UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞIFACULTATEA DE DREPT

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Asist. univ. drd. MARIUS SEBASTIAN STRIBLEA

- SUPORT CURS -

Anul I

Semestrul I

2008

2

Cuprins

Capitolul I. Terminologie introductivă. Caracterele şi principiile generale ale dreptului ................................................................................ 7

Secţiunea I - Sensurile cuvântului drept ................................................ 71. Dreptul subiectiv .............................................................................. 72. Dreptul obiectiv ............................................................................... 73. Dreptul ca ştiinţă .............................................................................. 84. Dreptul ca artă .................................................................................. 8

Secţiunea II - Caracterele dreptului ........................................................ 8Secţiunea III - Principiile generale ale dreptului .................................... 9

Capitolul II. Dreptul şi statul ................................................................. 11Secţiunea I - Definirea statului ............................................................... 11

1. Elementele constitutive ale statului .................................................. 112. Funcţiile statului ............................................................................... 13

Secţiunea II - Forma statului .................................................................. 141. Forma de guvernământ ..................................................................... 142. Structura statului .............................................................................. 153. Regimul politic ................................................................................ 16

Secţiunea III - Statul de drept ................................................................. 161. Noţiune .............................................................................................. 162. Caracteristici ..................................................................................... 173. Condiţii de existenţă ......................................................................... 17

Capitolul III. Sistemul dreptului ........................................................... 18Secţiunea I - Conceptul de sistem al dreptului ........................................ 18Secţiunea II - Criteriile de constituire a sistemului dreptului ................. 18Secţiunea III - Componentele de sistem ale dreptului ............................ 19Secţiunea IV - Diviziunile generale ale dreptului ................................... 20

1. Dreptul intern şi dreptul internaţional ............................................... 202. Dreptul public şi dreptul privat ......................................................... 203. Alte diviziuni ale dreptului ............................................................... 21

Secţiunea V - Ramurile dreptului românesc actual ................................ 21Secţiunea VI - Mari sisteme contemporane de drept .............................. 26

1. Sistemul de drept romano-germanic ................................................. 26

3

2. Sistemul de drept anglo-saxon (common – law) ............................... 23. Sistemul dreptului socialist ............................................................... 294. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale ........................................ 29

Capitolul IV. Izvoarele dreptului ........................................................... 32Secţiunea I - Conceptul de izvor al dreptului ......................................... 32Secţiunea II - Izvoarele formale .............................................................. 32

Capitolul V. Norma juridică ................................................................... 34Secţiunea I - Conceptul de normă juridică .............................................. 34Secţiunea II - Caracterele normei juridice .............................................. 34Secţiunea III - Structura normei juridice ................................................ 37

1. Structura logico-juridică (internă) .................................................... 372. Structura tehnico-legislativă (externă) .............................................. 43

Secţiunea IV - Clasificarea normelor juridice ........................................ 43Secţiunea V- Acţiunea normelor juridice ............................................... 46

1. Acţiunea normelor juridice în timp ................................................... 472. Acţiunea normelor juridice în spaţiu ................................................ 523. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor ................................ 53

Capitolul VI. Interpretarea normelor juridice .................................... 54Secţiunea I - Noţiunea şi scopul interpretării normelor juridice ............ 54Secţiunea II - Formele de interpretare a normelor juridice .................... 54

1. Interpretarea oficială ......................................................................... 542. Interpretarea neoficială ..................................................................... 55

Secţiunea III - Metode de interpretare ................................................... 551. Metoda gramaticală .......................................................................... 552. Metoda istorică ................................................................................. 553. Metoda sistematică ........................................................................... 554. Metoda logică ................................................................................... 565. Metoda teleologică ............................................................................ 566. Analogia ............................................................................................ 56

Secţiunea IV - Rezultatul interpretării normelor juridice ...................... 561. Interpretarea literală .......................................................................... 562. Interpretarea extensivă ...................................................................... 573. Interpretarea restrictivă ..................................................................... 57

Capitolul VII. Raportul juridic ............................................................... 58Secţiunea I - Noţiunea de raport juridic ................................................. 58Secţiunea II - Caracterele raportului juridic ........................................... 58

1. Caracterul social ............................................................................... 58

4

2. Caracterul voliţional ......................................................................... 583. Caracterul valoric .............................................................................. 59

Secţiunea III - Structura raportului juridic ............................................. 591. Subiectele raportului juridic .............................................................. 592. Conţinutul raportului juridic ............................................................. 603. Obiectul raportului juridic ................................................................ 61

Secţiunea IV - Diferite categorii de raporturi juridice ............................ 61Capitolul VIII. Răspunderea juridică ................................................... 62

Secţiunea I - Noţiunea de răspundere juridică ........................................ 62Secţiunea II - Condiţiile răspunderii juridice .......................................... 62

1. Conduita ilicită .................................................................................. 622. Rezultatul vătămător ......................................................................... 633. Vinovăţia subiectului de drept .......................................................... 634. Legătura de cauzalitate ..................................................................... 63

Secţiunea III - Formele răspunderii juridice .......................................... 631. Răspunderea penală .......................................................................... 632. Răspunderea contravenţională .......................................................... 643. Răspunderea disciplinară .................................................................. 644. Răspunderea civilă ............................................................................ 64

5

6

CAPITOLUL I

TERMINOLOGIE INTRODUCTIVĂ. CARACTERELE ŞI PRINCIPIILE GENERALE

ALE DREPTULUI

Secţiunea I

SENSURILE CUVÂNTULUI DREPT 1. Dreptul subiectivÎntr-un prim sens, prin drept se înţelege prerogativa sau posibilitatea

participantului la raportul juridic de a face sau a nu face ceva, ori de a pretinde altor subiecte de drept să i se dea ceva, inclusiv posibilitatea acestuia de a apela la forţa de constrângere a statului în vederea respectării prerogativelor sale.

Astfel, dreptul apare ca o putere a subiectului, recunoscută de lege, referitoare la conduita sa ori a altor persoane, putere ce este folosită în vederea fructificării prerogativelor pe care i le conferă legea.

În acest caz, dreptul este legat de titularul lui, motiv pentru care se numeşte subiectiv. Având în vedere faptul că acelaşi titular, în acelaşi timp, se bucură de mai multe prerogative, doctrina foloseşte sintagma drepturi subiective.

În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile subiective se împart în drepturi patrimoniale (ce pot fi evaluate în bani şi dintre care cel mai important este dreptul de proprietate) şi drepturi personal – nepatrimoniale (dreptul la viaţă, la libertate, la liberă circulaţie etc.).

2. Dreptul obiectiv

Într-un alt sens, cuvântul drept desemnează totalitatea normelor juridice create sau recunoscute ca atare de stat.

Spre deosebire de dreptul subiectiv care se referă la prerogativa unui anume subiect, dreptul obiectiv este alcătuit din norme juridice impersonale, care nu se adresează unui subiect determinat.

Drepturile subiective sunt reglementate de dreptul obiectiv.Dreptului obiectiv conţine o anumită componentă numită drept pozitiv, adică

totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat.

3. Dreptul ca ştiinţăDreptul face parte dintre ştiinţele sociale.În acest sens, regăsim cuvântul drept în formulări precum: facultate de drept,

curs de drept etc.

4. Dreptul ca artăDreptul constituie şi o artă. Aceasta este în legătură cu tehnica juridică (competenţa celor care elaborează

sau aplică dreptul). Tehnica juridică are două componente: tehnica legislativă (arta de a face legi)

şi tehnica aplicării dreptului (folosirea textului de lege abstract şi impersonal în vederea soluţionării unei situaţii concrete) .

Tehnica legislativă aparţine puterii legislative. Ea prezintă o mare importanţă deoarece, cu cât este mai bine stăpânită de către organele de stat ce au competenţă legislativă, cu atât legile elaborate vor putea răspunde mai bine necesităţilor sociale care au determinat edictarea lor.

Tehnica aplicării dreptului este folosită de către judecător, procuror, avocat, notar public etc.

Secţiunea II

CARACTERELE DREPTULUI

Dreptul prezintă trei caractere care îl disting de alte ştiinţe sociale. Acestea sunt: caracterul normativ, caracterul general şi permanent şi caracterul obligatoriu şi sancţionator.

1. Caracterul normativ Dreptul are un caracter normativ, având menirea de a coordona existenţa

omului în societate, urmărind păstrarea ordinii de drept prin concilierea interesele individuale cu cele ale societăţii.

Acest caracter este impus de structura dreptului care se prezintă ca sumă de reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept.

2. Caracterul general şi permanent Caracterul general al dreptului decurge din faptul că norma nu are în vedere

un subiect determinat. Aceasta se aplică tuturor subiectelor de drept între care se stabilesc raporturi juridice.

Legea se aplică permanent, fără întrerupere, pe toată durata cât este în vigoare, tuturor situaţiilor pe care le vizează.

8

În situaţii similare, toate subiectele de drept sunt trate egal de către lege (art. 16 alin. 1 din Constituţie).

3. Caracterul obligatoriu şi sancţionatorRegulile de conduită formulate de către drept sunt obligatorii pentru toate

subiectele.De asemenea, cunoaşterea normelor legale este obligatorie, în acest sens

operând o prezumţie absolută, ce nu poate fi infirmată în nici un mod. Nimeni nu poate să se apere de sancţiunea pe care o prevede legea în caz de

nerespectare a sa invocând necunoaşterea regulii (Nemo censetur ignorare legem).

Subiectul care nu respectă norma de drept va fi constrâns în acest sens de forţa coercitivă a statului. Tot odată, i se va aplica o sancţiune ce diferă în funcţie de ramura de drept din care face parte norma încălcată.

Există sancţiuni penale (amendă şi închisoare), sancţiuni contravenţionale (amenzile contravenţionale), sancţiuni civile (despăgubiri pentru prejudicii, nulitatea actelor juridice îndeplinite cu încălcarea condiţiilor legale etc.), sancţiuni de dreptul muncii (avertisment, reducerea salariului, desfacerea contractului de muncă).

Secţiunea III

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Principiile generale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul responsabilităţii, principiile echităţii şi justiţiei, principiul bunei – credinţe.

1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statuluiConform acestui principiul, dreptul constituie premisa existenţei statului. Statul de drept este organizat în conformitate cu principiul legalităţii. Aceasta

implică legitimitatea puterii, dar şi recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

2. Principiul libertăţii şi egalităţiiLibertatea şi egalitatea cetăţenilor reprezintă valori fundamentale în orice stat

de drept. Aceste drepturi fundamentate sunt consfinţite de Constituţie.Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, „cetăţenii sunt egali în

faţa legii”. De asemenea, conform art. 23 alin. 1, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

9

3. Principiul responsabilităţiiResponsabilitatea conduce la asumarea de către subiectul de drept a

consecinţelor acţiunii sale. Ea este consecinţa libertăţii de care se bucură indivizii.

4. Principiile echităţii şi justiţieiEchitatea (lat. aequitas) şi justiţia sunt valori complementare dreptului,

implicând valori morale esenţiale.

5. Principiul bunei – credinţeBuna - credinţa este un principiu general al dreptului. Obligaţia exercitării cu bună - credinţă a drepturilor şi libertăţilor este

prevăzută de Constituţie (art. 57). Potrivit legii fundamentale, titularul unui drept trebuie să-l exercite astfel încât

să nu aducă atingere intereselor legitime ale celorlalte subiecte de drept.

10

CAPITOLUL II

DREPTUL ŞI STATUL

Secţiunea I

DEFINIREA STATULUI

Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă instituţie a societăţii politice. El a apărut în urmă cu aproximativ 6.000 de ani în Orientul antic.

Statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată.

Noţiunea de stat poate avea şi alte înţelesuri, printre care:a. putere politică centrală, diferită de cea a colectivităţilor locale (judeţele,

oraşele, comunele);b. ansamblul guvernanţilor;c. o formă de societate, de viaţă în comun, o anumită manieră de a fi a

colectivităţilor umane.

1. Elementele constitutive ale statuluiElementele constitutive ale statului sunt: (a) teritoriul, (b) populaţia şi

(c) puterea de stat.

A. TeritoriulTeritoriul este elementul fundamental al statului care, în mod tradiţional, este

reprezentat de spaţiul cuprins între frontierele acestuia. În fapt, teritoriul nu se rezumă la delimitarea unei suprafeţe terestre, bidimensionale, ci este un spaţiu tridimensional din care fac parte întinderea de pământ şi ape delimitată de frontiere, subsolul, precum şi spaţiul aerian.

Conform art. 142 din Codul penal, teritoriul României se compune din “întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”.

11

În limitele acestui teritoriu se organizează statul şi unităţile administrativ-teritoriale care îl compun. De asemenea, în acelaşi spaţiu se exercită puterea publică, suveranitatea statului.

Teritoriul se caracterizează prin faptul că nu poate fi înstrăinat (conform art. 3 alin. 1 din Constituţie “teritoriul României este inalienabil”, frontierele sale fiind stabilite prin lege organică). Totodată, teritoriul este indivizibil, consecinţă a caracterului său unitar (art. 1 alin. 1 din Constituţie).

B. PopulaţiaUn alt element al statului este populaţia, ea desemnând, în general, o

colectivitate.Acest element a fost exprimat în doctrină prin mai multe noţiuni, şi anume:

societate, popor sau naţiune.Prin societate, termenul cel mai des uzitat, vom înţelege populaţia aflată sub

un anumit raport relaţional şi instituţional, pe un anumit teritoriu. Poporul are ca liant între indivizi continuitatea de limbă, de origine etnică, de

cultură etc. În sfârşit, prin naţiune se înţelege o comunitate umană delimitată teritorial şi

politic de altele, ai cărei membri manifestă loialitate faţă de stat, având conştiinţa apartenenţei la aceeaşi colectivitate, prezentând ca atribute principale identitatea, independenţa şi coeziunea.

Între stat şi oricare dintre indivizii care alcătuiesc populaţia se stabileşte o legătură specifică, constând în drepturi şi obligaţii reciproce. Această legătură politică se numeşte cetăţenie.

