Marturii culturale...Marturii culturale) Satu Mare, 2018 – Aurel Pop, Marin Pop, Marta Cordea,...

Acestnumăresteilustratculucrărialeartistei

MIRELAORBAN

Marturii culturale

)

REVISTĂTRIMESTRIALĂDECULTURĂSatuMare,AnulIII,nr.2(10),aprilie-iunie2018

Redactor șef: ViorelCâmpeanDirector fondator: AurelPop

Bacău, 2018 – Valeriu Stancu, Liviu Pendefunda, Adam Puslojić, Ion Prăjișteanu, Aurel Pop,

Nicolae Mihai

Satu Mare, 2018 – Remus Vârnav, Mihaela Grigorean, Aurel Pop

Mãrturii în imaginiMarturii culturale

)

Satu Mare, 2018 – Aurel Pop, Marin Pop, Marta Cordea, Daniel-Victor Săbăceag și Ionel Costescu

Satu Mare, 2018 - Aurel Pop, Marta Cordea, Dan Marius Cosma, Lacrima Istrăuan

2018, Școala din Dobric (Ucraina). Depuneri de coroane la bustul lui Mihai Eminescu.

Alexandru Zotta, Aurel Pop, Ioan Nistor Natalia Lazăr și Mihai Cosma

2016, Hotoan, județul Satu Mare.George Vulturescu, Octavian Apan, Ionică Moldovan, Viorel Câmpean și Aurel Pop

Suntem la jumătatea anului centenar 2018. Proiectele depuse la toate nivelele așteaptă finanțare din bani publici. ONG-urile se „bat” pentru acești bani, în timp ce instituțiile publice stau cu mâna întinsă la au to r i t ă ț i l e l oca le ș i cen t r a l e cuprinzând în bugetul lor anual sume astronomice în ideea că vor primi suma solicitată pentru realizarea celor propuse... pe hârtie. Anul acesta în centrul atenției stau proiectele axate pe evenimentul anului, CENTRENARUL, fără să se țină seama că în acest an sunt și alte evenimente importante, spe exemplu ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL. Acestă concurență ar trebui să ducă la evenimente de mare ținută. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Membrii unor ONG- uri au început să iasă-n față, treziți peste noapte de sentimente patriotice, conștienți că numai așa vor sensibiliza prin acțiunile lor omul de rând. La nivel local membrii acestor O N G -ur i ș i - au da t mâna cu in s t i t u ț i i l e administrative locale, în special primăriile, organizând manifestări finanțate din bugetul local. Sunt localități care au împopoțonat stâlpii de iluminat public cu drapele ce flutură-n vânt zi și noapte. Nu-i nimic rău în acest gest, dar cu ce cheltuială? Alți metri de pânză tricoloră zac pe clădirile importante ale statului: parlament, guvern, sediile instituțiilor județene, primării etc. Acest ceremonial atrage după sine mobilizarea de forțe: armata, nelipsitul sobor de preoți care sfințește drapelele înainte de-a fi amplasate pe stâlpi, pe clădiri etc. Prezența șefilor instituțiilor centrale, județene, ale prefecturii, cei ai puterii locale și alți băgători de seamă, atrage după sine timp dar mai ales bani. Încheierea acestui ceremonial, continuă cu punctul trei: băut, mâncat și discuții de tot felul. Uneori în timpul acestor agape „patriotismul se aprinde-n participanți” încât unii pleacă spre casele lor cântând și strigând în gura mare: „Noi suntem român, noi suntem români...” . Acest patriotism de fațadă depășește în cele mai multe cazuri

cheltuieli le întregii manifestări . Caravana Centenarului merge ca pe roate sub „protejarea” autorităților județene și centrale, iar Curtea de Conturi cu siguranță o să găsească totul potrivit legilor în vigoare. Omul de rând, mucește pe bani puțini, ieșind la pensie, cu o pensie ajustată după bunul plac al guvernanților, în timp ce bugetarii cu salarii „babane” mai primesc acele tichete de vacanță (vouchere). Oare de ce pensionarilor nu se aplică după o viață de muncă aceleași beneficii? De ce e această discriminare între bugetari și

omul de rând care lucrează la privat sau pensionari? Mai avem câteva luni din acest an în care cineva o să vină cu propunerea să dăm aceeași importanță și în cazul drapelului Uniunii Europene pentru a nu fi acuzați de naționalism, mai ales că de la 1 ianuarie 2019 vom prelua președinția acestuia. Vom mai avea oare bani pentru asemenea manifestări? Să nu-i uităm pe minoritari, fiecare cu drapelul lor. Spre finele anului culorile acestor drapele o să acopere cerul României. Puțini dintre români sunt acei care poartă cu cinste drapelul României, ei sunt în special sportivii sau acei care reușesc să facă ceva pentru țară în confruntările internaționale cu alte nații. Ei sunt adevărații români. Ei sunt cei care în urma muncii lor aduc faimă acestui neam, fără ca statul să se implice. Exemple sunt în acest sens de-a lungul vremurilor, e arhicunoscut cazul Halep. În ultimii treizeci de ani n-am întâlnit politicieni care să aducă cinste țării, cu toate că poartă pe piept drapelul fără să le pătrundă-n suflet și-n simțiri. Pentru ei culorile drapelului se schimbă după cum bate vântul... și culoarea politică. Pe clădirile instituțiilor publice sunt arborate drapelul țării și a Uniunii Europene, dar câți dintre bugetarii acestor instituții dau atenție acestor simboluri? Au trecut douăzeci de ani de la proclamarea Zilei Drapelului Național, și 170 de ani de la decretarea celor trei culori – roșu, galben și albastru să fie simbolul național al tuturor românilor. Oare câți oameni de rând știu despre acestă dublă aniversare?

1

ANIVERSĂRI”UMBRITE”DE...CENTENAR

AurelPOP

EditorialMarturii culturale

)

Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, cunoscută prescurtat sub numele de Astra, a fost înființată în anul 1861, la Sibiu. Conform statutelor, scopul principal al asociației era, „înaintarea literaturei române și cultura poporului român în deosebite ramuri prin studiu, elaborarea și edarea de opuri, prin premii și stipendii pentru diferite specialități de

1știință și arte și alte asemenea” . De-a lungul întregii sale existențe, asociația și-a lărgit mereu orizontul și preocupările. Adunările generale și cele ale despărțămintelor au reprezentat adevărate serbări naționale românești. În cadrul lor se susțineau conferințe pe diferite teme culturale, economice, sociale, sanitare etc. De asemenea, se puneau în scenă piese de teatru, concerte și se socializa în cadrul petrecerilor cu care se încheiau adunările.

În cadrul adunării generale anuale care a avut loc la Șomcuta în anul 1869, se ia hotărârea descentralizării despărțămintelor existente în unități mai mici și mai eficiente. În acest context, pe data de 24 octombrie 1870 are loc adunarea de constituire a despărțământului Șimleu al Astrei, din care făcea parte și zona Tășnadului. Adunarea de constituire a avut loc în Șimleu Silvaniei, unde își va fixa și reședința. Președinte al comitetului cercual și director al despărțământului este ales vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu, iar ca membri în comitet: Ioan Maniu - asesor comitatens, Ioan Vicaș - protopop, Florian Mărcuș, Vasile Pop - notar comitatens, Simion Oros - avocat, George Maior -

2jude cercual . În anul 1905 are loc o adunare generală foarte importantă a Astrei, la Sibiu. A fost o adevărată serbare culturală naţională, în cadrul căreia s-a analizat activitatea despărţămintelor şi s-au propus soluţii de viitor. Deşi s-au făcut progrese remarcabile de la înfiinţarea asociaţiei, totuşi mai existau anumite probleme, printre care cei prezenţi la eveniment enumeră două: numărul prea mic al membrilor asociaţiei, în comparaţie cu numărul tot mai mare al intelectualilor români, subliniindu-se că „partea inteligentă a neamului nostru nu a arătat destul interes, nu a avut şi nu are destulă dragoste pentru prima şi cea mai veche societate culturală

română”; în cei 44 de ani de la înfiinţarea asociaţiei s-a lucrat prea puţin pentru ţărănimea de la sate, „care întotdeauna a fost şi este baza tăriei noastre naţionale”. Una dintre cauzele constatate era cea a „indiferentizmului nutrit prin împrejurarea, că Asociaţiunea are prea puţine despărţăminte”. Autorul articolului dă exemplul despărţământului Selăgian-Chirean, pe a cărui teritoriu trăiau aproape 150.000 suflete româneşti, fiind imposibilă realizarea unor activităţi culturale de impact pentru

3toată populaţia de pe teritoriul despărţământului . Constatările triste, dar adevărate, aparţineau lui Andrei Cosma, personalitate sălăjeană marcantă, unul dintre cei mai buni finanţişti de dincoace de Carpaţi, întemeietor de bănci, alături de naşul său, George Pop de Băseşti, şi cu o activitate deosebită pe tărâm cultural naţional. El subliniază că de la teorie la practică era cale lungă şi pentru intelectualii români, constatare valabilă şi în zilele noastre: „La masa albă ne batem pieptul că suntem români buni şi mari; dar devenim surzi când ni-se cere o sfărmătură pentru naţiune, ca astfel se nu piară de foamea

4sufletească” . Pornind de la aceste constatări, tânărul avocat din Tăşnad, Dr. Coriolan Şteer s-a adresat cărturarilor din cercul Tăşnadului, rugându-i să participe la o consfătuire pe această temă, având ca scop „ridicarea stărei culturale a poporului român

5din părţile eriene” . În paralel, Coriolan Șteer și ceilalți fruntași români inițiatori se adresează Comitetului Central al Astrei din Sibiu, cerând aprobarea pentru înființarea noului despărțământ. Din fericire, prin strădaniile deosebite ale fostului nostru coleg, Ioan Musca, s-a reușit recuperarea acestor documente extrem de importante pentru viața cultural-națională a românilor sălăjeni. Pentru importanța lor istorică deosebită și pentru a intra în atmosfera epocii, redăm și noi respectivele documente, prin care se cerea aprobarea Comitetului Central:

„Nr. 1192/1905 Cătră Comitetul Central al «Asociațiunei» în Sibiu Cererea Dlor: 1. dr. Coriolan Steer, advocat în Tășnad, 2. Francisc Cosma, proprietar în Pir, 3. Georgiu Stanciu, preot în Sărăuad, 4. Vasile

2

ÎnființareașiactivitateadespărțământuluiTășnadalAstreiînaintedeMareaUnire(I)

MarinPOP

Marturii culturale

)

