remedies, Ed. Harper

Collins Publishers, U.K. 1995

156