C. Puterea de stat (publică)Al treilea element al statului este puterea de stat, numită şi putere publică sau

forţă publică. Aceasta are rolul de a asigura unitatea politică şi juridică a statului, fiind caracterizată prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, precum şi prin obligaţia celor care le-au primit de a le respecta.

Trăsăturile puterii de stat sunt următoarele:a. este o putere politică ce are o sferă largă de aplicare şi agenţi specializaţi

care o realizează;b. este o putere instituţionalizată, prin aceasta înţelegându-se faptul că ea

aparţine statului ca instituţie politico-juridică, iar cei care o deţin acţionează în numele său şi în baza legii. Instituţiile (organele) fundamentale ale statului, numite de Constituţie (în titlul III) “autorităţi publice” sunt: (1) Parlamentul, unica autoritate legiuitoare a ţării, organul de reprezentare suprem al poporului român; (2) Executivul, alcătuit din Preşedintele ţării şi din Guvern şi (3) Autoritatea judecătorească, compusă din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi din Consiliul Superior al Magistraturii şi

12

Ministerul Public, organe de stat ce au sarcina de a aplica legea în cazul litigiilor apărute şi de a sancţiona pe cei care se abat de la respectarea normelor juridice;

c. este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii; d. este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita, prin organele

abilitate, constrângerea legitimă. Din această ultimă trăsătură a puterii publice decurge o caracteristică

fundamentală a statului, şi anume suveranitatea. Suveranitatea semnifică autoritatea supremă cu care statul este învestit şi

înseamnă dreptul puterii publice de a conduce societatea, de a nu recunoaşte nici o putere deasupra ei în cadrul statului, precum şi independenţa statului în raport cu alte state cu care acesta stabileşte raporturi.

Suveranitatea statului este compusă din două elemente, unul intern (competenţa exclusivă asupra teritoriului, concretizată în elaborarea unor acte normative generale obligatorii şi inexistenţa unei alte puteri sociale superioare) şi altul extern (independenţa în raporturile cu alte state, nesupunerea faţă de alte puteri, excluderea oricărui amestec din exterior).

2. Funcţiile statuluiNoţiunea de funcţii ale statului se referă la direcţiile principale de acţiune ale

statului în vederea organizării şi realizării activităţii fundamentale specifice, la care participă toate instituţiile abilitate.

Funcţiile statului pot fi: (a) interne sau (b) externe. a. Funcţiile interne sunt:1. funcţia politico-juridică - de asigurare a conducerii sociale, pe baza legilor

şi de a construi un cadru de drept care să garanteze oricărui individ respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de care se bucură;

2. funcţia de asigurare a ordinii de drept - de apărare a colectivităţii, precum şi a oricărui individ împotriva fenomenelor antisociale;

3. funcţia social-economică – de asigurare a dezvoltării economice, a progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei. Această funcţie acţionează diferit de la un stat la altul şi vizează politica fiscală, combaterea şomajului, a inflaţiei şi a sărăciei.

b. Funcţiile externe sunt:1. funcţia de stabilire şi dezvoltare a relaţiilor cu alte state sau organizaţii

internaţionale;2. funcţia de participare la activitatea organismelor internaţionale din care

statul face parte (O.N.U., O.S.C.E., Parlamentul European etc.) în vederea rezolvării propriilor probleme cât şi a chestiunilor internaţionale.

13

Secţiunea II

FORMA STATULUI

În legătură cu forma statului interesează trei concepte şi anume: (1) forma de guvernământ, (2) structura de stat şi (3) regimul politic.

1. Forma de guvernământForma de guvernământ se referă la crearea, organizarea şi exercitarea puterii

de stat prin intermediul organelor supreme ale acesteia, precum şi la împărţirea atribuţiilor între respectivele organe.

Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în: (a) republici şi (b) monarhii. a. În cadrul republicii, şeful statului (preşedinte) este ales de parlament sau

direct de către popor, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 ani). Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de guvernământ a

statului român este republica”. De asemenea, în România, conform art. 81 alin. 1 din Constituţie, preşedintele este ales prin “vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. După revizuirea legii fundamentale prin Legea nr. 429/2003, mandatul preşedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin. 1).

La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidenţiale. În republicile parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai important în

exercitarea puterii de stat revine parlamentului, preşedintele având o poziţie secundară. În republicile prezidenţiale (S.U.A., Rusia) şeful statului (preşedintele) are atribute sporite faţă de parlament în cadrul exercitării puterii.

Uneori se vorbeşte şi despre o a treia formă de republică, cea semiprezidenţială, în care raportul dintre atribuţiile preşedintelui şi cele ale parlamentului este sensibil egal.

b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care şeful statului (monarhul – rege, împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând această poziţie prin succesiune la tron sau, mai rar, prin numire pe viaţă.

Monarhiile pot fi constituţionale sau absolutiste. Monarhiile constituţionale (Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de

Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că monarhului îi revin atribuţii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important fiind jucat de parlament.

14

În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului, uneori discreţionare, iar celelalte instituţii ale statului, deşi există, au atribuţii restrânse, nesemnificative.

2. Structura de statStructura de stat reprezintă modul în care se organizează puterea de stat şi

entităţile statale existente pe teritoriul unui stat, precum şi relaţiile ce se stabilesc între ele.

Sub acest aspect statul poate fi: (a) unitar (simplu) sau (b) federativ (complex, compus).

a. Statul unitar se distinge prin următoarele caracteristici:- are o singură constituţie;- are doar un rând de organe supreme care îşi exercită competenţa pe întregul

teritoriu;- întreaga populaţie are o singură cetăţenie;- este subiect distinct de drept internaţional, participând în această calitate la

viaţa internaţională.b. Statul federativ se defineşte prin următoarele elemente:- este alcătuit din două sau mai multe state membre (federate);- statele componente transferă unele din atributele suveranităţii lor în favoarea

statului federativ, în limitele şi modurile prevăzute în constituţia federală;- există o legislaţie comună, unică, la nivelul statului federal, dar şi legislaţii

proprii fiecărui stat federat în parte, acestea din urmă trebuind să o respecte pe cea dintâi;

- există organe legiuitoare, administrative şi judiciare atât la nivel central (federal), cât şi la nivelul fiecărui stat federat;

- populaţia are două cetăţenii, una a statului federativ, cealaltă a statului federat;

- subiect de drept internaţional este doar statul federativ, el participând şi la viaţa internaţională.

Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţiile de state care, deşi se aseamănă cu acesta din multe puncte de vedere, se deosebesc prin faptul că ele nu dau naştere unui stat nou, distinct de statele componente.

Principalele forme de asociere a statelor sunt: confederaţia, uniunea reală şi uniunea personală.

Confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state asociate care îşi unifică legislaţia şi care îşi creează anumite organe comune, păstrându-şi însă suveranitatea şi calitatea de subiect distinct de drept internaţional.

Uniunea reală este asocierea a două sau mai multe state ce au un monarh comun şi care îşi creează unele organe comune.

15

Uniunea personală constă în asocierea a două sau mai multe state datorită existenţei unui şef de stat comun (monarh), statele membre păstrându-şi întreaga suveranitate.

3. Regimul politicRegimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor prin care puterea

politică conduce societatea. Acest concept vizează raporturile instituite între stat şi individ în ceea ce priveşte respectarea drepturilor subiective ale celui din urmă.

Din această perspectivă, regimurile politice se pot împărţi în: (a) regimuri democratice şi (b) regimuri totalitare (dictatoriale sau autoritare).

În cadrul regimurilor democratice operează principiul reprezentativităţii. Puterea de stat are ca fundament pluralismul politic şi se manifestă în baza şi în limitele legii, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloace dictatoriale, autoritare, statul rezervându-şi un rol dominant în societate, intervenind în toate domeniile existenţei sociale, chiar şi în viaţa privată a individului. În asemenea regimuri nu există pluralism politic (prin urmare nici opoziţie), principiul separaţiei puterilor în stat este încălcat, iar drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu se respectă.

Secţiunea III

STATUL DE DREPT 1. NoţiuneÎntr-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de drept înţelegem acel stat

democratic şi social, care se înfiinţează şi funcţionează în baza şi cu respectarea strictă a legii, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt garantate.

Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în timp. Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german Immanuel Kant

care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii, el neavând atribuţii în legătură cu binele general, cu fericirea, cu nivelul de trai sau cel cultural al oamenilor. Singura preocupare a statului imaginat de Kant trebuia să fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea încălcării acestuia .

Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.

Ulterior, alţi filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei principii: (1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat, (2) exercitarea puterii se realizează în baza legii şi (3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a poporului.

16

Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă independentă de lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se supune în mod deliberat.

Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi domnia legilor, dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu echitatea, fiind expresia voinţei întregii societăţi.

Constituţia României, în art. 1 alin. 3 decretează că România este “stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme (…) şi sunt garantate”.

2. CaracteristiciÎn sinteză, statul de drept contemporan se caracterizează prin următoarele

trăsături:- este fundamentat pe supremaţia legii;- are la bază existenţa unui cadru democratic;-accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;- puterea de stat este subordonată legii;- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare de

organisme;- garantarea pluralismului politic;- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi

judecătorească) prin celelalte două;- independenţa totală a justiţiei;- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului;- participarea cetăţenilor la exercitarea puterii.

3. Condiţiile de existenţăPentru existenţa statului de drept sunt necesare următoarele condiţii:- autonomia statului de drept şi întărirea organizării juridice a statului;- guvernarea care se realizează prin lege şi care este subordonată acesteia;- promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;- stabilirea suveranităţii externe a naţiunilor;- subordonarea statului unei stricte reglementări juridice.

17

CAPITOLUL III

SISTEMUL DREPTULUI

Secţiunea I

CONCEPTUL DE SISTEM AL DREPTULUI

Dreptul prezintă un caracter sistematic. Numeroasele reguli juridice existente în societate nu se înfăţişează sub forma unei alăturări întâmplătoare. Ele sunt ordonate într-un sistem coerent, organizat şi logic. Acesta nu reprezintă suma elementelor componente, ci un ansamblu de norme şi instituţii aflate în permanentă interacţiune.

Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a dreptului, a normelor juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor juridice şi al ramurilor de drept.

În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte noţiuni din sfera existenţei juridice a societăţii, precum sistemul legislaţiei (legislaţia unei ţări, sumă a actelor normative) şi sistemul juridic (ordinea de drept în general, privită ca fundamentala caracteristică a unei comunităţi).

Sistemul dreptului se caracterizează prin complementaritatea ramurilor de drept care îl compun, prin relativitate şi permeabilitate, precum şi printr-o continuă diferenţiere a ramurilor sale.

Secţiunea II

CRITERIILE DE CONSTITUIRE A SISTEMULUI DREPTULUI

Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt: (a) obiectul reglementării juridice, (b) metoda reglementării şi (c) principiile dreptului (sau ale ramurii de drept).

a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor sociale avute în vedere de norma juridică.

18

b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de modalităţi de normare a conduitei umane şi constituie un criteriu subiectiv de influenţare a sistemului dreptului. Caracterul subiectiv al acestui criteriu este dat de faptul că modul de reglementare a conduitei umane diferă în funcţie de interesele pe care le reprezintă forţa politică ce se află la conducerea societăţii.

Această metodă poate fi autoritară sau autonomă.De asemenea, metoda poate fi analitică (descompune un cadru complex în

elementele sale fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o sumă de elemente primare şi creează un cadru general şi abstract).

Tot din această perspectivă se are în vedere şi poziţia subiectelor în cadrul raportului juridic specific fiecărei ramuri de drept.

c. Principiile dreptului (sau ale ramurii) contribuie şi ele la crearea sistemului dreptului prin localizarea normelor într-o ramură sau alta.

Secţiunea III

COMPONENTELE SISTEMULUI DREPTULUI

Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt: (a) norma juridică, (b) instituţia juridică şi (c) ramura de drept.

a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a sistemului dreptului. Ea constă într-o regulă de conduită, instituită sau recunoscută de către stat, a cărei respectare este asigurată în caz de nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Acest element prezintă o anumită structură internă, alcătuită din trei părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

b. Instituţia juridică constituie acel set de reguli juridice care reglementează un număr de relaţii sociale din aceeaşi categorie, grupate în jurul unei valori sociale centrale şi care naşte o sferă distinctă de raporturi juridice.

Instituţia juridică este alcătuită din mai multe norme juridice. Astfel, normele care reglementează modul în care se transmite moştenirea

formează instituţia succesiunilor, cele care reglementează proprietatea alcătuiesc instituţia dreptului de proprietate, cele care au în vedere contractele dau naştere instituţiei contractelor etc.

Noţiunea de instituţie juridică apare ca similară cu aceea de statut juridic sau regim juridic.

În majoritatea cazurilor, instituţiile juridice grupează norme de drept corespunzând unei singure ramuri.

19

Uneori, instituţiile juridice pot reuni norme de drept din cadrul mai multor ramuri. De exemplu, instituţia contenciosului – administrativ reuneşte reguli din sfera dreptului administrativ, a dreptului procesual civil, a dreptului civil, precum şi din sfera organizării judecătoreşti.

c. Ramura de drept este un ansamblu de norme şi instituţii juridice, strâns legate între ele prin obiectul comun al reglementării, prin metoda folosită în normarea relaţiilor sociale şi prin intermediul principiilor care stau la baza lor.

Ea constituie cea mai complexă subdiviziune a unui sistem de drept naţional, acesta din urmă fiind alcătuit din mai multe ramuri.

Ramurile de drept nu există izolat, ci sunt în continuă interacţiune unele cu altele, influenţându-se reciproc.

Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri de drept. Astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul maritim, subramură de drept alcătuită din normele juridice şi instituţiile de drept care reglementează transportul maritim.

Secţiunea IV

DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI În funcţie de mai multe criterii, dreptul se împarte în:

1. Drept intern şi drept internaţional După cum regulile de drept se aplică doar statului care le-a elaborat, pe

teritoriul acestuia, sau ele au efect şi dincolo de limitele teritoriului statului, în raporturile dintre state ori dintre particulari din state diferite, dreptul se împarte în intern (naţional) şi extern (internaţional).