Eseu

3

Pătcașiu, preot în Hotoan, 5. Georgiu Filep, proprietar în T. Santău și 6. Vasile Orosz, pretore în Tășnad. – prin cerere cer înființarea unui despărțământ «Erian» al Astrei cu centru Tășnad (cu 2 acluse) Nr. 1192/1905 Onorat Comitet Central ! Subscrișii, cari – cu escepția subscrisului Georgiu Stanciu- deja suntem membrii actuali ai «Asociațiunii» - ținem de despărțământul «Selăgian-Chioran», pe deplin conștii de acea frumoasă și înaltă datorință națională, că avem să muncim din răsputeri pentru rădicarea stării culturale a Românilor din aceste părți prea espuse, ne luăm voia, să vă adresăm cererea, ca să binevoiți a esmite un delegat pentru organizarea unui nou despărțământ al Astrei cu centrul Tășnad (comitatul Sălagiu) și cu numirea: «Despărțământul Erian». De acest despărțământ deocamdată numai comunele din cercul administrativ Tășnad s-ar ținea, cari sunt 42 la număr, dintre cari 24 sunt curat românești. Cu vremea după ce acest despărțământ proiectat se va organisa și va desvolta o activitate culturală rodnică, nu ne înstrăinăm de ideea, ca despărțământul Sanislău-Carei – care încă nu e organisat, să să adnexeze de despărțământul nostru, căci suntem în nemijlocită apropiere cu comunele din acest despărțământ neorganizat. La vreme în privința aceasta vom îndrăzni să vă adresăm cererea conformă. Pentru dovedirea dorinței noastre fierbinte, de a avea despărțământul proiectat, vă adnexăm declarațiile luate deja la consfătuirea ținută în privința aceasta, - din cari declarații eclatant se vede, că în cercul nostru este și putere, este și însuflețire destulă pentru întruparea acestei idei. Suntem siguri, că la adunarea constituantă, numărul membrilor să va înmulți puternic. Abstrăgând de la jurstarea acea tristă, că în părțile acestea elementul românesc pe văzute piere – dorim înființarea acestui despărțământ și din acel punct de vedere – căci prin asta voim, să lecuim indiferentismul fruntașilor și cărturarilor din părțile aceste – cari fac partea cea mai mănoasă a Sălagiului – fiindcă nu mai putem suporta rușinea acea, că din cercul Tășnad numai 5 să fie membrii Astrei – precum a fost pân-azi. Vă rugăm deci, ca prin retrimiterea declarațiilor adnexate, să binevoiți a îndruma delegatul, care-l ve-ți /v/ esmite și ca încă în anul acesta să convoace adunarea constituantă, căci astfel despărțământul nou, să-și poată începe activitatea cu începutul anului 1906.

Subscrisul Georgiu Stanciu trimit cu poșta de azi taxa de membru ordinar 10 cor. – care sumă să mi se computeze pe anul 1906. Tășnad, 20 septembrie st. n. 1905. Cu deosebită stimă: /s.s./ Vasile Oros, dr. Coriolan Steer, Francisc Cosma, Georgiu Stanciul, Vasile Pătcașiu, Georgiu Filep. P. S. Ocupațiunea subscrișilor: 1. Dr. Coriolan Steer, advocat, membru ordinar la despărțământul Sălăgian-Chioran, și-a plătit taxa acuma în vară la adunarea din Bucium, 2. Francisc Cosma, proprietar în Pir, e membru pe viață, 3. Georgiu Stanciu, preot gr. c. român în T. Sărăuad, acuma să înscrie de membru ordinar, 3. Vasile Pătcașiu, preot gr. c., român în Hotoan, membru ordinar la desp. Sălăgian-Chioran, 4. Georgiu Filep, proprietar în T. Santău, membrul desp. Sălăgian-Chioran, a plătit taxa de membru ordinar direct casei centrale și 5. Vasile Orosz, pretore în Tășnad, e membrul ordinar al desp. «Sălăgian-Chioran. Nr. 1192-905 Dr. Coriolan Steer,advocat, Tășnad. 21/IX 905 Dsale Dlui Dr. Cornel Diaconovich, secretarul «Asociațiunei» Sibiu. Vă transpun cererea alăturată cu acea, să binevoiți a o înainta comitetului central. Din parte-mi de delegat pentru organisare î-l recomand pe dl Vasile Pătcașiu, preot gr. c. român în Hotoan (Er-Hatvan),- iar dacă el din ori ce causă ar fi împedecat, atunci foarte bucuros primesc și eu această misiune onorifică. E chestie de esistință națională înființarea despărțământului proiectat-decă (...) trebue organisată. Cu stimă, (s.s.) dr. Coriolan Steer, advocat.

Nr. 1192-1905 (Să scriem la Tășnad și Șimleu) Dlui dr. Cor. Steer, advocat Tășnad (Szilagy megye) Am luat cu plăcere și bucurie la cunoștință buna dvs. intențiune de a înființa în cercul Tășnadului un despărțământ nou al Asociațiunii și vă putem asigura că ne vom da toată silința ca planul dvs. să se poată realisa. Deoarece însă cercul dv. aparține de prezent despărțământului Șimleu, am scris directorului acestuia, dlui vicar Barboloviciu ca comitetul cercual să ia la cunoștință intențiunea dv. de a organiza un nou despărțământ și să vă dea tot sprijinul lor. Cât despre teritoriul proiectat pentru

Marturii culturale

)

Eseu

4

Marturii culturale

)

Eseudespărțământul Sanislău-Carei, care aparține de prezent la Seini, voiți mai ușor a-l încorpora viitorului /v/ dv. despărțământ, nefiind încă până azi organizat și dorind noi înșine cât mai în grabă organizarea tuturor despărțămintelor încă neorganizate. Despre cele ce vor urma vă vom încunoștința.

Primiți onor Ds. Advocat asigurarea deosebitei noastre stime și considerațiuni.

Sibiu 11/XII 905. /s.indescifrabil) Mundat și exp. 13 XII 905 /s. s./ Rsimu.

Onor. Direcțiunea desp. Șimleu. ȘimleuDe la mai mulți fruntași români din cercul

administrativ al Tășnadului, care aparține de prezent despărțământului dv. Am primit o cerere prin care dânșii vor își exprima dorința să înființăm pt. teritorul amintitului cerc administrativ un nou despărțământ, la care eventual să anexeze și proectatul despărțământ Sanislău Carei, neorganizat /v/ încă și aparținător la Seini.

Vă rugăm deci aceasta, să ne înaintați părerea dv. relativ la această cerere.

Principial noi suntem de acord cu înființarea noului despărțământ, deoarece după experiențele ce le avem, în general teritoriile de până acum ale despărțămintelor noastre s-au dovedit prea mari pentru ca să se poată intreprinde pe acestea o activitate culturală mai intensă.

Pentru mai bună orientare vă comunicăm numele celor ce cer înființarea noului despărțământ. Domnii sunt: dr. Cor. Steer, Francisc Cosma, Georgiu Stanciu, Vasile Pătcașiu, Georgiu Filep și Vasile Orosz.

Pr imi ț i ce l . S ib . 11/ X I I 905. / s . s . indescifrabil/ Mundat și expedat în 11 XII 905 /s.s./

6N. V. Stez...” .Întrunirea a avut loc pe data de 15 august

1905, iar „cei chemaţi cu toţii au grăbit să-şi ia parte onorifică”. Cu această ocazie s-a dovedit, din fericire, că nu „lipsa dragostei de neam, nu lipsa dorului fierbinte de a vedea poporul cât mai sătul de hrană spirituală”, a condus la o activitate mai slabă a asociaţiei în satele româneşti din zona Eriului, ci tocmai arondarea greşită a despărţămintelor. În urma dezbaterilor care au avut loc în cadrul întrunirii, cei prezenţi, „cu unanimitate şi însufleţire rară” au hotărât să „facă paşii necesari” pentru înfiinţarea unui nou despărţământ al Astrei în zona Eriului. Astfel, în afară de cei 4 membri înscrişi până atunci, pe loc s-au mai înscris 4 membri pe

7viaţă, 19 membri ordinari şi un membru ajutător . În toamna anului 1906, prestigiosul ziar şimleuan, „Gazeta de Duminecă”, anunţa în

coloanele sale că pe data de 16 noiembrie urma să aibă loc adunarea de constituire a despărţământului Tăşnad al Astrei, prin delegatul Comitetului central, protopopul Demetriu Coroianu, adunare la care era rugată să participe „atât întreaga inteliginţă din

8acelea părţi cât şi poporul ţăran” . Adunarea de constituire a fost deschisă de către protopopul Demetriu Coroianu, după care s-a constituit un birou ad-hoc al adunării, în cadrul căreia Coriolan Şteer a fost ales notar, iar George Filep, proprietar în Santău a fost ales casier. A urmat înscrierea membrilor, şi datorită importanţei istorice a evenimentului redăm mai jos lista membrilor care s-au înscris şi au plătit taxele: Membri pe viaţă, cu câte 200 coroane s-au înscris următorii: 1) Gregoriu Pop, protopop în Unimăt; 2) Vasiliu Mureşanu, preot în Săuca; 3) Francisc Cosma, proprietar în Pir; 4) Georgiu Filep, proprietar în Santău; Ioan Filep, proprietar în Santău. Ca membri ordinari, cu câte 10 coroane s-au înscris următorii: 1) Demetriu Coroianu, protopop în Santău; 2) Dr. Coriolan Şteer, avocat în Tăşnad; 3) Vasiliu Oros, pretor în Tăşnad; 4) Georgiu Filep, preot în Căuaş; 5) Vasiliu Sfura, preot în Blaja; 6) Ioan Covaciu, învăţător în Cehalul român; 7) Demetriu Sălăgian, avocat în Tăşnad; 8) Alesandru Gozar, jude comunal în Căuaş; 9) Gregoriu Rus, învăţător în Sărăuad; 10) Emiliu Lobonţiu, preot în Boian; 11) Teodor Cosma, econom în Supurul de Sus; 12) Victor Mărcuş, preot în Pir; 13) Ştefan Ardelean, învăţător în Sărăuzel; 14) Vasiliu Duca, econom în Sărăuzel; 15) Patriciu Lobonţ, preot în Silvaş; 16) Ioan Lobonţ, preot în Sărăuad; 17) Vasiliu Hoblea, preot în Cig; 18) Gavril Pop, econom în Silvaş; 19) Gavril Filep, econom în Silvaş; 20) Iosif Cosmuţa, învăţător în Santău; 21) Vasiliu Pustai, proprietar în Săuca; 22) Constantin Alb, învăţător în Hotoan; 23) Georgiu Moodi, preot în Cehalul român; 24) Ilariu Gael, preot în Sudurău; 25) Vasile Pătcaş, preot în Hotoan. Ca membri ajutători, cu câte 2 cor. s-au înscris următorii: 1) Anania Magdaş; 2) Ioan Kerülö, învăţător în Moarabanfi; 3) Ioan Tyuhan, învăţător în Boian; 4) Artemiu Szabó, învăţător în Cig; 5) Vasiliu Caraba, econom în Unimăt; 6) Demetriu Pop, învăţător în Chegea; 7) Traian Rus, econom în Tăşnad; 8) Nicolau Marchiş, econom în Supurul de Jos; 9) Demetriu Rugan, econom în Cehalul român; 10) Dionisiu Vălean, învăţător pensionar în Cehalul român; 11) George Şuta, econom în Cig; 12) Teodor Mureşan, învăţător în Blaja; 13) Vasile Pop, învăţător pensionar în Blaja; 14) Ioan Ţoca a lui Toader, econom în Chegea; 15) Flore Ţoca, econom în Chegea.

5

Protopopul Demetriu Coroianu, în calitatea sa de delegat al Comitetului central constată că s-au înscris cu mult mai mulţi membri decât cerea articolul 5 al regulamentului de organizare a unui nou despărţământ şi declară ca înfiinţat noul despărţământ Tăşnad al Astrei. Urmează alegerea Comitetului de conducere al despărţământului. Director a fost ales protopopul Demetriu Coroianu, iar ca membri în comitet au fost aleşi Dr. Coriolan Şteer, Ioan Covaciu, învăţător, Vasile Pătcaş şi Georgiu Filep, preoţi. După constituirea comitetului de conducere, vrednicul preot din Hotoan, Vasile Pătcaş a propus ca fiecare comunitate bisericească să se înscrie ca membru ajutător al noului despărţământ. De asemenea, tânărul şi energicul avocat Dr. Coriolan Şteer, iniţiatorul înfiinţării despărţământului a propus să se ceară Comitetului central al Astrei ca 20% din sumele încasate să fie reţinuţi pentru buna funcţionare a despărţământului. La final, protopopul Demetriu Coroianu „prin cuvinte calde” a mulţumit tuturor celor prezenţi, care „au depus obolii lor pe altarul culturei naţionale, implorând de la atotputernicul darul şi

9binecuvântarea lui muncei începute” . Prima adunare generală a despărţământului Tăşnad al Astrei a avut loc în localiatea Santău, pe data de 14 iulie 1907, fiind „o sărbătoare măreaţă, ca-şi-care puţine s-au mai serbat în acest ţinut”.

Serbările au început cu oficierea serviciului divin de către protopopul local Demetriu Coroianu, cu asistenţa protopopilor şi preoţilor Vasile Pătcaş, Augustin Vicaş, Ioan Sfura, Vasile Mureşan, Grigore Pop, Ioan Hoblea, Ioan Lobonţ şi Victor Mărcuş. Biserica s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul atât de mare de participanţi.

Şedinţa despărţământului a început la ora 10,30, lucrările desfăşurându-se la şura spaţioasă şi frumos împodobită a vrednicului fruntaş şi proprietar român George Molnar. Ea a fost deschisă de căt re protopopul Demetr iu Coroianu, preşedintele despărţământului care, după ce face un scurt istoric al înfiinţării despărţământului Tăşnad şi „într-o cuvântare caldă” vorbeşte despre însemnătatea lui din punct de vedere cultural-naţional românesc.

Urmează la cuvânt protopopul Augustin Vicaş din Hidig, care salută noul despărţământ, în calitate de consilier al Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. În cuvântul rostit cu această ocazie accentuează rolul important pe care îl are cultura la toate popoarele, îndeosebi pentru români cărora cultura le putea fi „unica armă în viitor”.

Dr. Coriolan Meseşian, avocat şi secretarul

despărţământului Şimleu al Astrei, un „măestru al cuvântului”, pe care „ţi-e drag să-l asculţi” vorbeşte despre „rostul nostru cultural şi neajunsurile din trecut, indicând totodată unde zace forţa neamului nostru şi garanţa viitorului”. Raportorul care semnează articolul apărut în prestigiosul ziar şimleuan „Gazeta de Duminecă” regretă că nu putea da în întregime discursul excepţional al fruntaşului român sălăjean.

Cele două discursuri au lăsat „urme adânci de emoţiune în sufletele tuturor celor de faţă”.

Înainte de deschiderea efectivă a lucrărilor, au mai luat cuvântul Alexandru Aciu, în numele presei române şi Vasile Pătcaş, vrednicul preot din Hotoan, care mulţumeşte oaspeţilor pentru călduroasele urări, în numele poporului şi intelectualilor din zona Tăşnadului, subliniind că acestea erau acte ale iubirii frăţeşti, care trebuia să-i călăuzească pe toţi românii şi că „noua odraslă a iubirii şi activităţii frăţeşti” îşi avea rădăcinile „în ajutorul şi iubirea celor, ce au venit să dea de nou îndemn şi încurajare”.

Urmează lucrările stabilite pe ordinea de zi, în cadrul cărora Dr. Coriolan Şteer, un adevărat „spiritus movens” al acţiunilor culturale din zona Tăşnadului, în calitatea sa de secretar al despărţământului dă citire listei membrilor pe anul 1906/1907 şi „punctele de orientare” din statutele Astrei.

Se trece, apoi, la alegerea unui nou Comitet de conducere, iar în urma votării „cu aclamaţiune” este reales vechiul comitet, în frunte cu Demetriu Coroianu, preşedinte, Coriolan Şteer, secretar şi Georgiu Filep din Santău, casier.

După o pauză de 10 minute urmează prelegerea susţinută de Vasile Mureşan, preot în Săuca, care a avut ca temă altoirea pomilor fructiferi.

La propunerea lui Coriolan Şteer se în f i in ţează p r ima b ib l io tecă popora lă a despărţământului, la Santău, iar Coriolan Meseşian pune la dispoziţia comitetului 50 de exemplare din diferiţi autori. Coriolan Şteer aduce la cunoştinţă că redacţia ziarelor „Ţara noastră” din Sibiu şi „Gazeta de Duminică” din Şimleu au pus la dispoziţia comitetului mai multe exemplare. De asemenea, vine cu propunerea ca despărţământul să organizeze cât mai multe aducări poporale.

Se trece, apoi, la înscrierea de noi membri. Cu această ocazie, pe lângă cei 4 membri pe viaţă existenţi, se mai înscriu Demetriu Coroianu, Coriolan Şteer şi Ioan Trufaş, preot în Acâş. Ca membri ordinari se înscriu următorii: Victor Mărcuş, preot în Pir; Avram Cordiş, preot în Derşida; Andrei Bogdan, preot în Portelec (azi Portița); Ioan Toduţ,

Marturii culturale

)

Eseu

6

învăţător în Săuca; Teodor Mureşan, învăţător în Blaja şi Ludovic Bardoşi, proprietar în Pişcolt. Ca membri ajutători de înscriu Ioan Săntăuan din Budapesta, Iosif Varhaniovschi, învăţător în Chisfalău (azi Satu Mic) şi Biserica din Unimăt.

Cu această ocazie şi-au achitat taxele membri vechi, iar următorii fruntaşi români sălăjeni au donat noului despărţământ câte 5 coroane: Augustin Vicaş, protopop în Hidig; Vasile Pop, protopop în Oarţa de Jos; Victor Deleu, avocat în Şimleu; Coriolan Meseşian, avocat în Şimleu; Victor Vaşvari, preot cooperator în Bârsău. De asemenea, preotul din Cosniciu, Emil Vicaş a donat suma de 6 coroane. Astfel, averea noului despărţământ a ajuns la suma de 593 coroane, respectiv 20% din această sumă, pentru cheltuieli proprii, restul fiind transmisă Comitetului central al Astrei, conform statutelor. La finalul şedinţei se hotăreşte ca următoarea şedinţă a despărţământului să se ţină în Unimăt. De asemenea, au fost aleşi 4 reprezentanţi ai despărţământului, care urmau să participe la serbările culturale de la Băseşti, din 4 august 1907, când a fost sărbătorit George Pop de Băseşti, şi la adunarea generală a Astrei, care în acel an s-a ţinut la

10Bistriţa . După şedinţa despărţământului a urmat un banchet, iar seara un concert, la care au participat foarte multe persoane. La banchetul care a avut loc în curtea şi şura proprietarului George Molnar s-au rostit şi numeroase toasturi. Printre alţii, Dr. Coriolan Şteer închină pentru gazda casei şi „poporul” din Santău, cărora li se cuveneau „laudă şi recunoştinţă”. Emoţionat până la lacrimi, gazda mulţumeşte pentru onoarea ce i s-a făcut, că „domnii veniră şi cu atâta dragoste ne cercară vetrele noastre”. De asemenea, reţinem toastul protopopului Demetriu Coroianu pentru Dr. Coriolan Şteer, în care recunoaşte contribuţia deosebită pe care a avut-o în organizarea evenimentului şi a multor altor acţiuni cultural-naţionale din zona Tăşnadului, precum „şi nădejdile multor succese în viitor”. Autorul articolului apărut în ziarul „Gazeta de Duminică” surprinde cu măiestrie atmosfera autentic românească, autentică şi mulţimea numeroasă care a luat parte la concertul de seară: „O lume întreagă să îndesue … Tineri, bătrâni, doamne, domnişoare, notabilităţi şi popor vin potop, potop … În caleidoscopul frumuseţilor – te pierzi, nu mai ai timp să-ţi însemni şi persoanele, undele mulţimei te răpesc, stai şi te delectezi … Cântece, podoabe şi

11flori atâta e, ce-ţi rămâne în cap” . Corul teologilor din Gherla, sub conducerea

lui George Groza, intonează „Imnul unirii” de T. Popovici, apoi interpretează piesele „Morariul” de Kiriac, „Doina” de Costescu Porumbescu, „Dorul Ardealului” de H. Popovici, „Nu-i dreptate nu-i” şi „Marşul economilor” de G. Porumbescu, fiind bisate aproape toate la cererea publicului şi urmate de aplauze frenetice. Cântecele teologilor au fost intercalate cu momente de poezie şi interpretări la pian. Apariţia şi interpretările domnişoarelor Mărioara Şteer, sora lui Coriolan Şteer şi a Mărioarei Ardelean, fiica arhidiaconului din Carei, Coriolan Ardelean, au dat concertului „un deosebit lustru”, iar publicul a avut prilejul de a aplauda talentul „copilelor române”. Mărioara Şteer a recitat poezia „Doina” lui George Coşbuc, iar Mărioara Ardelean a interpretat la pian piesa „Ilustraţiunea română” de C. R.-Caraş. Tânărul teolog Traian Trufaşiu, viitor preot şi protopop al Zalăului, a recitat „Lupta de la Rovine”, fragment din Scrisoarea a III de Mihai Eminescu, dovedindu-se „un declamator foarte inteligent”. A fost întrerupt de mai multe ori de aplauzele publicului, iar la final a „secerat laudele şi plausele

12întregului auditor” . Serbarea culturală de la Santău s-a încheiat cu tradiţionalul dans, în cadrul căreia un loc aparte îl avea cadrilul transilvănean „Romana”, scris de reputatul compozitor braşovean, Iacob Mureşianu, în anul 1849, generalizat şi nelipsit de la toate întrunirile cultural-naţionale româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales la începutul secolului XX, înainte de Marea Unire.