2. Drept public şi drept privat După cum interesul avut în vedere de norma juridică este unul public sau

particular, dreptul se divide în public şi privat. Aceasta este împărţirea clasică a dreptului şi, totodată, cea mai importantă.

De exemplu, o regulă juridică ce are în vedere organizarea puterilor statului se situează în dreptul public, iar una referitoare la încheierea unui contract se plasează în dreptul privat.

O asemenea diviziune era cunoscută încă din dreptul roman, legile putând fi regăsite fie în jus publicum, fie în jus privatum. Totuşi, acea împărţire nu corespunde integral distincţie de astăzi.

În cadrul dreptului privat se diferenţiază ca principală componentă dreptul civil care, de altfel, constituie dreptul comun în acest domeniu. În acest sens,

20

regulile fiecăreia dintre celelalte componente (de exemplu, cele ale dreptul comercial) se completează, atunci când este cazul, cu cele ale dreptului civil.

Din sfera dreptului public se detaşează normele dreptului constituţional care reprezintă dreptul comun în materie.

În doctrină s-a apreciat că datorită strânsei legături dintre dreptul public şi cel privat, precum şi a atenuării diferenţelor dintre acestea, s-a format şi un drept mixt, alcătuit din ramuri precum dreptul funciar ori dreptul afacerilor.

Conform Şcolii normativiste a dreptului (care îl are ca principal reprezentant pe Hans Kelsen), distincţia dintre dreptul public şi cel privat nu prezintă importanţă practică. Mai utilă ar fi ierarhizarea regulilor juridice în funcţie de importanţa lor.

3. Alte diviziuni ale dreptuluiDreptul se mai poate împărţi în: - drept pozitiv (drept scris, alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare

într-un stat, la un anumit moment) şi drept natural (un drept nescris, care este compus dintr-un număr de principii superioare ce constituie sursă de inspiraţie pentru dreptul pozitiv, care garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care se distinge prin faptul că nu este dublat de nici un fel de constrângere socială);

- drept determinator (alcătuit din normele juridice care determină ce anume urmează să facă subiectele de drept) şi drept sancţionator (compus din regulile juridice care se referă la sancţiunile aplicabile subiectelor de drept ce nu se conformează dreptului determinator).

Secţiunea V

RAMURILE DREPTULUI ROMÂNESC ACTUAL

Ramurile dreptului românesc actual sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat.

Aceste ramuri sunt grupate în cele două mari diviziuni ale dreptului intern, dreptul public şi dreptul privat, precum şi în dreptul internaţional.

a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care privesc organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În cadrul dreptului public se regăsesc următoarele ramuri de drept: (1) dreptul constituţional, (2) dreptul

21

administrativ, (3) dreptul penal, (4) dreptul procesual penal şi (5) dreptul financiar.

Dreptul constituţional este alcătuit din normele juridice care stabilesc principiile generale de organizare socială, economică şi politică a statului, din normele ce reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, din cele care legiferează organizarea şi funcţionarea autorităţilor statului (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi autorităţile publice locale, Autoritatea judecătorească), dar şi împărţirea atribuţiilor acestora, precum şi din normele care vizează funcţionarea altor instituţii fundamentale ale statului (Curtea de Conturi, Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului).

Izvorul ramurii este Constituţia României din 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 758 din 29 octombrie 2003, Partea I).

Dreptul administrativ cuprinde regulile de drept în legătură cu organizarea şi

funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale, cele legate de funcţiile publice, precum şi cele privind raporturile dintre administraţie şi cetăţeni.

Principalele izvoare ale dreptului administrativ sunt: Constituţia României din 1991, revizuită, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 448 din 24 noiembrie 1998, Partea I), Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 204 din 23 aprilie 2001, Partea I), Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 373 din 10 iulie 2001, Partea I), Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70 din 3 februarie 2003, Partea I), Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 271 din 29 martie 2004, Partea I), Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 658 din 21 iulie 2004, Partea I).

Dreptul penal se compune din normele care arată ce fapte antisociale sunt considerate infracţiuni, care este răspunderea celor ce săvârşesc infracţiuni, precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.

Această ramură are sarcina de apăra cele mai importante valori sociale (suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept).

Principalul izvor al dreptului penal îl constituie Codul Penal din anul 1968, cu modificările şi completările ulterioare.

22

Această ramură are şi numeroase alte izvoare (legi speciale) printre care amintim: Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea evaziunii fiscale (Monitorul Oficial al României nr. 545 din 29 iulie 2003, Partea I), Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 219 din 18 mai 2000, Partea I), Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 362 din 3 august 2000, Partea I), Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 783 din 11 decembrie 2001, Partea I), Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 904 din 12 decembrie 2002, Partea I) şi Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29 ianuarie 2003, Partea I).

Dreptul procesual penal cuprinde regulile juridice care organizează procesul penal şi care arată organele statului cu atribuţii în acest domeniu, acţiunile sau procedurile ce trebuie realizate în vederea descoperirii infracţiunilor şi tragerii la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, precum şi drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile ce participă la proces.

Izvorul de drept specific ramurii este Codul de Procedură Penală din 1968, cu modificările şi completările ulterioare. La acesta se adaugă Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 591 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul financiar include regulile de drept ce reglementează activitatea financiară a statului, constând în modul de constituire şi utilizare a bugetului de stat, organizarea şi funcţionarea instituţiilor financiare, drepturile şi obligaţiile în domeniu ale cetăţenilor şi ale statului.

Printre izvoarele dreptului financiar enumerăm: Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 927 din 23 decembrie 2003, Partea I), Legea nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 465 din 25 mai 2004, Partea I), Legea nr. 358/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanţelor bugetelor locale (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 530 din 23 iulie 2003, Partea I) şi Legea nr. 108/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 336 din 16 aprilie 2004, Partea I).

23

b. Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile patrimoniale şi personal – nepatrimoniale la care participă particularii. În cadrul dreptului privat se găsesc următoarele ramuri: (1) dreptul civil, (2) dreptul comercial, (3) dreptul familiei, (4) dreptul muncii şi (5) dreptul procesual civil.

Dreptul civil cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile patrimoniale în care părţile sunt pe poziţie de egalitate. Tot în sfera dreptului civil intră şi normele de drept referitoare la relaţiile personal – nepatrimoniale ce au în vedere persoana şi identificarea ei (nume sau denumire, domiciliu, reşedinţă sau sediu, stare civilă etc).

Cel mai important izvor al ramurii este Codul Civil din 1864, cu modificările ulterioare.

De asemenea, sunt izvoare ale dreptului civil şi acte normative precum: Legea nr. 319/1944 pentru dreptul succesoral al soţului supravieţuitor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 133 din 10 iunie 1944), Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 8 din 30 iulie 1954), Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi juridice (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 32 din 31 ianuarie 1954), Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 11 din 10 iulie 1960), Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 1 din 5 ianuarie 1998, Partea I), Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea construcţiilor, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 933 din 13 octombrie 2004, Partea I), Legea nr. 16/1994 a arendării (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 91 din 7 aprilie 1994, Partea I), Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 237 din 30 septembrie 1996, Partea I), Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 611 din 14 decembrie 1999, Partea I) şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 12 ianuarie 2000, Partea I).

Dreptul comercial se ocupă de regulile care normează raporturile dintre comercianţi (persoane fizice sau persoane juridice), precum şi actele şi faptele de comerţ.

Cel mai vechi izvor în vigoare este Codul Comercial de la 1887, cu modificările ulterioare.

De asemenea, sunt izvoare de drept comercial, printre altele: Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată (Monitorul Oficial al României

24

nr. 49 din 4 februarie 1998, Partea I), Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, Partea I), Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 608 din 13 decembrie 1998, Partea I), cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 483 din 5 iulie 2002, Partea I) şi Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul familiei include normele de drept care se referă la relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite în cadrul familiei, între soţi, precum şi între părinţi şi copii.

Cel mai important izvor este Codul Familiei din 1954, cu modificările şi completările ulterioare. La acesta se adaugă şi alte legi speciale, cum ar fi Legea nr. 87/1998 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 168 din 29 aprilie 1998, Partea I).

Dreptul muncii este alcătuit din regulile juridice aplicabile în relaţiile stabilite între angajaţi şi patroni, cu ocazia încheierii, executării sau încetării contractului de muncă. Această ramură stabileşte drepturile şi obligaţiile celor două părţi ale contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi cel de odihnă, jurisdicţia muncii, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia şi securitatea muncii.

Izvorul ramurii este Codul Muncii din 2003 (publicat în Monitorul Oficial al României nr. 72 din 5 februarie 2003, Partea I).

Dreptul procesual civil reuneşte toate normele de drept care organizează procesul civil, cele referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti în această materie, precum şi regulile de drept privind modul în care sunt duse la îndeplinire hotărârile judecătoreşti civile.

Izvorul principal al ramurii este Codul de Procedură Civilă din anul 1865, ce a suferit până astăzi numeroase modificări şi completări.

Constituie izvor al dreptului procesual civil şi Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 559 din 10 noiembrie 2000, Partea I).

c. Dreptul internaţional reprezintă ansamblul raporturilor de drept în care intervine un element străin (de extraneitate). Dreptul internaţional poate fi împărţit în: drept internaţional public şi drept internaţional privat.

25

Dreptul internaţional public cuprinde regulile ce reglementează raporturile formate în baza acordului de voinţă dintre state, precum şi cele dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.

În general, izvoarele acestei ramuri sunt tratatele bilaterale sau multilaterale încheiate între diferite state. Aceeaşi valoare o au şi convenţiile cu caracter internaţional încheiate de state.

Dreptul internaţional privat include normele de drept ce soluţionează conflictele de legi născute din raporturile de drept privat ce conţin un element de extraneitate. Această ramură reglementează şi condiţia juridică a străinilor, precum şi aspectele de drept procesual în legătură cu raporturile de drept privat cu caracter internaţional.

Izvorul ramurii este Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 245 din 1 octombrie 1992, Partea I).

Secţiunea VI

MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT

Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în cadrul aceluiaşi stat sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme de drept.

Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În schimb, analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă, între ele, anumite asemănări sau deosebiri de esenţă. Acestea fac posibilă reunirea mai multor sisteme naţionale în familii de sisteme (mari sisteme contemporane de drept).

Astăzi cele mai importante sunt: (1) sistemul romano – germanic, (2) sistemul anglo – saxon, (3) sistemul socialist şi (4) sistemele religioase şi tradiţionale.

1. Sistemul de drept romano-germanicAcesta cuprinde sistemele naţionale de drept care sunt rezultatul recepţionării

dreptului roman. Iniţial, sistemul romano - germanic se regăsea în Europa, dar ulterior, ca urmare a colonizării, el s-a extins în America Centrală şi de Sud, precum şi în unele ţări din Africa.

Principalele componente naţionale ale sistemului romano – germanic sunt dreptul francez şi dreptul german. Acestea, în pofida multor diferenţe de suprafaţă (rezultate, în primul rând, din mentalităţi diferite de abordare a fenomenului juridic), se aseamănă esenţial prin faptul că ambele păstrează terminologia şi multe dintre instituţiile dreptului roman. De asemenea, pentru ambele, principalul izvor de drept este legea (scrisă).

26

Dreptul francez. Istoria dreptului francez cuprinde trei perioade: (a) ancien droit – dreptul vechi (în majoritate cutumiar şi datând între origini şi până la 1789), (b) dreptul intermediar – dreptul Revoluţiei franceze şi (c) dreptul modern – început în perioada lui Napoleon şi care durează şi astăzi.

Influenţa franceză a constă în receptarea Codului Civil francez de la 1804 de legislaţia mai multor state europene. Printre acestea se numără Belgia, Italia, România (Codul civil de la 1864), Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania.

Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în legislaţiile moderne. Teoreticienii dreptului l-au considerat unicat pentru tehnica legislativă superioară, logica juridică impecabilă, stilul elegant şi concis.

De asemenea, legislaţiile Bulgariei şi Poloniei au fost influenţate covârşitor de dreptul francez. Dreptul ambelor ţări s-a întors, după căderea regimurilor comuniste, în cadrul sistemului romano – germanic.

Dreptul german. Ca şi dreptul francez, dreptul german a fost alcătuit iniţial din cutume. Ulterior, începând cu secolul al XIII – lea, au apărut aşa – numitele “oglinzi” (spiegel), ce urmăreau sistematizarea şi consolidarea cutumelor. Peste acestea, începând cu secolele al XV – lea şi al XVI – lea, s-a suprapus dreptul roman. Receptarea acestuia a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană şi-a arogat rolul de continuator al Imperiului Roman.

Chiar şi în perioada de fărâmiţare a statelor germane, dreptul privat a rămas neschimbat.

Influenţa germană s-a exercitat, în principal, prin Codul civil german care, deşi elaborat încă din 1869, a intrat în vigoare abia în anul 1900.

Principalele state a căror legislaţie a fost marcată decisiv de către dreptul german sunt Grecia şi Japonia. Influenţe importante a resimţit şi dreptul din Austria, Ungaria, Elveţia, Rusia, China şi Brazilia.

Deşi în diversele ţări componente ale sistemului romano-germanic regulile de drept sunt diferite, se foloseşte acelaşi vocabular juridic moştenit din dreptul roman. De asemenea, principalul izvor de drept este legea scrisă.

2. Sistemul de drept anglo-saxon ( common – law)Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon este

format în cea mai mare parte din hotărâri judecătoreşti (case – law), numite precedente judiciare, care sunt obligatorii pentru instanţele de judecată inferioare dacă acestea se confruntă cu situaţii similare.

Dreptul anglo – saxon poate fi regăsit în Europa (Anglia şi Irlanda), în Statele Unite ale Americii, în Australia, în Noua Zeelandă şi în India. În general, în cadrul acestui sistem regăsim Anglia şi fostele sale dominioane.

27

Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt dreptul englez şi dreptul american.

Dreptul englez. Cuprinde trei părţi: common - law, equity şi statutary – law. Common – law reprezintă cea mai veche parte a dreptului englez, fiind format iniţial din cutume. Ulterior, el a fost completat prin deciziile diferitelor organe jurisdicţionale (Curtea eşichierului, Curtea plângerilor comune, Curtea băncii regelui). Astfel a devenit common – law a devenit o însumare de precedente. Regula precedentului judiciar a început să prindă contur începând cu secolul al XVIII – lea.