Note:1. Actele privitoare la Urzirea și înființarea Asociațiunei Transilvane pentru literatura română și cultura poporului român, date în tipariu de însăși Asociațiunea, Sibiu, 1862, p. 25.2. Ioan Musca, Despărțământul Șimleu al Astrei. 1870-1918. Organizare, arondări-rearondări, în Acta Musei Porolissensis, XVIII, Zalău, 1994, p. 500.3. Gazeta de Duminică (Șimleu Silvaniei), nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5.4. Idem, nr. 46, 25 noiembrie 1906, p. 4.5. Idem, nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5.6. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu, fond Astra, document nr. 1192/1905, f 1-4, apud Ioan Musca, Societăți cultural-naționale din Sălaj în epoca modernă. Documente, manifestări, ecouri, volum aflat sub tipar la editura „Caiete Silvane”.7. Gazeta de Duminecă, nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5.8. Idem, nr. 42, 28 octombrie 1906, p. 6.9. Idem, nr. 46, 25 noiembrie 1906, p. 4.10. Idem, nr. 28, 21iulie 1907, pp. 3-5.11. Idem, nr. 29, 28 iulie 1907, pp. 2-3.12. Ibidem, pp. 3-4.

Marturii culturale

)

Eseu

7

Despre Vasile Lohan s-a scris în ultima vreme în istoriografia sătmăreană, începând cu anul

12010. Atât despre personalitatea sa, ca un întreg cât și despre activitatea lui în „corpul” latiniștilor

2sătmăreni . A fost posibil astfel ca și personalitatea lui Vasile Lohan, primul director al Liceului „Mihail Eminescu” din Satu Mare să fie recuperată pentru tezaurul personalităților acestei instituții de frunte a învățământului sătmărean, și acum, ca și în perioada interbelică. Lui Vasile Lohan îi este dedicat un medalion în monografia Colegiului Național „Mihai

3Eminescu” din 2012 . Sătmarul și locurile lui de origine îi sunt însă în continuare datoare.

Acum, după ce vom face o scurtă incursiune în biografia sa, necesară pentru cititorii care nu au avut acces la sursele citate în articolul nostru, ne vom opri asupra legăturii filologului născut în Negrești și „nenea Iancu”, Ion Luca Caragiale, unul dintre titanii literaturii române.

Vasile Lohan s-a născut în Negreşti-Oaş la 25 decembrie 1876, într-o familie de ţărani oșeni, harnici şi înţelepţi. Tatăl său se numea Mihai, se trăgea din ramura „a Petri” şi era jude comunal la data naşterii băiatului. Mama se chema Irina Sinka, iar familia Lohan locuia la nașterea lui Vasile pe str.

4Vrăticel . În familia Lohan au mai văzut lumina zilei copiii: Anastasia, Anuţia și Georgiu.

Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, unde l-a avut învățător pe renumitul dascăl Victor Mureșan, căruia avea să-i poarte un respect deosebit, după cum reiese și din articolul nostru. Studiile gimnaziale şi liceale le-a urmat în cadrul

5Liceului de Stat din Baia Mare . A început cursurile gimnaziale în anul 1890 şi a absolvit în anul 1896, deci într-un an a absolvit două clase. În anul terminal i-a avut colegi, printre alţii, pe viitorii preoţi gr.-cat. Ioan Coste şi Traian Nemeş, precum şi pe viitorul dr. în drept, ajuns președinte al Tribunalului din Satu

6Mare, Francisc Erdös .În toamna anului 1896 s-a înscris la

Facultatea de teologie din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1900, începând apoi cursurile Facultăţii de litere şi filosofie din acelaşi oraş. A obţinut licenţa (calificarea de profesor) în 1902,

7lucru semnalat de presa românească din imperiu . În acelaşi an a publicat în Lugoj, la Tipografia lui Traunfellner Károly lucrarea A latin nyelv. Hangtani physionomiája, pe care o păstrează şi Colecţiile speciale ale bibliotecii sătmărene.

Anul 1902 a însemnat mult în viața lui Vasile Lohan pentru că la începutul anului s-a logodit cu Lucreţia, fiica lui Ioan Madincea, canonic în Lugoj,

8după cum aflăm din „foaia” lui Iosif Vulcan . Cununia a fost oficiată abia după mai bine de un an și jumătate, la 26 octombrie stil nou, la Lugoj, eveniment consemnat și de această de o publicație

9românească, „Răvașul” lui Ilie Dăianu . 10Despre canonicul Ioan Madincea , mai

putem spune că nu a avut o relație prea bună cu colegul său de capitlu, Ioan Boroș, originar din Carei, dar care și-a dedicat viața slujirii bisericii și oamenilor din părțile Lugojului, după cum putem afla din „Memorialistica” sa, din care de altfel am citat și biografia canonicului Ioan Madincea.

În 3 ianuarie 1903 Vasile Lohan a fost numit profesor la Liceul de Stat din Lugoj, funcţionând

11acolo până la sfârşitul anului şcolar 1904 , când îşi începe activitatea la Liceul de Stat din Seghedin.

În 1904 a trecut examenul de capacitate. A continuat să lucreze la instituția din Seghedin până în 1919, când a fost instalată administrația românească în Transilvania și Banat. A predat de-a lungul anilor în special limba maghiară, limba latină dar şi literatura greacă, filosofia şi geografia. Începând cu anul şcolar 1906/1907 figurează cu

12titlul de doctor . A obținut titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Budapesta.

VasileLohan,„momenteacademice”cuI.L.Caragiale

ViorelCÂMPEANMartaCORDEA

Marturii culturale

)

Eseu

8

În 1908 avea la liceul din Seghedin un salariu anual de 2900 de coroane, la care se adăugau banii de

13chirie, încă 900 de florini anual . De notat ar fi faptul că, probabil cu ajutorul profesorului Vasile Lohan, la Seghedin avea să absolve liceul viitorul medic Octavian Ardelean, fiul unui învăţător din Negreşti, consătean deci cu Vasile Lohan, ajuns ulterior prefect al judeţului Satu Mare, în una din cele mai faste perioade din perioada interbelică, 1935-1937

14(„marea guvernare liberală”) .

În anul şcolar 1917/1918 dr. Vasile Lohan figura pe lista profesorilor de la Liceul din Seghedin, dar se precizează faptul că a fost încorporat, astfel că

15nu a putut să-şi ţină orele . A făcut parte din Comisia Legislativă a oraşului Seghedin. A fost încorporat în cadrul Regimentului 21 Artilerie, fără grad.

A încercat, fără izbândă, să-l viziteze pe Valeriu Branişte, întemniţat în închisoarea din acel oraş în 1918. Iată ce îi scria acestuia în octombrie 1918: „Mult stimate domnule! După o încercare

16zadarnică de a vă cerceta în Vasszentpéter cu mare bucurie am citit în ziarele de azi că sînteţi eliberat.Vă gratulez din inimă! Chiar în timpul mai potrivit de a face puţină ordine în rîndurile răsfirate şi a se pregăti

17pentru săcerişul cel mare” .Se demonstrează deci patriotismul dovedit şi

în toamna acelui an de către profesorul Lohan, precum şi nădejdea în venirea marii clipe a unirii pentru români. Care, într-adevăr a venit, ca o „oră astrală”, la 1 Decembrie 1918.

Sosit de la Seghedin, Vasile Lohan avea să fie numit director al Liceului „Mihail Eminescu” din Satu Mare. A fost primul conducător român al acestei instituții, numit de către Consiliul Dirigent în 5 iulie 1919, funcția preluându-o la 13-14 iulie 1919.

Solemnitatea a fost oficiată de către dr. Alexandru Racoți, prefect al județului Satu Mare și de către Alexandru Pteancu, director regional pentru învățământul din aceste părți. A asigurat începerea în bune condiţii a anului şcolar 1919/1920, lucru

18întâmplat în octombrie 1919 . Marea manifestaţie românească de la începerea anului şcolar a avut ca puncte centrale cuvântările directorului Vasile Lohan şi cea a preşedintelui Eforiei Şcolii, pr. Constantin Lucaciu, fratele ilustrului patriot

19dr.Vasile Lucaciu . A rămas la conducerea liceului până în 16 mai 1920. El deţinea şi funcţia de vicepreşedinte al Casinei Române, militând pentru dezvoltarea culturii în aceste ţinuturi. În cadrul şezătorilor literare a ţinut două conferinţe cu tema „Nemurirea sufletului în epopeele clasice ale lumii:

20Homer, Virgil, Dante” . A căutat să surmonteze penuria de cadre

didactice cunoscătoare de limba română, aducându-l la catedrele de limba română, istorie și caligrafie, ca „profesor titular-provizor” pe fostul său învățător

21Victor Mureșan . Ne oprim acum asupra biografiei acestui

venerabil dascăl, profesor, folclorist și publicist. Născut în 1863 la Certeze în familia numeroasă a unui învățător. A urmat cursul inferior de liceu la Baia Mare, trecând apoi la gimnaziul piarist din Sighet, unde obţine diploma de învăţător în anul 1882, după ce a urmat cursurile Şcolii Normale. Până în 1885 a fost învăţător confesional la Vama. A trecut apoi la Negreşti, unde a ocupat mulți ani funcţia de director al Şcolii de Stat. În 1893 s-a înscris la Universitatea din Cluj, alegându-şi ca specialităţi limba română şi istoria, iar ca a treia specialitate i se impune limba maghiară. În 1897 avea să dobândească diploma de profesor.

În anul 1919 a fost numit de Consiliul Dirigent profesor de limba română la liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, astfel „România Mare i-a dat satisfacţie”. A funcţionat la instituţia sătmăreană doar pe parcursul anului şcolar 1919/1920, predând limba română, istoria şi caligrafia. Începând cu data de 1 septembrie 1922 este transferat la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei. A publicat în presa de limbă maghiară, a avut preocupări privitoare la interferenţele dintre poporul român şi cel maghiar pe plaiurile sătmărene, ca o consecinţă a temeinicei cunoaşteri a celor două limbi şi popoare.

Liceul de Stat din Seghedin

Marturii culturale

)

Eseu

9

Ar mai fi de amintit și alte studii şi articole ale sale cu 22privire la folclorul românesc . Victor Mureșan a

trecut la cele veșnice în 1941 la Negrești-Oaș.După scurta trecere prin apropierea

ţinuturilor natale, Vasile Lohan s-a întors pe meleagurile bănăţene, unde îşi avea deja rostul. A îndeplinit funcţia de director al Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, până în data de 1 martie 1929 când Ministerul Instrucţiunii i-a retras delegaţia. A rămas în corpul profesoral de la acest liceu până la pensionarea sa, intervenită în 1 septembrie 1936.