Equity, cea de-a doua parte a dreptului englez, constituie un corectiv adus common – law. Apariţia sa era necesară deoarece orice sistem de drept bazat pe precedente tinde să devină rigid, nemaicorespunzând realităţilor în schimbare şi progresului social.

Statutary – law reprezintă componentă legislativă a dreptului englez, acea parte a sistemului ce este alcătuită din norme juridice prevăzute în legi (statute). Dreptul exprimat prin legi are un caracter excepţional, ponderea acestor reguli juridice fiind relativ restrânsă. Parlamentul intervine rar în viaţa legislativă, doar în caz de necesitate, de exemplu starea de război.

Datorită caracterului său de excepţie, dreptul scris din Anglia este de strictă interpretare.

În materie constituţională, dreptul englez nu are un singur act fundamental. Constituţia este alcătuită din mai multe componente, dintre care trei sunt mai importante: Magna Charta Libertatum, Habeas Corpus şi Bill of Rights.

Dreptul american. Acesta are o structură oarecum originală, deşi, iniţial, era foarte asemănător dreptului din care îşi trage originea, cel englez. Specificul său constă în aceea că este alcătuit din legislaţiile statelor componente care, deşi asemănătoare în principiu, prezintă numeroase particularităţi locale.

Astfel, deşi este compus la rândul său din precedente judecătoreşti (care, în S.U.A., poartă denumirea de stare decisis), legea scrisă este mult mai prezentă. Precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele fiind profund influenţate de Constituţie.

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon nu cunoaşte împărţirea pe ramuri. De asemenea, noţiunile fundamentale, precum şi vocabularul juridic sunt total diferite.

3. Sistemul dreptului socialistSistemul se compunea, în principal, din dreptul Uniunii Sovietice, la care se

adăuga cel al altor ţări socialiste aflate în sfera de influenţă a acesteia.

28

Dreptul ţărilor socialiste avea la bază dreptul romano – germanic, dar acesta a fost profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste. În mare parte, terminologia a rămas neschimbată, de asemenea şi ramurile de drept.

Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist – leninistă, sistemul socialist a conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă de cele clasice. În acest sens, principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate, constituind proprietatea întregului popor.

Raporturile de drept cu caracter patrimonial stabilite între persoanele fizice au fost restrânse. De exemplu, în România, începând cu anul 1974, terenurile nu au mai putut forma obiectul actelor juridice translative de proprietate decât în situaţii de excepţie. De asemenea, relaţiile comerciale au devenit monopolul statului, fiind practicate prin aşa – numitele intreprinderi de stat.

Sistemul dreptului socialist s-a format în fosta U.R.S.S. şi s-a extins după cel de-al doilea război mondial în Europa de Sud - Est (Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Estonia, fosta Iugoslavie, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ungaria), în Asia (China, Coreea de Nord) şi în America Centrală (Cuba).

4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionaleAceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele prezintă

particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relaţiile sociale moderne. De asemenea, majoritatea lor sunt profund religioase.

În cadrul acestei categorii se regăsesc: (1) dreptul musulman, (2) dreptul hindus, (3) dreptul ebraic, (4) dreptul chinez şi (5) dreptul japonez tradiţional.

A. Dreptul islamic. Acest sistem este astăzi larg răspândit în Asia Orientală şi în Africa. O importantă parte a populaţiei lumii este adepta acestui sistem.

Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în societate.

În cadrul acestui sistem, principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste 6.000 de versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli de drept.

Dar dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul

Mohamed. Sunna include şi diferitele formulări atribuite acestuia. Idjima însumează concepţia învăţaţilor musulmani.Idjitihad reprezintă jurisprudenţa. Dreptul islamic reglementează doar relaţiile juridice dintre musulmani,

raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse altui regim juridic.

29

B. Dreptul hindus. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud – Est precum şi din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie despre viaţă.

30

Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.Sistemul este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate. Acestea sunt

Dharma, Artha şi Kama.Dharma reprezintă ştiinţa justului.Artha este ştiinţa politicii şi a utilului. Prin ea se poate ajunge la dobândirea

puterii, precum şi la bogăţie.În sfârşit, Kama se preocupă de ştiinţa agreabilului şi plăcutului.Adepţii hinduismului sunt ţinuţi să respecte toate cele trei componente,

neexistând vreo ierarhizare a acestora.În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincţie între dreptul obiectiv şi

dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare şi doctrinei nu li se recunoaşte rolul de izvor de drept.

În perioada modernă şi cea contemporană, în India s-a adoptat o legislaţie laică, independentă de credinţele religioase ale individului. De asemenea, datorită colonizării, în India a fost receptat dreptul englez, însă într-o formă care respectă specificul ţării. Din această perspectivă, dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.

C. Dreptul ebraic (rabinic). Trebuie făcută distincţia între dreptul israelian (al statului Israel) care se aplică doar cetăţenilor acestuia, precum şi raporturilor de drept ce se produc pe teritoriul său şi dreptul tradiţional care îi vizează pe toţi cei care sunt de religie iudaică, indiferent de statul în care aceştia trăiesc.

În ciuda modernizării şi laicizării dreptului israelian, anumite domenii au rămas reglementate de dreptul tradiţional. Această situaţie duce la numeroase conflicte între legile civile şi cele tradiţionale. De asemenea, apar frecvent şi conflicte de competenţă între instanţele laice şi cele tradiţionale.

În principal, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia) a rămas în sfera dreptului tradiţional.

D. Dreptul chinez tradiţional. În concepţia tradiţională a dreptului chinez, normele juridice, în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea socială şi protejarea valorilor comunităţii, reprezintă un vector al dezordinii, fiind caracterizat de arbitrariu.

Un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea mod încât să nu ajungă să apeleze la justiţia statală exercitată prin tribunale. Eventualele litigii în care acesta este implicat se vor rezolva amiabil, prin bună – înţelegere între părţi.

Conform concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuie să fie principala preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.

Dreptul modern al Chinei şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia religioasă asupra societăţii. Deşi la începutul secolului al XX – lea dreptul chinez a suferit influenţa dreptului sovietic, el şi-a păstrat trăsăturile specifice. În ultimii ani s-a remarcat o mare deschidere a legislaţiei faţă de economia de piaţă şi de liberalism economic.

31

E. Dreptul japonez tradiţional. Începând cu secolul al XIX – lea, Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană) devenind astfel o componentă a sistemului de drept romano – germanic. Totuşi, în mod tradiţional, ca şi în cazul Chinei, populaţia consideră că este mai bine să nu se adreseze tribunalelor pentru soluţionarea litigiilor, fiind preferate concilierile directe, fără implicarea dreptului.

De altfel, în materia persoanelor şi a relaţiilor de familie s-a păstrat o diferenţă profundă faţă de reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez modern.

Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat de cel tradiţional chinez (în special de filosofia lui Confucius).

32

CAPITOLUL IV

IZVOARELE DREPTULUI

Secţiunea I

CONCEPTUL DE IZVOR AL DREPTULUI

Noţiunea de izvor de drept are două accepţiuni.În sens material, prin izvoare ale dreptului se înţeleg realităţile care au stat la

baza acţiunii legiuitorului de creare a unei legi, condiţiile sociale, politice, economice care au determinat conţinutul unui act normativ.

În sens formal, prin izvoare ale dreptului sunt definite modalităţile concrete de exprimare a dreptului, formele pe care acesta le foloseşte pentru a exprima normele juridice.

Secţiunea II

IZVOARELE FORMALE

Izvoarele formale ale dreptului sunt: actul normativ, contractul normativ, obiceiul juridic, doctrina, precedentul judiciar şi practica judecătorească.

A. Actele normative sunt legile edictate de Parlament, decretele Preşedintelui României hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, ordinele şi instrucţiunile elaborate la nivelul ministerelor, hotărârile organelor administraţiei publice locale.

B. Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale convenţională. El apare ca un act juridic cu caracter mai larg, ce conţine reglementări cu caracter generic care au valoarea unor reguli juridice.

Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept în materie constituţională (în cazul statelor federale), în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă) şi în dreptul internaţional public (tratatele internaţionale).

C. Obiceiul juridic (cutuma) este o regulă socială nescrisă care, datorită repetării într-un timp îndelungat şi a recunoaşterii sale ca atare, dobândeşte valoarea unei reguli de drept.

33

Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea deţine o pondere restrânsă în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul românesc, obiceiul juridic poate fi regăsit în dreptul civil (obiceiul locului) şi în dreptul comercial (uzanţe comerciale).

În dreptul internaţional se întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele specifice comerţului internaţional.

D. Doctrina este alcătuită din totalitatea lucrărilor ştiinţifice din domeniu (cursuri, tratate, monografii, articole, studii etc.) elaborate de specialiştii dreptului.

E. Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii similare ce vor fi judecate ulterior.

Practica judecătorească înglobează toate hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti.

34

CAPITOLUL V

NORMA JURIDICĂ

Secţiunea I

CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ

Norma de drept este elementul primar şi ireductibil al oricărui sistem juridic. După anumite relaţii stabilite între ele, mai multe norme juridice alcătuiesc

celelalte componente de sistem ale dreptului: instituţiile juridice şi ramurile de drept.

Existenţa normei juridice este strâns legată de cea a societăţii umane (ubi societas ibi jus), fiind de neconceput o separaţie a acestora.

Norma juridică reprezintă acea regulă de conduită socială, instituită sau recunoscută de către stat, care are drept scop asigurarea ordinii în societate şi care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Norma juridică constituie un model de comportament impus de societate membrilor săi.

Noţiunea de normă juridică este sinonimă cu cea de regulă juridică. În doctrină se utilizează şi formule precum normă de drept sau regulă de drept. Indiferent de denumirea folosită, avem în vedere o regulă care arată ce trebuie să facă sau să nu facă un subiect de drept, ori ceea ce îi este îngăduit sau i se recomandă.

Literatura română de specialitate a adoptat, aproape unanim, formula de normă juridică, pe când literatura juridică franceză preferă expresia regulă juridică.

Secţiunea II

CARACTERELE NORMEI JURIDICE

Norma juridică se distinge prin următoarele caractere: (a) social, (b) statal, (c) general şi impersonal, (d) obligatoriu, (e) prescriptiv, (f) permanent şi (g) coercitiv.

35

a. Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte exclusiv relaţiile ce se stabilesc între oameni, în societate. Regula de drept nu guvernează relaţiile dintre oameni şi animale, oameni şi natură sau dintre oameni şi divinitate. Reglementarea juridică există doar în societate.

b. Regula juridică are un caracter statal. Fenomenul juridic nu poate fi separat de cel statal. Norma de conduită devine regulă de drept doar dacă este expresia voinţei statale. Astfel, în cele mai multe cazuri, norma de drept este emisă de către stat, prin organele abilitate, folosindu-se un proces legislativ special. Uneori, norma juridică se naşte şi din recunoaşterea ca atare de către stat a unor reguli sociale ce nu au fost create de acesta (de exemplu: obiceiul juridic, uzanţele). Prin urmare, indiferent dacă norma de drept este emisă sau doar recunoscută de către stat, ea poartă amprenta acestuia.

c. Norma juridică are un caracter general şi impersonal deoarece prescrie o conduită standard, concepută să se aplice unui număr nelimitat de situaţii şi de persoane ce intră sub incidenţa sa.

Această trăsătură arată că norma juridică vizează înlăturarea oricărei discriminări între subiectele de drept, precum şi garantarea egalităţii acestora în faţa legii.

Totuşi, caracterul general şi impersonal al regulii de drept nu atrag consecinţa aplicării tuturor normelor pe întreg teritoriul statului, tuturor persoanelor sau tuturor acţiunilor acestora.

d. Regula de drept are caracter obligatoriu. Prevederile normelor juridice nu sunt facultative pentru subiectul de drept, ci ele trebuie respectate de către acesta.

Dacă norma juridică nu ar prezenta acest caracter şi respectarea ei ar fi lăsată la latitudinea subiectelor de drept, societatea ar fi guvernată de haos.

Caracterul obligatoriu nu se va confunda cu cel coercitiv, deşi ele sunt complementare. Obligativitatea nu decurge din posibilitatea constrângerii, ci din conştientizarea necesităţii regulii, constrângerea fiind doar o reacţie de apărare a societăţii împotriva indivizilor care nu respectă legea. Astfel, nesocotirea obligativităţii normei juridice atrage intervenţia forţei coercitive a statului, intervenţie făcută în scopul restabilirii ordinii juridice şi al sancţionării subiectelor ce au încălcat legea.

e. Norma juridică prezintă caracter prescriptiv. În majoritatea cazurilor, regula de drept instituie o prescripţie, un comandament adresat subiectului şi nu doar o simplă recomandare. Subiectului de drept i spune ce să facă sau să nu facă şi cum să procedeze în acest sens.

36

Există şi situaţii în care regula de drept nu cuprinde o conduită de urmat, ci defineşte unii termeni folosiţi de lege sau enunţă anumite principii generale ale dreptului.

f. Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce efecte fără încetare, continuu, între momentul intrării sale în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare. Chiar dacă regula juridică nu se aplică o perioadă îndelungată de timp (pentru că în realitatea socială acţiunile la care se referă nu se regăsesc în acel interval), efectele ei nu încetează.

Astfel, normele de drept se aplică doar atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în textul lor. Din această perspectivă, existenţa normei nu este influenţată de frecvenţa cu care se aceasta se aplică.

g. Caracterul coercitiv. De regulă, normele juridice sunt respectate de bunăvoie de către subiectele de drept cărora li se adresează. Atunci când ele nu sunt respectate, intervine forţa coercitivă a statului care asigură, pe de o parte, respectarea legii prin obligarea subiectelor de drept să se conformeze prevederilor acestora, iar, pe de altă parte, sancţionarea subiectelor de drept ce au nesocotit comandamentul normei juridice.

Mijloacele de constrângere statală sunt instituţionalizate şi multiple, printre ele numărându-se: instanţele judecătoreşti, Parchetul, Poliţia, penitenciarele etc.

Constrângerea, la rândul ei, trebuie realizată în condiţii legale. Altfel, în situaţia în care nu respectă prevederile legale, şi organele abilitate să exercite constrângerea ar trebui să fie sancţionate în moduri specifice tot de forţa de constrângere a statului.

În doctrină s-a opinat că norma juridică ar avea şi alte caractere, dintre care enumerăm: (h) volitiv, (i) de injoncţiune, (j) violabil, (k) de implicare a unui raport de interacţiune, (l) tipic şi (m) public.

h. Norma de drept are caracter volitiv deoarece ea “întruchipează şi oficializează voinţa socială, iar într-un stat democratic voinţa generală majoritară” exprimată prin intermediul organului legislativ suprem.

i. Caracterul de injoncţiune rezultă din faptul că norma juridică este

considerată o “poruncă statală”.

j. Regula de drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o conduită dezirabilă, “norma juridică poate fi nerespectată, ignorată, încălcată” de către subiectul de drept căruia i se adresează, spre deosebire de alte reguli (spre exemplu, legile naturii) ce nu pot fi încălcate (nu cunosc alternativă).

37

k Norma juridică implică un raport de interacţiune (raport intersubiectiv) deoarece, pe lângă faptul că reprezintă “o prescripţie general – abstractă şi tipică”, ea are în vedere “omul în raport cu semenii săi” şi “schimbul just între persoane aflate permanent în relaţie”.

l. Caracterul tipic rezultă din faptul că norma “reţine doar trunchiul comun, ceea ce este caracteristic unei situaţii, fără a evoca diferenţele individuale”.

m. Caracterul public constă în faptul că, pentru a fi respectată şi eficientă, norma juridică trebuie să fie făcută publică. Este necesar ca ea să fie redactată şi publicată.

Secţiunea III

STRUCTURA NORMEI JURIDICE Norma juridică are o dublă structură: (1) structura logico – juridică (internă)

şi (2) structura tehnico – legislativă (externă). 1. Structura logico-juridică (internă) Structura logico – juridică vizează organizarea internă a normei juridice. Din

această perspectivă norma trebuie să aibă un conţinut lipsit de contradicţii. Structura internă a normei de drept este alcătuită din trei elemente: (1) ipoteza,

(2) dispoziţia şi (3) sancţiunea. Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică norma. Dispoziţia

constă în conduita prescrisă subiectului în condiţiile ipotezei date. Sancţiunea arată consecinţele nerespectării sau respectării (în cazul normelor stimulative) dispoziţiei de către subiectul de drept.

De regulă, în formularea normei juridice sunt prezente toate cele trei elemente ale structurii logico – juridice. Există şi cazuri în care unele elemente ale structurii interne nu sunt expres prevăzute în cadrul normei. În asemenea situaţii, elementele ce lipsesc se deduc prin analiza logică a textului normei.

În mod constant, doctrina s-a pronunţat în sensul necesităţii prezenţei tuturor celor trei elemente de structură logico – juridică a normei de drept.

Modelul structural al normei juridice poate fi încadrat în următoarea formulare: “În cazul în care…….............................………………, (subiectul) trebuie………………...…, altfel…………...…...…..”.

De exemplu, conform art. 30 alin. 1 din Codul familiei: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi (ipoteza – n.n.) sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia - n.n.)”. Iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol: “Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea – n.n.)”.

38

Un alt exemplu îl constituie art. 36 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată, conform căruia:

“Persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi (ipoteza - n.n.) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de la data obţinerii actului de concesiune a terenului (dispoziţia n.n.).

În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute de alin. 1, concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea - n.n.)”.

(1) Ipoteza reprezintă acea parte a normei de drept care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele cărora li se aplică dispoziţia, precum şi subiectele la care se referă dispoziţia. Un exemplu de ipoteză care se referă la împrejurările în care se aplică dispoziţia este cel dat de art. 1342 din Codul civil conform căruia “dacă, la epoca evicţiunii, lucrul vândut se află de o valoare inferioară sau a suferit deteriorări ori prin neglijenţa cumpărătorului, ori prin evenimente independente de cumpărător vânzătorul nu se poate apăra de a restitui preţul întreg”. Un alt exemplu în acest sens este conţinut de art. 1362 din Codul civil care prevede că “dacă nu s-a determinat nimic în privinţa aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea lucrului”.

În ceea ce priveşte subiectele, ipoteza poate alege între mai multe modalităţi de determinare a acestora.

Astfel, ipoteza poate să indice categoria socială din care face parte subiectul (cetăţean, străin, demnitar, militar, avocat, notar, soţ, copil, contribuabil etc.). De exemplu, art. 304 alin. 1 din Codul penal pedepseşte infracţiunea de adulter care constă în “fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de căsătorie”.

De asemenea, art. 794 din Codul civil dispune că: “Tatăl, mama şi ceilalţi ascendenţi pot face împărţeala bunurilor lor între fii şi ceilalţi descendenţi”.

Ipoteza poate prefera varianta indicării generice a subiectelor vizate (persoanele fizice, persoanele juridice, toate subiectele de drept). De exemplu, conform art. 16 alin. 2 din Constituţie, “nimeni nu este mai presus de lege”. Un alt exemplu în acest sens îl constituie art. 728 din Codul civil, potrivit căruia: “Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. (…)”. La fel, art. 800 din Codul civil care prevede că: “Nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament”.

Deşi, uneori nu este expres formulată, ipoteza normei juridice poate fi dedusă prin interpretare logică. Spre exemplu, art. 805 din Codul civil care dispune că “este permisă asemenea dispoziţia între vii sau testamentară, prin care uzufructul

39

se dă la o persoană şi proprietatea nudă la alta” nu conţine o indicaţie referitoare la subiectele vizate de normă. Prin deducţie, având în vedere şi celelalte norme juridice în această materie, se ajunge la concluzia că norma se aplică tuturor subiectelor de drept (care, evident, au capacitate deplină de exerciţiu).

De asemenea, conform art. 174 din Codul penal (Omorul): “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani”. În acest caz, deşi nu sunt precizate faţă de ce subiect se aplică norma, locul sau momentul acţiunii, se subînţelege că oricine săvârşeşte această faptă, indiferent de împrejurări, va fi pedepsit.

Ipotezele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Printre acestea se numără:

a. Precizia detaliilor oferite;b. Complexitatea împrejurărilor luate în considerare;c. Numărul împrejurărilor avute în vedere.

a. În funcţie de precizia detaliilor oferite, ipotezele pot fi determinate strict sau relativ – determinate.

Ipoteza determinată strict stabileşte cu precizie condiţiile sale de aplicare.Este determinată strict ipoteza normei prevăzută de art. 39 alin. 1 din Codul

familiei. Astfel, “căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”.

Ipoteza relativ - determinată lasă loc interpretării sau nu indică decât la modul general condiţiile aplicării ei. În cazul acestui tip de ipoteză, condiţiile concrete sunt lăsate la latitudinea subiectului vizat de normă sau a organului ce o aplică.

Este relativ – determinată ipoteza normei juridice prevăzute în art. 148 alin. 1 lit. i din Codul de procedură penală (Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea preventivă). Astfel, “Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: (…) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta”.

b. În raport de complexitatea împrejurărilor luate în considerare, ipotezele sunt simple sau complexe .

Ipoteza simplă prevede o singură situaţie în prezenţa căreia norma devine realizabilă.

De exemplu, art. 1356 din Codul civil conform prevederilor căruia: “Dacă vânzătorul cunoştea viciile lucrului, el este dator, pe lângă restituţiunea preţului, de toate daunele – interese către cumpărător”.

40

Ipoteza cumulativă (complexă) indică mai multe împrejurări prin cumularea cărora norma devine aplicabilă.

De exemplu, conform art. 22 alin. 1 din Codul familiei: “În cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceea, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă”.

c. În funcţie de numărul împrejurărilor avute în vedere, ipotezele pot fi unice sau alternative.

Ipoteza unică prevede doar o singură împrejurare aptă să declanşeze aplicarea legii. De exemplu, art. 26 din Codul familiei: “Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria”.

Ipoteza alternativă conţine mai multe împrejurări, pentru realizarea legii fiind suficientă producerea oricăreia dintre ele. De exemplu, art. 209 alin. 1 din Codul penal (Furtul calificat) dispune: “Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:

a. de două sau mai multe persoane împreună;b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;c. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau

de a se apăra;e. într-un loc public;f. într-un mijloc de transport în comun;g. în timpul nopţii;h. în timpul unei calamităţi;i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate

ori a unei chei mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”. Acest exemplu nu exclude posibilitatea ca, în anumite cazuri, subiectul de

drept să comită fapta în astfel de circumstanţe care, în acelaşi timp, să reunească mai multe dintre ipotezele prevăzute de literele alin. 1 al art. 209 din Codul penal. Acest lucru nu transformă ipoteza normei în cauză în una cumulativă, ea păstrându-şi caracterul de ipoteză alternativă.

(2) Dispoziţia reprezintă partea cea mai importantă a unei norme juridice. Ea indică ce conduită trebuie să urmeze subiectul în condiţiile precizate de ipoteză. În principiu, dispoziţia poate să impună, să permită, să recomande sau să interzică ceva.

Exemple:Dispoziţiile pot fi împărţite după mai multe criterii:a. Precizia detaliilor oferite;b. Natura conduitei prescrise subiectului.

41

a. În funcţie de precizia detaliilor oferite, dispoziţiile pot fi determinate strict sau relativ - determinate.

Dispoziţia determinată strict stabileşte cu precizie drepturile şi obligaţiile persoanelor la care se referă.

Dispoziţia relativ - determinată stabileşte mai multe variante de conduită sau limitele acesteia.

b. În raport de natura conduitei prescrise subiectului, dispoziţiile sunt onerative, prohibitive, permisive, de recomandare şi de stimulare.

Dispoziţia onerativă este dispoziţia care obligă subiectul la săvârşirea unei (unor) acţiuni.

Dispoziţia prohibitivă este dispoziţia care interzice realizarea unei (unor) acţiuni.

Dispoziţia permisivă dă posibilitatea subiectului să aleagă conduita pe care doreşte să o urmeze.

Dispoziţia de recomandare este dispoziţia care face anumite recomandări subiectelor de drept vizate, fără a le obliga la o anumită conduită.

Dispoziţia de stimulare prevede recompensarea subiectului de drept care o urmează.

(3) Sancţiunea constituie acel element al structurii logico – juridice care indică urmările nerespectării dispoziţiei sau, uneori, ale respectării acesteia (cazul mai rar întâlnit al normelor stimulative).

Dacă aceste urmări constau în măsuri luate împotriva subiectelor care nu respectă dispoziţia normei sau sunt menite să refacă ordinea juridică afectată de conduita neconformă cu dispoziţia a subiectelor, sancţiunile sunt negative. Ele constituie regula şi se duc la îndeplinire de către instituţiile îndrituite de lege să exercite constrângerea statală.

Există şi situaţii în care sancţiunea constă în măsuri recompensatorii pentru subiectul care a respectat dispoziţia normei sau de cointeresare (stimulare) a acestuia în vederea respectării normei. În acest caz este vorba despre sancţiuni pozitive.

Spre deosebire de majoritatea normelor sociale, normele juridice sunt prevăzute cu sancţiuni formalizate.

Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a. Gradul lor de determinare;b. Natura lor; c. Scopul urmărit.

a. În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile pot fi:

42

– Sancţiuni determinate strict (sunt stabilite precis de către normă, neputând fi făcută nici o abatere de la ele, în sensul de a fi mărite, micşorate sau schimbate de către organul de aplicare) şi sancţiuni relativ determinate (pot fi stabilite concret de către organul care le aplică dintr-un cadru mai larg, prevăzut între un minim şi un maxim).

– Sancţiuni unice (prevăd o unică modalitate de tragere la răspundere a subiectului sau de restabilire a ordinii de drept) şi sancţiuni alternative (dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă dintre mai multe feluri de sancţiuni).

– Sancţiuni unice şi sancţiuni cumulative (dau posibilitatea organului să aplice mai multe sancţiuni pentru aceeaşi conduită a subiectului).

b. În raport de natura lor, sancţiunile sunt penale, civile, administrative, disciplinare etc.

Sancţiunile penale se numesc pedepse şi sunt de trei feluri: principale, complementare şi accesorii. Pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda. Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

Sancţiunile civile sunt împărţite în sancţiuni propriu – zise (care privesc patrimoniul subiectului) şi pedepse civile (împiedică subiectul să dobândească un drept subiectiv sau suprimă un asemenea drept). În prima categorie intră rezoluţiunea/rezilierea unui contract, nulitatea absolută sau relativă a unui act etc. În cea de-a doua categorie se regăsesc: decăderea, nedemnitatea, dezmoştenirea etc.

Cele mai importante sancţiuni administrative sunt amenda contravenţională şi confiscarea bunurilor de care s-a folosit contravenientul în săvârşirea contravenţiei.

Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea salariului, transferul disciplinar şi desfacerea contractului de muncă.

c. În funcţie de scopul lor, sancţiunile pot fi de anulare, reparatorii sau expiatorii.

Sancţiunile de anulare vizează lipsirea de efecte (anularea sau declararea ca nule) a actelor încheiate cu încălcarea legii.

Sancţiunile reparatorii au în vedere restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea dispoziţiei, precum şi repararea prejudiciului produs cu această ocazie.

Sancţiunile expiatorii definesc sancţiunile ce se aplică subiectului ce a încălcat norma juridică şi care îi restrâng acestuia un drept sau altul (inclusiv libertatea în cazul închisorii), urmărind pedepsirea acelor fapte cu caracter antisocial.

43

2. Structura tehnico-legislativă (externă) Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi

gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, cărţi (părţi).Oricare act normativ (lege, hotărâre sau ordonanţă a guvernului, regulament,

statut etc.) este împărţit pe titluri, capitole, secţiuni (care, uneori, la rândul lor, se divid în subsecţiuni şi paragrafe) şi articole.