Ilustrative pentru activitatea depusă în slujba şcolii bănăţene sunt cuvintele scrise în memoria sa într-un anuar şcolar lugojean: „Profesor bine pregătit şi stăpân pe mijloacele pedagogice, Dr. Vasile Lohan şi-a dat toată năzuinţa, în lunga sa activitate de peste trei decenii de profesor şi director să făurească oameni de caracter, să-şi aducă tot tributul de jertfă pe altarul culturii naţionale române, crescând tinerele generaţii în respectul tradiţiei româneşti, în cultul oamenilor mari, în preţuirea omeniei, a cinstei şi în împlinirea datoriei întregi. Lecţiile sale de l[imba] latină şi filosofie erau entuziaste, clare, pline de imagini şi învăţăminte şi pătrundeau în suflet [...]. Se străduia mult ca să deprindă pe elevi la ordine, disciplină şi supunere, la iubire de părinţi, iubire faţă de neam şi patrie, la

23loialitate cetăţenească şi frica lui Dumnezeu” .A fost ales în fruntea primului comitet

eparhial al Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi 24(AGRU) . Via sa activitate pe tărâm cultural şi

naţional este dovedită şi de faptul că a deţinut şi onoranta funcţie de preşedinte al despărţământului

25central Lugoj al „Astrei” . A publicat mai multe manuale de limba latină

pentru clasele V, VI, VII. În 1906 la Seghedin i-a apărut Sintaxa limbei latine pentru clasele II şi IV, lucrare scrisă în limba maghiară. Foarte ataşat de instituţia şcolară din Lugoj, a scris Istoricul liceului

26„Coriolan Brediceanu” .S-a stins, după o boală grea şi îndelungată în

2 septembrie 1940. Astfel, dr. Vasile Lohan se alătură grupului de intelectuali sătmăreni care au activat la Lugoj, unde îşi dorm somnul de veci și preoţii greco-catolici Mihail Nagy, Ioan Boroş şi Felician Bran precum şi avocatul Aurel Văleanu. Originea sa oşenească cât şi acel prim an de conducere românească la liceul „Mihai Eminescu”

îndreptăţesc situarea dr. Vasile Lohan în galeria personalităţilor sătmărene.

Despre legăturile epistolare ale lui Vasile Lohan cu Caragiale s-a scris încă în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, în publicaţia

27bucureşteană „Ecoul”, în 5 aprilie 1944 . Șerban Cioculescu, biograful caragialian, a scris de asemenea, despre cartea poştală la care ne referim și noi în acest articol, ea fiindu-i dăruită de către prof. Liviu Roman din Turnu-Severin, fost elev al prof. dr.

28Vasile Lohan .

În mediul cultural din Lugoj, în 1977 a fost amintită legătura epistolară dintre I. L. Caragiale și

29Vasile Lohan . Redăm acum această legătură pentru cititorii sătmăreni, în primul rând.

Octavian Goga a avut, cum bine se știe, o frumoasă prietenie cu I.L. Caragiale. Făcându-i în 1912 o vizită în temnița din Seghedin, I.L. Caragiale a fost primit și ospătat de către dr. Vasile Lohan.

Dar, pentru a înţelege atmosfera acelor timpuri, redăm în continuare câteva aspecte din înfăţişarea dintre cei doi clasici ai literaturii române: „Fără îndoială dintre vizitatorii care l-au onorat căutându-l la închisoarea din Seghedin, cel care l-a impresionat cel mai mult pe O. Goga a fost inegalabilul Ion Luca Caragiale. Amintirea acestei vizite l-a urmărit toată viaţa pe Poet, iar desfăşurarea ei a fost evocată cu pană de maestru la numai câteva luni de la întâlnire, din păcate, cu ocazia atât de dureroasă a trecerii în nefiinţă (Berlin, 9 iunie 1912) a genialului scriitor român. În numărul din 24 iunie (v.) 1912, Luceafărul publica articolul A murit Caragiale... scris de Octavian Goga. La 30 ianuarie 1912 (stil vechi), I.L. Caragiale împlinise şase decenii de viaţă, la Berlin. La şase săptămâni după aceasta, deci în jurul datei de 8-10 martie hotărăşte să-l viziteze pe O. Goga la închisoarea din Seghedin.

Dr. Vasile Lohan

Marturii culturale

)

Eseu

10

Marturii culturale

)

EseuÎi telegrafiază la Bucureşti lui Vlahuţă să vină şi el la Seghedin, cu «200 grame icre tescuite prima», şi s-a dus să-l viziteze pe «mititelul» (cum îl alinta pe Goga). Vlahuţă n-a putut veni. Momentul vizitei lui I.L. Caragiale la temniţa din Seghedin este descris astfel de Octavian Goga: «I s-a părut că între zidurile reci ale temniţei trebue să-mi trimită cât mai multe semne din dragostea cu care m-a învrednicit: când o carte poştală cu slova lui minunată, când o telegramă, când un pachet cu cărţi nemţeşti. Venea zi de zi să-mi aducă mângâiere şi să-mi alunge urâtul. Într-o seară s-a socotit că singurătatea de după zăbrele cere mai mult şi-a plecat din Berlin la Seghedin...

Mi-a rămas în minte dimineaţa aceea de martie. Sergentul mi-a intrat în cameră cu faţa radioasă: aveţi o vizită! – Cine? – Nu ştiu, un străin, o cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebue să fie însă un mare boier că ne-a cinstit pe toţi. Şi e un om tare cumsecade, mi-a mângâiat pe frunte amândoi nepoţii când i-am descuiat poarta... I-a întrebat cum îi cheamă şi le-a dat câte-o coroană...

Nu-mi puteam da seama cine e marele senior rătăcit la Seghedin, m-am ridicat în pripă şi-am plecat spre odaia posomorâtă din fundul coridorului unde primeam oaspeţii. Când am deschis uşa m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe obraz nenea Iancu Caragiale...

-Am venit, mă băiete, să văd cum o duci aici la pension... Nu ţi-am spus eu să te astâmperi... Ai? Şi privindu-mă pe sub ochelari mă cercetă de sus până jos. – Ian ridică mâinile să văd urmele lanţurilor... Săracu de tine... Uite, ţi-am adus nişte merinde şi două sticle de şampanie să le bem laolaltă [...]

Nenea Iancu era mai tânăr ca oricând. Se plimba de-a lungul odăii cu paşi lungi, se oprea câteodată, îşi potrivea ochelarii de după care strălucea acelaşi neastâmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vâltoare de imagini, câte împărecheri paradoxale, câtă pasiune şi coloare în poveştile lui... [...]

Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părinteşte...

- Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun. Ce crezi tu, pe urma cui am

suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. [...] Săracu' de mine, mă băiete, când văd câte un prost, mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în creştet...

30(...)” .De altfel, Goga îl aprecia mult pe Vasile

Lohan, în 1912 scriindu-i din temnița Seghedinului soției Hortensia: „Scrisoarea e scrisă astfel ca să poată fi desfăcută. Tot ce-mi trimiți aici e desfăcut înainte și cetit. Dacă ar fi ceva ce-ai dori să-mi trimiți și nu s-ar putea ceti de alții, să-mi trimiți pe adresa: Dr. Lohan Láslo, tanár, Szeged, Lechner tér, 8. pe plicul din afară și scrisoarea, în alt plic, cu adresa mea. Acest domn Lohan e un profesor tânăr și om de

31încredere” . În timpul acestui „stagiu seghedinian”

profesorul Lohan i-a făcut mai multe vizite „poetului pătimirii noastre”. La eliberare el îi scria Hortensiei Goga, în 9 martie 1912: „Bine că ieși din plictiseală adă-mi pașaportul, pardesiul și cufărul! Adu niște cusături românești! Trebuie să facem prezent [o mică atenție n.n.] doamnei Lohan care mi-a făcut

32multe servicii” .Caragiale a trecut la cele veșnice în 9 iunie

1912. Dar, cu câteva luni înainte de săvârșirea din viață, imediat după vizita de la Seghedin, acesta i-a

33trimis o carte poştală fotografică lui Vasile Lohan . Textul de pe verso, are următorul conținut:

„CĂTRE VASILE LOHAN

Mercuri 7/20. III. 1912

Stimate domnule doctor, Cu voia lui Dumnezeu întorcându-mă acasă mi-am adus aminte de frăţeasca dragoste cu care m-ai întâmpinat în Szeged, şi voiesc a-mi face plăcerea să-ţi trimit aşa de departe, multe salutări distinse, pe lângă mulţumirile ce-ţi datoresc pentru momentele academice petrecute în preţioasa d-tale companie. Dumnezeu să vă aibă în sfânta sa pază, pe d-ta şi pe iubiţii d-tale, dându-vă sănătate, noroc şi veselie până la adânci bătrâneţi! Al d-tale îndatorat prieten, Caragiale

11

Adresa mea: I. L. CaragialeSchöneberg bei Berlin, Innsbruckerstr. 1

Pe rectoul cărţii poştale, reprezentându-l pe I.L. Caragiale, se află următoarea dedicaţie:

„Domnului dr. Vasile Lohan, în amintirea bunei prietenii ce mi-a arătat în câteva neuitate momente academice,

Cu distinsă stimă, Caragiale”.

După afirmațiile lui Șerban Cioculescu, în arhiva lui I.L. Caragiale se păstrase şi răspunsul „rostogănesc” al profesorului dr. Vasile Lohan. Îl redăm in extenso; cititorul poate aprecia dacă, într-adevăr, textul scris de dr. Vasile Lohan ar putea fi atribuit unui personaj caragialian precum Marius Chicoș Rostogan: „Multiubite Taică! Cer mii de scuze pentru adresa de sus la aparinţă confidenţială, dar Te am cu mult mai adânc săpat în inimă decât pe alţi muritori de rând, deci formula rigidă şi convenţională: Stimate sau multstimate d-le – mi să pare prea rece şi necorespunzătoare pentru esprimarea sentimentelor de stimă, respect şi iubire, ce le păstrez de când în fragedele tinereţe ţi-am cetit primele pagini din cap de operele dramatice, dar din primul moment când am convenit, la hotelul Tisa, nu numai Te stimez cu cel mai profund respect, ca pre un patriarh, dar Te şi iubesc cu dragostea unui copil faţă de Taica lui bun şi cuminte. – Am avut o adevărată bucurie eu şi familia mea, când ţi-am primit ilustrata şi frumoasele òrduri [rânduri! – n.n.]. Eu cu ce să-ţi respletesc atâta gentilitate?! Bunul D-zeu Te-a făcut părtaş de toate ce-şi poate dori un pământean în viaţa aceasta, eu n-am alta dar, decât ca şi preste 20 de ani să Te revăd tot cu naturelul vial [sic!] de la Tisa şi cu aceeaşi agerime mentală de atunci pătrunzătoare în toate tainele lumei. Primeşte salutul meu cel mai respectuos, iar spectabila doamnă sărutare de mână şi copiii toţi o îmbrăţoşare frăţească de la al d-tale cel mai supus stimător, Dr. Vasile Lohan Seghedin, la 15 martie 1912”.

În contextul actual, când tendința exegeților este de a minimaliza contribuția unor aşa-zişi „minori” pe tărâm cultural sau educaţional, articolul nostru se doreşte a fi o semnalare a activităţii lui dr. Vasile Lohan, având obârşii în Ţara Oaşului, devenit profesor la Liceul de Stat din Seghedin, în folosul consolidării culturii naţionale, având o legitimare de cel mai înalt rang, presărată cu „neuitate momente academice”, venită chiar din partea unui clasic al literaturii române. Gestul şi cuvintele adresate lui Vasile Lohan nu pot fi suspectate a fi nesincere şi lipsite de adevăr, căci tot marele Caragiale ne învăţa că „opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii”.

Note:

1. Viorel Câmpean, Dr. Vasile Lohan, primul

director român al Liceului „Mihail Eminescu” din

Satu Mare, în „Agora universitaria”, Satu Mare, an

V, nr. 1 (9), semestrul I, 2010, pp. 25-26, articol

reprodus în volumul Viorel Câmpean, Oameni şi

locuri din Sătmar, vol. III, Satu Mare, 2015, pp.