Unitatea structurală de bază din această perspectivă este articolul.În unele cazuri, articolul poate cuprinde mai diviziuni, numite alineate.Un articol cuprinde, în general, prevederi legale de sine-stătătoare, exprimând

o singură normă juridică. Acesta este cazul ideal, dar în legislaţie se întâlnesc şi situaţii când un articol reuneşte mai multe norme juridice sau o regulă de drept este cuprinsă în mai multe articole.

Secţiunea IV

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Criteriile în funcţie de care se face clasificarea normelor juridice sunt următoarele:

a. forţa juridică a actului normativ în care acestea sunt incluse;b. apartenenţa lor la o ramură de drept;c. caracterul dispoziţiei (conduita prescrisă subiectului de drept) conţinută în

norma juridică;d. sfera de aplicare (şi gradul de generalitate);e. structura logico – juridică pe care o prezintă norma;f. gradul şi intensitatea incidenţei normei;g. felul sancţiunii prevăzute de norma juridică.

a. După forţa juridică a actului normativ în care sunt incluse, normele juridice se împart în:

– norme cuprinse în legile emise de Parlament. Aceste legi pot fi constituţionale, organice sau ordinare;

– norme cuprinse în decretele emise de Preşedintele României;– norme cuprinse în hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale

Guvernului;–ordine şi instrucţiuni ale ministerelor;– norme cuprinse în actele normative (hotărâri, decizii) elaborate de

organele administraţiei publice locale (prefecţi, primari, consilii judeţene şi consilii locale).

44

Normele juridice cuprinse în legi, decrete prezidenţiale, hotărâri, ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului se aplică pe întreg teritoriul ţării, pe când cele cuprinse în actele normative emise de organele administraţiei publice locale au o sferă de aplicabilitate restrânsă la competenţa teritorială a respectivului organ local (judeţ, municipiu, oraş, comună).

b. După ramura de drept din care fac parte, distingem:

-norme de drept constituţional;-norme de drept civil;-norme de drept penal;-norme de drept procesual civil;-norme de drept procesual penal;-norme de drept administrativ;-norme de dreptul familiei;-norme de drept comercial;-norme de drept fiscal;-norme de dreptul muncii;-norme de dreptul mediului;-norme de drept internaţional public;-norme de drept internaţional privat etc.

c. După caracterul dispoziţiei ce o conţin (natura conduitei prescrise subiectului de drept), normele juridice se clasifică în norme imperative şi norme permisive.

Normele imperative (categorice, peremptorii) sunt acelea a căror respectare a dispoziţiei de către subiectele de drept se impune categoric, nefiind admisă nici o abatere de la aceasta.

Normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.Normele onerative (lat. onus, oneris – sarcină) prescriu obligaţia de a săvârşi

o acţiune. De exemplu, conform art. 28 alin. 1 din Codul familiei “soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Normele prohibitive impun subiectului să se abţină de la săvârşirea uneia sau mai multor acţiuni (determinate).

Majoritatea normelor prohibitive se regăsesc în sfera dreptului penal.Un exemplu de normă prohibitivă îl reprezintă şi cea conţinută de art. 5 din

Codul familiei, conform căruia: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”.

Normele permisive (dispozitive sau facultative) nu obligă subiectul la o anumită conduită şi nici nu îi interzic expres să facă ceva, ci doar îi oferă acestuia posibilitatea de a opta liber pentru una dintre conduitele oferite de lege, în funcţie de propria apreciere.

45

Normele permisive pot fi supletive, de împuternicire (de competenţă), de stimulare sau de recomandare.

Normele supletive oferă subiectului posibilitatea de a opta pentru conduita pe care o doreşte (dintre mai multe variante posibile sau în anumite limite indicate de lege), iar dacă acesta nu optează (de regulă, într-un anumit interval de timp) norma prevede reglementarea ce se va aplica.

Normele de împuternicire sunt regulile de drept care fixează drepturi şi obligaţii. Acestea stabilesc competenţele subiectelor de drept.

Normele de recomandare sunt acelea care propun o anumită conduită ce nu este obligatorie şi care poate fi urmată şi de alte subiecte de drept decât cele vizate de norma în cauză.

d. După sfera de aplicare (şi gradul de generalitate), normele juridice se

împart în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale (raporturilor juridice)

aparţinând unui domeniu sau unei ramuri de drept. Acestea se mai numesc norme de drept comun. De exemplu, regulile juridice din dreptul civil constituie dreptul comun pentru relaţiile specifice dreptului comercial, în situaţia în care normele acestei ramuri nu prevăd reglementări proprii;

Normele speciale se aplică unei sfere mult mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unei ramuri de drept ori anumitor instituţii juridice. Aceste norme conţin dispoziţii derogatorii de la dreptul comun;

Normele de excepţie reglementează situaţii deosebite (excepţionale), cum ar fi calamităţile naturale (inundaţii, cutremure, avalanşe), contexte social – politice (stare de urgenţă, stare de război) etc. Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, instituind reglementări derogatorii de la acestea.

De exemplu, în doctrină este considerată normă de excepţie cea prevăzută de art. 4 alin. 2 din Codul familiei conform căruia “(…) se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani (…)”. Regula în acest caz este, potrivit art. 4 alin. 2 din Codul familiei, vârsta de şaisprezece ani.

e. După structura logico - juridică pe care o prezintă, normele juridice se împart în norme complete şi norme incomplete.

Normele complete (perfecte) conţin toate cele trei părţi constitutive ale structurii logico – juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea), având un înţeles clar, complet. Aceste norme constituie majoritatea;

Normele incomplete (imperfecte) - nu prezintă toate părţile constitutive ale structurii interne. Ele fac referire la alte norme, completându-se cu acestea. Normele juridice ce completează normele imperfecte (la care se face trimitere) pot fi norme din acelaşi act normativ sau din altul (în vigoare sau care urmează să intre în vigoare).

46

Din structura normelor juridice imperfecte poate lipsi un element (ipoteza ori sancţiunea). Uneori, pot lipsi chiar două elemente constitutive (ipoteza şi sancţiunea).

La rândul lor, normele incomplete se împart în: (1) norme de trimitere – ce se completează cu norme din acelaşi act normativ

sau din alte acte normative existente (în vigoare), la care trimit şi (2) norme în alb – fac trimitere şi urmează să se completeze cu alte norme ce

nu există încă (nu au fost adoptate), dar care urmează să apară.

f. În raport de gradul şi de intensitatea incidenţa lor, normele sunt norme principii şi norme mijloace.

Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte normative fundamentale (Constituţii, Declaraţii etc.) sau care sunt deduse prin interpretare şi care constituie principii de drept. De exemplu, sunt norme – principii cuprinse în acte normative fundamentale cele din Constituţia României sau din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, sunt principii de drept: obligaţia respectării convenţiilor (pacta sunt servanda), excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) etc.

Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au menirea să transpună în ordinea socială normele – principii.

g. După felul sancţiunii prevăzute în norma juridică, normele se împart în punitive şi stimulative.

Normele punitive cuprind sancţiuni negative, pedepse juridice pentru subiectele de drept care nu respectă comandamentul conţinut de dispoziţia normei juridice. Aceste norme reprezintă majoritatea.

Normele stimulative cuprind sancţiuni pozitive menite să stimuleze subiectele de drept să respecte dispoziţia normei juridice. Aceste norme recompensează subiectele prin acordarea de distincţii, decoraţii, stimulente materiale etc.

În doctrină s-a remarcat şi prezenţa unor norme aparte, distincte faţă de sistemul unitar al dreptului. Acestea sunt aşa – numitele norme organizatorice care privesc organizarea instituţiilor sociale. Ele arată scopurile respectivelor instituţii, modul de înfiinţare, competenţele, organele reprezentative ale acestora, relaţiile cu alte instituţii etc.

Secţiunea V

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

Acţiunea normelor juridice are loc pe trei coordonate: (1) timpul, (2) spaţiul şi (3) persoanele.

47

1. Acţiunea normelor juridice în timp Orice raport juridic se naşte în baza regulii de drept aflate în vigoare la acel

moment (tempus regit actum).Toate normele juridice au limite temporale, atât pentru începutul acţiunii lor

(intrarea în vigoare), cât şi pentru sfârşitul acesteia (ieşirea din vigoare). Regula de drept produce efecte o dată cu intrarea în vigoare şi încetează a mai produce efecte prin ieşirea sa din vigoare. Pentru acest motiv este extrem de importantă stabilirea cu exactitate a celor două momente.

Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii acestuia, altfel spus cu faptul de a produce efecte (de a fi în vigoare). Astfel, de cele mai multe ori, data adoptării unui act normativ de către organul emitent nu este aceeaşi cu data intrării în vigoare a respectivului act normativ. De asemenea, uneori, deşi actul normativ nu a fost abrogat, el nu mai produce efecte.

Din perspectiva acţiunii normei juridice în timp interesează trei aspecte: (1) intrarea în vigoare, (2) acţiunea şi (3) ieşirea din vigoare.

(1) Intrarea în vigoare a normei juridice. Acest moment are în vedere aducerea la cunoştinţa subiectelor de drept a dispoziţiilor actelor normative. El prezintă o deosebită importanţă deoarece de la această dată încep să se producă toate efectele normei de drept (naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice).

De regulă, în ceea ce priveşte legile (actele normative ale Parlamentului), precum şi actele normative emise de către Guvern (sau alte autorităţi centrale), pentru aducerea la cunoştinţa celor interesaţi, se recurge la publicarea lor într-o publicaţie oficială, periodică, care prezintă avantajul unei date sigure şi uşor de verificat în caz de controversă.

Art. 78 din Constituţie dispune că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Din exprimarea folosită de textul legal indicat rezultă că, în privinţa intrării în vigoare a actelor normative, se disting două posibilităţi:

1. Intrarea normei în vigoare la trei zile după data publicării în Monitorul Oficial al României (regula) sau

2. Intrarea normei în vigoare la o altă dată, ulterioară, prevăzută în textul actului normativ în cadrul dispoziţiilor finale şi tranzitorii.

Pentru această din urmă modalitate de intrare în vigoare, legiuitorul poate alege între două posibilităţi:

- indicarea zilei, lunii şi anului (de exemplu, se poate întâlni formularea “Prezentul act normativ intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2005” ) şi

- stabilirea unui termen (de regulă, număr de zile sau luni), calculat de la publicarea în Monitorul Oficial al României, termen după curgerea căruia actul

48

normativ să intre în vigoare (ca exemplu se poate da formularea următoare: “Acest act normativ intră în vigoare la trei luni după publicarea în Monitorul Oficial al României”).

Alegerea între modalităţile expuse mai sus are la bază considerente de natură socio-economică, cum ar fi: luarea unor măsuri organizatorice importante – crearea ori restructurarea instituţiilor la care se referă legea, pregătirea aplicării legii, elaborarea unor norme metodologice pentru facilitarea aplicării legii, consultarea unor observaţii făcute de către doctrină în legătură cu textul legii etc.

Indiferent de momentul ales pentru intrarea în vigoare a normei juridice, după împlinirea acestuia, toate subiectele de drept vizate de normă sunt obligate să se supună prevederilor sale. Nu există posibilitatea invocării necunoaşterii legii ca motiv al nerespectării ei (Nemo censetur ignorare legem).

Până la revizuirea în anul 2003 a Constituţiei din 1991 regula, conform art. 78, era aceea că “legea (…) intră în vigoare la data publicării (…)”. Reglementarea prezenta marele dezavantaj al imposibilităţii tehnice de distribuire a Monitorului Oficial în toate zonele ţării şi, prin urmare, prezumţia cunoaşterii legii de către toţi cei interesaţi devenea o ficţiune. În acest sens, noua formă a art. 78 din Constituţie, “legea (…) intră în vigoare la 3 zile de la data publicării (…)”, reprezintă un important progres.

Trebuie precizat şi faptul că momentul publicării legii în Monitorul Oficial al României nu trebuie confundat cu momentul adoptării acesteia de către Parlament ori cu momentul promulgării de către preşedintele ţării.

(2) Acţiunea normei juridice. Legea se aplică doar raporturilor de drept ce se suprapun perioadei de timp în care ea este în vigoare, adică celor plasate între momentul intrării şi cel al ieşirii din vigoare. Prin urmare, legea nu vizează nici raporturile juridice stabilite înainte de data intrării sale în vigoare (nu retroactivează) şi nici celor născute după data ieşirii din vigoare (nu ultraactivează).

Principiul neretroactivităţii este principiul fundamental al acţiunii legii în timp.

Odată intrată în vigoare, norma juridică acţionează numai pentru viitor. Ea nu retroactivează. Acesta este principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie (“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”), de art. 11 din Codul penal (“Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”), precum şi de art. 1 din Codul civil (“Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”).

Există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii (numite excepţii de retroactivitate). Acestea sunt:

49

a. Legea penală şi legea contravenţională mai favorabilă (melior lex). Conform art. 15 alin. 2 din Constituţia României, “legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. De asemenea, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.

Conceptul permite ca unei persoane ce a săvârşit o infracţiune sub imperiul legii vechi care a fost înlocuită cu o altă lege să i se aplice, în anumite condiţii, aceasta din urmă, dacă ea prescrie pentru subiectul de drept un tratament mai favorabil.

Legea penală (sau contravenţională) nouă, mai favorabilă, îşi găseşte aplicarea în cadrul proceselor penale (sau contravenţionale – plângeri împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor) care, la data intrării sale în vigoare, se află în curs de judecare (nu sunt soluţionate definitiv) în baza legii vechi, mai severă faţă de inculpat (contravenient). Ea nu este aplicabilă în cauzele judecate definitiv în baza legii vechi la data intrării sale în vigoare, cu excepţia anumitor situaţii prevăzute limitativ de art. 14 şi art. 15 din Codul penal.

Legea nouă este mai favorabilă inculpatului (contravenientului) în sensul, că pentru aceeaşi încălcare a obligaţiilor legale (cuprinse şi de legea veche şi de legea nouă), este prevăzută o sancţiune juridică mai blândă faţă de cea din legea anterioară.