47-52.2. Marta Cordea, Preocupări ale intelectualilor

sătmăreni în domeniul limbilor clasice (IV), în

Marturii culturale

)

Eseu

12

Marturii culturale

)

Eseu„Citadela”, Satu Mare, an VIII, nr. 4/12 (84-92),

apr.-dec. 2014, pp. 8-10, republicat și în volumul

Marta Cordea, Priviri retrospective. Bibliofilie,

personalităţi din Sătmar, Dieta de la Pesta: (1848-

1849, 1861), Satu Mare, Editura Citadela, 2017, pp.

104-108. 3. Ovidiu T. Pop, Rozalia Cosma, Gheorghe Cosma,

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” – file de

istorie, Satu Mare, 2012, p. 371.4. Biroul Județean Satu Mare al Arhivelor Naționale,

Colecţia Registrelor de stare civilă şi parohiale,

Reg. 1008, f. 2-3 v.5. A Nagybányai Állami Főgimnázium Értesitője

1895-1896 Tanévről (Anuarul Liceului de Stat din

Baia Mare), Baia Mare, 1896, p. 60.6. Ibidem.7. „Familia”, Oradea, an XXXVIII, nr. 50, 15/28

decembrie 1902, p. 599.8. Ibidem, nr. 2, 13/26 ianuarie 1902, p. 24.9. „Răvașul”, Cluj, anul I, nr. 31, 31 octombrie 1903,

p. 123.10. Ioan Madincea (1841-1929). Născut la Ilidia

(comitatul Caraş-Severin) în familia parohului local.

Şcoala elementară ş� cea normală le-a urmat la

Ciclova montană şi Oraviţa, iar cursurile gimnaziale

la Blaj şi Beiuş. Doi ani de teologie i-a urmat la

Seminarul latin din Timişoara, alţi doi ani la

Seminarul teologic din Budapesta. Hirotonit în 1864

a fost instalat administrator în localitatea natală,

pentru ca peste trei ani să preia parohia Oraviţa,

devenind şi protopop. În 1876 a fost numit canonic

prebendat. A urcat treptele ierarhiei, în 1926 fiind

răsplătit cu înălţarea la rangul de prelat pontifical. S-

a remarcat prin activitatea bisericească, mai puţin pe

plan cultural şi naţional. Vezi Ioan Boroş,

Memorialistica, Cluj-Napoca, 2012, p. 123 şi

Canonici, profesori şi vicari foranei din Biserica

Română Unită (1853-1918). Dicţionar, Cluj-

Napoca, 2013, pp. 220-223.11. A Lugosi M.K. Áll. Főgymnasium Értesítője

(Anuarul Gimnaziului Superior de Stat din Lugoj),

1903/1904, p. 23.12. A Szegedi M.K. Áll. Főgymnasium Értesítője

„Klauzál Gábor” (Anuarul Gimnaziului Superior

„Klauzál Gábor” din Szeged), 1906/1907, p. 25.13. Rangsor (Közzétetik a M. Kir. Vallás- és

közoktatásügy miniszternek 1908. VI. 141. Eln. Sz.

Rendelete folytán.), Budapest, 1909, p. 54.

14. Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, PNL

Satu Mare. Tradiţie şi contemporaneitate, Cluj-

Napoca, 2011, pp. 177-179.15. A Szegedi M.K. Áll. Főgymnasium Értesítője

„Klauzál Gábor” (Anuarul Gimnaziului Superior

„Klauzál Gábor” din Szeged), 1917/1918, p. 25.16. O metaforă în limba maghiară a închisorii =

„Sfântul Petru cu zăvoarele”.17. Valeriu Branişte, Scrisori din închisoare

(Seghedin, 1918), Reşiţa, 1996, p. 222.18. Gheorghe Cosma, Ovidiu T. Pop, Profesorii de

matematică ai Colegiului Naţional „Mihai

Eminescu” din Satu Mare, 1919-2009, Satu Mare,

2009, p. 19.19. Ibidem.20. Anuarul Liceului „Mihail Eminescu” din Satu

Mare pe anul şcolar 1919/1920, p. 12. 21. Ibidem, p. 10.22 Pentru detalii vezi Viorel Câmpean, Victor

Maroşan, un dascăl român preocupat de legăturile

milenare dintre românii şi maghiarii din părţile

Sătmarului, în „Confluenţe”, Satu Mare, an IV, nr. 1

(8), februarie 2009, pp. 75-76; Viorel Câmpean,

Marta Cordea, Victor Mureşan, destinul unui dascăl

prins în vâltorile istoriei, în „Confluenţe”, Satu

Mare, an IX, nr. 1 (16), ianuarie 2015, pp. 14-21. 23. Aurel E. Peteanu, Dr. Vasile Lohan, în „Anuarul

VI al Liceului Teoretic de Băieţi Coriolan

Brediceanu” din Lugoj, Tipografia „Corvin", Lugoj,

1945, p. 236.24. AGRU-ul în eparhia Lugojului, în „Unirea”,

Blaj an XL, nr. 3, 1930, p. 3.25. Aurel E. Peteanu, art. cit., p. 237.26. Ibidem.27. I. L. Caragiale. Scrisori şi acte, Ediţie îngrijită,

prefaţă şi note de Şerban Cioculescu, [Bucureşti],

Editura pentru literatură, 1963, pp. 175-177. 28. Ibidem. 29. *** Dor de fraţi. Epistolar lugojean, Timişoara,

1977, p. 9.30. Gheorghe I. Bodea, Octavian Goga. O viaţă, un

destin, vol. I, Cluj-Napoca, 2004, p. 198. 31. Octavian Goga în corespondenţă. [vol. II]

Documente literare, Bucureşti, 1983, p. 11.32. Gheorghe I. Bodea, op. cit., pp. 193, 198.33. Vezi reproducerea aceleiaşi fotografii în: I. L.

Caragiale, Omul şi opera în imagini, E.S.P.L.A.,

1953, p. 71 (nenumerotată), lângă Calendarul

Dacia, 1898.

Comentată din varii unghiuri şi de pe diverse poziţii, publicistica lui Mircea Eliade (e vorba aici de cea apărută în revistele deceniului 1930-1940 din România), a suscitat, mai ales după evenimentele din decembrie 1989, nenumărate controverse, referitoare la punctele de vedere ale autorului Istoriei religiilor legate de o serie de aspecte ale vieţii social-politice şi culturale din intervalul temporal amintit.

Aproape că nici nu mai trebuie menţionat că discuţiile pe marginea contribuţiilor revuistice ale lui Mircea Eliade au probat/probează încă o dată nu numai ideile vehiculate de autor, ci şi maniera eseistică – cu totul originală şi categorică – prin care acesta a ştiut să găsească cele mai nimerite şi accesibile căi de comunicare şi de înţelegere cu cititorii lui.

Din câte ştim, însă, au fost mai puţini comentatori care să fi relevat şi un alt aspect al publicisticii lui Mircea Eliade, pragmatismul şi actualitatea foarte multor articole, ce par a fi fost scrise ieri şi nu cu mai mult de optzeci de ani în urmă.

Poligraf recunoscut, autorul Huliganilor s-a manifestat de timpuriu – şi în paralel! – atât în creaţia beletristică propriu-zisă cât şi în presă, conştient fiind, ca orice scriitor dornic să-şi facă publice ideile, că această a doua modalitate de comunicare cu cititorii este, cel puţin pentru moment, mai repede penetrantă, percutând numaidecât în inima şi conştiinţa lectorilor.

Desigur, o analiză exhaustivă a publicisticii eliadeşti este deocamdată imposibilă câtă vreme nu avem un corpus de volume în care să fi fost adunată şi atâta timp cât multe dintre articole au apărut fie în publicaţii de negăsit astăzi, fie în reviste din străinătate – la fel de greu accesibile.

De aceea ne vom referi aici numai la unele articole tipărite în volume, pe lângă cele cu caracter eseistic (Solilocvii, 1932, Oceanografie, 1934; Fragmentarium, 1939; Insula lui Euthanasius, 1943; Jurnalele), având astăzi şi culegerea alcătuită de Nicolae Georgescu (Mircea Eliade, România în

eternitate, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990), unde au fost tipărite materiale apărute exclusiv în revista „Vremea”. Deşi acestea din urmă reprezintă doar o mică parte din ceea ce a semnat Mircea Eliade în presa deceniului 1930-1940, totuşi articolele cu pricina sunt în măsură să ne dea o idee despre puternica implicare a autorului în problemele, întrebările şi

preocupările acelui segment temporal, de altfel o perioadă foarte interesantă pentru mişcarea de idei de la noi şi din întreaga Europă.

Despre cât preţ punea Mircea Eliade pe cuvântul tipărit în reviste, un fapt ni se pare grăitor. În ianuarie 1926, la mai puţin de un an de când se înscrisese la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, a fondat „Revista universitară”, care a sucombat după numai cinci numere pentru că a publicat o recenzie negativă la cartea unuia dintre profesorii lui, nimeni altul decât Nicolae Iorga. Nu se ştie nici până azi dacă interdicţia respectivă l-a îndârjit pe Eliade sau nu. Cert este că din acelaşi an, 1926, începe să colaboreze la „Cuvântul”, iar mai apoi la „Universul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea”, „România literară”, „Vremea”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Azi”, „Revista Fundaţiilor Regale”, şi alte publicaţii ale vremii. Între 1928-1933 urmează o pauză, răstimp în care vizitează Italia, apoi India, satisfacerea serviciului militar şi susţinerea lucrării de doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre yoga.

Oricum şi din orice punct de vedere am privi astăzi publicistica acestui scriitor, un fapt este menit să ne surprindă din capul locului: preocuparea jurnalistului de a urmări câteva idei aşa-zis „trăiriste”, un fel de existenţialism european, cultivat, de altfel, de întreaga lui generaţie, hrănită spiritual de la masa lui Nae Ionescu, al cărui asistent Eliade a devenit în noiembrie 1933. În Dicţionarul general al literaturii române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005), Eugen Simion observă, între altele: „Citite acum toate, de la articolele din ciclul Itinerar spiritual, când autorul avea douăzeci de ani, până la eseurile savante din Insula lui Euthanasius, se vede că pe Eliade îl urmăresc câteva fantasme (ale lui şi ale generaţiei pe

13

PragmatismșiactualitateînpublicisticaluiMirceaEliade

FlorentinPOPESCU

Marturii culturale

)

Eseu

14

care o reprezintă). Clară este la el obsesia înnoirii prin experienţa spiritului. Jurnalistul exprimă deseori această idee, acum şi mai târziu, în articolele din anii '30, mult mai coerente şi cu o bătaie filosofică mai lungă. În faza din Itinerar spiritual, întocmeşte un repertoriu de teme (generaţia tânără, experienţa mistică, des-marginalizarea culturii române, valorizarea creştinismului răsăritean, descătuşarea energiilor tinere, despărţirea de stilurile şi ritmurile generaţiilor anterioare, complexate, retardate, provincializate) şi le dezvoltă în proporţii nervoase, dezarticulate de multe ori, agresive şi juvenil profetice. Ce uluieşte azi la lectură este credinţa tânărului de douăzeci de ani că odată cu el se naşte o generaţie spirituală, o generaţie întemeietoare. Ea va scoate cultura română din inerţiile răsăritene şi-i va aduce filosofia care îi lipseşte. Articolele scrise după întoarcerea din India au mai multă coerenţă şi se concentrează asupra câtorva teme: contestarea politicianismului românesc, primatul spiritului, cultul tinerilor (vârsta când spiritul obţine contactul cu mitul), dorinţa panică de a trăi, respingerea spiritului de resemnare, elitele creatoare ale naţiei, coterie, „simpatie”, etc.”.