Din această perspectivă, este considerată mai favorabilă legea penală nouă care prevede pentru aceeaşi faptă (interzisă şi de legea veche) fie o pedeapsă mai mică (de exemplu, închisoare între 3 şi 10 ani, faţă de închisoare între 5 şi 15 ani), fie înlocuirea unui tip de pedeapsă mai severă cu alt tip de pedeapsă mai blândă (sancţionarea unei fapte cu amendă penală în loc de închisoare), fie introducerea unei noi modalităţi de executare a pedepsei închisorii, mai uşoară (de exemplu, suspendarea executării pedepsei alături de executarea acesteia în regim privativ de libertate, faţă de modalitatea unică a executării în regim privativ de libertate). Inclusiv dezincriminarea unei fapte penale, situaţie prevăzută de art. 12 din Codul penal (“Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă”) este un mod de manifestare a legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte legea contravenţională, poate fi considerată mai favorabilă legea nouă care, de exemplu, stabileşte pentru aceeaşi contravenţie (prevăzută şi de legea veche) o sancţiune mai mică (amendă contravenţională de 1.000.000 lei în loc de 2.000.000 lei) sau una mai uşoară (avertisment în loc de amendă contravenţională).

Existenţa acestei excepţii de retroactivitate este sprijinită de motive de natură umanitară.

50

b. Legea interpretativă. Acest tip de normă are ca scop interpretarea înţelesului unor norme preexistente, cu care face corp comun. Deşi ulterioară legii interpretate, legea interpretativă este considerată intrată în vigoare la data intrării în vigoare a celei dintâi, fiind, practic, retroactivă.

În doctrină s-a arătat în mod just că aceasta este o pseudo – excepţie de retroactivitate deoarece norma nouă nu aduce prevederi suplimentare (drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept) faţă de cea veche, ci doar îşi propune să lămurească sensul celor preexistente.

c. Legea retroactivă. În mod excepţional, legea poate conţine în mod expres prevederea că ea se aplică şi unor situaţii anterioare intrării sale în vigoare ori chiar poate stabili pentru intrarea în vigoare o dată anterioară celei a adoptării.

Este recomandabil ca o astfel de lege să nu fie utilizată, iar în situaţia excepţională când este folosită, acest lucru trebuie făcut cu maximum de prudenţă astfel încât să nu afecteze ordinea juridică ori drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Norma juridică are efect imediat, odată cu intrarea sa în vigoare, aplicându-se inclusiv raporturilor juridice născute sub vechea reglementare, raporturi ce continuă să existe şi sub imperiul noii norme (de exemplu, căsătoria, filiaţia etc.).

(3) Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare a normei juridice (încetarea acţiunii acesteia) se poate produce în următoarele moduri: (a) prin abrogare, (b) prin ajungerea la termen a normei temporare sau (c) prin căderea în desuetudine.

a. Abrogarea este modalitatea de ieşire (scoatere) din vigoare a unei legi care presupune intervenţia legiuitorului printr-o altă lege. Ea constă fie în înlocuirea prevederilor legii vechi cu altele cuprinse într-o nouă lege (regula), fie în simpla invalidare a acestora, ce nu este urmată de înlocuirea lor cu altele noi.

Abrogarea constituie cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice.

Ea poate fi de două feluri: expresă şi tacită.Abrogarea expresă reprezintă acel tip de abrogare în care norma nouă – care

abrogă - face trimitere la norma veche – abrogată. După felul în care norma nouă se referă (face trimitere) la norma veche,

abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă. Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică expres,

direct şi limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un întreg act normativ (sau chiar mai multe acte normative, în integralitatea lor), fie doar anumite părţi ale unui act normativ (unele articole sau chiar numai anumite alineate ale unor articole).

51

Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ nou se rezumă la a face precizarea că toate actele normative vechi cu dispoziţii contrare acestuia se abrogă.

Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu conţine nici o referire la abrogare, dar dispoziţiile acestuia se deosebesc fundamental de cele ale actului normativ anterior, astfel încât se consideră că legiuitorul a înţeles ca, prin introducerea unor dispoziţii diferite, să abroge prevederile vechiului act normativ.

Abrogarea tacită poate fi totală sau parţială. În practică este preferabilă folosirea abrogării exprese directe, deoarece este

singura în măsură să evite confuziile ce ar putea rezulta din incertitudinea cu privire la textul legal în vigoare.

În doctrină se face distincţie între abrogare şi derogare. Aceasta din urmă constă în apariţia unor prevederi legale noi, care se abat de la o reglementare existentă sau instituie excepţii faţă de ea, fără ca prin aceasta prevederile legale anterioare să fie abrogate. Prin apariţia unor norme derogatorii de la ea, reglementarea anterioară nu iese din vigoare, ci doar îşi restrânge sfera de relaţii sociale vizate.

b. Ajungerea la termen a normei temporare. Deşi majoritatea legilor se adoptă pentru o perioadă nedeterminată de timp, există şi situaţii excepţionale când se apelează la acte normative temporare. Acestea ies din vigoare fără intervenţia legiuitorului printr-o nouă lege (ca în cazul abrogării), prin simpla curgere (împlinire) a termenului pentru care au fost adoptate.

c. Căderea în desuetudine. Norma juridică poate să nu mai producă efecte (să iasă din vigoare), deoarece relaţiile sociale avute în vedere la data adoptării ei şi reglementate de către aceasta s-au modificat atât de mult în timp, încât reglementarea prevăzută de normă pentru acestea a devenit inaplicabilă.

Nici în acest caz nu are loc intervenţia legiuitorului (prin adoptarea unui nou act normativ) pentru ca efectele legii să nu se mai producă.

Această modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice nu este caracteristică unui regim de strictă legalitate, pentru scoaterea din vigoare a normelor juridice fiind indicată folosirea abrogării.

Ultraactivitatea normei juridice. Există şi situaţii (excepţii de ultraactivitate) în care legea, deşi ieşită din vigoare, continuă să se aplice anumitor raporturi juridice. Aceste excepţii sunt:

a. Legea penală mai favorabilă. Această lege continuă să se aplice faptelor săvârşite în timpul în care a produs efecte, chiar dacă ea a fost înlocuită, ulterior, cu o lege mai aspră. Excepţia are la bază aceleaşi motive de natură umanitară avute în vedere şi de legea penală mai favorabilă retroactivă.

52

b. Legea temporară. Normele juridice cu acţiune limitată în timp se vor aplica situaţiilor vizate de ele chiar după ieşirea lor din vigoare, dacă aceste situaţii sunt create sub imperiul lor, dar nu au fost soluţionate atât timp cât normele erau în vigoare. Astfel, conform art. 16 din Codul penal, “legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu Acţiunea normelor de drept în spaţiu este guvernată de principiul

teritorialităţii legii.Conform acestui principiu, legea se aplică doar pe teritoriul statului ce a

adoptat-o, excluzând acţiunea acelei legi pe teritoriul altui stat, precum şi acţiunea legii unui stat străin pe teritoriul respectivului stat.

Astfel, în conformitate cu art. 3 din Codul penal, “legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Noţiunea de teritoriu este definită de art. 142 din Codul penal, potrivit căruia teritoriul României (ţării) reprezintă “întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”.

De la principiul teritorialităţii legii există mai multe excepţii. Ele pot fi grupate în două categorii: (1) excepţii de extrateritorialitate şi (2) excepţii de neaplicare a legii române pe teritoriul României.

A. Excepţiile de extrateritorialitate sunt cele care presupun aplicarea legii române şi în afara teritoriului ţării. Ele sunt de două feluri:

- excepţii ce decurg din voinţa părţilor unui act juridic (de exemplu, doi comercianţi ce încheie un contract în Italia pot desemna ca lege a contractului – lex causae – legea română);

- excepţii independente de voinţa părţilor (de exemplu, în dreptul internaţional privat, regulile de drept ce guvernează statutul personal se aplică subiectului de drept indiferent de locul unde se găseşte acesta, pe teritoriul ţării sau în afara acestuia).

B. Excepţii de neaplicare a legii române pe teritoriul României sunt:a. Imunitatea diplomatică. Aceasta constă în exceptarea personalului corpului

diplomatic, precum şi a persoanelor cu statut asimilat acestora de la jurisdicţia statului ce găzduieşte misiunea diplomatică respectivă. Personalul diplomatic se bucură de mai multe privilegii şi drepturi printre care enumerăm: scutirea de impozite şi taxe (inclusiv vamale), imunitatea de jurisdicţie personală precum şi a sediului ambasadei, inviolabilitatea corespondenţei şi a mijloacelor de transport etc.

53

Dacă reprezentantul diplomatic încalcă legea statului unde se află misiunea diplomatică nu va suporta rigorile legii acelui stat, dar va putea fi declarat “persona non-grata” şi expulzat în statul al cărui cetăţean este.

b. Regimul consular. Începând cu anul 1963, o dată cu încheierea Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare, regimul juridic al consulilor tinde să se identifice cu cel al personalului diplomatic.

c. Regimul juridic al străinilor. Cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi pe teritoriul unui stat străin au un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor acelui stat. În această materie sunt cunoscute trei regimuri:

– Regimul naţional. Conform acestui sistem, străinii şi apatrizii au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului, mai puţin drepturile electorale (de a alege şi de a fi ales) şi dreptul de a ocupa funcţii publice.

În România, potrivit art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”.

– Regimul special. Drepturile şi obligaţiile străinilor sunt stabilite în mod distinct, printr-o reglementare specială, diferită de cea a cetăţenilor statului respectiv.

- Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Acest regim constă în acordarea de către un stat străinilor a unui regim juridic identic faţă de cel conferit cetăţenilor unui stat terţ, regim considerat favorizat. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate este un regim de natură contractuală, instituit prin acorduri bilaterale între diferite state.

3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelorNormele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe

teritoriul acelui stat, indiferent că sunt cetăţeni ai acestuia, străini ori apatrizi.În România, art. 16 alin. 1 din Constituţie instituie egalitatea în drepturi a

cetăţenilor români: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Totuşi, există norme de drept care nu se aplică tuturor subiectelor de drept. Astfel, sunt norme care se aplică doar persoanelor fizice sau numai persoanelor juridice.

De asemenea, unele reguli de drept vizează anumite categorii distincte de persoane, cum ar fi studenţii, avocaţii, inginerii, militarii, magistraţii, demnitarii, persoanele căsătorite, părinţii etc.

În ceea ce priveşte regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, în ţara noastră, conform art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”.

54

CAPITOLUL VI

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Secţiunea I

NOŢIUNEA ŞI SCOPUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Prin interpretarea normelor juridice se înţelege acel proces intelectual în urma căruia se găseşte sensul exact al normelor interpretate, proces necesar în vederea aplicării lor.

Interpretarea este o etapă importantă în procesul de realizare a dreptului, etapă fără de care, de multe ori, dreptul nu se poate aplica.

Interpretarea normelor juridice are ca scop clarificarea sensului acestora, clarificare necesară în procesul realizării dreptului organului de aplicare al acestuia (instanţă judecătorească sau organ administrativ).

Prin interpretare se stabileşte cu mare precizie sensul normei juridice supuse acestei operaţiuni, se verifică aplicabilitatea ei în raport de o anumită situaţie de fapt, se stabileşte cu exactitate înţelesul termenilor folosiţi de către legiuitor, precum şi limitele de aplicare a respectivei norme la situaţia concretă.

Secţiunea II

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Interpretarea normelor juridice poate fi oficială sau neoficială.

1. Interpretarea oficialăAcest tip de interpretare se mai numeşte obligatorie sau cu forţă juridică şi

provine de la organul de stat competent, fie cel care a emis actul normativ din care face parte norma juridică interpretată, fie chiar organul de aplicare a dreptului.

Interpretarea oficială poate fi autentică sau cazuală (concretă).Interpretarea oficială este autentică atunci când se realizează de către organul

de stat care a emis actul normativ. Ea se face printr-un alt act normativ (lege interpretativă) care face corp comun cu actul interpretat. Acest tip de interpretare se mai numeşte şi interpretare legală, prezentând un mare grad de generalitate şi aplicându-se, retroactiv, tuturor situaţiilor vizate de actul normativ interpretat.

55

Interpretarea făcută într-un caz concret de către instanţele judecătoreşti sau organele administrative se numeşte interpretare cazuală sau concretă. Acest tip de interpretare se aplică doar cazului ce este supus soluţionării de către respectivele organe de stat şi are forţă juridică doar faţă de părţile implicate, neavând aplicabilitate în alte situaţii, chiar similare. Se mai numeşte şi interpretare de caz, iar dacă se realizează de către o instanţă judecătorească, interpretare judiciară.

2. Interpretarea neoficială ( facultativă sau doctrinară)Acest fel de interpretare este specific mediului ştiinţific al dreptului, doctrinei

acestuia. Spre deosebire de interpretarea oficială, cea doctrinară nu are forţă juridică, ea

nefiind obligatorie, ci facultativă. Ea este rezultatul analizei făcute de oamenii de ştiinţă, în cadrul procesului de cercetare teoretică a dreptului.

Interpretarea doctrinară poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a oricărui alt organ de aplicare a dreptului, dar ea nu este obligatorie pentru acestea.

Secţiunea III

METODE DE INTERPRETARE NORMELOR JURIDICE

Cele mai importante metode de interpretare a normelor juridice sunt metoda gramaticală, metoda istorică, metoda sistematică, metoda logică, metoda teleologică şi analogia.

1. Metoda gramaticalăMetoda gramaticală de interpretare are la bază analiza gramaticală (sintactică

şi morfologică) a textului normei juridice. Prin această operaţiune se urmăreşte stabilirea exactă a sensului comandamentului pe care îl cuprinde norma juridică.

2. Metoda istoricăMetoda istorică de interpretare explică sensul normelor juridice prin analiza

condiţiilor social-politice existente la data apariţiei actului normativ din care acestea fac parte.

3. Metoda sistematicăPrin această metodă se urmăreşte stabilirea sensului unei norme juridice în

raport cu sensul actului normativ din care ea face parte sau în raport cu alte acte normative.

Norma juridică nu este concepută separat de celelalte norme juridice, ci ca parte componentă a unui sistem (instituţie sau ramură de drept) în contextul căruia ea trebuie interpretată.