Întrucât de-a lungul ultimelor decenii au fost discuţii în legătură cu poziţia politică pe care s-a situat Mircea Eliade în articolele lui de presă, e bine de precizat că el însuşi, la 22 septembrie 1933, într-un articol apărut în revista „Credinţa” scria: „Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creştinătatea sau comunismul care incendiază catedralele… îmi stă mintea în loc, dar nu înţeleg. Huligani şi barbari, sunt comuniştii incendiatori de biserici – ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor. Şi unii, şi alţii calcă în picioare omenia, credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Şi unii, şi alţii se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credinţei şi omeniei lui. Priviţi dreapta: oameni decapitaţi în Germania, gânditori prigoniţi în Italia, preoţi creştini schingiuiţi în Germania, evrei expulzaţi. Priviţi stânga: preoţi creştini puşi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniştilor de la Paris, acei bravi comunişti francezi care militează pentru un înalt ideal umanitar şi-şi inaugurează Evul incendiind catedrale. Frumos ideal! Frumoase perspective!”.

Un inventar rapid al textelor scriitorului – fie şi numai al celor adunate de N. Georgescu în volumul amintit – ne relevă, cum am mai spus, un Mircea Eliade receptiv la toate problemele şi ideile deceniului în care a scris. Între acestea definirea cât mai exactă a specificului naţional, iar pe de alta

racordarea noastră la cultura europeană, altfel spus realizarea unui sincronism care să ne înscrie în circuitul universal cu valorile noastre, cu nimic mai prejos decât ale altora, reprezintă un fel de coloană vertebrală a întregii publicistici.

Ia tă , bunăoară , cum vede scr i i torul naţionalismul:

„Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.

Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate transfigura acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica.” (România în eternitate, în „Vremea”, 13 octombrie 1935).

Ca să ne exprimăm în termeni mai puţin literari, însă definitorii pentru susţinerea afirmaţiilor din articolul al cărui început l-am reprodus mai sus, Mircea Eliade taie în carne vie şi se dovedeşte a fi neiertător cu situaţia politică a României deceniilor interbelice. El vorbeşte despre o eternitate spre care năzuieşte fiecare ţară, dar şi despre una care a survolat istoria – cea a unor genii care au asigurat nemurirea nu numai a operelor lor ci şi a ţărilor cărora le-au aparţinut. „Orice se poate întâmpla cu Italia acum – zice el –, poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă istorică nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate, aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veşnic nevoie de Eschil , Platon, Cervantes, sau

Eseu Marturii culturale

)

15

Shakespeare.”.Contrapunând acestei idei o alta, referitoare la

locul României în acest context european, analistul notează: „Mă gândesc cu groază că şi pe noi, românii ne aşteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte naţiuni, aşa cum a intrat scoţianul, irlandezul, ovreiul – şi, în Peninsula Balcanică, ţiganul. Am ajuns de pomină; şi până ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern”.

Concluzia nu mai lasă loc nici de interpretări şi nici de dubii: „Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.”.

Se înţelege, desigur, de aici, atât actualitatea, după opt decenii şi mai bine, a afirmaţiilor lui Eliade. Afirmaţii în faţa cărora pălesc toate acele rostite acum de către analişti profesionişti ori de ocazie pe micile ecrane ale diverselor posturi de televiziune. Adevărurile puse în pagină de autorul „României în eternitate” capătă azi, indiscutabil, valoare de axiomă.

Pragmatismul lui Eliade este prezent la tot pasul – fie că aduce în discuţie o temă de stringentă actualitate, fie că propune scurte retrospective în istoria mai recentă a ţării, fie că, subiacent sau direct, dezbate probleme legate de patriotism, europenism sau integrare a României în cultura continentală. Citate întregi pot alcătui oricând liniile de forţă ale unei posibile monografii cu caracter social şi politic, dar şi cultural.

Şi – trebuie s-o spunem din nou! – aproape toate sunt cu bătaie lungă şi nu şi-au pierdut semnificaţia şi mesajul până azi. „Niciodată în istoria României contemporane n-am atins o treaptă mai josnică, un nivel moral mai degradant. Niciodată – scria gazetarul la 27 octombrie 1935 într-un articol intitulat „1918-1921” – nu s-au atins asemenea culmi de inconştienţă şi de laşitate. Cincisprezece ani de completă democraţie, de desfrâu şi stare de asediu – au fost de ajuns ca să prefacă pe „cetăţeanul” român într-un om lipsit de curaj civic, fără iniţiativă, fără elan revoluţionar, sceptic şi resemnat. Autorii morali şi materiali ai acestui atentat împotriva demnităţii româneşti, s-au recrutat în marea lor majoritate dintre afaceriştii, spionii şi demagogii odioasei epoci 1918-1921. Încercaţi să reconstituiţi biografia oricărui potentat al zilei, a oricărui samsar sau escroc, gazetar cu reşedinţă de vară sau ilustru francmason – şi veţi întâlni un punct mort: 1918-1921. Aici se opresc toate investigaţiile. De aici înapoi nu mai ştie

aproape nimeni nimic. În 1917 a fost spion sau trădător; sau mic negustor; sau falit; sau misit. Şi deodată, în acei patru ani de odioasă glorie – omul nostru a ajuns milionar, ministru, samsar oficial sau bancher.”.

Citind astăzi aceste rânduri ne dăm numaidecât seama că nu e nevoie decât de câteva mici schimbări de termeni pentru a vedea că analiza cu pricina se potriveşte ca o mănuşă şi perioadei care s-a scurs de la evenimentele din decembrie 1989 şi până în 2018, încât la capătul lecturii nu poţi face altceva decât să te întrebi, mirat şi derutat totodată: Oare se repetă istoria?

Şi iată încă o mostră de text, pe deplin valabil şi azi, pe care un analist politic de acum (în cazul în care am avea un comentator pe deplin obiectiv – ceea ce nu există!) ar trebuie s-o păstreze la căpătâi ca pe o biblie: «Tragedia şi paradoxul unui moment istoric în care predomină „politicul” – este că oricine poate ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a forţelor personale, ci ierarhia lozincilor. Aderi unei lozinci şi simţi imediat înapoia ta forţa maselor al căror „crez” îl formulează acea lozincă. Devii puternic de azi pe mâine; prin simpla ta aderare, prin simpla ta mărturisire de credinţă. Într-un asemenea moment istoric, ierarhiile sunt întâmplătoare. Iar într-o ţară cu detestabilă tradiţie politică, aşa cum e România modernă, ierarhiile aproape că nu mai contează. Ceea ce contează, este demagogia, instinctul balcanic de a te da după cum bate vântul.» (Demagogie prerevoluţionară, în „Vremea”, 10 noiembrie 1935).

Pe un alt plan – cel al controversatului mesianism românesc, Mircea Eliade face, de asemenea, câteva distincţii clare şi se situează, cum era şi firesc, pe poziţia lui Nae Ionescu, al cărui asistent universitar a fost o vreme. „Mesianismul – este de părere autorul României în eternitate – nu începe prin critici şi puneri la punct şi superstiţii. Mesianismul începe – ca şi revoluţia – prin crearea de forme noi de viaţă, prin crearea unei noi conştiinţe. Nimic nu poate începe prin critică. Stilul de viaţă revoluţionar e în primul rând creator. Stilul de viaţă puritan este critic şi rigorist (Popor fără misiune?!..., în „Vremea”, 1 decembrie 1935).

Reabilitarea spiritualităţii, Renaşterea românească, Români deştepţi şi nemulţumiţi, Realităţi româneşti, Restaurarea demnităţii româneşti şi altele sunt articole şi mici eseuri care pun în lumină, cu şi mai mare exactitate, frământările generaţiei, pe atunci tinere, de intelectuali, după cum altele (Cultura scriitorului, Soarta scriitorului tânăr, Scriitorul de mâine, Scriitorul şi preşedintele lor), de un accentuat

Marturii culturale

)

Eseu

16

pragmatism, sunt veritabile rechizitorii sociale privind condiţia creatorului. Ideile şi sugestiile avansate în finalul lor atestă, încă o dată, dacă mai era nevoie, solidaritatea autorului cu „personajele” despre care scrie.

Detractorii lui Eliade au făcut haz (a se vedea studiul Cioran, Eliade, Ionescu, L'oubli du fascisme, 2002, citat şi de Eugen Simion în articolul consacrat scriitorului în Dicţionarul general al literaturii române, din 2005) cele şapte articole pro-legionare semnate de acesta între anii 1937-1938 în revistele Buna Vestire”, „Vremea”, „Iconar”, „Cuvântul”, „Sânziana”, în care vorbeşte de o revoluţie spirituală având drept scop mântuirea neamului românesc şi crearea unui om nou. El era de părere că legionarismul, bazându-se pe creştinism, întărea libertatea individului. Vedea în mişcarea legionară un sprijinitor, propagator şi promotor al eroismului, sfinţeniei, pedagogiei, luptei cinstite pe toate planurile, bărbăţiei şi sincerităţii – toate având, până la urmă, ca scop triumful iubirii, cea care îl poate face pe om liber şi curajos. „Cred – scria el – în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea sinceră preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod fac, spunea Fericitul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi dragoste. De aceea cred în Biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc”.

În mare măsură atracţia lui Eliade faţă de Mişcarea Legionară s-a datorat profesorului său, Nae Ionescu, o personalitate care fascina tânăra generaţie de intelectuali prin prelegerile de la Universitate, dar pe de altă parte simpatia respectivă i-a fost stârnită publicistului de ideile, altfel, generoase şi profund patriotice, din prima fază a Mişcării, fiindcă în cea de a doua fază ea a devenit una extremistă – fapt pe care nici Eliade şi nici ceilalţi tineri nu l-au putut bănui. Xenofobia, antisemitismul, intoleranţa faţă de valorile culturii, pe care Eliade le-a combătut în toate prestaţiile lui

publicistice au devenit ulterior arme ale Mişcării Legionare şi este de presupus că această răsturnare spectaculoasă şi periculoasă de situaţie i-a produs o mare dramă spirituală şi sufletească celui care visa la o Românie demnă şi curată, promotoare a propriului patrimoniu cultural în lume.

Mircea Handoca, într-un studiu intitulat Mircea Eliade, Textele „legionare” şi despre „românism”, din 2001 detaliază şi comentează în detaliu acest episod al publicisticii scriitorului, iar Eugen Simion, în articolul din care am mai citat, scrie, la rându-i: „În Jurnal a încercat să explice simpatia politică faţă de legionarism în faza 1937-1938 prin admiraţia lui faţă de profesorul Nae Ionescu (devenit la un moment dat conducătorul spiritual al Gărzii de Fier), văzând două faze în cronologia acestei mişcări politice: una religioasă (la care, afectiv, Eliade a aderat) şi alta brutal politică, totalitară, apărută după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful mistic şi mitic al legionarismului. Această disociere n-a convins şi nu convinge nici azi pe adversarii inflexibili ai lui Eliade, care văd în el un exponent al extremismului politic european. Chiar şi în studiile despre alchimia asiatică şi babiloniană sau în cursurile despre Upanişade şi budism s-ar ascunde, după aceşti comentatori, idei legionare. O interpretare, evident, aberantă, programatic osti lă şi , prin toate acestea, neconvingătoare.”.

Puse în balanţă cu toate celelalte articole şi eseuri risipite prin presa vremii (şi va trebui să vină o zi în care un inimos cercetător să le adune în cărţi), cele şapte texte pro legionare aproape că îşi pierd semnificaţia şi ne apar mai degrabă ca un accident de gândire, de atitudine decât ca opţiune fundamentală a autorului lor.

Precumpănitoare în toată publicistica eliadescă rămân, însă, zecile de articole ce se constituie aidoma unei oglinzi în care se regăsesc cam toate ideile mari şi generoase ale epocii interbelice: nevoia de cunoaştere a istoriei şi nerepetarea greşelilor trecute, patriotismul adevărat, cultivarea valorilor culturale ale naţiunii, pledoaria pentru racordarea demnă la universalitate, propăşirea neamului prin cultură, independenţa creatorului şi eliminarea oricăror discriminări, protecţia artelor şi a artiştilor şi, încă multe altele.

În ansamblul lor, toate acestea vin să completeze imaginea unui mare scriitor şi publicist, cărturar în sensul cel mai deplin al cuvântului. O personalitate prin care am pătruns în universalitate aidoma marilor fluvii ajungând cu maiestuozitate la marea cea mare.


)

1 Revista ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură” publică la mijlocul lunii martie 1861 o corespondență, prin care cerea respectarea limbii și a naționalității românilor. Începând cu anul 1861 putem vorbi de începutul unei noi etape în mișcarea națională a românilor transilvăneni, și asta datorită faptului că, la 20 octombrie 1860, împăratul Franz Iosif a promulgat ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de

2„Diploma din octombrie (Oktoberdiplom) prin care se încheia perioada neoabsolutistă și se deschidea calea guvernării liberale, în întregul Imperiu Austriac (1860-1867). Referitor la Transilvania, Diploma amintită stipula abandonarea regimului militar instituit după revoluția pașoptistă, iar Marele Principat al Transilvaniei devenea un stat autonom în cadrul imperiului. De menționat este faptul că în componența Senatului imperial, care a decis reorganizarea imperiului au intrat și românii Andrei Șaguna, Alexandru Mocioni și

3Nicolae Apostol Petrino . Episcopul Andrei, baron de Șaguna reprezenta Transilvania, Baronul Nicolae Apostol de Petrino reprezenta Bucovina iar Andrei Mocioni de Foen reprezenta Banatul. Toți trei erau de origine macedoromână. O consecință importantă a Diplomei a fost constituirea primei Diete a Transilvaniei cu majoritate românească din istoria Transilvaniei, care a adoptat legi de egală îndreptățire, pe pr inc ip i i democra t ice , de reprezentare proporțională. Cu toată opoziția nobilimii maghiare consecventă în a promova un regim discriminatoriu bazat pe Unio trium nationum din 1437 și hotărârea de anexare a Transilvaniei la Ungaria din 1848. Deși Diploma imperială recunoștea limba română ca limbă oficială, punerea însă în practică s-a lovit de numeroase obstacole. Până în 1861 limba oficială în Transilvania a fost limba latină. În perioada neoabsolutismului, pentru scurt timp, a fost limba germană. Limba română era considerată tolerată, nu era admisă în viața de stat. În perioada guvernării liberale s-a recunoscut egalitatea limbii române cu limba germană și limba maghiară. În corespondența amintită din revista Foaie pentru minte, inimă și literatură, autorul atage atenția că, sub regimul anterior, cel al absolutismului habsburgic, românilor li se făceau multe nedreptăți: ,,din partea unor dregători răutăcioși, amici ai întunericului și

inamici ai românilor… care nu voiau nicidecum a ne 4respecta limba și naționalitatea”. În epoca Bach , în

Transilvania s-a introdus limba germană, provincia 5fiind împărțită în șase districte militare . Comitatele

din Partium, Arad, Bihor, Satu Mare și Maramureș, au fost integrate în cadrul Ungariei. ,,Atunci noi românii –se scrie în corespondența lui Ciorecu – în amărăciunea sufletului, negăsind nicăieri nici o mângâiere ne-am luat voia a dezvălui în acest prețios

6organ național durerile, suferințele, patimile și necazurile noastre, plângându-ne cu amar că pe la noi cei care cutează a vorbi și scrie românește…este înfierat ca agitator, supus necredincios, rebel etc”. ,,Atunci când eram amărâți din toate părțile – scrie mai departe corespondentul – viețuiam în aceea iluzie plăcută, că sub aura cea sănătoasă a Constituției vom respira mai liber… iar limba și naționalitatea noastră va fi respectată nu numai în ținuturile curat românești ci și în cele amestecate, chiar în centrul comitatului (Satu Mare) prin dregători români adevărați nu

7degenerați”. Autorul corespondenței a remarcat, cu toate că în 1861 s-a trecut la acordarea autonomiei provinciilor monarhiei, inclusiv a Transilvaniei, că românii continuau să aibă o situație de inferioritate, nefiind reprezentați proporțional cu numărul lor. În județul Satu Mare, din cele 112 localități curat românești, în parte amestecate, cu 110.000 de locuitori români, aceștia au doar 80 de reprezentanți în Comitetul permanent al comitatului din care făceau parte 680 de membri. În schimb maghiarii și șvabii din 118 localități, numărând 125.000 de suflete, aveau un număr de 600 de reprezentanți. Deci, românii au abia a treia parte din reprezentanți, când după lege ar fi trebuit să aibă câte un reprezentant la fiecare 500 de locuitori, deci 220 de reprezentanți nu 80. Haralambie Ciorecu a remarcat că în localitățile maghiare ce numără între 500 și 1.000 de locuitori, în Comitetul comitatens sunt reprezentați de 4-5 persoane din aceeași familie nobiliară, de exemplu Andrid, Domănești și Petin. La Craidorolț, dar și în alte localități, reprezentarea se face prin toți membrii de gen bărbătesc ai unor familii nobiliare. În schimb, localitățile românești sunt reprezentate prin una sau două familii, cum este la Ardusat. Cămârzana, care are 1.800 de locuitori nu și-a desemnat niciun reprezentant. Racșa, Negrești, Târșolț și Bixad au doar un reprezentant. Haralambie Ciorecu mai observă faptul că mulți din cei 80 de reprezentanți ai românilor:

17

Aspectedinluptaromânilorsătmărenipentrudrepturinaționale,dupăadoptarea

guvernăriiliberaleînTransilvania(1860-1867)

CarolC.KOKA

Marturii culturale

)

Eseu

18


)

,,sunt favoriții ungurilor, dintr-o duzină de români pestriți, chiar rătăciți, lepădați, pierduți, renegați de tot soiul. Fiind în această situație ei nu cutează a trage degetul cu cei 600. Este neplăcut faptul că în unele localități nu s-a aflat nici măcar un intelectual român,

8persoană cu carte care să-i reprezinte”. Din grupul românilor din Comitetul comitatens 6 sunt ,,cei pe care ungurii se opintesc a-i boteza ca români dar nu toți vor a figura ca atare. Unul a fost refugiat în Turcia. Altul a fost husar acestora nu le place a purta în gură-le limba lor. A scrie românește nu mai unul e capabil. Mulți români au crescut cu condeiul cel unguresc în mână, apoi a lepăda acest

9lucru ar însemna a fi vânzător de patrie și națiune”. Românii nu au în conducerea comitatului nici măcar un vicenotar. Dacă se vor adresa în scris în limba română, documentele respective vor fi returnate, sau vor fi puse deoparte pentru a fi cercetate ,,ad calendas

10graecas”. Autorul articolului îi îndeamnă pe români să continue lupta pentru drepturi naționale, ,,Debit Deus his quoque finem”. ,,Fără îndoială e greu a suferi, însă e dulce a putea spera că oare cândva toate se vor schimba și vor lua altă față, mai bună, mai plăcută și

11mai îmbucurătoare” . Dincolo de aceste remarci ale lui Haralambie Ciorecu, în județul Satu Mare au existat și români adevărați care au luptat pentru traducerea în viață a hotărârilor Dietei de la Sibiu (1863-1864). Fruntașii românilor vedeau necesitatea înființării de școli românești, pentru ridicarea națiunii române. La 12 septembrie 1861, fruntașii românilor din județul Satu Mare s-au întrunit la Seini, atunci în județul Satu Mare, sub președinția protopopului de Ardusat, Ștefan Vulcan. La această conferință au participat 26 de personalități atât laice cât și ecleziastice: protopopul Sătmarului, Petru Bran, preoții parohi Grigore Fabian din Sătmărel, Ștefan Dălai din Pișcolt, Ion Dărăban din Târșolț, Petru Mihuț, Ioan Sălăgian, George Marchiș, Ignat Sabo și Simion Popovici Deseanu din Arad,

12reprezentant al românilor în Dieta de la Budapesta.În procesul verbal întocmit cu acest prilej s-a scris: ,,Inteligența românească din comitatul Sătmarului, văzând lipsa cea mare și simțitoare de un gimnaziu național, a proiectat înființarea unui asemenea gimnaziu”. Drept sediu s-au propus localitățile Seini și Baia Mare. Pentru Seini au votat 24 de participați iar pentru Baia Mare 3 participanți. S-a considerat că Seiniul poate deservi românii din trei comitate, Satu Mare, Maramureș și Sălaj. Cei din Seini s-au oferit să pună la dispoziția gimnaziului și un teren adecvat. Un comitet ales s-a angajat să obțină aprobările necesare și întocmirea proiectului . Comitetul urma să administreze și fondurile ce se vor strânge. Cererea pentru aprobarea construcției a fost elaborată cu ocazia adunării de la Mădăras, din 29 octombrie 1861. Documentul a circulat prin sate pentru strângerea de semnături de adeziune. Preotul paroh din Mădăras din

vremea aceea a fost Ioan Szeremi, participant și la 13adunarea de la Seini.

În condițiile instaurării dualismului austro-ungar, în 1867, Comitetul desemnat pentru edificarea gimnaziului românesc, a trebuit să-și suspende activita

Date post:	05-Feb-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times

Marturii culturale...Marturii culturale) Satu Mare, 2018 – Aurel Pop, Marin Pop, Marta Cordea,...

Documents