56

De asemenea, interpretarea sistematică presupune şi raportarea sensului normei juridice supuse analizei la sensul celorlalte reguli de drept cuprinse în acelaşi act normativ

4. Metoda logicăMetoda logică elucidează sensul normei juridice prin analizarea acesteia cu

ajutorul legilor logicii formale. Această metodă implică anumite aprecieri de natură raţională, precum şi

operaţiuni de generalizare sau sinteză.

5. Metoda teleologicăMetoda de interpretare teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului

exact al textului de lege în funcţie de finalitatea (scopul) normei juridice interpretate.

6. AnalogiaExistă şi situaţii când organul care aplică dreptul, sesizat cu soluţionarea unui

caz concret, nu găseşte norma juridică corespunzătoare rezolvării acestuia. În asemenea împrejurări, organul de aplicare nu se va dezinvesti, constatând că nu poate soluţiona cazul. Dimpotrivă, el va apela ori la o normă juridică ce se aplică într-o situaţie asemănătoare celei supuse rezolvării, ori, în lipsa acesteia, va soluţiona cazul pe baza principiilor generale ale dreptului.

Atunci când respectivul organ de aplicare a legii apelează la o normă juridică aplicabilă într-o situaţie asemănătoare celei de rezolvat se realizează o analogie a legii (analogia legis).

Dacă aceasta nu este posibilă, pentru rezolvarea cazului se recurge la principiile generale ale dreptului folosindu-se analogia dreptului (analogia juris).

Există ramuri de drept în care analogia sub oricare dintre formele sale nu este permisă. În această situaţie este dreptul penal, ramură în cadrul căreia operează principiul legalităţii incriminării.

Secţiunea IV

REZULTATUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatului interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă sau restrictivă.

1. Interpretarea literală ( ad litteram sau interpretatio declarativa)Acest tip de interpretare se realizează atunci când organul care trebuie să

aplice norma de drept constată că textul acesteia se mulează, în mod

57

corespunzător, relaţiilor sociale pe care le vizează. În această situaţie, organul ce aplică legea nu mai are şi sarcina de a interpreta normele care o alcătuiesc, deoarece acestea sunt clare.

2. Interpretarea extensivă ( interpretatio extensiva)Uneori, în cadrul procesului de interpretare a normelor juridice, organul

de aplicare poate constata faptul că textul acestora are un conţinut mai restrâns decât sfera relaţiilor sociale la care ele se referă. În această situaţie, se va folosi o interpretare extensivă a normelor în cauză.

3. Interpretarea restrictivă ( interpretatio restrictiva)Dacă textul normei juridice are un conţinut mai larg decât sfera relaţiilor

sociale la care se referă, organul de aplicare va folosi o interpretare restrictivă a acesteia.

58

CAPITOLUL VII

RAPORTUL JURIDIC

Secţiunea I

Noţiunea de raport juridic

Raportul juridic reprezintă o relaţie socială care este normată de către regula de drept şi care dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor între care s-a stabilit. Drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept pot fi realizate, atunci când este cazul, şi prin forţa de constrângere a statului.

Secţiunea II

Caracterele raportului juridic

Raportul juridic prezintă mai multe caractere. Astfel, raportul juridic este un raport social, voliţional şi valoric.

1. Caracterul social Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul că acesta se

stabileşte între oameni, fie priviţi individual ca persoane fizice, fie ca participanţi în cadrul unor persoane juridice, ce pot fi chiar instituţiile statului.

2. Caracterul voliţional Raportul juridic este un raport voliţional deoarece el se naşte din voinţa

subiectelor de drept. Voinţa subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu

voinţa statului care este autorul normelor de drept în baza cărora se nasc raporturile juridice, adică drepturile şi obligaţiile pe care le vor avea subiectele de drept.

Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al raportului juridic.

3. Caracterul valoric Raportul juridic prezintă şi un caracter valoric deoarece prin intermediul său

sunt fie protejate fie concretizate principalele valori sociale.

59

Secţiunea III

Structura raportului juridic

Raportul juridic are o structură ce include trei elementele: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1. Subiectele raportului juridicSubiectele unui raport juridic sunt doar oamenii. Aceştia pot fi priviţi fie

individual (persoane fizice), fie grupaţi în anumite structuri de organizare, colective (statul, organele statului şi persoanele juridice).

A. Persoana fizică este omul ca titular de drepturi şi obligaţii.Individul este recunoscut ca titularul unei capacităţi juridice, aceasta

reprezentând aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii juridice.

În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este posibilitatea unei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Aceasta se dobândeşte prin naştere (uneori chiar în perioada de după concepţie – capacitatea de folosinţă anticipată) şi se pierde prin moarte.

Capacitatea de exerciţiu constituie aptitudinea unei persoane de a-şi exercita singură drepturile şi obligaţiile. Aceasta se dobândeşte la 18 ani. Între 14 şi 18 ani persoana fizică are o capacitate de exerciţiu restrânsă care îi îngăduie să-şi exercite singură doar anumite drepturi şi sa-şi poată asuma numai unele obligaţii.

Există şi situaţii în care anumite persoane fizice, deşi au o vârstă mai mare de 18 ani, nu posedă capacitate de exerciţiu deoarece, pentru anumite motive, ele au fost puse sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. (interzişii judecătoreşti).

Persoana fizică, pentru a nu fi confundată cu alte persoane fizice, prezintă anumite atribute de indentificare. Acestea sunt: numele şi prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, starea civilă şi codul numeric personal (CNP).

B. Statul constituie subiect de drept atât în cadrul raporturilor juridice interne, cât şi în al celor externe.

Statul este subiect de drept în dreptul constituţional (cetăţenia, federaţiile, raporturile dintre el şi unităţile administrativ-teritoriale).

60

În dreptul civil, statul este participant în calitate de creditor al tuturor obligaţiilor fiscale ale contribuabililor (reprezentat de Ministerul de Finanţe), precum şi în anumite aspecte legate de dreptul succesoral (moşteniri vacante).

C. Organele statului sunt reprezentate de organele legislative, administrative -executive, precum şi de cele judiciare.

D. Persoana juridică constituie un subiect colectiv de drept. În doctrina mai veche, conform influenţei franceze, persoana juridică este numită persoană morală.

Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau grupări de persoane fizice în vederea realizării unui anumit scop.

Persoanele juridice pot fi înfiinţate prin act normativ emis de către unul dintre organele puterii de stat (centrale sau locale) ori prin manifestarea de voinţă a mai multor persoane fizice sau juridice, realizată în condiţiile legii şi, eventual, supervizată de un organ de stat.

Desfiinţarea unei persoane juridice poate avea loc în aceleaşi moduri. Persoanele juridice au capacitate juridică care de cele mai multe ori este

limitată la obiectul lor de activitate (specialitatea capacităţii de folosinţă).Ca atribute de identificare, în cazul persoanelor juridice se disting: denumirea,

naţionalitatea, sediul, contul bancar, numărul de înmatriculare sau înregistrare în anumite evidenţe specifice şi codul de identificare fiscală.

2. Conţinutul raportului juridicConţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile

subiectelor între care s-a stabilit raportul.Drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept între care s-a stabilit un raport

juridic sunt corelative, astfel încât obligaţia unuia dintre aceştia este chiar dreptul celuilalt.

În unele raporturi de drept doar un subiect poate fi titular de drepturi, celălalt fiind titular de obligaţii. În alte raporturi, subiectele sunt, în acelaşi timp, atât titulari de drepturi, cât şi de obligaţii.

Există şi situaţii (căsătoria) în care subiectele de drept au exact aceleaşi drepturi şi obligaţii unul faţă de altul (soţii).

Dreptul subiectiv este prerogativa sau posibilitatea unui subiect de drept să facă sau să nu facă ceva, să pretindă altui subiect să facă, să nu facă sau să-i dea un lucru. De asemenea, posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului în cazul nerespectării drepturilor sale.

În funcţie de posibilitatea evaluării lor în bani, drepturile subiective se împart în drepturi patrimoniale (cel mai important fiind dreptul de proprietate) şi drepturi personal-nepatrimoniale.

61

Titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ.Obligaţiile juridice constituie îndatoriri ale subiectului de a face, de a nu face

sau de a da ceva altui subiect de drept.Titularul obligaţiei juridice poartă denumirea de subiect pasiv.

3. Obiectul raportului juridicObiectul raportului juridic este dat de conduita pe care trebuie să o urmeze

subiectele acestuia. Obiectul raportului juridic este acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

Secţiunea IV

DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

Deosebirea între diferitele categorii de raporturi juridice se va face în funcţie de natura normei de drept care guvernează relaţia socială ce se constituie în raport juridic. Astfel, în temeiul unei reguli de drept civil se va naşte un raport de drept civil (de exemplu, dintr-un delict civil se naşte întotdeauna un raport de drept civil), iar dintr-o regulă de drept penal se constituie un raport de drept penal (de exemplu, săvârşirea unei infracţiuni).

62

CAPITOLUL VIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Secţiunea I

NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Răspunderea juridică este o variantă a răspunderii sociale. Ea apare ca un raport stabilit în baza legii între subiectul de drept care a încălcat prevederea legală şi stat, reprezentat de organele de cercetare penală, instanţele judecătoreşti precum şi diferiţii funcţionari publici, prin care subiectul de drept suportă o sancţiune de la care nu se poate sustrage, iar statul urmăreşte prin aplicarea sancţiunii restabilirea ordinii juridice.

Secţiunea II

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru antrenarea răspunderii juridice a unui subiect de drept, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:

a) Existenţa unei conduite ilicite din partea acestuia;b) În urma conduitei ilicite să apară un rezultat vătămător pentru una

din valorile sociale;c) Vinovăţia subiectului de drept care este autorul actului ilicit;d) Între conduita ilicită şi rezultatul vătămător trebuie să existe o

legătură de cauzalitate.

1. Conduita ilicită a subiectului de drept poate fi exprimată printr-o acţiune sau o inacţiune ce nu respectă cadrul legal.

De exemplu, o acţiune este ilicită dacă un subiect de drept acţionează cu nerespectarea legii (un individ loveşte pe un altul sau distruge bunul altuia datorită unei manevre greşite făcută cu autoturismul etc.).

Inacţiunea unui subiect este ilicită doar atunci când acesta avea obligaţia să facă ceva şi nu realizează respectiva acţiune. De exemplu, este ilicită nedenunţarea de către un funcţionar public a anumitor fapte penale despre care ia cunoştinţă în timpul serviciul său.

63

2. Rezultatul vătămător al conduitei ilicite se concretizează în atingerea adusă anumitor valori sociale care sunt protejate de lege.

Spre exemplu, neefectuarea la timp a unei lucrări de către un subiect de drept poate aduce atingere intereselor (poate cauza un prejudiciu) altei persoane.

3. Vinovăţia subiectului de drept. Orice acţiune sau inacţiune a omului trebuie raportată la caracterul conştient sau inconştient al acesteia, precum şi la libertatea voinţei acestuia.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a unui subiect de drept faţă de conduita sa ilicită.

În dreptul penal vinovăţia îmbracă două forme: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă (subiectul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte

producerea lui) sau indirectă (subiectul prevede rezultatul faptei, nu urmăreşte producerea acestuia, dar acceptă survenirea lui).

Culpa este de două feluri: culpă prin imprudenţă (subiectul prevedere rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu acceptă producerea lui şi consideră fără temei că acesta nu se va produce) şi culpă prin neglijenţă (subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă).

Dreptul penal cunoaşte şi un concept hibrid al vinovăţiei numit praeter intentie (intenţie depăşită).

În dreptul civil, vinovăţia poartă generic numele de culpă. Formele vinovăţiei (culpei) civile sunt: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

4. Existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea ilicită şi rezultatul vătămător pentru valorile sociale este obligatorie pentru antrenarea răspunderii juridice.

Secţiunea III

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Există mai multe forme de răspundere juridică. În domeniul ramurilor de drept pot fi întâlnite: (1) răspunderea penală, (2)

răspunderea contravenţională, (3) răspunderea civilă, (4) răspunderea disciplinară etc.

1. Răspunderea penală Acest tip de răspundere juridică se declanşează atunci când subiectul de drept

săvârşeşte un fapt considerat ilicit de legea penală, numit infracţiune.

64

Conform art.17 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea este “fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

Conform alin.2 al aceluiaşi articol, “infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

2. Răspunderea contravenţională Răspunderea contravenţională este antrenată de săvârşirea unei contravenţii.Conform art.1 din O.G.2/2001 privind regimul contravenţiilor, aşa cum a fost

modificată prin Legea nr.180 din 11 aprilie 2002, “legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.

3. Răspunderea civilă Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme: răspunderea delictuală şi

răspunderea contractuală.Răspunderea civilă delictuală are ca obiect obligaţia subiectului de drept de a

repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită. Răspunderea delictuală poate rezulta din fapta proprie (art. 998 - 999 Cod civil), din fapta altuia (art.1000 alin 1, teza I, 2,3,4 Cod civil) sau din nerespectarea unor obligaţii de supraveghere a lucrurilor sau animalelor (art. 1001 si art. 1002 Cod civil).

Răspunderea civilă contractuală se naşte atunci când un subiect de drept nu respectă obligaţiile pe care şi le-a asumat printr-un contract, valabil încheiat (art. 969 alin. 1 Cod civil).

4. Răspunderea disciplinară Acest tip de răspundere este specifică ramurii dreptului muncii. Ea este

antrenată de nerespectarea de către angajat (unul din subiectele raportului de dreptul muncii) a dispoziţiilor legale sau a obligaţiilor stabilite prin contractul de muncă (individual şi colectiv).

Sancţiunile specifice acestui tip de răspundere sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea de salariu, desfacerea contractului de muncă.

65

BIBLIOGRAFIE

1. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, Bucureşti, 2001;

2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio, Bucureşti, 1999; 3. Maria V. Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei “Chemarea“, Iaşi, 1996; 4. Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, Bucureşti, 2001; 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, seria Curs Universitar, Bucureşti, 2002; 6. François Terré, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris,1996.

66